Hans Christian Andersen

Soldăţelul de plumb               Erau odată douăzeci şi cinci de soldaţi de plumb şi toţi erau fraţi, fiindcă fuseseră făcuţi dintr-o lingură veche. Ţineau puşca în mână şi fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roşie şi albastră. Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care şedeau, au fost cuvintele: „Soldaţi de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băieţaş care bătea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos şi i-a înşirat pe masă. Toţi semănau leit între ei, unul singur era puţin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă şi nu mai ajunsese plumbul; dar deşi avea numai un picior, stătea tot aşa de drept ca şi ceilalţi cu două picioare şi tocmai el avea să facă cele mai mari isprăvi, aşa cum aveţi să vedeţi îndată. Pe masa pe care stăteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de toată frumuseţea. Pe ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În faţa castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau şi se oglindeau lebede de ceară. Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era o fetiţă care stătea în uşa castelului; era făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi pe umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele ridicate, fiindcă era dansatoare şi îşi ridicase şi un picior, dar aşa departe de sus încât soldatul de plumb nu vedea unde-i şi credea că fata are ca şi el numai un picior. „Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un castel şi eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.” Şi s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea mititică şi subţire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă. Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casă s-au dus la culcare. Şi atunci, cutia cu muzicuţă a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s-a trezit şi a început şi el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipă ochii de la dânsa. Deodată, ceasul a bătut douăsprezece şi poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun, era numai un drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică! ― Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcuşorul – mută-ţi ochii în altă parte! Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit. ― Bine, ai să vezi tu mâine dimineaţă! a spus drăcuşorul. Când s-a făcut ziuă şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb şi l-au pus pe marginea ferestrei şi, deodată, c-o fi fost drăcuşorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de plumb a căzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus şi s-a înfipt cu chivăra şi cu vârful baionetei între două pietre ale caldarâmului. Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: „Aici sunt!”, desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare. Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de la o vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia, au venit doi băieţi. ― Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să-l luăm şi să-i dăm drumul pe apă! Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i-au dat drumul pe apa care curgea prin şanţul de pe marginea străzii; cei doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme. Ce umflată era apa şi ce valuri făcea! Fusese ploaie, nu şagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace şi încolo şi câteodată se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea, faţa îi era nemişcată şi el se uita drept înainte şi nu scăpa puşca din mână. Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie. ― Oare unde mă duc? ― se gândea el. Asta-i numai din vina drăcuşorului! Ah, dacă fetiţa aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este! Deodată, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ. ― Ai paşaport? ― a întrebat şobolanul. Arată-mi paşaportul! Soldatul de plumb n-a răspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai departe şi şobolanul după ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care pluteau duse de apă: ― Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama şi nu a arătat paşaportul! Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieşit pe sub podeţ, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat şi pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul podeţului, pârâiaşul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot aşa de primejdios cum ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă. Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă şi a început să se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia tot mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, şi-n urechile lui răsuna un cântec:   Du-te la război, oştene, Şi de moarte nu te teme!   Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prăbuşit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea, un peşte mare l-a înghiţit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeţ şi era aşa de strâmt locul! Soldatul de plumb însă era neclintit şi zăcea întins, cu arma la umăr. Peştele umbla încoace şi încolo prin apă şi se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată şi nu s-a mai mişcat; pe urmă, o fâşie de lumină l-a străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare şi s-a auzit un glas strigând: „Uite soldatul de plumb!” Ce se-ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut şi acuma ajunsese în bucătărie pe masă şi bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete şi l-a dus în casă; toţi cei din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-n pântecele unui peşte; dar soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta. L-au pus pe masă şi… să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau aceleaşi jucării şi castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă. Stătea şi acuma tot într-un picior şi cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oştean nu trebuie să plângă, aşa că s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic. Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcuşorul din tabacheră şi-a vârât coada. Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic şi se simţea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el. Culorile i se şterseseră; că i s-or fi şters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într-un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi soldatul simţea că se topeşte, dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis uşa, s-a făcut curent şi dansatoarea, luată pe sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc şi s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rămas nimic din el decât un cocoloş de plumb şi, când a doua zi dimineaţa servitoarea a scos cenuşa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălaşă nu mai rămăsese decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca tăciunele.

