Cărți aventură istorice

Pribeagul de Lola Chiracu 1 Damascul, vechea capitală a califatului arab, căzut sub stăpinire turcească, se întindea în oaza de la poalele munţilor Liban. Asemenea Bagdadului, avea o formă circulară, încon­jurat de un zid de cărămizi, dincolo de care se întindeau urmele unui şanţ adînc. Mai înăuntru era apărat de un al doilea zid, înalt de peste douăzeci de metri, cu patru porţi, care dădeau către drumurile principale - al Egip­tului, al Persiei, al Arabiei şi al mării. În mijlocul Damascului, în palatul vechilor califi, lo­cuia acum beglerbegul turc. Pe cupolă strălucea statuia unui beduin călare, ţinînd o lance în mină, iar legenda povestea că în vremi de libertate lancea s‑ar fi mişcat singură, arătînd direcţia de unde veneau duşmanii. Acuma, lancea înţepenită ruginise. Stăpinitorul străin era chiar în inima ţării. Comerţul era înfloritor, şi în oraş se aflau mari can­tităţi de mătase, mosc şi porţelan din China; minerale, vopsele şi mirodenii din India; pietre preţioase şi sclavi din ţinuturile turceşti ale Asiei Centrale; fildeş, pudră de aur şi sclavi negri din Africa, iar din Rusia şi Scan­dinav ia veneau captivii albi, odată cu blănuri, miere şi ceară. Oraşul mai era bogat în orez, grîu şi pînză de în ve­nită din Egipt; în sticlărie, marchitănărie şi fructe si­riene; în brocarturi, grîne şi perle din Arabia; în mătă­suri, parfumuri, fructe şi legume aduse din Persia. Ca şi în Bagdad, în Damasc mai dăinuia, din vremea strălucirii lui, un mare număr de băi publice, dintre care unele cu apă caldă. Chiar dacă nu mai era ca pe vremea califilor, cînd orchestre de chitare, lire şi oboaie cîntau în grădinile publice, sau neîntrecuţi dansatori întovără­şiţi de trompetişti şi tamburine străbăteau oraşul spre des­fătarea locuitorilor lui, cînd poeţii arabi povesteau în pieţe vitejiile marilor războinici - sub stăpinirea oto­mană, oraşul avea încă o viaţă bogată, păstrindu‑şi ceva din vechea strălucire. Dar islamismul învăţa omul să se lase pe deplin în grija voinţei divine, care creind lumea în afara timpu­lui, tot în afara lui hotărise soarta fiecărui om. Ocuparea Siriei de către fraţii lor întru credinţă, tur­cii, nu.omorîse speranţa Arabilor şi a Sirienilor, care îşi văzuseră mai departe de treburile lor, cu încrederea ne­clintită că, odată şi odată, Alah îi va scăpa de acest stă- pîn nedorit. Cu vremea, Damascul ajunsese un loc de surghhin pentru pretendenţii la tronurile ţărilor care, rînd pe rind, cădeau sub stăpînirea şi puterea osmanlîilor. Tot aici mai nimereau seraschirii * prea blînzi sau prea nehotăriţi în războaie, precum şi judecătorii care‑şi vindeau prea pe faţă conştiinţa, ori cite un vizir mazilit, care nu mai era pe placul sultanului - ca acela ce avusese curajul să spună că e prea mare risipa din hasnaua împărătească, prin darul a cîte douăzeci de taleri de ienicer la înscău­narea sultanului, şi avusese totuşi norocul să scape cu viaţă. Aici fusese surghiunit, cu întreaga lui familie, şi Pă- traşcu, fiul lui Radu Paisie, sub care Brăila a devenit; ce­tate turcească, în schimbul ajutorului dat împotriva altor pofticioşi la domnie. Pătraşcu, fiu şi nepot de domn, avind unchi pe Mir- oea Ciobanul, al cărui braţ năprasnic indoliase jumătate din familiile de seamă ale Ţării Româneşti, nu putea îi lăsat să stea în Turcia europeană, prea aproape de veş­tile, răzvrătirile şi intrigile ce‑i puteau veni din ţară. Se ştia despre el că ar îi un bărbat blînd, cu o ne­vastă evlavioasă şi copii mărunţi. Nu avea duşmani, dar nici prietenii strînse nu‑şi făcuse. Nu era nici bogat, să ia tronul cu bani, dar nici sărac, să fie de ocară neamului. I se dăduse un palat ceva mai la o parte, acolo pe unde se înălţa aşezămintul religios al călugărilor musulmani din secta Cadriilor, care umblau goi pînă la brîu, unşi cu vopsea cafenie, înclngîndu‑şi numai coapsele cu o fîşie de pînză. O sectă religioasă venită de la Constantinopole şi surghiunită tocmai acolo, ca să nu mai fie prea în văzul * Scraschir - comandant (lurc ).

