Cărti polițiste

Eu, anchetatorul... de Arkadi Weiner CRIMEEA   FILA DE DOSAR 1   De multă vreme se întâmplă cu mine un lucru ciudat: indiferent ce s-ar vinde la un magazin, oricât de solicitată ar fi marfa aceea, când mă aşez şi eu la coadă observ – de fiecare dată – că în urma mea nu mai apare nimeni. Aşa că n-am niciodată prilejul ca – ieşind pentru o clipă – să spun celui din spate: „V-aş ruga… Sunt şi eu aici, la rând“. Să zicem că este o întâmplare. Dar uite că ciudăţenia se repetă şi la servici. E de ajuns să apară nu ştiu ce caz încâlcit şi fără vreo perspectivă, că se şi ajunge la concluzia că nimeni, în afară de mine, n-are timp să se ocupe de el. Iakov Mironovici nu-şi mai vede capul de treburi, Kolea Lavrov tocmai pleacă în concediu, iar Larisa Gorelova are copil mic… De când o ştiu, are mereu copil mic. Iată, deci, cum toate cazurile neplăcute îmi revin mie. În definitiv, dacă mă gândesc bine, nici nu prea există cazuri plăcute. Şi în ceea ce mă priveşte… Trebuie observat că acelaşi lucru ciudat se întâmpla şi când îmi prezentam, întotdeauna ultimul, cererea de concediu; atunci să fi văzut tărăşenie: Kolea Lavrov nu s-a întors încă din staţiune, Iakov Mironâci pleacă, vezi bine, la o casă de odihnă, iar Larisa… Larisa Gorelova – se ştie – are copil mic! Într-un cuvânt: „se amână“ – asta însemnând frumoasa lună noiembrie. Însă în anul acesta, închipuiţi-vă, totul a decurs neobişnuit de simplu. Ieri am prezentat raportul, după care am şi primit, pe loc, rezoluţia: „Aprobat concediul începând cu data de cinci septembrie”. Iar azi-dimineaţă, patru septembrie carevasăzică, m-a trezit telefonul. Buimac de somn, am răspuns precipitat: „Da, bine, am înţeles, sigur că vin, trimiteţi.. Şi numai după ce am abandonat receptorul mi-am amintit că a doua zi trebuia să plec. În concediu. Dar radiograma fusese deja primită…    RADIOGRAMĂ   În ziua de 4 septembrie, orele 7 şi 5 minute, la kilometrul treizeci şi opt de pe şoseaua Ialta-Karadag, locuitorii cătunului Solnecinâi Gai au descoperit – într-o tufă – cadavrul unui bărbat a cărui moarte a survenit în urma rănilor provocate de o armă de foc. Până la sosirea grupei operative s-au luat măsurile de urgenţă şi s-a organizat supravegherea locului unde a fost săvârşilă crima.   FILA DE DOSAR 2   Maşina operativă sosise; şoferul claxona cu semnalul binecunoscut: „ta-ta, ta-ta-ta“. M-am înfuriat dintr-o dată: Gata, ajunge neghiobule, am priceput aluzia! În general, claxonatul este interzis în oraş, şi tare bine ar fi dacă s-ar respecta şi în cazul de faţă; pentru că Nataşa cunoaşte perfect acest semnal: „ta-ta, ta-ta-ta“. Pentru ea, asta înseamnă alarmă, deci amânarea concediului. Mă învârteam fără niciun rost prin casă, am trecut din bucătărie în sufragerie, m-am întors şi am spus aşa, în treacăt, cu un ton pe care-l voiam cât mai dezinvolt: — Nataşa, n-o să dureze mult… Câteva zile… înţelegi, mă trimite ministerul… Ce vrei, au nevoie de un specialist! Scap cât se poate de repede, da? Nu, n-am fost destul de convingător. Şi-a scos bricheta, a aprins o ţigară şi mi-a răspuns tot atât de convinsă ca şi mine: — Dragul meu, să ştii că mi-e absolut indiferent. Scrie undeva că soţul şi soţia sunt obligaţi să plece împreună în concediu? Sau că singură am să mor de plictiseală? Aşa că poţi să stai liniştit… — Nataşa, de ce te enervezi? Doar e sarcină de serviciu! Înţelege că munca mea… Se întoarse şi mă privi drept în ochi, furioasă: — „Înţelege că munca mea…“ Munca ta?! Vreau să-ţi amintesc, scumpul meu, că în afară de înalta cinste de a fi soţia ta, sunt şi eu om al muncii! Şi ştiu foarte bine ce înseamnă asta. Iar de circul tău m-am săturat până peste cap. Am terminat! N-aveam niciun chef de ceartă şi eram dispus să fac orice concesii. Formale, bineînţeles: — Bine… Aşa e cum zici tu. Niciodată n-am putut să mă achit de obligaţii. — La asta trebuia să te gândeşti înainte de a te însura! Probabil că toate nevestele, mai devreme sau mai târziu, spun acest lucru. Ar fi fost înţelept să tac, dar n-am rezistat să nu rostesc această replică spirituală: — Data viitoare am să mă gândesc neapărat! — Gând… la gând… cu bucurie… Nataşa mă privea cu ochi mari şi mi-am dat seama că e gata să izbucnească în plâns. Mărturisesc că nu pot suporta s-o văd plângând. Nu pot suporta… De fapt, n-am văzut-o plângând niciodată. Şi ca să evit o asemenea scenă, am trecut la probleme organizatorice: — Dacă nu mai pot pleca acum în concediu, îţi telefonez. Să-mi vinzi biletul. — Atâta lucru poţi să faci şi singur! Din stradă, am auzit din nou semnalul: „ta-ta, ta-ta-ta“. Am simţit dintr-o dată, stingherit, că aici se consuma un joc de copii, între doi oameni care de mult deveniseră maturi. M-am îndreptat spre uşă, m-am oprit în prag şi în liniştea care se aşternuse, neaşteptat, am rostit foarte încet: — Nataşa, a fost ucis un om…   REZOLUŢIE pentru începerea urmăririi penale   Solnecinâi Gai, 4 septembrie   Eu, Anchetatorul, cercetând probele materiale în legătură cu descoperirea – la 4 septembrie, în apropierea cătunului Solnecinâi Gai – a unui cadavru rămas neidentificat şi prezentând semne de moarte violentă; ţinând seama de necesitatea unei anchete preliminare a cazului, Decid: Anchetarea cazului şi începerea urmăririi penale cu privire la crimă. O copie a rezoluţiei va fi trimisă şi Procuraturii regionale.   FILA DE DOSAR 3   Lungi fâşii de nori învăluiseră soarele-asemeni unor comprese reci, lumina era suferindă, palidă, sfioasă. Din când în când fulgera o rază de soare prin rupturi de nori; şi totuşi, aveai tot timpul senzaţia apăsătoare că va începe dintr-o clipă într-alta să plouă şi că va ploua mereu, fără vreo speranţă de a se însenina vreodată. Se frângea sub paşi iarba uscată; ca şi glasurile celor din jur. Şi m-a cuprins o tristeţe nesfârşită. Am simţit că este doar prima zi dintr-un şir nesfârşit de zile. Şi că există poate, ceva mai profund, mai grav în faptul că eu şi Nataşa nu ne putem înţelege. Câţi oameni însuraţi nu-şi petrec separat, uneori, concediile! Şi totuşi nu fac o tragedie şi nu se despart din pricina asta. Victima părea să aibă în jur de treizeci de ani. Zăcea cu faţa în jos în hăţişul de lângă drum, cu mâinile crispate la piept închipuind un gest de mare durere. În ceafă avea trei deschideri mici, rotunde, ce formau un triunghi cu laturile aproape egale. Expertul Haleţki mormăia tot timpul, neadresându-se cuiva anume: — Trei gloanţe în ceafă. Hm… Parc-ar fi un titlu de western american. „Trei gloanţe… “, auzi dumneata! Abracadabra! Lui Haleţki îi plac cuvintele rare. Uneori îmi vine să cred că el însuşi le inventează. Probabil că monologul acestuia i-a sugerat o idee lucrătorului operativ Klimov, căci spuse: — Chiar aşa! Tânărul pare a fi străin. — De ce? îl întreb. — Tot