Răţuşca cea urâtă          Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe egipteneşte, fiindcă limba asta o învăţase de la maică-sa. De jur împrejurul ogoarelor şi al păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor heleşteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de şanţuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, aşa de înalte, încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Şi erau aşa de dese şi de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea şedea o raţă în cuibar şi clocea; până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa. În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au crăpat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile; gălbenuşurile prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace. ― Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să măcăiască şi ele cum puteau mai bine şi se uitau în toate părţile, printre buruienile verzi, şi mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi. ― Ce mare-i lumea! ziceau puii. Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou. ― Credeţi voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde şi mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. Sunteţi toate? a întrebat ea şi s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou şi-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ţie? Am început să mă cam satur! Şi s-a aşezat iar în cuibar. ― Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă bătrână care venise în vizită. ― Mai am un ou, a răspuns raţa. Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase răţuşte care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; şi ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac. ― Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă ţinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii să înoate. ― Am să mai şed oleacă, a zis raţa. Am şezut atâta că mai pot să şed puţin. ― Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi a plecat. În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul şi a ieşit din găoace; era mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el. „Da’ mare-i! Coşcogeamite răţoi!”, zise ea. Nu seamănă cu celelalte; să fie totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a sila." A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă; apa le venea până peste cap, dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune; picioarele se puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu. ― Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din picioare şi ce drept se ţine, e copilul meu. Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi lumea şi să vă duc în curtea raţelor, numai să vă ţineţi de mine, să nu vă calce careva, şi feriţi-vă de mâţe. Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede, fiindcă a venit o mâţă şi a înşfăcat ea capul. ― Iaca, vedeţi, aşa merg lucrurile pe lume! a spus raţa şi îşi ascuţi ciocul, fiindcă şi ea ar fi vrut să înşface capul de scrumbie. Ţineţi-vă bine pe picioare, mai spuse ea. Vedeţi pe raţa aceea bătrână? Măcăiţi cum se cuvine, duceţi-vă la ea şi plecaţi-vă gâtul în faţa ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e aşa de grasă; şi la picior are o panglică roşie. Asta-i ceva nemaipomenit de frumos şi-i cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă. Asta înseamnă că nu trebuie să se piardă şi trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni. Măcăiţi! Nu vă ţineţi picioarele înăuntru. O răţuşcă bine crescută îşi răşchirează tare picioarele, aşa cum fac tata şi mama: uite aşa! Acuma plecaţi-vă gâtul şi spuneţi mac. Răţuştele au făcut cum le-a învăţat mama. Celelalte raţe s-au uitat lung la ele şi spuseră cu glas tare: ― Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie şi astea! Şi uite una ce urâtă-i! Nu! nu se poate, e prea din cale-afară! Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe răţuşcă de ceafă. ― Las-o în pace! a spus mama. Ce ţi-a făcut? ― Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare şi de neobişnuită, că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie. ― Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou. ― Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus raţa-mamă. E drept că nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are să crească frumos şi cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în ou şi de asta n-a căpătat înfăţişarea care trebuie. Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit penele. ― De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare însemnătate dacă-i urât. Eu cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma. ― Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la voi acasă şi dacă găsiţi un cap de peşte, puteţi să mi-l aduceţi. Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, aceea care ieşise din ou cea din urmă şi era aşa de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, o înghionteau şi o luau peste picior; şi nu numai raţele, dar şi găinile. „E prea mare”, ziceau toate orătăniile din curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, şi de aceea credea că e împărat, se umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la răţuşte, tuşea de câteva ori mânios şi i se înroşea tot capul. Săraca răţuşcă nu mai ştia unde să se ducă şi ce să facă! Era mâhnită din pricină că era aşa de urâtă şi toate păsările din curte râdeau de ea. Astfel a trecut ziua cea dintâi şi după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe răţuşcă toţi o alungau şi chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau: „De te-ar prinde o dată mâţa, urâcioasă ce eşti!” Şi mamă-sa zicea şi ea: „Bine-ar fi să pleci şi să nu te mai văd!” Raţele o ciupeau şi găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit peste gard. Păsările de prin stufişuri au zburat care încotro, speriate. „Fug de mine fiindcă sunt aşa de urâtă”, s-a gândit răţuşca şi a închis ochii, dar n-a stat pe loc şi a plecat mai departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită şi amărâtă. Dimineaţa, raţele sălbatice s-au înălţat din stuf şi s-au pregătit să zboare; când au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea. ― Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele şi răţuşca se întorcea în toate părţile şi saluta cât putea mai frumos. ― Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice. Dar, în sfârşit, nouă puţin ne pasă de asta, numai să nu te măriţi cu careva din neamul nostru. Biata răţuşcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea şi ea în stuf şi să bea puţintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâşte sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi de aceea erau aşa de îndrăzneţi. ― Ascultă, fârtate, au spus ei; eşti aşa de urât încât eşti chiar pe placul nostru. Vrei să vii cu noi şi să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaştină, sunt câteva gâşte sălbatice foarte drăguţe, toate domnişoare şi toate pot să spună ga-ga-ga. Aşa că poţi să-ţi găseşti norocul, chiar aşa urât cum eşti! Deodată s-a auzit poc! poc! şi cei doi gânsaci au căzut morţi în stuf şi apa împrejur s-a făcut roşie. Poc! Poc! s-a auzit iar şi cârduri întregi de gâşte sălbatice s-au ridicat din stuf şi iar s-au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea ca un nor peste copacii întunecaţi şi se împrăştia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din toate părţile cum trosneşte papura. