Lecturi suplimentare și fișe de lectură resurse didactice pentru toate clasele

Poezie pentru transcriere 

Gospodina de Otilia Cazimir   Fişă de lucru Gospodina                                                                                     de Otilia Cazimir                                                               O furnică duce-n spate                              Un grăunte jumătate.                              -Încotro fugi, surioară?                              -Ia, mă duc şi eu la moară!                                                     Şi-s grăbită, şi-s grăbită,                              Că mi-i casa negrijită,                              Şi mi-s rufele la soare,                              Şi copiii cer mâncare…                                 Nu, la noi în muşuroi                              Nu e timp pentru zăbavă:                              Că de n-am fi de ispravă,                              Ar fi vai şi-amar de noi!   1. Răspunde la următoarele  întrebări:    a) Ce duce furnica în spate?    ………………………………………………………………    b) Unde fugea furnica?     …………………………………………………………….    c) De ce era gospodina atât de grăbită?      ……………………………………………………………………………   2. Uneşte cuvintele cu  sens asemănător:        zăbavă                                alergi     grăunte                               vrednic     fugi                                    bob                                          timp                                   odihnă      harnic                                  vreme   3. Realizează legătura între cuvintele cu sens opus:           harnică                              întreabă      repede                               încet      spate                                 leneşă      răspunde                           faţă        4. Desparte în silabe cuvintele :                                                                                     furnică - …………………………………   jumătate - …………………………………..  grăunte - …………………………………… grăbită -………………………………….   gospodină - …………………………………   muşuroaie -…………………………………   5. Alintă cuvintele:  harnică - hărnicuță                                 furnică -……………………………………….   casă -……………………………………….  soră - ………………………………………….   greier - ……………………………………….    grăunte -……………………………….....   6. Scrie dacă este adevărat ( A) sau fals ( F ):   (    ) Furnica duce la moară un grăunte. (    ) În drum spre moară, furnica se întâlneşte cu un greier. (    ) La casa micii gospodine, erau multe treburi de făcut. (    ) Poezia are 10 versuri şi 3 strofe.

Păcălici la şcoală de Nicolae Labiş Pană nouă-n pălărie Şi hăinuţă de postav, Păcălici pe drum păşeşte Fudulindu-se grozav. Dară din ghiozdan ce-atârnă Ca un firicel de pluş? Aţi ghicit? Codiţa-şi scoase Să ia aer, Chiţibuş. Iată şcoala, dar ce zarvă E acolo-ntre băieţi. Tii, feciorul lui Tândală, Bătăuşul Tândăleţ. A trântit două fetiţe, Pe-un copil l-a înjurat, Şi râzând acum se plimbă Ca un paşă de-ngâmfat. Păcălici spre el păşeşte: -Tândăleţ, acu', cât văd, Cereţi de la toţi iertare, Că altminteri e prăpăd! - Ce spui tu, mă gâgâlice? Fugi c-acu te burduşesc! - Nu-ţi ceri, Tândăleţ, iertare? Bine ... Atunci eu te vrăjesc. Uite-un duh o să te muşte De piciorul nespălat ... (Chiţibuş, pe nesimţite, Într-o clipă l-a muşcat.) ... Iar din spate o să-ţi cadă Şi ghiozdanul tău pe jos. (Chiţibuş, pe nesimţite, Cureluşa a şi ros.) Toţi copiii râd cu poftă, L-au văzut pe şoricel, Dar lui Tândăleţ i-i frică, Neştiind ce e cu el.

Somnoroase păsărele...de Mihai Eminescu Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele - Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm şi florile-n grădină - Dormi în pace! Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce - Fie-ţi îngerii aproape, Somnul dulce! Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie - Noapte bună!  

    Povestea ceasului cu inimă de Victor Colin                Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe.               Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac…             Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.             Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii, abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura. Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucăţică de pâine, împăratul îi spunea:        - Ei, vorbeşte şi tu! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limbă de aur, clipa ţinea, ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă! Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.        - Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. Nu merge bine, Măria – ta!                L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. (…) Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă.       - Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. Meşterul dădu din cap. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …)                 Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiaşii câte o clipă… Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier, sau arcuri, lanţuri, pendule şi cuci. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc,cu lanţ,cu pendule sau cu cuc,dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii.(…..)

 

                                                                                                                                                   Dovleacul şi viţa după A. Mitru                 I-adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut de mult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul. -Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe arac! -Ce vrei dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie. -Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac? -Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.     S-au tot certat în dimineaţa aceea de primăvară şi nu s-au înţeles. Mâniat, dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a urcat numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac. Tocmai atuncea trecea pe acolo ţăranul: -Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin. -Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă? La auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl apucă ameţeala. -E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare.     Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viţei. Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât. -Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am fost un prost... De-o fi să cad prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfarm. -Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă. S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat. Cine l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa pizmaş şi fără minte?