ce poartă e din străinătate. Chiar şi cămaşa îi este din import. Are etichetă… — „Din import”… „etichetă”, auzi dumneata, „etichetă”! îl îngână Haleţki. Chiar cu etichetă, eu zic că nu-i străin. — De ce? întreb iarăşi. Haleţki ridică din umeri: — Uite-aşa! Pentru că are figură de rus. — Sunteţi sigur că puteţi deosebi un finlandez de un ceh? Sau un ceh de un rus? — Nu, nu sunt sigur. De fapt, nici nu susţin asta; mă exprim ipotetic. — Pe front, toţi morţii aveau aceleaşi chipuri, îşi aminti Klimov pe neaşteptate. Lângă cadavru, o casma era înfiptă până la jumătate în pământ. În iarbă, străluceau trist câţiva bănuţi – o monedă de cinci copeici, una de trei şi una de doi. Zece copeici, carevasăzică. Buzunarele, întoarse, se iveau ca nişte pungi goale de pânză. Să fi fost vorba de un jaf? Dar cadavrul purta, la încheietura mâinii stângi, un foarte scump ceas de aur…   PROCES-VERBAL de cercetare a locului crimei   Solnecinâi Gai, 4 septembrie   …Asupra victimei, în buzunarul din spate al pantalonilor, s-au găsit un pieptene de plastic de culoare cafenie, cu marca fabricii pe el, şi un fragment dintr-o reţetă pe care erau înscrise data de 20 august a.c., câteva cuvinte indescifrabile şi urmele unei ştampile rotunde. La o distanţă de 120 cm. de marginea şoselei, iarba presată a păstrat conturul unui corp omenesc. În jur s-a constatat existenţa mai multor stropi de sânge închegat şi provenind, probabil, de la victimă. De aici şi până la locul unde a fost găsit cadavrul – urme evidente de târâre: iarba culcată şi dâre adânci lăsate de încălţămintea victimei. În urma cercetării amănunţite a locului faptei, foarte aproape de conturul corpului s-au găsit trei cartuşe provenind dintr-un pistolet de tip T.T. Tot aici a fost găsită o ţigară cu filtru, ruptă, şi având înscrisă – cu caractere latine – marca „Lux“; pe marginea şoselei – restul unei ţigări de acelaşi fel, cu urme distincte de muşcătură. La 25 cm. de partea asfaltată a şoselei s-a găsit urma unui cauciuc de maşină, pe o lungime de 70 cm. şi având lăţimea de 16 cm. La treizeci şi şase de metri mai departe, în direcţia Sudak, pe aceeaşi parte a şoselei – alte două urme de cauciucuri ale unei maşini de acelaşi tip, întipărite pe o distanţă de 62 şi respectiv 20 de cm., şi late de 16 cm. În tufele de la marginea şoselei s-au găsit încă trei mucuri de ţigară cu filtru, prezentând aceeaşi urmă de muşcătură. Urmele de cauciucuri au fost fotografiate şi au fost luate mulaje de ghips. S-a efectuat, de asemeni, fotografierea detaliată a corpului victimei, au fost luate amprentele, după care cadavrul s-a transportat în vederea unei expertize medico-legale. De menţionat că în apropierea cadavrului şi pe marginea şoselei s-au găsit nenumărate acte contabile aparţinând trustului „Krimspeţstroi“. Obiectele găsite în cursul cercetării, constituind dovezi materiale, au fost împachetate, sigilate şi ridicate de la faţa locului, nu înainte de a le fi trecut coordonatele în schiţa exactă a locului. Cercetarea s-a terminat la orele 16 şi 50 de minute. …Terminasem de cercetat locul crimei şi dintr-o dată începu să plouă. Ploaia pe care o aşteptam, dinainte presimţită, şi care venise ca un gest de revoltă, al naturii… Apoi, de-a lungul zilelor şi nopţilor nesfârşite ce au urmat, a plouat, a tot plouat şi cerul nu s-a mai luminat nici pentru o clipă.   FILA DE DOSAR 4   Habar n-am cine este – mai bine-zis cine a fost – bărbatul asasinat. Există pentru această situaţie delicată o expresie de toată frumuseţea: „necesitatea stabilirii identităţii victimei “. Fără asta – oricine îşi poate da seama – nu pot înainta nici măcar un pas în stabilirea adevărului. Am sosit la secţia raională a miliţiei unde m-am instalat într-o cameră mică şi destul de neprimitoare, având în vedere că era dotată cu gratii ruginite la fereastră şi cu o lampă de birou chioară, fără abajur. Iar pe acesta (pe birou, adică), pătat şi încrustat în fel-şi-chip cu briceagul, cineva scrisese cu cerneală violetă: „Kosiakin e un prost“. Mi-a trecut atunci prin minte că afirmaţia mi se potriveşte în mai mare măsură chiar, decât numitului Kosiakin. Probabil că cetăţeanul Kosiakin nu s-a aflat niciodată în faţa unei asemenea enigme, pe când eu… Cum să aflu cine a ucis, când nici măcar numele mic al victimei nu-l cunosc! O fi fost un tânăr de treabă sau cel din urmă dintre ticăloşi? Cine ştie? Cinstit vorbind, nici nu mă interesează asta, cel puţin deocamdată. Acum ar fi trebuit să-i ştiu doar numele, prenumele, domiciliul şi locul de muncă. Că era bun sau rău, cinstit sau ticălos – nu are prea mare importanţă. Am rămas lângă fereastră să privesc cum soarele dispare înghiţit de un nor uriaş, negru, în formă de balaur; şi mi-am zis cu tristeţe: „A naibii treabă! Munca asta îmi ucide sensibilitatea!“ Klimov tuşi în spatele meu. M-am întors. — Sunt gata fotografiile victimei? Klimov dădu din cap. Adică: „da, sunt gata“. — Te aşteaptă acum o treabă grea, i-am spus. Va trebui să treci pe la fiecare casă din sat.   INFORMARE   În urma interogării locuitorilor din sat s-a stabilit că bărbatul omorât şi găsit pe şosea n-a locuit niciodată în Solnecinâi Gai sau prin împrejurimi. Nimeni nu-l cunoaşte.   Inspector Klimov.   FILA DE DOSAR 5   Uneori mă gândesc că toate cazurile încurcate sunt aidoma unei cărţi făcute ferfeniţă, aruncată într-o ladă veche, fără început şi fără sfârşit; ba lipsindu-i şi pe la mijloc vreo câteva zeci de pagini. S-au petrecut evenimente importante, s-au dezlănţuit pasiuni, s-au înfruntat caractere – iar toate acestea au culminat cu o dramă. Bun… Şi eu, eu ce ştiam, concret? Că un om a fost ucis. Atât şi nimic mai mult. De ce a fost ucis? Cine-i asasinul? Şi cine este el, omul ucis? Datoria mea este să scriu, să reconstitui o carte din care nu am decât o singură filă. Vor ieşi la iveală nişte nume, simple nume în spatele cărora, deocamdată, nu se află nimeni, apoi vor apare oameni pe care am să-i văd pentru întâia oară, se vor descoperi întâmplări tainic petrecute şi menite a rămâne în taină. Enigme peste enigme. Şi pentru a scrie aşa cum trebuie prezumtiva carte, toate aceste enigme se cer dezlegate. Numai că, în faza în care mă găsesc, nici cele două-trei pagini găsite nu sunt numerotate; măcar să le aşez în ordine. Şi, mai ales, va trebui să am grijă ca printre ele să nu nimerească pagini dintr-altă carte. Mă gândeam la toate acestea, când a venit Klimov. — Pe negativ au început să apară primele imagini plastice! spuse el cu un aer important. Ia te uită la Klimov! O achiziţie neaşteptată în fondul său principal de cuvinte! Era clar: se întreţinuse cu Haleţki. — Pe cine reprezintă aceste, „imagini plastice“? m-am interesat eu. — Pe Iurka Prokudin. — Şi cine-i… Prokudin ăsta? — O haimana şi-un huligan.

