Haralamb Zincă

 Un caz de disparitie de Haralamb Zinca DIN PARTEA AUTORULUI               Dacă ne ocupăm de „radiografierea” unor cazuri de infracţionism, n-o facem dintr-o curiozitate bolnăvicioasă; n-o facem nici de dragul senzaţionalului, ci animaţi de sco­puri sociale majore. Îi asigurăm pe cititorii noştri că atunci când, de pildă, ni s-au relatat amănunte în legătură cu o crimă, carnea ni s-a încrâncenat, iar sufletul ni s-a umplut de ură împotriva făptaşilor. Dar este tot atât de adevărat că, ceva mai târziu, când ni s-au arătat nişte fotografii din care ne priveau doi adolescenţi frumoşi, cu căutături ino­cente şi pure, ne-am simţit dintr-o dată sub povara unor întrebări fundamentale: – cei doi adolescenţi s-au născut în zilele noastre, au învăţat în şcolile noastre; cum au ajuns la infracţiuni atât de grave? – care au fost cauzele familiale sau subiective sau sociale care i-au împins spre jaf şi crimă? – ce anume le-a favorizat infracţiunea, ce anume ar fi putut s-o împiedice? A găsi răspunsul la asemenea întrebări, a le trata cu toată seriozitatea, înseamnă a pune în lumină nu numai istoricul infracţiunii, ci şi a întreprinde o operă de prevenire, de avertizare a părinţilor, a tinerilor, cu scopul clar de a preîntâmpina declanşarea altor cazuri nenorocite. Dar însuşi faptul că, în condiţiile generale favorizante unei educaţii sănătoase, apar acte antisociale de o mare gravitate, demonstrează că în procesul complex al edu­caţiei civice sunt încă multe abateri de la normele noastre de convieţuire – manifestări de parazitism social, dispreţ faţă de muncă, fuga după câştiguri prin mijloace necinstite, alunecarea în comportări imorale cu consecinţe grave. A gândi că procesul educativ se desfăşoară de la sine, fără a iniţia acţiuni concrete, permanente, precum şi a subestima posibilitatea apariţiei unor devieri de comporta­ment social duce la slăbirea vigilenţei civice, la pasivitate, la tocirea spiritului combativ. În munca educativă orice neglijenţă, atitudine de indiferenţă, de toleranţă faţă de manifestări fie ele chiar şi „mărunte” poate degenera în deformări de comportament cu implicaţii sociale. Toate acestea pledează pentru creşterea răspunderii factorilor educativi ai societăţii, pentru aplicarea fermă a măsurilor de ordin educativ şi social de către şcoală, fami­lie, organizaţii de masă, opinia publică, menite să contri­buie într-o măsură mai mare, cu mai multă eficienţă şi fermitate în formarea unei înalte conştiinţe socialiste. De aici şi rosturile anchetelor sociale de faţă, încredinţate tiparului.   UN CAZ DE DISPARIŢIE[1]             Bătrânul părinte a aşteptat o zi... două... zece. În cea de-a unsprezecea s-a hotărât să se prezinte la miliţie şi să reclame dispariţia fiicei sale, Valeria Ştefan, în vârstă de 22 de ani. „Sâmbătă, 18 martie 1967, relata tatăl, fiica mea a plecat de acasă şi nu s-a mai întors nici până în prezent. Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune şi nu cunosc cauzele dispariţiei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla. Menţionez că fiica mea este în relaţii bune cu mine.” Aşa s-a născut un dosar de urmărire cu nr. 22145/1967... O dispariţie... Un caz la a cărui rezolvare miliţia a lucrat timp de doi ani şi jumătate. Poate că l-ar fi putut rezolva într-un termen mai scurt, nu-mi dau seama, oricum nu asta-i problema pe care intenţionez să o pun în lumină. Dosarul nr. 22145/1967... L-am avut în faţă, l-am răsfoit, l-am citit, l-am studiat, aş spune, cu pasiune, căci între scoarţele sale sunt închise spre păstrare observaţii nu numai criminalistice, ci şi sociale. Aşadar, un caz de dispariţie. La prima lectură, pro­blema mi s-a părut simplă, dar zăbovind asupra fiecărei piese, urmărind apoi dosarul până la Tribunalul Suprem, am realizat pe deplin complexitatea cauzei. Fără îndoială, lucrătorii de miliţie care au colaborat la rezolvarea cu succes a dosarului au avut de înfruntat greutăţi de un tip aparte. Nu este vorba de acele greutăţi ivite într-o infrac­ţiune ce s-a voit perfectă şi care, asemenea unei forti­ficaţii, îl împiedica pe criminalist să se apropie de cheia enigmei... Dar să încercăm să parcurgem împreună labi­rintul cazului nr. 22145/1967.       I. O primă greşeală civică     Un părinte, Vasile Ştefan, domiciliat în Bucureşti, recla­mă la 31 martie 1967 dispariţia fiicei, în condiţii care-l în­grijorează. Din capul locului, constatăm un amănunt care nu ne poate lăsa indiferenţi: Valerica Ştefan a dispărut în ziua de 18 martie, iar reclamaţia este depusă şi înre­gistrată la 31 martie 1967, deci după 13 zile. Acele cuvinte autoliniştitoare ale părintelui: „Să mai aştept o zi... încă una... poate că totuşi se întoarce acasă” au reprezentat pentru organul de urmărire un prim handicap, dar nu şi cel mai serios. „Relaţiile dintre mine şi fiică au fost bune, mărturiseşte îndurerat tatăl dispărutei. Am căutat-o la mătuşa ei şi la o colegă de la lucru care mi-au spus că de la data de 18 n-au mai văzut-o. Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla.” Să reţinem aceste cuvinte din încheierea reclamaţiei adresată miliţiei. Coala de hârtie devenită acum docu­ment a poposit pe masa de lucru a ofiţerului însărcinat să facă lumină. O obligaţie profesională îl va determina să cerceteze reclamaţia, pe urmă să analizeze cazul cu o obiectivitate pe cât posibil deplină, în clipa aceea nu va avea nici un motiv să-l suspecteze pe bătrânul părinte sau să-i pună sub semnul îndoielii sinceritatea cuvintelor: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indi­ciu unde s-ar putea afla”. Se va grăbi să facă o prima mişcare, adică să transmită tuturor posturilor de miliţie din ţară semnalmentele dispărutei.   Iată-le:   Ştefan Valerica Născută: 1945, martie, 1 Înălţimea: 1,70 m Corpolenţa: slabă Fruntea: înaltă Ochii: dispuşi orizontal, căprui Sprâncenele: arcuite, împreunate Nasul: rectiliniu, mic Gura: mică, buzele subţiri Dinţii: compleţi Bărbia: rotundă Urechile: mari, distanţate Mâinile: normale Picioarele: normale Semne particulare: nu are   Îmbrăcămintea:   Palton din stofă închisă, cu carouri, cu mâneci chimono Rochie de jerseu de culoare bej Pulover din relon Pantofi din antilopă Ciorapi indeşirabili Poşetă de culoare albă, dreptunghiulară... Pe lângă aceste semnalmente, a mai fost transmisă ace­loraşi organe de urmărire şi fotografia dispărutei, ceea ce înlesnea şi mai mult operaţiile de căutare şi identificare a cetăţenei Ştefan Valerica. Din acest moment – şi vă rog, stimaţi cititori, să vă imaginaţi ce reprezintă acest lucru pe scară naţională – a fost declanşat un întreg aparat de urmărire. Şi zilele au prins să se scurgă una după alta fără ca vreun post din ţară să semnaleze prezenţa tinerei dispărute. Iată însă că la 13 iunie 1967, părintele dispărutei se prezintă din nou la miliţie pentru a-şi completa reclamaţia depusă la 31 martie cu încă o declaraţie. Extrag din declaraţie ideile principale: – Valerica Ştefan a terminat liceul în 1965, a încercat să intre la o facultate şi nu a izbutit. S-a angajat la Direc­ţia Centrală de Statistică unde a lucrat până la 1 ianua­rie 1967, când s-a transferat ca angajată civilă, la un ser­viciu al M.F.A. – Mama Valericăi a murit în urmă cu un an. De aceea s-a apropiat foarte mult de mătuşa sa, Marina Bălu. Din când în când, dormea şi pe la ea. – Ştefan Vasile, căutând prin lucrurile fiicei, a găsit câteva scrisori de la un oarecare Mircescu Dan din Braşov. În luna decembrie 1966, Valerica a plecat într-o deplasare de câteva zile la Braşov, în interes de serviciu. Cel puţin aşa-i spusese tatălui. Recent, tatăl aflase de la Marina Bălu că Valerica îl minţise: plecase la Braşov nu în inte­res de serviciu, ci mânată de interese personale. „Cred că în momentul când a dispărut de acasă, fiica mea era însărcinată – mărturiseşte Şt. V. în declaraţia sa – deoarece imediat ce venea de la serviciu se îmbrăca într-un capot foarte larg. Aceasta este o presupunere, nu o certitudine, şi probabil că a plecat undeva pentru a-şi face o intervenţie. De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu.” Subliniez cuvintele care întăresc caracterul echivoc al acestei părţi – cea mai revelatoare din declaraţie: Cred că... era însărcinată; aceasta este o presupunere, nu o certitudine; şi-a manifestat dorinţa să meargă la Giurgiu. Dosarul nr. 22145/1967... Un caz de dispariţie. Zăbovind asupra unor documente, m-am pomenit gândindu-mă la acel ofiţer (sau acei ofiţeri), învestit de legile societăţii, căruia i-a fost hărăzit să pătrundă în universul moral şi spiritual al Valericăi Şt. Desigur, el are o profesiune, şi încă una grea – e criminalist. Lui şi nu altcuiva societatea îi cere un răspuns la întrebarea „Unde a dispărut Valerica Ştefan şi de ce?” Profesiunea îl obligă la însuşirea unei tehnici – să ştie să ridice o amprentă, un fir de păr, să explice taina unei hârtiuţe. Dar, în acelaşi timp, prin forţa împrejurărilor, el va fi pus în situaţia de a pătrunde şi înţelege un anume mediu social, de a descifra un suflet, un caracter omenesc, în clipele acelea, El este obligat să fie nu numai criminalist, ci şi psiholog, şi sociolog, şi medic, şi judecător. În consecinţă – am simţit dorinţa de a sta de vorbă cu cei care, în etape diferite, au lucrat la rezolvarea cazului. Întrebare: Tovarăşe locotenent-colonel Ştefan Pavel, v-aş ruga să-mi răspundeţi la câteva întrebări. Aţi lucrat, în prima etapă, la rezolvarea dosarului 22145/967. Aţi semnat referatul iniţial de deschidere a anchetei. Care a fost, după părerea dumneavoastră, marea greutate de care v-aţi lovit? Răspuns: Este interesant că marea greutate de care ne-am lovit n-a fost nicidecum de ordin criminalistic, ci de ordin civic. Toţi ne cereau cu lacrimi în ochi s-o găsim pe Valerica Ştefan, dar, în acelaşi timp, ne ascundeau, con­ştient sau inconştient, adevăruri care ne-ar fi ajutat şi ar fi simplificat cercetările. Universul Valericăi Şt. era departe de a fi unul moral şi acest lucru, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, îl ştiau mătuşa precum şi Ioana Ţipei, prietena Valericăi, şi mai puţin părintele dispărutei. ...Da, e un paradox ca, pe de o parte, tu, cetăţean, să ceri miliţiei să-ţi găsească o fiinţă dragă care a dispărut de acasă, iar pe de altă parte, să înalţi în calea organului de urmărire tot felul de obstacole clădite din teamă şi prejudecăţi. Să urmărim acum, respectând cronologia cercetărilor, cum au fost clădite aceste obstacole. Mai întâi, la 30 martie 1967, părintele dispărutei decla­ră că: „Nimeni din cunoştinţe nu cunoaşte nici cel mai mic indiciu unde s-ar putea afla”, ca apoi, la 13 iunie 1967, să adauge cu privire la fiica dispărută, trei elemente esen­ţiale: că era însărcinată; că a plecat undeva pentru a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii; că şi-a manifestat do­rinţa să plece la Giurgiu. Dar şi aceste trei elemente sunt oferite I.M.M.B.-ului nu ca certitudini, ci ca simple presupuneri. De unde acest echivoc? „De la cumnata mea am aflat...” se destăinuie Ştefan Vasile. Un fir de păr descoperit la locul faptei îl pui la micro­scop şi, analizându-l, îi determini, fără ezitări, particulari­tăţile. Dar unui om care, pe deasupra, mai e şi părintele sau ruda dispărutei n-ai cum, până la probele contrarii, să-l analizezi şi să-i determini gradul de sinceritate. Într-adevăr, tatăl aflase de la cumnata adevăruri despre fiica sa, dar a greşit din punct de vedere civic prezentând miliţiei acest adevăr – certitudine sub semnul unor presupuneri şi probabilităţi.       II. A doua greşeală civică     Deci tatăl Valericăi Ştefan află anumite date impor­tante de la cumnata sa. În mod firesc, cetăţeana Marina Bălu, mătuşa dispărutei, este invitată la 16 iunie la I.M.M.B. pentru a fi ascultată. Se prezintă. N-a fost zgârcită în relatări, drept care procesul-verbal de ascultare numără peste patru pagini. Nu voi reproduce integral documentul, ci îmi voi îngădui, apelând la procedeul publicistic „întrebare-răspuns”, să pun în lumină, respectând autenticitatea pieselor de la dosar, datele ce interesează cauza. Întrebare: În ce relaţii aţi fost cu nepoata dv.? Răspuns: Eram ataşată de ea, iar după moartea sorei mele, m-am ataşat şi mai mult de dânsa. Dormea uneori la mine, mânca, îmi povestea de-ale ei... Întrebare: Ce prieteni, prietene a avut? Întreţinea relaţii intime cu cineva? Răspuns: N-am reuşit să-i cunosc prietenii, prietenele sau dacă întreţinea vreo relaţie intimă cu cineva. Ştiu doar că dintre colegele de serviciu cea mai apropiată îi era Ioana Ţipei. Întrebare: Şi dintre colegi? Răspuns: După înhumarea sorei mele, asta s-a petrecut la 30 martie 1966, Valerica a rămas câteva zile acasă. Ziua rămânea singură, seara însă veneam şi eu, ca să nu doarmă singură, într-una din zile mi-a spus c-o să treacă pe la dânsa un coleg, unul Adrian Şerbu, care a fost şi la înmormântare, ca să-i aducă salariul. Faptul acesta, că Adrian Şerbu fusese la înmormântare şi că în ziua aceea urma să-i aducă salariul, nu mi-a creat vreo bănuială. Întrebare: Ce alte amănunte intime despre viaţa nepoatei dv. ne puteţi relata? Răspuns: Cred că era pe la sfârşitul lunii iunie (1966, N.A.), într-o după-amiază, când nepoata mea mi-a telefo­nat şi m-a rugat să vin imediat la dânsa, deoarece este bolnavă. M-am dus. Când m-a văzut, a început să plângă şi să-mi spună că are o hemoragie puternică, că stătuse pe treptele de ciment din faţa casei şi răcise. Întrebare: Şi care era adevărul? Răspuns: Am chemat „Salvarea” care a transportat-o la Maternitatea raionului Tudor Vladimirescu. Acolo, medicul a constatat că nepoata suferise un avort spontan... Întrebare: Aţi aflat cine era bărbatul? Răspuns: Atât eu, cât şi fiica şi nora mea am încercat în mod discret să aflăm cu cine a întreţinut relaţii, dar n-am reuşit. Întrebare: Cumnatului dumneavoastră ce i-aţi spus? Răspuns: Nu i-am spus adevărul. Valerica m-a rugat să nu care cumva să-i spun, că dacă tatăl ei află cumva cauza hemoragiei, atunci ea se sinucide. Întrebare: Vă daţi seama că orice amănunt intim din viaţa Valericăi Ştefan ne poate ajuta s-o găsim. Ce mai ştiţi? Povestiţi-ne! Răspuns: În luna august 1966, Valerica a plecat în con­cediu, pe litoral. Nu ştiu în ce staţiune. La întoarcere, mi-a povestit că, în concediu, a cunoscut-o pe Tania Boeru din Braşov, iar după câteva zile pe amantul ei, un oarecare Mircescu, în etate de 60 ani, dar un bărbat foarte bine. Au petrecut împreună. Cu acest prilej, a mai cunoscut un turist străin, foarte drăguţ. Este necesar să precizez că Mircescu a invitat-o pe Valerica să facă împreună o excursie în R.D.G. Prin septembrie, după ce a venit de la mare, a venit la mine şi mi-a spus că pleacă din nou pe litoral, într-o deplasare... Întrebare: Chiar într-o deplasare? Răspuns: Am bănuit că nu-i vorba de o deplasare şi am ţinut să-i atrag atenţia să nu care cumva să facă vreo greşeală. Mi-a jurat pe mormântul mamei sale că n-o să mai facă nici o greşeală. Întrebare: Cu aceşti amici din Braşov a mai ţinut legătura? Răspuns: A primit o scrisoare de la Mircescu care o invita acolo. Ştiu că în decembrie 1966 a plecat pentru câteva zile la Braşov, împreună cu colega ei. Ioana Ţipei. Când s-a înapoiat, mi-a povestit că a petrecut foarte bine, că a fost la restaurant cu Mircescu care s-a purtat foarte fru­mos cu dânsa... Abia mai târziu, am aflat că acest Mircescu i-ar fi propus Valericăi să trăiască cu el şi ea l-a refuzat. Întrebare: De unde cunoaşteţi acest amănunt? Răspuns: Chiar de la nepoata mea. În ajunul sărbătorilor, mi-a spus că aşteaptă de la Braşov un brad. Văzând că nu l-a primit, am întrebat-o: „Ce-i cu Mircescu şi cu bra­dul făgăduit?”, iar ea mi-a răspuns: „Dă-l încolo că a fost porc, mi-a propus să-i devin amantă şi l-am refuzat”. Întrebare: În ultima vreme, n-aţi observat nimic neobişnuit în ţinuta exterioară a nepoatei? Răspuns: Cu toţii am observat, nu cu mult înainte de dis­pariţie, că Valerica începe să se îngraşe. Ba nora mea a întrebat-o ce are că se îngraşă aşa de mult, întrebare pe care i-am pus-o şi eu şi la care mi-a răspuns că nu are nimic, că-mi seamănă mie şi de aceea se îngraşă. Nora mea i-a recomandat să mănânce mai puţin. Întrebare: Credeţi că era însărcinată? Răspuns: N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să-mi lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată. Întrebare: Vă gândiţi oare la un bărbat cu care Valerica ar fi putut să întreţină legături? Răspuns: Ştiu eu? Poate că ce o să vă spun acum este demn de luat în seamă, în perioada când mama ei încă nu murise şi era internată la spitalul Caritas, a cunoscut acolo un medic – Naşcu – chirurg. Acest medic e în vârstă – să aibă 60 de ani – are maşină şi de foarte multe ori mergea cu Valerica după medicamente pentru mama ei. După decesul mamei, ea a continuat să se plimbe cu doc­torul Naşcu. În jurul datei de 1 mai 1966, Valerica s-a întâlnit cu el în Piaţa Unirii şi au mers împreună cu ma­şina. După câte ştiu, i-a propus s-o ducă la el acasă, la un coniac, dar ea a refuzat. Întrebare: Totuşi, n-aţi observat nimic neobişnuit în con­duita sa? Răspuns: Neobişnuit?! Să vedeţi, cu o săptămână înainte de dispariţia ei, am fost împreună la cimitir, la mormântul mamei sale, unde n-a plâns. Curios mi s-a părut faptul că după asta s-a oprit la mormântul unei tinere de 18 ani, pe care n-a cunoscut-o, dar a aflat că ar fi murit intoxicată, şi a început să plângă foarte tare, atât de tare că n-am putut s-o liniştesc. Întrebare: Când aţi vorbit ultima oară cu Valerica? Răspuns: În seara zilei de 17 martie, mi-a dat un telefon din oraş, dar n-a vorbit cu mine, ci cu noră-mea. Întrebare: Şi ce i-a spus? Răspuns: S-a scuzat că n-o să poată să treacă sâmbătă după-amiază pe la noi, că trebuie să facă nişte cumpă­rături şi că în mod sigur duminică seara va veni pe la noi. Întrebare: Avea, deci, asupra ei o sumă de bani? Răspuns: Tot cu o săptămână de zile înainte de dispariţie, am văzut la ea un pachet de câte o sută. Mi-a zis că are în jur de 2 000 lei şi că-i păstrează până la leafă ca să facă cumpărături pentru parastasul mamei. Marina Bălu a semnat procesul-verbal de ascultare la 16 iunie 1967, deci la două luni după dispariţia Valericăi Ştefan. Se poate lesne presupune durerea care s-a aşter­nut asupra familiei bătrânului Ştefan – întrebări chinui­toare, nopţi de insomnie, apoi acea nesfârşită şi epuizan­tă aşteptare... Poate totuşi nu i s-a întâmplat nimic... Poate că totuşi se întoarce... Poate că totuşi miliţia are s-o gă­sească. Miliţia, desigur, în cele din urmă a găsit-o. Ce-i drept, după doi ani şi jumătate, dar a găsit-o. De aceea, analizând cazul şi din punct de vedere civic, suntem îndrep­tăţiţi să ne întrebăm: „Oare familia dispărutei a ajutat cu sinceritate autorităţile? Oare mătuşa Valericăi Ştefan a relatat, la data ascultării, tot ceea ce ştia despre nepoată?” Vom răspunde la aceste întrebări nu cu intenţia de o mustra familia Ştefan, şi aşa îndeajuns de încercată, ci pentru a dezvălui opiniei publice ce poate genera, în pro­cesul cercetărilor poliţieneşti, un act de nesinceritate. Aşadar, a fost ascultată mătuşa Valericăi Ştefan. Ce motiv ar fi avut miliţia să nu se încreadă în spusele acestei femei profund îndurerate de dispariţia nepoatei? Desigur, nici unul. Chiar dacă unele mărturii sunt echivoce. Ca de pildă: „N-am văzut nici o schimbare în felul ei de a fi, deci n-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată”. Marina Bălu indică un nume – Adrian Şerbu – fost coleg cu Valerica „la vechiul ei serviciu”. În consecinţă este ascultat şi A. Ş. care, din capul locului, mărturiseşte: a) ...că a trăit cu V. Şt. şi că se întâlnea în zilele libere la ea acasă; b) ...că ştia de avortul spontan suferit de V. Şt. în vara lui 1966; c) ...că a mai trăit cu dispăruta şi după ce s-a întors din concediu; d) ...că din luna octombrie 1966, după apariţia Decretu­lui de lege cu privire la întreruperea cursului normal al sarcinii, au rupt legăturile; e) ...că de când Valerica Şt. s-a transferat la un alt ser­viciu, n-a mai întâlnit-o. Nu ştie unde ar fi putut să dispară. Marina Bălu mai indică un nume – Dan Mircescu – şi o localitate – Braşov. Cercetările se extind. Este ascul­tat şi „bătrânul cavaler” din Braşov. „Da, m-am întâlnit cu Valerica Ştefan, la începutul lunii decembrie, chiar la Braşov.” „Da, i-am reţinut camera la hotel «Sport».” „Da, i-am făcut anumite propuneri, dar ea le-a refuzat. Mi-a confiat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii Continuându-se cercetările şi la noul loc de muncă, unde se stă de vorbă şi cu Ioana Ţipei, se constată urmă­toarele: A fost încadrată prin transfer de la 1 februarie 1967. S-a dovedit o funcţionară conştiincioasă. În ziua dispariţiei, Valerica Ştefan s-a comportat normal. În cursul dimineţii i-a solicitat şefului permisiunea să plece de la serviciu mai devreme, motivând că ar avea de rezolvat unele pro­bleme familiale, cum ar fi parastasul mamei. Şeful a refuzat să-i satisfacă cererea, căci fixase o şedinţă. Totuşi, i-a atras atenţia: „Dacă şedinţa o să se termine mai de­vreme, o să poţi pleca!” în faţa acestui refuz categoric, Valerica Şt. s-a arătat nu numai nemulţumită, ci şi neliniş­tită: se vede treaba, i se strica o combinaţie. Totuşi, V. Şt. a avut posibilitatea să plece cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului redus de sâmbătă. Ioana Ţipei declară că Valerica Ştefan i-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pentru parastas. La 23 iunie 1967, colectivul de lucrători de miliţie ai I.M.M.B. împuternicit cu rezolvarea cazului de dispariţie se întruneşte pentru a trece în revistă rezultatele primelor ve­rificări, în vederea elaborării ipotezelor şi a unui plan de măsuri. O întrebare domină discuţiile: „A fost sau nu Valerica Ştefan, la data dispariţiei, însărcinată?” Un răspuns precis la întrebare ar orienta investigaţiile în direcţii exacte. Părintele dispărutei afirmă „Cred că era... este o presu­punere şi nu o certitudine.” Şi adaugă: „De la cumnata mea am aflat că înainte de dispariţie şi-a manifestat dorin­ţa să meargă la Giurgiu”. Relatările cumnatei întăresc ideea de presupunere şi nu de certitudine. „N-am putut să mă lămuresc dacă ar fi putut să fie sau nu însărcinată.” De Giurgiu nici pomeneală. Mircescu din Braşov declară: „…V. Şt. mi-a confirmat că a trăit cu un turist străin, că a rămas însărcinată şi că era în căutarea unei soluţii”. Să nu se fi destăinuit dispăruta mătuşii? N-ar fi fost exclus, dacă ţinem seama de accidentul din iulie 1966. Şi-apoi, V. Şt. îi dezvăluise lui Mircescu taina la începutul lui decem­brie, iar dispariţia sa a fost înregistrată după aproape patru luni. Poate că, în acest răstimp, Valerica să fi găsit o posibilitate ilegală de a-şi întrerupe cursul normal al sarcinii. Şi-apoi, de ce i s-ar fi destăinuit lui Mircescu şi Ioanei Ţipei nu, colegă şi prietenă intimă cu dispăruta? „A plecat cu jumătate de oră mai devreme, declară Ioana Ţipei. Mi-a spus că pleacă să facă nişte cumpărături pen­tru parastas.” Unde-i adevărul? E oare cineva interesat să-l ţină ascuns? Dacă da, de ce? În căutarea unor răspunsuri, lucrătorii miliţiei hotărăsc să stea din nou de vorbă atât cu Marina Bălu, cât şi cu Ioana Ţipei. La 24 iulie 1967, Marina Bălu este invitată la I.M.M.B. şi rugată să contribuie la elucidarea câtorva chestiuni. — Aţi văzut la nepoata dumneavoastră o sumă de bani. De unde ar fi putut să o aibă? — Ştiu că aceşti bani – 2 000 – îi avea împrumutaţi de la o persoană pe care n-o cunosc, prin prietena sa, Ioana Ţipei. — Pentru ce o fi avut nevoie să împrumute atâţia bani? — Nu-mi amintesc... (În declaraţia de la 16 iunie M. B. afirma: „...pentru a face cumpărături pentru parastas”, ceea ce corespundea cu ceea ce relatase Ioana Ţipei, la locul de muncă.) — Să fi întreţinut Valerica Ştefan relaţii intime cu un turist străin? — Nu cunosc ca nepoata mea să fi avut relaţii intime cu un turist străin. (Un răspuns categoric. Credibil. După acel avort spontan care-i permisese mătuşii să-i afle un secret nu plăcut, V. Şt. avea toate motivele să se ascundă faţă de M. B.) — În declaraţia sa, cumnatul dv. şi tatăl dispărutei afir­mă textual: „...că e probabil ca fiica mea să fi fost gravidă şi că ar fi manifestat dorinţa să plece la Giurgiu”. Mai declară că ştia de această „probabilitate” de la cumnata sa. În această chestiune, ce ne mai puteţi spune? — Imediat după dispariţia Valericăi, am aflat de la Ioana Ţipei că nepoata mea, cu banii care-i avea, a plecat în direcţia Giurgiu; mi-a mai spus că Valerica era însăr­cinată... (Observaţi! Dintr-o dată, au apărut câteva elemente noi: a) Banii pe care V. Şt. îi avusese asupra ei erau desti­naţi nu parastasului, ci unui alt scop. b) Ioana Ţ. ştia că V. Şt. era însărcinată şi că, în ziua dispariţiei, a plecat în direcţia Giurgiu. Fapt pe care i l-a relatat Marinei Bălu imediat după dispariţia Valericăi. c) Nici mătuşa, nici prietena intimă a dispărutei n-au dezvăluit de la bun început miliţiei aceste amănunte foarte importante.)   [1] Din motive lesne de înţeles, autorul a schimbat numele unor inşi implicaţi în ancheta de faţă lăsându-le însă neschimbate pe cele ale infractorilor.

Si a fost ora H de Haralamb Zinca I. Preludiu               1 Dintr-o filă de calendar:   Miercuri 23 August 1944 Soarele răsare la 5.28 Apune la 19.08   La ora 6,30, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, tehnicienii celor două posturi (Băneasa şi Bod) ale So­cietăţii Române de Radiodifuziune conectau instalaţiile, treceau la aceeaşi fază, denumită laconic „încălzire”, controlau apoi după un ritual intrat în obişnuinţa modul cum funcţionau frec­venţele şi telefonau la Bucureşti „Totul e în ordine!” La ora 7,30, în difuzoarele aparatelor de radio deschise ră­sună semnalul posturilor româneşti, alcătuit din primele note ale marşului „Deşteaptă-te române!” Semnalul, laolaltă cu cele trei frecvenţe, era menit să legitimeze în eter vocea României. După un minut de semnal din melodia pe care un ac o smul­gea din adâncurile unei plăci, urmă un cucurigu prelung; unii se înduioşau auzindu-l, căci le amintea pacea de odinioară a satelor unde se născuseră şi pe unde copilăriseră. Cocoşul, al cărui strigat fusese imortalizat pe disc, era demult tăiat, gătit şi digerat, dar „cucurigul” său trâmbiţat în eter continua să deş­tepte şi să emoţioneze. Când, în sfârşit, „cocoşul” se retrăgea pentru 24 de ore din programele emisiunii, răsuna glasul nevi­novat şi tulburător al unui băieţel pe care mulţi ascultători şi-l imaginau îmbrăcat într-o cămăşuţă de noapte stând îngenun­cheat în faţa icoanei şi rostind cu lacrimi în ochi cunoscuta ru­găciune „Tatăl nostru”. În realitate, copilul – odrasla unui cu­noscut actor de pe vremuri – se prezentase la imprimare într-un costumaş modest, iar tehnicienii îl puseseră nu în faţa unei icoa­ne, ci a unui microfon şi-l ameninţaseră de multe ori cu bătaia până ce smulseseră din gura lui o rugăciune ca lumea. Dar as­cultătorii nu aveau de unde să cunoască toate aceste amănunte, nu cunoşteau nici faptul că, între timp, „puştiul” se apucase de fumat, că vocea i se îngroşase, că-şi împovărase sufletul cu multe păcate – şi continuau să se emoţioneze ori de câte ori co­pilul nevăzut se strecura în pâlnia difuzorului şi rostea cu voce de înger:   Tatăl nostru carele eşti în ceruri, Sfinţească-se numele tău...   După rugăciune, tehnicianul de serviciu scotea placa, aprin­dea un micuţ bec roşu semnalizându-i crainicului deschiderea emisiunii. Acesta, mereu pe acelaşi ton de om bine dispus, vestea tuturor: „Aici Radio România, Radio Bucureşti! Domnilor şi doamnelor, bună dimineaţa! Dăm ora exactă. Când va bate gongul, va fi ora şapte şi treizeci de minute”.     2 S-ar putea deci afirma că, în mod oficial, ziua de 23 august începuse. Vă reamintesc: prin forţa miraculoasă a calendarului, căzuse într-o miercuri. Faptul acesta, de pildă, îi lăsa indiferenţi pe vânzătorii de ziare. De era marţi sau vineri, joi sau duminică, existenţa lor amară se scurgea uniform, de parcă ar fi fost bles­temaţi să trăiască una şi aceeaşi zi. Dormeau pe unde apucau, în „dormitoare” improvizate prin pivniţe sau prin ganguri; se sculau în zori, cu mult înaintea tehnicienilor de la radio, şi se postau la gurile marilor rotative de pe Brezoianu şi Sărindar, de unde îşi luau în primire pachetul de ziare. Tot acolo li se dădea startul. Umpleau atunci străzile Capitalei cu larma lor atât de familiară bucureştenilor acelor zile. Începuse o nouă zi, cu un cer adânc şi un soare fierbinte, do­goritor chiar din primele minute ale ivirii sale. Vânzătorii de ziare aveau să străbată oraşul de la un cap la celălalt, alergând ca într-un cros nesfârşit, strigându-şi marfa cu o pasiune inexplica­bilă: ’Diţie specială! Universuu’! Timpuu’! ’Diţie specială! Ia comunicatu’! ’Diţie specială! Curentuu’!   O zi ca toate celelalte. Luai ziarul, numărai în palma întinsă a „ziaristului” patruzeci de lei, iar apoi te trăgeai mai la umbră pentru a-l răsfoi. Ochii obişnuiţi să parcurgă coloanele cotidia­nului preferat se îndreptau aproape mecanic în colţul din dreap­ta sus, al paginii întâi, unde găseau Comunicatul asupra opera­ţiilor militare. Citeai:   Comandamentul de căpetenie al armatei   Comunicat asupra operaţiunilor din ziua de 22 august   La sud-vest de Tiraspol şi pe frontul Moldovei, între Prut şi Siret, trupele române şi germane se află în lupte grele cu puter­nice forţe de infanterie şi care de luptă sovietice. După lupte foarte grele cu un inamic superior, oraşul Iaşi a fost pierdut. În dimineaţa zilei, mai multe avioane sovietice de bombar­dament au încercat să bombardeze Constanţa. Două din acestea au fost doborâte de artileria antiaeriană.   Era cald, zăduf, deşi soarele nu se înălţase încă. Pe cer nici un nor, dar simţeai plutind aievea o pâclă grea, aducătoare de furtună. Dacă îţi plăcea să te lauzi că eşti un cititor credincios al „Curentului”, te întrebai pe un ton mai mult sau mai puţin în­grijorat: de ce Pamfil Şeicaru, directorul cotidianului preferat, nu-şi mai publica, de la o vreme, articolele cu care te obişnui­se? Ce să însemne asta? Sau poate hotărâse să se ascundă sub pseudonimul „Interim”? Te frământau tot felul de gânduri. Mâine va cădea Bârladul, apoi Bacăul... Iar pe urmă? Ce va fi pe urmă? Îţi aminteai că doar 250 de kilometri se interpuneau între Bacău şi Bucureşti. Te hărţuiau fără milă întrebările. Căutai în coloanele ziarului tău răspunsuri şi găseai: Şoşoni bărbăteşti – marca Quadrat. Lei 3 990. Stoc limitat. Galeriile Lafayette. Noul tratament al blenoragiei! Dl. dr. M. M., specializat în boli venerice, anunţă: „După un an de experimentări, Gonorex-ul, faţă de celelalte preparate, mi-a dat cele mai bune re­zultate, scurtând foarte mult timpul tratamentului. De vânzare la toate farmaciile De erai cititor al ziarului „Timpul”, sau al „Universului”, sau al „Ecoului”, întrebările, neliniştile erau aceleaşi. Deschideai ziarul „Timpul”. Îl preferai. În clipa următoare, auzeai, sau ţi se părea, canonada tunurilor şi te întrebai ce se va alege din tine, din familia şi ţara ta. Şi găseai: ...Articolul Clădirile viitorului, în care autorul încerca să te convingă că întrebuinţând piatra naturală sub formă de boltă la construcţia acoperişului se pot apăra (de bombardament, N.A.) chiar şi clădiri de locuit. ...Rubrica „Efigii” care, de astă dată, aducea un omagiu lui Tarzan – omul maimuţă. Fratele, sau fiul, sau prietenul se prăpădea pe front ori într-un spital militar, iar ziarul tău preferat te îmbărbăta povestindu-ţi că Tarzan... era frumos şi temerar ca însuşi Hercules, mai singuratic ca Robinson, crud ca un om al cavernelor. ...Articolul Fiţi eleganţi, domnilor! în ale cărui rânduri ţi se dezvăluia că: Contrar celor ştiute până acum, moda evoluează şi ea. Mai discret însă decât cea feminină. Împrejurările prin care trecem influenţează moda. Croiala se simplifică... Nu lipsea din numărul curent al ziarului nici sfatul medicului. În ziua de 23 august 1944 şi-l intitulase: Nevrozismul, sexul şi sexualitatea. Aşteptai ziarul de la primul ceas al dimineţii. Strigătul vânzătorului te înviora brusc, fără un anume motiv. Anii de război îţi formaseră reflexul. Ca un cancer te rodeau întrebările şi deschi­deai nerăbdător „Universul” cu speranţa că, în sfârşit, vei afla vreun răspuns, măcar unul... Dar cotidianul tău îţi oferea pe pa­gina întâi, ca pe un avertisment, o fotografie înfăţişând noua armă „V-1” gata de a-şi lua zborul spre Anglia. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare. Ca să mai uiţi întrebările ce te mistuiau ca nişte flăcări de nestins, ziarele te trimiteau să vezi filmele: – Quartetul vienez – Fiii marchizului – Doamna şi mortul – Masca lui Borgia – Scandal la Neapole sau te trimiteau la teatrul de revistă să râzi şi să te amuzi la spectacolele: – Adăpostul Giocondei – În spaţiul „Alhambrei” linişte deplină – O raită prin rai sau îţi recomandau să te duci la hipodromul Băneasa unde, în cadrul probei principale a zilei – Premiul Volo Worthy – ai fi putut, jucând la curse, să câştigi 100.000 lei. În grija lor pentru reuşita ta în viaţă îţi săreau în ajutor şi cu un pronostic: joacă pe Aramă şi Cerbus şi-l vei apuca pe Dumnezeu de picioare. ’Diţie specială! strigau vânzătorii de ziare cu un optimism inexplicabil în glas. Universuu’! Curentau’! ’Diţie specială! Era cald, iar „ziariştii” alergau năduşind pe străzile Capita­lei, împărţind oamenilor cuvinte moarte.     3 SIGURANŢA STATULUI 10 aprilie 1943     NOTĂ   În cercuri de stânga (...) circulă primul număr (apărut în ianuarie) al unui ziar ROMÂNIA LIBERĂ, redactat într-un ton foarte agresiv contra germanilor şi „slugii” sale Antonescu. În acest ziar, apărut în condiţii tipografice foarte bune, se face propagandă pentru un front patriotic al tuturor românilor iubitori de libertate naţională şi contra trimiterii de noi trupe pe frontul de Est în serviciul nemţilor...   În vara anului 1943, un domn de statură potrivită, elegant, cu o mustaţă tunsă scurt, a la Adolf Hitler, o căută la telefon pe proprietăreasa casei de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, informându-se de apartamentul cu bilet De închiriat. „E liber?” se interesă necunoscutul înainte de a fixa o oră când să-l vizi­teze. „E gol”, îl asigură proprietăreasa, văduva unui fost negus­tor. Bărbatul sosi la ora stabilită. Se recomandă Ion Schmidt, achizitor la o firmă germană de import-export. Proprietăreasa surâse mulţumită: în sfârşit, un chiriaş care, odată înţeleşi asu­pra preţului, va fi în stare să-i plătească chiria pe şase luni înainte. Avea nevoie de bani. Şi-apoi, îi ştia pe nemţi buni gos­podari; casa ar fi încăput pe mâini sigure. Îi arătă domnului Schmidt apartamentul, lăudându-i avantajele: singur în curte, grădină, cartier ales. Neamţul, sobru, asculta fără să rostească un cuvânt. După ce proprietăreasa îl duse şi la ultimul ungher, dom­nul Schmidt se interesă de vecini. „Numai de-ai dumneavoastră, răspunse femeia. Mai sunt şi câteva familii de italieni”. „Danke schön!”, îi mulţumi neamţul, deşi conversaţia se pur­tase până atunci în româneşte. „O să-mi permiteţi să-mi cons­truiesc în curte un adăpost antiaerian?” întrebă el cu un uşor aer de naivitate. „Vai de mine! exclamă proprietăreasa. De­sigur! E chiar recomandabil. Aveţi copii?” Domnul Schmidt oftă: „Din păcate nu, doamnă. Soţia mea e suferindă”. Deşi îl compătimea, femeia gândi: „Perfect. Numai doi oameni, cu atât mai bine pentru casă”. Se învoiră asupra chiriei. Şi faptul că neamţul nu se apucase să se tocmească lăsă în sufletul proprietăresei o impresie excelentă. Aşa cum sperase, noul chi­riaş îi achită chiria pentru şase luni. Două sau trei zile mai târziu, domnul şi doamna Schmidt se mutară în noua lor locuinţă de pe strada Şcoala Floreasca. O dată cu mobilierul aduseră şi un dulău care prinse de îndată să se zbenguie prin curtea mare, încântat de „spaţiul vital” câştigat pe neaşteptate. Curând, chiriaşul tocmi câţiva muncitori să-i construiască în mijlocul curţii, după un proiect al său, un adăpost antiaerian. Nu trecu o săptămână şi domnul Ion Schmidt, salariat al unei firme germane, îşi instală telefon. Totul părea normal. Nimeni însă nu băgase de seamă că în casa de la numărul 34 se mai mutase un chiriaş – un tânăr firav, cu o faţă palidă, bolnăvicioasă. Şi doar domnul Schmidt specificase în contract: două persoane, el şi soţia sa. Dacă domnul sau doamna Schmidt mai puteau fi zăriţi ieşind pe poarta casei, apoi cel de-al trei­lea locatar avea grijă să nu-şi trădeze în nici un chip existenţa. Într-una din nopţi, domnul Schmidt se adresă tânărului, care părea sechestrat între zidurile locuinţei sale: Millo, astăzi îi dăm drumul... Tăiem panglica. Închiseră ferestrele, se asigu­rară că erau perfect camuflate şi, în prezenţa doamnei Schmidt, scoaseră dintr-un dulap piesele ca nişte ciolane negre ale unui „boston” şi le montară fără zgomot, cu o viteză uluitoare. Din acelaşi dulap, mai scoaseră la iveală câteva cutii metalice des­tinate cândva cunoscutelor tablete medicinale „Vichy”. Le des­chiseră: ieşiră la iveală litere de plumb mărunte, rânduite cu acurateţe, ca într-o zeţărie liliput. Făcură proba „bostonului”; datorită unor perfecţionări tehnice, maşina funcţiona fără zgo­mot: nici un zgomot metalic nu putea fi auzit de cineva căruia i-ar fi trecut prin cap să-şi lipească urechea de zidul casei. Aşa îşi începu activitatea, în noua sa ascunzătoare de pe strada Şcoala Floreasca nr. 34, tipografia clandestină a gazetei patriotice „România liberă”, editată de Partidul Comunist Român, al cărei responsabil era Traian Cerbu, zis „Moşu”, care organi­zase un trio tipografic format din Ion Pâncu (Ion Schmidt), soţia sa – Mimi şi tânărul Mihai Andreescu, condamnat în contumacie la moarte pentru activitate revoluţionară. Mini-gazeta, iniţiată în 1942, atrăgea atenţia cititorului român nu numai prin conţinutul său, ci şi prin acurateţea tipa­rului. Ea se tipărise până atunci în fosta locuinţă a lui „Herr Schmidt” de pe strada Radu de la Afumaţi nr. 44. Fără să fi fost în cunoştinţă de cauză, un cunoscut general bucureştean ocrotise cu prestigiul personalităţii sale tipografia clandestină a P.C.R. Asta până într-o noapte a anului 1943, când poliţia de moravuri organizase, pe nepusă masă, o descindere în sa­loanele doamnei general. Ieşise la iveală un mic tripou şi se lăsase cu un scandal în înalta societate. Cei trei tipografi, cărora partidul le încredinţase sarcina tipăririi ziarului, trecuseră, în timpul descinderii, prin clipe de mare încordare. În primul rând, nu ştiau cărui fapt se datora apariţia poliţiei antonesciene în casa generalului. În al doilea rând, făcuseră supoziţia firească că aria descinderilor putea fi lărgită. Avuseseră însă noroc. Poliţia se mulţumise cu ceea ce găsise pe masa de joc şi cu consemnarea persoanelor care, ignorând vremurile de restrişte, îşi permiteau să calce legea. „Herr Schmidt” se văzuse nevoit să raporteze cele petrecute „Moşului”, legătura sa superioară de partid, iar acesta, după câteva zile, îi transmisese sarcina să caute tipografiei un nou adăpost. Îl găsise pe strada aceea, populată de familii ger­mane şi italiene. În ultima vreme, gazeta apărea de două ori pe lună. Din motive strict conspirative, nu avea o dată fixă de apariţie, ceea ce stârnea o anumită derută printre agenţii versaţi ai Ser­viciului secret angrenaţi, încă de la „Nr. 1” al ziarului, în operaţia anevoioasă de descoperire a tipografiei clandestine. „E prea frumos tipărită, se folosesc de o literă prea elegantă şi de o hârtie mult prea fină ca să poată fi trasă într-un atelier impro­vizat”, conchiseseră specialiştii lui Eugen Cristescu. Şi nu nu­mai specialiştii S.S.I.-ului, ci şi agenţii Gestapoului aflaţi pe teritoriul României. De aceea cercetările celor două servicii, desfăşurate paralel şi fără a se informa reciproc, se îndreptau către marile tipografii din ţară şi din Capitală. Dar fără succes. Ajunseră cu timpul la o altă ipoteză: „România liberă” se tipăreşte peste hotare, probabil la Moscova. Ipoteza avea darul să explice incapacitatea organelor de resort de a descoperi mecanismul clandestin al tipăririi ziarului. Nu, nu se tipărea peste hotare, ci în Bucureşti, pe strada Şcoala Floreasca nr. 34. Trei oameni. Ion Pâncu, soţia sa şi Mihai Andreescu, asigurau tipărirea ziarului. Legătura cu lumea exterioară o ţinea numai unul şi acela era „Herr Schmidt”. Numai lui îi era îngăduit să ridice receptorul, în cazul când telefonul ar fi cutezat să sune... Culegeau articolele scrise de mâna unor redactori, dar cine erau aceştia, unde locuiau, nu ştiau, nici nu voiau să ştie. Millo primea manuscrisul din mâna lui „Schmidt”. Acesta, la rându-i, îl primea din mâna „Moşului”. De aici încolo se deschidea pentru cei trei tipografi o zonă necunoscută şi interzisă. Tot „Moşul” era acela care furniza tipo­grafiei hârtie, cerneală. Întâlnirile între „Moşul” şi „Schmidt” erau scurte, mereu într-alt loc, fără întrebări inutile, fără răspunsuri suplimentare. „Frau Schmidt” îşi avea, în cadrul tipografiei, rosturile ei. „Mimi” (poreclă cu care figura în aparatul ilegal al partidului) se ocupa de gospodărie, mergea la piaţă, gătea, deretica, iar în cartier trecea drept o „nemţoaică” rece şi retrasă. Dar nu se îndeletnicea numai cu de-ale gospodăriei. Ca şi soţul ei, se ocupa de expedierea ziarelor. „Mimi” se întâlnea la locul şi ora stabilite dinainte cu tovarăşul „Romeo”, în timp ce soţul ei transmitea pachetele tovarăşei „Julieta”. Nu o dată, soţii Pâncu, revenind acasă după asemenea expediţii riscante, se întrebau stăpâniţi de o curiozitate fireasca: Oare Romeo şi Julieta se cunosc? Oare Romeo ştie că exista şi o Julietă? Cine să le fi dat poreclele celor doi îndrăgostiţi? În sihăstria locuinţei lor, se mulţumeau să-şi potolească curiozitatea cu tot felul de supoziţii. Numai lui Andreescu îi era strict interzis să iasă din tipo­grafie. Se împlineau trei ani de când, de bună voie, se sihastri se între zidurile tipografiei clandestine. Aceiaşi pereţi, aceleaşi obiecte şi tablouri ziua şi noaptea... noaptea şi ziua... Un aparat de radio, tot timpul deschis, îi aducea între zidurile odăi­ţei ecourile unui univers cuprins de flăcările războiului... Nu, nu aveau un program zilnic de lucru. Doar când intrau în graficul tipăririi ziarului, munceau neîntrerupt ore în şir şi nu se opreau decât atunci când întreg tirajul ziarului era tras. În ultimele săptămâni, li se mai trimisese un om. Trio-ul de­venise quartet. Tovarăşul „Victor” era, la rându-i, un tipograf tre­cut prin multe ateliere clandestine ale partidului. Dimineaţa zilei de 23 august îi găsi pe tipografi lucrând din plin la numărul 10 al ziarului. După o noapte albă, izbutiseră să încheie pagina întâi şi se pregătea să treacă la culegerea paginii următoare. În liniştea încăperii răsunară deodată semnalele postului de radio, apoi rugăciunea „Tatăl nostru”.     4 Un subofiţer îi aducea ziarele şi i le punea pe birou, me­reu în acelaşi loc, în dreapta sa. Maiorul von Werner îi mulţumea sec şi parcă fără plăcere. Subofiţerul se retrăgea abia auzit. Din pricina caniculei, maiorul luase obiceiul să citească presa românească la prima oră, ceea ce îi permitea să redacteze şi să încheie buletinul destinat personal ambasadorului Manfred von Killinger ceva mai devreme, după care putea să plece la Snagov să-şi petreacă liniştit ziua. I se aduseră ziarele. Spuse, fără să se uite la subaltern, un „danke” de gheaţă. Când rămase din nou singur, dădu dru­mul la ventilator, zâmbi în neştire, satisfăcut, apoi se apucă să citească. În faţa sa stăteau rânduite pe cristalul biroului tot felul de creioane colorate. Păreau lipite între ele. Fiecare culoare însemna în limbajul său altceva. De 1 183 de zile executa în cadrul serviciului de informaţii al baronului una şi aceeaşi mi­siune: citea presa, încercând să detecteze şi să determine, prin mijlocirea ziarelor şi revistelor, moralul poporului român. Îl găsea bun. Enervant de bun. Ventilatorul bâzâia discret. Von Werner îşi aprinse un trabuc subţire cât o macaroană şi se apucă de lucru. Citea cu răb­dare. Nu-şi îngăduia să caşte, deşi ziarele româneşti i se pă­reau şterse şi neinteresante. Când şi când lua de pe birou câte un creion şi încercuia ceea ce-l interesa. Zăbovi ceva mai mult asupra unui anunţ: „Curtea Marţială a C.M.C.[1] aduce la cu­noştinţa generală că în ziua de 28 august 1944, orele 15, va avea loc o licitaţie publică”. Nu-i plăceau asemenea anunţuri. Prefera să le încercuiască şi să le semnaleze celor de la Abwehr. Nu de alta, dar nu cu mult în urmă, o „licitaţie militară” îl pusese pe urmele unei afaceri de spionaj. Citea destul de repede, dar nu fără atenţie. Avea un fler aparte, ştia către care rubrici să-şi îndrepte privirile. De pildă, în ziua aceea fierbinte de august, la rubrica „Colţul refugiaţi­lor”, depistă două anunţuri care-l puseră pe gânduri. Le încercui cu un creion albastru. „Larisa, te roagă Sorin să-i scrii în co­muna Găeteşti-Ilfov”, se spunea în primul anunţ; în cel de-al doilea i se comunica domnului Gogu Duport, refugiat la Brad, că domnul I. Mateescu s-a reîntors la domiciliul său din Bucureşti. Îi displăcea rezonanţa celor două nume: Larisa, Duport... De ce să-şi încarce conştiinţa? Mai bine să le semnaleze orga­nelor în drept. Nu el va trebui să-şi bată capul ca să afle cine şi ce se ascunde în dosul celor două anunţuri. Îi căzu în mână şi un plic pecetluit cu un sigiliu românesc. Ştia ce se găseşte în el. Serviciul secret de informaţii, condus de „generosul” Eugen Cristescu, îl onora cu ultimul număr al ziarului comunist clandestin „România liberă”. Rupse sigiliul. Scoase ziarul tipărit pe hârtie fină, subţire – de unde oare? – cu aceleaşi mişcări sigure, de automat, se apuca, aşa cum îi indicau instrucţiunile, să inventarieze titlurile articolelor din „România liberă”, Anul II, nr. 9, 10 august 1944: „– Blocul partidelor şi datoria României în ceasul de faţă – Lupta de descătuşare a poporului român – Universitatea română vorbeşte! – Apelul preotului Constantinescu din Hârlău către solda­ţii şi ofiţerii români – Guvernul cere cămăşi, izmene şi ciorapi – La fabrica „Matern” – În regiunea petroliferă – Apelul către Armata germană al foştilor comandanţi ai trupelor germane de pe frontul central – Să luptam pentru salvarea deţinuţilor patrioţi – Moartea la „Marele Cartier” – Declaraţia D-lui Molotov despre poziţia URSS faţă de Polonia – Ştiri din Franţa, Italia, Iugoslavia şi Polonia.” Terminându-şi treaba, reveni asupra articolului „Universitatea română vorbeşte” şi citi primele fraze: Universitatea română a adresat lui Antonescu un Memoriu, prin care se cere încetarea imediată a războiului. Zeci de profesori de la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj (Sibiu) au semnat acest document Tot ce este însemnat în viaţa culturală a ţării – savanţi cu renume mon­dial, profesori cu mare autoritate morală şi intelectuală în rândurile studenţilor – s-au unit în această mare manifestare. Maiorul von Werner găsi articolul deosebit de important, căci îi furniza o noutate ce trebuia neapărat studiată. Îşi notă într-un carneţel: „A se cere la S.S.I. o copie după Memoriu”, apoi trecu la redactarea buletinului, pe care-l încheie cu cu­vintele devenite clasice: „Situaţia în presa română este liniş­titoare”. Către ora 11 se ridică de la birou şi plecă la Snagov: căl­dură îl dovedise.     [1] Comandamentul Militar al Capitalei

Taina Cavalerului de Dolenga de Haralamb Zinca I. Începuturile                                               1     Nu mă simţeam în apele mele. Eram necăjit, nervos, furios pe mine însumi. Într-atât de furios, încât nu pregetam să mă consider cel mai nefericit om de pe suprafaţa pământului. N-aş vrea să mă judecaţi greşit. Trecuseră şapte zile de la numirea mea la Direcţia Generală a Miliţiei. Absolvisem Facultatea de ştiinţe juridice şi fusesem numit la cercetări penale cu gradul de locotenent. Şapte zile, în care vreme n-am făcut nimic, nu mi s-a încredinţat nici un caz, nici un dosar. Eh, ce mai?! Mă stăpânea o dorinţă vie de a munci, de a acţiona, de a mă afirma. De şapte zile însă mă învârteam încolo şi-n coace fără să fac nimic, în timp ce colegii mei, numiţi la D.G.M. odată cu mine, acţionau. Li se încredinţaseră cazuri urgente, iar eu... Fumam din ce în ce mai nervos şi mă uitam după ei: cerce­tau dosare, discutau cu aprindere, audiau. Lui Tătaru, de pildă, – ah, ce om norocos! – i-a căzut un dosar complicat, o dublă crimă, urmată de o sinucidere. Un dosar gras! Fără să vreau îl vedeam pe Tătaru cum se agita: studia piesele de la dosar, studia şi alerga pe teren. Se vedea cât de colo că problema îl pasiona şi că avea s-o rezolve cu succes. Da, Tătaru zic şi eu că-i un om norocos, căruia toate-i merg strună. Şi în sesiunile de exa­mene îi cădeau întrebările cele mai uşoare. Una dintre cele mai drăguţe studente din anul nostru s-a căsătorit cu el. Aşadar, sper că m-am făcut înţeles. Eu, locotenentul Virgil Conta, aveam toate motivele să fiu amărât. Mă încerca şi un pic de ruşine faţă de Marina, nevasta mea. Zi de zi mă întreba cum mă descurc, dacă mi-e greu, cum mă adaptez, dacă mi s-a încredinţat vreun caz. Iar eu îi răspundeam mormăind cuvinte de neînţeles. Oricum, ea mă vedea întunecat şi bănuia că ceva nu-i în ordine. Nu insista însă, poate dintr-o anumită delicateţe. Acum, dumneavoastră să nu credeţi despre mine că, în acest răstimp, m-am mulţumit să zac şi să constat că nu fac nimic. O, nu!... În două rânduri m-am prezentat maiorului Suharu, şeful meu, şi fără să mă sfiesc l-am întrebat când o să mi se încredinţeze şi mie vreo misiune. M-a ascultat surâzând, mi-a cerut să am răbdare şi mi-a amintit că nu toate zilele au intrat în sac, ceea ce, reprezenta un adevăr incontestabil, îmi cerea să am răbdare, dar mie tocmai răbda­rea îmi lipsea. De aceea, eram trist, nervos şi din nou mă pregăteam să mă prezint maiorului Su­haru. Mă îmbărbătam spunându-mi că, de astă dată, va trebui să-i explic cu mai multă convin­gere şefului situaţia insuportabilă în care mă găseam. Da, da, insuportabilă, nu exagerez. Hotărât să iau cu asalt biroul şefului, mă ridicasem în picioare. În clipa asta însă se ivi şi Tătaru care-mi spuse că maiorul Suharu mă chema la dânsul. Mă năpădi dintr-o dată un val de emoţie, apoi emoţia mi se risipi şi-i făcu loc unui puternic simţământ de curiozitate. Eram tentat chiar să-l în­treb pe Tătaru dacă nu cumva ştia despre ce-i vorba, dar am renunţat. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva; fusese criticat sau se împotmo­lise în cazul acela complicat. M-a fulgerat un gând: „Te pomeneşti că i-au luat cazul şi vor să mi-l încredinţeze mie!” Gândul mă încântă, mă sur­prinsei frecându-mi chiar palmele, mi le frecam a mulţumire, apoi mi se făcu ruşine. „Nu, izbucni în mine o voce lăuntrică, Tătaru e un anchetator talentat, nu trebuie să i se ia cazul!” Maiorul Suharu mă întâmpină prieteneşte, aş spune încurajator, ca şi când ar fi înţeles tot ce se petrecea cu mine. Îmi arătă fotoliul din dreptul biroului său şi mă pofti cu amabilitate să iau loc. — Tovarăşe Conta, ai aşteptat cât ai aşteptat, dar ţi-a venit şi dumitale rândul. Ochii maiorului, cenuşii şi vioi, cu pleoape uşor congestionate, mă fixară ca şi cum ar fi vrut să-mi descopere reacţia. E drept, fără să vreau, avui o tresărire. „Acum o să-mi aducă la cunoştinţă că Tătaru a eşuat, gândi eu, şi că a emis un ordin să mi se predea mie dosa­rul”. Mă crispai, pregătindu-mă să sar în apărarea fostului meu coleg de facultate. Maiorul luă de pe cristalul biroului un dosar subţire. Dacă avea două trei pagini între coperte. Ochiul meu ager citi de la distanţă: „Dosar nr. 5783”. — Este vorba, tovarăşe Conta, de un fals în acte publice. — Un fals în acte publice?! izbucni eu deopo­trivă de uimit şi de dezamăgit. — Da, confirmă maiorul mirat oarecum de izbucnirea mea. Doi cetăţeni în etate, soţ şi soţie şi-au completat dosarul de pensionare cu certificate de vechime în câmpul muncii care s-au dovedit a fi false; certificatele au fost procurate de un oare­care Andrei Mirschi. Persoanele în cauză, Vasile şi Lucia Tulpan, s-au prezentat la D.G.M. din proprie iniţiativă şi au făcut declaraţii complete. Maiorul vorbea rar, apăsând pe anumite cuvinte. Vorbea şi nu-şi lua ochii de la mine. Iar eu mă simţeam aidoma unui balon ce se dezumflă. Pe măsură ce înţelegeam „substanţa” dosarului nr. „5783”, îmi spuneam iarăşi că sunt un mare ghinio­nist. Fiind convins că maiorul Suharu pricepuse cauzele tristeţii mele, ascultam şi mai întunecat. „Numai de n-ar deschide o paranteză pe tema ne­mulţumirii mele!” gândi, nu fără un simţământ de stinghereală. — Ce-i cu dumneata, tovarăşe Conta, nu te simţi bine? Nu suporţi căldurile? Da, e prea cald. E o vară toridă cum n-a mai fost de mult... I-am fost recunoscător maiorului. Nemulţumirea mea o pusese pe seama căldurii, ocolind cu tact o discuţie care m-ar fi pus într-o situaţie penibilă. M-au năpădit brusc sudorile. Îmi scosei batista şi, tamponându-mi fruntea, murmurai: — Aşa e, suport greu căldurile... — Iei în primire dosarul, îl studiezi cu atenţie, îţi faci un plan de anchetă şi deschizi o acţiune. Ai înţeles? — Da, să trăiţi! Maiorul Suharu, îmbărbătându-mă cu acelaşi surâs prietenesc, mi-a întins dosarul. Şeful s-a pre­făcut că nu observă mutra mea amară. Totuşi, la despărţire, m-a sfătuit: — Bea ceaiuri: răcoresc şi ţin de sete. Ai vreo întrebare? Am dat din cap în semn că totu-i limpede, apoi m-am ridicat din fotoliu. — Am să studiez dosarul şi voi proceda în consecinţă, am adăugat eu cu o voce care se voia energică. — Te rog să mă ţii la curent! E prima dumitale misiune... Îţi doresc din toată inima succes... Maiorul s-a ridicat şi mi-a întins mâna. Când am ajuns în dreptul uşii, mi-a atras atenţia: — Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul... — Am înţeles, să trăiţi! Dincolo de uşă, mă opri pentru câteva clipe, îmi venea să urlu de ciudă. Descoperisem că eram un om slab. Să nu-mi pot stăpâni în faţa şefu­lui nemulţumirea? Oricât ar fi fost ea de îndrep­tăţită, era de datoria mea să mă stăpânesc. Da, să nu vă mire, consideram nemulţumirea mea îndrep­tăţită. Şapte zile am aşteptat pentru ca, în cele din urmă, să mi se încredinţeze spre rezolvare un dosar... rahitic. Deşi ştiam că în obligaţiile mele intra şi rezolvarea unor asemenea dosare, m-am simţit totuşi umilit. Tătaru avea de rezolvat o dublă crimă urmată de o sinucidere, iar eu... Mi-am spus că ar trebui să mă retrag cu dosarul „5783” într-un colţ cât mai ferit, căci nu voiam să dau ochi cu ceilalţi colegi de facultate. Îmi închipuiam întrebările lor ironice şi mă îmbărbătam copilă­reşte. Ce mai, toată lumea se unise împotriva mea. Unde aş puţea găsi un colţişor cât mai ferit? De cum intrai în birou, mă lovi de Niţescu, un alt fost coleg de studenţie: — Ei, Virgile, cum e... un dosar gras? De felul său Niţescu e un om simpatic, modest, la locul său. În clipa aceea însă mi s-a părut aro­gant şi nesuferit. Aş fi vrut să-i arunc câteva vorbe care să-l usture. M-am mulţumit să-mi strâng gura, simţindu-mi buzele pline cum se topesc într-o linie subţire şi rea. Aruncai dispreţuitor dosarul pe birou. — Aha, zise Niţescu cu un anumit subînţeles, pricep. Atunci îmi scăpă o înjurătură. — Înjură-mă, Virgile, dacă asta te poate linişti. Te las. La revedere! Îl înjurai din nou. — Aşa, băiete! Zi-i din toată inima, mă în­demnă Niţescu, părăsind vesel încăperea. Unde să mă retrag? Unde să mă izolez? Gândul mi se părea acum nu numai naiv, ci şi ridicol. Aşa că mă aşezai la biroul meu, deschisei cu duşmă­nie dosarul şi începui să-l citesc, tot în duşmănie. Doi soţi, Vasile şi Lucia Tulpan, relatau cum au ajuns să-l cunoască pe falsificatorul Andrei Mir schi şi cum acesta le furnizase certificatele de vechime în câmpul muncii. Când am terminat lectura pieselor de la dosar, m-a cuprins o milă nemărginită faţă de propria-mi persoană. Cazul încredinţat era ca şi rezolvat... Cuvintele şefului: „Dacă se ivesc anumite greutăţi, nu ezita să-mi ceri sfatul” aveau acum în urechea mea o rezonanţă ironică. Ce greutăţi ar mai fi putut să se ivească? Doar şeful ştie mai bine decât mine că dosarul era ca şi rezol­vat. Am hotărât să-mi încep cercetările cu audierea soţilor Tulpan.

I Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puțin sentimental. Știa românește și nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci și cinci de ani, de statură potrivită, cu o față prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subțiri, părea un mare admirator al peisajului. — Frumusețile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas. — Vorbiți foarte bine românește, observă un călător care mai toată vremea șezuse cufundat în lectura unei cărți. — Nu prea, răspunse străinul cu modestie… Deși am trăit mulți ani în țara dumneavoastră… la Arad… pe când eram adolescent. Lăsă, printre altele, să se înțeleagă că descindea dintr-o familie bogată și că taică-său, pe timpuri reprezentantul unei societăți bancare din Occident, locuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut și ca pasionat vânător. — Vâna prin Munții Semenicului… O, domnule, Banatul e un ținut foarte pitoresc… Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd orașul adolescenței… vreau să și vânez. Vorbea cuprins de o ușoară emoție, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte. — Poate că o să urc în munți, la o vânătoare de mistreți, adăugă el. Fumați? Nu așteptă răspunsul celorlalți. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o ușoară apăsare și preciză: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în același timp întinseră și ei pachetele. Străinul exclamă: — Ah, ospitaliera țară românească! Luă din fiecare pachet câte o țigară. Ospitalitatea dumneavoastră e proverbială! Își aprinse o țigară „Favorit”, trase câteva fumuri și aprecie: Are o aromă plăcută. După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii își completară declarațiile de trecere pe teritoriul României. Vameșii își făcură și ei apariția. Treceau dintr-un compartiment în altul, salutau respectuos călătorii și tot respectuos își îndeplineau obligațiile statornicite prin lege. Străinul prezentă la control cele două valize. Le deschise, deși nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameșii însă îl salutară și trecură în compartimentul următor. — Ce control sumar, se miră străinul, punându-și valizele la loc. Nu mă așteptam. Ieși pe culoar, privind curios după vameși. În sfârșit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, fermecat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii și al frunzelor îi încânta privirea. Fuma mult, ofta și, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări. După o bucată de vreme, un tovarăș de compartiment îi atrase atenția că ar trebui să se pregătească. „Urmează Aradul!” Străinul tresări, mulțumi și începu să-și adune bagajul. Curând, trenul își încetini viteza, apoi opri. Străinul își luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore împreună. I se ură vacanță plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreți. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ieșire. Un hamal își oferi serviciile, el însă îl refuză politicos. Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână și, tulburat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură – cerul senin, turnurile vechilor clădiri, țigla colorată a acoperișurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăzdată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-și curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele și se îndreptă spre primul taxi ieșit în cale. — La hotel „Continental”, te rog! Șoferul făcu un semn din cap că a înțeles și apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului. — N-ați mai fost de mult pe la Arad? întrebă șoferul care observase prin oglinda retrovizoare neliniștea atât de caracteristică unor vizitatori. — Ce schimbat e orașul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat. — Da, da, confirmă șoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeași clipă mașina opri în fața hotelului. — O, am și ajuns! constată străinul cu tristețe și oftă. Șoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-și ducă valizele, primi un bacșiș gras, mulțumi și plecă. La intrare, fu întâmpinat de către directorul hotelului, care îl întrebă în germană: — Domnul Bartolomeu Grieg? — Eu sunt, răspunse străinul în românește. — Fiți binevenit, îi ură hotelierul. Vă așteptam. Știți românește? — Cum să nu, am locuit cândva în orașul dumneavoastră… Domnul Grieg îi întinse pașaportul. — … Am reținut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriți s-o vedeți mai întâi? Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepție și-și urmă gazda – un bărbat scund, rotofei și cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte. Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentă camera rezervată: — În hotelul nostru vă puteți bucura de tot confortul… iată vestibulul… În dreapta aveți baia… Ferestrele camerei dau spre Mureș. Străinul, cu aceeași privire pierdută parcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-și ascunse mulțumirea. — Îmi place! Rămân aici. — Conducerea hotelului vă dorește vacanță plăcută. Rotofeiul îi aruncă străinului un surâs profesional și, retrăgându-se, se înclină spunând: — O să vă trimit imediat valizele! După plecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasă umfla perdeaua pufoasă. Își scoase haina și rămase în vestă. Simți boarea înfiorându-i trupul înfierbântat. Se întinse, oasele îi trosniră sec, căscă și privi satisfăcut în juru-i. Cineva bătu la ușă. Un băiat îi aduse bagajul. Truda băiatului fu răsplătită cu o bancnotă de cinci lei. Apoi își desfăcu valizele; trecu în baie, își făcu un duș rece, reveni în cameră, lăsă storurile de la fereastră și plonjă ștrengărește în patul moale și odihnitor. II După-amiază, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieșind nemulțumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe: — Domnule Grieg, vă văd indispus… V-au nemulțumit cumva serviciile noastre? — O, nu! se grăbi Grieg să-l liniștească… Hotelul dumneavoastră este excelent… Surâse necăjit, iar cutele din jurul gurii i se adânciră puternic. Mi s-a întâmplat un accident. A! Nu vă speriați! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă și-și arată ceasul, un „Atlantic” de aur. L-am lovit, pesemne, și l-am stricat. Mai mult din obișnuință duse ceasul la ureche, închipuindu-și că, prin cine știe ce minune, și-ar fi reluat tic-tac-ul! Nu mai merge. A stat. — Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veți da la reparat. — Îmi puteți recomanda un ceasornicar de încredere? — Cum să nu, chiar pe strada noastră… strada Republicii, se găsesc două cooperative. — Nu m-ați înțeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar. — Am înțeles bine, zâmbi hotelierul condescendent. La noi, ceasornicarii sunt organizați în cooperative. — În cooperative?! murmură străinul cu un aer dezamăgit. Nu vă supărați… credeți că pot să am… Știți, e de aur… Grieg întinse din nou mâna stângă și-și arătă ceasul… — O, puteți să aveți încredere! Dacă doriți, avem și un particular… unul Romoșan, pe strada T… nr. 51. Știți unde vine… eu unul însă nu vi l-aș recomanda. Apelați la serviciile cooperativelor, insistă el cu o intonație care amintea de vocea crainicilor de la radio. — Vă mulțumesc… — La dispoziția dumneavoastră, domnule Grieg… Rotofeiul se înclină și zâmbi serviabil. Străinul își mai duse o dată ceasul la ureche și părăsi hotelul vădit indispus. În stradă, rămase o clipă locului, descumpănit. Apoi, ca și când și-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul orașului. Soarele asfințea; umbre uriașe se întindeau peste oraș, învăluindu-l. Pășea fără grabă, prudent parcă; în răstimpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observă pe tânăra femeie în albastru care se luase după el, înregistrându-i fiece mișcare. Clădirile din centrul orașului i se păruseră domnului Bartolomeu Grieg neschimbate. Doar magazinele, firmele aveau altă înfățișare, necunoscută de el până atunci. Îl uimeau animația străzii, buna dispoziție a trecătorilor. După un timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri și se opri în dreptul ei. Cercetă curios și cu luare-aminte mărcile, prețurile, apoi își duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcționa. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Bartolomeu Grieg intenționa chiar să intre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum să bănuiască că el, în clipa aceea, își amintise adresa ceasornicarului particular. Bartolomeu Grieg știa unde se găsește strada T. O porni într-acolo, cu același pas rar și elastic. Descoperi curând firma atelierului – mică, cenușie, pictată cu litere negre. Citi de departe: „Ceasornicărie D. Romoșan”. Trecu apoi nehotărât prin fața atelierului, însă după câțiva pași făcu cale-ntoarsă, atras parcă de vitrina mizeră a dughenei. Cercetă cu un dispreț justificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări și pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuța sa de lucru și, cu o lupă prinsă de ochiul drept, meșterea ceva la un cesuleț. Era singur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârșit, să intre. Numai atunci își dădu seama cât de întunecos și de sărăcăcios era atelierul și o inexplicabilă senzație de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasornicarul își înălță capul, lăsă să-i cadă lupa și se ridică să-și întâmpine clientul. — Cu ce vă putem fi de folos? Ceasornicarul părea să fie mult mai în vârstă decât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt și rar. Avea însă o privire care-l întinerea, o privire puțin vicleană, puțin ștrengărească. Și, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simți cum unda aceea de îngrijorare i se risipește. Nu răspunse imediat la întrebarea meseriașului. Cu mișcări calme, își scoase ceasul și-l puse pe tejghea. — Mi s-a stricat! Niște degete lungi, uscate și febrile, apucară ceasul de aur. — Ehei! Ce piesă rară! „Atlantic”! De aur! Ultimul tip, nu-i așa? De mult n-am mai ținut în mână o asemenea piesă! mărturisi sincer emoționat. — L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explică domnul Bartolomeu. Ochii mici și curioși ai ceasornicarului îl disecară cu un interes aparte. Pesemne se străduia să determine acea legătură intimă între valoarea ceasului și personalitatea neașteptatului său client. „Cum de-și putea permite să strice un ceas atât de valoros?” Și dintr-o dată ținuta și distincția vizitatorului îl impresionară plăcut. Spuse: — Aș fi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscățive și foarte îndemânatice ale meșterului se apucară mecanic de lucru; după ce înlătură capacul, nu-și putu stăpâni o exclamație de uluire: — O, ce minune de mecanism! Câtă finețe, domnule! O adevărată bijuterie. Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncă mâhnire: — L-ați forțat… Ați forțat arcul, domnule… Lăsă să-i cadă lupa și-și privi clientul cu o vădită părere de rău. Nu pot să vă fiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului. — Păcat, oftă Bartolomeu după o scurtă tăcere. Îmi pare tare rău! Știți, sunt în trecere prin țara dumneavoastră, prin Arad, și vă închipuiți ce înseamnă pentru mine să am un ceas. Ceasornicarul mai admiră un timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului. — La noi nu se mai găsesc demult ceasuri „Atlantic”… Dacă doriți, vă pot pune, provizoriu, un arc, iar când o să ajungeți acasă, o să-l înlocuiți. Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunară la rădăcina nasului. — Nu poți procura piese de schimb? — Regret, domnule, nu pot. — Hm! mare ghinion, suspină el. Cât valorează în România ceasul ăsta? — Nu cumva vreți să-l vindeți? se interesă Romoșan, tulburat. Brusc, licărul din adâncul ochilor săi mici începu să sclipească, de parcă ar fi izbutit să intercepteze niște tainice semnale. — Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar așa, cât valorează… După un timp de gândire, ceasornicarul răspunse: — O mie opt sute de lei. — Numai atât?! exclamă Bartolomeu Grieg, descrețindu-și sprâncenele. Romoșan păru puțin încurcat, înălță din umeri ca și când ar fi vrut să se scuze că valoarea obiectului în discuție se ridica doar la 1 800 de lei. În timp ce-și prindea la mână ceasul, străinul oftă iar și dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulțumea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în fața vitrinei izbutise la vreme să se facă nevăzută. — Cât vă datorez? întrebă el, arătându-se gata să plătească oricât i s-ar cere. — Nimic, domnule! — Atunci… la revedere și vă mulțumesc pentru amabilitate… — La revedere, domnule! În dreptul ușii, Bartolomeu Grieg se răzgândi și nu mai apăsă clanța. — Să zicem că m-aș hotărî să-l vând… S-ar găsi oare cineva să mi-l cumpere? — Cum să vă spun?! Întrebarea îl luase prin surprindere. Vreți chiar să-l vindeți? Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea. — S-ar găsi vreun client? stărui străinul. Romoșan, mai mult din obișnuință, se uită în direcția vitrinei. Văzu strada… trecătorii… — La noi, cum să vă explic… Glasul meseriașului i se păru străinului gâtuit de frică, de o neliniște lăuntrică. Știți, e cam primejdios… Ceasul e de aur… Trafic… Totuși aș putea să caut… să încerc… Ați obține pe el… — Cât? luă străinul înainte. — Să-l mai văd o dată, propuse Romoșan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna după ceas. Domnul Bartolomeu Grieg ezită să i-l dea. În cele din urmă, și-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetă din nou, apoi zise: — Așa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei! Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător și nu-și mai lua ochii de la ușă. — Și dacă ați pune un arc nou, cât m-ar costa? — 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar și dezamăgit de terminarea discuției. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteți ridica gata reparat. — Îmi dau seama că e mai bine să-mi puneți un arc, se hotărî străinul. Nu știu… o să mă mai gândesc. De lăsat însă îl las… Până mâine o să vă gândiți și dumneavoastră. Un licăr de speranță se aprinse în ochii ceasornicarului. — Să știți că risc… — Ce vreți să spuneți? își arătă domnul Grieg nedumerirea. — Știți… la noi… așa cum am mai spus… ceasul e de aur, nu avem voie să vindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular. — Aha, înțeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci și eu risc, nu-i așa? De aceea poate e mai bine să ne mai gândim… Îl las. Îmi dați vreun bon de primire? — Desigur, se grăbi Romoșan să-l încredințeze. Fără chitanță nici eu nu l-aș primi în lucru. Scoase la iveală un chitanțier, se interesă de numele clientului și completă toate datele necesare — Pe mâine, deci? mai întrebă o dată Grieg, după ce ascunse chitanța în portofel. — La ora cinci după-amiază. — Mulțumesc. — La revedere, — La revedere, domnule Grieg. Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulțumit că-și dăduse ceasul la reparat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureș. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu își aminti că în Arad mai avea o cunoștință de demult. Se uită la ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăși agale, lăsând în urmă Mureșul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe niște străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curți. Scrută atent strada pustie. Nu găsi niciun semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până și casa din fundul curții părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta și intră în curte. Cineva totuși îl văzuse – femeia în albastru.

