Cărti polițiste

SEVER NORAN,  SECRETUL GLOBULUI DE ARGINT -VOL 1 Motto: Pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşăO COINCIDENTA STRANIE Cînd mi-am ales tema lucrării de doctorat nu aveam nici un motiv să bănuiesc că voi fi eroul unor întîmplări extraordinare. Speram ca subiectul — „Contribuţii la studiul continuităţii elementului daco-roman în bazinul superior al Arieşului” — să fie interesant, datorită, mai ales, multitudinii de date pe care le avem, culese de-a lungul unei perioade mai mari de timp. Participasem în anii studenţiei la o serie de săpături în zona Cîmpeni, Lupşa, Bistra şi mai sus, spre Gîrda şi Arieşeni, astfel că aveam multe date inedite, pe care apoi le completasem în cîteva noi „campanii” de săpaturi, după ce terminasem facultatea, ca asistent al profesorului Secăreanu. Datele pe care le culesesem aduceau multe limpeziri în studiul evoluţiei elementului daco-roman pe aceste meleaguri, în Apusenii lui Horia şi Avram Iancu. În timpul ultimelor săpături, găsisem mai sus de Roşia Montană multe elemente interesante. Avusesem marea şansă de a descoperi într-o galerie a muntelui — prefăcut în pulbere de agatîrşi, iar apoi de romani — o ,,tabula ceramica” cu înscrisuri despre eliberarea unui sclav, căutător de aur. Între tăbliţele de ceară se păstrau şi cîteva şuviţe -din părul iubitei acestuia. Cu ajutorul aparatului KSM 232, bazat pe ioni radioactivi, determinasem şi vîrsta tabulei. Dar, cu siguranţă, cititorul este mai curios să afle întămplările prin care am trecut datorită subiectului lucrării mele de doctorat, decît amănuntele care au precedat întocmirea acestei lucrări

Petrecere in bîrlogul lupilor de Rubin Szilard   Colonelul Nox nu-i agrea pe unguri. Era de părere că agenţii săi trimişi în Ungaria acţionează de multe ori haotic. – Ai să vezi – îi zise căpitanului Marcus, care tocmai îi pusese pe birou raportul de zi – ca azi, mîine, vreuna dintre speranţele noastre din rîndul femeilor îşi uită în coc minignetofonul înainte de a se coafa, îşi pierde capul şi o împuşcă, pe coafeză. Cu avînt, cum îi stă bine unei Piroska unguroaice!... Căpitanul Marcus, care în profesia lor aprecia înainte de toate exactitatea, obiectă sec: – Agente cu coc nu avem. Nox nu-i mai răspunse nimic. Îl considera pe Marcus un băiat foarte isteţ, cu cap strălucit, din cei cărora le place să taie firul în patru, dar care niciodată nu gustă o glumă. Trase un fotoliu la soare şi se aşeză în el, cu spatele spre căpitan. Lui Marcus pe care-l supăra purtarea şefului său, nu i-ar fi păsat dacă, Nox ar fi dispărut pe neaşteptate din masivul fotoliu de club şi cînd să se răsucească iar spre interior, să şadă un altul în el. Din partea lui, putea fi şi un cadavru… Dar din fotoliu se auzi glasul spart al lui Nox: – Trăim iar nişte vremuri cînd în Ungaria nu ne mai putem baza decît pe cîteva personalităţi proeminente. Cîte un specialist decis, bine instruit, care luptă cu un aparat de transmisie şi un teleobiectiv. Din păcate, asemenea oameni sînt rari în Ungaria… – Acum există unul. Nox ştia că Marcus face aluzie la noul agent, la marea lor speranţă, pe care instructorii îl socoteau genial. – Te gîndeşti la O-6? – La el. E aproape un biochimist. – Şi cum stă ca aspect exterior? – A suportat două operaţii plastice. Un alter ego perfect. De altfel ştie şi el că semăna uimitor cu cel adevărat. I-am introdus toate amintirile doctorului Decsi. I-am rulat zece mii de metri de peliculă pentru documentare, în film figurează toţi cei pe care dublura doctorului Decsi trebuie să-i cunoască. Printre ei foşti colegi de şcoală, prieteni. De pildă, despre un scriitor pe nume Vértes am pregătit pelicule la Londra, cînd a fost în Anglia, la vărul său. Vara asta, dacă mai face vreo călătorie în afară, îl filmăm iar. – Sînt impresionat… – mormăi ironic colonelul. – Continuă! – Pe un ziarist numit Baksay l-am decupat dintr-o peliculă, un jurnal de actualităţi. Individul tocmai înfuleca un sandviş la o recepţie… – Nu-i necesar să-mi povesteşti clişeu de clişeu tot ce se află în acei zece mii de metri. – Cum doriţi. Concret, O-6 a primit material documentar cît toată literatura goetheană la un loc! – Sper că nici el n-o să fie o sursă documentară mai slabă!… Nox era convins că O-6 va deveni într-adevăr un maestru. O stea a spionajului care-i va aduce şi lui steaua de general şi despre bravurile căruia se vor scrie cîndva scenarii de film. – La toamnă, înainte de a pleca acasă, solicitaţi-i o declaraţie pe bandă de magnetofon. Dar de data asta ca persoană particulară. Cine e starul său de film preferat, ce fel de maşină şi-ar dori, ce marcă, ce calmant consideră că e cel mai bun… Banda va ajunge în arhiva mea personală. Nox se gîndea la emisiunea „Din destăinuirile unor vechi spioni”; după ce se va pensiona, va furniza pentru realizatorii acestei emisiuni materialul, să zicem la cincizeci de dolari minutul. O-6 e ce-i drept tînăr, poate activa treizeci de ani pe muchie. După cum – se gîndi Nox – nu-i exclus ca la toamnă, după ce va fi trimis acasă, să capoteze. Se sculă, se duse la birou şi se aşeză acolo, apoi scoase dintr-un sertar un dosar subţirel, pe care-l întinse căpitanului. – Pe ziua de azi, am încheiat cu problema asta! Dar… mai avem aici un flecuşteţ, cu care am putea începe o treabă. În timp ce Marcus parcurgea materialul, şeful său deschise televizorul pentru a ciupi două-trei imagini de la raliul automobilistic de la Nisa. Însă nu mai apucă decît pe un reporter, care încerca să-i ia un interviu nevestei unui concurent grav accidentat în urma exploziei maşinii pe care o pilota. „Ce simţiţi?”… Femeia plîngea şi îşi repezi pumnul spre reporter. În spate se zărea automobilul, încă fumegînd. Marcus nu văzu nimic din toate acestea. Era adîncit în lectura declaraţiilor unui transfug ungur mort într-un spital din Londra. Proprietarul de pe vremuri al farmaciei „Arhanghelul”, în ultimul său ceas îşi lăsase moştenire averea serviciului de spionaj secret. Cînd fugise, lăsase averea asta în Ungaria şi înainte de a muri încredinţase serviciului de spionaj cum anume s-o folosească. Nox închise televizorul. – Deci? Îl întrebă Marcus. – Totul e cui îi transmitem mai departe moştenirea. Riscurile sînt nule. – Tocmai asta-i partea cea mai interesantă. Noi cumpărăm, dar nota de plată se onorează dincolo. Asta nu-l entuziasmă pe Marcus. „Mai bine am avea idei, decît bani”, îşi spuse.. Dar nu rosti cu voce tare decît atîta: – Mîine pun problema asta în mişcare. Colonelul se ridică şi deschise ferestrele, ce ofereau privirii imaginea unui orăşel vechi, cu case bătrîne şi acoperişuri înalte şi ascuţite. Ca şi altădată, oraşul i se înfăţişa – a cîta oară? – aidoma unui Disneyland părăginit. – Ce vreme splendidă! rosti fascinat. Pare-ar fi vară! Deşi, după calendar, sîntem abia la mijlocul lui mai. Marcus salută şi dădu să se retragă. Dar colonelul îl oprii – Denumirea acţiunii? – Aş propune să-i zicem „Arhanghelul”.    

                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.    

