Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

 

Fragment pentru transcriere clasa a II-a  

Transcriere poezie

Poezie pentru transcriere 

Fragment de transcris la clasa a II-a  

Două poloboace de Alecu Donici                         Un poloboc cu vin                         Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin;                         Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare,                           Dar şi hodorogea,                         Făcând un vuiet mare,                           Încât cei trecători în laturi toţi fugea:                         Atunci când el folos nimica n-aducea.                           Asemene în lume,                         Acel ce tuturor se laudă şi spune                         În trebi puţin sporeşte.                         Iar cel ce tace,                         Şi treabă face:                           Acela purure mai sigur isprăveşte.

                                                                      FIȘĂ DE LECTURĂ                                                               Povestea ceasului cu inimă   Titlul lecturii:.............................................. ....................................................... ................................... Autorul :...................................................... ....................................................... ...................................... Timpul și spațiul :...................................................... ....................................................... ................... Personajele:................................................ ....................................................... .................................... Ce a găsit bătrânul la marginea orașului ? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... Cine locuia în fiecare ceas ? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... Cine a cumpărat ceasul ? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... Ce făcea piticul din ceas când vorbeau boierii ? Dar când vorbeau oamenii sărmani ? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ...          Ce i-a spus împăratul bătrânului să facă cu ceasul ? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... Care este morala poveștii ? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ...  