Curierul secret de Ioan Dan volumul 2 Capitolul 1   Î ntre două şiruri de dealuri, ca nişte piepturi uriaşe, apele Tîrnavei se scurg domoale, încolăcindu-se printre luncile pe care le străbat, parcă obosite de atîta amar de drum. Primăvara, Tîrnava e răutăcioasă şi se învolbură fără astîmpăr peste maluri. Vara, descreşte. Ici-colo, răsar prunduri care înghesuie apele de crezi că ar vrea să le sugrume. Sînt domoale apele Tîrnavei. Domoli sînt şi oamenii satelor de pe cele două maluri. Pînă şi timpul e ca omul acolo. Iarna, crivăţul nu-şi poate face de cap, ca la cîmpie. Se izbeşte boncăind şi îşi rupe dinţii în lutul gălbui-auriu al dealurilor. Primăvara, ploile multe cu bob mărunt spală zgura iernii şi croiesc pîrîiaşe sprintene, spre bucuria copiilor, care aşază pe pîrîiaşe morişti făcute din coceni de porumb. Vara are o dulceaţă a ei. Dimineţile răcoroase, cu rouă multă, dau iz de prospeţime zilei călduţe. Mirosna de fîn şi de flori de cîmp te învăluie ca o alintare. Pămînturile acoperite cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pe sub dealuri şi pe sub margini de păduri, iar sus, pe spinările dealurilor, în locurile lipsite de păduri, viile pîrguite sînt parcă gata să nască ciorchini grei, verzi-aurii.   Tîrnava Mică îşi poartă apele tăcută, călătorindu-se printre dealuri cu pămînt bun, mîngîindu-le în trecere ca pe nişte prieteni vechi. Tîrnava Mare, domoală şi cuminte, se întîlneşte cu singura fiică de bătrîneţe în apropierea Blajului, şi revederea lor are în ea o alintare fără zgomote, fără gesturi inutile. E întîlnirea dintre mamă şi copil, care cuprinde în îmbrăţişarea largă întreaga poezie a gestului matern. Îmbrăţişate astfel, se duc spre Mureş fără grabă, fără nimic pripit, ca o familie care se adună seara în sălaşul ei. Tîrnava Mică, Tîrnava Mare şi Mureşul închid între ele un patrulater încărcat cu vegetaţie bogată, care sporeşte înzecit farmecul acestor pămînturi. Cam la jumătatea distanţei dintre Blaj şi tîrgul Teiuş, două sate atît de vechi încît nu ne putem închipui locurile acelea fără ele, sînt despărţite de o luncă în formă de uluc, prin care Tîrnava Mare înoată voiniceşte într-un ultim efort, înainte de întîlnirea cu Mureşul. În dreapta, Cisteiul-Românesc, înşirat pe sub piepturile dealurilor Hoanca şi Căpud, în lungul unei şosele vechi, pe care istoria a pomenit multe mişcări de oşti. În stînga, satul Obreja, născut în jurul unui castel cu ziduri albe, cu metereze înalte, cu parc imens de arini, de brazi aduşi cine ştie de pe unde, de ulmi şi arţari, de fagi şi salcîmi băştinaşi. Pe la anul 1593, castelul, reclădit pe cheltuiala baronului Albert de Szentiváni, fusese mistuit în parte de focul pus aici în timpul unei răscoale a acestor domoli băştinaşi. Un an mai tîrziu, în urma unor întîmplări învăluite în taină, baronul vîndu castelul dimpreună cu satele Obreja, Cisteiul-Românesc, Bucerdea-Grînoasă, Crăciunelul-de-Jos, Mihalţul şi Peţălca. Adică o moşie de peste douăzeci şi cinci de mii de iugăre, pe care lucrau aproape două mii de iobagi români, cuprinşi în perimetrul acelui patrulater înconjurat de ape. La