Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

Fragment de transcris la clasa a II-a  

 

Transcriere poezie

Fragment pentru transcriere clasa a II-a  

Poezie pentru transcriere 

o carticica cu mai multe povesti ilustrate

                                 Țara Adevărului și Împăratul-Minciună                                                       Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci precum gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori nepreţuite.      Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dacă erau cu adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului Adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată. Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.          Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă…        Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniţi după truda unei zile de muncă. S-au înfruptat din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.        Către miezul nopţii, în înaltul cerului le-a apărut o lumină roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a crescut uşor, uşor, până ce a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte, continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume ca mai înainte, şi că nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau. Nepricepând însă care era pricina, şi acela înălţa din umeri, văzându-şi de treabă.         Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:       – Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă apele?       – Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează Minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!         De pomană au stăruit cei dintâi căci, deopotrivă, copii şi oameni mari, se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire, Măria Sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de faţă împărătească!         Azi aşa, mâine aşa, Minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, minţeai şi… gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici mumă-sa.         De la a preţui Minciuna şi până la urî Adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?         Anii au trecut şi ţara a sărăcit pentru că, acolo unde este stăpână Minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme ,,Întunecata Țară a Minciunii”.         Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia Împăratului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de Adevăr, ca de un bulgăre de aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi s-a înfăţişat înaintea părinţilor săi:        – Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată. Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât m-am hotărât să plec în lumea largă, doar, doar voi putea să vin de hac nelegiuirii…        – Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori, dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu din care pricină, Măria Sa apără din răsputeri Minciuna, iar oştile sale sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în apărarea Adevărului.        – Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.        – Aşa să fie, copilul meu! Mai ţine minte un lucru: în Pădurea cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.        A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi puternic, căruia îi spunea Lupu.        Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la brâu.       – Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul Barbă-Albă?     – Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în lume pentru a stârpi Minciuna.     – Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?     – La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am credinţa că vei izbândi. Ca să alungi Minciuna şi să redai ţării strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom şti cine a revărsat Minciuna asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el să se lepede de Minciună vom fi salvaţi.     – Îţi mulţumesc, uncheşule, am să fac precum m-ai învăţat. Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a moşneagului, iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.       Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute până ce văzu înaintea lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:     – Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?     – Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine a abătut norul deasupra împărăţiei, am cunoaște cine este vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor, pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.        Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare uriaşă.      – Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare nu aţi aflat cine a slobozit norul aducător de minciună?      – Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele palatului cel misterios.          Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii Măriei Sale.        – N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă unul.        – Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o umbră:       – Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!         Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră oştenii lui Vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoşea din răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de partea sa încă vreo cinci, şase ajutoare. Unde cădea sabia sa voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai cumplită neorânduială.       Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.       – Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare, nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător de minciună şi de ticăloşie?       – Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă vei auzi cine sunt!       – Spune-mi numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.       – Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a destupat sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât împăratul!       – Măria Sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?       – Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că Vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai Adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească Minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la adăpostul Minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie, cât şi prin vicleşug.          Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi se grăbi către coliba moşneagului. Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce, iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.       – Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din stânga, singura care te va duce la omul pe care îl cauți.      – Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.        Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.      – Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.      – Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai aflat de când baţi potecile?      – Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit Minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.     – Ehei, am auzit cu mulți ani în urmă despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor, însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în faţa Măriei Sale, care este un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă Adevărul sau Minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată Adevărul, atunci vraja se va destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde puterea.     – O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine!       Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care începe a i se jeli:     – Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.     Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: ,,Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu ale mele!”     – Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă abaţi de la drumul meu!       Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu şapte capete.     – Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul curajul când a suflat mai tare?     – Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!        Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.       Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor împărăteşti.      – Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă Măriei Sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în apele acestei ţări.      – Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi lui Vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de mare.        Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul împărătesc.      – Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă de păstrăvi?      – Întocmai, Măria Ta. O cotigă cu vârf.      – Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei… patru parale?      – Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, Înălţimea Ta, zise flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.      – Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să mă aşez la masă.      – Iată prima întrebare: ştiind că Măria Ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură de ţărişoară?     – Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?     – Aşa gândeam şi eu. Dar dacă Măria Ta ai fi destoinic în luptă şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?     – Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!        Victoraş se bucura pe tăcute.      – Luminăţia Ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?     – Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.     – Vei rămâne singur de tot, Măria Ta, dacă vei continua să minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit, iar Adevărul a revenit acolo unde îi este locul, din moși, strămoși.       Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin, se obişnuiră din nou cu Adevărul.     La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor, iar în locul său oamenii l-au așezat pe Victoraş. Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe care i-o dădea Adevărul, ţara putea redeveni bogată şi înfloritoare, așa cum fusese până să se abată ciuma Minciunii asupra ei.     Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre a-i ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să creadă că, în lupta dintre Adevăr şi Minciună, tot Adevărul biruie până la urmă.       Din volumul ”Basme”, Ed. Zorio, Premiul pentru ”Cartea anului” 2013, Filiala pentru Copii și Tineret – Uniunea Scriitorilor din România Grafică de Anca Smărăndache          

Bine e la noi acasa de Emilia Caldararu versuri Bine e la noi acasa! Nu e lume mai frumoasa Cum e cuibul parintesc,  Unde eu traiesc si cresc. Tata, mama si bunici,  Eu si fratiorii mici,  Toti, aici, suntem uniti,  Bucurosi si fericiti! Casa mea si-n somn o stiu,  Orice colt pot sa-l descriu. Cand pasesc al casei prag,  Tot ce vad in ea mi-e drag. Parca dintr-un basm vrajit,  Toate-mi spun: "Bine-ai venit!" 

