Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

Petrecere in bîrlogul lupilor de Rubin Szilard   Colonelul Nox nu-i agrea pe unguri. Era de părere că agenţii săi trimişi în Ungaria acţionează de multe ori haotic. – Ai să vezi – îi zise căpitanului Marcus, care tocmai îi pusese pe birou raportul de zi – ca azi, mîine, vreuna dintre speranţele noastre din rîndul femeilor îşi uită în coc minignetofonul înainte de a se coafa, îşi pierde capul şi o împuşcă, pe coafeză. Cu avînt, cum îi stă bine unei Piroska unguroaice!... Căpitanul Marcus, care în profesia lor aprecia înainte de toate exactitatea, obiectă sec: – Agente cu coc nu avem. Nox nu-i mai răspunse nimic. Îl considera pe Marcus un băiat foarte isteţ, cu cap strălucit, din cei cărora le place să taie firul în patru, dar care niciodată nu gustă o glumă. Trase un fotoliu la soare şi se aşeză în el, cu spatele spre căpitan. Lui Marcus pe care-l supăra purtarea şefului său, nu i-ar fi păsat dacă, Nox ar fi dispărut pe neaşteptate din masivul fotoliu de club şi cînd să se răsucească iar spre interior, să şadă un altul în el. Din partea lui, putea fi şi un cadavru… Dar din fotoliu se auzi glasul spart al lui Nox: – Trăim iar nişte vremuri cînd în Ungaria nu ne mai putem baza decît pe cîteva personalităţi proeminente. Cîte un specialist decis, bine instruit, care luptă cu un aparat de transmisie şi un teleobiectiv. Din păcate, asemenea oameni sînt rari în Ungaria… – Acum există unul. Nox ştia că Marcus face aluzie la noul agent, la marea lor speranţă, pe care instructorii îl socoteau genial. – Te gîndeşti la O-6? – La el. E aproape un biochimist. – Şi cum stă ca aspect exterior? – A suportat două operaţii plastice. Un alter ego perfect. De altfel ştie şi el că semăna uimitor cu cel adevărat. I-am introdus toate amintirile doctorului Decsi. I-am rulat zece mii de metri de peliculă pentru documentare, în film figurează toţi cei pe care dublura doctorului Decsi trebuie să-i cunoască. Printre ei foşti colegi de şcoală, prieteni. De pildă, despre un scriitor pe nume Vértes am pregătit pelicule la Londra, cînd a fost în Anglia, la vărul său. Vara asta, dacă mai face vreo călătorie în afară, îl filmăm iar. – Sînt impresionat… – mormăi ironic colonelul. – Continuă! – Pe un ziarist numit Baksay l-am decupat dintr-o peliculă, un jurnal de actualităţi. Individul tocmai înfuleca un sandviş la o recepţie… – Nu-i necesar să-mi povesteşti clişeu de clişeu tot ce se află în acei zece mii de metri. – Cum doriţi. Concret, O-6 a primit material documentar cît toată literatura goetheană la un loc! – Sper că nici el n-o să fie o sursă documentară mai slabă!… Nox era convins că O-6 va deveni într-adevăr un maestru. O stea a spionajului care-i va aduce şi lui steaua de general şi despre bravurile căruia se vor scrie cîndva scenarii de film. – La toamnă, înainte de a pleca acasă, solicitaţi-i o declaraţie pe bandă de magnetofon. Dar de data asta ca persoană particulară. Cine e starul său de film preferat, ce fel de maşină şi-ar dori, ce marcă, ce calmant consideră că e cel mai bun… Banda va ajunge în arhiva mea personală. Nox se gîndea la emisiunea „Din destăinuirile unor vechi spioni”; după ce se va pensiona, va furniza pentru realizatorii acestei emisiuni materialul, să zicem la cincizeci de dolari minutul. O-6 e ce-i drept tînăr, poate activa treizeci de ani pe muchie. După cum – se gîndi Nox – nu-i exclus ca la toamnă, după ce va fi trimis acasă, să capoteze. Se sculă, se duse la birou şi se aşeză acolo, apoi scoase dintr-un sertar un dosar subţirel, pe care-l întinse căpitanului. – Pe ziua de azi, am încheiat cu problema asta! Dar… mai avem aici un flecuşteţ, cu care am putea începe o treabă. În timp ce Marcus parcurgea materialul, şeful său deschise televizorul pentru a ciupi două-trei imagini de la raliul automobilistic de la Nisa. Însă nu mai apucă decît pe un reporter, care încerca să-i ia un interviu nevestei unui concurent grav accidentat în urma exploziei maşinii pe care o pilota. „Ce simţiţi?”… Femeia plîngea şi îşi repezi pumnul spre reporter. În spate se zărea automobilul, încă fumegînd. Marcus nu văzu nimic din toate acestea. Era adîncit în lectura declaraţiilor unui transfug ungur mort într-un spital din Londra. Proprietarul de pe vremuri al farmaciei „Arhanghelul”, în ultimul său ceas îşi lăsase moştenire averea serviciului de spionaj secret. Cînd fugise, lăsase averea asta în Ungaria şi înainte de a muri încredinţase serviciului de spionaj cum anume s-o folosească. Nox închise televizorul. – Deci? Îl întrebă Marcus. – Totul e cui îi transmitem mai departe moştenirea. Riscurile sînt nule. – Tocmai asta-i partea cea mai interesantă. Noi cumpărăm, dar nota de plată se onorează dincolo. Asta nu-l entuziasmă pe Marcus. „Mai bine am avea idei, decît bani”, îşi spuse.. Dar nu rosti cu voce tare decît atîta: – Mîine pun problema asta în mişcare. Colonelul se ridică şi deschise ferestrele, ce ofereau privirii imaginea unui orăşel vechi, cu case bătrîne şi acoperişuri înalte şi ascuţite. Ca şi altădată, oraşul i se înfăţişa – a cîta oară? – aidoma unui Disneyland părăginit. – Ce vreme splendidă! rosti fascinat. Pare-ar fi vară! Deşi, după calendar, sîntem abia la mijlocul lui mai. Marcus salută şi dădu să se retragă. Dar colonelul îl oprii – Denumirea acţiunii? – Aş propune să-i zicem „Arhanghelul”.    

                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.    

Cuvânt înainte Romanul poliţist „Regele a murit" de Ellery Queen a fost tipă­rit, începând din anul 1952 şi până în 1980, în unsprezece ediţii şi fie­care republicare a fost considerată un best-seller, o carte de mare succes nu numai în America, ci în toată lumea. Ellery Queen este pseudonimul a doi scriitori : Frederic Dannay (1905—1982) şi Manfred B. Lee (1905—1971). Ei îşi încep colaborarea în anul 1929 la o nuvelă poliţistă, cu care câştigă un concurs literar orga­nizat de o revistă americană. În acelaşi an, un editor publică lucrarea sub pseudonimul Ellery Queen. Acesta este, de altfel, şi numele eroului principal al cărţii — un detectiv amator care-şi depăşeşte confraţii în isteţime şi în capacitatea de a face deducţii logice care-l călăuzesc în descoperirea autorilor crimelor. Queen devine astfel, timp de aproape patru decenii, unul din cele mai populare personaje ale literaturii poli­ţiste din Statele Unite. Deosebit de fecunzi, cei doi scriitori (veri) au scris peste patruzeci de romane. Lucrările lor au fost traduse, ecranizate, adaptate pentru radio şi televiziune. Colaborarea lor s-a terminat la 3 aprilie 1971 când Lee a decedat. Romanul „Regele a murit", transcris acum pentru prima oară în versiune românească, a fost scris în anul 1952 şi este considerat printre cele mai reuşite, nu numai ale celor doi scriitori, ci şi ale genului poliţist. Lucru de care vă veţi convinge încă din primele pagini ale cărţii.   I. INVADAREA APARTAMENTULUI lui Queen se petrecu la ora 8, într-o dimineaţă obişnuită de iunie, când strada 87 din cartierul de vest era spălată până la etajul al treilea de către maşina stropitoare a oraşului, iar ArseneLupin, stăpânabsolut al cornişei estice, se îndopa din firimiturile de pâine cu care se puteau hrăni o duzină de porumbei din împrejurimi. Era o invazie în stilul secolului al douăzecilea. . . fără avertisment. În momentul în care survenea, inspectorul Queen îşi cumpănea pieziş linguriţa deasupra celui de-al doilea ou, apreciind calm lovitura ; doamna Fabrikant tocmai îşi ridicase fundu-i colosal din cealaltă parte a camerei, pregătindu-se să bage aspiratorul în priză; iar Ellery era pe punctul de a intra în living, cu mâinile ridicate la gât ca să-şi aranjeze gulerul hainei. — Nu mişcaţi, vă rog. Nu se auzise nici un zgomot. Uşa fusese descuiată şi deschisă până la perete, iar vestibulul traversat în linişte. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui El­lery rămaseră unde se aflau. Cei doi bărbaţi stăteau sub arcada vestibulului. Mâna dreaptă le era acoperită de faldurile pardesiului. Erau îmbrăcaţi la fel, costume şi pălării de un cafeniu ambiguu, doar că unul purta cămaşă albastru închis, iar celălalt cămaşă brun închis. Amândoi erau voinici, cu chipuri simpatice, dar destul de inexpresive. Perechea privi prin livingul lui Queen, apoi se despărţiră şi Ellery observă că nu erau o pereche, ci un trio. Cel de-al treilea bărbat stătea în faţa apartamentului, călare pe ba­lustradă ca să supravegheze holul. Nemişcat, cu spatele spre uşa lui Queen, privea în josul scărilor. Cămaşă-albastră se îndepărtă brusc de gemenul său, trecând pe lingă inspectorul Queen de la masa rabatabilă, fără să-i acorde vreo atenţie bătrânului gentleman care-l privea cu ochii holbaţi. Intră foarte repede în bucătărie prin uşa turnantă. Colegul său rămase sub arcadă într-o atitudine aproape respec­tuoasă. Cămaşa brună adăugă un ton cald personalităţii sale. Îi apăru mâna dreaptă care ţinea un revolver calibrul 38 cu ţeava foarte scurtă. Cămaşă-albastră ieşi din bucătărie şi dispăru în dormitorul inspectorului Queen. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui Ellery se lăsară cu grijă în jos şi în acelaşi moment. Nu se întâmplă nimic însă, doar Cămaşă-albastră ieşi din dormitorul Inspectorului, se îndreptă spre uşa unde stătea Ellery, îl dădu politicos la o parte şi intră în birou.   Cel de-al treilea bărbat supraveghea în continuare scările din hol. Gura doamnei Fabrikant se străduia să scoată un ţipăt. — Nu, Fabby, zise Ellery tocmai la timp. Cămaşă albastră reveni şi-i zise colegului său : — Drumul e liber. Cămaşă-brună încuviinţă din cap şi se îndreptă imediat spre doamna Fabrikant în partea cealaltă a camerei. Ea se ridică anevoios în picioare, mai galbenă decât lămâia. Fără să se uite la ea, Cămaşă-albastră îi zise cu o voce amabilă : — Maică, ia aspiratorul, du-l într-unul din dormitoare, închide uşa şi apucă-te de treabă. El se opri la fereastră. Arsene Lupin gunguri satisfăcut şi îşi luă zborul, iar doamna Fabrikant dispăru. De-abia atunci inspectorul Queen se dezmetici, regăsindu-şi vo­cea. Sări în picioare cât era de lung şi răcni : — Cine naiba sunteţi ? În dormitorul lui Ellery, dincolo de birou, aspiratorul începu să se tânguie, întocmai unui ferăstrău-bandă. Cămaşă-albastră închise uşa biroului, înăbuşind astfel zgomotul, şi îşi rezemă spatele de uşă. — Dacă asta este o tâlhărie... ! Cămaşă-albastră rânji, iar Cămaşă-brună — de la fereastră — Îşi îngădui un zâmbet care pentru o clipă îi schimbă înfăţişarea. Pri­virea sa rămase însă jos pe strada 87. — . . .e cea mai politicoasă din istorie, zise Ellery. Dumneata de la fereastră. Te-ar enerva dacă aş privi peste umărul dumitale ? Bărbatul dădu nerăbdător din cap în semn de dezaprobare. O maşină neagră cu număr de New York tocmai vira în strada 87 din Bulevardul Columb. Ellery îi văzu perechea strălucitoare parcată de cealaltă parte a străzii. În maşina parcată se aflau câţiva bărbaţi. Cămaşă-brună îşi ridică mâna stângă şi doi dintre bărbaţii din maşina parcată săriră afară şi traversară în goană strada până la tro­tuarul de sub ferestrele lui Queen. Când ajunseră la bordură, maşina care intrase pe strada 87 tocmai se opri în faţa casei. Unul dintre băr­baţi urcă în fugă scările de gresie ; celălalt deschise repede uşa din spate a maşinii şi, uitându-se în susul şi josul străzii, intră înăuntru. Din maşina care se oprise coborî un bărbat mărunţel. Era îm­brăcat într-un costum greu de descris şi purta o pălărie gri deformată. Urcă fără grabă treptele de gresie şi dispăru din vedere. — Îl recunoşti, papa ? Inspectorul Queen, alături de Ellery, negă clătinând din cap. Părea tulburat. — Nici eu. Cămaşă-brună era acum la uşa dormitorului Inspectorului, în aşa fel încât se afla faţă în faţă cu Cămaşă-albastră care stătea în cealaltă parte a camerei. Colegul de pe balustradă se apropie de pilastrul scării şi i se văzu mâna dreaptă în care ţinea, ca şi ceilalţi doi, un al treilea re­volver calibrul 38. Aparatul doamnei Fabrikant continua să se jeluiască. Brusc, afară pe hol, cel de-al treilea bărbat se trase îndărăt. Pălăria diformă şi costumul lipsit de distincţie al bărbatului mă­runţel începură să se înalţe din casa scării. — Bună dimineaţa, zise mărunţelul, ridicându-şi pălăria. Avea o voce ca o coardă de chitară din oţel. Văzut mai de aproape, nu era atât de mic cum păruse. Era mai înalt cu câţiva inci decât inspectorul Queen, dar cu aceleaşi oase mici ca ale acestuia şi faţa îngustă ca a multor oameni de statura mică. Capul i se lărgea la tâmple şi avea o frunte de savant. Pielea îi era netedă, fără riduri, cu o paloare specifică celor ce stau prea mult închişi în casă, părul şaten-cenuşiu, cu tendinţă de rărire. Ochii bul­bucaţi, protejaţi de ochelari fără ramă, aproape pătraţi, aveau o pri­vire oarecum indolentă, dar aceasta era doar o părere ; privirea lor furişată era de neevitat. O burtă în creştere îi bomba haina căreia nu i-ar fi stricat să fie călcată. După cum arăta i s-ar fi potrivit un me­lon şi o vestă  bordată. Putea avea cincizeci, şaizeci sau chiar patruzeci şi cinci de ani. Prima impresie a lui Ellery fu categorică: Profesorul distrat. Vocea autoritară şi întrucâtva stridentă de yankeu era potrivită pentru examene şi săli de clasă. Dar profesorii, distraţi sau altfel, nu umblau prin oraş însoţiţi de gardă înarmată în maşini puternice. Ellery se corectă. General, poate ofiţer superior, vreun individ din statul ma­jor al Pentagonului care a făcut minuni. Sau un bancher de modă veche din Vermont. Dar... — Mă numesc Abel Bendigo, zise oaspetele cu o voce nazală. — Bendigo ! Inspectorul făcu ochii mari. Nu sunteţi Bendigo. .. — Nu tocmai, zise Abel Bendigo cu un zâmbet. Presupun că nu i-aţi văzut niciodată fotografia. Dar ştiţi, inspectore Queen, eu am ghinion. Aceşti oameni care mă păzesc fac parte din Serviciul perso­nal şi de relaţii cu publicul al fratelui meu, serviciu condus de un tip foarte dur pe nume Spring. Colonelul Spring. .. mă îndoiesc că aţi auzit vreodată despre el. Ne tiranizează pe toţi, chiar şi pe fratele meu sau, aş zice, îndeosebi pe fratele meu ! Deci dumneavoastră sunteţi El­lery Queen, continuă musafirul fără măcar un glissando. E o mare plă­cere, domnule Queen. Totdeauna am considerat oarecum stupide aceste precauţiuni, dar ce pot face ? Colonelului Spring îi place să-mi aducă aminte că au e nevoie decât de un glonţ pentru a transforma farsa în tragedie... Pot să mă aşez ? Ellery trase în faţă vechiul fotoliu din piele, iar Inspectorul zise : — Îmi pare rău, domnule Bendigo, că nu ne-aţi înştiinţat mai dinainte.. . — Iarăşi Colonelul, murmură Abel Bendigo, lăsându-se în foto­liu. Mulţumesc, domnule Queen, pălăria poate sta foarte bine aici, pe podea... Deci în acest loc se rezolvă toate misterele. — Da, zise Ellery, dar eu cred că ceea ce-l nelinişteşte pe tata este faptul că peste vreo douăsprezece minute trebuie să fie în biroul său de la Sediul poliţiei care este în centrul oraşului. — Luaţi loc, inspectore. Vreau să vorbesc cu amândoi. — Nu pot, domnule Bendigo... — De data aceasta n-o să vi se observe lipsa. Garantez. Apropo, văd că v-am întrerupt de la micul dejun. Şi pe dumneavoastră, dom­nule Queen. — Avem doar cafea în dimineaţa asta. Ellery se duse la masă. Vreţi să beţi o cafea cu noi ? Din cealaltă parte a camerei Cămaşă-brună zise : — Domnule Bendigo. Bendigo îşi mişcă vesel mâna subţire. — Vedeţi ? Încă una din regulile colonelului Spring. Terminaţi. Vă rog.