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă. Îşi întorcea capul, ca să şi-l ascundă sub apă, şi chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros a răsărit lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi ochii îi luceau groaznic; şi-a întins botul spre răţuşcă, şi-a rânjit dinţii şi a plecat de-acolo fără s-o înşface. ― Mulţumescu-ţi, Doamne! a oftat răţuşca; sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu vor să mă muşte. Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriş. Abia mai târziu s-a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să se mişte. A mai aşteptat câteva ceasuri până să se urnească. A ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară a ajuns la un bordei, care era aşa de dărăpănat încât nici el singur nu ştia în care parte o să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare. Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei şi să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de la bordei ieşise dintr-o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei. În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi scurte şi făcea ouă şi baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi motanul a început să toarcă şi găina să cotcodăcească. ― Ce eşti? a întrebat baba şi s-a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit. ― Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o punem la încercare. Şi răţuşca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Şi motanul era stăpânul casei, şi găina stăpâna, şi mereu ziceau: „Noi şi lumea”, fiindcă îşi închipuiau că jumătate din lume erau ei şi bineînţeles jumătatea cea mai faină. Răţuşca spunea că în privinţa asta mai puteau fi şi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de vorbă. ― Poţi să faci ouă? întreba ea. ― Nu. ― Atunci ţine-ţi gura. Şi motanul spunea: ― Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei? ― Nu. ― Atunci n-ai voie să ai o părere când vorbesc alţii mai înţelepţi ca tine. Răţuşca şedea într-un colţ şi era fără chef. Deodată şi-a adus aminte de aerul curat de-afară şi de lumina soarelui. Şi a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate; nu s-a putut opri şi i-a spus şi găinii. ― Ce te-a apucat? a zis găina. N-ai nici o treabă şi de asta-ţi trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că nu te mai gândeşti la fleacuri. ― Dar e aşa de frumos să pluteşti pe apă! a spus răţuşca. E aşa de plăcut să te bagi cu capul în apă şi să te dai la fund! ― Ce mai plăcere şi asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care-i cel mai înţelept din toţi motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă! Despre mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o şi pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i mai înţeleaptă decât toţi pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se bage cu capul în apă? ― Voi nu mă înţelegeţi! răspunse răţuşca. ― Nu te înţelegem? Atunci cine te-o fi înţelegând? Doar n-ăi fi vrând să fii tu mai deşteaptă decât motanul şi decât baba, ca să nu mai pomenesc şi de mine! Nu-ţi împuia capul cu prostii, copilă, şi mulţumeşte bunului Dumnezeu de norocul pe care ţi l-a dat. Nu eşti mulţumită că stai în casă la căldură şi că ai de la cine să înveţi lucruri folositoare? Dar tu eşti numai o moftangioaică şi cu tine nu-i chip de stat de vorbă. Eu îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu-ţi plac, dar să ştii că numai prietenii adevăraţi vorbesc aşa! Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei. ― Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus răţuşca. ― Atunci pleacă, a spus găina. Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă! A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig. Norii atârnau grei şi albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb şi făcea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine. Într-o seară, când tocmai asfinţea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari şi minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe în ţările calde cu lacuri albastre. S-au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a cuprins-o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca titirezul, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete aşa de ascuţite şi de neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi când nu le-a mai zărit s-a dat cu capul la fund în apă şi când s-a ridicat iar la faţa apei parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să dorească o asemenea frumuseţe? Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte mulţumită dacă măcar raţele ar fi primit-o printre ele şi n-ar fi alungat-o. Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea încolo şi încoace, ca să nu lase apa să îngheţe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot mai îngustă; era ger şi gheaţa pe lac trosnea. Răţuşca trebuia să dea mereu din picioare ca să nu îngheţe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mişca şi a prins-o gheaţa. Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut-o. Ţăranul a dat cu piciorul în gheaţă şi a sfărâmat-o, a luat răţuşca şi a dus-o acasă la nevastă-sa. Răţuşca şi-a revenit în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s-o bată şi de frică a sărit drept în oala cu lapte şi laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un strigăt şi a pocnit din palme şi atunci răţuşca s-a speriat şi mai tare şi a sărit în putineiul cu unt, pe urmă într-o căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o înfăţişare! Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s-o prindă, râzând şi ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a reuşit să se furişeze afară şi s-a aşezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse. Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în iarna aceea. Când s-a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul bălţii. Cântau ciocârliile, venise iar primăvara. Şi deodată răţuşca a văzut că poate să-şi întindă larg aripile şi că are în aripi o putere mai mare decât până atunci. Şi-a luat deodată zborul şi nici n-a ştiut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire ciudată. „Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi au să mă omoare fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată iarna.” Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea. ― Omorâţi-mă! a spus biata pasăre şi şi-a plecat capul pe luciul apei, aşteptând moartea. Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea şi au dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au venit câţiva copii. Au aruncat pe apă pâine şi grăunţe. Deodată, cel mic a strigat: ― Uite că a mai venit una! Şi ceilalţi au chiuit de bucurie şi au strigat şi ei: ― Da, a mai venit una! Au bătut din palme şi sărind într-un picior s-au dus repede să spuie tatii şi mamei. Apoi au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau: ― Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă! Şi lebedele cele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; nu ştia ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o inimă bună nu-i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima: ― Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!