A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă. Şi când a simţit că i s-apropie sfârşitul, femeia şi-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:         – Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat. Acestea zicând, femeia îşi mai privi o dată copila şi închise ochii pentru vecie. Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă.         Femeia asta de-a doua îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de-aci înainte, zile pline de amărăciune.         – Ce, proasta asta se cade să stea cu noi în odaie? o bruftuluiră fetele. Cine vrea să mănânce n-are decât să muncească! La bucătărie cu ea, că acolo i-e locul! Îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie şi o încălţară cu nişte papuci de lemn.         – Ian priviţi la domniţa asta mândră, ce gătită e! strigară fetele maşterei, luând-o în râs. Şi-o duseră în bucătărie, într-un alai de batjocuri.         Aici o puseră să robotească din greu de dimineaţă şi până cădea noaptea: să se scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul, să facă de mâncare şi să spele rufele. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, câte şi mai câte nu mai puneau la cale cele două surori haine ca să-şi bată joc de ea şi s-o necăjească întruna. Iar când nu mai prididea de câtă treabă avea de făcut, ele zvârleau lintea şi mazărea în cenuşă, de trebuia apoi s-o aleagă bob cu bob.         Seara, fata cădea frântă de oboseală, că muncea de se spetea toată ziulica. Dar cum n-avea un pat unde să-şi întindă oasele trudite, se cuibărea în cenuşă lângă vatră şi până şi somnul îi era numai chin şi amar. Şi fiindcă din această pricină era totdeauna plină de cenuşă şi murdară, îi ziseră în râs Cenuşăreasa. Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la un iarmaroc şi mai înainte de a-şi lua rămas bun, apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le aducă de acolo.         – Rochii frumoase, răspunse una.         – Ba mărgăritare şi nestemate, zise a doua.         – Da’ ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima să-ţi aduc? întrebă taică-său, într-un sfârşit.         – Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcerea acasă, pe aia s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci. La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când îi fu să treacă printr-un desiş, îl atinse o creangă de alun şi-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea Cenuşăresei, rupse creanga şi-o luă cu sine. După ce ajunse acasă, dărui fetelor vitrege ceea dorise fiecare, iar Cenuşăresei, creanga de alun. Fata îi mulţumi din suflet şi, către seară, se duse la mormântul maică-sii, răsădi crenguţa în pământ şi începu să plângă atât de amarnic că lacrimile picurară pe ramură şi-o udară. Şi crenguţa crescu mare şi se făcu o mândreţe de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenuşăreasa la mormântul maică-sii şi de fiecare dată zărea o păsărică albă lăsându-se din zbor pe câte-o creangă a alunului. Şi ori de câte ori avea fata vreo dorinţă, păsărica i-o împlinea şi-i arunca din pom ce-i poftea inima.         Şi s-a întâmplat ca o dată împăratul să pună la cale o mare petrecere care trebuia să ţină trei zile încheiate şi a poftit la ospăţ pe toate fetele frumoase din împărăţia lui. Pasămite, împăratul gândea că-n chipul ăsta fecioru-său o să aibă de unde să-şi aleagă mireasa… Când aflară că fuseseră şi ele poftite la petrecere, cele două surori nu-şi mai încăpură în piele de bucurie şi, chemând-o pe Cenuşăreasă, îi porunciră:         – Vin’ de ne piaptănă, auzi? Şi treci de lustruieşte-ne şi condurii! Ba încheie-ne şi catarămile, că ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului! Fata făcu precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare, din pricină c-ar fi dorit şi ea să se ducă la petrecere. Şi fiindcă-i plăcea tare mult să dănţuiască, se rugă de maică-sa vitregă să se îndure şi s-o lase şi pe ea.         – Ce-mi aud urechile, Cenuşăreaso? se prefăcu a fi uimită maştera. Eşti toată plină de praf şi murdărie şi-ncă mai năzuieşti a te duce la petrecere! Poftim: n-ai nici o rochie mai ca lumea pe tine şi nici încălţări în picioare n-ai şi-ai vrea să dănţuieşti?! Dar cum fata stărui cu lacrimi în ochi în rugămintea ei, maştera păru să se-nduplece şi-n cele din urmă zise:         – Ia uite ici: am răsturnat o strachină de linte în cenuşă şi de eşti în stare ca-n două ceasuri să-mi alegi toată lintea, atunci o să te îngădui să mergi la petrecere! Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi prinse a striga:         – Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-alegem lintea:                                 "Bobul bun, ici, în ulcică,                                 Iar cel rău în guşulică…" N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un lung alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina cu vârf cu ele. Nu trecuse nici un ceas de când păsărelele se apucaseră de ales lintea şi acum mântuiseră treaba şi-şi luară zborul pe fereastră afară. Fata îi duse mamei vitrege strachina şi se bucura în gândul ei, crezând c-o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera i-o tăie scurt:         – Nu, fată, degeaba te ţii scai de mine, nu te pot lua cu noi, că n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu ştii şi tare mi-e teamă c-ai să fii numai de râsul lumii… Cenuşăreasa se porni atunci pe plâns şi dacă văzu asta maică-sa vitregă îi zise:         – Ei, hai, dacă până-ntr-un ceas eşti în stare să-mi alegi din cenuşă două străchini de linte, să ştii că te iau şi pe tine! Dar în gândul ei maştera îşi zicea: "Las’ că n-o să poată să facă una ca asta, nici în ruptul capului!". După ce vitrega răsturnă două străchini de linte în cenuşă, fata se duse în grădină, pe uşa din dos, şi strigă:         – Blânde porumbiţe şi voi turturele şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-aleg lintea:                                 "Bobul bun, ici, în ulcică,                                 Iar cel rău în guşulică…"         N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, într-un alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi începură să ciugule ele întâi: pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule şi ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune şi umplură strachina vârf cu ele. Nu trecuse jumătate de ceas şi păsărelele isprăviră de ales lintea şi zburară iar pe fereastră afară.         Fata îi duse mamei vitrege străchinile cu linte şi se bucura în gândul ei, crezând că de astă dată o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera se împotrivi şi acum:         – Degeaba te omori cu firea, că tot n-o să te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase şi nici să dănţuieşti nu te pricepi… Ce vrei, să ne fie ruşine cu tine? Îi întoarse apoi spatele şi plecă la petrecere cu fetele ei cele fudule. După ce rămase singură-singurică în toată casa, Cenuşăreasa se duse la mormântul mamei sale şi, aşezându-se sub alun, grăi:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numai aur şi argint! Pasărea cea albă, care se afla în alun, numai ce-i zvârli de sus o rochie ţesută toată în aur şi argint şi-o pereche de conduri cu alesături de mătase şi argint.         Cenuşăreasa se îmbrăcă în grabă şi se duse la petrecere. Dar maştera şi cu fetele ei n-avură cum s-o recunoască, zicându-şi că era pesemne vreo fată de împărat de pe alte plaiuri, atât arăta de frumoasă în rochia ei ţesută din fire de aur şi argint. La Cenuşăreasa nu se gândiră nici o clipă, căci o credeau acasă, lângă vatră, alegând lintea din cenuşă.         De cum o zări pe fată, feciorul împăratului îi ieşi înainte, o prinse de braţ şi-o pofti la joc. Şi nici că mai vru să dănţuiască cu altă fată. O ţinea mereu de mână şi când s-apropia cineva s-o poftească la danţ, îi zicea de la obraz:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine! Dănţuiră împreună şi, pe la ceasul când se îngânau noaptea cu zorile, fata vru să se ducă acasă.         – Merg şi eu cu tine, că vreau să-ţi ţin de urât cât o dura drumul, îi zise feciorul împăratului. Dar, de drept, el dorea să afle cât mai degrabă a cui era mândreţea asta de fată… Fata-i scăpă însă printre degete ca prâsnelul şi, ajungând acasă tot într-o fugă, se ascunse în porumbar. Feciorul de împărat aşteptă până de veni tatăl fetei şi-i spuse că fata cea străină, cu care dănţuise el toată vremea, se pitulase în porumbar. Moşneagului numai ce-i trecu un gând prin minte: "Ei, drăcia dracului! Nu cumva o fi Cenuşăreasa?!", dar degeaba se grăbi să deschidă uşa porumbarului, că nu zări pe nimeni înăuntru. Când intrară cu toţii în casă, o găsiră pe Cenuşăreasă stând în cenuşă, îmbrăcată în aceleaşi straie rufoase dintotdeauna. Şi numai lumina slabă de opaiţ care pâlpâia pe cămin lumina încăperea.         Păsămite, Cenuşăreasa se furişase cu dibăcie afară din porumbar, alergase într-un suflet la alun, se dezbrăcase în pripă de straiele cele frumoase şi le pusese pe mormânt, iar pasărea cea albă le luase de-acolo, de nu se mai putea desluşi nimic. Apoi fata se îmbrăcase iar în trenţele ei rufoase şi se aşeză în cenuşă, lângă vatră.         