plecarea baronului, locuitorii acelor sate se strînseseră în curtea mare, avînd a-şi lua rămas bun de la vechiul stăpîn şi a se închina cu smerenie celui nou. Veniseră îmbrăcaţi după puteri cu pălării mari, decolorate, în ale căror panglici flăcăii prinseseră colilie şi flori de cîmp, cu hainele cîrpite frumos, lăsînd la o parte mai bine de jumătate dintre ei, care avură curajul să se apropie desculţi, cu călcîiele crăpate, cu feţele trase şi neîngrijite de multă vreme. În curtea mare, străjuită de ziduri înalte, din care tăriile timpului muşcaseră adînc, se formase un careu pestriţ, cuprinzînd soldaţi şi slujitori. Lîngă treptele de la intrarea principală a castelului, vreo zece curteni transpiraţi sub mătăsurile şi postavurile grele se aşezaseră după importanţă şi bogăţie, avînd întipărit pe faţă acel zîmbet caracteristic ocupaţiei. În fruntea lor se afla vărul domnului baron, care, potrivit rangului, afişase un zîmbet mai gros. Mulţimea şedea pe lîngă ziduri în mare neorînduială, cu acea indiferenţă de totdeauna la schimbarea stăpînilor, neavînd probleme în privinţa gradelor şi avuţiei sau importanţei. Doar un observator dibace ar fi remarcat poate că fetele şi femeile îşi ocupaseră poziţiile cele mai favorabile. Şi poate ar mai fost de notat că poporul nu se împărţise pe sate, aşa cum ar fi fost destul de firesc. Frumoasele fete ale Cisteiului, cu comînacele lor mari de paie peste părul bogat, cu iile cusute în arnici negru, cu cătrinţele prinse pe şolduri puternice, se amestecaseră în gloată, iar oştenii, orbiţi de soare şi încinşi de alămurile multe, încercau zadarnic să le descopere. Voinicii flăcăi ai Mihalţului, coborîtori din neamuri de ciobani, cu pălăriile aşezate hoţeşte pe sprînceană, rămăseseră undeva în urmă. Lucru destul de neplăcut pentru doamnele de la curte, sătule de soţii lor cam dospiţi, dornice de peisaje mai verzi. În mijlocul acelui careu, Szentiváni îşi bătea cizmele elegante cu o cravaşă aurită la mîner, aşteptînd să se facă linişte deplină, pentru a rosti poporului cuvintele de rămas-bun cuvenite. Era speriat de-a binelea. Trecuse prin atîtea în ultimul an, încît nu s-ar fi mirat dacă ar fi căzut asupra lui o ploaie de săgeţi, aşa din senin. Cînd se împliniră toate cu bună rînduială, baronul se întoarse către un tînăr înalt, cu părul galben-roşcat, cu privirea blîndă, prietenoasă, aşteptînd un semn. Acesta era noul stăpîn. Tînărul aplecă fruntea uşor, iar baronul îşi drese glasul piţigăiat. Poporul şi curtenii se priviră în linişte. Nu luară în seamă cuvintele lui Szentiváni, ci se studiară unii pe alţii cu dispreţul adunat în timp. Cînd femeile şi copiii aruncară flori pe trăsura gata de plecare şi aşternură alte flori în faţa cailor, baroneasa avu un schimb de cuvinte destul de aspru cu soţul ei. – Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt cine ştie ce fioroşi. Poate nu ştii că cine vinde chiar mai scump decît merită e totdeauna păcălit, fiindcă obiectul acela nu-i va mai aparţine niciodată. Auzind acele vorbe, ofiţerii şi soldaţii se traseră în grabă din preajma trăsurii, iar baronul Szentiváni bombăni supărat: – Credeam, doamnă, că în privinţa vînzării, noi doi ne-am înţeles încă de luna trecută. – Noi doi nu ne-am înţeles niciodată, domnule. Pentru o căsnicie ca a lor, de peste douăzeci de ani, schimbul de cuvinte era destul de rezonabil şi, spre lauda lor, el nu se întinse mai departe, cu toate că cei doi soţi aveau pregătite mai de mult unele vorbe mai tari. Plecară. În urma lor stărui multă vreme o roată mare de praf. Szentiváni mărunt, chel, cu