Privighetoarea                   Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în China, în vremuri străvechi. Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump porţelan, dar aşa de sfărâmicios, aşa de gingaş, încât trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau nişte flori minunate şi de cele mai frumoase atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele şi să nu le vadă. Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul. „Doamne! Ce frumos cântă!”, zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia să scoată năvodul şi trecea mai departe şi uita de pasăre; dar când în noaptea următoare privighetoarea cânta şi pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: „Doamne! Ce frumos cântă!” Veneau călători de peste mări şi ţări în oraşul împăratului ca să vadă palatul şi grădina şi toţi se minunau de atâta frumuseţe; dar când auzeau privighetoarea spuneau: „Ceva mai frumos nu se poate!” Călătorii când se întorceau la ei acasă spuneau ce-au văzut şi învăţaţii scriau sumedenie de cărţi despre palatul şi grădina împăratului Chinei, dar nu uitau nici de privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau şi poeţi slăveau în versuri privighetoarea din pădurea de la marginea mării. Cărţile pe care le scriau învăţaţii erau răspândite peste tot pământul şi câteva din ele au ajuns şi până la împăratul Chinei. Şezând pe tronul lui de aur le citea şi dădea din cap mulţumit, fiindcă în cărţile acelea se spuneau lucruri aşa de frumoase despre oraş, despre palat şi despre grădină. „Dar mai frumos decât totul e privighetoarea”, spuneau cărţile. ― Ce-i asta? a întrebat împăratul. Eu nu ştiu nimic. Despre ce privighetoare e vorba? Să fie o asemenea pasăre în împărăţia mea şi chiar aici în grădină şi eu să nu ştiu? Trebuie să aflu din cărţi? Şi a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era aşa de mândru încât atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să-l întrebe ceva el spunea numai atât: P! Adică asta şi cu nimica era totuna. ― Ia te uită ce-am aflat, a spus împăratul. Cică ar fi pe aici o pasăre minunată care se cheamă privighetoare. Se spune că ar fi cel mai minunat lucru din toată împărăţia. Cum se face că eu până acuma n-am ştiut nimic? ― N-am auzit niciodată despre o asemenea pasăre, a zis sfetnicul. Nu s-a înfăţişat niciodată la curte. ― Să vie aici numaidecât deseară şi să cânte în faţa mea – a spus împăratul. O lume întreagă ştie ce am şi numai eu nu ştiu. ― Până acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut şi am s-o găsesc. Dar unde s-o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus şi în jos, a cutreierat tot palatul, dar toţi cei pe care-i întâlnea şi îi întreba habar n-aveau de vreo privighetoare. Sfetnicul s-a dus înapoi la împărat şi i-a spus că asta trebuie să fie o poveste născocită de cei care scriu cărţi. ― Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărţile, foarte des, sunt numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii şi vrăjitorii. ― Cartea în care am citit asta, a zis împăratul, mi-a trimis-o împăratul Japoniei, aşa că nu poate să fie mincinoasă. Vreau s-ascult şi eu privighetoarea. Deseară să fie aici numaidecât. Va avea înalta mea bunăvoinţă. Şi dacă nu vine, atunci deseară toţi curtenii, după ce au să stea la masă, au să fie călcaţi în picioare. Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părţile; şi toţi curtenii alergau cu el, fiindcă nu le-ar fi plăcut să fie călcaţi în picioare. Şi toţi întrebau şi căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea ştia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise. În sfârşit, au dat de o biată fată de la bucătărie care le-a spus: ― Eu ştiu unde-i privighetoarea aceea şi am auzit-o cum cântă. În fiecare seară mi se dă voie să iau ce mai rămâne de la masă şi să duc de mâncare mamei care-i săracă şi bolnavă. Casa noastră e chiar pe ţărm şi când trec noaptea prin pădure şi mă opresc oleacă să mă odihnesc, ascult cum cântă privighetoarea. Cântă aşa de dulce că-mi dau lacrimile şi când o aud parcă m-ar săruta mama. ― Uite ce, fetiţo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria şi ai să ai voie să-l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la privighetoare, fiindcă trebuie neapărat să se înfăţişeze deseară la curte. Şi s-au dus cu toţii în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea. Cum mergeau ei aşa, o vacă de prin apropiere a început să mugească. ― I-auziţi, au spus curtenii, asta trebuie să fie privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate aşa de mică! Dar parcă am mai auzit noi glasul acesta! ― Nu! E o vacă! a zis fata de la bucătărie. N-am ajuns încă. Au mai mers o bucată şi au auzit nişte broaşte într-o baltă. ― Straşnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, cântă de parc-ar fi clopoţeii