Cuvânt înainte Romanul poliţist „Regele a murit" de Ellery Queen a fost tipă­rit, începând din anul 1952 şi până în 1980, în unsprezece ediţii şi fie­care republicare a fost considerată un best-seller, o carte de mare succes nu numai în America, ci în toată lumea. Ellery Queen este pseudonimul a doi scriitori : Frederic Dannay (1905—1982) şi Manfred B. Lee (1905—1971). Ei îşi încep colaborarea în anul 1929 la o nuvelă poliţistă, cu care câştigă un concurs literar orga­nizat de o revistă americană. În acelaşi an, un editor publică lucrarea sub pseudonimul Ellery Queen. Acesta este, de altfel, şi numele eroului principal al cărţii — un detectiv amator care-şi depăşeşte confraţii în isteţime şi în capacitatea de a face deducţii logice care-l călăuzesc în descoperirea autorilor crimelor. Queen devine astfel, timp de aproape patru decenii, unul din cele mai populare personaje ale literaturii poli­ţiste din Statele Unite. Deosebit de fecunzi, cei doi scriitori (veri) au scris peste patruzeci de romane. Lucrările lor au fost traduse, ecranizate, adaptate pentru radio şi televiziune. Colaborarea lor s-a terminat la 3 aprilie 1971 când Lee a decedat. Romanul „Regele a murit", transcris acum pentru prima oară în versiune românească, a fost scris în anul 1952 şi este considerat printre cele mai reuşite, nu numai ale celor doi scriitori, ci şi ale genului poliţist. Lucru de care vă veţi convinge încă din primele pagini ale cărţii.   I. INVADAREA APARTAMENTULUI lui Queen se petrecu la ora 8, într-o dimineaţă obişnuită de iunie, când strada 87 din cartierul de vest era spălată până la etajul al treilea de către maşina stropitoare a oraşului, iar ArseneLupin, stăpânabsolut al cornişei estice, se îndopa din firimiturile de pâine cu care se puteau hrăni o duzină de porumbei din împrejurimi. Era o invazie în stilul secolului al douăzecilea. . . fără avertisment. În momentul în care survenea, inspectorul Queen îşi cumpănea pieziş linguriţa deasupra celui de-al doilea ou, apreciind calm lovitura ; doamna Fabrikant tocmai îşi ridicase fundu-i colosal din cealaltă parte a camerei, pregătindu-se să bage aspiratorul în priză; iar Ellery era pe punctul de a intra în living, cu mâinile ridicate la gât ca să-şi aranjeze gulerul hainei. — Nu mişcaţi, vă rog. Nu se auzise nici un zgomot. Uşa fusese descuiată şi deschisă până la perete, iar vestibulul traversat în linişte. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui El­lery rămaseră unde se aflau. Cei doi bărbaţi stăteau sub arcada vestibulului. Mâna dreaptă le era acoperită de faldurile pardesiului. Erau îmbrăcaţi la fel, costume şi pălării de un cafeniu ambiguu, doar că unul purta cămaşă albastru închis, iar celălalt cămaşă brun închis. Amândoi erau voinici, cu chipuri simpatice, dar destul de inexpresive. Perechea privi prin livingul lui Queen, apoi se despărţiră şi Ellery observă că nu erau o pereche, ci un trio. Cel de-al treilea bărbat stătea în faţa apartamentului, călare pe ba­lustradă ca să supravegheze holul. Nemişcat, cu spatele spre uşa lui Queen, privea în josul scărilor. Cămaşă-albastră se îndepărtă brusc de gemenul său, trecând pe lingă inspectorul Queen de la masa rabatabilă, fără să-i acorde vreo atenţie bătrânului gentleman care-l privea cu ochii holbaţi. Intră foarte repede în bucătărie prin uşa turnantă. Colegul său rămase sub arcadă într-o atitudine aproape respec­tuoasă. Cămaşa brună adăugă un ton cald personalităţii sale. Îi apăru mâna dreaptă care ţinea un revolver calibrul 38 cu ţeava foarte scurtă. Cămaşă-albastră ieşi din bucătărie şi dispăru în dormitorul inspectorului Queen. Linguriţa Inspectorului, fundul doamnei Fabrikant, mâinile lui Ellery se lăsară cu grijă în jos şi în acelaşi moment. Nu se întâmplă nimic însă, doar Cămaşă-albastră ieşi din dormitorul Inspectorului, se îndreptă spre uşa unde stătea Ellery, îl dădu politicos la o parte şi intră în birou.   Cel de-al treilea bărbat supraveghea în continuare scările din hol. Gura doamnei Fabrikant se străduia să scoată un ţipăt. — Nu, Fabby, zise Ellery tocmai la timp. Cămaşă albastră reveni şi-i zise colegului său : — Drumul e liber. Cămaşă-brună încuviinţă din cap şi se îndreptă imediat spre doamna Fabrikant în partea cealaltă a camerei. Ea se ridică anevoios în picioare, mai galbenă decât lămâia. Fără să se uite la ea, Cămaşă-albastră îi zise cu o voce amabilă : — Maică, ia aspiratorul, du-l într-unul din dormitoare, închide uşa şi apucă-te de treabă. El se opri la fereastră. Arsene Lupin gunguri satisfăcut şi îşi luă zborul, iar doamna Fabrikant dispăru. De-abia atunci inspectorul Queen se dezmetici, regăsindu-şi vo­cea. Sări în picioare cât era de lung şi răcni : — Cine naiba sunteţi ? În dormitorul lui Ellery, dincolo de birou, aspiratorul începu să se tânguie, întocmai unui ferăstrău-bandă. Cămaşă-albastră închise uşa biroului, înăbuşind astfel zgomotul, şi îşi rezemă spatele de uşă. — Dacă asta este o tâlhărie... ! Cămaşă-albastră rânji, iar Cămaşă-brună — de la fereastră — Îşi îngădui un zâmbet care pentru o clipă îi schimbă înfăţişarea. Pri­virea sa rămase însă jos pe strada 87. — . . .e cea mai politicoasă din istorie, zise Ellery. Dumneata de la fereastră. Te-ar enerva dacă aş privi peste umărul dumitale ? Bărbatul dădu nerăbdător din cap în semn de dezaprobare. O maşină neagră cu număr de New York tocmai vira în strada 87 din Bulevardul Columb. Ellery îi văzu perechea strălucitoare parcată de cealaltă parte a străzii. În maşina parcată se aflau câţiva bărbaţi. Cămaşă-brună îşi ridică mâna stângă şi doi dintre bărbaţii din maşina parcată săriră afară şi traversară în goană strada până la tro­tuarul de sub ferestrele lui Queen. Când ajunseră la bordură, maşina care intrase pe strada 87 tocmai se opri în faţa casei. Unul dintre băr­baţi urcă în fugă scările de gresie ; celălalt deschise repede uşa din spate a maşinii şi, uitându-se în susul şi josul străzii, intră înăuntru. Din maşina care se oprise coborî un bărbat mărunţel. Era îm­brăcat într-un costum greu de descris şi purta o pălărie gri deformată. Urcă fără grabă treptele de gresie şi dispăru din vedere. — Îl recunoşti, papa ? Inspectorul Queen, alături de Ellery, negă clătinând din cap. Părea tulburat. — Nici eu. Cămaşă-brună era acum la uşa dormitorului Inspectorului, în aşa fel încât se afla faţă în faţă cu Cămaşă-albastră care stătea în cealaltă parte a camerei. Colegul de pe balustradă se apropie de pilastrul scării şi i se văzu mâna dreaptă în care ţinea, ca şi ceilalţi doi, un al treilea re­volver calibrul 38. Aparatul doamnei Fabrikant continua să se jeluiască. Brusc, afară pe hol, cel de-al treilea bărbat se trase îndărăt. Pălăria diformă şi costumul lipsit de distincţie al bărbatului mă­runţel începură să se înalţe din casa scării. — Bună dimineaţa, zise mărunţelul, ridicându-şi pălăria. Avea o voce ca o coardă de chitară din oţel. Văzut mai de aproape, nu era atât de mic cum păruse. Era mai înalt cu câţiva inci decât inspectorul Queen, dar cu aceleaşi oase mici ca ale acestuia şi faţa îngustă ca a multor oameni de statura mică. Capul i se lărgea la tâmple şi avea o frunte de savant. Pielea îi era netedă, fără riduri, cu o paloare specifică celor ce stau prea mult închişi în casă, părul şaten-cenuşiu, cu tendinţă de rărire. Ochii bul­bucaţi, protejaţi de ochelari fără ramă, aproape pătraţi, aveau o pri­vire oarecum indolentă, dar aceasta era doar o părere ; privirea lor furişată era de neevitat. O burtă în creştere îi bomba haina căreia nu i-ar fi stricat să fie călcată. După cum arăta i s-ar fi potrivit un me­lon şi o vestă  bordată. Putea avea cincizeci, şaizeci sau chiar patruzeci şi cinci de ani. Prima impresie a lui Ellery fu categorică: Profesorul distrat. Vocea autoritară şi întrucâtva stridentă de yankeu era potrivită pentru examene şi săli de clasă. Dar profesorii, distraţi sau altfel, nu umblau prin oraş însoţiţi de gardă înarmată în maşini puternice. Ellery se corectă. General, poate ofiţer superior, vreun individ din statul ma­jor al Pentagonului care a făcut minuni. Sau un bancher de modă veche din Vermont. Dar... — Mă numesc Abel Bendigo, zise oaspetele cu o voce nazală. — Bendigo ! Inspectorul făcu ochii mari. Nu sunteţi Bendigo. .. — Nu tocmai, zise Abel Bendigo cu un zâmbet. Presupun că nu i-aţi văzut niciodată fotografia. Dar ştiţi, inspectore Queen, eu am ghinion. Aceşti oameni care mă păzesc fac parte din Serviciul perso­nal şi de relaţii cu publicul al fratelui meu, serviciu condus de un tip foarte dur pe nume Spring. Colonelul Spring. .. mă îndoiesc că aţi auzit vreodată despre el. Ne tiranizează pe toţi, chiar şi pe fratele meu sau, aş zice, îndeosebi pe fratele meu ! Deci dumneavoastră sunteţi El­lery Queen, continuă musafirul fără măcar un glissando. E o mare plă­cere, domnule Queen. Totdeauna am considerat oarecum stupide aceste precauţiuni, dar ce pot face ? Colonelului Spring îi place să-mi aducă aminte că au e nevoie decât de un glonţ pentru a transforma farsa în tragedie... Pot să mă aşez ? Ellery trase în faţă vechiul fotoliu din piele, iar Inspectorul zise : — Îmi pare rău, domnule Bendigo, că nu ne-aţi înştiinţat mai dinainte.. . — Iarăşi Colonelul, murmură Abel Bendigo, lăsându-se în foto­liu. Mulţumesc, domnule Queen, pălăria poate sta foarte bine aici, pe podea... Deci în acest loc se rezolvă toate misterele. — Da, zise Ellery, dar eu cred că ceea ce-l nelinişteşte pe tata este faptul că peste vreo douăsprezece minute trebuie să fie în biroul său de la Sediul poliţiei care este în centrul oraşului. — Luaţi loc, inspectore. Vreau să vorbesc cu amândoi. — Nu pot, domnule Bendigo... — De data aceasta n-o să vi se observe lipsa. Garantez. Apropo, văd că v-am întrerupt de la micul dejun. Şi pe dumneavoastră, dom­nule Queen. — Avem doar cafea în dimineaţa asta. Ellery se duse la masă. Vreţi să beţi o cafea cu noi ? Din cealaltă parte a camerei Cămaşă-brună zise : — Domnule Bendigo. Bendigo îşi mişcă vesel mâna subţire. — Vedeţi ? Încă una din regulile colonelului Spring. Terminaţi. Vă rog.