Data    …………………………                                                      NUME    …………………………………… PRENUME ……………………………………                                                                  TEST DE CONSOLIDARE A CUNOȘTINȚELOR                                                                                     Puişorul şi vulpea dupa Ioan Pass            Era odată un puişor de găină neascultător. El voia să se ducă în crâng cu toatecă mama îi explicase că acolo e vulpea nemiloasă. Dar puiul n-a ascultat sfaturile mamei şi a pornit-o haihui.         -Hei,cine-i vulpea? Să poftească să-mi iasă înainte că îi scot ochii cu ciocul ! exclamă puişorul. Din tufiş ieşi o lighioană. Era vulpea. -Te-ai speriat micuţule? ziseea cu glas domol. Eu nu mănânc pe nimeni.Vecinul meu, vulpoiul, vă duşmăneşte..Spune unde sunt frăţiorii tăi, să-i vestesc.Puişorul.adus-o pe vulpe în bătătură. A fost prăpăd şi jale!      1.Citeste textul:    Răspunde la întrebări:  a).Care sunt personajele ? …………………………………………………………………………………………………………………   …………………………………………………………………………………………………………………. b) Unde voia să se ducă puisorul ?    …………………………………………………………………………………………………………………   …………………………………………………………………………………………………………………. c)Ce invăţăm  din păţania puisorului? …………………………………………………………………………………………………………………   ………………………………………………………………………………………………………………….   2.Noteaza A afirmatiile adevarate si F pe cele false: a. Mama îi spuse puişorului să nu meargă în crâng      ………. b. Puişorul de găină a ascultat-o pe mama sa.   ……… c. Puişorul se temea de vulpe.                            ……… d. Vulpeal-a păcălit pe puisor.       ……… e. Puişorul a dus-o pe vulpe în bătătură.                     …… f. Vulpea a facut prapad si jale .                .. ………     3. Pune semnele de punctuaţie potrivite:    Într-o zi girafa a intrebat - o pe cămilă        De ce eşti tristă surată                                                      Pentru că toate animalele râd de cocoaşa mea                                                                        Nu fi supărată   Mie îmi placi aşa cum eşti     4. Realizează corespondenţa  potrivită : salutul                                                                    ●  Dă-mi voie sa trec ! permisiune                                                 ●    Sarut mâna, bunico !   solicitare                                                    ●   Dă- mi cheile !                                                                   ●    Ai dreptate !   5. Alege varianta corecta. Taie cu o linie vertical ce nu e corect   :                                                                     la sfârsitul unei urări ●Linia de dialog  se foloseste:                 la începutul vorbirii unei personae                                                                    între cuvintele unei enumerări                                                                      după cuvintele unor persoane   ●Două puncte se scriu :                           înaintea unei enumerări                                                                   la sfârsitul propozitiei în care se întreabă ceva                                                                     între cuvintele unei enumerări   ●Virgula se scrie:                                     la sfârsitul propozitiei                                                                   când se exprimă o poruncă     DESCRIPTORI DE PERFORMANŢĂ : Item FOARTE BINE BINE SUFICIENT 1. Raspunde coect la intrebari a,b,c Raspunde corect la 2 intrebari a,b Raspunde corect la o intrebare a 2. Noteaza corect toate afirmatiile Noteaza corect 3 -5 afirmatii Noteaza corect 2  afirmatii 3. Completeaza correct  toatesemnele de punctuatiea Completeaza correct  4-6 semnede punctuatie Completeaza correct  3 semne de punctuatie 4. Rezolva corect a,b,c Rezolva corect a,b,c Rezolva corect a,b,c 5. Alege corect a,b,c Alegecorect a,b Alegecorect a                                                                                    