PERSONAJE   ANDREW VAN           : un profesor THOMAS BRAD         : un importator de covoare                                    orientale STEPHEN MEGARA   : un călător VELJA KROSAC         : un răzbunător HELENE BRAD          : fiica vitregă a lui Brad MARGARET BRAD     : nevasta lui Brad JONAH LINCOLN       : directorul general al                                     afacerilor Brad ESTHER LINCOLN     : sora lui Jonah Dr. VICTOR TEMPLE  : un vecin PERCY LYNN              : un englez, om de lume ELISABETH LYNN      : nevasta lui Percy HARAKHT                  : Zeul Soarelui PAUL ROMAINE         : un nudist CĂPITANUL SWIFT     : căpitanul iahtului lui                                     Megara FOX                           : şoferul şi grădinarul lui Brad PROF. YARDLEY        : un arheolog                                                        PARTEA ÎNTÂI CRUCIFICATUL DIN ARROYO                                                       CAPITOLUL 1   CRĂCIUN LA ARROYO Într‑o dimineaţă de Crăciun, în apropierea orăşelului Arroyo din Virginia de Vest, fusese găsit cadavrul lui Andrew Van, decapitat şi crucificat pe un stâlp indicator în formă de T. Ellery Queen nu putuse să reziste acestei ştiri răspândi­te de ziare şi pe care o aflase la Chicago, acolo unde îşi în­soţise tatăl, ce nu era altul decât inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York; inspectorul fusese convocat în marele oraş la o întrunire pe tema isprăvilor făptuite de gangsteri. De îndată ce întrunirea luă sfârşit, Ellery îl trase după el şi reuşi să‑l convingă că o plimbare cu automobilul i‑ar face tare bine înainte de a se reîntoarce la New York. Tatăl cedă în faţa insistenţelor fiu­lui şi amândoi o porniră spre Virginia. Crima fusese comisă la intersecţia a două drumuri, la aproximativ o jumătate de milă depărtare de Arroyo. Ajun­gând acolo, Ellery şi tatăl său recunoscură cu uşurinţă locul; după traversarea orăşelului, care număra cel mult două sute de locuitori, au zărit de departe un mare stâlp indicator în formă de T, aşezat în punctul în care drumul pe care veneau ei era întretăiat perpendicular de cel ce du­cea de la New Cumberland la Pughtown. Stâlpul indicator stătea, deci, cu faţa spre capătul drumului către Arroyo; unul din braţe indica Pughtown, adică direcţia nord‑est, celălalt arătând spre New Cumberland, direcţia sud‑vest. Ellery opri şi coborî din maşină, în ciuda protestelor ta­tălui său, inspectorul. Afară era îngrozitor de frig, pămân­tul îngheţase bocnă. Tânărul privi îndelung la stâlpul pe care fusese crucificat Andrew Van, excentricul învăţător din Arroyo. Stâlpul, altădată alb, acum de un cenuşiu murdar, era înalt cam de trei metri şi jumătate. Ellery observă că inter­secţia drumurilor forma şi ea un T, asemenea stâlpului, la fel ca inscripţia ciudată găsită pe uşa casei unde locuia victima, litera T scrisă cu sânge… Ellery suspină, întrebându‑se ce nebun furios putuse să comită această crimă atroce, inexplicabilă. Îşi aminti de amănuntele apărute în ziare: ucigaşul bătuse nişte cuie mari în palmele şi gleznele victimei; alte două cuie fusese­ră bătute la subsuori ca să susţină greutatea corpului. Ab­senţa capului te făcea imediat să te gândeşti la un T mare. Drumurile se intersectau formând un T. Pe uşa casei lui Van, situată în apropiere, ucigaşul trasase un T cu sângele victimei sale… Şi de ce să comiţi o crimă în ziua de Crăciun? Poliţia locală nu înţelegea nimic din tot ce se întâmpla­se. Van nu avea duşmani, dar nici nu i se cunoştea vreun prieten. Singura fiinţă mai apropiată, un om simplu pe nu­me Kling, îi slujea drept servitor. Dar acum era de negăsit. Nimeni nu‑l mai văzuse de când fusese descoperit cada­vrul stăpânului său. Exista temerea că ar fi putut să cadă şi el victimă acelui nebun sângeros. Ellery îşi scoase pince‑nez‑ul, şterse cu grijă lentilele şi examină cu meticulozitate stâlpul indicator, observând gă­urile lăsate în lemn de cuiele scoase de poliţie. Sângele co­agulat se întărise în locurile unde fuseseră ţintuite mâinile şi picioarele. Dar şi mai mult se găsea pe partea verticală a stâlpului, provenit de la rana deschisă a gâtului; sângele inundase pur şi simplu lemnul. Ellery se întoarse la maşină, unde îl aştepta inspectorul, îngheţat de tot şi foarte prost dispus. — Haide, grăbeşte‑te odată! se răsti el. — Zău că nu eşti deloc curios. — E prea frig. Ellery zâmbi, porni motorul şi îşi continuară drumul spre Arroyo. — Stranie întâmplare, strigă Ellery ca să acopere zgomo­tul motorului (maşina celor doi Queen era o antică Due­senberg, rapidă dar nărăvaşă), să fii crucificat în ziua de Crăciun! Răspunsul inspectorului se pierdu în vacarmul stârnit de maşină. Pătrunseră în mare viteză în orăşel şi se opriră în faţa unei case foarte modeste, împodobită cu o firmă scrisă de mână cu făloşenie, pe care se putea citi: Hotelul oraşului Arroyo. Ellery şi tatăl său intrară şi se pomeniră, după ce trecură şi de a doua uşă, în faţa unui personaj puţin cam stupid pe care îl bănuiră a fi şeful poliţiei locale. — Sergentul Luden? — Eu sunt. Ce doriţi? — Sergente, făcu Ellery cu o voce pe care se strădui s‑o facă cât mai impresionantă, dă‑mi voie să ţi‑l prezint pe inspectorul Queen de la Biroul Central al Poliţiei din New York. Sergentul păru deosebit de surprins şi îi oferi un scaun inspectorului. — Cazul Van, ai? Nu ştiam că şi cei de la New York se interesează de el. — Spune‑ne amănunte, sergente, făcu Ellery servindu‑i cu ţigări pe cei de faţă. — Amănunte… păi… mi s‑a acrit să tot dau la amănun­te. Ne‑au năpădit ziariştii… — Cine a găsit cadavrul? — Old Pete. Mai mult ca sigur că nu‑l cunoaşteţi, locu­ieşte într‑o colibă, acolo, pe coline. — Nu mai era vorba şi de un fermier? — Ba da, Mike Orkins. Se pare că Orkins venea la Arro­yo cu Fordul lui, vineri dimineaţa, adică în dimineaţa Cră­ciunului. În drum l‑a întâlnit pe Old Pete, care venea şi el în oraş, şi i‑a oferit un loc în maşina lui. Ei bine, când au ajuns la cotitură au dat nas în nas cu cadavrul lui Andrew Van. — Am văzut stâlpul, zise Ellery. — Au venit o sumedenie cu maşinile să‑l vadă, bombăni sergentul Luden. Spuneam deci că pe Old Pete şi Orkins, văzând acest spectacol, i‑a apucat aşa o frică încât au şters‑o spre Arroyo cât ai zice peşte. — Nu s‑au atins de cadavru? întrebă inspectorul. Luden îşi scutură chica lui căruntă. — Da' de unde! Au dat fuga aici de parcă i‑ar fi alergat necuratu' şi m‑au sculat din somn. — Cât era ceasul? întrebă Ellery. — Era opt, mărturisi sergentul. — Şi aţi plecat imediat acolo împreună cu dl Hollis, pri­marul? — Da. Am strâns câţiva tipi şi ne‑am dus să vedem. Ce porcărie! Şi încă şi‑n ziua de Crăciun! Unde mai pui că Van era ateu… — Adică ce vreţi să spuneţi? întrebă cu vioiciune inspec­torul. Sergentul păru stingherit. — Ei bine,  era un om care nu mergea niciodată la bise­rică. Preotul… — Să fie oare o crimă săvârşită de un individ cuprins de fanatism religios? se adresă Ellery tatălui sau. — A zis cineva asta, mormăi sergentul, dar eu nu cred aşa ceva. — Presupun că nu bănuiţi pe nimeni din acest oraş? întrebă Ellery. — Sigur că nu! Eu zic, domnule, că e vorba de cineva pe care Van l‑a cunoscut mai demult. — Au fost pe‑aici străini recent? — Nu… Deci primarul, eu şi tipii veniţi cu noi am iden­tificat cadavrul după construcţia lui, haina şi actele pe care le‑am găsit în buzunare. După aceea l‑am dat jos. La întoarcerea în oraş ne‑am oprit în faţa casei lui Van… — Da? făcu Ellery foarte interesat. Şi ce‑aţi găsit acolo? — O dezordine cumplită, răspunse sergentul Luden. Toate scaunele răsturnate de parcă s‑ar fi bătut, sânge peste tot, acel semn în formă de T, de care au tot scris zia­rele, făcut pe uşă tot cu sânge. Şi Kling nicăieri. — Ah, făcu inspectorul, servitorul? A plecat luându‑şi lucrurile cu el? — Ei bine, zise sergentul scărpinându‑se în cap, nu prea am idee. Judecătorul mi‑a cam preluat toate sarcini­le. Cred că îl caută pe Kling… şi pe încă altcineva. Da nu pot să vă spun nimic. — Nici o veste de la Kling? — Nu. Cadavrul a fost dus în principalul oraş al ţinutu­lui, Weirton, la douăsprezece mile de aici. Procurorul a si­gilat casa lui Van, iar poliţia statului este ocupată până peste cap cu acest caz. Ellery reflectă un moment, în timp ce tatăl său se foia nervos pe scaun. — Cadavrul fusese decapitat, murmură după aceea Elle­ry. Cu un topor, mi se pare? — Da, am găsit toporul la el în casă. Era toporul lui Kling, dar nu s‑au găsit pe el amprente. — Dar capul? Sergentul făcu un gest de neputinţă. — N‑am idee. Presupun că ucigaşul l‑a luat cu el ca amintire. Ha, ha! — Acum, tată, zise Ellery punându‑şi pălăria pe cap, cred că putem pleca. Mulţumesc, sergente.