Era caritatii de Arkadi Weiner                                         I     Diferite instituţii şi întreprinderi angajează: contabili-şefi, ingineri, tehnicieni, constructori, ingineri mecanici, ingineri auto, mecanici auto, şoferi, hamali, expe­ditori, secretare-dactilografe, planificatori, şefi de echipă, constructori pentru şan­tiere, muncitori-constructori cu orice cate­gorie de calificare. Anunţ     — Deocamdată, stai jos, ascultă şi caută să înveţi, spuse Gleb Jeglov, care apoi uită cu totul de mine. Ca să nu mai atrag atenţia celorlalţi asupra mea, mă aşezai lîngă peretele împodobit cu o placardă veche, decolorată, pe care scria: „Lucrători ai Comisariatului Poporului pentru Afa­cerile Interne, economisind energia electrică, sprijiniţi frontul!” Frontul nu mai exista demult, însă deşi energia electrică trebuia economisită, becul din cameră mai pîlpîia şi acum. Ziua cenuşie de septembrie se transforma treptat într-o seară umedă şi posomorîtă, iar para galbenă de o sută de waţi se răsfrîngea ca o pată fumurie pe florile de gheaţă albăstrui de pe geam. În birou era frig. Pe sub oberlihtul oval al ferestrei pe care rămăseseră pînă acum lipite benzi de hîrtie albă pătrundea un curent rece. Nu mă supărasem că cei de faţă discutau de parcă pe scaunul vienez, cu picioare rahitice, absurde, ar fi stat un manechin, nu eu, Şarapov, noul lor colaborator şi coleg. Înţelegeam doar că aici nu-i pur şi simplu miliţia judiciară, ci iadul însuşi: secţia de combatere a banditismului, şi că în instituţia asta drăgălaşă n-avea nimeni timp să se ocupe de iniţierea mea în problemele operaţiunilor poliţieneşti. Mă simţeam totuşi amărît şi stînjenit, probabil tocmai din cauza acestei situaţii în care îmi revenea rolul unui şcolar ce a chiulit de la cursuri tot anul şi acum ascultă fără să priceapă nimic, în timp ce colegii lui, harnici, rezolvă probleme foarte complicate. Aşa că începui să urmăresc inconştient tot ce spuneau, încercînd să surprind o fisură cît de mică în raţionamentul lor sau vreo deducţie pripită. Dar nu era uşor, pentru că amănuntele operaţiei pe care o discutau cu atîta însufleţire nu-mi erau cunoscute, iar de întrebat nu voiam să-i întreb, astfel încît doar pe baza unor fraze disparate — replici, întrebări şi răspunsuri — mi se contura sensul operaţiei denumite „pătrunderea în bandă”. Senka Asul, un hoţ pe care Jeglov fie că-l speriase, fie că-l convinsese — asta n-am putut-o lămuri, dar oricum despre el era vorba — îi promisese acestuia să-i înlesnească un contact cu banda „Pisica Neagră”. El acceptase să le comunice bandiţilor că un „tip cu idei” caută nişte hoţi de mîna-ntîi pentru o afacere din care s-ar putea cîştiga un milion de ruble. Pentru pătrunderea în bandă fusese chemat special un lucrător operativ de la Iaroslav, pentru ca nimeni, nici chiar din întîmplare, să nu-l recunoască la Moscova. Iar azi dimineaţă Senka Asul telefonase anunţînd că „tipul cu idei” va fi aşteptat la ora nouă seara pe Bulevardul Ţvetnoi, pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală. Lucrătorul operativ Vekşin care urma să joace rolul „tipului cu idei” nu-mi plăcea. Avea un păr care-i stătea drept în sus, de culoarea paiului, ochi rotunzi de pasăre, iar pe mîna dreaptă îşi tatuase cu albastru numele „Vasea”. Se străduia din răsputeri să dea impresia că întîlnirea care urma să aibă loc nu-l frămîntă cîtuşi de puţin, că la Iaroslav a mai văzut el de-alde astea. De aceea glumea tot timpul, presărînd în discuţie glume nesărate de care rîdea primul şi, alegîndu-mă pe mine ca fiind mai nou şi mai puţin experimentat decît el, mă întrebă: — Ştii să vorbeşti în argou? Comandasem un detaşament de pedeapsă şi avusesem de-a face cu nişte criminali cum Vekşin nici măcar nu visa, aşa că stăpîneam la perfecţie argoul borfaşilor, dar acum nu se cuvenea să vorbesc despre asta — putea să pară o lăudăroşenie din parte-mi. Vekşin rîse scurt şi-i zise lui Jeglov: — N-aveţi nici o grijă, tovarăşe căpitan. În vocea lui de băieţandru mi se păru că desluşesc o notă de încor­dare isterică. Totul o să meargă strună. Nici n-o să aibă timp să se dezmeticească şi i-am şi făcut marţ! Stătusem mult timp nemişcat şi, fiindcă-mi amorţise un picior îmi schimbai poziţia, scaunul vienez scîrţîi puternic şi toţi se întoarseră spre mine. Apoi, pentru că eu con­tinuam să stau nemişcat şi să tac chitic, se întoarseră din nou spre Vekşin, în timp ce Jeglov lovind cu muchia palmei în masă îi spunea: — Ia aminte, Vekşin, nu ţi se cere nici un fel de iniţiativă personală, să nu încerci să faci pe grozavul sau pe borfaşul trecut prin ciur şi prin dîrmon. Sarcina ta e simplă, tu eşti un pion neînsemnat, un bleguţ cu caş la gură şi ai fost trimis să vezi dacă e cumva pe acolo cineva cu care s-ar putea discuta. Dacă ei sînt de acord să jefuiască o agenţie CEC la care lucrează o complice de-a noastră, atunci o să vină să discute cu ei chiar şeful în persoană. Voi căutaţi o legătură, fiindcă sînteţi prea puţini şi n-aveţi decît o singură armă. — Şi dacă o să-ntrebe de ce n-a venit şeful de la bun început? Lui Vasea Vekşin îi luceau ochii rotunzi de coţofană, în timp ce-şi freca într-una palmele roşietice cu încheieturi subţiri de copil, care ieşeau din mînecile vestonului scurt, cafeniu. — Să le spui că şeful nu-i atît de prost încît să se bage singur în gura lupului, de unde să ştiţi voi că n-aveau să vină cu ei şi sticleţii? Şi-n afară de asta, că ţie nu ţi-e frică, fiindcă n-ai nimic pe suflet şi că nici n-ai putea să „ciripeşti” nimic despre treaba plănuită, fiindcă habar n-ai de ea. Faţa lui Jeglov părea îngîndurată şi tristă totodată, îmi făcea impresia că n-are nici el prea mare încredere în băieţandrul ăsta. Şi deodată îmi trecu prin minte să mă propun pe mine în locul lui Vekşin. E drept că de-abia venisem la DMJ[1], dar cred că aş fi putut îndeplini şi eu misiunea flăcăului ăstuia. La urma urmei, chiar dacă aş fi dat greş, şi banditul care trebuia să vină la întîlnire m-ar fi mirosit, oricum tot aş fi fost în stare să-l înhaţ şi să-l aduc viu în strada Petrovka nr. 38, ceea ce n-ar fi fost tocmai rău. Şi cum în timpul războiului capturasem destui informatori din liniile inamice, ştiam foarte bine ce măr­turisiri poate face un om luat prin surprindere. N-aveam nici o îndoială că pe banditul prins de mine o să-l facă să vorbească la DMJ. Iată de ce toată povestea asta în care rolul principal fusese atribuit tînărului Vekşin mi se părea riscantă şi chiar contraindicată. Mă răsucii din nou pe scaunul care scoase un scîrţîit. puternic. Era