mustaţa mare, în furculiţă, cu picioarele subţiri ca de lăcustă se pierdu în fundul trăsurii printre pernele şi dantelele baronesei. Nişte dantele mari, care acopereau cu toată cinstea cele o sută douăzeci de ocale, cuprinse în totalitatea lor sub numele de Maria-Florenţa de Szentiváni. Jalea iobagilor nu fusese prea mare. Mai degrabă, pe foştii supuşi îi cam durea în cot de schimbarea stăpînilor, şi Szentiváni observase lucrul acesta. Începu totuşi să se îndoiască în sinea lui că procedase bine vînzînd frumosul domeniu pe care îşi petrecuse o bună parte din viaţă. Dar îndoiala marelui nobil ţinu pînă cînd trecu Mureşul pe un pod plutitor. Cînd răzbiră caii pe mal în sus, trăsura se rupse în două, iar partea din spate dimpreună cu baronul şi baroneasa năvăli cu toată nădejdea în apa nămoloasă. Gărzile şi slujitorii grăbiră să-i scoată, observînd că frumuseţea de trăsură fusese tăiată cu osie cu tot şi dichisită astfel, să ţină pînă la prima hurducătură mai mare. După acest necaz, baroneasa reveni la sentimente mai bune faţă de soţul ei, iar la foştii supuşi se gîndi printre nişte înjurături delicate, femeieşti, din care nu lipsiră paştele şi grijaniile şi încă vreo cîteva atît de noi şi de măiestre, încît soldaţii uitară de treburile lor şi se grăbiră să le memoreze, pentru a face impresie cu ele la timpul cuvenit. Baronul scuipă fericit noroiul care-i umpluse gura. Chestia cu tăiatul trăsurii era cea mai bună dovadă a perfidiei foştilor supuşi. Parcă îi părea rău că nu băuseră ceva mai multă apă. Ori să se fi schilodit amîndoi niţel, sau eventual numai doamna, socotind că în felul acesta i-ar fi luat piuitul augustei sale soţii, în faţa căreia se căznea de peste douăzeci de ani să-şi arate calităţile de bun cunoscător al firii oamenilor. Iar pentru că se potrivise de data aceasta un prilej cum nu se putea mai nimerit, îşi îngînă consoarta maimuţărindu-se: – Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt chiar atît de fioroşi. Auzind asemenea batjocură, nobila doamnă uită pentru a doua oară că nu sînt singuri, tăbărînd cu gura asupra lui şi cu un capăt de lemn care, dacă îşi nimerea ţinta, baronul Szentiváni, mare cavaler al Stelei cu două spade, al Crucii cu două stele şi al Stelei cu spadă şi rubine, ar fi avut de făcut doar o simplă formalitate pentru a-şi încrucişa mîinile pe piept, cu toată evlavia. Speriată de ceea ce era să se întîmple, baroana vorbi ceva mai potolit şi multe din ce avea de spus le opri pentru altă ocazie, mai fericită, amintind doar cîteva lucruri mărunte: – Halal, baron! Ai ajuns de rîsul iobagilor. De păţania noastră va rîde întreaga Transilvanie şi să de Dumnezeu să rămînă lucrurile numai aici, să nu ne facem de rîs în întreg Apusul! – Aiurea! zîmbi Szentiváni. Cine naiba ne cunoaşte pe noi în Apus? Obrajii baroanei se roşiră de mînie. Privirile i se rotiră după ceva bun de aruncat. Negăsind nimic la îndemînă, se gîndi amărîtă la prostia soţului. Povestea cu Apusul o aruncase doar aşa, ca să facă impresie asupra ofiţerilor din suită. – Doamne, ce zile! se tîngui ea. Ce bărbat! Trimite, domnule, oştenii îndărăt, să-i pună în fiare pe ticăloşi ori să-i jupoaie de vii! – Ba să mă ferească Dumnezeu de asemenea nechibzuinţă! spuse cu hotărîre Szentiváni. După cîte lucruri ştiu eu, să ne mulţumim că am scăpat cu atît. Crezi că anul trecut iobagii s-au răsculat de florile mărului? Douăzeci de ani am avut linişte, şi uite că, aşa din senin, au dat foc hambarelor şi castelului. Ce i-a îndemnat să se răscoale? Doar anul trecut n-am fost mai rău şi nici mai bun decît