A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc; şi, după ce părinţii şi surorile ei vitrege plecară într-acolo, Cenuşăreasa se grăbi să se ducă la alun şi zise:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numa-n aur şi argint! Atunci păsărica îi aruncă o rochie şi mai frumoasă decât cea din ajun. Şi când veni fata la petrecere, îmbrăcată în mândreţea aceea de rochie, se minunară toţi de frumuseţea ei nemaivăzută. Pasămite feciorul de împărat stătuse până atunci ca pe ghimpi şi-o tot aşteptase să vină…         Când o văzu apărând, i se luă parcă o greutate de pe inimă şi, ieşindu-i în întâmpinare, o pofti de îndată la joc. Şi ţinând-o de mână, parcă să n-o piardă, dănţui toată vremea numai cu ea. Iar de venea s-o poftească cineva la joc, el îi zicea:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine!         Când se lăsară negurile nopţii, fata vru iar să i se piardă urma, dar tânărul crai luă seamă din vreme şi se furişă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că fata făcu ce făcu şi-i scăpă de sub ochi, strecurându-se în grădina din dosul casei, unde crescuse de ani şi ani un păr mare şi frumos, încărcat cu pere minunate.         Fata se căţără printre crăci, sprintenă ca o veveriţă, şi feciorul de împărat îi pierdu urma. Aşteptă el din nou, până ce veni tatăl fetei şi-i zise:         – Fata cea străină şi frumoasă mi-a scăpat iar şi, după câte îmi dau cu presupusul, s-a ascuns în rămurişul părului ăstuia. Şi moşneagului îi trecu din nou prin gând: "Ei, drăcia naibii! Măre, n-o fi cumva Cenuşăreasa?!". Luă o scară, o priponi de copac şi urcă până-n vârf, cercetând de-a rândul crăcile, dar de găsit nu găsi pe nimeni tupilat în frunziş.         Când părinţii şi surorile vitrege se reîntoarseră acasă şi intrară în bucătărie, o găsiră pe Cenuşăreasă lângă vatră, stând în cenuşă, ca întotdeauna. Vezi bine că şi de data asta o luase înaintea lui taică-său şi, furişându-se până la alunul cel fermecat, lăsase acolo mândreţea de straie şi se îmbrăcase cu zdrenţele-i ponosite şi rufoase.         A treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până ce plecară din nou părinţii şi surorile vitrege şi-apoi se duse iar la mormântul maică-sii şi-i grăi pomului:                                 Alunaş drag, alunaş,                                 Scutură-te, rogu-te-aş,                                 Şi mă-mbracă-n strai de-argint,                                 Numa-n aur şi argint! De data asta, păsărica îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de strălucitoare, cum nu s-a mai văzut alta pe lume, iar condurii erau cu totul şi cu totul din fir de aur. Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeţii nu mai ştiură ce să mai zică, uimiţi de atâta frumuseţe nepământeană. Feciorul de împărat dănţui iarăşi numai cu dânsa, şi de venea vreunul şi căuta s-o poftească la joc, numai ce-i zicea aceluia, drept în faţă:         – Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine! Când să se ivească zorile, Cenuşăreasa dădu iar să plece pe nesimţite, dar feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. Şi se întâmplă ca zgâtia de fată să se strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu şi de astă dată urma…         Vezi însă că el pusese la cale un vicleşug, poruncind să se ungă din vreme treptele cu smoală. Şi când Cenuşăreasa coborî câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase agăţat în smoală. Feciorul de împărat îl ridică şi-n palma lui stătea acum un condur mic şi drăgălaş, împletit cu totul şi cu totul din fir de aur. A doua zi se grăbi la tatăl fetelor şi, arătându-i condurul, îi zise:         – Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi nevastă juruită şi de nici o alta, în afară de ea, n-am nevoie! Când auziră spusele tânărului crai, cele două fete ale maşterei se bucurară grozav, fiindcă şi ele aveau piciorul micuţ. Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac şi, de faţă cu mamă-sa, dădu să-l încalţe. Dar pas de-l încalţă dacă poţi! Degetul cel mare nu încăpea defel, că tare mic mai era condurul! Dacă văzu asta maştera, se întunecă la faţă, dar nu pregetă să-i pună-n mână un cuţit, zicându-i:         – Ce mai aştepţi? Taie-ţi degetul de la picior, că o să fii curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos! Fata îşi reteză degetul şi cu chiu cu vai încălţă condurul. Apoi, abia putând să-şi stăpânească durerea, se înfăţişă înaintea tânărului crai şi acesta, urcând-o pe cal, lângă el, porni cu ea către casă, socotind-o aleasa inimii lui.         Dar vezi că drumul de înapoiere ducea pe dinaintea mormântului şi când fură să treacă pe acolo, numai ce auziră pe cele două porumbiţe strigând dintre crăcile alunului:                                 Vai, conduru-i tare mic:                                 Parcă-n cleşte-aşa strânge!                                 Şi-năuntru-i plin de sânge,                                 Că tot curge pic cu pic…                                 Nu-i mireasa-adevărată!                                 Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă… Atunci feciorul de împărat cătă mai cu luare-aminte la piciorul fetei şi băgă de seamă că sângele curgea din el, fără contenire. Pe loc întoarse calul şi, ducând fata acasă, le zise părinţilor că aceasta nu-i mireasa cea adevărată. Apoi mai adăugă c-ar dori să încerce şi cealaltă fată condurul. Fata de-a doua se duse în iatac şi când dădu să încerce condurul, ce să vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar călcâiul era prea mare şi rămăsese afară, oricât se strădui ea. Dacă văzu maştera asta, se îngălbeni de ciudă, dar nu stătu mult la gânduri şi, punându-i un cuţit în mână, o îmboldi:         – Ce te mai canoneşti degeaba! Nu vezi că aşa nu-i chip să-l încalţi? Taie-ţi din călcâi şi gata! Că o să fii în curând împărăteasă şi n-o să mai trebuie să umbli pe jos! Fata reteză din călcâi şi, cu chiu, cu vai, abia de putu să încalţe condurul. Apoi, stăpânindu-şi cu greu durerea, se înfăţişă înaintea fiului de împărat. Acesta o aburcă pe cal, lângă sine, şi plecă spre casă. Dar când trecură prin dreptul alunului, porumbiţele prinseră din nou să dea zvon:                                 Vai, conduru-i tare mic:                                 Parcă-n cleşte-aşa strânge!                                 Şi-năuntru-i numai sânge,                                 Că tot curge pic cu pic…                                 Nu-i mireasa-adevărată!                                 Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă… Feciorul de împărat se uită cu mai multă luarea minte la piciorul fetei şi băgă de seamă cum podidea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, până sus. Întoarse calul şi, ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o lăsă plocon părinţilor ei:         – Nici asta nu-i cea adevărată! grăi el cu mânie-n glas. Au nu mai aveţi altă fată şi nu vă înduraţi s-o daţi de la voi?         – Nu, nu mai avem alta! răspunse tatăl fetelor. Da’, cum să vă spun… de la nevasta dintâi mai am una, o biată Cenuşăreasă, da’ nici vorbă, nu poate fi ea mireasa! Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar maştera sări cu gura, de parc-ar fi fost muşcată de şarpe:         – Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea rufoasă! Nu se cuvine să se arate în lume în halul în care e! Dar tânărul crai ţinu morţiş s-o vadă şi stărui într-atât că până la urmă trebuiră s-o cheme vrând-nevrând. Vezi însă că fata avusese grijă să se spele din vreme pe mâini şi pe obraz şi când se înfăţişă feciorului de împărat se înclină înainte-i, iar el îi întinse pantoful de aur. Fata se aşeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale şi încălţă condurul care-i veni ca turnat. Şi când se ridică fata şi tânărul crai îi privi chipul, o recunoscu pe dată, că doar ea era domniţa cu care dănţuise şi care-l robise cu frumuseţea-i fără pereche. Şi nu-şi putu stăpâni strigătul:         – Asta-i mireasa cea adevărată! Maştera şi cele două fete ale ei încremeniră de spaimă auzindu-l ce zice şi ciuda le învenină într-atât, că se traseră la faţă şi se făcură galbene ca şofranul. Dar feciorul de împărat nu le învrednici nici măcar c-o căutătură şi, luând-o pe Cenuşăreasa pe cal, lângă sine, porni cu ea către casă. În clipa când trecură prin dreptul alunului, cele două porumbiţe albe ca neaua prinseră a ciripi, dând zvoană bucuroase:                                 Vezi, conduru-i tare mic,                                 Dar de strâns, defel n-o strânge,                                 Şi-năuntru nu e sânge,                                 Că n-a curs măcar un pic!                                 Ea-i mireasa-adevărată,                                 Mult dorită şi visată!         După ce strigară vorbele astea îşi luară amândouă zborul şi, rotindu-se, se aşezară uşurel pe umerii fetei, una la dreapta şi alta la stânga. Şi au rămas aşa, pe umerii Cenuşăresei, tot timpul cât s-a prăznuit nunta împărătească.