un scăunel caraghios pe al cărui spate curbat atîrna o bucată de tinichea rotundă ca o medalie. — N-ar fi poate mai bine să-l înhăţăm pe bandit şi să discutăm cu el mai serios aici? Toţi se întoarseră spre mine şi, pentru o clipă, în birou se lăsă liniştea, după care urmă o explozie asurzitoare de rîs. Rîdea nestăpînit, într-un falset subţirel, Vekşin, vocea baritonală a lui Jeglov hohotea reţinut şi cu mici pauze, Ivan Pasiuk, abia mişcîndu-şi buzele crăpate de vînt, răc­nea în lege — un adevărat rîs de sergent —, iar Grişa, fotograful, îşi ştergea lacrimile pe sub lentilele groase ale ochelarilor. Îi privii pe fiecare fără grabă. Jeglov se opri brusc din rîs şi toţi ceilalţi tăcură ca şi cînd le-ar fi comandat „drepţi!” Doar Vekşin nu se putu opri şi mai hohoti un pic. Jeglov puse o mînă pe umărul meu şi-mi spuse: — Aici, la noi, amice dragă, nu-i ca pe front. N-avem nevoie de prizonieri informatori! Mă miră faptul că Jeglov îmi ghicise atît de exact gîndurile. Fireşte, ar fi fost mai bine să tac şi să las să se uite propunerea pe care o făcusem şi care, judecînd după reacţia tuturor, li se păruse o absurditate, vădind o totală nepricepere. Dar mă aprinsesem şi atunci cînd mă aprind sînt cuprins nu de o exaltare prostească, ci de o îndărătnicie de tanc. De aceea, întrebai calm, cu voce nu prea tare: — Şi de ce, mă rog, n-aveţi nevoie de prizonieri informatori? Jeglov îşi răsuci o ţigară, suflă în ea şuierînd şi ridică din umeri. — Fiindcă pe front regula-i simplă: cel pe care l-ai prins e duşman, şi problema rămîne simplă pînă la capăt, dar pe banditul pe care-l înhaţi îl poţi numi duşman doar atunci cînd dovedeşti că a comis o infracţiune. Chiar dacă îl prindem, el ne poate trimite la plimbare. — Cum să ne trimită la plimbare? Doar de aia-i informator, ca să răspundă cînd îl întrebi. Iar de dovedit, putem dovedi şi mai tîrziu. Jeglov îşi aprinse ţigara, dădu drumul unui rotocol de fum şi mă întrebă: — Pe front, cînd un prizonier nu vrea să vorbească, ce păţeşte? — Cum ce păţeşte? rostii eu mirat. E tratat, cum se spune, conform legilor de război. — Întocmai, mă aprobă Jeglov. Dar de ce? Fiindcă e soldat sau ofiţer al unei armate duşmane, luptă împotriva ta cu arma în mînă, iar vinovăţia lui nu mai necesită dovezi... — Dar banditul nu are şi el armă? mă încăpăţînai eu. — La întîlnire poate veni foarte bine şi fără armă. — Şi ce-i cu asta? — Este, fiindcă-n buletinul lui nu scrie că-i bandit. Ba, dimpotrivă, scrie că-i cetăţean. Şi că locuieşte, ştiu eu, pe strada Încurcată nr. 5. Mai înhaţă-l dacă poţi! — La drept vorbind, acum, un infractor versat e mult mai periculos decît un fascist, spuse Vekşin rotindu-şi ochii ca nişte mărgele gălbui. Cu buletinul ăsta îi jefuieşte şi-i omoară pe-ai lui! Sînt mai răi decît fasciştii, repetă el pentru a fi mai convingător. „Multe mai ştii tu despre fascişti!” îmi zisei eu fără să mai deschid gura. Înţelegeam că greşisem amestecîndu-mă în discuţie. Acum, după ce dădusem dovadă de atîta nepricepere, nu mai aveam nici o şansă să fiu trimis la întîlnirea cu bandiţii în locul lui Vekşin. Consfătuirea luă sfîrşit. Timpul se scurgea insuportabil de încet. Jeglov îmi dădu un bon de masă şi merserăm cu toţii să mîncăm la cantina de la parter. În afară de Vekşin, care, pentru orice eventualitate, rămase în birou. Îi adu­serăm o jumătate de pîine şi o cutie cu stufat cu carne de porc pe care le înfulecă iute, bău apă dintr-o carafă, lingîndu-şi apoi degetele subţiri. Lîngă numele „Vasea”, tatuat cu litere stîngace, pe mînă avea o mulţime de excrescenţe şi privindu-le, nu ştiu de ce mi-am amintit de o superstiţie auzită în copilărie, care spune că dacă atingi o broască rîioasă, îţi cresc negi pe mîini. „E încă un puştan, mi-am spus îngăduitor, iertîndu-i lui Vasea aroganţa. Puştan de-a binelea.” Atunci nu ştiam că la activul acestui „puştan” se numărau nu numai vreo treizeci de pungaşi prinşi, ci şi banda de tîlhari a lui Iaşa Lălîul, capturată graţie excepţionalei iscusinţe a lui Vekşin de a pătrunde în adîncul sufletului infractorului. — Ai arma la tine? îl întrebă Jeglov. — Cum să nu! şi Vekşin îşi ridică puţin poala vestonului de lustrină, lovind uşor cu palma tocul revolverului. Nu mă despart de el niciodată. Jeglov zîmbi. — O să trebuiască să-l laşi aici. Acolo n-ai nevoie de el. — Chiar deloc? zîmbi şi Vekşin, descingîndu-şi tocul revolverului. Timpul se scurgea încet, minutele picurau leneşe şi dacă limba de aramă înverzită a pendulei nu s-ar fi legănat monoton în cutia ei lungă, ai fi crezut că încremeniseră pe vecie. Ploaia şuiera în geam insuportabil de uniform, cu sunet de muzicuţă stricată; din stradă răsună deodată sirena stridentă a unei salvări; de pe coridor se auziră tropăituri grele, iar la opt şi jumătate, cînd Jeglov se ridică spunînd: „Gata, să mergem!”, toţi săriră şi înce­pură să se îmbrace cu impermeabilele şi să-şi pună chipiele, îngrămădindu-se pentru o clipă în fata uşii. Jeglov răsuci comutatorul şi becul slab, gălbui, fu parcă înghiţit de întunericul ce năvăli din colţurile camerei, iar în beznă, pîlnia difuzorului mai murmură în urma noastră: „Este ora douăzeci şi treizeci de minute, ora Moscovei. Transmi­tem lieduri şi arii din opere, în interpretarea artistei eme­rite a R. S. F. S. R. Pantofel-Neceţkaia...” Pe aleea Kolobovski, Vekşin o luă înainte. Noi îl urmam la vreo sută de metri distanţă, apoi ne împrăştiarăm. Pe bulevardul Ţvetnoi, Vasea se aşeză pe a treia bancă din stînga, cum vii dinspre Piaţa Centrală, situată în luminişul unui boschet. De la distanţă era vizibilă din toate părţile. Eu şi Jeglov ne ascunserăm lîngă o prăvălioară de chimicale închisă, în spatele unei lustragerii, pe a cărei uşă fusese bătută în cuie o scîndură groasă. De aici puteam vedea silueta plăpîndă a lui Vekşin, gîrbovită pe bancă, sub ploaia rece şi măruntă de septem­brie. Oaspetele aşteptat de toţi nu putea să apară fără să-l vedem şi nici să plece neobservat. Pe stradă nu se mai vedeau trecători aproape deloc. Trecu un tramvai luminat cu becuri albăstrui. Îmi privii ceasul cu cadran fos­forescent. — Nouă şi un sfert...şoptii eu. Jeglov îmi strînse mîna cu putere. Lîngă Vekşin se oprise un bărbat înalt, care stătu puţin în picioare, apoi se aşeză alături de el. Nu reuşeam să-mi dau seama de unde apăruse: toate trecerile erau supravegheate şi nu se putea apropia neobservat. Mă uitai la Jeglov, şi el îmi şopti foarte încet, ca şi cum banditul l-ar fi putut auzi de unde se afla: — A sărit din mersul tramvaiului...   [1] Direcţia miliţiei judiciare (n.t.).