TABLA DE MATERII     CARTEA ÎNTÎI   I.     CU 25 ANI ÎN URMĂ: IANUARIE 1905 În care o femeie însărcinată îşi pierde viaţa, datorită calamităţilor naturale şi încăpăţînării soţului ei.   CARTEA A DOUA   II.    MARŢI 24 DECEMBRIE 1929: AJUNUL CRĂCIUNULUI În care Ellery se alătură unui grup de invitaţi, pentru a petrece sărbătorile Crăciunului la ţară, într-o reşedinţă din Westchester, şi în care John Sebastian face anumite aluzii la unele evenimente viitoare.   III.   PRIMA NOAPTE: MIERCURI, 25 DECEMBRIE 1929 În care un fals Moş Crăciun se întrupează din neant şi în care un bou, o căsuţă şi o cămilă ocupă primul plan al acţiunii.   IV.   A DOUA NOAPTE: JOI, 26 DECEMBRIE 1929 În care misteriosul poznaş se dedă unui joc asasin, iar John Sebastian primeşte un nou dar, la fel de ciudat ca şi primul.   V.   NOAPTEA A TREIA: VINERI, 27 DECEMBRIE 1929 În care un pavilion de vară formează decorul unei poveşti de iarnă, iar un piron primit în dar asigură că acoperişul căsuţei nu mai poate fi ridicat.   VI.   A PATRA NOAPTE: SÎMBĂTĂ, 28 DECEMBRIE 1929 În care John Sebastian e lovit de o ciudată amnezie, lo­cotenentul Luria încearcă un şiretlic, iar Ellery Queen îşi pune din nou în joc întreaga sa perspicacitate.   VII.  A CINCEA NOAPTE: DUMINICĂ 29 DECEMBRIE 1929 În care Capricornului îi cresc patru coarne, în care apare un misterios semn X ce marchează un anumit loc şi în care încercările de a face o legătură între evenimentele petrecute şi numărul 12 nu duc nicăieri.   VIII. A ŞASEA NOAPTE: LUNI 30 DECEMBRIE 1929 În care reverendul Gardiner este amestecat într-o întîmplare ce n-are nimic de-a face cu religia, firma Freeman se clatină, iar John Sebastian primeşte în dar un bici.   IX.   A ŞAPTEA NOAPTE: MARŢI 31 DECEMBRIE 1929 În care două triunghiuri se transformă într-un pătrat, domnişoarele Brown şi Warren ajung la păruială, iar Anul Nou soseşte într-o atmosferă încărcată.   X.    A OPTA NOAPTE: MIERCURI 1 IANUARIE 1930 În care John primeşte în dar un cap de om, Ellery urmă­reşte o fantomă, iar inspectorul Queen face o vizită de Anul Nou la o oră cu totul neobişnuită.   XI.   A NOUA NOAPTE: JOI, 2 IANUARIE 1930 În care misterul lui John Sebastian devine mai de nepă­truns, Ellery Queen ajunge la disperare, iar menajeriei, tot mai numeroase i se mai adaugă o lighioană.   XII.  A ZECEA NOAPTE: VINERI 3 IANUARIE 1930 În care un călăreţ melancolic suferă un accident, păpuşii chioare îi creşte un dinte, iar detectivul nostru, tot mai perplex, ajunge în culmea deznădejdii.   XIII. A UNSPREZECEA NOAPTE: SIMBĂTA 4 IANUARIE 1930 În care doctorul Dark îi dă lui John unele sfaturi fără caracter medical şi în care semnul crucii completează căsuţa, aşa e oare?   XIV. A DOUĂSPREZECEA NOAPTE: DUMINICĂ 5 IANUARIE 1930 În care Olivette Brown conversează cu un spirit, lui Ellery i se dezvăluie misterul, iar John Sebastian primeşte ultimul său dar.   XV.  ZIUA DE BOBOTEAZA: 6 IANUARIE 1933 În care Queen junior refuză să se lase prins în cursă, mortul învie, multe lucruri se lămuresc, dar şi mai multe rămîn încă învăluite în mister.   XVI. CEEA CE A URMAT În care se face mult zgomot pentru nimic important, iar o dragoste ia sfîrşit, fără ca totul să fie rezolvat în această „tragedie a erorilor”.   CARTEA A TREIA   XVII. DUPĂ 27 ANI: VARA ANULUI 1957 În care Ellery Queen cade pradă nostalgiei, şi se lasă ispitit să reînvie unele lucruri din trecut.   XVIII. ZIUA URMĂTOARE În care se povesteşte — cît se poate mai pe scurt — ce s-a întîmplat de-a lungul anilor cu unele din cunoştinţele noastre, în viaţă sau decedate, şi în care Ellery pune la cale o călătorie.   XIX.  O ZI MAI TÎRZIU În care — pentru confirmarea ipotezei sale — Ellery Queen întreprinde o călătorie de 2500 mile în spaţiu şi de peste 3000 ani în timp.   XX.   URMARE ŞI EPILOG În care Ellery Queen îşi recunoaşte erorile tinereţii şi — cu oarecare întîrziere — lămureşte misterul celor douăsprezece nopţi.   SCURTĂ PREZENTARE A PERSONAJELOR     CLAIRE şi JOHN SEBASTIAN — o tînără pereche de oameni bogaţi ai căror descendenţi îl pun pe Ellery Queen în faţa unui mister, pe care nu va reuşi să-l dezlege decît 27 ani mai tîrziu.   DOCTORUL CORNELIUS F. HALL — un medic misterios, care asistă la o naştere şi la un deces, ţinute secret cu cea mai mare grijă.   ELLERY QUEEN — un tînăr detectiv în vîrstă de 25 ani; pus în faţa primei crime pe care o investighează independent, el reuşeşte să interpreteze corect complicata ţesătură de indicii; nesiguranţa tinereţii îl face însă să se îndoiască timp de 27 ani de justeţea soluţiei sale.   JOHN SEBASTIAN — un tînăr poet plin de imaginaţie, tot în vîrstă de 25 ani; deşi înclinat spre lucruri neprevăzute, ciudatele daruri de Crăciun pe care le primeşte constituie chiar şi pentru el o enigmă.   ARTHUR B. CRAIG — un tipograf cu totul deosebit, care în acelaşi timp este şi tutorele diligent al lui John Sebastian; reşedinţa sa de la ţară formează cadrul în care se desfăşoară dramaticele eve­nimente povestite.   RUSTY BROWN — o tînără şi atrăgătoare roşcată, creatoare de bijuterii sofisticate, ea a pus stăpînire pe inima lui John Sebastian.   DOAMNA OLIVETTE BROWN — mama lui Rusty; adeptă convinsă a ştiinţelor oculte, ea descoperă în globul său de cristal un secret, pe care John se considera a fi singurul care-l cunoaşte.   ELLEN CRAIG — o tînără şi drăguţă studentă la universitatea Wellesley, nepoată a lui Arthur Craig; ea îl urmăreşte pe Ellery aproape cu aceeaşi perseverenţă cu care acesta îl urmăreşte pe asasin.   VALENTINA WARREN — o artistă dramatică debutantă plină de ambiţie, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-l cuceri pe John Sebastian.   MARIUS CARLO — un tînăr muzician „furios”, certat cu întreaga omenire.   DOCTORUL SAM DARK — medicul de casă al familiei Craig, care ţine loc de medic legist, pe timpul vacanţei forţate petrecute de invitaţii lui ARTHUR CRAIG la reşedinţa acestuia.   DAN Z. FREEMAN — editorul lui Ellery Queen; un om deosebit de manierat, a cărui vacanţă de Crăciun este tulburată de ameninţarea unei iminente prăbuşiri a firmei sale.   ROLAND PAYN — jovialul avocat al lui Arthur Craig, al cărui trecut se putea preta la un şantaj.   Reverendul ANDREW GARDINER — un pastor blînd în a cărui turmă se află şi o oaie rătăcită.   Locotenentul LURIA — un poliţist sever dar flexibil, care ţine în mîinile sale, timp de două săptămîni, soarta întregului grup.   DEVOE — un chipeş sergent de poliţie, căruia i se dă consemnul de a păzi grupul de invitaţi, lucru care, de altfel, nu displace întru totul unora dintre reprezentantele sexului slab.   Inspectorul de poliţie QUEEN — a cărui apariţie intempestivă în miez de noapte are efectul unei lovituri de teatru pentru socotelile fiului său Ellery.   Sergentul VELIE — principalul colaborator, al inspectorului QUEEN; el aduce de la New York unele informaţii nedorite, ce încurcă socotelile precum şi dovezile irefutabile ale acestora.         CARTEA ÎNTÎI     VITEZE LEGALE MAXIME PENTRU AUTOVEHICULE.   În localităţi aglomerate: 10 mile pe oră. În sate şi oraşe, în afara zonelor aglomerate: 15 mile pe oră. În afara localităţilor şi la periferii: 20 mile pe oră.   (Extras din legea circulaţiei, în vigoare în  statul New York, în anul 1905)   CAPITOLUL I     CU 25 DE ANI ÎN URMĂ Ianuarie 1905   În care o femeie însărcinată îşi pierde viaţa datorită ca­lamităţilor naturale şi încăpăţînării soţului ei.     Pentru Claire Sebastian, noul an începu ca o încîntare. Copilul era foarte vioi. — Tu ce crezi, n-o fi cumva un mînz, John? În intimitatea camerei de hotel, ea îl lăsă pe soţul ei să-i pipăie pîntecul în care mica vietate se răsucea izbind-o cu picioruşele. Soţii Sebastian au rîs mult timp împreună în săptămîna aceea. John se gîndise să petreacă anul nou la New York şi să ducă pentru cîteva zile o „viaţă de oraş”. — În ultimele luni, cît ai stat închisă la Rye, ţi-a lipsit veselia, Claire! îi spusese el. Cred că n-ar fi rău să facem o escapadă înainte de a trebui să te consacri gravelor răspun­deri de mamă. Claire socotise că era oarecum riscant să se amestece în vîrtejul vieţii mondene a New York-ului, în starea în care se afla. În cele din urmă, ajunsese însă la o indiferenţă în­găduitoare, ignorînd cu bună ştiinţă silueta deformată pe care i-o înfăţişa oglinda. — N-au decît să se zgîiască la mine cît or vrea cucoa­nele din New York! Pînă miercuri 4 ianuarie, escapada lor se desfăşurase cum nu se poate mai plăcut. John rezervase un apartament la Waldorf şi lăsase baltă în timpul sărbătorilor afacerile firmei Sebastian & Craig. — Săptămîna asta îţi aparţine, iubito, o asigurase el. Edi­tura şi Arthur Craig se pot descurca cîteva zile şi fără mine, chiar dacă unele lucruri au să şchioapete puţin. O sărută drăgăstos. Claire roşi de-a binelea. Se simţea ca în luna de miere. — Tu eşti pe cale să devii un pupăcios fără pereche, John, chicoti ea. Crezi că am putea merge să dansam undeva, unde cîntă o orchestră de jazz? John refuzase însă categoric această propunere. De fapt, Claire nu avusese nici măcar timp să simtă lipsa dansului. Revelionul îl petrecuseră în apartamentul somptuos al unuia din editorii cu care soţul ei era prieten, în compania unor nume ilustre din lumea literară. Şampania şi conversaţia erau la fel de spumoase; i se cerea lui Claire opinia în legătura cu succesele de librărie ale anului: „Traversarea” lui Winston Churchill, „Mica păstoriţă din împărăţia cerurilor” a lui John Fox junior şi „Rebecca de la ferma Sunnybrook” de doamna Wiggin, precum şi părerea în legătură cu unii tineri scrii­tori la modă, printre care se numărau Jack London, George Barr McCutcheon, Lincoln Steffens şi Joseph C. Lincoln. Claire avea rareori prilejul să participe la viaţa intelectuală rafinată pe care soţul ei o ducea la New York şi, fără îndo­ială, seara aceea fusese o seară dintre cele mai strălucitoare. John stăruise ca, dimineaţa, micul dejun să-i fie servit lui Claire la pat, în timp ce el parcurgea în fugă ziarele, citind cu voce tare ştirile mai importante. Claire avea impresia că, în onoarea copilului ei, în întreaga lume au loc evenimente deosebite. Urmărise ultimele zile ale asediului de la Port Arthur, ca şi cum ar fi interesat-o direct, iar în di­mineaţa zilei de 2 ianuarie, cînd ziarele comunicaseră ştirea că generalul Stoessel capitulase în faţa generalului Nogi, fu­sese surprinsă de tonul grav cu care i se adresase soţul: — Într-o bună zi o să avem de furcă cu japonezii, nu uita ce-ţi spun. Claire socotise că nu era frumos din partea lui John să-i strice dispoziţia. Nu-şi putuse însă stăpîni rîsul cînd ii citise propunerea preşedintelui Roosevelt, imitînd de minune lă­tratul acestuia, ca soţii care-şi maltratează nevestele să fie biciuiţi la stîlpul infamiei. De obicei, cinau la Reisenweber, mergeau la teatru în fiecare seară şi apoi cinau la Delmonico. În seara de revelion îi văzuseră pe Sothern şi Marlowe în „Romeo şi Julieta”, luni seara pe Fiske în „Hedda Gabler”, iar marţi seara, deşi o ninsoare abundentă începuse să cadă încă din timpul după-amiezii, reuşiseră să-l vadă pe David Warfield în „Profesorul de muzică”. După-mesele, Claire se ducea să facă tîrguieli pe Broadway. De la Arnold Constable, pe strada 19, cumpărase, cu conştiinţa că aşa se cădea, cîteva rochii potrivite ultimelor luni de sarcină; în schimb la magazinul Lord & Taylor de pe bulevardul 5 şi la B. Altman de pe bulevardul 6, renun­ţase să mai asculte de raţiune şi, cedînd tentaţiei, cumpărase o mulţime de lucruri pentru perioada ce avea să urmeze „fericitului eveniment”: jupoane de tafta cu volane ca spuma, fuste moderne scurte şi îndrăzneţe, a căror lungime abia ajungea pînă la gleznă şi care reprezentau atunci ultimul răcnet al modei, ghete înalte de antilopă, cu tocuri franţuzeşti, care atrăgeau privirile prin culorile lor pastelate şi o provizie în­treagă de rulouri, abil confecţionate din sîrmă, pe care să-şi facă cocul. Cumpărase chiar şi ace de pălărie lungi, din acelea noi, care, după cum o asigurase vînzătoarea de la Altman, erau mai şic decît cele scurte şi, bineînţeles, multe, multe rochii de seară.

