Cărti polițiste

saracu n-are duminica...n-are credinte, sarbatori si nici zei, singura lui bucurie e cand simte ceva parale in palma, hehe...asta am zis-o pentru mine, in barba, caci persoana, adrisantul, nu e saraca, boboaca e bogataaa !

sunt asa de bogata ca imi pierd cate un portofel pe saptamana si noaptea cand ma culc,visez ca ma binecuvanteaza lumea la biserica, sa raman la fel de fraiera  sa mai pierd si altele

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.