Un milion de lire de Victor Bercescu O poveste posibilă, ca orice fapt scornit de fantezie…                         Capitolul întâi în care Carlo… nu înjunghie pe nimeni   — De you speak english? Întrebarea venea de la o tânără doamnă, supărător de fardată, deşi chipul ei nu arăta mai mult de un sfert de veac şi nu avea nevoie deci de retuşuri atât de serioase. Lui Carlo nu-i trebui decât o secundă ca să evalueze cele câteva sute de centimetri pătraţi care, cu eforturi desperate, se străduiau să constituie veşmântul roşu aprins al interlocutoarei. Îşi dădu seama pe loc că ea nu face parte din personalul barului „Night Club” de pe via Boncompagni în care-şi dăduse întâlnire cu cel mai bun prieten al său, Arturo Modelli, întors chiar în dimineaţa acelei zile la Roma, după un lung voiaj peste ocean. — Da, răspunse el, dacă vă pot fi de folos, şi continuă să o examineze ceva mai atent. — Iertaţi-mi îndrăzneala, adăugă tânără cu un vag aer de panică. Am întâlnire cu un prieten, tot străin şi el. Văd că a întârziat. Permiteţi-mi să-l aştept câteva minute la masa dumneavoastră. Nu vă voi deranja. Am să fiu cuminte. Cei doi tineri se ridicară, Carlo trase scaunul pentru a-i permite doamnei să se aşeze, iar Arturo regretă ameninţarea tinerei că „va fi cuminte”. La cincizeci de centimetri distanţă, Carlo reuşi să stabilească faptul că fardul tinerei era menit să-i schimbe fizionomia destul de mult pentru ca, în altă împrejurare, să fie cu greu recunoscută. Rosti pe jumătate absent: „Cu plăcere”, apoi se uită crunt spre prietenul său Arturo, care obţinuse, în schimbul ocheadelor sale, un bilet în avanscenă la spectacolul inedit pe care-l oferea noua venită. — Noi nu vă obligăm să fiţi prea cuminte, zise Arturo dând un ton părintesc invitaţiei. — Prietenul meu glumeşte, adăugă Carlo, încercând să salveze o eventuală catastrofă. Inutil însă, deoarece tânăra nu-l mai lăsă să continue: — Nu-l scuzaţi; mai mult decât spiritual, amicul dumneavoastră este foarte simpatic. Arturo notă imediat, în gând, prima sută de puncte câştigate şi îşi potrivi nodul impecabil al cravatei – gest masculin instinctiv când se socoteşte că, în afară de acest loc în care cravata este chinuită în toate felurile, totul arată bine, ba chiar foarte bine. Tânără dădu replica feminină a ieşirii din situaţie, aşezându-şi cu căuşul palmelor colţurile unei coafuri pentru care un batalion de frizeriţe îşi consumaseră, cu folos, o bună parte din după-amiaza respectivă. — Ce doriţi să serviţi? întrebă Carlo punând capăt impasului mut care se continua. — Am spus că nu vreau să vă stânjenesc, ciripi mai curajoasă tânără, este suficient că v-am întrerupt discuţia. Era prea târziu, pentru că la un pas de masă se şi postase un chelner între două vârste, ca un câine de vânătoare care aşteaptă să pornească în căutarea unui vânat imaginar. — Ar fi nepotrivit, obiectă Arturo deranjând poziţia de aret a chelnerului, printr-un gest din cap. Noi bem gin cu Martini. Sau mai precis am băut, adăugă, indicând tot cu capul paharele goale. Rămâne să hotărâţi şi ne supunem. — E băutura mea preferată. Accept, dar cu o singură condiţie: când vine prietenul meu, să se revanşeze. — Vom vedea, triumfă Arturo, cu gândul la următoarea sută de puncte pe care urma s-o câştige. Chelnerul, mut ca marile dureri, nevoind să risipească farmecul acelei clipe, evită orice întrebare stupidă şi zâmbi inteligent, ca orice chelner care n-a înţeles nimic. Se aşternu o linişte care-i făcu pe toţi trei să contemple, cu o sinceră atenţie simulată, faţa de masă din plastic, imitând o splendidă ţesătură din fibre de palmier. Şi asta pe cât le permitea lumina din bar. Simţind o prezenţă în spate, Carlo zise: „Mulţumesc” şi se întoarse spre singura persoană care avea dreptul să se apropie de masa lor: chelnerul. Alături de el, în obscuritatea barului, Carlo contură însă, surprins, o siluetă destul de virilă, a unui domn tot între două vârste, de data aceasta mai aproape de cea de-a doua. Tânără rupse tăcerea, dar cu multă grijă, pentru a permite şi celor doi să intervină: — A! Iată-te! Ai venit. Scuză-mă că mă găseşti la masă cu doi domni; dar mi-a fost urât să stau singură. Omul din umbră – de fapt toţi erau în umbra abajururilor – se înclină şi, cine i-ar fi putut vedea ochii, ar fi stabilit subit o privire de părinte îngăduitor care şi-a găsit copilul lângă vitrina cu piese de bacara după ce încercase să pună în aplicare, pe viu, teoria rezistenţei materialelor. — Eu sunt vinovat, interveni omul care pusese demult mâna pe speteaza celui de-al patrulea scaun liber. Sunt vinovat. Am întârziat din cauza traficului şi a imposibilităţii de a parca. Vă mulţumesc, domnilor, că aţi găzduit-o pe amica mea şi vă rămân recunoscător. Acum, Edith, să ne căutăm o masă. Patru perechi de ochi scrutară cele patru puncte cardinale ale barului – fumul redusese vizibilitatea la cel mult doi metri – aşa că nu reuşiră să ajungă la nicio concluzie. — Nu mai sunt mese, alunecă o voce care, în cele din urmă, se stabili a fi a chelnerului. Dacă domnii permit, domnul e mai bine să stea aici – şi puse o mână atotstăpânitoare pe ceea ce mai rămăsese din speteaza celui de-al patrulea scaun. — Eu am şi adus patru pahare. Dacă domnul doreşte altceva, sunt gata să… — Luaţi loc, domnule, zise Arturo înţelegând că o altă variantă, plecarea tinerei, ar fi egalat cu un seism de gradul doisprezece de pe scara compatriotului său. — Ascult şi mă supun, răspunse noul venit care şi ocupase scaunul fulgerător, printr-o manevră de învăluire. Fraza o reţinuse dintr-un digest ilustrat care încerca să reducă cele 1001 de nopţi la 101 poze, expunând-o astfel pe frumoasa Şeherezadă la o decapitare înainte de termen. Accentul straniu al străinului îi făcu pe cei doi italieni să atribuie formula de politeţe unei regiuni terestre care a stat multă vreme sub o cruntă ocupaţie. Şi atmosfera deveni iar apăsătoare, nelalocul ei, ca o greutate de zece kilograme pe o bucată de unt. Străinul întinse mâna să ridice greutatea şi prinse între două degete cupa cu gin-Martini. — Pentru prietenii noştri necunoscuţi, toastă umil şi îşi muie buzele în lichidul combinat. Mii de scuze, încă o dată, şi permiteţi-mi să mă prezint: Cristoph Jebon, textilist, în vizită de afaceri la Roma. Femeia rosti şi ea pentru cei doi: — Edith Soning, secretara domnului Jebon. Tinerii îşi spuseseră numele şi prenumele. Profesia: ingineri chimişti. — Domnule, domnule Arturo, articulă Jebon. Dar noi ne cunoaştem. Aţi făcut parte dintr-o comisie de experţi care mi-a dat o mână de ajutor când fabrica mea de textile avea unele greutăţi cu coloranţii. Arturo reveni pe loc la o realitate pe care o întârziase voit şi se dădu bătut, cu tot regretul că uitase un detaliu atât de important. — Da, domnule… Jebon aţi spus, este cert că m-a lăsat memoria. Sunt numai doi ani de când am avut plăcerea să vă cunosc şi să vă servesc. Lumea e mică şi orice am face, este inutil să ne ascundem după deget. Jebon ridicase un deget pe care chelnerul îl şi prinsese în obiectiv şi se aplecase spre el ca să asculte comanda. — Eram la o fabrică de textile din Arizona, unde eu şi colegii mei… Ultimele cuvinte fură zdrobite de ţipătul unei trompete. Orchestra îşi vestea prezenţa. Reflectoarele de pe plafonul de deasupra ringului de dans, plafon care împiedica fumul să iasă pentru a ceda locul aerului curat, se stinseră pe vaietul lung al trompetei. Mai rămaseră câteva becuri-lumânări pe aplice, în colţuri, care se străduiau să pâlpâie în ceaţa artificială. Cei patru de la masă îşi aruncară priviri care nu reuşeau decât să confirme confuz prezenţele reciproce. Ochii, fidele oglinzi ale sufletului, se obişnuiră curând cu semiîntunericul şi dinspre nord-nord-vest, unde-şi avea sediul geografic Arturo, se auzi un glas lipsit de intenţii rele: — Cer voie domnului să dansez cu doamna. Până ca domnul să încuviinţeze, doamna se şi ridicase în picioare, sigură că va primi permisiunea. Arturo se afla de mult lângă ea şi elanul celor doi străpunse beznele localului până la presupusul ring de dans. Carlo nu-şi bătu capul să priceapă cum de a înţeles tânără cele spuse în italiană de grăbitul Arturo. Textilistul îl scăpă însă de orice efort intelectual: — Edith înţelege bine limba dumneavoastră şi s-a grăbit să fie amabilă. De fapt eu nu o ţin din scurt… aşa că poate face orice. Trecu timpul consacrat unui dans şi lângă masă reveni doar Arturo care, supărat ca un copil căruia i s-a dat o porţie dublă de untură de peşte, spuse în direcţia lui Carlo: — Prietene, doamna vrea să ne împace pe toţi. Stânjenit, Carlo căută în direcţia lui Jebon, care se şi ridicase să-i facă loc să treacă. Când Carlo ajunse lângă Edith, orchestra trecu nepermis – pentru persoane neavizate – de la inocentul blues la un cocteil de tot ce putea fi mai scandalos ca decibeli. Dinspre baterie veni un zgomot infernal de vase sparte, iar dinspre trompetă tot soiul de ţipete. Saxofonul făcea vocalize ca un tenor răcit care, dacă nu se vindecă, pierde unica şansă de a mai primi vreun rol, în timp ce la pian „cânta” cineva care vroia să demonstreze cum nu putuse fi acordat un instrument încăpăţânat de către un acordor surd de ambele urechi. Vibraţiile aerului făcură imprecise braţele lui Carlo, dar până în cele din urmă reuşi să atingă, cu ultimele falange de la mâna dreaptă, locul unde se bănuia a fi şoldul partenerei. Atingerea dură cât o închipuire de vis, când Edith, urmând ritmul muzicii, începu să se contorsioneze aidoma Cleopatrei după întâlnirea cu dinţii viperei. (Cine ştie care o fi fost realitatea!). Carlo era un bun dansator şi căuta – zdruncinându-se şi el – să reintre în posesia şoldului pierdut, sau a ceea ce mai rămăsese întreg din el. În jurul lui, mişcări furibunde ca ale unor spectatori dintr-un cinematograf în flăcări – fără „ieşire în caz de pericol” – dar care mai păstrau, totuşi, o ultimă speranţă. Nu mai erau cupluri, ci doar individualităţi care dansau după un program propriu, în altă sferă de acţiune. Carlo puse mâna pe un şold, dar care se dovedi, chiar din primele secunde, a fi al unui bărbat cu părul răvăşit peste ochi, atât cât putu el zări. Până să se scuze, primi în frunte o lovitură care-l făcu să vadă stele multicolore. Ca de la sine un reflector se aprinse în plafon. Carlo îl văzu mai bine pe agresor şi voi să lichideze incidentul. Tipul încercă însă să-i telegrafieze un upercut dar nu reuşi, primind un carate deasupra nodului cravatei. Se îndoi brusc şi, până să ajungă insul la podea, Carlo simţi că îl trage cineva de braţ.