Cuvânt înainte     Nu demult, o femeie îmbrăcată într-un palton vechi, demodat şi îmbrobodită cu un şal negru, bătrânesc, a intrat în redacţia Vieţii Româneşti. Spre marea mea bucurie, am recunoscut-o de îndată pe Maria Constantinescu, fosta mea gazdă. M-a îmbrăţişat, apoi, cuprinsă de o uşoară nelinişte, m-a întrebat: — Unde putem sta de vorbă? Am poftit-o într-un colţ liniştit al redacţiei. — Te caut de multă vreme continuă ea, de astă dată cu un glas molcom, cumpătat. Îţi aminteşti de caietul ăsta? *** …în primăvara anului 1944, împrejurările mă forţaseră să părăsesc oraşul natal, şi să mă mut la Bucureşti. Aveam nevoie de o gazdă. De la bun început, prietenii mă îndreptaseră către Maria Constantinescu. Îmi amintesc. Am găsit-o acasă aplecată deasupra maşinii de cusut; cosea pierdută, cu gândul departe, într-o lume a ei neştiută de nimeni altcineva. Când i-am spus pentru ce am venit la dânsa, s-a ridicat de lângă maşină apro- piindu-se de mine. Am văzut-o atunci mai bine. Era o femeie scundă, puţin încovoiată, cu trupul istovit de muncă. Faţa mică şi ovală, brăzdată de cute adânci, trăda o mare suferinţă. M-a privit cu ochi neliniştiţi şi trişti… — Poftim, acesta este patul dumitale… cândva a fost patul băiatului meu… Cuvintele: „a fost patul băiatului meu” mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna. Chiar din prima zi, Maria Constantinescu a început să se îngrijească de mine ca de copilul ei. Purtarea gazdei mele mi se părea din ce în ce mai ciudată, mai ales că uneori, noaptea târziu, întorcându-mă de la fabrică, o găseam plângând stăpânit, aşa cum numai mamele ştiu să plângă. O dată, luându-mi inima în dinţi, am întrebat-o de ce este atât de mâhnită. Mi-a răspuns. În noaptea aceea am aflat povestea fiului ei Niculae. Femeia povestea stri- vindu-şi lacrimile cu o batistă mare, bătrânească. — … De mic a dus-o greu. Lui Niculae îi plăcea să citească, să înveţe. Visa să intre la liceu, dar n-a avut parte de el. Copil încă, a intrat ucenic. Muncea din zori şi până-n noapte. Trăia o viaţă aspră, plină de necazuri, însă tăcea mâlc, nu scotea o vorbă despre suferinţele lui. Acasă, aducea bănuţii pe care-i câştiga cu sudoarea lui de copil trudit prea de timpuriu. Avea Nicu şi ceasurile lui libere, dar atunci nu-l vedeam jucându-se, ci citind. Mult îi mai plăcea să citească. Apoi – asta a fost cam prin toamna lui 40 – cu un grup de ucenici, prieteni de-ai lui, a trecut Prutul în Uniunea Sovietică. La despărţire nu mi-a spus decât: „mamă, să mă ierţi, mamă”, şi de-atunci nu l-am mai văzut. Până la izbucnirea războiului mai primeam veşti de la el. Îmi scria: „Mamă, învăţ. Sunt la şcoală… Am de toate, şi casă, şi masă, şi carte.” Şi eu eram tare fericită. Dar a izbucnit blestematul ăsta de război şi nu mai ştiu nimic despre el… Două luni mai târziu, Armata Sovietică elibera capitala patriei noastre. Maria Constantinescu, laolaltă cu celelalte femei din cartier, a ieşit în întâmpinarea armatelor eliberatoare. Zi şi noapte umbla pe străzi iscodind chipurile ostenite ale ostaşilor sovietici, doar-doar o da peste băiatul ei. Se-ntorcea acasă deznădăjduită. Nu eram în stare să scot o vorbă de la ea. Tăcea ferecată în suferinţa-i fără margini. Doar din când în când, o auzeam murmurând: „Da, băiatul meu nu mai trăieşte” Vremea trecea. Într-o primăvară de neuitat războiul s-a terminat. Îmi venea greu să plec de la Maria Constantinescu. Mi se părea că la fiecare pas vedea în mine propriul ei copil şi nu doream să o necăjesc. Îmi aduc aminte, într-una din zilele grele ale anului 1946, la uşa Mariei Constantinescu a bătut un tânăr locotenent sovietic însoţit de un civil. Ofiţerul – un bărbat de statură potrivită, cu o faţă vioaie, surâzătoare – a sărutat mâna femeii şi şi-a spus numele: — Locotenentul de gardă Vorobiov. — Tovarăşul Vorobiov l-a cunoscut pe fiul dumneavoastră, Niculae Constantinescu, lămuri în româneşte însoţitorul ofiţerului, în vreme ce acesta ne cerceta cu ochii lui limpezi de culoarea frunzei. — Pe Niculae al meu?! murmură Maria Constantinescu, izbucnind în plâns. Atunci Vorobiov a luat mâna slabă a femeii în mâna lui mare, prietenească, a mângâiat-o şi, după un timp, a început să povestească cu vocea stinsă: — Niculae a luptat cot la cot cu mine, cu ostaşii noştri. Era un soldat bun. În clipele cele mai grele îşi amintea de ţara lui, de dumneata. Avea încredere în viitor, iar noi îl iubeam şi-l respectam. Niculae, românul – cum îi spuneam noi – a căzut eroic alături de ostaşii sovietici lângă portul Pilau, în Prusia… Încet, cu mişcări şovăielnice, locotenentul a desfăcut un pacheţel: erau distincţiile şi decoraţiile sovietice ale lui Niculae Constantinescu. Ofiţerul a mai scos dintr-o geantă militară de câmp un caiet cu scoarţe albastre şi file îngălbenite. Răsfoind o clipă caietul, cu gândul parcă dus departe, în lumea amintirilor sale ostăşeşti, Vorobiov a mai adăugat: — Acesta este caietul cu însemnări al fiului dumitale. Aducându-vi-l, îndeplinesc o dorinţă fierbinte a fostului meu tovarăş de arme. Ultimele lui cuvinte mai stăruie încă în amintirea mea… Pe dumneata te ruga din suflet să-l ierţi că ţi-a scris atât de puţin. Mai spunea în ultimele lui clipe că, de fapt, aici, în acest caiet, sunt scrisorile lui către dumneata, către ţara pe care a iubit-o şi nu i-a mai fost dat s-o revadă… Din acea zi, camera Mariei Constantinescu a devenit şi mai copleşitoare prin tristeţea sa. Pe bătrâna mea gazdă o găseam mereu citind şi recitind însemnările fiului ei. O dată, mi le-a dat şi mie să le citesc, şi eu am îndrăznit s-o sfătuiesc: — Tovarăşă Constantinescu, caietul acesta trebuie dat spre publicare. Ea însă mi-a respins sfatul. — Nu, mai vreau să fie încă al meu. N-am stăruit. Şi, nu mult după această discuţie, a trebuit să plec din nou în orăşelul meu de baştină. Cu mare durere în suflet am părăsit-o pe Maria Constantinescu… *** …De atunci au trecut ani. Şi iată, acum am din nou în faţa mea caietul cu însemnările fiului ei. — Ţi-am adus caietul. Peste puţină vreme se-m- plinesc zece ani de la eliberare. Te rog publică-l, îmi vorbi ea blând, ca-ntotdeauna. …Am recitit însemnările lui Niculae Constantinescu, pregătindu-le pentru tipar. Subsemnatul n-a făcut altceva decât să împartă materialul în capitole şi să le dea titlurile corespunzătoare. A mai îndreptat pe ici, pe colo câte-un cuvânt. H. Z. 12 februarie 1954                           Capitolul I SPRE FRONT     Alma-Ata! Ce sunet tainic au aceste două cuvinte! E noapte. Stau de santinelă. Cerul e spuzit de stele albe, strălucitoare. Deodată, aud plutind de departe cântec trist de dombră, care se apropie. Puţin mai târziu, prin faţa postului meu, trece o caravană; zece cămile încărcate cu baloturi de bumbac. În fruntea caravanei, cămilarul – un cazah a cărui faţă n-o desluşesc – cântă la dombră atât de ciudat, de parcă ar trimite nopţii semne de vrajă. Urmăresc legănarea leneşă a cămilelor. Umbrele lor pier la celălalt capăt al străzii. Luna plină le luminează calea. * Pe câmpul de instrucţie, într-o clipă de răgaz, i-am povestit lui Abdurasil-uzbecul despre caravană şi dombră. Prietenul meu a zâmbit, ochii i s-au făcut mici, apoi mi-a spus într-o rusească stâlcită: — La noi, la Sredni-Azia, iubim cântăm la dombră… Mergem pe „işaak”[1] şi cântăm… La noi, fiecare uzbec, turcmen, cazah, un Djambul. Vorbele lui Abdurasil-uzbecul mi-au amintit de cântăreţii noştri populari, de bătrânii cobzari ai satelor noastre. M-a cuprins o tristeţe grea, dureroasă, pe care n-am putut s-o înfrâng. * Ne sculăm în zorii zilei. Aerul de munte e rece, tăios. Dezbrăcaţi până la brâu, alergăm la izvorul ce curge nu departe de cazarmă. Ne spălăm sol- dăţeşte, chiuind de plăcere. Un ceas mai târziu, echipaţi de luptă, ne îndreptăm spre câmpul de instrucţie. Străbatem oraşul cântând. Copiii, ca de obicei, se iau după noi şi ne însoţesc o bună bucată de drum. Soarele arde. Brandurile sunt grele. Săpăm tranşee, atacăm, ne apărăm. Ne instruim mereu şi fiecare strop de sudoare aminteşte cuvintele lui Suvorov: „Mai multă sudoare la instrucţie, mai puţin sânge în bătălii”. Bătălii! Nu e ostaş care să nu se gândească la viitoarele lupte. Nu e ostaş care să nu numere zilele rămase până la sfârşitul instrucţiei. Da, au rămas puţine zile. * Munţii masivi care împrejmuiesc oraşul Alma-Ata sunt acoperiţi cu zăpadă şi iarna, şi vara. Privindu-i, am senzaţia că de pe înălţimile lor aş putea zări Ceahlăul. Atunci, mă cuprinde dorinţa de a urca în grabă spre crestele argintate de nea şi de soare. * Astăzi am primit prin poştă un pachet. La început credeam că e vorba de o greşeală, însă, citindu-mi numele pe mandat, am rămas nedumerit.. Am desfăcut cu înfrigurare pachetul. Spre bucuria mea, am dat peste lucruri trebuincioase soldatului: ciorapi, obiele, trei batiste mari, colorate, un prosop. Am găsit în caiet şi două pungi, una cu stafide, alta cu caise uscate, ceea ce m-a bucurat şi mai mult. Un bileţel, scris de-o mână stângace, pitit între două batiste, a avut darul să-mi lămurească taina pachetului: „Stafidele sunt gustoase; la fel şi caisele. Mă- nâncă-le sănătos. Mama lui Abdurasil.” I-am arătat prietenului meu cele primite. Abdu- rasil-uzbecul a ridicat din umeri: — La mine nu ştie nimic… nimic! Mama ştie! * Ni s-au dat uniforme noi. Băieţii bănuiesc că într-o zi, două vom pleca. „Veteranii” din unitate sunt de aceeaşi părere. Noi „bobocii” ne strângem în jurul lor şi ascultăm tot soiul de istorioare soldăţeşti. Ne şi vedem în vâltoarea luptelor. * Mamele şi-au condus feciorii la gară. Suntem mulţi. Pe drum, zâmbetul lor de despărţire s-a alăturat cântecului nostru. Cât e de bine să te simţi flăcău al acestei mulţimi! În gară, o fetiţă cazahă s-a apropiat de mine şi mi-a dăruit câteva mere mari, rumene… — Vazmi![2] Mere de Alma-Ata… O comandă, un şuier scurt de locomotivă, apoi cântecul de despărţire al fanfarei. De pe umerii marilor clădiri, drapelele roşii îşi fâlfâie salutul lor, urându-ne „drum bun”. — Rămâi cu bine, Alma-Ata… oraş al merelor… Rămâi cu bine, oraş al acânilor… * În vagon. Cântecele zgomotoase ale fanfarei au rămas în urmă, departe. S-a făcut întuneric. Iscoditor, privesc în jurul meu. O linişte neobişnuită s-a furişat în mijlocul nostru, încătuşându-ne. Un soldat aprinde o lumânare. Sâmburele luminii e palid. Pâlpâirile lui dănţuiesc sălbatic peste chipurile soldaţilor culcaţi pe podea. Vagonul trepidează, scârţâie şi parcă îngână ceva nedesluşit. Poate o melodie. Bătaia sacadată a roţilor, asemenea unei voci ciudate, le ţine isonul. Şi mi se pare că această voce îmi şopteşte într-una: Spre front… viaţă… spre front, moarte… spre front… Mă strâng lângă Abdurasil. Adorm legănat de ritmul cântecului: spre front… spre front… * Uşa enormă a vagonului este dată la o parte. Cât vezi cu ochii nisip, buruieni, pustiu. Din depărtare, lanţul pietros, cenuşiu al munţilor Ţian-Şan pare un hotar uriaş, de netrecut, între cer şi pământ. Cântăm. Locomotiva aleargă… aleargă. * Petia are 21 de ani. E violonist. A părăsit arcuşul şi, voluntar, a intrat în rândurile Armatei Roşii. Sufletul şi mâinile îi sunt comoară nepreţuită. De nenumărate ori l-am ascultat la Alma-Ata, de nenumărate ori i-am admirat degetele, acele degete lungi, cândva albe, jucând iscusite pe strunele viorii. Şi de fiecare dată m-am întrebat: „Oare vor putea apăsa aceste degete pe trăgaciul greu al mitralierei?“ Astăzi, Petia a venit lângă mine, m-a privit cu ochii lui profunzi, inteligenţi, apoi m-a întrebat: — Îţi place muzica? — Da. — Cunosc un mare compozitor român... Pe Ci- prian Porumbescu. Ştii ce? Povesteşte-mi ceva despre el… Am roşit deodată până în vârful urechilor. Ce puteam să-i răspund? Niciodată în amărâta mea copilărie nu auzisem de Ciprian Porumbescu. Am lăsat capul în piept. — Să vezi, Petia, eu nu ştiu prea multe, n-am decât patru clase primare. La noi, în capitalism… Petia a roşit şi el. A înţeles în ce încurcătură mă băgase. Mi-a vorbit apoi mult, cerându-şi parcă iertare... — Are o baladă… Am cântat-o la conservator… Frumoasă, dar tristă. * Karaganda. Oraşul s-a ivit în zori, treaz şi strălucitor de rouă. Din depărtare, escavatoarele uriaşe păreau gheare înfipte în zarea vânătă a dimineţii. Karaganda! Comoara neagră a Kazahstanului! Trenul a oprit. Cobor. Dintr-o privire încerc să cuprind totul. Câtă măreţie! Karaganda e atât de frumoasă şi puternică! Nu reuşesc să prind decât Vuietul motoarelor şi, parcă, respiraţia minerilor care atacă neîncetat straturile de cărbune dătătoare de energie. * Cel mai tăcut soldat din vagon e ucraineanul Petrenko. Toată ziulica stă într-un colţ şi nu scoate o vorbuliţă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat la ce se gândeşte. Mi-a răspuns în şoaptă, de parcă nici el însuşi n-ar fi vrut să-şi audă glasul: — Am primit veşti din satul meu… Hitleriştii mi-au ucişi părinţii, mi-au deportat surorile, nici neamurile nu mi le-au lăsat în viaţă. Optsprezece oameni număra familia mea… * În timpul somnului, un şuierat prelung şi asurzitor m-a făcut să tresar speriat. Mi-am închipuit: e alarmă aeriană. M-am înşelat. În noapte, şuieratul nu era decât vaierul dureros al locomotivei. * După ora mesei, am organizat un festival artistic. Actorii eram noi, soldaţii din vagon. Spectatorii tot noi. Comsomolistul Serghei Potapenko a expus situaţia fronturilor: ofensiva din Carelia continuă cu succes. Întunericul serii ne-a surprins cântând marşuri ostăşeşti. Şi locomotiva aleargă… aleargă. Bine spune Ab- durasil-uzbecul: — Locomotiva plămâni oţel are… * Am deschis ochii şi am privit la cei din jur. Unii sforăiau, alţii visau cu ochii deschişi. E linişte. Tiptil, gândul se furişează. Îl urmăresc. Cu câtă uşurinţă sare peste ani, peste mări şi ţări. Încet, poposeşte la un capăt de uliţă. E mahalaua în care am copilărit. Colbul drumului mi-a dăruit jocul şi jucăriile. Case mici, îngheboşate, cu ferestrele oarbe, acoperite cu ziare îngălbenite, mă privesc mustrător: „Ne-ai părăsit, ştrengarule!” Iată, la numărul 17, şi casa părintească. Ce-o fi făcând mama? O văd în odaia mică şi strâmtă, aplecată deasupra maşinii de cusut. Bătrâna coase şi oftează. Nimic nu s-a schimbat în odaia asta: nici figurile negre, fantastice, desenate de igrasie, nici patul bătrânesc, acoperit cu ţoale peticite de mâna harnică a mamei. Uşor, gândul mai face un salt. Pe scândurile negre ale vagonului se aprinde o nouă imagine. Văd castanii de pe dealul Mitropoliei înmugurind şi mai văd o fată: e Lena. Întind braţele şi, fericit, o cuprind la pieptul meu. Am adormit lăsând gândurile să se prindă în hora visurilor. * Trenul opreşte într-o gară mică din stepă. Face cruce cu un tren sanitar. În vagonul nostru pătrunde miros de cloroform. Gântecele au încetat. Totul e nou şi dureros. Răniţii se uită la noi prin ferestrele vagoanelor şi ne zâmbesc, urându-ne curaj. Unii întreabă: — Hei, e printre voi careva din Voronej? — Dar din Tambov? În eşalonul nostru sunt soldaţi şi din Voronej şi din Tambov, din întreaga Uniune. Aud următorul dialog: — Şi zici că eşti din Voronej? — Din Voronej. — Eh! Voronej, Voronej… De patru ani lipsesc de-acasă… De undeva răzbat gemete, iar mai târziu, în uşa unui vagon, apare o soră de caritate. Are părul blond, nasul cârn şi o căutătură obraznică. Privirile noastre se întâlnesc. Ea ne zâmbeşte. Zâmbim şi noi. Câte puţin, trenul sanitar se depărtează. De-a lungul terasamentului rămân pansamente şi bucăţi de vată. * Într-o gară cobor după apă. Deodată, mă aud strigat pe nume. Mă întorc şi-n faţa mea văd un invalid de război sprijinit în cârje. Nedumerit, îl privesc cercetător: mai întâi faţa albă, lividă, apoi uniforma veche, dar bine îngrijită şi, pe ea, decoraţiile. — Niculae, nu mă mai recunoşti? Să mă fi schimbat într-atât? Invalidul îmi vorbeşte într-o moldovenească caldă, melodioasă şi-mi zâmbeşte într-una. Unde am mai văzut acest zâmbet? — Hai, hai, aminteşte-ţi odată de mine – mă îndeamnă omul din faţa mea – acuşi îţi pleacă trenul… Brusc, surâsul lui amar îmi trezeşte în minte un trecut nu prea îndepărtat. Izbucnesc: — Crăciun… Petre… preşedintele „osoaviahim”[3]- ului. — Eu, oftează uşurat invalidul. Mă reped să-l îmbrăţişez, dar mă împiedic de cârjele în care se sprijină. Ne aşezăm pe o bancă şi abia atunci ne îmbrăţişăm. De câtă vreme nu ne-am mai văzut!! — Ţii minte unde ne-am întâlnit ultima oară? mă întreabă Crăciun. — Cum să nu ţin minte? Ce-i drept, de atunci au trecut multe zile şi nopţi de război! Ultima oară ne-am întâlnit pe malul Nistrului! Şcoala în care învăţasem ardea… Ardea oraşul, tinereţea noastră. Cum să nu ţin minte! Zarea era roşie de sânge şi flăcări. Artileria detuna necontenit. Femei şi copii se strânseseră pe malul Nistrului şi aşteptau pontonul. Aşteptau cu înfrigurare trecerea pe celălalt mal. Pe neaşteptate, au apărut avioane hitleriste. Cădeau în picaj asupra populaţiei. Au mitraliat, au bombardat, au rupt cablul pontonului. Pe pontonul aflat în larg erau mame şi copii. Cum să nu ţin minte, bunul meu prieten? Tu, fără zăbavă, ai sărit în valurile repezi ale Nistrului şi-ai scăpat viaţa unui copil, a unui cetăţean sovietic… — Şi pleci pe front, Niculae? — Da, spre front. — Ţi-i teamă oleacă? — Nu ştiu. — Să nu-ţi fie teamă. Când ţi-o fi mai greu, să te gândeşti la şcoala noastră mistuită de flăcări, la examenul de sfârşit de an pe care l-am dat în timpul alarmelor aeriene… Să te gândeşti la ceea ce mi-ai spus odată! Ţii minte? — Ţin. — Ei, hai să văd, ţii minte? — Ţi-am spus în ziua aceea că am avut o copilărie grea, zbuciumată… Şi că zilele cele mai frumoase, mai emoţionante, le-am trăit în şcoala sovietică. Locomotiva şuieră, dându-mi de veste plecarea. Tampoanele se ciocnesc. Apuc să-l mai întreb pe Crăciun: — Şi tu, încotro? Nu i-am mai auzit răspunsul. Sunt din nou în vagon, aplecat asupra caietului meu. Scriu şi abia acum îmi dau seama că Petre Crăciun avea fire cărunte în părul altădată negru. * Raniţa lui Abdurasil e lângă raniţa mea. Suntem nedespărţiţi: un român şi un uzbec. Astăzi el m-a întrebat: — La tine, ştii basme? — Ştiu. — Basme „iahşi”… povesteşte la mine… Amândoi vorbim o rusească stâlcită. Totuşi ne înţelegem. Cu chiu, cu vai, i-am povestit Harap Alb. Abdurasil m-a ascultat cu răbdare. Se bucura copilăreşte la toate victoriile voinicului, se încrunta la faptele spânului. Când am terminat, a exclamat: — Oh, cum vrea la mine să lupt la front la Ru- mânia… * Eşalonul nostru se îndreaptă spre nord. Cerul e morocănos, închis, indiferent. Cântecele au căpătat culoarea tristă a văzduhului. Stropi reci răcoresc trupul înfierbântat al locomotivei. * Nu m-am dat jos din vagon. Am văzut totul printr-o despărţitură a scândurilor. Uitându-se la noi, o femeie cu faţa încreţită de bătrâneţe plângea. Când şi când, îşi ştergea lacrimile cu o broboadă neagră. Petia a zărit-o şi s-a apropiat de ea. I-a şoptit ce i-a şoptit, a îmbrăţişat-o, iar după un timp a început să îngâne o melodie rusească, tulburătoare ca stepa ce se întinde cât vezi cu ochii. Unii soldaţi s-au alăturat şi ei cântecului. Bătrâna a zâmbit printre lacrimi şi a oftat: — Copiii mei, copiii mei * Cred că ne apropiem de front. Opririle sunt din ce în ce mai dese. Mitralierele antiaeriene de pe acoperişurile vagoanelor pândesc cerul înnorat. Aşteptăm cu înfrigurare întâlnirea cu frontul. Aici, până nu demult, a fost o gară, un oraş. Acum nu se văd decât grămezi de moloz, case năruite, bârne negre, încercate de foc. Totuşi trenul a oprit încet-încet, ca în faţa unui sarcofag. Coborâm. Pe feţele tovarăşilor mei citesc o ură fără margini. Pornim pe fostele străzi ale unui fost oraş. Cărămizile dărâmăturilor sunt încă fierbinţi. Ascunşi în cenuşă, cărbunii mocnesc. În aer pluteşte mirosul dulceag, greoi, al cadavrelor carbonizate… Ruine… Pe drum, tancuri hitleriste incendiate, căşti găurite de schije şi copaci răsturnaţi cu rădăcinile spre cer. Plouă peste ruine. Un bătrân, ţinând de mână un băieţaş, a ieşit dintr-un bordei acoperit cu tablă ruginită, găsită pesemne undeva în drum. Se vede că a ghicit amărăciunea noastră şi se apropie de noi. Abia acum îi zăresc ochii roşii, umflaţi de nesomn. Ne vorbeşte: — Viasma nu moare, băieţi… Ţineţi minte. Cu braţele astea o s-o înălţăm iară, mai frumoasă, mai trainică… Semn că e încă voinic, bătrânul ne arată palmele sale mari, muncite. Cu o mişcare scurtă, ucraineanul Petrenko s-a aplecat şi i-a sărutat bătăturile aspre ale palmelor lui bătrâneşti. * Ruinele oraşului Viasma mă urmăresc. Îmi şoptesc mereu: „Nu uita... nu uita”... * Dormeam. Trenul a oprit brusc. A răsunat o comandă severă: — Jos din vagoane... Sărim din vagoane învioraţi de gândul: „Am ajuns”. Ne întâmpină noaptea neagră. Undeva, pe cer, fulgere urmate de bubuituri sparg bezna. Răsună o nouă comandă… — Încolonarea… ’arş! Ne încolonăm în tăcere, trăgând mereu cu urechea la detunăturile artileriei. Pornim. Ne îndreptăm într-acolo unde cerul se deschide bucuros şi se închide mâniat. Raniţele şi mantalele atârnă greu. Căştile de oţel ne dau aspectul unor vechi combatanţi şi asta ne bucură. * Am mărşăluit toată ziua şi toată noaptea. Bubui- turile se înteţesc şi sunt din ce în ce mai aproape de noi. În calea noastră am întâlnit sate prefăcute în scrum şi mormintele ostaşilor noştri căzuţi. * A căzut primul om... … Dimineaţa am intrat într-un sat. Era locul destinat popasului. Pe neaşteptate a apărut, parcă din adâncul unui nor, o escadrilă de păsări negre, fasciste. Din pământ începură să bată antiaerienele. Proiectilele se spărgeau în văzduh, deasupra satului. Ne-am împrăştiat. Am căzut lângă peretele unei case. Avioanele veneau în picaj. Aveam senzaţia că cerul se prăvăleşte peste pământ. Urechile îmi vuiau de-o melodie stranie. Am mai auzit-o cândva, în bătaia sacadată a roţilor de tren… „Spre front... spre front”... Avioanele au fost împrăştiate. M-am ridicat. Din pricina încordării, genunchii îmi tremurau. Fum negru înecase hudiţele satului. Am auzit gemetele unor răniţi, apoi un strigăt — Petia! Am alergat şi eu într-acolo unde soldaţii se strânseseră în jurul unui ostaş căzut. Era Petia. Schijele bombei explodate îi ciuruiseră pieptul. Căzuse pe spate, urmărind parcă zborul avioanelor vrăjmaşe. I-am privit mâinile… Se odihneau liniştite, ca după un concert obositor. * În livadă suntem noi, tovarăşii lui Petia. Cercetători, ochii caută de-a lungul şi de-a latul livezii. — Aici… pe locul ăsta… Lui Petia îi plăceau mestecenii. Vocile răsună trist şi stăpânite de emoţie. Lepădăm mantalele. Pământul e reavăn, primăvăratic. Lopeţile se înfig uşor. Sap şi eu, iar în răstimpuri mă uit pe furiş la Nikita, prietenul cel mai apropiat al lui Petia. Deseori îi vedeam împreună. Discutau cu aprindere, se certau, după care iarăşi se împăcau. Petia îi dăduse porecla „bătrânul soldat”. Porecla i se potrivea. Nikita lupta din primele zile ale războiului. Fusese de patru ori rănit, ceea ce îi înăsprise chipul şi-l maturizase. Sapă şi Nikita, nervos. Se opreşte, înjură, apoi oftează. Un fior de vânt se desprinde parcă din adâncul necunoscut al cerului, frunzele proaspete ale mestecenilor, cioplite parcă din cleştar, încep să tremure, murmurând o rugă tainică. — Ajunge! şopteşte Nikita. Puţin mai departe, sub un arbore, zace Petia, acoperit cu o manta soldăţească, pătată de sânge. Ne apropiem. Foşnetul frunzelor acoperă bătăile repezi ale inimilor noastre. — Încet… încet… aud glasul stins al lui Nikita. Pleoapele lui Petia sunt trase. Violonistul pare adâncit într-o ascultare firească şi totuşi neobişnuită. Îl mai surprinsesem astfel în cazarmă: asculta un concert la pâlnia unui difuzor. Groapa primeşte lacomă trupul soldatului căzut. Ne despărţim de tovarăşul nostru. Primul aruncă ţărâna Nikita, apoi ceilalţi. Îmi şterg ochii. Prin ceaţa lacrimilor văd parcă chipul unei bătrâne. Câtă asemănare! Aceleaşi fire de păr încărunţite, acelaşi zâmbet blajin! Şi mi se pare că mama lui Petia seamănă mult cu mama mea. * La lumina unui opaiţ, Nikita a terminat scrisoarea către părinţii lui Petia. Ne-a citit-o cu glasul său stins, îndurerat. Apoi am semnat-o cu toţii. Nikita n-a dormit toată noaptea. De câte ori mă trezeam, îl vedeam trăgând cu urechea la chemarea frontului din apropiere. * Când soarele alunecă de partea cealaltă a cerului, părăsim satul. Departe, pe cer, se iveau primele stele. Pâlpâiau timid, apoi rămâneau încremenite în strălucirea lor. Pe câmpuri, camuflate sub straie verzi, primăvăratice, tunurile de calibru greu priveau, cu gurile căscate, lăsarea amurgului. Nu departe de mine mergea Nikita. Am grăbit pasul cu dorinţa de a-l ajunge, de a-l smulge din tăcere. M-a privit mâniat. — Ce vrei de la mine? Ochii îi erau obosiţi. Cele două cute din jurul gurii se adânciseră, urâţindu-l. — Nikita, am vrut doar… — Lasă-mă… M-am depărtat de dânsul. Trebuie să fi fost tare obosit! De ce voiam să-i vorbesc? Simţeam că în noaptea asta, în care ne afundăm kilometru după kilometru, va începe adevărata noastră viaţă de luptători. * La un popas, Nikita a venit lângă mine: — Te-ai supărat, Niculae? — Nu… S-a aşezat lângă mine şi a început să tragă din ţigară. Pe drum, treceau când şi când autobuze sanitare, lăsând în urmă miros greu de medicamente. — Mă iartă că te-am repezit… Sunt amărât. Sunt din acelaşi oraş cu Petia, am copilărit cu el. Am făcut parte din acelaşi detaşament de pionieri. Mai târziu, eu am participat la primirea lui Petia în Comsomol, apoi, el, comsomolist, a luat parte la intrarea mea în rândurile membrilor de partid. El a urmat conservatorul, eu am devenit strungar… Viaţa noastră a fost frumoasă. Îmi plăcea să-l ascult cum cânta, îl iubeam… Petia a avut un suflet mare, a oftat el plin de amărăciune… * Exploziile obuzelor au izgonit păsările cântătoare din această pădurice. Numai ciori croncănitoare pe ramuri. Schijele s-au înfipt adânc în sufletele copacilor şi ei totuşi trăiesc. Rănită mai e şi păduricea asta! Se vorbeşte că aici vom rămâne câteva zile. Nikita mă lămureşte că eşalonul nostru va fi împărţit diferitelor unităţi din linia întâi. Vestea asta mă întristează. Cum adică, să mă despart de Abdurasil, de Nikita, de Petrenko? Prima linie e numai la patru kilometri de noi. Abia îşi trădează vecinătatea. * Suntem sfătuiţi să ne săpăm obişnuitele gropi individuale de apărare. Le săpăm pe lângă trunchiurile groase ale copacilor. Trântiţi în aceste gropi, dormităm şi visăm… Încerc să-mi închipui cum va fi prima luptă, apoi încerc să-mi reamintesc tot ce-am învăţat la Alma-Ata. Aud parcă glasul instructorului: „Trage rar şi precis…” Printre frunze, limpezimea cerului abia se zăreşte. Mânate de vânt, crengile copacilor se apleacă deasupra culcuşurilor, ca şi când ar voi să asculte frământarea gândurilor noastre… …Aşteptăm. Abdurasil mă întreabă: — La tine ştii cum se zice la uzbecă te iubesc? — Nu, îi răspund. — Vrei să ştii? — Vreau. — Ascultă: Men Senghia iahşi kuramen… Da, prietenul meu a început să mă înveţe uzbeca. Are o răbdare de fier. Ştiu să număr până la zece. Abdurasil mai zice că mi s-ar potrivi ca nevastă o uzbecă. Are haz Abdurasil. Astăzi, prieteneşte, mâncam dintr-o gamelă plină ochi. A cântărit ce a cântărit gamela, apoi mi-a spus în şagă: — A dracului... gamela mică… foarte… mănâncă la ea doi ostaşi… puşca mare… foarte mare… un soldat duce... Asta nu-i iahşi… Gluma s-a răspândit cu iuţeala vântului. * Razele soarelui străbat pieziş pădurea. Frunzele copacilor s-au acoperit de argint. Nechezatul cailor e neliniştitor. Târziu, o voce groasă a strigat: — Ia, măi băieţi, sculaţi, să mai stăm puţin de vorbă! Ieşim din tranşee. Uniformele noastre noi au început să se boţească. Ne aşezăm sub un stejar care, în ciuda războiului, trăieşte şi a început să dea ghindă. — Ei, fraţilor, care mai spune o poveste… Punga cu mahorcă trece din mână în mână. Văd bine chipurile tovarăşilor mei. Sprâncenele lui Petrenko sunt veşnic încruntate. Nu are chef de vorbă. Faţa măslinie a lui Abdurasil s-a luminat. Nikita îşi aprinde o ţigară şi pare mai odihnit. Cât suntem de tineri! — Să povestească Igor! — Lăsaţi-l pe Igor. El ne-a spus şi ne-a tot spus… Să mai auzim şi-un siberian… Cine vrea? — Eu…   — Ştii poveşti? — Numai adevărate... — Ei, atunci grăieşte… Fumând, ostaşii ascultă cu luare-aminte. Printre arbori, amurgul se strecoară furând argintul frunzelor. — S-a întâmplat în iarna anului ’41 – începe povestitorul – ţineţi minte, era o iarnă grea. Fasciştii ajunseseră la marginea Moscovei. Copiii Leningradului mureau de ger şi de foame. Zăpada cu fulgi grei se aşternea ca o povară peste viaţa Ucrainei. În Urali, la noi, din coşurile înalte ale uzinelor, fumul se înălţa ameninţător pentru duşmanii noştri, însă plin de nădejde pentru oamenii căzuţi sub „ordinea” hitleristă… Povestitorul se opreşte pentru o secundă. Priveşte în stânga şi-n dreapta, apoi, pesemne mulţumit de cele văzute, reia firul: — În aceste zile de neuitat au plecat pe front voluntari tată şi fiu: Ivan Nikolaevici Demidov şi fiul lui, Andrei. Tată şi fiu luptau împreună în linia întâi. Împreună mergeau la atac, împreună în recunoaştere. Amândoi erau viteji. Ivan Nikolaevici Demidov era soldat, nu glumă. Da, da, bătrânul care luptase în vremea revoluţiei îl învăţa pe fecior să apere revoluţia. Odată, în toiul unei recunoaşteri, Andrei a fost rănit la picior. Tatăl l-a scos de pe câmpul de luptă, ducându-l opt kilometri în spinare. Aşa om era Ivan Nikolaevici Demidov! — L-ai cunoscut? întrerupse cineva. — Taci, mă, nu fi prost, lasă-l pe om să povestească. O clipă, se face iarăşi linişte. Se auzeau frunzele fremătând înfiorate de răcoarea înserării. — Băiatul se însănătoşi. Îi mulţumi tatălui, după datina noastră rusească, cu plecăciune. Şi iarăşi tată şi fiu porniră la luptă. De astă dată, fu rândul feciorului să-şi scape părintele. În timpul forţării Niprului, sub foc de artilerie vrăjmaşă, au vâslit unul lângă altul. Cam pe la mijlocul apei, o schijă îl lovi în piept pe bătrân, care se prăvăli în valurile Niprului. Andrei sări în apă şi-şi salvă tatăl… Dar o dată… Ostaşul care vorbea nu-şi termină povestea. E întrerupt de un şuierat înfricoşător de obuz. Proiectilul nimereşte într-o căruţă. Căruţaşul este rupt în bucăţi. Un cal a rămas întins la pământ, cu gâtul lungit şi cu picioarele înţepenite. — A fost un obuz rătăcit, mă lămureşte „bătrânul soldat”. Voi mai auzi oare sfârşitul povestirii despre Ivan Nikolaevici Demidov şi fiul său Andrei? * Ne-am retras. De ce? Nu ştiu. Mi-e necaz că nu pricep încă nimic din aceste mişcări. Satul în care ne găsim e un trup fără suflet. Nici ţipenie de civil. Astăzi am început din nou instrucţia. Ni s-au dat arme. Aşteptam un brand, dar mi s-a încredinţat o puşcă-mitralieră. Numărul doi e Abdurasil- uzbecul. * Nikita a avut dreptate. Drumurile eşalonului nostru s-au despărţit. Am rămas numai cu Abdurasil. Nikita mi-a strâns tovărăşeşte mâna. — Ne despărţim, Niculae, mi-a spus el. Tu poate nu ştii sfârşitul povestirii lui Petrov. Noi însă îl ştim. Povestea vieţii lui Ivan Nikolaevici Demidov e povestea lui Petia, a familiei lui Petrenko, a lui Abdurasil. E povestea vitejiei oamenilor sovietici. Ţine minte această poveste şi, dacă vei rămâne în viaţă, spune-o tuturor oamenilor. Povesteşte-le cum odată, tatăl şi fiul, pornind în recunoaştere, au fost prinşi de hitlerişti… Povesteşte-le cum tatăl şi fiul au fost arşi pe rug, unul în faţa celuilalt, dar nu şi-au trădat patria socialistă. Ne despărţim, Niculae, dar vom fi aproape… Cred că foarte repede intrăm în foc. Ne-am îmbrăţişat. * Comandă. Sărim din culcuşuri. E beznă. Copacii dorm. Doar câteva frunze stau la pândă neliniştite. Abdurasil mă întreabă: — Niculae, acum gata, ha? Ce să-i răspund? La orizont, braţe uriaşe de flăcări unesc pământul cu cerul. În noapte, împuşcăturile se aud din ce în ce mai limpede. Deodată, huruitul unui avion inamic zgârie liniştea nopţii. Un soldat cu o voce răguşită strigă cât îl ţine gura: — Piteşte ţigara, n-auzi? Încordaţi, ascultăm bâzâitul fascistului. Aeroplanul atârnă deasupra capetelor noastre. Trasoare pornite din cele patru laturi ale întuneri-  cului încearcă să-l repereze. Avionul se pierde în depărtări. — ’Nainte, marş! Comanda străbate pădurea. Suntem o coloană uriaşă, formată din soldaţi, tunuri, branduri, căruţe. Drum de ţară, drum îngust. Mult praf. În dreapta şi-n stânga, ogoarele cenuşii se mărginesc cu zări necunoscute. Drumul se înfundă: coloana se opreşte. Soldaţii se odihnesc. Acum suntem Regimentul 40 Puşcaşi, decorat cu •  „Steagul Roşu”. Abdurasil îmi şopteşte: — Ioc Nikita… ioc Petrenko, ioc nostru regiment… Da, din vechea companie a eşalonului nostru am rămas puţini. * Comandantul grupei noastre, un sergent venit anume din linia întâi, ne-a explicat misiunea de luptă. În zori, intrăm în foc. Urmează să completăm forţele regimentului. Hitleriştii atacă.     1-Catâr. 2-Ia! 3-Asociaţia pentru sprijinirea apărării antiaeriene şi chimice.

Capitolul 1   Ofiţer de serviciu 1 Februarie– martie 1990. Insul care mi-a fost adus în birou abia se mai ţine pe picioare. S-ar fi prăbuşit de mult dacă lângă el n-ar fi stat sergentul Dumitru să-l prindă în braţe. Tipu – simpatic foc – se hlizeşte la mine ca şi cum ne-am cunoaşte de când lumea. Înalţă fruntea, vrea să-mi spună o vorbă dulce, limba i se împleticeşte, renunţă şi, bălăbănindu-şi calpul dă să-l sărute pe Dumitru. — De unde l-ai cules? îl întreb amuzat de felul cum sergentul se fereşte de sărutul beţivului. — De pe 1 Mai. Se ţinea de un copac şi bâiguia „La paşa vine un arab”… Spunea primele versuri şi o lua de la capăt. — De unde a ieşit? — Dracu ştie… sunt patru localuri prin preajmă. Zice că-i poet. — Poet! prinde turmentatul cuvântul din zbor şi îşi înalţă din nou fruntea ca pe o greutate. Mă redescoperă şi îmi zâmbeşte dulce: — Poeţii, dom’le… „La paşa vine un arab”… Nu, nu, dom’le… Genunchii i se înmoaie brusc şi e cât p-aci să se prăbuşească. Îl salvează din nou braţele sergentului. — Cum te cheamă? mă hazardez eu să aflu, că doar sunt ofiţer de serviciu şi sergentul mie mi l-a adus pe cap. Tipul rânjeşte… se clatină… plescăie, îşi roteşte ochii. — Numele şi prenumele? — Eu sunt poetul… Nu-şi mai aduce aminte cine e. Capul îi cade iar în piept, închide ochii. Mă uit la el: dacă are patruzeci de ani. I s-au furat paltonul, haina, pantofii. Mare minune că nu l-au lăsat în izmene. În halul în care e, nici identitatea nu i-o putem stabili, căci o dată cu banii i s-au furat şi actele. — Ce fac cu el, domnule locotenent-major? Să-l duc înapoi de unde l-am luat? Adoarme şi îngheaţă. „Asta-i plin de alcool, gândesc. Nu îngheaţă atât de uşor.”. Zic: — Găseşte-i şi tu un loc să doarmă… Dă-i şi o pătură. Poetul se prăbuşeşte din nou în braţele puternice ale sergentului bolborosind: „La paşa vine un arab… Mă, tu pricepi sau nu?”. Sergentul îl cară spre ieşire asigurându-l că înţelege foarte bine ce-i cu acel arab amărât silit să-l vândă pe „El Zorab”. Rămân singur. În dreapta mea un teanc de ziare. Le-am adus de acasă cu gândul că voi avea parte de un serviciu liniştit şi că, în sfârşit, voi bate recordul de lectură citindu-le pe toate. Despăturesc Tineretul Liber şi ochii îmi cad pe titlul unui reportaj: „Garoafele şi prostituata”. Incitant titlu nu-i aşa? Încep să-l citesc, dar nu apuc să intru în miezul reportajului. Din pricina telefonului o voce metalică îmi sparge timpanul. — Vorbesc de la Berbecul, unde m-ai trimis… Cel înjunghiat e în stare gravă… îţi raportez de pe acum, ca să nu avem vorbe, am scos pistolul la Mitache şi l-am somat… N-a vrut să ducă victima la Urgenţă că-i murdăreşte maşina cu sânge. — Bine-ai făcut! Cine-i autorul? — Autorii… îi aduc acuşi la unitate. Încă nu mi-e clar mobilul… Cică ar fi amestecată şi o paraşută. A dispărut de la masa lor înainte de a începe halimaua. — Cine-i victima? — Un oarecare Turcu Cornel în vârstă de treizeci şi nouă de ani. — În ce stare sunt agresorii? — Duhnesc a coniac, atât. Nu sunt în stare de ebrietate. — E în ordine. Te aştept… — Poate vorbeşti cu cei de la Urgenţă, îmi sugerează plutonierul-major şi închide telefonul. Nea Tudorică, cum îl mai alintăm noi, e în poliţie de vreo treizeci şi cinci de ani. De pensie îl mai despart două sau trei luni. Ştie mai multă poliţie decât zece ofiţeri la un loc. A rezistat însă cu o tenacitate feroce tuturor tentativelor de a fi trimis la școala de ofiţeri. Sun la Urgenţă. Doctorii ne cunosc. Îmi răspunde un medic din generaţia mea, chirurgul Calistrat Vlad. E la curent cu internarea victimei de la restaurantul Berbecul şi mă informează: — L-am băgat imediat în sala de operaţii. — Atât e de grav? — Nu ştiu dacă scapă. — Mulţumesc. Gardă uşoară. — Asemenea, domnule Dabu. Mă uit la ceasul-farfurie – adevărată piesă de muzeu – agăţat pe un perete înnegrit de fum. Noaptea nici n-a început încă… Şi eu, care, atunci când îmi pusesem banderola la mâneca hainei, mă rugasem lui Dumnezeu să se milostivească de mine şi să-mi dăruiască o noapte fără evenimente! Mă întorc la „Garoafele şi prostituata” din reportaj şi încerc să reiau lectura de unde am întrerupt-o. Băiat bun reporterul, pâinea lui Dumnezeu, dar mai bine ar fi îmbrăţişat profesiunea de horticultor sau pe cea de duhovnic. Fascinat de subiect bietului băiat i s-a înmuiat sufletul. Prea devreme. Ajuns să se documenteze în zona moravurilor, un investigator trebuie să-şi lase sentimentalismul în cui – la redacţie sau acasă – altfel riscă să fie dus de nas. Să nu mă înţelegeţi greşit: a trata cu umanitate o temă e una şi a trata sentimental e altceva. Şi bietul reporter, de altminteri talentat, s-a lăsat impresionat de istorioarele melodramatice ale unei tinere de douăzeci de ani care practică prostituţia de la treisprezece ani. Uşa se deschide. Îşi vâră capul sergentul Dumitru pentru a-mi raporta că poetul, în fine, a adormit. — O fi chiar poet? — N-am de unde să ştiu. Te-a supărat cu ceva? — Nu… Da-i dădea întruna că-i poet şi meritul lui e că a scris „El Zorab” cu mult înaintea lui Coşbuc. Izbucnesc în râs: — Ei, dacă susţine asta, să ştii că-i poet. Să avem răbdare până mâine dimineaţă. — Eu ies să-mi fac rondul. — Mergi sănătos, Dumitre! Nu mai am chef de ziare. Deschid radioul şi-l potrivesc să-l aud în surdină. Încăperea se umple de o muzică languroasă, potrivită pentru doi îndrăgostiţi care osteniţi de dragoste plutesc în întuneric fumând şi ascultând-o ca pe o binecuvântare. Îmi aprind o ţigară şi după primul fum încep să mă gândesc la Antoaneta. „Ce bine-ar face dacă m-ar suna!” îmi zic încântat de o asemenea eventuală perspectivă. Şi, minune, telefonul zbârnâie. Nu e Antoanela la celălalt capăt al firului, ci credinciosul meu prieten, Mitiţă, fost campion naţional la aruncarea suliţei şi, în prezent, profesor de gimnastică la un liceu. — Ce faci golanule? mă ia el la refec din primul foc. — Caut o pisică dar norocul mă ocoleşte în noaptea asta. — Ai încercat pe acoperiş? se preface dumnealui că nu m-a priceput. Mi-e dor de tine şmecherie. — Şi mie, îi mărturisesc eu. — Dacă-i aşa, hai, vino la un coniac… O să te simţi la Capşa ca în arestul poliţiei. — Nu te prosti! — Nu mă crezi? Vino să vezi! E plin localul de borfaşi. De unde au ieşit atâţia? — Nu dau interviuri la telefon… — Mă simt aici ca într-o cafenea rău famată din Soho. — Cere şi tu condica de reclamaţii şi sugestii, îi recomand. — Cu cine îmi pierd eu vremea?! — Cu ofiţerul de serviciu, locotenent-major Mircea Dabu. — Mircică, mor de plictiseală, se lamentează Mitiţă, în zilele astea nu am ore… — Da’ unde-ţi sunt gagicuţele? — Mă, eu, între două gagicuţe, mor de plictiseală… Nu-mi dai şi mie un caz? Nu mai am când să-i răspund, uşa biroului e dată în lături cu violenţă şi în încăpere sunt împinşi doi tineri uniţi cu una şi aceeaşi cătuşă. Mai să se prăvălească peste mine. În urma lor, Avasilichii, stăpânindu-şi cu greu mânia. — Te las bătrâne, mi-au venit nişte muşterii… Te caut eu. — Dea Dumnezeu să nu mă găseşti! Pun receptorul în furcă şi mă uit întrebător la Avasilichii. — Dumnealor sunt, mârâie printre dinţi plutonierul-major punând pe birou o armă albă, un pumnal cu declanşare automată. Poftim! adaugă Avasilichii plin de dispreţ. Made în Hong Kong! Îi cântăresc pe cei doi dintr-o privire: sunt încruntaţi cu căutături obraznice şi par gata să-mi ceară socoteală pentru îndrăzneala noastră de a-i reţine. Îi fac semn lui Avasilichii să-mi dea cheia de la cătuşă. Privirile lui nedumerite numai că nu mă întreabă: „Ce-ţi veni dom’le?”. Îi eliberez şi cei doi încep să-şi frece încheieturile mâinilor. — Al cui e pumnalul? întreb scrutându-i. Avasilichii face un efort să-şi ţină gura, îmi dau seama după cum i s-au aprins obrajii. Nu primesc niciun răspuns. Nu-mi sare muştarul. Mă adresez plutonierului: — Câţi martori ai? Acesta scoate din buzunar o hârtie şi o pune lângă pumnal. — Cinci martori… De la doi am luat declaraţii. — Cine a băgat pumnalul în Cornel Turcu? Cei doi tineri par intrigaţi că numele victimei îmi este cunoscut. — El, îmi răspunde nerăbdător nea Tudorică şi-i arde un ghiont unui tânăr de statură potrivită îmbrăcat într-un blue-jeans a cărui geacă lasă să se întrevadă un frumos pulover albastru. Îmi aminteşte de un personaj dintr-un film, chiar şi mutra măslinie accentuată de un păr negru şi cârlionţat pare a unui mafiot din Sicilia. — Buletinul! Ochii Sicilianului devin dintr-o dată foarte mobili. Nu, nu mă înşel. L-a înfiorat spaima sau un gând neliniştitor. Caută, evident, un colac de salvare. — Buletinul! îmi repet cererea. Şovăie în a mi-l prezenta. N-are însă încotro. În cele din urmă mi-l întinde cu un gest zeflemitor: — Na, dacă ţii atât de mult să-l vezi! Stabilesc astfel că am de-a face cu Paizu Stan, fiul lui Nicu şi al Floricăi, născut în Buzău, la 3 mai 1966. — Domiciliul? întreb fără să-mi ridic ochii de pe fotografia ştampilată a buletinului. — Păi nu scrie acolo?! îmi răspunde Paizu nemulţumit de curiozitatea mea. — Lasă domiciliul din Buzău, spune-mi-l pe cel din Bucureşti. Iese din muţenie prietenul său, un tinerel cu o mutrişoară de fetiţă, îmbrăcat şi el în costum de blue-jeans şi adidaşi. — Locuieşte la mine… Pe strada Heleşteului 97, sector 1. — De mult? — De la revoluţie. Revin la Paizu şi-l cântăresc din priviri cuprins de o vagă bănuială. — Profesiunea? — Lăcătuş. — Locul de muncă? — Da atelierele CFR din Buzău. — Arată-mi mâinile! Paizu nu ezită, mi le arată şi pe o parte şi pe alta: nu sunt în niciun caz ale unui lăcătuş. — De când te-ai lăsat de meserie? — De la revoluţie. Îmi aruncă un zâmbet prevenitor: „Vezi cum umbli cu mine! Să n-o păţeşti!”. Nu mă pot stăpâni să nu fiu ironic şi-i zic: — Domnule revoluţionar, fii dumneata drăguţ şi pune pe masă tot ce ai în buzunare. Nu protestează, nu aşteaptă să-i spun a doua oară ce trebuie să facă, semn că e familiarizat cu formalităţile impuse de poliţie. Apar, rând pe rând, lângă pumnalul de pe birou: un paşaport nou-nouţ, fotografia unei tinere frumoasă-foc, o oglindă dreptunghiulară de buzunar, un pieptene verde de plastic, o brichetă, o batistă murdară. Mai ies la iveală dolari, un pachet de Kent, apoi bancnote de o sută de lei. — Asta-i tot! mă încunoştiinţează Paizu. — Eşti sigur? — Cum vă văd şi cum mă vedeţi! „De te-ai vedea tu cum te văd eu, îi vorbesc în gând, ai fi mai puţin sigur pe tine. Vai de tinereţea ta dacă Turcu Cornel nu scapă cu viaţă!”. Îl caut din priviri pe Avasilichii şi îi ordon pe un ton milităros: — Controlează-l! Mâinile mari şi grele ale plutonierului-major intră în acţiune cu ştiinţă, de sus în jos. Arestatul încremeneşte cu picioarele răşchirate şi, aşa cum stă cu capul său frumos dat pe spate, pare un monument al demnităţii. Un muşchi al feţei nu i se clinteşte în timp ce complicelui i se înmoaie picioarele cu fiecare minut ce trece. Deodată îl văd pe Avasilichii petrecându-şi degetele pe sub centura lată de la blugii lui Paizu: — Ia scoate tu centura! Paizu nu se împotriveşte. Cu un aer absent, de parcă în momentul acela s-ar fi aflat acasă şi nu la poliţie, îşi scoate centura de piele bătută cu ţinte. Avasilichii îmi face semn cu ochiul şi înţeleg că e pe cale de a face o descoperire. Îşi bagă din nou degetele între betelia pantalonilor şi cămaşă poruncindu-i: — Leapădă-i! Paizu refuză să-i dea ascultare. Ordinul mai răsună o dată ceva mai ameninţător. Paizu cedează, începe să se dezbrace lent, dezgustat parcă. Curând rămâne în chiloţi. Tabloul e desigur hilar: Avasilichii în uniformă flutură un drapel: blugii arestatului. Celălalt tânăr face o mutră de parcă s-ar fi scăpat pe el. — Domnule locotenent-major ştiu că aveţi un briceag. Aşa e, am un briceag cu o lamă subţire şi ascuţită, mi l-a adus Antoanela dintr-o excursie în Turcia. I-l întind subalternului curios să văd ce are de gând. Nimic de zis, în ciuda degetelor sale butucănoase, îl mânuieşte ca pe un bisturiu şi descoase căptuşeala de la betelia blugilor. O căptuşeală concepută ingenios, mascând nişte buzunărele în care stau ascunse cinci inele de aur masiv, două dintre ele având şi monturi din pietre preţioase. Tăcerea devine deodată grea. Aşa se face că aud cu uşurinţă scrâşnetul din dinţi al lui Paizu. — Na, pune-ţi nădragii! Paizu se pomeneşte cu blugii în braţe şi, înainte de a-i trage pe el, îi şuieră lui Avasilichii cu ură: — Ţi-aş tăia beregata cu plăcere! Replica plutonierului-major nu se lasă aşteptată: — Şi eu! Iau inelele şi de cercetez pe rând: sunt lucrate cu multă măiestrie, înainte de război de un bijutier, un artist autentic. Valoarea lor o va stabili un expert. Îmi întorc ochii spre Paizu pentru a-l intimida cu privirea lor tăioasă. Tipul însă, uns cu toate alifiile, e imun. A încremenit cu capul dat uşor pe spate fixând semeţ un punct de pe plafon. — De unde le ai domnule Paizu? — Acu le văd şi eu pentru prima oară, ţine el să mă prostească. — Ah, nu ştiai de ele? îi intru eu în joc. — Vă jur că habar n-aveam ce cumpăr. — Ce vrei să spui? — Ţoalele astea de pe mine – blugii, geaca, puloverul – le-am cumpărat astăzi de dimineaţă pe Şoseaua Giurgiului de la un turc. Pe nimica toată… Două mii de lei. — I se făcuse turcului milă de tine? — Milă, nemilă, nu ştiu de ce avea nevoie de lei, se grăbea să ajungă mai repede la frontieră. Un zâmbet şiret a sclipit o secundă pe chipul său de Sicilian sigur pe familia sa. Îşi imaginează că m-a băgat în cofă, că o să mă apuc de îndată să caut un contrabandist turc care, din greşeală, a încurcat nădragii aduşi în ţară şi i-a vândut o comoară. — Dolarii erau şi ei tot în blugi? — Nu, nu… Dolarii sunt ai mei… ce-i drept, e drept… opt sutare… — Fă bine şi numără-i! — Nu-i nevoie domnule locotenent-major! Am încredere în… Râd şi-l iau la mişto: — Ştiu că ai încredere în poliţie… da’ numără-i tu de faţă cu prietenul tău… să ştim ce trecem în procesul-verbal. Se conformează. Sunt, într-adevăr, opt sute de dolari în bancnote de cincizeci. — Numără şi leii! N-are nimic împotrivă. Stăpâneşte tehnica număratului bancnotelor mai dihai decât o casieriţă de la CEC. — O mie opt sute cincizeci! Mă întorc spre tânăr şi-i cer să-şi spună numele şi prenumele. — Necula Bujorel, răspunde el fără vlagă. E ceva mai scund decât prietenul său, blond, cu o faţă albă, catifelată, ca de fecioară. Ochii lui verzi, dezorientaţi, cerşesc milă. — Domnule Necula ia numără şi dumneata dolarii lui Paizu. Îi ia, mâinile îi tremură, le numără stângaci, cam de la a patra bancnotă se încurcă, reia număratul. La capătul operaţiei răsuflă uşurat şi rosteşte: — Opt sute. Îl invit să numere şi leii. O face cu aceeaşi stângăcie din pricina emoţiei. Îi iese o sută în plus. — Mai numără-i o dată! Repetă număratul bancnotelor, fruntea i s-a îmbrobonit. Tot din pricina emoţiei îl trec şi năduşelile. — O mie opt sute cincizeci! murmură Necula Bujorel. — Bagă de seamă, îi vorbesc eu ameninţător. Ai fost martor la descoperirea inelelor, la numărarea dolarilor şi a leilor. Să te ferească Dumnezeu să-ţi pierzi memoria! — N-o să mi-o pierd, mă asigură blondul abia auzit. — Ai valori asupra ta? — De niciun fel. Îl cred. Îi arunc o căutătură lui nea Tudorică. O expresie de duritate s-a întipărit pe figura lui de ţăran îndărătnic. — Pune-le cătuşa şi freci cu ei dincolo… la Declaraţii. — De ce-n cătuşă? protestează Paizu. — Îţi explic eu mâine după ce o să primesc expertiza de la Urgenţă. În timp ce Avasilichii îşi face de lucru cu cătuşa, eu mă ocup de obiectele lui Paizu adunându-le cu grijă într-o pungă de plastic: pumnalul, banii, inelele, dolarii, leii, fotografia. Frumuseţea fetei îmi atrage iarăşi atenţia. Pe verso, descopăr o dedicaţie scrisă cu un pix: „Lui Mână Spartă, de la a ta fostă virgină. L”. Îl iscodesc cu coada ochiului. Mă pândeşte ca o fiară. Nu-l mai întreb cine-i gagica şi îmi văd mai departe de celelalte obiecte de pe masă. — Vă rog să-mi lăsaţi ţigările şi bricheta. Îi satisfac dorinţa. Ajung la paşaport. Îl răsfoiesc mai mult din rutină decât dintr-o vie pornire profesională. La pagina a şaptea viza de intrare în Franţa. „Bravo!” îmi zic. La pagina a opta o altă viză a Italiei. „Prostul! S-a înecat ca ţiganul la mal. Planuri de voiaj nu glumă! Veneţia… Nisa… Paris… Versailles…”. Mă opresc asupra fotografiei. Al naibii mai seamănă cu un Sicilian… Mă priveşte din dreptunghiul ăla de carton cu încăpăţânare şi fanatism. Pradă automatismelor mai întorc o pagină şi nu-mi pot stăpâni un zvâcnet. Îmi ridic privirile stupefiate şi lovindu-mă de tupeul cu care Paizu mă înfruntă izbucnesc: — Mă, tu eşti Paizu Stan sau Macarie Petru? Care-i adevărata ta identitate? Tace strângându-şi gura până aproape de dispariţia buzelor. — În buletin eşti Paizu Stan, în paşaport Macarie Petru. Deci, încă o dată te întreb: care-i adevărata ta identitate? — Nu vedeţi că şi-a înghiţit limba? îmi sare în ajutor plutonierul-major cu o voce prevestitoare de rele. Aflăm noi de la cartotecă cu cine avem de-a face. Pun mâna în foc că-i unu din ăia liberaţi în ianuarie… În fine, Paizu alias Macarie îşi descleştează fălcile uluindu-mă cu răspunsul său impertinent: — Întrebaţi-l mai bine pe domnul colonel Crăciun, telefon 10.48.7… şi o să aflaţi cu cine aveţi de-a face. Un zâmbet sardonic s-a întins biruitor pe faţa-i oacheşă. Savurează fără să se sfiască deruta în care m-a aruncat. — Şi, mă rog frumos, cine-i domnul colonel Crăciun? — O să vă spună chiar el. Eu şi aşa am vorbit prea mult. Zâmbetu-i obraznic se modifică într-unul ce se vrea misterios. Totuşi nu mă grăbesc să-i iau în serios răspunsul. Îmi mut privirile şi-l redescopăr pe tovarăşul de cătuşă al lui Paizu. Se făcuse moale ca o balegă. Fără îndoială starea blondului e efectul declaraţiilor de ultimă oră ale lui Paizu. Socotindu-l, din capul locului, mâna a doua în tentativa de omor de la Berbecul, îmi propusesem să-l las într-o primă etapă în seama celui ce urma să încheie formalităţile, adică a lui Avasilichii. Însă impertinenţa cu care Paizu, alias Macarie, mă trimite la un oarecare colonel Crăciun mă hotărăşte să schimb macazul. — Cum ziceai că te cheamă? — Necula Bujorel, îmi răspunde blondul cu un glas sugrumat. — Unde ziceai că domiciliezi? — Pe strada Heleşteului 97, sector 1. — Ocupaţia? — Am dat în toamnă la regie de teatru şi am căzut. — De ce nu eşti în armată? Se fereşte de privirea mea lăsându-şi ruşinat capul în piept şi îşi întârzie răspunsul. Pe neaşteptate intervine Paizu trădându-şi enervarea: — Spune-le, mă, cine-i tac-tu, că ăştia sunt în stare să mă ţină în picioare şi cu cătuşe la mâini până mâine dimineaţă! Bujorel se crede probabil în faţa comisiei de admitere la IATC interpretând rolul unui tânăr care ros de remuşcări şi-a pierdut graiul. Ca să-l scot din rol îi cer buletinul. Uită că mâna stângă îi este încătuşată şi vrea să se folosească de ea bruscând-o dureros pe cea dreaptă a lui Paizu Macarie. Acesta, apărându-şi braţul, reacţionează violent amintindu-i complicelui că în relaţia lor el e cel puternic. Problema o rezolvă pe dată plutonierul-major Avasilichii sărind din proprie iniţiativă în ajutorul blondului. Îl buzunăreşte şi dă de buletin. — Dacă tot ai început, îi zic, du-ţi până la capăt treaba, goleşte-i buzunarele! Mă ia cu greaţă când iau în mână buletinul lui Bujorel. N-am încotro, trebuie să-l controlez. Mă opresc asupra datelor din act şi am, într-adevăr, o mare surpriză: Necula Bujorel, fiu al lui Nicolae… Deodată, înţeleg sensul îndemnului lui Paizu Macarie: „Spune-le, mă, cine-i ta-tu!”. Fiu al tovarăşului Nicolae Necula… fost membru al Comitetului Central… Fost şi iar fost… Nu, nu mă înşel. Care alt Necula ar fi putut domicilia pe Heleşteului în vecinătatea Palatului Primăverii? Îmi ridic ochii şi, pentru o clipă, îi întâlnesc pe cei verzi ai lui Bujorel, zic pentru o clipă, căci acesta, descurajat, se grăbeşte să-şi lase iarăşi capul în piept. În schimb, curajul Sicilianului e în creştere; mutra lui batjocoritoare pare a mă întreba: „Ei, ce zici, domnule, cu cine m-am combinat?”. Pe birou, alături de o batistă mânjită cu ruj mai apar dolari, lei şi un lanţ de aur cu un pandantiv, de fapt, un medalion pe care bijutierul a gravat un nume: „Silvia”. Necula Bujorel, aflu eu din buletin, fiu al lui Nicolae şi Silvia. — Bujorel Necula! Uită-te la mine când îţi vorbesc! Am imprimat cuvintelor mele o rezonanţă aspră. Odrasla fostului tresare speriată şi se agaţă, dezorientată, de privirile mele. Sudoarea i-a lăcuit fruntea. — L-ai furat de la maică-ta? — Are de unde… se bagă ironic Paizu Macarie. — Ţine-ţi fleanca, mă, când vorbesc eu! Necula junior confirmă printr-o mişcare a capului. — Da sau nu? — Da, e al mamei… Bijuterie de familie… — Cam asta-i tot, îmi raportează nea Tudorică parcă nemulţumit de cât de puţine lucruri adunase din nou pe birou. — Cine-i colonelul Crăciun? — Aud de dânsul pentru prima oară. Ochii mi se mută pe mutra arogantă a Sicilianului şi, fără să vreau, îmi amintesc de filmele poliţiste americane, de libertatea poliţistului de a-şi vârî interlocutorul în zid silindu-l astfel să dea din el cât mai multe informaţii. — Sunteţi de mult prieteni? — Răspunde tu, Bujorel, stabileşte Paizu. — Mă, întrebarea ţie ţi-a fost pusă, îl cheamă Avasilichii la ordine intrând cu un ghiont uşor în coasta lui. — Nu da, dom’le plutonier, că o să-ţi pară rău! — Mie mă, mie să-mi pară? și-i mai arde un ghiont pe la spate crezând că eu nu-i văd lovitura. Răspunde, mă! — Să fie o lună de când ne-am cunoscut… La o petrecere… în casa lui Vlad Tănase, fiul lui Radu Tănase, fostul secretar al Municipiului. Tace, o tăcere insinuantă. „Vezi, l-am cunoscut şi pe Radu Tănase, aud graiul tăcerii şoptindu-mi. De ce nu l-aș cunoaşte şi pe colonelul Crăciun?”. — Acolo v-aţi cunoscut? — Acolo… îmi confirmă Bujorel Necula din vârful buzelor. — Ce intenţionai să faci cu medalionul mamei tale? — Să-l vând. Intervine pe neaşteptate, cu o voce sfătoasă, Paizu Macarie. — Acu, Bujorele, că suntem aici, trebuie să le spui domnilor poliţişti adevărul. Aud clar suspinul blondului, apoi cuvintele: — Voiam să-l dăruiesc. — Cui? — Unei fete. Printr-o asociaţie de idei îmi. Amintesc de fotografia găsită la Sicilian. O scot din pungă şi i-o bag sub nas: — Tu eşti Mână Spartă? — Eu… — Şi atunci ce caută fotografia la el? — Dânsul mi-a prezentat-o… şi i-am dat-o să mi-o păstreze. Simt cum urcă în mine o revoltă surdă, confuză şi contradictorie, pe care n-aş vrea s-o exteriorizez. — Ia-i de aici, îi ordon lui Avasilichii. Du-i la tine… Să-ţi declare fiecare în scris cum au ajuns la Berbecul, cine-i tipa din fotografie, dacă ea e cea cu care au băut, de ce şi unde a dispărut, motivul încăierării… După ce termini, îi depui jos la arest. Îi înmânez punga şi-i atrag atenţia să mai inventarieze o dată valorile găsite asupra celor doi înainte de a fi trecute în procesul-verbal. — ’Nţeles! răspunde plutonierul-major în stilul său cazon. Din uşă Paizu Macarie îmi aruncă o privire complice: — Nu uitaţi să-i telefonaţi domnului colonel Crăciun! — O să-l chem dând o să-ţi vezi tu ceafa! îi aduc eu la cunoştinţă ce gândesc. N-are decât să mă caute el pe mine. Totuşi, prima mişcare pe care-o întreprind după ce rămân singur este să ridic receptorul şi să formez numărul indicat de Paizu. Îmi răspunde un bărbat parcă supărat de faptul că-i deranjat. Îi spun că aş dori să vorbesc cu domnul colonel Crăciun. — Cine sunteţi? Întrebarea o consider normală, mă recomand fără a-mi face probleme că stau de vorbă cu un grad superior. — Eu sunt colonelul Crăciun, îmi dezvăluie el, accentuându-şi tonul autoritar. — În jurul orei 19:30 am reţinut… încep eu să-i povestesc, dar spre surprinderea mea mă întrerupe. — Ştiu… La restaurantul Berbecul. — Se legitimează cu buletinul… — Paizu Stan, mi-o ia înainte interlocutorul. — Mai are asupra sa un paşaport pe numele… — … Macarie Petru… Ştiu şi asta, dă-i drumul imediat. Că mâine în zori trebuie să prindă avionul de Paris. Răspunsurile prompte rostite sentenţios mă derutează. — Domnule colonel, Paizu a înjunghiat grav un tânăr… — Pe… Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de multă vreme. Indirect, mi s-a deconspirat, dându-mi clar de înţeles că se află la comanda unei unităţi de urmărire şi capturare a teroriştilor. — Victima e în stare gravă… la Urgenţă … — Nu mai e în stare gravă. Între timp a decedat. Am vrut să-l transfer la un spital de-al nostru. Însă mi s-a comunicat decesul lui. Aşa că dă-i drumul lui Paizu… E un caz de care mă ocup eu. Năuceala mea sporeşte deoarece cazul mai este încă pe umerii mei. Nu mi-e străin faptul că teroriştii sunt căutaţi, că unităţi speciale aflate sub comanda Ministerului Apărării Naţionale sunt angajate în depistarea şi capturarea acestora. — Cum să-i dau drumul, domnule colonel? Am găsit asupra lui… — … cinci inele ascunse în betelia blugilor, mă uluieşte în continuare colonelul cu cunoştinţele sale. Îi strici omului meu legenda, domnule locotenent-major. Dacă nu-l expediez mâine la Paris îmi dai peste cap o foarte importantă operaţie… — Fără un ordin scris nu-l pot elibera. — Pe celălalt n-ai decât să-l păstrezi… în maximum o oră doi băieţi de-ai mei cu un ordin semnat de mine se vor prezenta la Circă să-l preia pe Paizu. Suntem înţeleşi? — Sunt obligat să raportez şefilor mei… — Foarte bine, raportează-le! se învoieşte colonelul. Conformează-te regulamentelor. Fă-o însă cât mai repede! Interlocutorul meu dispare de pe fir lăsându-mă – de ce să nu recunosc? – total debusolat de parcă dintr-o dată m-aş fi pomenit într-alt loc, sub un alt acoperiş, în braţe cu multe, multe întrebări grele. Încerc să mă reculeg, să-mi rânduiesc gândurile, să mă orientez în timp şi în spaţiu. Identific în comportamentul meu o primă greşeală; n-am pus în mişcare caseta conectată la telefon şi, în consecinţă, n-am înregistrat convorbirea. Reprezenta o întâmplare ieşită din comun şi era de datoria mea de ofiţer de serviciu s-o fac. Pur şi simplu uluit de noutatea celor auzite am uitat s-o declanşez. Şi tare mi-ar fi prins bine să-l mai ascult o dată pe acest colonel al cărui nume îl auzeam pentru prima oară, ai cărui soli urmau să-mi aducă ordinul de a-l preda pe Paizu alias Macarie. Dar de ce numai pe Paizu? Întrebarea îmi aduce în minte nu un răspuns, ci informaţia interlocutorului meu: „Turcu Cornel… un terorist pe care-l căutăm de mai mult timp.”. Mă mai trezesc puţin din buimăceală. Îmi spun că nu pot să raportez superiorilor mei inedita situaţie fără să verific mai înainte dacă într-adevăr victima a decedat. Mă reped la telefon şi preţ de cinci minute trebuie să-l aştept pe doctorul Calistrat. I s-a comunicat cine-l caută, de aceea, atunci când ajunge să-mi vorbească atacă direct subiectul: — Domnule Dabu, victima, aşa cum i-am comunicat şi domnului colonel Crăciun a decedat. Îmi pare rău. Răni profunde… o hemoragie puternică. Mi s-a spus că numitul Turcu Cornel ar fi terorist. — Aşa s-ar părea… E o problemă care mă depăşeşte… Mâine expediaţi cadavrul la morgă? — La prima oră… Cu tot ce-i aparţine. — Domnule doctor, ce să vă spun? Să vă dea Domnul o noapte liniştită. — Asemenea. Aşadar, Paizu nu m-a minţit, tupeul şi aroganţa sa având acum şi o explicaţie. Probabil peste o oră îmi va zâmbi batjocoritor luându-şi rămas bun de la mine: „Pa şi pusi! Pe mâine la Paris.”. 2 Prezenţa în sediu a şefului meu direct mă scuteşte de un şir de rapoarte nocturne la domiciliul său. Mă uit la ceas. Mă mai despart de rezolvarea cazului Paizu aproximativ douăzeci de minute. Sper că până atunci şi Avasilichii să-şi încheie primele formalităţi. Mă aşez la masa de lucru cu gândul să încerc totuşi să citesc cât de cât ziarele. Îmi cade iarăşi sub ochi titlul „Garoafele şi prostituata”. Dar parcă e un făcut, nu pot să mă concentrez, să duc până la capăt lectura. Sună telefonul. Avasilichii mă smulge gândurilor. E iritat. Mă roagă să vin până la dânsul. Îmi dau seama că nervii îi sunt în clocot. Îl găsesc într-adevăr pe jar. Se ridică în picioare şi ordonă şi celor doi arestaţi să se ridice. — Ce s-a întâmplat? mă interesez. Plutonierul-major întinde acuzator mâna spre Paizu Macarie. — Derbedeul ăsta nu vrea să-mi răspundă la întrebări. La niciuna. Cică are consemn să nu vorbească… — Celălalt ți-a răspuns? — Da. — Ţi-ai format o imagine despre ceea ce s-a petrecut la Berbecul? — În mare măsură, da. — Au semnat declaraţia, procesul-verbal? — Au semnat. — Bagă-i la arest! — Pe mine n-aveţi dreptul, sare obraznic, să se apere, Paizu. — Ba-l am…! Constat, nu fără satisfacţie, că Paizu se dezumflă. Întrebarea sa următoare abia o aud: — I-aţi telefonat domnului colonel? Îl întrerup minţindu-l: — Nu. N-are decât să te caute el… dacă eşti al lui… Bagă-i la arest! Avasilichii răsuflă uşurat. Ordinul îl bucură şi nu-şi ascunde simţămintele faţă de clienţii săi. — Domnilor, sil vu ple, la arest cu voi! Revin în birou tocmai în clipa când telefonul preface în ţăndări liniştea încăperii. — Alo? răsună vocea plăcută a unei femei. În prima clipă am crezut că-i Antoanela şi era cât p-aci s-o întâmpin cu cele trei cuvinte care-i plac atât de mult: „Iubito, tu eşti!”. O întrebare însă, pe care Antoanela n-ar fi rostit-o niciodată, îmi stăvileşte elanul. — Circa patru poliţie? — Da, ofiţerul de serviciu, locotenent-major Dabu Mircea, mă recomand eu respectuos, aşa cum ne obligă instrucţiunile de după revoluţie. — Domnule ofiţer, la dumneavoastră au fost aduşi cei doi tineri ridicaţi în seara asta de la restaurantul Berbecul? Declanşez fără să ezit caseta, cutia neagră, cum a poreclit-o unul dintre noi. — Stimată doamnă… — … domnişoară, mă corectează plăcuta voce râzând. — Stimată domnişoară, reiau eu fraza pe un ton voit curtenitor, în ceea ce mă priveşte, m-am prezentat, deci ştiţi cu cine staţi de vorbă. Vă rog să fiţi amabilă şi să vă prezentaţi şi dumneavoastră. — De ce? ripostează intrigată interlocutoarea. — V-aţi adresat autorităţilor cerând o informaţie. — Poate doriţi să vă prezint şi buletinul? chicoteşte ea amuzată. — Chiar vă rog! Necunoscuta nu-i lipsită de umor: chicotele s-au transformat în râs. — Bine, domnule ofiţer, dacă o să mă dau drept cântăreaţa de muzică uşoară Silvia Dumitrescu, o să mă credeţi? — Daţi-vă! Iarăşi am făcut-o să râdă. După râs, pare să fie o femeiuşcă tânără. — Sunt Irina Mavrocordat. — Sună frumos… o măgulesc eu. — Aş dori să aflu dacă cei doi tineri – Paizu Stan şi Bujorel Necula – se află la dumneavoastră. — Da, domnişoară, sunt la noi, o informez fără reticenţe. — Aş putea să-i văd? — Acum nu, însă mâine, oricând doriţi. Întrebaţi de mine şi vă stau la dispoziţie. — Da’ politicoşi au mai devenit poliţiştii! exclamă ironic necunoscuta. — Au fost ei şi înainte, dar se observa ceva mai greu. Şi, ca să-i dovedesc cât sunt de binevoitor, adaug: — Poate doriţi să le transmit ceva băieţilor? Care dintre ei vă interesează? Domnişoara Irina Mavrocordat, probabil, a căzut pe gânduri. Normal, are ezitări. Nu-mi rămâne decât să aştept să-şi depăşească dilema. După un timp, o aud: — Mai sunteţi pe fir? — Vă ascult. — Mă interesează Bujorel Necula. Comunicaţi-i că am remuşcări, că mâine o să încerc să-l scot din încurcătură. — Adică de la poliţie? — Aţi înţeles bine, domnule ofiţer. Asta-i realitatea: am remuşcări. Dacă n-aş fi întârziat la întâlnire, în mod cert nu s-ar fi abătut asupra lui nenorocirea asta pe care am aflat-o de la unul dintre chelneri. — Deci treceţi pe la noi mâine. — Obişnuiesc să mă ţin de cuvânt, mă asigură domnişoara Mavrocordat. — Sunteţi o prietenă a familiei Necula? — Nu, nu, se apără ea de parcă aş fi speriat-o cu ceva. Vezi, domnule, d’asta nu-i înghit eu pe poliţişti, că sunt prea curioşi. V-am reţinut prea mult. Şi ca să nu am vreo îndoială cu privire la simţămintele ei faţă de poliţişti, îmi trânteşte telefonul în nas. Sunt obişnuit. Nici nu mă întristez, nici nu mă enervez. Abandonez receptorul, deconectez caseta. Chiar dacă Irina Mavrocordat n-o să-şi respecte cuvântul dat, o amintire tot voi păstra din partea ei: vocea înregistrată pe bandă. A supărat-o curiozitatea mea profesională! Păcat! Mi-ar fi plăcut să-i spun că un poliţist căruia îi mor întrebările înainte de a le formula ar trebui să-şi aleagă o altă profesiune. La urma urmei, de ce mi-aş pierde eu timpul cu dumneaei? Şi aşa am destule pe cap. Aşa-numitele cazuri cu autori necunoscuţi îmi scot peri albi. Debutanţii postrevoluţionari în ale infracţiunii sunt mai toţi tineri – o puzderie de minori. Cum, naiba, să-i descoperi, când nu ştii mai nimic despre ei? Ehei, domnişoară Mavrocordat, dacă n-aş fi fost ros de curiozitate! Îi zâmbesc vocii ca unei fotografii, fiind cât p-aci să încep să-i povestesc cum, din întrebare în întrebare, am ajuns să identific în persoana unui adolescent romantic pe autorul unui omor odios, când îşi face apariţia plutonierul-major Avasilichii. — Am terminat, îmi zice cu o vizibilă satisfacţie. Gata, pe ziua de azi îmi ajunge… şi îmi pune pe masă o mapă. Mă uit la ceas: conform asigurărilor primite din partea colonelului Crăciun solii săi s-ar fi cuvenit să-mi bată la uşă. Ajutorul meu îşi cercetează şi el ceasul şi mă dojeneşte clătinând din cap. — Ah, nu vine odată şi ziua dând oi ieşi ca tot, omu’ la pensie! De două ore mă aşteaptă nevasta cu masa pusă… Plec… Punga cu obiectele arestaţilor am încuiat-o în fişetul meu. — Lasă-mi cheia. Pe faţa sa mare, cu pomeţii proeminenţi, aprinsă încă de efortul ascultării lui Paizu şi Necula, răsare o expresie de nedumerire. Îmi predă cheia fără să-mi pună întrebări, deşi una tot îi flutură pe buze: — Deci chestia cu colonelul ţine? — Am şi vorbit cu el. Vor veni să-l ridice… dintr-un moment în altul. — Îl predai chiar? Şi-a mârâit întrebarea. E pe cale să ia foc. Din pricina temperamentului, dar şi a oboselii. — Dacă mi se prezintă forme legale, desigur, îl predau. I-am raportat şi şefului. Informaţia l-a calmat. — Mai e sus? — Mai e! — Bre Mircică, ţine minte ce-ţi spun, cu banditu’ ăsta de Paizu o să mai avem de furcă, chiar dacă-l predai cu forme colonelului. Eşti încă tânăr, bre! Uită-te la mine – am îmbătrânit în uniforma asta… Eu, cu mintea mea, văd că după revoluţie infractorii e mai răi decât înainte şi mai mulţi… E nervos. Deduc că cei doi l-au călcat pe coadă. Numai când e nervos, nea Tudorică face greşeli de acord. — Democraţia… Îi tai avântul, întrerupându-l: — Nea Tudorică, nu băga democraţia în chestia asta! — De ce? Crezi că n-are niciun amestec, nicio legătură? reacţionează plutonierul-major iritat şi mai mult că l-am întrerupt. — Cât nu ştim prea bine ce-i aia democraţie şi cu ce se mănâncă, să nu ne luăm de ea. — Dacă zici dumneata… Acest dumneata e încă un mod prin care nea Tudorică îşi exprimă nemulţumirea faţă de mine, de lumea înconjurătoare. — Eu mai am puţin şi scap, gata, n-o să mai am de lucru cu ei. Însă mătăluţă… Ehei! — De fapt, nea Tudorică, ce vrei să-mi demonstrezi? Am cedat. Mi-a sesizat slăbiciunea. În câteva clipe l-am făcut fericit, mă scrutează victorios. — Că nu e bine nici cu prea multă democraţie. Paizu a băgat cuţitu-n Turcu Cornel. Victima e la Urgenţă. Medici, operaţii, medicamente. Cine plăteşte nota? Statu’! De unde? De la buget! Acu lămureşte-mă şi tu, că eşti mai şcolit decât mine, ce vină are statu’ în povestea de la Berbecul, ca să-i plătească ăstuia spitalizarea? Ce-au vărsat ăştia în vistieria statului ca să se bucure de îngrijire medicală gratuită? Placă veche. Am mai auzit-o în multe împrejurări. Numai în aparenţă pare justă, în esenţă rămâne tributară unei mentalităţi simpliste de a analiza şi înţelege realitatea. Totuşi, îl las pe nea Tudorică să peroreze mai departe, să se descarce, că de asta are, de fapt, nevoie. — O, dacă aş pune mâna şi pe putoarea aia care i-a învrăjbit, i-aş arăta eu ei! I-aș trage câteva scatoalce la fund, că n-ar mai da din el multă vreme. — Şi ar deveni o fată cinstită? Se preface că nu m-a auzit şi o ţine, în continuare, pe a lui. — Mama lor, le-a dat acum Dumnezeu şi paşapoarte! îmi aruncă el în faţă cu o bucurie răutăcioasă, De, vor să călătorească, să vadă lumea… că au dreptu’. N-a muncit ei de s-a spetit?! Ducă-se unde vor! N-am nimic împotrivă. Şi să vină dând le-oi spune eu. Da’ pentru ca să călătorească în lume, au nevoie de bani. De dolari, nu de lei. Iar la negru dai pentru un dolar 120 lei. De unde să-i iei? Şi atunci, pune-te, frăţioare, pe tâlhării, pe jaf, pe spargeri, chiar şi pe omoruri. Că şi leuţul ăsta trebuie să-l iei de undeva, nu-i aşa? Eu atât am avut de spus. Am plecat, Mircică, sunt frânt. Să nu care cumva să mă chemi, de-acasă, că nu vin… că şi pe mine mă apără democraţia. Să trăiţi, dom’ locotenent-major! Am plecat… De data asta se ţine de cuvânt. Iese val-vârtej şi, deşi îmi amintesc că aş fi vrut să-l întreb dacă Paizu ori Necula a pomenit de una Irina Mavrocordat, nu-l întorc din drum. Rămân singur în încăperea asta cu o fereastră-ghişeu ce dă în holul mare de la parterul clădirii, unde patrulează un tânăr subofiţer la început de drum în ale poliţiei. Mă aşteaptă o noapte încă lungă. În ultima vreme, rareori mi-a fost dat să mă odihnesc pe patul de campanie acoperit cu o pătură aspră, cazonă, întins în prelungirea unui birou vechi, care, oricât l-ai curăţa, tot murdar rămâne. Mă uit din nou la ceas: băieţii colonelului Crăciun întârzie. Mă aşez la birou şi trag spre mine mapa lăsată de nea Tudorică. Ceea ce mă surprinde din prima clipă e puţinătatea paginilor: procesul-verbal – nici două file – însoţit de declaraţiile sumare ale lui Paizu şi Necula, apoi de cele ale unui chelner şi ale unui consumator. Le-am răsfoit în grabă, căutând numele Irinei Mavrocordat. Nu l-am găsit şi, ciudat, nu m-am împiedicat nici de un alt nume de femeie. Piesele de la dosar se încheie cu o filă cuprinzând întrebări şi observaţii ale celui care le întocmise, adică ale plutonierului-major Tudor Avasilichii. Aşa că n-am pierdut decât un sfert de oră să-mi formez o idee ceva mai rotundă în legă tură cu încăierarea de la Berbecul. Un incident banal, ca multe altele. Cei trei tineri, care păreau să fie buni prieteni – observaţia aparţine chelnerului Iuilică Păţan – au apărut în local în jurul orei 17, au ocupat o masă şi au comandat coniac. „Le-am spus că n-am decât Milcov, ca să n-avem vorbe la nota de plată, declară chelnerul. Au plătit pe loc. Nu erau gălăgioşi. Vorbeau în şoaptă. Cam după o jumătate de oră, a apărut în local o tânără foarte frumoasă şi elegantă şi care s-a dus direct la masa lor. Băieţii au mai cerut un pahar. Tânăra, în jur de 20—23 de ani, era obişnuită cu băutura: a ras uşor o sută de coniac. Deşi de câteva ori am trecut pe lângă. Masa lor, n-am auzit ce şuşoteau, dar am înţeles că frumoasa venise să le comunice ceva. Singurul lucru pe care l-am observat era că frumoasa îi făcea ochi dulci victimei şi că la un moment dat s-a aplecat spre el şi i-a pus mâna pe genunchi, apoi a dus-o mai sus, că ziceai că ar vrea să-l descheie la pantaloni. A stat cu băieţii cam jumătate de oră. S-a pupat cu ei la despărţire şi a plecat. Afară o aştepta un Audi de toată frumuseţea, cu număr de străinătate. N-am fost de faţă când a izbucnit cearta, că mă dusesem la magazie să iau o navetă cu apă minerală. Când m-am întors, victima era la pământ, iar cei doi, imobilizaţi de consumatori, dar mai ales de nea Fane, bossul, cum îi zicem noi. Precizez că victima e băiatul pe care tânăra îl pipăise.”. Declaraţia consumatorului, un oarecare Oprică Lazăr, era şi mai sumară. Reţinuse şi el apariţia frumoasei, bucuria băieţilor care erau de-acum abţiguiţi. „Eu sunt de părere că cei trei o aşteptau şi sunt sigur că din pricina ei s-au luat la bătaie. Pe cel înjunghiat l-am auzit zicând: „Eu nu mă bag… să fie clar!”. Cel care a dat cu cuţitul e brunetul… Blondul n-a făcut nimic să-l oprească.”. Paizu Macarie, în declaraţia sa, recunoaşte că pumnalul cu declanşare automată îi aparţine, că-i „arma cu care l-am înjunghiat pe Cornel Turcu”. Motivul: „La băutură, odată îmi pierd minţile şi nu mai ştiu ce fac. Nu aveam niciun motiv să bag cuţitu’ în Cornel Turcu (…) că doar mi-e prieten…”. Mai recunoaşte Paizu că el organizase întâlnirea de la Berbecul, că din motive serioase nu poate să zică cine-i fata. „Şi-apoi, ea nu are niciun amestec în scandalul nostru.”. Explicaţia lui Paizu mă determină să-mi întrerup lectura şi să ridic receptorul: formez nervos numărul de telefon al colonelului Crăciun. Îmi răspunde o femeie. O rog, să mi-l dea la telefon pe domnul colonel. „Care colonel, domnule? Aici nu locuieşte niciun colonel Crăciun” precizează femeia pe un ton arţăgos. N-apuc să verific dacă am format corect numărul. Din pricina arţăgoasei: a întrerupt legătura. „Oi fi greşit” îmi spun şi formez din nou numărul, concentrându-mi atenţia asupra discului. De data asta sună în gol. Aştept un minut, două… Chestia mă intrigă. Pocnesc furca şi formez din nou numărul, la fel de atent ca şi înainte. Zadarnic. Ochii îmi cad iarăşi pe ceas. La ora asta, Paizu ar fi trebuit să fie de mult plecat. Nu-mi rămâne decât să mă întorc liniştit la lectura pieselor de la dosar. Bujorel Necula avansează în declaraţia sa câteva date noi: „Declar pe a mea răspundere că domnişoara Neli (aşa s-a recomandat – Neli) nu-i una şi aceeaşi persoană cu fata din fotografia găsită la Paizu.”. Şi mai mărturisea Bujorel Necula, desigur la cererea lui nea Tudorică, următoarele: „N-am observat că domnişoara Neli să-i fi făcut ochi dulci lui Cornel Turcu. Ea avea întâlnire nu cu Paizu, ci cu Cornel, aşa mi s-a părut, îl cunoaşte în orice caz de mult (…) Paizu observase ceva, căci, după plecarea domnişoarei Neli, îl luase la rost pe Cornel Turcu să nu se bage peste legătura lui. Atunci mi-am dat seama că Paizu se ameţise, că pe măsură ce Cornel se apăra, spunând: „Eu nu mă bag” Paizu devenea tot mai violent. Am încercat să-l opresc, dar n-am fost în stare să-l opresc… a băgat cuţitul în Cornel. Regret cele întâmplate.”. Dacă regretul îi este sau nu sincer, rămâne de văzut. Multe declaraţii se încheie cu această formulă: „regret cele întâmplate” care, în miezul ei, ascunde speranţa unor circumstanţe atenuante. În final, însemnările plutonierului-major Avasilichii. Îi cunosc grafia. Scrisul îi devine lăbărţat numai când este nervos sau grăbit. Cred că în seara asta era şi una şi alta. Notaţiile urmau să-i amintească mâine de unde să-şi reia cercetările, dar îmi foloseau şi mie. Citesc: „— Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu şi colonelul Crăciun. — Să-i fi furat băutura minţile? Eu zic că totuşi trebuie să-l căutăm la cartotecă. — Adevăratul mobil al înjunghierii îl putem afla numai de la Cornel Turcu.”. „Al omorului, nea Tudorică, îi vorbesc eu în gând, am uitat să-ţi spun că victima a murit!”. „— N-am încredere în Bujorel Necula; vrea să pară un bujor, dar cred că-i o mare pramatie.”. Nu văd de ce n-aş recunoaşte – oare pentru a câta oară? – că nea Tudorică, în ciuda inculturii sale în specialitate, are fler… intuieşte rapid punctele vulnerabile sau contradictorii ale unor cazuri. Dacă Paizu este cuprins într-o operaţie secretă iniţiată de acest colonel Crăciun, de ce nu s-a apărat deschis: „Nu răspund la întrebările poliţiei decât în prezenţa domnului colonel Crăciun.”. Atunci, nici noi n-am fi insistat cu întrebările. Iată însă că nea Tudorică, cel care a hotărât de la sine putere să rămână pe viaţă plutonier-major, a urmărit, fără ca eu să i-o cer, această latură contradictorie a cauzei. Constatarea mă îndeamnă să fac o nouă tentativă de a-l găsi pe colonelul Crăciun. Îmi răspunde arţăgoasa, i-am recunoscut imediat timbrul vocii. O rog să-mi dea legătura cu domnul colonel Crăciun. „O clipă!” îmi zice şi după câteva secunde mă ia în primire un bărbat scandalizat: „I-ascultă, nătărăule, dacă nu-mi laşi nevasta în pace, pun procuratura pe urmele tale şi te distrug… te bag în puşcărie şi te decimez (sic) şi, în încheiere, te bag în…!”. M-a înjurat şi-a vărsat omul năduful, după care a trântit receptorul în furcă. Nu mai are niciun rost să repet apelul. Nu încape nicio îndoială că am făcut corect numărul. Ceva nu-i în ondine… ceva începe să-mi pută. Ies din birou şi-i ordon subofiţerului din holul clădirii să mi-l aducă de la arest, cu cătuşe la mâini, pe Paizu Stan. Cinci minute mai târziu, mă aflu faţă-n faţă cu eroul omuciderii de la Berbecul; ochii îi sunt cârpiţi de somn, dar chipul său smead radiază a bucurie. Nu mai are răbdare să-mi aştepte introducerea şi intră tare cu întrebarea: — Au venit să mă ia, nu-i aşa? Îl prind în raza privirilor mele, ameninţătoare în clipele acelea, şi încerc să-i frâng astfel siguranţa. Îi întind receptorul şi-i poruncesc: — Telefonează-i tu colonelului Crăciun! Întreabă-l tu ce are de gând să facă. Până la ora asta nimeni nu s-a prezentat să te ia în primire. Ezită. Îi duc receptorul la ureche. În cele din urmă, formează rar numărul… 10.48.7… Acelaşi număr l-am format şi eu. Devin curios, în liniştea încăperii, aud apelul aparatului. O vreme sună în gol. Paizu închide şi formează din nou numărul. De astă dată are noroc. Îi răspunde arţăgoasa. „Daţi-mi-l pe domnul colonel Crăciun!”. „Imediat.”. Îmi lipesc urechea de receptor, mort de curiozitate. Nu trece mult şi aud: „Mă, te distrug! Auzi? Să-mi laşi nevasta în pace…”. Apreciez că nu e cazul să las convorbirea să se prelungească. Îi iau, receptorul din mână şi-l aşez frumuşel în furcă. — Nu mai pricep nimic, îmi mărturiseşte arestatul dezolat. Doar am vorbit cu el la telefon chiar în după-amiaza asta! — Înainte de Berbecul? Reţin un răspuns afirmativ printr-o vagă mişcare a capului. — Să mai încerc? îmi propune el tulburat, cu un nod în gât. Nu mai e atât de sigur pe el. Sau nu-i decât o falsă observaţie a mea? Că este debusolat, nu încape nicio discuţie. Îi permit să telefoneze: nu se abate de la numărul 10.48.7… L-a format bine. Dar celălalt aparat e mort, de parcă, între timp, cineva l-a deconectat. Descurajat, Paizu mi se adresează fără a mi se uita în ochi, abia auzit: — Nu mai pricep nimic. La orice oră aş fi sunat, îmi răspundea… un ofiţer de serviciu. Şi-a dat seama că s-a creat o situaţie nefirească şi începe să-i fie teamă. Îl simt. În consecinţă, devin mai activ decât la prima ascultare. Îl întreb: — Pe ce stradă îşi are biroul domnul colonel Crăciun? — Am jurat să păstrez secretul relaţiilor noastre. De astă dată, răspunsul lui îmi pare al unui bărbat hotărât să-şi respecte angajamentele şi îi dau dreptate. — Ei, atunci să aşteptăm să vină să te ia. Poate că întârzierea nu-i decât un accident. Îl chem pe subofiţer să-l ducă înapoi la arest, cu precizarea: — Îl vreau în continuare izolat de ceilalţi. Pe faţa-i smeadă, de Sicilian, surprind o grimasă de nedumerire amestecată cu nelinişte. Mai surprind şi un uşor tremur al buzelor. Îşi înghite însă întrebările şi iese din încăpere cu capul în piept, ca un berbec gata de atac. Mă întorc la dosarul întocmit de plutonierul-major Avasilichii şi-l răsfoiesc, ca şi cum în paginile sale aş mai fi putut găsi vreun răspuns edificator. Îmi amintesc că, la telefon, colonelul Crăciun mi-a confirmat existenţa unei misiuni, în zori. Paizu Macarie trebuia să fie în avionul de Paris. Subordonaţii colonelului mai dispun încă de timp pentru a mi-l lua pe Paizu de pe cap. Problema însă e cu totul alta, e cea înscrisă de nea Tudorică în dosar cu litere lăbărţate: Nu rezultă nicio legătură între fapta lui Paizu şi colonelul Crăciun. Mie, scurta convorbire cu necunoscutul colonel Crăciun îmi pusese în lumină cel puţin trei legături. Prima: cunoştea dubla identitate a lui Paizu. A doua: era la curent cu încăierarea de la Berbecul, soldată cu înjunghierea mortală a lui Cornel Turcu. În ciuda acestei filiaţii, eram înclinat să acord mai multă credibilitate notaţiei lui nea Tudorică. A treia: se reliefa o contradicţie pe care nu aveam dreptul s-o ignor. Tu, colonel, pregăteşti un agent să-l expediezi la Paris cu cine ştie ce misiune importantă, dar, în acelaşi timp, îl lași să chefuiască, să bea şi să ajungă să comită o infracţiune. Chiar dacă victima e un presupus terorist, fapta criminală a lui Paizu rămâne de necontestat. Să fie întâmplarea de la Berbecul un simplu eveniment nefericit? Desigur, nu vom fi lăsaţi fără răspuns, cu toate că subordonaţii colonelului Crăciun nu mai apar, iar postul de telefon 10.48.7… a fost, ca prin minune, transferat unui alt abonat sau scos din circuit. Cineva bate la uşă. Tresar. Nu sunt mesagerii colonelului Crăciun, ci subofiţerul. Îmi raportează îndeplinirea ordinului şi faptul că al doilea arestat, Necula Bujorel, cere insistent să-mi vorbească. — E agitat, îmi atrage subofiţerul atenţia. Îi este frică, poate unde-i singur în arest. — Ţi-a spus ceva în acest, sens? mă interesez eu. — E o observaţie de-a mea… Vi-l aduc aici sau coborâţi dumneavoastră? — Adu-mi-l aici, în cătuşe! Decizia mea îl miră pe subofiţer şi nu se sfieşte să mă întrebe: — De ce, domnule locotenent-major, că băiatu’ nu-i violent! Bobocii anilor 1989—1990 gândesc, îşi exprimă opiniile. Subofiţerul are dreptate. De ce să-i pună la mâini cătuşe, dacă băiatul e cuminte? — Aşa e… nu e violent. În cazul ăsta, te rog să observi ce mutră o să facă în clipa în care îi pui cătuşele… mă interesează efectul psihologic, reacţia lui. Avem de-a face cu un copil crescut în puf şi fulgi, căruia din scutece nu i-a lipsit nimic… Unuia ca ăsta îi place să stea ceasuri în şir în faţa oglinzii şi să se dichisească. Cum să suporte greutatea morală a cătuşelor? Or, pe mine mă interesează ca tocmai povara asta să-i dezlege limba. Nu ştiu dacă l-am convins. Iese şi după cinci minute se întoarce cu Necula. Bujorel. Mă lasă singur cu el. Nu, n-am greşit scontând pe căderea psihică a arestatului. E ca o cârpă şi nu-şi mai ia ochii de la cătuşe. — Şezi! Îi arăt scaunul. Mă ascultă. Mă aşez şi eu. Las câteva minute să se scurgă. În tăcere, apoi, văzând că tace, îi amintesc că a cerut să mă vadă. — Domnule ofiţer, vă rog să fiţi amabil şi să-mi explicaţi situaţia mea juridică. Până şi vocea îi este moale, ca a unui om vlăguit: vorbeşte şi nu-şi mai ia ochii de pe fiarele de la mâini. — O să-ţi dau o veste proastă: Cornel Turcu a murit. Prin decesul său, situaţia voastră juridică s-a înrăutăţit. În ceea ce te priveşte, ai participat la o omucidere. Ştiu că l-am înfricoşat, chiar asta şi urmăream. — Pot să vă mai rog ceva? Ceva… aparte. Îşi îndreaptă spre mine privirile: cred că mă vede ca prin ceaţă, asemenea unui boxer în situaţia de groggy. — Te ascult… — Aţi binevoi să-i telefonaţi mamei mele? Dar numai mamei şi spuneţi-i, fără ocol, situaţia în care mă aflu. — De ce nu şi tatălui? Îşi coboară iarăşi ochii în pământ: nu-i convine întrebarea şi şovăie dacă să continue sau nu discuţia. — Cu tata sunt în conflict… într-un conflict de neîmpăcat. Încă dinainte de revoluţie… Nu l-am înţeles, nu m-a înţeles. Cu mama însă… Tace. Şi-o fi amintit brusc de ceea ce mi-am amintit şi eu. Numai, că eu n-am niciun motiv să tac. — I-ai furat o bijuterie! Îi urmăresc zbuciumul, şi-l exteriorizează. Iar eu aştept răbdător marea dezvăluire, dar ea întârzie. — O să mă ierte şi o să declare că mi l-a dăruit, îi aud eu cu greu răspunsul. — Ascultă, Bujorel Necula, hai să dăm cărţile pe faţă. De ce te-ai înhăitat cu Paizu Stan? — Înhăitat aţi spus? încearcă fără vlagă să se revolte. A te împrieteni cu un locotenent înseamnă a te înhăita? Doar aţi auzit… — Ce să aud? — Că-i în subordinea unui oarecare colonel Crăciun. Băiatul s-a mai înviorat puţin. Ba mi-a aruncat şi o privire, dornic, se vede, să-mi arate că nu-i lipsit de discernământ. — Am auzit, dar am mai auzit – imprim vocii un accent autoritar – un răspuns al tău la o altă întrebare de-a mea. Să ţi-l amintesc? — Nu-i nevoie. — Ce te-am întrebat? stărui eu. — „Ştii cine-i colonelul Crăciun?”. — Iar tu ce mi-ai răspuns? — „Aud pentru prima oară numele ăsta.”. — Slavă Domnului, ai o memorie bună, Bujorele. Poate îţi mai sare în ajutor şi în alte chestiuni. Cine-i Irina Mavrocordat? — Irina Mavrocordat?! … Nu ştiu. Jur! — Mi-a telefonat şi m-a rugat să-ţi transmit un mesaj din partea ei. — Un mesaj?! Uluirea băiatului îmi pare sinceră. — Da, s-a interesat de tine şi m-a întrebat dacă nu poate să aibă un vorbitor cu tine chiar în seara asta, continui eu pe un ton ce exprimă fără echivoc dorinţa mea de a fi conciliant. Domnişoara Mavrocordat mi-a explicat că din pricina ei ai căzut în nenorocire, că dacă venea la întâlnire la ora fixată, tu n-ai fi ajuns în arestul poliţiei. Mâine o să treacă pe aici. M-a ascultat fascinat, cu gura întredeschisă, obicei rămas probabil din copilărie. — Vă bateţi joc de mine! S-a supărat: o adevărată reacţie-surpriză. Îşi examinează cătuşele şi oftează. — Băiete, eu n-am timp să-mi bat joc de oameni. Ai sau nu o prietenă cu numele ăsta? — Nu! — Totuşi de unde a răsărit în viaţa ta această Irina Mavrocordat? Era la curent cu întâmplarea sângeroasă de la Berbecul, insist eu. Şi pe tine voia să te vadă, nu pe Paizu. — Nu ştiu cine e… Pe onoarea mea că n-am auzit de ea… De ce aş minţi? Să nu te pufnească râsul? Fură din casă, participă la o omucidere şi, poftim, acum invocă onoarea sa! Să nu te pufnească râsul? Numai că noi, poliţiştii, nu putem pufni în râs oricând. — Ţi-e ruşine… nu vrei să te vadă cu cătuşe la mâini. Vrei s-o ocroteşti. — Domnule locotenent, sare Bujorel Necula cuprins de un val de deznădejde, cum să vreau să ocrotesc o fiinţă pe care n-o cunosc? Mă ridic furios de la birou, fac câţiva paşi spre uşă, mă întorc. Arestatul se ridică şi el respectuos în picioare. Îl împing înapoi şi rămân în dreptul său ameninţător, cu mâinile la spate. — Bine, Bujorele, dar pe tipa cu care aţi băut la Berbecul o cunoşti? — O cunosc, recunoaşte el spăşit. — Atunci, cine-i tipa? De ce aţi refuzat să-i dezvăluiţi identitatea? L-am pus pe, jar. Se frământă, degetele mâinilor încătuşate se caută. Zice, într-un târziu, privind într-o parte. — Am jurat să tac. E o colegă de misiune de-a lui Paizu. Domnul colonel Crăciun o să vă dea toate lămuririle. Acest domn colonel Crăciun a început să mă calce pe nervi. — Ai susţinut că nu-l cunoşti. — Am minţit. — Cine ţi-a cerut să juri? — Paizu… — De ce te-ai supus? — Mi-a promis că o să mă ajute prin Crăciun să-mi găsesc de lucru la Paris. Mai fac o plimbare prin încăpere. E limpede, până nu aflu ce-i cu colonelul Crăciun de la un ştiu ce birou secret, n-am cum să descurc iţele. — Aşadar, îmi ceri să te ajut? reiau eu, ceva mai îmbunat, firul întrerupt al convorbirii. — Dacă se poate. — O să încerc… Dar am şi eu o rugăminte: să-mi aşterni pe hârtie tot ce ai susţinut aici… că n-o cunoşti pe Irina Mavrocordat, de ce aţi ocrotit-o pe tipa de la Berbecul şi care-l adevărul în cazul lui Cornel Turcu. De ce Paizu a băgat cuţitul în el… Sper că m-ai înţeles – să n-avem vorbe! – vreau motivul real. Îl chem pe subofiţer, îi cer să-i scoată arestatului cătuşele – se execută pe loc. Îi întind apoi lui Bujorel Necula câteva coli de hârtie şi un pix. — Du-l înapoi la arest! îi ordon subofiţerului. Creează-i condiţii să-şi scrie liniştit memoriile. Rămân din nou singur, mă concentrez asupra unei singure probleme – colonelul Crăciun. Îmi cercetez ceasul şi îmi îngădui să trag o primă concluzie: în planul colonelului trebuie să fi survenit schimbări.