                                                                                              Soacra cu trei nurori de Ion Creanga                      Era odata o baba, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.                    O razeșie destul de mare, casa batraneasca cu toata pojijia ei, o vie cu livada frumoasa, vite și multe pasari alcatuiau gospodaria babei. Pe langa acestea mai avea stranse și paraluțe albe pentru zile negre; caci lega paraua cu zece noduri și tremura dupa ban.                    Pentru a nu razleți feciorii de pe langa sine, mai dura înca doua case alature, una la dreapta și alta de-a stanga celei batranești. Dar tot atunci lua hotarare nestramutata a ținea feciorii și viitoarele nurori pe langa sine, în casa batraneasca, și a nu orandui nimic pentru împarțeala pana aproape de moartea sa. Așa facu; și-i radea inima babei de bucurie cand gandea numai cat de fericita are sa fie, ajutata de feciori și mangaiata de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lasa nici pas a ieși din casa, în lipsa feciorilor mei. Soacra-mea, fie-i țarna ușoara!, așa a facut cu mine. Și barbatu-meu, Dumnezeu sa mi-l ierte!, nu s-a putut plange ca l-am înșelat sau i-am risipit casa;… deși cateodata erau banuiele… și ma probozea… dar acum s-au trecut toate!”                   Tustrei feciorii babei umblau în caraușie și caștigau mulți bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, și baba, simțind asta, umbla valvartej sa-i gaseasca mireasa; și în cincișase sate, abia-abia putu nimeri una dupa placul ei: nu prea tanara, nalta și uscațiva, însa robace și supusa. Feciorul nu ieși din hotararea maica-sa, nunta se facu și baba își lua camașa de soacra, ba înca netaiata la gura, care însemneaza ca soacra nu trebuie sa fie cu gura mare și sa tot carteasca de toate cele.                   Dupa ce s-a sfarșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora ramase cu soacra. Chiar în acea zi, catre seara, baba începu sa puna la cale viața nurori-sa. Pentru baba, sita noua nu mai avea loc în cui. „De ce mi-am facut clește? ca sa nu ma ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod și coboara de acolo un știubei cu pene ramase tocmai de la raposata soacra-sa, niște chite de canepa și vreo doua dimerlii de pasat. – Iata ce am gandit eu, noro, ca poți lucra nopțile. Piua-i în casoaia de alature, fusele în oboroc sub pat, iar furca dupa horn. Cand te-i satura de strujit pene, vei pisa malai; și cand a veni barbatu-tau de la drum, vom face plachie cu costițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom manca! Acum deodata, pana te-i mai odihni, ia furca în brau, și pana maine dimineața sa gatești fuioarele aceste de tors, penele de strujit și malaiul de pisat. Eu ma las puțin, ca mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastra. Dar tu sa știi ca eu dorm iepurește; și pe langa iști doi ochi, mai am unul la ceafa, care șede purure deschis și cu care vad, și noaptea și ziua, tot ce se face prin casa. Ai înțeles ce ți-am spus? – Da, mamuca. Numai ceva de mancare… – De mancare? O ceapa, un usturoi ș-o bucata de mamaliga rece din polița sunt destul pentru o nevasta tanara ca tine… Lapte, branza, unt și oua de-am putea sclipui sa ducem în targ ca sa facem ceva parale; caci casa s-a mai îngreuiat cu un mancau și eu nu vreau sa-mi pierd comandul.                  Apoi, cand însera, baba se culca în pat, cu fața la perete, ca sa n-o supere lumina de la opaiț, mai dand a înțelege nurori-sa ca are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndata, și habar n-avea de ce face nora-sa. Pe cand soacra horaia, dormind dusa, blajina nora migaia prin casa; acuși la strujit pene, acuși îmbala tortul, acuși pisa malaiul și-l vantura de buc. Și daca Enachi se punea pe gene-i, ea îndata lua apa rece și-și spala fața, ca nu cumva s-o vada neadormita soacra și sa-i banuiasca. Așa se munci biata nora pana dupa miezul nopții; dar, despre ziua, somnul o doborî, și adormi și ea între pene, caiere, fusele cu tort și bucul de malai. Baba, care se culcase odata cu gainile, se scula cu noaptea-n cap și începu a tranti ș-a plesni prin casa, încat biata nora, care de-abia ațipise, de voie, de nevoie, trebui sa se scoale, sa sarute mana soacrei și sa-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazda, și baba era mulțumita cu alegerea ce-a facut. Peste cateva zile, caraușii sosesc, și tanara nevasta, vazandu-și barbațelul, mai uita din cele necazuri!                