Ţupa-Ţup de Irimie Străuţ ŢUPA-ŢUP, un iepuraş mic şi neastâmpărat, cu urechea dreaptă ciulită şi cu stânga pleoştită, se întorcea de la şcoală cu ghiozdanul sub subţioară... Trecând printr-o pădure de brazi deasă pe unde-i umbra mai deasă, găsi o frunză lată de brusture, de un verde fără cusur... Şi zise văzând frunza cea mare: — Asta o să mă apere de soare, când o să ies din desiş, în larg, la luminiş... Şi rupse brusturele, făcându-şi din el umbrelă... Ajuns în luminiş, îşi scoase tocul de scris, un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, şi începu să scrie, ca pe hârtie, pe noua-i umbrelă : „Pe mine mă cheamă Ţupa –Ţup, şi de la şcoală acasă mă duc"... Dar nu apucă să scrie mai mult, că dinspre pădure auzi, depărtat, răzbătând până la el un lătrat. Ţupa-ţup sări în picioare, speriindu-se foarte tare, şi atât se speriase, că acum îşi avea ciulită şi urechea cea pleoştită... ─ Unde să mă duc, încotro s-o apuc ? îşi spuse Ţupa – Ţup, ştiind că cel ce a lătrat e un dulău, care dacă-1 va prinde îl va muşca foarte rău... Şi fără a mai sta la îndoială o tuli din luminiş. Trecu văi şi dealuri, sări prăpăstioase maluri, goni prin păduri de fagi şi poiene largi şi nu se opri până ce lătratul nu-1 mai auzi. Apoi, obosit, sub un bătrân fag s-a oprit şi, câutându-şi tocul în ghiozdan, nu-1 mai află. Văzînd aceasta, Ţupa-ţup se întrista, fiindcă tocul pierdut era un toc atât de frumuşel, că nu se mai afla altul ca el. O ciocănitoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare, cu pardesiu negru, şorţ roşu şi bluză albă, îl văzu : —Ţupa – ţup , de ce eşti trist ? —Cum să nu fiu, sughiţă el într-un târziu, pleoştindu-şi şi urechea ciulită... Am avut un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, pe care, după ce-am scris pe-o foaie de brusture, nu l-am mai văzut, fiindcă l-am pierdut, fugind de un dulău mare şi rău. —Linişteşte-te, îi spuse ciocănitoarea, eu o să pornesc la drum să te-ajut să-1 cauţi, uite, chiar acum... Şi ciocănitoarea începu să bată la uşile căsuţelor gâzelor de sub scoarţa fagului, întrebându-le : — Toc-toc-toc ! Gâzelor, n-aţi găsit un toc ?... Dar gâzele, răutăcioase, nu voiră să-i răspundă, fugind din calea păsării, să se ascundă. Atunci, ciocănitoarea trecu la alt copac, să întrebe un gândac, dar şi acesta se arătă la fel de răutăcios, ferindu-se din calea ei, fără să-i dea un răspuns frumos... Şi tot aşa, din copac în copac, c-o hărnicie fără leac, până în ziua de azi caută tocul pierdut de iepuraş, întrebând, la uşile gâzelor, fără a şti că de atunci Ţupa-ţup şi-a aflat tocul, şi uite cum... După plecarea ciocănitoarei se ivi plin de fală vărul lui Ţupa-ţup, Laudă-goală. Acesta era un iepure cam într-o ureche, căruia nu-i plăcea să înveţe, vânturând lumea fără rost, parcă prins de streche... Avea o puşcă pe care-o purta cu atâta fereală, într-un fel de sac lunguieţ, de piele, de ziceai că muşcă... Deodată îşi văzu vărul... — Ei, Ţupa-ţup, de unde-ai răsărit ? Ce bine că te-am întâlnit... Uite-aici, ce puşcă grozavă am, o să fac praf cu ea orice duşman ! Eee... dar ce ţi s-au pleoştit aşa urechile ? —Cum să nu mi se pleoştească, văruşane, dacă am avut un toc fără seamăn şi l-am prăpădit în vreme ce eram fugărit de-un dulău foarte rău. —Dacă eşti necăjit numai de asta, iacă-ţi dau tocul meu şi... basta ! Spunând aşa, Laudă-goală îşi desprinse de după cap tocul de piele în care-şi ţinea puşca şi-1 întinse. — Nu, n-am trebuinţă de un astfel de toc... Tocul meu era un toc de scris, mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care, dragă Laudă-goală nu mai pot merge la şcoală... — Dacă-i aşa, spune Laudă-goală, eu o să zbor ca vântul, răscolind Pământul, şi fără tocul tău n-o să mă-n-torc, pe cuvântul meu.Şi aceasta spunând, vărul lui Ţupa-ţup îşi luă picioarele la spinare pierzîndu-se curând în zare. Dar nici Laudă-goală, oricât colindă, tocul pierdut nu-1 mai află. Se-ntâmplă atunci să ajungă-n preajma lui Ţupa-ţup, Doru-căprioru, meşter pantofar şi veşnic hoinar. Era îmbrăcat într-un costum negru-roşcat, cu o cravată albă abia zărită şi pantofi cu faţa frumos lustruită. — De ce eşti înnegurat, codiţă alburie ? — Spune-mi, altul de-ar fi în locul meu cum ar putea să fie ? ! Căci mi-am pierdut tocul... — Tocul de la pantof ? Ăsta ţi-i focul ? Nu-i bai ! Cât ai zice toc, îţi bat altu-n loc... — Nu, nu pe acela l-am pierdut, ci tocul cu care îmi scriu temele... Un toc mic-militel, frumos-frumuşel cum nu se mai află altul ca el... — Eee... Dacă-i aşa... nu ştiu cum te-aş putea ajuta... Dar să dau fuga pentru a-1 căuta... Şi fără a mai aştepta, el zvâcni săgeată, din arc aruncată. Dar oricât umblă, nici căpriorul tocul nu-1 află. Ajuns într-o poiana luminoasă, prin iarbă groasă, îi sări în faţă un cosaş, frate cu un greier viorist primaş. El nu auzi prea clar despre ce toc era vorba, că şi sări cu gura : — Am şi eu un tioc, tiocul în care-mi ţin cutea, gresia, cu care-mi ascut coasa, poate de un astfel de tioc ai trebuinţă. — Nici vorbă, dragă cosaşule, nu de tioc am nevoie, ci de un toc, tocul meu de scris, despre care şi celorlalţi le-am zis... — Aha, e vorba de un toc, nu de-un tioc, şi asta-i altă treabă, mă rog... Dar colo răţuştele lângă lac, vezi ce fac ? Trei boboci de raţă întindeau nişte albituri pe o aţă. Auzind de cele păţite de iepure se întoarseră spre el, făcându-i semne : —De un toc vorbiţi ? Pe semne despre unul ca aceste tocuri de perne. Iată, noi am golit câteva de pene şi le-am întins la soare... Un toc de ăsta vrei, oare ? —L-aş primi cu bucurie, dar de alt toc mi-e trebuinţă mie. De tocul meu de scris, cel mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros... —Nu ştim, n-am văzut astfel de tocuri prin aceste locuri. Şi în timp ce schimbau aceste vorbe între ei, trecu pe acolo un bursuc năuc, îmbrăcat într-un surtuc dungat. Văzându-l singur pe iepuraş se răsti la el: — Ce eşti aşa morocănos ? — Nu-s morocănos, sunt doar amărât, nu găsesc un toc.. — Un toc spui că e ?... Poate-un toc de bătaie... Stai c-ai să primeşti unul să mă pomeneşti ! Şi se repezi la Ţupa-ţup. Dar nu ajunse a-1 lovi, fiindcă tocmai atunci se nimeri să cadă pe acolo Moş Martin, căruia i se mai spunea şi Moş Labă-grea. Şi chiar aşa era. — Bursuc urâcios, ce-ai cu băieţelul ăsta mic şi sperios ? Nu-ţi este ruşine să-1 repezi când, vezi, bine, e mai slab ca tine ? Bursucul auzi vorbele ursului şi se cărăbăni cu codiţa între picioare, ştiind că ursul nu glumeşte cu orişicare. Iar Moş Martin Labă-grea, punând jos două rame de lemn pe care în cârcă le avea, se aplecă asupra iepurelui. — Las' că-i arăt eu lui... Spune, băieţaş, te-ai speriat ? — Nu ! Clătină dintr-o ureche cel întrebat şi-i povesti apoi toată tărăşenia cu tocul. Labă-grea, bătrân cum era, n-auzise despre ce toc i se vorbise, aşa că cercă să-1 liniştească, arătîndu-i ramele de lemn, groase pe care le cărase. — Uite, chiar acuşi terminai nişte tocuri de uşi pentru casa ce mi-o clădesc ca iarna s-o primesc... Dar din ele, cu bucurie, unul ţi-1 dau ţie... — Mulţumesc, dar nu pot primi; tocul meu era un toc de scris, un toc subţirel, mic-mititel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care nu mai pot merge la şcoală... — Eee.. un aşa toc eu nu am deloc, că la vremea mea n-am putut învăţa, şi apoi laba mea ştii doar că e grea, nu văd cum ar ţine un toc aşa subţire... Dar să n-o lungim ! Eu zic să grăbim ş-amândoi de-acuma să-i dibuim urma... — Vrei să-1 căutăm împreună ? Asta-i treabă bună, pentru care-ţi mulţumesc, că mi-i frică, zău, să nu mai întâlnesc dulăul cel rău... — Să plecăm atunci... Dar nu făcură decât puţini paşi şi auziră un glas subţirel strigând: — Cătinel, staţi, unde plecaţi, unde plecaţi ? Era Riţa-veveriţa, o colegă de şcoală a iepuraşului. Vorbea dintre crengile frunzoase ale fagului de sub care Ţupa-ţup tocmai plecase. — Nu vă mai osteniţi, tocul pierdut să-1 găsiţi ! Ţup,. frăţioare, ţi-am auzit păţania de la ciocănitoare, apoi într-o doară de la Laudă-goală, mi-au mai povestit şi Doru-căprioru, şi cosaşu, şi bobocii de raţă, şi chiar neprietenosul Bursucu-năucu... iar eu, fuga-fuga, vestea auzind am pornit colind... şi cu vai, cu chiu, mai într-un târziu, prin flori şi păiş, de urmă i-am dat, colo-n luminiş... — L-ai aflat ? Să-1 văd ! spuse iepuraşul... Poate nu e tocul meu de scris, ci e un toc de puşcă sau de vioară, ori un toc de pernă, ori un toc de uşă sau de fereastră, ori chiar un toc... de bătaie... Veveriţa Riţa coborî din fag şi-i arătă tocul : — Acesta-i, îl ştiu, tocul mititel, cioplit din os, şi cu un capăt ros, frumos-frumuşel, că nu se mai află altul ca el... — Într-adevăr, el e, spuse Ţupa-ţup şi, de bucurie, scoase din ghiozdan o foaie de hârtie, începând să scrie tot ce eu, mai sus, până acum v-am spus...    

