Cărți aventură istorice

I POPAS LA HANUL HAGIULUI C ătre sfârşitul unei toamne blajine, în cel din urmă pătrar al sutei a şaptesprezecea, moldovenii îşi măsurau în hambare roada trudei lor din anul ce trecuse şi dădeau mulţămită milei pământului şi cerului, că nu‑i podidise ca în alţi ani cu secetă, sau potopuri. Se pornise o ploaie stăruitoare, cum se întâmplă adesea pe valea Siretului. Pământul desfundat cuprindea roţile până la osie, încât nu mai era chip să mai umble cărăuşii, până la întâiul îngheţ. De aceea cei prinşi la drum pe o asemenea ticăloasă vreme se bucurau să se afle sub un acoperiş primitor, alăturea de un focuşor bun, în fuga slobodă a gândurilor. Aşezat pe temelii vechi, hanul Hagiului albea prin pâclă, sub nişte ulmi din alte vremi, la o răspântie de şleauri ce – apucau spre Roman şi Piatra, către Baia şi‑nspre valea Siretului şi mai departe, către Iaşi, unde se afla Scaunul Ţării Moldovei. Hagiul era un bărbat trecut prin multe, un mazil ce se potolise la anii bătrâneţii, deschizând, la întoarcere din hagialâcul de la Rusalim, han cinstit, la drumul domniei. Şi despre chipul în care tot creştinul găsea la dânsul un adăpost, hrană şi primire cu voie bună – fără teamă de jecmănie sau de înjunghiere în puterea nopţii – se dusese vestea şi în Ţara‑de‑Jos şi în cea de Sus. Cu mulţumire se gândea fiecare ca să aibă a mâna peste noapte la hanul de sub ulmii bătrâni. Ba uneori, la o zi mare, se mai întâmplă să se găsească şi pricină de mai lungă zăbavă, că tare dulce era vânatul din pivniţe, de unde‑l trăgea Hagiul în ulcioare noi, şi bine‑i mai, ziceau din strune şi din gură lăutarii ce coborau la acele zile către răscrucea de drumuri. Căci era o vreme când contenise prăpădul năvălirii podgheazurilor leşeşti şi al ceambulurilor tătăreşti, precum se istovise şi urgia strângătorilor de biruri, de se mai înseninaseră oleacă şi inimile oamenilor o dată cu vămile văzduhului. În înnoptarea aceea friguroasă, prea puţini drumeţi poposiseră la han, fiindcă praznicele cele mari trecuseră, iar iarmarocul de peste apa Moldovei se pustiise de vreme rea. După ce‑şi potoliseră foamea, cei câţiva cărăuşi, adunaţi în jurul vetrei să‑şi usuce obielele la focul la care ai fi putut frige un berbec întreg, prinseseră să pirotească. Doar doi dintre ei dovedeau că, mai mult decât la dulceaţa somnului, îi trăgea inima la voroavă. Că dulce‑i şi sfatul cu soţii la ceas de tihnă, când răpăie ploaia în draniţe şi mai cu osebire când ai la puterea mâinii ulciorul cel plin. Unul era un flăcău voinic şi chipeş, puţin de ani, dar – precum se vedea – ager la minte şi setos să mai afle din cele multe văzute sau auzite de celălalt drumeţ care, om cu tâmplele cărunte şi un pic adus de spate, părea, aşijderea Hagiului, să fi trecut la viaţa lui prin aprige încercări. De vreo câteva clipe rămăseseră aşa amândoi, pe gânduri, privind hârjoană vâlvătăilor din vatră la răbufnirile vântului ce se pornise iarăşi să sufle şi să şuiere. Umbrele lor, când creşteau uriaşe, cotropind pereţii înnegriţi de fum, când se strângeau ghemotoc, sub scăunaşele pe care vegheau. O opintire mai vârtoasă a viforului desprinse undeva, afară, un oblon care se bătu amarnic de zid. Flăcăul tresări şi întoarse capul spre partea de unde venea huietul, cercând parcă să străbată cu privirea peretele de după care stăpânea peste lume adâncul nopţii. Drumeţul cel în puterea vârstei, căruia la sosire hangiul îi spusese: „Bun venit, Gheorghieş, frate”, pufni pe sub mustaţa stufoasă şi fumurie, clătină din cap îngăduitor pentru puţina deprindere a flăcăului cu tainele firii, apoi grăi molcom: — Aiasta nu ţine mult… Azi s‑a arătat de către miazăzi şerveţelul vărgat al curcubeului. Flăcăul îşi desprinse privirea de pe zidul întunecat şi, prinzând în ochii drumeţului necunoscut o licărire de zâmbet, mormăi repezit, fără chef de cimilituri: — Parcă nu s‑a arătat şi ieri, moşule, şi uite ce‑i mai trage! Parcă n‑ai fi de pe aici… „Moşul” se întoarse către el cu oleacă de mirare, încât flăcăul ruşinat adăugă mai mult ca pentru sine: — Bine c‑au apucat oamenii să‑şi culeagă bucatele… Celălalt se aplecă, luă ulciorul, umplu mai întâi ulcica flăcăului, apoi şi pe a lui şi, după ce‑şi înmuie mustaţa în rubiniul cel tare, urmă cu adâncă mulţumire în glas: — Că şi‑au strâns oamenii bucatele e, de bună seamă, lucru bun, dar mai sunt două şi mai bune. — Şi care să f ie acelea? vru să afle tânărul, bucuros de iertarea celui sfătos. — Întâi şi întâi, că au fost bune bucatele. — Ieste. Şi al doilea? — Că ne‑a hărăzit cel de sus un voievod care să mai abată urgia lăcustelor boiereşti, leşeşti şi turceşti de pe bucatele aiestea. Flăcăul încuviinţă, furat parcă de alt gând, apoi, sorbind şi el numai cu vârful buzelor, mai vru să ştie ceva: — Da’ vezi că eu de una tot nu mă dumiresc: cum face că vodă aista de‑amu nu se prea aseamănă cu cei de se tot perindară în anii din urmă? Că parcă‑i, cum să zâc, mai cu ţara… — Hei, d‑apoi altminteri nici că se putea. Constantin Cantemir Vodă e de baştină răzeş de‑al nostru, din ţinutul Fălciului… Om zdravăn şi suflet mare. Aşa li‑i neamul Văzut‑ai că şi la judecăţile Divanului au astăzi cuvânt – şi răzeşii noştri, olaltă cu bărbile cele pieptenate? Trunchiul bun, voinice!… — Am mai auzit o minciună, că măria‑sa n‑ar fi ştiind carte, ci numai iscălitura a învăţat de‑o pune pe hrisoave. Adevărat să fie? întrebă, cu o umbră de părere de rău, cel nevârstnic. Celălalt se înveseli foarte şi, stăpânindu‑şi râsul, se grăbi să adeverească. În felul său: — A fi, de bună seamă. Dar, vorba e, cine‑l ţine de rău pentru atâta lucru? Ce folos că alţii sunt tobă de carte, dar vând Moldova din trufie şi din scârbă de norod. Unde mai pui că vodă a început să înalţe în boierie oameni mai tineri şi mai de jos, „tot feciori de mojici, Codreni şi Gălăţeni” – cum spun boierii, cârtind pe la toate podurile – să mai ştie şi fruntea ce află talpa. În clipa aceea, de afară se auziră iarăşi nişte bubuituri. De data asta nu mai era oblonul, căci prinseră să latre şi dulăii, şi îndată răsunară şi glasuri de argăţime. Apoi uşa de stejar ferecată a hanului fu scuturată de mai multe lovituri. Dintr‑un ungher, cufundat în umbra care creştea pe măsură ce vâlvătăile din vatră începeau să se potolească, se ivi capul, cu ochi sfredelitori, al Hagiului. Desprinzând din cui o ghioagă ghintuită, se apropie de uşă şi strigă, cu urechea la pândă: — Cine e? — Slujba domniei! răspunse de afară un glas puternic şi poruncitor. Zăvoarele grele scrâşniră, trase în grabă de hangiul înseninat dintr‑o dată la faţă. Uşa se deschise şi flăcările din vatră, în care flăcăul tocmai aruncase nişte vreascuri de fag, luminară chipul unui oştean de vreo patruzeci de ani, tăbăcit de vânturi şi de soare. Părea ciudat că urmele unor bătălii care ţinuseră să‑şi cresteze răbojul pe pielea acestui obraz nu‑i înăspriseră căutătura. — Bună seara, cinstite Hagiule! rosti el cu acelaşi glas înfricoşat, dar cumva parcă‑n şagă. Bucuroşi de oaspeţi la drum de sară?

Taina cetatii de Corneliu Beda   În primăvara aceea friguroasă, crestele cele mai înalte ale munţilor Hemus[1] erau acoperite din belşug cu zăpadă. Rîul Hebros[2] fluiera turbat la vale, purtînd, în afara sloiurilor de gheaţă, stejari smulşi din rădăcină, vite moarte, ba, ici şi colo, cîte un cadavru care apărea şi dispărea printre crestele înspumate.  Alexandru era obosit. De o săptămînă călărea într-una, aproape fără a face popas. Pornise în campanie[3]  la începutul lunii maunychion[4]. Înainta acum prin Moesia, avînd în spate vîrfurile semeţe ale munţilor Rhodope.  Blestemaţi să fie tribalii! Această seminţie din Tracia Centrală îi dăduse de furcă şi tatălui său, Filip, dar el nu mai apucase să-i supună, căci murise pe neaşteptate la nunta fiicei sale, ucis de mîna lui Pausanias. Acum Alexandru, odraslă regească, era stăpîn al întregii jumătăţi răsăritene a peninsulei şi hegemon al Greciei învinse cu doi ani mai înainte, dar nu îngenuncheată.  Tribalii, care locuiau aproape de Istros[5] îi dăduseră multă bătaie de cap. În loc să pornească împotriva regelui persan Darius Codomanul, trebuia să se războiască prin aceste ţinuturi sălbatice cu nişte barbari al căror conducător nu ştia nici măcar să  scrie.  Alexandru moştenise de la învăţătorii săi, în special de la Aristotel, înclinarea spre virtute, şi-i plăcea înţelepciunea, de aceea îşi adunase pe lîngă el mulţi învăţaţi de seamă. Avusese chiar pe drum, după ce trecuseră de Philippopolis, o discuţie aprinsă cu Filip din Acarnania, medicul de la curtea sa.  Aristotel, care lua parte la campanie, ascultase în tăcere, zîmbind înţelegător. Ce înţelept, dar totodată plin de sine e acest tînăr rege, care încă nu împlinise 21 de ani!  Îi prezicea un viitor glorios, căci dovedise a fi meşter în luptă încă de mic. În bătălia de la Cheroneea, în Beoţia, unde tatăl său îi încredinţase flancul stîng al armatelor macedonene, tînărul Alexandru — pe atunci în vîrstă de numai 18 ani — care schimbase de mult sabia de lemn cu una de fier, se dovedise a fi un bun strateg. Grecii, văzîndu-l pe tînărul înflăcărat care izbea cu lancea în stînga şi în dreapta, se speriaseră crezînd că însuşi zeul Apolo coborîse din strălucitorul său car de aur pentru a-i pedepsi.  Nu-i plăcea însă filozofului că tînărul rege avea o fire lesne schimbătoare. Vîrsta îi dădea dreptul să fie năvalnic, şi-i plăcea ambiţia lui, dar uneori se mînia repede şi atunci să-i ferească zeii pe cei care-l supăraseră! Era totuşi mulţumit că prefera virtutea şi gloria plăcerii şi bogăţiei.  Alexandru, deşi era foarte obosit, făcu totuşi un semn suitei sale să se grăbească. Nu-şi cruţa calul. Pe Bucefal călărea numai în bătălii, în alte ocazii folosea alţi cai. Era grăbit să-i înfrîngă definitiv pe tribalii nesupuşi. Înaintea campaniei din Persia îl mai aştepta răfuiala cu illirii de pe Savus6[6].  Regele era echipat pentru luptă. Sub platoşa dublă de in purta o cămaşă siciliană, iar coiful de fier lucea în bătaia soarelui, crud încă. În jurul gîtului avea un guler înalt de fier, cu pietre scumpe, iar pe umăr, legată cu o agrafă, o mantie aleasă. Nu purta asupra lui alte arme decît o sabie uşoară şi un pumnal scurt, cu mînerul bătut în pietre scumpe, trofeu dăruit de tatăl său după lupta cu Atheas, bătrînul rege al sciţilor, ucis în bătălie la respectabila vîrstă de 90 de ani. După înfrîngerea lui Atheas, Filip îi ocupase ţinuturile, stăpînind şi statul odrizilor.  Alături de Alexandru călărea Ptolemaios al lui Lagos. În imediata sa apropiere erau Filotes şi Nicanor, fiii bătrînului ostaş Parmenion, rămas în Macedonia, la Pella, bolnav. Perdicas şi Nearhos se aflau în stînga regelui. Puţin mai în spate era uriaşul Aristofanes, din garda sa personală, mereu gînditor Xenodohos din Caria şi Artemion din Colofan, din alaiul regelui, discu-tau cu aprindere, arătînd spre rîul ce se vedea şerpuind în faţă, la o parasangă[7] distanţă.  