Bombardament cu asteroizi de Victor Bercescu CAPITOLUL I Mineralierul românesc Drobeta naviga liniştit pe apele Oceanului Indian de Sud, purtându-şi silueta-i voinică. Pe valurile molcome, care veneau să se strivească de prora vasului, pluteau ierburi, dovedind că undeva, pe o insulă, fusese o furtună care răvăşise vegetaţia. Ierburile acestea banale dădeau un dublu sentiment de calm celor care le priveau, ele însemnând, totodată, ca tulburarea capricioasă a naturii se potolise şi că nu prea departe se afla o oază de pământ. Itinerariul nu prevedea prea curând vreo oprire, dar prezenţa pământului pe aproape era totuşi embrionul unei garanţii în acest sens. În fapt, eventualitatea unei furtuni nu constituia pentru echipaj un motiv de îngrijorare. Vasul era nou, solid, construit după ultimele tehnologii corespunzătoare unor asemenea împrejurări şi trecuse cu bine toate probele, în încercări destul de grele. Echipajul, ca la toate navele de acest fel, fusese selecţionat din marinari încercaţi, începând cu comandantul a cărui experienţă de navigator de cursă lungă de peste treizeci de ani era o garanţie care dădea deplină încredere celor de pe bord. Pe puntea superioară, doi membri ai echipajului continuau o discuţie începută încă de la popotă. Pe chipurile lor se putea citi uşor calmul pe care ţi-l dă satisfacţia unei misiuni îndeplinite. Plecaseră din ţară de mai multe săptămâni şi se gândeau că nu va trece mult şi vor reveni acasă… pentru ca, după nu prea multă vreme, să plece din nou. Pentru un marinar, întoarcerea la portul de ataş înseamnă o scurtă perioadă de repaus alternată cu acţiuni de pregătire în vederea unei noi plecări. Pe alte mări, în alte porturi, cu alţi oameni, cu alte chipuri şi alte obiceiuri. Trecuseră de mult Tropicul de Sud şi pluteau acum pe paralela 40, spre portul de destinaţie. Niciunul dintre cei doi, privind spre largul oceanului, nu spera să vadă, deocamdată, altceva decât frământarea nesfârşită a apelor verzui. Erau în emisfera australă unde marea se întinde de nouă ori mai mult decât în cea boreală, în care se află majoritatea continentelor. Ştiau bine că mai au de mers încă o jumătate de zi până să ajungă în apropierea vreunui ţărm. * Medicul Adrian Georgescu şi inginerul radiofonist Florian Pintilie erau vechi prieteni şi întâmplarea îi adusese pe acelaşi vas. Copilăriseră împreună în satul lor natal, Bâra, din sudul oraşului Roman. Soarta îi despărţise la două licee din localităţi diferite, iar, după bacalaureat, se pierduseră în două centre universitare, fără să mai ştie unul de altul. Medicul Georgescu era orfan. Mai avea o mătuşă, pe care o vizitase o singură dată, în anii studenţiei. Primirea ce i-o făcuse fusese destul de rece aşa că renunţase să o mai vadă. Tatăl inginerului Pintilie se recăsătorise şi plecase la familia noii soţii, undeva, pe Valea Jiului, unde intrase ca muncitor într-o mină. Schimbau scrisori stinghere când şi când, până într-o zi în care între ei se aşternuse o tăcere lungă, voită de ambele părţi. Trecuseră douăzeci de ani de la plecarea lor din sat şi nu mai aveau acum comun decât această navă pe care îi uneau aceleaşi idealuri. Frumoasele livezi de pe dealurile satului Bâra şi chipurile liniştite ale celor din sat fuseseră estompate de straniile ţărmuri cu plantaţii de palmieri şi faune ciudate şi de oamenii – stranii, la început – care se agitau în furnicarele porturilor în care ancorau. Acum, pierduseră acea inerentă curiozitate faţă de un nou care se repeta la infinit. Aveau amândoi psihologia ţăranilor români. — Fără îndoială, îşi continuă gândul doctorul, căutând parcă să pătrundă cu privirile spre adâncuri, că multa vreme oamenii n-au bănuit cum arată fundul oceanelor. — Da, ştiu, replică inginerul, şi în lipsă de date știinţifice, ca să mă exprim aşa, le-au povestit semenilor că fundul oceanelor este împărăţia lui Neptun, zeul mărilor, cum îl numeau romanii… bărbos şi răzbunător ca şi omologul, său Poseidon din mitologia vechilor greci… — Trebuia să se dea vina pe cineva când se producea vreo catastrofă navală şi erau destule, adăugă doctorul. — Numai că aş vrea să-ţi precizez că Neptun a fost pentru latini, la început, o zeitate cumsecade, atunci când aceştia nu cutreierau mările ca grecii. Neptun era o zeitate a Umidităţii, invocată de agricultori în zilele toride de iulie. Se organizau serbări câmpeneşti numite Neptunalii solicitându-i-se ploaie… Era un fel de Caloian de-al nostru. — Inginerule, bagatelizezi. E adevărat că Neptun a fost cum spui tu, la început, un fel de Caloian, dar Poseidon, care l-a precedat pe tronul din străfunduri, era cineva… — Ştiu, fiul lui Cronos şi al Reei, un tip neserios şi un bărbat nestatornic ca toţi zeii, căruia i-au plăcut şi muritoare de-ale noastre, precum Demeter şi Amfitrita, ba chiar unele pocite ca Meduza. Mersi de aşa personalitate! — Bagatelizezi şi minimalizezi, măi Florian! Poseidon ăsta, pe lângă viaţa sa familială care a lăsat de dorit, răspundea de cutremure şi de furtuni, avea un car cu cai frumoşi de culoarea algelor şi a spumei şi un trident de toată frumuseţea. Cam aşa pretinde mitologia… — Poveşti! Cel puţin după folclorul nostru, în adâncul mărilor locuiau împăraţi cumsecade, care aveau castele de cristal şi câte trei fete frumoase, cu care se însurau voinici tot atât de frumoşi şi care nu se uitau la Meduze. Dar… dar… doctore, ce te-o fi găsit să-mi vorbeşti de adâncuri tocmai acum când oceanul este liniştit şi stăm atât de bine la suprafaţă? Hai să vorbim despre altceva… — Mă gândeam aşa, spuse ca pentru sine doctorul, mă gândeam că nu sunt nici două secole de când oamenii de ştiinţă au început să descifreze tainele acestor adâncuri. Oceanele continuă să-şi mai apere secretele. — Mările au fost iubite sau urâte de oameni în măsura în care ele s-au purtat frumos sau urât cu semenii noştri. Şi, ca să fiu în notă cu tine, cred că marea se mai răzbună din când în când pe oameni, pentru că nu uită, şi nu va uita niciodată că a fost bătută cu bicele de un rege persan din antichitate fiindcă i-a distrus corăbiile. — Ca glumă e bună. Vezi însă că marea, luată cu binişorul, ar putea da fiecărui om atâta aur încât n-ar avea ce să facă cu el. Nu mai vorbesc de alte bogăţii ale ei, ca de exemplu petrolul. — Da. Apropo de aur, ştiu că te referi la calculul după care fiecare tonă de apă de mare conţine 50 miligrame de aur, astfel că ne-ar reveni de căciulă între 20-30.000 de kilograme de aur. Eu mă cam lipsesc, mai ales că la ora la