 Numele si prenumele_________________________________                                   Data________________                                                                        FIȘĂ DE ÎNȚELEGERE A TEXTULUI   1. Titlul poveștii _____________________________________________________________________  2. Autorul _________________________________________________________________________ 3.Personajele ______________________________________________________________________ __________________________________________________________________________________   4. Cum era nora ce mare ? ___________________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________________   5. Cum le-a speriat soacra pe cele trei nurori ? ___________________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________________   6. Ce avere le-a lasat soacra fiilor si nurorilor ei? ___________________________________________________________________________________ ___________________________________________________________________________________   7. Subliniati grupurile de litere din versurile de mai jos: „Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Ești mai acră decât coarna;”   8. Scrieți cuvinte cu sens opus : acră   =  dulce  =  coace =  

Numele și prenumele__________________________                 Data_________________                                                                                                                                                                                    Fișă de înțelegere a textului                                                            Soacra cu trei surori de Ion Creangă       Titlul poveștii este ________________________________________________________   Autorul _____________________________________________________________________   Personajele _________________________________________________________________   Vocabular: ______________________________________ ______________________________________ ______________________________________ ______________________________________ ______________________________________ ______________________________________ ______________________________________ ______________________________________ Câte nurori avea soacra? _____________________________________________________________________________   Cum se comporta soacra cu nurorile ei? _____________________________________________________________________________ _____________________________________________________________________________   Ce i-au făcut nurorile soacrei lor? _____________________________________________________________________________   Care este învățătura desprinsă din text? ______________________________________________________________________________                                   