Antigene, între două vîrste, încruntat, privea la cer cu singurul său ochi, clă-tinînd nemulţumit din cap. Sub arcada stîngă avea orbita goală, căci nu-i plăcea să-şi pună nimic peste locul unde altă dată fusese ochiul, pierdut la asediul cetăţii Perinthos. Se mîndrea însă cu acest lucru, căci săgeata care-l lăsase chior îi fusese sortită lui Filip al II-lea.  În spate se întindea armata macedoneana, la care se adăugaseră 1.500 de tessalieni şi oşteni recrutaţi din rîndul tracilor, dintre crestonai şi trauşi, ciconi şi odrizi. Nucleul armatei îl forma detaşamentele macedonene, călărimea grea alcătuită din hetairi, „însoţitorii” regelui, numărînd aproape 1.600 de ostaşi, aleşi din rîndul celor mai de seamă macedoneni. Urma falanga pezetairilor, detaşament nobil şi bine închegat, cu o disciplină de fier, formată din aproape 7.000 de pedeştri greu înarmaţi, în majoritate ţărani liberi care serveau în armata regelui. Împărţiţi în grupe de cîte 50 de oameni, pe 16 sau chiar mai multe rînduri, falangiştii îşi purtau lungile lor sarissai, suliţele care măsurau peste 10 coţi[8], pe umerii celor din faţă.  Rîndurile lor strînse, cu suliţele întinse, semănau cu ţepii unui arici uriaş. Pe lături înaintau hispapiştii, uşor înarmaţi, din care o parte, agema, constituia garda personală a regelui.  Aproape de sfîrşitul coloanei, se afla serviciul tehnic al armatei, format din catapulte, maşini de asediu, turnuri de atac şi altele, serviciu condus de Diades.  Curînd, numeroasa coloană se apropie de malul rîului Asamus[9], înaintînd spre soare-apune. Helios îşi cobora încet, încet suliţele de foc spre asfinţit.    Trecuseră 3 zile de cînd nobilul Syrillo fusese ucis într-o ciocnire cu illirii. Cetatea Nausipara era îndoliată, căci Syrillo fusese mîna dreaptă a lui Syrmos, conducătorul tribalilor. În cetate se înălţa fumul jertfelor aduse celui dispărut. Tribalii se pregăteau de ospăţ. Curînd, după ceremonia arderii celui mort, trebuiau să înceapă întrecerile care se organizau în asemenea prilejuri.  În piaţa cetăţii domnea însă veselia. Cel dispărut era acum fericit, căci pleca în împărăţia umbrelor, unde avea să ducă o viaţă mult mai bună. Numai Henda era întristată, căci dintre soţiile lui Syrillo, marii preoţi nu o aleseseră pe ea, ci pe morocănoasa de Sala, ca să-l întovărăşească pe soţul ei în lumea fericirii, după ce va fi sugrumată.  Acum, în piaţă, ceremonia funebră se apropia de sfîrşit. Din Syrillo nu mai rămăsese decît o grămăjoară de oase şi cenuşă. Curînd o uriaşă movilă va acoperi totul. La ceremonie participau nobilii şi poporul de rînd, ba chiar şi sclavii. În faţă de tot se aflau marii preoţi.  Liniştea fu curmată deodată de un tropot de cal. În piaţă îşi făcu apariţia un călăreţ cu calul plin de spume. Faţa tînără a războinicului tribal şiroia de broboane de sudoare. Răsufla sacadat. Abia trăgîndu şi sufletul, el rosti cîteva vorbe care produseră nelinişte:  — Macedonenii! Macedonenii! Vin ca un puhoi!  Ca la un semnal, toţi se strînseră în jurul lui, punîndu-i întrebări. Femeile începură să ţipe. Din rîndul nobililor se desprinse un bărbat înalt, aproape un uriaş, întunecat la faţă, cu părul blond ieşindu-i rebel de sub cuşmă. Pelerina scumpă, prinsă la umeri, îi atîrna puţin mai jos de genunchi.  — Tăcere! Să se facă linişte! Ce este, Serper, unde sînt macedonenii?  — Nobile Syrmos! Slăvite tată! Se apropie armata duşmană!  — Pe unde sînt? Straja ce a păzit pînă acum? N-am dat poruncă să mi se vestească din vreme orice mişcare?! Doar ştiţi cu toţii că fiul lui Filip nu va lăsa nerăzbunată ruşinea păţită de tatăl sau. Hai, Serper, vorbeşte, unde se află oastea lui Alexandru?  — Sînt încă departe, la multe aruncături de săgeată, dar sînt numeroşi şi înaintează destul de repede.  — Cenuşa celor morţi în bătălii va mirosi a sînge.  Trebuie să le arătăm străbunilor că le sîntem urmaşi demni. Vom ridica la luptă întreg poporul ca să-l primim cum se cuvine pe Alexandru.  Cuvintele conducătorului îi mai îmbărbătară pe tribali.  — Mărite Syrmos, grăi Darvis, să ferim femeile şi copiii de primejdie şi să-i trimitem spre Donaris.  — Zergis, ia cîţiva oameni şi du-i pe cei nevolnici spre fluviu. Tu, Darvis, strînge cetele, căci duşmanii nu trebuie să ne afle nepregătiţi. Rămîi la cetate ca să te îngrijeşti de cele de cuviinţă. Serper!  — Spune, mărite tată!  — Adună-ţi ostaşii. Îi vom aştepta pe duşmani la defileu.    Curînd, în piaţa din centrul cetăţii nu mai rămase ţipenie de om, toţi plecaseră grăbiţi să se pregătească de luptă. Femeile, speriate, îşi strigau copiii. Numai lîngă osemintele lui Syrillo, din care mai ieşeau aburi, Sala privea cerul cu ochii sticloşi.    Syrmos, însoţit de cîteva sute de războinici călări, unii cu arcurile şi tolba cu săgeţi pe umăr, iar alţii cu topoarele prinse lîngă şa, cu lănci sau cu praştii, trecură rîul Asamus, care se afla chiar în faţa cetăţii.  Conducătorul tribalilor voia să aştepte armata duşmană între cele două dealuri împădurite, care se înălţau la cîteva aruncături de săgeată depărtare de celălalt mal al rîului. Îi va ţine piept duşmanului pînă ce Zergis duce la loc adăpostit femeile şi copiii din Nausipara.  Se auzeau deja tropotele cailor macedonenilor, ca un vuiet înfundat, ieşind parcă din măruntaiele pămîntului. Serper îşi orînduise oamenii în stînga drumului, sus pe creastă, iar Syrmos în partea cealaltă. Curînd, primele şiruri de ostaşi duşmani îşi făcură apariţia la capătul celălalt al defileului.  Alexandru nu trimisese ostaşi pentru recunoaştere, ci înainta cu toată armata. În faţă erau o parte din hetairi şi cîteva grupuri de falangişti. După cum făcuse socoteala Eumenes, pînă la Nausipara mai era de mers puţin, vreo 10 stadii şi nu se observa nici o mişcare ce să dea cît de cît de bănuit.  Tăcerea din jur îl apăsa totuşi pe rege. Ar fi fost bine să trimită cîţiva călăreţi în recunoaştere. Tocmai se pregătea să-i spună lui Aristofanes să înainteze pînă în fruntea coloanei, pentru a da semnalul de oprire.  În aceeaşi clipă, ceva ca fulgerul îi trecu prin faţa ochilor şi îl văzu pe uriaşul din garda cum se îndoaie într-o parte, gemînd. Alexandru rămase încremenit, căci o săgeată venită parcă din cer străpunsese braţul stîng al lui Aristofanes, iar sîngele ţîşni cu putere din rană.  Din spate, Harpalos îi strigă:  — Păzeşte-te, rege!  Alexandru abia avu timp să se încline într-o parte şi o stîncă uriaşă îl atinse în coapsă, rupîndu-i pelerina. Calul, speriat, necheză, îndoind picioarele din faţă, gata să-l arunce pe rege din şa.  Ostaşii începură să strige:  — Ne atacă tribalii!  De sus, de pe creastă, de o parte şi de alta, prinseră să curgă, ca o avalanşă, bolovani mari, de al căror zgomot răsunau întinderile din jur. Oameni şi animale se învălmăşiră. Cîţiva oşteni, cu capetele zdrobite, se prăbuşiră la pămînt cu cai cu tot. Pentelos, unul dintre prietenii lui Alexandru, bătu aerul cu mîinile şi căzu ucis la pămînt, cu pieptul străpuns de o lance.    Novas, din alaiul regelui, muri la fel de groaznic, cu gîtul străpuns de o săgeată. Mentos închise ochii pentru vecie, vîrful săgeţii ieşindu-i prin ceafă.  Lentorados se sfîrşi în chinuri, cu bazinul zdrobit de un bolovan.  Alexandru îşi pierdu pentru un timp cumpătul. Se uita disperat cum oştenii săi, mulţi dintre ei îmbătrîniţi în războaie, i se prăvăleau sub ochi sau se pierdeau cu totul, sărind de pe cai.  Garda însă nu-l părăsise pe rege. Aristofanes, deşi rănit, îl apăra pe Alexandru, ferindu-l de săgeţile care se loveau de scutul său, îndoindu-se ca ramurile bătute de vînt. Regele îşi dădu seama că dacă nu ia o hotărîre grabnică, armata sa va fi pierdută, chiar dacă duşmanii nu erau prea numeroşi.  — Ostaşi! strigă el. Nu vă pierdeţi cumpătul! Aduceţi-vă aminte de Cheroneea!  Alexandru se însenină cînd văzu că sentimentul de mîndrie învinsese panica. Ostaşii din preajma lui se regrupară.  Molipsiţi parcă, cei din fruntea coloanei se îndepărtară în goană de locul prăpădului. Ostaşii de pe margini descălecară, încercînd să urce pe culme.  Din flancuri, soldaţii macedoneni se năpustiră asupra duşmanilor. Hispapiştii, mai uşori, reuşiră să se caţere prin ploaia de bolovani şi de săgeţi pînă sus, pe creastă, intrînd în luptă directă cu tribalii. Curînd, ostaşii lui Alexandru prinseră şi mai mult curaj, mai ales după ce-şi dădură seama că duşmanii lor erau într-adevăr puţini la număr.  Syrmos era mulţumit de rezultatul acestei prime încăierări. Oameni şi cai zăceau în drum, unii încremeniţi pentru totdeauna, alţii trăindu-şi ultimele clipe. Ţipetele răniţilor se împleteau cu îndemnurile la luptă ale comandanţilor macedoneni. Conducătorul tribalilor îi făcu lemn lui Serper, care ţinea piept duşmanilor de cealaltă parte a drumului şi dădu semnalul de retragere în goană, tribalii coborîră în partea cealaltă a dealului, spre Nausipara.  Luptătorii lui Syrmos ajunseră la vadul rîului Asamus, pe care-l trecură împroşcînd stropii în toate părţile. În urma lor năvălea armata macedoneană, dar era prea tîrziu. Porţile înalte ale cetăţii se închiseră cu zgomot. Sus, pe metereze, ostaşii tribali pregătiseră cele necesare pentru un oaspete ca Alexandru. Smoala clocotea în vase mari, iar arcurile erau încordate.  Primele rînduri de duşmani fură parcă măturate.  Smoala fierbinte se revărsă peste ziduri, într-un şuvoi negru. Carnea sfîrîia puternic, totul în jur mirosind a ars. Asaltul dat de falangă asupra porţii se termină cu un eşec.  Era momentul ca Diades să-şi arate măiestria.  Berbecele şi turnurile de atac intrară în luptă.  Macedonenii atacau cu înverşunare, după ruşinea îndurată. Primele victime căzură şi de o parte, şi de alta. Ostaşii lui Alexandru fură respinşi de la porţi.    Tribalii luptau cu dîrzenie, ca leoaicele ai căror pui erau în primejdie. Darvis căzu, imediat însă alţi luptători îi luară locul. Maşinile lui Diades începură să lovească puternic în ziduri. Poarta grea se clătină încet, încet, apoi se prăbuşi, îngropînd sub ea pe tribalii care erau în spate. Macedonenii năvăliră în cetate, ca un puhoi. Falangiştii înaintară cu ţepii lor, ţinîndu-i la distanţă pe tribali, iar hispapiştii luptau pe laturi. În fruntea tribalilor, ca un tigru încolţit, lupta Syrmos, măreţ ca un zeu, cu barba fluturînd, cu lancea înspăimîntătoare care se înfigea de fiecare dată în duşman. Calul i se prăbuşi, lovit de o săgeată. Fără să ţină seamă de faptul că putea fi zdrobit sub copitele cailor, Serper descălecă, continuînd să lupte lîngă tatăl său cu faţa încordată, luminată parcă de un foc lăuntric. Tribalii făcură front în jurul lui Syrmos, apărîndu-se plini de dîrzenie. Cu feţele împietrite, şiroind de sudoare amestecată cu sînge, loveau cu suliţele, despicau ţestele duşmanilor lor, zdrobeau coifurile strălucitoare, se încăierau în luptă corp la corp. Securile coborau fulgerător, ţintindu-i pe macedoneni, pumnalele rămîneau înfipte în piepturi.  Ostaşii regelui împînziră însă toată cetatea, ocupîndu-i toate laturile. În învălmăşeala de nedescris nu mai ştiai aproape cine atacă şi cine se apără. Strigătele tribalilor răsunau puternic în iureşul bătăliei, pentru îmbărbătare.  — Loveşte! Loveşte! se auzea ici şi colo.   