Gospodina de Otilia Cazimir   Fişă de lucru Gospodina                                                                                     de Otilia Cazimir                                                               O furnică duce-n spate                              Un grăunte jumătate.                              -Încotro fugi, surioară?                              -Ia, mă duc şi eu la moară!                                                     Şi-s grăbită, şi-s grăbită,                              Că mi-i casa negrijită,                              Şi mi-s rufele la soare,                              Şi copiii cer mâncare…                                 Nu, la noi în muşuroi                              Nu e timp pentru zăbavă:                              Că de n-am fi de ispravă,                              Ar fi vai şi-amar de noi!   1. Răspunde la următoarele  întrebări:    a) Ce duce furnica în spate?    ………………………………………………………………    b) Unde fugea furnica?     …………………………………………………………….    c) De ce era gospodina atât de grăbită?      ……………………………………………………………………………   2. Uneşte cuvintele cu  sens asemănător:        zăbavă                                alergi     grăunte                               vrednic     fugi                                    bob                                          timp                                   odihnă      harnic                                  vreme   3. Realizează legătura între cuvintele cu sens opus:           harnică                              întreabă      repede                               încet      spate                                 leneşă      răspunde                           faţă        4. Desparte în silabe cuvintele :                                                                                     furnică - …………………………………   jumătate - …………………………………..  grăunte - …………………………………… grăbită -………………………………….   gospodină - …………………………………   muşuroaie -…………………………………   5. Alintă cuvintele:  harnică - hărnicuță                                 furnică -……………………………………….   casă -……………………………………….  soră - ………………………………………….   greier - ……………………………………….    grăunte -……………………………….....   6. Scrie dacă este adevărat ( A) sau fals ( F ):   (    ) Furnica duce la moară un grăunte. (    ) În drum spre moară, furnica se întâlneşte cu un greier. (    ) La casa micii gospodine, erau multe treburi de făcut. (    ) Poezia are 10 versuri şi 3 strofe.