                                                                                              Soacra cu trei nurori de Ion Creanga                      Era odata o baba, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.                    O razeșie destul de mare, casa batraneasca cu toata pojijia ei, o vie cu livada frumoasa, vite și multe pasari alcatuiau gospodaria babei. Pe langa acestea mai avea stranse și paraluțe albe pentru zile negre; caci lega paraua cu zece noduri și tremura dupa ban.                    Pentru a nu razleți feciorii de pe langa sine, mai dura înca doua case alature, una la dreapta și alta de-a stanga celei batranești. Dar tot atunci lua hotarare nestramutata a ținea feciorii și viitoarele nurori pe langa sine, în casa batraneasca, și a nu orandui nimic pentru împarțeala pana aproape de moartea sa. Așa facu; și-i radea inima babei de bucurie cand gandea numai cat de fericita are sa fie, ajutata de feciori și mangaiata de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lasa nici pas a ieși din casa, în lipsa feciorilor mei. Soacra-mea, fie-i țarna ușoara!, așa a facut cu mine. Și barbatu-meu, Dumnezeu sa mi-l ierte!, nu s-a putut plange ca l-am înșelat sau i-am risipit casa;… deși cateodata erau banuiele… și ma probozea… dar acum s-au trecut toate!”                   Tustrei feciorii babei umblau în caraușie și caștigau mulți bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, și baba, simțind asta, umbla valvartej sa-i gaseasca mireasa; și în cincișase sate, abia-abia putu nimeri una dupa placul ei: nu prea tanara, nalta și uscațiva, însa robace și supusa. Feciorul nu ieși din hotararea maica-sa, nunta se facu și baba își lua camașa de soacra, ba înca netaiata la gura, care însemneaza ca soacra nu trebuie sa fie cu gura mare și sa tot carteasca de toate cele.                   Dupa ce s-a sfarșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora ramase cu soacra. Chiar în acea zi, catre seara, baba începu sa puna la cale viața nurori-sa. Pentru baba, sita noua nu mai avea loc în cui. „De ce mi-am facut clește? ca sa nu ma ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod și coboara de acolo un știubei cu pene ramase tocmai de la raposata soacra-sa, niște chite de canepa și vreo doua dimerlii de pasat. – Iata ce am gandit eu, noro, ca poți lucra nopțile. Piua-i în casoaia de alature, fusele în oboroc sub pat, iar furca dupa horn. Cand te-i satura de strujit pene, vei pisa malai; și cand a veni barbatu-tau de la drum, vom face plachie cu costițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom manca! Acum deodata, pana te-i mai odihni, ia furca în brau, și pana maine dimineața sa gatești fuioarele aceste de tors, penele de strujit și malaiul de pisat. Eu ma las puțin, ca mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastra. Dar tu sa știi ca eu dorm iepurește; și pe langa iști doi ochi, mai am unul la ceafa, care șede purure deschis și cu care vad, și noaptea și ziua, tot ce se face prin casa. Ai înțeles ce ți-am spus? – Da, mamuca. Numai ceva de mancare… – De mancare? O ceapa, un usturoi ș-o bucata de mamaliga rece din polița sunt destul pentru o nevasta tanara ca tine… Lapte, branza, unt și oua de-am putea sclipui sa ducem în targ ca sa facem ceva parale; caci casa s-a mai îngreuiat cu un mancau și eu nu vreau sa-mi pierd comandul.                  Apoi, cand însera, baba se culca în pat, cu fața la perete, ca sa n-o supere lumina de la opaiț, mai dand a înțelege nurori-sa ca are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndata, și habar n-avea de ce face nora-sa. Pe cand soacra horaia, dormind dusa, blajina nora migaia prin casa; acuși la strujit pene, acuși îmbala tortul, acuși pisa malaiul și-l vantura de buc. Și daca Enachi se punea pe gene-i, ea îndata lua apa rece și-și spala fața, ca nu cumva s-o vada neadormita soacra și sa-i banuiasca. Așa se munci biata nora pana dupa miezul nopții; dar, despre ziua, somnul o doborî, și adormi și ea între pene, caiere, fusele cu tort și bucul de malai. Baba, care se culcase odata cu gainile, se scula cu noaptea-n cap și începu a tranti ș-a plesni prin casa, încat biata nora, care de-abia ațipise, de voie, de nevoie, trebui sa se scoale, sa sarute mana soacrei și sa-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazda, și baba era mulțumita cu alegerea ce-a facut. Peste cateva zile, caraușii sosesc, și tanara nevasta, vazandu-și barbațelul, mai uita din cele necazuri!                Nu trece mult, și baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de nora întocmai dupa chipul și asemanarea celei dintai, cu deosebire numai ca aceasta era mai în varsta și ceva încrucișata, dar foc de harnica. Dupa nunta, feciorii se duc iarași în caraușie și nurorile raman iar cu soacra acasa. Dupa obicei, ea le da de lucru cu masura și, cum însereaza, se culca, spunand nurorilor sa fie harnice și dandu-le de grija ca nu cumva sa adoarma, ca le vede ochiul cel neadormit.                   Nora cea mai mare talmaci apoi celeilalte despre ochiul soacra-sa cel atoatevazator, și așa, una pe alta se îndemnau la treaba, și lucrul ieșea garla din mainile lor. Iara soacra huzurea de bine.                   Dar binele, cateodata, așteapta și rau. Nu trece tocmai mult, și vine vremea de însurat și feciorului cel mic. Baba însa voia cu orice chip sa aiba o troița nedesparțita de nurori… de aceea și chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nimerește. Într-o buna dimineața, feciorul mamei îi și aduce o nora pe cuptor. Baba se scarmana pe cap, da la deal, da la vale, dar n-are ce face, și, de voie, de nevoie, nunta s-a facut, și pace buna!                   Dupa nunta, barbații din nou se duc la treaba lor și nurorile raman iar cu soacra acasa. Baba iarași le da de lucru cu masura și, cum vine seara, se culca dupa obicei. Cele doua nurori, vazand pe cea mai tanara codindu-se la treaba, îi zic: – Da nu te tot codi, ca mamuca ne vede. – Cum? Eu o vad ca doarme. Ce fel de treaba e aceasta? Noi sa lucram, și ea sa doarma?! – Nu cauta ca horaiește, zise cea mijlocie, mamuca are la ceafa un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ș-apoi tu nu știi cine-i mamuca, n-ai mancat niciodata moarea ei. – La ceafa? vede toate? n-am mancat moarea ei? Bine ca mi-am adus aminte… Dar ce mancam noi, fetelor hai? – Ia, rabdari prajite, draga cumnațica… Iar daca ești flamanda, ia și tu o bucata de mamaliga din colțar și cu niște ceapa și mananca. – Ceapa cu mamaliga? d-apoi neam de neamul meu n-a mancat așa bucate! Da slanina nu-i în pod? unt nu-i? oua nu sunt? – Ba sunt de toate, zisera cele doua, dar sunt ale mamucai. – Eu cred ca tot ce-i a mamucai e ș-al nostru și ce-i al nostru e ș-al ei. Fetelor hai! S-a trecut de șaga. Voi lucrați, ca eu ma duc sa pregatesc ceva de-a mancarii, știi cole, ceva mai omenește; ș-acuși va chem și pe voi. – Doamne, ce vorba ți-a ieșit din gura! zisera cele doua. Vrei sa ne-aprindem paie în cap? sa ne zvarla baba pe drum? – Las daca v-a durea capul! Cand v-a întreba pe voi, sa dați vina pe mine și sa lasați sa vorbesc eu pentru toate. – Apoi dar… daa! fa cum știi; numai sa nu ne bagi și pe noi în belea. – Hai, fetelor, taceți, gura va mearga; ca nu-i buna pacea, și mi-e draga galceava. Și iese cantand: Vai, saracul omul prost, Bun odor la cas-a fost!                   