PERSONAJE   ANDREW VAN           : un profesor THOMAS BRAD         : un importator de covoare                                    orientale STEPHEN MEGARA   : un călător VELJA KROSAC         : un răzbunător HELENE BRAD          : fiica vitregă a lui Brad MARGARET BRAD     : nevasta lui Brad JONAH LINCOLN       : directorul general al                                     afacerilor Brad ESTHER LINCOLN     : sora lui Jonah Dr. VICTOR TEMPLE  : un vecin PERCY LYNN              : un englez, om de lume ELISABETH LYNN      : nevasta lui Percy HARAKHT                  : Zeul Soarelui PAUL ROMAINE         : un nudist CĂPITANUL SWIFT     : căpitanul iahtului lui                                     Megara FOX                           : şoferul şi grădinarul lui Brad PROF. YARDLEY        : un arheolog                                                        PARTEA ÎNTÂI CRUCIFICATUL DIN ARROYO                                                       CAPITOLUL 1   CRĂCIUN LA ARROYO Într‑o dimineaţă de Crăciun, în apropierea orăşelului Arroyo din Virginia de Vest, fusese găsit cadavrul lui Andrew Van, decapitat şi crucificat pe un stâlp indicator în formă de T. Ellery Queen nu putuse să reziste acestei ştiri răspândi­te de ziare şi pe care o aflase la Chicago, acolo unde îşi în­soţise tatăl, ce nu era altul decât inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York; inspectorul fusese convocat în marele oraş la o întrunire pe tema isprăvilor făptuite de gangsteri. De îndată ce întrunirea luă sfârşit, Ellery îl trase după el şi reuşi să‑l convingă că o plimbare cu automobilul i‑ar face tare bine înainte de a se reîntoarce la New York. Tatăl cedă în faţa insistenţelor fiu­lui şi amândoi o porniră spre Virginia. Crima fusese comisă la intersecţia a două drumuri, la aproximativ o jumătate de milă depărtare de Arroyo. Ajun­gând acolo, Ellery şi tatăl său recunoscură cu uşurinţă locul; după traversarea orăşelului, care număra cel mult două sute de locuitori, au zărit de departe un mare stâlp indicator în formă de T, aşezat în punctul în care drumul pe care veneau ei era întretăiat perpendicular de cel ce du­cea de la New Cumberland la Pughtown. Stâlpul indicator stătea, deci, cu faţa spre capătul drumului către Arroyo; unul din braţe indica Pughtown, adică direcţia nord‑est, celălalt arătând spre New Cumberland, direcţia sud‑vest. Ellery opri şi coborî din maşină, în ciuda protestelor ta­tălui său, inspectorul. Afară era îngrozitor de frig, pămân­tul îngheţase bocnă. Tânărul privi îndelung la stâlpul pe care fusese crucificat Andrew Van, excentricul învăţător din Arroyo. Stâlpul, altădată alb, acum de un cenuşiu murdar, era înalt cam de trei metri şi jumătate. Ellery observă că inter­secţia drumurilor forma şi ea un T, asemenea stâlpului, la fel ca inscripţia ciudată găsită pe uşa casei unde locuia victima, litera T scrisă cu sânge… Ellery suspină, întrebându‑se ce nebun furios putuse să comită această crimă atroce, inexplicabilă. Îşi aminti de amănuntele apărute în ziare: ucigaşul bătuse nişte cuie mari în palmele şi gleznele victimei; alte două cuie fusese­ră bătute la subsuori ca să susţină greutatea corpului. Ab­senţa capului te făcea imediat să te gândeşti la un T mare. Drumurile se intersectau formând un T. Pe uşa casei lui Van, situată în apropiere, ucigaşul trasase un T cu sângele victimei sale… Şi de ce să comiţi o crimă în ziua de Crăciun? Poliţia locală nu înţelegea nimic din tot ce se întâmpla­se. Van nu avea duşmani, dar nici nu i se cunoştea vreun prieten. Singura fiinţă mai apropiată, un om simplu pe nu­me Kling, îi slujea drept servitor. Dar acum era de negăsit. Nimeni nu‑l mai văzuse de când fusese descoperit cada­vrul stăpânului său. Exista temerea că ar fi putut să cadă şi el victimă acelui nebun sângeros. Ellery îşi scoase pince‑nez‑ul, şterse cu grijă lentilele şi examină cu meticulozitate stâlpul indicator, observând gă­urile lăsate în lemn de cuiele scoase de poliţie. Sângele co­agulat se întărise în locurile unde fuseseră ţintuite mâinile şi picioarele. Dar şi mai mult se găsea pe partea verticală a stâlpului, provenit de la rana deschisă a gâtului; sângele inundase pur şi simplu lemnul. Ellery se întoarse la maşină, unde îl aştepta inspectorul, îngheţat de tot şi foarte prost dispus. — Haide, grăbeşte‑te odată! se răsti el. — Zău că nu eşti deloc curios. — E prea frig. Ellery zâmbi, porni motorul şi îşi continuară drumul spre Arroyo. — Stranie întâmplare, strigă Ellery ca să acopere zgomo­tul motorului (maşina celor doi Queen era o antică Due­senberg, rapidă dar nărăvaşă), să fii crucificat în ziua de Crăciun! Răspunsul inspectorului se pierdu în vacarmul stârnit de maşină. Pătrunseră în mare viteză în orăşel şi se opriră în faţa unei case foarte modeste, împodobită cu o firmă scrisă de mână cu făloşenie, pe care se putea citi: Hotelul oraşului Arroyo. Ellery şi tatăl său intrară şi se pomeniră, după ce trecură şi de a doua uşă, în faţa unui personaj puţin cam stupid pe care îl bănuiră a fi şeful poliţiei locale. — Sergentul Luden? — Eu sunt. Ce doriţi? — Sergente, făcu Ellery cu o voce pe care se strădui s‑o facă cât mai impresionantă, dă‑mi voie să ţi‑l prezint pe inspectorul Queen de la Biroul Central al Poliţiei din New York. Sergentul păru deosebit de surprins şi îi oferi un scaun inspectorului. — Cazul Van, ai? Nu ştiam că şi cei de la New York se interesează de el. — Spune‑ne amănunte, sergente, făcu Ellery servindu‑i cu ţigări pe cei de faţă. — Amănunte… păi… mi s‑a acrit să tot dau la amănun­te. Ne‑au năpădit ziariştii… — Cine a găsit cadavrul? — Old Pete. Mai mult ca sigur că nu‑l cunoaşteţi, locu­ieşte într‑o colibă, acolo, pe coline. — Nu mai era vorba şi de un fermier? — Ba da, Mike Orkins. Se pare că Orkins venea la Arro­yo cu Fordul lui, vineri dimineaţa, adică în dimineaţa Cră­ciunului. În drum l‑a întâlnit pe Old Pete, care venea şi el în oraş, şi i‑a oferit un loc în maşina lui. Ei bine, când au ajuns la cotitură au dat nas în nas cu cadavrul lui Andrew Van. — Am văzut stâlpul, zise Ellery. — Au venit o sumedenie cu maşinile să‑l vadă, bombăni sergentul Luden. Spuneam deci că pe Old Pete şi Orkins, văzând acest spectacol, i‑a apucat aşa o frică încât au şters‑o spre Arroyo cât ai zice peşte. — Nu s‑au atins de cadavru? întrebă inspectorul. Luden îşi scutură chica lui căruntă. — Da' de unde! Au dat fuga aici de parcă i‑ar fi alergat necuratu' şi m‑au sculat din somn. — Cât era ceasul? întrebă Ellery. — Era opt, mărturisi sergentul. — Şi aţi plecat imediat acolo împreună cu dl Hollis, pri­marul? — Da. Am strâns câţiva tipi şi ne‑am dus să vedem. Ce porcărie! Şi încă şi‑n ziua de Crăciun! Unde mai pui că Van era ateu… — Adică ce vreţi să spuneţi? întrebă cu vioiciune inspec­torul. Sergentul păru stingherit. — Ei bine,  era un om care nu mergea niciodată la bise­rică. Preotul… — Să fie oare o crimă săvârşită de un individ cuprins de fanatism religios? se adresă Ellery tatălui sau. — A zis cineva asta, mormăi sergentul, dar eu nu cred aşa ceva. — Presupun că nu bănuiţi pe nimeni din acest oraş? întrebă Ellery. — Sigur că nu! Eu zic, domnule, că e vorba de cineva pe care Van l‑a cunoscut mai demult. — Au fost pe‑aici străini recent? — Nu… Deci primarul, eu şi tipii veniţi cu noi am iden­tificat cadavrul după construcţia lui, haina şi actele pe care le‑am găsit în buzunare. După aceea l‑am dat jos. La întoarcerea în oraş ne‑am oprit în faţa casei lui Van… — Da? făcu Ellery foarte interesat. Şi ce‑aţi găsit acolo? — O dezordine cumplită, răspunse sergentul Luden. Toate scaunele răsturnate de parcă s‑ar fi bătut, sânge peste tot, acel semn în formă de T, de care au tot scris zia­rele, făcut pe uşă tot cu sânge. Şi Kling nicăieri. — Ah, făcu inspectorul, servitorul? A plecat luându‑şi lucrurile cu el? — Ei bine, zise sergentul scărpinându‑se în cap, nu prea am idee. Judecătorul mi‑a cam preluat toate sarcini­le. Cred că îl caută pe Kling… şi pe încă altcineva. Da nu pot să vă spun nimic. — Nici o veste de la Kling? — Nu. Cadavrul a fost dus în principalul oraş al ţinutu­lui, Weirton, la douăsprezece mile de aici. Procurorul a si­gilat casa lui Van, iar poliţia statului este ocupată până peste cap cu acest caz. Ellery reflectă un moment, în timp ce tatăl său se foia nervos pe scaun. — Cadavrul fusese decapitat, murmură după aceea Elle­ry. Cu un topor, mi se pare? — Da, am găsit toporul la el în casă. Era toporul lui Kling, dar nu s‑au găsit pe el amprente. — Dar capul? Sergentul făcu un gest de neputinţă. — N‑am idee. Presupun că ucigaşul l‑a luat cu el ca amintire. Ha, ha! — Acum, tată, zise Ellery punându‑şi pălăria pe cap, cred că putem pleca. Mulţumesc, sergente.

TABLA DE MATERII     CARTEA ÎNTÎI   I.     CU 25 ANI ÎN URMĂ: IANUARIE 1905 În care o femeie însărcinată îşi pierde viaţa, datorită calamităţilor naturale şi încăpăţînării soţului ei.   CARTEA A DOUA   II.    MARŢI 24 DECEMBRIE 1929: AJUNUL CRĂCIUNULUI În care Ellery se alătură unui grup de invitaţi, pentru a petrece sărbătorile Crăciunului la ţară, într-o reşedinţă din Westchester, şi în care John Sebastian face anumite aluzii la unele evenimente viitoare.   III.   PRIMA NOAPTE: MIERCURI, 25 DECEMBRIE 1929 În care un fals Moş Crăciun se întrupează din neant şi în care un bou, o căsuţă şi o cămilă ocupă primul plan al acţiunii.   IV.   A DOUA NOAPTE: JOI, 26 DECEMBRIE 1929 În care misteriosul poznaş se dedă unui joc asasin, iar John Sebastian primeşte un nou dar, la fel de ciudat ca şi primul.   V.   NOAPTEA A TREIA: VINERI, 27 DECEMBRIE 1929 În care un pavilion de vară formează decorul unei poveşti de iarnă, iar un piron primit în dar asigură că acoperişul căsuţei nu mai poate fi ridicat.   VI.   A PATRA NOAPTE: SÎMBĂTĂ, 28 DECEMBRIE 1929 În care John Sebastian e lovit de o ciudată amnezie, lo­cotenentul Luria încearcă un şiretlic, iar Ellery Queen îşi pune din nou în joc întreaga sa perspicacitate.   VII.  A CINCEA NOAPTE: DUMINICĂ 29 DECEMBRIE 1929 În care Capricornului îi cresc patru coarne, în care apare un misterios semn X ce marchează un anumit loc şi în care încercările de a face o legătură între evenimentele petrecute şi numărul 12 nu duc nicăieri.   VIII. A ŞASEA NOAPTE: LUNI 30 DECEMBRIE 1929 În care reverendul Gardiner este amestecat într-o întîmplare ce n-are nimic de-a face cu religia, firma Freeman se clatină, iar John Sebastian primeşte în dar un bici.   