       Legenda spune că a fost odată ca niciodată, într-un ţinut cunoscut astăzi sub numele de Turcia, un băieţel pe nume Nicolae. Încă de mic, Nicolae s-a remarcat prin credinţa, bunătatea şi dragostea pentru semenii săi, în special pentru copii, înfăptuind multe lucruri extraordinare, adevărate miracole.        Povestea lui Moş Nicolae spune că, la vârsta adolescenţei, Nicolae a moştenit o avere foarte mare, însă nu ştia ce să facă cu ea. Fiind o persoană foarte milostivă, dorinţa lui cea mai mare a fost să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi ca el, aşa că a încercat să transforme visurile acestora în realitate.        Deşi Nicolae ştia foarte bine că locuitorii oraşului său au mare nevoie de ajutor, era conştient şi de faptul că aceştia sunt foarte mândri şi nu ar accepta în ruptul capului ajutorul său, aşa că s-a hotărât să-şi ajute prietenii în secret. În fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi livra oamenilor din sat mâncare, haine şi bani. Dintre toţi cei pe care i-a ajutat, Nicolae s-a apropiat de o familie anume. În această familie foarte săracă, erau trei surori. Tatăl fetelor era foarte trist pentru că, din lipsa banilor, nu îşi permitea să îşi mărite toate trei fetele.        Dorind din tot sufletul să ajute această familie, în apropierea nunţii fiicei celei mai mari, Nicolae a lăsat la uşa tatălui un săculeţ cu bănuţi de aur. Aşa cum era de aşteptat, familia a fost în culmea fericirii când a descoperit săculeţul la uşă.                Când a venit vremea să se mărite cea de-a doua fiică, Nicolae a aruncat un săculeţ cu bănuţi de aur pe coşul casei în care locuia familia nevoiaşă. Toată lumea a fost extrem de bucuroasă şi cu toţii ar fi vrut să-i mulţumească persoanei care i-a ajutat atât de mult, însă nu aveau idee cine ar putea fi…Cum nunta celei de-a treia fiice se apropia, tatăl s-a hotărât să stea de pază, pentru a descoperi cine este îngerul lor păzitor, care i-a scos din necaz şi a adus atâta fericire în familia lor. De data aceasta, Nicolae a aruncat săculeţul cu bănuţi pe fereastra deschisă. Auzind săculeţul cu galbeni căzând pe podea, tatăl l-a urmărit pe Nicolae şi i-a ieşit în cale.                 Nicolae a fost foarte jenat şi l-a rugat pe tatăl fetelor să nu spună celorlalţi că el e persoana care îi ajută cu tot ce au nevoie. Tatăl a promis să păstreze secretul, însă a fost atât de impresionat de gestul lui Nicolae încât, oricât a încercat, nu şi-a respectat promisiunea şi a dezvăluit secretul. Aşa că, în scurt timp, toţi locuitorii oraşului ştiau că Nicolae e responsabil de toate minunile care s-au întâmplat în oraşul lor.         Legenda lui Moş Nicolae spune că, de atunci, în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, Nicolae îi recompensează pe toţi copiii care au fost cuminţi de-a lungul întregului an, lăsându-le în ghetuţe daruri. Nicolae este în continuare amintit pentru bunătatea, generozitatea și dragostea lui nemărginită pentru copii. În onoarea sa, în decembrie, de Sfântul Nicolae (6 decembrie), în multe țări din întreaga lume se oferă copiilor pungi cu cadouri.