Nu trece nici un ceas la mijloc, ș-un cuptor de placinte, cațiva pui parpaliți în frigare și prajiți în unt, o strachinoaie de branza cu smantana și mamaliguța erau gata. Apoi iute cheama și pe celelalte doua în bordei, și se pun la masa cu toatele. – Hai, fetelor, mancați bine și pe Domnul laudați, ca eu ma reped în crama s-aduc și un cofaiel de vin, ca sa mearga placintele aceste mai bine pe gat.                   Dupa ce-au mancat ș-au baut bine, le-au venit a canta, ca rusului din gura garliciului: Soacra, soacra, poama acra, De te-ai coace cat te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toata toamna, Ești mai acra decat coarna; De te-ai coace-un an ș-o vara, Tot ești acra și amara; Ieși afara ca o para; Intri-n casa ca o coasa; Șezi în unghi ca un junghi. Ș-au mancat, ș-au baut, ș-au cantat pana au adormit cu toatele pe loc.                 Cand se scoala baba în zori de ziua, ia nurori daca ai de unde. Iese afara speriata, da încolo, da pe dincolo, și cand intra în bordei, ce sa vada? bietele nurori jeleau pe soacra-sa… Pene împraștiate pe jos, farmaturi, blide aruncate în toate parțile, cofaielul de vin rasturnat, ticaloșie mare! – Da ce-i acolo? striga baba înspaimantata. Nurorile atunci sar arse în picioare; și cele mari încep a tremura de frica, cum e varga, și lasa capul în jos de rușine. Iar cea cu pricina raspunde: – Da bine, mamuca, nu știi c-au venit tatuca și cu mamuca, și le-am facut de mancare, și le-am scos un cofaiel de vin, și de aceea ne-am chefaluit și noi oleaca. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus. – Și m-au vazut cuscrii cum dormeam? – D-apoi cum sa nu te vaza, mamuca?! – Ș-apoi de ce nu m-ați sculat? Manca-v-ar ciuma sa va manance! – D-apoi da, mamuca, fetele aceste au spus ca d-ta vezi tot; și de aceea am gandit ca ești manioasa pe tatuca și pe mamuca, de nu te scoli. Și ei erau așa de mahniți, de mai nu le-a ticnit mancarea. – Ei, lasa, ticaloaselor, c a v a voi dobzala eu de acum înainte!                    Și de atunci nurorile n-au mai avut zi buna în casa cu baba. Cand își aducea ea aminte de puicile cele nadolence și boghete, de vinișorul din crama, de risipa ce s-a facut cu munca ei, și c-au vazut-o cuscrii dormind așa lafaiata, cum era, crapa de ciuda și rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.                    Se lehametisera pana și cele doua de gura cea rea a babei; și cea mai tanara gasi acum prilej sa-i faca pe obraz și sa oranduiasca totodata și moștenirea babei prin o diata nemaipomenita pana atunci, și iata cum: – Cumnatelor, zise ea într-o zi, cand se aflau singure în vie. Nu putem trai în casa aceasta de n-om face toate chipurile sa scapam de harca de baba. – Ei, cum? – Sa faceți cum v-oi învața eu, și habar sa n-aveți. – Ce sa facem? întreba cea mai mare. – Ia, sa dam busta în casa la baba, și tu s-o iei de canepa dracului și s-o trasnești cu capul de peretele cel despre rasarit, cat îi putea; tot așa sa faci și tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ș-apoi ce i-oi mai face și eu, veți vedea voi. – D-apoi cand or veni ai noștri? – Atunci, voi sa va faceți moarte-n papușoi, sa nu spuneți nici laie, nici balaie. Oi vorbi eu și cu danșii, și las daca va fi ceva!                    Se înduplecara și cele doua, intrara cu toatele în casa; luara pe baba de par ș-o izbira cu capul de pereți pana i-l dogira. Apoi cea mai tanara, fiind mai șugubața decat cele doua, trantește baba în mijlocul casei ș-o framanta cu picioarele, ș-o ghigosește ca pe dansa; apoi îi scoate limba afara, i-o strapunge cu acul și i-o presura cu sare și cu piper, așa ca limba îndata se umfla, și biata soacra nu mai putu zice nici carc! și, slaba și stalcita cum era, cazu la pat bolnava de moarte. Apoi nurorile, dupa sfatuirea celei cu pricina, așezara baba într-un așternut curat, ca sa-și mai aduca aminte de cand era mireasa; și dupa aceasta începura a scoate din lada babei valuri de panza, a-și da ghiont una alteia și a vorbi despre starlici, toiag, nasalie, poduri, paraua din mana mortului, despre gainile ori oaia de dat peste groapa, despre strigoi și cate alte nazdravanii înfioratoare, încat numai aceste erau de ajuns, ba și de întrecut, s-o vare în groapa pe biata baba. Iaca fericirea visata de mai înainte cum s-a împlinit!                  Pe cand se petreceau aceste, iaca s-aud scarțaind niște care: barbații veneau. Nevestele lor le ies întru întampinare și, dupa sfatuirea celei mai tinere, de la poarta s-arunca în gatul barbaților și încep a-i lua cu vorba și a-i dezmierda care de care mai magulitor. – Da ce face mamuca? întrebara cu toții deodata cand dejugau boii. – Mamuca, le lua cea mai tanara vorba din gura, mamuca nu face bine ce face; are de gand sa ne lase sanatate, sarmana. – Cum? zisera barbații înspaimantați, scapand resteiele din mana. – Cum? Ia, sunt vreo cinci-șase zile de cand a fost sa duca vițeii la suhat, și un vant rau pesemne a dat peste dansa, sarmana! ielele i-au luat gura și picioarele.                  Fiii se reped atunci cu toții în casa la patul mane-sa; dar biata baba era umflata cat o butie și nici nu putea blești macar din gura; simțirea însa nu și-o pierduse de tot. Și, vazandu-i, își mișca puțin mana și arata la nora cea mare și la peretele despre rasarit, apoi arata pe cea mijlocie și peretele despre apus; pe urma pe cea mai tanara și jos în mijlocul casei; dupa aceea de-abia putu aduce puțin mana spre gura și îndata cazu într-un leșin grozav.                 Toți plangeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tanara zise, prefacandu-se ca plange și ea: – Da nu înțelegeți ce vrea mamuca? – Nu, zisera ei. – Biata mamuca lasa cu limba de moarte: ca fratele cel mare sa ia locul și casa cea despre rasarit; cel mijlociu, cea despre apus; iara noi, ca mezini ce suntem, sa ramanem aici, în casa batraneasca. – Ca bine mai zici tu, nevasta, raspunse barbatu-sau. Atunci ceilalți, nemaiavand încotro șovai, diata ramase buna facuta.                     Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste doua zile, o îngropara cu cinste mare, și toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori și ziceau: „Ferice de dansa c-a murit, ca știu ca are cine-o boci!”