IX.   A ŞAPTEA NOAPTE: MARŢI 31 DECEMBRIE 1929 În care două triunghiuri se transformă într-un pătrat, domnişoarele Brown şi Warren ajung la păruială, iar Anul Nou soseşte într-o atmosferă încărcată.   X.    A OPTA NOAPTE: MIERCURI 1 IANUARIE 1930 În care John primeşte în dar un cap de om, Ellery urmă­reşte o fantomă, iar inspectorul Queen face o vizită de Anul Nou la o oră cu totul neobişnuită.   XI.   A NOUA NOAPTE: JOI, 2 IANUARIE 1930 În care misterul lui John Sebastian devine mai de nepă­truns, Ellery Queen ajunge la disperare, iar menajeriei, tot mai numeroase i se mai adaugă o lighioană.   XII.  A ZECEA NOAPTE: VINERI 3 IANUARIE 1930 În care un călăreţ melancolic suferă un accident, păpuşii chioare îi creşte un dinte, iar detectivul nostru, tot mai perplex, ajunge în culmea deznădejdii.   XIII. A UNSPREZECEA NOAPTE: SIMBĂTA 4 IANUARIE 1930 În care doctorul Dark îi dă lui John unele sfaturi fără caracter medical şi în care semnul crucii completează căsuţa, aşa e oare?   XIV. A DOUĂSPREZECEA NOAPTE: DUMINICĂ 5 IANUARIE 1930 În care Olivette Brown conversează cu un spirit, lui Ellery i se dezvăluie misterul, iar John Sebastian primeşte ultimul său dar.   XV.  ZIUA DE BOBOTEAZA: 6 IANUARIE 1933 În care Queen junior refuză să se lase prins în cursă, mortul învie, multe lucruri se lămuresc, dar şi mai multe rămîn încă învăluite în mister.   XVI. CEEA CE A URMAT În care se face mult zgomot pentru nimic important, iar o dragoste ia sfîrşit, fără ca totul să fie rezolvat în această „tragedie a erorilor”.   CARTEA A TREIA   XVII. DUPĂ 27 ANI: VARA ANULUI 1957 În care Ellery Queen cade pradă nostalgiei, şi se lasă ispitit să reînvie unele lucruri din trecut.   XVIII. ZIUA URMĂTOARE În care se povesteşte — cît se poate mai pe scurt — ce s-a întîmplat de-a lungul anilor cu unele din cunoştinţele noastre, în viaţă sau decedate, şi în care Ellery pune la cale o călătorie.   XIX.  O ZI MAI TÎRZIU În care — pentru confirmarea ipotezei sale — Ellery Queen întreprinde o călătorie de 2500 mile în spaţiu şi de peste 3000 ani în timp.   XX.   URMARE ŞI EPILOG În care Ellery Queen îşi recunoaşte erorile tinereţii şi — cu oarecare întîrziere — lămureşte misterul celor douăsprezece nopţi.   SCURTĂ PREZENTARE A PERSONAJELOR     CLAIRE şi JOHN SEBASTIAN — o tînără pereche de oameni bogaţi ai căror descendenţi îl pun pe Ellery Queen în faţa unui mister, pe care nu va reuşi să-l dezlege decît 27 ani mai tîrziu.   DOCTORUL CORNELIUS F. HALL — un medic misterios, care asistă la o naştere şi la un deces, ţinute secret cu cea mai mare grijă.   ELLERY QUEEN — un tînăr detectiv în vîrstă de 25 ani; pus în faţa primei crime pe care o investighează independent, el reuşeşte să interpreteze corect complicata ţesătură de indicii; nesiguranţa tinereţii îl face însă să se îndoiască timp de 27 ani de justeţea soluţiei sale.   JOHN SEBASTIAN — un tînăr poet plin de imaginaţie, tot în vîrstă de 25 ani; deşi înclinat spre lucruri neprevăzute, ciudatele daruri de Crăciun pe care le primeşte constituie chiar şi pentru el o enigmă.   ARTHUR B. CRAIG — un tipograf cu totul deosebit, care în acelaşi timp este şi tutorele diligent al lui John Sebastian; reşedinţa sa de la ţară formează cadrul în care se desfăşoară dramaticele eve­nimente povestite.   RUSTY BROWN — o tînără şi atrăgătoare roşcată, creatoare de bijuterii sofisticate, ea a pus stăpînire pe inima lui John Sebastian.   DOAMNA OLIVETTE BROWN — mama lui Rusty; adeptă convinsă a ştiinţelor oculte, ea descoperă în globul său de cristal un secret, pe care John se considera a fi singurul care-l cunoaşte.   ELLEN CRAIG — o tînără şi drăguţă studentă la universitatea Wellesley, nepoată a lui Arthur Craig; ea îl urmăreşte pe Ellery aproape cu aceeaşi perseverenţă cu care acesta îl urmăreşte pe asasin.   VALENTINA WARREN — o artistă dramatică debutantă plină de ambiţie, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-l cuceri pe John Sebastian.   MARIUS CARLO — un tînăr muzician „furios”, certat cu întreaga omenire.   DOCTORUL SAM DARK — medicul de casă al familiei Craig, care ţine loc de medic legist, pe timpul vacanţei forţate petrecute de invitaţii lui ARTHUR CRAIG la reşedinţa acestuia.   DAN Z. FREEMAN — editorul lui Ellery Queen; un om deosebit de manierat, a cărui vacanţă de Crăciun este tulburată de ameninţarea unei iminente prăbuşiri a firmei sale.   ROLAND PAYN — jovialul avocat al lui Arthur Craig, al cărui trecut se putea preta la un şantaj.   Reverendul ANDREW GARDINER — un pastor blînd în a cărui turmă se află şi o oaie rătăcită.   Locotenentul LURIA — un poliţist sever dar flexibil, care ţine în mîinile sale, timp de două săptămîni, soarta întregului grup.   DEVOE — un chipeş sergent de poliţie, căruia i se dă consemnul de a păzi grupul de invitaţi, lucru care, de altfel, nu displace întru totul unora dintre reprezentantele sexului slab.   Inspectorul de poliţie QUEEN — a cărui apariţie intempestivă în miez de noapte are efectul unei lovituri de teatru pentru socotelile fiului său Ellery.   Sergentul VELIE — principalul colaborator, al inspectorului QUEEN; el aduce de la New York unele informaţii nedorite, ce încurcă socotelile precum şi dovezile irefutabile ale acestora.         CARTEA ÎNTÎI     VITEZE LEGALE MAXIME PENTRU AUTOVEHICULE.   În localităţi aglomerate: 10 mile pe oră. În sate şi oraşe, în afara zonelor aglomerate: 15 mile pe oră. În afara localităţilor şi la periferii: 20 mile pe oră.   (Extras din legea circulaţiei, în vigoare în  statul New York, în anul 1905)   CAPITOLUL I     CU 25 DE ANI ÎN URMĂ Ianuarie 1905   În care o femeie însărcinată îşi pierde viaţa datorită ca­lamităţilor naturale şi încăpăţînării soţului ei.     Pentru Claire Sebastian, noul an începu ca o încîntare. Copilul era foarte vioi. — Tu ce crezi, n-o fi cumva un mînz, John? În intimitatea camerei de hotel, ea îl lăsă pe soţul ei să-i pipăie pîntecul în care mica vietate se răsucea izbind-o cu picioruşele. Soţii Sebastian au rîs mult timp împreună în săptămîna aceea. John se gîndise să petreacă anul nou la New York şi să ducă pentru cîteva zile o „viaţă de oraş”. — În ultimele luni, cît ai stat închisă la Rye, ţi-a lipsit veselia, Claire! îi spusese el. Cred că n-ar fi rău să facem o escapadă înainte de a trebui să te consacri gravelor răspun­deri de mamă. Claire socotise că era oarecum riscant să se amestece în vîrtejul vieţii mondene a New York-ului, în starea în care se afla. În cele din urmă, ajunsese însă la o indiferenţă în­găduitoare, ignorînd cu bună ştiinţă silueta deformată pe care i-o înfăţişa oglinda. — N-au decît să se zgîiască la mine cît or vrea cucoa­nele din New York! Pînă miercuri 4 ianuarie, escapada lor se desfăşurase cum nu se poate mai plăcut. John rezervase un apartament la Waldorf şi lăsase baltă în timpul sărbătorilor afacerile firmei Sebastian & Craig. — Săptămîna asta îţi aparţine, iubito, o asigurase el. Edi­tura şi Arthur Craig se pot descurca cîteva zile şi fără mine, chiar dacă unele lucruri au să şchioapete puţin. O sărută drăgăstos. Claire roşi de-a binelea. Se simţea ca în luna de miere. — Tu eşti pe cale să devii un pupăcios fără pereche, John, chicoti ea. Crezi că am putea merge să dansam undeva, unde cîntă o orchestră de jazz? John refuzase însă categoric această propunere. De fapt, Claire nu avusese nici măcar timp să simtă lipsa dansului. Revelionul îl petrecuseră în apartamentul somptuos al unuia din editorii cu care soţul ei era prieten, în compania unor nume ilustre din lumea literară. Şampania şi conversaţia erau la fel de spumoase; i se cerea lui Claire opinia în legătura cu succesele de librărie ale anului: „Traversarea” lui Winston Churchill, „Mica păstoriţă din împărăţia cerurilor” a lui John Fox junior şi „Rebecca de la ferma Sunnybrook” de doamna Wiggin, precum şi părerea în legătură cu unii tineri scrii­tori la modă, printre care se numărau Jack London, George Barr McCutcheon, Lincoln Steffens şi Joseph C. Lincoln. Claire avea rareori prilejul să participe la viaţa intelectuală rafinată pe care soţul ei o ducea la New York şi, fără îndo­ială, seara aceea fusese o seară dintre cele mai strălucitoare. John stăruise ca, dimineaţa, micul dejun să-i fie servit lui Claire la pat, în timp ce el parcurgea în fugă ziarele, citind cu voce tare ştirile mai importante. Claire avea impresia că, în onoarea copilului ei, în întreaga lume au loc evenimente deosebite. Urmărise ultimele zile ale asediului de la Port Arthur, ca şi cum ar fi interesat-o direct, iar în di­mineaţa zilei de 2 ianuarie, cînd ziarele comunicaseră ştirea că generalul Stoessel capitulase în faţa generalului Nogi, fu­sese surprinsă de tonul grav cu care i se adresase soţul: — Într-o bună zi o să avem de furcă cu japonezii, nu uita ce-ţi spun. Claire socotise că nu era frumos din partea lui John să-i strice dispoziţia. Nu-şi putuse însă stăpîni rîsul cînd ii citise propunerea preşedintelui Roosevelt, imitînd de minune lă­tratul acestuia, ca soţii care-şi maltratează nevestele să fie biciuiţi la stîlpul infamiei. De obicei, cinau la Reisenweber, mergeau la teatru în fiecare seară şi apoi cinau la Delmonico. În seara de revelion îi văzuseră pe Sothern şi Marlowe în „Romeo şi Julieta”, luni seara pe Fiske în „Hedda Gabler”, iar marţi seara, deşi o ninsoare abundentă începuse să cadă încă din timpul după-amiezii, reuşiseră să-l vadă pe David Warfield în „Profesorul de muzică”. După-mesele, Claire se ducea să facă tîrguieli pe Broadway. De la Arnold Constable, pe strada 19, cumpărase, cu conştiinţa că aşa se cădea, cîteva rochii potrivite ultimelor luni de sarcină; în schimb la magazinul Lord & Taylor de pe bulevardul 5 şi la B. Altman de pe bulevardul 6, renun­ţase să mai asculte de raţiune şi, cedînd tentaţiei, cumpărase o mulţime de lucruri pentru perioada ce avea să urmeze „fericitului eveniment”: jupoane de tafta cu volane ca spuma, fuste moderne scurte şi îndrăzneţe, a căror lungime abia ajungea pînă la gleznă şi care reprezentau atunci ultimul răcnet al modei, ghete înalte de antilopă, cu tocuri franţuzeşti, care atrăgeau privirile prin culorile lor pastelate şi o provizie în­treagă de rulouri, abil confecţionate din sîrmă, pe care să-şi facă cocul. Cumpărase chiar şi ace de pălărie lungi, din acelea noi, care, după cum o asigurase vînzătoarea de la Altman, erau mai şic decît cele scurte şi, bineînţeles, multe, multe rochii de seară.

