Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

 

Transcriere poezie

Fragment pentru transcriere clasa a II-a  

Poezie pentru transcriere 

Fragment de transcris la clasa a II-a  

Gospodina de Otilia Cazimir   Fişă de lucru Gospodina                                                                                     de Otilia Cazimir                                                               O furnică duce-n spate                              Un grăunte jumătate.                              -Încotro fugi, surioară?                              -Ia, mă duc şi eu la moară!                                                     Şi-s grăbită, şi-s grăbită,                              Că mi-i casa negrijită,                              Şi mi-s rufele la soare,                              Şi copiii cer mâncare…                                 Nu, la noi în muşuroi                              Nu e timp pentru zăbavă:                              Că de n-am fi de ispravă,                              Ar fi vai şi-amar de noi!   1. Răspunde la următoarele  întrebări:    a) Ce duce furnica în spate?    ………………………………………………………………    b) Unde fugea furnica?     …………………………………………………………….    c) De ce era gospodina atât de grăbită?      ……………………………………………………………………………   2. Uneşte cuvintele cu  sens asemănător:        zăbavă                                alergi     grăunte                               vrednic     fugi                                    bob                                          timp                                   odihnă      harnic                                  vreme   3. Realizează legătura între cuvintele cu sens opus:           harnică                              întreabă      repede                               încet      spate                                 leneşă      răspunde                           faţă        4. Desparte în silabe cuvintele :                                                                                     furnică - …………………………………   jumătate - …………………………………..  grăunte - …………………………………… grăbită -………………………………….   gospodină - …………………………………   muşuroaie -…………………………………   5. Alintă cuvintele:  harnică - hărnicuță                                 furnică -……………………………………….   casă -……………………………………….  soră - ………………………………………….   greier - ……………………………………….    grăunte -……………………………….....   6. Scrie dacă este adevărat ( A) sau fals ( F ):   (    ) Furnica duce la moară un grăunte. (    ) În drum spre moară, furnica se întâlneşte cu un greier. (    ) La casa micii gospodine, erau multe treburi de făcut. (    ) Poezia are 10 versuri şi 3 strofe.

    Motanul pedepsit de Elena Farago Rândunica e plecată După hrană pentru pui, Cuibu-i singurel sub streşini Şi prin curte nimeni nu-i. Râde sub mustăţi motanul: - Ce noroc!… Păcat să-l scap!… Iute sus!… Dar, poc, o piatră Îl loveşte drept în cap. Trist se tânguie motanul: - Miau şi vai de capul meu. Petrişor îl ia în braţe: - Iartă-mă te rog, căci eu Te-am lovit, şi rău îmi pare, Dar de bieţii puişori Ţie cum nu ţi-a fost milă, Când săriseşi să-i omori?

    Doi frati cuminti  de Elena Farago   Noi suntem doi frati, in casa Si nu ne certam deloc,  Si suntem tacuti la masa,  Si cuminti in orice loc.  Avem hamuri, cerc si minge,  Cand pe-afara ne jucam,  Iar cand ploua, ori cand ninge,  Linistiti in casa stam.  Si cu jucarii frumoase Ne jucam tot amandoi,  Pe cand mama nostra coase,  Ori citeste, langa noi.  Mama noastra ne vorbeste Si ne mangaie duios,  Iara seara ne citeste Ori ne spune-un basm frumos.  Si ne-nvata lucruri multe,  Si frumoase, stand cu noi,  Si ii place sa ne-asculte Cand vorbim noi amandoi… Si in gandul nostru-ntruna Auzim povata ei: - Fiti cuminti intotdeauna Si fiti buni, copiii mei! …

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon         A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.         A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.         – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.  

Numele și prenumele............................ Data:.................................................. ...                                                                     Fișă de lectură                                                 Steagul cu cap de lup de Dumitru Almas 1. Cum se numeste legenda ? ....................................................... ....................................................... ................................................. 2. Cine este autorul legendei ? ....................................................... ....................................................... ................................................ 3. Cum îl chema pe cel mai intelept  și mai viteaz rege al dacilor  ....................................................... ....................................................... ............................................... ................................................... 4. Ce găsește Decebal împreună cu prietenul său Duran in pădure? ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... 5. Descrie aspectul fizic al lui Șuier. ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... 6. Descrie cu cuvintele tale scena în care lupii îl ataca pe Decebal. ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... ............................................... ....................................................... ....................................................... .............................................. 7. Ce te-a impresionat în mod deosebit la aceasta legendă? ....................................................... ....................................................... ................................................  