CAPITOLUL I   În ziua când i se decernă, lui Karen Leith, marele premiu de literatură, fericitul ei editor fu încântat de a-şi fi putut decide eroina să apară în public. D-ra Leith, merse chiar până acolo, încât consimţi ca minunata sa grădină japoneză, situată în spatele cochetei case din Washington Square, să servească de cadru acestei manifestări în acelaşi timp mondenă şi literară. Laureată a marelui premiu de literatură! Această distincţie izbutise să producă o oarecare impresie asupra timidei femei, frumoasă încă în pragul celor patruzeci de ani, venită fără vâlvă din Japonia; şi de atunci ducea o viaţă izolată în dosul pereţilor opaci ai casei din Washington Square, unde scria romane minunate, pigmentate cu străluciri bogate. Puţinele persoane admise lângă domnişoara Karen, erau de acord în această zi memorabilă, că celebra romancieră nu le păruse niciodată atât de însufleţită şi surâzătoare; alţii, mult mai numeroşi, o vedeau pentru prima dată. Karen îşi primea musafirii mai de vază într-un mic pavilion situat în mijlocul grădinii exotice, în timp ce prepara ceaiul după un ceremonial cunoscut în Japonia sub numele Cha-noyu. Auzind-o fredonând cântecul ritual cu o uşurinţa surprinzătoare, s-ar fi crezut că fusese scris în limba sa maternă, vorbită înainte de engleză. Învârtea un bastonaş într-un vas de ceramică veche umplut cu praf de ceai verde; o femeie foarte bătrână, în kimono, stătea tăcută în spatele ei, ca o zeitate protectoare. Răspunzând unei întrebări cu privire la bătrâna femeie, Karen Leith, spuse: — Se numeşte Kinumé. Este un înger al blândeţii şi devotamentului. O am lângă mine de… oh! de secole. O umbră de neînţeles trecu pe faţa frumoasă şi obosită a romancierei. Un invitat observă: — Are tipul japonez, mignon, dacă aş putea să mă exprim astfel. Dumnezeule! cât este de mică! Karen murmurând câteva cuvinte nedesluşite pentru auditoriu, bătrâna femeie se înclină adânc înainte de a ieşi. — Kinumé înţelege perfect engleza, cu toate că n-a învăţat niciodată s-o vorbească curgător, explică Karen pe un ton de scuză. Este născută într-una din insulele Liou Kiou scăldate de Marea Chinei Orientale. Indigenii sunt încă mai mici dar mai bine proporţionaţi decât japonezii propriu-zişi şi sunt cunoscuţi pentru blândeţea caracterului lor. Un tânăr, înalt, purtând un pince-nez spuse: — Nu cred că spun prea mult când afirm că locuitorii din Liou Kiou nu cunosc armele mortale de peste trei secole. — Insule fericite, observă domnul cel înalt. — Ne puteţi da un exemplu despre această blândeţe de caracter, domnişoară Leith? Figura romancierei se lumină de unul din acele surâsuri rare. — Un paradis, unde crima este necunoscută! Aceasta pare prea frumos ca să pară adevărat. — Ceea ce nu-i împiedică pe japonezi să fie celebri pentru crimele lor, – interveni editorul d-rei Leith. Karen îi aruncă o privire înainte de a trece vasul din mână în mână. Un critic literar îi puse o întrebare. — Gustă-l… Nu, nu-mi amintesc de Lafcadio Hearn[1]. Aveam abia şapte ani la moartea sa. Dar tatăl meu îl cunoscuse bine; ocupau amândoi o catedră la Universitatea Imperială… Ceaiul meu este delicios, nu-i aşa? Întrebarea se adresa tânărului înalt cu pince-nez, dl. Queen, autorul unui oarecare număr de romane poliţiste, care luase vasul din mâinile d-rei Leith. Dl. Queen îşi opri o strâmbătură fără voie, şi răspunse: — Un nectar! Apoi trecu vasul vecinului său, un uriaş între două vârste, cu spatele încovoiat de studiu, care-l trecu mai departe fără să-şi fi muiat buzele. — Voi pune totul laolaltă, Karen, afară de microbi, explică uriaşul cu un zâmbet silit. Această butadă fu primită cu un hohot de râs; toată lumea ştia că d-rul John MacClure o cunoştea pe Karen Leith mai bine ca oricine şi că nu va trece mult până când îi va da numele său! Ochii săi albaştri deschişi, cu privirea ciudat de pătrunzătoare, aproape nu părăseau faţa ei. — Fie, doctore! exclamă o femeie de litere… Ce lipsă de simţ poetic! — Acesta îl am comun cu microbii, – răspunse MacClure. Chiar şi Karen schiţă un zâmbet. Manning, de la World, care tocmai îşi amintise data aproximativă a morţii lui Lafcadio Hearn, spuse ezitând: — Iartă-mă, d-ră Leith… dacă memoria mea nu mă înşeală aceasta v-ar da aproape patruzeci de ani. Karen începu prepararea delicată a unui alt castronaş cu ceai. — Foarte curios, murmură dl. Queen. Viaţa începe la patruzeci de ani, eram sigur de asta. Privirea timidă şi rezervată a lui Karen se întoarse spre dr. MacClure; ea răspunse: — Este o coincidenţă, d-le Queen. Viaţa începe la cincizeci de ani pentru unii şi la cincisprezece pentru alţii… începutul vieţii corespunde cu cel al fericirii. Femeile se priviră reciproc, înţelegând sensul cuvintelor lui Karen. Fericită muritoare care reuşise să se facă iubită de alesul inimii! Una din ele întrebă cu răutate pe d-rul MacClure care era părerea sa asupra chestiunii.. — Nu mă mai ocup de naşteri, răspunse el scurt. — John! — protestă Karen. — Cu alte cuvinte începutul vieţii nu mă interesează. Numai sfârşitul contează în ochii mei. Nimeni nu simţea nevoia să-i completeze gândul. Fiecare ştia că doctorul MacClure era un duşman neîmpăcat al morţii. Se făcu linişte. De la acest om obişnuit să lupte contra morţii emana o putere care reducea la tăcere pe muritori. D-rul MacClure părea a nu se teme de cei mai virulenţi microbi, sterilizaţi de atingerea sa… Dispreţul său pentru bani şi onoruri făcuse din el un personaj de legendă cu toate insinuările josnice ale invidioşilor care atribuiau atitudinea sa tocmai averii sale imense şi gloriei. Considera oamenii în general ca pe insecte care-şi urmau scopul pe măsura lor. Fiinţe neînsemnate bune cel mult de a servi pentru experienţe de laborator. Când acestea îl supărau, d-rul MacClure le îndepărta cu o simplă mişcare a mâinii sale antiseptice şi păroase.   [1] Scriitor american (1850-1904) născut într-o insulă din Marea Ionică. (N.ed.)

Prefaţă Etajul întâi, al doilea, al treilea, al patrulea? N-are importanţă, peste tot e la fel. Mă opresc pe palierul etajului doi. Se simte un miros vag de pisică şi dezinfectant, de talaş umed. Pe uşă o tăbliţă de alamă pe care e gravat un nume: „Cavalcatore”. Apăs pe butonul soneriei şi după puţin timp aud nişte zgomote de dincolo de uşă. Paşi înăbuşiţi, zgomotul unui zăvor. Uşa se deschide şi apare o femeie. — E-acasă domnul Brambilla? — Încă nu, zice femeia, dar nu întârzie mult. Poftiţi vă rog. Generoasă, deschide larg uşa spre vestibul. E un vestibul ca oricare altul. Cuierul cu o pălărie bărbătească, un fular spânzurat şi două umbrele în suportul anume făcut. O bancheta, un telefon, o etajeră pentru flori cu un ghiveci gol. Pe jos, pe plăcuţele de faianţă violent lustruite, două dreptunghiuri de cârpă cenuşie mă invită să mă opresc şi să-mi şterg bine talpa pantofilor, în timp ce femeia mă priveşte recunoscătoare şi aşteaptă fără să dea niciun semn de nerăbdare. Un copil de şase sau şapte ani apare la o uşă pe coridorul lung şi mă priveşte cu ochii mari, şi, curios, dispare de îndată ce încerc să-i surâd. Un zgomot de vase se aude din nu ştiu ce parte a casei. — Bărbatu-meu e întotdeauna punctual, zice femeia, în câteva minute e acasă. Vreţi să vă scoateţi pardesiul? Făceţi-vă comod. Dezbrac pardesiul şi îl atârn în cuier. În vestibul se simte un miros puternic de ceară. Doamna o ia înaintea mea pe coridor şi străbatem o zonă unde mirosul de ceară dispare pentru a lăsa loc binecuvântatului miros de stufat, apoi renaşte din nou mirosul cerii, iar în salon acelaşi miros de ceară se atenuează pentru a face loc suavului parfum de garoafe. Copilul de şase sau şapte ani apare în uşă, mă priveşte cu ochii mari şi, curios, dispare de îndată ce îmi îndrept privirile spre el. — Sunteţi un Brambilla şi dumneavoastră? mă întreabă doamna, aşezându-se pe un mic fotoliu din faţa mea. — Sunt şi eu un Brambilla, zic, suntem din aceeaşi familie. Nevastă-mea lustruieşte podelele şi nu-mi dă voie să mă aşez pe patul abia făcut. Din când în când aduc acasă câte un buchet de flori sau o prăjitură. După masă mă întind pe canapea şi citesc, la o anumită vârstă, în mod fatal, devii un Brambilla. — Dumneavoastră bărbaţii sunteţi cu toţii nişte Brambilla numai când sunteţi acasă, în rest însă… zice doamna surâzând. Ce ştim noi femeile ce se întâmplă după aceea? — Suntem Brambilla şi în afara casei, zic, de-acum încolo avem o răspundere – familia, creşterea copiilor, atâtea şi atâtea sfinte obligaţii. Trebuie să cumperi o pereche de pantofi, să chemi un instalator pentru a-ţi repara conducta de apă, să repari rulourile la ferestre. Astea sunt singurele aventuri pe care ni le mai putem îngădui. Zugrăvirea unei odăi devine o aventură grozavă, de care îţi aminteşti toată viaţa. — E adevărat, zice doamna cutremurându-se, noi am pus să ne tapiseze trei încăperi, ceea ce e puţin. O grozăvie! Nu mai ştiam unde să mâncăm, unde să dormim, nu ne mai găseam lucrurile, iar mobila era târâtă de ici colo, mânjită de clei, de var. Dar podelele? Nu mai spun de podele, ce mizerie! El era furios, eu nu mai pricepeam nimic, copiii făceau să sporească tărăboiul iar femeia de serviciu umbla prin casă ca năucă de nu mai ştia încotro s-o ia. E într-adevăr o aventură extraordinară. — Când eram tineri, nu astea erau aventurile la care visam. Visam călătorii pe mare, cavalcade în deşert, caravane în pădurile virgine. — Prostii. Şi fantezie de prost gust. Realitatea e cu totul alta. Vă gândiţi la drama provocată de robinetul care nu se închide şi de apa care ameninţă să-ţi inunde casa? Şi la războaiele cu domnul Brambilla de sus care face gălăgie de se cutremură tavanul, şi cu domnul Brambilla de jos care ne pretinde să stăm nemişcaţi toată ziua şi să legăm copiii de piciorul mesei ca să nu mai facă gălăgie? Şi atâtea alte aventuri care desigur nu ţi se pot întâmpla în Sahara, ci numai într-un biet apartament, la oraş. Servitoarea apare în uşă. Din spatele ei, copilul de şase sau şapte ani îşi bagă capul şi mă fixează cu ochii mari. — Să pun masa, doamnă? întrebă servitoarea. — Da, Teresina, răspunde doamna. Servitoarea pleacă şi copilul rămâne fixându-mă în continuare şi, curios, când îi surâd, dispare. Se aude uşa de la intrare care se deschide şi se închide, cineva a alunecat pe plăcile de faianţă, o uşă care se trânteşte. — Fiica mea e un diavol! zice doamna ridicându-se şi privind din uşă pe coridor. Ţi-ai şters pantofii? — Bună, mamă, strigă un glas plin de prospeţime şi sălbatică energie. Ce-avem de mâncare astăzi? — La altceva nu se mai gândesc, zice doamna revenind în salon, să mănânce şi atâta tot. Noi ne frământăm dacă sunt uzi la picioare sau transpiraţi. Dar pentru ei lucrurile astea nu au importanţă. — Pentru moment, apoi vor deveni şi ei nişte domni Brambilla oarecare. Acuma visează să cucerească luna, dar mai târziu vor fi mulţumiţi dacă vor reuşi sa obţină o reducere de zece la sută la un serviciu de cafea.