 Numele si prenumele_________________________________                                   Data________________                                                                        FIȘĂ DE ÎNȚELEGERE A TEXTULUI   1. Titlul poveștii _____________________________________________________________________  2. Autorul _________________________________________________________________________ 3.Personajele ______________________________________________________________________ __________________________________________________________________________________   4. Cum era nora ce mare ? ___________________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________________   5. Cum le-a speriat soacra pe cele trei nurori ? ___________________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________________   6. Ce avere le-a lasat soacra fiilor si nurorilor ei? ___________________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________________   7. Subliniati grupurile de litere din versurile de mai jos: „Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Ești mai acră decât coarna;”   8. Scrieți cuvinte cu sens opus : acră   =  dulce  =  coace =  

    Va propun mai multe variante de lecturi si in functie de clasa pe care o aveti, alegeti lecturile potrivite. Cu timpul o sa postez si rezumatele, fisele de lectura si de intelegere a textului, dar si continutul lecturilor.                                                                    Lecturi suplimentare clasa a IV-a     Marina Sorescu – Greierele si furnica Ionel Teodoreanu – Cearta; Mircea Santambreanu – Un smecher la lectie; Lucian Blaga – Am pus la incercare cerul; George Cosbuc – Pomul Craciunului; Nicolae Labis – Fulg; Vladimir Colin – Basme; Eugen Ionescu – Legenda Romanitelor; Octav Pancu-Iasi – S-a pierdut ceva…;- Fat Frumos cand era mic;   Profira Sadoveanu – Casa care guita; Petre Ghelmez – Inima mamei; Mihail Drumes – Alfred Nobel – un mesager al pacii; Ion Pilat – Martisor; George Toparceanu – La Pasti; Ion Agarbiceanu – Cersetorul;- File din cartea naturii; Viorica Huber – Cum si-a facut Pamantul o plapuma; Alecu Russo – Cantarea Romaniei; Mihai Beniuc – Ma rog; Mihai Beniuc – Dreapta judecata a imparatului; Tudor Arghezi – Ex libris; Petru Demetru Popescu – Mandricel; Emil Garleanu – Din lumea celor care nu cuvanta; Marin Sorescu – Delta Dunarii; Vasile Alexandri – Poezii; Ion Al. Bratescu-Voinesti – Cea dintai durere; Petre Dulfu – Ispravile lui Pacala; Calin Gruia – Povesti; Mihail Sadoveanu – Aventurile sahului; Marin Sorescu – Unde fugim de-acasa; Alexandru Mitru – Legendele Olimpului;- Din marile legende ale lumii; Victor Eftimiu – insir'te margarite; Ion Slavici – Pacala in satul lui; Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunata;- Un om nacajit;