Nu trece mult, și baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de nora întocmai dupa chipul și asemanarea celei dintai, cu deosebire numai ca aceasta era mai în varsta și ceva încrucișata, dar foc de harnica. Dupa nunta, feciorii se duc iarași în caraușie și nurorile raman iar cu soacra acasa. Dupa obicei, ea le da de lucru cu masura și, cum însereaza, se culca, spunand nurorilor sa fie harnice și dandu-le de grija ca nu cumva sa adoarma, ca le vede ochiul cel neadormit.                   Nora cea mai mare talmaci apoi celeilalte despre ochiul soacra-sa cel atoatevazator, și așa, una pe alta se îndemnau la treaba, și lucrul ieșea garla din mainile lor. Iara soacra huzurea de bine.                   Dar binele, cateodata, așteapta și rau. Nu trece tocmai mult, și vine vremea de însurat și feciorului cel mic. Baba însa voia cu orice chip sa aiba o troița nedesparțita de nurori… de aceea și chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nimerește. Într-o buna dimineața, feciorul mamei îi și aduce o nora pe cuptor. Baba se scarmana pe cap, da la deal, da la vale, dar n-are ce face, și, de voie, de nevoie, nunta s-a facut, și pace buna!                   Dupa nunta, barbații din nou se duc la treaba lor și nurorile raman iar cu soacra acasa. Baba iarași le da de lucru cu masura și, cum vine seara, se culca dupa obicei. Cele doua nurori, vazand pe cea mai tanara codindu-se la treaba, îi zic: – Da nu te tot codi, ca mamuca ne vede. – Cum? Eu o vad ca doarme. Ce fel de treaba e aceasta? Noi sa lucram, și ea sa doarma?! – Nu cauta ca horaiește, zise cea mijlocie, mamuca are la ceafa un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ș-apoi tu nu știi cine-i mamuca, n-ai mancat niciodata moarea ei. – La ceafa? vede toate? n-am mancat moarea ei? Bine ca mi-am adus aminte… Dar ce mancam noi, fetelor hai? – Ia, rabdari prajite, draga cumnațica… Iar daca ești flamanda, ia și tu o bucata de mamaliga din colțar și cu niște ceapa și mananca. – Ceapa cu mamaliga? d-apoi neam de neamul meu n-a mancat așa bucate! Da slanina nu-i în pod? unt nu-i? oua nu sunt? – Ba sunt de toate, zisera cele doua, dar sunt ale mamucai. – Eu cred ca tot ce-i a mamucai e ș-al nostru și ce-i al nostru e ș-al ei. Fetelor hai! S-a trecut de șaga. Voi lucrați, ca eu ma duc sa pregatesc ceva de-a mancarii, știi cole, ceva mai omenește; ș-acuși va chem și pe voi. – Doamne, ce vorba ți-a ieșit din gura! zisera cele doua. Vrei sa ne-aprindem paie în cap? sa ne zvarla baba pe drum? – Las daca v-a durea capul! Cand v-a întreba pe voi, sa dați vina pe mine și sa lasați sa vorbesc eu pentru toate. – Apoi dar… daa! fa cum știi; numai sa nu ne bagi și pe noi în belea. – Hai, fetelor, taceți, gura va mearga; ca nu-i buna pacea, și mi-e draga galceava. Și iese cantand: Vai, saracul omul prost, Bun odor la cas-a fost!                   Nu trece nici un ceas la mijloc, ș-un cuptor de placinte, cațiva pui parpaliți în frigare și prajiți în unt, o strachinoaie de branza cu smantana și mamaliguța erau gata. Apoi iute cheama și pe celelalte doua în bordei, și se pun la masa cu toatele. – Hai, fetelor, mancați bine și pe Domnul laudați, ca eu ma reped în crama s-aduc și un cofaiel de vin, ca sa mearga placintele aceste mai bine pe gat.                   Dupa ce-au mancat ș-au baut bine, le-au venit a canta, ca rusului din gura garliciului: Soacra, soacra, poama acra, De te-ai coace cat te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toata toamna, Ești mai acra decat coarna; De te-ai coace-un an ș-o vara, Tot ești acra și amara; Ieși afara ca o para; Intri-n casa ca o coasa; Șezi în unghi ca un junghi. Ș-au mancat, ș-au baut, ș-au cantat pana au adormit cu toatele pe loc.                 