Si alta varianta                                                                            LITERATURA ROMANA Vasile Alecsandri-“Pasteluri” Dumitru Almas-”Povestiri istorice” Tudor Arghezi-“Cartea cu jucarii” Dimitrie Bolintineanu-“Legende istorice” Calistrat Hogas-“In Muntii Neamtului”        Al. Mitru-“Legendele Olimpului” Mihail Sadoveanu-“Dumbrava minunata”,”Un om necajit” George Toparceanu-“Rapsodii de toamna” Ioan Slavici-“Pacala in satul lui” Ionel Teodoreanu-“La Medeleni” Al. Vlahuta-“Romania pitoreasca” Cezar Petrescu-“Fram,ursul polar” George Cosbuc-“Cantece de vitejie” I.Al. Bratescu-Voinesti-“Intuneric si lumina” Vladimir Colin-“Legendele tarii lui Vam” Constantin Chirita-“Ciresarii” Radu Tudoran-“Toate panzele sus!” Ion Creanga-“Amintiri din copilarie” Mihai Eminescu-“Poezii”,”Fat-Frumos din lacrima”,”Scrisoarea III” Eusebiu Camilar-“Stejarul din Borzesti” St. O. Iosif-“Doina” Al. Mitru-“Legendele Olimpului” Grigore Alexandrescu-“Fabule”                                                                                 LITERATURA UNIVERSALA                                           Daniel Defoe-“Robinson Crusoe” La Fontaine-“Fabule” Mark Twain-“Din copilarie” Jonathan Swift-“Calatoriile lui Gulliver” Selma Lagerlof-“Minunata calatorie a lui Nils Holgersson” Jack London-“Colt-Alb” Edmondo de Amicis-“Cuore-inima de copil” Oscar Wilde-“Printul Fericit” E.T. A. Hoffmann-“Darurile”.