Numele ........................................... Data ............................. Clasa ..............................................                                                   Bradul de Vasile Alecsandri - Fișă de lectură   Citește cu atentie poezia si răspunde la întrebări.   1. Care este imagina bradului surprinsă de poet în text? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   2. Cum face bradul față schimbărilor produse în natură? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   3. Ce simbolizează bradul? ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ......................................................   4. Găsiți antonimele următoarelor cuvinte din text: albicioasă = .........................................                      întristare = ........................................ jalnic = .................................................                      lungești = .......................................... luminoasă = ........................................                         5. Precizați cazul cuvintelor subliniate:       „privește cu-ntristare”; „aduci zile”, „În zadar a ta suflare/ Apa-n râuri o încheagă”. ....................................................... .....................................................   6. Alcătuiți un enunț în care verbul „a păstra” să fie la modul conjuctiv, timp prezent, persoana a III-a, numărul singular ....................................................... .....................................................   7. Menționați doi termeni din familia lexicală a adjectivului „trist”. ....................................................... ......................................................     Bradul de Vasile Alecsandri Sus pe culme bradul verde Sub zapada albicioasa Pintre negura se perde Ca o fantasma geroasa. Si priveste cu-ntristare Cum se primbla prin rastoace Iarna pe un urs calare, Iarna cu septe cojoace. El se scutura si zice: ,,In zadar, tu, vrajitoare~ Aduci viforul pe-aice, Aduci zile fără soare. In zadar ingheti pamintul, Ucizi florile si stupii Si trimiti moartea cu vintul Si trimiti foamea cu lupii In zadar a ta suflare Apa-n riuri o incheaga, Sterge urma pe carare Si de mine turturi leaga. In zadar aduci cu tine Corbul negru si pradalnic, Si din codrii cu jivine Faci să iasa urlet jalnic. In zadar, urgie cruda, Lungesti noaptea-ntunecoasa Si, rizind de-a lumei truda, Scurtezi ziua luminoasa. In zadar îmi pui povara De zapada si de gheata. Fie iarna, fie vara, Eu pastrez a mea verdeata ! "