din templu. ― Nu! Sunt nişte broaşte, a zis fata. Îndată o s-o auzim şi pe ea. Şi deodată privighetoarea a început să cânte. ― Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultaţi-o cum cântă! Uite-o colo sus! Şi le-a arătat pe-o creangă o pasăre mititică şi cenuşie. ― Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi-aş fi închipuit că-i aşa; e atât de mică şi de ştearsă! Eu cred că şi-a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea feţe simandicoase în preajma ei. ― Privighetoareo! a strigat fata de la bucătărie, măria sa împăratul vrea să te audă cum cânţi. ― Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea şi a cântat de-ţi era mai mare dragul s-o asculţi. ― Parc-ar fi nişte clopoţei de sticlă, a spus sfetnicul. Ia uite cum îi merge guşa! Ciudat lucru că până acuma n-am văzut-o. Au să se minuneze toţi de la curte când au s-o vadă. ― Să mai cânt o dată împăratului? a întrebat privighetoarea. Ea credea că împăratul e şi el acolo. ― Scumpă şi minunată privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie să te poftesc deseară la o serbare la curte, unde ai să farmeci pe măria sa împăratul cu cântecele tale minunate. ― Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s-a dus cu ei când a auzit că aşa vrea împăratul. La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala şi pereţii care erau de porţelan străluceau luminaţi de mii de lămpi de aur şi pretutindeni erau flori frumoase care sunau din zurgălăi. Şi era o larmă de zurgălăi că nu te puteai auzi. În sala cea mare, în care şedea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină de aur pe care trebuia să se aşeze privighetoarea. Toată curtea era adunată şi fata de la bucătărie căpătase îngăduinţa să stea şi ea după uşă, fiindcă acuma i se dăduse titlul de bucătăreasă împărătească. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare şi toţi se uitau la pasărea cea mititică şi cenuşie căreia împăratul îi făcea semn din cap. Privighetoarea a început să cânte şi împăratului i-au dat lacrimile; lacrimile îi curgeau pe obraz şi privighetoarea cânta tot mai frumos; cântecul ei îţi mergea drept la inimă. Împăratul a fost foarte mulţumit şi a spus ca privighetoarea să poarte un papuc de aur la gât. Dar privighetoarea i-a mulţumit şi i-a răspuns că a fost răsplătită îndeajuns. ― Am văzut lacrimi în ochii împăratului şi asta-i pentru mine cea mai mare comoară! Mai mare răsplată nu vreau! Şi iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce. ― E cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o, spuneau doamnele de la curte şi au luat apă în gură ca să gâlgâie şi ele la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau că dacă vor gâlgâi au să fie şi ele privighetori. Până şi slujitorii şi fetele din casă îşi dădură în vileag mulţumirea lor şi asta e mare lucru, fiindcă soiul acesta de oameni e foarte greu să-l mulţumeşti. După cum vedeţi, privighetoarea era pe placul tuturora. A trebuit să rămână la curte; avea colivia ei şi putea să iasă la plimbare de două ori pe zi şi o dată pe noapte. Avea doisprezece slujitori şi fiecare din ei o ţinea legată de picior cu un şnur de mătase. Nu era deloc plăcut să te plimbi aşa. Tot oraşul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau, oftau numai şi se înţelegeau; unsprezece copii cocoşaţi au fost porecliţi cu numele ei, dar nici unul nu cânta ca ea. Într-o bună zi, împăratul a primit o ladă pe care era scris: Privighetoarea. ― Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea, a spus împăratul. Nu era însă o carte, era o jucărie într-o cutie, o privighetoare făcută cu meşteşug, care semăna cu o privighetoare vie, dar era încrustată toată cu diamante, rubine şi safire. Dacă băgai în ea o cheie şi o întorceai cum întorci un ceas, cânta un cântec din acelea pe care le cânta privighetoarea cea vie. Şi în timp ce cânta, dădea din coadă şi strălucea de aur şi de argint. La gât purta o cordeluţă pe care era scris aşa: „Privighetoarea împăratului Japoniei e sărăcăcioasă faţă de cea a împăratului Chinei”. ― Minunat lucru! au spus cu toţii şi omul care adusese pasărea asta meşteşugită a căpătat titlul de Mare Aducător de privighetori la curtea imperială. ― Acuma să le punem pe amândouă să cânte! Are să fie ceva nemaipomenit de frumos! Au cântat împreună, dar nu prea mergea bine cântecul, fiindcă privighetoarea cea adevărată cânta în felul ei şi privighetoarea cealaltă cânta când nişte suluri de metal se învârteau într-însa. ― Nu-i vina ei, a spus maestrul de muzică al curţii; ea nu poate cânta decât după tact, aşa cum se cântă la şcoala mea de muzică. Au lăsat-o deci să cânte singură. A plăcut tuturor tot aşa de mult ca şi privighetoarea cea adevărată; dar pe lângă asta era mai frumoasă la înfăţişare şi strălucea ca un giuvaer. A cântat de treizeci şi trei de ori aceeaşi bucată şi tot n-a