în alţi ani. În două rînduri s-a tras cu pistolul asupra mea, iar slujitorii nu au aflat nici o urmă. Acum trei săptămîni am găsit un cuţit înfipt în masa mea de lucru. Lîngă el se afla o scrisoare. Doamne, ce scrisoare! Mi se aducea la cunoştinţă că voi muri îngropat de viu la marginea rîpei care dă spre Tîrnava. Asta nu o mai putem pune pe seama iobagilor. Se urmăreşte ceva ce nu pot pricepe momentan. Am întărit paza cu oştenii aduşi pe bani grei de la Alba-Iulia. În două săptămîni au dispărut fără urmă şaptesprezece dintre ei. Sînt fericit că am vîndut. Şi voi fi şi mai fericit în clipa cînd voi ajunge în Alba-Iulia, departe de locurile acestea primejdioase. Contele Hans Beckembauer e tînăr. Să se descurce el cu aceşti oameni. – Ai fi putut şi domnia-ta să te descurci dacă îi ţineai în chingă pe iobagi, îl contrazise Maria-Florenţa. – Dar aici nu-i vorba numai de iobagi, se înfurie baronul. Ai auzit de Costache Caravană, de Ducu cel Iute sau de Chirilă Zece Cuţite? Ai auzit. Sigur că ai auzit. Numele lor e cunoscut la Buda, la Viena, la Praga şi chiar la Constantinopol. În Alba-Iulia se plăteşte pe capul fiecăruia dintre ei o sută de ducaţi. La Constantinopol şi la tătari – greutatea lor în aur. – Şi ce tot îmi spui mie de ei? se oţărî baroana. – Pentru că în ultima vreme au fost văzuţi prin locurile acestea. Iar cînd apar ei, pînă şi Sigismund Báthory, cît e el de principe al Transilvaniei, îşi dublează gărzile palatului. – Să le fie de bine! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. – Mă rog, să le fie! Dar tare mi-e teamă că aceşti lotri au venit cu gîndul să-mi primejduiască viaţa şi să mă prade! – Fugi, domnule, d-aicea! rîse baroana. Pînă azi nu am auzit să fie legate de numele acestor oameni anumite prădăciuni. Să nu crezi că nu ştiu şi eu cîte ceva. S-a găsit un neisprăvit ca Sigismund Báthory să pună preţ în aur pe viaţa acestor viteji, în loc să le trimită daruri pentru că au băgat spaima în turci şi tătari, care sînt groaza noastră de toate zilele. Aşa că nu văd de ce ţi-ar fi teamă de ei. – Uiţi, doamnă, că Ducu cel Iute l-a omorît pe contele Bindácz, favoritul principelui. – Pramatia aia? întrebă cu dispreţ Maria-Florenţa. – Pramatie-nepramatie, era conte. – Ei, asta-i! La ce se pricepe ăsta decît să găurească piepturile cunoscuţilor şi necunoscuţilor? Toată ziua umbla cu sabia în mînă, căutînd gîlceavă. A avut el ceva pe suflet dacă s-a ostenit Ducu tocmai de la Dunăre să vină pînă aici şi să-l trimită pe lumea cealaltă. – Chirilă Zece Cuţite i-a omorît pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia, la doi paşi de reşedinţa principelui. Dacă vrei să iei apărarea unui asemenea tîlhar care-i atacă pe trimişii paşnici ai unui stat, eu nu mai am nimic de spus. Baroana îşi privi soţul cu acea blîndeţe pe care le-o acorzi copiilor neştiutori. – Atît de paşnici încît nu s-au sfiit să ardă un sat de munteni, aflat în drumul lor. De fapt, nu voiam să-ţi răspund. Mă gîndeam, doar, ce fel de om e acel Chirilă, dacă principele, cu toată armata lui şi cu toată poliţia lui, nu a fost în stare să-l dibuie. Tăcură. Între timp, slujitorii dreseseră trăsura. Soarele scăpăta. Departe, pe sub pădurea Zăreşului, ultimele raze aruncau printre copaci pete mari de lumină, care se tîrau după soare, coborînd şi urcînd pe culmile dealurilor, furişîndu-se prin rarişti, dînd strălucire pentru o clipă rîpelor cu vegetaţie bogată. Sus către creastă, adăpostit sub ramurile unui fag, un bărbat înalt, cu picioarele lungi încălţate în cizme din piele de căprioară, acoperit pînă aproape