Cand se scoala baba în zori de ziua, ia nurori daca ai de unde. Iese afara speriata, da încolo, da pe dincolo, și cand intra în bordei, ce sa vada? bietele nurori jeleau pe soacra-sa… Pene împraștiate pe jos, farmaturi, blide aruncate în toate parțile, cofaielul de vin rasturnat, ticaloșie mare! – Da ce-i acolo? striga baba înspaimantata. Nurorile atunci sar arse în picioare; și cele mari încep a tremura de frica, cum e varga, și lasa capul în jos de rușine. Iar cea cu pricina raspunde: – Da bine, mamuca, nu știi c-au venit tatuca și cu mamuca, și le-am facut de mancare, și le-am scos un cofaiel de vin, și de aceea ne-am chefaluit și noi oleaca. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus. – Și m-au vazut cuscrii cum dormeam? – D-apoi cum sa nu te vaza, mamuca?! – Ș-apoi de ce nu m-ați sculat? Manca-v-ar ciuma sa va manance! – D-apoi da, mamuca, fetele aceste au spus ca d-ta vezi tot; și de aceea am gandit ca ești manioasa pe tatuca și pe mamuca, de nu te scoli. Și ei erau așa de mahniți, de mai nu le-a ticnit mancarea. – Ei, lasa, ticaloaselor, c a v a voi dobzala eu de acum înainte!                    Și de atunci nurorile n-au mai avut zi buna în casa cu baba. Cand își aducea ea aminte de puicile cele nadolence și boghete, de vinișorul din crama, de risipa ce s-a facut cu munca ei, și c-au vazut-o cuscrii dormind așa lafaiata, cum era, crapa de ciuda și rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.                    Se lehametisera pana și cele doua de gura cea rea a babei; și cea mai tanara gasi acum prilej sa-i faca pe obraz și sa oranduiasca totodata și moștenirea babei prin o diata nemaipomenita pana atunci, și iata cum: – Cumnatelor, zise ea într-o zi, cand se aflau singure în vie. Nu putem trai în casa aceasta de n-om face toate chipurile sa scapam de harca de baba. – Ei, cum? – Sa faceți cum v-oi învața eu, și habar sa n-aveți. – Ce sa facem? întreba cea mai mare. – Ia, sa dam busta în casa la baba, și tu s-o iei de canepa dracului și s-o trasnești cu capul de peretele cel despre rasarit, cat îi putea; tot așa sa faci și tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ș-apoi ce i-oi mai face și eu, veți vedea voi. – D-apoi cand or veni ai noștri? – Atunci, voi sa va faceți moarte-n papușoi, sa nu spuneți nici laie, nici balaie. Oi vorbi eu și cu danșii, și las daca va fi ceva!                    Se înduplecara și cele doua, intrara cu toatele în casa; luara pe baba de par ș-o izbira cu capul de pereți pana i-l dogira. Apoi cea mai tanara, fiind mai șugubața decat cele doua, trantește baba în mijlocul casei ș-o framanta cu picioarele, ș-o ghigosește ca pe dansa; apoi îi scoate limba afara, i-o strapunge cu acul și i-o presura cu sare și cu piper, așa ca limba îndata se umfla, și biata soacra nu mai putu zice nici carc! și, slaba și stalcita cum era, cazu la pat bolnava de moarte. Apoi nurorile, dupa sfatuirea celei cu pricina, așezara baba într-un așternut curat, ca sa-și mai aduca aminte de cand era mireasa; și dupa aceasta începura a scoate din lada babei valuri de panza, a-și da ghiont una alteia și a vorbi despre starlici, toiag, nasalie, poduri, paraua din mana mortului, despre gainile ori oaia de dat peste groapa, despre strigoi și cate alte nazdravanii înfioratoare, încat numai aceste erau de ajuns, ba și de întrecut, s-o vare în groapa pe biata baba. Iaca fericirea visata de mai înainte cum s-a împlinit!                  Pe cand se petreceau aceste, iaca s-aud scarțaind niște care: barbații veneau. Nevestele lor le ies întru întampinare și, dupa sfatuirea celei mai tinere, de la poarta s-arunca în gatul barbaților și încep a-i lua cu vorba și a-i dezmierda care de care mai magulitor. – Da ce face mamuca? întrebara cu toții deodata cand dejugau boii. – Mamuca, le lua cea mai tanara vorba din gura, mamuca nu face bine ce face; are de gand sa ne lase sanatate, sarmana. – Cum? zisera barbații înspaimantați, scapand resteiele din mana. – Cum? Ia, sunt vreo cinci-șase zile de cand a fost sa duca vițeii la suhat, și un vant rau pesemne a dat peste dansa, sarmana! ielele i-au luat gura și picioarele.                  