                                                                                     Țapul și șarpele fisă de lectură   1. Unde se petrece întâmplarea ? ....................................................... ................. 2. Care sunt personajele întâmplării ? ....................................................... ................. 3. Unde s-au întâlnit țapul și șarpele ? ....................................................... .................   4. Ce îi cere șarpele țapului ? ....................................................... .................. ……………………………………………………   5. Ce se întâmplă la mijlocul apei ? ....................................................... ................ …………………………………………………... ……………………………………………………   6. Cum scapă țapul de strânsoarea șarpelui ? ....................................................... ................... …………………………………………………….. ……………………………………………………..   7. Cum se răzbună țapul pe șarpe ? ....................................................... ................... …………………………………………………….. ……………………………………………………..   8. Ce învățătură se desprinde din această întâmplare ? ....................................................... .................... ……………………………………………………... ………………………………………………………     Aici gasiti povestea Tapul si sarpele de Petre ispirescu

Să învăţăm să împărţim Au fost odată ca niciodată două ţări care împărţeau aceeaşi graniţă. Una dintre ţări, condusă de o regină, era acoperită de pietre şi stânci. Cealaltă, condusă de un rege, nu avea deloc. Totul ar fi fost în regulă, doar că regina se uita peste graniţă şi dorea ce avea regele. "Dacă am avea pământ fără pietre", spunea ea, "am putea cultiva recolte şi mi-aş putea hrăni supuşii". Şi regele se uita peste graniţă şi dorea ceea ce avea regina. "Cu pietre" spuse el "am putea construi case, şcoli şi spitale".   Regina spuse oamenilor ei "Avem nevoie de pământ dacă e să ne hrănim. Aruncaţi toate pietrele peste graniţă". Oamenii care locuiau în ţare fără pietre au mers la regele lor şi s-au plâns "Oamenii din ţara reginei aruncă pietre la noi" au spus ei.   "Nu avem noi nevoie de pietre pentru a construi case, şcoli sau spitale?" a spus regele. "Să declarăm război. Oamenii reginei sunt săraci şi nu au altă avere decât pietrele lor. Dacă aruncă în continuare pietre vom avea tot materialul de care avem nevoie pentru a ne construi clădirile". Aşa că războiul a continuat până când pămânul pietros nu mai avea stânci deloc şi pământul fără stânci era plin de pietre. Atât supuşii regelui cât şi cei ai reginei au fost fericiţi pentru o vreme. Supuşii reginei au cultivat pământul pentru o vreme. Supuşii regelui au construit case, şcoli şi spitale ... pentru o vreme.   În curând supuşii reginei şi-au dat seama că aveau o grămadă de mâncare dar nu mai aveau pietre pentru a construi case, şcoli, spitale. Nu mai aveau pietre nici măcar pentru a repara vechile clădiri. De cealaltă parte a graniţei, supuşii regelui aveau acum foarte multe clădiri dar mâncarea se termina şi începea sa le fie foame. Avem nevoie de un alt război pentru a ne căpăta pietrele înapoi, a spus regina, aşa ca un nou război a fost declarat. Încă o dată pietrele au fost aruncate peste graniţă. Oamenii regelui şi ai reginei se tot luptau, dorind ce aveau ceilalţi, dar nimeni nu era fericit.   Apoi, într-un an un bufon de curte s-a întâmplat să treacă prin zonă şi să stea o vreme pe un deal. Văzând ce se întâmpla, a izbucnit în râs. "Este ridicol" şi-a spus în sinea lui şi a cerut să se întâlnească cu regele şi regina, în acelaşi timp. Când s-au aşezat să stea faţă în faţă nu erau deloc prietenoşi la început. "Tot ce se întâmplă este vina ta", a spus regele. "Voi aţi început să aruncaţi pietre la noi." "Nu, este vina voastră" zise regina. ''Voi aţi declarat război ca să obţineţi pietrele noastre". "Staţi puţin, staţi puţin" zise bufonul. "Faptul că sunteţi nervoşi şi vă învinovăţiţi unii pe ceilalţi nu vă va rezolva problema. Unul dintre voi are pietrele. Unul dintre voi are recoltele. Mereu doriţi ceea ce are celălalt, până obtineţi ..., după care nu mai vreţi. Cum putem să facem în aşa fel încât să nu vă mai războiţi?" Bufonul vedea cum atât regele cât şi regina se gândeau la întrebarea sa. Regele a vorbit întâi. "Pietrele sunt tale tale" a spus reginei. "Câmpiile sunt ale noastre" şi totuşi bufonul are dreptate. Amândoi dorim ceea ce are celălalt. Poate putem împărţi. Cum ar fi dacă noi am cultiva mâncare pentru voi şi am primi în schimb pietrele de care avem nevoie. Poate oamenii mei i-ar putea învăţa pe oamenii tăi cum se cultivă pământul iar supuşii mei ar învăţa de la ai tăi despre construcţii. În acest fel am putea colabora şi nu ne-am mai bate." Regina s-a declarat de acord şi bufonul a râs fericit. Apoi cele două ţări au început să împartă ceea ce aveau şi trăiau liniştite şi în pace,iar bufonul se aşeza deseori pe deal, privind cum oamenii din cele două ţări treceau graniţa, împărţind ceea ce aveau.  