Văzînd puhoiul de duşmani care năvăleau mereu, Syrmos îşi dădu seama că superioritatea numerică a armatei regelui îi va copleşi, fără a le da răgaz să-şi revină aici în cetate. Afară de asta, nu-i putea lăsa pe cei evacuaţi în voia soartei. Continua să lovească înfrigurat, zdrobindu-i pe duşmanii care se apropiau de el, dar apărarea slăbea.  Serper, care lupta alături, obosise şi curînd mişcă rile i se încetiniră. Braţul lui lovea din ce în ce mai slab. O lance venită ca din văzduh îl lovi cu putere, dîndu-l peste cap. Curînd, trupul lui nu se mai văzu printre mormanele de leşuri.  Syrmos încremeni pentru o clipă. Cu faţa împietrită, cu privirea cruntă, tribalul izbi cu şi mai multă putere. Tribalii, văzîndu-l pe Serper ucis, făcură cerc în jurul conducătorului, apărîndu-l. Poarta din spate se deschise lăsînd să iasă resturile armatei lui Syrmos, care părăsea cu amarnică durere cetatea ocupată şi fiul drag răpus.  Urmărit de duşmani, el îşi conduse cetele risipite spre Donaris, gonind fără răgaz.    După o goană fără popas, Syrmos ajunse cu cele cîteva sute de războinici, care-i mai rămăseseră, pe malul fluviului Donaris. Zergis îl întîmpină, privind la conducătorul său pe care moartea lui Serper, fiul său drag, îl înăsprise parcă şi mai mult. Îşi iubise fiul, dar îl durea se pare mai mult înfrîngerea suferită. Nu renunţase însă la luptă. Era hotărît să răzbune moartea tribalilor căzuţi la Nausipara. Îşi dădea seama că mîndrul Alexandru, mîniat de grelele pierderi, va căuta să-l zdrobească, să-l facă să se tîrască la picioarele sale, cerîndu-i iertare. Va spera degeaba fiul lui Filip să-l vadă pe el umilindu-se! Mai bine moartea, decît dezonoarea!  Syrmos era mulţumit de faptul că Zergis îşi înde-plinise cu cinste misiunea, adăpostindu-i pe cei nevolnici pe un ostrov din mijlocul fluviului, aproape de ţinuturile unde, pe malul celălalt, la geţi, stăpînea Otornes, şeful unei puternice uniuni de triburi.  Uniunea era destul de bine închegată. Teritoriul ei se întindea pe malul stîng al fluviului Donaris, de la sucii care locuiau în regiunea unde Alutus avea gura de vărsare, pînă la piri, iar în sus, înspre miazănoapte, către Ursa, pînă aproape de burii din dealurile getice.  Pe malul stîng se vedeau luptătorii cu arcurile pregătite de luptă şi faretrele pline cu săgeţi. Sus, pe malul stîncos, se înălţa cetatea Zimidava, unde îşi avea sediul Otornes. Cu el locuiau şi conducătorii militari. Ceilalţi geţi trăiau în bordeiele din jurul cetăţii.  Otornes reuşise să unifice sub conducerea sa triburile din jur, a căror populaţie număra multe mii de suflete. E drept că Syraxos, conducătorul sucilor, i se opusese vreme îndelungată lui Otornes, care era respectat de întregul sfat al uniunii şi de adunarea poporului înarmat. Chiar cu o zi înainte, cînd Zergis sosise la cetate, Syraxos îl înfruntase pe conducătorul get în plină adunare, spunîndu-i că prezenţa tribalilor în rîndurile lor va atrage primejdia macedoneană.  Sfatul acceptase însă propunerea lui Otornes ca Zergis să fie ajutat, iar Syraxos, mîniat, părăsise adunarea, sub privirile nemulţumite ale războinicilor, care clătinau din bărbi, supăraţi de ieşirea lui Syraxos.  Asta le mai lipsea acum, cînd duşmanii se aflau aproape de hotar!  Syrmos trecu fluviul cu o monoxilă, însoţit de cîţiva războinici tribali, şi urcă pînă la cetate. Însoţitorii săi rămaseră puţin mai în urmă. Otornes, împreună cu o parte din sfat, îl aştepta la poarta cetăţii, în faţa valurilor de pămînt. Se înclină în faţa lui Syrmos, rostind:  — Bine ai venit la noi, prea nobile Syrmos! Zeii să te aibă în paza lor, pe tine şi pe tovarăşii tăi. Am primit veste de năpasta care s-a abătut asupra ta.  Cum s-a sfîrşit bătălia?  — Bine te-am găsit, slăvite Otornes! Zeii se pare că şi-au întors privirile de la mine. Am părăsit cetatea care acum e numai scrum. Pieţele din Epir şi alte ţinuturi greceşti se vor umple cu sclavii traci. Macedonenii au trecut prin sabie ţinuturile dintre Illiricum şi Pontus Euxeinos. Am venit să-ţi cer sprijin şi adăpost, căci Alexandru, mai crud parcă decît tatăl său, nu-ţi va ocoli ţinuturile, chiar dacă mă vei ajuta sau nu.  Regele a plecat cu puţine provizii şi, pentru că vrea să-i supună pe illiri, jefuieşte aşezările şi apoi pîrjoleşte totul în cale.  Otornes încruntă sprîncenele stufoase. Temutul şef al uniunii, înalt şi bine legat, cu ochii de culoarea azurului, clătină capul încadrat de o bogată coamă blondă, strînsă sub pileum, căciuliţa de lînă.  Era îmbrăcat la fel ca şi războinicii săi, dar avea ceva care-ţi dădea a înţelege că este cel mai de seamă om de acolo. Deasupra cioarecilor strîmţi, purta o cămaşă despicată în părţi şi legată cu un brîu lat de piele. Peste haina cu mîneci, încreţită, avea o mantie bogată de postav grecesc, prinsă în umeri cu o fibulă[10] de argint. În partea stîngă îi atîrna o spadă scurtă de fier, iar în dreapta purta un pumnal din care se vedea numai mînerul galben de os. Arcul şi tolba cu săgeţi i le ducea însoţitorul său. Acesta avea pe umeri o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă. Părul îi era prins tot sub pileum. Barba, tăiată scurt de tot, scotea parcă şi mai mult în relief albeaţa pielii. Era mult mai tînăr decît conducătorul uniunii.  — Ambiţiosul fiu calcă pe urmele tatălui său, rosti Reciper, tovarăşul lui Otornes.  — Cîmpia de lîngă Donaris e presărată de oasele celor pe care Filip al II-lea i-a mînat încoace. Oare fiul său doreşte să treacă fluviul la întoarcere pe un   morman de leşuri macedonene? Cinstite Syrmos, unde sînt ceilalţi luptători ai tăi? întrebă Otornes.  — Cred că au trecut fluviul, spre ostrov, răspunse tribalul.  — N-ar fi mai bine să-i aduci încoace?  — Ştiam că eşti un oaspete bun, şi-ţi mulţumesc pentru acest lucru, dar cred că e mai potrivit să-mi las oamenii pe ostrov.  Se uitară spre mijlocul apei unde se afla o limbă de pămînt plină de păduri bătrîne. Într-adevăr, ultimele monoxile se apropiau de malul din dreapta ostrovului, luptînd din greu cu valurile stîrnite de curentul apei.  — Nobile Otornes, aş vrea să-ţi spun cîteva vorbe tainice, rosti conducătorul tribal, uitîndu-se la Reciper care, schimbînd cîteva priviri cu Otornes, se retrase spre grupul de războinici geţi, printre care se afla şi Syraxos ce se uita cu priviri piezişe la tribal. După ce vorbi cu şeful tribalilor, Otornes îl chemă pe Reciper:  — Du-te şi adună-i pe toţi locuitorii în cetate. Dă veste celor de la cîmp să se îndrepte încoace în grabă.  Strînge-i pe luptători şi trimite un călăreţ sus, pe deal, la păşune, să-i mîne pe copii cu vitele aici.  Pescarii să-şi lase tolbele şi năvoadele şi să pună mîna pe arcuri. Cei de la cuptoare să-şi părăsească lucrul şi să aţîţe focul, căci meşterii vor avea de lucru. Tu, Syraxos, adună-ţi cetele. Dacă zeul războiului ne va fi prielnic, iar Gebeleizis, stăpînul cerului, se va îndura de noi, atunci vom avea izbîndă, căci avem provizii destule mulţumită lui Zamolxis, tatăl pămîntului.  Sfatul să rămînă aici, căci trebuie să-i consultăm pe zei. Ducis este aici?  — Da, slăvite Otornes, spuse Reciper.  — Să vină încoace. Sorţii l-au ales pe el să meargă în solie la puternicul Gebeleizis.  Ducis apăru în faţa lui Otornes. Ştia ce-l aşteaptă, dar primea moartea, dacă aceasta le va aduce izbînda.  Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui cînd membrii sfatului se strînseră în jurul său, cu feţele solemne. La ceremonie participa întreg poporul din jurul cetăţii.  În jurul lui Ducis cîţiva războinici făcură cerc, ţinînd cîte trei suliţi. Alţii, apucîndu-l pe Ducis de mîini şi de picioare, îl aruncară în sus. Un murmur prelung străbătu adunarea cînd solul trimis la zeu căzu între suliţi, străpuns în cîteva locuri de vîrfurile ascuţite. Gura lui încleştată nu lăsă nici un geamăt să iasă. Printre buzele strînse se prelinseră cîteva firişoare de sînge. După cîteva clipe, îşi dădu ultima răsuflare.  — Zeii fie lăudaţi! Ne-au primit jertfa! Ducis să fie ars cu toată cinstea cuvenită! rosti Otornes.  Războinicii tîrîră într-o parte trupul celui mort.  Locuitorii aşteptau cu sufletul la gură hotărîrile conducătorului lor.  — Războinici! Trebuie să ne pregătim de luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul să simtă că toată suflarea de pe aceste meleaguri îi este potrivnică.    Spre seară, pregătiţi de luptă, mii de războinici coborîră pînă la malul fluviului, sorbindu-i unda ce-i înviora şi-i îmbărbăta pentru primejdia care îi pîndea.  Vîntul duse pînă departe cuvintele jurămîntului lor sacru.    Ce fuseseră vorbele tainice pe care i le spusese Syrmos conducătorului get? De ce se ferise de Reciper, ajutorul acestuia, şi de ceilalţi luptători?  ...Cu toată fuga neaşteptată, Zergis reuşi să evacu-eze, o dată cu femeile şi copiii, cea mai mare parte din tezaurul lor. Acest neam de traci avusese ascunse în tainiţele cetăţii Nausipara bogăţii care ar fi stîrnit priviri lacome.  Syrmos îşi dădu seama că trebuie să ceară ajutor lui Otornes ca să ascundă tezaurul, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca să fie nevoit să părăsească în grabă ostrovul. O dată cu lăsarea nopţii, el puse, împreună cu Zergis, tezaurul într-o monoxilă şi porni singur spre cetate.  Otornes îl aştepta sub malul abrupt al fluviului, la cîteva zeci de picioare de cetate, spre soare-apune.  Cînd apăru Syrmos, getul îi făcu semn tribalului să-l urmeze, coborînd în apă, lîngă ţărm.  „Unde vrea oare să mă ducă?” gîndi Syrmos.  Otornes înlătură ierburile care păreau de cînd lumea crescute în perete, pînă la nivelul apei aproape şi, dînd la o parte un bolovan, dispăru deodată din faţa tribalului. Apoi reapăru dintre ierburi, trăgîndu-l pe Syrmos după el. La lumina torţei pe care o aprinse Otornes, tribalul văzu că se află într-o grotă, plină cu apă pînă la genunchi. Îl urmă pe get într-un tunel strîmt, care urca.  Getul se opri şi, apăsînd în perete, deschise o uşiţă de lemn. Pătrunseră într-o altă grotă, unde se afla ascuns tezaurul uniunii getice conduse de Otornes, tezaur de a cărei existenţă se ştia, dar de care nimeni, afară de conducătorul get, nu putuse spune că i-a văzut ascunzişul.  După ce depuseră comoara în grotă, dispărură la fel de nevăzuţi. Acum, pe cei doi, afară de lupta împotriva macedonenilor, îi unea şi o taină comună, neştiută de nimeni.    Magas privise din cetate cum Alexandru, o zi după stabilirea tribalilor lui Syrmos pe ostrov, apăruse pe malul drept al Istrosului, unde-şi instalase tabăra.  Grecul îl trimisese pe sclavul Dades să tragă cu urechea la discuţiile geţilor în timpul prînzului. Deşi se pripăşise de multă vreme la cetate, nu prea era privit cu ochi buni de aceşti barbari care zîmbeau în bărbi cînd îl vedeau purtîndu-şi veşnic în veşminte uneltele de scris, cu ajutorul cărora Magas făcea socoteala fiecărui obol[11], fiecărei drahme cîştigate sau pe care avea să o cîştige, ca intermediar al cetăţii Odessos, de pe ţărmul vestic al Pontului, în aceste locuri.  