Fiii se reped atunci cu toții în casa la patul mane-sa; dar biata baba era umflata cat o butie și nici nu putea blești macar din gura; simțirea însa nu și-o pierduse de tot. Și, vazandu-i, își mișca puțin mana și arata la nora cea mare și la peretele despre rasarit, apoi arata pe cea mijlocie și peretele despre apus; pe urma pe cea mai tanara și jos în mijlocul casei; dupa aceea de-abia putu aduce puțin mana spre gura și îndata cazu într-un leșin grozav.                 Toți plangeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tanara zise, prefacandu-se ca plange și ea: – Da nu înțelegeți ce vrea mamuca? – Nu, zisera ei. – Biata mamuca lasa cu limba de moarte: ca fratele cel mare sa ia locul și casa cea despre rasarit; cel mijlociu, cea despre apus; iara noi, ca mezini ce suntem, sa ramanem aici, în casa batraneasca. – Ca bine mai zici tu, nevasta, raspunse barbatu-sau. Atunci ceilalți, nemaiavand încotro șovai, diata ramase buna facuta.                     Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste doua zile, o îngropara cu cinste mare, și toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori și ziceau: „Ferice de dansa c-a murit, ca știu ca are cine-o boci!”

Jertfa unei mame (poveste italiană) A fost odată o văduvă şi toată bucuria ei era o fetiţă de cinci ani, durdulie, frumoasă şi pe deasupra şi ascultătoare. Dimineaţa stătea cuminte în grădină şi se juca cu păpuşa, îngânând tot felul de cântece născocite de ea. După-masă căuta să-i dea mamei ei câte un ajutor la ce era şi ea în stare. Maică-sa nu o pierdea din ochi şi în fiecare seară, până adormea fetiţa, ea îi cânta un cântec de leagăn. Aşa o obişnuise, de când era mică de tot. Şi cele două, mamă şi fiică, îşi duceau tihnit zilele şi nu aveau de ce să se plângă. Dar iată că într-o bună zi, pe când mama era obosită de grijile casei, fetiţa văzu trecând prin grădină un iepuraş alb, de o rară frumuseţe. Se duse să-l prindă, dar iepuraşul se furişă pe sub gard şi fugi mai departe. Fetiţa se luă după el, fără să-şi dea seama că ieşise pe poartă, în afara grădinii. Şi iepuraşul se făcu nevăzut în pădure şi fetiţa se pomeni alergând orbeşte după el. Când să o strige biata maică-sa la masă, fetiţa dispăruse. O jale nemaipomenită o cuprinse pe biata femeie şi, cum nu avea de ales, se luă după urmele fetiţei în nădejdea de a o găsi. Şi dacă fetiţa se rătăcise, s-a rătăcit şi mama ei. Zdrobită de durere şi oboseală, se opri şi se aşeză pe trunchiul retezat al unui copac. Şi, stând acolo singură, i se păru că aude o voce: – Vrei să ştii încotro a luat-o fetiţa ta? – Vreau, cum să nu vreau, dar cine eşti tu? – Eu sunt Ziua şi dacă-mi cânţi măcar un cântec din cele ce le cântă fetiţa ta în timpul zilei, îţi arăt pe unde a luat-o. Numai de cântat n-avea poftă deznădăjduita mamă, dar de nevoie a îngânat şi ea ce-şi aducea aminte de la fetiţa ei. – Ei bine, îi zise Ziua, a luat-o pe acolo, şi-i arătă încotro a luat-o fetiţa. Dar a mers şi a mers biata femeie, până s-a înseratşi de fetiţă tot n-a dat. Şi iar s-a aşezat pe o buturugă să se odihnească. Şi din nou un glas a întrebat-o: – Vrei să ştii încotro a luat-o fetiţa ta? – Cum să nu vreau? răspunse ea cu disperare. – Cântă-mi atunci trei cântece din cele cu care o adormeai seara când era în leagăn. Eu sunt Seara şi-ţi voi spune încotro s-o iei mâine în zori. Şi mama, printre lacrimi, i-a cântat trei cântece Serii şi a adormit cântând şi plângând, iar a doua zi a luat-o într-acolo unde îi arătase Seara. Şi a ajuns în faţa unui râu secat şi n-a ştiut ce să facă, dar de îndată a auzit un glas: – Dacă ţii neapărat să-ţi găseşti fetiţa, umple-mi albia cu lacrimile tale şi te voi trece de partea cealaltă, pe unde a luat-o ea. Şi auzind acestea, de bucurie, de durere, mama plânse într-atât, încât n-a trecut mult timp şi s-a umplut albia râului. Şi râul a trecut-o pe partea cealaltă. Şi acolo a dat de o stâncă. Şi stânca i-a vorbit: – Dacă dragostea ta pentru