    Va propun mai multe variante de lecturi si in functie de clasa pe care o aveti, alegeti lecturile potrivite. Cu timpul o sa postez si rezumatele, fisele de lectura si de intelegere a textului, dar si continutul lecturilor.                                                                    Lecturi suplimentare clasa a IV-a     Marina Sorescu – Greierele si furnica Ionel Teodoreanu – Cearta; Mircea Santambreanu – Un smecher la lectie; Lucian Blaga – Am pus la incercare cerul; George Cosbuc – Pomul Craciunului; Nicolae Labis – Fulg; Vladimir Colin – Basme; Eugen Ionescu – Legenda Romanitelor; Octav Pancu-Iasi – S-a pierdut ceva…;- Fat Frumos cand era mic;   Profira Sadoveanu – Casa care guita; Petre Ghelmez – Inima mamei; Mihail Drumes – Alfred Nobel – un mesager al pacii; Ion Pilat – Martisor; George Toparceanu – La Pasti; Ion Agarbiceanu – Cersetorul;- File din cartea naturii; Viorica Huber – Cum si-a facut Pamantul o plapuma; Alecu Russo – Cantarea Romaniei; Mihai Beniuc – Ma rog; Mihai Beniuc – Dreapta judecata a imparatului; Tudor Arghezi – Ex libris; Petru Demetru Popescu – Mandricel; Emil Garleanu – Din lumea celor care nu cuvanta; Marin Sorescu – Delta Dunarii; Vasile Alexandri – Poezii; Ion Al. Bratescu-Voinesti – Cea dintai durere; Petre Dulfu – Ispravile lui Pacala; Calin Gruia – Povesti; Mihail Sadoveanu – Aventurile sahului; Marin Sorescu – Unde fugim de-acasa; Alexandru Mitru – Legendele Olimpului;- Din marile legende ale lumii; Victor Eftimiu – insir'te margarite; Ion Slavici – Pacala in satul lui; Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunata;- Un om nacajit;