de genunchi cu o haină de postav largă la talie, urmări o vreme cu privirea drumul trăsurii lui Szentiváni. Părea să aibă cel mult treizeci de ani. Faţa aspră, cu pielea tăbăcită de vînturi şi de soare, era încadrată de o barbă scurtă, bălaie. Buzele subţiri întăreau asprimea feţei. Doar ochii mari estompau oarecum severitatea chipului. Calul, rămas liber, muşca lacom din iarba grasă, dar răgazul fu destul de scurt. Bărbatul prinse frîul şi porni înaintea calului pe o potecă ce cobora în pantă dulce, încolăcindu-se printre copaci pînă pe malul Mureşului. Omul era Chirilă Zece Cuţite. Într-o sîmbătă seara, pe la sfîrşitul primăverii anului 1594, un călăreţ îmbrăcat cu destul de puţină eleganţă trase la hanul Butoiul Tămăduirii, aflat în mijloc de pădure, cam la un sfert de ceas călare de cetatea Sighişoarei. Doi slujitori ieşiră în întîmpinarea străinului şi apucară calul de căpăstru. Dacă hainele călăreţului erau lipsite de eleganţă, începînd cu pelerina decolorată şi terminînd cu cizmele grosolane, în schimb, calul arăta de departe că aparţine unei rase din cele mai bune. Şaua, cu toate că nu era bătută în ţinte de aur sau de argint, se vedea după lucrătura îngrijită că este a unui om de gust. Cît despre arme, oricine s-ar fi oprit în loc să le admire. Pistoalele de la brîul călăreţului aminteau faima unor vestiţi armurieri din Renania, iar sabia, fără multe înflorituri, purta încă gravura minusculă, dar atît de cunoscută a fraţilor Carnieri din Genova. Observînd asemenea minunăţie de cal, hangiul coborî cele cîteva trepte de la intrarea hanului şi ieşi în întîmpinarea acelui necunoscut, făcînd unele plecăciuni adînci. Călăreţul, foarte palid la faţă, se prăbuşi din şa în braţele hangiului, care văzu cu mirare şi emoţie că e rănit la piept. Slujitorii lăsară calul şi se repeziră să-l ducă pe rănit într-una din încăperile hanului. Dar, cu un efort, străinul reuşi să-şi biruie slăbiciunea, înlăturînd ajutorul. Părea să aibă cam douăzeci de ani, cu toate că barba nerasă de multă vreme şi pletele lungi, neîngrijite, ar fi putut să-i dea un aer de mai adîncă maturitate. – Sper să ai o cameră bună, spuse pe un ton care i se păru hangiului al unui mare senior. – Am, înălţimea-ta. Am chiar şi mai multe. Se întîmplă că tocmai acuma să nu ne înghesuie muşteriii. Dacă domnia-ta ar binevoi să poruncească în această privinţă, odăile sînt la alegere. Sus, încăperile sînt astfel potrivite încît soarele de dimineaţă să le scalde cu razele lui pe cele de la răsărit, iar cele de la apus au tainul lor de lumină de la soarele de după prînz. Nu le aduc laudă, însă mulţi boieri cu vază mare s-au tămăduit aici de gută, de ţîfnă şi bojoci. Iar cei care nu şi-au aflat leacul, nimerind la noi prea tîrziu, au închis ochii cu zîmbetul pe buze, fericiţi că se izbăvesc în asemenea izvor de lumină. Jos sînt cîteva încăperi mai mari, cu odăile pentru slujitorii călătorilor. Trag nădejde că oamenii domniei-tale se află în drum spre noi. – Rămîne la alegerea ta, hangiule! murmură necunoscutul, făcînd un efort să-şi biruie slăbiciunea şi trecînd cu bună-ştiinţă peste observaţiile acestuia privitoare la presupuşii lui însoţitori. – În cazul acesta, aţi judecat cum nu se poate mai bine. Poate că slujitorii domniei-tale vor sosi în curînd cu bagajele. – Nu. Nu vor sosi, răspunse necunoscutul. Sînt singur. Hangiul porunci slujitorilor săi să adape calul şi să-i dea grăunţe, apoi se grăbi să-l conducă pe oaspete către aripa de sud a clădirii. Cavalerul se prăbuşi peste aşternutul curat şi rămase aşa cîteva clipe. Hangiul aştepta