CAPITOLUL I   În ziua când i se decernă, lui Karen Leith, marele premiu de literatură, fericitul ei editor fu încântat de a-şi fi putut decide eroina să apară în public. D-ra Leith, merse chiar până acolo, încât consimţi ca minunata sa grădină japoneză, situată în spatele cochetei case din Washington Square, să servească de cadru acestei manifestări în acelaşi timp mondenă şi literară. Laureată a marelui premiu de literatură! Această distincţie izbutise să producă o oarecare impresie asupra timidei femei, frumoasă încă în pragul celor patruzeci de ani, venită fără vâlvă din Japonia; şi de atunci ducea o viaţă izolată în dosul pereţilor opaci ai casei din Washington Square, unde scria romane minunate, pigmentate cu străluciri bogate. Puţinele persoane admise lângă domnişoara Karen, erau de acord în această zi memorabilă, că celebra romancieră nu le păruse niciodată atât de însufleţită şi surâzătoare; alţii, mult mai numeroşi, o vedeau pentru prima dată. Karen îşi primea musafirii mai de vază într-un mic pavilion situat în mijlocul grădinii exotice, în timp ce prepara ceaiul după un ceremonial cunoscut în Japonia sub numele Cha-noyu. Auzind-o fredonând cântecul ritual cu o uşurinţa surprinzătoare, s-ar fi crezut că fusese scris în limba sa maternă, vorbită înainte de engleză. Învârtea un bastonaş într-un vas de ceramică veche umplut cu praf de ceai verde; o femeie foarte bătrână, în kimono, stătea tăcută în spatele ei, ca o zeitate protectoare. Răspunzând unei întrebări cu privire la bătrâna femeie, Karen Leith, spuse: — Se numeşte Kinumé. Este un înger al blândeţii şi devotamentului. O am lângă mine de… oh! de secole. O umbră de neînţeles trecu pe faţa frumoasă şi obosită a romancierei. Un invitat observă: — Are tipul japonez, mignon, dacă aş putea să mă exprim astfel. Dumnezeule! cât este de mică! Karen murmurând câteva cuvinte nedesluşite pentru auditoriu, bătrâna femeie se înclină adânc înainte de a ieşi. — Kinumé înţelege perfect engleza, cu toate că n-a învăţat niciodată s-o vorbească curgător, explică Karen pe un ton de scuză. Este născută într-una din insulele Liou Kiou scăldate de Marea Chinei Orientale. Indigenii sunt încă mai mici dar mai bine proporţionaţi decât japonezii propriu-zişi şi sunt cunoscuţi pentru blândeţea caracterului lor. Un tânăr, înalt, purtând un pince-nez spuse: — Nu cred că spun prea mult când afirm că locuitorii din Liou Kiou nu cunosc armele mortale de peste trei secole. — Insule fericite, observă domnul cel înalt. — Ne puteţi da un exemplu despre această blândeţe de caracter, domnişoară Leith? Figura romancierei se lumină de unul din acele surâsuri rare. — Un paradis, unde crima este necunoscută! Aceasta pare prea frumos ca să pară adevărat. — Ceea ce nu-i împiedică pe japonezi să fie celebri pentru crimele lor, – interveni editorul d-rei Leith. Karen îi aruncă o privire înainte de a trece vasul din mână în mână. Un critic literar îi puse o întrebare. — Gustă-l… Nu, nu-mi amintesc de Lafcadio Hearn[1]. Aveam abia şapte ani la moartea sa. Dar tatăl meu îl cunoscuse bine; ocupau amândoi o catedră la Universitatea Imperială… Ceaiul meu este delicios, nu-i aşa? Întrebarea se adresa tânărului înalt cu pince-nez, dl. Queen, autorul unui oarecare număr de romane poliţiste, care luase vasul din mâinile d-rei Leith. Dl. Queen îşi opri o strâmbătură fără voie, şi răspunse: — Un nectar! Apoi trecu vasul vecinului său, un uriaş între două vârste, cu spatele încovoiat de studiu, care-l trecu mai departe fără să-şi fi muiat buzele. — Voi pune totul laolaltă, Karen, afară de microbi, explică uriaşul cu un zâmbet silit. Această butadă fu primită cu un hohot de râs; toată lumea ştia că d-rul John MacClure o cunoştea pe Karen Leith mai bine ca oricine şi că nu va trece mult până când îi va da numele său! Ochii săi albaştri deschişi, cu privirea ciudat de pătrunzătoare, aproape nu părăseau faţa ei. — Fie, doctore! exclamă o femeie de litere… Ce lipsă de simţ poetic! — Acesta îl am comun cu microbii, – răspunse MacClure. Chiar şi Karen schiţă un zâmbet. Manning, de la World, care tocmai îşi amintise data aproximativă a morţii lui Lafcadio Hearn, spuse ezitând: — Iartă-mă, d-ră Leith… dacă memoria mea nu mă înşeală aceasta v-ar da aproape patruzeci de ani. Karen începu prepararea delicată a unui alt castronaş cu ceai. — Foarte curios, murmură dl. Queen. Viaţa începe la patruzeci de ani, eram sigur de asta. Privirea timidă şi rezervată a lui Karen se întoarse spre dr. MacClure; ea răspunse: — Este o coincidenţă, d-le Queen. Viaţa începe la cincizeci de ani pentru unii şi la cincisprezece pentru alţii… începutul vieţii corespunde cu cel al fericirii. Femeile se priviră reciproc, înţelegând sensul cuvintelor lui Karen. Fericită muritoare care reuşise să se facă iubită de alesul inimii! Una din ele întrebă cu răutate pe d-rul MacClure care era părerea sa asupra chestiunii.. — Nu mă mai ocup de naşteri, răspunse el scurt. — John! — protestă Karen. — Cu alte cuvinte începutul vieţii nu mă interesează. Numai sfârşitul contează în ochii mei. Nimeni nu simţea nevoia să-i completeze gândul. Fiecare ştia că doctorul MacClure era un duşman neîmpăcat al morţii. Se făcu linişte. De la acest om obişnuit să lupte contra morţii emana o putere care reducea la tăcere pe muritori. D-rul MacClure părea a nu se teme de cei mai virulenţi microbi, sterilizaţi de atingerea sa… Dispreţul său pentru bani şi onoruri făcuse din el un personaj de legendă cu toate insinuările josnice ale invidioşilor care atribuiau atitudinea sa tocmai averii sale imense şi gloriei. Considera oamenii în general ca pe insecte care-şi urmau scopul pe măsura lor. Fiinţe neînsemnate bune cel mult de a servi pentru experienţe de laborator. Când acestea îl supărau, d-rul MacClure le îndepărta cu o simplă mişcare a mâinii sale antiseptice şi păroase.   [1] Scriitor american (1850-1904) născut într-o insulă din Marea Ionică. (N.ed.)

Prefaţă Etajul întâi, al doilea, al treilea, al patrulea? N-are importanţă, peste tot e la fel. Mă opresc pe palierul etajului doi. Se simte un miros vag de pisică şi dezinfectant, de talaş umed. Pe uşă o tăbliţă de alamă pe care e gravat un nume: „Cavalcatore”. Apăs pe butonul soneriei şi după puţin timp aud nişte zgomote de dincolo de uşă. Paşi înăbuşiţi, zgomotul unui zăvor. Uşa se deschide şi apare o femeie. — E-acasă domnul Brambilla? — Încă nu, zice femeia, dar nu întârzie mult. Poftiţi vă rog. Generoasă, deschide larg uşa spre vestibul. E un vestibul ca oricare altul. Cuierul cu o pălărie bărbătească, un fular spânzurat şi două umbrele în suportul anume făcut. O bancheta, un telefon, o etajeră pentru flori cu un ghiveci gol. Pe jos, pe plăcuţele de faianţă violent lustruite, două dreptunghiuri de cârpă cenuşie mă invită să mă opresc şi să-mi şterg bine talpa pantofilor, în timp ce femeia mă priveşte recunoscătoare şi aşteaptă fără să dea niciun semn de nerăbdare. Un copil de şase sau şapte ani apare la o uşă pe coridorul lung şi mă priveşte cu ochii mari, şi, curios, dispare de îndată ce încerc să-i surâd. Un zgomot de vase se aude din nu ştiu ce parte a casei. — Bărbatu-meu e întotdeauna punctual, zice femeia, în câteva minute e acasă. Vreţi să vă scoateţi pardesiul? Făceţi-vă comod. Dezbrac pardesiul şi îl atârn în cuier. În vestibul se simte un miros puternic de ceară. Doamna o ia înaintea mea pe coridor şi străbatem o zonă unde mirosul de ceară dispare pentru a lăsa loc binecuvântatului miros de stufat, apoi renaşte din nou mirosul cerii, iar în salon acelaşi miros de ceară se atenuează pentru a face loc suavului parfum de garoafe. Copilul de şase sau şapte ani apare în uşă, mă priveşte cu ochii mari şi, curios, dispare de îndată ce îmi îndrept privirile spre el. — Sunteţi un Brambilla şi dumneavoastră? mă întreabă doamna, aşezându-se pe un mic fotoliu din faţa mea. — Sunt şi eu un Brambilla, zic, suntem din aceeaşi familie. Nevastă-mea lustruieşte podelele şi nu-mi dă voie să mă aşez pe patul abia făcut. Din când în când aduc acasă câte un buchet de flori sau o prăjitură. După masă mă întind pe canapea şi citesc, la o anumită vârstă, în mod fatal, devii un Brambilla. — Dumneavoastră bărbaţii sunteţi cu toţii nişte Brambilla numai când sunteţi acasă, în rest însă… zice doamna surâzând. Ce ştim noi femeile ce se întâmplă după aceea? — Suntem Brambilla şi în afara casei, zic, de-acum încolo avem o răspundere – familia, creşterea copiilor, atâtea şi atâtea sfinte obligaţii. Trebuie să cumperi o pereche de pantofi, să chemi un instalator pentru a-ţi repara conducta de apă, să repari rulourile la ferestre. Astea sunt singurele aventuri pe care ni le mai putem îngădui. Zugrăvirea unei odăi devine o aventură grozavă, de care îţi aminteşti toată viaţa. — E adevărat, zice doamna cutremurându-se, noi am pus să ne tapiseze trei încăperi, ceea ce e puţin. O grozăvie! Nu mai ştiam unde să mâncăm, unde să dormim, nu ne mai găseam lucrurile, iar mobila era târâtă de ici colo, mânjită de clei, de var. Dar podelele? Nu mai spun de podele, ce mizerie! El era furios, eu nu mai pricepeam nimic, copiii făceau să sporească tărăboiul iar femeia de serviciu umbla prin casă ca năucă de nu mai ştia încotro s-o ia. E într-adevăr o aventură extraordinară. — Când eram tineri, nu astea erau aventurile la care visam. Visam călătorii pe mare, cavalcade în deşert, caravane în pădurile virgine. — Prostii. Şi fantezie de prost gust. Realitatea e cu totul alta. Vă gândiţi la drama provocată de robinetul care nu se închide şi de apa care ameninţă să-ţi inunde casa? Şi la războaiele cu domnul Brambilla de sus care face gălăgie de se cutremură tavanul, şi cu domnul Brambilla de jos care ne pretinde să stăm nemişcaţi toată ziua şi să legăm copiii de piciorul mesei ca să nu mai facă gălăgie? Şi atâtea alte aventuri care desigur nu ţi se pot întâmpla în Sahara, ci numai într-un biet apartament, la oraş. Servitoarea apare în uşă. Din spatele ei, copilul de şase sau şapte ani îşi bagă capul şi mă fixează cu ochii mari. — Să pun masa, doamnă? întrebă servitoarea. — Da, Teresina, răspunde doamna. Servitoarea pleacă şi copilul rămâne fixându-mă în continuare şi, curios, când îi surâd, dispare. Se aude uşa de la intrare care se deschide şi se închide, cineva a alunecat pe plăcile de faianţă, o uşă care se trânteşte. — Fiica mea e un diavol! zice doamna ridicându-se şi privind din uşă pe coridor. Ţi-ai şters pantofii? — Bună, mamă, strigă un glas plin de prospeţime şi sălbatică energie. Ce-avem de mâncare astăzi? — La altceva nu se mai gândesc, zice doamna revenind în salon, să mănânce şi atâta tot. Noi ne frământăm dacă sunt uzi la picioare sau transpiraţi. Dar pentru ei lucrurile astea nu au importanţă. — Pentru moment, apoi vor deveni şi ei nişte domni Brambilla oarecare. Acuma visează să cucerească luna, dar mai târziu vor fi mulţumiţi dacă vor reuşi sa obţină o reducere de zece la sută la un serviciu de cafea.