      Lecturi recomandate pentru clasa a IV-a   „Întâmplări din grădina mea”, Ana Blandiana; „Aventurile lui Pinocchio”, Carlo Collodi; „Care-i faza cu cititul?”, Mircea Cărtărescu; „A doua carte cu Apolodor”, Gellu Naum; „Charlie şi fabrica de ciocolată”, Roald Dahl; „Darul lui Moş Crăciun”, T. O. Bobe; „Poveste de Crăciun”, Charles Dickens; „Cronicile din Narnia”, C. S. Lewis; „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”, Matei Vişniec; „Cipi, acest pitic uriaş”, Fodor Sandor; „Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra şi Aligru”, Nina Casian; „Pippi Şosețica”, Astrid Lindgren; „Domnişoara Poimâine şi Joaca de-a Timpul”, Adin Rosetti; „Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă; „Liniştea cri”, Lucia Olteanu; „Cocostârcul Gât-Sucit”, Marin Sorescu; „Şi v-am spus povestea aşa, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înşişi”, Florin Bican; „Fata săracului cea isteață”, Petre Ispirescu; „Dumbrava minunată”, Mihail Sadoveanu; „Fabule”, Grigore Alexandrescu; 3 articole din reviste pentru copii; 10 proverbe şi 5 zicători de memorat.   Lectură plăcută!  

                           Regele Vant si copiii imparatului poveste populara                          A fost odata un imparat care avea doi copii: un baiat chipes ca un soare si o fata gingasa ca luceafarul de dimineata. Intr-o zi, cand imparatul iesi cu odraslele la plimbare, o pala de vant ii lua copila. Imparatul o cauta incoace si-ncolo, dar de nicaieri nu-i venea nicio veste buna.   In cele din urma, baiatul ii spuse: - Tata, am sa plec chiar eu in lume sa-mi caut sora.   Tot mergand el asa, ajunse langa un lac mare, de unde isi ia zborul un stol de rate salbatice. Flacaul isi ridica pusca, dar rata ii striga: - Hei, nu trage! Poate ti-oi fi si eu de folos vreodata. Stiu ca-ti cauti sora, ea traieste in castelul Regelui Vant.   Dupa un timp, se impiedica de un furnicar si vru sa-l imprastie. Din furnicar, iesi o furnica zburatoare, care-i spuse: - Nu ne strica casa, draga prietene, poate iti vom fi si noi de folos vreodata.                      Tanarul nu se atinse de furnicar si merse mai departe, impiedicandu-se de o buturuga. Cand vru s-o taie, dintr-o scorbura, iesi regina albinelor, rugandu-l: - Nu sparge buturuga asta prietene, ca poate te-om ajuta si noi vreodata.   Flacaul isi vazu de drum.   La marginea unui crang, vazu o stanca inalta, unde se zarea castelul Regelui Vant.   Urca, batu la poarta, dar nu-i raspunse nimeni. Intra, strabatu o incapare larga si il gasi pe Regele Vant. - Buna ziua ! zise Regele Vant. - Am venit sa-mi iau sora. - Bine, dar trebuie sa-mi dovedesti ca meriti. Il duse la malul marii, isi scoase inelul din deget si-l arunca in valuri. - daca pana dimineata vei reusi sa-mi gasesti inelul, vom mai vorbi despre sora ta. Plimbandu-se de-a lungul tarmului, tanarul intalni rata salbatica care i se opri la picioare si-i spuse: - Nu te mai necaji, ti-am promis sa te ajut! Iti voi aduce inelul.                    Dimineata, inelul sclipea pe degetul tanarului.Regele Vant, vazand ca printul i-a adus inelul, l-a pus la o noua incercare: sa stranga semintele de mac risipite.Tanarului ii veni in ajutor furnica zburatoare, care aduna toate semintele de mac risipite.          Regele Vant se incrunta si-l conduse pe print intr-o sala mare, de unde trebuia sa-si recunoasca sora din cele douasprezece tinere, care semanau intre ele ca stropii de ploaie si suradeau, spunandu-i:         - Bine ai venit, fratioare!   Tanarul privea nedumerit, cand la una, cand la alta, nestiind ce sa creada. Dintr-o data, Regina Albinelor ii zumzai la ureche, spunandu-i care este sora lui.   Printul se apropie de fata si-i spuse Regelui Vant: - Ea mi-e sora.   Incruntandu-si sprancenele, Regele Vant mormai: - Bine, bine, puteti sa plecati.                  Printul si printesa se grabira sa ajunga acasa, unde imparatul ii imbratisa fericit ca-si regasise copiii.