I. FRAGMENTE PENTRU UN PORTRET-ROBOT „Dar priviţi-mă în ochi!” GEO DUMITRESCU   LA 17 ANI, AM „MURIT” PENTRU PRIMA OARĂ. N-am făcut-o cu plăcere. Martor mi-e... Asta-i, că nu prea am martori. Trebuia să „mor”. Am dus multă muncă de lămurire cu mine, cu ai mei. Precum ştiţi, se moare în fel şi chip. Nu am făcut excepţie de la regulă, am optat pentru una dintre cele două variante. Hotărârea de a da „ortu’ popii” am luat-o în noiembrie 1940: pe atunci, la putere se aflau Horia Sima şi Ion Antonescu, iar pe străzile Bucureştiului, „înjunghiate” de cutremurul cel mare, se plimbau cu semeţie prusacă „uniformele” Wehrmach-tului. Am „murit”, aş spune, în trepte: mai întâi am fost dat „dispărut”, radiat din „Evidenţa populaţiei”... Mureau prea mulţi oameni în perioada aceea, ca dispariţia mea civică să fie demnă de a fi remarcată. Un timp, dar şi acela foarte scurt, vecinii, precum şi „Cuţu” (o căţea, o căţea cu pete albe şi negre, bizară în felul ei — în serviciul băcanului Dolingher, vecin cu noi) au sesizat absenţa mea din curtea înnobilată cu patru latrine turceşti, pentru nu mai ţin minte câte... Cu scurgerea zilelor, dar mai ales a evenimentelor, vecinii şi toţi cei care m-au cunoscut au fost siliţi să se împace cu gândul că „roşcovanul” — singurul exemplar de pe strada Negru-Vodă — a murit.   Aşadar, cinci ani am fost „mort”, în care vreme, vă rog să mă credeţi, am mai „murit” în câteva rânduri. Prin propria-mi experienţă, vă pot asigura că doar prima „moarte” e ceva mai neplăcută, pe urmă, zău aşa, începi să-i prinzi gustul... Dar să mă întorc de unde am plecat. Există în destinul meu o coincidenţă formidabilă care, până şi pe mine, mă lasă perplex. Am „murit” într-un noiembrie 1940 şi după cinci ani, tot într-un noiembrie, am „înviat”, spre stupoarea vecinilor, obişnuiţi de secole cu o singură şi unică înviere. Stupefiată a fost şi căţeaua „Cuţu”; până mi-a lătrat un „Bine-ai sosit!”, s-a văzut nevoită să mă adulmece ceva mai stăruitor. Puţin mai sus vă dezvăluiam că a „muri” e al dracului de greu. De aici însă nu trebuie să trageţi concluzia că a „învia din morţi” ar fi o treabă mai uşoară. Şi nu din pricina birocraţiei, aşa cum unii ar fi înclinaţi să creadă. Identitatea, de pildă, mi-am redobândit-o imediat. Ehei! (exclamaţia este proprie acelor zile), altele au fost obstacolele de care m-am lovit. V-aţi pus vreodată întrebarea cum se poate reînnoda firul, şi aşa subţire, al vieţii după un cincinal de „deces”? Când am „pogorât” de bunăvoie în „groapă”, lăsasem pe pământ un stat naţional-legionar şi doi rivali care se înfruntau camaradereşte pentru un loc de seamă în istoria numită „Deutschland über alles”. Şi alta era lumea când m-am hotărât să mă „scutur de ţărână” şi să mă îndrept agale către vechiul meu domiciliu de pe strada Negru-Vodă nr. 36. Între timp, cea de-a doua mare conflagraţie -mondială luase sfârşit –punctul pe i îl pusese o bombă atomică — iar destinele statului român erau conduse de un guvern de largă concentrare democratică. Intraseră din nou în arenă mai toate partidele, care se pregăteau intens şi variat în vederea organizării alegerilor ce aveau să vină abia peste un an.   Dar s-o iau din nou de la „groapă”, ca să vă mai relev un obstacol. „Murisem” la 17 ani şi „înviasem” la 22 de ani, ras, tuns şi frezat de către cel de-al doilea război mondial. „Revenisem” deci pe pământ bărbat în toată firea (adolescenţa mi-o îngropasem într-un prim bombardament aerian... primul sub care căzusem), totuşi faţa-mi prelungă şi trasă trăda lumii înconjurătoare — din pricina coşurilor adolescentine — o abstinenţă bărbătească destul de îndelungată. Da, asta era realitatea! De ce aş ascunde-o? Ca „mort”, sincer vorbind, nu prea am avut timp de aventuri galante şi nici firea mea nu mi-a îngăduit să-mi trăiesc aventura sexuală oricum, oriunde, abuzând, să zicem, de legile războiului. Căci ca „mort” — uitasem să vă spun — am făcut o bună parte a războiului în tranşee, având chiar şi un inamic în faţă: Wehrmachtul.   PE AI MEI I-AM REGĂSIT BINE ŞI SĂNĂTOŞI. Tatăl meu făcuse dovada cerută de Antonescu că luptase în războiul de întregire a ţării, ca artilerist, în Regimentul 8 obuziere din Roman, şi astfel familia i-a fost lăsată în pace — în aceeaşi locuinţă mizeră, „fabricând” şepci din zori şi până-n noapte. Cinci duzini pe zi, doi oameni — tata şi mama — o maşină de cusut „Singer”, o foarfecă uriaşă, un calapod şi un căzănel cu aburi. În absenţa mea nu intervenise nicio schimbare: — mama stătea cocoşată la maşina de cusut; tata mânuia cântând foarfeca, calapodul, iar către încheierea „fluxului tehnologic”, trecea la căzănelul cu aburi — netezirea şepcilor... Staţi că mint! Survenise totuşi o schimbare: materialul destinat celor 60 de şepci zilnice se numea acum... celofibră.   La apariţia mea, am înregistrat următoarele cuvinte: Mama (cocoşată de muncă şi cu lacrimi în ochi): Ştiam că n-ai murit şi că într-o zi o să te întorci acasă! Tata (ridicând foarfeca şi întrerupându-şi cupletul „Avea un picior fermecător”): Ei, băiete, ai „murit tu cât ai murit”, dar să vedem cum o să-ţi fie traiul de-acum încolo... Căci trebuie să faci ceva, nu-i aşa? Înainte de a „muri”, dormeam cu tata în pat, amândoi cu capul pe aceeaşi pernă. În celelalte două paturi, dormeau mama, sora mea cea mare şi o nepoţică. Unica odaie a locuinţei noastre am găsit-o aşa cum am lăsat-o, deşi în curtea cu cele patru latrine căzuse, la 24 august ’44, o bombă germană. Până şi lampa de gaz atârna de acelaşi cui, iar când i se aprindea fitilul, dăruia pereţilor igrasioşi acelaşi dans fantastic al umbrelor. Încă din prima noapte a întoarcerii fiului „risipitor”, taică-meu m-a tratat ca pe un bărbat în toată firea şi mi-a aşternut să dorm la picioarele lui. Era un pat îngust, dar nu mai îngust decât un mormânt.   Da, nimic nu se schimbase în casa părintească! De acest adevăr mi-am dat seama şi mai bine când, după miezul nopţii, l-am simţit pe taică-meu că se dă jos din pat. Am deschis un ochi şi l-am văzut cu lampa în mână pornind la vânătoare de ploşniţe. E drept, în cei cinci ani de dispariţie, trăisem şi văzusem multe. Precum ştiţi, mortului îi cresc unghiile. Îmi creşteau şi mie şi, slavă Domnului!, am avut cu ce să mă scarpin sau să strivesc. De ploşniţe însă uitasem prin peregrinările mele! Şi, în tăcerea nopţii, urmărind vânătoarea tatii, am încercat un sentiment de uşurare. Aşadar, „înviasem” de-a binelea, eram din nou acasă, iar întrebarea „Cum voi trăi de-acum încolo?” se cerea tratată cu toată seriozitatea, adică morţii cu morţii, viii cu viii. Deci două tipuri de relaţii... sociale. Fireşte, pe mine mă interesa cea privitoare la cei vii. A fi sau a nu fi? Iată întrebarea! DE UNDE ŞI CUM, DUPĂ O ABSENŢĂ DE CINCI ANI, să reiau aventura traiului cotidian? Un capăt al firului îl reprezentam chiar eu şi ţineam bine în nună. Dar de unde naiba să-l culeg pe celălalt, rupt în 1940? În chinuitoarele mele frământări, „reînnodarea” lua forma unui nou act de naştere. Cum şi de unde să-l obţin? Cine să mi-l elibereze? Carul cu fân era mare cât un munte de necazuri!   În 1940, eram de trei ani băiat de prăvălie la un mare angrosist de manufactură de pe strada Gabroveni — Iulius Kohnfeld zis, după venirea la putere a guvernului naţionalist Goga–Cuza, şi „Sarvat S.A.R.” („Societatea anonimă română pentru vânzarea articolelor textile”). Avea acest angrosist în magazin 18 vânzători, 2 băieţi de prăvălie şi 2 oameni de serviciu. Ţin minte că, încă din prima zi a angajării mele, a binevoit să mă anunţe: „Costică te vei numi de-acum încolo!” Dacă în clipa aceea m-ar fi pufnit râsul, aş fi fost pierdut. Aşa că n-am râs: trebuia cu orice preţ să muncesc, să aduc un ban în casă. Costică am rămas până în ceasul „morţii”, căci vorba patronului era literă de lege. Ce să-i faci, i se părea lui că procesul de românizare a uriaşului său negoţ, pornit din iniţiativa guvernului Goga–Cuza, se desăvârşea dacă mă chema Costică.   Vă rog să mă credeţi că după prima noapte dormită la picioarele tatălui meu, aş fi pornit chiar de-a doua zi, de dimineaţă, pe Gabroveni 6, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Iulius Kohnfeld, acest negustor genial, descins parcă dintr-o Comedie umană a laşilor şi care, cândva, îşi pornise negoţul de la zero, a izbutit în anii războiului să dobândească un paşaport antonescian şi dus a fost, să se întâlnească cu depozitele sale de valută din Anglia şi Elveţia... Deci pe Costică nu mai aveam de unde să-l iau.   Tot aşa, chiar din cea de-a doua zi a reînvierii mele, mi-aş fi îndreptat paşii spre strada Andrei Şaguna, în căutarea celuilalt capăt al firului. Lăsasem pe această veche uliţă bucureşteană o adolescentă — Anişoara. Prima mea iubire! Scria versuri fata cu care îmi petreceam serile pe dealul Patriarhiei, ţinându-ne înfioraţi de mână. Legionarii treceau în sus şi în jos cântând ameninţări cu moartea, iar noi ne plimbam visători. Ea visa să devină poetă, eu prozator (Uniunea Scriitorilor, Fondul literar nu se profilaseră încă la orizont). Când am fugit în lume, am dus pretutindeni cu mine icoana chipului ei şi o poezie. O strofă o învăţasem pe de rost şi o recitam întruna, ca pe un poem interminabil: Tot mai ageră ca mintea Eşti tu inimioara mea, Când ea tace îngreuiată, Tu palpiţi, tu simţi ceva...   Că era aşa, că „inima palpita şi simţea ceva” o va dovedi şi strofa compusă de mine, pe front, într-un moment de acalmie: Mă uit în urmă singuratic. Acolo de unde anii adolescenţei Au răsărit frumos, sălbatec. Ca o floare a bunei dimineţi!   Mi se păreau versurile cele mai straşnice, cele mai... nemuritoare. Şi sunt, pentru mine, nemuritoare.   Iată însă că prima mea iubire, crezându-mă mort de-a binelea, s-a grăbit să facă nuntă cu un alt flăcău. Se îndrăgostise de unicul vânzător al magazinului de mobilă veche al tatălui ei, un om bun la suflet şi care, după 23 August, a fost arestat pe nedrept şi nu s-a mai întors niciodată la ai lui.   Aşadar, „priveam în urmă singuratic” şi constatam cu deznădejde că un alt capăt al firului — cel al primei mele iubiri — se pierduse în timp pentru totdeauna. DE-AŢI ŞTI CÂTE PROBLEME I SE PUN UNUI „MORT” care se încăpăţânează să se întoarcă printre cei vii! Am învăţat să muncesc de mic copil. De la 11 ani. Nu exagerez şi nici nu urmăresc să impresionez pe nimeni. Pe vremea aceea niciun sociolog nu-mi dezvăluise că munca înnobilează. Pur şi simplu, la masă eram cinci guri: una dintre ele era a unui frate, zeţar de meserie, bolnav încă de la 18 ani de tuberculoză. Tusea lui, precum şi dorinţa mea de a-l salva (ceea ce s-a dovedit imposibil) m-au trimis la stăpâni. Copil fiind, am intrat de bunăvoie în angrenajul social al muncii şi, de atunci, n-am mai ieşit din el... Şi ca „mort” muncisem: la plivitul cartofilor, la culesul bumbacului, am şi văcărit (bătusem munţii Uzbechistanului cu cirezile de vite), ca în cele din urmă, să mă specializez în săpatul tranşeelor şi în tragerile cu tot felul de tipuri de armă, inclusiv cu aruncătoarele de mine.   Într-un cuvânt, practicasem meserii care, trebuie să recunoaşteţi, acum, revenit pe străzile Bucureştiului, nu prea aveau căutare. Iar a trăi pe spinarea părinţilor — ce-i drept, „fabricanţi de şepci” — găseam că-i umilitor. Deci încotro? Eram ca un car împotmolit în glodul drumului. De aceea mi-au şi sărit în ajutor membrii familiei, cunoscuţii; au avut loc şi câteva consilii. Extrag la întâmplare câte ceva din „procesele-verbale” păstrate cu grijă în „arhivele”... memoriei. B. sora mea (cu gândul în altă parte): Să vedem... să căutăm... Trebuie să-i găsim ceva... E. sora mea vitregă: La urma urmei, de ce n-ar învăţa coafura?... Amintiţi-vă! Avea talent. Dacă rămânea la Schecter (Salon de coafură pe str. col. Orero. Împlinisem 12 ani, iar patronul mă angajase împotriva legilor în vigoare), ar fi ajuns astăzi coafor de lux. Era precoce în meserie! Amintiţi-vă numai ce bucle frumoase ştia să facă!... O vecină (ca toate vecinele, binevoitoare): Să se însoare! Eu asta zic. Am o partidă aşa de bună pentru el, că o să mă pomenească toată viaţa. Fată cu casa gata aranjată. Şi fată... Fată mare, pun mâna-n foc pentru ea... Are „tăiţei”! (Poreclă postbelică dată dolarilor la bursa neagră.) Mă uit la dânsul — aşa să am eu bine — că se potrivesc de minune. Gata! Mâine vederea...   Curiozitatea, am în vedere acel tip de curiozitate care reprezintă un combustibil de bază pentru un scriitor, sălăşluia în mine încă de mic. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai detecta noi „materia primă” necesară literaturii? În consecinţă, ardeam de curiozitate să trăiesc „o vedere” şi să mă uit în ochii „partidei”. Spre uluirea tuturor, mai ales a tatălui meu, am spus: „Vreau să mă însor! Vreau «vederea»!” Şi iată aşa, într-una din seri, vecina a invitat „partida” să-i facă o vizită. Iar eu, ca din întâmplare, trebuia să trec pe acolo şi s-o întreb: „Madam Le..., nu ştiţi cât e ceasul?” Mi-am jucat rolul perfect. Ştiam să întreb cât e ceasul, deşi nici la cei douăzeci şi doi de ani ai mei, nu apucasem încă să am unul de mână sau de buzunar. Ei, şi intrând în casa vecinei, vă daţi seama că ea „s-a simţit” şi m-a prezentat musafirei. Aşa am făcut cunoştinţă cu „partida”, aşa a început „vederea”. Şi zău, când m-am uitat mai bine la dânsa, m-a cuprins deodată mila... de ea, dar, mai ales, de mine. Un vecin (cel mai bogat din curte, căci era „fabricant de plăcinte” pe Calea Văcăreşti, cu un dever de invidiat): Spirtul denaturat are mare căutare pe piaţă. Ştiu eu un depozit şi am acolo o legătură. Capitalul îl dau eu, el trebuie să se ducă până la depozit, să ridice spirtul şi să-l ducă la adresa pe care i-o dau... Cu un singur transport trăieşte o săptămână ca un Don Juan.   De ce ca un Don Juan, vă rog să mă credeţi, n-am prea priceput. Mama (fără să-şi ia ochii de la şapca pe care o trăgea la maşina de cusut): De ce să nu-şi deschidă o tarabă cu mărunţişuri, în piaţă? Am lua un împrumut de la Banca de credit şi l-am pune pe picioare. Uită-te la domnu’ Tică ce deştept a fost şi ce bine-i merge cu taraba din piaţă.   Tata (zburlindu-i-se lavaliera de la gât, relicvă încă dinainte de primul război mondial): Nu, nu, niciodată! Auzi vorbă! Tarabă! În vremurile noastre! Mai întâi, să se ducă la partid, să-şi rezolve situaţia. Pe urmă, o să stea aici lângă mine şi o să-l învăţ meseria noastră. Revoluţia are nevoie de şepci, nu de tarabe! Cu toţii îmi voiau binele, şi părinţii, şi vecinii, şi cunoscuţii. Mă doreau la casa mea, gospodar aşezat. Mai ales mamei îi era teamă să nu mai „mor” o dată. Nici unul din ei — nici măcar sora mea B. — nu ştia că în sacul soldăţesc de campanie — averea cu care mă întorsesem de pe front — păstram, împreună cu gamela şi lingura, un caiet doldora de cuvinte şi că, în filele sale, se ascundea germenele viitoarei mele nefericiri — literatura... În cele din urmă, m-am ridicat pe propriile-mi picioare, aşa cum o mai făcusem în nenumărate rânduri pe front, înainte de a porni la atac. De data asta însă, aveam nevoie, dacă voiam să supravieţuiesc, de un punct de sprijin, iar acesta, simţeam instinctiv, sălăşluia ascuns undeva în timpul trecut. Am pornit-o deci în căutarea zilei de ieri...   MAI DEMULT, UiN REPORTER DE LA RADIO mă chestionase cu privire la copilăria mea. Îmi amintesc că îmi rezolvasem copilăria scurt şi concis, apelând la o singură frază: „Tovarăşe, eu am avut parte de o copilărie fără copilărie!” Suna frumos, tulburător. Pe atunci, asemenea fraze aduceau lacrimi în ochii unora. Minţeam însă. Dar pentru a înţelege acest adevăr, a fost necesar să mai trec prin câteva înfruntări dure cu viaţa. În realitate, am avut o copilărie frumoasă, ce-i drept, cam scurtă, în schimb variată şi tumultoasă. De aceea, precum veţi constata, o şi împart în două „epoci” distincte.   M-am născut la 4 iulie 1923, în dulcele târg al Romanului. (Toate oraşele din Moldova sunt dulci mulţumită teilor, salcâmilor şi, în general, livezilor. Însă oraşul meu natal deţinea şi deţine un plus de... glucoză, datorită cunoscutei fabrici de zahăr „Danubiana”.) Mai bine de nouă ani am fost cetăţean al urbei întemeiată de Roman-Vodă. Aici, pe Strada Mare (Ştefan cel Mare) copilăria mea a cunoscut perioada sa de glorie. Aici s-au manifestat, pentru prima oară, subtilele mele calităţi organizatorice.   Vă voi dezvălui un fapt pe care l-am ascuns cu viclenie în toate autobiografiile, ba şi în nesfârşitele completări ce mi s-au cerut. În 1932, în Roman, lua fiinţă... clubul „Schmoll Pasta”... un club cu un „obiectiv politic” clar — să reducă la tăcere concurenţa, adică clubul „Gladys”. Ei bine, aflaţi că preşedintele acestui club, finanţat de capitaliştii fabricii de cremă de ghete „Schmoll Pasta”, am fost chiar eu. În această calitate, deţineam, printre altele, un steag, insigne, primisem chiar şi o minge de fotbal... Mi se expediau instrucţiuni, buletine etc., etc. Menţineam o intensă corespondenţă cu cluburile de peste hotarele... judeţului. Devenisem, recunosc, o „unealtă” a capitaliştilor care mă foloseau fără cruţare împotriva celuilalt mare fabricant de cremă de ghete — „Gladys”. Recunosc, recunosc... Dumnezeule! Dar cât era de minunat să te joci de-a clubul „Schmoll Pasta”, chiar dacă umblai prin gunoaie să cauţi cutii goale, cât mai multe, căci fiecare cutie îţi dăruia dintr-odată două „funduliţe” — „Schmoll” şi „Pasta” stanţate pe deschizător. Expediate apoi fabricii, „funduliţele” aduceau Clubului tot felul de premii — un steag, o minge de fotbal, un echipament sportiv. Cu cât numărul funduliţelor adunate era mai mare, cu atât şi premiile erau mai substanţiale. De aceea, toţi membrii clubului primiseră din partea mea misiunea secretă de a-şi obliga părinţii, rudele, prietenii să folosească la văxuitul ghetelor şi pantofilor numai renumita cremă „Schmoll Pasta”. Orice metodă care putea să grăbească golirea cutiilor înainte de consumarea cremei era binevenită. Scopul scuza mijloacele... Sub preşedinţia mea, clubul mergea din victorie în victorie. Ne apropiam încet şi sigur de Marele Premiu — un echipament pentru o echipă de fotbal. Mă şi vedeam alergând pe teren, după minge, echipat „Schmoll Pasta” din cap şi până-n picioare.   Da’ te pui cu viaţa asta! Când mă aşteptam mai puţin, s-a produs marea catastrofă: m-am pomenit, peste noapte, fără a mi se cere încuviinţarea, bucureştean. Nu exagerez cu nimic. Într-o noapte ca de smoală, părinţii mei s-au văzut forţaţi să fugă din Roman ca nişte furi. Se produsese în familie un seism politic (după greva de la Griviţa, începuseră şi în orăşelul nostru represalii poliţieneşti, iar tatăl meu — oratorul cu lavalieră — era vizat direct), urmat, fireşte, şi de unul financiar. („Numai taică-tău era de vină, susţine mama şi astăzi, cu vehemenţă, în loc să-şi vadă de meserie, se ţinea de transformarea lumii. Auzi, să vrea el să împartă ţăranilor moşia lui Manolescu-Strunga! Cu altcineva n-a găsit să se ia de piept?!”)   Ce mai tura-vura, într-o dimineaţă, când am deschis ochii, m-am pomenit azvârlit într-un univers straniu, pentru mine cu o denumire şi mai stranie — Fundătura Făurari. Nu cred că mulţi bucureşteni ştiu de existenţa acestui colţişor de lume sau îi cunosc faima.   Doamne! Ce mi-a fost dat să pierd într-o singură noapte! Mă născusem într-o casă de pe Strada Ştefan cel Mare, adică de pe Strada Mare. Mi-am zburdat copilăria în plin centrul oraşului. De-o luam la stânga, în jos, ajungeam mai întâi la Grădina Mică, apoi la Grădina Mare, de unde începea câmpul iarmarocului şi al cimitirului... Şi gara tot pe acolo era. De-o luam la dreapta, în sus, ajungeam la Turnul Episcopiei, la grădina Spitalului Precista Mare... De acolo, alunecam uşor în zăvoiul Moldovei... Şi unde-mi nimerise deodată copilăria?   PRIMA AMINTIRE. Poate de aceea mă şi împiedic mereu de ea. În noua noastră locuinţă bucureşteană ajunseserăm noaptea, pe un întuneric dens, cu pleoapele îngreuiate de oboseală. Nu apucasem să văd bine unde fusesem adus. Nu ştiu pe ce mă aşezase mama, ca să dorm — pe podea, pe o ladă sau pe un pat. În pacea nopţii, poate şi a unui vis infantil, cu lumini feerice, pământul, de bucurie sau poate de tristeţe că devenisem bucureştean, s-a cutremurat, şi încă destul de puternic. Zguduirea am simţit-o în somn şi am deschis ochii. În secundele următoare braţele tatălui m-au cules din culcuşul meu şi m-au cărat afară, în curte. Nu m-am speriat.   Eram prea somnoros, ca să pricep ce se petrecea cu mine şi cu cei din jur.   A doua zi de dimineaţă, când am făcut din nou ochi, mama m-a trimis în curte, adică în Fundătură, la aer... Curtea, casele mi s-au părut nu numai străine, ci şi stranii, crescute sălbatec...   Şi primul lucru pe care l-am zărit, dinspre curte spre stradă, a fost un felinar... clasicul felinar, cu gaz metan, al Bucureştiului de altădată... Apoi, am mai zărit, în mijlocul drumului, câţiva băieţi de vârsta mea. M-am apropiat timid de ei. Comentau cutremurul şi dădeau tot felul de explicaţii. Ştiam şi eu una... Şi nu de la oricine, ci de la tatăl meu, omul pe care-l divinizam. De aceea, eram convins că cea mai adevărată explicaţie a cutremurelor de pământ eu o deţineam. Dracu m-a pus să mă vâr în vorbă. Accentul meu moldovenesc trebuie să li se fi părut caraghios. Am zis şi puştimea m-a ascultat: — Pământul stă aşezat pe coada unui peşte uriaş din fundul fără fund al unui ocean. Când peştele se supără, dă din coadă şi atunci pământul se cutremură... Câteva secunde am crezut că-i lăsasem cu gura căscată şi că-i făcusem praf... Aş! Da’ de unde! Un băiat mai scund decât mine, dar mai îndesat, şi cu nasul stâlcit de un pumn, a făcut un pas spre mine urlându-mi: — Ia mai du-te-n... cu peştele tău cu tot!   Până atunci nu mai auzisem o asemenea groaznică înjurătură ieşind din gura unui copil. Am rupt-o, fireşte, la fugă, urmărit de râsul lor batjocoritor. Deşi, după o vreme, m-am adaptat mediului, iar auzul meu s-a obişnuit cu înjurăturile copiilor din Făurari, eu tot n-am învăţat să înjur. Nu, nu erau răi prichindeii aceia şi, aşa cum aveam să-i cunosc ceva mai încolo, mai fiecare purta în suflet un vis frumos. Cei mai adulţi însă dintre ei s-au pierdut în contactul dur cu viaţa, devenind boxeri, pungaşi, proxeneţi, după aptitudini. Eu n-am pornit pe calea asta, datorită, cred, părinţilor mei care nu s-au lăsat îngenuncheaţi de crunta mizerie bucureşteană. Desigur un rol, şi nu lipsit de însemnătate, l-a jucat şi lavaliera tatii, semnul distinctiv al visătorilor într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Demnităţii lui îi datorez demnitatea mea...   RĂTĂCIRE ÎN ZIUA A DOUA. Tata m-a sfătuit: „Să nu care cumva să ieşi din Fundătură!” Mama m-a alarmat: „Să nu dea — ferească Dumnezeu — tramvaiu’ peste tine!” B. mi-a atras atenţia: „Nu-i ca la Roman... O să te rătăceşti!” Eu totuşi nu le-am dat ascultare. Am ieşit din Fundătură — era în cea de-a doua zi bucureşteană. Mă oprisem la „frontieră”. Tramvaiul 19 trecea în sus şi în jos cu un vacarm înspăimântător. Peste drum, câteva firme: Cofetăria „Rex”, Cinema „Rex”, „Birt economic”, „Brutărie”. Stăteam, tremurând de emoţie, la graniţa dintre două lumi. Tot ce vedeam mă ispitea şi mă intimida. Mai presus de orice mă fascina însă spectacolul unic al străzii — trecătorii, mulţi, foarte mulţi la număr, şi care, cu rare excepţii, mergeau cu toţii într-o singură direcţie... „Unde se duc?” m-am întrebat copleşit de curiozitate. Urmărindu-i cu naivitatea celor zece ani trăiţi într-o provincie patriarhală, ajunsesem la gândul că undeva, nu departe, trebuie să se fi petrecut ceva, dacă toată lumea se îndreaptă într-o singură direcţie. Şi, cedând ispitei, m-am lăsat furat de val... Amestecat astfel printre trecători, am ajuns pe strada Mircea Vodă în jos, apoi, printr-o răsucire a uliţelor, în Sfânta Vineri. Dar oamenii străzii — femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici — mergeau, grăbiţi, tot înainte, iar eu, nebăgat de nimeni în seamă, după ei. Deodată, ajuns în Piaţa Sfântu Gheorghe, valul de oameni s-a divizat. Am rămas locului năuc. Nu mai ştiam după cine să mă ţin, încotro s-o iau. Eram trist, dezamăgit, nenorocit.   Au trecut ani până să aflu că valul acela de trecători care, la anumite ore, urca sau cobora pe Calea Dudeşti, nu era altceva decât armata micilor funcţionari comerciali care lucrau la magazinele mari şi mici ce se înghesuiau pe străzile Lipscani, Hanul cu Tei, Gabroveni, Şelari, Blănari, Şepcari. O vreme, destinul mi-a hărăzit şi mie să fiu un strop din acel val uman care punea în mişcare angrenajul comercial al Bucureştiului de altădată. Privind în urmă, nu ştiu de ce, îmi place să mă amăgesc spunându-mi că eu am fost primul copil din Bucureşti, care, înainte de a se cuveni, a descoperit şi decodificat spectacolul străzii.   FUNDĂTURA FĂURARI era, la rândul său, înzestrată cu alte fundături. Curtea... rândurile de case... şi, gata, te înfundai... Existau curţi (mai există şi în prezent) cărora li se spunea — nimeni n-a putut să-mi explice de ce — hanuri. Doi proprietari stăpâneau hanurile, un bărbat şi o femeie: doamna Weiss şi domnul Marcovici. Am fost, pe rând, când chiriaşii doamnei, când ai domnului. Îi cunoşteam pe amândoi, căci veneau personal să-şi încaseze chiriile, să verifice întreţinerea caselor. Teamă îmi era, mai ales, de domnul Marcovici. Scund, rotofei, cu o faţă rea şi mereu aprinsă la flăcările unui foc lăuntric. Se ivea în Fundătură ca o nălucă, cu haina şi pardesiul descheiate. Purta pe braţul stâng un baston gros, noduros, cu care se apăra de câini. Pălăria îi stătea mereu împinsă pe ceafă, înainte de a bate la uşa cuiva, se oprea, îşi ştergea faţa transpirată cu o batistă. Bătea în uşă cu bastonul, îşi chema chiriaşul, apoi începea să-l ia la rost. Era bogat, hapsân şi umbla ceva mai bine îmbrăcat decât chiriaşii lui.   Cum să nu-mi fi fost teamă de el? Căci mama, care de obicei rămânea acasă, mă punea uneori la pândă ca să-i vestesc din timp apariţia proprietarului şi să apuce să se ascundă. Dar şi domnul Marcovici cunoştea bine strategia chiriaşilor şi se ivea întotdeauna de unde te aşteptai mai puţin... Răcnea, ameninţa — chiriaşii mai-mai că nu-i cădeau la picioare — scotea singur din casă boarfele datornicilor.   Doamna Weiss, în schimb, se dovedea a fi ceva mai bună la suflet: afişa un zâmbet de bunicuţă, ceea ce se potrivea cu părul ei cărunt. Păşea agale şi, când intra în han, trecea răbdătoare de la un chiriaş la altul, le asculta explicaţiile, se lăsa îmbunată, dar nu şi dusă cu zăhărelul — scotea şi ea, fără milă, chiriaşii în stradă, când credea că e cazul. Hanul de la numărul 21, proprietatea ei, Hanul Weiss, cum îi spunea toată lumea, îl găseam cel mai spectaculos din toată Fundătura. Nu ştiu cum, mama a izbutit să intre în graţiile proprietăresei şi, de un Sfântu Gheorghe, ne-am mutat cât ai zice „peşte” de la nr. 17 la numărul 21. Cultura mea generală, recunosc, are multe goluri. De pildă, nici până astăzi nu ştiu de ce acea filă de calendar — 23 aprilie — băga groaza în chiriaşi. Când o auzeam pe mama spunându-i tatii: „Bărbate, ce ne facem, vine Sfântu Gheorghe!” ştiam că trebuie să ne pregătim de o nouă aventură nocturnă — fuga pe furiş dintr-un „paradis” în altul.   Hanul Weiss de la nr. 21 se constituia din două rânduri de case tip care îţi sugerau două garnituri de tren paralele pe linii moarte... O cameră şi un antreu... O cameră şi un antreu... O uşă şi o fereastră... 10 metri pătraţi... Pe această suprafaţă, cinci, opt, zece suflete, şi chiar treisprezece... De curent electric nici vorbă. Curtea care despărţea cele două rânduri de case era pietruită anapoda şi ducea spre fundul hanului unde, şi pe dreapta ca şi pe stânga, erau dispuse zece cămări construite din lemn. Vara, se transformau în bucătării. Aici, între cămări, trona cişmeaua. Dincolo de cămări, se găseau privăţile turceşti, colective, intime, sortite parcă să demonstreze egalitatea socială a celor ce populau hanul. Despre universul uman al acestui han îmi rezerv dreptul de a povesti în cartea Fiecare om cu clepsidra lui! Totuşi, n-aş vrea să trec mai departe, fără a vă destăinui că pe cei zece metri pătraţi locuiau atunci cinci oameni. Fratele, Milu-zeţarul, dormea în antreu, unde mama, trei din cele patru anotimpuri, îşi ţinea plita pe care gătea. Noaptea, îi auzeam în somn tuşea mirosind a sânge. În camera mare, dormeam câte doi într-un pat: eu cu tata, B. cu mama. Ne trezeam în zori, fiecare pornind la treburile lui. Doar mama rămânea locului, pentru a ne pregăti hrana cea de toate zilele... DRUMUL CĂTRE REGĂSIREA fiinţei mele trecea, în mod natural, şi prin Fundătura Făurari. Şi iată-mă „asasin întors la locul crimei”. Pe aici mi-am ucis ultimii ani ai copilăriei mele atât de scurte...! Era o „fundătură” a oamenilor, iar oamenii fundăturii erau atât de oameni, adică atât de diferiţi!   Primul lucru de care privirea mi s-a lovit nu fără violenţă a fost bătrânul felinar plasat între casele de la nr. 17 şi 21... Stătea obosit, aplecat parcă gata-gata să se prăbuşească. Lumina Fundăturii! Lampagiul, bătrânul lampagiu, ivindu-se mereu spre seară, şi mereu spre dimineaţă, pe orice vreme. Cu aprinzătorul său amintind de o suliţă, dar pe care o purta cu semeţia generalului ieşit la paradă cu sabia la umăr. Se ivea în tăcere, dispărea în tăcere, lăsând în urma sa lumină... Ştia el oare ce se petrecea seara, mai ales în nopţile de vară, sub lumina felinarului? Poate... Poate că trecea anume, ca un Moş Crăciun cotidian, să împartă daruri mahalalelor. De cum se însera, băieţii şi fetele se adunau acolo, sub felinar, iar asfaltul luminat (să nu vă mire cuvântul „asfaltul”, nu ştiu prin ce minune a lui Dumnezeu, Fundătura fusese asfaltată de la un cap la altul), zic, asfaltul se transforma într-un ring de dans... Dansau desigur cei mari, iar noi, ăi mici, îi admiram şi încercam să-i imităm. Muzica? La ce muzică dansau? La cea a străzii... Aveam printre noi doi-trei tenori, dar ce tenori! Mai dihai decât Joseph Schmidt, la modă pe atunci. Se începea cu „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă...”   Tangouri... Numai tangouri... Eram mic şi stăpânit în continuare de o naivitate provincială, iar atunci când Carol, unul dintre tenori, ajungea să cânte „Noaptea când apare luna, apare şi minciuna”, eu îmi ridicam ochii la cer şi începeam să caut acolo sus, printre stele, chipul minciunii... Ziua aceea a revenirii mele în Fundătură era cenuşie, iar felinarul agoniza.   FUNDĂTURA SE LĂUDA ŞI CU O BĂCĂNIE — de altfel, singura. Pe băcan îl chema Haimsohn. Fie-i ţărâna uşoară! Ţinea o dugheană mică, înghesuită, şi o familie numeroasă. Vindea „făurarilor” pe datorie. De la gaz şi până la castraveţi muraţi! Nota totul, cu migală, într-un catastif. „De un leu aia... de 50 de bani cealaltă...” Ce diavol l-o fi îndemnat să-şi deschidă băcănie în Fundătura Făurari?!   Pe băcanul ăsta îl am pe conştiinţă. I-am grăbit falimentul, îl prădam cu regularitate... Îl prădam de câteva ori pe zi... Aşa-i că nu vă vine să credeţi? Un fost preşedinte de club „Schmoll Pasta” să decadă într-un asemenea hal?! Dar ăsta-i adevărul şi nu vreau să vi-l ascund. De vină, cred eu, erau şi castraveţii puşi la murat chiar de Haimsohn: aveau un gust care te îndemna să furi. De vină mai era şi el, băcanu! Cine-l punea să-şi scoată marfa taman în faţa dughenei? Îmi băgam mâna în zeama din butoi şi prindeam castravetele ca pe un păstrăv dolofan... Dacă l-aş fi prădat numai eu, poate că bietului Haimsohn i-ar mai fi rămas o şansă de a-şi salva negoţul! Dar aşa... Fundătura număra atâţia copii flămânzi prădători de castraveţi muraţi!   ACOLO, LA NR. 9, ÎNTR-O MAGHERNIŢĂ, trăiau 13 suflete, 11 copii şi „făuritorii” lor — părinţii. Toţi concepuţi în Fundătură, născuţi şi crescuţi tot acolo. Nici unul dintre ei nu lucra, dar toţi erau sănătoşi şi veseli. Din ce trăiau? Capul familiei născocise o „afacere” care, pe atunci, îi ţinea pe toţi în viaţă. Într-o zi, şi-a dus familia la fotograf, a aliniat-o în faţa obiectivului, de la mic la mare şi invers, pe urmă, poza rezultată a multiplicat-o în sute de exemplare... Precum se ştie, Bucureştiul de altădată era împărţit în patru sectoare. Drept care, creierul familiei i-a împărţit pe copii pe sectoare, şi le-a cerut să le străbată organizat, luând la rând cârciumile, cofetăriile, şi oferind consumărilor, pentru „cât vă lasă inima”, o ilustrată cu „minunea cea mare”. Pusese astfel pe roate o negustorie care le aducea pâinea cea de toate zilele şi chiar ceva pe deasupra. Căci până şi hainilor li se înmuia sufletul când numărau pe fotografie cele 13 guri ce se cereau hrănite. Scoteau deci din buzunar bănuţul, fără însă a mai reţine suvenirul. Bun psiholog trebuie să fi fost făurarul acelei familii. Cu unul din clan, pe care-l chema Buie, un băiat de o seamă cu mine, mă împrietenisem. Era scund, îndesat, şi încă de pe atunci se anunţa un mardeiaş în devenire. Când s-a făcut ceva mai mare, acest Buie, plictisit de ilustratele plasate prin cârciumi, a hotărât să se facă actor în trupa de revistă a cinematografului Edison, care, în pauza dintre filme, oferea spectatorilor mici spectacole... Vestea că Buie o să apară pe scenă s-a răspândit în Fundătură cu viteza fulgerului. „Buie — actor la «Edison»!” În ziua premierei, „făurarii” au umplut sala, iar când s-a ridicat cortina, uluiţi şi încântaţi că zvonul se adeverea chiar sub ochii lor, au început să exclame „Da’ ăsta-i chiar Buie!”, „Uite-l pe Buie!”, „Mă Buiee, tu ne vezi de acolo?” În vremea asta, Buie arunca spre noi priviri disperate. „Făurarii” însă vuiau, aplaudau, râdeau: nu le mai trebuiau glume, nici cuplete, nici scheciuri... Drept care, Buie-actorul, enervat de reacţia mahalalei, şi-a dat jos nădragii peticiţi şi, arătându-ne fundul gol, a început să urle cât îl ţinea gura: „Dacă nu vă place, pupaţi-mă în c...!” Cortina desigur a căzut grea peste cariera lui actoricească, aşa că, a doua zi, Buie şi-a luat în primire sectorul... CUVÂNTUL „CURVĂ” L-AM AUZIT încă din primele zile ale copilăriei mele bucureştene. Fireşte, nu l-am priceput, în ciuda strădaniilor lui Leonică-pungaşu de a-mi explica, de la înălţimea vârstei lui, cum vine treaba. Tot ce am priceput era că, în Fundătură, locuiau câteva prostituate. Leonică mi le-a şi arătat. Să mă bată Dumnezeu dacă se deosebeau de celelalte femei din mahala. Doar că plecau la lucru după-amiaza, iar dimineaţa se sculau ceva mai târziu. Când erau zile cu soare, le plăcea să-şi scoată taburetele în faţa casei — sporovăiau sau moţăiau. Într-o zi, îmboldit de curiozitate, m-am luat după ele, să văd unde se duc. Aşa am ajuns să descopăr că peste drum de Fundătură, dar ceva mai încolo, către strada Nerva Traian, se deschidea o stradă la fel de bine asfaltată ca şi a noastră, Crucea de Piatră. Cele câteva femei traversau Dudeştii, mai mergeau cât mai mergeau şi, gata, ajungeau la serviciu. A trebuit să treacă mulţi ani până ce am dezlegat enigma. Mă tot întrebam de ce femeile astea, atât de tăcute şi de liniştite în Fundătură, odată ajunse la „serviciu”, deveneau altele, se dezbrăcau, rămâneau în chiloţi şi sutiene şi se legau de trecători fără pic de ruşine. Aşadar, Crucea de Piatră îmi devenise, încă din copilărie, un mediu familiar, ca şi Fundătura Făurari. Din punctul ăsta de vedere, Romanul cu a sa Stradă Mare, ce se întindea de la gară până la Turnul Episcopiei, mi se părea fără prihană. Sau, poate, în calitatea mea de fost preşedinte al clubului „Schmoll Pasta”, aşa îl vedeam. Lăsând în urmă Fundătura, paşii mei de infanterist ostenit, porniţi în căutarea timpului... trecut, s-au îndreptat de la sine către cinematograful „Rex”, pentru a păstra şi acolo un minut de reculegere. În secundele acelea mi-au trecut pe dinaintea ochilor prietenii şi prietenele cu care mă furişam de obicei în sală. Dulcea înghesuială a adolescenţei! Desigur, cinematograful este o invenţie epocală prin ceea ce iscă pe dreptunghiul acela de pânză albă. Dar mai este epocală şi prin întunericul ce-l pogoară în săli! (Acolo sus, pe pânză, Tom Mix sau Harry Piel îşi făceau de cap, dar şi noi, în sală, nu ne lăsam mai prejos.) Întunericul ne dăruia cu generozitate îmbrăţişări timide sau sărutări violente şi nesfârşite. Ne doream filme de succes cu mulţi spectatori, ca să nu găsim locuri şi să rămânem în picioare înghesuiţi lângă prietenele noastre. A, dar să nu credeţi că eram total lipsiţi de roşeaţa ruşinii. Vai! să intrăm în pământ când filmul se rupea brusc şi luminile explodau orbitor... De fapt, cele trei cinematografe din preajma Fundăturii — „Rex”, „Edison” şi „Lucifer” — le-aş numi „parcurile adolescenţei mele”. Mai era un cinema dincolo de Vitan, „Nisa” — dar aparţinea altor adolescenţi... „Plimbările” noastre prin aceste „parcuri”! Uneori erau interminabile, mai cu seamă că nimeni nu te dădea afară din sală după vizionarea filmelor. De la „Rex”, am luat-o agale spre Cruce.   CRED CĂ AM ALES-O LA ÎNTÂMPLARE: stătea în „vitrina” lui Severică, pe un scaun, alături de celelalte colege. Purta peste chiloţii roz bombon un şorţ albastru. Îmi mai amintesc cu exactitate paloarea şi tristeţea chipului ei. I-am făcut clasicul semn că am „ales-o” şi deci să iasă „la cameră”... S-a ridicat imediat, ca un automat. Am urmat-o către camerele destinate amorului. S-a oprit în dreptul unei uşi, a apăsat pe clanţă şi a întrebat: „E cineva la doi?” „Ocupat, fă!” s-a auzit de dincolo răspunsul gâfâit al unei colege. A trecut la o altă uşă. Aceeaşi întrebare. Acelaşi răspuns! Doar „cinci” era liber. Am intrat. Ardea un bec chior. Ea a răsucit cheia în broască şi s-a îndreptat spre canapeaua puturoasă lipită de perete. Stăruia în încăpere un miros de dezinfectant. Pe un taburet, am zărit un lighean. În continuare, s-a petrecut ceva cu totul ieşit din comun. Nu s-a grăbit să se dezbrace şi să se întindă pe spate, deşi eu, de cum intrasem, pusesem pe masă tariful, aşa cum cerea... legea nescrisă a stabilimentului, ci s-a aşezat pe marginea canapelei. M-am aşezat şi eu pe celălalt taburet. O urmăream, uşor tulburat de itinerarul nostru care, în niciun caz, nu era cel obişnuit, şi-a aprins o „Naţională”. Mi-a oferit şi mie una. Un timp, am fumat amândoi în tăcere. Deodată, după ce m-a privit îndelung, m-a întrebat cu un soi de compasiune parcă: — Vii de departe, nu-i aşa? Am tresărit. Ce era să-i răspund? Că „mort” am fost, , dar am „înviat”? — Cum de-ai ghicit? Şi am încercat să glumesc: nu cumva după harta de coşuri întinsă pe faţă? Nu, n-a râs. Deşi eu asta urmăream, să ne înveselim. — Mă uit la tine, mi-a vorbit ea, nu eşti nici puşti, nici bărbat. Dracu ştie ce-a făcut războiul din unii! De afară, cineva a pus mâna pe clanţă şi a întrebat: — E cineva la cinci? — Eee! Nici după asta nu s-a grăbit să treacă la obligaţiile ei ce decurgeau din cei 5 000 de lei devalorizaţi puşi la vedere. Mi-am dat însă seama că încetineala femeii venea parcă în întâmpinarea mea, calmându-mă, izgonindu-mi spaimele întreţinute de o abstinenţă îndelungată şi ajutându-mă să mă regăsesc. A răsunat din nou întrebarea: — E cineva la cinci? — Eee! — Hai, fă, da’ ce faci tu acolo? De data asta, fata aleasă de mine a răspuns cu o vulgaritate care mi-a amintit de întâia dimineaţă trăită în Fundătura Făurari. Într-un târziu, s-a ridicat, s-a apropiat de mine şi, sfidând orice regulă a bordelurilor, a început să mă dezbrace, cu blândeţea şi tandreţea marilor iubiri. Şi eram amândoi la fel de trişti şi de singuri.  

1. Pe ecran, Alain Delon alias Zorro. În dreapta mea - Lili. Sărmana! Se vede nevoită să-și împartă afecțiunea! Mie o porție, lui Zorro altă porție! Și tot așa, din secvență în secvență! Clipe rare! Când mai apuc eu să le trăiesc?! Cum să nu fiu fericit? Doamne, și cu câtă semeție călărește Zorro! Cu câtă îndrăzneală se avântă pe nărăvașul său - un armăsar pur sânge - ca să-și înfrunte dușmanii! Care dușmani cad, și cad, doborâți de brațul puternic și drept al frumosului cu mască neagră. Iar lângă mine, Lili suspină ori de câte ori „cavalerul dreptății” își leapădă masca pentru a-și dezvălui zâmbetul seducător, precum și o dantură de invidiat. E limpede - Lili moare după Alain Delon. Eu însă, ca orice bărbat superior, nu sunt gelos. Ba dimpotrivă, îi sunt recunoscător: doar datorită lui Alain Delon mă aflu cu ea în sală și urmărim laolaltă filmul. Cu biletele a fost un fleac. Lili le-a procurat; i-a păcălit destul de nostim pe „Don-Juan”-ii din fața cinematografului Patria. Unii se și vedeau cu dânsa în sală, pe întuneric. Ce mutre au mai făcut în momentul-cheie, când, din mulțime, am răsărit eu pe neașteptate și am luat-o drăgăstos de braț. Zorro ăsta nu e numai drept și ager la minte, dar și muieratic: mereu îi face cu ochiul logodnicei mele, storcându-i suspine. Mie însă nu-mi pasă. Am încredere în Zorro. Dă-i înainte, băiete! Te urmăresc cu sufletul la gură și mă faci să uit de toate. Păcat că un film cu Zorro ține doar nouăzeci de minute! Când ți-e viața mai frumoasă, hop că pică și secvența finală: Zorro își îmbrățișează cu patimă iubita, iar în sală luminile se aprind puțin câte puțin, că nu cumva trecerea noastră de la o realitate la alta să fie prea bruscă. Lili oftează, se ridică anevoie și, cu gândul la Delon, mă ia de braț. Suferă! Eu, înduioșat, îi respect suferința. Cred că o să mai sufere vreo zece minute și... gata! Rămânem locului așteptând ca mulțimea să se scurgă spre ieșire. Lili, copleșită, tace. Mă folosesc de răgaz și încep să mă gândesc la un plan de acțiune: e ora 20, sunt liber, e prima mea după-amiază liberă după nu știu câtă vreme. O s-o invit pe Lili la „Ambasador”, o să cinăm, o să și dansăm. Logodnicei mele îi place să danseze. Mie, așijderea... Suntem la sfârșitul lui octombrie, ultima oară am dansat în noaptea de revelion, căci numai atunci mai prind și eu un ceas-două de dans. Mda! Planul cu cina la „Ambasador” îl găsesc tentant. Îmi iscodesc iubita: e încă sub vraja surâsului parșiv al lui Alain Delon. În stradă, va fi din nou a mea... Strada ține întotdeauna cu mine... Ne îndreptăm spre ieșire. Afară, îmi voi dezvălui intențiile. E răcoare, iar eu sunt în talie. Mai prudentă, Lili și-a luat pardesiul. Ușile larg deschise rămân în urmă. Deodată, Lili se alarmează și îmi șoptește: — Ce zici de golanul ăsta cum se uită la mine? Nu văd nici un golan în jur. Nu-mi exprim nedumerirea. Știu că în clipele astea de neliniște, Lili, ca să răspundă golanului sau golanilor, mă apucă drăgăstoasă de braț, adică: „Ia vedeți-vă de drum! Că nu sunt singură ca să vă luați de mine!” Încă puțin și vom fi în stradă. Dar nu aduce anul ce aduce ceasul!... Pe neașteptate, îl zăresc pe căpitanul Nicu Povară. Stă la pândă. Pe mine mă pândește. Pot să jur! Mai am timp s-o iau pe Lili de mână și să mă furișez așa încât colegul meu să nu dea cu ochii de mine! Nu mă lasă însă inima, deși presimt că toată fericirea mea clădită pe dimensiunea câtorva ceasuri se va nărui. Gata! Nu mai e nimic de făcut! M-a descoperit! Acum, orice manevră e de prisos. Îi văd fața prelungă, cu bărbia exagerat de împinsă înainte, până atunci crispată și întunecată de încordare, cum se destinde, luminându-se. Îmi tot face semn cu mâna și începe să „înoate” spre noi. Crapă de atâta bucurie! De ce oare? Ce dracu, nu-mi vede mutra? Nu-mi citește pe față cât sunt de nenorocit din pricina bucuriei lui? În fond, eu sunt de vină. Cine naiba m-a pus să-i spun mamei că sunt la Zorro cu Lili...?! Că doar pe timpul meu liber m-am dus! Poftim, acum conștiinciozitatea îmi iese pe nas. — Cine-i ăsta? mă întreabă Lili care, deși a vorbit în nenumărate rânduri cu el la telefon, n-a avut plăcerea să-l cunoască și personal. — E Povară... Îmi aduce un „ordin de chemare”, încerc eu să glumesc. Lili e ageră la minte; a priceput imediat cum stau lucrurile și reacționează prompt: — Mi-ai promis o seară... o seară a noastră! — Recunosc... Aș vrea să mai îndrug câteva cuvinte, dar, numai la câțiva pași, mă pomenesc cu Povară în brațe: — Liviule! În stradă e cam întuneric și nu pot să-mi dau seama dacă observă că nu prea-i împărtășesc entuziasmul. Îl întâmpin cu răceală: — Logodnica mea... Lili... Căpitanul Povară!... — Săru’ mâinile! Ne cunoaștem... de la telefon... Eu sunt Povară! Colegul meu își manifestă cu nerușinare bucuria, iar eu nu mai știu dacă-i fericit că a dat de mine sau pentru că i s-a oferit prilejul s-o cunoască pe Lili. Răspunzând parcă gândurilor mele, se întoarce și-mi spune: — Am să-ți comunic ceva important. Vrea să mă ia deoparte, eu însă îl oblig să-mi transmită mesajul de față cu Lili. Nu întâmplător. Sunt convins că, în felul acesta, mă scutește pe mine de multe... de pildă de o convorbire explicativă între patru ochi cu iubita. Atitudinea mea îl surprinde. Știu exact ce se petrece acum în sufletul lui Povară, format cu precizie în tiparele regulamentelor și instrucțiunilor... Cum să dezvăluie el, în prezența unei alte persoane, un ordin de serviciu?! Și ce dacă mi-e logodnică?! Și ce dacă de mai bine de patru ani ne tot zbatem să ne căsătorim și de fiecare dată intervine câte ceva care ne împiedică?! — Hai vorbește! îmi îmbărbătez colegul. Doar știi că Lili o să-mi fie nevastă pe cel puțin o sută de ani de-acum încolo... Așa că... Lili mi-o retează: — Asta s-o crezi tu! Ia te uită! Nu mă așteptam la o replică atât de fulgerătoare din partea ei. — Cu ritmul tău de viață, își completează ea ideea, ca să trăim doar zece ani ca soț și soție, am avea nevoie nu de un secol, ci de un mileniu... Stradă e ca și pustie. Admiratorii lui Zorro s-au scurs de mult spre marile bulevarde. Povară tușește stingher, de parcă ar dori să mă întrebe: „Vorbesc sau tac?” — Hai, dă-i drumu’! îl îndemn eu cuprins de tristețe. — Pe strada Icoanei, la numărul 31, a fost găsit cadavrul unui tânăr în vârstă de 24 de ani... — O crimă deci? exclam eu dornic s-o impresionez pe Lili și s-o determin să înțeleagă mai adânc rosturile mele profesionale. Lipsit complet de imaginație, Povară mă contrazice: — Nu, sinucidere! Mă dezumflu ca un balon și mă indignez ca un prost, jignit de faptul că cei din jur nu-mi recunosc deșteptăciunea. — Sinucidere?! Păi asta-i treaba Procuraturii, a Secției de miliție. Zău așa, Povară!... Ce amestec are Judiciarul Capitalei în povestea asta? Consider că am pus punctul pe i. Nu-mi ascund supărarea, o iau pe Lili de braț, decis să mă îndrept spre „Ambasador”. — Stai, că nu-i așa, intervine Povară. Procurorului i se pare că ceva nu-i în ordine și că... Nu mă pot stăpâni și izbucnesc: — I se pare! Asta-i bună! I se pare! Și mie câte nu mi se par! Uite, de pildă, în seara asta mi s-a părut că sunt liber, că sunt fericit! Și dintr-o dată intră Povară pe fir și mă împovărează! Nu vorbesc pentru colegul meu - știu foarte bine că n-a venit după mine de capul lui - ci pentru Lili. Să vadă și ea că eu nu pot fi întors din drum oricum și de oricine... Povară, sărăcuțul de el, se vede nevoit să arunce în joc supremul argument: — Procurorul a vorbit cu șefu și șefu i-a dat dreptate. Mi-a ordonat să te scot din pământ, din iarbă verde și să te duc în Icoanei... Mașina... Nu-l las să termine: îmi trec nervos degetele prin părul meu sârmos și, scrâșnind, încep să joc teatru. — Povară, ne cunoaștem de atâția ani! La Școala de ofițeri te-am scos din multe belele... Raportează-i șefului că nu m-ai găsit. Simplu ca bună-ziua! Povară nu-mi înțelege tactica. Propunerea mea îl revoltă... — Cum poți să-mi ceri una ca asta? — Înțelege și tu, n-am mai ieșit de mult cu logodnica mea. I-am promis o cină la „Ambasador”, că o să dansăm. N-am și eu dreptul ăsta? Deodată, aud cum răsună glasul dulce, înduioșat al iubitei, al femeii cu care mă voi căsători și, cu care sper să cresc doi-trei copii. — Liviu, tovarășul Povară are dreptate! Cum de-i ceri să mintă?! Dacă ești chemat, înseamnă că prezența ta acolo este absolut necesară! Trec brusc la un ton de cruntă dezamăgire: — Lili, și tu? Voiam atât de mult să dansăm la „Ambasador”!... — Hai, lasă, altă dată, încearcă ea să mă împace. — Aș fi putut să salvez seara noastră, dacă nu te amestecai! — Uite, te rog! Hai, du-te! Mă las „cu greu” convins. Însă nu pot să rămân indiferent la insistențele iubitei. Capul îmi cade „spăsit” în piept și-l întreb pe Povară unde a parcat mașina. — Aici, după colț, pe Dionisie Lupu. — Bine! O s-o conducem acasă... O iau pe Lili de mână și, călăuzit de Povară, ne îndreptăm spre „Dacia” miliției. — Pot să merg și pe jos, se apără Lili. Nimeresc drumul și singură! Căpitanul Povară îmi sare în ajutor - e galant, e politicos. Numai vorbe dulci îi ies din gură. „Da’ se poate?... Ne credeți chiar așa de...” Nu-și duce frazele până la capăt, iar Lili nu se arată prea interesată să afle ce voia Povară să-i demonstreze. — Cine-i la volan? schimb eu vorba. — Plutonierul Benone! Perfect, îmi place omul, că-i vesel din fire. — Să trăiți, tovarășe căpitan! mă salută plutonierul cu o bucurie spontană. Chiar acu’ a întrebat șefu’ de dumneavoastră. Se uită la Lili cu un interes aparte: nu prea înțelege ce caută cu noi. — Ți-o prezint pe logodnica mea, nene Benone! O s-o conducem acasă, pe strada Romulus, și pe urmă ne vedem de-ale noastre... Lili și Povară iau loc pe bancheta din spate, eu mă așez lângă șofer, ca să-l pot chema pe șef la telefon. Simt o puternică dorință lăuntrică de a o epata pe Lili: să vadă, pe concret, ce logodnic are! Mașina gonește în noapte, iar eu duc receptorul la ureche și-mi chem șeful... — Raportează căpitanul Liviu Roman! rostesc clasica formulă. Glasul colonelului Donea îmi sparge timpanul: e auzit și de Lili, și de Povară... — Deci au dat de tine, băiete! Pe unde umblași? Cu vreo dulcinee? Mă prinde, pe neașteptate, o tuse diplomatică. — Ai răcit? trece șefu la un ton patern. — Nițeluș! — Măi băiete, ia vezi tu, ceva nu-i în regulă pe strada Icoanei. Procurorul Berindei de la Municipiu recunoaște că nu poate să se descurce fără ajutorul nostru. Ceva nu-i place. Ce? Nu poate să definească... De aceea, n-a dispus încă ridicarea cadavrului... Nu vrea să rasolească afacerea. L-am trimis la locul faptei și pe Grigoraș... Poate o să ai nevoie de el... Ai înțeles? — ’Nțeles! Să trăiți! Nu s-or supăra băieții de la Secție? — Vorbesc eu cu comandantul de la a 8-a, îmi promite șefu. Au crezut că-i o chestie de rutină, de proces-verbal și au trimis acolo un boboc... Până la orele douăsprezece sunt aici. Înțeles? — ’Nțeles! — Baftă! Baftă e un cuvânt pe care colonelul Donea l-a învățat în urmă cu trei ani, când feciorul său a dat examenul de admitere la A.S.E. Succesul moștenitorului său l-a determinat să introducă urarea și în relațiile cu subalternii. Mă răsucesc spre Lili și Povară. Din momentul în care s-au așezat, au încremenit la o distanță apreciabilă unul de celălalt. Din gură îmi iese un porumbel. — Asta-i, fato, a fost o seară strașnică! Lili nu se sfiește să mă ironizeze în prezența celor doi colegi: — Așa e, dragule, a fost o seară strașnică...! Dar se vede treaba că nu-ți ajung cadavrele de pe ecran, mai ai și în viață nevoie de ele! Șoferul m-a învrednicit cu o căutătură scurtă, sfredelitoare. Povară abia-abia îndrăznește să schițeze un zâmbet. Caut să surprind ochii iubitei și o întreb rugător: — Așa-i că nu ești supărată pe mine? Povară intervine și el galant, nimic de zis: — Vreau să cred că nici pe mine nu sunteți supărată? — Da’ se poate? ne răspunde Lili. Cum să te superi pe vatmanul unui tramvai care, nu din vina lui, ci din a ta, că l-ai luat greșit, te lasă în altă stație?! E clar! Tramvaiul luat greșit sunt eu. Se căinează că nu a avut tăria necesară să reziste insistențelor mele. Probabil că acum, înduioșată de propria-i suferință sentimentală, se întreabă ca în multe alte rânduri: „Doamne, cum de-am fost în stare să mă îndrăgostesc de un milițian?” În clipele de felul ăstora, Lili îmi uită gradul, licența, specialitatea. Intuiesc cum o să ne despărțim. Cu siguranță că o să-mi declare pe un ton ritos: „Explică-i mamei tale pe care o iubesc din tot sufletul de ce am luat hotărârea să rup logodna”. Lili are dreptate! Ar fi o tâmpenie din partea mea să contest acest adevăr evident. Doamne, de câte ori n-am pus-o în situații asemănătoare! Ce vină am eu că, așa dintr-o dată, se ivește câte un cadavru care mi se adresează: „Să trăiți, tovarășe căpitan, să vedeți ce mi s-a întâmplat, pe când mă așteptam mai puțin, am fost ucis... Mor și eu de curiozitate să aflu cine mi-a făcut de petrecanie. Așa că vă rog să binevoiți să...” Bâzâitul telefonului mă smulge gândurilor negre. E șefu. Din nou glasul său metalic răsună puternic în interiorul Daciei: — Mai ești în mașină? — Da, să trăiți! — I-am comunicat lui Berindei că sosești dintr-un moment în altul. — Ce-l nedumerește? — Absența unei scrisori „de adio”. Îmi vine să mă răstesc precum Hamlet în momentele sale de zbucium: „Cum, și pentru atâta lucru mă smulgeți de lângă Lili, îmi creați dificultăți cu logodnica?” — ...și o să-ți mai explice el ceva, acolo... Nu știu ce... Încă n-a dat jos cadavrul... te așteaptă pe tine. Cu mintea mai mult la Zorro, la brațul cald al logodnicei, la proiectul cu cina la „Ambasador”, nu prea l-am înțeles cum e cu așteptarea cadavrului și-l întreb: — De unde să-l dea jos? — Din laț... — Ah, s-a spânzurat! exclam eu uitând pentru o clipă de Lili. Șefu a „dispărut” de pe fir. Tăcerea e funerară. Gândul că, în curând, voi lua un prim contact cu „locul faptei” mă indispune. E drept, specialitatea mea de criminalist presupune de la sine asemenea raporturi și s-ar fi cuvenit să mă fi obișnuit cu o anumită condiție de viață și muncă. Da’ uite că nu m-am obișnuit. Aproape de fiecare dată, primul contact cu elementele de la locul faptei stârnește în mine o neliniște, un fel de indispoziție dureroasă. Până și trusa lui Grigoraș, atât de necesară cercetărilor criminalistice, mi se pare un sacrilegiu... Blitz-ul său, fotografierea cadavrului din unghiuri diferite... Numai că nu i se cere mortului să zâmbească. Foindu-se pe bancheta din spate, Lili îmi amintește că mai e în mașină. Mă răsucesc din nou spre ea și-i zâmbesc tandru. — Intrăm pe Romulus! ne anunță plutonierul Benone. — La 27, îl ghidează Lili, după indicatorul „Atenție copii!” Zâmbetul meu a dat greș. În schimb, îmi răspunde Povară hlizindu-se. Numai el e de vină... El mi-a stricat seara! Să nu mă fi găsit... Ei, ce s-ar fi întâmplat? Mai sunt și alți criminaliști pe lumea asta!” Dacia a oprit. Tresar. Am ajuns. A bătut și clipa grea a despărțirii. Ireparabilul se va produce. Unde ești tu Zorro?! Unde e sala cufundată în întuneric? Lili mulțumește, coboară. Cobor și eu s-o conduc până la poartă. E răcoare, chiar frig. Stradă e pustie. O conduc în tăcere, cu un sentiment nedisimulat de culpabilitate. La poartă, logodnica mi se adresează fără menajamente: — Ascultă, Liviu, dacă îți imaginezi că teatrul jucat de tine m-a convins, să știi că te înșeli... Noapte bună! — Lili! o implor și dau s-o sărut. — Copăcel! Ești coșcogeamite căpitan și te porți ca un sublocotenent. — Lili, draga mea! — Chiar așa o să arate viața noastră? mă întreabă ea pentru a nu știu câta oară. Mereu o să ai de ales între mine și un cadavru? — Nu ți-am ascuns nimic, draga mea... Asta mi-e profesiunea... Să lupt împotriva criminalității... — Mulțumesc... Am mai auzit-o... Hai, du-te! mă expediază ea. Și baftă! Ar fi vrut să mai adauge ceva. Brusc însă, se desprinde de mine și se pierde în bezna curții. Mă retrag mai abătut ca niciodată. Plutonierul a priceput că trebuie să-și înghită limba. Demarează... îmi propun ca încă în noaptea asta să-i telefonez... Sau mâine de dimineață, la Romanța, unde am cunoscut-o pe Lili vânzând... muzică.