care s-a făcut calculul populaţia Pământului avea câteva sute de milioane de locuitori mai puţin. În prezent, populaţia creşte cu peste şaptezeci de milioane pe an. S-a estimat că în 130 de ani populaţia va trece de 10 miliarde. — Şi de ce nu? Dar, hai să lăsăm glumele. Am văzut în cabina noastră o carte de călătorii scrisă în mileniul trecut. E interesantă? Ce-ţi mai poate spune după atâta timp? — Uite că poate. Ai să te miri, dar este cu adevărat interesantă, deşi nu-i decât opera unui negustor arab pe numele său Sulayman. A călătorit prin India şi China în prima jumătate a secolului al IX-lea şi vorbeşte despre nişte lucruri foarte ciudate în legătură cu acest ocean. — Poveşti, doctore, sau mai precis fapte care au dispărut odată cu legendele. Aşa, cam de genul peştelui lung de douăzeci de coţi care, tăiat, are în pântec alt pește mai mic şi acesta, la rândul lui, un altul sau alţii, toţi vii şi foarte veseli… — Exact, de unde ştii? — … Sau despre peştii mayi sau mij, tot din nordul Oceanului Indian, care au chip de om şi zboară deasupra apei iar când amerizează sunt înghiţiţi de un coleg de-al lor pe nume ankarus. — … ankatus, vrei să spui… — Şi am mai auzit câte ceva despre peştii awal, al căror deliciu gastronomic îl constituie chihlimbarul cenușiu. Oamenii îi prind, îi spintecă şi le răpesc „prada”. — Am impresia că ai citit cartea. — Şi eu am aceeaşi impresie. Recunosc că am făcut-o în orele mele libere. Este într-adevăr interesantă, nu prin aceste „de toate pentru toţi” ci printr-o anumită precizie – verificată astăzi – cu care dă multe detalii geografice. — Are însă şi câteva poveşti care ar fi putut lipsi… — Ca de exemplu cea cu obiceiurile din insula Nias. — Nu mi-o amintesc… — Mă mir, pentru că eşti neînsurat. — Şi ce legătură are povestea asta cu faptul ca n-a vrut să mă ia nicio fată? — Are… că în insula respectivă, când un tânăr voia să se însoare cu o tânără, trebuia să-i ofere ca dar de nuntă un cap de duşman. Poligamia fiind permisă, cel care aducea două, sau mai multe capete, putea lua tot atâtea neveste, cam până la cincizeci, spune autorul cărţii. — E bine că fetele noastre nu au asemenea pretenţii. Dar stai… după câte ştiu tu ai fost însurat. Aşa-i?

Telefonul de la ora nouasprezece de Nicuta Tanase M-AM INTORS DE LA MARE. ILIUTA TMI AJUTA LA DESPACHETAT. SUNA TELEFONUL ŞI UN CQPIL MA INTREABA DACA VREAU SA DEVIN MARE SCRIITOR. Îl SPUN CA DA.! MI CERE SA-l RASPUND LA DOUA SUTE CINCIZECI DE iNTREBARI. CADEM LA 1NVOIALA I Eu, dragalaîi mei prieteni, desi sufar de sciatica şi uneori chiar de stomac, dei am numai numarul aptesprezece la poarta şi nu treizeci şi doi ori chiar trei sute şi ceva ca altii, consider ca-i o mare fericire sa ai ocazia sa aduci la cunotinta cititorilor tai o po- veste ca aceasta care urmeaza. Trebuie însă, adica este necesar sa va spun încă din capul locului ca povestea care urmeaza nu este o nascocire a imaginatiei. Poate sa manince un scriitor o tona de pete (petele confine mult fosfor) pe zi şi ma tem ca tot nu i-iar fi putut trece prin cap o poveste ca asta care mi s-a intimplat mie. Lata cum incepe! În ziua de ase august a anului 1976, cam pe la orele nouasprezece şi vreo douazeci de minute, m-am inters de la Neptun, unde fusesem sa fac o cura de pepeni verzi (care se vind pe taiete) şi de piersici, iar între timp sa ma mai coc putin la soarele dobrogean. Cu o zi inainte de a pica eu în Bucuretiul nostru drag, se intorsese de la Rucar, unde ii petrecuse o parte din vacana, ? i prietenul şi „aghiotantul” meu Iliuta Chealda. Bineineles ca imediat ce a auzit cheia rasucindu-se în broasca, a dat fuga sa ma vada. Cum a dat cu ochii de mine, a tras un chiot de indian nefumator. Dupa ce a sarit şi de vreo citeva ori în sus de bucurie ca am sosit, mi-a ajutat sa despachetez, mi-a povestit, a inceput sa-mi povesteasca cât de mult i-a placut şi cât de frumos s-au purtat cu el rudele lui din Rucar. Un unchi de al lui, care cica lucreaza la Intreprinderea forestiera, l-a urcat, zice Iliuta, pe un calu de munte şi ca acest caluf l-ar fi dus chiar până sus unde izvorapte Dimbovita şi ca de acolo ar fi venit cu o pluta. L-am crezut, pentru ca ştiu ca Iliuta nu prea are obiceiul sa minta în zilele lunii august. Mi-a povestit şi o intimplare pe care n-am ineles-o prea bine. O intimplare cu o veverita care zice ca venea în fiecare dimineata sa-’l scoale pentru a o trata cu nuci. Şi, tocmai când i-a venit şi lui rindul sa ma intrebe dac-am trecut vreodata de geamandure, daca au avut de lucru salvamaristii cu mine şi cum a fost vremea la mare, a sunat telefonul. Eu, drept sa va spun, când am auzit zbirniitul telefonului, m-am şi speriat, pentru ca între timp şi uitasem ca a fost inventat. Nu m-am grabit sa ridic receptorul. L-am lasat sa sune, doar, doar, o renunta cel de la celalalt capat al firuM. Dar i-ai gasit!… — Sa raspund eu? m-a intrebat Iliuta enervat de insistena celui care formase numarul. Dar voi credeti ca numai Iliuta avea dreptul sa se enerveze de zbirniitul telefonului? Eu nu? Unde scrie aşa ceva? De ce sa n-am acest drept? M-am enervat şi eu şi i-am facut semn ca sint de acord. Eu, desi tiu foarte bine de la un doctor stomatolog de mare prestigiu ca, în astfel de cazuri, scrinitul din masele nu ajuta cu nimic, am scrinit foarte usor şi mi-am vazut de despachetat. Am dus o parte din lucrurile scoase din valize intr-o alta camera şi, când m-am reintors, Iliuta mi-a intins receptorul şi mi-a zis: — Va cauta un pusti. Va rog sa poftiti la telefon! Sezonul acesta m-am balacit la marginea Marii Negre fara casca. Cu toate astea nu mi-a intrat deloc apa în urechi. Eu, însă, tot m-am facut ca n-am auzit prea bine. L-am intrebat pe Iliuta: — Cine ma cauta? Cine zici ca-i la telefon? Iliuta s-a incruntat putin, semn ca l-a deranjat ceva şi mi-a zis privind aiurea: — Un copil. Şi mi se pare ca este şi puîn obraznic. A vrea sa-l cunosc şi eu pe omul acela care ar vrea sa vorbeasca la telefon dupa ce se intoarce din concediu, cu un copil care i s-a parut lui Iliuta obraznic. I-am zis aghiotantului meu: — Ce vrea? Intreaba-l ce vrea? Vreau sa fiu lasat în pace. Iliuta, cu privirile agatate pe antena de camera a televizorului, mi-a zis: — L-am intrebat, dar nu vrea sa-mi spuna. M-a şi repezit. — Cum te-a repezit? m-am suparat eu aproape de-adevaratelea şi m-am şi incruntat pufin. Cum sa-l repeada cineva pe Iliuta al meu care nu maninca niciodata seminfe de dovleac sau floarea-soarelui în locuri publice şi nici nu