EU PE ASTA O FAC ZOB! ROMAN CUM NU SE POATE MAI POLIŢIST CU VEŞNICUL ONEST CARE FACE PE DURUL UN CÂINE AMOREZAT LULEA O CRIMĂ ÎN SACUL CU RUFE O GAURĂ CARE-ŞI SCHIMBĂ LOCUL ŞI ALTE MARAFETURI MAI MULT SAU MAI PUŢIN BIZARE CE PAR „MADE ÎN U.S.A.” SAU CAM AŞA CEVA. CAPITOLUL I Mă prefac că dorm, dar în realitate ies să-mi procur carburant. Dar abia îmi fac plinul, dau de bucluc.     Mă trezesc lac de sudoare, cu impresia că sunt într-o cadă de baie. Într-o cadă de baie, pe întuneric. Pesemne e încă noapte. Mă uit la ceasul de pe noptieră şi văd că e trei fără un sfert. Arătătoarele fosforescente îmi apar ca nişte braţe răstignite, deci niciun dubiu; nu poate fi nouă şi un sfert, din pricina întunericului. Întind braţul şi vâr un deget în paharul de pe noptieră. Simt că paharul e gol. Iau sticla şi o zgâlţâi. E goală şi ea. Câtă vreme dorm, puţin îmi pasă că sticla de whisky e goală, dar când sunt treaz, treaba se schimbă. Nu mă împac deloc cu sticlele de whisky goale. Închid ochii şi încerc să readorm repede, dar degeaba, nu izbutesc. Gândul îmi zboară la afurisitele de sticle goale şi cum naiba fac de se termină atât de repede. Aşa e viaţa, oameni buni. Totul are un sfârşit pe lumea asta, dar se mai spune şi că totul o ia de la capăt. În cazul de faţă însă, nu văd s-o ia nimic de la capăt. Când o sticlă e goală, goală rămâne fir-ar afurisită să fie; trebuie ca cineva să aibă grijă să cumpere una plină. Încerc să gonesc gândul acesta, dar ce uşor e de spus! Am nevoie de carburant şi când dorm; aşa-s eu făcut. Sunt nevoit deci să mă scol, să cumpăr o sticlă de jos, de la barul care ţine deschis toată noaptea. La „Pipistrello”[1] ca să fiu mai precis. Când să-mi dau jos picioarele din pat, mi-aduc aminte de Greg. Greg e asociatul meu, şi ştiţi doar cine e asociatul meu. Gregorio Scarta. Câinele poliţist care şi-a luat licenţa de detectiv particular odată cu mine şi cu care sunt acum asociat. La ora asta doarme în bucătărie, unde-şi are culcuşul. Dacă simte că mă scol, o să vrea să vină cu mine, el fiind primul care aleargă când e rost de ceva de băut. Tot el mă ajută să golesc toate sticlele care-mi pică în mână, dar singur nu bea, ferit-a sfântul. Pot să-i las chiar cheile de la barul cu băuturi, nu e niciun pericol. Bea numai când beau eu, şi aici trebuie să vă mărturisesc că de-ar fi să mă iau la întrecere cu el, nu ştiu care din doi ar ieşi învingător. Aseară am băut destul, aşa că nu-mi vine să-l iau din nou la „Pipistrello” –, mai ales că acolo e o căţeluşă, Fernanda, de care e amorezat lulea. Are slăbiciune pentru căţeluşele cu coada lungă, şi aici chiar că nu-l înţeleg, dar în fine, astea-s treburi de câine. Deci, din partea mea, ducă-se când pofteşte, dar în noaptea asta găsesc că nu e cazul. Beau doar câteva păhărele, îmi cumpăr o sticlă plină şi mă întorc repede. Ăsta mi-e planul. Cobor aşadar din pat încet-încet, căci dacă mă aude cumva, o să priceapă că vreau să ies. Scot dintr-un ascunziş magnetofonul şi-i dau drumul. Am gata înregistrată o bandă pe care mi-am imprimat sforăitul timp de patru ore. L-am înregistrat într-o noapte. Am pus magnetofonul în funcţiune înainte de a adormi, şi l-am oprit când m-am trezit. Aşa m-am auzit şi eu cum dorm şi vă asigur că fac ceva zgomot. E un întreg repertoriu de acute şi başi. De şuierături, de falseturi, de automobile în plină curbă, de trenuri care trec pe poduri de fier, ce mai tura-vura, o plăcere, nu alta. Când vreo blondă încearcă să pună mâna pe mine cu gândul s-o iau de nevastă, scot banda şi i-o pun; aşa îi trece complet pofta să se mărite cu unul care, noaptea, parcă-i o uzină în plină activitate. Aşa am procedat cu vreo duzină, şi de fiecare dată nu s-a mai pus problema căsătoriei. Bun. Acum banda mi-e din nou utilă. Dacă Greg aude că sforăi, stă cuminte în culcuşul lui. Mă îmbrac acum fără prea multe precauţii, fiindcă sforăitul meu e atât de puternic, că aş putea să trag şi cu pistolul fără să mă audă nimeni. Ies, închid uşa, cobor scările şi dau să ies în stradă, când un individ dă buzna în hol alergând direct spre mine şi, dacă n-aveam prezenţa de spirit să-l prin în braţe, mi s-ar fi prăbuşit drept pe pantofii mei noi-nouţi. Îl repun pe picioare şi-i cercetez cu privirea. Ei drăcie, pare să fie Demetrio, dar fac un efort să-l pot recunoaşte. E într-aşa un hal că pare mort din ’53. Se vede treaba că a alergat ca o locomotivă, dacă nu reuşeşte să tragă aer până în fundul plămânilor. Pariez pe ce vreţi că la mine venea, dar de ce, nu ştiu, şi nici n-am de gând să-i întreb pentru moment. Nici n-ar putea să răspundă. Îi trec o mână pe după spate şi-i târăsc după mine. Îi spun: — Nu trebuie altceva decât să pui din când în când câte-un picior pe pământ. De rest mă ocup eu. Îl duc aşa, aproape în spate, până la „Pipistrello”, unicul local din cartierul meu deschis toată noaptea, pentru cazul că am nevoie de un păhărel de whisky. Îl aşez la o masă, şi imediat îşi face apariţia Ercole cu două pahare şi o sticlă, după care dispare, ştiind foarte bine că nu suport pisălogi în jurul meu când sunt cu cineva la masă. Umplu paharele ochi; Dem deschide gura să spună ceva, dar îi fac semn că nu mă grăbesc. E mai bine ca întâi să se liniştească şi să-i tragă o duşcă bună. Eu dau paharul pe gât dintr-o înghiţitură, după care mi-l umplu din nou. Dem e un omuleţ care nu măsoară mai mult de un metru şaizeci, iar cele vreo patruzeci de kilograme variază în plus sau în minus după cantitatea de alimente ingerată. E omul care face curat la „Galeriile Fresco”, marele magazin de confecţii care ocupă tot blocul vecin cu cel în care locuiesc eu, şi a cărui ieşire de serviciu e chiar în faţa locului unde-mi parchez întotdeauna vechiul meu Blimbust. Dem e cel care îmi şterge în fiecare dimineaţă geamurile maşinii şi-mi lustruieşte clanţele, şi căruia îi dau din când în când câte-un bacşiş, când se întâmplă să am bani, iar când nu am, îi dau sa citească toate jurnalele vechi. Bea câteva înghiţituri din paharul lui, şi văd cum prinde încet-încet puteri şi îi revine suflul. — Bun, zic, acum, că te văd iar în stare de funcţiune, dă drumul la placă, să auzim ce ai de spus. — Domnul Fresco, bâiguie el, e mort. — Ascultă Dem, îi spun, îmi pare nespus de rău. O fi domnul Fresco un om de treabă dar nu-i sunt nici tată, nici frate. N-am din păcate nici cel mai mic grad de rudenie cu şeful dumitale, şi spun din păcate, fiindcă trebuie să lase o moştenire grasă, nu glumă! Nu înţeleg aşadar de ce-ai venit să-mi spui mie treaba asta. — A fost asasinat, se bâlbâie el, şi începe să tremure de parcă el ar fi fost mortul. — De unde ştii? întreb. — În fiecare noapte fac curăţenie la etajul doi, îmi spune el, şi-n noaptea asta, tocmai când ştergeam praful la raionul de pălării, aud un zgomot. Mi s-a părut că e un foc de armă. Alerg înspre fundul coridorului care duce la biroul domnului Fresco, şi chiar în anticameră, să mă împiedic şi alta nu de corpul domnului Francisco, lungit lângă uşă. Mort, domnule Pipa, cu o gaură în piept, chiar aici, şi cu o pată mare de sânge pe cămaşă şi cravată. Dem dă să-mi arate cu degetul stomacul în partea inimii, dar îi pun în mână paharul cu whisky care e încă aproape plin. Bea o înghiţitură, încetează să tremure timp de zece secunde, apoi reîncepe. — Am zbughit-o ca un fulger, continuă el, şi simţeam că mă sfârşesc, când aud pe cineva alergând în urma mea. Nu ştiu cum am ajuns la uşă. Sigur e că nu m-am oprit; am venit direct la dumneavoastră şi, dacă nu vă întâlneam în hol, cred că nu mai apucam să ajung la uşa dumneavoastră. Trage aer în piept şi mai dă pe gât o duşcă bună. Mă ridic, ocolesc masa, îl iau de guler şi-i salt în sus. — Ascultă, Dem, îi spun, ne cunoaştem amândoi de o groază de vreme şi totul a mers până acum strună, dar dacă vrei să-mi mai lustruieşti clanţele şi să-mi speli geamurile, şterge-o, întinde-o cât mai repede şi să nu te mai arăţi prin preajma mea. Nu vreau să am în niciun fel de-a face cu cadavrele tale; sunt oameni plătiţi anume să se ocupe de asemenea lucruri şi nu vreau să iau pâinea nimănui. Ai priceput? Îi dau drumul, se prăbuşeşte din nou pe scaun şi reîncepe tremuratul de unde îl lăsase. Îl fac să bea tot paharul de whisky şi aştept să-i vină puţină roşeaţă în obraji. Când văd că începe să mai prindă culoare, îl ridic din nou. — Acum ai să faci ce-ţi spun eu, îi zic. Îl duc până la tejgheaua unde se află cassa, iau receptorul telefonului, i-l vâr în mână, apoi fac numărul brigăzii criminale. — Vorbeşte, îi zic, spune la telefon în ce stare se află directorul tău şi şterge-o. Cască gura ca un peşte dar nu reuşeşte să lege nici două litere din alfabet în mod inteligibil, în timp ce-şi trece receptorul dintr-o mână în alta, de parcă ar fi fost un fier de călcat încins. Aud un cârâit în microfon şi mă văd nevoit să-i iau receptorul înainte să-l scape din mână. — Alo, zic, e un individ cu o gaură în piept care vă aşteaptă la etajul doi al „Galeriilor Fresco”. Trântesc receptorul în furcă, apoi îl iau pe Dem de braţ. — Întinde-o repede, îi spun, în două minute vor veni la faţa locului şi e bine să te găsească acolo. Eu n-am nici în clin, nici în mânecă cu povestea asta. Nu ştiu nimic, n-am văzut nimic, ai înţeles? Tu l-ai găsit pe director mort şi ai fugit să telefonezi brigăzii criminale. Ne-am înţeles? — Cineva alerga după mine, bâlbâie el. Îl fac să dea pe gât un pahar întreg de whisky, ca să mai prindă un pic de curaj. — Nu-ţi fie frică, îi spun, dacă tipul aude poliţia venind, o şterge cât ai zice peşte. Şi acum grăbeşte-te. Îl conduc până la uşă şi-i văd, slavă Domnului, că se poate ţine singur pe picioare. Deschide uşa, pleacă, iar eu mă întorc la locul meu. „Pipistrello” nu-i un local prea mare. Tejgheaua ocupă tot peretele din dreapta, în stânga sunt patru măsuţe şi o uşă care dă într-o a doua încăpere. Clienţii se duc mai toţi în această a doua încăpere, în prima oprindu-se doar cei care sunt în trecere. Aici unde mă aflu, suntem numai eu şi Ercole, patronul localului. Întotdeauna mă serveşte personal, chiar când e şi Flic acolo. Flic însă se învârte tot timpul încoace şi încolo şi îi serveşte mai ales pe cei din a doua încăpere. Mă aşez în faţa paharului şi mi-l umplu din nou, timp în care mă gândesc la toate porcăriile care se petrec în oraşul ăsta.   [1] Liliacul.