EU PE ASTA O FAC ZOB! ROMAN CUM NU SE POATE MAI POLIŢIST CU VEŞNICUL ONEST CARE FACE PE DURUL UN CÂINE AMOREZAT LULEA O CRIMĂ ÎN SACUL CU RUFE O GAURĂ CARE-ŞI SCHIMBĂ LOCUL ŞI ALTE MARAFETURI MAI MULT SAU MAI PUŢIN BIZARE CE PAR „MADE ÎN U.S.A.” SAU CAM AŞA CEVA. CAPITOLUL I Mă prefac că dorm, dar în realitate ies să-mi procur carburant. Dar abia îmi fac plinul, dau de bucluc.     Mă trezesc lac de sudoare, cu impresia că sunt într-o cadă de baie. Într-o cadă de baie, pe întuneric. Pesemne e încă noapte. Mă uit la ceasul de pe noptieră şi văd că e trei fără un sfert. Arătătoarele fosforescente îmi apar ca nişte braţe răstignite, deci niciun dubiu; nu poate fi nouă şi un sfert, din pricina întunericului. Întind braţul şi vâr un deget în paharul de pe noptieră. Simt că paharul e gol. Iau sticla şi o zgâlţâi. E goală şi ea. Câtă vreme dorm, puţin îmi pasă că sticla de whisky e goală, dar când sunt treaz, treaba se schimbă. Nu mă împac deloc cu sticlele de whisky goale. Închid ochii şi încerc să readorm repede, dar degeaba, nu izbutesc. Gândul îmi zboară la afurisitele de sticle goale şi cum naiba fac de se termină atât de repede. Aşa e viaţa, oameni buni. Totul are un sfârşit pe lumea asta, dar se mai spune şi că totul o ia de la capăt. În cazul de faţă însă, nu văd s-o ia nimic de la capăt. Când o sticlă e goală, goală rămâne fir-ar afurisită să fie; trebuie ca cineva să aibă grijă să cumpere una plină. Încerc să gonesc gândul acesta, dar ce uşor e de spus! Am nevoie de carburant şi când dorm; aşa-s eu făcut. Sunt nevoit deci să mă scol, să cumpăr o sticlă de jos, de la barul care ţine deschis toată noaptea. La „Pipistrello”[1] ca să fiu mai precis. Când să-mi dau jos picioarele din pat, mi-aduc aminte de Greg. Greg e asociatul meu, şi ştiţi doar cine e asociatul meu. Gregorio Scarta. Câinele poliţist care şi-a luat licenţa de detectiv particular odată cu mine şi cu care sunt acum asociat. La ora asta doarme în bucătărie, unde-şi are culcuşul. Dacă simte că mă scol, o să vrea să vină cu mine, el fiind primul care aleargă când e rost de ceva de băut. Tot el mă ajută să golesc toate sticlele care-mi pică în mână, dar singur nu bea, ferit-a sfântul. Pot să-i las chiar cheile de la barul cu băuturi, nu e niciun pericol. Bea numai când beau eu, şi aici trebuie să vă mărturisesc că de-ar fi să mă iau la întrecere cu el, nu ştiu care din doi ar ieşi învingător. Aseară am băut destul, aşa că nu-mi vine să-l iau din nou la „Pipistrello” –, mai ales că acolo e o căţeluşă, Fernanda, de care e amorezat lulea. Are slăbiciune pentru căţeluşele cu coada lungă, şi aici chiar că nu-l înţeleg, dar în fine, astea-s treburi de câine. Deci, din partea mea, ducă-se când pofteşte, dar în noaptea asta găsesc că nu e cazul. Beau doar câteva păhărele, îmi cumpăr o sticlă plină şi mă întorc repede. Ăsta mi-e planul. Cobor aşadar din pat încet-încet, căci dacă mă aude cumva, o să priceapă că vreau să ies. Scot dintr-un ascunziş magnetofonul şi-i dau drumul. Am gata înregistrată o bandă pe care mi-am imprimat sforăitul timp de patru ore. L-am înregistrat într-o noapte. Am pus magnetofonul în funcţiune înainte de a adormi, şi l-am oprit când m-am trezit. Aşa m-am auzit şi eu cum dorm şi vă asigur că fac ceva zgomot. E un întreg repertoriu de acute şi başi. De şuierături, de falseturi, de automobile în plină curbă, de trenuri care trec pe poduri de fier, ce mai tura-vura, o plăcere, nu alta. Când vreo blondă încearcă să pună mâna pe mine cu gândul s-o iau de nevastă, scot banda şi i-o pun; aşa îi trece complet pofta să se mărite cu unul care, noaptea, parcă-i o uzină în plină activitate. Aşa am procedat cu vreo duzină, şi de fiecare dată nu s-a mai pus problema căsătoriei. Bun. Acum banda mi-e din nou utilă. Dacă Greg aude că sforăi, stă cuminte în culcuşul lui. Mă îmbrac acum fără prea multe precauţii, fiindcă sforăitul meu e atât de puternic, că aş putea să trag şi cu pistolul fără să mă audă nimeni. Ies, închid uşa, cobor scările şi dau să ies în stradă, când un individ dă buzna în hol alergând direct spre mine şi, dacă n-aveam prezenţa de spirit să-l prin în braţe, mi s-ar fi prăbuşit drept pe pantofii mei noi-nouţi. Îl repun pe picioare şi-i cercetez cu privirea. Ei drăcie, pare să fie Demetrio, dar fac un efort să-l pot recunoaşte. E într-aşa un hal că pare mort din ’53. Se vede treaba că a alergat ca o locomotivă, dacă nu reuşeşte să tragă aer până în fundul plămânilor. Pariez pe ce vreţi că la mine venea, dar de ce, nu ştiu, şi nici n-am de gând să-i întreb pentru moment. Nici n-ar putea să răspundă. Îi trec o mână pe după spate şi-i târăsc după mine. Îi spun: — Nu trebuie altceva decât să pui din când în când câte-un picior pe pământ. De rest mă ocup eu. Îl duc aşa, aproape în spate, până la „Pipistrello”, unicul local din cartierul meu deschis toată noaptea, pentru cazul că am nevoie de un păhărel de whisky. Îl aşez la o masă, şi imediat îşi face apariţia Ercole cu două pahare şi o sticlă, după care dispare, ştiind foarte bine că nu suport pisălogi în jurul meu când sunt cu cineva la masă. Umplu paharele ochi; Dem deschide gura să spună ceva, dar îi fac semn că nu mă grăbesc. E mai bine ca întâi să se liniştească şi să-i tragă o duşcă bună. Eu dau paharul pe gât dintr-o înghiţitură, după care mi-l umplu din nou. Dem e un omuleţ care nu măsoară mai mult de un metru şaizeci, iar cele vreo patruzeci de kilograme variază în plus sau în minus după cantitatea de alimente ingerată. E omul care face curat la „Galeriile Fresco”, marele magazin de confecţii care ocupă tot blocul vecin cu cel în care locuiesc eu, şi a cărui ieşire de serviciu e chiar în faţa locului unde-mi parchez întotdeauna vechiul meu Blimbust. Dem e cel care îmi şterge în fiecare dimineaţă geamurile maşinii şi-mi lustruieşte clanţele, şi căruia îi dau din când în când câte-un bacşiş, când se întâmplă să am bani, iar când nu am, îi dau sa citească toate jurnalele vechi. Bea câteva înghiţituri din paharul lui, şi văd cum prinde încet-încet puteri şi îi revine suflul. — Bun, zic, acum, că te văd iar în stare de funcţiune, dă drumul la placă, să auzim ce ai de spus. — Domnul Fresco, bâiguie el, e mort. — Ascultă Dem, îi spun, îmi pare nespus de rău. O fi domnul Fresco un om de treabă dar nu-i sunt nici tată, nici frate. N-am din păcate nici cel mai mic grad de rudenie cu şeful dumitale, şi spun din păcate, fiindcă trebuie să lase o moştenire grasă, nu glumă! Nu înţeleg aşadar de ce-ai venit să-mi spui mie treaba asta. — A fost asasinat, se bâlbâie el, şi începe să tremure de parcă el ar fi fost mortul. — De unde ştii? întreb. — În fiecare noapte fac curăţenie la etajul doi, îmi spune el, şi-n noaptea asta, tocmai când ştergeam praful la raionul de pălării, aud un zgomot. Mi s-a părut că e un foc de armă. Alerg înspre fundul coridorului care duce la biroul domnului Fresco, şi chiar în anticameră, să mă împiedic şi alta nu de corpul domnului Francisco, lungit lângă uşă. Mort, domnule Pipa, cu o gaură în piept, chiar aici, şi cu o pată mare de sânge pe cămaşă şi cravată. Dem dă să-mi arate cu degetul stomacul în partea inimii, dar îi pun în mână paharul cu whisky care e încă aproape plin. Bea o înghiţitură, încetează să tremure timp de zece secunde, apoi reîncepe. — Am zbughit-o ca un fulger, continuă el, şi simţeam că mă sfârşesc, când aud pe cineva alergând în urma mea. Nu ştiu cum am ajuns la uşă. Sigur e că nu m-am oprit; am venit direct la dumneavoastră şi, dacă nu vă întâlneam în hol, cred că nu mai apucam să ajung la uşa dumneavoastră. Trage aer în piept şi mai dă pe gât o duşcă bună. Mă ridic, ocolesc masa, îl iau de guler şi-i salt în sus. — Ascultă, Dem, îi spun, ne cunoaştem amândoi de o groază de vreme şi totul a mers până acum strună, dar dacă vrei să-mi mai lustruieşti clanţele şi să-mi speli geamurile, şterge-o, întinde-o cât mai repede şi să nu te mai arăţi prin preajma mea. Nu vreau să am în niciun fel de-a face cu cadavrele tale; sunt oameni plătiţi anume să se ocupe de asemenea lucruri şi nu vreau să iau pâinea nimănui. Ai priceput? Îi dau drumul, se prăbuşeşte din nou pe scaun şi reîncepe tremuratul de unde îl lăsase. Îl fac să bea tot paharul de whisky şi aştept să-i vină puţină roşeaţă în obraji. Când văd că începe să mai prindă culoare, îl ridic din nou. — Acum ai să faci ce-ţi spun eu, îi zic. Îl duc până la tejgheaua unde se află cassa, iau receptorul telefonului, i-l vâr în mână, apoi fac numărul brigăzii criminale. — Vorbeşte, îi zic, spune la telefon în ce stare se află directorul tău şi şterge-o. Cască gura ca un peşte dar nu reuşeşte să lege nici două litere din alfabet în mod inteligibil, în timp ce-şi trece receptorul dintr-o mână în alta, de parcă ar fi fost un fier de călcat încins. Aud un cârâit în microfon şi mă văd nevoit să-i iau receptorul înainte să-l scape din mână. — Alo, zic, e un individ cu o gaură în piept care vă aşteaptă la etajul doi al „Galeriilor Fresco”. Trântesc receptorul în furcă, apoi îl iau pe Dem de braţ. — Întinde-o repede, îi spun, în două minute vor veni la faţa locului şi e bine să te găsească acolo. Eu n-am nici în clin, nici în mânecă cu povestea asta. Nu ştiu nimic, n-am văzut nimic, ai înţeles? Tu l-ai găsit pe director mort şi ai fugit să telefonezi brigăzii criminale. Ne-am înţeles? — Cineva alerga după mine, bâlbâie el. Îl fac să dea pe gât un pahar întreg de whisky, ca să mai prindă un pic de curaj. — Nu-ţi fie frică, îi spun, dacă tipul aude poliţia venind, o şterge cât ai zice peşte. Şi acum grăbeşte-te. Îl conduc până la uşă şi-i văd, slavă Domnului, că se poate ţine singur pe picioare. Deschide uşa, pleacă, iar eu mă întorc la locul meu. „Pipistrello” nu-i un local prea mare. Tejgheaua ocupă tot peretele din dreapta, în stânga sunt patru măsuţe şi o uşă care dă într-o a doua încăpere. Clienţii se duc mai toţi în această a doua încăpere, în prima oprindu-se doar cei care sunt în trecere. Aici unde mă aflu, suntem numai eu şi Ercole, patronul localului. Întotdeauna mă serveşte personal, chiar când e şi Flic acolo. Flic însă se învârte tot timpul încoace şi încolo şi îi serveşte mai ales pe cei din a doua încăpere. Mă aşez în faţa paharului şi mi-l umplu din nou, timp în care mă gândesc la toate porcăriile care se petrec în oraşul ăsta.   [1] Liliacul.

In vizita la minotaur de Arkadi Weiner Capitolul 1                   Zâmbetul reginei Coda nu i-a reușit nici ea. În locul unui pizzicato înalt, aproape țipător, iscase un sunet greoi, obtuz, tern. Din adâncul sălii, unde licăreau palid câteva lampioane, se auziră râsete. Plutea, respirând greu, noaptea încinsă, venețiană. Doamnele își agitau evantaiele, cavalerii le suflau de bună seamă la ureche vorbe galante, ele surâdeau, iar Antonio prindea mereu cu auzul zumzetul vocilor din sală și din această pricină blestemata de vioară suna tot mai urât. În cele din urmă, cineva rosti foarte deslușit, ca și când ar fi aruncat un bolovan în apă: „Și ce iscusit cioplitor în lemn l-am știut!“ În clipa aceea Antonio coborî dintr-o smucitură arcușul de pe strune și vioara țipă cu o bucurie răutăcioasă, infamă, iar lumea din sală începu să aplaude alene, cu nepăsare, zicându-și pesemne că, slavă Domnului, piesa muzicală s-a sfârșit… Stradivari porni cu pași țepeni spre odaia lui și, ajuns acolo, duse carafa cu apă la gură și bău îndelung, până la ultima picătură. Apa era caldă, vâscoasă și nu-i potoli setea. Antonio își trase peruca de pe cap, se șterse cu ea pe chipul încins, nădușit, și stătu multă vreme fără niciun ghid în minte, fără nicio tresărire a inimii, doar un gol imens, obositor, îl cuprindea ca o mare. Cineva bătu la ușă, dar el nu-i răspunse, căci masa festivă, organizată de contele Monzi, ar fi fost acum pentru el o tortură. Și-apoi nici nu-i mai păsa dacă el, contele, nu i-ar mai fi acordat de aici încolo protecția sa: istoria vieții îi era oricum încheiată. Întunericul și singurătatea făcură să-i mai scadă încordarea de până atunci și Antonio încercă deodată un profund sentiment de milă pentru sine însuși. Aprinse o lumânare de seu și scoase din raniță un cleștișor și o daltă lungă și subțire. Își luă vioara în mâini, iar aceasta - scurtă, umflată, cu gâtul proțăpit în sus, semănând cu un negustor genovez mulțumit de sine - îi provocă din nou un acces de ură. Propti vioara în tăblia mesei și cu o mișcare scurtă și precisă vârî lama de oțel a dălții pe sub placa de rezonanță. Vioara trosni prelung, iar trosnetul acesta - înspăimântat și hârâit - îl scârbi de asemenea. Scoase călușele din cuiburile lor, dădu jos strunele moi, neputincioase, și ridică placa. Văzu puntea groasă, ca din topor, bara de rezistență așezată prostește, aidoma unui ombilic strâmb, eclisele groase ca doagele unui butoi pentru păstrat scrumbii. Cu amară nedumerire continuă Antonio să cerceteze sfărâmăturile de lemn, dându-și seama prea bine că nu mai sunt bune de nimic. Doamne, arată-mi și mă-nvață: oare cum ar trebui să fie? De pe o clopotniță se auzi bătând miezul nopții și undeva, departe, în rada portului, bubui tunul bricului poștal, sosit din Neapole. Timpul se scurgea domol ca apa prin canalul din fața casei, însă harul Domnului, întârzia să pogoare. Pe fereastra deschisă se abătu o adiere nocturnă, mirosind a umezeală și a pește. Antonio se ridică în picioare, strânse de pe masă rămășițele viorii sale nesuferite, apoi veni la fereastră și aruncă în apa verzuie scândurelele amuțite. Pe urmă, fără să-și scoată haina și ghetele, se culcă în patul îngust și, dându-și seama că viața lui aici se încheie, își vârî capul în perna tare, umplută cu lână, și plânse amar. Plânse astfel multă vreme, iar lacrimile îi topiră încetul cu încetul amărăciunea, duseră cu ele rușinea pe care o încercase în seara aceea. Perna umezită de lacrimi i se încălzise, adierea ce se abătea pe fereastră îi răvășea molcom părul scurt din creștetul capului și, pe nesimțite, Antonio adormi. Când se trezi din somn, soarele se și înălțase pe cer, iar orizontul nu se mai putea distinge, căci pânza sclipitoare a apei părea totuna cu bolta de un liliachiu gingaș, vântul gonea vălătucii foșnitori, dantelați ai norilor, și numai dalta subțire de pe masă și cleștișorul cel negru îi amintiră că aseară viața de fapt i se sfârșise. Își aminti de acest lucru și izbucni în râs. În ziua aceea Antonio Stradivari împlinea nouăsprezece ani. …………………………………………………………………………..   