fetiţă e mare, suflarea ta va fi atât de calda, încât să facă să răsară flori din piatră seacă. Şi mama, disperată, suflă cu căldură asupra stâncii. Deodată văzu în faţa ei tufe întregi de grozame gălbioare, viorele ici şi colo, ghiocei si violete. De bucurie, stânca îi făcu semn pe unde s-o ia să-şi întâlnească fata. Şi femeia îi urmă sfatul. Şi merse, şi merse, până în faţa unei colibe. Istovită, căzu la pământ. Când se dezmetici, în faţa ei apăru o bătrână, hâdă ca o vrăjitoare. O privi cu ochi răi şi încruntaţi. – Cum de ai ajuns până aici? o întrebă ea. – M-au îndrumat şi pe mine…Nu ştii cumva, mătuşă, mai spuse ea, unde ar putea fi fetiţa mea? – Ba ştiu. Ce trebuie să fac ca să-mi spui, întrebă femeia cu disperare în glas şi în privire. – Ai făcut destul ca să dovedeşti cât de mult o iubeşti pe această mititică. Şi mie mi-a fost dragă şi de aceea m-am prefăcut într-un iepuraş şi ţi-am răpit-o, dar n-am cunoscut atunci puterea ta de jertfă şi nici că vei fi în stare să înduri toate încercările ca să ţi-o recapeţi. Ia-o înapoi, e fata ta. Şi zicând acestea, se făcu nevăzută şi ea şi coliba sa şi, în faţa mamei, năucită de atâtea şi atâtea spaime prin câte trecuse, apăru fetiţa ei durdulie şi frumoasă care-i sări de gât şi o întrebă senină, ca toţi copiii care nu vor să recunoască că au făcut o poznă: – Mamă, mergem acasă?

                                            Fisa de intelegere a textului   1. Cati copii avea imparatul ? _________________________________   2. Cine i-a luat imparatului copila ? _________________________________   3. Cine s-a oferit sa plece in cautarea fetei ? _________________________________   4. De la cine a aflat baiatul unde era aceasta ? ________________________________   5. Cu cine s-a intalnit printul in drum spre regatul Regelui Vant ? ___________________________________________ ___________________________________________ ___________________________________________   6. Unde a aflat ca traieste sora lui ? _____________________________________________   7. De la cine a primit baiatul ajutor ? _____________________________________________ _____________________________________________   8. Transcrie fragmentul care ti-a placut ? _____________________________________________ _____________________________________________ _____________________________________________   9. Ce invatatura desprindeti din legenda ? _____________________________________________                        

Povestea ciocanitoarei A fost odata ca niciodata, caci daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Povestea este de demult, de pe cand oamenii nu erau rai cum sunt astazi si nu stiau ce va sa zica a face rau, nici dusmani nu erau unul asupra altuia, de pe cand umblau soarecii calare pe pisici si lupii se imbratisau cu mieii, sarutandu-se frateste. Pe vremea aceea, Dumnezeu nu se ascundea de oameni, ci umbla pe pamant, totdeauna in tovarasia lui Sfantul Petru, impartind oamenilor mila si darurile sale. Nici Sfantul Petru nu se lasa mai jos decat Dumnezeu si-l ajuta la munca sa. Un lucru insa nu-i placea lui Sfantul Petru, insectele cele mici, ce se tarau pe pamant, i se suiau sus pe picioare si-l intepau, il gadilau, necajindu-l rau. - Doamne, zise intr-o zi Sfantu' Petru, toate le-ai facut bune si cu multa iscusinta pe acest pamant, numai un lucru nu. - Si ce lucru Petre, intreba Dumnezeu cu un glas bland, caci mult iubea el pe Sfantu' Petru, care-i daduse multe sfaturi intelepte? - Insectele ce le-ai lasat sa se tarasca pe pamant si sub pamant nu le-ai facut bine, caci necajesc mult pe cea mai iubita faptura a ta, pe om. - Bine, daca zici tu Petre, sa nu mai fie, iti voi face pe voie. Si asa zicand, porunceste tuturor insectelor sa se adune la el, iar dupa ce se adunara, Dumnezeu le strange binisor, le pune intr-un sac si leaga sacul la gura. Tocmai cand mantuise Dumnezeu treaba, iaca trece pe acolo o femeie. Dumnezeu o intreaba: - Incotro te duci, copila? - In cutare loc. - Daca e asa, ma rog, ia si sacul asta, ca eu sunt batran, si-l du la cutare groapa, unde