Deşi trăia de mult printre aceşti „sălbatici”, cum îi numea, Magas îşi păstra veşmintele după moda ateniană. Deasupra chitonului, prins de umeri cu o fibulă şi strîns în talie cu un cordon, purta himatio-nul, mantie al cărei capăt îi era aruncat peste umăr.  Pe cap grecul avea un pilos[12].  Nu erau de lepădat afacerile pe care le făcea aici, la aceasta cetate. Negustorii din oraşele pontice, în schimbul podoabelor, al stofelor scumpe, al vinurilor şi al untdelemnului limpede ca lacrima, al armelor strălucitoare sau al banilor, primeau din belşug cereale şi vite, piei sau lemne de construcţie, miere aromată şi sclavi, marfă vorbitoare care găsea căutare pretutindeni. Din acest negoţ, Magas ştia întotdeauna să-şi ia bucăţica lui. Iată, tocmai acum se ivise prilejul să-şi înzecească averea pe care o purta mereu asupra sa, în sîn, în pungi de piele.  Alexandru va trebui să fie darnic, dacă voia să nu întîrzie mult pe aceste meleaguri, deloc primitoare pentru cine venea cu gînduri de vrăjmăşie. Doar îi     cunoştea bine pe geţi. În urmă cu puţin timp, Magas asistase cu groază la uciderea unor hoţi care veniseră cu bărcile din susul Istrosului. Iată, i s-a ivit prilejul să plece de aici mai repede decît se aştepta. Dacă n-ar fi fost întîmplarea aceea nenorocita, n-ar fi stat el aici.  Îşi amintea totul...  ...În urmă cu cîţiva ani, Magas locuia la Odessos, vechea colonie grecească. Afacerile îi mergeau strună, corăbiile lui întorcîndu-se întotdeauna cu pîntecele pline de provizii, lemne şi mai ales cu sclavi. Dar iată că în faţa cetăţii apăruse Filip al II-lea, care-şi flutura ameninţător flamurile. Magas făcea parte din sfatul cetăţii şi, ca mulţi alţi oameni de vază, se împotrivise predării Odessosului în mîna macedonenilor. Nu se ştie cum s-ar fi terminat asediul, dacă şiretul de Filip n-ar fi atras de partea lui, cu bani şi alte făgăduieli, o parte din membrii sfatului. Oraşul, ajutat de sciţi, duşmanii lui Filip, renunţă la alianţa cu ei şi chiar îl ajută pe rege să-i înfrîngă. Nimeni nu bănuia ca Magas, înciudat de alianţa cu macedonenii, care i-ar fi tăiat sursele de cîştig, organizase un complot împotriva regelui macedonean. Din prostie însă, Magas, cu chef fiind, scăpase cîteva vorbe în faţa nevestei sale, aceasta le întinsese şi „prietenii” făcură restul. Magas se trezise cu casa înconjurată de ostaşi macedoneni, ca un şoarece prins în cursă. Nevasta, ca să-şi răscumpere într-un fel vina, îi ţinuse de vorbă pe ostaşi, pînă ce Magas fugise prin uşiţa dosnică, pierzîndu-şi urma. De atunci, Magas jurase să nu mai calce la Odessos, dar făcea afaceri cu negustorii de acolo, pe care îi cunoştea bine.  În schimbul trădării, îi va cere lui Alexandru să-l ia cu el.  Încet, încet, în mintea lui Magas încolţi un plan.  Singur nu putea însă face nimic. Pe cine să se bizuie aici?  Magas observase că Syraxos nu privea cu ochi buni alianţa lui Otornes cu tribalii. Asistase şi la cearta dintre el şi Otornes. Îl ştia pe Syraxos lacom, dornic de mărire. Iată omul de care avea nevoie! Ieşi din camera pe care o ocupa în cetate şi, ca din întîmplare, se opri la Syraxos. Acesta se pregătea să doarmă puţin.  — Ce doreşti, Magas? Lasă-mă acum, sînt obosit.  — Zeii te vor răsplăti, puternice Syraxos. Tribalii sînt fraţii voştri şi trebuiesc ajutaţi. Syraxos strînse din buze, înciudat. Fraţi! De unde o mai scosese Magas şi pe asta?  — Grecule, văd că ai chef de vorbă, nu-i aşa?  — Mărite Syraxos, observ oboseala de pe chipul tău, dar nu mă lasă inima să cred că nu eşti mulţumit de alianţa cu tribalii.  — Ce te face să crezi acest lucru?  — Păi, cui i-ar conveni, dacă este respectat ca şi cinstitul Syraxos, această alianţă? Eu nu pierd nimic, nici nu cîştig, dar tu, în loc de un singur şef, vei avea doi, căci luptătorii noştri văd că se bucură să lupte sub conducerea lui Syrmos, de a cărui veste s-a auzit.  Îmi place de Reciper, căci s-a lipit bine pe lîngă Otornes.  Syraxos scrîşni din măsele, enervat pe acest grec.  Parcă nu-i ajunge că şi aşa Otornes îi stă ca un spin în ochi.  — E mare lucru să conduci uniunea, slăvite Syraxos. Dacă Otornes moare în luptă, iar Syrmos va rămîne în viaţă, tare mă tem că el sau Reciper îi va lua locul. Tribalii nu se mai întorc în ţinuturile lor pîrjolite, unde nu mai sînt în siguranţă. Dacă Alexandru trece dincoace şi va ocupa cetatea şi aceste locuri, nici pe tine, Syraxos, n-o să te cruţe, căci doar sucii pe care-i conduci sînt supuşi lui Otornes.  — Sucii nu vor fi niciodată supuşi, ci aliaţi cu Otornes.  — Da, dar uniunea o conduce deocamdată Otornes şi nu puternicul Syraxos.  — Ce doreşti, grecule, de la mine?  — Nu doresc nimic, nobile Syraxos, dar Alexandru e înţelegător dacă vede supunere. Ce rost are să te împotriveşti unui rege atît de puternic? Şi pentru cine?  Dacă regele va fi învins, vei cîştiga ceva?  Pe cînd altfel... Lui nu-i trebuie pămîntul vostru, ci are nevoie de linişte la graniţă şi răsplăteşte cu mărinimie pe cei ce-l ajută să aibă această linişte.  — Cine ştie ce planuri urzeşti, Magas. Vrei să mă ademeneşti? Dacă nu termini cu aceste vorbe murda-re, te voi străpunge imediat şi cîinii îţi vor sfîşia trupul.  — Văd că e mai bine să plec, Syraxos. M-aş fi bucu-rat să te ştiu mare conducător şi toate triburile din jur să asculte de tine. Vrei să-ţi pierzi viaţa degeaba? Te las acum, căci trebuie să fii odihnit înaintea bătăliei.  Soarta nu o cunosc decît zeii şi poate că în curînd vei fi chemat în tărîmul fericirii veşnice.  Şi Magas se îndreptă spre uşă, făcîndu-se că plea-că. Syraxos, pe care vorbele lui îl tulburară, îşi aminti de nopţile cînd se chinuia la gîndul că trebuie să asculte de Otornes. Ciuda i se trezi din nou, mai puternică parcă.  — Ia stai, Magas, puţin. Ce vrei să-mi propui?  — Dacă te vei supune regelui, nu vei avea decît de cîştigat. Victoria lui Alexandru înseamnă şi victoria ta, Syraxos. Tu ai să ajungi conducătorul uniunii şi de asta am eu grijă să vorbesc cu regele. Ascultă ce-ţi propun eu şi dacă nu-ţi place, atunci mă poţi ucide.  După o vreme, Magas coborî în camera sa, mulţumit. Un zîmbet drăcesc îi stăruia pe faţă.  Zăbovi un timp în cetate, apoi se îndreptă în taină spre malul fluviului, ferit de frigul nopţii de pelerina aruncată pe umeri.  Alexandru încercase zadarnic să ocupe ostrovul. Malul rîpos şi nepotrivit pentru acostare, cursul repede al apei făcuseră ca atacul macedonenilor să nu reuşească.    Tribalii ascunşi printre stînci şi copacii prăvăliţi lîngă ţărm, îşi trimiteau de pretutindeni săgeţile lor de bronz cu trei muchii, purtătoare de moarte.  Una dintre bărci, condusă de Antigene cel chior, reuşi să atingă ţărmul, dar încercarea îndrăzneaţă o plăti scump de tot. Lovit de o săgeată în singurul său ochi, Antigene se prăbuşi cu un geamăt adînc în fundul monoxilei.  Harpalos blestema pe cel ce-şi purtase lancea spre braţul său drept, care nu-i mai folosea la nimic acum.  Tînărul rege, cuprins de mînie şi neputinţă, dădu ordin de retragere. Eumenes din Cardia, care condu-cea cancelaria regească şi redacta „efemeridele”, însemnările curente, veni cu propunerea să se trimită o solie la Syrmos, ca să se predea, în schimbul făgăduielii de a li se cruţa viaţa lui şi tovarăşilor săi.  Răspunsul primit îl făcu pe Alexandru să turbe şi mai mult de furie. Syrmos refuzase propunerea regelui.  De unde avea tribalul atîta curaj, Alexandru nu putea să priceapă.  La lăsarea nopţii răcoroase de primăvară, Alexandru se retrase în cort, obosit. Tocmai cînd era pe cale să aţipească, perdeaua cortului se dădu într-o parte, lăsînd să apară figura chinuită de dureri a lui Aristofanes, uriaşul din gardă, care-şi smulsese singur săgeata din braţ. Pe chipul lui suferinţa se întipărise adînc.    — Rege, un străin de pe celălalt mal vrea să-ţi vorbească.  Alexandru era mirat. Cine putea fi? Oare vreo is-coadă? Îi făcu semn lui Aristofanes să-l aducă în cort.  Magas, căci el era, pătrunse înăuntru şi se închină smerit, pînă la pămînt, în faţa regelui.  — Slăvite şi puternice rege, fie ca Zeus să vegheze asupra ta cu grijă şi să-ţi aducă izbîndă.  — Cine eşti tu şi ce vrei de la mine?  — Sînt Magas, grec din Odessos şi locuiesc la geţii de dincolo de fluviu care se încumetă să-l ajute pe Syrmos, duşmanul tău. L-am cunoscut bine pe slăvitul tău tată şi vreau să te ajut să-i înfrîngi.  — Cu ce poţi să-mi fii tu de folos?  — Îi cunosc bine pe geţi, le cunosc toate slăbiciuni-le. Pe Syrmos îl poţi îngenunchea numai dacă-l supui pe Otornes, conducătorul geţilor, care şi-a trimis o parte din oaste spre ostrov, la tribali, şi-i ajută cu provizii.  — Au oaste multă geţii?  — Cam 140 de sute, din care a treia parte sînt călăreţi. Dacă-i loveşti însă pe neaşteptate, vor da repede înapoi.  — Ia ascultă, grecule, nu cumva mă minţi?  — De ce să fac asta, slăvite rege? Ştiu că eşti mări-nimos şi, dacă binevoieşti, mă iei cu tine.  — Spune, grecule, unde găsesc bărci ca să pot trece Istrosul dincolo?    — Locuitorii de pe acest mal au ascunse în rîpe, în trestia de baltă, monoxilele pe care n-au apucat să le treacă dincolo. cînd voi pleca de aici, să-mi daţi cîţiva oşteni, să le arat locul. Şi apoi mai e şi Syraxos, adaugă grecul, zîmbind viclean.  — Cine e Syraxos?  — Conducătorul sucilor, de lîngă Alutus. Nu este prea mulţumit că Otornes şi nu el conduce uniunea.  În schimbul unui preţ bun şi al făgăduielii că-l vei ajuta să ajungă şef, îi va vinde pe ai săi, întorcîndu-i spatele lui Otornes. El cunoaşte cum sînt orînduite străjile pentru la noapte şi ne-am înţeles ca împreună să le înlăturăm.  Cînd ai să vezi o luminiţă pîlpîind de trei ori sub mal, dincolo, la miezul nopţii, atunci poţi să porneşti fără grijă cu oamenii tăi. Geţii se cred în siguranţă.  Dacă zeii nu-ţi vor fi împotrivă, mîine le poţi aduce jertfe pentru izbîndă.  Alexandru nu ştia ce să mai creadă. Dacă grecul nu minţea, atunci zeii erau de partea lui. Dar dacă acest Magas minte? Ia să vadă, e vorba doar de o cursă, sau grecul vrea într-adevăr să-l ajute?  — Magas, dacă planul tău se va dovedi bun, atunci vei fi răsplătit cum se cuvine. Eu cred însă că ar fi mai bine ca după înlăturarea străjilor getice, să treci încoace, împreună cu Syraxos de care vorbeşti. S-ar putea ca vreunul dintre geţi să observe cînd luminezi şi atunci dă alarma.   [1] Hemus – denumire antică a munţilor Balcani. [2] Hebros – rîul Mariţa din R. P. Bulgaria.   [3] Evenimentele au avut loc în anul 335 î.e.n.   [4] Maunychion – aprilie-mai, după calendarul grecesc antic. [5] Istros – denumirea veche a fluviului Dunărea, numit local Donaris.   [6] Savus – rîul Sava din R.S.F. Iugoslavia, afluent al Dunării. [7] Parasangă − unitate de lungime în Grecia antică, echivalentă cu 5322 m. [8] Un cot − 1,50 picioare sau 0,4436 m. Suliţele macedonene măsurau de obicei intre 5-6,25 m. lungime. [9] Asamus − rîu în R. P. Bulgaria, numit azi Osăm. Se varsă în Dunăre, în dreptul oraşului Nikopol pregăteau de ospăţ. Curînd, după [10] Fibulă – agrafă. [11]  Obolul era cea mai mică unitate monetară la greci, avînd o greutate de 0,72 g. O drahmă avea 6 oboli. [12] Pilos – pălăriuţă de pîslă, cu boruri foarte mici sau fără boruri.