Regina zâmbea. Surâsul îi era blând, curățel, de băbuță, iar crăpăturile geamului spart, schițându-i pe chip riduri mărunte, îi sporeau expresia de bunătate și, parcă, de ușoară tristețe. Portretul zăcea pe parchet și, de pe locul unde mă aflam, părea că maiestatea-sa și-a dat capul pe spate, cercetând cu luare-aminte soarele purpuriu al toamnei, spânzurat de cerceveaua ferestrei dinspre răsărit a salonului. — Ora e nouă și șaisprezece minute, rosti expertul Halețki. — Poftim? nu l-am înțeles eu. — Ziceam că am ajuns aici în opt minute. — Cum nu se poate mai bine, am zâmbit eu în colțul gurii. Dacă am mai fi întârziat două minute, chiar că nu ne-am fi ales cu nimic… Expertul mă privi chiorâș, vru să mai spună ceva, dar pentru orice eventualitate tăcu din gură. Ne oprisem cu toții într-un vestibul larg, chiar în pragul ușii care da în salon și priveam fără grabă haosul din încăperea devastată, căci dezordinea aceea era acum pentru noi sacră și intangibilă, fiind de fapt o ordine irațională pe care o crease ultima persoană abătută pe aici înaintea noastră. Hoțul. — Știți, Noe Markovici, eu cred că procentul de criminali depistați ar crește mult dacă locul delictului ar putea fi conservat. Ce ziceți? — Nu te-am înțeles, replică prudent Halețki, crezând pesemne că-i întind o cursă. — Am vorbit foarte clar. Uite, acum vom termina cu cercetarea terenului, vom face fotografii, ne vom lua notițe, după care aici va veni multă lume. De tot soiul. Și astfel vor dispare pentru totdeauna o mulțime de urme și de amănunte pe care de prima dată pur și simplu nu le-am putut sesiza… — Și ce propui? — Nu propun nimic. Nu fac decât să-mi exprim o părere fantezistă. Dacă am putea, isprăvindu-ne cercetările, să sigilăm acest apartament și să venim aici mâine sau poimâine, cred că am observa multe lucruri noi… — Strașnic exemplu de cercetare a urmelor calde, făcu iritat Halețki. Ar fi mult mai bine să le observi de pe acum. În afară de asta, nu prea cred că proprietarul apartamentului ar fi dispus să aștepte acasă la dumneata până vei izbuti să descoperi urmele neobservate la primul contact. Am izbucnit în râs: — Aveți dreptate. În vastul meu apartament ar fi cam greu de plasat pianele astea de concert. Căci, deși nu sunt tare în acest domeniu, cred că omul are nevoie de amândouă. În spatele meu se auzi clanța ușii de intrare și în încăpere își făcu apariția inspectorul Lavrova, iar în urma ei Kaceanov, ducându-l de lesă pe Marcel. Uriașul câine cu blana fumurie, presărată ici, colo, cu irizări roșcate, se așeză liniștit pe pardoseala vestibulului și-mi aruncă o privire veselă, mișcând caraghios din nasul lui negru, ca de pluș. Sunt gata, părea să ne spună Marcel, nu înțeleg ce mai așteptați. — Să pornim la treabă, nu-i așa, Marcel? i-am spus, bătându-l ușor pe spate, și câinele își miji ochii rotunzi, de culoarea chihlimbarului. — Stanislav Pavlovici, acum n-ar trebui să-i vorbiți, rosti cu un aer de nemulțumire Kaceanov. Când pleacă la treabă, câinele de urmărire trebuie să se concentreze asupra urmelor mai dihai decât asupra unui ficat prăjit. Lavrova își scoase bricheta, trase din țigară și râse scurt: — Și cu ce folos? Ca în raport să fie scris: „… la stația de taximetre, câinele a pierdut urma…”? — Asta v-aș ruga să n-o mai spuneți, tovarășa locotenent! se supără de-a binelea Kaceanov. La muzeul miliției încă nu există nicio fotografie de-a dumneavoastră, pe câtă vreme cea a lui Marcel al meu a ajuns acolo încă de acum trei ani. Pe degeaba nu i-ar fi agățat portretul în perete. Ba l-au pus și în ramă… — Stanislav Pavlovici, mulțumiți-i, vă rog, din partea mea, lui Kaceanov, pentru compliment, râse Lavrova. Doar am văzut și portretul dumneavoastră la muzeul miliției. Căută din ochi o scrumieră, apoi se duse spre măsuța pe care se afla o scoică mare, adusă din mările tropicale. I-am luat-o înainte, despăturindu-i în față un ziar. — Cu voia dumitale, scrumul îl vom scutura aici. După cum vezi, astăzi mă deosebesc de Marcel prin aceea că, înainte de a-mi începe investigațiile, sunt obligat să păstrez neatinsă ordinea pe care am găsit-o la fața locului. Lavrova mă privi și surâse ironic: — Ca de obicei, aveți dreptate. Deplâng soarta femeii care se va mărita cu dumneavoastră. Am dat din cap: — Și eu. După cum vezi, nu-ți rămâne decât să te sacrifici. Și-acum, domnilor, după cum spuneau duelgiii, e timpul să începem. Kaceanov, dumneata intri primul. Ții urma împreună cu Marcel, iar noi ne vom începe trista cronică. Kaceanov desfăcu lesa, șopti ceva la urechea dulăului și-i dădu drumul în salon. Eu am rămas în vestibul, cu umărul sprijinit de cerceveaua ușii. Câinele pesemne luase urma. Deveni agitat, blana i se zburli la ceafă, nasul îi fremăta spasmodic - negru, umed, cu nările în vânt. Marcel traversă salonul, dispăru în dormitor, apoi reveni și continuă să se miște în cerc, uneori alungindu-l sau făcând opturi prin încăpere. În cele din urmă ieși din nou în vestibul și se opri în poziție de pândă la ușa de intrare. În clipa aceea Kaceanov îi agăță printr-o mișcare iute și sigură carabina lesei de zgardă. Marcel începu să zgârie ușa cu ghearele, apoi, ca și când ar fi fost fulgerat de-o durere, scoase un urlet scurt și subțire: „A-u-u”. Kaceanov deschise ușa, se repezi în urma câinelui pe palier, și cizmele îi tropotiră sacadat pe treptele scării. — Poftiți, vă rog, am făcut eu un gest larg cu mâna, invitându-i pe ceilalți să intre în salon, și am adăugat, adresându-mă de data aceasta lui Halețki, deși Lavrova, ba chiar și expertul își dădură prea bine seama că îi vorbeam numai ei: Tot gunoiul pe care o să-l facem aici - mucuri de țigară, petece de hârtie, etâcî, etâcî[1] - îl vom arunca numai pe ziarul din vestibul… Tocmai pentru că știau cu toții cui îi este adresată indicația, aceasta rămase fără răspuns, așa cum se întâmplă cu observațiile impersonale de genul: „s-a și făcut ziuă”. Pe urmă m-am oprit lângă portretul care zăcea pe parchet. Nu știu de ce mă atrăgea mai mult decât celelalte obiecte. Era o fotografie de foarte bună calitate, încadrată într-o ramă scumpă, cu ornament sobru. Doar o frântură de geam mai acoperea fotografia, în jur se răspândiseră cioburi prelungi, strâmbe ca niște iatagane, iar alături, pe parchet, se zăreau pete brune de sânge uscat. Picăturile de pe geamul portretului aveau o culoare mai deschisă. Una din ele picase chiar pe fotografie, alcătuind la sfârșitul inscripției, care se deslușea în colțul ei, un semn de exclamare cam nelalocul lui. — Este regina Elisabeta a Belgiei, spuse Halețki, aplecându-se și el peste portret. — Așa scrie aici sau asta e părerea dumneavoastră? l-am întrebat, spre a mă verifica pe mine însumi. — I-am mai văzut chipul, îmi răspunse. Păcat că nu știu franțuzește: aș fi curios să aflu cum sună dedicația. — Cam așa: „Privește copia și nu uita originalul”, am surâs ironic. Lavrova aruncă o privire peste umărul meu și am auzit-o rostind: — „Femeile și monarhii se pleacă în fața geniilor, căci brațul lor este binecuvântat de Dumnezeu”. — Chiar ești convinsă de acest lucru? am întrebat-o. — Nu eu. Regina Belgiei e convinsă, îmi răspunse Lavrova. — M-da, păcat că nu sunt și eu un geniu, am clătinat din cap. — Ce nevoie aveți să fiți geniu? făcu Lavrova. Bunăvoința monarhilor nu vă interesează, iar de admiratoare știu că nu duceți lipsă. Am privit-o cu atenție. Aveam impresia că tonul cu care îmi vorbise era mai mult iritat decât ironic. Apoi din nou m-am aplecat peste portret. Regina zâmbea nepăsătoare, iar acum - privindu-i de aproape chipul - această nepăsare acumulată de-a lungul atâtor decenii de către necârmuitorul monarh-femeie n-au mai putut-o ascunde nici măcar ridurile - plesniturile geamului spart. — Și totuși, îmi pare rău că nu sunt un geniu. — Ascultă, negeniule, la ce te tot gândești? mi se adresă Halețki. — La nimic. Acum nu e bine să mă gândesc la ceva. Acum nu trebuie să fiu decât o mașină de memorat. Abia după ce îmi fixez totul în memorie, pot încerca să și gândesc. — Nu vă mai săturați odată s-o faceți pe originalul? mă întrebă, iritată de-a binelea, Lavrova. Am privit-o mirat și am izbucnit în râs: — N-o fac deloc pe originalul. Și nici n-am născocit eu treaba asta. M-a învățat așa cu mulți ani în urmă un comandant vestit: colonelul de miliție Șarapov. — Ce v-a învățat? Să nu gândiți? — Nu. M-a învățat să apelez în primul rând la memorie. Să memorez de la bun început și cât se poate de bine tot ce-a rămas la locul delictului, înainte ca urmele să dispară ori să ia o altă înfățișare… — De exemplu? — Aici nu-i vorba de exemple, ci de un lucru foarte concret: avem la dispoziția noastră câteva reguli precise și stabilite odată pentru totdeauna. În primul rând să memorezi ora pe care o arată atât ceasul tău, cât și cel găsit la fața locului. Apoi să cercetezi ușa de intrare: în ce stare e, încuiată sau descuiată, unde i se află cheia. Același lucru în ceea ce privește ferestrele. De asemenea, să constați dacă lumina e aprinsă ori stinsă. Să cercetezi draperiile. Să constați prezența sau absența unor mirosuri: de gaze, fum de țigară, praf de pușcă, parfum, benzină, usturoi, hârtie arsă și așa mai departe. Starea vremii este și ea un amănunt prețios. În același timp, să nu te pripești cu concluziile: răspunsul la problemă se află totdeauna la sfârșitul ei, nicidecum la început. Și-apoi, să nu te lași atras în discuție de către tot felul de gură-cască… Lavrova mi se uită o vreme drept în ochi, apoi mă întrebă: — Ultima din aceste porunci ale M.U.R.[2]-ului mi-a fost adresată mie? Mi-am mutat din nou privirea la regina care continua să zâmbească, apoi mi-am întors capul spre Lavrova. — Ia-o mai încet, Lena. După cum știi, față de dumneata eu nu sunt mai mare numai în grad. Sunt și mai bătrân. Și am destulă experiență. Cu toate astea, mai sunt încă lucruri pe care nu le cunosc. Și-atunci când mă împinge cineva în ele cu botul ca pe un pisoi nou-născut, nu mă supăr deloc, ci caut să învăț. În orice caz n-o fac pe jignitul. Cred că este procedeul demn de un om cu scaun la cap. — Având în vedere că n-aveți numai gradul mai mare decât al meu, să zicem că m-ați convins, înălță din umeri Lavrova. — Perfect, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc enervarea. Să știi că este cea mai bună metodă de convingere. — Îmi dau seama, fu de acord Lavrova. Ce-i drept, însă, metoda asta parcă ar avea o altă denumire… — N-are decât să aibă, am încheiat eu. Execută-mi, rogu-te, ordinul: cercetează locul delictului și întocmește o schiță de plan… Lena o privi cu ură pe regina cea zâmbăreață, apoi intră în încăperea de alături. I-am strigat din urmă. — Și nu uita poruncile acelea… Halețki rosti alene: — Dacă îmi este permis să fac o observație, ți-aș atrage atenția, Tihonov, că la rândul meu sunt un om mai în vârstă și cu mai multă experiență decât dumneata. — Vă este permis. Ce vreți să spuneți cu asta? — Vreau să spun că nu ai dreptate. — De ce? — Pentru că gravitatea dumitale tinerească te face să-ți închipui în mod greșit că peste câțiva ani, când Lena va deveni un lucrător matur și experimentat, își va aminti cu foarte multă căldură de primul ei dascăl în materie de criminalistică - severul, dar înțeleptul Stanislav Tihonov… — Poate. Nu m-am prea gândit la asta. — Să știi că n-o să fie așa. N-o să-și aducă aminte cu căldură. O să-și amintească de dumneata ca de un ins sâcâitor și pe deasupra înzestrat cu multă răutate. — Noe Markovici, sunt eu un ins sâcâitor și rău? Chiar așa mă vedeți dumneavoastră? — Cred că nu te interesează cum am să-mi amintesc eu de dumneata. Deocamdată, fiind mai în vârstă și cu mai multă experiență, consider că peste stăvilarul inteligenței dumitale se revarsă din când în când câte un val de ciudă și de intoleranță adolescentină. Încearcă să fii mai cumsecade: să știi că o să-ți prindă bine. — S-ar putea, s-ar putea, i-am răspuns. — Așadar, ce părere îți face portretul de colo? — Cred că pe undeva, pe-aproape, trebuie să fi căzut și cuiul care l-a susținut. — Sunt de aceeași părere, dădu din cap Halețki. Hoțul n-a dat jos portretul, doar l-a atins. Cuiul a sărit din perete și portretul a căzut. Lucram de multă vreme împreună și învățasem să fim laconici. Așa cum limbajul telegrafic omite prepozițiile pentru economie de spațiu, omiteam și noi frânturi întregi de conversație, totuși ne înțelegeam bine.   [1] Etcétera adv. (Arată că enumerarea ar putea fi continuată) Și alții, și altele, și ceilalți, și așa mai departe. [Prescurtat: etc. – Var.: ețétera adv.] – Din lat. et caetera. [2] M.U.R. - Moskovskii ugolovnîi rozîsk (Secția judiciară a miliției din Moscova).