                                               Ghiocelul de Hans Christian Andersen   Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare intepator, inauntrul usilor inchise era cald si bine, dar in afara caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui radacina, ingropata sub pamantul acoperit de zapada.   Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa freamate o reinnoita viata.   „Vino la mine,” i-a zis floarea.   „Nu pot,” i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.   „Cand va veni vara?” a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.   „Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?” isi spunea floarea. „Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii „buna dimineata”! Ah, ce vremuri fericite ma asteapta!”   Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternica.   „Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de bucurie si modestie.   „Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!”   Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate continua sa sufle peste pamant.   „Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!”   Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.   „Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.”   „O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”   Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.   Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar, pana la urma, chinurile au luat sfarsit.   Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.   Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori… Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.   A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.   Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.   „Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”   In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru. Aceasta este povestea ghiocelului.

 Familia mea    de Elena Podoleanu            Bine e la noi acasă, Că avem viaţa frumoasă. Mama spală şi găteşte,            Tata la lucru porneşte. Noi copii cei mai mici Facem ce putem pe-aici. Ştergem praful, aspirăm Lucrurile aşezăm.   Ne iubim, ne respectăm Părinţii ni-i ajutăm. Ascultăm şi de bunici De când suntem foarte mici.    

       Legenda spune că a fost odată ca niciodată, într-un ţinut cunoscut astăzi sub numele de Turcia, un băieţel pe nume Nicolae. Încă de mic, Nicolae s-a remarcat prin credinţa, bunătatea şi dragostea pentru semenii săi, în special pentru copii, înfăptuind multe lucruri extraordinare, adevărate miracole.        Povestea lui Moş Nicolae spune că, la vârsta adolescenţei, Nicolae a moştenit o avere foarte mare, însă nu ştia ce să facă cu ea. Fiind o persoană foarte milostivă, dorinţa lui cea mai mare a fost să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi ca el, aşa că a încercat să transforme visurile acestora în realitate.        Deşi Nicolae ştia foarte bine că locuitorii oraşului său au mare nevoie de ajutor, era conştient şi de faptul că aceştia sunt foarte mândri şi nu ar accepta în ruptul capului ajutorul său, aşa că s-a hotărât să-şi ajute prietenii în secret. În fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi livra oamenilor din sat mâncare, haine şi bani. Dintre toţi cei pe care i-a ajutat, Nicolae s-a apropiat de o familie anume. În această familie foarte săracă, erau trei surori. Tatăl fetelor era foarte trist pentru că, din lipsa banilor, nu îşi permitea să îşi mărite toate trei fetele.        Dorind din tot sufletul să ajute această familie, în apropierea nunţii fiicei celei mai mari, Nicolae a lăsat la uşa tatălui un săculeţ cu bănuţi de aur. Aşa cum era de aşteptat, familia a fost în culmea fericirii când a descoperit săculeţul la uşă.                Când a venit vremea să se mărite cea de-a doua fiică, Nicolae a aruncat un săculeţ cu bănuţi de aur pe coşul casei în care locuia familia nevoiaşă. Toată lumea a fost extrem de bucuroasă şi cu toţii ar fi vrut să-i mulţumească persoanei care i-a ajutat atât de mult, însă nu aveau idee cine ar putea fi…Cum nunta celei de-a treia fiice se apropia, tatăl s-a hotărât să stea de pază, pentru a descoperi cine este îngerul lor păzitor, care i-a scos din necaz şi a adus atâta fericire în familia lor. De data aceasta, Nicolae a aruncat săculeţul cu bănuţi pe fereastra deschisă. Auzind săculeţul cu galbeni căzând pe podea, tatăl l-a urmărit pe Nicolae şi i-a ieşit în cale.                 Nicolae a fost foarte jenat şi l-a rugat pe tatăl fetelor să nu spună celorlalţi că el e persoana care îi ajută cu tot ce au nevoie. Tatăl a promis să păstreze secretul, însă a fost atât de impresionat de gestul lui Nicolae încât, oricât a încercat, nu şi-a respectat promisiunea şi a dezvăluit secretul. Aşa că, în scurt timp, toţi locuitorii oraşului ştiau că Nicolae e responsabil de toate minunile care s-au întâmplat în oraşul lor.         Legenda lui Moş Nicolae spune că, de atunci, în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, Nicolae îi recompensează pe toţi copiii care au fost cuminţi de-a lungul întregului an, lăsându-le în ghetuţe daruri. Nicolae este în continuare amintit pentru bunătatea, generozitatea și dragostea lui nemărginită pentru copii. În onoarea sa, în decembrie, de Sfântul Nicolae (6 decembrie), în multe țări din întreaga lume se oferă copiilor pungi cu cadouri.