I. O misiune cam bizară Mă pregăteam să plec acasă – era miercuri, deci „program administrativ”, o după-amiază liberă – cînd, pe neaşteptate, mă pomenesc chemat de căpitanul Pan Demetriad, comandantul meu. Am strîmbat din nas... Era patru fără un sfert. Aşa-mi trebuie! De trei sferturi de oră s-ar fi cuvenit să fiu acasă, în patul meu, şi să dorm, şi să dorm... aşa cum militarii numai în vreme de război mai ştiu dormi. Fireşte, între două atacuri. Pe căpitan l-am găsit în picioare, lîngă fereastra deschisă, fumînd îngîndurat. — La ordinul dumneavoastră, domnule căpitan! îmi anunţ eu prezenţa. Rămîn în poziţie regulamentară, lîngă uşă. Comandantul îmi aruncă o privire scurtă – îmi arată în felul acesta că a luat act de prezenţa mea –, apoi îşi întoarce din nou capul către grădina care înconjoară sediul Comandamentului militar al Capitalei. Nu ştiu ce anume vede el printre tufele de liliac uscate de arşiţa verii, dar datoria mea de locotenent e să aştept. Mă uit la căpitan şi aştept: îi admir statura atletică, costumul uşor, de vară, care-i cade impecabil. De! Pentru el programul administrativ a şi început. Îmi cercetez discret ceasul de la mînă: minutele se scurg. Mă prinde o tuse diplomatică. Dar căpitanul continuă să stea impasibil la fereastră şi să-şi fumeze ţigara. Ai zice că nu m-a auzit. Ce să fac? Aştept, n-am încotro. Pe umerii, ce-i drept puternici, ai ofiţerului de la fereastră apasă răspunderea Biroului 2, într-un cuvînt, a spionajului şi contraspionajului militar de pe tot teritoriul Capitalei. Şi asta în vreme de război, în condiţiile cînd frumosul nostru sediu de la Şosea e înconjurat de numeroasele comandamente ale unor misiuni militare germane şi chiar ale Gestapoului. Ştim mai de mult că aliaţii ne ţin sub o observaţie severă şi variată. Nici noi nu sîntem proşti... la rîndul nostru, îi supraveghem zi şi noapte. În sfîrşit, căpitanul Demetriad îşi iese din încremenire, se întoarce spre mine şi, înainte de a deschide discuţia, striveşte mucul de ţigară într-o scrumieră de cristal. — Ce faci, domnule locotenent? mă cercetează fără grabă din tălpi şi pînă-n creştet, parcă bucuros că, în fine, programul zilei i-a oferit şansa să mă întrebe cum o mai duc. Hm! Îmi cunosc şeful. Întrebarea nu prevesteşte nimic bun. Răspund cam mucalit: — Visător cum sînt din fire, visez, domnule căpitan! — Şi ce visezi dumneata, locotenent Banu? — Un duş rece... un pat ca la mama acasă... apoi o plimbare... căci e o seară de program administrativ. — Cu Margareta? mă întrerupe căpitanul zîmbind amical. — Numai cu ea... — Uite ce-i, Costele, n-ai vrea tu, dacă tot visezi, să mai visezi şi altceva? Ce-ai zice de un vis cazon? Нора!... Nu, nu mă ia peste picior, ci pur şi simplu îmi vorbeşte pe un ton patern, încărcat de tainice nelinişti. — Cum îmi ordonaţi, domnule căpitan! Căci pot să trec fără greutate de la un vis la altul... Numai de puţin somn să fac rost. — Aşa, aşa... Te duci acasă, îţi faci un duş, te bagi în pat, de plecat însă de acasă nici vorbă. Şi ca să ai parte de un vis cît mai... modern, trage telefonul lîngă tine... Deodată simt că ochii căprui, profunzi, ai căpitanului mă ţintuiesc altfel decît în alte dăţi, de parcă ar urmări să-mi transmită fără grai un mesaj de o mare gravitate, codificat cu un cifru nou. Mă pomenesc gîndindu-mă la evoluţia evenimentelor de pe frontul din Moldova. Reacţionez prompt: — Dacă socotiţi că e cazul, pot să rămîn pe loc. — Nu, domnule locotenent, tot ce îţi cer e să nu te dezlipeşti de telefon. — Am înţeles! Aştept să-mi spună că pot să mă retrag, dar nu se grăbeşte să mă „concedieze”. Mă iscodeşte mai departe cu o îngîndurare care-mi sporeşte neliniştea, ca puţin mai tîrziu să mă întrebe, lăsînd să-i apară pe faţa arsă de vînturi şi arşiţe un zîmbet vag, ironic. — Cum mai stai cu memoria, locotenent Banu? — Dacă-mi ordonaţi, pot să declam „Scrisoarea a III-a” de la primul vers pînă la ultimul. Zîmbetul i se metamorfozează într-un rîs scurt. — Lasă asta!... „Scrisoarea a III-a” o ştii tu de pe băncile liceului... că ai fost un... tocilar... am aflat eu mai de mult... — Domnule căpitan..., încerc eu să mă apăr, fără să renunţ la aerul mucalit. — Mai bine spune-mi, îţi aminteşti de complexul de date ce decurge din Acţiunea Undele? Căpitanul îmi căută privirile. Acum, nu ştiu datorită cărui gînd, un zîmbet amar i-a răsărit în colţul gurii. Îmi place chipul lui bronzat, de bărbat frumos şi energic. Mobilitatea feţei sale este de-a dreptul uimitoare, ca a unui mare şi experimentat actor. Întrebarea nu mi-a fost pusă aşa, în dorul lelii... Sînt sigur de asta. Deodată aud tăcerea grea ce s-a prăvălit peste noi şi, fără să vreau, mă înfior. Nu răspund, ci raportez: — Domnule căpitan, vă asigur că absolut toate detaliile Acţiunii Undele, care mă privesc, le-am memorat perfect. Dacă doriţi, mă puteţi testa pe loc. Căpitanul îmi stopează avîntul cu un gest blînd: — Nu, domnule locotenent, nu e nevoie de nici un test. Te asigur că am o încredere deplină în memoria dumitale. Vreau doar... Tace. Mă fixează intens cu nişte ochi ce trădează o misterioasă febră interioară. Ce-o fi cu el? De ce a pomenit de Acţiunea Undele? — Ţin doar să te avertizez, n-ar fi exclus ca încă în noaptea asta să-ţi ordon să treci la îndeplinirea misiunii. Fiori de gheaţă prind să-mi alunece pe şira spinării. Nu de teamă, să nu înţelegeţi greşit explozia unei bombe încărcate cu emoţie. Îmi cunosc îndatoririle de ofiţer al Biroului 2 şi, fireşte, ştiu cînd trebuie să pun întrebări. De data asta, gîndesc, e bine să mă abţin, să nu-mi deschid gura şi asta nicidecum pentru că Acţiunea Undele ar avea ca prim obiectiv să-mi pună la încercare capacitatea de a-mi stăpîni întrebările sau de a amuţi pentru o vreme, ci pentru că, deodată, am început să simt în liniştea şi zăpuşeala acestei zile de august plutind ceva... ceva grav şi dramatic. Tulburat... de ргорriilе-mi simţăminte, rostesc: — Domnule căpitan, sînt gata în orice clipă să trec la îndeplinirea misiunii. — Îţi mulţumesc, domnule locotenent. Pînă atunci, du-te acasă.... Avertizeaz-o şi pe Margareta că s-ar putea ca, în seara asta, deci în plin program administrativ, să nu vă puteţi întîlni... Nu de alta... să nu faci fata să aştepte... Trebuie să fim cavaleri, nu-i aşa? — Dacă-i ordin! intru eu din nou în rolul mucalitului. Căpitanul Demetriad îşi aprinde o altă ţigară. Uf! Ce n-aş da să ştiu ce gînduri ascunde sub fruntea lui înaltă! Ca să i-o iau înainte şi să-l fac praf cu intuiţia mea. — Poţi să te retragi, domnule locotenent! Pocnesc din călcîie, fac un stînga împrejur de nota 10 şi ies. Mă copleşeşte subit senzaţia că memoria m-a trădat... încerc să-mi amintesc detalii ale Acţiunii Undele şi nu izbutesc. Mă îngrozesc şi simt cum sîngele îmi îngheaţă în vine.   Ajuns acasă, procedez întocmai cum îmi ceruse comandantul. O chem la telefon pe logodnica mea – Margareta Popovici – şi contramandez, nu fără tristeţe, întîlnirea fixată încă de la ultimul program administiptiv la grădina Flora, unde, dacă ştiai să dansezi, te puteai distra de minune. Se înţelege, dumneaei s-a bosumflat, că eu, aşa şi pe dincolo, nu sînt un băiat serios: adevărat, i-am cerut eu mîna, m-am logodit cu ea, dar... dar... — Ne vedem şi noi o dată pe săptămînă pentru cîteva ore şi atunci tu... N-o întrerup, aş da dovadă de lipsă de tact. O las să-mi reproşeze orice; numai cînd îmi dau seama că a ajuns la fundul sacului trec şi eu la contraatac. O asigur că o iubesc – ceea ce este adevărat – chiar mai mult decît în prima zi – aici de-acum exagerez, nu prea mult totuşi... Mă ascultă ea cît mă ascultă, în cele din urmă, vorbăria mea tot o calcă pe nervi şi, pentru că nu mai are încotro, trebuie să se predea; „ridică mîinile” şi ţipă în receptor de-mi ia auzul: „Fie! Facă-se voia ta. Nu ne rămîne decît să dansăm la bătrîneţe, cînd tu o să suferi de sciatică sau de astm... Aleluia, nu mai mergem nicăieri!” Aşadar, am convins-o, s-a învoit. Să fie însă clar, o altă soluţie nici nu avea. Mă iubeşte doar. Înainte de a pune receptorul în furcă, o rog să nu plece de-acasă, să stea lîngă aparat, căci n-ar fi exclus... „Ce n-ar fi exclus?”, se răsteşte la mine, supărată foc. „Să mergem totuşi să... dansăm!”, o temperez. „Bine, binee! reacţionează ea cu ironie. Uite, iau ghergheful, mă instalez la fereastră şi, în aşteptarea ta, iubitule...”, şi, bang!, îmi închide telefonul în nas. Nu mă supăr. Margareta sau Margo, cum o alint în clipele noastre de tandreţe, mi-a fost în anumite împrejurări de mare folos. Într-o seară, n-o să credeţi, am luat-o cu mine la o mică petrecere dată la vila de la Şosea a căpitanului von Werner, mîna dreaptă a generalului Hansen, şeful Misiunii militare germane în România. Am făcut-o praf pe Margo cu invitaţia mea. „Ce să caut eu acolo, printre nemţii tăi?”, a ripostat după ce şi-a mai venit în fire, făcînd apoi o grimasă de parcă i-aş fi propus, să înghită untură de peşte. Am încîntat-o cu o istorioară din care rezulta cît se poate de clar că, uneori, scopul scuză mijloacele. Dar ea nici pînă în prezent nu ştie cît mi-a fost de folos. Ataşatul militar al Suediei a invitat-o la dans, iar eu m-am simţit, de îndată, dator să fiu cavaler şi s-o invit pe distinsa soţie a suedezului. Şi iată aşa, în timpul unui tango languros, dansat chiar sub acoperişul neamţului, distinsa doamnă suedeză mi-a transmis un important document microfilmat, ascuns într-un tub pe care a doua zi de dimineaţă l-am predat căpitanului Pan Demetriad. De fapt, în seara aceea de neuitat mi-am dat seama că Margo, fată isteaţă, printre altele şi bună cunoscătoare a limbii franceze şi engleze, ar putea să mă ajute la îndeplinirea anumitor misiuni. Cînd i-am împărtăşit comandantului gîndurile mele, a exclamat: „Nu-i rău planul, numai să nu abuzezi...” N-am prea abuzat de sprijinul ei, dar în seara asta, cine ştie... De aceea am şi rugat-o să nu plece de acasă. De-abia după ce am vorbit cu Margo la telefon, am intrat în baie şi mi-am făcut un duş rece. Dincolo de ziduri e un zăduf de-a dreptul greţos. Apa mă mai răcoreşte. În odaia cu storurile trase e umbră, mă întind pe pat şi, după ce mai reflectez un pic la cele discutate cu căpitanul Demetriad, îmi ordon să dorm exact trei ore. Să nu vă mire. Capacitatea mea de a-mi ordona nu numai să dorm, ci şi durata somnului, este rodul unor intense şi răbdătoare exerciţii. Mă uit la ceas – e patru şi jumătate –, închid ochii şi pe dată cad într-un somn profund. Ar fi trebuit să fie şi odihnitor, n-a fost însă să fie. Ce să-i faci, somnul unui militar depinde de comandanţii săi şi nu de el. Mă trezeşte soneria telefonului. Aparatul fiind pe carpetă, lîngă studio, întind mîna şi ridic receptorul. Aud: — Costel! Recunosc glasul căpitanului şi sar din pat. — Am onoarea! Eu sînt... — Duş ţi-ai făcut? — Făcut, domnule căpitan. — Cu Margareta ai vorbit? — Vorbit... — Reiese că numai somnul... ţi-l stric, îmi pare rău... Căpitanul e tulburat, îmi dau seama după modulaţia glasului său. Încearcă să-şi stăpînească emoţia. Uite ce-o să întreprinzi, domnule locotenent... Deci nu e vorba de Acţiunea Undele, îmi zic, dezumflîndu-mă puţin cîte puţin. Păcat! Şi eu, care mă pregătisem sufleteşte... — Vă ascult, domnule căpitan! — Te îmbraci rapid... civil, auzi? Iei un taxi, începe căpitanul să-mi înfăţişeze ce am de făcut, şi o porneşti spre comandament. N-o iei pe drumul tău obişnuit, ci prin Calea Victoriei, cu punctul de pornire Podul Senatului. — Am înţeles! — Stai, că n-am terminat, mă potoleşte şeful şi-l aud cum rîde scurt, cu zgîrcenie. Luînd-o pe Calea Victoriei, vreau să treci în revistă următoarele obiective: Poşta, „Grand-Hotel”, Telefoanele, Palatul regal... Tace brusc. Nu ştiu de ce respiră precipitat. Mi se pare că şovăie. — Auzi, locotenent Banu, glasul îi răsună iar pe fir, cînd ajungi în dreptul Palatului Regal, să deschizi bine ochii şi să „filmezi” cu memoria ta, aia ieşită din comun, tot ce vezi... — Am înţeles! zic. (De fapt, nu prea înţelegeam.) — Mai vezi dacă e ceva mişcare pe la „Splendid-Parc” şi „Athénée Palace”. Pe urmă îţi vezi mai departe de drum şi te opreşti la Mioara. (Mi se pune un nod în gît. E clar, s-a întîmplat ceva. Mioara, în limbajul nostru codificat, reprezintă Legaţia germană.) — Am auzit bine, aţi spus Mioara? întreb cu glasul stins. — Ai auzit bine, mă linişteşte căpitanul Demetriad, te opreşti la Mioara şi iei legătură cu Dinu. Îl întrebi ce personalităţi au intrat şi au ieşit de la Mioara, începînd cu ora cinci. Mă interesează dacă Ciobanu e la Mioara sau dacă ştie pe unde e... Îi comunici lui Dinu că-i trimit doi agenţi de legătură. De acolo, de la el, vii direct la comandament... Ai înţeles? — 'Nţeles! — Acţionează! Mă îmbrac în grabă, cu gîndul la ciudata misiune care, zău, nu mi-e pe profil, căci şi noi, ofiţerii Biroului 2, deşi ne bucurăm de o instruire multilaterală, cunoaştem şi o specializare. Totuşi ştiu că Ciobanu e indicativul baronului Manfred von Killinger, iar Dinu este porecla grupului operativ împuternicit să supravegheze în secret legaţia de pe Calea Victoriei. Dar ceea ce mă intrigă în legătură cu misiunea mea e cu totul altceva... Ce caută Palatul Regal în toată povestea asta şi de ce căpitanul Demetriad, şeful nostru, nu comunică direct, prin telefon, cu Dinu? Nu, nu-mi explic. În cele din urmă, mă mulţumesc să-mi spun: Ei, băiete, o fi un exerciţiu de alarmă ca multe altele! Ies în stradă: soarele coborîse mult... un asfinţit ieşit parcă dintr-un cuptor încins şi nevăzut se întindea leneş şi egal peste tot oraşul. Aerul era fierbinte, clădirile, şi cele mari şi cele mici, dogoreau; smoala trotuarelor continua să fie moale şi să imprime nesfîrşite mulaje de tălpi şi de tocuri. Nu ştiu de ce, mă aşteptam să mă lovesc de un oraş trezit pe neaşteptate, ca şi mine, din somn la o acţiune la fel de neînţeleasă ca şi a mea. Străzile cartierului însă arătau liniştite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiţi de căldură, bucureştenii traşi la umbră mai leneveau în aşteptarea înserării şi a răcorii de peste noapte. Abia cînd ajung la statuia lui Tache Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un „Buick” negru şi împuţit. Mă arunc lîngă şofer cu senzaţia că, liber şi nesilit de nimeni, plonjez într-un cuptor. — Unde să vă duc? Şoferul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o chelie năpădită de pistrui şi de broboane de sudoare, mă priveşte nemulţumit, ca şi cînd l-aş fi deşteptat dintr-o dulce visare. — Mă scoţi în Piaţa Senatului, pe drumul cel mai scurt, precizez şi dau să scot o ţigară din tabacheră, ca să-mi omor timpul. — Domnule, ca să nu avem vorbe, fumători nu iau! sare şoferul, arătîndu-mi încruntat portiera. Dacă nu vă convine... Ştiu să-mi strunesc nervii. Zîmbesc strîmb, îmi ascund tabachera în buzunar. Enervant început de misiune! — Dom-le, dă-i drumu', te previn că mă grăbesc. Şi încă ceva, fii pregătit pentru o cursă lungă... — Dacă domnu' plăteşte... Şoferul bagă maşina în viteză. Un miros nesuferit de benzină îmi umple pe dată nările şi mă indispune. Mă supăr pe rablă, pe urîciosul ei stăpîn, pe ghinionul meu, dar după ce văd cum „Buick”-ul se avîntă pe Calea Moşilor, dispoziţia mi se schimbă: constat că şoferul ăsta nesuferit e un adevărat as al volanului. Execută cu măiestrie un nesfîrşit slalom printre tramvaie, trăsuri, căruţe, chiar şi printre pietoni. Deodată şoferul îşi descleştează gura: — Domnule, sînteţi bucureştean? — Get-beget, mă laud eu. — Ceva nu-i în ordine... nu-mi miroase a bine. Glasul îi este acru, de om nemulţumit de cele din jur. Îl iscodesc pieziş. Transpiraţia îi şiroieşte întruna, de pe chelie pe frunte şi pe obraji, iar de acolo în jos, pe „jgheabul” ridurilor de sub bărbie. Ai zice că transpiră nu din pricina zăpuşelii, ci a gîndurilor. — Unde nu-i ceva în ordine? — În oraş..., în Bucureştiul nostru iubit. — Nu înţeleg. Şoferul micşorează viteza, îmi aruncă o căutătură încordată. Zice: — A ieşit, dom'le, armata din căzărmi... Cînd îţi spun că în oraşul ăsta mort de căldură se petrece ceva! Informaţia nu-i de ignorat. Mă răsucesc de-a binelea spre şofer, iar acesta îmi sesizează dorinţa de a-l trage de limbă. — Armata, zici?! Pe unde ai văzut-o? — Pe şoseaua dinspre Alexandria... s-a pus în mişcare un regiment întreg. Cu echipament de luptă, dom'le! M-am ţinut după coloană... Aşa-i bucureşteanul nostru... că-i şofer, negustor sau doctor, îi place să pălăvrăgească. Uită că ţara-i în război, frontul e la Iaşi, că trebuie să-şi ţină gura. — De unde ştii dumneata că nu-i vorba de o divizie? Mă învăluie din nou cu o privire scurtă şi zeflemitoare: — Păi, dom'le, nu m-am ţinut eu după coloană, nu l-am întrebat eu pe un românaş?! „Sîntem Regimentul 2 călăraşi!”, mi-a răspuns el. Şoferul meu nu bate cîmpii. Regimentul există şi e cantonat în zona de sud a oraşului. — Te pomeneşti că ai întrebat încotro mărşăluiesc? — Nu, că ăsta-i chiar secret militar... O clipă sînt tentat să cred că taximetristul nu întîmplător mi-a ieşit în cale; ca să mă ia peste picior pe tema secretului militar în vreme de război. Ne apropiem de Piaţa Sfîntu Gheorghe. O cercetez cu atenţie. E liniştită. Nici urmă de militari români. Trecătorii îşi văd de-ale lor, fără să se grăbească. Nici un eveniment n-a silit magazinele de pe Lipscani să-şi tragă mai devreme obloanele. — O iau prin Piaţa Unirii? întreabă şoferul cu acelaşi glas ursuz, de parcă eu aş fi fost vinovat de broboanele de sudoare ce-i lăcuiesc chelia. Încuviinţez printr-o clătinare a capului şi-mi dau cu presupusul apropo de acel regiment în marş, văzut de el. — O fi vreun exerciţiu... o alarmă ca multe altele. — Aş! mă contrazice. Ce fel de exerciţiu e ăsta cu muniţie de luptă? Rîde, fireşte, de mine, de naivitatea mea şi, astfel, mă obligă să zăbovesc puţin asupra informaţiei. Deci „Regimentul 2 călăraşi” a ieşit din cazarmă... cu muniţie de luptă. Alarmă reală, falsă? Şi într-o situaţie şi în alta, căpitanul Demetriad trebuia să mă avertizeze. N-a făcut-o. De ce n-a făcut-o? Să fie oare vreo legătură între „inedita” mea misiune şi... — Poftim!... sare în sus şoferul, bucuros că poate să-mi demonstreze că nu-i un palavragiu, aşa cum aş fi fost înclinat să-l socotesc. Poftim, armata ieşită din căzărmi! Într-adevăr, în timp ce maşina înaintează spre Podul Senatului, văd pe partea stîngă a drumului o coloană de infanterişti intrînd în marş pe Calea Rahovei, în dreptul Palatului de Justiţie. Reţin fără dificultate elementele echipamentului de luptă: arme, muniţie, căşti... Exerciţiu? Alarmă reală? Totuşi nimic în jur nu trădează vreun eveniment ieşit din comun. — Ia-o la dreapta, pe Victoriei! îl ghidez pe şofer, iar la Poştă, opreşti! Un minut mai tîrziu, „Buick”-ul frînează în faţa Palatului Poştei. De fapt, ciudata mea misiune care n-are absolut nimic cu Acţiunea Undele de aici începe. Îi cer proprietarului maşinii să mă aştepte. — Dacă nu te mai întorci? Rămîn cu buza friptă, hai? O, ce l-aş mai apuca de reverele hainei şi ce mi l-aş mai scutura de să mă ţină minte, dar omu' e în cămaşă şi aia atacată de sarea transpiraţiei. Ce, am eu mutră de derbedeu bucureştean? S-o şterg fără să-i plătesc? Îi arunc o privire sfidătoare şi-i trîntesc pe banchetă buletinul de populaţie, că mai am vreo cinci bucăţi acasă pe nume diferite. Nu-mi bat capul cu Poşta, nu zăresc nimic suspect la impunătoarele intrări ale clădirii, aşa că traversez în fugă strada. „Grand-Hotel”-ul este ocupat în întregime de aviatorii nemţi. Nu întîmplător, căci undeva în spatele hotelului, la nici o sută de metri, pe străduţa Ilfov, se află sediul Misiunii germane aero, condusă de generalul Gerstenberg. Trec pe lîngă restaurantul „Grand Hotel” şi zăresc din stradă, ca într-o vitrină imensă, feţele vesele ale ofiţerimii germane. Mănîncă crenvurşti îngălbeniţi de muştar şi beau bere din halbe înalte şi grele. De ce m-o fi expediat căpitanul Demetriad într-o asemenea misiune de recunoaştere? Să-i văd pe nemţi cum se îndoapă? Intru în hotel ca un obişnuit al stabilimentului şi mă duc direct la serviciul de recepţie. Un funcţionar blond şi cu ochi albaştri, invalid – mîneca stîngă a hainei e vîrîtă în buzunar – mă întreabă amabil, în româneşte, cu ce poate să-mi fie de folos. Îi răspund fără să şovăi în germana mea fără de cusur. — La ce cameră locuieşte domnul căpitan Willy von Pflug? Desigur, von-ul l-am inventat pe loc, ca să-l oblig pe funcţionar, invalid de război, să deschidă un registru şi să caute în el. În vremea asta eu îmi aprind o ţigară şi-mi rotesc privirile. Pace... „În spaţiul aerian al României linişte deplină!” Hotelul doarme, naiba să-l ia, sau se preface că doarme. În restaurant, obişnuita animaţie a consumatorilor. — Domnule... Sună însă telefonul şi funcţionarul mă abandonează. Dealtfel, ştiu ce vrea să-mi spună, că nici un Herr von Pflug nu locuieşte la „Grand Hotel”. Îl observ cum ridică receptorul şi răspunde... Ascultă... Lasă receptorul jos, se scuză respectuos că mă va lăsa singur pentru un minut, iese de la recepţie şi se îndreaptă spre uşa ce dă în restaurant. Îl aud cum strigă de acolo în germană. „Domnul maior Blum să se prezinte urgent la telefon!” Revine apoi la locul său, urmat de un ofiţer scund şi dolofan. Îl urmăresc: moare de căldură, s-a descheiat la veston, lăsînd să se vadă cămaşa udă de transpiraţie. Strigă milităros în receptor: „Maiorul Blum la telefon!... Da, domnule general!... Cum? (Face o pauză şi-şi ridică ochii spre lampa din tavan). Am înţeles, domnule general!” Aşază receptorul în furcă şi rămîne ca hipnotizat lîngă aparat. Sesizez că s-a schimbat la faţă. De parcă i s-ar fi aplecat brusc. Nici blondului de la recepţie nu i-a scăpat această schimbare şi-l întreabă: „Ce s-a întîmplat, vă este rău?”; „Alarmă, Hans, alarmă!”, îi răspunde maiorul cu bunăvoinţă, ca unui vechi camarad, după care o porneşte grăbit spre restaurant. În sfîrşit, funcţionarul îşi reaminteşte de mine şi, la fel de atent şi de respectuos, îmi comunică: „Regret, maiorul von Pflug nu locuieşte la noi.” Vestea mă „indispune”, mulţumesc şi ies în stradă. După cîţiva paşi mă opresc în dreptul unui geam şi-mi arunc o privire în local: vreo zece ofiţeri de aviaţie s-au ridicat de la mese şi, vizibil nemulţumiţi, se pregătesc să plece. Aşadar, oamenii generalului Gerstenberg au intrat în alertă. Ceva tot am prins. Alarmă la ei... Alarmă la noi... Să fie ceva în legătură cu evoluţia frontului de la Iaşi? Peste drum, şoferul se dăduse jos din maşină şi mă aştepta cu cele două portiere din faţă deschise, ca vehiculul să nu se încingă prea tare pe dinăuntru. Dau să-mi aprind o ţigară. Îmi amintesc că nu-i plac fumătorii şi o ascund enervat în buzunar. Nu vreau să-l pierd pe şofer; aşa ursuz şi nesuferit cum e, am nevoie, mai mult ca oricînd de serviciile lui. Ne aşezăm pe banchetă în acelaşi timp, el oftînd, eu gîndindu-mă la cele ce se petrec în pacea hotelului de vizavi, a oraşului. Da' ce se petrece oare? Şoferul ambreiază şi mi se adresează cu o altă voce, oarecum mai neliniştită: — Nu te supăra, stimate domn, mult n-o să mai pot merge cu dumneata. Se uită la mine să vadă cum reacţionez. Chelia i s-a îmbrobonit din nou. — Cum asta? mă revolt. Ţi-am atras atenţia de cînd am urcat că te aşteaptă o cursă lungă!... — Lungă, scurtă, nu mă priveşte... Vreau, dom'le, să ajung mai repede acasă, la ai mei... Mi-e teamă că în oraş n-o să fie a bună... Deşi simt şi eu acelaşi lucru, mimez indiferenţa: — Fii, domnule, serios! — Sînt! Da' dumneata ştii ce-i în curtea Poştei? S-a înghesuit acolo, pe ne-ve, o companie... de infanterişti! Ce caută acolo? Ha? Păi vezi? S-au concentrat acolo cu un rost... Care-i ăla, dom'le? Poate mi-l spui dumneata. — De un'să ştiu? Fac pe prostul. Înalţ din umeri, iar el îşi continuă peroraţia: — Păi să-ţi zic eu, că dumneata văd că eşti pus pe plimbatelea; ca să-i atace, dom'le, pe nemţii din hotel!... Nu acu', mai pe întuneric. Cum s-o întuneca, gata, şi pornesc la atac! Uf, şoferii! Pe toate le ştiu, cu mult înaintea unor comandanţi. Sau poate m-am aşezat eu lîngă un mare strateg şi n-am băgat încă de seamă? — Bine, omule, de ce să-i atace, că doar ne sînt aliaţi? Şoferul se retrage subit în muţenie, ca într-o carapace. A devenit prudent. S-o fi gîndit că a mers prea departe cu strategia. Prefectura Poliţiei a rămas în urmă. Calea Victoriei este animată, iar terasa Cercului Militar e plină de consumatori. Nu mai pricep nimic. Ne apropiem de obiectivul următor: Palatul Telefoanelor. — Opreşti la Teatrul Naţional! — O să mă mai opreşti dumneata în multe locuri? se îngrijorează şoferul. Ce să cauţi dumneata la Naţional? Ştie oricine că teatrul e închis! Sau nă-i fi bucureştean? — Ţi-am lăsat în gaj buletinul. Acolo scrie dacă sînt sau nu bucureştean. Opreşte maşina unde i-am cerut. Coboară şi el odată cu mine. Ba, mai mult, mă urmăreşte să vadă unde intru. Comportarea mea îl intrigă din ce în ce mai mult. Dacă mă lasă baltă, mă nenoroceşte. Cînd mai prind un alt taxi? Intru în Palatul Telefoanelor prin uşa turnantă. În sala mare a ghişeelor, lume puţină, şi aia liniştită. Nimic nefiresc. Deodată mă simt apucat de cot şi mă răsucesc, oarecum speriat. Mă pomenesc faţă în faţă cu Miron Popa, un camarad de-al meu. Ca şi mine, e în civil... Mă ia deoparte şi abia atunci îmi dau seama cît e de surescitat, ochii îi ard. Miron îmi şopteşte conspirativ: — Mă, Banule, aici se petrece ceva... Am primit ordin să rămîn în zonă şi să observ o eventuală mişcare a unor subunităţi militare germane aflate prin preajmă, în palat şi în jur... Pînă-n prezent e pace, dar... Tace. Iscodeşte imensa sală de relaţii cu publicul. Nu ştiu dacă a surprins ceva. Mă simt iar apucat de cot. — Cred că nemţii ne-au pus gînd rău. — Mai rău decît atît... — Să nu ne ocupe... Presupunerile lui Popa nu mă lasă indiferent. Acum, şi alarmarea ofiţerilor lui Gerstenberg pare să ateste supoziţia camaradului meu. — Cum ţi-a venit ideea asta? — Ei, şi tu, cum mi-a venit?! reacţionează Popa jignit. Directorul telefoanelor a dat ordin să fie blocate toate posturile ce aparţin germanilor... Îţi dai seama ce înseamnă asta? Desigur... cum să nu-mi dau seama? E limpede, în aer pluteşte ceva. Poate că Popa are dreptate. Dacă am fi rupt-o cu nemţii, căpitanul Demetriad m-ar fi trimis să execut Acţiunea Undele... Aşa, comandantul nu m-a pus în temă. Îmi aduc aminte că Misiunea germană are la Telefoane şi o centrală separată, deservită numai de ei. Îl întreb: — Nemţii de la centrala lor s-au prins? — Încă nu... Sînt însă intrigaţi, nu-şi explică defecţiunile tehnice survenite pe anumite circuite... Miron mă conduce către uşa turnantă, iese cu mine în stradă, unde se dezmeticeşte şi se uită lung la mine, iscoditor: — Da' tu, Banule, cu ce treburi pe-acilea, că nu te-am văzut să-ţi plăteşti abonamentul? mă ia el la rost. — Ei, din curiozitate... Tot e program administrativ! Nu insistă să afle mai multe; ne despărţim. Mă uit în jur: clădirea Teatrului National pare părăsită. Pe celălalt trotuar, magazinele sînt deschise: program normal, clienţi înăuntru. Bucureştenii îşi văd nestingheriţi de-ale lor. Ce naiba, nimeni nu simte că ora H e pe cale să explodeze? Tot taximetristul meu rămîne omul cel mai sensibil şi mai bine informat din Bucureşti. Mă îndrept spre el şi-l găsesc mai nervos decît l-am lăsat. — Ce faci, dom'le, pe unde umbli? Crezi că mă pot ţine la infinit de... Ar fi vrut să zică: „de fundul dumitale”, însă şi-a înghiţit vorba. Mă aşez lîngă el şi demarează rapid. — La Palatul regal n-ai vreo treabă? mă întreabă şi un surîs batjocoritor i se iveşte pe chipu-i transpirat. Că văd că ai luat toate palatele la rînd... Cuvintele şoferului mă descumpănesc: aşadar, mă ţine sub observaţie, trage concluzii. Îmi spun însă că ar fi o prostie să-mi pierd umorul. Ripostez: — Cum ai ghicit, nene? Mă aşteaptă regele la cină... — Poate la cina cea de taină! pufneşte în rîs şoferul. Îmi pare rău, dom'le, cred că n-o să poţi să intri în palat: porţile au fost închise, gărzile dublate... Ce-i asta? Nu mai pricep nimic. Omul ăsta şi-a pus în gînd să mă umilească. La urma-urmei, cine-i ofiţer de informaţii, eu sau el? Nu-mi ascund uluirea: — Da' pe-asta cu Palatul regal de la cine ai mai aflat-o? Vesel din cale-afară, şoferul îmi răspunde prompt: — De la o tutungioaică, de pe Luterană, care stă cu ochii pe poarta cea mare din spatele palatului. Şi mai zicea muierea un lucru: că au pătruns comuniştii în palat. — I-auzi, bre?! — Unde nu-i foc, nici fum nu iese! Şoferul micşorează viteza, din curiozitate. Străbatem Piaţa Palatului, iar el izbucneşte victorios: — Ai văzut? Porţile sînt închise. De ce? Nu se închid decît noaptea.... Tutungioaica avea dreptate. Regele e în palat şi cele două porţi de fier forjat s-ar cuveni să fie deschise. Deşi draperiile de la ferestrele corpului central sînt trase, descopăr între ele sclipind linii de lumină – dovadă de activitate, neobişnuită altădată la această oră. — Merg înainte sau rămîi aici la cină? Nu mă supăr că mă ia în balon. Zic liniştit: — Înainte, cu viteză redusă. În schimb, Hotelul „Splendid Parc” – unul din sediile Gestapoului – mă interesează ceva mai mult. Îl desparte de palat o stradă îngustă, numită Imperială. De la ferestrele hotelului, gestapoviştii instalaţi acolo pîndesc fiecare mişcare din palat. — Opreşte! poruncesc cînd taxiul ajunge în faţa Bisericii Albe. Sar din maşină şi alerg către Strada Imperială. Remarc imediat prezenţa a două camioane militare germane, trase în dreptul unei ieşiri secundare a hotelului. Nu întîmplător: soldaţii germani sînt într-un necontenit du-te-vino. N-am nevoie de alte informaţii. Mă întorc în fugă la maşină. Îl găsesc pe şofer frunzărindu-mi buletinul de populaţie. Mi-l înapoiază, privindu-mă chiorîş: — Dom'le, eşti un om curios!... N-am văzut client mai curios ca dumneata!... Te pomeneşti c-o să-mi ceri să opresc şi la Legaţia germană? Replicile şoferului au realmente darul de a mă buimăci. Mă tot ţine „în pumni”. Nu mă pierd însă cu firea. Îi intru în joc, încercînd să-mi ascund cît mai bine frămîntările. — Cum de-ai ghicit? Chiar acolo!... Numai că o să te rog să fii amabil şi să opreşti mai întîi la Ministerul Finanţelor. Şi, instinctiv, duc mîna la buzunarul de la spate, unde ţin ascuns un pistol. Na, că nu l-am luat! Că de, şoferul ăsta – cum s-o fi nimerit oare? – are prea multe feţe. Mi se face „sete” de tutun. Nici n-apuc bine să scot tabachera, că şi aud glasul lui ameninţător: — Dom'le! — Nu, că n-o aprind..., încerc eu copilăreşte să-l domolesc. Mă amăgesc c-o fumez... duc doar ţigara la gură, să simt gustul tutunului. Ştii care-i Palatul Catargi? Întrebarea nu-l ia deloc prin surprindere, ca şi cînd de mult aştepta să i-o pun. Îmi răspunde ca un şcolar silitor: — Palat clădit în 1809, de primul petrolist român, Monteoru, om din popor, pentru fiica sa Eleonora, pe care a măritat-o cu un boier de viţă veche, Catargi.

I. Enigmă sau...?   Totul, dragi cititori, a pornit de la o scrisoare pe care am pri­mit-o cu trei ani în urmă de la un necunoscut. O reproduc în­tocmai, bineînţeles cu aprobarea expeditorului.   15 august 1964   STIMATE TOVARĂŞE ZINCĂ,   S-ar putea ca această scrisoare să vă mire, ba mai mult, să vă intrige. Din capul locului, îmi cer iertare. Înţeleg perfect situaţia în care mă pun şi în care vă pun, dar vă asigur că, înainte de a vă scrie, am meditat îndelung dacă să îndrăznesc sau nu. Precum se vede, am îndrăznit. Mai întîi, cîteva rînduri despre mine: mă cheamă Sorin Tudoran, am 25 de ani şi, nu de mult, am absolvit Facultatea de medicină de la Cluj. Am fost repartizat în comuna C..., lîngă Năsăud, unde m-am adaptat destul de repede, iar acum am planuri de viitor. Intenţionez să mă căsătoresc, să-mi în­temeiez un cămin. Mi-am adus aici şi mama, să fim împreună. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut decît din fotografii. A murit în septembrie 1944, pe front. A fost, din cîte am aflat, pilot de vînătoare pe un „IAR-81”. În primele zile ale lui octombrie 1944, mama a primit o înştiinţare. Formula, nu mă îndoiesc, vă este cunoscută: „Locotenentul Puiu Tudoran a fost dat dispărut fără urmă”. Aveam doi sau trei ani cînd am descope­rit-o pe mama plîngînd în faţa unor fotografii. Aşa cum se întîmplă de obicei cu copiii, am început şi eu să plîng. Mult mai tîrziu am înţeles lacrimile şi durerea mamei. Zi şi noapte o chinuiau blestematele acelea de cuvinte: „...dispărut fără urmă”. Voia, de fapt, să-i afle mormîntul, să aibă unde să pună o floare sau să plîngă, dar formula lapidară „dispărut fără urmă” lăsa să se înţeleagă de la sine că, în asemenea împreju­rări, cel în cauză nu avusese parte de un mormînt. Cu timpul, aşa cum era şi firesc, durerea mamei a devenit şi a mea. Numai că, în ceea ce mă priveşte, durerea s-a trans­format în curiozitale... Într-una arzătoare, devenind cu timpul obsesie. Nu, nu, să nu credeţi că exagerez. Da, într-o obsesie. Pentru că doresc şi astăzi, după atîţia ani de la primirea înştiin­ţării, să aflu ce se ascunde dincolo de clasica formulă, să ştiu ce s-a petrecut în realitate cu tatăl meu. Ce înseamnă „dispărut fără urmă”? Dacă a murit, vreau să ştiu cum a murit. Mama mi-a povestit în nenumărate rînduri că a fost un bărbat curajos. Despre morţi şi dispăruţi — numai bine. Însă de felul meu sînt un om lucid, de aceea accept ideea că pînă şi bărbaţii cei mai curajoşi pot trăi o clipă de laşitate, unică, dar fatală. Oricare ar fi adevărul, am vrut şi vreau să aflu cum a murit tatăl meu, cum a ajuns să fie „dat dispărut fără urmă”. Adevărul, sînt sigur, m-ar linişti. Oare în anii războiului a fi dispărut fără urmă însemna a nu avea parte de un mormînt? Nu vă ascund că, chinuit de atîtea întrebări, am întreprins, fără ştirea mamei, unele investigaţii care n-au fost încununate de succes. Sînt convins, tovarăşe Zincă, că aţi sesizat rostul scri­sorii şi ce anume m-a împins să vă scriu. Am citit cărţile dumneavoastră — şi cele de aventuri, şi cele pe teme militare. Ca să fiu sincer pînă la capăt, aş avea, pe marginea lor, multe observaţii de formulat — pozitive şi mai puţin pozitive. N-aş putea acum să vă explic cum şi de ce am ajuns să vă consider drept omul care m-ar putea ajuta să dezleg enigma dispariţiei tatălui meu, să mă eliberez de povara acestei obsesii. Mai presus însă de orice, aş vrea să-i redau mamei, la bătrîneţe, liniştea binemeritată. Desigur, dacă ar fi cazul. După moartea tatii nu s-a mai recăsătorit, deşi nimeni n-ar fi îndrăznit s-o judece dacă ar fi făcut-o. Mă adresez dumneavoastră nu ca unui detectiv, ci ca unui scriitor pe care îl ştiu că se pasionează după întîmplările în­văluite în mister ale ultimului război mondial. Aş fi nespus de fericit să aflu că scrisoarea mea a fost bine primită. Iată acum cîteva date despre tatăl meu: Puiu Tudoran, fiul lui Gheorghe şi al Ioanei, născut în Ploieşti, la 3 august 1919. A făcut parte din rîndurile Corpului 3 Aerian cu gradul de locotenent. A fost dat dispărut fără urmă la 25 septembrie 1944, în luptele din Transilvania, iar înştiinţarea primită din partea unităţii este datată 10 octombrie 1944. (Anexez o copie). Vă mulţumesc pentru că aţi avut bunăvoinţa să-mi ascul­taţi păsul, iar dacă scrisoarea mea a găsit în sufletul dum­neavoastră un cît de mic ecou, vă rog să-mi răspundeţi.   Cu deosebită stimă, Sorin Tudoran   Vă spun drept, scrisoarea lui Tudoran m-a tulburat, nu prin apelul ce mi-l adresa, ci prin cu totul altceva: era pentru întîia oară cînd întîlneam un ins care dorea cu ardoare să afle deznodămîntul părintelui său, chiar dacă acest deznodămînt i-ar fi întunecat imaginea ce şi-o făurise de-a lungul anilor despre el. Să recunoaştem — preţul era destul de mare. Zic m-a tulburat, ceea ce nu înseamnă că m-a şi convins să-mi abandonez lucrul pentru a mă apuca imediat de nişte investigaţii de-a dreptul poliţieneşti. Ba o vreme, am fost şi amărît. „Iată, mi-am zis, scriu literatură poliţistă, iar cititorii cred totuşi despre mine că în timpul liber sînt şi detectiv par­ticular”. În consecinţă, i-am trimis lui Sorin Tudoran un răs­puns amabil, îmbărbătîndu-l şi mulţumindu-i pentru încrederea ce mi-o arătase, fără însă a mă obliga într-un fel sau altul faţă de propunerea făcută. După cîteva zile, am primit din partea lui o nouă epistolă; la rîndu-i îmi mulţumea pentru că nu-i ignorasem suferinţa, ca în încheiere să-mi declare tex­tual: „Sînt convins că într-o bună zi veţi găsi timpul necesar pentru a vă ocupa de enigma dispariţiei fără urmă a pilotului de vînătoare Puiu Tudoran”. M-a cam iritat siguranţa tînărului medic din C... Am pus scrisoarea de o parte şi mi-am văzut mai departe de cartea la care lucram. S-a petrecut însă cu mine un fenomen destul de curios. M-am pomenit, nici eu nu ştiu cum, gîndindu-mă din ce în ce mai intens la destinul aviatorului Puiu Tudoran. De parcă ar fi fost vrăjite, cuvintele „...dispărut fără urma” în­cepuseră să-mi umble şi mie prin minte, strecurîndu-mi în toată fiinţa o nelinişte de care, vă jur, nu aveam nevoie. Um­blam mereu cu scrisorile doctorului Sorin Tudoran la mine. Le ştiam de acum pe de rost. Tot mai des mă pomeneam întrebîndu-mă: „Chiar să fie vorba de o enigma?” Şi tot eu îmi răspundeam: „Ce-i aia dispărut fără urmă!? În timpul războiului, pe front, formula era curentă. Cîţi ostaşi n-au avut parte de un asemenea deznodămînt! Ce altceva sînt gropile comune, dacă nu o explicaţie concretă la formula abstractă „dispărut fără urmă”? Călca bietul ostaş pe o mină şi se alegea praf şi pulbere din dînsul. De unde să-l mai aduni ca să-i clădeşti un mormînt? Ce să i se comunice familiei? Sau ia foc avionul, iar pilotul se mistuie în flăcări, prefăcîndu-se într-un pumn de cenuşă. De ce, în cazul aviatorului Puiu Tudoran, formula trebuia să însemne mai mult decît în cazul altor soldaţi, şi ofiţeri? Adică, n-a mai rămas nimic din el, din avion. Fără îndoială, că prin zbaterile mele lăuntrice ur­măream să-mi stăvilesc curiozitatea pe care scrisorile lui Sorin Tudoran o aprinsese în sufletul meu. Pe măsură însă ce încercam să scap de obsesia scrisorilor sale servindu-mi tot felul de argumente luate din arsenalul experienţei mele de război, constatam că eforturile erau zadarnice, presimţeam că peste puţin timp voi ceda curiozităţii, tainicelor presiuni exer­citate de formula „dispărut fără urmă”. De aceea devenisem nervos, iar cartea în lucru mă nemulţumea. Obsesia mă prin­sese bine în ghearele ei şi, în ciuda zbaterilor mele, nu izbu­team în nici un chip să mă smulg. În cele din urmă. s-a întîmplat ceea ce doctorul Tudoran prevăzuse. M-am dat bă­tut, mi-am abandonat manuscrisul noului meu roman şi m-am grăbit să-i comunic lui Tudoran hotărîrea luată, cerîndu-i să-mi trimită urgent o fotografie a tatălui, documentele ce le deţinea, tot ce credea că ar putea să-mi fie de folos. Mă simţeam într-adevăr ca un detectiv particular pus pe fapte mari.     II. O scrisoare — un prim indiciu Sorin Tudoran mi-a răspuns mult mai repede decît mi-am închipuit; într-un stil sobru, îmi mulţumea pentru decizia luată şi-mi făgăduia să răspundă fulger la toate chemările mele. Din păcate, sînt sărac în documente, îmi scria fiul aviatorului, dezamăgindu-mă. Însă cotrobăind prin lucrurile mamei, am găsit o scrisoare datînd din toamna anului 1945. Mi se pare că ea ar putea constitui un indiciu... un capăt al firului dacă mă pot exprima astfel. O s-o citiţi si cred că-mi veţi da dreptate... După toate probabilităţile, tatăl meu trebuie să fi avut o fire închisă, dar nu ursuză, ci mai puţin comunicativ. Cum altfel aş putea să-mi explic faptul că, în urma stăruitoarelor mele investigaţii, n-am izbutit să identific decît trei prieteni şi camarazi de-ai părintelui meu? (Pe autorul scrisorii nu l-am mai pus la socoteală). Iată numele şi adresele lor: 1. Mircea Suciu, Bucureşti, str. Elena Cuza nr 5, telefon: 11.43.25. 2. Petre Langa, Braşov, str. Lungă 45. 3. Eugen Galbă, Roman, str. Ştefan cel Mare 105. Domiciliul lui Florin Racoviceanu, autorul scrisorii, n-am izbutit să-l stabilesc. Atenţie! Adresa indicată pe plic nu co­respunde. Toţi sînt locotenenţi în rezervă. Desigur, am extras din răspunsul lui Sorin Tudoran partea referitoare la ancheta ce intenţionam s-o întreprind. Mai trebuie să precizez că, la început, nu am prea stăruit asupra listei cu cei trei prieteni, ci m-am grăbit să iau act de ceea ce necunoscutul meu amic numea... un capăt al firului. Îmi amintesc că, tulburat de noutatea preocupărilor mele, m-am aşezat într-un fotoliu şi după ce mi-am aprins pipa, m-am apucat să citesc epistola găsită de Tudoran printre lu­crurile mamei sale.   STIMATA DOAMNA,   Rîndurile dumneavoastră m-au mişcat profund. Vă înţeleg, durerea, neliniştea, frămîntările. Puiu, deşi nu era prea vorbă­reţ, nu o dată mi-a povestit de fericirea de a vă fi întîlnit. Vă iubea, îşi adora căminul şi încerca, prin pilda sa, să ne con­vingă şi pe noi, celibatarii, să ne căsătorim. Nu, nu greşesc cînd scriu că Puiu a avut un suflet mare, de adevărat aviator de vînătoare. Doamnă, îmi scrieţi că la 25 septembrie se va îm­plini un an de cînd a fost dat dispărut fără urmă şi mă întrebaţi ce ştiu despre această ultimă zi din viaţa lui. Sînt dezolat, doamnă, dar nu vă pot răspunde, pentru simplul motiv că, în ultima perioadă, evenimentele ne-au despărţit. Cu totul întîmplător, am aflat şi eu de la foştii mei camarazi de escadrilă că Puiu ar fi fost dat dispărut. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. De aceea, o precizare este absolut necesară. Trebuie să ştiţi, doamnă, că m-am despărţit de Puiu în dimineaţa zilei de 24 august şi de atunci nu l-am mai văzut. Pînă atunci, amîndoi am făcut parte din aceeaşi escadrilă. Am zburat de multe ori împreună, în celulă şi în patrulă. Era un as al zborului de vînătoare — măiestria, voinţa şi stăpînirea sa de sine deveniseră proverbiale. Era şi un foarte bun camarad; în bătăliile aeriene, dacă erai la ananghie, nu ezita să-ţi sară în ajutor. Îl iubeam şi-l preţuiam. Dacă vă mai amintiţi, în perioada aceea, escadrilele Gru­pului 5 Vînătoare se aflau pe aerodromul de la Mamaia-sat, cu hitleriştii în coastă. În noaptea de 23 spre 24 august, eu şi cu Puiu am fost invitaţi de către nişte aviatori germani la un pocher, în baracamentul lor. N-am refuzat invitaţia. Tre­buia într-un fel să ne trecem timpul. Eu jucam prost. În schimb Puiu, fără a fi un pătimaş, juca uluitor. Ne-am aşezat în jurul mesei, a început partida. Ni s-a servit şi cîte un coniac. Puiu era în mîna bună. Un aparat de radio fixat pe postul Bucureşti transmitea muzică patriotică. N-am prea acor­dat atenţie faptului ăsta. Pe urmă, a intervenit vocea craini­cului avertizîndu-ne că o să se transmită un comunicat important. M-am uitat la Puiu. El s-a uitat la mine. Ofiţerii ger­mani şi-au imaginat pe semne că schimbul nostru de priviri ar fi în legătură cu partida de cărţi. Nu înţelegeau româneşte. Apoi, a intervenit ştirea că la Bucureşti s-au petrecut eveni­mente hotărîtoare, că noul guvern a hotărît să înceteze răz­boiul cu Naţiunile Unite şi să semneze armistiţiul. Eu mă zăpăcisem — jucam prost şi pierdeam. Puiu mi-a şoptit că trebuie să fim cu ochii în patru şi să alegem momentul cel mai potrivit pentru a ieşi şi noi din... joc. În continuare însă trebuie să vă spun că partida noastră de cărţi a avut o evoluţie dramatică. Mai întîi nemţii ne-au declarat prizonierii lor, iar ceva mai tîrziu, ostaşii noştri au încercuit baracamentele comandamentului german, declarîndu-i prizonieri pe cei ce ne declaraseră pe noi. Toate acestea s-au petrecut în cursul nopţii de 23 spre 24 august. Pe Puiu acest surprinzător final de partidă de pocher l-a amuzat teribil. Făcea într-una haz pe seama prizonieratului nostru, apoi pe seama noilor prizonieri. Se înţelege, nu ne-am mai culcat. În dimineaţa zilei de 24 august, soţul dumneavoastră a primit ordin să zboare la Bucureşti şi să aducă solda ofiţerilor. Urma să zboare cu un „Nardi” — un avion de şcoală cu două locuri, foarte greu de manevrat. Îmi amintesc foarte bine acest moment, căci Puiu n-a zburat singur ci însoţit. A avut un pa­sager la bord. Un civil, fratele comandantului de escadrilă. Ţinînd seama de evenimentele care aveau loc, comandantul l-a rugat să-l ducă pînă la Pipera, că fratele său va lua de acolo o maşină care să-l ducă pînă la Ploieşti, unde locuia. Nu era o treabă regulamentară, dar se mai întîmpla. Deci soţul dum­neavoastră a decolat cu direcţia Bucureşti, avînd la bord un civil. Nu l-am văzut cînd s-a desprins de pămînt. Eram în baracă, întins pe pat. Ştiam că după-amiază trebuie să se întoarcă. Puiu însă nu s-a mai întors în ziua aceea, nici în următoarele. De atunci, nu l-am mai întîlnit. Nu ştiu ce s-a întîmplat, unde l-au surprins luptele din Bucureşti. Pe urmă, reorganizarea de după 23 august a aviaţiei ne-a despărţit de­finitiv. După cîte ştiu, el a fost repartizat pe front, în Cadrul Grupului 2 Vînătoare, care se găsea pe aerodromul de la Turnişor, lîngă Sibiu. Vestea că Puiu Tudoran, acest şoim al aviaţiei româneşti, a căzut la datorie m-a îndurerat şi pe mine profund. Doamnă, îmi dau seama cît vă este de greu şi aş fi fericit să ştiu că rîndurile mele au izbutit cît de cît să vă aline sufe­rinţa.   Cu deosebit respect, Florin Racoviceanu   10 septembrie 1945                După lectura scrisorii, m-am văzut nevoit să recunosc că Sorin Tudoran avea dreptate: epistola lui Florin Racoviceanu reprezenta într-adevăr un indiciu, un capăt al firului pe care aş fi putut să-l folosesc. Aşadar, pilotul Puiu Tudoran s-a aflat în noaptea de 23 spre 24 august pe aerodromul de la Mamaia, unde a trecut prin cîteva încercări dramatice, apoi, de dimineaţă, a decolat spre Bucureşti cu un civil la bord, urmînd să ridice din Capitală solda camarazilor săi. Pînă aci, lucrurile mi se păreau clare. Însă Puiu Tudoran nu s-a mai înapoiat la bază. De ce oare? Ce s-a întîmplat cu el după ce a decolat de pe aerodromul militar de la Mamaia? Împre­jurările de atunci erau pe cît de confuze, pe atît de dramatice. Unde a aterizat? Pe unul din aerodromurile de la marginea Capitalei sau în altă parte? Aterizare normala sau forţată? A apucat să ridice solda camarazilor săi? Dacă da, de ce nu s-a mai întors la bază? Întrebările iscate de lectura scrisorii mă aţîţau. Acum, nu ştiu de ce, mă simţeam moralmente obligat să le caut şi un răspuns. Era limpede că doi oameni mă puteau ajuta aşa încît să nu-mi pierd vremea prea mult — Florin Racoviceanu şi acel civil din carlinga avionului. Un civil în­tr-un avion militar în plin război? Într-un moment de coti­tură istorică, cînd întreaga armată română întorsese armele împotriva hitleriştilor?! Faptul nu mi se părea deloc de ignorat. Ba dimpotrivă, plin de sensuri. Cei doi mai trăiau oare?     III. Asaltul cetăţuii Din capul locului, Sorin Tudoran mi-a pus la îndemîna patru documente. Le enumăr la întîmpîare şi nicidecum în ordinea valorii lor: o copie după înştiinţarea primită din partea Cor­pului 3 Aerian cum că, în luptele din Transilvania, locote­nentul Puiu L. Tudoran a fost dat dispărut fără urmă; scri­soarea adresată de Florin Racoviceanu soţiei aviatorului dispărut; o listă cu numele a trei foşti prieteni de unitate ai ta­tălui şi o fotografie. Le ascundeam, să nu mai dau de ele, dar mereu îmi „ieşeau” în cale. Sau, dintr-o dată, mă pomeneam căutîndu-le. Mai cu seamă fotografia aviatorului mă atrăgea ca un magnet. Ochii săi vii, cutezători mă fixau ca o enigmă strecurîndu-mi în sînge nelinişte. Evident, îmi căzuse pe cap o belea şi aş fi putut să mă debarasez de ea. Uneori însă ochii aceia, ghicindu-mi parcă zbuciumul, mă fixau sfidători, de sus, ca pe un tip comod, fixat în fotoliu la masa de lucru, şi lipsit de curajul acţiunii. Ştiam că într-o zi fotografia lui Tudoran o să mă scoată din sărite. Aşa s-a şi întîmplat. În cele din urmă mi-am zis: „Dacă Mircea Suciu, unul din cei trei camarazi ai fostului aviator, tot locuieşte în Bucureşti, de ce nu i-aş da un telefon? Doar Puiu Tudoran îmi dăduse numărul său. De ce nu mi-aş începe investigaţiile cu Suciu? S-ar putea să-mi fie de folos. Sau cine ştie: poate ar accepta să mă secondeze sau să-mi fie consilier?” Cred că în clipa aceea, pe chipul meu trebuie să fi apărut un surîs larg, de om fericit. Am tras de cîteva ori din pipă şi, mîndru de idee, m-am îndreptat alene spre telefon. Am format numărul. Mi-a răspuns o femeie. — Casa Suciu? am întrebat. — Da. — Vă rog, cu tovarăşul Suciu... Pe fir s-a lăsat dintr-o dată o tăcere inexplicabilă, de parcă o mînă nevăzută ar fi tăiat, pe neaşteptate, cablul. Am crezut că-i o simplă părere. Alo, am insistat eu, vă rog cu tovarăşul Suciu. În sfîrşit, mi s-a răspuns: — Îmi pare rău, domnule... Interlocutoarea mi s-a părut gata să izbucnească în plîns... nu vi-l pot da... Soţul meu a murit acum o săptămînă... cancer. Am simţit cum mi se urcă un nod în gît şi, zăpăcit, de parcă m-ar fi pocnit cineva în moalele capului, am mormăit ceva ce voia să însemne scuze, condoleanţe şi am lăsat să cadă receptorul în furcă. Din pricina acelui cancer rostit cu duritate, m-a cuprins un sentiment apăsător, deprimant. „Am călcat cu stîngul”, mi-am zis şi am început din nou să mă ocărăsc. „Ce-mi veni să mă bag în dezlegarea unor enigme care nici măcar enigme nu sînt?... Ce sînt eu, detectiv? Un poliţist ieşit la pensie? Mă leg aşa, tam-nesam, la cap fără să mă doară... Ei drăcia dracului!... Ia să las totul baltă şi să mă înapoiez la manu­scrisele mele. Că, slavă domnului, treabă am destulă!” Însă în clipa următoare, de parcă ar fi fost un făcut, am dat ia­răşi peste documentele trimise de Sorin Tudoran şi inima mi s-a înmuiat. „Cum să-l abandonez pe bietul băiat? Mi s-a adresat cu încredere. Vai de sufletul său!” Am simţit cum amintirea convorbirii cu văduva lui Suciu mi se risipeşte, cum devin ceva mai înţelegător şi mai decis să descifrez tainele unei întîmplări petrecute acum douăzeci de ani. „La naiba, mi-am zis tragînd din pipă, dacă tot m-am înhămat, atunci să trag!” Mi-am amintit de ticul verbal al unuia din eroii cărţilor mele de aventuri. „S-o luăm metodic, tovarăşi!” Asta şi trebuia să fac... s-o iau metodic. Mi-am dat seama că ar fi bine să purced organizat la atacarea enigmei pe care acum mi-o imaginam ca pe o cetăţuie ferecată solid printr-un sis­tem de fortificaţii bine camuflate. Îmi revenea misiunea — pe dracu' îmi revenea, mi-o luasem singur — să identific aceste fortificaţii, să le străpung şi să pătrund, bineînţeles victorios, în interiorul cetăţii. „Poţi oare asalta în debandadă un obiectiv fortificat? m-am întrebat cu glas tare, de parcă m-aş fi găsit la nu ştiu ce catedră şi aş fi avut în faţă un au­ditoriu format numai din strategi de meserie. Da, domnilor, se poate, dar rezultatul va fi unul dezastruos.” De aceea, în po­sesia unei atari concluzii, am socotit că ar fi înţelept să-mi organizez datele şi să le aştern pe hîrtie sub forma unui plan de atac organizat. Ceea ce am şi făcut. Iată-l: I. Ce ştiu despre locotenentul de aviaţie Puiu Tudoran? a) în noaptea de 23 august 1944 se afla pe aerodromul militar de la Mamaia-sat, de unde în dimineaţa zilei de 24 a decolat spre Bucureşti, avînd la bord un civil — pe fratele comandantului de escadrilă — şi nu s-a mai întors de la Bucureşti. b) La 25 septembrie, într-o luptă aeriană deasupra Tran­silvaniei, a fost dat dispărut fără urmă. c) A avut trei prieteni. Unul din ei — Suciu — a decedat de curînd. II. Ce trebuie să întreprind? a) Să încerc să reconstitui itinerarul străbătut de pilotul vînător Puiu Tudoran începînd din dimineaţa zilei de 24 august 1944 şi pînă în ziua cînd a fost dat dispărut fără urmă. b) Trebuie să-l caut şi să-l găsesc neapărat pe Florin Ra­coviceanu, să stabilesc identitatea civilului care a zburat cu Puiu Tudoran. c) Să mă adresez în scris celor doi foşti camarazi de arme domiciliaţi unul în Braşov, iar celălalt în Roman. d) Să cercetez arhivele Grupului 2 Vînătoare din al cărui efectiv a făcut parte Puiu Tudoran. Precum vedeţi, am elaborat un plan concis, cu obiective clare, după care nu-mi mai rămînea decît să trec la atac. O, dragi cititori, de-aţi şti cît de frumoase sînt toate cele aş­ternute pe hîrtie! Zău că e un fleac să scrii pe un petec de hîrtie cuvintele: „Să încerci să reconstitui itinerarul străbă­tut...” Încercaţi însă să-l reconstituiţi trecînd de la vorbă la faptă! Vă vor trece sudorile. Cum să reconstitui un itinerar parcurs acum douăzeci de ani, deci în timpul războiului, de un aviator dat dispărut fără urmă? Şi care nici măcar n-a fost o personalitate marcantă, cu arhive mai mult sau mai puţin bogate lăsate în urma sa. Cine să mă sfătuiască în ce mod să-l refac? Aerodromul de lîngă Mamaia-sat de mult nu mai există. Mulţi aviatori vînători care m-ar fi putut ajuta au căzut şi ei la datorie — unii avuseseră parte de un mormînt sau o groapă comună, alţii, cei dispăruţi fără urmă, nu. Dar cîte semnificaţii nu aveau aceste trei cuvinte: „dispărut fără urmă”? Prefăcut în cenuşă o dată cu avionul său; sfîrtecat de un obuz şi imposibil de identificat... Sau — e de da­toria mea s-o spun cu toată sinceritatea — trecerea deliberată la inamic sau cădere în prizonierat... Desigur, m-aţi putea întreba: de ce a fost nevoie să treceţi în plan reconstituirea itinerarului? N-ar fi fost mai operativ şi mai practic să treceţi direct la reconstituirea zilei de 25 septembrie 1944, cînd pilotul a fost dat dispărut? Întrebarea ar fi îndreptăţită şi, în eventualitatea că ea to­tuşi s-ar ivi, aş vrea de pe acum să vă răspund. Nu uitaţi că încă de la început, am căzut de acord cu Sorin Tudoran că sîntem în faţa unei enigme. (O să vedeţi că n-am greşit.) Iar o enigmă n-o poţi dezlega cu una — cu două. Trebuie s-o iei de departe, s-o analizezi metodic şi cu răbdare, aşa cum de obicei se analizează un fenomen. Urmărind firul anchetei noastre, să nu uităm nici o clipă faptul că în noaptea de 23 august 1944 a avut loc o cotitură decisivă în istoria poporului român şi a armatei sale. Întoarcerea armelor împotriva trupelor hitleriste a reprezentat o operaţie politico-militară foarte complexă. De aceea, a stabili comportarea locotenentului Puiu Tudoran în vălmăşagul acelor evenimente nu mi s-a părut un fapt oare­care, ci de mare însemnătate. Ce s-a petrecut cu el că nu s-a mai întors la baza de la Mamaia? A apucat să ridice solda? În lumina faptelor ştiute, el săvîrşise două abateri: 1) luase la bord un civil (chiar dacă comandantul îi ordonase, regulamentul îi dădea dreptul să refuze executarea unui asemenea ordin); 2) nu s-a mai înapoiat la bază. Aşadar, n-aş fi putut să înţe­leg prea bine ce s-a petrecut la 25 septembrie 1944 dacă, în acelaşi timp, n-aş fi încercat să lămuresc ce s-a întîmplat după decolarea sa de la Mamaia. Numai elucidînd aceste date aş fi izbutit să desluşesc şi să înţeleg personalitatea pilotului, cu defectele şi calităţile sale. Iar apoi să-mi continui investi­gaţiile. Să trecem însă la fapte. Încă în aceeaşi zi am expediat la Braşov şi la Roman două scrisori-tip.   STIMATE TOV. LANGA (GALBĂ) Am aflat ca, în anii războiului antihitlerist aţi făcut parte din Grupul 2 Vînătoare şi că l-aţi cunoscut foarte bine pe lo­cotenentul Puiu Tudoran. Deoarece mi-am propus să scriu o carte consacrată faptelor de arme ale aviatorilor noştri pe frontul eliberării Transilvaniei[1], v-aş ruga să binevoiţi să-mi răspundeţi cînd şi unde aţi putea să-mi acordaţi o întrevedere. În ceea ce mă priveşte, nu mi-ar fi greu să mă deplasez în loca­litatea dumneavoastră. Iar dacă aveţi o altă propunere, comu­nicaţi-mi-o. Vă stau la dispoziţie. Nu mă îndoiesc că veţi înţe­lege utilitatea spirituală a unei asemenea cărţi şi-mi veţi acorda tot concursul. Vă mulţumesc anticipat. Scrisorile le-am expediat simultan. Îmi vor răspunde oare? Voi reuşi oare, graţie lor, să dau de o urmă folositoare? Drept să vă spun, aveam toate motivele să fiu sceptic.   [1] Desigur, minţeam. În cazul ăsta însă zicala „Scopul scuză mijloacele” îmi acorda circumstanţele atenuante.  

I. Victima – domnul Gabriel Roche     La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând corido­rul – pustiu la ceasul acela de noapte – observă că uşa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanţă. Puţin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că uşa rămăsese în continuare des­chisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furişa în vestibul abia luminându-l. Came­rista ciocăni în uşă şi, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câţiva paşi, se opri brusc. Simţi fiori reci de spaimă furnicându-i şira spinării. Vru să ţipe, dar se stăpâni la vreme. Cu preţul unui efort dureros, se smulse din încremenire şi alergă să anunţe la direcţie că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort...       II. Vocea de la telefon     Căpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou şi se îndreptă spre colţul încăperii unde, pe o măsuţă, se gă­sea o cană cu apă rece. — Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul. — Asta o spui de fiecare dată când ni se încredin­ţează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mor­tului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliţie şi-ar fi păstrat dosarul, aşa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18. Lucian râse stăpânit, îşi potoli setea şi, fără a se clinti din loc, continuă: — Gabriel Roche!... Amator de antichităţi, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios... Vorbea şi se uita la pahar, de parcă ar fi ţinut în mână craniul lui Yorik. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu şi, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în braţe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muţenia... Frunză îşi încrucişă braţele, surâzând condescendent: — Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit. — Asta o ştiu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârşit, spre biroul său. — Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră pro­pria sa sticlă. — Şi asta o ştiu... din dosar. — Atunci, ce mai vrei de la mine? reacţionă Frunză fără supărare. Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ştrengărească, îi răspunse: — Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului! — Ei, aici e aici! Ţi-aş da-o, dar încă nu ştiu dacă locuieşte în hotel sau în afara sa. Încă nu ştiu dacă asa­sinul e un străin sau un bucureştean. — A băut cu o femeie... Găseşte-o! — Aş fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Ştiu doar atât – femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă şi că, aşa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită şamponului „l’Oréal”. Lucian lăsă dosarul şi se răsuci spre Frunză. Faţa sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, priete­nesc. — Bine, bine, ai însă şi amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Eşti bogat, dragă Frunză. — Bogat? Aş! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, con­tinuă Frunză, ca pentru sine, au şezut în fotolii iar între ei era o măsuţă. Victima a turnat ginul în pahare – le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Pre­supun că femeia a aşteptat momentul potrivit să-i stre­coare granula de otravă, a izbutit, apoi a dispărut. — Aşadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îţi explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând uşa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm şi siguranţă în mişcări... Şi-a studiat nu numai săvârşirea faptei, ci şi acţiunile ulterioare. — Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenţia şi-i ceru îngăduinţa să-şi aprindă o ţigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sunt, de obicei, ceva mai emotive. Îşi aprinse ţigara şi începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat şi să fugă de la locul crimei uitând uşa deschisă. — Şi cum aşa, să n-o fi zărit nimeni? — Nimeni, judecând după piesele dosarului. — Să se fi refugiat oare într-una din camerele ve­cine? — N-ar fi exclus, cu o singură condiţie – existenţa unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidenţă, sunt toate ocupate de bărbaţi... sau cine ştie, ştergând putina, să fi avut şi norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă. Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră şi, fără să vrea, urmări circulaţia de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor: — Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... şi de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, la lumina intimă a lampada­rului, şi-a băut otrava? Răspunsul lui Frunză veni prompt: — Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal aşa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecţionaru­lui de antichităţi... — Izbutise oare să achiziţioneze ceva? întrebă Lu­cian frecându-şi în neştire bărbia. — S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeaşi zi de la o „Consignaţie”. — N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respec­tiv dacă Gabriel Roche a fost însoţit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras şi alţi colecţionari de antichităţi... din aceeaşi ţară cu Roche... — Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ţi-a priit con­cediul. Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeţ: — Ţi-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă. — Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cu­vinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire şi-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doi­lea receptor al aparatului. Acesta se supuse şi auzi ur­mătorul dialog: Femeia: „Să vedeţi... iertaţi-mă... tre­buie neapărat să vă văd...” Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?” Femeia: „În cazul... (ezitare) e vorba de Gabriel Roche”... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aş ruga să poftiţi la noi”. Femeia: (speriată) „Nu, nu...” Frunză: „Atunci, ce propuneţi?” Femeia: „Veniţi în seara asta, la opt şi jumătate, în Piaţa Kogălniceanu... vă aştept în staţia de troleibuze... E o «Alimentară» în faţă... Ştiţi unde?” Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi..” (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să ţineţi în mână o garoafă (ezitare) albă”. Frunză: „Şi dumneavoastră tot o garoafă?” Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreţi să ve­niţi?” Frunză: „Da, diseară la opt şi jumătate”. Femeia: „Şi încă un lucru: vă rog să veniţi singur... Vă rog mult!” Frunză: „Bine!” Femeia: „Vă mulţumesc!” Un timp, cei doi se priviră surprinşi, fără a scoate o vorbă. În cele din urmă, Frunză sparse tăcerea: — Ce zici de chestia asta? — Mă întreb de unde-ţi cunoaşte numele... telefo­nul? — O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînţe­les, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire... Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poţi oare să intuieşti firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanţă? — Nu mai fi gelos, glumi Frunză. — Te-aş însoţi, dar trebuie să fim gentlemeni şi să respectăm condiţia care, ţi-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică... — Şi tu chiar vrei să respectăm condiţia? — Până la opt şi jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta şi maiorului Panait... Până atunci, aş propune să trecem pe la „Consignaţia”, apoi pe la Athénée Palace. — Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.     III. Necunoscuta     Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în staţie, cu o garoafă în mână, urmărind cu aten­ţie femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguţă?” Îşi ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuşi, venise şi, prevăzătoare, îl studia de la distanţă. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulţime de femei treceau pe lângă dânsul când în sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din «Alimentara»? Cu floarea asta în mână arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.” Timpul se scurgea greu şi necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare aşteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?” Plictisit, mai aşteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un senti­ment amar în suflet, se lăsă păgubaş şi porni pe bule­vard în sus. Se simţea de parcă dintr-o dată ar fi des­coperit că femeia visurilor sale l-ar fi înşelat. Aruncă fu­rios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul şi-l căută pe Lucian; ofiţerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?” se întrebă Frunză şi mai furios decât înainte. Traversă bulevardul Schitu Măgureanu şi se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braţ. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Lu­cian. — De unde ai mai răsărit? răsuflă uşurat. Te-am căutat la birou să-ţi comunic... — ...că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lu­cian. Hai, vino cu mine, că sunt cu maşina! — Erai deci în preajma mea? — Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre maşină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.       IV. O brichetă... fotografiază în noapte     Lucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiaşi ne­mulţumiri, se aşeză bombănind lângă dânsul. — M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce ma­şina demară. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt? Atent la circulaţie, Lucian îi răspunse fără să-l pri­vească: — Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o fiinţă speriată, timorată... poate timidă... Aminteşte-ţi de pauzele şi ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri şi ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire. La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci mâniat spre dânsul. — Şi ceea ce mi-a întărit şi mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de re­cunoaştere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine. — Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaştere? — Exact. În consecinţă, m-am deplasat şi eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuţă... — Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză îşi aprinse o ţigară; explicaţiile căpitanului avură darul să-i risipească furia. — Era şi firesc să nu ne vezi – nu-ţi scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuţă i-am cerut să nu cruţe filmul şi să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi... — Şi au fost multe cele care m-au fixat? — Iliuţă e la laborator – developează filmul... „Bri­cheta” lui a funcţionat excelent. — Şi ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în re­zultatele subitei iniţiative a superiorului. — Pe cele pe care doreşti să le pui în ramă ţi le voi ceda. Bineînţeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche – bărbat de 57 de ani – trebuie să-i fi plăcut „piţipoancele”. Vom tria fotografiile... ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom des­cifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul fiinţei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar... Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există şi po­sibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă. — Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză. Şi, încă în aceeaşi noapte, înarmaţi cu opt fotografii, cei doi ofiţeri de securitate descinseră la hotelul Athénée Palace.

PARTEA ÎNTÂI I. Nebuna din Sărindar (II) 1 Documente   Grupul operativ „Sappho“                                                         5—03—42 NOTĂ   Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopţii, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuinţa ofiţerului neamţ, unde ziarista şi-a petrecut restul nopţii. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas… În aceeaşi ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elveţian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în ţară, cu care a schimbat „în ascuns“, câteva cuvinte. Continuaţi misiunea. Adăugaţi-l  în schemă şi pe elveţian  M. ………………         NOTĂ    Grupul operativ „Sappho“                                                               16—03—42   La conferinţa cu corespondenţii străini, organizată de Biroul de presă al Legaţiei germane, a apărut, pentru prima oară, şi ziaristul elveţian Albert Kraft. Deşi era în sală şi Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca şi când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“ a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane. Subliniez că acesta nu era de faţă la conferinţa de presă. „Trică“ să verifice informaţiile                                     cu privire la diplomat M. ………………   Grupul operativ „Sappho“                                                               28—03—42   NOTĂ   După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând faţă de „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreună la „Athenee Palace“ şi „Capşa“, la expoziţii, la diverse soiréuri. Au ieşit şi glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbaţi. „Trică“ însă ne asigură că sunt răutăţi lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I. Continuă de asemenea corespondenţa amoroasă dintre Luiza Văitoianu şi cpt. Gregor von Meisner.   ………………..   Grupul operativ „Sappho“                                                          6—04—42   NOTĂ   A fost identificată pe calea Văcăreşti nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelştein, o căsuţă poştală secretă a ziaristului elveţian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuinţa ei sau de redacţia ziarului „Opinia Capitalei“ din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie. Marţi, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie şi „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva reţete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“ a auzit clar când ovreiul Finchelştein a zis: „Domnişoară, astă-seară în jurul orei şase, puteţi să treceţi să vă ridicaţi medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare. Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelştein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniţei nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poştale de la intrarea blocului, aparţinând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă. Atenţie. Nu care cumva vreun agent al grupului să se desconspire. Să se verifice cu mare grijă dacă agenţii lui „Acbar“[1] n-au luat urma „cutiuţei poştale“ M.   ……………….   Grupul operativ „Sappho“ NOTĂ   Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elveţian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acţiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulţi agenţi de bursă, făcându-şi tot felul de însemnări, s-a apropiat şi de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis şi un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elveţian a mai stat vreo zece minute şi a plecat la hotel.   ………………..   NOTĂ   Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în ţara noastră a ziaristului elveţian Albert Kraft: Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveţia „Neue Züricher Zeitung“ şi este trimis la Berlin. Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondenţele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcţiei presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.   …………………   Berna către Centrala Bucureşti                                            20—01—12   NOTĂ   — extrase —   În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele: — Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului naţional-socialist din Elveţia. Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociaţiei Elveţia-Germania al cărei preşedinte de onoare este. Fiul său, K. A., încă din anii studenţiei, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mişcării naţional-socialiste în rândurile tineretului din Elveţia. Un intelectual fin, cu un condei excelent şi de prestigiu. Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda naţional-socialistă a guvernului de la Berlin.   …………………… Grupul operativ „Sappho“                                                              22—04—42 NOTĂ   Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcăreşti, colţ cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelştein câteva reţete. Până la această dată nu se semnalează niciun agent „Acbar“ pe urmele lui Albert Kraft – Luiza Văitoianu – I. Finchelştein şi Marcu Gheorghe. Asiguraţi „cutiuţei poştale“ o securitate deplină. Orice prezenţă străină ce se va interesa de cei patru de mai sus să-mi fie urgent raportată. M. …………………   Grupul operativ „Sappho“                                                              24—04—42 NOTĂ   Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreieşti din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deţine informaţii cum că mesaje ale unor lideri ai obştii evreieşti din ţară ajung în Anglia şi S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice. Chestiunea interesează. Urmăriţi-o cu grijă! …………………….. Grupul operativ „Sappho“                                                               12—05—42 NOTĂ   Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane, a trecut astăzi, cu maşina sa personală, pe la locuinţa ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. „Nebuna“ a coborât şi a plecat cu H. V. R. spre Ploieşti, au luat prânzul la „Berbec“ şi s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“. ………………………   CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU   — extras —     ● 25.05.42. Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi aminteşte de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaş mi-a atras atenţia asupra personalităţii ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată faţă de mine însumi – de a o ocroti, aşa cum m-a rugat „B 39“ în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ţi placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate! 2 Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, şi fuma ţinând într-o mână scrumiera, în cealaltă ţigara. — Ascultă, tu, Hermann von… — Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator. Luiza îl privi prin fumul subţire al ţigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe braţul drept şi îi admira hoţeşte, pe sub pleoape, sânii pe care îi ştia perfecţi în rotunjimea lor aţâţătoare. „De ce or fi nemţii ăştia atât de albi?“ îşi aminti ea de Gregor von Meisner şi de prima noapte petrecută cu el. — Ascultă, tu, Hermann… zise ziarista din nou, la fel de sentenţios, avertizându-l că nu-i va pronunţa numele altfel decât aşa cum va dori. — … von Rittgen! Bărbatul îşi ridică o clipă capul pentru a-i arăta un surâs mucalit; părul, răvăşit, era mai des şi mai auriu decât cel al lui Gregor. Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos ţigara şi simţi nevoia de a fi rea: — Am cunoscut evrei cu numele ăsta – Hermann… Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-şi lua ochii somnoroşi de pe tremurul sânilor ei, ripostă neaşteptat de calm: — Hermann, da, nu te contrazic, nu însă şi von Rittgen!... Şi, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace şi nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei. — Au! ţipă el în glumă, ce faci? Mă doare! — Dacă dă nevastă-ta buzna şi ne găseşte aici, goi-puşcă, într-un aşternut ales pe gustul ei şi nu pe al meu? Deşi sesizase o uşoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunţă la voioşia sa: — Cum să dea buzna? Fără să bată la uşă?! Aşa ceva nu se poate, pisicuţo, e şi ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educaţie aleasă… Susanne von Wölbrich! „Băga-v-aş pe toţi în… înjură Luiza în gând, că mulţi foni mai sunteţi!“ Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuşi voluptoasă spre el şi şopti rugător: — Hermann… Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea: — Eşti îngrijorată… Ce-i cu tine? — Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea şi începu să-şi plimbe degetele pe faţa lui cu trăsături plăcute. — Doar ţi-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania… — Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înţeleasă, şi vru să se depărteze. — Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reţinu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv. — Hermann… ca să continue trebui să-şi înfrângă mai întâi o şovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriţi. Se aştepta să-l vadă sărind din pat sau cel puţin alarmându-se. El însă rămase nemişcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape. — Ştiu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes faţă de dezvăluirile româncei. — Cum?! Ştii?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Şi nu mi-ai spus nimic? Bărbatul şi-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, şi, îmbrăţişând-o ceva mai hotărât, îşi mărturisi nedumerirea. — De ce să-ţi fi spus? Ce te priveşte asta pe tine? Cel urmărit sunt eu şi nu tu. Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă: — Chiar nu ţi-e frică? — De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversaţiei lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenţii lui Cristescu? — Agenţii lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăşi în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu şeful Serviciului secret. Ar trebui să-ţi fie, doar eşti diplomat, adăugă cu o voce joasă. — Ca diplomat mă bucur de imunitate… — Tu, dar eu nu, preciză Luiza. — Suntem însă aliaţi, nu-i aşa? Ca şi cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianţa este o realitate, von Rittgen o îmbrăţişa fără să întâmpine vreo rezistenţă. — Nu vreau să-ţi fie teamă… o încurajă diplomatul în şoaptă. — Uşor de spus, oftă ea. — Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ţi-ar fi? dori să afle von Rittgen. Numai când discuţia lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înţelese absurdul situaţiei: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta îşi amintea cu exactitate – la funcţia ce o deţinea în ierarhia Legaţiei Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchiseşte de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariţiei lui Radu Doinaş se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, aşadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenţi ai Serviciului secret se ţineau după fundul diplomatului – în privinţa asta von Rittgen nu avea cum să se înşele! – şi, implicit, după al ei. — Hei! o scutură el jucăuş. Bună dimineaţa! Ce-i cu tine, pisicuţo? Pe unde-mi umbli? Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului şi izbucni într-un râs ştrengăresc. Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care îşi cunoştea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puţin timp înainte: — De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt… Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba. — Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes faţă de temă. — Nu uita că sunt ziaristă şi că în mediul în care mă învârtesc… Luiza se strâmbă a lehamite şi tăcu. — Aşa e… Cunosc problema, ziariştii din Sărindar nu prea iubesc Germania. Luizei îi veni pe limbă replica: „Te înşeli, diplomatule, «sărindariştii» iubesc Germania, dar nu şi pe germani!“, dar şi-o înghiţi, contrazicându-l: — Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” şi încă… — Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuţie, cred că ştii şi tu cât ne costă sentimentele unor ziarişti români… Dacă totuşi nu ştii, întreab-o pe domnişoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller… Plătim bani grei şi unde mai pui că le dăm şi articolele gata scrise. Von Rittgen tăcu brusc, spre mulţumirea Luizei Văitoianu, decisă şi ea să pună punct unei conversaţii idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minţi? Se simţise bine în braţele blondului diplomat… incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig şi ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieşise însă la suprafaţă un adevăr şi, instinctiv, îşi dădea seama că nu trebuia să treacă uşor peste el. De aceea întrebă: — Hermann, tu de unde ştii că eşti urmărit de agenţii lui Cristescu? Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrişoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul: — Te frământă chestiunea… — Ţi-am spus şi de ce… — Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenţii noştri au luat urma agenţilor lui Cristescu şi e de datoria lor să mă pună în gardă. — Aliaţii germani se ţin după… Diplomatul o întrerupse, râzând: — Şi invers, draga mea, şi invers… Cu o mişcare bruscă, lipsită de violenţă, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic şi suplu şi o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentaţie – diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă –, cu delicateţea cu care bărbatul îşi exprimase dorinţa. El îi decodifică imediat rezistenţa şi nu făcu greşeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea îşi petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii şi nu schiţă niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, şi coborî din pat. Îşi întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie. Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus şi până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulţumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale şi inedite ale unor nopţi de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el… Discuţia? Doar tu ai provocat-o… Tu ai strecurat-o între voi ca pe un şarpe viclean… Ce te mai sâcâie acum? Că eşti urmărită… că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriţi şi aşa mai departe…“ Îi părea rău că îşi lipsise trupul de încă un ţipăt de bucurie şi, după ce îşi netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei şi domnului Susanne şi Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmiţată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; îşi adunase genunchii la piept şi vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar şi poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu şmechereşte cu ochiul, invitând-o astfel să-şi reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Lăsă între ei o anumită distanţă. Cunoştea gustul „supei reîncălzite“ şi se resemnă. Îşi aşeză scrumiera pe genunchii acoperiţi de cearşaf şi, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-şi astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio şi, preţ de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor. — Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aştepte consimţământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheaţă două sticle de „Cordon Rouge“. Luiza îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopţii. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu ştia la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie. — Să bem, pisicuţa mea cu păr acaju! Aceleaşi cuvinte ieşite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunţa ca pe un vers dintr-o poezie celebră. Von Rittgen veni cu două cupe aşezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări şi scoase un ţipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern şi să-i întindă cu blândeţe cupa. — Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem? Era convinsă că ştia dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit şi că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea. Von Rittgen se aşeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, şi rosti: — Mă întrebi, pisicuţă cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie… Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită. — Nu înţeleg! explodă ea dezamăgită. Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului şi vorbi mai departe: — Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianţei noastre! Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor şi zise cu năduf: — Să te ia toţi dracii, Hermann… Tăcu, îşi aminti subit că pe Calea Văcăreşti îşi avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire şi maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunţ numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“ — Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei şi-şi mai ciocniră o dată cupele. Şampania era rece, pişca limba şi umplea gura cu o aromă ameţitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-şi astfel mulţumirea. — Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare. — Te înşeli… („Uf, de unde să iau o poreclă?“ gândea ea). Abia aştept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf! — Nu fi o pisicuţă rea! O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ţinu un timp şampania în gură, visătoare, cu ochii închişi, apoi o înghiţi încet, savurând-o. — Îţi mai scrie? — Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner. — E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofiţer german, despre care auzise numai laude, devenise ţinta unei discuţii ironice. — Maior, îl corectă Luiza. — Poftim, un brav maior al armatei germane! Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Îşi aminti de pastramagiul de pe Calea Văcăreşti şi exclamă cu duioşie: — Hermann, o să te superi dacă o să-ţi găsesc o poreclă? Nu-i aşa că n-o să te superi? O să-ţi zic Ermy… Tu să ştii că eu te prefer pe tine lui… Şi pentru aia… ştii tu… Eşti şi mai inteligent. Simţi deodată nevoia să se joace şi continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac… Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un… Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de şampanie! Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu ştia ce anume. Luiza sorbi o gură de şampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, îşi lipi gura de a lui. Rittgen înţelese, întredeschise uşor buzele şi nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul şi aţâţându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrăţişare până ce nu-l simţi venind peste dânsa. — O să-ţi zic Ermy, îi şopti ea la ureche. — Spune-mi cum vrei, numai iubeşte-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul. Năduşind şi răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii şi rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins… Mă predau…“ Apoi, clătinându-se uşor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii aţintiţi pe uşa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia duşului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu şampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa şi-şi roti privirile încet, cu interes. Îşi descoperi umbra reflectată ici şi colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spaţios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o uşă şi se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obişnuiţi oarecum cu întunericul desluşiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci şi înţelese că acolo îşi avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-şi satisface curiozitatea, închise uşa şi iscodi din nou spaţiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale şi gros. Nimeri despărţitura draperiei şi-şi creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă şi-i trebui câtva timp să înţeleagă că o uşă glisantă, de sticlă, despărţea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopţii. Din nou îşi aminti de Eugen Cristescu şi vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată şi de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simţi de îndată nevoia să înlăture draperia şi să iasă goală pe terasă. „Ce linişte, şi câtă ticăloşie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“ Vila se afla situată la Şosea, între cele două artere –  Şoseaua Jianu şi Calea Dorobanţilor. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce îşi conducea „Mercedes“-ul. Mai reţinuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von… „Când naiba, s-au strecurat în ţară? se întrebă Luiza Văitoianu ţinându-şi acum cupa cu ambele mâini şi privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemţii să se întindă? Să ne ocupe şoselele, străzile, casele, sufletele…“ Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor şi se apropiase îmbrăţişând-o ca pe un copil. — La ce se gândea pisicuţa mea? — La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenţii lui Cristescu care, cu siguranţă, stau la pândă… — Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândeşti la prea multe în faptul dimineţii, după o noapte de dragoste?   [1] Acbar, denumire codificată dată de maiorul Medoiu serviciilor germane de spionaj şi contraspionaj. [2]  „Vă mulţumesc domnule general! La revedere.( în lb. germană)

I. Victima – domnul Gabriel Roche     La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând corido­rul – pustiu la ceasul acela de noapte – observă că uşa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanţă. Puţin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că uşa rămăsese în continuare des­chisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furişa în vestibul abia luminându-l. Came­rista ciocăni în uşă şi, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câţiva paşi, se opri brusc. Simţi fiori reci de spaimă furnicându-i şira spinării. Vru să ţipe, dar se stăpâni la vreme. Cu preţul unui efort dureros, se smulse din încremenire şi alergă să anunţe la direcţie că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort...       II. Vocea de la telefon     Căpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou şi se îndreptă spre colţul încăperii unde, pe o măsuţă, se gă­sea o cană cu apă rece. — Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul. — Asta o spui de fiecare dată când ni se încredin­ţează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mor­tului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliţie şi-ar fi păstrat dosarul, aşa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18. Lucian râse stăpânit, îşi potoli setea şi, fără a se clinti din loc, continuă: — Gabriel Roche!... Amator de antichităţi, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios... Vorbea şi se uita la pahar, de parcă ar fi ţinut în mână craniul lui Yorik. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu şi, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în braţe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muţenia... Frunză îşi încrucişă braţele, surâzând condescendent: — Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit. — Asta o ştiu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârşit, spre biroul său. — Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră pro­pria sa sticlă. — Şi asta o ştiu... din dosar. — Atunci, ce mai vrei de la mine? reacţionă Frunză fără supărare. Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ştrengărească, îi răspunse: — Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului! — Ei, aici e aici! Ţi-aş da-o, dar încă nu ştiu dacă locuieşte în hotel sau în afara sa. Încă nu ştiu dacă asa­sinul e un străin sau un bucureştean. — A băut cu o femeie... Găseşte-o! — Aş fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Ştiu doar atât – femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă şi că, aşa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită şamponului „l’Oréal”. Lucian lăsă dosarul şi se răsuci spre Frunză. Faţa sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, priete­nesc. — Bine, bine, ai însă şi amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Eşti bogat, dragă Frunză. — Bogat? Aş! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, con­tinuă Frunză, ca pentru sine, au şezut în fotolii iar între ei era o măsuţă. Victima a turnat ginul în pahare – le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Pre­supun că femeia a aşteptat momentul potrivit să-i stre­coare granula de otravă, a izbutit, apoi a dispărut. — Aşadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îţi explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând uşa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm şi siguranţă în mişcări... Şi-a studiat nu numai săvârşirea faptei, ci şi acţiunile ulterioare. — Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenţia şi-i ceru îngăduinţa să-şi aprindă o ţigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sunt, de obicei, ceva mai emotive. Îşi aprinse ţigara şi începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat şi să fugă de la locul crimei uitând uşa deschisă. — Şi cum aşa, să n-o fi zărit nimeni? — Nimeni, judecând după piesele dosarului. — Să se fi refugiat oare într-una din camerele ve­cine? — N-ar fi exclus, cu o singură condiţie – existenţa unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidenţă, sunt toate ocupate de bărbaţi... sau cine ştie, ştergând putina, să fi avut şi norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă. Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră şi, fără să vrea, urmări circulaţia de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor: — Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... şi de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, la lumina intimă a lampada­rului, şi-a băut otrava? Răspunsul lui Frunză veni prompt: — Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal aşa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecţionaru­lui de antichităţi... — Izbutise oare să achiziţioneze ceva? întrebă Lu­cian frecându-şi în neştire bărbia. — S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeaşi zi de la o „Consignaţie”. — N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respec­tiv dacă Gabriel Roche a fost însoţit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras şi alţi colecţionari de antichităţi... din aceeaşi ţară cu Roche... — Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ţi-a priit con­cediul. Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeţ: — Ţi-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă. — Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cu­vinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire şi-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doi­lea receptor al aparatului. Acesta se supuse şi auzi ur­mătorul dialog: Femeia: „Să vedeţi... iertaţi-mă... tre­buie neapărat să vă văd...” Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?” Femeia: „În cazul... (ezitare) e vorba de Gabriel Roche”... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aş ruga să poftiţi la noi”. Femeia: (speriată) „Nu, nu...” Frunză: „Atunci, ce propuneţi?” Femeia: „Veniţi în seara asta, la opt şi jumătate, în Piaţa Kogălniceanu... vă aştept în staţia de troleibuze... E o «Alimentară» în faţă... Ştiţi unde?” Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi..” (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să ţineţi în mână o garoafă (ezitare) albă”. Frunză: „Şi dumneavoastră tot o garoafă?” Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreţi să ve­niţi?” Frunză: „Da, diseară la opt şi jumătate”. Femeia: „Şi încă un lucru: vă rog să veniţi singur... Vă rog mult!” Frunză: „Bine!” Femeia: „Vă mulţumesc!” Un timp, cei doi se priviră surprinşi, fără a scoate o vorbă. În cele din urmă, Frunză sparse tăcerea: — Ce zici de chestia asta? — Mă întreb de unde-ţi cunoaşte numele... telefo­nul? — O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînţe­les, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire... Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poţi oare să intuieşti firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanţă? — Nu mai fi gelos, glumi Frunză. — Te-aş însoţi, dar trebuie să fim gentlemeni şi să respectăm condiţia care, ţi-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică... — Şi tu chiar vrei să respectăm condiţia? — Până la opt şi jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta şi maiorului Panait... Până atunci, aş propune să trecem pe la „Consignaţia”, apoi pe la Athénée Palace. — Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.     III. Necunoscuta     Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în staţie, cu o garoafă în mână, urmărind cu aten­ţie femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguţă?” Îşi ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuşi, venise şi, prevăzătoare, îl studia de la distanţă. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulţime de femei treceau pe lângă dânsul când în sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din «Alimentara»? Cu floarea asta în mână arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.” Timpul se scurgea greu şi necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare aşteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?” Plictisit, mai aşteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un senti­ment amar în suflet, se lăsă păgubaş şi porni pe bule­vard în sus. Se simţea de parcă dintr-o dată ar fi des­coperit că femeia visurilor sale l-ar fi înşelat. Aruncă fu­rios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul şi-l căută pe Lucian; ofiţerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?” se întrebă Frunză şi mai furios decât înainte. Traversă bulevardul Schitu Măgureanu şi se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braţ. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Lu­cian. — De unde ai mai răsărit? răsuflă uşurat. Te-am căutat la birou să-ţi comunic... — ...că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lu­cian. Hai, vino cu mine, că sunt cu maşina! — Erai deci în preajma mea? — Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre maşină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.       IV. O brichetă... fotografiază în noapte     Lucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiaşi ne­mulţumiri, se aşeză bombănind lângă dânsul. — M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce ma­şina demară. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt? Atent la circulaţie, Lucian îi răspunse fără să-l pri­vească: — Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o fiinţă speriată, timorată... poate timidă... Aminteşte-ţi de pauzele şi ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri şi ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire. La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci mâniat spre dânsul. — Şi ceea ce mi-a întărit şi mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de re­cunoaştere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine. — Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaştere? — Exact. În consecinţă, m-am deplasat şi eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuţă... — Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză îşi aprinse o ţigară; explicaţiile căpitanului avură darul să-i risipească furia. — Era şi firesc să nu ne vezi – nu-ţi scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuţă i-am cerut să nu cruţe filmul şi să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi... — Şi au fost multe cele care m-au fixat? — Iliuţă e la laborator – developează filmul... „Bri­cheta” lui a funcţionat excelent. — Şi ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în re­zultatele subitei iniţiative a superiorului. — Pe cele pe care doreşti să le pui în ramă ţi le voi ceda. Bineînţeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche – bărbat de 57 de ani – trebuie să-i fi plăcut „piţipoancele”. Vom tria fotografiile... ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom des­cifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul fiinţei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar... Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există şi po­sibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă. — Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză. Şi, încă în aceeaşi noapte, înarmaţi cu opt fotografii, cei doi ofiţeri de securitate descinseră la hotelul Athénée Palace.  