obosit. Toţi voiau s-o mai audă, dar împăratul a spus că acuma trebuie să cânte şi privighetoarea cea adevărată. Dar când au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu văzuse că zburase pe fereastră şi plecase în pădurea ei. ― Cum se poate una ca asta? s-a mirat împăratul. Şi toţi curtenii au fost de părere că privighetoarea e o fiinţă foarte nerecunoscătoare. ― Dar nu-i nimica, au spus ei, avem acuma o pasăre şi mai minunată. Şi iar au pus jucăria să cânte şi asta era a treizeci şi patra oară când auzeau aceeaşi bucată, dar tot n-o învăţaseră pe de rost, fiindcă era foarte grea. Maestrul de muzică a adus nişte laude grozave păsării şi a spus că e mai bună decât privighetoarea cea adevărată şi asta nu numai în ce priveşte îmbrăcămintea şi pietrele scumpe, dar chiar şi în ce priveşte alcătuirea ei pe dinăuntru. ― Pentru că, vedeţi dumneavoastră, cu privighetoarea cea adevărată nu poţi să ştii niciodată ce are să fie, pe când cu cea artificială totul e hotărât mai dinainte. Poţi să-ţi dai seama de tot ce se întâmplă, poţi s-o deschizi şi să arăţi gândirea omenească, să arăţi cum sunt sulurile, cum se învârtesc şi cum se perindă unele după altele! ― Chiar aşa sunt şi gândurile noastre! au spus cu toţii şi maestrul a căpătat învoirea să arate în duminica următoare poporului pasărea. Împăratul a poruncit s-o pună să cânte ca s-o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat-o şi au fost grozav de mulţumiţi, parcă s-ar fi îmbătat cu ceai, ceea ce e un obicei foarte chinezesc. Şi toţi au spus: „O!”, şi şi-au ridicat în sus degetul arătător şi au dat din cap. Numai pescarul cel sărac, care auzise privighetoarea cea adevărată, spunea: „Cântă frumos, melodia e la fel, dar lipseşte ceva, nu ştiu ce anume, dar lipseşte!” Privighetoarea cea adevărată a fost izgonită din împărăţie. Pasărea cea plăsmuită îşi avea locul ei pe o pernă de mătase, chiar lângă patul împăratului. Toate darurile pe care le primise erau adunate împrejuru-i şi ea acuma căpătase un titlu mai mare, era „Cântăreaţă a iatacului maiestăţii sale imperiale” şi avea rangul întâi de pe partea stângă, fiindcă împăratul socotea că partea cea mai nobilă e aceea în care e inima şi inima şi la împăraţi tot în stânga e aşezată. Maestrul de muzică a scos despre pasărea cea plăsmuită o lucrare în douăzeci şi cinci de volume; era o lucrare aşa de savantă şi de lungă şi plină de cuvintele chinezeşti cele mai grele, încât toţi se grăbeau să spună că au citit-o şi au înţeles-o, fiindcă altfel ar fi fost luaţi drept proşti şi călcaţi în picioare. Şi aşa a trecut un an. Împăratul, curtenii şi toţi ceilalţi chinezi ştiau acuma pe de rost fiecare tril din cântecul păsării celeia plăsmuite, dar tocmai de aceea le plăcea acuma mai mult decât oricând. Puteau să cânte şi ei cu ea şi aşa chiar şi făceau. Toţi copiii de pe uliţă cântau şi împăratul cânta şi el. Era ceva minunat. Într-o seară însă, când pasărea tocmai cânta foarte frumos şi împăratul şedea în pat şi o asculta, înăuntrul ei s-a auzit deodată o pârâitură şi ceva a plesnit. Toate rotiţele s-au desfăcut şi muzica s-a oprit. Împăratul a sărit repede din pat şi a chemat pe doctorul palatului, dar ce putea să facă? Au adus atunci un ceasornicar şi acesta, după multă vorbărie şi cercetare, a dres puţintel pasărea, dar a spus că de-acuma înainte trebuie cruţată, fiindcă zimţii de pe suluri s-au tocit şi e cu neputinţă să se facă alţii noi în aşa fel încât să meargă bine muzica. Mare mâhnire pe toată lumea! Acuma, numai o dată pe an aveau voie să pună pasărea să cânte şi încă şi asta era prea mult. Maestrul de muzică a ţinut însă o mică cuvântare cu vorbe mari şi a spus că lucrul merge tot aşa de bine ca şi mai înainte şi dacă a spus el aşa, atunci aşa a fost! Au mai trecut cinci ani şi iată că toată ţara a fost copleşită de o mâhnire adâncă şi adevărată. Chinezii ţineau la împăratul lor şi acuma el se îmbolnăvise şi nu mai avea mult de trăit. Fusese chiar ales alt împărat şi poporul stătea pe stradă în faţa palatului şi tot întreba pe sfetnicul cel mare cum îi mai merge împăratului. ― P! spunea sfetnicul şi clătina din cap. Împăratul zăcea, rece şi galben la faţă, în patul lui larg şi măreţ. Toată curtea credea că a murit şi toţi se duseseră să se închine împăratului celui nou. Slujitorii ieşiseră pe afară să vorbească despre această întâmplare şi slujitoarele aveau sindrofie. În toate părţile, prin săli şi coridoare puseseră covoare groase ca să nu se audă paşii şi de aceea era atâta linişte. Dar împăratul încă nu murise. Şedea ţeapăn şi galben în patul lui măreţ cu perdele de catifea şi ciucuri grei de aur. Fereastra era deschisă şi luna pătrundea în odaie luminând pe împărat şi lângă el pasărea cea plăsmuită. Bietul împărat abia mai putea să răsufle, parcă l-ar fi apăsat ceva pe piept. A deschis ochii şi a văzut că era Moartea. Moartea