In vizita la minotaur de Arkadi Weiner Capitolul 1                   Zâmbetul reginei Coda nu i-a reușit nici ea. În locul unui pizzicato înalt, aproape țipător, iscase un sunet greoi, obtuz, tern. Din adâncul sălii, unde licăreau palid câteva lampioane, se auziră râsete. Plutea, respirând greu, noaptea încinsă, venețiană. Doamnele își agitau evantaiele, cavalerii le suflau de bună seamă la ureche vorbe galante, ele surâdeau, iar Antonio prindea mereu cu auzul zumzetul vocilor din sală și din această pricină blestemata de vioară suna tot mai urât. În cele din urmă, cineva rosti foarte deslușit, ca și când ar fi aruncat un bolovan în apă: „Și ce iscusit cioplitor în lemn l-am știut!“ În clipa aceea Antonio coborî dintr-o smucitură arcușul de pe strune și vioara țipă cu o bucurie răutăcioasă, infamă, iar lumea din sală începu să aplaude alene, cu nepăsare, zicându-și pesemne că, slavă Domnului, piesa muzicală s-a sfârșit… Stradivari porni cu pași țepeni spre odaia lui și, ajuns acolo, duse carafa cu apă la gură și bău îndelung, până la ultima picătură. Apa era caldă, vâscoasă și nu-i potoli setea. Antonio își trase peruca de pe cap, se șterse cu ea pe chipul încins, nădușit, și stătu multă vreme fără niciun ghid în minte, fără nicio tresărire a inimii, doar un gol imens, obositor, îl cuprindea ca o mare. Cineva bătu la ușă, dar el nu-i răspunse, căci masa festivă, organizată de contele Monzi, ar fi fost acum pentru el o tortură. Și-apoi nici nu-i mai păsa dacă el, contele, nu i-ar mai fi acordat de aici încolo protecția sa: istoria vieții îi era oricum încheiată. Întunericul și singurătatea făcură să-i mai scadă încordarea de până atunci și Antonio încercă deodată un profund sentiment de milă pentru sine însuși. Aprinse o lumânare de seu și scoase din raniță un cleștișor și o daltă lungă și subțire. Își luă vioara în mâini, iar aceasta - scurtă, umflată, cu gâtul proțăpit în sus, semănând cu un negustor genovez mulțumit de sine - îi provocă din nou un acces de ură. Propti vioara în tăblia mesei și cu o mișcare scurtă și precisă vârî lama de oțel a dălții pe sub placa de rezonanță. Vioara trosni prelung, iar trosnetul acesta - înspăimântat și hârâit - îl scârbi de asemenea. Scoase călușele din cuiburile lor, dădu jos strunele moi, neputincioase, și ridică placa. Văzu puntea groasă, ca din topor, bara de rezistență așezată prostește, aidoma unui ombilic strâmb, eclisele groase ca doagele unui butoi pentru păstrat scrumbii. Cu amară nedumerire continuă Antonio să cerceteze sfărâmăturile de lemn, dându-și seama prea bine că nu mai sunt bune de nimic. Doamne, arată-mi și mă-nvață: oare cum ar trebui să fie? De pe o clopotniță se auzi bătând miezul nopții și undeva, departe, în rada portului, bubui tunul bricului poștal, sosit din Neapole. Timpul se scurgea domol ca apa prin canalul din fața casei, însă harul Domnului, întârzia să pogoare. Pe fereastra deschisă se abătu o adiere nocturnă, mirosind a umezeală și a pește. Antonio se ridică în picioare, strânse de pe masă rămășițele viorii sale nesuferite, apoi veni la fereastră și aruncă în apa verzuie scândurelele amuțite. Pe urmă, fără să-și scoată haina și ghetele, se culcă în patul îngust și, dându-și seama că viața lui aici se încheie, își vârî capul în perna tare, umplută cu lână, și plânse amar. Plânse astfel multă vreme, iar lacrimile îi topiră încetul cu încetul amărăciunea, duseră cu ele rușinea pe care o încercase în seara aceea. Perna umezită de lacrimi i se încălzise, adierea ce se abătea pe fereastră îi răvășea molcom părul scurt din creștetul capului și, pe nesimțite, Antonio adormi. Când se trezi din somn, soarele se și înălțase pe cer, iar orizontul nu se mai putea distinge, căci pânza sclipitoare a apei părea totuna cu bolta de un liliachiu gingaș, vântul gonea vălătucii foșnitori, dantelați ai norilor, și numai dalta subțire de pe masă și cleștișorul cel negru îi amintiră că aseară viața de fapt i se sfârșise. Își aminti de acest lucru și izbucni în râs. În ziua aceea Antonio Stradivari împlinea nouăsprezece ani. …………………………………………………………………………..   Regina zâmbea. Surâsul îi era blând, curățel, de băbuță, iar crăpăturile geamului spart, schițându-i pe chip riduri mărunte, îi sporeau expresia de bunătate și, parcă, de ușoară tristețe. Portretul zăcea pe parchet și, de pe locul unde mă aflam, părea că maiestatea-sa și-a dat capul pe spate, cercetând cu luare-aminte soarele purpuriu al toamnei, spânzurat de cerceveaua ferestrei dinspre răsărit a salonului. — Ora e nouă și șaisprezece minute, rosti expertul Halețki. — Poftim? nu l-am înțeles eu. — Ziceam că am ajuns aici în opt minute. — Cum nu se poate mai bine, am zâmbit eu în colțul gurii. Dacă am mai fi întârziat două minute, chiar că nu ne-am fi ales cu nimic… Expertul mă privi chiorâș, vru să mai spună ceva, dar pentru orice eventualitate tăcu din gură. Ne oprisem cu toții într-un vestibul larg, chiar în pragul ușii care da în salon și priveam fără grabă haosul din încăperea devastată, căci dezordinea aceea era acum pentru noi sacră și intangibilă, fiind de fapt o ordine irațională pe care o crease ultima persoană abătută pe aici înaintea noastră. Hoțul. — Știți, Noe Markovici, eu cred că procentul de criminali depistați ar crește mult dacă locul delictului ar putea fi conservat. Ce ziceți? — Nu te-am înțeles, replică prudent Halețki, crezând pesemne că-i întind o cursă. — Am vorbit foarte clar. Uite, acum vom termina cu cercetarea terenului, vom face fotografii, ne vom lua notițe, după care aici va veni multă lume. De tot soiul. Și astfel vor dispare pentru totdeauna o mulțime de urme și de amănunte pe care de prima dată pur și simplu nu le-am putut sesiza… — Și ce propui? — Nu propun nimic. Nu fac decât să-mi exprim o părere fantezistă. Dacă am putea, isprăvindu-ne cercetările, să sigilăm acest apartament și să venim aici mâine sau poimâine, cred că am observa multe lucruri noi… — Strașnic exemplu de cercetare a urmelor calde, făcu iritat Halețki. Ar fi mult mai bine să le observi de pe acum. În afară de asta, nu prea cred că proprietarul apartamentului ar fi dispus să aștepte acasă la dumneata până vei izbuti să descoperi urmele neobservate la primul contact. Am izbucnit în râs: — Aveți dreptate. În vastul meu apartament ar fi cam greu de plasat pianele astea de concert. Căci, deși nu sunt tare în acest domeniu, cred că omul are nevoie de amândouă. În spatele meu se auzi clanța ușii de intrare și în încăpere își făcu apariția inspectorul Lavrova, iar în urma ei Kaceanov, ducându-l de lesă pe Marcel. Uriașul câine cu blana fumurie, presărată ici, colo, cu irizări roșcate, se așeză liniștit pe pardoseala vestibulului și-mi aruncă o privire veselă, mișcând caraghios din nasul lui negru, ca de pluș. Sunt gata, părea să ne spună Marcel, nu înțeleg ce mai așteptați. — Să pornim la treabă, nu-i așa, Marcel? i-am spus, bătându-l ușor pe spate, și câinele își miji ochii rotunzi, de culoarea chihlimbarului. — Stanislav Pavlovici, acum n-ar trebui să-i vorbiți, rosti cu un aer de nemulțumire Kaceanov. Când pleacă la treabă, câinele de urmărire trebuie să se concentreze asupra urmelor mai dihai decât asupra unui ficat prăjit. Lavrova își scoase bricheta, trase din țigară și râse scurt: — Și cu ce folos? Ca în raport să fie scris: „… la stația de taximetre, câinele a pierdut urma…”? — Asta v-aș ruga să n-o mai spuneți, tovarășa locotenent! se supără de-a binelea Kaceanov. La muzeul miliției încă nu există nicio fotografie de-a dumneavoastră, pe câtă vreme cea a lui Marcel al meu a ajuns acolo încă de acum trei ani. Pe degeaba nu i-ar fi agățat portretul în perete. Ba l-au pus și în ramă… — Stanislav Pavlovici, mulțumiți-i, vă rog, din partea mea, lui Kaceanov, pentru compliment, râse Lavrova. Doar am văzut și portretul dumneavoastră la muzeul miliției. Căută din ochi o scrumieră, apoi se duse spre măsuța pe care se afla o scoică mare, adusă din mările tropicale. I-am luat-o înainte, despăturindu-i în față un ziar. — Cu voia dumitale, scrumul îl vom scutura aici. După cum vezi, astăzi mă deosebesc de Marcel prin aceea că, înainte de a-mi începe investigațiile, sunt obligat să păstrez neatinsă ordinea pe care am găsit-o la fața locului. Lavrova mă privi și surâse ironic: — Ca de obicei, aveți dreptate. Deplâng soarta femeii care se va mărita cu dumneavoastră. Am dat din