 I   Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puţin senti­mental. Ştia româneşte şi nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, cu o faţă prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subţiri, părea un mare admirator al peisajului. — Frumuseţile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas. — Vorbiţi foarte bine româneşte, observă un călă­tor care mai toată vremea şezuse cufundat în lectura unei cărţi. — Nu prea, răspunse străinul cu modestie... Deşi am trăit mulţi ani în ţara dumneavoastră... la Arad... pe când eram adolescent. Lăsă, printre altele, să se înţeleagă că descindea dintr-o familie bogată şi că taică-său, pe timpuri re­prezentantul unei societăţi bancare din Occident, lo­cuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut şi ca pasionat vânător. — Vâna prin Munţii Semenicului... O, domnule, Banatul e un ţinut foarte pitoresc... Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd oraşul adolescenţei... vreau să şi vânez. Vorbea cuprins de o uşoară emoţie, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte. — Poate că o să urc în munţi, la o vânătoare de mistreţi, adăugă el. Fumaţi? Nu aşteptă răspunsul celorlalţi. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o uşoară apăsare şi preciza: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în acelaşi timp în­tinseră şi ei pachetele. Străinul exclamă: — Ah, ospitaliera ţară românească! Luă din fiecare pachet câte o ţigară. Ospitalitatea dum­neavoastră e proverbială! Îşi aprinse o ţigară „Favorit”, trase câteva fumuri şi aprecie: Are o aromă plăcută. După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii îşi completară declaraţiile de trecere pe teritoriul României. Vameşii îşi făcură şi ei apa­riţia. Treceau dintr-un compartiment în altul, sa­lutau respectuos călătorii şi tot respectuos îşi îndepli­neau obligaţiile statornicite prin lege. Străinul pre­zentă la control cele două valize. Le deschise, deşi nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameşii însă îl sa­lutară şi trecură în compartimentul următor. — Ce control sumar, se miră străinul, punându-şi valizele la loc Nu mă aşteptam. Ieşi pe culoar, pri­vind curios după vameşi. În sfârşit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, ferme­cat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii şi al frunzelor îi încânta privi­rea. Fuma mult, ofta şi, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări. După o bucată de vreme, un tovarăş de comparti­ment îi atrase atenţia că ar trebui să se pregătească. „Urmează Aradul!” Străinul tresări, mulţumi şi începu să-şi adune bagajul. Curând, trenul îşi încetini viteza, apoi opri. Străinul îşi luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore îm­preună. I se ură vacanţă plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreţi. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ie­şire. Un hamal îşi oferi serviciile, el însă îl refuză politicos. Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână şi, tul­burat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură — cerul senin, turnurile vechilor clădiri, ţigla colorată a acoperişurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăz­dată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-şi curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele şi se îndreptă spre primul taxi ieşit în cale. — La hotel „Continental”, te rog! Şoferul făcu un semn din cap că a înţeles şi apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului. — N-aţi mai fost de mult pe la Arad? întrebă şo­ferul care observase prin oglinda retrovizoare neli­niştea atât de caracteristică unor vizitatori. — Ce schimbat e oraşul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat. — Da, da, confirmă şoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeaşi clipă maşina opri în faţa hotelului. — O, am şi ajuns! constată străinul cu tristeţe şi oftă. Şoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-şi ducă valizele, primi un bacşiş gras, mulţumi şi plecă. La intrare, fu întâmpinat de către directorul hote­lului, care îl întrebă în germană: — Domnul Bartolomeu Grieg? — Eu sunt, răspunse străinul în româneşte. — Fiţi binevenit, îi ură hotelierul. Vă aşteptam. Ştiţi româneşte? — Cum să nu, am locuit cândva în oraşul dumnea­voastră... Domnul Grieg îi întinse paşaportul. — ...Am reţinut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriţi s-o vedeţi mai întâi? Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepţie şi-şi urmă gazda — un bărbat scund, roto­fei şi cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte. Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentă ca­mera rezervată: — În hotelul nostru vă puteţi bucura de tot con­fortul... iată vestibulul... În dreapta aveţi baia... Fe­restrele camerei dau spre Mureş. Străinul, cu aceeaşi privire pierdută parcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-şi ascunse mulţumirea: — Îmi place! Rămân aici. — Conducerea hotelului vă doreşte vacanţă plă­cută. Rotofeiul îi aruncă străinului un surâs profesional şi, retrăgându-se, se înclină spunând: — O să vă trimit imediat valizele! După plecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasă umfla perdeaua pu­foasă. Îşi scoase haina şi rămase în vestă. Simţi boa­rea înfiorându-i trupul înfierbmtat. Se întinse, oa­sele îi trosniră sec, căscă şi privi satisfăcut în juru-i. Cineva bătu la uşă. Un băiat îi aduse bagajul. Truda băiatului fu răsplătită cu o bancnotă de cinci lei. Apoi îşi desfăcu valizele; trecu în baie, îşi făcu un duş rece, reveni în cameră, lăsă storurile de lă fereastră şi plonja ştrengăreşte în patul moale şi odihnitor.     II   După-amiăză, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieşind nemulţumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe: — Domnule Grieg, vă văd indispus... V-au ne­mulţumit cumva serviciile noastre? — O, nu! se grăbi Grieg să-l liniştească... Hotelul dumneavoastră este excelent... Surâse necăjit, iar cu­tele din jurul gurii i se adânciră puternic. Mi s-a întâmplat un accident A! Nu vă speriaţi! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă şi-şi arată ceasul, un „Atlantic” de aur. L-am lovit, pesemne, şi l-am stricat. Mai mult din obişnuinţă duse ceasul la ureche, închipuindu-şi că, prin cine ştie ce mi­nune, şi-ar fi reluat tic-tac-ul. Nu mai merge. A stat. — Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veţi da la reparat. — Îmi puteţi recomanda un ceasornicar de încre­dere? — Cum să nu, chiar pe strada noastră... strada Republicii, se găsesc două cooperative. — Nu m-aţi înţeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar. — Am înţeles bine, zâmbi hotelierul condescen­dent. La noi, ceasornicarii sunt organizaţi în coope­rative. — În cooperative?! murmură străinul cu un aer dezamăgit. Nu vă supăraţi... credeţi că pot să am... Ştiţi, e de aur... Grieg întinse din nou mâna stângă şi-şi arătă ceasul... — O, puteţi să aveţi încredere! Dacă doriţi, avem şi un particular... unul Romoşan, pe strada T... nr. 51. Ştiţi unde vine... eu unul însă nu vi l-aş recomanda. Apelaţi la serviciile cooperativelor, insistă el cu o intonaţie care amintea de vocea crainicilor de la radio. — Vă mulţumesc... — La dispoziţia dumneavoastră, domnule Grieg... Rotofeiul se înclină şi zâmbi serviabil. Străinul îşi mai duse o dată ceasul la ureche şi părăsi hotelul vădit indispus. În stradă, rămase o clipă locului, descumpănit. Apoi, ca şi când şi-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul oraşului. Soarele asfinţea; umbre uriaşe se întindeau peste oraş, învăluindu-l. Păşea fără grabă, prudent parcă; în răs­timpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observă pe tânăra femeie în albastru care se luase după el, înregistrându-i fiece mişcare. Clădirile din centrul oraşului i se păruseră dom­nului Bartolormeu Grieg neschimbate. Doar magazi­nele, firmele aveau altă înfăţişare, necunoscută de el până atunci. Îl uimeau animaţia străzii, buna dispozi­ţie a trecătorilor. După un timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri şi se opri în dreptul ei. Cercetă curios şi cu luare-aminte mărcile, preţurile, apoi îşi duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcţiona. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Barto­lormeu Grieg intenţiona chiar să intre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum să bănuiască că el, în clipa aceea, îşi amintise adresa ceasornicarului parti­cular. Bartolomeu Grieg ştia unde se găseşte strada T. O porni într-acolo, cu acelaşi pas rar şi elastic. Descoperi curând firma atelierului — mică, cenuşie, pictata cu litere negre. Citi de departe: „Ceasornicărie D. Romoşan”. Trecu apoi nehotărât prin faţa atelierului, însă după câţiva paşi făcu cale-ntoarsă, atras parcă de vitrina mizeră a dughenei. Cercetă cu un dispreţ justificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări şi pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuţa sa de lucru şi, cu o lupă prinsă de ochiul drept, meşterea ceva la un cesuleţ. Era sin­gur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârşit, să intre. Numai atunci îşi dădu seama cât de în­tunecos şi de sărăcăcios era atelierul şi o inexplicabilă senzaţie de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasor­nicarul îşi înălţă capul, lăsă să-i cadă lupa şi se ridică să-şi întâmpine clientul. — Cu ce vă putem fi de folos? Ceasornicarul părea să fie mult mai în vârstă decât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt şi rar. Avea însă o privire care-l întinerea, o privire puţin vicleană, puţin ştren­gărească. Şi, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simţi cum unda aceea de îngrijorare i se ri­sipeşte. Nu răspunse imediat la întrebarea meseriaşului. Cu mişcări calme, îşi scoase ceasul şi-l puse pe tej­ghea. — Mi s-a stricat! Nişte degete lungi, uscate şi febrile, apucară cea­sul de aur. — Ehei! Ce piesă rară! „ Atlantic”! De aur! Ul­timul tip, nu-i aşa? De mult n-am mai ţinut în mână o asemenea piesă! mărturisi sincer emoţionat. — L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explică domnul Bartolomeu. Ochii mici şi curioşi ai ceasornicarului îl disecară cu un interes aparte. Pesemne se străduia să deter­mine acea legătură intimă între valoarea ceasului şi personalitatea neaşteptatului său client. „Cum de-şi putea permite să strice un ceas atât de valoros? Şi dintr-o dată ţinuta şi distincţia vizitatorului îl im­presionară plăcut. Spuse: — Aş fi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscăţive şi foarte îndemânatice ale meşterului se apucară mecanic de lucru; după ce înlătură capacul, nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de uluire: — O, ce minune de mecanism! Câtă fineţe, dom­nule! O adevărata bijuterie. Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncă mâhnire: — L-aţi forţat... Aţi forţat arcul, domnule... Lăsă să-i cadă lupa şi-şi privi clientul cu o vădită părere de rău. Nu pot să vă fiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului. — Păcat, oftă Bartolomeu după o scurtă tăcere. Îmi pare tare rău! Ştiţi, sunt în trecere prin ţara dumneavoastră, prin Arad, şi vă închipuiţi ce în­seamnă pentru mine să am un ceas. Ceasornicarul mai admiră un timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului. — La noi nu se mai găsesc de mult ceasuri „Atlan­tic”... Dacă doriţi, vă pot pune, provizoriu, un arc, iar când o să ajungeţi acasă, o să-l înlocuiţi. Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunară la rădăcina nasului. — Nu poţi procura piese de schimb? — Regret, domnule, nu pot. — Hm! mare ghinion, suspină el. Cât valorează în România ceasul ăsta? — Nu cumva vreţi să-l vindeţi? se interesă Romoşan, tulburat. Bruse, licărul din adâncul ochilor săi mici începu să sclipească, de parcă ar fi izbutit să intercepteze nişte tainice semnale. — Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar aşa, cât valorează... După un timp de gândire, ceasornicarul răspunse: — O mie opt sute de lei. — Numai atât?! exclamă Bartolomeu Grieg, descreţindu-şi sprâncenele. Romoşan păru puţin încurcat, înălţă din umeri ca şi când ar fi vrut să se scuze că valoarea obiectului în discuţie se ridica doar la 1800 de lei. În timp ce-şi prindea la mână ceasul, străinul oftă iar şi dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulţu­mea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în faţa vitrinei izbutise la vreme să se facă nevăzută. — Cât vă datorez? întrebă el, arătându-se gata să plătească oricât i s-ar cere. — Nimic, domnule! — Atunci... la revedere şi vă mulţumesc pentru amabilitate... — La revedere, domnule! În dreptul uşii, Bartolomeu Grieg se răzgândi şi nu mai apăsă clanţa. — Să zicem că m-aş hotărî să-l vând... S-ar găsi oare cineva să mi-l cumpere? — Cum să vă spun?! întrebarea îl luase prin sur­prindere. Vreţi chiar să-l vindeţi? Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea. — S-ar găsi vreun client? stărui străinul. Romoşan, mai mult din obişnuinţă, se uită în di­recţia vitrinei. Văzu strada... trecătorii... — La noi, cum să vă explic... Glasul meseriaşului i se păru străinului gâtuit de frică, de o nelinişte lăun­trică. Ştiţi, e cam primejdios... Ceasul e de aur... Tra­fic... Totuşi aş putea să caut... să încerc... Aţi obţine pe el... — Cât? luă străinul înainte. — Să-l mai văd o dată, propuse Romoşan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna după ceas. Domnul Bartolomeu Grieg ezită să i-l dea. În cele din urmă, şi-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetă din nou, apoi zise: — Aşa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei! Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător şi nu-şi mai lua ociiii de la uşă. — Şi dacă aţi pune un arc nou, cât m-ar costa? — 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar şi dezamăgit de terminarea discuţiei. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteţi ridica gata reparat. — Îmi dau seama că e mai bine să-mi puneţi un arc, se hotărî străinul. Nu ştiu... o să mă mai gândesc. De lăsat însă îl las... Până mâine o să vă gândiţi şi dumneavoastră. Un licăr de speranţă se aprinse în ochii ceasor­nicarului. — Să ştiţi că risc... — Ce vreţi să spuneţi? îşi arătă domnul Grieg ne­dumerirea. — Ştiţi... la noi... aşa cum am mai spus... ceasul e de aur, nu avem voie să vindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular. — Aha, înţeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci şi eu risc, nu-i aşa? De aceea poate e mai bine să ne mai gândim... Îl las. Îmi daţi vreun bon de primire? — Desigur, se grăbi Romoşan să-l încredinţeze. Fără chitanţă nici eu nu l-aş primi în lucru. Scoase la iveală un chitanţier, se interesă de numele clientu­lui şi completă toate datele necesare — Pe mâine, deci? mai întrebă o dată Grieg, după ce ascunse chitanţa în portofel. — La ora cinci după-amiază. — Mulţumesc. — La revedere, — La revedere, domnule Grieg. Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulţumit că-şi dădusa ceasul la re­parat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureş. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu îşi aminti că în Arad mai avea o cunoştinţă de demult. Se uită la ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăşi agale, lăsând în urmă Mureşul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe nişte străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curţi. Scrută atent strada pustie. Nu găsi nici un semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până şi casa din fundul curţii părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta şi intră în curte. Cineva totuşi îl văzuse — femeia în albastru.     III   A doua zi, la ora fixată de ceasornicar, domnul Bartolomeu Grieg se prezentă să-şi scoată ceasul de la reparat. Punctualitatea străinului îl uimi pe dom­nul Romoşan (o pendulă enormă şi demodată, aflată în fundul atelierului, ajunsese doar la a treia bătaie când uşa se deschise) şi, de aceea, îl întâmpină cu un deosebit respect. — Bună ziua, domnule Grieg! E cinci fix. (în aceeaşi clipă, se auzi a cincea bătaie a pendulei.) Clienţii mei, de obicei, nu sunt atât de parolişti. Grieg nu dădu nici o atenţie celor spuse de ceasor­nicar şi, fără să-şi ascundă neliniştea, se interesă. — Ei, e gata? — Vai de mine, se apără ceasornicarul, am fost şi suntem o firmă serioasă! Se aplecă şi scoase de sub tejghea o casetă de metal tip „Ficher” pe care seara, după lăsarea lucrului, nu o lăsa în atelier, ci o lua cu sine acasă. O deschise sub ochii străinului. În afara de ceasul de aur, caseta nu mai conţinea nici o altă valoare. — I-am pus un arc extra! se lăudă ceasornicarul. Cel mai bun pe care-l mai aveam prin micile mele rezerve. Domnul Bartolomeu Grieg luă ceasul şi-l duse la ureche. Închise ochii şi ascultă un timp tic-tac-ul mecanismului. Deschise ochii şi-l privi pe ceasornicar cu recunoştinţă. — În privinţa calităţii, fiţi fără grijă, îl asigură domnul Romoşan, am făcut o treabă bună... — O, nu mă îndoiesc, surâse străinul. De altfel, la un pahar de whisky mi-am amintit de dumneavoas­tră... Înainte de război aţi avut în centru o mare ceasornicărie, nu-i aşa? Dacă nu mă înşel şi tatăl dumneavoastră tot ceasornicar a fost... — Exact... foarte exact, domnule Grieg. Firma noastră e foarte veche. Un străbunic de-al meu a fost furnizorul Curţii Imperiale din Viena. Firma şi arta meseriei s-au transmis din tată-n fiu, rosti ceasorni­carul cu un ton dramatic şi copleşit parcă de onoarea propriei familii. Îşi înălţă semeţ privirile şi, umflându-şi pieptul slab, continuă cu acelaşi ton grav: Am vrut să păstrez firma, onoarea ei, de aceea am refu­zat să intru în cooperativă... Slavă Domnului, o scot la capăt. Mai sunt clienţi care mă ştiu şi mă mai caută. Pe chipul străinului se ivise o expresie de compă­timire, semn că mărturisirile ceasornicarului îl mişcaseră. Oftă şi, ca să risipească atmosfera apăsătoare care se lăsase, zise: — Sunt convins că mi l-aţi reparat bine. Duse din nou ceasul la ureche, apoi, fără nici o legătură cu fraza anterioară, urmă: îmi daţi două mii de lei pe el? Ceasornicarul surâse stingher; întrebarea directă a clientului îl intimidase, îl făcuse să roşească. — Văd că vă pricepeţi la negustorie, îl măguli Romoşan. — Puţin, acolo... răspunse domnul Grieg, cu o mo­destie care, de fapt, nu voia să infirme aprecierea ceasornicarului, ci dimpotrivă. — Nu pot să vă dau mai mult de 1 800 lei... Nu-l iau pentru mine, ci ca să-l vând... Un ban mai trebuie să câştig şi eu, nu-i aşa? — Două mii! rosti străinul sentenţios. — O mie opt sute, se încăpăţână domnul Romoşan. Apoi, târguiala se transformă într-un joc plăcut, căci cei doi de fapt se învoiseră de mult asupra preţului. — O fac pentru că am nevoie de bani, mărturisi domnul Grieg, în cele din urmă. Vreau să călătoresc prin ţară, mai am şi nişte rude sărace, n-aş vrea să stau pe capul lor... În vremea asta, ceasornicarul se apucă să-i numere sutele. Străinul numără şi el în gând. Optsprezece bucăţi. Domnul Grieg întinse ceasul, luă bancnotele, le rândui frumos într-un portofel. — La revedere, domnule Romoşan, zise întinzându-i mâna, fără însă a părăsi atelierul. Rămase lo­cului, privind fix în ochii bucuroşi ai ceasornicarului. — V-aţi răzgândit cumva? întrebă Romoşan ne­liniştit. Dacă doriţi, vă înapoiez ceasul. Domnul Grieg dădu din cap în semn că nu. După o scurtă gândire, îi răspunse: — Abia acum, domnule Romoşan, îmi dau seama că pot să am încredere în dumneavoastră. De altfel, şi prietenii mei din oraş n-au avut pentru dumneata decât cuvinte de laudă. Tăcu brusc, măsurându-l de astădată pe ceasorni­car cu nişte ochi mici şi severi, de parcă ar fi vrut dintr-o dată să constate efectul cuvintelor sale. Părea satisfăcut de ceea ce izbutise să constate în privirile interlocutorului. Se aplecă uşor peste tejghea şi-l în­trebă în şoaptă: — V-ar interesa 50 de ceasuri „Omega”, ulti­mul tip? Fără să mai aştepte vreun răspuns, Grieg scoase din buzunarul de la vestă o mostră. — Cincizeci de ceasuri?! exclamă ceasornicarul, abia auzit. Brusc, păli. Clipi des din pleoape, ca şi când în felul acesta ar fi putut să-şi risipească teama ce pusese stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Se uită în­grozit afară şi, zărind strada pustie, se mai linişti un pic. Totuşi, copleşit de cele auzite, exclamă din nou: — Cincizeci de bucăţi! — Exact! — O avere, spuse ceasornicarul înghiţind un nod. — Nu zic nu. Domnul Grieg nu-l slăbea din ochi. Fără voia sa, în colţul gurii îi răsări un surâs ironic. Teama dom­nului Romoşan îl amuza. — Am nevoie de bani... le dau ieftin, conchise el. Înainte de a pune mâna pe mostră, ceasornicarul mai aruncă o privire în stradă. Văzu la vitrină o fe­meie blondă, într-o roche grena, dar care se înde­părtă imediat. Ceasul era nou, modern. Marca, nici vorbă, foarte cunoscută. Romoşan îl studie pe toate părţile cu o vădită plăcere profesională. Dădea din cap: „Da, ăsta e ceas!” Oftă: „Ehei, dacă aş avea bani!” Şi iarăşi zise, uluit: — Cincizeci de bucăţi!... — Să ştiţi că le dau pe un preţ convenabil. — Nu, nu... Încercă Romoşan să reziste ispitei. Totuşi, când domnul Grieg vru sa ia mostra înapoi, ceasornicarul nu i-o dădu: voia s-o mai privească. — Văd că vă este teama, constată domnul Grieg, cu un uşor dispreţ în vorbire. Îmi închipuiam că afacerea pe care v-o propun o să vă intereseze. Nu vreau să forţez lucrurile, să vă pricinuiesc necazuri... Îmi închipuiam că, în felul ăsta, vă ofer şi dumnea­voastră prilejul unui câştig frumos... Aha, da, cum de nu mi-am dat seama, poate vă închipuiţi că aveţi de a face cu altcineva şi nu cu un turist străin... Şi fără ca ceasornicarul să-i fi cerut, domnul Bartolomeu, zâmbind înţelegător, îşi arătă paşaportul, frunzărindu-i paginile pe sub privirile perplexe ale lui Romoşan. După numărul ştampilelor se vedea că posesorul paşaportului străbătuse lumea în lung şi în lat. — Cincizeci de bucăţi! oftă iarăşi Romoşan, O avere! Să vă spun drept, cu greu am reuşit să adun cei 1800 de lei, darmite... Nu, domnule, nu mai sunt Romoşan cel de altădată. Sunt sărac, domnule, recunoscu el cu o adâncă amărăciune. Se lăsă o tăcere grea, cronometrată de bătăile surde ale ceasurilor din atelier. Domnul Grieg îl privea acum pe Romoşan — cândva cel mai bogat ceasorni­car din Arad — cu o compătimire rece şi dojenitoare: „N-ai ştiut să te zbaţi, şi uite, domnule, unde ai ajuns!”. În cele din urmă, sparse tăcerea propunând: — Atunci poate că mă puteţi ajuta să găsesc un amator. Pe cineva care are bani şi ar vrea să-i bage în marfă. Aţi putea şi dumneavoastră câştiga ceva la afacerea asta... Un comision, cum se obişnuieşte în­tre noi, oamenii de afaceri. Şi cum se obişnuia şi pe vremuri... — Nu, nu cred că s-ar găsi cineva care să vrea să-şi bage banii în ceasuri. Totuşi, împins pesemne de o curiozitate profesională, Romoşan apucă auto­mat mostra, îi desfăcu capacul şi-l cercetă. Nu-şi putu stăpâni un nou oftat: „Ce marfă, domnule! Ce marfă!” Bartolomeu Grieg îl lăsă să studieze în voie meca­nismul: sesiza uşor frământările ceasornicarului; afacerea propusă îl speria, dar, în acelaşi timp, îl şi atrăgea. — Domnule Romoşan, vorbi iar stăpânul celor cincizeci de ceasuri, nu vă cer acuma nici un răs­puns. N-ar fi serios din partea mea. Iată, vă las ceasul. Am o mare încredere în dumneavoastră. Poate că într-o zi, două, găsiţi pe cineva cu bani, care pre­feră în locul banilor să deţină ceasuri... Ce ziceţi? — Nu, nu, e foarte dificil! se împotrivi Romoşan. Totuşi, nu era greu de ghicit că propunerea străinu­lui îl tenta. — De ce să daţi cu piciorul unei posibilităţi reale de a câştiga un comision substanţial? În cazul de faţă, suntem doi negustori. De exemplu, ştiu că la ceasul meu veţi realiza un câştig net de cinci sute de lei (Romoşan tresări şi se uită pieziş la străin), dar nu-mi pare rău. Şi eu, vânzând ceasul, am reali­zat acelaşi câştig. Ce ziceţi, domnule Romoşan, ac­ceptaţi propunerea mea? Ceasornicarul dădu din cap aprobator, întrebând: — Preţul?! — Ştiam că o să vă învoiţi, mărturisi Grieg sa­tisfăcut. — Preţul?... Romoşan îşi recăpătase brusc calmul său fi­resc: senzaţia fricii i se risipi. I se propunea o afacere avantajoasă, nu mai vedea de ce ar respinge-o. — Condiţiile sunt foarte avantajoase. Am mare ne­voie de bani... — Şi eu, recunoscu ceasornicarul. Preţul? — Sunt cincizeci de ceasuri noi... Cer pentru ele 25 000 de lei... Nici mai mult, nici mai puţin... Romoşan îşi stăpâni cu greu uluirea: de mult, de mult de tot nu mai auzise de un asemenea chilipir. Dacă ar fi avut banii, ar fi încheiat pe loc afa­cerea... — Ce obţineţi peste, vă interesează, îl ademeni străinul în continuare. Când să trec pe la dumnea­voastră? Aş trece peste trei zile. Ce părere aveţi? Ceasornicarul acceptă propunerea. — Iar dacă aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în fie­care zi, la orele 14, la „Terasa Mureş”. Iau masa acolo... La revedere, domnule Romoşan. — La revedere, domnule Grieg... Bartolomeu Grieg ieşi şi se pierdu printre trecă­tori. Nici de data asta nu descoperise că era urmărit îndeaproape de o femeie blondă, îmbrăcată în ziua aceea cu o rochie grena.  

I. FRAGMENTE PENTRU UN PORTRET-ROBOT „Dar priviţi-mă în ochi!” GEO DUMITRESCU   LA 17 ANI, AM „MURIT” PENTRU PRIMA OARĂ. N-am făcut-o cu plăcere. Martor mi-e... Asta-i, că nu prea am martori. Trebuia să „mor”. Am dus multă muncă de lămurire cu mine, cu ai mei. Precum ştiţi, se moare în fel şi chip. Nu am făcut excepţie de la regulă, am optat pentru una dintre cele două variante. Hotărârea de a da „ortu popii” am luat-o în noiembrie 1940: pe atunci, la putere se aflau Horia Sima şi Ion Antonescu, iar pe străzile Bucureştiului, „înjungheate” de cutremurul cel mare, se plimbau cu semeţie prusacă „uniformele” Wehrmach-tului. Am „murit”, aş spune, în trepte: mai întâi am fost dat „dispărut”, radiat din „Evidenţa populaţiei”... Mureau prea mulţi oameni în perioada aceea, ca dispariţia mea civică să fie demnă de a fi remarcată. Un timp, dar şi acela foarte scurt, vecinii, precum şi „Cuţu” (o căţea, o căţea cu pete albe şi negre, bizară în felul ei – în serviciul băcanului Dolingher, vecin cu noi) au sesizat absenţa mea din curtea înnobilată cu patru latrine turceşti, pentru nu mai ţin minte câte... Cu scurgerea zilelor, dar mai ales a evenimentelor, vecinii şi toţi cei care m-au cunoscut au fost siliţi să se împace cu gândul că „roşcovanul” – singurul exemplar de pe strada Negru-Vodă – a murit. Aşadar, cinci ani am fost „mort”, în care vreme, vă rog să mă credeţi, am mai „murit” în câteva rânduri. Prin propria-mi experienţă, vă pot asigura că doar prima „moarte” e ceva mai neplăcută, pe urmă, zău aşa, începi să-i prinzi gustul... Dar să mă întorc de unde am plecat. Există în destinul meu o coincidenţă formidabilă care, până şi pe mine, mă lasă perplex. Am „murit” într-un noiembrie 1940 şi după cinci ani, tot într-un noiembrie, am „înviat”, spre stupoarea vecinilor, obişnuiţi de secole cu o singură şi unică înviere. Stupefiată a fost şi căţeaua „Cuţu”; până mi-a lătrat un „Bine-ai sosit!”, s-a văzut nevoită să mă adulmece ceva mai stăruitor. Puţin mai sus vă dezvăluiam că a „muri” e al dracului de greu. De aici însă nu trebuie să trageţi concluzia că a „învia din morţi” ar fi o treabă mai uşoară. Şi nu din pricina birocraţiei, aşa cum unii ar fi înclinaţi să creadă. Identitatea, de pildă, mi-am redobândit-o imediat. Ehei! (exclamaţia este proprie acelor zile), altele au fost obstacolele de care m-am lovit. V-aţi pus vreodată întrebarea cum se poate reînnoda firul, şi aşa subţire, al vieţii după un cincinal de „deces”? Când am „pogorât” de bunăvoie în „groapă”, lăsasem pe pământ un stat naţional-legionar şi doi rivali care se înfruntau camaradereşte pentru un loc de seamă în istoria numită „Deutschland über alles”. Şi alta era lumea când m-am hotărât să mă „scutur de ţărână” şi să mă îndrept agale către vechiul meu domiciliu de pe strada Negru-Vodă nr. 36. Între timp, cea de-a doua mare conflagraţie -mondială luase sfârşit –punctul pe i îl pusese o bombă atomică – iar destinele statului român erau conduse de un guvern de largă concentrare democratică. Intraseră din nou în arenă mai  toate partidele, care se pregăteau intens şi variat în vederea organizării alegerilor ce aveau să vină abia peste un an. Dar s-o iau din nou de la „groapă”, ca să vă mai relev un obstacol. „Murisem” la 17 ani şi „înviasem” la 22 de ani, ras, tuns şi frezat de către cel de-al doilea război mondial. „Revenisem” deci pe pământ bărbat în toată firea (adolescenţa mi-o îngropasem într-un prim bombardament aerian... primul sub care căzusem), totuşi faţa-mi prelungă şi trasă trăda lumii înconjurătoare – din pricina coşurilor adolescentine – o abstinenţă bărbătească destul de îndelungată. Da, asta era realitatea! De ce aş ascunde-o? Ca „mort”, sincer vorbind, nu prea am avut timp de aventuri galante şi nici firea mea nu mi-a îngăduit să-mi trăiesc aventura sexuală oricum, oriunde, abuzând, să zicem, de legile războiului. Căci ca „mort” – uitasem să vă spun – am făcut o bună parte a războiului în tranşee, având chiar şi un inamic în faţă: Wehrmachtul. PE AI MEI I-AM REGĂSIT BINE ŞI SĂNĂTOŞI. Tatăl meu făcuse dovada cerută de Antonescu că luptase în războiul de întregire a ţării, ca artilerist, în Regimentul 8 obuziere din Roman, şi astfel familia i-a fost lăsată în pace – în aceeaşi locuinţă mizeră, „fabricând” şepci din zori şi până-n noapte. Cinci duzini pe zi, doi oameni – tata şi mama – o maşină de cusut „Singer”, o foarfecă uriaşă, un calapod şi un căzănel cu aburi. În absenţa mea nu intervenise nicio schimbare: – mama stătea cocoşată la maşina de cusut; tata mânuia cântând foarfeca, calapodul, iar către încheierea „fluxului tehnologic”, trecea la căzănelul cu aburi – netezirea şepcilor... Staţi că mint! Survenise totuşi o schimbare: materialul destinat celor 60 de şepci zilnice se numea acum... celofibră. La apariţia mea, am înregistrat următoarele cuvinte: Mama (cocoşată de muncă şi cu lacrimi în ochi): Ştiam că n-ai murit şi că într-o zi o să te întorci acasă! Tata (ridicând foarfeca şi întrerupându-şi cupletul „Avea un picior fermecător”): Ei, băiete, ai „murit tu cât ai murit”, dar să vedem cum o să-ţi fie traiul de-acum încolo... Căci trebuie să faci ceva, nu-i aşa? Înainte de a „muri”, dormeam cu tata în pat, amândoi cu capul pe aceeaşi pernă. În celelalte două paturi, dormeau mama, sora mea cea mare şi o nepoţică. Unica odaie a locuinţei noastre am găsit-o aşa cum am lăsat-o, deşi în curtea cu cele patru latrine căzuse, la 24 august ’44, o bombă germană. Până şi lampa de gaz atârna de acelaşi cui, iar când i se aprindea fitilul, dăruia pereţilor igrasioşi acelaşi dans fantastic al umbrelor. Încă din prima noapte a întoarcerii fiului „risipitor”, taică-meu m-a tratat ca pe un bărbat în toată firea şi mi-a aşternut să dorm la picioarele lui. Era un pat îngust, dar nu mai îngust decât un mormânt. Da, nimic nu se schimbase în casa părintească! De acest adevăr mi-am dat seama şi mai bine când, după miezul nopţii, l-am simţit pe taică-meu că se dă jos din pat. Am deschis un ochi şi l-am văzut cu lampa în mână pornind la vânătoare de ploşniţe. E drept, în cei cinci ani de dispariţie, trăisem şi văzusem multe. Precum ştiţi, mortului îi cresc unghiile. Îmi creşteau şi mie şi, slavă Domnului!, am avut cu ce să mă scarpin sau să strivesc. De ploşniţe însă uitasem prin peregrinările mele! Şi, în tăcerea nopţii, urmărind vânătoarea tatii, am încercat un sentiment de uşurare. Aşadar, „înviasem” de-a binelea, eram din nou acasă, iar întrebarea „Cum voi trăi de-acum încolo?” se cerea tratată cu toată seriozitatea, adică morţii cu morţii, viii cu viii. Deci două tipuri de relaţii... sociale. Fireşte, pe mine mă interesa cea privitoare la cei vii. A fi sau a nu fi? Iată întrebarea! DE UNDE ŞI CUM, DUPĂ O ABSENŢĂ DE CINCI ANI, să reiau aventura traiului cotidian? Un capăt al firului îl reprezentam chiar eu şi ţineam bine în nună. Dar de unde naiba să-l culeg pe celălalt, rupt în 1940? În chinuitoarele mele frământări, „reînnodarea” lua forma unui nou act de naştere. Cum şi de unde să-l obţin? Cine să mi-l elibereze? Carul cu fân era mare cât un munte de necazuri! În 1940, eram de trei ani băiat de prăvălie la un mare angrosist de manufactură de pe strada Gabroveni – Iulius Kohnfeld zis, după venirea la putere a guvernului naţionalist Goga–Cuza, şi „Sarvat S.A.R.” („Societatea anonimă română pentru vânzarea articolelor textile”). Avea acest angrosist în magazin 18 vânzători, 2 băieţi de prăvălie şi 2 oameni de serviciu. Ţin minte că, încă din prima zi a angajării mele, a binevoit să mă anunţe: „Costică te vei numi de-acum încolo!” Dacă în clipa aceea m-ar fi pufnit râsul, aş fi fost pierdut. Aşa că n-am râs: trebuia cu orice preţ să muncesc, să aduc un ban în casă. Costică am rămas până în ceasul „morţii”, căci vorba patronului era literă de lege. Ce să-i faci, i se părea lui că procesul de românizare a uriaşului său negoţ, pornit din iniţiativa guvernului Goga–Cuza, se desăvârşea dacă mă chema Costică. Vă rog să mă credeţi că după prima noapte dormită la picioarele tatălui meu, aş fi pornit chiar de-a doua zi, de dimineaţă, pe Gabroveni 6, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Iulius Kohnfeld, acest negustor genial, descins parcă dintr-o Comedie umană a laşilor şi care, cândva, îşi pornise negoţul de la zero, a izbutit în anii războiului să dobândească un paşaport antonescian şi dus a fost, să se întâlnească cu depozitele sale de valută din Anglia şi Elveţia... Deci pe Costică nu mai aveam de unde să-l iau. Tot aşa, chiar din cea de-a doua zi a reînvierii mele, mi-aş fi îndreptat paşii spre strada Andrei Şaguna, în căutarea celuilalt capăt al firului. Lăsasem pe această veche uliţă bucureşteană o adolescentă – Anişoara. Prima mea iubire! Scria versuri fata cu care îmi petreceam serile pe dealul Patriarhiei, ţinându-ne înfioraţi de mână. Legionarii treceau în sus şi în jos cântând ameninţări cu moartea, iar noi ne plimbam visători. Ea visa să devină poetă, eu prozator (Uniunea Scriitorilor, Fondul literar nu se profilaseră încă la orizont). Când am fugit în lume, am dus pretutindeni cu mine icoana chipului ei şi o poezie. O strofă o învăţasem pe de rost şi o recitam întruna, ca pe un poem interminabil: Tot mai ageră ca mintea Eşti tu inimioara mea, Când ea tace îngreuiată, Tu palpiţi, tu simţi ceva... Că era aşa, că „inima palpita şi simţea ceva” o va dovedi şi strofa compusă de mine, pe front, într-un moment de acalmie: Mă uit în urmă singuratic. Acolo de unde anii adolescenţei Au răsărit frumos, sălbatec. Ca o floare a bunei dimineţi! Mi se păreau versurile cele mai straşnice, cele mai... nemuritoare. Şi sunt, pentru mine, nemuritoare. Iată însă că prima mea iubire, crezându-mă mort de-a binelea, s-a grăbit să facă nuntă cu un alt flăcău. Se îndrăgostise de unicul vânzător al magazinului de mobilă veche al tatălui ei, un om bun la suflet şi care, după 23 August, a fost arestat pe nedrept şi nu s-a mai întors niciodată la ai lui. Aşadar, „priveam în urmă singuratic” şi constatam cu deznădejde că un alt capăt al firului – cel al primei mele iubiri – se pierduse în timp pentru totdeauna. DE-AŢI ŞTI CÂTE PROBLEME I SE PUN UNUI „MORT” care se încăpăţânează să se întoarcă printre cei vii! Am învăţat să muncesc de mic copil. De la 11 ani. Nu exagerez şi nici nu urmăresc să impresionez pe nimeni. Pe vremea aceea niciun sociolog nu-mi dezvăluise că munca înnobilează. Pur şi simplu, la masă eram cinci guri: una dintre ele era a unui frate, zeţar de meserie, bolnav încă de la 18 ani de tuberculoză. Tusea lui, precum şi dorinţa mea de a-l salva (ceea ce s-a dovedit imposibil) m-au trimis la stăpâni. Copil fiind, am intrat de bunăvoie în angrenajul social al muncii şi, de atunci, n-am mai ieşit din el... Şi ca „mort” muncisem: la plivitul cartofilor, la culesul bumbacului, am şi văcărit (bătusem munţii Uzbechistanului cu cirezile de vite), ca în cele din urmă, să mă specializez în săpatul tranşeelor şi în tragerile cu tot felul de tipuri de armă, inclusiv cu aruncătoarele de mine. Într-un cuvânt, practicasem meserii care, trebuie să recunoaşteţi, acum, revenit pe străzile Bucureştiului, nu prea aveau căutare. Iar a trăi pe spinarea părinţilor – ce-i drept, „fabricanţi de şepci” – găseam că-i umilitor. Deci încotro? Eram ca un car împotmolit în glodul drumului. De aceea mi-au şi sărit în ajutor membrii familiei, cunoscuţii; au avut loc şi câteva consilii. Extrag la întâmplare câte ceva din „procesele-verbale” păstrate cu grijă în „arhivele”... memoriei. B. sora mea (cu gândul în altă parte): Să vedem... să căutăm... Trebuie să-i găsim ceva... E. sora mea vitregă: La urma urmei, de ce n-ar învăţa coafura?... Amintiţi-vă! Avea talent. Dacă rămânea la Schecter (Salon de coafură pe str. col. Orero. Împlinisem 12 ani, iar patronul mă angajase împotriva legilor în vigoare), ar fi ajuns astăzi coafor de lux. Era precoce în meserie! Amintiţi-vă numai ce bucle frumoase ştia să facă!... O vecină (ca toate vecinele, binevoitoare): Să se însoare! Eu asta zic. Am o partidă aşa de bună pentru el, că o să mă pomenească toată viaţa. Fată cu casa gata aranjată. Şi fată... Fată mare, pun mâna-n foc pentru ea... Are „tăiţei”! (Poreclă postbelică dată dolarilor la bursa neagră.) Mă uit la dânsul – aşa să am eu bine – că se potrivesc de minune. Gata! Mâine vederea... Curiozitatea, am în vedere acel tip de curiozitate care reprezintă un combustibil de bază pentru un scriitor, sălăşluia în mine încă de mic. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai detecta noi „materia primă” necesară literaturii? În consecinţă, ardeam de curiozitate să trăiesc „o vedere” şi să mă uit în ochii „partidei”. Spre uluirea tuturor, mai ales a tatălui meu, am spus: „Vreau să mă însor! Vreau «vederea»!” Şi iată aşa, într-una din seri, vecina a invitat „partida” să-i facă o vizită. Iar eu, ca din întâmplare, trebuia să trec pe acolo şi s-o întreb: „Madam Le..., nu ştiţi cât e ceasul?” Mi-am jucat rolul perfect. Ştiam să întreb cât e ceasul, deşi nici la cei douăzeci şi doi de ani ai mei, nu apucasem încă să am unul de mână sau de buzunar. Ei, şi intrând în casa vecinei, vă daţi seama că ea „s-a simţit” şi m-a prezentat musafirei. Aşa am făcut cunoştinţă cu „partida”, aşa a început „vederea”. Şi zău, când m-am uitat mai bine la dânsa, m-a cuprins deodată mila... de ea, dar, mai ales, de mine. Un vecin (cel mai bogat din curte, căci era „fabricant de plăcinte” pe Calea Văcăreşti, cu un dever de invidiat): Spirtul denaturat are mare căutare pe piaţă. Ştiu eu un depozit şi am acolo o legătură. Capitalul îl dau eu, el trebuie să se ducă până la depozit, să ridice spirtul şi să-l ducă la adresa pe care i-o dau... Cu un singur transport trăieşte o săptămână ca un Don Juan. De ce ca un Don Juan, vă rog să mă credeţi, n-am prea priceput. Mama (fără să-şi ia ochii de la şapca pe care o trăgea la maşina de cusut): De ce să nu-şi deschidă o tarabă cu mărunţişuri, în piaţă? Am lua un împrumut de la Banca de credit şi l-am pune pe picioare. Uită-te la domnu’ Tică ce deştept a fost şi ce bine-i merge cu taraba din piaţă. Tata (zburlindu-i-se lavaliera de la gât, relicvă încă dinainte de primul război mondial): Nu, nu, niciodată! Auzi vorbă! Tarabă! În vremurile noastre! Mai întâi, să se ducă la partid, să-şi rezolve situaţia. Pe urmă, o să stea aici lângă mine şi o să-l învăţ meseria noastră. Revoluţia are nevoie de şepci, nu de tarabe! Cu toţii îmi voiau binele, şi părinţii, şi vecinii, şi cunoscuţii. Mă doreau la casa mea, gospodar aşezat. Mai ales mamei îi era teamă să nu mai „mor” o dată. Nici unul din ei – nici măcar sora mea B. – nu ştia că în sacul soldăţesc de campanie – averea cu care mă întorsesem de pe front – păstram, împreună cu gamela şi lingura, un caiet doldora de cuvinte şi că, în filele sale, se ascundea germenele viitoarei mele nefericiri – literatura... În cele din urmă, m-am ridicat pe propriile-mi picioare, aşa cum o mai făcusem în nenumărate rânduri pe front, înainte de a porni la atac. De data asta însă, aveam nevoie, dacă voiam să supravieţuiesc, de un punct de sprijin, iar acesta, simţeam instinctiv, sălăşluia ascuns undeva în timpul trecut. Am pornit-o deci în căutarea zilei de ieri... MAI DEMULT, UiN REPORTER DE LA RADIO mă chestionase cu privire la copilăria mea. Îmi amintesc că îmi rezolvasem copilăria scurt şi concis, apelând la o singură frază: „Tovarăşe, eu am avut parte de o copilărie fără copilărie!” Suna frumos, tulburător. Pe atunci, asemenea fraze aduceau lacrimi în ochii unora. Minţeam însă. Dar pentru a înţelege acest adevăr, a fost necesar să mai trec prin câteva înfruntări dure cu viaţa. În realitate, am avut o copilărie frumoasă, ce-i drept, cam scurtă, în schimb variată şi tumultoasă. De aceea, precum veţi constata, o şi împart în două „epoci” distincte. M-am născut la 4 iulie 1923, în dulcele târg al Romanului. (Toate oraşele din Moldova sunt dulci mulţumită teilor, salcâmilor şi, în general, livezilor. Însă oraşul meu natal deţinea şi deţine un plus de... glucoză, datorită cunoscutei fabrici de zahăr „Danubiana”.) Mai bine de nouă ani am fost cetăţean al urbei întemeiată de Roman-Vodă. Aici, pe Strada Mare (Ştefan cel Mare) copilăria mea a cunoscut perioada sa de glorie. Aici s-au manifestat, pentru prima oară, subtilele mele calităţi organizatorice. Vă voi dezvălui un fapt pe care l-am ascuns cu viclenie în toate autobiografiile, ba şi în nesfârşitele completări ce mi s-au cerut. În 1932, în Roman, lua fiinţă... clubul „Schmoll Pasta”... un club cu un „obiectiv politic” clar – să reducă la tăcere concurenţa, adică clubul „Gladys”. Ei bine, aflaţi că preşedintele acestui club, finanţat de capitaliştii fabricii de cremă de ghete „Schmoll Pasta”, am fost chiar eu. În această calitate, deţineam, printre altele, un steag, insigne, primisem chiar şi o minge de fotbal... Mi se expediau instrucţiuni, buletine etc., etc. Menţineam o intensă corespondenţă cu cluburile de peste hotarele... judeţului. Devenisem, recunosc, o „unealtă” a capitaliştilor care mă foloseau fără cruţare împotriva celuilalt mare fabricant de cremă de ghete – „Gladys”. Recunosc, recunosc... Dumnezeule! Dar cât era de minunat să te joci de-a clubul „Schmoll Pasta”, chiar dacă umblai prin gunoaie să cauţi cutii goale, cât mai multe, căci fiecare cutie îţi dăruia dintr-odată două „funduliţe” – „Schmoll” şi „Pasta” stanţate pe deschizător. Expediate apoi fabricii, „funduliţele” aduceau Clubului tot felul de premii – un steag, o minge de fotbal, un echipament sportiv. Cu cât numărul funduliţelor adunate era mai mare, cu atât şi premiile erau mai substanţiale. De aceea, toţi membrii clubului primiseră din partea mea misiunea secretă de a-şi obliga părinţii, rudele, prietenii să folosească la văxuitul ghetelor şi pantofilor numai renumita cremă „Schmoll Pasta”. Orice metodă care putea să grăbească golirea cutiilor înainte de consumarea cremei era binevenită. Scopul scuza mijloacele... Sub preşedinţia mea, clubul mergea din victorie în victorie. Ne apropiam încet şi sigur de Marele Premiu – un echipament pentru o echipă de fotbal. Mă şi vedeam alergând pe teren, după minge, echipat „Schmoll Pasta” din cap şi până-n picioare. Da’ te pui cu viaţa asta! Când mă aşteptam mai puţin, s-a produs marea catastrofă: m-am pomenit, peste noapte, fără a mi se cere încuviinţarea, bucureştean. Nu exagerez cu nimic. Într-o noapte ca de smoală, părinţii mei s-au văzut forţaţi să fugă din Roman ca nişte furi. Se produsese în familie un seism politic (după greva de la Griviţa, începuseră şi în orăşelul nostru represalii poliţieneşti, iar tatăl meu – oratorul cu lavalieră – era vizat direct), urmat, fireşte, şi de unul financiar. („Numai taică-tău era de vină, susţine mama şi astăzi, cu vehemenţă, în loc să-şi vadă de meserie, se ţinea de transformarea lumii. Auzi, să vrea el să împartă ţăranilor moşia lui Manolescu-Strunga! Cu altcineva n-a găsit să se ia de piept?!”) Ce mai tura-vura, într-o dimineaţă, când am deschis ochii, m-am pomenit azvârlit într-un univers straniu, pentru mine cu o denumire şi mai stranie – Fundătura Făurari. Nu cred că mulţi bucureşteni ştiu de existenţa acestui colţişor de lume sau îi cunosc faima. Doamne! Ce mi-a fost dat să pierd într-o singură noapte! Mă născusem într-o casă de pe Strada Ştefan cel Mare, adică de pe Strada Mare. Mi-am zburdat copilăria în plin centrul oraşului. De-o luam la stânga, în jos, ajungeam mai întâi la Grădina Mică, apoi la Grădina Mare, de unde începea câmpul iarmarocului şi al cimitirului... Şi gara tot pe acolo era. De-o luam la dreapta, în sus, ajungeam la Turnul Episcopiei, la grădina Spitalului Precista Mare... De acolo, alunecam uşor în zăvoiul Moldovei... Şi unde-mi nimerise deodată copilăria? PRIMA AMINTIRE. Poate de aceea mă şi împiedic mereu de ea. În noua noastră locuinţă bucureşteană ajunseserăm noaptea, pe un întuneric dens, cu pleoapele îngreuiate de oboseală. Nu apucasem să văd bine unde fusesem adus. Nu ştiu pe ce mă aşezase mama, ca să dorm – pe podea, pe o ladă sau pe un pat. În pacea nopţii, poate şi a unui vis infantil, cu lumini feerice, pământul, de bucurie sau poate de tristeţe că devenisem bucureştean, s-a cutremurat, şi încă destul de puternic. Zguduirea am simţit-o în somn şi am deschis ochii. În secundele următoare braţele tatălui m-au cules din culcuşul meu şi m-au cărat afară, în curte. Nu m-am speriat. Eram prea somnoros, ca să pricep ce se petrecea cu mine şi cu cei din jur. A doua zi de dimineaţă, când am făcut din nou ochi, mama m-a trimis în curte, adică în Fundătură, la aer... Curtea, casele mi s-au părut nu numai străine, ci şi stranii, crescute sălbatec... Şi primul lucru pe care l-am zărit, dinspre curte spre stradă, a fost un felinar... clasicul felinar, cu gaz metan, al Bucureştiului de altădată... Apoi, am mai zărit, în mijlocul drumului, câţiva băieţi de vârsta mea. M-am apropiat timid de ei. Comentau cutremurul şi dădeau tot felul de explicaţii. Ştiam şi eu una... Şi nu de la oricine, ci de la tatăl meu, omul pe care-l divinizam. De aceea, eram convins că cea mai adevărată explicaţie a cutremurelor de pământ eu o deţineam. Dracu m-a pus să mă vâr în vorbă. Accentul meu moldovenesc trebuie să li se fi părut caraghios. Am zis şi puştimea m-a ascultat: — Pământul stă aşezat pe coada unui peşte uriaş din fundul fără fund al unui ocean. Când peştele se supără, dă din coadă şi atunci pământul se cutremură... Câteva secunde am crezut că-i lăsasem cu gura căscată şi că-i făcusem praf... Aş! Da’ de unde! Un băiat mai scund decât mine, dar mai îndesat, şi cu nasul stâlcit de un pumn, a făcut un pas spre mine urlându-mi: — Ia mai du-te-n... cu peştele tău cu tot! Până atunci nu mai auzisem o asemenea groaznică înjurătură ieşind din gura unui copil. Am rupt-o, fireşte, la fugă, urmărit de râsul lor batjocoritor. Deşi, după o vreme, m-am adaptat mediului, iar auzul meu s-a obişnuit cu înjurăturile copiilor din Făurari, eu tot n-am învăţat să înjur. Nu, nu erau răi prichindeii aceia şi, aşa cum aveam să-i cunosc ceva mai încolo, mai fiecare purta în suflet un vis frumos. Cei mai adulţi însă dintre ei s-au pierdut în contactul dur cu viaţa, devenind boxeri, pungaşi, proxeneţi, după aptitudini. Eu n-am pornit pe calea asta, datorită, cred, părinţilor mei care nu s-au lăsat îngenuncheaţi de crunta mizerie bucureşteană. Desigur un rol, şi nu lipsit de însemnătate, l-a jucat şi lavaliera tatii, semnul distinctiv al visătorilor într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Demnităţii lui îi datorez demnitatea mea... RĂTĂCIRE ÎN ZIUA A DOUA. Tata m-a sfătuit: „Să nu care cumva să ieşi din Fundătură!” Mama m-a alarmat: „Să nu dea – ferească Dumnezeu – tramvaiu peste tine!” B. mi-a atras atenţia: „Nu-i ca la Roman... O să te rătăceşti!” Eu totuşi nu le-am dat ascultare. Am ieşit din Fundătură – era în cea de-a doua zi bucureşteană. Mă oprisem la „frontieră”. Tramvaiul 19 trecea în sus şi în jos cu un vacarm înspăimântător. Peste drum, câteva firme: Cofetăria „Rex”, Cinema „Rex”, „Birt economic”, „Brutărie”. Stăteam, tremurând de emoţie, la graniţa dintre două lumi. Tot ce vedeam mă ispitea şi mă intimida. Mai presus de orice mă fascina însă spectacolul unic al străzii – trecătorii, mulţi, foarte mulţi la număr, şi care, cu rare excepţii, mergeau cu toţii într-o singură direcţie... „Unde se duc?” m-am întrebat copleşit de curiozitate. Urmărindu-i cu naivitatea celor zece ani trăiţi într-o provincie patriarhală, ajunsesem la gândul că undeva, nu departe, trebuie să se fi petrecut ceva, dacă toată lumea se îndreaptă într-o singură direcţie. Şi, cedând ispitei, m-am lăsat furat de val... Amestecat astfel printre trecători, am ajuns pe strada Mircea Vodă în jos, apoi, printr-o răsucire a uliţelor, în Sfânta Vineri. Dar oamenii străzii – femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici – mergeau, grăbiţi, tot înainte, iar eu, nebăgat de nimeni în seamă, după ei. Deodată, ajuns în Piaţa Sfântu Gheorghe, valul de oameni s-a divizat. Am rămas locului năuc. Nu mai ştiam după cine să mă ţin, încotro s-o iau. Eram trist, dezamăgit, nenorocit. Au trecut ani până să aflu că valul acela de trecători care, la anumite ore, urca sau cobora pe Calea Dudeşti, nu era altceva decât armata micilor funcţionari comerciali care lucrau la magazinele mari şi mici ce se înghesuiau pe străzile Lipscani, Hanul cu Tei, Gabroveni, Şelari, Blănari, Şepcari. O vreme, destinul mi-a hărăzit şi mie să fiu un strop din acel val uman care punea în mişcare angrenajul comercial al Bucureştiului de altădată. Privind în urmă, nu ştiu de ce, îmi place să mă amăgesc spunându-mi că eu am fost primul copil din Bucureşti, care, înainte de a se cuveni, a descoperit şi decodificat spectacolul străzii. FUNDĂTURA FĂURARI era, la rândul său, înzestrată cu alte fundături. Curtea... rândurile de case... şi, gata, te înfundai... Existau curţi (mai există şi în prezent) cărora li se spunea – nimeni n-a putut să-mi explice de ce – hanuri. Doi proprietari stăpâneau hanurile, un bărbat şi o femeie: doamna Weiss şi domnul Marcovici. Am fost, pe rând, când chiriaşii doamnei, când ai domnului. Îi cunoşteam pe amândoi, căci veneau personal să-şi încaseze chiriile, să verifice întreţinerea caselor. Teamă îmi era, mai ales, de domnul Marcovici. Scund, rotofei, cu o faţă rea şi mereu aprinsă la flăcările unui foc lăuntric. Se ivea în Fundătură ca o nălucă, cu haina şi pardesiul descheiate. Purta pe braţul stâng un baston gros, noduros, cu care se apăra de câini. Pălăria îi stătea mereu împinsă pe ceafă, înainte de a bate la uşa cuiva, se oprea, îşi ştergea faţa transpirată cu o batistă. Bătea în uşă cu bastonul, îşi chema chiriaşul, apoi începea să-l ia la rost. Era bogat, hapsân şi umbla ceva mai bine îmbrăcat decât chiriaşii lui. Cum să nu-mi fi fost teamă de el? Căci mama, care de obicei rămânea acasă, mă punea uneori la pândă ca să-i vestesc din timp apariţia proprietarului şi să apuce să se ascundă. Dar şi domnul Marcovici cunoştea bine strategia chiriaşilor şi se ivea întotdeauna de unde te aşteptai mai puţin... Răcnea, ameninţa – chiriaşii mai-mai că nu-i cădeau la picioare – scotea singur din casă boarfele datornicilor. Doamna Weiss, în schimb, se dovedea a fi ceva mai bună la suflet: afişa un zâmbet de bunicuţă, ceea ce se potrivea cu părul ei cărunt. Păşea agale şi, când intra în han, trecea răbdătoare de la un chiriaş la altul, le asculta explicaţiile, se lăsa îmbunată, dar nu şi dusă cu zăhărelul – scotea şi ea, fără milă, chiriaşii în stradă, când credea că e cazul. Hanul de la numărul 21, proprietatea ei, Hanul Weiss, cum îi spunea toată lumea, îl găseam cel mai spectaculos din toată Fundătura. Nu ştiu cum, mama a izbutit să intre în graţiile proprietăresei şi, de un Sfântu Gheorghe, ne-am mutat cât ai zice „peşte” de la nr. 17 la numărul 21. Cultura mea generală, recunosc, are multe goluri. De pildă, nici până astăzi nu ştiu de ce acea filă de calendar – 23 aprilie – băga groaza în chiriaşi. Când o auzeam pe mama spunându-i tatii: „Bărbate, ce ne facem, vine Sfântu Gheorghe!” ştiam că trebuie să ne pregătim de o nouă aventură nocturnă – fuga pe furiş dintr-un „paradis” în altul. Hanul Weiss de la nr. 21 se constituia din două rânduri de case tip care îţi sugerau două garnituri de tren paralele pe linii moarte... O cameră şi un antreu... O cameră şi un antreu... O uşă şi o fereastră... 10 metri pătraţi... Pe această suprafaţă, cinci, opt, zece suflete, şi chiar treisprezece... De curent electric nici vorbă. Curtea care despărţea cele două rânduri de case era pietruită anapoda şi ducea spre fundul hanului unde, şi pe dreapta ca şi pe stânga, erau dispuse zece cămări construite din lemn. Vara, se transformau în bucătării. Aici, între cămări, trona cişmeaua. Dincolo de cămări, se găseau privăţile turceşti, colective, intime, sortite parcă să demonstreze egalitatea socială a celor ce populau hanul. Despre universul uman al acestui han îmi rezerv dreptul de a povesti în cartea Fiecare om cu clepsidra lui! Totuşi, n-aş vrea să trec mai departe, fără a vă destăinui că pe cei zece metri pătraţi locuiau atunci cinci oameni. Fratele, Milu-zeţarul, dormea în antreu, unde mama, trei din cele patru anotimpuri, îşi ţinea plita pe care gătea. Noaptea, îi auzeam în somn tuşea mirosind a sânge. În camera mare, dormeam câte doi într-un pat: eu cu tata, B. cu mama. Ne trezeam în zori, fiecare pornind la treburile lui. Doar mama rămânea locului, pentru a ne pregăti hrana cea de toate zilele... DRUMUL CĂTRE REGĂSIREA fiinţei mele trecea, în mod natural, şi prin Fundătura Făurari. Şi iată-mă „asasin întors la locul crimei”. Pe aici mi-am ucis ultimii ani ai copilăriei mele atât de scurte...! Era o „fundătură” a oamenilor, iar oamenii fundăturii erau atât de oameni, adică atât de diferiţi! Primul lucru de care privirea mi s-a lovit nu fără violenţă a fost bătrânul felinar plasat între casele de la nr. 17 şi 21... Stătea obosit, aplecat parcă gata-gata să se prăbuşească. Lumina Fundăturii! Lampagiul, bătrânul lampagiu, ivindu-se mereu spre seară, şi mereu spre dimineaţă, pe orice vreme. Cu aprinzătorul său amintind de o suliţă, dar pe care o purta cu semeţia generalului ieşit la paradă cu sabia la umăr. Se ivea în tăcere, dispărea în tăcere, lăsând în urma sa lumină... Ştia el oare ce se petrecea seara, mai ales în nopţile de vară, sub lumina felinarului? Poate... Poate că trecea anume, ca un Moş Crăciun cotidian, să împartă daruri mahalalelor. De cum se însera, băieţii şi fetele se adunau acolo, sub felinar, iar asfaltul luminat (să nu vă mire cuvântul „asfaltul”, nu ştiu prin ce minune a lui Dumnezeu, Fundătura fusese asfaltată de la un cap la altul), zic, asfaltul se transforma într-un ring de dans... Dansau desigur cei mari, iar noi, ăi mici, îi admiram şi încercam să-i imităm. Muzica? La ce muzică dansau? La cea a străzii... Aveam printre noi doi-trei tenori, dar ce tenori! Mai dihai decât Joseph Schmidt, la modă pe atunci. Se începea cu „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă...” Tangouri... Numai tangouri... Eram mic şi stăpânit în continuare de o naivitate provincială, iar atunci când Carol, unul dintre tenori, ajungea să cânte „Noaptea când apare luna, apare şi minciuna”, eu îmi ridicam ochii la cer şi începeam să caut acolo sus, printre stele, chipul minciunii... Ziua aceea a revenirii mele în Fundătură era cenuşie, iar felinarul agoniza. FUNDĂTURA SE LĂUDA ŞI CU O BĂCĂNIE – de altfel, singura. Pe băcan îl chema Haimsohn. Fie-i ţărâna uşoară! Ţinea o dugheană mică, înghesuită, şi o familie numeroasă. Vindea „făurarilor” pe datorie. De la gaz şi până la castraveţi muraţi! Nota totul, cu migală, într-un catastif. „De un leu aia... de 50 de bani cealaltă...” Ce diavol l-o fi îndemnat să-şi deschidă băcănie în Fundătura Făurari?! Pe băcanul ăsta îl am pe conştiinţă. I-am grăbit falimentul, îl prădam cu regularitate... Îl prădam de câteva ori pe zi... Aşa-i că nu vă vine să credeţi? Un fost preşedinte de club „Schmoll Pasta” să decadă într-un asemenea hal?! Dar ăsta-i adevărul şi nu vreau să vi-l ascund. De vină, cred eu, erau şi castraveţii puşi la murat chiar de Haimsohn: aveau un gust care te îndemna să furi. De vină mai era şi el, băcanu! Cine-l punea să-şi scoată marfa taman în faţa dughenei? Îmi băgam mâna în zeama din butoi şi prindeam castravetele ca pe un păstrăv dolofan... Dacă l-aş fi prădat numai eu, poate că bietului Haimsohn i-ar mai fi rămas o şansă de a-şi salva negoţul! Dar aşa... Fundătura număra atâţia copii flămânzi prădători de castraveţi muraţi! ACOLO, LA NR. 9, ÎNTR-O MAGHERNIŢĂ, trăiau 13 suflete, 11 copii şi „făuritorii” lor – părinţii. Toţi concepuţi în Fundătură, născuţi şi crescuţi tot acolo. Nici unul dintre ei nu lucra, dar toţi erau sănătoşi şi veseli. Din ce trăiau? Capul familiei născocise o „afacere” care, pe atunci, îi ţinea pe toţi în viaţă. Într-o zi, şi-a dus familia la fotograf, a aliniat-o în faţa obiectivului, de la mic la mare şi invers, pe urmă, poza rezultată a multiplicat-o în sute de exemplare... Precum se ştie, Bucureştiul de altădată era împărţit în patru sectoare. Drept care, creierul familiei i-a împărţit pe copii pe sectoare, şi le-a cerut să le străbată organizat, luând la rând cârciumile, cofetăriile, şi oferind consumărilor, pentru „cât vă lasă inima”, o ilustrată cu „minunea cea mare”. Pusese astfel pe roate o negustorie care le aducea pâinea cea de toate zilele şi chiar ceva pe deasupra. Căci până şi hainilor li se înmuia sufletul când numărau pe fotografie cele 13 guri ce se cereau hrănite. Scoteau deci din buzunar bănuţul, fără însă a mai reţine suvenirul. Bun psiholog trebuie să fi fost făurarul acelei familii. Cu unul din clan, pe care-l chema Buie, un băiat de o seamă cu mine, mă împrietenisem. Era scund, îndesat, şi încă de pe atunci se anunţa un mardeiaş în devenire. Când s-a făcut ceva mai mare, acest Buie, plictisit de ilustratele plasate prin cârciumi, a hotărât să se facă actor în trupa de revistă a cinematografului Edison, care, în pauza dintre filme, oferea spectatorilor mici spectacole... Vestea că Buie o să apară pe scenă s-a răspândit în Fundătură cu viteza fulgerului. „Buie – actor la «Edison»!” În ziua premierei, „făurarii” au umplut sala, iar când s-a ridicat cortina, uluiţi şi încântaţi că zvonul se adeverea chiar sub ochii lor, au început să exclame „Da’ ăsta-i chiar Buie!”, „Uite-l pe Buie!”, „Mă Buiee, tu ne vezi de acolo?” În vremea asta, Buie arunca spre noi priviri disperate. „Făurarii” însă vuiau, aplaudau, râdeau: nu le mai trebuiau glume, nici cuplete, nici scheciuri... Drept care, Buie-actorul, enervat de reacţia mahalalei, şi-a dat jos nădragii peticiţi şi, arătându-ne fundul gol, a început să urle cât îl ţinea gura: „Dacă nu vă place, pupaţi-mă în c...!” Cortina desigur a căzut grea peste cariera lui actoricească, aşa că, a doua zi, Buie şi-a luat în primire sectorul... CUVÂNTUL „CURVĂ” L-AM AUZIT încă din primele zile ale copilăriei mele bucureştene. Fireşte, nu l-am priceput, în ciuda strădaniilor lui Leonică-pungaşu de a-mi explica, de la înălţimea vârstei lui, cum vine treaba. Tot ce am priceput era că, în Fundătură, locuiau câteva prostituate. Leonică mi le-a şi arătat. Să mă bată Dumnezeu dacă se deosebeau de celelalte femei din mahala. Doar că plecau la lucru după-amiaza, iar dimineaţa se sculau ceva mai târziu. Când erau zile cu soare, le plăcea să-şi scoată taburetele în faţa casei – sporovăiau sau moţăiau.  Într-o zi, îmboldit de curiozitate, m-am luat după ele, să văd unde se duc. Aşa am ajuns să descopăr că peste drum de Fundătură, dar ceva mai încolo, către strada Nerva Traian, se deschidea o stradă la fel de bine asfaltată ca şi a noastră, Crucea de Piatră. Cele câteva femei traversau Dudeştii, mai mergeau cât mai mergeau şi, gata, ajungeau la serviciu. A trebuit să treacă mulţi ani până ce am dezlegat enigma. Mă tot întrebam de ce femeile astea, atât de tăcute şi de liniştite în Fundătură, odată ajunse la „serviciu”, deveneau altele, se dezbrăcau, rămâneau în chiloţi şi sutiene şi se legau de trecători fără pic de ruşine. Aşadar, Crucea de Piatră îmi devenise, încă din copilărie, un mediu familiar, ca şi Fundătura Făurari. Din punctul ăsta de vedere, Romanul cu a sa Stradă Mare, ce se întindea de la gară până la Turnul Episcopiei, mi se părea fără prihană. Sau, poate, în calitatea mea de fost preşedinte al clubului „Schmoll Pasta”, aşa îl vedeam. Lăsând în urmă Fundătura, paşii mei de infanterist ostenit, porniţi în căutarea timpului... trecut, s-au îndreptat de la sine către cinematograful „Rex”, pentru a păstra şi acolo un minut de reculegere. În secundele acelea mi-au trecut pe dinaintea ochilor prietenii şi prietenele cu care mă furişam de obicei în sală. Dulcea înghesuială a adolescenţei! Desigur, cinematograful este o invenţie epocală prin ceea ce iscă pe dreptunghiul acela de pânză albă. Dar mai este epocală şi prin întunericul ce-l pogoară în săli! (Acolo sus, pe pânză, Tom Mix sau Harry Piel îşi făceau de cap, dar şi noi, în sală, nu ne lăsam mai prejos.) Întunericul ne dăruia cu generozitate îmbrăţişări timide sau sărutări violente şi nesfârşite. Ne doream filme de succes cu mulţi spectatori, ca să nu găsim locuri şi să rămânem în picioare înghesuiţi lângă prietenele noastre. A, dar să nu credeţi că eram total lipsiţi de roşeaţa ruşinii. Vai! să intrăm în pământ când filmul se rupea brusc şi luminile explodau orbitor... De fapt, cele trei cinematografe din preajma Fundăturii – „Rex”, „Edison” şi „Lucifer” – le-aş numi „parcurile adolescenţei mele”. Mai era un cinema dincolo de Vitan, „Nisa” – dar aparţinea altor adolescenţi... „Plimbările” noastre prin aceste „parcuri”! Uneori erau interminabile, mai cu seamă că nimeni nu te dădea afară din sală după vizionarea filmelor. De la „Rex”, am luat-o agale spre Cruce. CRED CĂ AM ALES-O LA ÎNTÂMPLARE: stătea în „vitrina” lui Severică, pe un scaun, alături de celelalte colege. Purta peste chiloţii roz bombon un şorţ albastru. Îmi mai amintesc cu exactitate paloarea şi tristeţea chipului ei. I-am făcut clasicul semn că am „ales-o” şi deci să iasă „la cameră”... S-a ridicat imediat, ca un automat. Am urmat-o către camerele destinate amorului. S-a oprit în dreptul unei uşi, a apăsat pe clanţă şi a întrebat: „E cineva la doi?” „Ocupat, fă!” s-a auzit de dincolo răspunsul gâfâit al unei colege. A trecut la o altă uşă. Aceeaşi întrebare. Acelaşi răspuns! Doar „cinci” era liber. Am intrat. Ardea un bec chior. Ea a răsucit cheia în broască şi s-a îndreptat spre canapeaua puturoasă lipită de perete. Stăruia în încăpere un miros de dezinfectant. Pe un taburet, am zărit un lighean. În continuare, s-a petrecut ceva cu totul ieşit din comun. Nu s-a grăbit să se dezbrace şi să se întindă pe spate, deşi eu, de cum intrasem, pusesem pe masă tariful, aşa cum cerea... legea nescrisă a stabilimentului, ci s-a aşezat pe marginea canapelei. M-am aşezat şi eu pe celălalt taburet. O urmăream, uşor tulburat de itinerarul nostru care, în niciun caz, nu era cel obişnuit, şi-a aprins o „Naţională”. Mi-a oferit şi mie una. Un timp, am fumat amândoi în tăcere. Deodată, după ce m-a privit îndelung, m-a întrebat cu un soi de compasiune parcă: — Vii de departe, nu-i aşa? Am tresărit. Ce era să-i răspund? Că „mort” am fost, , dar am „înviat”? — Cum de-ai ghicit? Şi am încercat să glumesc: nu cumva după harta de coşuri întinsă pe faţă? Nu, n-a râs. Deşi eu asta urmăream, să ne înveselim. — Mă uit la tine, mi-a vorbit ea, nu eşti nici puşti, nici bărbat. Dracu ştie ce-a făcut războiul din unii! De afară, cineva a pus mâna pe clanţă şi a întrebat: — E cineva la cinci? — Eee! Nici după asta nu s-a grăbit să treacă la obligaţiile ei ce decurgeau din cei 5 000 de lei devalorizaţi puşi la vedere. Mi-am dat însă seama că încetineala femeii venea parcă în întâmpinarea mea, calmându-mă, izgonindu-mi spaimele întreţinute de o abstinenţă îndelungată şi ajutându-mă să mă regăsesc. A răsunat din nou întrebarea: — E cineva la cinci? — Eee! — Hai, fă, da’ ce faci tu acolo? De data asta, fata aleasă de mine a răspuns cu o vulgaritate care mi-a amintit de întâia dimineaţă trăită în Fundătura Făurari. Într-un târziu, s-a ridicat, s-a apropiat de mine şi, sfidând orice regulă a bordelurilor, a început să mă dezbrace, cu blândeţea şi tandreţea marilor iubiri. Şi eram amândoi la fel de trişti şi de singuri. N-am întrebat-o cum o cheamă. Nici ea n-a fost curioasă să-mi afle numele. Am ieşit amândoi în întunericul rece al nopţii. Ştiam că nu mă voi mai întoarce niciodată la ea. Şi ea ştia acest lucru. Ne supuneam unei legi nescrise. Eram amândoi conştienţi că minutele trăite atât de intens şi de frumos, pe canapeaua aceea puturoasă, nu se vor mai repeta nicicând. De fapt, adevărata mea „înviere” acolo se produsese, la cinci, în camera aceea mirosind a acid fenic. Şi străbătând noaptea, pentru a mă întoarce la culcuşul meu de la picioarele tatei, îmi spuneam că n-am greşit când, în copilăria mea, am intuit în universul nefericit al fetelor din Cruce existenţa unui umanism greu descifrabil dinafară sa. Aşa, puţin câte puţin, am început să redescopăr „America” toamnei anului 1945. AM FĂCUT OCHI MARI şi am privit în jur: Bucureştiul îmi amintea de un soldat întors acasă dintr-un război lung şi nimicitor. Era istovit, cu răni deschise pe trupul său vânjos şi nemuritor. Zăcea vlăguit la o răspântie de drumuri. BĂTEAM STRĂZILE BUCUREŞTIULUI. Fără contenire le băteam. Nu aveam voie să mă opresc. Căutam, mă căutam. Oraşul care mă înfiase în 1933 îl aflam în acel noiembrie 1945, lovit de bombe, de sărăcie, de molimă. Străzi sumbre, care se pregăteau sau nu se pregăteau să intre într-o iarnă grea, prima iarnă de pace a continentului, a Terrei... Străzile Gabroveni şi Oituz, străzile magazinelor cu vânzare „en gros”, care aprovizionau toate magazinele ,.en detail” din ţară, îşi schimbaseră structural înfăţişarea. Cu rafturile goale arătau ca nişte ogoare imense pustiite de stoluri de lăcuste. Totuşi n-am avut nevoie de prea mult timp ca să înţeleg că mărfuri existau, că, de fapt, negoţul se mutase din prăvălii în ganguri, în cafenele dubioase sau mai puţin dubioase, că negustorii din provincie ce soseau în Capitală după marfă îi contactau pe misiţi. Tradiţionala armată a comisvoiajorilor dispăruse, lăsând locul unei alte categorii sociale, cea a intermediarilor. „Engrosistul” înălţa din umeri a nefericire şi declara dezolat: „Marfă? De unde? N-am nici un metru de stofă”, dar misitul, privind enigmatic în stânga şi în dreapta, te întreba: „Stofă? De câţi metri ai nevoie?” Iarna bătea la uşă... prima iarnă a păcii. Trecuseră doar sase luni de când armatele Naţiunilor Unite înălţaseră deasupra Reichului nazist stindardul VICTORIEI OMULUI, şi foametea, mizeria, molima nu mai conteneau să ia cu asalt periferiile Capitalei, uşile truditorilor. „Eternii” stăpâni ai bogăţiilor ţării înălţaseră în Bucureşti, ca şi în celelalte oraşe ale ţării, un nefast edificiu economic – Bursa neagră. Toate tranzacţiile se făceau la negru. De la cutia de chibrituri până la lingoul de aur. De la un pumn de mălai până la vagoanele de minereu. De la un kilogram de bojoc până la sute de capete de vite. Sub „edificiul Bursei negre” se întindeau depozite clandestine de bunuri de larg consum. Până şi Banca Naţională a Brătienilor şi liberalilor îşi transformase imensele subsoluri în depozite de mărfuri. Tânărul cititor al acestor pagini de carte ar putea să zâmbească neîncrezător. N-ar fi exclus să creadă că autorul încearcă „să-l ducă” în manieră literară... Reacţia sa, oricum, o consider normală. Mecanismul economic al acelor zile a fost rareori pus în lumină. De obicei, pentru a explica epoca, se apelează la formula – sabotajul capitaliştilor şi moşierilor. Aşa e, într-adevăr, sabotajul venea din partea acestei clase, numai că îmbrăca forme concrete şi variate, legale şi ilegale. La cârma ţării se afla un guvern de concentrare democratică condus de dr. Petru Croza. O vreme, în guvern activau şi miniştri şi subsecretari de stat desemnaţi de partidele national-liberal şi naţional-ţărănist. Miniştrii partidului comunist propuseseră guvernului un vast program de reconstrucţie a ţării, susţinut de toţi oamenii muncii. Făţiş, un asemenea program nu putea fi respins. El însă, în ascuns, putea fi subminat, căci toate pârghiile economiei naţionale se aflau încă în mâinile capitaliştilor, moşierilor, îmbogăţiţilor de război şi traficanţilor. Nu sunt economist, dar am „studiat” aproape trei ani la „academia comercială” a lui Iulius Kohnfeld şi câte ceva, de pe acele timpuri, tot am mai băgat la cap. Muncitorii din fabrici şi din uzine cereau de lucru. Patronii înălţau din umeri şi declarau cu inocenţă: „Lucru?! De unde materii prime? Ca să le procurăm avem nevoie de mari împrumuturi.” Se adresau în consecinţă băncilor, inclusiv Băncii Naţionale. Băncile nu le refuzau împrumuturile, în schimb le cereau nu poliţe, ci gajuri. Industriaşii, negustorii le ofereau cu plăcere, drept gaj, propriile lor depozite clandestine de mărfuri şi materii prime, căci, odată intrate în „regimul gajurilor”, nimeni nu mai avea voie, „legal”, să se atingă de ele. Este interesant de urmărit circuitul împrumutului dobândit de un fabricant sau altul. În niciun caz nu era investit în scopul solicitat, ci folosit pentru a declanşa un alt mecanism, aparţinând, de astă dată, bursei negre. Intrau de îndată în acţiune traficanţii de valută sau de mărfuri. Aceştia, mânuind sumele provenite din împrumuturi, îi procurau patronului valută forte, care valută era apoi expediată, cu precădere, în Elveţia, tot pe căi clandestine. Când bossul indica misiţilor să procure materii prime sau mărfuri de larg consum, acestea luau din nou drumul băncilor româneşti, căpătând statut juridic de gajuri, iar cu noile împrumuturi patronul trecea din nou să cumpere aur sau valută şi aşa mai departe. Pe aceste căi economice, specifice perioadei, capitaliştii atingeau trei obiective: depozit valutar în străinătate; în bănci, depozit de mărfuri, a căror valoare creştea de la o zi la alta; loveau cumplit în planul de reconstrucţie a ţării, adică sabotând, adică întreţinând şomajul, inflaţia, mizeria. Acesta era, fireşte, etajul superior al edificiului, căci coborând treptele bursei negre, descopereai sabotajul acţionând la scări variate. Jos, jos de tot, colcăiau răspânditorii de zvonuri... de perdele de fum, la adăpostul cărora se realizau marile şi micile tranzacţii. Exista un Wall Street al Bucureştiului; se formase, după primul război mondial, în jurul Băncii Naţionale. Banca de scont... Banca de credit... Banca agricolă... Banca românească... Banca... Mai toate băncile erau controlate de neamul Brătienilor, de liderii mari şi mijlocii ai partidului naţional-liberal. În spatele monumentalei clădiri a Băncii Naţionale se înălţa un alt palat monumental – Bursa (în prezent, adăposteşte Biblioteca Centrală de Stat). În noiembrie 1945, porţile Bursei, aşa cum cereau legile economice ale acelei orânduiri, erau deschise. Jocul acţiunilor, la prima vedere, părea unul normal. Aşa şi trebuia să pară, căci dincolo de aparenţe se ascundea sediul principal al bursei negre, sediul traficanţilor interni de valută, al contrabandiştilor, al escrocilor. Cine mai priveşte astăzi în urmă, pentru a descifra acel capitol de istorie – numit care pe care – pentru a vedea în imagini concrete, pentru a afla cât de greu i-a fost proletariatului din România să răzbată către putere, s-o cucerească, s-o menţină, s-o consolideze, s-o transforme într-o bază de înaintare către viitor? Poliţiei din acele vremuri i-a revenit sarcina de a lupta, pe frontul Bursei negre, împotriva armatei samsarilor, misiţilor, speculanţilor. Brigăzile S (Sabotaj) erau alcătuite, mai cu seamă, din tineri comunişti, muncitori şi intelectuali, care visaseră orice, numai insigne şi legitimaţii de comisari de poliţie nu. Aceştia, ziua şi noaptea, erau în primele rânduri. Înfruntările îmbrăcau forme variate, uneori hilare, alteori tragice. Într-una din zile am asistat la o inedită „operaţie antisabotaj”. Cordoane de poliţişti au înconjurat, de la o anumită distanţă, zona Bursei, după care au trecut la legitimarea celor prinşi în cerc. Pe buletinele de populaţie ale celor suspecţi comisarii aplicau o ştampilă avertisment. „Găsit la bursa neagră”, reţinerea suspectului urmând să se efectueze la razia următoare. Era, fără îndoială, o măsură infantilă, căci, traficantul, între două razii, putea să obţină, fără dificultate, un nou act de identitate. Totuşi, la razia următoare, traficanţii şi-au golit buzunarele din vreme, abandonând pe unde apucau dolari, lire, pengoe, monede jubiliare, napoleoni, brichete de aur, obiecte de aur nemarcate. Unii au încercat să se mai fofileze, dar la „examenul” percheziţiilor corporale au „căzut” imediat. De astă dată, recidiviştii erau ridicaţi şi expediaţi în colonii de muncă. Un sistem legislativ pe cât de desuet, pe atât de precar, favoriza acţiunile speculanţilor. Îmi stăruie în minte o întâmplare. Un traficant de anvergură este arestat în zorii zilei, la prânz este eliberat pe cauţiune, iar în cursul serii îi telefonează de la Viena comisarului care-l cercetase, pentru a-şi bate joc de el. Sabotorii şi speculanţii erau nu numai impertinenţi, ci şi cinici. Manufactura de tutun „Belvedere” producea zilnic 10–11 milioane de ţigări, din care doar un milion era vândut oficial, prin debitanţi. Restul ţigărilor lua calea speculei. Contrabanda mărfurilor româneşti peste hotare era în floare. Un singur control făcut cu responsabilitate civică la un punct de frontieră a scos la iveală 140 000 kg sare, 1 milion de ţigări, blănuri, medicamente... În luna aceea de graţie, brutarii îţi vindeau, pe sub mână, o pâine neagră cu 1 000 lei. Magazinele „Rutex” şi „Velour”, deşi aveau rafturile goale, făceau totuşi dever vânzând un metru de stofă cu preţuri care variau între 200 000 lei şi 1 000 000. La un control al Brigăzii „S”, au ieşit din toate nişele, camerele, closetele, baloturi de stofe în valoare de un miliard de lei. Începuse să bântuie foametea, iar când ieşeau la iveală depozite de alimente, cu greu puteau împiedica autorităţile linşajul. La jocul violent al speculei şi sabotajului, se pretau nu numai patronii întreprinderilor sau negustorii mari şi mici, ci şi unii intelectuali. Un doctor îşi organizase un depozit de săpunuri de toaletă. Le cumpărase cu 250 de lei bucata şi le vindea acum cu 2.500 lei. Un avocat intermedia vânzarea ciorapilor de mătase „Adesgo”. Moşierii, bancherii, industriaşii, negustorii şi partidele lor istorice izbuteau să imprime inflaţiei şi sabotajului un ritm de creştere infernal. Cu o consecvenţă vecină cu desperarea, se urmărea demobilizarea maselor care ieşeau din ce în ce mai mult în stradă, ca să-şi ceară dreptul la muncă şi la un trai omenesc. În acele zile cenuşii de toamnă, cu brumă pe casele bucureştene, când băteam fără oprire străzile oraşului, mitraliere instalate pe clădirea Ministerului de Interne au clănţănit, fără milă, din ordinul ministrului naţional-ţărănist. Pe caldarâm, între palatul regal şi statuia ecvestră a lui Carol I, au rămas trupurile ciuruite ale unor muncitori... Toate acestea le-am trăit, le-am văzut cu ochii mei şi, în mod bizar, le simţeam ca pe o prelungire nefirească a războiului. Păduchii „lăsaţi la vatră” din mantalele soldăţeşti trecuseră fără dificultăţi în casele nevoiaşilor – tifosul exantematic se întindea într-un tandem al groazei cu febra tifoidă şi recurentă. Depozitele oficiale de medicamente deveniseră imperii ale păianjenilor. Medicamentele, vechi sau noi, se traficau intens, pe sub mână, la negru... Reţin două întâmplări, ambele cutremurător de semnificative. Prima: Un importator din Bucureşti pleacă în Suedia (toamna lui 1945), obţine pentru ţara sa un medicament nou, senzaţional şi în prezent – sulfamida. 2 000 de kg! Pe atunci, o cantitate uriaşă. Spitalele militare mai erau încă pline de răniţi. Dar odată ajuns în ţară, importatorul – „patriot” începe o mare tranzacţie cu statul român asupra preţului. Cerea să i se aprobe să vândă kilogramul de sulfamidă cu 162.000 de lei. Aceeaşi sulfamidă pe care el o cumpărase cu 13.000 lei kilogramul! Nu, nu proletariatul a provocat, ci a fost provocat la o luptă grea, de clasă! A doua întâmplare: Mai apăruse pe piaţa românească, în acele zile postbelice, un medicament senzaţional: penicilina! Îl traficau, mai ales, unii militari americani din Comisia aliată de control. Legenda în jurul binefăcătorului antibiotic creştea, se umfla, devenea miracolul-miracolelor... Te vindeca de orice, de blenoragie, dar şi de bătrâneţe... În noiembrie 1945, o fiolă de penicilină costa 600.000 lei. Legenda că penicilina întinereşte ajunsese şi la urechea a doi bătrâni singuratici – soţ şi soţie – care, în anii războiului, adunaseră ceva bani la ciorapi. Cum să nu dorească să ia viaţa de la capăt?! Şi-au procurat miraculosul elixir – nu mai ţin minte câte milioane de unităţi – şi s-au supus unui tratament intens la domiciliu. În mai puţin de o săptămână, cei doi alergători după iluzii au căzut la pat, doborâţi de o inexplicabilă tuberculoză galopantă şi şi-au dat sufletele la fel de galopant. (Prea multe cunoştinţe despre antibiotice nici medicii noştri nu aveau). Enigma totuşi a fost dezlegată. Injectarea abuzivă a penicilinei a dus la nimicirea unor anticorpi din organismul totuşi sănătos al celor doi bătrâni, lăsând cale liberă şi violentă barilului Koch. Pe cartelă, puteai primi zilnic 300 gr de pâine, iar uneori mălai – 250 g. Şi totuşi, nava, a cărei cârmă se găsea în mâinile guvernului de la 6 martie 1945, înainta încet, dar cu multă siguranţă, printre „icebergurile” epocii. ACTELE DE BANDITISM ŞI DE TÂLHĂRIE se înmulţiseră brusc, terorizând Capitala. Noaptea, oraşul era al răufăcătorilor şi al petrecăreţilor. Bandiţii îi atacau deopotrivă pe cei bogaţi, ca şi pe cei săraci. Înavuţiţii erau jefuiţi în propriile lor locuinţe, cei săraci pe la colţuri de stradă. Mulţi rămâneau în plină stradă goi-puşcă. Orice obiect de îmbrăcăminte, oricât de prăpădit era, interesa, căci revânzarea îmbrăcămintei sau a încălţămintei recondiţionate devenise un comerţ înfloritor. Nu te întrebau cine eşti, de unde vii şi unde te duci. Te atacau din beznă, îţi puneau revolverul sau şişul în coastă şi te somau să te dezbraci. Orice ţipăt, apel, ca de pildă: „Săriţi, oameni buni!” devenea de prisos. Strada rămânea cufundată în beznă şi pradă spaimei. Oamenilor li se recomanda ca noaptea să meargă pe mijlocul drumului şi nu pe trotuar. Din două motive: să nu fii atacat prin surprindere (Bucureştiul de altădată era bogat în ganguri); să-l vezi din vreme pe atacator, ca s-o poţi rupe la fugă. Existau, fireşte, şi gardieni de noapte, dar care preferau să nu-şi pună pielea în joc. În ce mă priveşte, continuam să umblu şi noaptea. Nu pentru că nu-mi era teamă, ci pentru că mă anima o curiozitate fără astâmpăr. Şi-apoi, mai era ceva, mă întorsesem de pe front cu un „Walther”, un trofeu, un suvenir, şi ştiam să-l folosesc destul de bine. Totuşi, ţineam seama şi de acel sfat înţelept şi mergeam mai totdeauna pe mijlocul drumului. Mergeam, ce-i drept, şi cu revolverul pregătit de ripostă. O singură dată am ieşit fără el şi am plătit scump actul meu de temeritate, căci am fost dezbrăcat de singura pălărie (recondiţionată), de singurul pardesiu-palton (recondiţionat), de singura haină (recondiţionată). Îmi lăsaseră pantalonii, ghetele şi cămaşa cu cravată cu tot. Era iarnă (decembrie 1946) şi li se făcuse, probabil, milă de mine. Mă prinseseră pe strada Sfinţilor, nu departe de sediul Comitetului de partid al Sectorului II Negru B, către care mă îndreptam, iar unii tovarăşi, când m-au văzut prădat, au fost înclinaţi să interpreteze acest atac tâlhăresc ca pe unul politic (devenisem între timp activist de partid), dar am respins categoric dorinţa de a fi făcut martir. De fapt, pomenindu-mă singur faţă-n faţă cu atacatorul, eram şi singurul în măsură să apreciez natura atacului. În zilele şi nopţile anilor 1945–1946, numele unui comisar al dreptăţii se găsea pe buzele tuturor – Eugen Alimănescu. În fruntea unei „echipe fulger”, răsărea prin surprindere acolo unde poposeau sau petreceau bandiţii şi, fără milă, descărca automatele în răufăcători. Cadavrele acestora rămâneau 24 de ore în plină stradă, onorate cu o pancardă pe care echipa fulger o aducea cu sine şi pe care scria cu litere mari „TÂLHARI UCIŞI ÎN LUPTĂ CU POLIŢIA”. Eugen Alimănescu şi curajoşii săi băieţi băgaseră groaza în bandiţii Bucureştiului şi dăruiseră bucureştenilor un dram de siguranţă. Accentuez un dram, căci pe măsură ce sabotajul economic şi inflaţia înregistrau o creştere infernală, creştea şi numărul răufăcătorilor. N-AM DEVENIT TÂLHAR la drumul mare, deşi deţineam un pistol cules de pe câmpul de luptă, care ar fi putut să-mi uşureze evoluţia. N-am devenit proxenet, deşi amorul meu cu o fată din Cruce îmi oferise şi această şansă... N-am devenit negustor ambulant în Piaţa Unirii, cu tarabă de mărunţişuri, aşa cum m-ar fi vrut maică-mea, în dorinţa ei sinceră de a mă vedea om la casa mea... N-am devenit nici speculant de talie internaţională pe itinerarul Bucureşti-Budapesta-Viena şi retur. Nici de însurat nu m-am însurat, deşi mi se oferiseră două partide „grase” (casă-masă-bani-preluarea din mers a unei afaceri prospere, ultima partidă fiind fiica unui negustor de fiare vechi şi zdrenţe, cu „sediul central” în Ploieşti). Am ales calea cea mai grea, calea luptei revoluţionare... La începutul anului 1946, am fost primit în rândurile membrilor de partid de către Sectorul II Negru B. După ce anumiţi tovarăşi care mă ştiau de când eram de-o şchioapă, mi-au puricat „trecutul politic” pe toate părţile, mi-au înmânat, în sfârşit, un cartonaş dreptunghiular pe care scria cu majuscule „LIBERĂ TRECERE”, de fapt, carnetul de partid din anii aceia.