îşi pusese pe cap o coroană de aur şi ţinea într-o mână sabia de aur a împăratului şi în cealaltă steagul lui cel frumos. De jur împrejur, din faldurile perdelelor mari de catifea ieşeau nişte capete ciudate, unele urâte, altele drăgălaşe şi blânde; erau faptele cele rele şi faptele cele bune ale împăratului, care se uitau la el acum când Moartea i se aşezase pe inimă. ― Îţi mai aduci aminte de noi? întrebau ele. Şi îi povesteau o sumedenie de lucruri şi el asculta şi-l treceau sudorile. ― N-am ştiut că-i aşa, spunea împăratul. Să vie muzica, muzica şi să bată toba cea mare, să nu mai aud ce spun! Dar capetele vorbeau mai departe şi Moartea dădea şi ea din cap ca un chinez la tot ce spuneau. ― Să vie muzica, muzica! striga împăratul. Păsărică de aur frumoasă, cântă, cântă ceva! Ţi-am dat aur şi pietre scumpe, ţi-am pus la gât chiar papucul meu de aur, hai, cântă, cântă ceva! Pasărea însă nu cânta, fiindcă nu era nimeni pe acolo s-o întoarcă, pentru că ea nu cânta decât dacă o întorceai cu cheia ca pe un ceasornic. Şi Moartea se uita mereu la împărat cu găvanele pustii ale ochilor şi pretutindeni era o linişte cumplită. Deodată, afară la fereastră se auzi un cântec minunat. Era privighetoarea cea adevărată; şedea pe-o creangă şi cânta. Auzise că împăratul era bolnav şi venise acuma să-i aducă mângâiere şi speranţă. Şi iată că pe măsură ce cânta, nălucile se mistuiau în văzduh şi sângele curgea tot mai repede prin mădularele slăbite ale împăratului. Până şi Moartea asculta şi spunea: „Mai cântă, privighetoare, mai cântă!” ― Cânt, dar ce-mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai steagul cel frumos? Îmi dai coroana împăratului? Şi Moartea i-a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer şi privighetoarea a cântat mai departe. Şi în cântecul ei era vorba de cimitirele liniştite în care cresc trandafirii albi şi liliacul înflorit răspândeşte mireasmă şi iarba moale e udată cu lacrimile celor rămaşi în viaţă. Şi atunci pe Moarte a apucat-o dorul de grădina ei şi a zburat pe fereastră ca o ceaţă rece şi albă. ― Îţi mulţumesc, a spus împăratul, îţi mulţumesc, pasăre cerească, acuma ştiu cine eşti. Te-am alungat din împărăţia mea, dar tu nu te-ai supărat pe mine şi ai venit şi cu cântecul tău ai alungat de lângă mine duhurile rele. Cum aş putea să te răsplătesc? ― M-ai răsplătit! a spus privighetoarea. Când am cântat întâia oară te-am făcut să plângi şi asta n-am să uit niciodată; acestea-s giuvaerele care bucură cu adevărat inima cântăreţului. Acuma dormi şi eu am să-ţi cânt. Când ai să te deştepţi, ai să fii sănătos şi puternic. Privighetoarea a cântat iar şi împăratul a adormit; dulce şi molcom îi era somnul! Când s-a trezit, soarele răsărise şi strălucea în odaie. Nici un slujitor nu se întorsese; toţi credeau că murise. Numai privighetoarea era acolo şi cânta. ― Rămâi aici cu mine! a spus împăratul. Ai să cânţi numai când ai să vrei tu şi pe pasărea asta plăsmuită am s-o sfărâm în bucăţi. ― Să nu faci asta! a zis privighetoarea; a făcut şi ea lucru bun cât a putut, păstreaz-o ca şi până acum! Eu nu stau aici în palat, nu-mi place, dar poţi să mă chemi şi dacă mi-o plăcea şi mie am să vin seara şi am să stau la fereastră şi am să-ţi cânt ca să te înveseleşti, dar totodată şi ca să te gândeşti la multe lucruri. În cântecele mele am să pomenesc de cei fericiţi, dar şi de cei necăjiţi; am să-ţi vorbesc de ce e rău şi de ce e bine, de ceea ce-i în preajma ta şi tu nu ştii. Pasărea cântătoare zboară în toate părţile şi la coliba pescarului sărac, şi pe acoperişul ţăranului, la toţi cei care-s departe de tine şi de curtea ta. Inima ta mi-i dragă mai mult decât coroana ta. Am să vin şi am să-ţi cânt. Numai un lucru trebuie să-mi făgăduieşti. ― Tot ce vrei! a spus împăratul şi s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti şi şi-a strâns la inimă sabia care era de aur greu. ― Un lucru numai te rog; să nu spui nimănui că ai o pasăre care îţi spune tot ce se întâmplă; aşa are să fie şi mai bine. Şi privighetoarea şi-a luat zborul. Slujitorii au venit şi toţi credeau că împăratul a murit; dar când au intrat, au văzut că se sculase din pat; şi el le-a spus bună dimineaţa.

Prinţesa şi mazărea                Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată. Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă adevărată. Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă. La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată. ― Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf. Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum a dormit. ― Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai vânătăi! Groaznic! Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu putea să fie decât numai o prinţesă! Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva. Şi asta să ştiţi că-i o poveste adevărată.  