In clasa intai de Constantin Dragomir   Albinutele se joaca  Nici nu se zaresc din flori,  Scoala-ntreaga-i o prisaca  De copii nerabdatori.  Clopotelul de argint  Cu glas dulce-dulce suna,  Ca parintele cel bland  De prin flori pe toti aduna.    Picii de la gradinita  Se reped buluc in scoala.  Ce sa fie? Mihaita  Se mai tine strans de poala!  In sfarsit se hotaraste:  - Hai, mamico... hai ramai...  Printre lacrimi ii sopteste:  -Sa-nvatam in clasa-ntai. 

Monumentul de la Putna (file de legendă)           După ce obținuse mai multe izbânzi în luptele duse împotriva dușmanilor Moldovei, voievodul Stefan hotărî să zidească o mănăstire mare și frumoasă, cum nu se mai pomenise.           Legenda spune că într-o dimineață, împreună cu mai mulți oșteni credincioși ai săi, el plecă din Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, să aleagă locul mănăstirii.           Grupul de oșteni răzbate cu greu. În frunte merge un oștean călare, ca să deschidă calea. După el vine un călăreț cu chipul rotund și privirea semeață. Calul lui e numai spumă. Stă drept în șa. Pletele îi curg pe spate împlătoșat. Acesta e Ștefan cel mare. - Ce apă e asta ? întrebă domnul Ștefan - E Putna, Măria-Ta, răspunse oșteanul din frunte. - Mai mergem mult ? - Cum poruncește Măria-Ta.          Ajungând pe malurile Putnei, în dulcea și frumoasa Bucovină, înconjurat de oștenii săi, viteazul domn se sui cu dânșii pe o muchie de deal. Porunci apoi la doi dintre arcașii săi cei mai puternici să tragă, spunându-le că vrea să-și măsoare puterea cu ei. Săgețile voinicilor zburară ca gândul.          Deodată se făcu o mare tăcere. Însuși Domnul cel Mare al Moldovei, cu brațele vânjoase, a pus mâna pe arcul său. Îl încordează cu putere și trage. Săgeata zbură iute. Departe, departe, într-un paltin bătrân, săgeata se înfipse; frângându-se în două. - Acolo va fi locul mănăstirii, glăsui Ștefan. - Să trăiasca Ștefan-Vodă! rasunară glasurile oștenilor.           În scurt timp el a strâns cei mai apropiați meșteri, care au zidit o mănăstire, cum n-a mai fost alta.           Azi, mănăstirea adăpostește mormântul marelui conducător și atrage mulți turiști din țară și de peste hotare.           Bucovina, tărâm de basm, este o adevarată comoară a țării, străvechi monumente ne amintesc de trecutul glorios de luptă al patriei. Un astfel de monument este și Mănăstirea Putna.