1   S capără asfinţitul sfoiegit de arşiţi. Scapără vineţiu, sticlind a furtună. Nu ştie cum, dar iată‑l strîmtorat între banul Craiovei şi Baba Novac. În lungul peretelui, masa de stejar cu belşugul bucatelor şi banul ursin muindu‑şi mustă­ţile în afundul ulcelei. Neaşteptat, vijelia. Pămîntul se cutremură şi gem treptele. Uşa sare‑n lături, prăvălindu‑le în creştet şirul de săbii. Banul le pune stavilă bărboiul aricit. Sclipătul tăişurilor. Zvîcneşte în masă icnit şi ne‑ndemnată po­deaua lunecă prelins. Apucă să vadă pieptul banului, stîmpărînd setea oţelului. Se simte săltat ca o părere, cum tot a părere renaşte în şaua lui Sultan. Novacul de‑a dreapta, răzbind, potopul. Goana înfrigurată. Cîmpul se clatină. Aude grindina ropotindu‑i pe suflet, pînă îi stinge răsuflarea. Sultan taie apele; nălucă. Sudalma Novacului zgreapţănă întunericul. Dupăie amîndoi cîmpul, în pecetea copitelor. Zvon de urmaritori. Întinderile se cască nesătule. Nici fir de speranţă. Zvonul se împlineşte şi palmele asudă. E-n şaua fugarului, nu lîngă marele ban al Craiovei. Ochii îi ard. Şuvoaiele reci certîndu‑i aprig obrajii. Frigul îl macină. Cu gura sîngerată, calul Novacului întoarce din goană. Sultan în fuleuri repezi, fără întoarcere. Cu frîul în dinţi, căpitanul se‑nfige în roata de călăreţi. Taie cu amîndouă mîinile. Zăngăne fier sub icne­tul fierului. Brusc un juvăţ îl trage din şa. Strigătul Nova­cului sparge tăriile. Şi‑ntoarce ochii de la cumplita vedenie. Prăpastia. N-a simţit‑o nici Sultan. Cade în gol, apoi pluteşte şi‑l ia cu frig şi nu mai ştie nimic. O ciutură domoală îşi cufundă setea în unda adîncă. Se trage mai aproape. Întinde mîna căuş. Din afundul strălimpede îl cheamă Baba Novac în funii. Pe podina largă, călăul Clujului cu braţele cruce. Ochii Novacului pustiindu‑l. În şaua înaltă, pelerina lui Moise Székely. Nedrept de albă. Novacul pe prima treaptă. Cizma lui Moise loveşte cu sete. Fălcile căpitanului, piatră. Doar obrazul îi lăcrimează şuviţe de sînge. Volburi de rubin şi‑apoi iar apa strălimpede… Vede cum ţeapa se afundă încrîncenată. Rupe carnea, petec cu petec. Aude cum pîrîie oasele dezghiocate, chircindu‑i mădularele. În unda lucie, ochiul căpitanului, încă viu. Nu. Aici e durerea, în carnea lui. Şi geamătul se preface în urlet: — Staaaaţi! Acela e însuşi braţul meu de oştean! — Măria Ta!… Doamne! Zgîlţîitura îl arde. Caută în jur, pricepînd cu înceti­neală. Banul Mihalcea aplecat deasupră‑i. Zace dezgolit în albul blănii, lîngă patul masiv. Aşternutul viscolit mai jos, la picioare. — Visaşi, doamne. — Era şi‑o ciutură, Mihalceo… — Îndată, doamne. Îţi fu sete. Se scoală cu greu, trăgîndu‑se pe pat. Peste tava de argint, barba cu fire cărunte tremură în frămîntarea buzelor. — Bane? — Îmi fu teamă. — De ce, Mihalceo? — De urlet, doamne. Bea afund cu înghiţituri rare. Pe pieptul dezgolit, părul sleit tescuie broboane. — Mă muncesc amintirile, bane, blestemele celor duşi… — Uită‑i. Măria Ta. Nu‑i putinţă să‑i întorci. — Nu‑i, Mihalcea… Tace. — Culcă‑te, doamne. Mîine‑i slujba la catedrală şi va să fii falnic, precum se cere. — Falnic, bane, cum spui… Stă cu ochii în pîlpîirea lumînării, pînă umbrele‑i împresoară cu încetul, văduvindu‑l de somn. Sfidînd încremenirea zidurilor, orga dezlănţuie acor­duri grave. Prin vitralii enorme lumina cade pălit, ruşi­nată de fastul clipei. Casa princiară aşezată în semicerc. La mijloc, Rudolf al II-lea, de ceară împietrită. Principi şi duci, prinţese şi arhiducese par capătul necesar la şirul veşmintelor bogate. Între zidurile înalte, toată semeţia Imperiului. De sub bolta intrării un cavaler în tunică neagră pre­firă mulţimea prin ochii cenuşii. Caută către altar.

Comoara regilor daci de Gabriel Iuga Pe drum nu l-am întrebat nimic pe Alecu. Şi tot fără să scoatem vreun cuvînt am intrat în blocul „Pa­tria”. Graţiela, soţia lui Mircea Mărăscu, ne introduse în sufragerie. — Bine că a dat Domnul şi aţi venit! ne întîmpină Mircea de la uşă, strîngîndu-ne mîna. Înăuntru mai era „reporterul special” Vali Lucian, un pasionat istoric. — Ţi-a spus despre ce este vorba? mă întrebă el. Am făcut semn din cap că nu şi m-am aşezat pe scăunelul meu, acolo unde stăteam de obicei şi tăiam frunze la cîini, în timp ce Hegel, Kant, Iorga şi Herodot se plimbau prin cameră de la unul la celălalt — Ai vreo restanţă? mă privi Mircea. În privinţa asta eram liniştit; nu se năruise nici un turn al castelului meu în vara aceasta, aşa că m-am lăsat cercetat în voie. A înţeles şi m-a bătut protector pe umăr. — În seara asta plecăm în căutarea comorii regilor daci. — Care comoară? M-au privit toţi uimiţi. Chiar şi Alecu, care de ase­menea nu ştia nimic. — Cum... care? — Aşa, care! Stăruinţa mea l-a determinat pe Mircea să se ex­plice, iar din interesul pe care îl manifestau ceilalţi mi-am dat seama că ideea i-a „prins”. Cele spuse de Mircea erau — ca să folosesc doi ter­meni preferaţi de Vali — „formidabile” şi „fulmi­nante”. — Acum două zile la Institutul de arheologie s-au prezentat doi cercetători care au descoprit în regiu­nea nordică a Rarăului o brăţară de aur masiv. Astăzi s-a întors de la laborator însoţită de certificatul de analiză, care-i fixează data naşterii în primul secol al erei noastre. Descoperirea celor doi a reactualizat, cel puţin pen­tru noi, o veche legendă din zona folclorică a acestui munte. — Asta înseamnă că... — Sigur că da! Coincidenţa obligă la cercetare. — Sînt şi riscuri, ţinu să precizeze Graţiela. — Eu cred că sînt mai mult riscuri, dacă te gîndeşti la posibilitatea că s-ar putea să nu găsim nimic. Şi totuşi trebuie cercetat. Am făcut formele necesare, continuă Mircea, întorcîndu-se spre mine. Tu eşti în vacanţă, noi în concediu... Deci nu ne putem plînge de timp, şi apoi avem cu toţii banii de concediu în buzunar. Diseară vine maşina de la Academie să ne ducă pe Rarău. Peste, şase ore mă loveam cu capul de plafonul ma­şinii, numărînd kilometrii parcurşi după grosimea cu­cuiului de pe occipital. Trecusem de mult de Bacău, cînd s-a apropiat de mine Burebista şi a făcut un semn discret cu degetul la obraz. M-am scuzat şi am deschis ochii. ...Şi nu numai Burebista, dar toţi regii, terminînd cu Decebal. au „colaborat”, ca să spun aşa, la for­marea acestui tezaur inestimabil. Cu atît mai mult, cu cît legenda este mai bogată în fabulaţie; dar mai puţin în informaţie istorică şi geografică decît aceea a lui Bieillis reţinută de istoricul latin Dio Cassius. Era clar că acum Mircea profesa. Nu degeaba este lector universitar, specialitatea arheologie. — Atunci pe ce te bazezi cînd faci afirmaţia asta? Şi cum de ai ales satul Verneşti drept prim popas şi cel mai hotărîtor? — În primul rînd, îi răspunse Mircea lui Alecu, pe relatarea celor doi, ca şi pe scrierile lui Simion Florea Marian. Aceasta este zona pe care o fixează folcloris­tul încă de la sfîrşitul veacului trecut. — Şi n-a preocupat pe nimeni pînă acum?!! se miră Graţiela, aprinzindu-şi o nouă ţigară din pache­tul meu. — Ba da, dar trebuie ţinut cont de faptul că există foarte puţine date şi toate furnizate de o legendă că­reia nu i s-a acordat o atenţie prea mare din punct de vedere documentar, noi fiind primii care o să fa­cem acest lucru. În al doilea rînd, reluă el enumerarea argumentelor pentru Alecu, după spusele lui Vali, care-i ca mort, după cum văd. Auzindu-şi numele, acesta sări speriat: — Ce-i cu mine? Mircea repetă cele spuse. Aici ar trebui să transcriu cele cincizeci de pagini dactilografiate la un rînd şi jumătate. Cît a vorbit în „două cuvinte” Vali. Cică el, trimis de ziar, urma să facă un reportaj, care... Nu, eu am să fiu mai scurt decît el. Aşadar, ajungînd la scopul amintit mai sus, în satul pomenit şi el tot mai sus, am auzit următoarea le­gendă: — Înainte ea Sarmisegetusa să cadă în mîinile ro­manilor, dacii au încărcat într-o căruţă, din ordinul lui Decebal, o ladă masivă din stejar, şi trei bărbaţi, împreună cu o fată, au plecat să ascundă în munţi podoabele de aur şi argint ale strămoşilor. — Ei bine, tocmai aceste podoabe trebuiesc redate istoriei. Au mers, spune povestea trei zile şi trei nopţi în şir şi au ajuns... — Cam pe unde este satul de care vă spuneam, completează din nou Mircea, relaxîndu-se într-un nor de fum. Şi au îngropat comoara între trei stejari carboni­zaţi. De acolo s-au întors doar doi să raporteze rege­lui lor despre executarea misiunii. Ce a făcut unul dintre ei şi fata nu se mai ştie, le­genda păstrînd o discreţie totală. — Bătrînul care mi-a povestit-o spune că a auzit le­genda de la moşu-său, care la rîndul lui a auzit-o de la... şi aşa mai departe. — S-a dovedit în multe cazuri că folclorul înre­gistrează ca un seismograf foarte sensibil aproape toate evenimentele care îl interesează în mod deose­bit, am citat eu din memorie pe profesorul meu de folclor. — Da! Şi în cazul nostru nu avem nimic de pierdut dacă o să încercăm să aflăm care este limita de de­marcaţie dintre real şi fantastic Mă gîndeam acum la ultimele cuvinte ale Graţielei. În definitiv ce ne costa să aflăm acest lucru? — De fapt, ne-am creat şi pretextul unei vacanţe, care sper să fie plăcută. ó Maşina ne-a lăsat la poalele muntelui, restul dru­mului urmînd să-l facem urcînd cîteva sute de metri pe o cărare, după care, aşa cum am fost informaţi de localnici, va trebui să înaintăm bazîndu-ne pe spiri­tul nostru de orientare şi calităţile de alpmişti. Am amînat pînă după prînz plecarea pentru, a putea culege informaţiile necesare, dar cu toate investi­gaţiile noastre nu am mai aflat nimic nou. După trei ore de mers am ajuns în ultimul luminiş, oprindu-ne lîngă o „căldare”, cu o rază de aproximativ un metru şi jumătate. — Aici punem cortul! hotărî Mircea, luîndu-l din spatele lui Alecu. Soarele se stingea prevestind furtuna, aşa că ne-am grăbit să terminăm cît mai repede şi mai temeinic an­corarea cortului şi să aşezăm sacii de dormit. Stăteam acum toţi patru rezemaţi de o stîncă, cu feţele înroşite de soare. Ne gîndeam probabil la acelaşi lucru, dar iniţiativa tot lui Vali i-a aparţinut: — De unde pornim cercetarea? — Credeţi că avem vreo şansă să găsim copaci