Eu, anchetatorul... de Arkadi Weiner CRIMEEA   FILA DE DOSAR 1   De multă vreme se întâmplă cu mine un lucru ciudat: indiferent ce s-ar vinde la un magazin, oricât de solicitată ar fi marfa aceea, când mă aşez şi eu la coadă observ – de fiecare dată – că în urma mea nu mai apare nimeni. Aşa că n-am niciodată prilejul ca – ieşind pentru o clipă – să spun celui din spate: „V-aş ruga… Sunt şi eu aici, la rând“. Să zicem că este o întâmplare. Dar uite că ciudăţenia se repetă şi la servici. E de ajuns să apară nu ştiu ce caz încâlcit şi fără vreo perspectivă, că se şi ajunge la concluzia că nimeni, în afară de mine, n-are timp să se ocupe de el. Iakov Mironovici nu-şi mai vede capul de treburi, Kolea Lavrov tocmai pleacă în concediu, iar Larisa Gorelova are copil mic… De când o ştiu, are mereu copil mic. Iată, deci, cum toate cazurile neplăcute îmi revin mie. În definitiv, dacă mă gândesc bine, nici nu prea există cazuri plăcute. Şi în ceea ce mă priveşte… Trebuie observat că acelaşi lucru ciudat se întâmpla şi când îmi prezentam, întotdeauna ultimul, cererea de concediu; atunci să fi văzut tărăşenie: Kolea Lavrov nu s-a întors încă din staţiune, Iakov Mironâci pleacă, vezi bine, la o casă de odihnă, iar Larisa… Larisa Gorelova – se ştie – are copil mic! Într-un cuvânt: „se amână“ – asta însemnând frumoasa lună noiembrie. Însă în anul acesta, închipuiţi-vă, totul a decurs neobişnuit de simplu. Ieri am prezentat raportul, după care am şi primit, pe loc, rezoluţia: „Aprobat concediul începând cu data de cinci septembrie”. Iar azi-dimineaţă, patru septembrie carevasăzică, m-a trezit telefonul. Buimac de somn, am răspuns precipitat: „Da, bine, am înţeles, sigur că vin, trimiteţi.. Şi numai după ce am abandonat receptorul mi-am amintit că a doua zi trebuia să plec. În concediu. Dar radiograma fusese deja primită…    RADIOGRAMĂ   În ziua de 4 septembrie, orele 7 şi 5 minute, la kilometrul treizeci şi opt de pe şoseaua Ialta-Karadag, locuitorii cătunului Solnecinâi Gai au descoperit – într-o tufă – cadavrul unui bărbat a cărui moarte a survenit în urma rănilor provocate de o armă de foc. Până la sosirea grupei operative s-au luat măsurile de urgenţă şi s-a organizat supravegherea locului unde a fost săvârşilă crima.   FILA DE DOSAR 2   Maşina operativă sosise; şoferul claxona cu semnalul binecunoscut: „ta-ta, ta-ta-ta“. M-am înfuriat dintr-o dată: Gata, ajunge neghiobule, am priceput aluzia! În general, claxonatul este interzis în oraş, şi tare bine ar fi dacă s-ar respecta şi în cazul de faţă; pentru că Nataşa cunoaşte perfect acest semnal: „ta-ta, ta-ta-ta“. Pentru ea, asta înseamnă alarmă, deci amânarea concediului. Mă învârteam fără niciun rost prin casă, am trecut din bucătărie în sufragerie, m-am întors şi am spus aşa, în treacăt, cu un ton pe care-l voiam cât mai dezinvolt: — Nataşa, n-o să dureze mult… Câteva zile… înţelegi, mă trimite ministerul… Ce vrei, au nevoie de un specialist! Scap cât se poate de repede, da? Nu, n-am fost destul de convingător. Şi-a scos bricheta, a aprins o ţigară şi mi-a răspuns tot atât de convinsă ca şi mine: — Dragul meu, să ştii că mi-e absolut indiferent. Scrie undeva că soţul şi soţia sunt obligaţi să plece împreună în concediu? Sau că singură am să mor de plictiseală? Aşa că poţi să stai liniştit… — Nataşa, de ce te enervezi? Doar e sarcină de serviciu! Înţelege că munca mea… Se întoarse şi mă privi drept în ochi, furioasă: — „Înţelege că munca mea…“ Munca ta?! Vreau să-ţi amintesc, scumpul meu, că în afară de înalta cinste de a fi soţia ta, sunt şi eu om al muncii! Şi ştiu foarte bine ce înseamnă asta. Iar de circul tău m-am săturat până peste cap. Am terminat! N-aveam niciun chef de ceartă şi eram dispus să fac orice concesii. Formale, bineînţeles: — Bine… Aşa e cum zici tu. Niciodată n-am putut să mă achit de obligaţii. — La asta trebuia să te gândeşti înainte de a te însura! Probabil că toate nevestele, mai devreme sau mai târziu, spun acest lucru. Ar fi fost înţelept să tac, dar n-am rezistat să nu rostesc această replică spirituală: — Data viitoare am să mă gândesc neapărat! — Gând… la gând… cu bucurie… Nataşa mă privea cu ochi mari şi mi-am dat seama că e gata să izbucnească în plâns. Mărturisesc că nu pot suporta s-o văd plângând. Nu pot suporta… De fapt, n-am văzut-o plângând niciodată. Şi ca să evit o asemenea scenă, am trecut la probleme organizatorice: — Dacă nu mai pot pleca acum în concediu, îţi telefonez. Să-mi vinzi biletul. — Atâta lucru poţi să faci şi singur! Din stradă, am auzit din nou semnalul: „ta-ta, ta-ta-ta“. Am simţit dintr-o dată, stingherit, că aici se consuma un joc de copii, între doi oameni care de mult deveniseră maturi. M-am îndreptat spre uşă, m-am oprit în prag şi în liniştea care se aşternuse, neaşteptat, am rostit foarte încet: — Nataşa, a fost ucis un om…   REZOLUŢIE pentru începerea urmăririi penale   Solnecinâi Gai, 4 septembrie   Eu, Anchetatorul, cercetând probele materiale în legătură cu descoperirea – la 4 septembrie, în apropierea cătunului Solnecinâi Gai – a unui cadavru rămas neidentificat şi prezentând semne de moarte violentă; ţinând seama de necesitatea unei anchete preliminare a cazului, Decid: Anchetarea cazului şi începerea urmăririi penale cu privire la crimă. O copie a rezoluţiei va fi trimisă şi Procuraturii regionale.   FILA DE DOSAR 3   Lungi fâşii de nori învăluiseră soarele-asemeni unor comprese reci, lumina era suferindă, palidă, sfioasă. Din când în când fulgera o rază de soare prin rupturi de nori; şi totuşi, aveai tot timpul senzaţia apăsătoare că va începe dintr-o clipă într-alta să plouă şi că va ploua mereu, fără vreo speranţă de a se însenina vreodată. Se frângea sub paşi iarba uscată; ca şi glasurile celor din jur. Şi m-a cuprins o tristeţe nesfârşită. Am simţit că este doar prima zi dintr-un şir nesfârşit de zile. Şi că există poate, ceva mai profund, mai grav în faptul că eu şi Nataşa nu ne putem înţelege. Câţi oameni însuraţi nu-şi petrec separat, uneori, concediile! Şi totuşi nu fac o tragedie şi nu se despart din pricina asta. Victima părea să aibă în jur de treizeci de ani. Zăcea cu faţa în jos în hăţişul de lângă drum, cu mâinile crispate la piept închipuind un gest de mare durere. În ceafă avea trei deschideri mici, rotunde, ce formau un triunghi cu laturile aproape egale. Expertul Haleţki mormăia tot timpul, neadresându-se cuiva anume: — Trei gloanţe în ceafă. Hm… Parc-ar fi un titlu de western american. „Trei gloanţe… “, auzi dumneata! Abracadabra! Lui Haleţki îi plac cuvintele rare. Uneori îmi vine să cred că el însuşi le inventează. Probabil că monologul acestuia i-a sugerat o idee lucrătorului operativ Klimov, căci spuse: — Chiar aşa! Tânărul pare a fi străin. — De ce? îl întreb. — Tot ce poartă e din străinătate. Chiar şi cămaşa îi este din import. Are etichetă… — „Din import”… „etichetă”, auzi dumneata, „etichetă”! îl îngână Haleţki. Chiar cu etichetă, eu zic că nu-i străin. — De ce? întreb iarăşi. Haleţki ridică din umeri: — Uite-aşa! Pentru că are figură de rus. — Sunteţi sigur că puteţi deosebi un finlandez de un ceh? Sau un ceh de un rus? — Nu, nu sunt sigur. De fapt, nici nu susţin asta; mă exprim ipotetic. — Pe front, toţi morţii aveau aceleaşi chipuri, îşi aminti Klimov pe neaşteptate. Lângă cadavru, o casma era înfiptă până la jumătate în pământ. În iarbă, străluceau trist câţiva bănuţi – o monedă de cinci copeici, una de trei şi una de doi. Zece copeici, carevasăzică. Buzunarele, întoarse, se iveau ca nişte pungi goale de pânză. Să fi fost vorba de un jaf? Dar cadavrul purta, la încheietura mâinii stângi, un foarte scump ceas de aur…   PROCES-VERBAL de cercetare a locului crimei   Solnecinâi Gai, 4 septembrie   …Asupra victimei, în buzunarul din spate al pantalonilor, s-au găsit un pieptene de plastic de culoare cafenie, cu marca fabricii pe el, şi un fragment dintr-o reţetă pe care erau înscrise data de 20 august a.c., câteva cuvinte indescifrabile şi urmele unei ştampile rotunde. La o distanţă de 120 cm. de marginea şoselei, iarba presată a păstrat conturul unui corp omenesc. În jur s-a constatat existenţa mai multor stropi de sânge închegat şi provenind, probabil, de la victimă. De aici şi până la locul unde a fost găsit cadavrul – urme evidente de târâre: iarba culcată şi dâre adânci lăsate de încălţămintea victimei. În urma cercetării amănunţite a locului faptei, foarte aproape de conturul corpului s-au găsit trei cartuşe provenind dintr-un pistolet de tip T.T. Tot aici a fost găsită o ţigară cu filtru, ruptă, şi având înscrisă – cu caractere latine – marca „Lux“; pe marginea şoselei – restul unei ţigări de acelaşi fel, cu urme distincte de muşcătură. La 25 cm. de partea asfaltată a şoselei s-a găsit urma unui cauciuc de maşină, pe o lungime de 70 cm. şi având lăţimea de 16 cm. La treizeci şi şase de metri mai departe, în direcţia Sudak, pe aceeaşi parte a şoselei – alte două urme de cauciucuri ale unei maşini de acelaşi tip, întipărite pe o distanţă de 62 şi respectiv 20 de cm., şi late de 16 cm. În tufele de la marginea şoselei s-au găsit încă trei mucuri de ţigară cu filtru, prezentând aceeaşi urmă de muşcătură. Urmele de cauciucuri au fost fotografiate şi au fost luate mulaje de ghips. S-a efectuat, de asemeni, fotografierea detaliată a corpului victimei, au fost luate amprentele, după care cadavrul s-a transportat în vederea unei expertize medico-legale. De menţionat că în apropierea cadavrului şi pe marginea şoselei s-au găsit nenumărate acte contabile aparţinând trustului „Krimspeţstroi“. Obiectele găsite în cursul cercetării, constituind dovezi materiale, au fost împachetate, sigilate şi ridicate de la faţa locului, nu înainte de a le fi trecut coordonatele în schiţa exactă a locului. Cercetarea s-a terminat la orele 16 şi 50 de minute. …Terminasem de cercetat locul crimei şi dintr-o dată începu să plouă. Ploaia pe care o aşteptam, dinainte presimţită, şi care venise ca un gest de revoltă, al naturii… Apoi, de-a lungul zilelor şi nopţilor nesfârşite ce au urmat, a plouat, a tot plouat şi cerul nu s-a mai luminat nici pentru o clipă.   FILA DE DOSAR 4   Habar n-am cine este – mai bine-zis cine a fost – bărbatul asasinat. Există pentru această situaţie delicată o expresie de toată frumuseţea: „necesitatea stabilirii identităţii victimei “. Fără asta – oricine îşi poate da seama – nu pot înainta nici măcar un pas în stabilirea adevărului. Am sosit la secţia raională a miliţiei unde m-am instalat într-o cameră mică şi destul de neprimitoare, având în vedere că era dotată cu gratii ruginite la fereastră şi cu o lampă de birou chioară, fără abajur. Iar pe acesta (pe birou, adică), pătat şi încrustat în fel-şi-chip cu briceagul, cineva scrisese cu cerneală violetă: „Kosiakin e un prost“. Mi-a trecut atunci prin minte că afirmaţia mi se potriveşte în mai mare măsură chiar, decât numitului Kosiakin. Probabil că cetăţeanul Kosiakin nu s-a aflat niciodată în faţa unei asemenea enigme, pe când eu… Cum să aflu cine a ucis, când nici măcar numele mic al victimei nu-l cunosc! O fi fost un tânăr de treabă sau cel din urmă dintre ticăloşi? Cine ştie? Cinstit vorbind, nici nu mă interesează asta, cel puţin deocamdată. Acum ar fi trebuit să-i ştiu doar numele, prenumele, domiciliul şi locul de muncă. Că era bun sau rău, cinstit sau ticălos – nu are prea mare importanţă. Am rămas lângă fereastră să privesc cum soarele dispare înghiţit de un nor uriaş, negru, în formă de balaur; şi mi-am zis cu tristeţe: „A naibii treabă! Munca asta îmi ucide sensibilitatea!“ Klimov tuşi în spatele meu. M-am întors. — Sunt gata fotografiile victimei? Klimov dădu din cap. Adică: „da, sunt gata“. — Te aşteaptă acum o treabă grea, i-am spus. Va trebui să treci pe la fiecare casă din sat.   INFORMARE   În urma interogării locuitorilor din sat s-a stabilit că bărbatul omorât şi găsit pe şosea n-a locuit niciodată în Solnecinâi Gai sau prin împrejurimi. Nimeni nu-l cunoaşte.   Inspector Klimov.   FILA DE DOSAR 5   Uneori mă gândesc că toate cazurile încurcate sunt aidoma unei cărţi făcute ferfeniţă, aruncată într-o ladă veche, fără început şi fără sfârşit; ba lipsindu-i şi pe la mijloc vreo câteva zeci de pagini. S-au petrecut evenimente importante, s-au dezlănţuit pasiuni, s-au înfruntat caractere – iar toate acestea au culminat cu o dramă. Bun… Şi eu, eu ce ştiam, concret? Că un om a fost ucis. Atât şi nimic mai mult. De ce a fost ucis? Cine-i asasinul? Şi cine este el, omul ucis? Datoria mea este să scriu, să reconstitui o carte din care nu am decât o singură filă. Vor ieşi la iveală nişte nume, simple nume în spatele cărora, deocamdată, nu se află nimeni, apoi vor apare oameni pe care am să-i văd pentru întâia oară, se vor descoperi întâmplări tainic petrecute şi menite a rămâne în taină. Enigme peste enigme. Şi pentru a scrie aşa cum trebuie prezumtiva carte, toate aceste enigme se cer dezlegate. Numai că, în faza în care mă găsesc, nici cele două-trei pagini găsite nu sunt numerotate; măcar să le aşez în ordine. Şi, mai ales, va trebui să am grijă ca printre ele să nu nimerească pagini dintr-altă carte. Mă gândeam la toate acestea, când a venit Klimov. — Pe negativ au început să apară primele imagini plastice! spuse el cu un aer important. Ia te uită la Klimov! O achiziţie neaşteptată în fondul său principal de cuvinte! Era clar: se întreţinuse cu Haleţki. — Pe cine reprezintă aceste, „imagini plastice“? m-am interesat eu. — Pe Iurka Prokudin. — Şi cine-i… Prokudin ăsta? — O haimana şi-un huligan.