PARTEA ÎNTÂI   I. Sentinţa unui tribunal ad-hoc 1 Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, nu credeţi că ocupându-vă de complicata existenţă a lui „B-39“ v-aţi asumat o foarte grea răspundere? Corneliu Cara:  Sunt convins. Dumneavoastră însă m-aţi deturnat de la itinerarul primului volum… Sunt totuşi mândru că v-am cunoscut… Doamna de Beaumont: … Şi că v-am deturnat? Corneliu Cara:  Doamnă, sunteţi o femeie… Vă rog să mă scuzaţi, dar n-aş dori să rostesc… Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, observ că aţi început să-mi faceţi curte! Corneliu Cara: Nu râdeţi, doamnă! Documentându-mă, retrăiesc, într-un fel aparte, viaţa lui Radu Doinaş. Doamna de Beaumont:  Doriţi chiar să reconstituiţi, cronologic, existenţa lui? Corneliu Cara: Desigur, mai ales cu sprijinul dumneavoastră. Doamna de Beaumont:  Nu vă este teamă că aş putea să vă induc în eroare? Corneliu Cara:  Ce motiv aţi avea? Doamna de Beaumont:  Şi fostele spioane au câte ceva de ascuns când se pomenesc faţă-n faţă cu Istoria. Sunteţi un naiv, domnule Cara… Corneliu Cara: … pe care dumneavoastră aţi avut amabilitatea să vi-l faceţi oaspete. Vă plac chiar atât de mult naivii? Doamna de Beaumont: Da! Vă surprinde sinceritatea? Oricum, o conversaţie cu un naiv este mai reconfortantă decât cu un raţional copleşit de dramele Europei. Ţin să vă avertizez că vom intra cu convorbirile noastre într-o perioadă delicată, încâlcită şi dubioasă din multe puncte de vedere. Acolo unde nu voi fi sigură că faptele s-au petrecut aidoma, aşa cum mi-au fost ele povestite de Radu, am să vă atrag atenţia. Corneliu Cara: Vă mulţumesc, doamnă!   2 Începea un spectacol trist, dezolant al cărui protagonist, din nefericire, eram chiar eu. A refuza rolul, a-l respinge pe „regizor”, a ieşi, în fine, din scenă, însemna, de fapt, a încheia socotelile cu viaţa, ceea ce nu ar fi fost deloc dificil. O puteam face chiar cu propria-mi mână. Ar fi făcut-o şi Schellenberg, nu fără plăcere. Desigur, nu direct, ci prin mijlocirea oamenilor săi, aşi în lichidarea oricui. Totuşi, ori de câte ori, în frământările mele, ajungeam la concluzia că nu merita să mai trăiesc, descopeream cu oarecare mirare că nu toată fiinţa mea adera la ideea „ieşirii din scenă“ cu picioarele înainte. Am tot scormonit înlăuntrul meu zi şi noapte, cu răbdare, ca să descopăr ce sălăşluia acolo, în străfunduri: laşitate? curaj? Brigadenführerul SS Walther Schellenberg se pregătea să facă din mine nu un spion, ci un colaborator; şi nu unul al SD-ului, ci al său personal. Acesta era un rang, dacă nu chiar un privilegiu, iar eu, după părerea şefului SD-ului, se cuvenea să fiu mândru. Iar mie numai mândrie nu-mi trezea „fişa” de colaborator personal prezentă printre alte fişe ale lui. Există în viaţa unui om date calendaristice de care nu va izbuti să scape oricât de mult ar dori. De pildă, iată pentru mine una din ele: 29 ianuarie 1941. Ţin minte că mai bine de o săptămână am zăcut în apartamentul meu de pe Alexanderplatz, pradă unei cumplite crize depresive. SD-ul îmi dictase „domiciliu forţat” şi-mi adusese oficial la cunoştinţă că sunt supravegheat. În ziua aceea telefonul, pus şi el sub supraveghere, a sunat foarte de dimineaţă. În afară de stăpânul cu care destinul mă procopsise, nimeni altcineva nu mă mai suna. Primul care m-a uitat brusc a fost „bunul meu prieten” de la direcţia presei Reichului, dr. Otto Dietrich. Să-i fi dat chiar el lui Schellenberg o mână de ajutor în realizarea iscusitei sale capcane? Nu mai avea niciun rost să-mi bat capul cu o asemenea întrebare. SD-ul mă înhăţase, iar până una-alta eram bine înhăţat. O vreme am lăsat telefonul să sune. Din plăcere, dintr-una rea şi duşmănoasă. În fine, am ridicat receptorul. Locul lui Dietrich la telefon îl luase acum Schellenberg. — Guten Morgen, mein Freund! îmi ură cu o bună dispoziţie nefabricată. Ziua bună?!… Prietene?!… i-am răspuns. Intrasem de-acum în scenă, jucam, răspundeam, şi cu voie bună chiar. — Eşti pregătit? Întrebarea Brigadenführerului SS era inutilă, ştia că eram pregătit; textul scrisorii adresată generalului Ion Antonescu i-l citisem mai zilele trecute în biroul lui, până şi plicul cu care urma să expediez scrisoarea îl lipisem tot acolo, sub ochii lui. M-am şi întrebat atunci de ce nu s-a oferit să-l păstreze într-unul din vestitele sale seifuri şi să mi-l dea la „ora H”, când bătăile de gong vor fi ridicat cortina? La urma urmei, dacă mi-ar fi trecut prin minte ideea năstruşnică de a modifica conţinutul scrisorii, la ce naiba mi-ar mai fi folosit? Schellenberg, prin agenţii lui, tot m-ar fi dibuit şi mi-aş fi complicat fără niciun rost situaţia care, şi aşa, era ticăloasă. — Eşti pregătit? repetă el întrebarea. Ce-i cu tine, de-mi răspunzi atât de greu? — Ce să fie? Că om sunt, şi nu-mi vine chiar atât de uşor. Nu-l minţeam, iar el, fin psiholog, ştia să discearnă stările interlocutorului şi să le aprecieze în consecinţă. În cazul răspunsului meu îmi apreciase – nu mă înşela – tonul sincer. — Te înţeleg… Aş vrea ca astăzi să predai legaţiei scrisoarea… şi tot astăzi s-o porneşti la drum. — Bine… Numai să fiu primit! mi-am exprimat eu scepticismul. — O să fii… Te asigur. Colonelul e singur, legionarii s-au retras din legaţie. Victoria de la Bucureşti a generalului a făcut din colonel un om fericit. E într-o nesfârşită euforie… Telefonează-mi să-mi spui ce ai făcut! La revedere! M-a lăsat cu gândurile în debandadă. În fond, de ce mă frământam atât, nu-mi era tot una ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte? Al meu nu mai eram, iar Schellenberg, întocmai ca un iscusit specialist în diamante, mă ţinea în palmă, mă tot cântărea şi studia, încercând să-mi determine caratele, modul cum ar putea să mă şlefuiască, pentru ca apoi să mă valorifice din plin la „bursa spionajului”. M-am uitat pe fereastră: Berlinul se acoperise peste noapte cu un strat imaculat de zăpadă; puţin mai târziu ştiam că va ninge din nou, dar cu funingine. În dreapta clădirii, am văzut maşina supraveghetorului meu oficial: bineînţeles, cei neoficiali nu se zăreau, prezenţa lor însă o bănuiam. N-au decât să mă supravegheze cât pofteau; mi-era silă de toţi şi de toate… Am început să mă îmbrac fără grabă, cu migală chiar, de parcă m-aş fi pregătit pentru nu ştiu ce recepţie sau întâlnire oficială. Înainte de a părăsi apartamentul, am zăbovit câteva momente în faţa telefonului, întrebându-mă dacă trebuie sau nu să chem legaţia ca să-mi anunţ sosirea. N-am mai ridicat receptorul. Am renunţat. De ce mi-aş anunţa vizita? Mi se părea mai tentant să-l iau pe colonel prin surprindere. Telefonându-i, omul s-ar fi pregătit să mă întâmpine, şi-ar fi compus, eram sigur, până şi expresia, nemaivorbind de ţinută. Aş fi pierdut, astfel, din apropiata întâlnire cu el – cu siguranţă că şi ultima – partea cea mai savuroasă – surpriza cu multiplele sale efecte. Am coborât. Ninsese frumos şi peste „Fiat“-ul meu. M-a încercat un fior de bucurie infantilă când, cu mâna neînmănuşată, am curăţat omătul pufos de pe parbriz. În timpul ăsta l-am zărit, fără să vreau, pe şoferul maşinii SD-ului înviorându-se. Zăcuse mult în inactivitate şi părea fericit să-şi dezmorţească oasele. Am pornit-o; străzile Berlinului mi se păreau mai sumbre ca niciodată. Desigur, din pricina stării mele. Din gândurile în debandadă, unul făcea efortul de a se detaşa şi de a se limpezi. De ce m-aş fi apucat acum să-mi bat capul cu evenimentele din ţară, cu evoluţia politicii lui Antonescu? Cine eram eu ca să-mi pot permite luxul de a aprecia ce se petrece în ţară? Cândva fusesem Radu Doinaş, ziarist, apoi „B-39“, ofiţer de informaţii. Acum, cine dracu mai eram? Dar, mai ales, cine aveam să fiu de acum încolo? Unde şi când îmi pierdusem adevărata identitate? Am văzut de departe clădirea legaţiei: era pustie, cineva avusese grijă să închidă obloanele de la ferestre. Grecianu, „diplomatul verde“, după ce va trăi o vreme ascuns în România, se va întoarce în Germania, la bază… la baza de lansare a lui Himmler. Ce ciudat! Acum ne aştepta acelaşi rastel pe amândoi. Am intrat în aripa clădirii unde se aflau amplasate birourile ataşaţilor militari. Chiar la intrare m-am lovit de ataşatul aero, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, frumos, atrăgător, spilcuit în uniforma sa de aviaţie. — A, domnul Doinaş! a exclamat aviatorul, ducând automat mâna la cozorocul chipiului. Nu v-am mai văzut de mult pe la noi! N-am ştiut cum să-i interpretez exclamaţia, cred că din pricina deprimării mele. — Toată lumea, pe aici, se interesa de dumneavoastră, m-a informat. N-am apucat să-i pun vreo întrebare; m-a salutat din nou şi a ieşit în grabă. Am priceput totuşi că ataşatul militar principal, colonelul Ilie Gheorghiu, se găsea la post, căci aviatorul ieşise de la superiorul său. Am ciocănit la uşă, am auzit invitaţia lui de a intra, dar, dintr-o afurisenie care se răsucise năvalnic în mine, am mai ciocănit o dată. Glasul ataşatului militar a răsunat atunci mai puternic şi, fireşte, mai autoritar. Se desluşea în strigătul său şi o undă de mirare. Am intrat şi m-am oprit lângă uşă: zău, dintr-o dată, starea aceea morbidă îmi dispăruse ca prin minune. Cred că asta li se întâmplă actorilor în mod curent; până în clipa intrării în scenă, îşi trăiesc viaţa lor cotidiană hărăzită de Dumnezeu şi înscrisă într-un Buletin de populaţie. Nu m-am mişcat de lângă uşă, încremenisem locului cu capul în piept, spăşit. Colonelul, uluit nu atât de apariţia mea, cât de suferinţa provocată de „adâncile mele remuşcări”, s-a ridicat patern din fotoliu, gata să mă întâmpine ca pe un fiu rătăcitor. Purta uniforma de campanie, de alarmare, cu centura şi diagonala care-i conturau pieptul mare, marcat cu peste zece barete. — Domnul Doinaş!… Ehei, ştiam… eram sigur… Dragul meu, nu există un bun român care, întotdeauna… A făcut o pauză, căutând cuvintele ca să-şi încheie fraza. Nu ştiu dacă le-a găsit, dar l-am auzit rostind înduioşat:… Un bun român, oriunde şi în orice situaţie rămâne un bun român. A venit spre mine radios, mi-a întins mâna: „hai să facem pace!” Apoi, apucându-mă de cot, ca pe un suferind, m-a condus către un fotoliu din dreptul biroului, unde m-a aşezat. Mutra mea exprima jenă, ruşine, înfricoşare. Când ieşiseră din mine aceste minciuni actoriceşti şi mi se instalau, rând pe rând pe chip, nu ştiu… — Da, domnule, pot spune că te aşteptam! S-a aşezat la locul său, şi-a pus mâinile pe birou şi, după, ce m-a privit ca pe un ştrengar, a început să mă îmbărbăteze. Hai, gata, bărbaţi suntem, ce naiba!… Eşti la curent cu evenimentele? Generalul n-a ezitat. Asta-l caracterizează! A scos armata în stradă, a dat legionarilor avertismente peste avertismente… Derbedeii n-au vrut să-i dea ascultare… Rebeliune au vrut, rebeliune au căpătat! Eu încă nu-mi ridicasem privirile; iar colonelul o fi înţeles probabil din „chinurile mele lăuntrice” că trebuie să-şi continue logosul, să găsească ceva profund, care să fie la nivelul intelectualului Radu Doinaş. — Epoca tradiţionalilor oameni politici în Europa s-a încheiat, o nouă epocă a început, a generalilor. Iar Conducătorul nostru este un general pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la vreme, exact când noi, românii, aveam nevoie mai mult ca oricând de un asemenea Conducător. Ca să-i dovedesc că-i împărtăşeam vederile, am scos din portofelul de la căptuşeala hainei scrisoarea şi i-am întins-o. Ochii mei au îndrăznit să-l privească doar câteva clipe. — Ce-i asta? Vocea îi coborâse brusc. — Scrisoarea mea de căinţă adresată generalului, i-am explicat cu un glas muiat de o falsă emoţie. — Aha! mă aprobă el. A citit cu evlavie numele, rangul generalului scris pe plic cu acurateţea unui grămătic. A schiţat gestul de a mi-l înapoia, eu însă mi-am îndreptat ochii spre el – erau rugători, ştiam. — Domnule colonel… — Ce-i cu dumneata, Doinaş? Abia acum văd cât eşti de schimbat. Am dat din cap ca un om hăituit de propria-mi vinovăţie, decis de a o lua pe calea cea bună. — Mi-am făcut un chinuitor şi dureros proces de conştiinţă… — Eei, mă întrerupse el, aşa era şi normal… Se înţelege că l-am aprobat, lamentându-mă că nu pot să-mi explic cum am putut să fiu atât de orb. — Domnule colonel, am exclamat eu dramatic. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Fără îndemnul şi prezenţa dumneavoastră la Berlin, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Ajutaţi-mă în continuare, domnule colonel, ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi lup singuratic! Nu-mi calculam dinainte vorbele, expresia feţei, ele se iscau de la sine, fără niciun efort special din parte-mi. Am tăcut pe neaşteptate, lăsând să se aştearnă între noi un covor de tăcere. Ochii i s-au făcut mici: efortul de a pricepe ce se petrecea cu mine era evident. — Domnule Doinaş, da’ eşti pe drumul cel bun! — Vreau să vă rog respectuos şi din inimă să expediaţi dumneavoastră, prin curier special, scrisoarea de căinţă adresată domnului general Ion Antonescu. Am vorbit precipitat, năucit parcă de ideea ce-mi trecuse prin cap. — Mda… mormăi îngândurat colonelul. Ţinea acum plicul cu ambele mâini, ca pe o carte. Mda… După o vreme să mă întrebă: Dar de ce, domnule Doinaş? — Eu… mâine… vreau s-o pornesc cu maşina spre ca… pornesc la un drum lung şi anevoios. Aş ţine ca domnul general Antonescu să ia act de căinţa şi regretele mele încă înainte ca eu să ajung la Bucureşti. Mi-a înţeles strategia şi s-a arătat încântat că mă poate ajuta să înaintez pe calea arătată de Dumnezeu. — Din păcate, circulaţia aeriană este întreruptă… astfel chiar astăzi ţi-aş expedia plicul. Mi-a dat, aşadar, de înţeles că mă ajută necondiţionat. I-am mulţumit, făgăduindu-i că-i voi telefona de la Praga, apoi de la Bratislava sau de la Budapesta. Mă „regăsisem“, îmi trecuse „starea” de stinghereală… Am şi zâmbit, drept care, ataşatul militar a devenit ceva mai volubil. — Domnule Doinaş, trăim vremuri mari… Noi, românii, trebuie să privim în jur şi să învăţăm de la italieni. Au un rege pe care-l respectă, aşa cum cere tradiţia şi bunul simţ, dar au şi un conducător, în persoana lui Mussolini, pe care Italia îl urmează din izbândă în izbândă… În epoca dictaturilor, numai dictatorii mai pot să facă faţă Istoriei. Trebuie să-l urmăm cu încredere pe general. El ne va reda România Mare. Dacă n-ar fi sunat telefonul, dacă la celălalt capăt al firului n-ar fi fost OKW-ul, logosul său ar fi curs fără contenire, încurajat, fără doar şi poate, de „atenţia” cu care ascultam şi „băgam la cap“. Colonelul vorbea o germană corectă. Am înţeles că interlocutorul său, generalul Keitel, îl invita urgent la o întrevedere. Fără voia mea, trăgeam cu urechea şi am fost surprins de ţinuta firească a celui care ţinea locul ministrului plenipotenţiar, de tonul său demn şi impunător. Când a pus receptorul în furcă, s-a ridicat din fotoliu, dându-mi de înţeles că nu avea încotro şi trebuia să se despartă de mine. — Sunt chemat la OKW. Domnul feldmareşal Keitel, în persoană, doreşte să mă vadă. Mi-am zis că, în faţa mea, evolua un „actor” de aceeaşi valoare cu mine. Îşi umflase pieptul şi devenise aferat. — Generalul are o încredere oarbă în mine, îmi mărturisi cu trufie. Iar eu, aici, trebuie să rezolv problemele înarmării ţării… Coborând mult vocea, adăugă: Problemele războiului de mâine… Căci va fi unul scurt, fulgerător şi glorios. Te pup şi îţi doresc drum bun. Am încredere în dumneata, să nu mă faci de ruşine! M-a ameninţat părinteşte cu degetul, m-a condus la uşă, unde şi-a amintit că mai trebuie să-mi spună ceva. — Am terminat cu „capela verde“. Paştele şi grijania mamii lor de anticrişti! Unde şi-au găsit ei, derbedeii ăştia, să „ctitorească” lăcaş sfânt… Na, că i-a pedepsit Dumnezeu! În maşină, la volan, m-a cuprins din nou acea stare de toropeală scârboasă, de indiferenţă. Mi se uscase cerul gurii şi aveam senzaţia că cineva încerca să-mi bage pe gât un cocoloş de murdărie. Nu ştiam încotro merg; mă luam când după un automobil particular, când după un autobuz. Şi iată aşa m-am pomenit trecând prin faţa hotelului „Adlon“. Mai aveam puţin până să ajung la „Poarta Brandenburgului” când, deodată, maşina supraveghetorului meu oficial m-a depăşit, iar tipul de la volan mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta, lângă bordura trotuarului. Din „Opel” a sărit imediat „îngerul meu ocrotitor” şi a venit în pas alergător spre mine. N-am deschis portiera, ci am lăsat geamul jos. Pe un ton foarte respectuos, mi-a transmis din partea şefului SD-ului un mesaj: „Herr Brigadenfuhrer SS Walther Schellenberg doreşte să se întâlnească imediat cu dumneavoastră. Vă roagă să mă urmaţi la sediul central”. În fine, „Fiat”-ul meu avea din nou o direcţie clară. 3 Doamna de Beaumont: Am mai spus-o şi probabil am s-o mai spun de multe ori de-a lungul convorbirilor noastre: Schellenberg a avut o minte diabolică. A! Nu am în vedere numai modul cum a conceput „afacerea Doinaş”, ci cum a condus SD-ul… Corneliu Cara: Îl admiraţi? Doamna de Beaumont: Nu cred că este cuvântul cel mai potrivit. Trebuie însă să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Numai urmând această cale poţi să-ţi apreciezi cu realism adversarul, poţi să tragi concluzii practice. Activitatea lui Schellenberg merită să fie studiată… Corneliu Cara: După mai bine de trei decenii de la terminarea războiului? Doamna de Beaumont: De ce nu? Fenomenul naţional-socialismului hitlerist trebuie studiat în permanenţă în perspectiva istoriei. Un stat nazist n-ar fi putut fiinţa, dacă Hitler n-ar fi născocit Gestapoul, SD-ul, într-un cuvânt acea monstruoasă instituţie numită R.S.H.A. Iar Schellenberg s-a întâlnit în mod fericit cu această teribilă inchiziţie a secolului XX. Să revenim însă la Radu Doinaş şi să vedem ce i-a hărăzit Schellenberg într-o primă etapă. Corneliu Cara: Au existat deci mai multe… Ştiţi ce s-a întâmplat cu Doinaş după ce „îngerul” său ocrotitor i-a oprit maşina? Doamna de Beaumont: Este un episod pe care-l cunosc foarte bine. După ce i-a adus mulţumiri pentru predarea scrisorii adresată lui Antonescu, Schellenberg i-a amintit lui Doinaş de călătoria făcută în toamna anului 1940 la Bucureşti cu maşina. Corneliu Cara: I-a amintit şi de Ella?… Doamna de Beaumont: Nu. Schellenberg stăpânea foarte bine arta manierelor, spre deosebire de ceilalţi camarazi de partid ai săi. Au discutat itinerarul, distanţele, durata. O să vedeţi imediat de ce. În ziua următoare, Doinaş trebuia să dea de înţeles că părăseşte locuinţa, Berlinul, Germania. În realitate, el urma să fie transportat la o vilă special pregătită de Schellenberg. De acolo, conform graficului stabilit împreună, Radu Doinaş avea obligaţia să telefoneze ataşatului militar… De la Praga, de la Bratislava, în fine, chiar de la Budapesta. Corneliu Cara: Cu ce scop? Doamna de Beaumont: O să vi-l dezvălui ceva mai încolo… Până atunci, v-aş propune să reţineţi faptul că Schellenberg organizase cu multă minuţiozitate tehnica „convorbirilor” telefonice dintre Doinaş şi colonelul Ilie Gheorghiu. Centrala telefoanelor chema legaţia, o telefonistă amabilă anunţa „Vă caută Praga la telefon!“ Legătura era „stabilită”, Doinaş îi împărtăşea colonelului impresii de drum. Abia când Radu „a ajuns la Bratislava”, ataşatul militar i-a confirmat că expediase la Bucureşti scrisoarea de căinţă adresată lui Antonescu. Apoi Radu Doinaş l-a mai chemat o dată la telefon de la „Budapesta”. Ba de acolo, ca să fie cât mai convingător, i-a mai comunicat colonelului şi câteva observaţii cu privire la atmosfera politică şi militară din capitala Budapestei, după care, respectând schema jocului conceput de şeful SD-ului, n-a mai dat niciun semn de viaţă, căci fusese omorât… Corneliu Cara: Mă bucur că vă place să glumiţi. Doamna de Beaumont: Aşa e, îmi place… Numai că, de data asta nu glumesc. Radu Doinaş a fost omorât… Cum? Vă voi povesti în cursul rundei de după-amiază.   4 Cum, pe ce căi am ajuns în vila pe care, după un timp, am botezat-o „Pustnicul”, nu ştiu, n-aş putea să relatez. N-o botezasem aşa pentru că în clipa aceea îmi amintisem de mânăstirea de la marginea Bucureştiului, ci din cu totul alte motive. „Pustnicul” eram chiar eu, cu întreaga mea existenţă închisă între zidurile unei „chilii” moderne, confortabile, clădită într-un loc pitoresc şi neliniştitor de izolat. Repet, nu ştiu cum m-am pomenit acolo. Doar atât îmi amintesc că, după întrevederea cu Schellenberg, m-am înapoiat la locuinţa mea de pe Alexanderplatz, ca să mă pregătesc de drum. Mintea mi-era golită de gânduri. Mă mişcam în casă ca un robot conceput să îndese lucruri în valize. Când am terminat ultimul geamantan, se înserase. Am căzut, mai mult plictisit decât ostenit, într-un fotoliu şi am adormit. Mai exact, am fost adormit. Când, cum, mi-e imposibil să stabilesc. Că am fost drogat, mi-a confirmat Walther Schellenberg mai târziu, cerându-şi scuze că se văzuse nevoit să apeleze la asemenea mijloace de „transport”. Aşadar, cum şi cât am călătorit, cine m-a cărat în dormitorul unde m-am trezit, cine m-a dezbrăcat şi m-a băgat într-un aşternut imaculat unde am mai dormit ca un bebeluş după baie – nu ştiu. M-au trezit bătăile în uşă ale lui Schellenberg. Am deschis ochii. Nu eram deloc buimac. Nu mă încerca nicio senzaţie ieşită din comun care să-mi dea de bănuit. Din prima clipă mi-am dat seama că nu mai sunt în locuinţa mea de pe Alexanderplatz; şi, fără să intru în panică, am încercat să ghicesc unde nimerisem. Am privit în jur; un amănunt m-a cam pus pe gânduri: îmbrăcămintea purtată în ziua aceea – costumul de haine, cămaşa, cravata, până şi chiloţii – era rânduită pe un scaun, cu pedanterie, aşa cum îmi plăcea. Am auzit repetându-se bătăile la uşă şi am rostit – culmea! – în româneşte: „Poftim!“ În clipa următoare şi-a făcut apariţia Walther Schellenberg în persoană; nu-l însoţea nimeni. — Guten Morgen! mi se adresă el încă din uşă. Cum ai dormit, prietene? Era în uniforma sa neagră cu cap de mort, care-i cădea impecabil. Probabil că lăsase cascheta şi mantaua pe un cuier, la intrare, sau altundeva. Nu cumva dormise şi el sub acelaşi acoperiş cu mine? M-a învăluit într-o privire radioasă. Şi-a tras un scaun lângă patul mare, care ocupa aproape toată suprafaţa dormitorului. — Am venit ca să luăm împreună micul dejun, mă încunoştinţă el, să-ţi arăt apoi vila, să-ţi prezint pe cei care îţi vor purta de grijă. Nu i-am răspuns imediat; m-am ridicat în capul oaselor şi iarăşi mi-am rotit privirile în jur. Draperiile de la singura fereastră a încăperii, ce-i drept, imensă, erau date la o parte: se făcuse ziuă şi o lumină cenuşie, mohorâtă, se lipise de geamuri. „Mult am mai dormit!“ mi-am zis şi, conform unui reflex format de-a lungul anilor, am dat să-mi caut ceasul pe noptiera din dreapta patului. L-am găsit însă la mână, indiciu concludent că nu eu mă dezbrăcasem şi că cel care mă studiase cum mă îmbrac şi dezbrac reţinuse multe, dar nu şi acest amănunt. Amuzat, Schellenberg mă urmărea, probabil ca pe un mim în plin spectacol. Mi-am cercetat ceasul: acele „Longines“-ului meu se opriseră la trei şi jumătate. — E târziu, mă ajută Schellenberg, înveselit, să mă descurc, este nouă şi un sfert. Mor de foame… Hai, prietene, dă-te jos, fă-ţi un duş, îmbracă-te şi coboară în sufragerie să mâncăm. S-a ridicat în picioare şi deşi era de statura mea, mi s-a părut deodată înalt şi vânjos. — Să nu mă întrebi în ce zonă geografică a Germaniei ne găsim, că n-o să-ţi spun, mă preveni, el ghicindu-mi parcă întrebările. Tot ce pot să-ţi dezvălui e că mi-ar plăcea şi mie să lenevesc aici o vreme, rupt de restul lumii. A râs. Nu minţea. De aceea, când m-am dat jos din pat, i-am replicat: — Te pomeneşti că mă invidiezi? — De ce nu? Condiţii, excelente, zonă pitorească… departe de război. Vorbea omul serios. Am zis: — Oare să ocup eu în planurile voastre un loc atât de important, încât să merit asemenea investiţii? — Fii liniştit! Meriţi… Ochii lui negri au sclipit cu o viclenie blândă. Uşa aia dă în baie. Toate lucrurile tale sunt la locul lor… Te aştept jos… Mi-a vorbit, ca şi când aş fi fost familiarizat cu toate ungherele vilei. Cam aşa a debutat existenţa mea în acest „surghiun” organizat de Schellenberg. Înainte de a coborî în living-room, am deschis, din curiozitate, a treia uşă din dormitor: am văzut o bibliotecă, un birou, câteva fotolii. Într-un cuvânt, o cameră de lucru, mobilată simplu. N-am mai intrat să arunc o privire peste cărţile din bibliotecă. Am coborât scara de lemn care, deşi ocrotită de un covor verde, gros, ce se termina la parter, scârţâia sub paşii mei. Walther Schellenberg mă aştepta lângă un şemineu în care ardeau, ca în basmele de iarnă, câţiva butuci. Masa, cioplită rustic, era aranjată pentru micul dejun. Rustice erau şi scaunele. Tot ce vedeam acolo era rustic şi-mi amintea de un han din Munţii Tirolului unde trăsesem cu ani în urmă. De fapt, atunci, sub această impresie, începusem să cred că fusesem transportat în Austria, fireşte, cu un avion. — Ce zici de liniştea care ne înconjoară? se minună, şeful SD-ului. (Nu juca teatru, deşi era un actor excelent. Sinceritatea lui adolescentină contrasta cu capul de mort din dreptul inimii, semnul distinctiv al călăilor înfăşuraţi într-un postav de doliu.) O să-ţi prezint pe doamna şi pe domnul Klinger… Cuvintele răsunară solemn, lăsându-mi câteva secunde impresia că Brigadenführerul SS şi cu mine suntem invitaţii unei onorabile familii germane. Pe o uşă, fără îndoială de serviciu, a intrat un bărbat însoţit de o femeie. Schellenberg s-a desprins, încântat, de lângă cămin şi a păşit respectuos în întâmpinarea doamnei şi domnului Klinger. — Dumneaei, mi se adresă generalul SS-ist, este doamna Margot Klinger, o bucătăreasă neîntrecută… Mulţi bărbaţi germani şi-ar dori lângă ei o asemenea soţie şi gospodină. Doamna Klinger a roşit de plăcere. Am salutat-o de la distanţă, printr-o înclinare milităroasă a capului. Nu mi-am rostit numele, căci nu ştiam dacă-mi era permis. — Norocul a fost de partea domnului Gustav Klinger, administratorul vilei, urmă Schellenberg, trecând pe nesimţite spre un ton menit să sugereze că între el, ca şef al SD-ului, şi familia simplă a unuia ca Klinger, nu exista niciun fel de distanţă ierarhică. Administratorul, deşi îmbrăcat civil, luase maşinal poziţie milităroasă, iar eu, din nou, mi-am înclinat capul a salut… — Doamna şi domnul Klinger, membri vechi ai Partidului naţional-socialist, sunt colaboratorii mei versaţi şi de încredere. Pentru mine scena era evident grotescă: eu, colaborator personal, ei, de asemenea, colaboratori. Gustav Klinger era un bărbat înalt şi cam gras. Îmbrăcat într-un costum de pădurar, strâmt pe burta sa în dezvoltare. Părea mult mai verde decât Frau Margot, o femei scundă, subţirică, îmbătrânită de timpuriu, cu părul cărunt de-a binelea şi adunat într-un coc imens, „bătut” în spelci. — Să servesc masa? se interesă Frau Margot, măgulită de vorbele lui Schellenberg. — O! chiar te rugăm. Dumneata, domnule Klinger, mai rămâi o clipă cu noi. Când am rămas în trei, şeful SD-ului s-a întors cu faţa spre mine şi, fără a abandona tonul prietenos, m-a informat asupra raporturilor mele cu familia Klinger. — Dragă prietene, din clipa asta, domnul Gustav Klinger se află la dispoziţia ta. Orice dorinţă, orice doleanţă lui să i-o exprimi, fără nicio reticenţă. I-am dat ordin domnului Klinger să-ţi satisfacă orice dorinţă. Ascultându-l, mă întrebam dacă voi mai trăi vreodată bucuria de a simţi înflorind în mine dorinţe. Herr Klinger, grav şi îmbujorat la faţă, dădea, în răstimpuri, aprobator din cap. Când am rămas din nou singuri, şeful SD-ului mi-a dezvăluit un lucru care, la început, m-a îngheţat, dar pe urmă mi-a dezlegat limba. — De altfel, prietene Doinaş, aş vrea să iei act că, în vilă, în afară de familia Klinger, nu mai locuieşte nimeni, că în jurul tău, al vilei, nu există pază de niciun tip. Nu ştiu dacă-i măsura cea mai ideală, repet, am o încredere nemărginită în tine, în cuvântul tău de onoare. A tăcut, lăsându-mă să meditez la „nobleţea” cuvintelor sale. Nu-mi aminteam să-mi fi dat vreodată cuvântul de onoare în legătură cu conduita mea acolo sau în altă parte. La drept vorbind, în jocul nostru, ce valoare etică mai putea să aibă un cuvânt de onoare? Mă înhăţase, eram în mâna lui, acceptasem condiţia de a-i fi colaborator. În sensul ăsta semnasem şi un document. Totuşi ideea în sine – absenţa oricărei paze – conţinea un element tulburător! Îmi mirosea a fugă, a libertate. Vorbind, nu ştiu dacă am izbutit să-mi ascund tulburarea. — Am auzit bine, vila nu-i păzită de trupe ale Gestapoului? — Nici vila, nici Radu Doinaş, întări Walther Schellenberg cele spuse, căutând să-mi surprindă privirile. Am schiţat un zâmbet. — Vrei într-adevăr să mă faci să cred că o clădire conspirativă a SD-ului, destinată şi instruirii individuale a unor agenţi, nu este supravegheată? — Ce te miri aşa? Am şi eu ideile mele. M-a luat de braţ şi m-a invitat să facem împreună câţiva paşi prin living-room. Nu-mi plac şabloanele, iar acolo unde pot, încerc să le dau uitării. Trupele de pază, oricât de puţin numeroase ar fi ele, atrag, mai devreme sau mai târziu, atenţia populaţiei. Şi iată cum rostul vilei poate fi deconspirat, în ciuda vigilenţei. — Deci, dacă ar fi să te cred, mă laşi numai în seama familiei Klinger?! Scuză-mă, Walther, chestia asta îmi pare incredibilă. Brigadenführerul SS a înălţat din umerii săi largi şi puternici. — Eu ţi-am spus adevărul! Brusc, mi-am amintit de paşaport, de celelalte documente de identitate. Nu m-am ferit de el: mi-am dus palma dreaptă la pieptarul stâng al hainei; paşaportul nu-mi fusese ridicat. — Actele rămân la tine, Radu… răspunse Schellenberg unei întrebări nerostite de mine. Totuşi, dacă o să te bată gândul să fugi, eu, unul, te-aş sfătui să n-o faci. Vila nu-i păzită, în schimb este foarte izolată. O să te rătăceşti, iar în cele din urmă tot o să fii prins. Tot la mine o să ajungi, numai că atunci n-o să ne mai privim în ochi ca doi prieteni. Apariţia doamnei Klinger a pus capăt convorbirii. — Hai să ne aşezăm la masă, îmi propuse generalul. Lungimea mesei cu şase scaune în jur se interpunea între mine şi şeful SD-ului. Ne-am aşezat faţă în faţă, ca şi când nu ne-am fi pregătit să mâncăm, ci să începem o partidă de şah. Încă mai eram tulburat de acel vag miros de libertate. Urmărea oare Walther Schellenberg să mă îndatoreze şi să mă copleşească cu semnele sale de încredere? Sau născocise o capcană subtilă a cărei logică numai el o putea savura? — Programul de instruire o să se întindă pe o perioada lungă? m-am interesat eu, cu glas neutru. — Depinde… depinde de mai mulţi factori, îmi răspunse diplomatic. Nu uita că eu sunt unicul tău instructor, dar, la rându-mi, depind de Reichsfuhrerul Himmler şi de Heydrich… Suntem la începutul lui februarie, iar intenţia mea este ca în primăvară să te ştiu intrat în acţiune. Nu m-am putut stăpâni şi l-am întrebat: — Unde? Nu credeam că o să-mi răspundă atât de prompt. — În Anglia… Ce zici, îţi place scena pe care ţi-am destinat-o? Era pentru a doua oară în dimineaţa aceea când mă surprindea cu „lovituri năprasnice”, „ameţindu-mă” şi obligându-mă să mă retrag între „corzi“. M-a salvat însă „gongul”, adică Frau Margot care ne aducea de la bucătărie un „Fruhstitek” a cărui aromă mi-a aţâţat pofta de mâncare. 5 Voia oare Walther Schellenberg să mă facă să fug, să evadez? Iată un gând care m-a obsedat multă vreme, uneori şi în somn. Curând aveam să mă conving că, în privinţa supravegherii, şeful SD-ului nu mă minţise. Într-adevăr, în vilă nu mai locuia nimeni în afară de mine şi de familia Klinger. Mă bucuram de un program generos, aşa că ieşeam să mă plimb ori de câte ori îmi poftea inima. Eram, la prima vedere, mai mult un „pustnic” decât un prizonier. Singurătatea – multe ore, iar uneori chiar şi zile întregi – era nestingherită. Liniştea patriarhală a întinderilor acoperite de un strat gros de zăpadă nu mă împovăra, o suportam uşor, chiar cu plăcere. Luasem obiceiul să ies din casă imediat după micul dejun. Asta însemna ora opt şi jumătate-nouă. În ciuda gerului, umblam mult, chinuit de gândul evadării, căci libertatea de care-mi vorbise Schellenberg era reală, dar şi relativă. De unde până unde se întindea? Logica esesistului mă stingherea rău de tot. Nu-mi reţinuse niciun act. Nici măcar paşaportul diplomatic. Doar „Fiat”-ul. „Fii liniştit! La încheierea războiului, mă asigurase Schellenberg, o să-ţi înapoiem maşina. Am dat-o în grija mecanicilor mei. Să nu-ţi faci probleme.” Nici nu-mi făceam. În ziua în care am ieşit din vilă pentru prima oara, n-am urmărit decât un singur scop: să verific dacă Schellenberg m-a indus sau nu în eroare. Am dat târcoale clădirii, m-am depărtat de ea. N-am sesizat nimic suspect. În ziua următoare, probabil din ordinul şefului nostru comun, Herr Gustav Klinger mi-a propus să-mi arate chiar el domeniul. Nu l-am refuzat. Am ieşit împreună. Omul era mai înalt decât mine cu un cap; când îl vedeam cu câtă semeţie călca în uniforma sa de pădurar, aveam impresia că-i un uriaş care creştea parcă direct din cizme. Cântărea cu siguranţă, mai mult de o sută de kilograme, dar se mişca destul de uşor, cu o sprinteneală care-ţi sugera că nu-i displac exerciţiile de gimnastică. M-a condus peste tot, mi-a deschis magaziile, grajdurile, mi-a prezentat acareturile. Ajungând la garaj, mi-a explicat fără să-i fi cerut că SD-ul îl dotase cu două maşini, una din ele fiind destinată exclusiv transportului de mărfuri şi alimente necesare gospodăriei. Cu prilejul ăsta am reţinut un amănunt: maşinilor le lipseau tăbliţele cu numerele de înmatriculare. Nu întâmplător, mi-am zis. Dacă le-ar fi avut, aş fi putut să aflu pe loc în ce „land“ al Germaniei fusesem „surghiunit”. Încolo, administratorul nu m-a lăsat din ghearele amabilităţii până ce nu m-a introdus în toate ungherele şi boxele… Voia, astfel, să constat cu ochii mei că noi eram singurii locatari ai vilei. Într-un cuvânt, dacă m-ar bate gândul să fug, nu m-aş lovi de prea multe obstacole: de el şi de nevastă-sa aş scăpa destul de uşor. Ideea evadării îmi era mereu servită „pe tavă“ şi tocmai constatarea asta mă deranja şi întreţinea în mine o permanentă derută. Izolarea vilei mă impresionase profund. Îmi ziceam mereu că-i un loc ales nu de Schellenberg, ci de Dumnezeu. El aruncase din ceruri vila taman pe locul acela. Dacă nu ştiai că dincolo de hotarele depărtărilor există viaţă de om, ai fi crezut lesne că existenţa umană de aici începea. Zăpezi înalte, clădite pe o pajişte imensă, apărau „Pustnicul”. Pădurile, zid negru, se desluşeau la vreo câteva sute de metri de vilă. Într-acolo se pierdea o şosea ce pornea chiar din partea vilei, îngustă cât să permită circulaţia unui singur vehicul. Abia după un timp, când troienele de zăpadă s-au mai retras, am zărit conturându-se în depărtare o pădurice de mesteceni; de la distanţă, copacii păreau nişte fiinţe încremenite peste noapte de gerurile aspre ale iernii. În ciuda tuturor investigaţiilor şi a stratagemelor mele, n-am reuşit să aflu în ce loc fusesem „surghiunit”. La ce naiba îmi mai foloseau cele patru puncte cardinale pe care soarele, în zilele senine, mi le desena pe cer, dacă în casă sau în împrejurimi nu găseam nici măcar o surcică sau o etichetă care să-mi sugereze în ce „land” al Reichului îşi instalase şeful SD-ului vila sa, ultrasecretă. Programul de instruire depindea exclusiv de timpul liber al Brigadenführerului Walther Schellenberg. Cel care îmi aducea la cunoştinţă sosirea acestuia la „Pustnicul” era Herr Gustav Klinger care, de fiecare dată, folosea aceleaşi cuvinte: „A telefonat (nu-i rostea gradul sau numele, ci se mulţumea să facă doar o pauză), soseşte astăzi, la orele 17,30 (sau astăzi la ora 10), rămâne şi la cină (sau: „Rămâne şi la masa de prânz”). Avertizat deci, pândeam de la fereastra bibliotecii sosirea lui Schellenberg, nădăjduind că voi surprinde ceva… un indiciu. La ora 17,20, cu zece minute înainte de sosirea lui Schellenberg, Herr Gustav ieşea din vilă; deschidea larg poarta mare, apoi rămânea acolo, în aşteptare. Cinci minute mai târziu, vedeam ieşind din „zidul” pădurii un „Mercedes” negru cu steguleţul partidului nazist înfipt în dreapta aripii. Punctualitatea lui Schellenberg mă îngrozea şi mă deprima în acelaşi timp, iar ideea evadării căpăta noi impulsuri, şi mai intense. Mă întrebam: „De unde soseşte? De la Berlin? La ce oră o fi plecat de acolo? Care-i viteza maximă a „Mercedes“-ului?“ Nu o dată, în timpul orelor de instructaj, mi-am aruncat în joc întreaga mea şiretenie, poate-poate voi izbuti să smulg din gura instructorului meu ora când plecase din Berlin. În zadar, Schellenberg îmi dibuia fantastic gândurile, intenţiile. Se juca cu mine precum pisica cu şoarecele. Într-o seară, mi-a şi spus-o direct, deşi întrebarea cu viteza „Mercedes”-ului mi-o camuflasem într-o frază privitoare la muzica preclasică. „Spune-mi, prietene Doinaş, de ce crezi că „Mercedes“-ul este singurul mijloc de transport cu care mă pot deplasa? Uiţi că mai există şi avionete? Dacă vrei să ştii, decolez din Berlin cu o avionetă, mă lasă la o bază aeriană a SD-ului, de unde un „Mercedes” mă aduce aici!” În asemenea situaţii, era îndreptăţit să mă ironizeze. Ocolea cu tact asemenea reacţii, căci era dotat cu un extraordinar simţ al măsurii şi urmărea cu perseverenţă să mă apropie. Curând, am hotărât să renunţ la tentativele mele de a-l trage de limbă, deşi nu mă eliberasem încă total de obsesia evadării. Într-o primă etapă, programul de instruire se rezuma la conversaţii care, uneori, păreau fără noimă. Porneau, de pildă, de la Turnul Londrei, de la rolul jucat de acest monument arhitectonic în istoria Imperiului Britanic, treceau, în mod curios, prin opera lui Shakespeare, ca apoi să se încheie cu poziţia geopolitică a Iranului… Nu-mi displăceau orele de lucru cu şeful SD-ului, deşi îmi dădeam foarte bine seama că vorbindu-i despre călătoriile mele în Anglia, mă pomeneam evocând nu numai oraşe, ci şi numele unor amici englezi. Interlocutorul meu nu arăta un interes pentru o problemă sau alta, nu-şi nota, să zicem, numele prietenilor mei din Anglia. Se bizuia, în mod cert, pe memorie. Ideea că în vilă s-ar găsi instalat un sistem de ascultare aidoma celui de la „Salonul Kitty“ mi-a venit mult mai târziu. Orele de instruire se desfăşurau în living-room, la un schnaps sau la un whisky. Uneori, mai urcam şi în biblioteca de la etaj. Alteori, îmi propunea să ieşim în frigul uscat şi sănătos de afară şi să ne plimbăm. Datorită lui am extins mult aria investigaţiilor mele: într-una din zile, am ajuns la acel „zid“ negru format de o pădure deasă de ulmi. Nu observasem vreun post de supraveghere. Dacă aş fi zărit, să zicem, un cablu telefonic de campanie, m-aş fi bucurat ca un copil, căci aş fi încercat să văd de unde venea sau încotro se ducea… După câteva plimbări cu Schellenberg la braţ, printre troienele de zăpadă, m-am întrebat dacă nu cumva chiar el, „amicul” meu, încerca să-mi dezvăluie pe ce căi aş putea să evadez de la „Pustnicul”. Când îmi răspundeam afirmativ, ajungeam automat la altă întrebare: „De ce Schellenberg ţine să fug de aici, dintr-o zonă necunoscută, mai mult decât din Berlin sau dintr-un alt oraş din Germania?“ Nu găseam nicio explicaţie logică presupuselor intenţii ale şefului SD-ului. În cele din urmă mi-am propus să nu-i fac jocul. Zilele de iarnă erau scurte, se scurgeau încet şi monoton. Suportam bine izolarea cumplită ce-mi fusese impusă. După micul dejun pe care Frau Margot mi-l servea cu acelaşi ritual respectuos, ieşeam să hoinăresc cât îmi poftea inima. Aşa am ajuns într-o bună zi în inima pădurii de mesteceni, să-i descopăr farmecul, poezia, să mă îndrăgostesc de ea. Aproape zilnic paşii mă purtau într-acolo: luasem obiceiul să poposesc lângă trunchiul unui copac, ignorând zăpada rece de sub mine. Rămâneam aşa, cu genunchii strânşi la piept, ameţit de mirosul vag amărui al mestecenilor. Îmi părea că de la o plimbare la alta începeam să le desluşesc respiraţia, graiul. Încercam să-mi explic de unde şi cum, dintr-odată, această slăbiciune a mea pentru mesteceni. Cu greu, mi-am amintit că, în copilărie, tutorele meu mă luase cu el, într-o vară, la Comăneşti, la conacul unui prieten; acolo, în imensul parc ce împrejmuia conacul, se găseau bănci meşterite din trunchiuri subţiri de mesteceni, chioşcuri mai mari şi mai mici, tot din mesteceni. Îmi plăcea mult coaja lor albă, delicată. I-am împărtăşit lui Schellenberg simţămintele mele pentru mesteceni, pentru pădurea din apropiere şi iată aşa ne-am trezit conversând nu pe tema majoră a instructajului – Anglia, ci pe aceea a copilăriei mele. Timpul mi-l mai petreceam apoi în bibliotecă, citind. Nu ştiu dacă volumele frumos îmbrăcate într-o piele bleumarin fuseseră aduse anume pentru mine, dar printre ele erau numeroase cărţi de valoare, din domenii şi în limbi diferite: germană, engleză, franceză. Nici în anii de liceu, când mă mistuia o foame de cunoaştere, nu mi-a fost dat să citesc atât de mult, de intens şi, mai ales, de organizat. Uneori, copleşit de lectură şi de tihna din jurul meu, închideam ochii, amintindu-mi brusc cine sunt, cum am ajuns între zidurile acelei clădiri. „Ce-i cu tihna asta? Cât este ea de reală? Cine şi de ce mi-a dăruit-o? Ce-i cu războiul din afara lumii mele?“ îmi spuneam în momentele acelea, când – nu ştiu pentru a câta oară – luam cunoştinţă de mine. Bătea însă şi un ceas când, saturat de lectură, deschideam un „Philips” cu patru lămpi, care mă punea în contact cu restul omenirii. Bineînţeles, nu în totalitatea sa, căci aparatul de radio, făcând parte din instrumentele destinate instruirii mele, nu prindea decât Berlinul, Londra, Parisul şi Roma… Când i-am sesizat instructorului meu limitele „Philips”-ului, a făcut-o pur şi simplu pe prostu’… „Zău?! s-a mirat el… Am să trimit pe cineva să-l controleze.” Bineînţeles, n-a trimis pe nimeni. Iar eu, vă spun drept, nu doream chiar atât de mult să aflu ştiri din ţară, deoarece Londra îmi mai spunea câte ceva. Din buletinele de ştiri ale B.B.C.-ului, am aflat că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu România şi că în ţară se înstăpânise haosul… haosul economic, politic, poate mai puţin cel militar. Haos era şi în mine, ceea ce nu însemna că mă dezrădăcinasem cu totul de pământul ţării. „Philips”-ul era pentru mine ca un preot care propovăduia unul şi aceiaşi adevăr: Europa aparţinea celui de-al III-lea Reich…

PARTEA ÎNTÎI   I. Deschidere inedită 1 Dintr-un colţ al cabinetului, maiorul Medoiu urmărea cu o vizibilă încordare lăuntrică fiece mişcare a medicului de gardă. Acesta, un bărbat parcă prea tînăr pentru profesiunea lui Esculap, cu o mustaţă stufoasă şi neagră ce nu izbutea să-l arate mai vîrstnic, se aplecă peste ofiţerul întins pe canapeaua acoperită cu un cearşaf alb şi-i descheie vestonul, cămaşa, descoperindu-i pieptul muşchiulos şi năpădit de smocuri de păr auriu. Îi puse stetoscopul în dreptul inimii, îi ascultă bătăile. Puţin mai tîrziu, se îndreptă din mijloc, uitîndu-se dezorientat la Medoiu. Maiorul, din pricina încordării, părea gata să se repeadă asupra lui. Medicul însă îşi văzu mai departe de pacient. După ce-i luă pulsul, murmură ca pentru sine: — Hm! Ciudat!... Foarte ciudat! — Ce-i ciudat, domnule doctor? izbucni Medoiu, nemaiputînd să-şi stăpînească nervii. Doctorul îi răspunse numai după ce mai ridică o dată pleoapele ofiţerului ce zăcea fără cunoştinţă: — Zic ciudat, pentru că un asemenea caz n-am mai întîlnit pînă azi. Nu glumesc cînd afirm că e mort şi totuşi trăieşte. Zîmbi hîtru şi mustaţa i se duse într-o parte. — Moarte clinică? întrebă Medoiu în şoaptă, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de cel în cauză. — A, nu! E căzut într-o stare letargică... Provocată, probabil, de o substanţă chimică. Mai putea fi provocată şi pe cale hipnotică. — Baţi cîmpii, doctore! se înfurie Medoiu. — Îmi sînteţi superior în grad şi puteţi să credeţi orice, îl înfruntă doctorul cu o linişte şi siguranţă care-l determinară pe maior să-şi regrete izbucnirea. Mort nu e şi nici nu cred că o să moară... anumite reflexe răspund, altele nu... Să nu vă faceţi griji, se va trezi singur. Îl lăsaţi la noi? — Necesită vreo intervenţie? — Trebuie să-l ţinem sub observaţie, preciză doctorul, privindu-şi din nou pacientul ca pe o curiozitate muzeistică. Maiorul se întoarse cu gîndul la misiunea lui Doinaş şi la incredibila stratagemă a nemţilor. „Ce s-o fi petrecut acolo, în vila aia? se întrebă el disperat, fără să-şi desprindă ochii de la străinul ce i se substituise lui Doinaş. De ce au avut nemţii nevoie de toată tevatura asta, că doar tratativele le erau favorabile? Ce s-a petrecut între Doinaş şi Brauner?” În căutarea unor răspunsuri, maiorul se apropie de necunoscutul întins pe canapea şi-i cercetă cu luare-aminte faţa cadaverică: substituitul nu semăna deloc cu Doinaş. Chipul „mortului” avea trăsături frumoase, plăcute. Însă părul blond, moale şi rar, pieptănat peste cap, îl îndepărta din capul locului de imaginea lui „B-39”. „Ce fel de substituire o mai fi şi asta? De ce, mama dracului, au avut nevoie de ea? Să mi-l ia pe Doinaş şi să-mi lase în loc un agent de-al lor în uniformă românească? Doar de noi depinde operaţiunea solicitată de Gehlen!” Medoiu îi aruncă tînărului în halat alb o căutătură scurtă şi aspră, după care se apucă să pipăie, cu buricele degetelor, buzunarele străinului pîndind totodată, cu teamă, somnul neobişnuit de adînc al căpitanului — nu cumva să facă ochi şi să-l surprindă scotocindu-i uniforma. Scoase la lumină, pe rînd, o batistă, un pieptene, o tabacheră cu ţigări bulgăreşti, leva în bancnote de o sută. În buzunarul de la căptuşeala vestonului dădu peste un portvizit; găsi în el o legitimaţie ce atesta că necunoscutul întins pe canapea ca pe o năsălie se numea Tudose C. Mitai şi făcea parte din efectivele armatei române. O fotografie îl înfăţişa în uniformă de căpitan. Din portvizit, maiorul mai scoase un plic şi mare-i fu mirarea cînd constată că-i era lui adresat — „Domnului maior Constantin Medoiu. Personal.” Se răsuci şi întîlni privirile calme ale doctorului. — Doriţi să vă las singur? nu ezită acesta să-l întrebe. — Nu, nu, se apără maiorul părînd că i-ar fi frică să rămînă singur cu un mort-viu. Deschise plicul şi dădu peste o scrisoare bătută la maşină, în româneşte. Citi pe loc, cu respiraţia tăiată:   Stimate domnule Maior Medoiu, Vă rog să binevoiţi a primi şi accepta respectuoasele noastre scuze pentru ceea ce veţi socoti a fi, pe bună dreptate, un incident penibil. Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare. Sper însă să manifestaţi, în continuare, faţă de mine o camaraderească înţelegere şi indulgenţă. În momentul în care mesagerul meu, a cărui stare cataleptică nu trebuie să vă alarmeze, va fi din nou apt să vorbească, veţi lua cunoştinţă de punctul nostru de vedere care, nutresc speranţa, vă va da depline satisfacţii. Vă asigur de înalta mea stimă şi consideraţie, Lt.-col. R. Gehlen   Ridicîndu-şi ochii de pe scrisoare, Medoiu se lovi iar de medicul de gardă şi, fără voie, se încruntă de parcă acesta ar fi jucat un rol ascuns în tot ce se petrecuse şi se mai petrecea încă în acea noapte. Mai citi o dată scrisoarea, după care îi aruncă mesagerului lui Gehlen o căutătură rea, furioasă, şi-l înjură printre dinţi: „Dormi, 'tu-s...! În timp ce noi stăm ca pe jăratec.” Apoi îl linişti pe doctor, prevenindu-l: — Nu-i un caz... Aşa ne asigură scrisoarea. O să se trezească... Nu mi se spune peste cît timp, dar îşi va reveni. Ieşi deschizînd nervos uşa şi locotenentul Nica sări în picioare, ca împins de un resort. — Îl iei de aici şi-l duci la cabinetul de la Mesteme, îi ordonă maiorul fără să-şi ascundă supărarea. O să-şi facă somnul la noi, auzi? Iar tu să nu te mişti de lîngă el pînă ce nu mă întorc. Nimeni să nu-şi bage nasul în cabinet! Ai înţeles? — 'nţeles, domnule maior! — Eu plec. Se împiedică din nou de figura de adolescent întîrziat a medicului şi-i mulţumi scrîşnit. Nu departe de poarta spitalului îl aştepta „Ford”-ul. Se aruncă furios lîngă şofer şi-l întrebă: — Mă, tu mai ţii minte unde ai fost cu locotenentul Nica? — Da, să trăiţi! răspunse şoferul. Pe Aviator Zorileanu. — Ei, acolo să mă duci şi pe mine! — La vilă? — La vilă... Maiorul Medoiu îşi simţea nervozitatea că pe o a doua temperatură a organismului, provocată parcă de un corp străin, stare de care nici unul dintre cei prezenţi nu era vinovat, nici măcar curierul lui Gehlen. Nu încerca să se calmeze. Ştia, din capul locului, că nu va izbuti. Îşi aprinse o ţigară şi, în timp ce automobilul gonea în noapte, retrăi intens cele petrecute în ultimele două ceasuri. Nu pricepea, oricît s-ar fi frămîntat, sensul răpirii lui Doinaş... căci răpire se numea acest act deliberat, întreprins de agenţii lui Gehlen. În ce scop l-au făcut? Ce i-a împins? Doar tratativele pe tema Operaţiunii doctor Ring intraseră pe făgaşul dorit de ei şi, în acest scop, Doinaş fusese împuternicit să comunice, odată cu consimţămîntul Biroului 2, şi condiţiile în care, „căpitanul Robert Iamandi” ar urma să acţioneze la Lisabona în sprijinul conspiratorilor germani... La ora asta, Doinaş trebuia să fie de mult „acasă” şi să-i raporteze rezultatele acestui prim contact din preliminariile operaţiunii. Hm! Ciudată stratagemă! îşi spunea Medoiu, stăpînit de aceeaşi stare de febrilă nervozitate. Ce l-o fi determinat pe Gehlen s-o iniţieze? Neîncrederea în noi? Să fi scăpat Doinaş o vorbă nu prea bine cumpănită?” Printre multe altele, convorbirile de lucru cu „B-39” luaseră în consideraţie şi ipoteza unei eventuale răpiri. Dar şi-o imaginaseră ceva mai tîrziu, avînd loc în Portugalia sau pe teritoriul altui stat şi nicidecum pe cel al României. Înaintînd anevoie prin hăţişul întrebărilor, maiorului i se păru că începe să descopere cauza excesivei sale iritări. Şoferul îl smulse însă din strînsoarea gîndurilor. — Am intrat pe Aviator Zorileanu. Unde să opresc? — Chiar la poarta vilei. Strada, ca dealtfel întregul Bucureşti, era prăbuşită în întuneric. Medoiu o scrută fără succes, deşi automobilul îşi micşorase viteza. — Am ajuns, îl anunţă omul de la volan şi frînă. Medoiu coborî, şi cît timp cercetă vila, nu se depărtă de portiera „Ford”-ului. În noapte, clădirea cu un etaj, fără nici un licăr de lumină la ferestre, părea părăsită. Numai în momentul acela maiorul înţelese gratuitatea acţiunii sale. Mai mult ca sigur că reprezentantul sau reprezentanţii lui Gehlen părăsiseră de mult vila, luîndu-l şi pe Doinaş cu ei. Iar dacă mai erau în casă, nu-i vor deschide. Se îndreptă totuşi spre poartă; nefiind zăvorită, intră. O potecă din dale îl conduse spre o scară de piatră, urcă patru trepte şi se pomeni la uşa imobilului. Ca să poată citi numele locatarului înscris deasupra soneriei, îşi scoase bricheta. La pîlpîirea flacărei, desluşi: „Dr. Richard Steltzer. Consilier al Legaţiei Germane în România”. „Ah, iată pe ce «teritoriu» s-a produs răpirea lui Doinaş!”, îşi spuse maiorul, surprins de constatare. Personalitatea consilierului lui von Killinger îi era cunoscută, ceea ce nu-l determină să bată în retragere. Sună. Aşa cum se aştepta, nimeni nu veni să-i deschidă. Mai apăsă pe buton de cîteva ori... Vila era şi ea... „moartă”. Nu mai avea nici un rost să stăruie. Se întoarse la maşină, înciudat acum pentru modul cum îşi risipise timpul. — La Mesteme! ordonă Medoiu, căutîndu-şi tabachera. Prin parbrizul maşinii, mai scrută o dată strada devenită de vreo doi ani un soi de proprietate a diplomaţilor germani. Şi, pe cînd trăgea cu sete din ţigară, se apropie iar de cauza reală a enervării sale. 2 La sediul Marelui Stat Major, maiorul Medoiu trecu mai întîi pe la cabinetul medical amenajat în subsolul clădirii. Deşi moţăia pe un scaun, lîngă uşă, locotenentul Nica îi auzi paşii, se ridică, îndreptîndu-şi ţinuta. — Ce face? întrebă maiorul, arătînd cu capul în direcţia uşii. — Doarme dus... poţi să tai şi lemne pe el... Totuşi maiorul deschise uşa, dar nu intră, îşi virî numai capul: în cabinet, la lumina unei lămpi de birou, doctorul Mihăilă citea o carte. În dreapta sa, agentul F.H.O.-ului zăcea în aceeaşi poziţie ca şi în camera de gardă a Spitalului militar: cu faţa în sus, cu braţele întinse de-a lungul trupului, rigid ca un cadavru. „Doarme!... Fără să-i pese de nimic... 'tu-i...”, îl înjură Medoiu în gînd. — Intraţi, domnule maior! îl pofti doctorul, ridicîndu-se. Medoiu rămase mai departe în uşă. — Puteţi să-mi explicaţi prin ce-i cazul ăsta ieşit din comun? — Cît timp nu ştim prin ce mijloace a fost adus în stare cataleptică, nu greşim socotindu-l un caz ieşit din comun, răspunse doctorul în şoaptă. Vreau să vă cer permisiunea să-l mut în camera cealaltă, am dincolo două paturi disponibile. În semiobscuritatea cabinetului, neamţul părea că păşise de mult în lumea umbrelor. Şi nu-i trecuse nimănui prin minte să-i aşeze frumuşel mîinile pe piept... — Două paturi?... Foarte bine — încuviinţă maiorul, o să mai bag pe cineva... să-l supravegheze... Dumneata cînd te schimbi? — Abia mîine seara, la orele 20. — Doctore, discreţie totală, îi preveni Medoiu şi se întoarse spre Nica. Ai auzit şi dumneata? — Da, să trăiţi! — Îl trimit pe Petre să te schimbe, mai zise si închise uşa.   Nici în biroul său nu-şi regăsi maiorul Medoiu calmul pe care, în împrejurări mult mai grele, izbutea să şi-l impună. Se întorcea mereu la cele cerute de Gehlen în scrisoarea găsită asupra neamţului: să aibă răbdare, să aştepte clipa redeşteptării la viaţă a curierului. Or, tocmai aşteptarea asta îl exaspera... Cum aşa, să-i fie răpit Radu Doinaş, iar el să stea în expectativă, cu braţele încrucişate? Începu să umble iritat prin cabinet, trăgînd cu năduf din ţigară, întrebîndu-se cu revoltă: „Unde puteau să-l ducă? Şi cum de-au îndrăznit?” În uşă se ivi ofiţerul de serviciu. — Îmi permiteţi, domnule maior? Vă raportez că de pe aerodromurile controlate de noi n-a decolat nici un avion. În schimb, punctul de supraveghere al aerodromului de la Otopeni ne informează că între orele 23 şi 24 au decolat trei avioane de transport tip „Junkers”... zboruri neanunţate. Un zbor spre Varşovia... altul spre Budapesta... cel de-al treilea spre Sofia. Vă mai raportez că am transmis ordinul adresat punctelor de frontieră. Ofiţerul de serviciu tăcu, rămînînd mai departe în poziţie regulamentară. Medoiu îi mulţumi şi se reaşeză la birou, copleşit de gînduri. Puţin mai tîrziu, căută scrisoarea lui Gehlen, o reciti, deşi o ştia de-acum pe de rost: Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, ştiu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare... Manevra nu era altceva decît un act de răpire şi încă unul săvîrşit pe teritoriul ţării, iar victima un ofiţer al armatei române. „Paştele şi grijania...! se pomeni Medoiu înjurînd, de astă-dată cu glas tare. Operează ca la ei acasă!” Mai gîndi că oricare dintre avioanele care decolaseră între orele 23 şi 24 de la Otopeni puteau să aparţină răpitorilor. Oboseala îl împinse în singurul fotoliu din cabinet, se simţi cuprins de moleşeală şi îşi spuse că tare i-ar fi prins bine dacă cineva s-ar fi îndurat să-i scoată cizmele. Căscă şi adormi brusc, soldăţeştc. Puţin mai tîrziu, avu chiar un vis. Se făcea că Luiza Văitoianu se furişase în birou, ca o umbră. În prima clipă se indignase: agenta „B-40” încălcase cu insolenţă consemnul conspirativ. Cum de îndrăznise? Stabilise doar ca loc de întîlnire sediul Poliţiei şi nu al Mesteme-ului! Supărarea se transformase însă repede în fericire şi, ridicîndu-se să-i dea onorul, descoperi jenat că-i lipseşte chipiul. Luiza, înţelegătoare, îl invită să-şi reia locul în fotoliu, explicîndu-i că nu intrase decît să-l întrebe ce să-i pregătească de mîncare. „Ce-ai zice, dragule, de o tocană cu mămăliguţă?” Întrebarea îl înduioşă. Cînd apucase Luiza să-i afle preferinţele? Tocmai întinsese braţele să-i cuprindă mijlocul şi s-o tragă drăgăstos la piept, cînd constată nedumerit că nu „Nebuna din Sărindar” îi pusese întrebarea, ci maică-sa, îmbrăcată toată în negru, ca în ziua în care îşi îngropase bărbatul. „Unde e Luiza? Ce-ai făcut cu ea?” se nelinişti Medoiu. „E dincolo, răspunse bătrîna. Mi-a zis să-ţi gătesc eu, că-ţi place mai mult mîncarea mea.” „Mamă, de ce te amesteci mereu în viaţa mea intimă?” îi reproşă el bătrînei şi se repezi dincolo s-o împace pe Luiza. Nimeri într-o tranşee adîncă, deasupra cu un cer de plumb, foarte jos. Luiza dispăruse şi Medoiu porni s-o caute... Plouase... tranşeea era băltită... aluneca şi, de fiecare dată, cădea în noroi pe acelaşi genunchi, cel drept. Auzi, deodată, un rîs sarcastic... îl recunoscu, era al ziaristei. „Nu-i singură... Iarăşi şi-a călcat cuvîntul... Mi-a promis doar!” Rîsul femeii deveni frivol şi el continuă cu disperare s-o caute. Istovit, se lipi de o uşă umedă. „Poate-i mai bine să n-o deschid, şovăi Medoiu cu mîna pe clanţă. Mi-am spus de atîtea ori să nu mă încred în fidelitatea ei!” Împinse uşa cu furia răzbunării. Încremeni speriat... în bordeiul acela de pe linia frontului se văzu pe sine. La lumina pîlpîitoare a opaiţului, se hîrjonea, pe un „pat” de paie, cu Luiza, încercînd să şi-o supună. În zburdălnicia ei echivocă, femeia cînd se lipea de el, cînd, cu mişcări feline, îi scăpa, hohotind aţîţător. Medoiu înregistra cu durere şi ruşine eşecurile, iar cînd „Nebuna” dădu într-un rîs batjocoritor, se trezi din somn năduşit şi cu un gust amar în gură. Privi buimac în jur; îşi aminti de vis, se ridică tulburat din fotoliu. Simţi că se sufocă, stinse lumina şi deschise larg fereastra. Dinspre Cişmigiu, răcoarea nopţii de toamnă năvăli în încăpere, învăluindu-l ca o binecuvîntare. Îşi aprinse o ţigară, apoi îşi afundă privirile în oceanul de întuneric în care plutea, noapte de noapte, Bucureştiul. Luiza Văitoianu. „agenta B-40”, i se furişa rareori în vise, dar mereu în acelaşi mod; îl ademenea, îl încuraja, iar el, asemenea unui neiniţiat, se lăsa atras în joc, trăind intens apropierea clipei cînd, în fine, avea să-i destăinuiască cît de mult o iubea... Pe neaşteptate însă, atitudinea Luizei se modifica, se retrăgea nemulţumită din braţele lui, strigîndu-i: „M-am lămurit şi cu tine... eşti la fel ca ceilalţi!...” Se trezea atunci din vis, bucuros totuşi că eşecul se consumase într-o lume fără martori. „Mi-e tare dor de ea!” Medoiu recunoscu în sinea sa că aştepta cu nerăbdare să se întoarcă cu bine din misiunea în care tot el o expediase. Mai aprinse o ţigară. Tutunul şi răcoarea îi făceau bine. Nopţile deveniseră mai lungi, mai obositoare, prevestind apropierea iernii. Deîndată îi apărură în faţa ochilor tranşeele Stalingradului, puternicile ciocane de foc ale artileriei ruseşti, care, în ultima vreme, se declanşau odată cu ivirea zorilor. Peste puţin timp îi vor parveni sintezele informative şi va căuta, în primul rînd, rubrica Pierderi. Numărul morţilor, al răniţilor şi dispăruţilor fără urmă creştea de la o zi la alta, confirmînd apropierea unui dezastru atît de previzibil pe harta operaţiunilor. Încă nu era prea tîrziu pentru a se salva flancurile frontului, dar führerul respingea cu încăpăţînare singura soluţie realistă — retragerea. „Într-o zi — îşi spunea Medoiu cu gîndul la Stalingrad —, şi ziua asta nu e prea departe, mareşalul va trebui să-i mulţumească lui Şteflea pentru cutezanţa de a nu-i fi executat întru totul ordinele... Ce s-ar fi întîmplat acum, dincolo de Don, dacă Şteflea n-ar fi «măsluit cărţile» şi ar fi pus la dispoziţia neamţului tot ce a pretins — mai toată armata română?” Din vîrful unui plop, o pasăre de nopte ţîşni luîndu-şi zborul, şi fîlfîitul aripilor îl sperie pe Medoiu întocmai ca în anii copilăriei. Închise cu părere de rău fereastra, trase draperiile de camuflaj şi aprinse lumina. Brusc se trezi chinuit de aceleaşi întrebări: „Unde l-o fi dus pe Doinaş? Să-l fi scos din ţară? De ce acest efort cînd cheia misiunii de la Lisabona se afla în mîinile noastre?” 3 Spre seară, unul din cele patru telefoane sună o singură dată şi scurt. Fără a-şi ridica ochii de pe documentul ce-l citea, maiorul Medoiu întinse maşinal mîna şi ridică receptorul. — Am onoarea, domnule maior... Vă deranjează căpitan doctor Mihăilă... Maiorul se lumină dintr-o dată la faţă şi-şi trase de pe nas ochelarii, ca şi cum fără ei i-ar fi venit mai uşor să vorbească la telefon. Zise: — Vă ascult, domnule doctor. — Vă raportez că „mortu”-i pe picioare, bine mersi... Îmi cere să-i fac urgent o injecţie cu glucoză... — Păpică nu cere? — Nu... Apă şi glucoză... asta-i tot ce pofteşte... — În ce limbă v-aţi înţeles? se interesă maiorul. — Vorbeşte curent româneşte. — După injecţie, expediaţi-mi-l sus, cu locotenentul Nica! Vă mulţumesc şi vă reamintesc: discreţie totală. Rămase un timp gînditor, cu privirile în gol: nu şi-l imagina pe mesagerul lui Gehlen în picioare, mişcîndu-se, revenindu-şi. Mai mult ca sigur, şi-a controlat portvizitul. Dispariţia plicului trebuie să-l fi bucurat şi să-i fi redat încrederea în continuarea cu succes a misiunii... Îi era clar acum că Gehlen sau Brauner a recurs la această stratagemă pentru a cîştiga timp şi a bloca încă din start orice iniţiativă de căutare a lui Doinaş. „Să-l fi cărat peste hotare? Da' de ce?” Simţind că se va enerva din nou, reluă cercetarea unor rapoarte şi telegrame expediate de ataşaţii militari de peste hotare; mai toate semnalau ecourile bătăliei din răsărit, comentau rezistenţa armatei roşii, iar, ca urmare firească a acesteia, prevedeau intensificarea activităţilor clandestine ale partizanilor comunişti din Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia. După o primă lectură a documentelor, se întoarse la raportul ataşatului militar de la Ankara: una dintre informaţii merita să fie exploatată, bineînţeles, dacă, în conexiune cu alte informaţii, va rezulta această necesitate.   „În seara zilei de 20.10.42, fiind invitat la un cocteil oferit de d-na Monique Pucheu, soţia ataşatului militar al guvernului de la Vichy, mi s-a oferit prilejul de a sta de vorbă cu dl. Henri Léger, ataşatul militar al Elveţiei. Acesta m-a întrebat, fără ocol, care va fi poziţia d-lui mareşal Antonescu şi a guvernului său, dacă Hitler nu va cuceri Stalingradul şi ruşii îi vor condamna trupele la o nouă iarnă rusească. Vor manifesta şi pe mai departe încredere în capacitatea militară a aliatului german? După cîte mi-am dat seama, pe dl. Henri Léger nu-l interesau prea mult răspunsurile mele, ci dorea să-mi comunice, ca unui vechi amic ce-i sînt, că s-a întors de curînd de la Berna. Acolo s-a întîlnit cu un ziarist elveţian, acreditat la Berlin, care se bucură de trecere în cercurile conducătoare naziste. De la acest ziarist, dl. Léger a aflat că Himmler şi R.S.H.A.-ul menţin un contact permanent cu legionarii din Germania şi n-au renunţat la planul lor de a-i aduce la putere.”   Medoiu, cu acelaşi gest devenit reflex, îşi scoase ochelarii şi-i abandonă neglijent pe birou. Se gîndi la cocteilurile acelea şi le compară cu mici pieţe de desfacere guvernate de principiul trocului: — Eu îţi dau informaţia asta, tu ce-mi dai în schimb? Desigur, se vindeau şi se cumpărau mai ales informaţii „toxice”. Altele meritau însă a fi exploatate cu răbdare şi inteligenţă... Cu inteligenţă şi răbdare îşi dovedeau valoarea. Cumpăni îndelung informaţia din Berna — via Ankara — şi ajunse la concluzia că numai după înapoierea Luizei Văitoianu din Germania va fi în măsură s-o evalueze cu adevărat şi să ia măsurile ce se impuneau. În rest, era de aşteptat o reacţie violentă a mareşalului. Mai zilele trecute, şeful Marelui Stat Major în persoană îi sugerase conţinutul unei scrisori ce urma s-o adreseze führerului, în care să-şi exprime nemulţumirea pentru modul cum erau conduse operaţiunile de dincolo de Don, precum şi pentru atitudinea jignitoare a comandamentelor germane faţă de trupele române. Dar, după cum aflase chiar şi de la generalul Şteflea, deşi pe front se adevereau, cuvînt cu cuvînt, previziunile înscrise în memoriul lui Iacobici, mareşalul era încă departe de o hotărîre antigermană. Maiorul Medoiu nu subestimă totuşi valoarea informaţiei de la Ankara şi notă în josul paginii: „A se remite o copie S.S.I.-ului”. „Poate că vulpoiul de Cristescu, socoti el, ştie în chestiunea asta ceva mai mult decît mine”. Se ridică, adună în grabă dosarele de pe birou şi le închise în seif, intenţionînd apoi să-l cheme la telefon pe Cristescu. Apăru însă ofiţerul de serviciu şi-l informă că locotenentul Nica, însoţit de un domn căpitan, se prezentase la raport. — Lasă-i să aştepte cinci minute... În realitate, era nerăbdător să se întîlnească cu mesagerul lui Gehlen, să-i audă, în sfîrşit, explicaţiile. Îşi făcu de lucru la fereastră, o deschise, o acoperi imediat cu storul de camuflaj. Cercetă încăperea ca pe o scenă pe care harul şi viclenia a doi actori aveau un cuvînt greu de spus. Se reinstală la birou şi împinse la vedere scrisoarea lui Gehlen, actele false ale „oaspetelui”. Apoi aşteaptă mohorît să se scurgă restul minutelor. Cînd auzi uşa deschizîndu-se, intră imediat în rol. Cei doi ofiţeri, la fel de înalţi şi de chipeşi, se opriră la doi paşi de birou, în poziţie de drepţi. Medoiu îl măsură pe neamţ cu priviri reci, duşmănoase, şi trase o primă concluzie: Gehlen îşi alesese cu pricepere mesagerul. — Dumneata, locotenent Nica, poţi să te retragi! Ofiţerul execută un „la dreapta” ca pe cîmpul de instrucţie şi se îndreptă cu pas rigid spre uşă. Străinul însă înţelese că trebuie să rămînă mai departe nemişcat, pînă la comanda, „pe loc repaus”. Medoiu nu-şi îmbună privirile: dorea ca neamţul să-i reţină fără echivoc atitudinea glacială. Mai lăsă apoi ca şi tăcerea îngrămădită pe „scenă” să-i sublinieze adversitatea. În cele din urmă, i se adresă maliţios, ca unui oaspete nedorit: — Vă permit să vă recomandaţi. — Sînt căpitanul Lantz Bruno, din Grupul operativ Balcani, de sub comanda directă a domnului locotenent colonel Gehlen. Limba românească perfectă în care-i răspunsese „musafirul” iscă cea de-a doua întrebare a lui Medoiu: — Originar din România? — Nu, domnule maior... Doar bunicii şi părinţii s-au născut la Sibiu. Am învăţat româneşte de mic, în casa părintească... Apoi am urmat cursurile Universităţii din Cluj. „Dacă a studiat la Cluj, îşi spuse Medoiu, fiind totuşi născut în Germania, trebuie să fi intrat de mult în atenţia S.S.I.-ului.” — Sînteţi în uniforma armatei române... Cu ce drept? Cuvintele răsunară aşa cum voise: grele, acuzatoare, subliniindu-i nemulţumirea. — Execut un ordin, se explică Lantz, în cadrul unei misiuni de care dumneavoastră aveţi cunoştinţă. Curînd, după ce vă voi transmite mesajul verbal al comandantului meu, avînd răspunsul şi permisiunea dumneavoastră, mă voi retrage şi voi părăsi imediat teritoriul României, în uniforma Wehrmacht-ului. Maiorul Medoiu îl asculta încruntat, cu ochii aţintiţi pe actele celui ce îşi spunea Bruno Lantz. „Au intuit supărarea mea... au intuit-o şi l-au pregătit pe dumnealui în acest sens.” Îşi ridică fruntea, aşa încît Lantz să-i reţină încruntarea. — Unde se află în momentul de faţă ofiţerul meu, căpitanul Robert Iamandi? Se ridică furios de la birou şi după ce descrise prin încăpere un semicerc, se opri, gata parcă să-şi ia în pumni interlocutorul. Căpitanul Lantz rămăsese respectuos, în poziţia de drepţi, şi nu părea îngrijorat de furia maiorului român. — La ora aceasta, domnul căpitan Robert Iamandi, însoţit de domnul maior Brauner, se află în Bulgaria, la 45 kilometri de Sofia, într-o vilă specială. — Cum aţi îndrăznit? şuieră Medoiu, mînios, printre dinţi. Cum aţi îndrăznit ca, la adăpostul unei misiuni care nici măcar n-a fost definitivată, să vă introduceţi în ţară, în uniforma armatei mele, să-mi răpiţi un ofiţer?!... Furia „jucată” a maiorului Medoiu se metamorfoză, fără voia sa, într-una reală, înroşindu-i pomeţii obrajilor. Ştia însă că nu-i era îngăduit să cadă pradă nervilor, „manevră” astfel ca să-şi recapete stăpînirea de sine. Se întoarse la birou şi, reaşezîndu-se, îşi apropie documentele. — Cu permisiunea dumneavoastră, o să vă răspund, vorbi neamţul cu o linişte interioară proprie agenţilor dotaţi cu o voinţă puternică. Maiorul îl străfulgeră din nou cu o privire duşmănoasă, adresîndu-i-se în gînd: “O să te ţin în picioare de o să te ia toţi dracii! Smirnă să-mi stai! Să rămîi şi tu cu o amintire «frumoasă».” — Vă ascult... — Domnul locotenent-colonel Reinhard Gehlen, comandantul meu direct, m-a împuternicit ca, în numele său, să vă rog respectuos să-i acceptaţi scuzele. Domnia-sa recunoaşte că a comis faţă de Biroul 2 al armatei române şi faţă de dumneavoastră personal un act ireverenţios. Vă mai roagă ca, în aprecierea acestui act de necuviinţă, să aveţi în vedere particularităţile misiunii mixte în pregătire. Comandantul meu vă mai transmite că măsura sa, care, pe bună dreptate, v-a supărat atît de mult, a fost concepută şi aplicată numai din dorinţa de a menaja Biroul 2, de a asigura misiunii o securitate deplină. Căpitanul Lantz vorbise fără poticniri, cu o voce egală, foarte controlată, aidoma unui diplomat versat. — Ce mai aveţi să-mi transmiteţi? întrebă Medoiu, fără a se lăsa însă ademenit de tonul împăciuitor al celuilalt. — La vila situată la 45 kilometri de Sofia, maiorul Brauner, gazda domnului căpitan Robert Iamandi, îi face ofiţerului dumneavoastră o instruire foarte minuţioasă, în vederea îndeplinirii misiunii în pregătire... Medoiu interveni scurt şi violent: — Dumneavoastră, domnule căpitan, ce ştiţi despre această misiune? „Ăsta poate să stea nemişcat ore în şir, îşi spuse maiorul. E născut parcă să stea drepţii.” — Doar atît, răspunse Bruno Lantz fără să şovăie, că-i vorba de o misiune în Turcia, numită Faro-43. Maiorul Medoiu îşi întoarse ochii la mesajul lui Gehlen şi se prefăcu că-l citeşte de la distanţă. De fapt, urmărea să cîştige timp. Răspunsul lui Lantz îi dezvăluise că instruirea lui fusese făcută cu scopul evident de a-şi „intoxica” adversarii, în cazul că ar fi căzut în vreo capcană a englezilor sau a ruşilor, căci operaţiunea în pregătire avea un alt indicativ şi urma să fie executată nu în Turcia, ci în Portugalia. Dacă socotea răspunsul lui Lantz ca fiind satisfăcător, atunci, implicit, se cuvenea să accepte şi ideea că răpirea lui Doinaş reprezenta, într-adevăr, o măsură germană menită să asigure viitoarei operaţiuni o securitate deplină. „În fond, cel care risca, gîndea maiorul, iniţiind, peste capul comandanţilor şi al conducătorilor nazişti, misiuni secrete de contactare a inamicului din Vest, era Gehlen. Iar el este un prea bun profesionist ca să-şi permită să fie superficial.” Îşi întoarse brusc capul spre Lantz, vorbindu-i repezit: — Am impresia că partea cea mai importantă a mesajului încă nu mi-ai transmis-o. — Nu greşiţi. Domnul colonel vă roagă ca în ziua în care omul dumneavoastră de la Ankara va fi gata să-l primească pe domnul căpitan Robert Iamandi, să binevoiţi a expedia la Sofia o ilustrată. Textul n-are nici o importanţă, ci doar semnătura — Clara. — Clara?! se miră Medoiu. — Da... Adresa este următoarea : Sofia, Cutia poştală 301, domnului Iorgu Veselinov. Maiorul luă un creion dintr-un pahar ce străjuia pe birou un dosar voluminos şi deschise o agendă. Îngînă: — Sofia... Cutia poştală 301... Şi în timp ce scria, pe chipul maiorului se aşternu un surîs, la început neutru, apoi zeflemitor. Clara, ai spus... Şi dacă ilustrata mea se pierde... se rătăceşte? — Vă rog să-mi permiteţi să continui. O ilustrată, da, aveţi dreptate, se mai poate rătăci, dar două din trei ar fi mai dificil. Medoiu nu respinse explicaţia, dar ceru să i se precizeze: — Cum şi în ce mod domnul Iorgu Veselinov îmi va confirma că a primit ilustrata expediată de Clara? — În această chestiune domnul locotenent-colonel Gehlen vă roagă pe dumneavoastră să binevoiţi a stabili modalitatea. — Îi mulţumesc! izbucni maiorul ironic, îi mulţumesc pentru nobila sa generozitate! Mai întîi mă înghesuie cît poate şi pe urmă mă îndeamnă să mă mişc firesc, după bunul său plac. Tonul îi era acum sever şi autoritar: Te rog să-i transmiţi comandantului dumitale profunda mea indignare... Ne-a solicitat o colaborare delicată pentru ambele părţi, nu l-am refuzat, deşi nouă, la ora actuală, numai misiunea asta nu ne lipsea. În consecinţă, tocmai pentru că am fost implicaţi într-o asemenea misiune, partea germană are obligaţia, înainte de orice, să discute cu noi toate detaliile viitoarei acţiuni, să ne dăm acordul, nu să fim puşi în faţa unui fapt împlinit, aşa cum s-a întîmplat aseară. Şefii dumitale să ia aminte că, din momentul acesta, partea română face răspunzătoare partea germană pentru orice surpriză neplăcută ce se va ivi pe calea realizării misiunii. Ai înţeles? ridică Medoiu glasul şi-l scrută pe solul F.H.O.-ului de jos în sus, ameninţător. — Am înţeles! „Am să-l ţin mai departe în picioare, îşi spuse Medoiu şi îşi aprinse o ţigară. Aşa, de-al dracului, n-am să-i ofer şi lui una... Să mă ţină minte.” — Iorgu Veselinov?!... izbucni iar, ironic. Sofia?!... Ilustrate?! Cum să subscriu la asemenea procedee puerile? Ce facem, ne jucăm de-a spionajul? Dacă omul de la Ankara, pe care căpitanul Robert Iamandi urmează să-l contacteze nu pentru nevoile noastre, ci ale voastre, propune anumite condiţii materiale şi tehnice, parole, locuri de întîlnire şi aşa mai departe?! Iar în cazul ăsta numai eu pot să-mi instruiesc ofiţerul, şi cum să-l instruiesc dacă mi l-aţi răpit? Ţigara din care trăgea cu lăcomie nu-l ajuta să-şi stăpânească nervii, furia năvălea slobodă în toată făptura sa şubrezită de nopţile nedormite, ca o viitură ce-i măcina barajele. Făcu un efort să nu sară de pe scaun şi să se repeadă la mesagerul lui Gehlen. Neamţul nu-l lăsă fără răspuns: Domnule maior, după ce o să ne indicaţi modul cum Iorgu Veselinov va confirma primirea ilustratei de la Clara, va avea loc o întîlnire de lucru între maiorul Brauner şi dumneavoastră. — Poftim! bătu Medoiu cu pumnul în birou şi se ridică în picioare. După ce mi-aţi răpit un ofiţer, acum îmi programaţi şi întîlniri de lucru?! Se opri la cîţiva paşi de Lantz. Şi, mă rog, unde mi-aţi programat întîlnirea? În Elveţia, în Turcia sau poate în Spania? Şi cine ar urma să mi-o organizeze? Nu cumva dumneata? I se uită în ochi cu o căutătură batjocoritoare. — Nu greşiţi, domnule maior, mie mi-ar reveni această responsabilitate, vorbi respectuos căpitanul Bruno Lantz, păstrînd acelaşi calm imperturbabil. Acum, că mă cunoaşteţi, poate mă veţi accepta mai uşor ca ofiţer de legătură între Angerburg şi Bucureşti. — Să te accept? Pe cine? Pe dumneata? îl luă Medoiu la rost. Pe dumneata, domnule, te-aş reţine cu plăcere într-un arest şi te-aş declara ostatec, condiţionîndu-ţi eliberarea de cea a căpitanului Robert Iamandi. — Regret, domnule maior, că misiunea pe care nu eu mi-am ales-o, ci mi-a fost ordonată direct de comandantul meu, ca oricărui soldat, v-a indispus într-atît. Oricum, sînt aici, deci sînt al dumneavoastră, puteţi dispune de persoana mea cum veţi crede de cuviinţă. Răspunsul lui Lantz răsunase demn, milităreşte, iar Medoiu, obişnuit să analizeze cu o riguroasă obiectivitate situaţiile operaţionale ale războiului din umbră, nu putu să nu remarce personalitatea trimisului lui Gehlen. Totuşi nu renunţă la ideea de a-l ţine în aceeaşi poziţie rigidă, regulamentară. „Dacă au cutezat să mi-l trimită în uniforma armatei noastre, gîndea maiorul, ceva mai potolit decît înainte, atunci să mi se supună, să-mi simtă gradul. — Cu ce intenţionezi să te înapoiezi la Angerburg? — Cu avionul. — Care va decola de unde? — Nu de pe teritoriul României, preciză diplomatic Lantz. — Îţi amintesc că eşti în uniforma armatei române... Unde intenţionezi s-o schimbi cu cea a Wehrmachtului? — Încă pe teritoriul României. — Nu ţi-am pus întrebările de florile mărului... Vocea maiorului era şi pe mai departe severă şi neprietenoasă, deşi mînia îi trecuse de-a binelea. După ce mi l-aţi răpit pe căpitanul Robert Iamandi, sînt interesat să-ţi asigur securitatea. — Vă mulţumesc, domnule maior. În privinţa securităţii mele, vă mărturisesc că s-au luat toate măsurile posibile, mergîndu-se pînă la capsula cu cianură de potasiu. Am jurat că nu voi ezita s-o folosesc. Maiorul Medoiu se convinsese mai demult de fanatismul unor agenţi nazişti, de aceea îl înfioră gîndul că la o adică, lui  Lantz i-ar fi trecut prin cap ca printr-un gest imperceptibil, să strivească între dinţi capsula cu cianură. Simţi deodată nevoia să-l descoasă. — De aici, încotro ai de gînd s-o iei? Noi te-am luat de pe targa unei ambulanţe. Cumva, tot cu targa trebuie să te transportăm la vila domnului consilier de legaţie Steltzer? — Am ieşit într-adevăr dintr-o vilă, dar nu ştiu a cui e... V-aş ruga să mă ajutaţi să ajung cu o maşină la „Cercul militar”. — La „Cercul militar”?! se miră sincer Medoiu. — Da, de acolo urmează să dispar... — Nu ţi-e teamă că voi fi tentat să-ţi iau urma? — Contez pe cuvîntul dumneavoastră de onoare că nu mă veţi supraveghea. — Şi eu m-am bizuit pe cuvîntul de onoare al şefilor dumitale. Cunoşti Bucureştiul? — Ca-n palmă! nu se codi Lantz să recunoască. Medoiu făcu din nou cîţiva paşi prin încăpere, trecu apoi la birou, rămase însă în picioare. Îi vorbi, de astădată, calm, dar la fel de glacial, dîndu-i de înţeles că mai era încă supărat: — Deci îţi datorez un răspuns. Cum şefii dumitale m-au luat prin surprindere, am nevoie de un timp de gîndire, aşa că o să mai aştepţi cît o să fie necesar — Am să aştept, domnule maior, se învoi neamţul. — Doreşti să serveşti cina? — Nu, mulţumesc. Medoiu apăsă pe un buton şi locotenentul Nica deschise uşa. — Ordonaţi, domnule maior! — Condu-l pe domnul căpitan acolo de unde l-ai adus. Şi ţine-i de urît... Cînd o să am nevoie de el, te sun... — 'nţeles! Bruno Lantz îşi puse pe cap chipiul, salută aidoma unui ofiţer român şi părăsi cabinetul. Un timp maiorul Medoiu nu fu în stare să se concentreze, trăind senzaţia că toate gîndurile îşi luaseră brusc zborul. Se aşeză ostenit şi îşi lăsă capul în mîini. Zăcu aşa, plutind parcă în gol, pînă ce, într-un tîrziu, ţîrîitul unuia dintre telefoane îi smulse o tresărire. Recunoscu imediat, în receptor, glasul mereu plin de voioşie al bunului său camarad şi prieten, şeful S.S.I.-ului. — Sînt eu, Jenică... Salve! Ce-i cu tine? Te pomeneşti că ţi-am stricat somnul? Ei, ce se aude, ai vreo noutate? Maiorul avu certitudinea că datorită telefonului îşi recăpătase dintr-o dată şi capacitatea de lucru. — Am... Nu pleci nicăieri? Ceva mai încolo, s-ar putea să am nevoie de tine. — Mă găseşti la datorie. Am ordin de la domnul mareşal să nu mă dezlipesc de lîngă telefon. Din zece în zece minute mă sună şi mă întreabă dacă sînt la curent cu mişcările lui Maniu, Brătianu, ce mai întreprind comuniştii... Ai zice că problemele interne îl chinuiesc mai rău decît cele de dincolo de Don... Te aştept, frăţioare! Salve! Interesul şeful S.S.I.-ului pentru destinul misiunii lui Robert Iamandi, aflat totuşi în fază incipientă, era îndreptăţit. Spionul de la Lisabona îi aparţinea, se implicase şi el în această încă obscură acţiune propusă de cei de la Angerburg. De altfel, fără aportul său, operaţiunea ar fi fost imposibil de conceput şi executat. „În fond, se întrebă Medoiu măsurând acum încăperea în lung şi-n lat, ce-ar fi de luminat în povestea asta?” Îşi scoase tabachera cu mişcări încete şi se puse iar pe fumat, fiind convins că fără ajutorul tutunului ar fi fost ca un om mort. Ţigara îi descătuşa, ca prin minune, baierele gîndirii. „Răpirea lui Doinaş! Ai prevăzut-o doar, începu el să reanalizeze situaţia. Ce-i drept, nu în faza asta preliminară... Te aşteptai ca Doinaş să se întoarcă cu răspunsul lui Gehlen, dacă acceptă sau nu condiţiile Biroului 2? Şi uite că nu s-a mai întors... Te-ai enervat peste măsură. De ce?” După alţi cîţiva paşi prin birou, după alte cîteva fumuri de ţigară trase în piept, îşi răspunse: „Pentru că nu actul în sine al răpirii m-a scos din sărite, ci subtextul său. Pur şi simplu, Gehlen ţine să mă avertizeze: «Medoiule, ai grijă, să nu încerci să mă tragi pe sfoară! Vezi, sînt în stare de orice... Pot oricînd să acţionez în ţara ta ca la mine acasă!»” Plimbîndu-se încoace şi încolo cu ţigara lipită de colţul gurii, Medoiu recunoscu că avertismentul lui Gehlen nu era lipsit de temei. Şi el, şi şeful S.S.I.-ului se pregăteau să-l tragă pe sfoară. „Atunci de ce te mai consumi atît că şeful unui puternic serviciu de spionaj îţi intuieşte intenţia şi-şi ia, din timp, măsurile de rigoare?”, se întrebă maiorul. Se pomeni, pe nesimţite, în postura lui Gehlen, analizînd debutul „partidei”. Aşadar, Gehlen nu mai aşteptase „tragerea la sorţi” şi, considerînd că „albele” îi aparţin din oficiu, îşi asumase responsabilitatea „deschiderii”; îl răpise pe Doinaş. „Te-ai cam pripit, domnule Gehlen, impunîndu-mi «deschiderea» asta, i se adresă Medoiu, în gînd, „aliatului” de la Angerburg. Ţi-ai complicat inutil viitoarele «mişcări». N-ar fi fost mai logic să fi aşteptat, mai întîi, să punem la punct datele operaţiunii? Nu te-ai gîndit ce reacţii poate să trezească în rîndurile noastre răpirea lui Doinaş?” Strivi mucul de ţigară în scrumiera de pe birou şi, înainte de a aprinde alta, ridică storul de la fereastră. Aerul rece de toamnă năvăli în încăpere cu miros de frunze moarte. „Aşadar, domnule Gehlen, prin răpirea lui Doinaş vrei să-mi impui jocul dumitale, reluă Medoiu „dialogul” mut cu şeful F.H.O.-ului, care, speriat de perspectiva războiului din răsărit, devenise subit conspirator antihitlerist. Adică de aici pînă aici am acţionat eu. Acum acţionezi dumneata, dar de aici şi pînă acolo! Nu, stimabile, te înşeli, voi acţiona aşa cum cer interesele ţării mele. Şi nu cum vrei mătăluţă! E clar?” Trăi intens iluzia că, pus în faţa unei asemenea replici categorice, lui Gehlen nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să se retragă umil din biroul său în întunericul serii. Stăpînit de un sentiment de uşurare, închise fereastra, se duse la telefon şi vorbi cu şeful S.S.I.-ului. — Ascultă, Jenică, ajută-mă să rezolv o problemă, spuse Medoiu direct. Am nevoie de cîţiva băieţi buni pentru un filaj, care, în teren, se poate dovedi a fi complex şi subtil, dar şi foarte simplu. — Mă, Costică, eu n-am în subordine decît băieţi buni, îl zeflemisi Eugen Cristescu cu glasul său calm şi sigur pe rosturile sale. Fii însă drăguţ şi explică-mi despre ce-i vorba. — Neamţul meu îmi cere să-i dau un om, să-l conducă pînă la, „Cercul militar” şi să-l lase acolo. — Aşa cum e, îmbrăcat în uniforma noastră? — Exact... Să-l lase la „Cerc”, în voie... că de acolo se descurcă el... — Să se ducă-n...! Lasă-l... — Uite însă că eu nu vreau să-l las în Bucureşti chiar de capul lui... — Asta-i altceva... — Păi d-aia am nevoie de băieţii tăi... Barem să aflu cum a ieşit din ţară, dacă nu ştiu cum a intrat. Nu sînt prea convins că l-au transportat pe Iamandi în Bulgaria. — Stai, bre, că povestea cu Bulgaria abia acum o aud. — Cum, mă, nu ţi-am spus? rîse Medoiu în silă. Na, că m-am ramolit! Se grăbi să-l pună la curent cu tot ce aflase de la Lantz şi conchise: Cum să cred că l-au cărat la 45 de kilometri de Sofia? — Măi, Costică, mă Constantine! Nu că aş vrea să te dezamăgesc, dar îţi amintesc că în activitatea noastră orice e posibil... E posibil, de pildă, ca într-o bună zi să afli că nevasta... aia cu care te bagi sub plapumă în fiece noapte... e o agentă a unei puteri străine. — Jenică dragă, sînt burlac, îşi permise Medoiu să se lungească la vorbă. Iar tu mai ai timp să divorţezi. Cristescu izbucni într-un rîs sănătos şi, după ce se potoli, reluă discuţia: — Auzi, Costică, un băiat de-al meu, plantat la un punct de frontieră cu Bulgaria, mi-a semnalat că în cursul nopţii, cam în jurul orei două, au trecut pe celălalt mal trei maşini germane. Medoiu manifestă interes pentru informaţie: — Cu civili, cu militari? — Amestecaţi! Iamandi al tău era în uniformă? — În uniformă... Căpitan! — Nu era nici un militar de-al nostru printre ei... Altceva i s-a părut băiatului meu suspect: într-una din maşini se afla un civil... în stare euforică. Se hlizea întruna fără să scoată o vorbă. Chestia asta îţi spune ceva? — A reţinut vreun semnalment? — Din păcate, nu... iar nemţii, avînd liberă trecere, au şters-o repede. — Ce mă sfătuieşti? — S-o laşi baltă! Nu te mai frămînta... Chiar dacă ţi l-au umflat pe Iamandi, fără noi n-au ce să facă cu el. Cheia operaţiunii e în mîna noastră. Auzindu-l oftînd ca o muiere neajutorată, şeful S.S.I.-ului izbucni iarăşi în rîs: — Şi mai dă-l pe Lantz ăsta în... mă-sii! Ducă-se, învîrtindu-se! — Mă, Jenică, îmi dai nişte băieţi buni? se încăpăţînă maiorul să-şi susţină cererea. — Pentru ce, Medoiule, pentru ce, doar ca să-i ia urma? — Vezi că pricepi? — Chiar crezi că Gehlen ţi-a trimis pe cap un tîmpit care nu bănuieşte că tu o să încerci să-l pui sub urmărire? — De asta ţi-am şi cerut nişte băieţi de ispravă. Maşina noastră l-ar duce, aşa cum m-a rugat, pînă la „Cercul militar”. Acolo, după ce va coborî, va întreprinde ceva... Deci ar fi indicat ca echipa de filaj să-l ia în primire de la „Cerc”. — Dar dacă neamţului tău îi vine pe drum ideea să coboare să zicem, la „Naţional”? — Ai dreptate, se dădu Medoiu bătut, la ce nu mă pricep, nu mă pricep, ce mai! — Ascultă-mă pe mine, Costică, din povestea asta cu filajul n-o să iasă nimic. Da' dacă tu insişti... — Insist..., se învioră maiorul, că undeva tot o să-i ducă pe băieţi!... Poate la casa cuiva sau poate la poarta unei unităţi. — Bine... Să văd ce pot să fac. Pînă atunci, mai trage de timp. Salut! Medoiu puse receptorul în furcă şi dintr-o dată, tăcerea se prăvăli peste el ca o lespede de vată, trezindu-i în suflet ciudata senzaţie că aluneca într-un vid luminos. Închise ochii şi se lăsă purtat pe aripile tăcerii: „Doamne, ce bine e! îşi spuse. Şi fă, Doamne, să ţină clipa cît mai mult!”. Printr-un gest involuntar, răsturnă paharul cu creioane de pe birou, trezind un roi de sunete stridente şi ascuţite. Se regăsi indispus de propria-i stîngăcie. „Ce dracu, nu l-am răsturnat de cînd mă ştiu, şi acum..., se mustră el în gînd. Barem să mai fi plutit aşa, fără aripi, un minut-două!” Îşi aprinse o ţigară şi, trecînd iar să analizeze situaţia, îşi aminti de cele convenite cu şeful S.S.I.-ului: „Fii sincer şi recunoaşte că Jenică are dreptate. Ia mai dă-l încolo de neamţ... Lasă-l să plece, că fără noi şi Iamandi n-are cum să se descurce. Hai, fii cinstit şi recunoaşte că nu soarta lui Doinaş te preocupă atît de intens... că-i în ţară, că-i în Bulgaria... «Culoarul» lui Brauner şi Lantz te interesează. Pe unde au intrat în ţară, pe unde au ieşit, dacă au ieşit... Cum va ajunge Lantz din nou la ai lui? Blestemaţii, intră şi ies din casa noastră după bunul lor plac!” Prin norii de fum de ţigară îl revăzu pe Lantz în uniforma armatei române, drept şi semeţ, ca un adevărat militar de carieră. „Cine ştie de cînd trăieşte dumnealui printre noi!... De cînd ne poartă uniforma... Nu m-ar mira să aflu că-i un obişnuit al restaurantului de la «Cercul militar»... Salutat de chelneri cu respect”. Şi iar simţi nevoia primară de a-l pedepsi pe Lantz pentru neobrăzare; apoi pe Brauner care avusese tupeul să i-l trimită pe Lantz în uniformă românească. După ce îşi mai aprinse o ţigară, recunoscu cît de puerile îi erau frămîntările. „Ce, parcă tu nu-ţi trimiţi ofiţerii, se luă el la rost, în uniforma lor, prusacă, să-i spioneze?” Se duse la uşă, o deschise şi-i ceru ofiţerului de serviciu să i-l aducă pe Lantz. 4 De data asta, maiorul Medoiu se purtă cu solul lui Gehlen ceva mai prietenos, îl invită să ia loc, se interesă dacă se mai resimte după starea cataleptică în care căzuse, îi atrase atenţia că n-ar dori să fie înţeles greşit. — Ca să fiu drept, domnule căpitan Lantz, sănătatea şi siguranţa dumitale pe teritoriul ţării mele mă interesează numai în măsura în care sînt legate de securitatea ofiţerului meu răpit de voi... — Vă mulţumesc pentru sinceritate... şi vă informez că mă simt excelent. — Domnule căpitan, datorez şefilor dumitale două răspunsuri. Primul: Iorgu Veselinov va confirma primirea ilustratelor Clara în modul următor: va arunca în cutia poştală a Legaţiei române de la Sofia o scrisoare de ameninţare adresată maiorului Vasile Teodorescu, ataşat militar. Maiorul meu va primi ordin să-mi raporteze urgent apariţia unei astfel de scrisori. Ai reţinut? — Cuvînt cu cuvînt, îl asigură Lantz. — Atrag atenţia, cu acest prilej, atît domnului locotenent-colonel Gehlen, cît şi domnului maior Brauner, că la Ankara, contraspionajul inamic este foarte puternic. De aceea avertizez cu toată seriozitatea să nu se întreprindă nimic, în cadrul misiunii Faro, fără acordul nostru. Este foarte important să reţii cu exactitate răspunsul meu. Lantz privi ţintă în ochii maiorului şi rosti apăsat: — Vă rog să nu vă îndoiţi de capacitatea memoriei mele... Dacă aş fi fost lipsit de ea, nu m-aş fi aflat acum aici. — Asta aşa e, îi dădu Medoiu dreptate. Eu însă, în calitatea ce o am, cunosc mai bine memoria căpitanului Iamandi decît pe cea a căpitanului Lantz. În concluzie, repet: partea germană să nu întreprindă nimic pînă ce eu nu voi pregăti bine terenul. Orice abatere de la acest avertisment poate să aducă prejudicii ireparabile ambelor servicii. După ce voi încheia la Ankara pregătirea terenului, voi publica în pagina a patra a ziarului „Timpul” un reportaj semnat de T. Valerian, în al cărui titlu se vor întîlni trei cuvinte: senzaţionala, ştiinţifică, soartă. Acestea vor însemna că pregătirile în vederea trecerii la îndeplinirea misiunii Faro s-au încheiat. Maiorul schiţă o mişcare cu mîna, să-şi apropie tabachera şi bricheta. — Fumezi? — Nu, nu, vă mulţumesc! — E de datoria mea să te întreb din nou, vorbi Medoiu după ce îşi aprinse ţigara, dacă ai reţinut ce-am spus mai înainte... căci n-am terminat. Ultimele cuvinte le rostise cu o satisfacţie bine ascunsă. „M-aţi fiert voi cu Doinaş, acum mi-a venit mie rîndul să vă fierb... O să-mi jucaţi cum o să vă cînt...” Urmărind să-l convingă pe maiorul român că memoria sa nu trebuie pusă sub semnul îndoielii, Lantz, fără să i se ceară, repetă cuvînt cu cuvînt tot ce i se spusese. — Recunosc, ai o memorie de excepţie, îl flată Medoiu. La exact trei zile de la apariţia reportajului, cineva din partea serviciului vostru să telefoneze în Bucureşti la numărul 1 02 36... 1 02 36... — 1 02 36! repetă Lantz. La ce oră? — Începînd de la şapte dimineaţa şi pînă la şapte seara. O femeie va răspunde în germană: „Marlene  la aparat”, după care omul vostru îi va cere legătura cu locotenentul Schwartz. Marlene va răspunde: „E plecat la Sofia şi vă roagă să-l căutaţi la «Grand Hotel Sofia».” Din momentul acela, trimisul meu îl va aştepta pe al vostru, timp de cinci zile, la cafeneaua hotelului, între orele 17.30 şi 18.30. Va fi îmbrăcat civil. Semn de recunoaştere — pe masă revista Signal. Parolele vor fi spuse în germană: „Pot lua loc la masa dumneavoastră.” „Dacă nu vă deranjează că am guturai, vă rog.” Acest om al nostru va comunica unde şi pe ce căi se poate ajunge la celălalt ofiţer al meu, împuternicit să intre în contact cu maiorul Brauner şi nu cu altcineva... Ai înţeles? Lantz, cu memoria sa de elefant, repetă fără greş cuvintele maiorului. — Asta ar fi tot, domnule Lantz. — Domnule maior, vă rog să-mi permiteţi să cer cîteva explicaţii. Voi fi, cu siguranţă, întrebat de ce aţi ales ca loc de întîlnire tot Bulgaria? Îmi cunosc şefii. Domnul locotenent-colonel Gehlen este partizanul mobilităţii în etapele de pregătire a unei operaţii. Dacă, de pildă, domnul căpitan Iamandi se află acum în Bulgaria, comandantul meu ar prefera ca etapa următoare să se desfăşoare, eventual, pe teritoriul altei ţări. „Ah, iată-te şi diplomat, domnule Lantz! exclamă Medoiu în sinea sa. Ia stai, să-ţi arăt eu ţie diplomaţie!” Strivi cu o mînie bine jucată mucul ţigării, se ridică nervos în picioare şi înjunghind cu privirile sale musafirul care se ridicase şi el în picioare, vorbi sentenţios: — Nu mă interesează stilul şefilor dumitale... Domnul locotenent-colonel Gehlen şi-a permis prea multe în numele acestui stil. Răpindu-l pe căpitanul Iamandi, m-a pus în faţa unui fapt împlinit. Şi-a mai permis să calce, fără jenă, cel mai elementar protocol, trimiţîndu-te pe dumneata, căpitan, să intri în tratative cu mine într-o chestiune majoră, ce ţine de nivelul ambelor conduceri. Aşa că domnia-sa să binevoiască să mai ţină seamă şi de stilul meu operaţional. Dacă ar fi continuat, prin fraza următoare l-ar fi concediat prea repede pe mesagerul lui Gehlen, de aceea maiorul tăcu pentru a determina replica lui Lantz. Acesta vorbi calm şi respectuos: — Desigur, în chestiunea abordată de dumneavoastră, nu sînt eu cel mai în măsură să emit o opinie... — Nu mă interesează opiniile dumitale, i-o reteză maiorul Medoiu, dornic să-şi umilească interlocutorul. E de ajuns că am acceptat să stau de vorbă, în biroul meu, cu un străin care a îndrăznit să mi se înfăţişeze în uniforma armatei ţării mele. Am terminat, domnule căpitan. Sper să transmiţi întocmai mesajul meu. Acum ceasul e opt şi un sfert... Cînd vrei să pleci? — Chiar acum, dacă e posibil... — „Topolino”-ul meu îţi stă la dispoziţie, cu locotenentul Nica la volan. Maiorul apăsă pe buton. În uşă apăru Nica. — Ordonaţi, domnule maior! — Iei maşina mea şi-l conduci pe domnul căpitan oriunde doreşte. — Am înţeles! Medoiu îşi întoarse privirile severe către Lantz. — Poţi pleca, domnule căpitan. Şi ia aminte: pentru orice încurcătură ce-ar rezulta din transmiterea greşită a răspunsului meu, te fac răspunzător. Maiorul se aştepta ca măcar în clipa aceea să remarce vreo schimbare în expresia impasibilă a agentului neamţ; ascultase doar vorbele grele, jignitoare. Lantz însă nici măcar nu roşise: îl învredniciseră Dumnezeu şi instructorii cu o excelentă stăpînire de sine. Neamţul pocni din călcîie, îşi înclină maşinal capul, salutînd ofiţereşte, şi ieşi băţos din birou.   descarcati cartea de aici......