sa-l arunci cum se afla el, bagand bine de seama ca nu cumva sa dezlegi sacul. Femeia lua sacul, dupa ce fagadui ca nu-l va dezlega si pleca, dar cand fu aproape de groapa nu mai rezista curiozitatii. Asa ca, puse sacul jos si-l dezlega, iar insectele incepura a fugi care incotro. Se puse ea degraba sa le adune, dar pace. Dumnezeu si Sfantul Petru, care simtira fapta femeii, spusera: - Dar bine femeie, ce ai facut? Cine te-a indemnat sa dezlegi sacul? - Curiozitatea, Doamne! - Ah! Femeie, femeie, zise Dumnezeu, numai curiozitatea va pierde pe voi. Curiozitatea te-a pierdut pe tine, caci insectele se vor imprastia la loc pe tot pamantul, iar tu ciocanitoare sa te faci si sa cauti insectele acolo unde sunt mai greu de gasit, pana in vecii vecilor! - Amin, zise Sfantul Petru. Si asa se alese ciocanitoare cu vesnica umblatura dupa insectele de sub coaja copacilor, unde poate ajunge numai dupa ce munceste din greu. Si ciocanitul ei anunta pe tot cei ce au urechi, sa fie atenti la curiozitatea lor, ca lucruri bune rar aduce ea.

Povestea ceasului cu inima de Vladimir Colin povesti de citit lecturi suplimentare Traia odata un ceasornicar batran. Într-o zi, plimbandu-se printr-o padure de la marginea oraşului, vazu un ceas aruncat la radacina unui stejar. Era mare cat un baiat sau o fetița de patru ani, avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe. Niciodata nu mai vazuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate parţile însa ceasul nu mergea. Îl lua acasa şi îl desfacu sa îl repare. Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mişca roţile dinţate şi batea cu un ciocanel, facand tic – tac, tic – tac… Ceasul pe care îl gasise meşterul nu avea pitic. Avea însa un pitic într-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greşeala de stapanul sau. Repara ceasornicarul ceasul şi îl aşeza în vitrina, doar, doar o veni pagubitul dupa el. Într-o zi trecu pe acolo împaratul care vazand ceasul dori sa-l cumpere. Îl duse la palat şi îl aşeza în sala tronului pazit de doi ostaşi.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De cate ori venea la palat cate un boier sa se planga ca-l necajesc ţaranii, abia îi spunea împaratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie sa vorbeşti o ora…” ca ceasul cu limbi de aur şi arata ca ora trecuse! Pleca boierul suparat, fara sa apuce sa deschida gura. Daca venea însa o vaduva, care îl învinuia pe boier ca-i fura şi ultima bucaţica de paine, împaratul îi spunea: – Ei, vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipa… Şi iata ca dupa ceasul cu limba de aur, clipa ţinea, ţinea şi nu se mai sfarşea… Pleca vaduva numai cand spusese tot ce avea pe inima! Daca au vazut aşa, s-au strans boierii într-o zi şi s-au dus la împarat. – Maria ta, nu se mai poate… Ceasul Mariei tale ne face viaţa amara. Nu merge bine, Maria  ta! L-a chemat împaratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul sa-l repare. (…) Ajuns acasa, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întreba ce se întampla. – Meştere, meştere – ofta piticul – ce sa fac daca am o inima? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrapareţi… Atunci pun ceasul sa mearga mai repede sau mai încet dupa cum cred eu ca e bine. Meşterul dadu din cap. Doar avea şi el o inima şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …) Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apela la ajutorul altui meşter, care dorind sa fie pe placul împaratului, construi un pitic de fier, fara inima, care sa puna ceasul în mişcare ca şi piticul adevarat. Tare s-au bucurat boierii şi împaratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbira boierii cate o ora, iar nevoiaşii cate o clipa… Apoi, îmbatranind, piticii din ceasornice se mutara, rand pe rand, în ţara poveştilor şi în locul lor fura aşezaţi pitici de fier, sau arcuri, lanţuri, pendule şi cuci. Pana în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc,cu lanţ,cu pendule sau cu cuc,dar ceasuri cu pitic sau cu inima nu se mai cunosc decat în poveştile pentru copii.(…..)