Povestea unui gât de sticlă            Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate. Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme. Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruţ din care să-i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă. ― Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă. Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată. ― Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ţi-a rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânţi, cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti… Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să-şi croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor. La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat şampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu. După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită. Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce. În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea şcolarului care-a luat premiul întâi şi mândria era pe de-a-ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor. Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar. ― Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi, a spus el. Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, brânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş. Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii. Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-şi spuneau, din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină. Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare. ― Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură. Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc. ― Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei. Tânărul a umplut iarăşi paharele. ― Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta. După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat: ― Tu mi-ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni. Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou. Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor. „Eu le-am dăruit cel mai straşnic vin, şi-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit să înghit fără voie apă din baltă.” De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele şi hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar şi să pornească într-o lungă călătorie, venise să-şi ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de care socotea c-avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată şi învelită în hârtie şi bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă cei doi flăcăiaşi care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură. ― Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să le-ajungă pe tot timpul călătoriei şi să nu mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna. Şi iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros şi-o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care trebuia să plece şi tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că era aceeaşi pe care-o zvârlise în păpuriş în toiul voioşiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum să se socotească înjosită, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară. ― Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei. Câtă vreme a mai păstrat între pereţi cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a fost privită cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârşire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s-o mai fi băgat în seamă. Dar iată că într-o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri uriaşe îmbrâncesc corabia din toate părţile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Şi în cele din urmă corabia se duce la fund. Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă luase parte şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: „În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării”. Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele corăbiei, alături de-al său şi de-al logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlă ce i-a căzut la îndemână, a astupat-o şi i-a dat drumul în valuri. Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toţii. Sticla care altădată avea menirea să împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul în care se născuse şi parcă-i venea să se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta şi-i lua locul. Şi totuşi, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia să-i cunoască cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amărăciunea şi deznădejdea pe care trebuia să le pricinuiască i se păreau mai puţin decât negura aşteptării în care se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei. Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să-i poată da de urmă? Nu ştia nimic. Îşi urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume. După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva şi-o luă. Dar n-avea cine s-o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere. Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o pe-o parte şi pe alta, dar neştiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi-a dat seama totuşi că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiaţi. A vârât peticul de hârtie în sticlă, iar sticla a fost aşezată pe o poliţă, într-un dulap dintr-o mare încăpere. De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să-i tălmăcească cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere. Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în scurtă vreme, a fost acoperită de praf şi de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune îşi amintea de ziua când lăsa să i se deşerte conţinutul spumos în pahare, departe, în răcoarea crângului! Şi iarăşi, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din urmă bun-rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu. N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în şir. Poate c-ar fi rămas un veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta, mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat peste sticlă. Cineva şi-a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla aproape că nu-şi mai amintea nimic. „Dacă n-aş fi fost aruncată în pod, poate c-aş fi învăţat limba ţării acesteia, îşi zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi-a mai fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine…” Ai casei însă au şters-o de praf şi-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu nişte seminţe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată şi bine împachetată, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau să străbată nici lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui. „La ce-mi foloseşte o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?” îşi zicea ea. Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt. Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile şi hârtiile, striga cu ciudă: ― Au acoperit-o în aşa fel ca să n-o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu cumva s-o fi spart! Dar sticla era teafără şi nevătămată. În afară de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeaşi limbă pe care-o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure şi marinarii în tovărăşia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe care-o cunoştea. Aşadar, se reîntorsese în ţara ei! De bucurie, era cât pe-aci să scape din mâinile celui care o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu-şi dădu seama când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani. „Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te-ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezeşti într-o pivniţă umedă şi întunecoasă!” După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogăţise şi trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospăţ. Tot parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră de-ajuns, aşezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări. Printre ele se afla şi sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi, auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea să guste în linişte un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea. Într-un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiţi. Parcă nici n-ar fi vrut să ia parte la voioşia celorlalţi. Sticla îşi aduse numaidecât aminte de tânărul căpitan, de fata atât de drăgălaşă a blănarului şi de logodna din pădure. În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise şi lume de departe, care nu fusese poftită la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării. Printre cei singuratici se afla şi o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulţumită, îşi aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu-şi amintească, de vreme ce nu era alta decât fata blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viaţa ei şi n-avea cum să-l mai uite. Trecu pe lângă sticlă fără s-o recunoască, deşi nu se schimbase întru nimic. La rândul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în viaţă. Te întâlneşti cu oameni cu care ai avut strânse legături cândva, fără să-i mai poţi recunoaşte. La sfârşitul serbării, sticla a fost furată de un ştrengar, care-a vândut-o cu zece gologani ca să-şi cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguţător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul. Când s-a ivit ziua plecării, lumea s-a îngrămădit din toate părţile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce anume ar putea să folosească. Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte şi într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele şi sticla. Muzica răsuna cu şi mai multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme. „Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic şi asta e de cea mai mare importanţă pentru mine.” Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese aşezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulţumindu-se ca, din când în când, să-şi răcorească ciocul într-o farfurioară spartă. Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăiţa ei săracă. Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea îşi umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie cărui biet creştin cumsecade. Dar nici sticla n-avu răgazul de trebuinţă să se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să plutească deasupra oraşului cu acoperişuri de aramă şi turle strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulţimii. Ameţise parcă şi se rostogolea în fugă, dându-se peste cap. O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simţea de mulţumită văzând că nu numai toate privirile, dar şi toate ocheanele erau îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s-a spart drept în două. Sfărâmăturile s-au rostogolit la pământ, prefăcându-se în ţăndări, în clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg şi se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul. Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei. ― Straşnic păhăruţ de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică. Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-şi cumpere şi una şi alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă. Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă şi-l aşeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belşug, începu să ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de-ţi era mai mare dragul. Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor? Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră. ― Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc glastra pe care-o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să-mi fac din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieţii mi-au secat de plâns şi s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneşte în fundul apelor. Floarea a crescut şi eu am îmbătrânit. Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale. Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi? Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu-l mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-şi spuneau cele două bătrâne.