Ziarista Luiza Văitoianu a fost văzută, din nou, la restaurantul „Athénée Palace“, în compania căpitanului Gregor von Meisner. După miezul nopţii, amândoi au părăsit localul îndreptându-se spre locuinţa ofiţerului neamţ, unde ziarista şi-a petrecut restul nopţii. Este pentru prima oară când Luiza Văitoianu face acest pas… În aceeaşi ordine de idei, reamintim că în urmă cu două zile, L. V. a fost zărită la barul restaurantului, în vecinătatea ziaristului elveţian Albert Kraft de la „Neue Züricher Zeitung“, sosit de curând în ţară, cu care a schimbat „în ascuns“, câteva cuvinte. Continuaţi misiunea. Adăugaţi-l  în schemă şi pe elveţian  M. ………………         NOTĂ    Grupul operativ „Sappho“                                                               16—03—42   La conferinţa cu corespondenţii străini, organizată de Biroul de presă al Legaţiei germane, a apărut, pentru prima oară, şi ziaristul elveţian Albert Kraft. Deşi era în sală şi Luiza Văitoianu, cei doi s-au comportat ca şi când nu s-ar fi cunoscut. „Trică“ a aflat dintr-o sursă sigură că ziarista a început să manifeste un viu interes pentru dl. Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane. Subliniez că acesta nu era de faţă la conferinţa de presă. „Trică“ să verifice informaţiile                                     cu privire la diplomat M. ………………   Grupul operativ „Sappho“                                                               28—03—42   NOTĂ   După înapoierea sa de la Berlin, Edith von Koller manifestă un interes crescând faţă de „Nebuna din Sărindar“. Deseori pot fi văzute împreună la „Athenee Palace“ şi „Capşa“, la expoziţii, la diverse soiréuri. Au ieşit şi glume pe seama lipsei lor de apetit pentru bărbaţi. „Trică“ însă ne asigură că sunt răutăţi lipsite de temei, ziarista germană apelând aproape noapte de noapte la serviciile chelnerului M. I. Continuă de asemenea corespondenţa amoroasă dintre Luiza Văitoianu şi cpt. Gregor von Meisner.   ………………..   Grupul operativ „Sappho“                                                          6—04—42   NOTĂ   A fost identificată pe calea Văcăreşti nr. 29, la farmacia ovreiului Iacob Finchelştein, o căsuţă poştală secretă a ziaristului elveţian Albert Kraft. Luiza Văitoianu a fost reperată intrând de câteva ori în această farmacie, departe de locuinţa ei sau de redacţia ziarului „Opinia Capitalei“ din Sărindar. Până acolo, a trecut prin dreptul a cinci farmacii în care n-a intrat. S-a mai constatat că există o anumită oră când ziarista intră în farmacie. Marţi, 5 aprilie 1942, ora 10,30, odată cu Luiza Văitoianu a intrat în farmacie şi „Scunda“. A văzut cum ziarista i-a prezentat farmacistului câteva reţete. Două au rămas acolo, spre a fi făcute, două i-au fost înapoiate „Nebunei“. „Scunda“ a auzit clar când ovreiul Finchelştein a zis: „Domnişoară, astă-seară în jurul orei şase, puteţi să treceţi să vă ridicaţi medicamentele.“ Dar ziarista n-a trecut să le ridice nici atunci, nici în zilele următoare. Pus imediat sub urmărire, farmacistul Finchelştein ne-a condus chiar în seara zilei de 25 martie a.c. pe Bulevardul Domniţei nr. 173, unde a lăsat un plic într-una din cutiile poştale de la intrarea blocului, aparţinând unui oarecare Marcu Gheorghe, agent la Bursă. Atenţie. Nu care cumva vreun agent al grupului să se desconspire. Să se verifice cu mare grijă dacă agenţii lui „Acbar“[1] n-au luat urma „cutiuţei poştale“ M.   ……………….   Grupul operativ „Sappho“ NOTĂ   Astăzi, 26 martie 1942, ziaristul elveţian Albert Kraft, preocupat de cursul curent al acţiunilor, a trecut pe la Bursă. După ce a intervievat mai mulţi agenţi de bursă, făcându-şi tot felul de însemnări, s-a apropiat şi de Marcu Gheorghe. Acesta, împreună cu câteva buletine de bursă, i-a transmis şi un plic. Nu arătau că se cunosc. Ziaristul elveţian a mai stat vreo zece minute şi a plecat la hotel.   ………………..   NOTĂ   Conform ordinului nr. 373/942, vă comunic următoarele date extrase din Documentul de acreditare în ţara noastră a ziaristului elveţian Albert Kraft: Născut la 5 martie 1918, la Zürich, fiul lui Kraft Emil, un activ om de afaceri, Kraft A. a absolvit studiile superioare la Berlin (Facultatea de filosofie). Începând din 1934 se consacră ziaristicii. În 1937 devine corespondentul ziarului de limbă germană din Elveţia „Neue Züricher Zeitung“ şi este trimis la Berlin. Ziarist de prestigiu, cunoscut pentru vederile sale prohitleriste. Corespondenţele sale din România se bucură de o bună apreciere din partea Direcţiei presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine.   …………………   Berna către Centrala Bucureşti                                            20—01—12   NOTĂ   — extrase —   În legătură cu persoana ziaristului Albert Kraft, vă comunicăm următoarele: — Tatăl său, Kraft Emil, cunoscut om de afaceri, este membru marcant al Partidului naţional-socialist din Elveţia. Se bucură de o mare autoritate în cercurile guvernamentale. De asemenea, patronează manifestările Asociaţiei Elveţia-Germania al cărei preşedinte de onoare este. Fiul său, K. A., încă din anii studenţiei, s-a făcut cunoscut prin vederile sale de dreapta. Reîntorcându-se de la studii, a fost unul dintre animatorii Mişcării naţional-socialiste în rândurile tineretului din Elveţia. Un intelectual fin, cu un condei excelent şi de prestigiu. Cercurile diplomatice germane din Berna au apelat de multe ori la talentul său pentru a întări propaganda naţional-socialistă a guvernului de la Berlin.   …………………… Grupul operativ „Sappho“                                                              22—04—42 NOTĂ   Vă raportăm că astăzi, la orele 10,30, Luiza Văitoianu a fost văzută la farmacia din Calea Văcăreşti, colţ cu str. Ghenadie Petrescu (fostă Labirint), unde i-a înmânat farmacistului Finchelştein câteva reţete. Până la această dată nu se semnalează niciun agent „Acbar“ pe urmele lui Albert Kraft – Luiza Văitoianu – I. Finchelştein şi Marcu Gheorghe. Asiguraţi „cutiuţei poştale“ o securitate deplină. Orice prezenţă străină ce se va interesa de cei patru de mai sus să-mi fie urgent raportată. M. …………………   Grupul operativ „Sappho“                                                              24—04—42 NOTĂ   Colaboratorul nostru „Laicul“, aflat în preajma d-lui ministru Radu Lecca, ne semnalează că comisarul german cu problemele evreieşti din România, d-l Gustav Richter, i s-a plâns într-o convorbire particulară că deţine informaţii cum că mesaje ale unor lideri ai obştii evreieşti din ţară ajung în Anglia şi S.U.A. printr-un canal pe care ar dori să-l identifice. Chestiunea interesează. Urmăriţi-o cu grijă! …………………….. Grupul operativ „Sappho“                                                               12—05—42 NOTĂ   Hermann von Rittgen, consilier al Legaţiei germane, a trecut astăzi, cu maşina sa personală, pe la locuinţa ziaristei Luiza Văitoianu. Aveau probabil întâlnirea perfectată din vreme. „Nebuna“ a coborât şi a plecat cu H. V. R. spre Ploieşti, au luat prânzul la „Berbec“ şi s-au înapoiat în Capitală. Consilierul german pare atras de farmecul „Nebunei“. ………………………   CARNETUL CIFRAT AL MAIORULUI MEDOIU   — extras —     ● 25.05.42. Luiza Văitoianu. Inteligentă. Talentată. Plină de farmec. Comportarea ei îmi aminteşte de un cartofor incurabil, dispus să pună pe masa de joc totul. Doinaş mi-a atras atenţia asupra personalităţii ei complexe, rugându-mă s-o feresc, s-o împiedic să o ia pe calea spionajului. Or, eu urmăresc s-o atrag în serviciul meu. Am acest drept? Nu calc promisiunea luată faţă de mine însumi – de a o ocroti, aşa cum m-a rugat „B 39“ în ultimul său mesaj? Poate! Să înceapă să-ţi placă o femeie prin mijlocirea unor note informative?! Ce absurditate! 2 Luiza Văitoianu stătea în capul oaselor, sprijinindu-se de perna albă, îndesată cu puf, şi fuma ţinând într-o mână scrumiera, în cealaltă ţigara. — Ascultă, tu, Hermann von… — Rittgen! interveni amuzat cel căruia „Nebuna din Sărindar“ îi rostise numele pe un ton acuzator. Luiza îl privi prin fumul subţire al ţigării cu un interes ivit abia în momentul acela: învins de oboseala dulce a amorului, diplomatul se răsuci pe burtă, cu capul pe braţul drept şi îi admira hoţeşte, pe sub pleoape, sânii pe care îi ştia perfecţi în rotunjimea lor aţâţătoare. „De ce or fi nemţii ăştia atât de albi?“ îşi aminti ea de Gregor von Meisner şi de prima noapte petrecută cu el. — Ascultă, tu, Hermann… zise ziarista din nou, la fel de sentenţios, avertizându-l că nu-i va pronunţa numele altfel decât aşa cum va dori. — … von Rittgen! Bărbatul îşi ridică o clipă capul pentru a-i arăta un surâs mucalit; părul, răvăşit, era mai des şi mai auriu decât cel al lui Gregor. Indispusă parcă de imaginea căpitanului care se strecurase nechemată între ei, Luiza strivi cu un gest nervos ţigara şi simţi nevoia de a fi rea: — Am cunoscut evrei cu numele ăsta – Hermann… Luiza puse scrumiera pe covorul de lângă studio. Diplomatul, fără a-şi lua ochii somnoroşi de pe tremurul sânilor ei, ripostă neaşteptat de calm: — Hermann, da, nu te contrazic, nu însă şi von Rittgen!... Şi, ca să-i facă dovada că avea chef să se joace şi nicidecum să-i prezinte arborele genealogic, întinse mâna liberă spre pieptul femeii, dar Luiza îl pocni peste dosul palmei. — Au! ţipă el în glumă, ce faci? Mă doare! — Dacă dă nevastă-ta buzna şi ne găseşte aici, goi-puşcă, într-un aşternut ales pe gustul ei şi nu pe al meu? Deşi sesizase o uşoară schimbare în tonul amantei, von Rittgen nu renunţă la voioşia sa: — Cum să dea buzna? Fără să bată la uşă?! Aşa ceva nu se poate, pisicuţo, e şi ea dintr-o familie nobilă, a urmat pensionul, are o educaţie aleasă… Susanne von Wölbrich! „Băga-v-aş pe toţi în… înjură Luiza în gând, că mulţi foni mai sunteţi!“ Spre bucuria bărbatului, femeia se trase totuşi voluptoasă spre el şi şopti rugător: — Hermann… Diplomatul îi tălmăci întocmai chemarea: — Eşti îngrijorată… Ce-i cu tine? — Să nu râzi de mine, mi-e teamă, mărturisi ea şi începu să-şi plimbe degetele pe faţa lui cu trăsături plăcute. — Doar ţi-am spus că Susanne von Wölbrich e plecată într-un lung voiaj în Spania… — Nu la Susanne a ta mă gândesc, ripostă Luiza, necăjită că nu fusese înţeleasă, şi vru să se depărteze. — Atunci, Luiza, fii te rog mai clară! o reţinu el, iar ziarista se văzu silită să recunoască în sinea sa că nu-i displăcea ori de câte ori Rittgen îi rostea numele fără să-i caute vreun diminutiv. — Hermann… ca să continue trebui să-şi înfrângă mai întâi o şovăire. Mi-e teamă că suntem urmăriţi. Se aştepta să-l vadă sărind din pat sau cel puţin alarmându-se. El însă rămase nemişcat, privind-o mai departe drăgăstos, pe sub pleoape. — Ştiu asta, Luiza, răspunse el într-un târziu, fără a manifesta nici cel mai vag interes faţă de dezvăluirile româncei. — Cum?! Ştii?! zvâcni Luiza, îndepărtându-se de el. Şi nu mi-ai spus nimic? Bărbatul şi-o apropie din nou, încântat parcă de întrebare, şi, îmbrăţişând-o ceva mai hotărât, îşi mărturisi nedumerirea. — De ce să-ţi fi spus? Ce te priveşte asta pe tine? Cel urmărit sunt eu şi nu tu. Precizările lui o derutară. O tăcere firavă se clădi între ei, pe care Luiza, când pricepu adevărul, o spulberă: — Chiar nu ţi-e frică? — De ce mi-ar fi? zâmbi von Rittgen, arătându-se, în continuare, încântat de cursul conversaţiei lor postamoroase. De ce mi-ar fi frică de agenţii lui Cristescu? — Agenţii lui Cristescu?! tresări ziarista. Îngrijorarea îi pulsă iarăşi în sânge o undă fierbinte care-i aminti, subit, de întâlnirea avută cu şeful Serviciului secret. Ar trebui să-ţi fie, doar eşti diplomat, adăugă cu o voce joasă. — Ca diplomat mă bucur de imunitate… — Tu, dar eu nu, preciză Luiza. — Suntem însă aliaţi, nu-i aşa? Ca şi cum ar fi dorit să-i demonstreze că alianţa este o realitate, von Rittgen o îmbrăţişa fără să întâmpine vreo rezistenţă. — Nu vreau să-ţi fie teamă… o încurajă diplomatul în şoaptă. — Uşor de spus, oftă ea. — Păi sunt de-ai tăi, români, de ce ţi-ar fi? dori să afle von Rittgen. Numai când discuţia lor ajunsese în acest punct, Luiza Văitoianu înţelese absurdul situaţiei: povestea cu urmăritorii o născocise ea, acolo, în dormitorul doamnei von Rittgen, fără un scop precis, în timp ce el se refugiase pentru câteva minute în baie. În momentul acela se gândise – asta îşi amintea cu exactitate – la funcţia ce o deţinea în ierarhia Legaţiei Germaniei noul ei amant. „Cum de nu se sinchiseşte de rangul lui, să mă aducă în casa lui? se întrebase. Să nu-i fie chiar deloc jenă sau teamă?“ Încolo, Luiza nu observase copoi pe urmele ei. Probabil, misterul dispariţiei lui Radu Doinaş se elucidase, iar ea nu mai prezenta pentru serviciul lui Cristescu niciun interes. Născocise, aşadar, o poveste tâmpită, de pe urma căreia aflase, spre stupoarea sa, că agenţi ai Serviciului secret se ţineau după fundul diplomatului – în privinţa asta von Rittgen nu avea cum să se înşele! – şi, implicit, după al ei. — Hei! o scutură el jucăuş. Bună dimineaţa! Ce-i cu tine, pisicuţo? Pe unde-mi umbli? Îi sărută sfârcul răsărit parcă dintr-o pastilă de ciocolată a sânului şi izbucni într-un râs ştrengăresc. Gestul o înfiorase; venea din partea unui bărbat care îşi cunoştea bine rosturile lângă o femeie, nu ca Gregor von Meisner. Amintirea lui Grig o ajută să-i dea diplomatului un răspuns la întrebarea pusă cu puţin timp înainte: — De ce mi-e teamă? Poate din pricina legăturii mele cu căpitanul von Meisner, acum cu tine, fără a rupe cu celălalt… Hai că spun prostii, recunosc, încercă ea să schimbe vorba. — Nu, nu, nu spui prostii! interveni bărbatul manifestând, de astă dată, un oarecare interes faţă de temă. — Nu uita că sunt ziaristă şi că în mediul în care mă învârtesc… Luiza se strâmbă a lehamite şi tăcu. — Aşa e… Cunosc problema, ziariştii din Sărindar nu prea iubesc Germania. Luizei îi veni pe limbă replica: „Te înşeli, diplomatule, «sărindariştii» iubesc Germania, dar nu şi pe germani!“, dar şi-o înghiţi, contrazicându-l: — Ce tot dai tu acolo din gură? se înveseli ea teatral. Dacă ar fi să-i luăm pe cei de la „Porunca vremii” şi încă… — Lasă, lasă, o întrerupse el moale, scârbit sau poate de-acum plictisit de discuţie, cred că ştii şi tu cât ne costă sentimentele unor ziarişti români… Dacă totuşi nu ştii, întreab-o pe domnişoara Angela Lehmann sau pe buna ta prietenă, Edith von Koller… Plătim bani grei şi unde mai pui că le dăm şi articolele gata scrise. Von Rittgen tăcu brusc, spre mulţumirea Luizei Văitoianu, decisă şi ea să pună punct unei conversaţii idioate, iscată de mintea ei aiurită. De ce ar minţi? Se simţise bine în braţele blondului diplomat… incomparabil mai bine decât în cele ale lui Grig şi ar fi fost normal să nu tulbure cu nicio trăsnaie noaptea lor de amor. Ieşise însă la suprafaţă un adevăr şi, instinctiv, îşi dădea seama că nu trebuia să treacă uşor peste el. De aceea întrebă: — Hermann, tu de unde ştii că eşti urmărit de agenţii lui Cristescu? Von Rittgen râse scurt, firesc, se ridică în coate ca să-i vadă mai bine mutrişoara. Înainte de a-i răspunde, îi mângâie cu degetele bretonul: — Te frământă chestiunea… — Ţi-am spus şi de ce… — Draga mea, chestiunea-i foarte simplă. Agenţii noştri au luat urma agenţilor lui Cristescu şi e de datoria lor să mă pună în gardă. — Aliaţii germani se ţin după… Diplomatul o întrerupse, râzând: — Şi invers, draga mea, şi invers… Cu o mişcare bruscă, lipsită de violenţă, von Rittgen o acoperi tandru cu trupul său puternic şi suplu şi o sărută pe gură cu o voluptate nedisimulată. Luiza se tulbură, găsi însă în ea tăria de a i se împotrivi fără ostentaţie – diplomatului nu i se cuvenea încă o asemenea pedeapsă –, cu delicateţea cu care bărbatul îşi exprimase dorinţa. El îi decodifică imediat rezistenţa şi nu făcu greşeala să stăruie. Se lăsă mângâiat, închise ochii când ea îşi petrecu degetele prin părul său moale cu reflexe aurii şi nu schiţă niciun gest când femeia îl îndepărtă, scuzându-se, şi coborî din pat. Îşi întoarse doar privirile ca s-o mai vadă intrând în baie. Luiza se redescoperi multiplicată la infinit în oglinzile ce îmbrăcau de sus şi până jos două laturi ale unei băi imense cât un salon, dar efectul, de data asta, o nemulţumi. „De ce-ai fugit? se întreba căutând răspuns în apele oglinzilor. Se văzu îmbujorată, cu trupul radiind o lumină pe care numai ochii ei verzi o puteau determina… era ca o aureolă aprinsă de bucuriile reale şi inedite ale unor nopţi de dragoste. Trebuia să rămâi lângă el… Discuţia? Doar tu ai provocat-o… Tu ai strecurat-o între voi ca pe un şarpe viclean… Ce te mai sâcâie acum? Că eşti urmărită… că cei care te urmăresc sunt la rândul lor urmăriţi şi aşa mai departe…“ Îi părea rău că îşi lipsise trupul de încă un ţipăt de bucurie şi, după ce îşi netezi cu palma bretonul ce-i desena pe fruntea albă o semilună, se înapoie în dormitorul doamnei şi domnului Susanne şi Hermann von Rittgen, decisă să refacă clipa fărâmiţată în chip inexplicabil. Nimeri parcă într-o altă încăpere, plutind mai mult în lumină decât în întuneric, în pat cu un alt Hermann von Rittgen; îşi adunase genunchii la piept şi vorbea în germană la telefonul albastru cu un interlocutor, fără doar şi poate apropiat. Văzând-o, el îi făcu şmechereşte cu ochiul, invitând-o astfel să-şi reia locul. Îi dădu ascultare, nu înainte de a-şi aprinde o ţigară. Lăsă între ei o anumită distanţă. Cunoştea gustul „supei reîncălzite“ şi se resemnă. Îşi aşeză scrumiera pe genunchii acoperiţi de cearşaf şi, în timp ce fuma, îl privea pe von Rittgen – în răstimpuri, diplomatul îi expedia câte un zâmbet complice. În cele din urmă stăpânul casei spuse în receptor: „Danke, Herr General!… Auf wiedersehen!“[2] încheindu-şi astfel convorbirea. Abandonă aparatul lângă studio şi, preţ de câteva secunde, o cercetă pe Luiza lung, drăgăstos, cu o tainică bucurie sclipind în albastrul ochilor. — Să bem! propuse el deodată. Fără să-i mai aştepte consimţământul părăsi patul, îndreptându-se spre frapiera unde pusese din vreme la gheaţă două sticle de „Cordon Rouge“. Luiza îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuse de miezul nopţii. Se pomeni întrebându-se: „O fi fost chemat la telefon sau… a dat dumnealui telefon?“ Nu ştia la ce-i putea folosi un eventual răspuns, dar gândul îi răsărise fără voie. — Să bem, pisicuţa mea cu păr acaju! Aceleaşi cuvinte ieşite din gura lui Gregor von Meisner ar fi enervat-o. Diplomatul însă, dracu să-l ia, le pronunţa ca pe un vers dintr-o poezie celebră. Von Rittgen veni cu două cupe aşezate pe o tavă de argint, pe care o depuse ca un omagiu pe pulpele ei dezvelite. Luiza, înfiorată brusc de răcoarea tăvii, tresări şi scoase un ţipăt ca de copil speriat, ceea ce-l făcu pe von Rittgen să râdă patern şi să-i întindă cu blândeţe cupa. — Ei, acum să te aud, zise ea, pentru, ce bem? Era convinsă că ştia dinainte ce-i va spune; va fi, desigur, o urare de amant fericit că n-a fost dezamăgit şi că, la rândul său, n-a dezamăgit-o; că, în felul acesta, au deschis amândoi o poartă către un univers pe care numai spasmele trupurilor lor îl mai pot crea. Von Rittgen se aşeză cuminte pe marginea studioului, apropie cupa lui de cea din mâna ei, o privi cu interes, ca pe un tablou original, şi rosti: — Mă întrebi, pisicuţă cu păr acaju, pentru ce bem? Uite, bem pentru victorie… Cu câteva minute în urmă, mi s-a comunicat la telefon că armata germană a repurtat la Harkov o victorie strălucită. — Nu înţeleg! explodă ea dezamăgită. Diplomatul nu-i dădu răgazul să continue; se aplecă, îi sărută vârful nasului şi vorbi mai departe: — Pentru războiul care mâine sau poimâine se va încheia cu victoria alianţei noastre! Luiza Văitoianu se regăsi pe sine când în dormitor răsună ecoul cristalin iscat de atingerea cupelor şi zise cu năduf: — Să te ia toţi dracii, Hermann… Tăcu, îşi aminti subit că pe Calea Văcăreşti îşi avea dugheana un pastramagiu evreu, Hermann Natansohn, gras cât un poloboc, vesel din fire şi maestru în pastramă de gâscă. Cât pe-aci s-o pufnească râsul. „Nu mai pot să-i pronunţ numele, trebuie să-i găsesc o poreclă.“ — Fie! se învoi von Rittgen cu drăcuiala ei şi-şi mai ciocniră o dată cupele. Şampania era rece, pişca limba şi umplea gura cu o aromă ameţitoare. Luiza clipi des din pleoape, exprimându-şi astfel mulţumirea. — Nu pari prea încântată de perspectiva păcii, observă diplomatul, deloc mâhnit de constatare. — Te înşeli… („Uf, de unde să iau o poreclă?“ gândea ea). Abia aştept ziua când o să-l văd pe Gregor von Meisner trecând pe sub Arcul de Triumf! — Nu fi o pisicuţă rea! O îndemnă să mai bea. Ea îl ascultă: ţinu un timp şampania în gură, visătoare, cu ochii închişi, apoi o înghiţi încet, savurând-o. — Îţi mai scrie? — Cum să nu! Mă consideră doar logodnica lui, mărturisi Luiza dând pe gât, dintr-o suflare, restul băuturii. Iar eu mor când îl aud spunându-mi de pe acum Frau Luiza von Meisner. — E un căpitan brav, aminti von Rittgen, oarecum stingherit că un ofiţer german, despre care auzise numai laude, devenise ţinta unei discuţii ironice. — Maior, îl corectă Luiza. — Poftim, un brav maior al armatei germane! Seriozitatea cu care diplomatul rostise ultimele cuvinte aduse pe chipul Luizei un surâs sarcastic. Îşi aminti de pastramagiul de pe Calea Văcăreşti şi exclamă cu duioşie: — Hermann, o să te superi dacă o să-ţi găsesc o poreclă? Nu-i aşa că n-o să te superi? O să-ţi zic Ermy… Tu să ştii că eu te prefer pe tine lui… Şi pentru aia… ştii tu… Eşti şi mai inteligent. Simţi deodată nevoia să se joace şi continuă: Numai cu numele tău, Hermann, nu prea mă împac… Ce-i aia Hermann? Am cunoscut un… Hai că te-am supărat. Mai dă-mi un strop de şampanie! Von Rittgen umplu numai cupa ei: într-adevăr, ceva îl mâhnise, însă nu ştia ce anume. Luiza sorbi o gură de şampanie, după care se aruncă peste el, surprinzându-l, îşi lipi gura de a lui. Rittgen înţelese, întredeschise uşor buzele şi nectarul trecu dintr-o gură în cealaltă, unindu-le sărutul şi aţâţându-i. Luiza nu-l eliberă din îmbrăţişare până ce nu-l simţi venind peste dânsa. — O să-ţi zic Ermy, îi şopti ea la ureche. — Spune-mi cum vrei, numai iubeşte-mă, Luiza!… Am mare nevoie de tine, Luiza, murmură înfundat bărbatul. Năduşind şi răsuflând anevoie, von Rittgen se desprinse de trupul femeii şi rosti cu o bucurie abia sesizabilă: „Gata! M-ai învins… Mă predau…“ Apoi, clătinându-se uşor, se îndreptă spre baie. Luiza Văitoianu se ridică în coate, atentă, cu ochii aţintiţi pe uşa pe unde dispăruse bărbatul. Când auzi explozia duşului, coborî din pat, luă cupa, o umplu din nou cu şampanie. Rămase un timp locului fără să se sinchisească de goliciunea sa şi-şi roti privirile încet, cu interes. Îşi descoperi umbra reflectată ici şi colo de veioza aprinsă nu departe de studio. Era un dormitor spaţios, cât întregul ei apartament, cu mobilă aleasă, vădind gustul rafinat al stăpânilor. Zări o uşă şi se îndreptă spre ea în vârful picioarelor, mai mult dintr-un reflex natural decât din teamă. O deschise fără să ezite; ochii obişnuiţi oarecum cu întunericul desluşiră un birou, fotolii, rafturile unei biblioteci şi înţelese că acolo îşi avea von Rittgen camera de lucru. Nu insistă în a-şi satisface curiozitatea, închise uşa şi iscodi din nou spaţiul dormitorului. Se lăsă acum atrasă de draperia de catifea ce acoperea de sus până jos, ca o cortină, întregul perete. Ajunse acolo călcând tot în vârful picioarelor pe covorul moale şi gros. Nimeri despărţitura draperiei şi-şi creă, ca la teatru, o „ferestruică“. Dincolo se lumina de ziuă şi-i trebui câtva timp să înţeleagă că o uşă glisantă, de sticlă, despărţea dormitorul de o terasă care înainta într-o grădină învăluită încă în umbrele nopţii. Din nou îşi aminti de Eugen Cristescu şi vila sa conspirativă, de grădina muiată în zloată şi de terasa străbătută pentru a ajunge într-un living. De astă dată amintirea nu o întristă. Era într-atât de fermecată de lumina diafană a zorilor ce urca anevoie, încât simţi de îndată nevoia să înlăture draperia şi să iasă goală pe terasă. „Ce linişte, şi câtă ticăloşie poate să ascundă! murmură în gând Luiza Văitoianu. Dracu s-o ia!“ Vila se afla situată la Şosea, între cele două artere –  Şoseaua Jianu şi Calea Dorobanţilor. Asta o aflase chiar de la von Rittgen în timp ce îşi conducea „Mercedes“-ul. Mai reţinuse atunci că nu departe se găseau vila generalului Alfred Gerstenberg, apoi vila consilierului Steltzer, apoi vila lui von… „Când naiba, s-au strecurat în ţară? se întrebă Luiza Văitoianu ţinându-şi acum cupa cu ambele mâini şi privind încordată cum lumina zilei răsărea, ca un miracol, din întunericul grădinii. Când au prins nemţii să se întindă? Să ne ocupe şoselele, străzile, casele, sufletele…“ Nu auzi când diplomatul cu trupu-i alb, bine legat, lucind ca o marmoră bine lustruită, revenise în dormitor şi se apropiase îmbrăţişând-o ca pe un copil. — La ce se gândea pisicuţa mea? — La tine, la mine, se grăbi ea să-i răspundă. La agenţii lui Cristescu care, cu siguranţă, stau la pândă… — Ooo! izbucni el cu veselie, nu te gândeşti la prea multe în faptul dimineţii, după o noapte de dragoste? — Ermy, nu vreau încurcături. — N-o să le ai, te asigur! încercă el să-i izgonească obsesia. O întoarse cu faţa spre el şi o sărută pe frunte. Vai, ce fierbinte ţi-e fruntea! glumi el şi o sărută din nou. Uite, îţi promit să cer explicaţii, să elucidez chestiunea. Von Rittgen nu glumea şi Luiza sesiză uşor acest lucru. — Poate că le este teamă să nu te omor! murmură ziarista. — Eşti oare atât de periculoasă? surâse von Rittgen, înălţându-şi sprâncenele a mirare şugubeaţă. Dacă-i aşa, hai, desăvârşeşte-ţi chiar acum opera! Luiza se înfrigură şi se ghemui, căutând căldură, la pieptul bărbatului. Din pricina asta, el abia îi auzi întrebarea: — O să lipsească mult? Ziarista îşi dădu seama că întrebarea nu fusese clară şi arătă cu capul în direcţia fotografiei doamnei von Rittgen. — Până la terminarea războiului… — Deci până mâine sau poimâine, după spusele tale? — Nu uita, draga mea, că mai există şi o Anglie… chiar şi o Americă… Nu se ştie dacă n-o să traversăm şi oceanul ca să le administrăm şi ăstora, neam pestriţ, fără istorie, o lecţie de… istorie… Glumea, desigur, dar ziarista deosebi în vorbele lui şi un ton de trufie şi se enervă. — Hai că eşti prost! Se desprinse din braţele lui, goli cupa de şampanie. Am obosit… Vreau să plec. — Te-ai supărat? De ce? o alintă diplomatul. Dacă-i aşa, uite, îţi promit că n-o să mai traversăm oceanul. Luiza repetă cuvintele, fără sentenţiozitatea dinainte: — Am obosit… Vreau să plec. Von Rittgen se îndreptă spre ea şi, apucând-o de umeri, o reţinu lângă el, fixându-i ochii verzi cu duioşia îndrăgostitului. — M-ai întrebat cât o să lipsească? Arătă şi el, cu capul, în direcţia fotografiei de pe noptieră. Nu-mi pasă de ea… Nici de von Meisner nu-mi pasă… Nu-mi pasă nici cât va arde capriciul „Nebunei din Sărindar“ pentru mine… I-am spus Susannei să se întoarcă în România când strugurii se coc, cum frumos vă exprimaţi voi, românii. Hai, acum vino să ne odihnim. Eu trebuie să fiu la legaţie abia pe la unu. O apucă de mână şi o conduse spre patul cu cearşafurile vraişte şi mototolite. 3 De cum intră în biroul strâmt, ca o carceră rezervată deţinuţilor recalcitranţi, Luiza se repezi la fereastră: Sărindarul, mereu fără soare din pricina îngustimii sale şi a imobilelor prea înalte, era animat. Se apropia ceasul apariţiei ziarelor de prânz. Atât cât îi îngăduia locul de pândă, ziarista, trăgând nervoasă din ţigară, iscodi trotuarul de peste drum, în speranţa că va izbuti să-i identifice pe agenţii lui Cristescu. „Uite cum se leagă omu’ la cap fără să-l doară! se certa, pradă nemulţumirii de sine. Ce-mi trebuiau mie von Meisner, von Rittgen?!“ Nu putea bagateliza informaţia pe care noul ei amant i-o servise la aşternut, deşi nu vedea, oricât şi-ar fi chinuit mintea, de ce copoii lui Cristescu ar fila-o. Oare din pricina elveţianului? Ori a întâlnirilor de la Clubul corespondenţilor de presă străini? Ar fi fost o nerozie… „Am născocit o istorioară cretină şi acum fierb prosteşte în sosul meu, conchise ca pentru a se linişti. Poate că von Rittgen are dreptate… poate că numai el e cel vizat de Serviciul secret.“ Mai cercetă o dată strada, strivi plictisită mucul ţigării de pervazul ferestrei, când, deodată, cineva deschise cu forţa uşa… — Ah, aici îmi erai! exclamă ironic don Calandru, trecând imediat la atac. Ai venit? Te-ai îndurat?! Mulţumesc dumneavoastră! începu el să facă plecăciuni servile. Mulţumesc dumneavoastră! „Nebuna“ nu se pierdu cu firea; cabotinismele secretarului de redacţie de mult n-o mai impresionau. Îi intră însă în joc. Înălţă capul cu dispreţ ciocoiesc şi-i întinse mâna, drept pomană, să i-o sărute. Don Calandru se îndreptă din şale şi o cercetă peste ochelarii cu lentilele pătate de cerneală ca pe o slujnică şi nu ca pe o boieroaică: — Ascultă, fă, răcni el, vrei să mă îngropi cu zile?! Să-mi laşi familia pe drumuri?! Luiza i-o reteză tăios, cu energie: — Ho, curvar bătrân, ia-o mai încet! Sau iar ţi-ai prins balerina în braţele unuia mai tânăr?! — Să zicem că de mine nu ţi-e milă, continuă don Calandru ceva mai împăciuitor. Eu sunt o hoaşcă bătrână… un tartor, da’ la gazetă nu te gândeşti, la pâinea colegilor? — Ia ascultă, ce-am mai făcut? se burzului Luiza. De scris, am scris. Ţi-am lăsat zece reportaje. Le-ai publicat? Nu! Atunci… Secretarul îşi împinse maşinal ochelarii pe nas, apoi îi ridică pe fruntea îmbrobonită şi o sfredeli cu ochii lui congestionaţi de lectura şpalturilor. — Mă, tu eşti chiar descreierată? Nu te prefaci? rânji batjocoritor. Sau poate că războiul te-a tâmpit? — Te bag în… mă-ti, dacă mă mai… mult la cap! îi sări „Nebunei“ ţandăra. — În noaptea când te… numai tu ştii pe unde… băieţii tăi au dat buzna aici. — Băieţii mei?! şuieră ziarista şi se înfipse în el gata să-l înşface de cămaşa murdară şi să-l împingă în uşă. — Că doar nu sunt ai mei?! Au năvălit în redacţie şi ne-au cotrobăit prin sertare, prin dulapuri, prin coşurile de hârtie, prin vrafurile de şpalturi de la zeţărie… Că de când eşti aşa – don Calandru îşi frecă degetele arătătoare pentru a-i sugera cât era ea de aşa – cu alde Cristescu numai de necazuri avem parte. Luiza simţi cum i se urcă sângele la cap, apucă poşeta cu o mişcare fulgerătoare. — Mă p… moartă, când te-oi pocni o dată cu poşeta asta, te pupă mă-ta rece! Mă, bestie a presei româneşti, când şi de unde ai aflat că eu sunt aşa cu copoii? — La Capşa… toţi vorbesc, mărturisi don Calandru, speriat totuşi de izbucnirea „Nebunei“. — Şi ce, mă, dacă vorbesc? Ce-i costă? Tu nu ştii că la Capşa se mănâncă şi căcat?! — Fie! ridică bărbatul braţele, ca şi când ar fi vrut să se predea. Atunci spune-mi şi mie, aşa ca să nu mor prost, de ce n-au percheziţionat biroul şi dulapul tău? De ce le-au lăsat neatinse? De ce unul din ei a zis cu glas tare: „Cu domnişoara Văitoianu n-avem probleme!“. Dragă doamne, cu noi, „Opinia Capitalei“, ziar independent, controlat de Ică, au… Deodată don Calandru tăcu deconcertat; doar buzele-i groase continuau să-i tremure, trădându-i perplexitatea. Vedea cum ochii Luizei, ai celei mai talentate şi mai inteligente ziariste de pe Sărindar, se înlăcrimau. Ochii aceia verzi, cu sclipiri când dulci şi binevoitoare, când rele şi înfricoşătoare, prinseră să plângă, uluindu-l pe bătrânul făcător de ziare care, ani în şir, şi-o imaginase ca pe o fiinţă fără lacrimi. În minutul următor se zăpăci şi mai mult, ca în faţa unei minuni, incapabil să înţeleagă ce se petrecuse sau dacă trebuia să întreprindă ceva. Aşa cum încremenise la un pas de el, Luiza părea o statuie peste care se abătuse harul Domnului, învăţând-o să plângă. Puţin mai târziu, Luiza înţelese şi ea ce se întâmplase şi socoti situaţia înjositoare. Făcu un efort, se răsuci retrăgându-se spre fereastră. Fără voia sa, privirile i se opriră pe trotuarul de peste drum. Tresări şi, în clipa următoare, încetă să mai plângă. Şopti: — Ia vino-ncoa, Calandrule! Bărbatul înaintă prudent spre fereastră, contrariat acum de tonul misterios al „Nebunei“. — Îl vezi pe tipul ăla? Don Calandru se uită în stradă peste umerii femeii şi zise: — Ăla care se scarpină în ceafă? — Ăla… Ăla… E blond sau nu văd eu bine? — Vezi bine. Şi ce dacă-i blond? — E copoi, nu-i aşa? — Lizico, ce ţi s-a întâmplat? Îngrijorarea secretarului răsunase atât de uman şi de dramatic, încât Luiza Văitoianu crezu că altcineva şi nu don Calandru se afla lângă ea. — E copoi, nu-i aşa? repetă ea întrebarea. — Aşa pare… — Neamţ sau român? — Mai mult ca sigur că e neamţ… Ţi s-a întâmplat ceva, Lizico? — Încă nu… Dar presimt că o să mi se întâmple. Şi acum ieşi, cară-te, lasă-mă singură, îi ordonă, fără să-şi întoarcă însă privirile, dintr-un simţământ de jenă. Don Calandru dădu să se retragă, dar când apucă clanţa uşii, auzi din nou glasul stins al ziaristei. — Stai!… Aseară, când cu percheziţia, au ridicat ceva? — Ce să ridice? Praful de pe tobă? Ce, sunt tâmpit să ies din directivele lui Ică? Nu vă lasă don Calandru fără pâine. Nici de data asta Luiza Văitoianu nu se întoarse. În schimb, o zări scoţându-şi din poşetă o oglinjoară şi începând să-şi tamponeze ochii cu o batistă înflorată. O întrebă: — Pot să plec? — Încă nu. Vreau să-ţi cer un serviciu. — Cui?!… Mie?!… De necrezut! „Nebuna din Sărindar“ să apeleze la serviciile mele! Secretarul de redacţie, sincer nedumerit, îşi înălţă ochelarii pe frunte, ca şi cum astfel ar fi izbutit s-o admire mai bine. Trăii o minune… Acu o trăiesc şi pe a doua… Luiza nu se împiedică de tonul său zeflemitor, se uită peste umăr la el şi-l rugă: — Eu o să cobor în stradă şi o s-o iau spre Capşa. Coboară şi tu… Caută să observi dacă tipul de jos se ia sau nu după mine. Asta mi-e rugămintea… Telefonează-mi pe urmă la Capşa. De acord? În aşteptarea răspunsului, Luiza se întoarse de-a binelea spre secretarul de redacţie: ochii îi mai erau tulburi. Don Calandru dădu din cap afirmativ, apoi declară cu glas tare: — Te iubim cu toţii, Lizico… însă nu fi chiar… nebună. Să ştii că niciunul dintre noi nu crede că tu te-ai dat cu copoii. — Te-aş pupa, Calandrule, dar miroşi îngrozitor a transpiraţie… Secretarul de redacţie rânji, ochelarii îi alunecară pe nas şi zise prietenos: — Aşa te vreau, Lizico. Nebună, nu lacrimogenă, şi ieşi trăgând uşa după el. În stradă. Luiza Văitoianu aruncă mai întâi o privire maşinală spre clădirea „Universului“ – înaltă şi cenuşie, părea să închidă, ca o baricadă arhitectonică, Sărindarul. Apoi o luă agale în sus, spre Calea Victoriei, fără a acorda prezumtivului agent vreo atenţie. Era o zi caldă, dulce, de sfârşit de mai. Ca întotdeauna, mirosul acru de cerneală tipografică, cu care se obişnuise, o izbi în nări. Mersul ei, pe cât de elegant, pe atât era de firesc. Se gândea în scârbă la rolul întâmplării în viaţă. Mai mult ca sigur că dacă nu s-ar fi apucat aşa, în dorul lelii, să pălăvrăgească cu von Rittgen despre o imaginară urmărire, n-ar fi aflat niciodată că-i urmărită, ceea ce n-ar fi fost chiar atât de rău. Şi iată că la toate astea se mai adăuga acum şi percheziţia, un incident grav şi scandalos, cu consecinţe imprevizibile, şi care, până la un punct, dezminţea părerile diplomatului german. Descinderea din ajun venea să confirme o realitate de netăgăduit, că de la o vreme Siguranţa manifesta un interes nejustificat faţă de ziarul „Opinia Capitalei“, foaie independentă, lipsită în ultimii doi ani de orice opinie. Cine oare se ascundea în culisele acestei manevre? Eugen Cristescu? Să nu fi renunţat la ideea de a transforma ziarul, prin stipendieri substanţiale, într-o fiţuică condusă din umbră de Serviciul secret şi-i caută, astfel, pricină? Poate… Însă cu ce scop agenţii îi ocoliseră atât de ostentativ biroul? De ce nu-i cotrobăiseră dulapul în care, uneori, colegii ei, neavând nimic mai bun de făcut, ascundeau printre manuscrise şi şpalturi prezervative noi perforate ca o stropitoare? Doar ca s-o compromită definitiv şi s-o silească să accepte propunerile lui Cristescu? „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Unde era logica acestor presiuni? Se opri în dreptul Cercului Militar, şovăind parcă să traverseze strada străbătută de trăsuri cu birjari vânjoşi şi bărboşi pe capră. Îşi amintise fulgerător de agent şi devenise curioasă. Să se uite oare peste umăr? Nu cedă pornirii. Nu era ea femeia cea slabă, gata să se frângă de la prima adiere de vânt. „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Prin luna martie, după memorabila întâlnire cu şeful Serviciului secret, mai circulase printre ziariştii de toate nuanţele zvonul că devenise o aia a lui Cristescu, prin aia lăsându-se să se înţeleagă că acceptase să-i devină fie amantă, fie agentă, fie amândouă la un loc. Atât la Capşa, cât şi prin alte cafenele din jur, inşi dubioşi încercaseră, mai mult sau mai puţin subtil, să acrediteze ideea că „Nebuna“ – respectându-şi legile trupului – îl devora, în prezent, pe şeful Serviciului secret, riscând prin vlăguirea acestuia să aducă foloase capitale serviciilor vrăjmaşe de spionaj, căci o lege implacabilă făcea din orice amantă a unei căpetenii de spionaj şi o spioană a inamicului. Şi deodată, bomba descinderii exact în noaptea în care ea se hotărâse să-l însoţească pe von Rittgen la el acasă. „Cu domnişoara Văitoianu nu avem probleme!“ Aşadar, copoii lăsaseră „la faţa locului“ o confirmare. Luiza traversă strada, înjurând mânioasă printre dinţi, decisă să înfrunte la Capşa o atmosferă, uşor de presupus, „împuţită“. Încă de la intrare o întâmpină glasul baritonal şi mulţumit de sine al lui Rudeni, de la „Porunca vremii“: — Sal’tare, Mata Hari! De la câteva mese izbucniră aplauze. Obişnuită cu aiurelile colegilor de breaslă, Luiza răspunse aşa ca să fie auzită: — Iar eu deocamdată te bag în mă-ta mare! Şi dacă mai scoţi o vorbă, scrib ordinar, le spun nenorociţilor ăstora de la mese cât ai încasat pentru ultimul articol scris şi tradus de altul şi iscălit de tine. Râsetele şi aplauzele trecură de partea „Nebunei“, ceea ce-l forţă şi pe Rudeni să bată în retragere, apărându-se: — Ho! Copăcel, fecioară din Sărindar! Ce, nu mai ştii de glumă? Sau de când cu înaltul tău… Luiza, bănuind unde voia să ajungă Rudeni, i-o reteză: — Ascultă, mă, cerneală de cameleon, înghite-ţi vorba până nu-i prea târziu! — Fain epitet! exclamă un ziarist de la „Timpul“. Bravo, Luizo! Dacă nu am fi în război cu America, te-aş fi propus pentru Oscar. — Vrei să zici pentru premiul… Pulitzer! râse înfundat un alt ziarist de la „Timpul“. Luiza nu se aşezase încă; mai avea ceva de spus, de astă dată întregului local: — Bă, băgaţi-vă minţile în cap! Dacă continuaţi să mâncaţi pe seama mea, cu aceeaşi poftă, căcat, o să devin într-adevăr Mata Hari şi atunci să vă ţineţi. Mă, Piţulea, ia ridică-te în picioare! Ridică-te, mă, când îţi spun! îi porunci. Piţulea, un ziarist slăbănog, mistuit de ulcer, se ridică, spre hazul tuturor, în picioare. — Ei, ce-ai zice tu, Piţulea, de la „Tempo“, dacă… Luiza făcu o pauză şi privi lung, bănuitor şi ameninţător. Ei, ce-ai zice? Ştii tu la ce mă refer… Se lăsă o tăcere neobişnuită, pe care tot „Nebuna“ o risipi: — Şezi, Piţulea! Şi ia aminte! Iar voi… voi ăştia care nu vă mai săturaţi stând la mese şi bând şvarţ cu guler alb, aţi face mai bine să plecaţi pe front şi să muriţi acolo… Poate după asta, prin ferparele îndoliate să deveniţi mai talentaţi… Ne-am înţeles? Izbucniră aplauze. Un mucalit de la „Piţigoiul“ o strigă să vină la masa lui. — Vino, dragă, lângă mine… Că văd că toţi ceilalţi se pregătesc să plece imediat pe front, iar eu, cum sunt reformat… Ziarista izbucni în râs şi, fără a înainta spre vreo masă, îl înfruntă: — Mă, „Piţigoiule“, mă… Dă-o-n pisici de treabă! Tu aşa mă ştii? De reformaţi am eu nevoie? Luiza s-ar fi dus totuşi la masa satiristului care nu era lipsit de haz, dar se apropie de ea maître Apostol şi-i şopti ceva la ureche, după care o însoţi în biroul său. Maître îi arătă receptorul şi o lăsă singură: — Lizico, tu eşti? — Da, eu… Auzi respiraţia greoaie a lui don Calandru: era, cu siguranţă, tulburat. — E de rău, Lizico! Tipul s-a luat după tine. — Sigur? — Nicio îndoială, a rămas în stradă… Cred că te aşteaptă. — De unde telefonezi? — De peste drum, de la Café de la Paix. — Ai observat pe un al doilea care să se ia după primul? îi veni Luizei în minte informaţia lui von Rittgen. — Nu înţeleg! „Nici n-ai cum“, i se adresă Luiza în gând, oftând. — Îţi mulţumesc, Calandrule, mi-ai făcut un mare serviciu. — Păzeşte-ţi pielea, fetiţo… „Nebuna“ simţi, pe neaşteptate, nevoia de a-l linişti pe acest gazetar uns cu toate alifiile: — Auzi, să nu-ţi pui la inimă percheziţia… Toată treaba asta-i un rahat… — Dacă zici tu… Pa! Că am treabă… Tu nu fi proastă, caută să ieşi pe uşa cealaltă… 4 Ziarista nu se mai întoarse în local, ieşi, aşa cum o sfătuise don Calandru, prin strada Edgar Quinet, deşi problema urmăritorului n-o mai sâcâia atât de intens ca înainte. În schimb, constată că strada, trecătorii, acel du-te-vino al automobilelor, al birjelor şi tramvaielor de pe Bulevardul Elisabeta, chiar şi căldura dulce a soarelui, îi făceau acum rău, sufocând-o şi îngreţoşând-o. Simţi nevoia să se desprindă de tumultul străzii şi să se refugieze în propriul ei cuib. Luă un taxi din Piaţa Universităţii şi zece minute mai târziu trecea fericită pragul apartamentului său. În fine, nimerise în oaza odihnitoare a regatului ei. Cuprinse lucrurile din casă, atât de familiare, dintr-o privire. Îşi azvârli neglijentă pantofii din picioare, răcoarea covorului urcată în trup prin tălpile picioarelor îi smulse un geamăt de mulţumire. Îşi trase fermoarul de la spatele rochiei din pichet azuriu, care o prindea atât de bine. Nu obişnuia să-şi constrângă sânii în sutiene, aşa că rămase doar în chiloţi. Semiobscuritatea apartamentului, asigurată de jaluzelele lăsate, o făcu să se gândească la dormitorul soţilor von Rittgen, la acel revărsat de ziuă ce îşi avea parcă izvorul în grădina vilei. Plonjă pe studio, apoi se întinse pe spate cu braţele şi picioarele desfăcute, ca pentru o crucificare, alta decât cea tradiţională. Acum, da, plutind în izolarea locuinţei, putea să mediteze în voie la cele întâmplate la redacţie, iar apoi, la o altă scară, la Capşa. Aşadar, agenţii lui Cristescu sau ai nemţilor îi călcau pe urme. Din ce considerente? Nu avu nevoie să-şi stoarcă prea mult creierii ca să le găsească, erau în număr de trei: a) Radu Doinaş, b) relaţiile cu von Meisner şi von Rittgen, c) colaborarea cu Intelligence Service-ul, prin mijlocirea ziaristului elveţian Albert Kraft. Moartea lui Radu Doinaş în condiţii atât de vitrege fusese oficial elucidată. În acest sens, convorbirea cu maiorul Medoiu de la Marele Stat Major fusese elocventă. Şi Edith von Koller îi confirmase cruntul adevăr că Radu căzuse victima unei sângeroase răzbunări legionare. Nici Cristescu n-o mai invitase în vilele sale conspirative pentru a o chestiona în cazul acesta. Von Meisner, von Rittgen?… Cine cuteza să se amestece în viaţa ei particulară, şi mai ales pentru ce? Până şi Constituţia mareşalului o asigura că avea dreptul, dacă nu chiar şi datoria să folosească nestingherită proprietatea trupului ei. Că se încurcase cu doi nemţi deodată, unul ofiţer, celălalt diplomat? Doar idilele cu aliatul german erau la modă. Şi invers… Dovadă – Edith von Koller cu multiplele sale legături. Ajunsese astfel la ultimul considerent. Prin natura gândurilor retrăi cu o amarnică melancolie ultima întâlnire de la Berlin, cu Radu Doinaş. În câteva rânduri el o avertizase direct, iar ultima oară prin acel testament păstrat de maiorul Medoiu în arhivele sale, să nu cumva să accepte ofertele lui Thompson, să nu se vâre în treburi de spionaj, exact acolo unde vocaţia îi era minimă, dacă nu chiar nulă. Ea însă nu ţinuse seama de avertismentele lui. De ce oare? Din aiureală, din spirit de aventură sau poate din dorinţa de a-şi manifesta simpatia pentru valorile Occidentului? „Nu din direcţia lui Kraft mă pândeşte marea primejdie, încercă ea să se îmbărbăteze. E prea bine pus la punct mecanismul colaborării cu el, iar acoperirea conspirativă nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. “ Păreau mai plauzibile explicaţiile lui von Rittgen: copoii lui Cristescu pe el îl aveau în vedere, de vreme ce chiar dânsul îi descoperise şi, fireşte, prin tangenţă, se ajunsese şi la ea. Să-şi fi depăşit diplomatul prea mult prerogativele? În ce zonă? în niciun caz, nu în cea a relaţiilor lor intime. În privinţa asta şi mâine l-ar fi dat dracului pe von Rittgen, dacă elveţianul nu i-ar fi cerut să cultive relaţiile cu el fără să-l abandoneze însă pe Meisner. Ziarista oftă adânc, ca după un plâns cu efect întârziat, şi-şi schimbă poziţia, răsucindu-se într-o rână; se ghemui toată cu genunchii la piept, o deprindere din copilărie, şi-şi lăsă capul pe mâinile devenite perniţă. Oftă iar… Deşi concluziile păreau liniştitoare, o vagă presimţire, asemenea unei bile miniaturale, îi alunecă sinuos prin suflet. Descinderea de la ziar, zvonurile compromiţătoare lansate pe seama ei ce rost aveau? Să ajungă la urechile diplomatului german şi să-l pună în gardă că s-a încurcat cu o „agentă“ a S.S.I.-ului? S-o defăimeze definitiv în ochii colegilor, care, cu puţine excepţii, nu-i înghiţeau pe copoii Siguranţei sau ai Serviciului secret? Dacă a ajuns zvonul şi la urechile lui von Rittgen? Mai mult ca sigur că da, că doar din cauza asta îşi pusese propriii agenţi pe urmele celor ai lui Cristescu. N-ar fi fost exclus ca mâine sau poimâine diplomatul să ceară şi câteva explicaţii părţii române. Şi i s-ar da: „V-aţi încurcat cu o agentă a S.S.I.-ului, care până mai ieri cocheta cu ziariştii englezi şi americani.“ Închise ochii şi se revăzu în braţele pătimaşe ale lui von Rittgen, în prezenţa fotografiei soţiei sale, şi nu o încercă nicio jenă, deşi, la un moment dat, avusese impresia că Frau von Rittgen îi aruncase din ramă o privire mustrătoare. „Doamnă, îi răspunsese şi ea în gând, peste umărul bărbatului, fiecare cu războiul său.“ Soneria de la uşă ţârâi atât de puternic, încât Luiza se sperie şi-şi auzi pe neaşteptate bătăile inimii. Nu aştepta pe nimeni, cine putea să fie? Persoana de la uşă mai sună o dată, iar Luiza i se adresă fără glas: „Poţi să suni până poimâine, că tot nu-ţi deschid.“ Soneria tulbură pentru a treia oară liniştea apartamentului. Luiza se enervă, se dădu jos din pat, bodogănindu-şi nemulţumirea. Doar când ajunse în vestibul îşi dădu seama că era goală. — Cine sună? se interesă. — Sunt comisionarul de la florăria „Orhideea“. Am adus pentru domnişoara Luiza Văitoianu un coş cu flori. — Aşteaptă dumneata o clipă! Se întoarse în dormitor, îşi acoperi trupul cu un halat şi reveni la uşă, deschizând-o. Din pricina coşului cu garoafe din braţele comisionarului Luiza nu văzu chipul acestuia. — Dumneavoastră sunteţi? Unde să-l pun? Luiza îl conduse în sufragerie şi-i arătă bufetul. — Pune-l acolo! zise ea acru. — Duduie, aveţi şi o scrisoare printre flori. Precizarea o socoti inutilă: observase din prima clipă un plic alb, din hârtie japoneză, cu un scris necunoscut. Nu-şi exterioriză curiozitatea. Comisionarul, un bătrânel îmbrăcat îngrijit, care fără doar şi poate văzuse multe la viaţa lui, îşi înălţă respectuos şapca, uitându-se întrebător în ochii femeii. „Ce faci, cocoană, nu-mi dai şi dumneata un ban?“ Dar cocoana era prea absorbită de propriile-i gânduri ca să-i priceapă „graiul mut“. Numai după ce închise uşa în urma lui şi-i auzi paşii coborând scara, Luiza îşi dădu seama că nu-şi onorase obligaţia. Nu catadicsi să-şi îndrepte greşeala. Se întoarse în sufragerie şi deschise plicul. Mirarea i se accentua brusc: expeditorul coşului de flori îşi bătuse la maşină epistola. Citi:   Stimată domnişoară Văitoianu:   Din capul locului vă cer scuze pentru deranj. Îmi pare sincer rău, dar altfel nu am cum ajunge la dv. Trebuie neapărat să vă văd; este în interesul amândurora. Întâlnirea noastră – iertaţi-mi stilul categoric – vă propun să aibă loc mâine dimineaţă la ora opt. Oră prea matinală pentru o femeie, nu însă şi pentru o ziaristă. Locul întâlnirii: Prefectura poliţiei, biroul comisarului Victor Stanciu, pe care dv. prin mijlocirea mea, l-aţi cunoscut mai bine. Am ales anume acest loc, deoarece mi-am imaginat că prezenţa unui reporter pe culoarele poliţiei, şi la o oră matinală, nu va da nimănui de bănuit. În acelaşi timp, acolo vom putea discuta nestingheriţi. Dacă sunteţi de acord şi, sincer vorbind, nu văd de ce n-aţi fi, vă rog ca în seara asta să-i telefonaţi comisarului Stanciu şi să-l întrebaţi dacă are un caz gras pentru dv. Dacă vă răspunde afirmativ, să-i cereţi să vă stabilească ora la care să veniţi şi el o să vă răspundă: „Mâine la ora opt dimineaţa. În caz că dv. nu puteţi răspunde invitaţiei, îi propuneţi ziua şi ora când aţi fi disponibilă. Atrag respectuos atenţia că-i o chestiune urgentă. Vă sărut mâinile, al dv. Medoiu   P.S. Vă rog să aduceţi cu dv. prezenta scrisoare, iar dacă refuzaţi oferta, vă cer insistent s-o distrugeţi. Contez mult pe discreţia dv. Cu mulţumiri, M.   Surpriza, în adevărata sa accepţiune, o realiză abia după cea de-a doua lectură a scrisorii. Maiorul Medoiu, ca şi Eugen Cristescu, nu era un ins oarecare, pe care să-l dai repede uitării. Medoiu o impresionase atunci printr-o afecţiune sinceră faţă de Radu, ce nu izbutea să şi-o ascundă. Se despărţiseră ca doi oameni civilizaţi care, din întâmplare, descoperiseră că aveau un prieten comun – pe Radu Doinaş. Din ziua aceea (ce mirată fusese când, în garsoniera unde se întâlniseră, zărise fotografia frumoasei actriţe Lisette Vrancea!) maiorul Medoiu nu-şi mai trădase în niciun fel interesul faţă de persoana ei. Nici Luiza nu avusese vreun motiv să-l caute. Radu nu-i bătuse la uşă, nici nu-i trimisese vreo scrisoare. Atunci de ce avea Medoiu nevoie de dânsa? Ce semnificaţie să acorde neobişnuitei sale invitaţii? Să fi intervenit oare vreun element nou în problema morţii lui Radu? Să-i fi apărut stafia în Bucureşti? Ce alt motiv dacă nu Radu Doinaş ar fi putut să explice scopul unei invitaţii concepute atât de conspirativ? Îi venea greu să accepte ideea că maiorul prinsese de veste că o paşte o primejdie dinspre serviciul lui Eugen Cristescu şi că dorea, în numele memoriei lui Radu Doinaş, s-o pună în gardă. Oameni ca Medoiu, în vreme, de război, aveau destule pe cap ca să-şi mai îngăduie şi luxul de a se ocupa de o „Nebună“. Se întunecase; aprinse veioza, despachetă coşul de flori. Numai garoafe roşii care răspândeau în sufragerie o luminozitate neobişnuită, mângâietoare. Luiza Văitoianu cercetă ceasul, se îndreptă spre telefonul aflat pe masa de lucru, ridică receptorul şi formă un număr, rămânând în picioare. Auzi după câteva secunde glasul comisarului Stanciu. — Bună, şefule! îi ură ziarista. — Ia te uită! o recunoscu fără niciun efort şeful „Moravurilor”. Ce faci, domnişoară? Tot „nebună“, tot „nebună“? Tonul vesel şi prietenos al comisarului Victor Stanciu o înveseli brusc şi Luiza îi răspunse: — Nu pentru oricine, şefule… Aşa că nu-ţi fă iluzii… Auzi, şefule, îmi crapă condeiul după o treabă mai senzaţională. Ai un caz gras pentru mine? — Pentru tine, cum să-ţi zic, continuă bucuros comisarul, am cazuri grase care, zău aşa, le păstrez într-un răcitor să nu se altereze. Vino mâine dimineaţă la opt. O să-i mulţumeşti lui nenea moravistul pentru marfă. Numai să-mi vii la opt… — Gata, şefule, la opt fix trecute, am, n-am treabă, sunt la Prefectură… Pa! — Stai, stai! o opri brusc comisarul. Unde am mai auzit eu chestia asta cu am, n-am treabă, la ora opt fix trecute sunt la Prefectură? Luiza Văitoianu se înveseli de-a binelea şi-i răspunse râzând: — Şefule, acum… de la mine, pentru prima oară… — Nu, nu… de la un client de-al meu… Că mi-a plăcut replica şi n-am uitat-o… Trebuie să umblu la Fişier… — Foarte bine! Foarte bine! Pa! Puse receptorul în furcă, relaxată oarecum după convorbirea cu moravistul nr. 1 al Capitalei, care nu era chiar un ins incult, dar, uneori, trăda cu o inocenţă de bătrânel senil nişte zone nu prea favorabile intelectului său. Totuşi nu de cultura sa literară ţinea priceperea lui de necontestat în ale „Moravurilor“, făcând din el un şef temut de lumea interlopă a proxeneţilor. Neîndoios, florile, coşul cu flori, scrisoarea, convorbirea cu Stanciu avuseseră darul de a-i reda buna dispoziţie, încrederea în seara care abia începuse să învăluie oraşul de dincolo de zidurile casei. Şi totuşi scoase telefonul din priză şi se hotărî să-şi petreacă noaptea în patul ei, recitindu-l pe Baudelaire şi sorbind când şi când câte un strop de „Metaxa”.   [1] Acbar, denumire codificată dată de maiorul Medoiu serviciilor germane de spionaj şi contraspionaj. [2]  „Vă mulţumesc domnule general! La revedere.( în lb. germană)   descarcati cartea de aici....