Era caritatii de Arkadi Weiner                                         I     Diferite instituţii şi întreprinderi angajează: contabili-şefi, ingineri, tehnicieni, constructori, ingineri mecanici, ingineri auto, mecanici auto, şoferi, hamali, expe­ditori, secretare-dactilografe, planificatori, şefi de echipă, constructori pentru şan­tiere, muncitori-constructori cu orice cate­gorie de calificare. Anunţ     — Deocamdată, stai jos, ascultă şi caută să înveţi, spuse Gleb Jeglov, care apoi uită cu totul de mine. Ca să nu mai atrag atenţia celorlalţi asupra mea, mă aşezai lîngă peretele împodobit cu o placardă veche, decolorată, pe care scria: „Lucrători ai Comisariatului Poporului pentru Afa­cerile Interne, economisind energia electrică, sprijiniţi frontul!” Frontul nu mai exista demult, însă deşi energia electrică trebuia economisită, becul din cameră mai pîlpîia şi acum. Ziua cenuşie de septembrie se transforma treptat într-o seară umedă şi posomorîtă, iar para galbenă de o sută de waţi se răsfrîngea ca o pată fumurie pe florile de gheaţă albăstrui de pe geam. În birou era frig. Pe sub oberlihtul oval al ferestrei pe care rămăseseră pînă acum lipite benzi de hîrtie albă pătrundea un curent rece. Nu mă supărasem că cei de faţă discutau de parcă pe scaunul vienez, cu picioare rahitice, absurde, ar fi stat un manechin, nu eu, Şarapov, noul lor colaborator şi coleg. Înţelegeam doar că aici nu-i pur şi simplu miliţia judiciară, ci iadul însuşi: secţia de combatere a banditismului, şi că în instituţia asta drăgălaşă n-avea nimeni timp să se ocupe de iniţierea mea în problemele operaţiunilor poliţieneşti. Mă simţeam totuşi amărît şi stînjenit, probabil tocmai din cauza acestei situaţii în care îmi revenea rolul unui şcolar ce a chiulit de la cursuri tot anul şi acum ascultă fără să priceapă nimic, în timp ce colegii lui, harnici, rezolvă probleme foarte complicate. Aşa că începui să urmăresc inconştient tot ce spuneau, încercînd să surprind o fisură cît de mică în raţionamentul lor sau vreo deducţie pripită. Dar nu era uşor, pentru că amănuntele operaţiei pe care o discutau cu atîta însufleţire nu-mi erau cunoscute, iar de întrebat nu voiam să-i întreb, astfel încît doar pe baza unor fraze disparate — replici, întrebări şi răspunsuri — mi se contura sensul operaţiei denumite „pătrunderea în bandă”. Senka Asul, un hoţ pe care Jeglov fie că-l speriase, fie că-l convinsese — asta n-am putut-o lămuri, dar oricum despre el era vorba — îi promisese acestuia să-i înlesnească un contact cu banda „Pisica Neagră”. El acceptase să le comunice bandiţilor că un „tip cu idei” caută nişte hoţi de mîna-ntîi pentru o afacere din care s-ar putea cîştiga un milion de ruble. Pentru pătrunderea în bandă fusese chemat special un lucrător operativ de la Iaroslav, pentru ca nimeni, nici chiar din întîmplare, să nu-l recunoască la Moscova. Iar azi dimineaţă Senka Asul telefonase anunţînd că „tipul cu idei” va fi aşteptat la ora nouă seara pe Bulevardul Ţvetnoi, pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală. Lucrătorul operativ Vekşin care urma să joace rolul „tipului cu idei” nu-mi plăcea. Avea un păr care-i stătea drept în sus, de culoarea paiului, ochi rotunzi de pasăre, iar pe mîna dreaptă îşi tatuase cu albastru numele „Vasea”. Se străduia din răsputeri să dea impresia că întîlnirea care urma să aibă loc nu-l frămîntă cîtuşi de puţin, că la Iaroslav a mai văzut el de-alde astea. De aceea glumea tot timpul, presărînd în discuţie glume nesărate de care rîdea primul şi, alegîndu-mă pe mine ca fiind mai nou şi mai puţin experimentat decît el, mă întrebă: — Ştii să vorbeşti în argou? Comandasem un detaşament de pedeapsă şi avusesem de-a face cu nişte criminali cum Vekşin nici măcar nu visa, aşa că stăpîneam la perfecţie argoul borfaşilor, dar acum nu se cuvenea să vorbesc despre asta — putea să pară o lăudăroşenie din parte-mi. Vekşin rîse scurt şi-i zise lui Jeglov: — N-aveţi nici o grijă, tovarăşe căpitan. În vocea lui de băieţandru mi se păru că desluşesc o notă de încor­dare isterică. Totul o să meargă strună. Nici n-o să aibă timp să se dezmeticească şi i-am şi făcut marţ! Stătusem mult timp nemişcat şi, fiindcă-mi amorţise un picior îmi schimbai poziţia, scaunul vienez scîrţîi puternic şi toţi se întoarseră spre mine. Apoi, pentru că eu con­tinuam să stau nemişcat şi să tac chitic, se întoarseră din nou spre Vekşin, în timp ce Jeglov lovind cu muchia palmei în masă îi spunea: — Ia aminte, Vekşin, nu ţi se cere nici un fel de iniţiativă personală, să nu încerci să faci pe grozavul sau pe borfaşul trecut prin ciur şi prin dîrmon. Sarcina ta e simplă, tu eşti un pion neînsemnat, un bleguţ cu caş la gură şi ai fost trimis să vezi dacă e cumva pe acolo cineva cu care s-ar putea discuta. Dacă ei sînt de acord să jefuiască o agenţie CEC la care lucrează o complice de-a noastră, atunci o să vină să discute cu ei chiar şeful în persoană. Voi căutaţi o legătură, fiindcă sînteţi prea puţini şi n-aveţi decît o singură armă. — Şi dacă o să-ntrebe de ce n-a venit şeful de la bun început? Lui Vasea Vekşin îi luceau ochii rotunzi de coţofană, în timp ce-şi freca într-una palmele roşietice cu încheieturi subţiri de copil, care ieşeau din mînecile vestonului scurt, cafeniu. — Să le spui că şeful nu-i atît de prost încît să se bage singur în gura lupului, de unde să ştiţi voi că n-aveau să vină cu ei şi sticleţii? Şi-n afară de asta, că ţie nu ţi-e frică, fiindcă n-ai nimic pe suflet şi că nici n-ai putea să „ciripeşti” nimic despre treaba plănuită, fiindcă habar n-ai de ea. Faţa lui Jeglov părea îngîndurată şi tristă totodată, îmi făcea impresia că n-are nici el prea mare încredere în băieţandrul ăsta. Şi deodată îmi trecu prin minte să mă propun pe mine în locul lui Vekşin. E drept că de-abia venisem la DMJ[1], dar cred că aş fi putut îndeplini şi eu misiunea flăcăului ăstuia. La urma urmei, chiar dacă aş fi dat greş, şi banditul care trebuia să vină la întîlnire m-ar fi mirosit, oricum tot aş fi fost în stare să-l înhaţ şi să-l aduc viu în strada Petrovka nr. 38, ceea ce n-ar fi fost tocmai rău. Şi cum în timpul războiului capturasem destui informatori din liniile inamice, ştiam foarte bine ce măr­turisiri poate face un om luat prin surprindere. N-aveam nici o îndoială că pe banditul prins de mine o să-l facă să vorbească la DMJ. Iată de ce toată povestea asta în care rolul principal fusese atribuit tînărului Vekşin mi se părea riscantă şi chiar contraindicată. Mă răsucii din nou pe scaunul care scoase un scîrţîit. puternic. Era un scăunel caraghios pe al cărui spate curbat atîrna o bucată de tinichea rotundă ca o medalie. — N-ar fi poate mai bine să-l înhăţăm pe bandit şi să discutăm cu el mai serios aici? Toţi se întoarseră spre mine şi, pentru o clipă, în birou se lăsă liniştea, după care urmă o explozie asurzitoare de rîs. Rîdea nestăpînit, într-un falset subţirel, Vekşin, vocea baritonală a lui Jeglov hohotea reţinut şi cu mici pauze, Ivan Pasiuk, abia mişcîndu-şi buzele crăpate de vînt, răc­nea în lege — un adevărat rîs de sergent —, iar Grişa, fotograful, îşi ştergea lacrimile pe sub lentilele groase ale ochelarilor. Îi privii pe fiecare fără grabă. Jeglov se opri brusc din rîs şi toţi ceilalţi tăcură ca şi cînd le-ar fi comandat „drepţi!” Doar Vekşin nu se putu opri şi mai hohoti un pic. Jeglov puse o mînă pe umărul meu şi-mi spuse: — Aici, la noi, amice dragă, nu-i ca pe front. N-avem nevoie de prizonieri informatori! Mă miră faptul că Jeglov îmi ghicise atît de exact gîndurile. Fireşte, ar fi fost mai bine să tac şi să las să se uite propunerea pe care o făcusem şi care, judecînd după reacţia tuturor, li se păruse o absurditate, vădind o totală nepricepere. Dar mă aprinsesem şi atunci cînd mă aprind sînt cuprins nu de o exaltare prostească, ci de o îndărătnicie de tanc. De aceea, întrebai calm, cu voce nu prea tare: — Şi de ce, mă rog, n-aveţi nevoie de prizonieri informatori? Jeglov îşi răsuci o ţigară, suflă în ea şuierînd şi ridică din umeri. — Fiindcă pe front regula-i simplă: cel pe care l-ai prins e duşman, şi problema rămîne simplă pînă la capăt, dar pe banditul pe care-l înhaţi îl poţi numi duşman doar atunci cînd dovedeşti că a comis o infracţiune. Chiar dacă îl prindem, el ne poate trimite la plimbare. — Cum să ne trimită la plimbare? Doar de aia-i informator, ca să răspundă cînd îl întrebi. Iar de dovedit, putem dovedi şi mai tîrziu. Jeglov îşi aprinse ţigara, dădu drumul unui rotocol de fum şi mă întrebă: — Pe front, cînd un prizonier nu vrea să vorbească, ce păţeşte? — Cum ce păţeşte? rostii eu mirat. E tratat, cum se spune, conform legilor de război. — Întocmai, mă aprobă Jeglov. Dar de ce? Fiindcă e soldat sau ofiţer al unei armate duşmane, luptă împotriva ta cu arma în mînă, iar vinovăţia lui nu mai necesită dovezi... — Dar banditul nu are şi el armă? mă încăpăţînai eu. — La întîlnire poate veni foarte bine şi fără armă. — Şi ce-i cu asta? — Este, fiindcă-n buletinul lui nu scrie că-i bandit. Ba, dimpotrivă, scrie că-i cetăţean. Şi că locuieşte, ştiu eu, pe strada Încurcată nr. 5. Mai înhaţă-l dacă poţi! — La drept vorbind, acum, un infractor versat e mult mai periculos decît un fascist, spuse Vekşin rotindu-şi ochii ca nişte mărgele gălbui. Cu buletinul ăsta îi jefuieşte şi-i omoară pe-ai lui! Sînt mai răi decît fasciştii, repetă el pentru a fi mai convingător. „Multe mai ştii tu despre fascişti!” îmi zisei eu fără să mai deschid gura. Înţelegeam că greşisem amestecîndu-mă în discuţie. Acum, după ce dădusem dovadă de atîta nepricepere, nu mai aveam nici o şansă să fiu trimis la întîlnirea cu bandiţii în locul lui Vekşin. Consfătuirea luă sfîrşit. Timpul se scurgea insuportabil de încet. Jeglov îmi dădu un bon de masă şi merserăm cu toţii să mîncăm la cantina de la parter. În afară de Vekşin, care, pentru orice eventualitate, rămase în birou. Îi adu­serăm o jumătate de pîine şi o cutie cu stufat cu carne de porc pe care le înfulecă iute, bău apă dintr-o carafă, lingîndu-şi apoi degetele subţiri. Lîngă numele „Vasea”, tatuat cu litere stîngace, pe mînă avea o mulţime de excrescenţe şi privindu-le, nu ştiu de ce mi-am amintit de o superstiţie auzită în copilărie, care spune că dacă atingi o broască rîioasă, îţi cresc negi pe mîini. „E încă un puştan, mi-am spus îngăduitor, iertîndu-i lui Vasea aroganţa. Puştan de-a binelea.” Atunci nu ştiam că la activul acestui „puştan” se numărau nu numai vreo treizeci de pungaşi prinşi, ci şi banda de tîlhari a lui Iaşa Lălîul, capturată graţie excepţionalei iscusinţe a lui Vekşin de a pătrunde în adîncul sufletului infractorului. — Ai arma la tine? îl întrebă Jeglov. — Cum să nu! şi Vekşin îşi ridică puţin poala vestonului de lustrină, lovind uşor cu palma tocul revolverului. Nu mă despart de el niciodată. Jeglov zîmbi. — O să trebuiască să-l laşi aici. Acolo n-ai nevoie de el. — Chiar deloc? zîmbi şi Vekşin, descingîndu-şi tocul revolverului. Timpul se scurgea încet, minutele picurau leneşe şi dacă limba de aramă înverzită a pendulei nu s-ar fi legănat monoton în cutia ei lungă, ai fi crezut că încremeniseră pe vecie. Ploaia şuiera în geam insuportabil de uniform, cu sunet de muzicuţă stricată; din stradă răsună deodată sirena stridentă a unei salvări; de pe coridor se auziră tropăituri grele, iar la opt şi jumătate, cînd Jeglov se ridică spunînd: „Gata, să mergem!”, toţi săriră şi înce­pură să se îmbrace cu impermeabilele şi să-şi pună chipiele, îngrămădindu-se pentru o clipă în fata uşii. Jeglov răsuci comutatorul şi becul slab, gălbui, fu parcă înghiţit de întunericul ce năvăli din colţurile camerei, iar în beznă, pîlnia difuzorului mai murmură în urma noastră: „Este ora douăzeci şi treizeci de minute, ora Moscovei. Transmi­tem lieduri şi arii din opere, în interpretarea artistei eme­rite a R. S. F. S. R. Pantofel-Neceţkaia...” Pe aleea Kolobovski, Vekşin o luă înainte. Noi îl urmam la vreo sută de metri distanţă, apoi ne împrăştiarăm. Pe bulevardul Ţvetnoi, Vasea se aşeză pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală, situată în luminişul unui boschet. De la distanţă era vizibilă din toate părţile. Eu şi Jeglov ne ascunserăm lîngă o prăvălioară de chimicale închisă, în spatele unei lustragerii, pe a cărei uşă fusese bătută în cuie o scîndură groasă. De aici puteam vedea silueta plăpîndă a lui Vekşin, gîrbovită pe bancă, sub ploaia rece şi măruntă de septem­brie. Oaspetele aşteptat de toţi nu putea să apară fără să-l vedem şi nici să plece neobservat. Pe stradă nu se mai vedeau trecători aproape deloc. Trecu un tramvai luminat cu becuri albăstrui. Îmi privii ceasul cu cadran fos­forescent. — Nouă şi un sfert...şoptii eu. Jeglov îmi strînse mîna cu putere. Lîngă Vekşin se oprise un bărbat înalt, care stătu puţin în picioare, apoi se aşeză alături de el. Nu reuşeam să-mi dau seama de unde apăruse: toate trecerile erau supravegheate şi nu se putea apropia neobservat. Mă uitai la Jeglov, şi el îmi şopti foarte încet, ca şi cum banditul l-ar fi putut auzi de unde se afla: — A sărit din mersul tramvaiului...   [1] Direcţia miliţiei judiciare (n.t.).

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.