cap: — Și eu. După cum vezi, nu-ți rămâne decât să te sacrifici. Și-acum, domnilor, după cum spuneau duelgiii, e timpul să începem. Kaceanov, dumneata intri primul. Ții urma împreună cu Marcel, iar noi ne vom începe trista cronică. Kaceanov desfăcu lesa, șopti ceva la urechea dulăului și-i dădu drumul în salon. Eu am rămas în vestibul, cu umărul sprijinit de cerceveaua ușii. Câinele pesemne luase urma. Deveni agitat, blana i se zburli la ceafă, nasul îi fremăta spasmodic - negru, umed, cu nările în vânt. Marcel traversă salonul, dispăru în dormitor, apoi reveni și continuă să se miște în cerc, uneori alungindu-l sau făcând opturi prin încăpere. În cele din urmă ieși din nou în vestibul și se opri în poziție de pândă la ușa de intrare. În clipa aceea Kaceanov îi agăță printr-o mișcare iute și sigură carabina lesei de zgardă. Marcel începu să zgârie ușa cu ghearele, apoi, ca și când ar fi fost fulgerat de-o durere, scoase un urlet scurt și subțire: „A-u-u”. Kaceanov deschise ușa, se repezi în urma câinelui pe palier, și cizmele îi tropotiră sacadat pe treptele scării. — Poftiți, vă rog, am făcut eu un gest larg cu mâna, invitându-i pe ceilalți să intre în salon, și am adăugat, adresându-mă de data aceasta lui Halețki, deși Lavrova, ba chiar și expertul își dădură prea bine seama că îi vorbeam numai ei: Tot gunoiul pe care o să-l facem aici - mucuri de țigară, petece de hârtie, etâcî, etâcî[1] - îl vom arunca numai pe ziarul din vestibul… Tocmai pentru că știau cu toții cui îi este adresată indicația, aceasta rămase fără răspuns, așa cum se întâmplă cu observațiile impersonale de genul: „s-a și făcut ziuă”. Pe urmă m-am oprit lângă portretul care zăcea pe parchet. Nu știu de ce mă atrăgea mai mult decât celelalte obiecte. Era o fotografie de foarte bună calitate, încadrată într-o ramă scumpă, cu ornament sobru. Doar o frântură de geam mai acoperea fotografia, în jur se răspândiseră cioburi prelungi, strâmbe ca niște iatagane, iar alături, pe parchet, se zăreau pete brune de sânge uscat. Picăturile de pe geamul portretului aveau o culoare mai deschisă. Una din ele picase chiar pe fotografie, alcătuind la sfârșitul inscripției, care se deslușea în colțul ei, un semn de exclamare cam nelalocul lui. — Este regina Elisabeta a Belgiei, spuse Halețki, aplecându-se și el peste portret. — Așa scrie aici sau asta e părerea dumneavoastră? l-am întrebat, spre a mă verifica pe mine însumi. — I-am mai văzut chipul, îmi răspunse. Păcat că nu știu franțuzește: aș fi curios să aflu cum sună dedicația. — Cam așa: „Privește copia și nu uita originalul”, am surâs ironic. Lavrova aruncă o privire peste umărul meu și am auzit-o rostind: — „Femeile și monarhii se pleacă în fața geniilor, căci brațul lor este binecuvântat de Dumnezeu”. — Chiar ești convinsă de acest lucru? am întrebat-o. — Nu eu. Regina Belgiei e convinsă, îmi răspunse Lavrova. — M-da, păcat că nu sunt și eu un geniu, am clătinat din cap. — Ce nevoie aveți să fiți geniu? făcu Lavrova. Bunăvoința monarhilor nu vă interesează, iar de admiratoare știu că nu duceți lipsă. Am privit-o cu atenție. Aveam impresia că tonul cu care îmi vorbise era mai mult iritat decât ironic. Apoi din nou m-am aplecat peste portret. Regina zâmbea nepăsătoare, iar acum - privindu-i de aproape chipul - această nepăsare acumulată de-a lungul atâtor decenii de către necârmuitorul monarh-femeie n-au mai putut-o ascunde nici măcar ridurile - plesniturile geamului spart. — Și totuși, îmi pare rău că nu sunt un geniu. — Ascultă, negeniule, la ce te tot gândești? mi se adresă Halețki. — La nimic. Acum nu e bine să mă gândesc la ceva. Acum nu trebuie să fiu decât o mașină de memorat. Abia după ce îmi fixez totul în memorie, pot încerca să și gândesc. — Nu vă mai săturați odată s-o faceți pe originalul? mă întrebă, iritată de-a binelea, Lavrova. Am privit-o mirat și am izbucnit în râs: — N-o fac deloc pe originalul. Și nici n-am născocit eu treaba asta. M-a învățat așa cu mulți ani în urmă un comandant vestit: colonelul de miliție Șarapov. — Ce v-a învățat? Să nu gândiți? — Nu. M-a învățat să apelez în primul rând la memorie. Să memorez de la bun început și cât se poate de bine tot ce-a rămas la locul delictului, înainte ca urmele să dispară ori să ia o altă înfățișare… — De exemplu? — Aici nu-i vorba de exemple, ci de un lucru foarte concret: avem la dispoziția noastră câteva reguli precise și stabilite odată pentru totdeauna. În primul rând să memorezi ora pe care o arată atât ceasul tău, cât și cel găsit la fața locului. Apoi să cercetezi ușa de intrare: în ce stare e, încuiată sau descuiată, unde i se află cheia. Același lucru în ceea ce privește ferestrele. De asemenea, să constați dacă lumina e aprinsă ori stinsă. Să cercetezi draperiile. Să constați prezența sau absența unor mirosuri: de gaze, fum de țigară, praf de pușcă, parfum, benzină, usturoi, hârtie arsă și așa mai departe. Starea vremii este și ea un amănunt prețios. În același timp, să nu te pripești cu concluziile: răspunsul la problemă se află totdeauna la sfârșitul ei, nicidecum la început. Și-apoi, să nu te lași atras în discuție de către tot felul de gură-cască… Lavrova mi se uită o vreme drept în ochi, apoi mă întrebă: — Ultima din aceste porunci ale M.U.R.[2]-ului mi-a fost adresată mie? Mi-am mutat din nou privirea la regina care continua să zâmbească, apoi mi-am întors capul spre Lavrova. — Ia-o mai încet, Lena. După cum știi, față de dumneata eu nu sunt mai mare numai în grad. Sunt și mai bătrân. Și am destulă experiență. Cu toate astea, mai sunt încă lucruri pe care nu le cunosc. Și-atunci când mă împinge cineva în ele cu botul ca pe un pisoi nou-născut, nu mă supăr deloc, ci caut să învăț. În orice caz n-o fac pe jignitul. Cred că este procedeul demn de un om cu scaun la cap. — Având în vedere că n-aveți numai gradul mai mare decât al meu, să zicem că m-ați convins, înălță din umeri Lavrova. — Perfect, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc enervarea. Să știi că este cea mai bună metodă de convingere. — Îmi dau seama, fu de acord Lavrova. Ce-i drept, însă, metoda asta parcă ar avea o altă denumire… — N-are decât să aibă, am încheiat eu. Execută-mi, rogu-te, ordinul: cercetează locul delictului și întocmește o schiță de plan… Lena o privi cu ură pe regina cea zâmbăreață, apoi intră în încăperea de alături. I-am strigat din urmă. — Și nu uita poruncile acelea… Halețki rosti alene: — Dacă îmi este permis să fac o observație, ți-aș atrage atenția, Tihonov, că la rândul meu sunt un om mai în vârstă și cu mai multă experiență decât dumneata. — Vă este permis. Ce vreți să spuneți cu asta? — Vreau să spun că nu ai dreptate. — De ce? — Pentru că gravitatea dumitale tinerească te face să-ți închipui în mod greșit că peste câțiva ani, când Lena va deveni un lucrător matur și experimentat, își va aminti cu foarte multă căldură de primul ei dascăl în materie de criminalistică - severul, dar înțeleptul Stanislav Tihonov… — Poate. Nu m-am prea gândit la asta. — Să știi că n-o să fie așa. N-o să-și aducă aminte cu căldură. O să-și amintească de dumneata ca de un ins sâcâitor și pe deasupra înzestrat cu multă răutate. — Noe Markovici, sunt eu un ins sâcâitor și rău? Chiar așa mă vedeți dumneavoastră? — Cred că nu te interesează cum am să-mi amintesc eu de dumneata. Deocamdată, fiind mai în vârstă și cu mai multă experiență, consider că peste stăvilarul inteligenței dumitale se revarsă din când în când câte un val de ciudă și de intoleranță adolescentină. Încearcă să fii mai cumsecade: să știi că o să-ți prindă bine. — S-ar putea, s-ar putea, i-am răspuns. — Așadar, ce părere îți face portretul de colo? — Cred că pe undeva, pe-aproape, trebuie să fi căzut și cuiul care l-a susținut. — Sunt de aceeași părere, dădu din cap Halețki. Hoțul n-a dat jos portretul, doar l-a atins. Cuiul a sărit din perete și portretul a căzut. Lucram de multă vreme împreună și învățasem să fim laconici. Așa cum limbajul telegrafic omite prepozițiile pentru economie de spațiu, omiteam și noi frânturi întregi de conversație, totuși ne înțelegeam bine.   [1] Etcétera adv. (Arată că enumerarea ar putea fi continuată) Și alții, și altele, și ceilalți, și așa mai departe. [Prescurtat: etc. – Var.: ețétera adv.] – Din lat. et caetera. [2] M.U.R. - Moskovskii ugolovnîi rozîsk (Secția judiciară a miliției din Moscova).