trăs­niţi căutînd tot muntele alandala? Alecu ara sincer indignat de perspectiva care ne aş­tepta: atît de indignat, că şi pipa lui refuza să se aprindă. — Într-o pădure sînt cel puţin o sută de copaci arşi. E ca într-un oraş unde... Nu avea rost să mai continui. Privirile lor îmi vor­beau despre un proverb cu o bîtă şi o baltă, aşa că am tăcut. De fapt, Mircea mi-a şi dat o preocupare demnă de răspunsul meu: — Ştii, Mihai, mi-am uitat ţigările în cort. Fii ama­bil şi adu-mi-le! Era clar! Puteam să refuz? M-am îndreptat spre cort, mîhnit că n-au înţeles ce intenţionam să spun. De fapt, esenţialul nici nu apucasem să-l rostesc. Cînd m-am întors cu ţigările i-am găsit discutînd însufle­ţiţi. Se pare că Alecu lansase ideea salvatoare: — Împărţirea să se facă pe parcele egale, mergînd pe harta întocmită de profesorul Călinescu. Din cîte ştiam eu, profesorul Călinescu întocmise o hartă biogeografică şi-n marea mea incultură mă ve­deam căutînd în parcela mea cei trei copaci arşi după poziţia lupilor, urşilor ş.a.m.d. — Cred că nu putem porni în căutarea celor trei arbori pînă nu ne formăm cel puţin o imagine apro­ximativă a lor după atîtea secole. — Am certitudinea că nu puteau rezista atîtea se­cole, deci nu putem pune prea multă bază pe această indicaţie folclorică. — Evident, Mircea! îl aprobă Alecu. Putem avea de-a face cu o simplă înfloritură stilistică, care să nu aibă nici o legătură cu adevărul. — Asta nu înseamnă că nu trebuie verificat, sări Vali de la locul lui. — Cum? — Simplu, Alecule? Toţi s-au întors spre mine aşteptînd să-i scap de incertitudine printr-un miracol. Dar cum nu aveam această putere, le-am propus, pînă la posibilitatea unei verificări, o cercetare logică, aşa că Mircea în­cepu argumentarea: — Acţiunea a avut loc, cum ştie fiecare, în anul 106 era noastră, cînd Sarmizegetusa a fost cucerită şi Dacia înfrîntă. Nordul ţării a rămas neocupat de ro­mani. Presimţind ce avea să urmeze, Decebal — şi acum gestul acesta se adăuga ca un act inteligent în plus — a dat ordinul de a se ascunde tezaurul. De atunci au trecut 1860 de ani. Cred că este imposibil să mai găsim după atîta timp cei trei copaci. Tu ce spui? — În ce condiţii poate avea loc un proces de pie­trificare? — Niciodată în condiţii naturale-exterioare. Atunci intervine putrezirea. — Sîntem, deci, lipsiţi de şansa asta. — Categoric că da. Aşa se explică de ce nu s-a gă­sit pînă acum comoara Este o problemă de interes na­ţional şi orice cercetător ar fi dorit să-şi înscrie nu­mele alături de ea. — E dificil, dar cred că ar trebui să ne propunem un joc, şi Alecu se apucă să-şi cureţe pipa. Aştepta probabil să ne repezim spre el. Noi, nimic. Singur Vali trimise din vîrful buzelor un „ce joc?” Mulţumit şi cu atît, Alecu continuă: — Trebuie să ne bazăm pe două elemente, ab­stracte e drept, dar singurele, cred eu, în stare să ne ducă la o reuşită în proporţie de, să zicem, doi — trei la sută. — A, e puţin, e foarte puţin! — Nu uita, Mircea, că noi am venit să petrecem un week-end şi nicidecum să descoperim o comoară. — Bine, dar... — Nimic! Trebuie să ne scoatem din cap această comoară, nu de tot, dar atît cît trebuie, ca să nu ne amărîm prea mult. La sfîrşit o să ne trezim că trebuie să plecăm înapoi şi fără să ne fi odihnit şi fără co­moară. Cel puţin una trebuie să o cîştigăm, şi asta nu poate fi decît cea de a doua: odihna. Mircea oftă. — Şi cum trebuie să arate acest joc, care să ne odihnească, dar să fie şi o căutare, avînd la bază, cum spuneai tu, două elemente abstracte? — Ai răbdare, Mihai! Vom discuta mîine dimi­neaţă. ó A doua zi cînd am scos capul din cort am rămas surprins de neaşteptata privelişte pe care o aveam îna­intea ochilor. Soarele înconjura ca o aureolă stînca din faţa mea. M-am dus spre ea convins că mă chea­mă, dar am pus piciorul greşit şi am alunecat în „căl­darea” care era alături. Tocmai mă chinuiam să ies din apă cînd au apărut şi ceilalţi. — Ai vrut să te sinucizi? Nu trebuia, fiule! (Ăsta era Alecu). — Căutai comoara? Era Vali. (Şi nici nu ştiam atunci cîtă dreptate avusese!) Singurul care mă ajută să ies a fost Mircea. În timp ce mă shimbam de bluză am auzit-o pe Graţiela— exclamînd: — Vai, Minai, ce ai la picior? M-am uitat curios, era o tăietură adîncă. Probabil că apa rece îmi amorţise durerea pe care în mod na­tural ar fi trebuit s-o simt. În timp ce mă bandajam, mă gîndeam cum ar fi pu­tut arăta obiectul care mă rănise. Dar asta n-a durat prea mult, pentru că am ajuns la concluzia că nu putea fi altceva decît un vîrf de stîncă sau vreun bolovan dantelat. La ceai, Alecu îşi continuă ideea: — Jocul pe care vi-l propuneam aseară ar arăta cam aşa: Ca punct de plecare vom lua Sarmizegetusa anului 106 era noastră, anul cînd această expe­diţie a pornit la drum. Fiecare va trebui să se întoarcă cu ajutorul imaginaţiei în vremurile acelea şi tot imaginativ va efectua drumul, însoţindu-i pe cei pa­tru călători. Şi acum vă rog să fiţi atenţi! Drumul va trebui să aibă un sfîrşit — locul unde au îngropat lada — aşa că fiecare va stabili imaginativ şi intui­tiv acest loc şi-l va cerceta. Plecăm toţi de la date concrete comune, aşa că şansele sînt cel puţin la start, egale. Prima care s-a entuziasmat a fost, fireşte, Graţiela. Treptat-treptat ne-a prins şi pe noi şi am început să sporovăim. Alecu stătea deoparte şi zîmbea privindu-ne. Am primit o hartă, mi-am terminat ceaiul dintr-o înghiţitură şi am plecat la umbra stîncii să caut o apropiere între mine şi cei patru daci. Fiecare a fă­cut la fel. Am închis ochii şi am intrat în templul istoriei cu paşi moi, să nu trezesc ecouri adormite. Îmi căutam viitorii parteneri şi i-am găsit. În prezent nu trăia decît mîna care ducea din cînd în cînd ţigara la buze; eu însă intrasem în negura istoriei. ó ....Era noapte. Aceeaşi noapte ca în tabloul lui Aman ce povesteşte despre Mihai Viteazu. O noapte luminată des de fulgere puternice, ramificate. Într-o piaţă mare erau strînşi toţi, cu chipurile col­ţuroase, zidiţi din granit. Decebal le vorbea. Nu au­zeam nimic, numai buzele lui se mişcau. Erau singurele care trăiau. Şi ochii cu sclipiri metalice. M-am lipit de un zid cu teamă. Încet, oamenii au prins să respire, să se mişte şi s-au împrăştiat repede spre zidurile cetăţii. Pumnul lui Decebal s-a descleştat, ochii s-au îmblînzit. În faţa lui rămăseseră doar trei bărbaţi şi o fată. Nu auzeam, încă nu auzeam, dar vedeam desluşit fiecare gest, fiecare mişcare a buzelor. A mîngiiat întîi părul fetii şi i-a spus ceva zîmbind. Fata şi-a înălţat fruntea şi regele a sărutat-o liniştindu-i vîntul din păr. S-a întors spre ceilalţi şi le-a strîns braţele dincolo de cot, la rînd, fără să le vorbească, ritualic. M-au înfiorat tăcutele gesturi, de parcă-mi amin­teau de moarte. Din dreapta venea o căruţă cu patru cai duşi de căpăstru. Decebal a făcut un semn şi toţi au îngenuncheat. Numai caii dădeau somnoroşi din cap. Mîinile regelui s-au oprit pe capul fetei şi a tînărului bărbat de lîngă ea, iar ochii s-au ridicat spre cer. Şi cerul fulgera prelung, neîmblînzit. Simţeam ploaia şi nu o auzeam căzînd, dar vedeam pe cei din faţa mea şi în întreaga piaţă eram singu­rul care plîngea şi nu ştiam de ce. Poate pentru că ştiam... După rugă, în mîna fetei Decebal a pus un inel, iar în mîna tînărului bărbat cuţitul său de argint; şi toţi s-au ridicat; şi după ce regele a spus ceva, arătînd dincolo de ziduri, au încălecat pe caii aduşi şi căruţa a pornit în galop, încadrată de călăreţi. Am alergat după ei. În urma noastră poarta se în­chise ca o aripă neagră. În faţa noastră cerul cobora obosit de ploaia din el. După o ultimă închinare spre cei rămaşi să moară, galopul a început... ó Cînd am deschis ochii, soarele era de mult sus, şi Graţiela terminase de pregătit masa Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit dincolo de stîncă. La trei paşi de ea se căsca o prăpastie adîncă, plină de colţuri. M-am întors spre ceilalţi cu un tremur ascuns în mine. Tăcerea lor îmi dădea posibilitatea să revăd ultimele momente ale drumului parcurs cu cei patru temerari. De-abia mai tîrziu am observat lipsa lui Mircea şi am intrebat-o pe Graţiela — Nu ştiu unde poate fi. Trebuie, în orice caz, să vină, îmi răspunse ea liniştită. După-masă m-am dus la gura prăpastiei să mă în­fricoşez şi să admir din nou. Tăcerea adîncă mă fura spre alte timpuri, dar l-am auzit pe Vali în spatele meu: — Iartă-mă, Mihai! Mircea nu s-a întors, cu toate că a plecat de dimineaţă. L-am privit mirat. Vali nu era omul care să creeze panică din nimic; era cel mai calm dintre noi. — Crezi că...? — Nu cred nimic. Ascultă-mă atent! Îl lăsăm pe Alecu aici cu Graţiela şi noi o pornim spre celălalt versant. — Dacă crezi tu că... — Curînd se va întuneca şi va fi mai greu să-i dăm de urmă. — Poate a descoperit ceva interesant. — Poate... îmi răspunse evaziv Vali. N-aveam timp de pierdut pălăvrăgind, pentru că pe munte întunericul se lasă devreme şi brusc. Am căutat pînă noaptea tîrziu, dar fără nici un rezultat, aşa că ne-am întors la cort obosiţi şi uzi de ploaia de afară, dar cu speranţa că Mircea s-a întors în lipsa noastră. Intrînd, întrebarea din ochii celorlalţi doi ne-a dezamăgit. Lumina dimineţii ne-a găsit mai îmbătrîniţi cu o noapte sau poate cu o mie de nopţi, mai obosiţi de veghe şi mai nervoşi. — Parcă se aude ceva! şopti Alecu. Am ascultat toţi atenţi. În tensiunea în care ne aflam orice zgomot dinafară ne dădea speranţe. Nu era însă nimic. Alecu oftă şi el, aprinzindu-şi o nouă pipă. Nu ştiu cît timp a trecut, cînd Graţiela se ridică brusc în picioare: — Ascultaţi! Se auzea un clopot îndepărtat sau mai multe... Ba nu, erau tălăngi. — Un cioban cu oile! spuse dezamăgit Alecu. Nu vă agitaţi degeaba. — Poate ar trebui să vorbim cu el! am căutat eu o soluţie. Cine ştie? Cunoaşte muntele la perfecţie şi ne poate da o indicaţie. — Mă îndoiesc. — Dacă te îndoieşti, se întoarse nervos Vali spre Alecu, ramîi aici! Hai, Mihai! Am ieşit din cort şi am coborît în fugă panta. Îm­prăştiate pe întreaga platformă, oile se apropiau de noi mînate de un cioban bătrîn. Am vrut să ne în­dreptăm spre el, dar