PARTEA ÎNTÂI   I. Sentinţa unui tribunal ad-hoc 1 Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, nu credeţi că ocupându-vă de complicata existenţă a lui „B-39“ v-aţi asumat o foarte grea răspundere? Corneliu Cara:  Sunt convins. Dumneavoastră însă m-aţi deturnat de la itinerarul primului volum… Sunt totuşi mândru că v-am cunoscut… Doamna de Beaumont: … Şi că v-am deturnat? Corneliu Cara:  Doamnă, sunteţi o femeie… Vă rog să mă scuzaţi, dar n-aş dori să rostesc… Doamna de Beaumont:  Domnule Cara, observ că aţi început să-mi faceţi curte! Corneliu Cara: Nu râdeţi, doamnă! Documentându-mă, retrăiesc, într-un fel aparte, viaţa lui Radu Doinaş. Doamna de Beaumont:  Doriţi chiar să reconstituiţi, cronologic, existenţa lui? Corneliu Cara: Desigur, mai ales cu sprijinul dumneavoastră. Doamna de Beaumont:  Nu vă este teamă că aş putea să vă induc în eroare? Corneliu Cara:  Ce motiv aţi avea? Doamna de Beaumont:  Şi fostele spioane au câte ceva de ascuns când se pomenesc faţă-n faţă cu Istoria. Sunteţi un naiv, domnule Cara… Corneliu Cara: … pe care dumneavoastră aţi avut amabilitatea să vi-l faceţi oaspete. Vă plac chiar atât de mult naivii? Doamna de Beaumont: Da! Vă surprinde sinceritatea? Oricum, o conversaţie cu un naiv este mai reconfortantă decât cu un raţional copleşit de dramele Europei. Ţin să vă avertizez că vom intra cu convorbirile noastre într-o perioadă delicată, încâlcită şi dubioasă din multe puncte de vedere. Acolo unde nu voi fi sigură că faptele s-au petrecut aidoma, aşa cum mi-au fost ele povestite de Radu, am să vă atrag atenţia. Corneliu Cara: Vă mulţumesc, doamnă!   2 Începea un spectacol trist, dezolant al cărui protagonist, din nefericire, eram chiar eu. A refuza rolul, a-l respinge pe „regizor”, a ieşi, în fine, din scenă, însemna, de fapt, a încheia socotelile cu viaţa, ceea ce nu ar fi fost deloc dificil. O puteam face chiar cu propria-mi mână. Ar fi făcut-o şi Schellenberg, nu fără plăcere. Desigur, nu direct, ci prin mijlocirea oamenilor săi, aşi în lichidarea oricui. Totuşi, ori de câte ori, în frământările mele, ajungeam la concluzia că nu merita să mai trăiesc, descopeream cu oarecare mirare că nu toată fiinţa mea adera la ideea „ieşirii din scenă“ cu picioarele înainte. Am tot scormonit înlăuntrul meu zi şi noapte, cu răbdare, ca să descopăr ce sălăşluia acolo, în străfunduri: laşitate? curaj? Brigadenführerul SS Walther Schellenberg se pregătea să facă din mine nu un spion, ci un colaborator; şi nu unul al SD-ului, ci al său personal. Acesta era un rang, dacă nu chiar un privilegiu, iar eu, după părerea şefului SD-ului, se cuvenea să fiu mândru. Iar mie numai mândrie nu-mi trezea „fişa” de colaborator personal prezentă printre alte fişe ale lui. Există în viaţa unui om date calendaristice de care nu va izbuti să scape oricât de mult ar dori. De pildă, iată pentru mine una din ele: 29 ianuarie 1941. Ţin minte că mai bine de o săptămână am zăcut în apartamentul meu de pe Alexanderplatz, pradă unei cumplite crize depresive. SD-ul îmi dictase „domiciliu forţat” şi-mi adusese oficial la cunoştinţă că sunt supravegheat. În ziua aceea telefonul, pus şi el sub supraveghere, a sunat foarte de dimineaţă. În afară de stăpânul cu care destinul mă procopsise, nimeni altcineva nu mă mai suna. Primul care m-a uitat brusc a fost „bunul meu prieten” de la direcţia presei Reichului, dr. Otto Dietrich. Să-i fi dat chiar el lui Schellenberg o mână de ajutor în realizarea iscusitei sale capcane? Nu mai avea niciun rost să-mi bat capul cu o asemenea întrebare. SD-ul mă înhăţase, iar până una-alta eram bine înhăţat. O vreme am lăsat telefonul să sune. Din plăcere, dintr-una rea şi duşmănoasă. În fine, am ridicat receptorul. Locul lui Dietrich la telefon îl luase acum Schellenberg. — Guten Morgen, mein Freund! îmi ură cu o bună dispoziţie nefabricată. Ziua bună?!… Prietene?!… i-am răspuns. Intrasem de-acum în scenă, jucam, răspundeam, şi cu voie bună chiar. — Eşti pregătit? Întrebarea Brigadenführerului SS era inutilă, ştia că eram pregătit; textul scrisorii adresată generalului Ion Antonescu i-l citisem mai zilele trecute în biroul lui, până şi plicul cu care urma să expediez scrisoarea îl lipisem tot acolo, sub ochii lui. M-am şi întrebat atunci de ce nu s-a oferit să-l păstreze într-unul din vestitele sale seifuri şi să mi-l dea la „ora H”, când bătăile de gong vor fi ridicat cortina? La urma urmei, dacă mi-ar fi trecut prin minte ideea năstruşnică de a modifica conţinutul scrisorii, la ce naiba mi-ar mai fi folosit? Schellenberg, prin agenţii lui, tot m-ar fi dibuit şi mi-aş fi complicat fără niciun rost situaţia care, şi aşa, era ticăloasă. — Eşti pregătit? repetă el întrebarea. Ce-i cu tine, de-mi răspunzi atât de greu? — Ce să fie? Că om sunt, şi nu-mi vine chiar atât de uşor. Nu-l minţeam, iar el, fin psiholog, ştia să discearnă stările interlocutorului şi să le aprecieze în consecinţă. În cazul răspunsului meu îmi apreciase – nu mă înşela – tonul sincer. — Te înţeleg… Aş vrea ca astăzi să predai legaţiei scrisoarea… şi tot astăzi s-o porneşti la drum. — Bine… Numai să fiu primit! mi-am exprimat eu scepticismul. — O să fii… Te asigur. Colonelul e singur, legionarii s-au retras din legaţie. Victoria de la Bucureşti a generalului a făcut din colonel un om fericit. E într-o nesfârşită euforie… Telefonează-mi să-mi spui ce ai făcut! La revedere! M-a lăsat cu gândurile în debandadă. În fond, de ce mă frământam atât, nu-mi era tot una ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte? Al meu nu mai eram, iar Schellenberg, întocmai ca un iscusit specialist în diamante, mă ţinea în palmă, mă tot cântărea şi studia, încercând să-mi determine caratele, modul cum ar putea să mă şlefuiască, pentru ca apoi să mă valorifice din plin la „bursa spionajului”. M-am uitat pe fereastră: Berlinul se acoperise peste noapte cu un strat imaculat de zăpadă; puţin mai târziu ştiam că va ninge din nou, dar cu funingine. În dreapta clădirii, am văzut maşina supraveghetorului meu oficial: bineînţeles, cei neoficiali nu se zăreau, prezenţa lor însă o bănuiam. N-au decât să mă supravegheze cât pofteau; mi-era silă de toţi şi de toate… Am început să mă îmbrac fără grabă, cu migală chiar, de parcă m-aş fi pregătit pentru nu ştiu ce recepţie sau întâlnire oficială. Înainte de a părăsi apartamentul, am zăbovit câteva momente în faţa telefonului, întrebându-mă dacă trebuie sau nu să chem legaţia ca să-mi anunţ sosirea. N-am mai ridicat receptorul. Am renunţat. De ce mi-aş anunţa vizita? Mi se părea mai tentant să-l iau pe colonel prin surprindere. Telefonându-i, omul s-ar fi pregătit să mă întâmpine, şi-ar fi compus, eram sigur, până şi expresia, nemaivorbind de ţinută. Aş fi pierdut, astfel, din apropiata întâlnire cu el – cu siguranţă că şi ultima – partea cea mai savuroasă – surpriza cu multiplele sale efecte. Am coborât. Ninsese frumos şi peste „Fiat“-ul meu. M-a încercat un fior de bucurie infantilă când, cu mâna neînmănuşată, am curăţat omătul pufos de pe parbriz. În timpul ăsta l-am zărit, fără să vreau, pe şoferul maşinii SD-ului înviorându-se. Zăcuse mult în inactivitate şi părea fericit să-şi dezmorţească oasele. Am pornit-o; străzile Berlinului mi se păreau mai sumbre ca niciodată. Desigur, din pricina stării mele. Din gândurile în debandadă, unul făcea efortul de a se detaşa şi de a se limpezi. De ce m-aş fi apucat acum să-mi bat capul cu evenimentele din ţară, cu evoluţia politicii lui Antonescu? Cine eram eu ca să-mi pot permite luxul de a aprecia ce se petrece în ţară? Cândva fusesem Radu Doinaş, ziarist, apoi „B-39“, ofiţer de informaţii. Acum, cine dracu mai eram? Dar, mai ales, cine aveam să fiu de acum încolo? Unde şi când îmi pierdusem adevărata identitate? Am văzut de departe clădirea legaţiei: era pustie, cineva avusese grijă să închidă obloanele de la ferestre. Grecianu, „diplomatul verde“, după ce va trăi o vreme ascuns în România, se va întoarce în Germania, la bază… la baza de lansare a lui Himmler. Ce ciudat! Acum ne aştepta acelaşi rastel pe amândoi. Am intrat în aripa clădirii unde se aflau amplasate birourile ataşaţilor militari. Chiar la intrare m-am lovit de ataşatul aero, un bărbat înalt, trecut de patruzeci de ani, frumos, atrăgător, spilcuit în uniforma sa de aviaţie. — A, domnul Doinaş! a exclamat aviatorul, ducând automat mâna la cozorocul chipiului. Nu v-am mai văzut de mult pe la noi! N-am ştiut cum să-i interpretez exclamaţia, cred că din pricina deprimării mele. — Toată lumea, pe aici, se interesa de dumneavoastră, m-a informat. N-am apucat să-i pun vreo întrebare; m-a salutat din nou şi a ieşit în grabă. Am priceput totuşi că ataşatul militar principal, colonelul Ilie Gheorghiu, se găsea la post, căci aviatorul ieşise de la superiorul său. Am ciocănit la uşă, am auzit invitaţia lui de a intra, dar, dintr-o afurisenie care se răsucise năvalnic în mine, am mai ciocănit o dată. Glasul ataşatului militar a răsunat atunci mai puternic şi, fireşte, mai autoritar. Se desluşea în strigătul său şi o undă de mirare. Am intrat şi m-am oprit lângă uşă: zău, dintr-o dată, starea aceea morbidă îmi dispăruse ca prin minune. Cred că asta li se întâmplă actorilor în mod curent; până în clipa intrării în scenă, îşi trăiesc viaţa lor cotidiană hărăzită de Dumnezeu şi înscrisă într-un Buletin de populaţie. Nu m-am mişcat de lângă uşă, încremenisem locului cu capul în piept, spăşit. Colonelul, uluit nu atât de apariţia mea, cât de suferinţa provocată de „adâncile mele remuşcări”, s-a ridicat patern din fotoliu, gata să mă întâmpine ca pe un fiu rătăcitor. Purta uniforma de campanie, de alarmare, cu centura şi diagonala care-i conturau pieptul mare, marcat cu peste zece barete. — Domnul Doinaş!… Ehei, ştiam… eram sigur… Dragul meu, nu există un bun român care, întotdeauna… A făcut o pauză, căutând cuvintele ca să-şi încheie fraza. Nu ştiu dacă le-a găsit, dar l-am auzit rostind înduioşat:… Un bun român, oriunde şi în orice situaţie rămâne un bun român. A venit spre mine radios, mi-a întins mâna: „hai să facem pace!” Apoi, apucându-mă de cot, ca pe un suferind, m-a condus către un fotoliu din dreptul biroului, unde m-a aşezat. Mutra mea exprima jenă, ruşine, înfricoşare. Când ieşiseră din mine aceste minciuni actoriceşti şi mi se instalau, rând pe rând pe chip, nu ştiu… — Da, domnule, pot spune că te aşteptam! S-a aşezat la locul său, şi-a pus mâinile pe birou şi, după, ce m-a privit ca pe un ştrengar, a început să mă îmbărbăteze. Hai, gata, bărbaţi suntem, ce naiba!… Eşti la curent cu evenimentele? Generalul n-a ezitat. Asta-l caracterizează! A scos armata în stradă, a dat legionarilor avertismente peste avertismente… Derbedeii n-au vrut să-i dea ascultare… Rebeliune au vrut, rebeliune au căpătat! Eu încă nu-mi ridicasem privirile; iar colonelul o fi înţeles probabil din „chinurile mele lăuntrice” că trebuie să-şi continue logosul, să găsească ceva profund, care să fie la nivelul intelectualului Radu Doinaş. — Epoca tradiţionalilor oameni politici în Europa s-a încheiat, o nouă epocă a început, a generalilor. Iar Conducătorul nostru este un general pe care Dumnezeu ni l-a dăruit la vreme, exact când noi, românii, aveam nevoie mai mult ca oricând de un asemenea Conducător. Ca să-i dovedesc că-i împărtăşeam vederile, am scos din portofelul de la căptuşeala hainei scrisoarea şi i-am întins-o. Ochii mei au îndrăznit să-l privească doar câteva clipe. — Ce-i asta? Vocea îi coborâse brusc. — Scrisoarea mea de căinţă adresată generalului, i-am explicat cu un glas muiat de o falsă emoţie. — Aha! mă aprobă el. A citit cu evlavie numele, rangul generalului scris pe plic cu acurateţea unui grămătic. A schiţat gestul de a mi-l înapoia, eu însă mi-am îndreptat ochii spre el – erau rugători, ştiam. — Domnule colonel… — Ce-i cu dumneata, Doinaş? Abia acum văd cât eşti de schimbat. Am dat din cap ca un om hăituit de propria-mi vinovăţie, decis de a o lua pe calea cea bună. — Mi-am făcut un chinuitor şi dureros proces de conştiinţă… — Eei, mă întrerupse el, aşa era şi normal… Se înţelege că l-am aprobat, lamentându-mă că nu pot să-mi explic cum am putut să fiu atât de orb. — Domnule colonel, am exclamat eu dramatic. Dumnezeu v-a scos în calea mea! Fără îndemnul şi prezenţa dumneavoastră la Berlin, nu ştiu ce m-aş fi făcut. Ajutaţi-mă în continuare, domnule colonel, ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi lup singuratic! Nu-mi calculam dinainte vorbele, expresia feţei, ele se iscau de la sine, fără niciun efort special din parte-mi. Am tăcut pe neaşteptate, lăsând să se aştearnă între noi un covor de tăcere. Ochii i s-au făcut mici: efortul de a pricepe ce se petrecea cu mine era evident. — Domnule Doinaş, da’ eşti pe drumul cel bun! — Vreau să vă rog respectuos şi din inimă să expediaţi dumneavoastră, prin curier special, scrisoarea de căinţă adresată domnului general Ion Antonescu. Am vorbit precipitat, năucit parcă de ideea ce-mi trecuse prin cap. — Mda… mormăi îngândurat colonelul. Ţinea acum plicul cu ambele mâini, ca pe o carte. Mda… După o vreme să mă întrebă: Dar de ce, domnule Doinaş? — Eu… mâine… vreau s-o pornesc cu maşina spre ca… pornesc la un drum lung şi anevoios. Aş ţine ca domnul general Antonescu să ia act de căinţa şi regretele mele încă înainte ca eu să ajung la Bucureşti. Mi-a înţeles strategia şi s-a arătat încântat că mă poate ajuta să înaintez pe calea arătată de Dumnezeu. — Din păcate, circulaţia aeriană este întreruptă… astfel chiar astăzi ţi-aş expedia plicul. Mi-a dat, aşadar, de înţeles că mă ajută necondiţionat. I-am mulţumit, făgăduindu-i că-i voi telefona de la Praga, apoi de la Bratislava sau de la Budapesta. Mă „regăsisem“, îmi trecuse „starea” de stinghereală… Am şi zâmbit, drept care, ataşatul militar a devenit ceva mai volubil. — Domnule Doinaş, trăim vremuri mari… Noi, românii, trebuie să privim în jur şi să învăţăm de la italieni. Au un rege pe care-l respectă, aşa cum cere tradiţia şi bunul simţ, dar au şi un conducător, în persoana lui Mussolini, pe care Italia îl urmează din izbândă în izbândă… În epoca dictaturilor, numai dictatorii mai pot să facă faţă Istoriei. Trebuie să-l urmăm cu încredere pe general. El ne va reda România Mare. Dacă n-ar fi sunat telefonul, dacă la celălalt capăt al firului n-ar fi fost OKW-ul, logosul său ar fi curs fără contenire, încurajat, fără doar şi poate, de „atenţia” cu care ascultam şi „băgam la cap“. Colonelul vorbea o germană corectă. Am înţeles că interlocutorul său, generalul Keitel, îl invita urgent la o întrevedere. Fără voia mea, trăgeam cu urechea şi am fost surprins de ţinuta firească a celui care ţinea locul ministrului plenipotenţiar, de tonul său demn şi impunător. Când a pus receptorul în furcă, s-a ridicat din fotoliu, dându-mi de înţeles că nu avea încotro şi trebuia să se despartă de mine. — Sunt chemat la OKW. Domnul feldmareşal Keitel, în persoană, doreşte să mă vadă. Mi-am zis că, în faţa mea, evolua un „actor” de aceeaşi valoare cu mine. Îşi umflase pieptul şi devenise aferat. — Generalul are o încredere oarbă în mine, îmi mărturisi cu trufie. Iar eu, aici, trebuie să rezolv problemele înarmării ţării… Coborând mult vocea, adăugă: Problemele războiului de mâine… Căci va fi unul scurt, fulgerător şi glorios. Te pup şi îţi doresc drum bun. Am încredere în dumneata, să nu mă faci de ruşine! M-a ameninţat părinteşte cu degetul, m-a condus la uşă, unde şi-a amintit că mai trebuie să-mi spună ceva. — Am terminat cu „capela verde“. Paştele şi grijania mamii lor de anticrişti! Unde şi-au găsit ei, derbedeii ăştia, să „ctitorească” lăcaş sfânt… Na, că i-a pedepsit Dumnezeu! În maşină, la volan, m-a cuprins din nou acea stare de toropeală scârboasă, de indiferenţă. Mi se uscase cerul gurii şi aveam senzaţia că cineva încerca să-mi bage pe gât un cocoloş de murdărie. Nu ştiam încotro merg; mă luam când după un automobil particular, când după un autobuz. Şi iată aşa m-am pomenit trecând prin faţa hotelului „Adlon“. Mai aveam puţin până să ajung la „Poarta Brandenburgului” când, deodată, maşina supraveghetorului meu oficial m-a depăşit, iar tipul de la volan mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta, lângă bordura trotuarului. Din „Opel” a sărit imediat „îngerul meu ocrotitor” şi a venit în pas alergător spre mine. N-am deschis portiera, ci am lăsat geamul jos. Pe un ton foarte respectuos, mi-a transmis din partea şefului SD-ului un mesaj: „Herr Brigadenfuhrer SS Walther Schellenberg doreşte să se întâlnească imediat cu dumneavoastră. Vă roagă să mă urmaţi la sediul central”. În fine, „Fiat”-ul meu avea din nou o direcţie clară. 3 Doamna de Beaumont: Am mai spus-o şi probabil am s-o mai spun de multe ori de-a lungul convorbirilor noastre: Schellenberg a avut o minte diabolică. A! Nu am în vedere numai modul cum a conceput „afacerea Doinaş”, ci cum a condus SD-ul… Corneliu Cara: Îl admiraţi? Doamna de Beaumont: Nu cred că este cuvântul cel mai potrivit. Trebuie însă să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Numai urmând această cale poţi să-ţi apreciezi cu realism adversarul, poţi să tragi concluzii practice. Activitatea lui Schellenberg merită să fie studiată… Corneliu Cara: După mai bine de trei decenii de la terminarea războiului? Doamna de Beaumont: De ce nu? Fenomenul naţional-socialismului hitlerist trebuie studiat în permanenţă în perspectiva istoriei. Un stat nazist n-ar fi putut fiinţa, dacă Hitler n-ar fi născocit Gestapoul, SD-ul, într-un cuvânt acea monstruoasă instituţie numită R.S.H.A. Iar Schellenberg s-a întâlnit în mod fericit cu această teribilă inchiziţie a secolului XX. Să revenim însă la Radu Doinaş şi să vedem ce i-a hărăzit Schellenberg într-o primă etapă. Corneliu Cara: Au existat deci mai multe… Ştiţi ce s-a întâmplat cu Doinaş după ce „îngerul” său ocrotitor i-a oprit maşina? Doamna de Beaumont: Este un episod pe care-l cunosc foarte bine. După ce i-a adus mulţumiri pentru predarea scrisorii adresată lui Antonescu, Schellenberg i-a amintit lui Doinaş de călătoria făcută în toamna anului 1940 la Bucureşti cu maşina. Corneliu Cara: I-a amintit şi de Ella?… Doamna de Beaumont: Nu. Schellenberg stăpânea foarte bine arta manierelor, spre deosebire de ceilalţi camarazi de partid ai săi. Au discutat itinerarul, distanţele, durata. O să vedeţi imediat de ce. În ziua următoare, Doinaş trebuia să dea de înţeles că părăseşte locuinţa, Berlinul, Germania. În realitate, el urma să fie transportat la o vilă special pregătită de Schellenberg. De acolo, conform graficului stabilit împreună, Radu Doinaş avea obligaţia să telefoneze ataşatului militar… De la Praga, de la Bratislava, în fine, chiar de la Budapesta. Corneliu Cara: Cu ce scop? Doamna de Beaumont: O să vi-l dezvălui ceva mai încolo… Până atunci, v-aş propune să reţineţi faptul că Schellenberg organizase cu multă minuţiozitate tehnica „convorbirilor” telefonice dintre Doinaş şi colonelul Ilie Gheorghiu. Centrala telefoanelor chema legaţia, o telefonistă amabilă anunţa „Vă caută Praga la telefon!“ Legătura era „stabilită”, Doinaş îi împărtăşea colonelului impresii de drum. Abia când Radu „a ajuns la Bratislava”, ataşatul militar i-a confirmat că expediase la Bucureşti scrisoarea de căinţă adresată lui Antonescu. Apoi Radu Doinaş l-a mai chemat o dată la telefon de la „Budapesta”. Ba de acolo, ca să fie cât mai convingător, i-a mai comunicat colonelului şi câteva observaţii cu privire la atmosfera politică şi militară din capitala Budapestei, după care, respectând schema jocului conceput de şeful SD-ului, n-a mai dat niciun semn de viaţă, căci fusese omorât… Corneliu Cara: Mă bucur că vă place să glumiţi. Doamna de Beaumont: Aşa e, îmi place… Numai că, de data asta nu glumesc. Radu Doinaş a fost omorât… Cum? Vă voi povesti în cursul rundei de după-amiază.   4 Cum, pe ce căi am ajuns în vila pe care, după un timp, am botezat-o „Pustnicul”, nu ştiu, n-aş putea să relatez. N-o botezasem aşa pentru că în clipa aceea îmi amintisem de mânăstirea de la marginea Bucureştiului, ci din cu totul alte motive. „Pustnicul” eram chiar eu, cu întreaga mea existenţă închisă între zidurile unei „chilii” moderne, confortabile, clădită într-un loc pitoresc şi neliniştitor de izolat. Repet, nu ştiu cum m-am pomenit acolo. Doar atât îmi amintesc că, după întrevederea cu Schellenberg, m-am înapoiat la locuinţa mea de pe Alexanderplatz, ca să mă pregătesc de drum. Mintea mi-era golită de gânduri. Mă mişcam în casă ca un robot conceput să îndese lucruri în valize. Când am terminat ultimul geamantan, se înserase. Am căzut, mai mult plictisit decât ostenit, într-un fotoliu şi am adormit. Mai exact, am fost adormit. Când, cum, mi-e imposibil să stabilesc. Că am fost drogat, mi-a confirmat Walther Schellenberg mai târziu, cerându-şi scuze că se văzuse nevoit să apeleze la asemenea mijloace de „transport”. Aşadar, cum şi cât am călătorit, cine m-a cărat în dormitorul unde m-am trezit, cine m-a dezbrăcat şi m-a băgat într-un aşternut imaculat unde am mai dormit ca un bebeluş după baie – nu ştiu. M-au trezit bătăile în uşă ale lui Schellenberg. Am deschis ochii. Nu eram deloc buimac. Nu mă încerca nicio senzaţie ieşită din comun care să-mi dea de bănuit. Din prima clipă mi-am dat seama că nu mai sunt în locuinţa mea de pe Alexanderplatz; şi, fără să intru în panică, am încercat să ghicesc unde nimerisem. Am privit în jur; un amănunt m-a cam pus pe gânduri: îmbrăcămintea purtată în ziua aceea – costumul de haine, cămaşa, cravata, până şi chiloţii – era rânduită pe un scaun, cu pedanterie, aşa cum îmi plăcea. Am auzit repetându-se bătăile la uşă şi am rostit – culmea! – în româneşte: „Poftim!“ În clipa următoare şi-a făcut apariţia Walther Schellenberg în persoană; nu-l însoţea nimeni. — Guten Morgen! mi se adresă el încă din uşă. Cum ai dormit, prietene? Era în uniforma sa neagră cu cap de mort, care-i cădea impecabil. Probabil că lăsase cascheta şi mantaua pe un cuier, la intrare, sau altundeva. Nu cumva dormise şi el sub acelaşi acoperiş cu mine? M-a învăluit într-o privire radioasă. Şi-a tras un scaun lângă patul mare, care ocupa aproape toată suprafaţa dormitorului. — Am venit ca să luăm împreună micul dejun, mă încunoştinţă el, să-ţi arăt apoi vila, să-ţi prezint pe cei care îţi vor purta de grijă. Nu i-am răspuns imediat; m-am ridicat în capul oaselor şi iarăşi mi-am rotit privirile în jur. Draperiile de la singura fereastră a încăperii, ce-i drept, imensă, erau date la o parte: se făcuse ziuă şi o lumină cenuşie, mohorâtă, se lipise de geamuri. „Mult am mai dormit!“ mi-am zis şi, conform unui reflex format de-a lungul anilor, am dat să-mi caut ceasul pe noptiera din dreapta patului. L-am găsit însă la mână, indiciu concludent că nu eu mă dezbrăcasem şi că cel care mă studiase cum mă îmbrac şi dezbrac reţinuse multe, dar nu şi acest amănunt. Amuzat, Schellenberg mă urmărea, probabil ca pe un mim în plin spectacol. Mi-am cercetat ceasul: acele „Longines“-ului meu se opriseră la trei şi jumătate. — E târziu, mă ajută Schellenberg, înveselit, să mă descurc, este nouă şi un sfert. Mor de foame… Hai, prietene, dă-te jos, fă-ţi un duş, îmbracă-te şi coboară în sufragerie să mâncăm. S-a ridicat în picioare şi deşi era de statura mea, mi s-a părut deodată înalt şi vânjos. — Să nu mă întrebi în ce zonă geografică a Germaniei ne găsim, că n-o să-ţi spun, mă preveni, el ghicindu-mi parcă întrebările. Tot ce pot să-ţi dezvălui e că mi-ar plăcea şi mie să lenevesc aici o vreme, rupt de restul lumii. A râs. Nu minţea. De aceea, când m-am dat jos din pat, i-am replicat: — Te pomeneşti că mă invidiezi? — De ce nu? Condiţii, excelente, zonă pitorească… departe de război. Vorbea omul serios. Am zis: — Oare să ocup eu în planurile voastre un loc atât de important, încât să merit asemenea investiţii? — Fii liniştit! Meriţi… Ochii lui negri au sclipit cu o viclenie blândă. Uşa aia dă în baie. Toate lucrurile tale sunt la locul lor… Te aştept jos… Mi-a vorbit, ca şi când aş fi fost familiarizat cu toate ungherele vilei. Cam aşa a debutat existenţa mea în acest „surghiun” organizat de Schellenberg. Înainte de a coborî în living-room, am deschis, din curiozitate, a treia uşă din dormitor: am văzut o bibliotecă, un birou, câteva fotolii. Într-un cuvânt, o cameră de lucru, mobilată simplu. N-am mai intrat să arunc o privire peste cărţile din bibliotecă. Am coborât scara de lemn care, deşi ocrotită de un covor verde, gros, ce se termina la parter, scârţâia sub paşii mei. Walther Schellenberg mă aştepta lângă un şemineu în care ardeau, ca în basmele de iarnă, câţiva butuci. Masa, cioplită rustic, era aranjată pentru micul dejun. Rustice erau şi scaunele. Tot ce vedeam acolo era rustic şi-mi amintea de un han din Munţii Tirolului unde trăsesem cu ani în urmă. De fapt, atunci, sub această impresie, începusem să cred că fusesem transportat în Austria, fireşte, cu un avion. — Ce zici de liniştea care ne înconjoară? se minună, şeful SD-ului. (Nu juca teatru, deşi era un actor excelent. Sinceritatea lui adolescentină contrasta cu capul de mort din dreptul inimii, semnul distinctiv al călăilor înfăşuraţi într-un postav de doliu.) O să-ţi prezint pe doamna şi pe domnul Klinger… Cuvintele răsunară solemn, lăsându-mi câteva secunde impresia că Brigadenführerul SS şi cu mine suntem invitaţii unei onorabile familii germane. Pe o uşă, fără îndoială de serviciu, a intrat un bărbat însoţit de o femeie. Schellenberg s-a desprins, încântat, de lângă cămin şi a păşit respectuos în întâmpinarea doamnei şi domnului Klinger. — Dumneaei, mi se adresă generalul SS-ist, este doamna Margot Klinger, o bucătăreasă neîntrecută… Mulţi bărbaţi germani şi-ar dori lângă ei o asemenea soţie şi gospodină. Doamna Klinger a roşit de plăcere. Am salutat-o de la distanţă, printr-o înclinare milităroasă a capului. Nu mi-am rostit numele, căci nu ştiam dacă-mi era permis. — Norocul a fost de partea domnului Gustav Klinger, administratorul vilei, urmă Schellenberg, trecând pe nesimţite spre un ton menit să sugereze că între el, ca şef al SD-ului, şi familia simplă a unuia ca Klinger, nu exista niciun fel de distanţă ierarhică. Administratorul, deşi îmbrăcat civil, luase maşinal poziţie milităroasă, iar eu, din nou, mi-am înclinat capul a salut… — Doamna şi domnul Klinger, membri vechi ai Partidului naţional-socialist, sunt colaboratorii mei versaţi şi de încredere. Pentru mine scena era evident grotescă: eu, colaborator personal, ei, de asemenea, colaboratori. Gustav Klinger era un bărbat înalt şi cam gras. Îmbrăcat într-un costum de pădurar, strâmt pe burta sa în dezvoltare. Părea mult mai verde decât Frau Margot, o femei scundă, subţirică, îmbătrânită de timpuriu, cu părul cărunt de-a binelea şi adunat într-un coc imens, „bătut” în spelci. — Să servesc masa? se interesă Frau Margot, măgulită de vorbele lui Schellenberg. — O! chiar te rugăm. Dumneata, domnule Klinger, mai rămâi o clipă cu noi. Când am rămas în trei, şeful SD-ului s-a întors cu faţa spre mine şi, fără a abandona tonul prietenos, m-a informat asupra raporturilor mele cu familia Klinger. — Dragă prietene, din clipa asta, domnul Gustav Klinger se află la dispoziţia ta. Orice dorinţă, orice doleanţă lui să i-o exprimi, fără nicio reticenţă. I-am dat ordin domnului Klinger să-ţi satisfacă orice dorinţă. Ascultându-l, mă întrebam dacă voi mai trăi vreodată bucuria de a simţi înflorind în mine dorinţe. Herr Klinger, grav şi îmbujorat la faţă, dădea, în răstimpuri, aprobator din cap. Când am rămas din nou singuri, şeful SD-ului mi-a dezvăluit un lucru care, la început, m-a îngheţat, dar pe urmă mi-a dezlegat limba. — De altfel, prietene Doinaş, aş vrea să iei act că, în vilă, în afară de familia Klinger, nu mai locuieşte nimeni, că în jurul tău, al vilei, nu există pază de niciun tip. Nu ştiu dacă-i măsura cea mai ideală, repet, am o încredere nemărginită în tine, în cuvântul tău de onoare. A tăcut, lăsându-mă să meditez la „nobleţea” cuvintelor sale. Nu-mi aminteam să-mi fi dat vreodată cuvântul de onoare în legătură cu conduita mea acolo sau în altă parte. La drept vorbind, în jocul nostru, ce valoare etică mai putea să aibă un cuvânt de onoare? Mă înhăţase, eram în mâna lui, acceptasem condiţia de a-i fi colaborator. În sensul ăsta semnasem şi un document. Totuşi ideea în sine – absenţa oricărei paze – conţinea un element tulburător! Îmi mirosea a fugă, a libertate. Vorbind, nu ştiu dacă am izbutit să-mi ascund tulburarea. — Am auzit bine, vila nu-i păzită de trupe ale Gestapoului? — Nici vila, nici Radu Doinaş, întări Walther Schellenberg cele spuse, căutând să-mi surprindă privirile. Am schiţat un zâmbet. — Vrei într-adevăr să mă faci să cred că o clădire conspirativă a SD-ului, destinată şi instruirii individuale a unor agenţi, nu este supravegheată? — Ce te miri aşa? Am şi eu ideile mele. M-a luat de braţ şi m-a invitat să facem împreună câţiva paşi prin living-room. Nu-mi plac şabloanele, iar acolo unde pot, încerc să le dau uitării. Trupele de pază, oricât de puţin numeroase ar fi ele, atrag, mai devreme sau mai târziu, atenţia populaţiei. Şi iată cum rostul vilei poate fi deconspirat, în ciuda vigilenţei. — Deci, dacă ar fi să te cred, mă laşi numai în seama familiei Klinger?! Scuză-mă, Walther, chestia asta îmi pare incredibilă. Brigadenführerul SS a înălţat din umerii săi largi şi puternici. — Eu ţi-am spus adevărul! Brusc, mi-am amintit de paşaport, de celelalte documente de identitate. Nu m-am ferit de el: mi-am dus palma dreaptă la pieptarul stâng al hainei; paşaportul nu-mi fusese ridicat. — Actele rămân la tine, Radu… răspunse Schellenberg unei întrebări nerostite de mine. Totuşi, dacă o să te bată gândul să fugi, eu, unul, te-aş sfătui să n-o faci. Vila nu-i păzită, în schimb este foarte izolată. O să te rătăceşti, iar în cele din urmă tot o să fii prins. Tot la mine o să ajungi, numai că atunci n-o să ne mai privim în ochi ca doi prieteni. Apariţia doamnei Klinger a pus capăt convorbirii. — Hai să ne aşezăm la masă, îmi propuse generalul. Lungimea mesei cu şase scaune în jur se interpunea între mine şi şeful SD-ului. Ne-am aşezat faţă în faţă, ca şi când nu ne-am fi pregătit să mâncăm, ci să începem o partidă de şah. Încă mai eram tulburat de acel vag miros de libertate. Urmărea oare Walther Schellenberg să mă îndatoreze şi să mă copleşească cu semnele sale de încredere? Sau născocise o capcană subtilă a cărei logică numai el o putea savura? — Programul de instruire o să se întindă pe o perioada lungă? m-am interesat eu, cu glas neutru. — Depinde… depinde de mai mulţi factori, îmi răspunse diplomatic. Nu uita că eu sunt unicul tău instructor, dar, la rându-mi, depind de Reichsfuhrerul Himmler şi de Heydrich… Suntem la începutul lui februarie, iar intenţia mea este ca în primăvară să te ştiu intrat în acţiune. Nu m-am putut stăpâni şi l-am întrebat: — Unde? Nu credeam că o să-mi răspundă atât de prompt. — În Anglia… Ce zici, îţi place scena pe care ţi-am destinat-o? Era pentru a doua oară în dimineaţa aceea când mă surprindea cu „lovituri năprasnice”, „ameţindu-mă” şi obligându-mă să mă retrag între „corzi“. M-a salvat însă „gongul”, adică Frau Margot care ne aducea de la bucătărie un „Fruhstitek” a cărui aromă mi-a aţâţat pofta de mâncare. 5 Voia oare Walther Schellenberg să mă facă să fug, să evadez? Iată un gând care m-a obsedat multă vreme, uneori şi în somn. Curând aveam să mă conving că, în privinţa supravegherii, şeful SD-ului nu mă minţise. Într-adevăr, în vilă nu mai locuia nimeni în afară de mine şi de familia Klinger. Mă bucuram de un program generos, aşa că ieşeam să mă plimb ori de câte ori îmi poftea inima. Eram, la prima vedere, mai mult un „pustnic” decât un prizonier. Singurătatea – multe ore, iar uneori chiar şi zile întregi – era nestingherită. Liniştea patriarhală a întinderilor acoperite de un strat gros de zăpadă nu mă împovăra, o suportam uşor, chiar cu plăcere. Luasem obiceiul să ies din casă imediat după micul dejun. Asta însemna ora opt şi jumătate-nouă. În ciuda gerului, umblam mult, chinuit de gândul evadării, căci libertatea de care-mi vorbise Schellenberg era reală, dar şi relativă. De unde până unde se întindea? Logica esesistului mă stingherea rău de tot. Nu-mi reţinuse niciun act. Nici măcar paşaportul diplomatic. Doar „Fiat”-ul. „Fii liniştit! La încheierea războiului, mă asigurase Schellenberg, o să-ţi înapoiem maşina. Am dat-o în grija mecanicilor mei. Să nu-ţi faci probleme.” Nici nu-mi făceam. În ziua în care am ieşit din vilă pentru prima oara, n-am urmărit decât un singur scop: să verific dacă Schellenberg m-a indus sau nu în eroare. Am dat târcoale clădirii, m-am depărtat de ea. N-am sesizat nimic suspect. În ziua următoare, probabil din ordinul şefului nostru comun, Herr Gustav Klinger mi-a propus să-mi arate chiar el domeniul. Nu l-am refuzat. Am ieşit împreună. Omul era mai înalt decât mine cu un cap; când îl vedeam cu câtă semeţie călca în uniforma sa de pădurar, aveam impresia că-i un uriaş care creştea parcă direct din cizme. Cântărea cu siguranţă, mai mult de o sută de kilograme, dar se mişca destul de uşor, cu o sprinteneală care-ţi sugera că nu-i displac exerciţiile de gimnastică. M-a condus peste tot, mi-a deschis magaziile, grajdurile, mi-a prezentat acareturile. Ajungând la garaj, mi-a explicat fără să-i fi cerut că SD-ul îl dotase cu două maşini, una din ele fiind destinată exclusiv transportului de mărfuri şi alimente necesare gospodăriei. Cu prilejul ăsta am reţinut un amănunt: maşinilor le lipseau tăbliţele cu numerele de înmatriculare. Nu întâmplător, mi-am zis. Dacă le-ar fi avut, aş fi putut să aflu pe loc în ce „land“ al Germaniei fusesem „surghiunit”. Încolo, administratorul nu m-a lăsat din ghearele amabilităţii până ce nu m-a introdus în toate ungherele şi boxele… Voia, astfel, să constat cu ochii mei că noi eram singurii locatari ai vilei. Într-un cuvânt, dacă m-ar bate gândul să fug, nu m-aş lovi de prea multe obstacole: de el şi de nevastă-sa aş scăpa destul de uşor. Ideea evadării îmi era mereu servită „pe tavă“ şi tocmai constatarea asta mă deranja şi întreţinea în mine o permanentă derută. Izolarea vilei mă impresionase profund. Îmi ziceam mereu că-i un loc ales nu de Schellenberg, ci de Dumnezeu. El aruncase din ceruri vila taman pe locul acela. Dacă nu ştiai că dincolo de hotarele depărtărilor există viaţă de om, ai fi crezut lesne că existenţa umană de aici începea. Zăpezi înalte, clădite pe o pajişte imensă, apărau „Pustnicul”. Pădurile, zid negru, se desluşeau la vreo câteva sute de metri de vilă. Într-acolo se pierdea o şosea ce pornea chiar din partea vilei, îngustă cât să permită circulaţia unui singur vehicul. Abia după un timp, când troienele de zăpadă s-au mai retras, am zărit conturându-se în depărtare o pădurice de mesteceni; de la distanţă, copacii păreau nişte fiinţe încremenite peste noapte de gerurile aspre ale iernii. În ciuda tuturor investigaţiilor şi a stratagemelor mele, n-am reuşit să aflu în ce loc fusesem „surghiunit”. La ce naiba îmi mai foloseau cele patru puncte cardinale pe care soarele, în zilele senine, mi le desena pe cer, dacă în casă sau în împrejurimi nu găseam nici măcar o surcică sau o etichetă care să-mi sugereze în ce „land” al Reichului îşi instalase şeful SD-ului vila sa, ultrasecretă. Programul de instruire depindea exclusiv de timpul liber al Brigadenführerului Walther Schellenberg. Cel care îmi aducea la cunoştinţă sosirea acestuia la „Pustnicul” era Herr Gustav Klinger care, de fiecare dată, folosea aceleaşi cuvinte: „A telefonat (nu-i rostea gradul sau numele, ci se mulţumea să facă doar o pauză), soseşte astăzi, la orele 17,30 (sau astăzi la ora 10), rămâne şi la cină (sau: „Rămâne şi la masa de prânz”). Avertizat deci, pândeam de la fereastra bibliotecii sosirea lui Schellenberg, nădăjduind că voi surprinde ceva… un indiciu. La ora 17,20, cu zece minute înainte de sosirea lui Schellenberg, Herr Gustav ieşea din vilă; deschidea larg poarta mare, apoi rămânea acolo, în aşteptare. Cinci minute mai târziu, vedeam ieşind din „zidul” pădurii un „Mercedes” negru cu steguleţul partidului nazist înfipt în dreapta aripii. Punctualitatea lui Schellenberg mă îngrozea şi mă deprima în acelaşi timp, iar ideea evadării căpăta noi impulsuri, şi mai intense. Mă întrebam: „De unde soseşte? De la Berlin? La ce oră o fi plecat de acolo? Care-i viteza maximă a „Mercedes“-ului?“ Nu o dată, în timpul orelor de instructaj, mi-am aruncat în joc întreaga mea şiretenie, poate-poate voi izbuti să smulg din gura instructorului meu ora când plecase din Berlin. În zadar, Schellenberg îmi dibuia fantastic gândurile, intenţiile. Se juca cu mine precum pisica cu şoarecele. Într-o seară, mi-a şi spus-o direct, deşi întrebarea cu viteza „Mercedes”-ului mi-o camuflasem într-o frază privitoare la muzica preclasică. „Spune-mi, prietene Doinaş, de ce crezi că „Mercedes“-ul este singurul mijloc de transport cu care mă pot deplasa? Uiţi că mai există şi avionete? Dacă vrei să ştii, decolez din Berlin cu o avionetă, mă lasă la o bază aeriană a SD-ului, de unde un „Mercedes” mă aduce aici!” În asemenea situaţii, era îndreptăţit să mă ironizeze. Ocolea cu tact asemenea reacţii, căci era dotat cu un extraordinar simţ al măsurii şi urmărea cu perseverenţă să mă apropie. Curând, am hotărât să renunţ la tentativele mele de a-l trage de limbă, deşi nu mă eliberasem încă total de obsesia evadării. Într-o primă etapă, programul de instruire se rezuma la conversaţii care, uneori, păreau fără noimă. Porneau, de pildă, de la Turnul Londrei, de la rolul jucat de acest monument arhitectonic în istoria Imperiului Britanic, treceau, în mod curios, prin opera lui Shakespeare, ca apoi să se încheie cu poziţia geopolitică a Iranului… Nu-mi displăceau orele de lucru cu şeful SD-ului, deşi îmi dădeam foarte bine seama că vorbindu-i despre călătoriile mele în Anglia, mă pomeneam evocând nu numai oraşe, ci şi numele unor amici englezi. Interlocutorul meu nu arăta un interes pentru o problemă sau alta, nu-şi nota, să zicem, numele prietenilor mei din Anglia. Se bizuia, în mod cert, pe memorie. Ideea că în vilă s-ar găsi instalat un sistem de ascultare aidoma celui de la „Salonul Kitty“ mi-a venit mult mai târziu. Orele de instruire se desfăşurau în living-room, la un schnaps sau la un whisky. Uneori, mai urcam şi în biblioteca de la etaj. Alteori, îmi propunea să ieşim în frigul uscat şi sănătos de afară şi să ne plimbăm. Datorită lui am extins mult aria investigaţiilor mele: într-una din zile, am ajuns la acel „zid“ negru format de o pădure deasă de ulmi. Nu observasem vreun post de supraveghere. Dacă aş fi zărit, să zicem, un cablu telefonic de campanie, m-aş fi bucurat ca un copil, căci aş fi încercat să văd de unde venea sau încotro se ducea… După câteva plimbări cu Schellenberg la braţ, printre troienele de zăpadă, m-am întrebat dacă nu cumva chiar el, „amicul” meu, încerca să-mi dezvăluie pe ce căi aş putea să evadez de la „Pustnicul”. Când îmi răspundeam afirmativ, ajungeam automat la altă întrebare: „De ce Schellenberg ţine să fug de aici, dintr-o zonă necunoscută, mai mult decât din Berlin sau dintr-un alt oraş din Germania?“ Nu găseam nicio explicaţie logică presupuselor intenţii ale şefului SD-ului. În cele din urmă mi-am propus să nu-i fac jocul. Zilele de iarnă erau scurte, se scurgeau încet şi monoton. Suportam bine izolarea cumplită ce-mi fusese impusă. După micul dejun pe care Frau Margot mi-l servea cu acelaşi ritual respectuos, ieşeam să hoinăresc cât îmi poftea inima. Aşa am ajuns într-o bună zi în inima pădurii de mesteceni, să-i descopăr farmecul, poezia, să mă îndrăgostesc de ea. Aproape zilnic paşii mă purtau într-acolo: luasem obiceiul să poposesc lângă trunchiul unui copac, ignorând zăpada rece de sub mine. Rămâneam aşa, cu genunchii strânşi la piept, ameţit de mirosul vag amărui al mestecenilor. Îmi părea că de la o plimbare la alta începeam să le desluşesc respiraţia, graiul. Încercam să-mi explic de unde şi cum, dintr-odată, această slăbiciune a mea pentru mesteceni. Cu greu, mi-am amintit că, în copilărie, tutorele meu mă luase cu el, într-o vară, la Comăneşti, la conacul unui prieten; acolo, în imensul parc ce împrejmuia conacul, se găseau bănci meşterite din trunchiuri subţiri de mesteceni, chioşcuri mai mari şi mai mici, tot din mesteceni. Îmi plăcea mult coaja lor albă, delicată. I-am împărtăşit lui Schellenberg simţămintele mele pentru mesteceni, pentru pădurea din apropiere şi iată aşa ne-am trezit conversând nu pe tema majoră a instructajului – Anglia, ci pe aceea a copilăriei mele. Timpul mi-l mai petreceam apoi în bibliotecă, citind. Nu ştiu dacă volumele frumos îmbrăcate într-o piele bleumarin fuseseră aduse anume pentru mine, dar printre ele erau numeroase cărţi de valoare, din domenii şi în limbi diferite: germană, engleză, franceză. Nici în anii de liceu, când mă mistuia o foame de cunoaştere, nu mi-a fost dat să citesc atât de mult, de intens şi, mai ales, de organizat. Uneori, copleşit de lectură şi de tihna din jurul meu, închideam ochii, amintindu-mi brusc cine sunt, cum am ajuns între zidurile acelei clădiri. „Ce-i cu tihna asta? Cât este ea de reală? Cine şi de ce mi-a dăruit-o? Ce-i cu războiul din afara lumii mele?“ îmi spuneam în momentele acelea, când – nu ştiu pentru a câta oară – luam cunoştinţă de mine. Bătea însă şi un ceas când, saturat de lectură, deschideam un „Philips” cu patru lămpi, care mă punea în contact cu restul omenirii. Bineînţeles, nu în totalitatea sa, căci aparatul de radio, făcând parte din instrumentele destinate instruirii mele, nu prindea decât Berlinul, Londra, Parisul şi Roma… Când i-am sesizat instructorului meu limitele „Philips”-ului, a făcut-o pur şi simplu pe prostu’… „Zău?! s-a mirat el… Am să trimit pe cineva să-l controleze.” Bineînţeles, n-a trimis pe nimeni. Iar eu, vă spun drept, nu doream chiar atât de mult să aflu ştiri din ţară, deoarece Londra îmi mai spunea câte ceva. Din buletinele de ştiri ale B.B.C.-ului, am aflat că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu România şi că în ţară se înstăpânise haosul… haosul economic, politic, poate mai puţin cel militar. Haos era şi în mine, ceea ce nu însemna că mă dezrădăcinasem cu totul de pământul ţării. „Philips”-ul era pentru mine ca un preot care propovăduia unul şi aceiaşi adevăr: Europa aparţinea celui de-al III-lea Reich… descarcati cartea de aici....

I. Un personaj senzaţional 1 Uşa se deschise încet, şovăitor, aproape fără zgomot. Deşi cufundat în citirea atentă a unui manuscris voluminos, scriitorul Corneliu Cara simţi mişcarea şi-şi ridică brusc privirile mânioase: cine oare îndrăznea să-l tulbure, să-i ignore poruncile, să-i calce în picioare rânduielile statornicite de-a lungul trudnicilor ani de familist? Ah, desigur, Camelia! Cine altcineva?! Numai ea. Se pregătea sufleteşte să sară din fotoliu şi să explodeze cu vorbe grele. Ştia că vor fi victime, că biroul său va fi ciuruit de schije – consecinţele erau previzibile – dar nu-i păsa. Camelia însă, ştiind că nu avea cum să evite „catastrofa”, se opri prudentă în pragul uşii. — Mami, încercă ea să-şi îmbuneze soţul, poştaşul zice că are o scrisoare din străinătate şi vrea să ţi-o predea numai ţie. Mâna femeii apucase clanţa, gata, la nevoie, să folosească uşa drept pavăză. Informaţia atât de banală prin noutatea sa îl dezorientă pe scriitor; se aştepta să audă un cu totul alt motiv, mai iritant, mai provocator. Când colo, un nefericit de poştaş, pe care-l cunoştea de mai bine de cincisprezece ani, cu un nume destul de caraghios – nea Ilie Sparanghel – izbutise să-i tulbure lucrul. — Să-i fi explicat şi tu că nu sunt acasă, bombăni Cara, pradă aceleiaşi dezorientări. De fapt nu se desprinsese încă din atmosfera manuscrisului ce-l „pieptăna”, mai rătăcea pe urmele agentului „B-39”. Descumpănită, la rându-i, de reacţia neobişnuit de calmă a soţului, Camelia îl lămuri: — Crezi că nu i-am explicat? A văzut însă din stradă lumina de pe birou aprinsă. „Hai, explodează! se îmbărbăta Corneliu Cara, sincer indispus de destinul său nefericit. Nimeni în casa asta nu mă ocroteşte! Nici măcar Camelia... Ah, Dumnezeule, unde să-mi găsesc liniştea?! Hai, sari în sus! Ce mai stai? Explodează odată!” Întârzia să explodeze şi se gândea cu mâhnire că era un om pierdut, lipsit de voinţă, că „pulberea” se scursese din el ca dintr-un butoi ciuruit. Întrebă dramatic: — Unde-i dumnealui? — În vestibul. Văzându-şi soţul ridicându-se şi ieşind de după birou suspect de liniştit, Camelia, socoti că ar da dovadă de înţelepciune dacă s-ar retrage cât mai repede în altă încăpere. Într-adevăr, în timp ce se îndrepta cu mâinile înfundate în buzunarele halatului spre vestibul, Cara rânji răutăcios, ba chiar ameninţător: — Ce-i, nea Sparanghel, ce s-a întâmplat? — Să trăiţi! rosti poştaşul pe un ton milităros. Mirosea puternic a transpiraţie acest bărbat scund şi vânjos, care se apropia de anul pensionării... Ţinea în mână, ca pe un loz câştigător, un plic încărcat cu timbre multe, multicolore. Păi, ce să se întâmple? Am o recomandată şi trebuie să-mi semnaţi de primire. — Bine, nea Sparanghel, treabă-i asta, pentru un fleac mă ridici de la creaţie? Ce, semnătura nevesti-mi nu-i bună, nu-i legală? Abia acum simţi Cara furia urcând în el încet şi sigur. „Ah, mi s-a aprins fitilul!” îşi spuse bucuros. Poştaşul însă îl „dezamorsă” imediat, neştiind ce faptă bună săvârşea: îi înmână scrisoarea din străinătate, dar în clipa următoare scoase şi o carte din taşca doldora de corespondenţă. — Am o nepoată, începu poştaşul să-i povestească, din partea băiatului, Viorica Sparanghel, fată cuminte, săraca, silitoare. M-a rugat să vă iau o semnătură pe cartea asta. Scriitorul recunoscu coperta romanului „Soarele a murit în zori” şi vorbele lui Ilie Sparanghel îl înmuiară. Dintr-un foc, poştaşul atinsese „călcâiul lui Ahile”. Nimic nu-i mângâia mai mult orgoliul literar decât rugămintea cititorilor de a le da autografe. — Intră, nea Ilie, intră, da’ te rog! Se opriră în sufragerie unde Cara, în timp ce nea Sparanghel îl informă că nepoată-sa păstra în bibliotecă toate romanele sale, scria pe cartea vizibil citită, o lungă dedicaţie. — Face şi poezii fata... Eu aşa zic, că are talent. La gândul că poştaşul ar putea să-i adreseze rugămintea de a citi versurile genialei sale nepoate, Cara se îngrozi. „Hm! O poetă, Viorica Sparanghel, ne mai lipseşte la Uniune! – se grăbi să se apere expediindu-şi oaspetele. — Nea Sparanghel, mă pricep eu la multe, dar la poezii nu... Să încerce fata pe la vreun cenaclu. Puţin mai târziu, retras în semiobscuritatea camerei de lucru, Cara cercetă plicul acela lunguieţ, confecţionat dintr-o hârtie fină, marcat „Par avion”. Fusese expediat, aşa cum indicau mărcile poştale, taman din Insulele Bermude. „Dar n-am pe nimeni acolo!” exclamă el citind. Simţi un miros vag de parfum. Duse plicul la nas şi-l mirosi. „Hm!... Parfum… Ia te uită, dom’le, o femeie din Bermude a aflat de existenţa mea!” Se folosi de „sabia din Toledo” ca de un bisturiu şi deschise plicul. Gesturile sale încete şi delicate îi erau dictate de acel vag şi tulburător parfum venit de departe. Găsi o scrisoare bătută la maşină cu o acurateţe pe care nu puteai să n-o remarci. Se apucă să citească.   „Stimate domnule Cara, În urmă cu două săptămâni am primit din partea bunului meu prieten Sir W. B., un exemplar din cartea scrisă de Dv. „Soarele a murit în zori”. Lectura volumului a reprezentat pentru mine o mare şi neaşteptată surpriză. Mă împăcasem de mult cu gândul că Radu Doinaş a fost dat pentru totdeauna uitării. Şi, dintr-o dată, cartea Dv.! Am citit-o cu un legitim interes, dar mai ales cu emoţie. E drept, în carte sunt multe inexactităţi cu privire la personalitatea eroului, dar, în linii mari, v-aţi atins ţelul. Desigur, pentru dv. sunt o necunoscută... Şi poate că aş fi continuat să rămân în anonimat dacă, în finalul volumului, n-aş fi aflat promisiunea Dv. de a scrie şi o a doua carte, dedicată tot lui Radu Doinaş şi, după modesta mea părere, intitulată nu prea fericit „Pe urmele agentului „B-39”. După o îndelungată chibzuinţă, m-am decis să vă scriu, pentru a vă oferi sprijinul în clarificarea unor date obscure sau delicate privind personalitatea lui Radu Doinaş. De asemenea, cred că mai pot să vă fiu de folos în eliminarea din carte a unor inexactităţi. N-am nici un motiv a vă ascunde că, înainte de a vă adresa prezenta scrisoare, m-am consultat şi cu Sir W.B. care, printre altele, a fost de părere să ies din umbră şi să încerc să vă fiu de folos, bineînţeles, dacă veţi binevoi să acceptaţi sprijinul meu dezinteresat. Mă obligă la acest act, în primul rând, memoria celui ce a fost Radu Doinaş. Vă rog să-mi expediaţi răspunsul Dv. la următoarea adresă: Paris, XVI, Căsuţa poştală CR 412, d-lui Efraim Zapata.   Insulele Bermude                                                                                   Cu stimă, 10 decembrie 1977                                                       JULIETTE DE BEAUMONT   Corneliu Cara mai citi o dată incredibila scrisoare, o lăsă să-i cadă din mână şi împietri în fotoliu, fixând cu ochi speriaţi cele 350 de pagini bătute la maşină ale manuscrisului „Pe urmele agentului „B-39”. Îl corecta pentru a-l preda, în sfârşit, editurii. Trei sute cincizeci de pagini scrise, transcrise şi retranscrise! Socotise cartea încheiată şi începuse să se gândească intens la proiectul cărţii următoare. Iar acum această scrisoare! O simplă coală de hârtie, ce-i drept parfumată, cuprinzând exact 21 de rânduri! Buturuga mică ce voia să-i răstoarne „carul” făurit cu atâta trudă! Juliette de Beaumont! În îndelunga şi întortocheata sa documentare nu-i întâlnise numele. Nume francez... Scris românesc, mai mult decât corect... Îi scria cu nonşalanţă: De asemenea, cred că vă pot fi de folos în eliminarea unor inexactităţi. Recitirea acestor rânduri îl scoaseră pe Cara din încremenire. Se pomeni bătând cu pumnul în birou şi ţipând cuprins de furie: „Da’ cum de îţi permiţi, cucoană? Auzi vorbă! Inexactităţi?! Dumneaei, „contesa” de Beaumont din Bermude, vrea să mi le elimine?” Începu să umble nervos prin încăpere, cu mâinile la spate, cu capul în piept, ca un berbec aţâţat... „Ia te uită, îşi spunea, vrea să-mi torpileze cartea!... Am lucrat zi şi noapte. Am răscolit arhive străine... Unde mi-ai fost până acum „doamnă contesă”? Nu, nu! Nu ştiu nimic, n-am primit nici o scrisoare, şi gata! Mâine duc manuscrisul la editură...” Se opri în dreptul biroului. La lumina puternică a lămpii constată că ajunsese cu corecturile la pagina 291. Cara citi de la distanţă fraza: Pe Doinaş îl încerca o bucurie ascunsă: la câţiva paşi de el se afla enigmaticul doctor Tester. Spionul personal al lui Himmler? Sau al Intelligence-Service-ului? Sau poate agent dublu, triplu? Încântat de întrebările eroului său, Cara pocni cu palma peste manuscris şi hotărî: „Îl predau... chiar mâine îl predau! Toate observaţiile pe urmă... pe urmă... Nu mă mai întorc din drum!” Ridică de pe birou scrisoarea doamnei de Beaumont: degaja acel vag şi misterios parfum. „De unde ai răsărit, cucoană?” Îşi aminti că Radu Doinaş, în marea aventură a vieţii sale, avusese de-a face cu multe femei. Iar el, scriitorul, luptând cu documentele, cu investigaţiile pe teren, le identificase. Însă nici una din ele nu-i amintea de expeditoarea scrisorii din Bermude. Că Juliette de Beaumont este româncă nu mai încăpea îndoială. Imediat reveni asupra hotărârii. De ce româncă? Juliette de Beaumont putea foarte bine să fi apelat, de pildă, la serviciile unui român... ale unui secretar particular... De ce nu? Ochii îi alunecară din nou pe pagina 291. Ca într-o subterană confruntare, scrisoarea doamnei de Beaumont se afla în apropierea manuscrisului. O vreme, Cara cumpăni... „E adevărat, îşi zise, fără a fi un afemeiat, Radu Doinaş a fost silit – da, da, silit, ăsta e cuvântul cel mai potrivit – să se încurce cu multe femei... Totuşi, în viaţa lui lipseşte marea dragoste... spioana Mata Hari!... Sau faimoasa Pisică... Nu cumva tocmai această nobilă doamnă de Beaumont a fost femeia visurilor sale?...” Înţelese că fără sfatul colonelului Panait nu va fi în stare să iasă din dilemă şi să ia vreo hotărâre. Concluzia îl temperă pe loc. 2 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Discuţie cu colonelul Panait, în prezenţa lui Lucian şi Frunză. S-a citit scrisoarea doamnei de Beaumont. Cei trei s-au amuzat copios. Ba col. şi-a permis şi o ironie: „Întotdeauna ai avut succes la femei!” Iar Lucian, făcând aluzie la avatarurile mele cu Telectualu, a adăugat: „Şi la borfaşi!” Frunză mi-a sărit de îndată în ajutor: „Da, însă la borfaşi de talie internaţională!” Eu, ca prostu, i-am tot sâcâit cu întrebarea: „Cine să fie această Juliette de Beaumont?” Până ce l-am enervat pe col. „De unde vrei să ştim noi? Dumneata eşti acum specialistul nr. 1 al dosarului „B-39”! Acceptă-i propunerea!” „Şi manuscrisul meu?” am sărit ca ars, ca şi când cei trei ar fi fost vinovaţi că truda mea era ameninţată. Lucian m-a sfătuit să-l pun deoparte, la dospit; pe urmă, după ce o să aflu ce vrea d-na de B. de la mine, să-l scot de la dospit şi să-l revăd. Ţine sau nu? Frunză şi-a spus şi el părerea: Dacă Sir W. B. i-a expediat cartea d-nei de B., înseamnă că el cunoaşte foarte bine natura legăturilor dintre Doinaş şi d-na de B. Deci merită să i se accepte sprijinul. Bineînţeles, ultimul cuvânt l-a avut col. Panait. Mi-a spus textual: „Te leagă de Sir W. B. o cordială amiciţie. D-ta, Cara, eşti un gentleman, iar el un Sir... Scrie-i, dom’le, şi caută să afli de la dânsul cine-i d-na. Întreabă-l de ce nu şi-a dat adresa din Bermude... Într-un cuvânt, mai întreabă-l dacă se cuvine să-i tratezi cu seriozitate propunerea...” Încă în seara asta, i-am expediat lui Sir W. B. o scrisoare. Numai să-l găsească la reşedinţa sa din L., căci îmi relatase că, de obicei, iarna pleacă în Africa, la vânătoare de lei... 3 „Domnule Cara, Am primit amabila Dv. scrisoare şi, înţelegându-vă preocupările, mă grăbesc să vă răspund. I. Dacă Juliette de Beaumont nu v-a dezvăluit anumite date cu privire la personalitatea sa, cu atât mai mult nu-mi pot permite eu s-o fac. Doresc să vă asigur însă că, dând curs invitaţiei, vi s-ar oferi prilejul să cunoaşteţi una dintre cele mai fermecătoare şi mai inteligente femei din câte mi-a fost dat să întâlnesc de-a lungul anilor de activitate informativă. II. Juliette de Beaumont a fost marea iubire a lui Radu Doinaş, au colaborat, au acţionat împreună. Ştie enorm de multe lucruri despre omul pecetluit de istorie cu indicativul „B-39”. Aşa că nu văd de ce ezitaţi să-i acceptaţi invitaţia. III. Nu este cetăţeană a Regatului Unit. Nu mai ştiu ce naţionalitate are în prezent. Nu cred că domiciliază în Bermude. Domnule Cara, cu prilejul memorabilelor noastre convorbiri, nu mi-aţi făcut impresia unui bărbat timid... Deci îndrăzniţi! Sprijinul dezinteresat al doamnei Juliette de Beaumont vă va fi de mare folos şi nu veţi regreta. Doresc încă o dată să vă felicit pentru realizarea cărţii, pentru faptul că mi-aţi respectat întru totul condiţiile. Să ştiţi că am citit-o cu atenţie; mai corect, mi-a fost citită. E o realizare meritorie. Mi-aş permite, fiind ferm convins că nu mi-o veţi lua în nume de rău, să vă atrag atenţia că, în perioadă la care vă referiţi, ultimul ministru român la Berlin, înainte de numirea legionarului Constantin Greceanu, a fost nu dl. Radu Cruţescu, ci Romalo Alexandru. Mă simt şi eu vinovat de confuzie. După căderea legionarilor de la putere, a fost numit dl. Raul Bossy, un filoenglez. După un timp, a fost înlocuit de către ataşatul său militar. Vă mulţumesc pentru urări. Vă doresc succes deplin în realizarea cărţii a doua pe care o aştept de pe acum cu nerăbdare. SIR W. B.                        4 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Am expediat la Paris răspunsul meu afirmativ la propunerea d-nei J. de B. Voi înmormânta oare cele 350 de pagini scrise? Dracu mai ştie cu ce mecanism lăuntric m-a învrednicit Dumnezeu! Nu mă mai interesează nimic altceva decât Juliette de Beaumont. Cine este? Cine a fost? Că a fost agentă a unor servicii de informaţii, nu mai am nici un dubiu. Altminteri, sir W. B., celebrul Fortinbras de la Berlin, n-ar fi cunoscut-o şi nici nu i-ar fi expediat cartea mea. Totuşi mă intrigă faptul că nici o fişă, nici un document de arhivă n-o semnalează. Sau poate că figurează pe undeva şi n-am fost eu destul de norocos. Abandonându-mi manuscrisul, am timp berechet să fac tot felul de presupuneri cu privire la vârsta şi înfăţişarea misterioasei doamne J. de B. Camelia este de părere că nu mai am mult ca să devin pacientul devotat al dr. N. de la Mandravela. Nu-i exclus, căci în aşteptarea unui răspuns din partea d-nei de B., simt că sunt pe cale să-mi ies din minţi.” 5 „Stimate domnule Cara, Mă bucur sincer că aţi binevoit să-mi acceptaţi propunerea. Aceasta mă face să cred că şi în continuare veţi fi de acord cu condiţiile formulate mai jos: a) Să vă consideraţi pe toată durata şederii în străinătate invitatul meu. În acest sens, să nu vă faceţi griji, mijloacele mele materiale îmi permit să vă fiu amfitrioană. b) Locul întrevederii să fie Franţa. Dacă veţi fi de acord, voi reţine un apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”. c) Să nu vă impacientaţi dacă la sosirea Dv. pe aeroportul Orly nu o să vă întâmpine nimeni. Vă voi comunica în timp util numărul apartamentului ce vi s-a rezervat. Să nu vă neliniştească nici faptul că de la sosirea Dv. la Paris şi până la întâlnirea noastră se vor scurge două-trei zile. Acceptând aceste condiţii care, recunosc, vi se pot părea întrucâtva extravagante, vă mai sfătuiesc să vă biruiţi orice prejudecată legată de invitaţia mea. Vă asigur că pe toată durata şederii în Franţa vă veţi simţi excelent. N-aş fi sinceră cu Dv. dacă, în încheiere, n-aş sublinia că aştept cu nerăbdare apropiata noastră întâlnire.                                                                                         JULIETTE DE BEAUMONT” 6 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Zarurile au fost aruncate. Mâine în zori plec la Paris pe calea aerului. Colegii mei de la Uniune s-au bucurat nespus aflând că plec într-o nouă călătorie şi mi-au lăudat norocul. I-am întrebat ce să le aduc de la Paris. Nu sunt oare invitatul unei bogătaşe? B. L. mi-a mărturisit că l-ar interesa un Proust complet. „Dacă poţi, desigur!” I. M. vrea să-i aduc ultima apariţie a lui H. Bazin. Iar poeta M. R. m-a implorat să-i fac rost de un album Chagall... Unul nu mi-a cerut o brichetă sau o colonie! Nicicând nu m-am simţit atât de mândru de colegii mei de breaslă... În schimb, Camelia n-a uitat că are două fete de măritat şi mi-a pregătit o listă lungă cât un papirus. Ştie că pe drum am s-o pierd, totuşi o fărâmă de speranţă tot mai are.” 7 Stewardesa Tarom-ului, o tânără foarte înaltă datorită şi tocurilor de la pantofi, suplă, cu mişcări feline, ca de manechin ce prezintă la nesfârşit unul şi acelaşi model, manifesta faţă de Cara o grijă aparte. Scriitorului nu-i scăpase amănuntul. Se apropia mereu de dânsul şi-l întreba ca o „Camelie aeriană”: — Vă simţiţi bine? Cu ce vă pot fi de folos? — Mă simt excelent, răspundea Cara cu o voie bună cam silită, căci cu fiecare zonă depresionară, simţea cum micul dejun ce-l servise acasă, în grabă, îi urca în gât ca un şarpe nehotărât să iasă la lumină. De fiecare dată, stewardesa îi zâmbea încurajator şi încerca din priviri să-i atragă atenţia asupra unei pungi speciale ce se zărea în buzunarul fotoliului din faţă. Încă de la decolare Cara observase punga iar acum făcea un efort vizibil să nu privească într-acolo, să-i uite rosturile. Reuşea numai când ochii i se luau după picioarele frumoase ale stewardesei. Dar ceea ce pe Cara îl chinuia mai amarnic nu erau înspăimântătoarele goluri de aer, ci gândurile care, în jocul lor sălbatic, se învălmăşeau. De la înălţimea de zbor a avionului – 8 000 metri – decizia sa de a se avânta peste hotare, în necunoscut, o găsea nu numai temerară, dar şi necuviincioasă. Să te laşi invitat şi întreţinut de o femeie pe care n-ai văzut-o în viaţa ta! Doar când îşi mai amintea de scrisoarea lui Sir W. B., gândurile i se mai linişteau. — Aveţi nevoie de ceva, tovarăşe Cara? se interesă din nou stewardesa zâmbindu-i dulce, ademenitor, ca şi când l-ar fi întrebat: „Ce-ai zice să petrecem împreună câteva zile la Paris?” Cara îi răspunse printr-un surâs acru că nu avea nevoie de nimic şi se reîntoarse cuminte la frământările sale. Îl sâcâia, mai ales, un sentiment de neîncredere în ceea ce avea să urmeze după aterizarea avionului în Franţa. Se vedea, în răstimpuri, victimă a unei farse cinice. Ce înseamnă apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”? Ce înseamnă două-trei zile de hoinăreală prin capitala Franţei, şi casă, masă, toate gratuit? Da’ cine-i cucoana asta de Beaumont dispusă să risipească valută forte pe un scriitor de care numai ce auzise? Cu ajutorul imaginaţiei sale, Cara întrevedea chiar şi o penibilă capcană. „Hm, capcană?! Cu ce scop? îşi înfruntă el propriile întrebări. Ce reprezint eu Corneliu Cara, pentru ca doamna Juliette de Beaumont să ţină neapărat să-mi întindă o capcană?” Deodată îşi aminti de sfatul aceleiaşi doamne de Beaumont de a-şi birui prejudecăţile. Acelaşi sfat i-l dăduse, la plecare, şi colonelul Panait. Ah, prejudecăţile! Cum să nu se împiedice de ele? Amfitrioana hotărâse ca la aeroport să nu-l aştepte nimeni! De ce? De ce să nu mă conducă nimeni de la Orly la hotel? Cu ce fel de gazdă se încurcase?! Se şi vedea la recepţia hotelului, adresându-se unui funcţionar gomos: „Doamna de Beaumont mi-a reţinut un apartament?” iar acesta, măsurându-l din tălpi şi până-n creştet, ca pe un ins scăpat din ospiciu, îi răspundea dispreţuitor: „Doamna de Beaumont?! Ce-ţi veni, dom’le?! Oare nu ştii că doamna de Beaumont a murit de mult... pe eşafod... în timpul revoluţiei?” Deşi imaginea de la recepţia hotelului pe care o trăia intens îl făcu să râdă, neliniştea tot îl bântuia. Îşi aminti subit că uitase să-şi noteze adresa şi numărul de telefon ale Ambasadei române de la Paris, căreia, la nevoie, ar fi putut să se adreseze. Gândurile îl copleşiră din nou într-atât încât nici nu observase când stewardesa venise lângă el. Tresări speriat auzind: — Tovarăşe Cara, de la turnul de control de pe Orly sunteţi întrebat dacă ştiţi să şofaţi? Noutatea întrebării îl zăpăci, crezu că nu auzise bine. — Cuuum? Ce-aţi spus? Stewardesei îi scăpă un zâmbet; paloarea scriitorului, aerul său de om distrat o amuzau, căci altfel şi-l închipuise pe acest autor de literatură poliţistă. Îi explică pe îndelete convorbirea dintre radistul avionului şi turnul de control de pe Orly, revenind apoi asupra întrebării iniţiale: — Ştiţi să conduceţi o maşină? — Am un „Fiat 1300”, răspunse Cara, nesesizând încă destul de limpede legătura dintre turnul de pe Orly şi permisul său de conducere. Zâmbetul stewardesei îl ajută să-şi regăsească umorul şi adăugă: Nu cumva pilotul are nevoie de ajutorul meu? Îi stau la dispoziţie! — De la Paris cineva se interesează de dumneavoastră prin turnul de control, mai zise tânăra şi se îndreptă spre cabina echipajului. „Ei drăcie! exclamă Cara pentru sine, intrigat acum din cale-afară de interesul pe care turnul de pe Orly îl manifesta pentru persoana sa. Va să zică cineva, totuşi, mă aşteaptă!” După câteva minute, stewardesa se întoarse cu un nou mesaj: — De pe Orly vi se comunică următoarele... — Cine, domnişoară, cine-mi comunică? întrebă Cara zăpăcit de gânduri, de zgomotul motoarelor, de nodul ce-i urca în gât. — Turnul de control. — Nu-l cunosc, dragă domnişoară! se apără Cara şi făcu o mutră atât de nenorocită, încât stewardesa izbucni în râs. Ce-i de râs în povestea asta, domnişoară? — Prea o luaţi în tragic, tovarăşe Cara. Turnul de control vă transmite că, după aterizare, să treceţi pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”, ca să ridicaţi cheia unui „Fiat 1300”. Ca şi când stewardesa ar fi fost la curent cu istoricul călătoriei sale, Cara îşi exterioriza mirarea: — Da’ n-a fost vorba de nici o maşină! Vădit stingherită de reacţiile naive ale pasagerului, stewardesa preciză: — Noi n-am făcut altceva decât să vă comunicăm mesajul transmis de Orly. — Ce legătură are turnul de control cu călătoria mea? Tânăra îşi scutură nervos părul şaten, tuns scurt, voind parcă să atragă atenţia asupra frunţii sale bombate şi foarte netede. Ce-i drept, avea o frunte frumoasă, iar Cara, culegător de semnalmente, reţinuse amănuntul de cum urcase în avion. — Nu ştiu ce legătură are cu călătoria dumneavoastră, dar cu zborul nostru, în mod sigur, are... În timp ce se îndepărta, tânăra auzi replica disperată a scriitorului: „Nu mai înţeleg nimic!”... În sinea sa însă, Cara gândi cu resemnare „Ce-o fi, o fi!” Vorba mamei: „Lasă boii să meargă şi unde s-or opri, acolo o să sari din car”.   Jumătate de oră mai târziu, după ce îndeplini formalităţile de intrare în Franţa, Corneliu Cara trecu, aşa cum recomandase turnul de control, pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”. O funcţionară cochetă, nici prea tânără, dar nici prea în vârstă, îi zâmbi ca unui vechi client. Avea ochi albaştri, părul oxigenat, o dentiţie ireal de perfectă. Cara se recomandă: — Bonjour, madame! Je suis Corneliu Cara... — Ah, monsieur Corneliu Cara! exclamă ea radiind atâta fericire, încât scriitorul crezu că are de-a face chiar cu amfitrioana sa. Vi s-a rezervat un „Fiat 1300”... Dispăru pentru o clipă din raza ghişeului şi reveni cu cheile maşinii. Vă dorim un voiaj plăcut! Zâmbea, zâmbea întruna, manifestând o satisfacţie constantă, fără scăderi sau urcuşuri. Cara o mai văzu apăsând pe un buton. Un om al nostru o să vă conducă la maşină, o să se îngrijească de bagajele dumneavoastră! După o scurtă aşteptare, se ivi în faţa lui, chiar în dreptul ghişeului, un bărbat tânăr, într-o salopetă azurie, pe care, în dreptul inimii, se puteau citi cuvintele „Rent a car”. — Bon voyage, monsieur Cara! îi ură funcţionara. Din secunda următoare, fu luat în primire de bărbatul în salopetă. Cara mulţumi în gând agenţiei pentru modul cum îl întimpinase şi cum organiza serviciile. În zece minute, se pomeni instalat la volan, cu valizele rânduite frumos în portbagaj. — Sunteţi pentru prima oară la Paris? îl întrebă francezul în salopetă azurie. Cara se uită la el: zâmbea şi-şi arăta şi el, ca într-o reclamă convingătoare, dantura. — Cu „Fiat”-ul, da! — În torpedoul maşinii găsiţi un plan al Parisului, îl informă el. Bon voyage, monsieur! — Merci! Abia după ce demară, Cara îşi aminti că s-ar fi cuvenit să-i mulţumească omului şi altfel. După câteva minute însă îl dădu cu totul uitării. Parisul venea în întâmpinarea sa cu viteza maşinii. „Fiat”-ul era albastru, ca şi al său, ceea ce îi uşura procesul de adaptare.   Apartamentul rezervat se găsea amplasat la etajul doi al clădirii hotelului şi era compus din două camere mari – biroul şi dormitorul – încărcate cu mobilă stil, grea, ca de castel medieval. Cara se roti un timp în jurul propriului său ax. Apoi rămase locului, perplex. Îl cuprinse o senzaţie stranie, de parcă ar fi visat, iar visul, pe neaşteptate, l-ar fi azvârlit într-un univers ireal. Ştia că dincolo de ferestrele acelea înalte şi largi, închise etanş, ocrotite de perdele şi draperii de catifea, îngreunate parcă de praful timpului scurs, se aşternea bulevardul Champs Elysées. Însă nu îndrăznea să se clintească, să se apropie de vreo fereastră şi să se uite în stradă... De teamă... de teamă ca nu cumva să întrerupă brusc cursivitatea visului aidoma unui film cu vechi şi celebre hoteluri pariziene, de pe Champs Elysées... „Camelia! rosti el numele nevesti-si, ca pe un S.O.S. Unde-mi eşti, Camelia? De tine am nevoie acum!”. Monologul interior i-ar fi fost lung şi încâlcit, dacă ţârâitul telefonului nu l-ar fi smuls din starea confuză în care alunecase. Zvâcni intimidat: zări pe un birou imens, masiv ca un tanc, un aparat cu un format ultramodern. Se apropie de el şi ridică receptorul. Un glas de bărbat îl întrebă respectuos în franceză: — Domnul Cara? — Da, Cara la telefon. — Vă dau legătura cu doamna Juliette de Beaumont! Bătăile inimii i se înteţiră brusc şi Cara avu senzaţia că ecoul lor răzbea până în receptor, trădându-l. Emoţia însă i se risipi ca prin farmec în momentul în care doamna de Beaumont, cu o voce ca de fetiţă, îi ură în româneşte: — Bine-aţi sosit la Paris, domnule Cara! — Bine v-am găsit! Vă mulţumesc pentru urare. Se minună şi el cât de liniştit şi sigur îi răsunau vorbele. Deşi... Râsul cristalin al nevăzutei interlocutoare îl stopă din ceea ce intenţiona să spună. — V-am sfătuit să lăsaţi la o parte prejudecăţile. Impresia că discută cu o femeie mult mai tânără decât el îl făcu dintr-odată jovial. — Mi-e imposibil, doamnă, sunt o victimă a filmelor poliţiste... Nemaipunând la socoteală propria-mi imaginaţie... — De-aţi şti ce plăcere îmi face că vorbesc româneşte! declară deodată doamna de Beaumont cu o sinceritate nedisimulată. Cum aţi călătorit? Aţi ajuns cu bine la hotel? N-aţi avut neplăceri pe drum? Corneliu Cara se pomeni navigând slobod în apele lui; povesti cu umor cele petrecute în avion, îngroşând anumite aspecte, spre hazul invizibilei sale interlocutoare. — Ard de nerăbdare să vă cunosc... Vru s-o întrebe de unde-i telefonează, îşi dădu însă seama că ar fi săvârşit o gafă sau o impoliteţe. — Domnule Cara, din păcate, n-o să ne putem întâlni chiar atât de curând. Abia în zece ale lunii curiozitatea mea cât şi a dumneavoastră va fi satisfăcută. Până atunci... Aţi mai fost la Paris? Vocea doamnei de Beaumont avea o rezonanţă plăcută, intimă chiar, ce topea parcă distanţele. — În tranzit... 24 de ore! — Cum nu se poate mai bine, domnule Cara. Vă invit să vizitaţi Parisul. Nu vă faceţi probleme financiare. Sunteţi doar oaspetele meu... Directorul hotelului o să treacă pe la dumneavoastră şi o să vă înmâneze un cec. Corneliu Cara încercă o împotrivire: — Doamnă, vă rog, nu o cazul. Am sosit în Franţa cu propriul meu carnet de cecuri. — Fără prejudecăţi! Mi-aţi făgăduit! Doar dacă vreţi să mă supăraţi... Socotind chestiunea tranşată, doamna de Beaumont îi ură să se simtă la Paris cât mai în largul său, avertizându-l în acelaşi timp că o să-i telefoneze din nou în dimineaţa zilei fixată întâlnirii lor. La revedere, domnule Cara! Misterioasă doamnă dispăruse de pe fir la fel de brusc precum se ivise. Cara lăsă receptorul în furcă cu părere de rău; socotea condamnabilă atitudinea lui pasivă din timpul convorbirii telefonice cu doamna de Beaumont. Sosise la Paris nu de capul lui, ci ca invitat. Cineva totuşi, în virtutea legilor ospitalităţii, s-ar fi cuvenit să se ocupe de el. N-ar fi fost deloc rău dacă ar fi întrebat-o direct, fără jenă: „Doamnă, de unde-mi telefonaţi?” sau „Stimată doamnă, de ce trebuie să treacă trei zile până la întâlnirea noastră? La urma urmei, de ce mă lăsaţi singur?” Nemulţumit de comportarea sa de la telefon, Cara se apucă, bombănind, să-şi desfacă bagajele, să-şi rânduiască lucrurile în şifonier. Era însă cu gândul la doamna de Beaumont. Curiozitatea rupea bucăţi din el. „De unde oare mi-a telefonat? De la Paris sau dintr-o provincie a Franţei?” Glasul acela de copilă ce-l avertizase: „Fără prejudecăţi!” îl intriga la culme, căci după calculul făcut de el, amfitrioana sa trebuie să fi numărat vreo cincizeci şi cinci de ani. „Bătrâioară, şi nu prea!” Un bâzâit discret îl obligă să rămână locului. Înţelese, în fine, că cineva sună la uşă. Se duse să deschidă. — Vă deranjez, domnule Cara? i se adresă politicos un bărbat înalt, spătos, deosebit de elegant. Îmi permiteţi, sunt directorul hotelului „Regele Georges al V-lea”. Îi prezentă cartea de vizită. Cara citi Pierre Dupré, după care îl invită să intre. „Acum încep şi minunile!” gândi. — Cum găsiţi apartamentul? se interesă domnul Dupré. Sunteţi mulţumit? Nu mai aşteptă răspunsul românului şi continuă cu mândrie. E dealtfel un apartament celebru. Aici a locuit, înainte de război, ducele de Windsor, prinţul Carol al României cu iubita sa, Elena Lupescu. După război, a tras aici ex-regele Faruk. Printre clienţii noştri s-a numărat şi scriitorul american Hemingway. Receptiv la tot felul de istorioare, Cara îl asculta cu plăcere studiindu-i totodată eleganţa, gesturile formate la o înaltă şcoală hotelieră. — Doamna de Beaumont... — O cunoaşteţi personal? îl întrerupse Cara mistuit de curiozitate. Pierre Dupré zâmbi enigmatic – cel puţin aşa i se păru lui Cara – şi preciză: — Nu, domnule! — N-a tras niciodată la hotelul dumneavoastră? — Nu, domnule! Este pentru prima oară când îi deschidem doamnei de Beaumont un cont. Ne-a solicitat, printre altele, să vă înmânez personal acest cec. Cu aceeaşi serviabilitate firească, directorul hotelului îi înmână plicul şi-i spuse: — Pe mine o să mă iertaţi, dar trebuie să mă retrag. Sunt convins că serviciile hotelului pe care-l conduc de treizeci de ani o să vă satisfacă pe deplin exigenţele... La revedere, domnule Cara! Cecul îl puteţi schimba la orice bancă. Plicul, purtând antetul hotelului, era închis. Cara îl desfăcu: descoperi un cec în valoare de 5 000 de franci. Fără să vrea, fluieră a uimire. „5 000 de franci!” Aşadar, doamna de Beaumont nu glumea! „5 000 de franci!” Îşi aminti de sfatul misterioasei amfitrioane: „Domnule, fără prejudecăţi?” Totuşi, se împiedica mereu de ele... O doamnă de Beaumont, de care nici măcar directorul hotelului nu auzise până atunci, îi trimitea în dar un cec de 5 000 de franci! Cum să nu se întrebe: „De ce? Pentru ce? Cine eşti dumneata, doamnă de Beaumont, de îţi poţi permite să risipeşti dintr-un foc 5 000 de franci, şi încă în mod dezinteresat, dacă e să-ţi dau crezare?” Cu sau fără voia sa, ajungea din nou la ideea că bogata lui amfitrioană urmărea ceva... să-l atragă poate într-o poveste... o poveste care, departe de ţară, s-ar putea încheia prost. „Lasă boii să meargă, îşi aminti el cuvintele colonelului Panait, şi unde s-or opri, acolo să sări jos din car!” „Numai să pot să mai sar!” îi replică Cara, în gând, colonelului de securitate. 8 Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara: „Paris. Şi-a fost ziua întâia! Notre Dame! Ies din universul artificial al metroului şi mă lovesc violent de lumina fierbinte şi orbitoare a soarelui. Aud deodată plutind în văzduh un vuiet sfredelitor de motoare. Mă străfulgeră o senzaţie primară – spaima. Nu pot să-mi dau seama de unde izvorăşte acest vuiet nesfârşit. De parcă cerul însuşi ar veni în picaj, propulsat de curioase motoare supersonice. Plouă torenţial cu sunete din adâncurile albastre ale boltei pariziene. Şi n-ai cum să te aperi. Nu s-a inventat încă o umbrelă care să te ocrotească de decibeli. Poate din pricina sunetelor care se abat asupra mea ca un stol de lăcuste invizibile, gata să mă devoreze, umblu năuc. Văd totul ca printr-un văl: nu fiinţe umane pătrund în catedrală, ci autoturisme, autocare, motorete, chiar şi un pasaj subteran aflat în construcţie. Ca un hoinar desuet, mai aproape de Quasimodo decât de Jean Marais, mă îndrept spre Notre Dame. Urc treptele laolaltă cu ceilalţi turişti sosiţi la Paris de pretutindeni. La intrare, o călugăriţă fără vârstă, înfăşurată în negru, a încremenit locului cu o cutie de pomeni în mână. Puţini, chiar foarte puţini turişti, se opresc în dreptul ei. Răcoarea zidurilor este binefăcătoare. De parcă aş fi nimerit într-un adăpost de apărare antidecibeli. După câteva secunde de linişte adâncă, aud o orgă. Cineva nevăzut cântă discret, mângâietor. Cântecul mi se pare o rugă în şoapte... o rugă laică... îi desluşesc cuvintele: Zăboviţi, oameni buni, între zidurile catedralei! îndeamnă fără ostentaţie orga, întocmai ca un ghid manierat, dar şi plictisit de snobismul vizitatorilor. Priviţi cu răbdare cerul de vitralii! Îndemnul e prea discret. Cei mulţi nu se opresc. Probabil că orga catedralei nu le spune nimic. Poate doar cea electronică... Mă mişc încet, ca în transă. Pe fondul de rugăciune al orgii, citesc poveşti scrise pe vitralii de făurari anonimi. Poveşti tehnicolore; sfinţii au pe vitralii o mişcare a lor – se încruntă ori se arată bucuroşi, după cum se bucură şi se întristează soarele. „Opriţi-vă, oameni buni!” răsună într-una ruga împletită blând din sunetele orgii. Pe pământ, o lume pestriţă, grăbită, teribil de grăbită! Sus, pe vitralii, o altă lume, încremenită de-a pururi în strânsoarea zidurilor gotice, înalte, şi totuşi atât de apăsătoare. Pe pământ, turişti în mişcare: tineri, bătrâni, albi, negri, galbeni... Hippy, pletoşi, bărboşi, în „blugi”, în şorturi... Turişti în strane, rugându-se cu smerenie în faţa icoanelor. Părinţi tineri cu copii în braţe sau împingând cărucioare. Tot acest du-te vino fără contenire risipeşte atmosfera sacră a catedralei. Dar orga stă de veghe – cântecul său cu unduiri divine reface la nesfârşit ceea ce distruge mişcarea laică. Păşesc mai departe, însoţit de strania senzaţie a omului căzut în transă, de parcă un hipnotizator s-ar amuza pe seama sistemului meu nervos. Noroc însă de aparatul de filmat cu cele două obiective fixate în cutia craniană şi care, cu sau fără aprobarea mea, înregistrează întruna pe o peliculă, specială, neinventată încă nici măcar de japonezi. După ce hipnotizatorul m-a purtat în evul mediu al catedralei ca într-o orgie onirică, mă azvârle acum, fără milă, în realitatea cu ilustraţii în relief a secolului 20. Pe dinafară, Notre Dame e ca o cetate ctitorită de Dumnezeu după ce i-a cunoscut pe anarhiştii din Cartierul Latin, pe care un „service”, iniţiat de Malraux pe când era ministru al Culturii, se străduia să o cureţe, să o spele, să o greseze ca pe un uriaş vehicul ce trebuia să ajungă cu bine în anul 2000 şi chiar mult dincolo de hotarele sale. Nu mai aud orga, dar privind cerul şi descoperind norii care se văluresc deasupra catedralei, am senzaţia că îndeplinesc în înalturi o funcţie: captez ruga fără cuvinte a organistului, ducând-o spre cele patru zări de lume. În spatele catedralei – un scuar cu bănci, cu copii, deci cu bunici. Nu departe – Sena, cu apele sale tulburi, alunecând plictisită pe unul şi acelaşi vad. Deodată, tresar speriat de zgomotul asurzitor al unor clopote. Trec pompierii! Ia te uită, dom’le, că şi la Paris mai arde câte ceva! Hipnotizatorul răsuceşte iarăşi arcul articulaţiilor mele. Păşesc, picioarele-mi sunt străine! Străbat arterele Metropolei. Mă întâlnesc din nou cu Sena. E o zi toridă şi prea leneşă pentru ca apele sale să voiască a căra la vale cadavrele umflate ale unor sinucigaşi. Îmi iese în cale Palatul Justiţiei. Porţi şi grilaje din fier forjat, muiate în sos de var, delimitează „teritoriul dreptăţii” de restul lumii. Intru în La Sainte-Chapelle. Ştiu că voi admira din nou vitralii celebre. Aşa e! Le admir, sunt impresionante, dar nu mai au asupră-mi acelaşi efect ca la Notre Dame. Soarele, nimic de zis, e prezent în legendele înscrise în vitralii, dar lipseşte orga, chemările lăuntrice şi evlavioase ale Catedralei. După Notre Dame, Sainte-Chapelle mi se pare scundă, gata să te bage în pământ. Ne cam înghesuim şi ne cam ciocnim unii de alţii, ca pe un bulevard aglomerat. Sunt smuls din „transă” şi cobor pe solul tare al realităţii. Privirile îmi stăruie acum mai puţin pe vitralii şi ceva mai mult pe pulpele prea descoperite ale unor turiste. Aud graiul oamenilor... grai amestecat... un adevărat turn al lui Babel. Mai „vorbesc” şi aparatele-ghid din braţele turiştilor. Şi la Notre Dame le-am zărit, dar nu le-am remarcat calităţile, şi asta din pricina lui Bach care se apucase să cânte la orgă. Dai câţiva franci şi te plimbi prin capelă cu o cutie vorbitoare în engleză, în franceză, în japoneză... Ingenios, practic, aducător de bani. Are un singur defect – îi reduce pe ghizii muzeelor la tăcere. Cu un ghid mai schimbi – ca tot omul – o vorbă, mai pui o întrebare, mai auzi un răspuns cu haz. Există apoi şi un alt tip de automat de informaţii, ca un telefon. Introduci francul şi o bandă de magnetofon îţi povesteşte în limba preferată istoria capelei. Mă uit când la vitralii, când la turiste. Aşa descopăr în mulţime un poliţist în uniformă neagră, cu chipiu pe cap. Se plimbă cu mâinile la spate, absent, ca un poet solitar. De fapt, mişcările sale sunt „programate”, circulă pe acelaşi itinerar, veghind fără să jignească pe nimeni să nu dispară vreo fereastră cu vitralii cu tot. Ies iarăşi în mulţimea străzii. Obosit, mă aşez pe o bancă aflată chiar în faţa Palatului de Justiţie. Alunec într-o stare bizară... de parcă aş pluti. Văd totul fragmentat, ca nişte secvenţe din unul şi acelaşi film, încurcate însă între ele. O dubă neagră a poliţiei staţionează la un colţ de stradă. Pe o bancă, doi tineri – o fată şi un băiat – amândoi cu peruci lăţoase pe cap, se sărută, şi se sărută, şi se sărută... La câţiva paşi, o staţie de autobuz. Doi tineri controlori nu permit pasagerilor decât urcarea prin faţă. Deodată, printre vehiculele străzii, unul cu sirena „Salvării” se milogeşte de celelalte maşini să-i deschidă cale liberă. Ceea ce-i foarte dificil, în ciuda bunăvoinţei oamenilor de la volan. Mă pun iarăşi în mişcare. Umblu şi tot umblu. Ajung pe Rue de Rivoli. Soarele dogoreşte. Ochii mei înregistrează. Magazin lângă magazin. Tone de mărfuri în rafturi, tone de mărfuri în stradă. Solduri pe tarabe, solduri pe tejghele. Chioşcuri cu răcoritoare... cu fructe... cu îngheţată. Vitrine cu bijuterii, cu autoturisme. Şi iarăşi mărfuri, iar printre ele oameni sosiţi din lumea întreagă să admire Parisul. Un automat cu oranjadă. La un pas de răcoarea binefăcătoare a băuturii, un cerşetor. Toropit de căldură, doarme. În plin Rue de Rivoli. Nu cred că e un cerşetor oarecare... Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe. Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe. Mă opresc, mă... Rue de Rivoli se numeşte artera pe care o străbat, în sus şi în jos, mii şi mii de turişti sosiţi la Paris să se uite la mărfuri, la preţuri, s-o pornească mai departe. Neobişnuită procesiune. Aş vrea să mă smulg din această mişcare, dar strada are un mecanism al său, puternic. Odată intrat în angrenajul lui, nu-ţi mai dă drumul decât după ce te-a predat, tot automat, unei alte străzi, cu alt mecanism. Din mecanism în mecanism. Bancă... Cursul valutei, al acţiunilor... Bancă... cursul valutei, al acţiunilor... Birou de schimb... Birouri... Air France... Aeroflot... American Pam... Bancă... Cursul acţiunilor... În depărtare, clădirea monumentală a Operei. Una singură e, Doamne, şi câte bănci în jurul ei! Din Place de l’Opera, cobor spre Madeleine: trotuare largi, magazine elegante, curgere nesfârşită de trecători, de maşini. Mă cuprinde din nou acea stare de plutire, vecină cu imponderabilitatea... Sunt ca un fulg purtat de vânt. Urc treptele unui templu antic. Cel puţin aşa mi se pare. E Madeleine... Nu intru. Rămân pe trepte, cu privirile aţintite drept înainte. Perspectiva e formidabilă. Înaintea ochilor – Place de la Concorde. Obeliscul – ca o cătare a unei arme – mă ajută să reperez podul Alexandru III, iar dincolo de pod Palatul Bourbonilor. Aş vrea să admir, să închid ochii, să-i redeschid, să mă extaziez, aşa cum îţi recomandă ghidul Michelin, dar vuietul vehiculelor, goana lor neîntreruptă îţi mitraliază scoarţa cerebrală şi totul devine confuz. Simt cum un fior de spaimă mi se strecoară în suflet şi nu pot să-mi explic pricina. Nici n-am când, trebuie să umblu. Prima zi – zi de recunoaştere. Place de la Concorde... Grădinile Tuilleries. Intru. Caut umbra copacilor. Mă aşez pe unul din scaunele aflate la dispoziţia celor mulţi. Şi în grădină, luând cu asalt florile, arborii, zidurile împrejmuitoare, furişându-se printre grilajuri, izbuteşte să pătrundă brutal vuietul maşinilor. Îl aud, mă obsedează. Primul fior de spaimă naşte alţi fiori. De ce? De ce? Încerc să mă smulg întrebărilor, căutând în parc imagini necunoscute. Le găsesc. Albi, negri, galbeni, hippy... Toţi tineri, se sărută sau mănâncă sandvişuri construite pe franzele albe, înguste şi lungi. Cronţ... cronţ... Spre poarta principală ce dă spre Place de la Concorde – un bazin mare, circular, al unei fântâni arteziene. În jurul său, cu faţa spre apă, oamenii caută deopotrivă şi linişte şi răcoare. Îmi place să-i privesc cum stau, ca într-o horă a scaunelor. Câţiva copii ghidează pe suprafaţa apei, de la distanţă, vaporaşe automate şi chiuie de fericire în timp ce decibelii le bombardează joaca. Şi-apoi, porumbeii... Ca o speranţă sau ca o amintire a păcii de altă dată de la Tuilleries. Gata! Răsună dinlăuntrul meu un ordin. Mă supun. Soarele coboară spre asfinţit. Depărtările sunt învăluite într-o lumină neobişnuită ochiului. Îmi cercetez ceasul, e târziu, umbrele înserării, conform graficului-orar al existenţei mele bucureştene, ar trebui să coboare în cetate. Şi totuşi stăruie o luminozitate proprie unui amurg fără de sfârşit. Nu ştiu prin ce minune, mă pomenesc din nou pe Champs Elysées, exact în dreptul clădirii care adăposteşte redacţia ziarului „Le Figaro”. O pornesc în sus, pe trotuarul drept, spre Arcul de Triumf. Aş vrea să gust din poezia străzii, să descopăr farmecul localurilor cu mesele scoase pe trotuare, cu scaunele rânduite ca la teatru. Scena – restul trotuarului. Actorii – trecătorii. Nu izbutesc. Mă împiedică ceva... Şi asta mă enervează. Umblu în neştire, holbându-mă la holbarea celor ce stau la mese şi beau bere ori sorb oranjadă, ori Coca-Cola. Plătesc pentru răcoritoarea băutură, dar mai ales pentru spectacolul străzii. Şi e un spectacol! Mi-e greu să-l delimitez, să-l detaşez. Mi-e limpede că am devenit pentru un timp actor, dar şi cel care soarbe tacticos din paharul înalt e pentru mine un actor. Deodată, din vuietul asurzitor al maşinilor, se înfiripă, se-nalţă un cântec de flaut. Sunetul desuet, cu rezonanţe patriarhale de salon baroc, contrastând atât de izbitor cu zgomotul motoarelor, mă opreşte, în loc, dornic să-i descopăr izvorul. Îl descopăr. Văd un tânăr înalt, frumos, cu pantaloni din catifea oliv, pe cap cu o şepculiţă birjărească, strecurându-se printre mese şi cântând din flaut. Două corpuri complet străine – flautistul şi consumatorii. Scena mă şochează nu atât prin ineditul său, cât prin discordanţă. Nu una socială, ci vizual-auditivă... Champs Elysées... În sus şi în jos, o întrecere fără de sfârşit a tuturor tipurilor de motoare automobilistice...! Două şiruri de autoturisme parcate paralel cu trotuarul... Mesele restaurantului „Georges al V-lea” coborând până aproape de bordură. Un Mozart la flaut şerpuind inutil pe la urechile consumatorilor. Privit prin ochii „aparatului meu de filmat”, tânărul muzicant – dealtfel bine îmbrăcat – pare un păstor ce încearcă jucându-şi degetele pe un flaut – cine ştie, poate fermecat – să-şi adune turma ca s-o scoată din strânsoarea zidurilor, a zgomotelor, călăuzind-o către păşunile unor secole apuse. Romantism? Teribilism? Răspunsul mi-l dă chiar tânărul muzicant. Şi-a plimbat destul flautul printre mese, acum e rândul să-şi plimbe şapca. Cheta, vă rog! Aşadar, realism. Adică o soluţie de vacanţă. Să striveşti un Mozart sub roţile automobilelor. Elegantele magazine de pe Champs Elysées şi-au aprins luminile firmelor, ale vitrinelor îmbelşugate. Vitrinele au şi ele vuietul lor, care, unindu-se cu cel al valurilor de maşini, mă fac să cred că am prins o frântură din respiraţia societăţii de consum. Obosit, intru în hotel. Toată lumea, de la portar la recepţioner, mă „consumă”, salutându-mă cu plecăciuni.”   descarcati cartea de aici....