arunca cojile aiurea?! — A zis ca ce ma intereseaza pe mine afacerile lui cu dumneavoastra. — Afaceri?! m-am mirat eu. M-am mirat pentru ca acest cuvint nu prea îmi place. — Aşa a zis. Pe cuvintul meu ca aşa a zis! Ce interes as avea sa va mint? Stiind de multa vreme ca Iliuta nu-i da cuvintul cu una cu doua, ba nici cu mai multe, i-am luat receptorul din mâna şi am zis un „Alo” cam nervos. Am auzit în receptor vocea unui copil care m-a luat în primire: — Pe unde umblati? De doua saptamini va tot caut la telefon. Nu tiam ca trebuie sa anunt; la megafoane când îmi vine şi mie sorocul sa plec în concediu. L-am intrebat pe cel care m-a certat: — Alo, cine este la telefon? Cu cine am einstea şi onoarea sa vorbesc? — Numele meu este Silviu Ceteras. Prietenii, însă, îmi spun Silvica. Timp de citeva secunde mi-am stors creierii… tii ce tare i-am stors, sarmanii de ei, sa-mi aduc aminte daca am avut vreodata de-a face cu un copil pe care-l chema Silviu Cetera? Nimic. M-am gindit eu sa pun receptorul în furca şi ’sa continui despacheltatul, dar m-am trezit zicind: — Spune-mi, Silvica draga, cu ce-ti pot fi de folos!? — Este invers. Iliuta n-a auzit replica interlocutorului meu, dar şi-a dat seama ca ceva nu este în regula. Am zis: — Cum adica invers? — Eu am sa va fiu de mare folos, nu dumneavoastra mie, daca vre; i sa ma ascultai. Ascultai-ma, va rog frumos! Cum tulpanul Mariei sa nu vrei sa asculi pe cineva care vrea sa-i fie de mare folos. Am zis: — Alo, te ascult. Imi iau şi notite, daca este neaparata nevoie! tii ce mi-a auzit urechea dreapta? Pe un vagon de ciocolata cu lapte? i alune ca nu tii! Am auzit: — Viitorul dumneavoastra literar este în miinile mele. — Ei nu mai spune! m-am speriat eu, ducind cealalta mâna la inima. — ISerios. Vrei sa deveniti un mare scriitor? Care scriitor nu ar vrea sa devina „mare scriitor”? am zis eu cu gindul la premiul Nobel. — As cam vrea… A urmat o pauza. Sa n-apuc niciodata loc în autobuzul 31, daca ştiu de ce a facut interlocutorul meu o pauza aşa de mare. Tocmai când ma pregateam sa suflu în receptor sa vad daca nu cumva s-a infundat, am auzit: — Alo, ma ascultaji? — Da, te ascult şi chiar cu mare atenie. Sint numai urechi. — Eu sint în posesia unui mare subiect de roman. Daca puneti mâna pie acest subiect, lasati în urma toi scriitorii. La o pota ramin în urma dumneavoastra. Deci, ziua de şase august a anului 1976 va deveni o cotitura în via’fa mea. Voi lasa scriitorii contemporani cu mine la o pota în urma mea. Vatmanii şi soferii ma vor ruga sa ma urc prin faa. Tinerii îmi vor ceda locul rezervat batrinilor şi oamenilor „mari”. Responsabilul alimentarei ma va servi el personal. Directorii caselor de filme îmi vor trimite invitajii la toate premierele cinematografice. Voi avea şi eu o masa rezervata la Casa scriitorilor! În sfirit, voi fi vazut şi eu la tribuna zero ori chiar în loja de onoare a stadioanelor la meciurile Rapidului. Vedeti voi cum este viaa asta? Până acum cinci minute eram un om linitit, eram un om care-si despacheta lucrurile cu care a fost la mare… şi deodata!… L-am intrebat: — Şi vrei sa-mi vinzi subiectul? Cât îmi ceri pe el? Va inchipuiti ca mi-a cerut pe subiectul care ma va face mare scriitor vreun milion de lei ori citeva sute de mii? Nuu! Mi-a spus: — Nu cer pe el niciun ban. Absolut niciun ban. — Mi-l dai gratis? Ii multumesc foarte mult daca-mi dai de pomana un subiect ca asta. — Nu chiar gratis…- Ce poi sa în; elegi prin „nu chiar gratis”? Mai nimic. Zic: — Ce-mi ceri în schimb? Un cuib de cuc cu cuc cu tot? S-a suparat puîn. Mi-a zis ca de ce-l iau peste picior cu cuibul de cuc. I-am spus ca n-am avut intentia sa-l supar şi dupa ce mi-a primit scuzele, mi-a spus: — Stii ce va cer în schimb? O nimica toata. Va cer sa-mi raspundei la doua sute cincizeci de intrebari. Am rasuflat usurat pentru ca ma gindeam c-o sa-mi ceara în schimb cine ştie ce serviciu. Dac-am vazut c-am scapat aşa de ieftin, am rasuflat a doua oara şi mai usurat şi am inceput sa ma tocmesc. — Aşa multe? Lasa şi tu mai jos… De unde-mi vorbesti? A urmat o scurta tacere, apoi am auzit: — De la un telef on public. Sa raspunzi la doua sute cincizeci de intrebari nu este un lucru prea lesne, mai ales pe caldura asta inabu? itoare a lunii august. Nu este lesne deloc, dar perspectivele pe care ti le-a pus în faa nu le pui la Kocoteala? Putin lucru este sa devii mare scriitor? Cam la lucrurile astea ma gindeam eu încă de când am inceput „tratativele”. Îl intreb pe viitorul meu binefacator: — Nu ai telefon acasa? Daca ai, fii atât de bun şi spune-mi-l şi mie ca… — Nu am! a zis el puîn cam incurcat şi a schimbat repede vorba. Stiti cum vom proceda? În situatii din astea, în care sa-mi puna cineva conditii, nu prea am fost. Dar aeum, pentru ca era în joc viitorul meu literar, nu mai aveam ce face, trebuia sa joc cum mi se cinta. Am zis: — Cum? Spune-mi repede cum vom proceda, ca sa nu mor de curiozitate. Imi mai pui şi alte condiîi? Prea pu’fin îi pasa lui ca mor eu de curiozitate. „Şi daca moare, ce? i-o fi zis el. Iaca, un scriitor mai putin pe lume”. Cred ca aşa si-o fi zis, pentru ca a facut iar o pauza. Dupa pauza, am auzit: — Stiti cum vom proceda? Va voi pune câte zece intrebari pe zi. Deci în douazeci şi cinci de zile îmi vei raspunde la cele doua sute cincizeci de intrebari. Va angajati? Am facut în cap nite socoteli, dar nu tiu ce rezultat mi-au dat. Ştiu doar ca am reusit sa-l intreb: — Întrebarile din ce domeniu sint? De data aceasta mi-a raspuns fara s ma mai fiarba. A zis imediat: — Vetivedea… M-am uitat la Iliuta, ajutorul meu de nadejde, care la rfndul lui se uita? i el cam nauc la mine şi m-am gindit sa-l iau pe vsilviu Ceteras mai pe ocolite. I-am facut cu ochiul „aghiotantului” meu, care nu intelegea nimic, şi i-am zis lui Silvica: — Nu vrei sa-mi povestesti putin din subiectul acela de roman? — Nu! Va este teama ca va pacalesc? Pe cuvintul meu ca este un subiect de roman nemaipomenit, dar acum, oricât v-ai stradui sa scoateti ceva de la mine, nu veti reusi. Ramine cum ne-am inteles. La sfirit. Ce ora va convine? La-ce ora sa va sun? — Dai ore ca dentitii? Tie când îţi convine? 9i-a facut el niste socoteli şi m-a intrebat: — Ora nouasprezece e bine? Cu gindurile la premiul Nobel şi la multiplele lui avantaje – ca-mi casunase pe acest premiu – am zis fara sovaire: — Este bine. Chiar foarte bine. Daca erai linga mine dadeam şi mâna, ori poate dadeam i-un aldama cum se obisnuieste când se face cite-o afacere.