un mîrîit ameninţător ne anulă intenţia. — Rămîneţi acolo! ne strigă el rîzînd, liniştind cu podul palmei coama zbîrlită a dulăului de lîngă el. Om bun, Viteaz, om bun! Viteaz îşi privi stăpînul o clipă, apoi pe noi, mai mîrîi ceva pe limba lui şi se îndepărtă cîţiva metri. De acolo ne privea foarte atent, suspectîndu-pe. Bătrînul se apropie şi ne strînse mîinile, trăgînd cu coada ochiului spre cîine. Viteaz se linişti imediat, văzînd gestul. — Aşa se întîmplă întotdeauna, răsuflă uşurat stă­pînul lui. Ei, ce veste-poveste, copii? ne cercetă el, odihnindu-se în gheoagă. — Tăicuţule, aseară a dispărut unul dintre noi.. Vali era foarte încurcat. Voia să mai spună ceva, sau poate să povestească totul, dar fraza îi scăpase amară esenţializînd tot zbuciumul. Moşul ne privi îngîndurat, apoi ne întrebă, cercetînd cortul cu privirea: — Sînteţi geologi? — Nu... da... adică nu, se încurcă Vali. Arheologi. Cum să-ţi explic, tăicuţule? Căutăm lucruri vechi, obiecte vechi: pietre, cioburi de oale, comori... — Pe aici nu găsiţi aşa ceva! Bătrînul devenise bănuitor. Se uita foarte atent la noi, cu privirea umbrită de gînduri necunoscute nouă. — Viteaz, îşi strigă cîinele, adună oile, băiatule, şi să pornim! Ne întoarse spatele şi plecă spre turma răspîndită, fără să ne mai arunce nici o privire. Nici eu şi nici Vali nu eram în stare să mai scoatem un cuvînt. De departe îl auzirăm strigînd: — A mai căutat unul comori şi acum îi cenuşă în Gura Ielelor. Vali bolborosi îndîrjit cîteva cuvinte, mirat de ati­tudinea schimbată a ciobanului. Am urcat panta înapoi spre cort cu picioare de plumb. — Ce s-a întîmplat totuşi cu el? Vali dădu din umeri aproape revoltat: — Nu ştiu, asta aş vrea să aflu şi eu! Fireşte, celorlalţi nu le-am spus nimic despre cel — care acum este „cenuşă în Gura Ielelor”. Alecu ne primi zîmbind superior de nereuşita noa­stră. Cu toate astea, Graţiela ne propuse să aşteptăm încă o oră două, urmînd ca eu şi Vali să cercetăm iar terenul mai amănunţit, în timp ce Alecu se va duce în sat să anunţe dispariţia lui Mircea. Trecuse de mult ora mesei, cînd am pornit chinuitoarea cău­tare, plină de speranţe şi teamă. Din marginea drumului Vali trecu în frunte şi se adînci în pădure, recunoscînd în el o călăuză perfectă, cu un simţ deosebit de orientare. Din cînd în cînd, sub tălpile mele trosneau crengi uscate şi privirile lui mustrătoare mă făceau să mă gîndesc că ne aflăm în mijlocul cine ştie cărei aventuri dramatice. Atenţia cu care înaintam îmi mărea tensiunea. Eram aproape de creasta muntelui, unde pădurea se termina brusc, cînd el se opri: — Priveşte în dreapta, în zidul prăpastiei! La mij­loc, nu la bază. Gura aceea pare artificiala... Era o deschizătură curioasă, dar nu puteam să-mi dau seama ou ochiul liber de natura ei. Vali pornise deja coborîrea, aşa că m-am gîndit să-l ajung. Toc­mai înconjuram prăpastia pe marginea ei, parcurgînd distanţa spre locul unde trebuia să fie deschizătura, cînd o împuşcătură, repetată prin ecou de munte, ne aruncă la pămînt. Mărturisesc că nu eram deloc în apele mele şi — atunci cînd l-am privit pe Vali — am văzut acelaşi lucru pe faţa lui rămasă fără culoare. Numai ochii căpătaseră o lucire metalică, pe care nu i-o cunoscusem. Am parcurs restul drumului tîrîş. Ascunşi după o perdea de stînci aşteptam o mişcare, care să ne de­termine să acţionăm într-un fel sau altul. Din dreapta se repetară două împuşcături consecutive şi — înainte de a apuca să facem un gest — am văzut un om ve­nind în fugă spre locul unde ne găseam. Era încă de­parte de noi, cînd a dispărut brusc. La început am crezut că se aruncase la pămînt, dar, cum timpul trecea, am scos capul, cercetînd locul în pantă. Nu se vedea nimic şi am înţeles că această „dispa­riţie” în pămînt trebuia să fie cauzată de o anumită intrare săpată special pentru asemenea ocazii. Din li­zieră apăru un grup de militari desfăşuraţi în tră­gători. Ne-am ridicat în picioare, pentru a nu fi ţinta unei greşeli, dar nimeni nu ne-a acordat o atenţie deosebită. Înaintarea continua cu acelaşi pas sigur. Am socotit de datoria noastră să ne apropiem, dar un ordin scurt ne culcă din nou la pămînt. Cînd a ajuns în dreptul nostru, un locotenent ne întrebă dacă nu am văzut un individ suspect. Vali îi povesti cele întîmplate, iar eu m-am simţit obligat să-i vorbesc despre dispariţia lui Mircea. După puţin timp se descoperi o groapă mascată de un bolovan suficient de mare şi greu. În timp ce locotenentul raporta prin radio cele con­statate, i-am propus lui Vali un plan de acţiune pe cont propriu. Ofiţerul primi încuviinţarea şi se retrase împreună cu grupa sa spre marginea lizierei. Stăteam amîndoi culcaţi, privind cu atenţie spre locul de unde credeam că vor ieşi Mă gîndeam toc­mai la ipoteza unei alte deschizături, cînd l-am simţit pe Vali strîngîndu-mă de mînă. M-am uitat în jur cu atenţie; nedescoperind nimic, mi-am întors pri­virea mirată spre el. — Crezi că retragerea militarilor a fost observată? mă întrebă el în şoaptă după cîtva timp. Ar fi trebuit să iasă pînă acum. Am împins cu cotul revolverul lăsat de locotenent şi m-am întors cu faţa spre prăpastie, căutînd un loc mai bun pentru piciorul drept, care îmi amorţise. În momentul acela am avut senzaţia că tot sîngele mi se scurge în pămînt. La cîţiva paşi de mine, chiar pe marginea prăpastiei, mă privea un om. Pistolul-automat din mîna lui se odihnea liniştit cu gura în pămînt. Am uitat să respir. Vedeam doar mîinile, mîinile care îndreptau încet gura armei spre noi, ca în­tr-un film proiectat cu încetinitorul. Îmi muşcam buza de jos şi căutam să disting în galopul sentimentelor şi al senzaţiilor gustul sărat al sîngelui. Cînd arcul de cerc s-a oprit pe pieptul meu, am făcut saltul hotărîtor, sprijinindu-mă cu piciorul drept în coapsa lui Vali, aruncîndu-l pe pantă în direcţia opusă căderii mele. Rafala care urmă găsi locul gol. Mă rostogoleam, aşteptînd ascunzătoarea salvatoare. N-am găsit-o. Nu ştiu cînd au pornit armele din marginea pădurii şi nici cînd au încetat să mă mai caute gloanţele. Ştiu numai cînd a venit Vali şi m-a ridicat, stergîndu-mă de sînge şi pămînt. Timp de o jumătate de oră n-am putut scoate nici un cuvînt din cauza tremurului interior, pe care nu reuşeam să-l opresc. Rămăsesem singuri. Locotenen­tul plecase împreună cu soldaţii săi în urmărirea fugarului. — Nu... nu prea... se aseamănă... cu ce făceam noi la instrucţie! am şoptit, bîlbîindu-mă uşor. Vali a zîmbit, amintindu-şi probabil de acţiunile noastre de noapte, cînd poziţiile „ inamice” se lăsau atît de uşor cucerite şi fără emoţii. Stătea în picioare în faţa mea, uitîndu-se cum îmi tamponam arcada cu batista. — Ştii, Mihai, Mircea încă nu s-a întors la cort! Ce crezi c-ar trebui să facem? După cîte ai văzut, ascun­zătoarea făcea legătura cu prăpastia printr-un drum subteran. E singura ipoteză care explică apariţia in­dividului în spatele nostru. — Gura artificială! am hotărît eu, luminîndu-mă la faţă. Vali a avut o exclamaţie de surprindere, după care şi-a desfăşurat coarda de la brîu, dar s-a oprit după cîteva mişcări: — Şi dacă? Am lăsat capul în jos. „Şi dacă n-a fost singur? am completat în gînd. Şi dacă înăuntru vom avea o nouă surpriză?” — De fapt locotenentul a spus să-l aşteptăm, îşi aminti Vali dezamăgit. Ne-a lăsat lanterna asta. — Să încercăm totuşi! m-am însufleţit eu, văzîndu-mi prietenul atît de descurajat. Cobor eu, Valen­tine! Gîndeşte-te că poate Mircea suferă, poate ne aşteaptă sau poate este... L-am văzut cum se clatină şi de-abia am reuşit să-i înţeleg şoapta: — Crezi? A mai avut o clipă de şovăire, apoi a început să desfăşoare coarda. — Ai dreptate, Mihai! Ai dreptate! Poate Mircea ne aşteaptă. Trebuie să fim lîngă el. Locotenentul ar fi lăsat un post fix dacă individul... căci unul era, de asta sînt sigur. Hai, Mihai! Cum cele spuse erau de natură să-mi liniştească nervii puşi la o încercare atît de grea, mi-am legat coarda de mijloc, hotărîndu-mă să cobor primul. Alunecam cu grijă din cauza durerii pe care o sim­ţeam încă. Vali îmi dădea din cînd în cînd sfoară. Cu puţin înainte de a atinge buza superioară a deschi­zăturii, l-am strigat pe Mircea. Nici un zgomot nu se auzea dinăuntru; am făcut primul pas cu teama ge­nerată de imaginile pe care le păstram în mine. Fas­cicolul de lumină îmi descoperea pereţii bătătoriţi neîndemnatic de altul lopeţii, suficient de înalţi ca să nu mori înăbuşit. Erau multe colţuri umbrite de neliniştea pe care o ascundeau. — Stai! M-am oprit brusc, surprins. ‘ Mă aflam într-un loc mai larg cu patru paşi decît galeria pe care tocmai o străbătusem. În stînga ar­dea un foc potolit şi alături, da, parcă era... — Mircea! am strigat, gîtuit de emoţia revederii. — Mihai, fii atent la capcană! Rămîi pe loc! La trei paşi în dreapta este ceva. Înaintam, luminînd centimetru cu centimetru dru­mul spre el. — Nu putea, dobitocul, să găsească o cîrpă mai curată? îmi spuse, arătînd spre căluşul de care reu­şise să scape cu puţin timp înainte de venirea mea. Nu-ţi fie teamă! mă linişti, văzînd că m-am oprit brusc. Nu merită nici cea mai mică atenţie. Sînt lipsite de importanţă! Îmi spunea toate astea, ca şi cum eu mă speriasem de valoarea oaselor împrăştiate pe jos. — Cele mai vechi sînt de treizeci de ani. Este un „cimitir al animalelor”, cum îl numim noi. Explica, frecîndu-şi gleznele amorţite de cît timp stătuse legat. Am tras de coardă, să-l liniştesc pe cel de-afară şi am pornit să cercetez cu lanterna ga­leria care urca dinspre peretele din faţă. La jumă­tatea drumului m-am întîlnit cu Vali; a trebuit să mă întorc spre locul unde îl lăsasem pe Mircea. Aşteptam să-i văd reacţia cînd va da peste oase şi am fost dezamăgit cînd Vali, aruncînd în fugă o privire, a spus dispreţuitor: — Neinteresant! Aerul tare de afară, sub un cer splendid de vară, m-a determinat să-i trec cu vederea lui Mircea gluma nesărată de a face cu mine pe „bau-baul”. Am văzut că lui Vali îi stătea pe buze să-i povestească de „bau-baul” de acum două ore, dar a tăcut, luînd-o înainte spre cort, urmat de Mircea care şchiopăta uşor. Acolo ne aştepta Alecu şi Graţiela.

CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI Civilizaţia dacică Perioada sec. I î.Hr. – 106 d.Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal. sursa foto:DCnews Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării. Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.   Unitatea profundă de cultură materială  a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice. Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută. Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.   Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac: Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma. Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. “Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone” (H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).   Expansiunea romană la Dunărea de Jos În paralel cu “creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î.Hr. Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î.Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î.Hr. transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î.Hr.); spre sfârşitul sec. II î.Hr. ocupă tot litoralul est adriatic (129 î.Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 - 63 î.Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î.Hr. generalul C.Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î.Hr. generalul M.Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.   După zece ani (62-61 Î.Hr.) guvernatorul Macedoniei C.Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie grecobastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic. Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius.   Astfel se explică planurile militare ale lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.   Izvoarele vremii pomenesc frecvent ameninţarea dacică (asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î.Hr. regele dac Cotyso al dacilor care stau “aninaţi de munţi” (Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius Crassus, într-o expediţie desfăşurată la sudul Dunării. “Regii” daci se implică frecvent în viaţa politică de la Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre Octavian şi Antonius. Un “rege al geţilor“ (Suetonius) pe nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, acesta fiind acuzat de Antonius că intenţionează să se căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus. Urmărind diminuarea tulburărilor de la graniţa cu dacii, Octavianus va demara politica “spaţiului de siguranţă” prin crearea de-a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul duşman, a unei zone mai puţin populate, mai uşor de supravegheat. Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la nord de Dunăre 50.000 de geţi din Muntenia. La mijlocul sec. I d.Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transferă şi el în sudul Dunării peste 100.000 de geţi (cifră exagerată de izvoare).   În paralel, Roma intervine în conflictele dintre conducătorii locali geţi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes . “Prietenul şi aliatul” romanilor Roles va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus care, atacându-l şi pe al treilea conducător get Zyraxes ocupă întregul ţinut dobrogean. În scurt timp vor transforma litoralul în district militar dependent de provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei. Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele daco-romane, dacogeţii atacând în permanenţă teritoriile cucerite de romani. Primele decenii ale sec. I d.Hr. se vor caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi prin preocuparea împăraţilor romani de-a le anihila : sunt aduse în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae maritimae (15 d.Hr.) – împăratul Nero va crea flota Mării Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană (Classis Flavia Moesica), sunt situaţi sarmaţii iazigi în Câmpia Tisei creându-se şi aici o zonă tampon între Imperiu şi daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menţionatele transferuri de populaţie la sudul Dunării. În vremea împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată Moesiei şi apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d.Hr. fiind încorporată Moesiei Inferior.   Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi Dacia, aducându-le în faza finală. Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85/86 au pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor şi liniştea provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în luptă. Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul Domiţian părăseşte Roma îndreptându-se spre Dacia, şi îşi stabileşte cartierul general la Naissus (Niš-Serbia). Între timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la împăratul roman promiţând pace. Oferta lui Decebal este însă respinsă, împăratul roman încredinţând comanda războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, Decebal trimite o a doua solie la Domiţian, de această dată sfidându-l: va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-I dea lui Decebal anual câte doi oboli. Dacă împăratul nu primeşte propunerea, Decebal va duce mai departe războiul, pe romani aşteptându-i mari nenorociri.   Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus trece Dunărea pe un pod de vase. Decebal, retrăgându-se din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o cursă şi îl atacă pe neaşteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane rămânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma. În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea. Învins de către marcomani, Domiţian va propune lui Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condiţiile avantajoase pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior considerată ca ruşinoasă pentru romani: Decebal a primit sume importante de bani, meşteri constructori de cetăţi şi multe alte avantaje. În schimb, Domiţian s-a considerat singurul biruitor şi a trimis la Roma “aşa zişi soli ai lui Decebal şi o preţioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a anunţa senatului triumful său asupra dacilor.   Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a epuizării reciproce. Decebal era interesat în obţinerea şi păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai bine apăra de atacurile neamurilor din jur – bastarnii şi sarmaţii care râvneau la pământul dacilor. De aceea, deşi s-a străduit să obţină avantaje cât mai mari în pacea cu Domiţian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat şi să nu se implice în acte ostile Romei, reuşind, până în momentul preluării conducerii Imperiului de către Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii. Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în Dacia   Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate. Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând războaiele lui Domiţian şi Traian ajungând la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI şi XII. Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creaţie originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. În privinţa valorii sale istorice, părerile sunt împărţite: unii cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alţii consideră că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă informaţii unice, de neînlocuit prin alte surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transformării în provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naştere al poporului român.   Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 de m nord de acesta se află un tumul, Iar la 250 m de trofeu este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar reprezenta cenotaful ridicat de Domiţian în memoria lui Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul să comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii daci şi familiile lor şi sarmaţii şi bastarnii. Se adaugă la documentele şi monumentele menţionate izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara acesteia.   Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii Orăştiei au adus elemente importante privitoare la distrugerea şi cucerirea cetăţilor dacice în primul război dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la momentul şi condiţiile construirii lor. Cauzele războaielor daco-romane Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între romani şi daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse: Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care se vedea prins între două forţe inamice: regatul partic care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. O cooperare militară între cele două putea constitui un serios pericol pentru romani. Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, împăraţii romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea stipendiilor către barbari. Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra dacilor şi posibilitatea exploatării ulterioare a bogăţiilor Daciei în cadrul Imperiului. Nemulţumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace cu Domiţian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu. Ambiţiile militare personale ale lui Traian. Se pare că Decebal a înţeles noua politică romană impusă de Traian şi s-a străduit să amplifice cât mai mult forţa de apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanşeze conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu Domiţian şi nereacţionând la tăierea subsidiilor de către Traian. În aceste condiţii Traian este cel care face primul pas, comiţând actul de agresiune împotriva Daciei.   Primul război dacic din anul 101/102 Personalitate lui Traian Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 septembrie 53 d.Hr. în oraşul Italica din Spania. Ascensiunea tatălui său – ajuns consul şi guvernator al Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră militară. A fost tribun militar în armata din Siria şi apoi din Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98-117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din istoria Imperiului. Este iniţiatorul unor reforme economice şi sociale care au redresat statul roman. A fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai lumii antice. În 97 primeşte titlul de Germanicus, în 102 de Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii germanilor, dacilor şi parţilor. A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la întoarcerea din expediţia împotriva parţilor. Pregătirile de război   După trei ani de pregătiri minuţioase, la 25 martie 101 împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operaţiuni militare din Moesia Superior. Pregătirile de război fuseseră intense atât de partea romană cât şi de cea dacică. Traian ia următoarele măsuri: Facilitarea concentrărilor şi mişcărilor de trupe şi a legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operaţiuni (Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; uşurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al fluviului, între localităţile actuale Šip şi Carataš (Serbia); Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unităţi auxiliare din armata regulată, alae şi cohorte precum şi unităţi speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis Flavia Moesica.   În total au fost mobilizaţi cca. 150.000 de oameni; Unităţile militare au fost puse sub comanda unor generali şi ofiţeri capabili dintre care se remarcă viitorul împărat Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus, D.Terentius Scaurianus şi C.Iulius Quadratus Bassus. La rândul său Decebal s-a pregătit de război. Armata dacilor, apreciabilă ca forţă, nu s-a ridicat numeric la valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de oameni. Această armată era formată din cavaleria luptând cu arcuri şi pedestrime înarmată cu paloşe curbe (sicae) şi săbii drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur draco. Această armată se baza pe condiţiile de teren favorabile şi pe sistemul de fortificaţii şi cetăţi din Dacia, îndeosebi cel din jurul capitalei. Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianţe antiroman cu popoarele vecine (bastarnii şi sarmaţii) dar şi cu regatul part, trimiţând o ambasadă (solie) înaintea celui de-al doilea război la regele parţilor Pacorus II.   Desfăşurarea conflictului Încheind minuţioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) şi traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orşova) înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei). În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-l determine pe Traian să renunţe la expediţie trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară imperator.   Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a făcut mai multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile de comunicaţie ale lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. În urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul Moldovei.   După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comati şi apoi prin tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trecătoarea Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus.   În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101-102 începuse. Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o mişcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma.   În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de la Domiţian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă independentă. După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetăţile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei.   Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracţiuni de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia “legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma să se înfăţişeze senatului şi scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian îşi sărbătoreşte triumful, ia titlul de Dacicus şi organizează festivităţi. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian învingător. În condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a transforma Dacia în provincie, este evident că el a considerat pacea din 102 doar ca pe un armistiţiu. Între cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.   La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit. Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în timpul luptelor cu Domiţian ei au ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-AizisBerzobia-Tibiscum – până la Mureş) şi sperau că romanii să le recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, Traian nu va restitui sarmaţilor acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilităţile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană. Al doilea război dacic (105-106)   La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va otrăvi în închisoare, anulând tentativa de înţelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian.   Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt deschiderea ostilităţilor. În speranţa stopării duşmanului pe linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor reface fortificaţiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va construi la Blidariu a doua cetate. Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu şi resimţit de ambele părţi. Împăratul evită capcanele şi gândeşte fiecare acţiune, iar biruinţa în luptă este rezultatul unor “lungi şi grele strădanii “.   Acţiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea poziţiilor câştigate în urma războiului din 101-102 şi apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.   Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.   Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T.Cl.Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări. Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.   Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative. Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei dacoromane.   descarcati cartea de aici....