nehotărît. Nu-i plăceau răniţii care picau la han aşa din senin. De obicei, aceştia aduceau tot felul de necazuri, fie din partea autorităţilor, fie din partea unor presupuşi urmăritori. Ba se mai întîmpla ca unii singuratici din aceştia să-şi dea sufletul la han şi să nu-i reclame nimeni pentru îngropăciune. Îşi aminti apoi de calul tînărului şi de arme. Cu asemenea avere clientul putea să moară în toată liniştea. – Îndrăznesc să cred că nu aveţi o rană prea adîncă, iscodi cu umilinţă. – Nu. Rănile sînt un fleac. Mai mult nişte zgîrieturi. Mă supără niţel, dar peste două zile, cu leacurile pe care le am, se vor închide fără îndoială. De fapt, sînt mai mult obosit decît rănit. Au trecut multe ceasuri de cînd nu am mai coborît din şa. – Poate că ar fi bine să chemăm pe cineva să vă oblojească. Sau poate că am fi în stare să dăm de ştire familiei domniei-tale, printr-un curier bun. Cavalerul zîmbi aspru. Duse mîna la buzunar şi scoase de acolo un inel frumos de argint, pe care un meşter priceput gravase o frunză de stejar. – Cunoşti semnul acesta? Hangiul privi o clipă frumoasa bijuterie şi întreaga lui purtare se schimbă ca prin farmec. – Sînt cu totul în voia domniei-tale, spuse domol. Aştept doar porunci. – Foarte bine! murmură cavalerul. În buzunarul pelerinei ai să găseşti nişte rădăcini. Fierbe-le! Dacă adorm, trezeşte-mă şi dă-mi să beau zeama aceea! Pisează rădăcinile fierte! Pune totul pe foi de pătlagină şi aşează-le pe răni! Să-mi faci nişte feşi bune, care să ţină în cazul că va trebui să plec la drum! Să nu uit: nimeni din afara hanului nu trebuie să ştie că se află aici un rănit. – În privinţa asta să nu aveţi griji. Slujitorii mei sînt oameni de mare încredere. Dar poate că aţi fost urmărit. – Se prea poate. Oştenii lui Sigismund Báthory mi-au pierdut urma de cîteva ceasuri. Nădăjduiesc să nu o găsească prea iute. Proprietarul hanului rămase pe gînduri. – Cred că întîi va trebui să vă oblojim rănile. Pe urmă, să dormiţi pînă către ziuă. Înainte de ivirea zorilor am să vă conduc la un bordei aflat în hăţişurile pădurii. Acolo nu vă găseşte nimeni. – Nu e rău! Ia spune, mai sînt călători în han? – Nu, domnule. Adică, ar fi o singură persoană, fără importanţă. Chiar deasupra acestei încăperi locuieşte o doamnă între două vîrste. Cred că a fost o mare frumuseţe la vremea ei. Obrazul i-a rămas încă tînăr. Doar părul îl are aproape alb. Pare o femeie de rang ales. Ziua nu iese din odaie. În schimb, seara face plimbări lungi prin împrejurimi. De fapt, rar mi-a fost dat să văd o femeie care trage la un han lipsită de însoţitori. Hangiul tăcu. Musafirul adormise şi respira agitat. Sus, într-o cămăruţă frumos mobilată, o femeie înaltă, cu faţa tînără şi prelungă, cu părul cărunt adunat cu grijă în coc, se plimbă îngîndurată, pînă tîrziu. Prin uşa balconului, rămasă deschisă, pătrundea un aer călduţ cu miros de brazi. Departe în noaptea luminoasă, femeia urmări contururile cetăţii Sighişoarei, care se profila cu o pată mare, întunecoasă şi stranie. Tînăra femeie se dezbrăcă fără grabă. După ce-şi unse faţa cu o alifie de noapte, se strecură în aşternut. Un timp, se gîndi la călătorul acela de jos. Îi remarcase venirea, stînd ascunsă după draperia de catifea a uşii dinspre balcon. Ochiul ei ager descoperise că omul e bolnav sau în orice caz foarte obosit. Trecuse de miezul nopţii. Cinci călăreţi învăluiţi în pelerinile lor îşi strecurau caii în jurul hanului, cu multă fereală. Nimeni nu simţi apropierea lor. Butoiul Tămăduirii şi locatarii lui se aflau cufundaţi în acea dulce toropeală tihnită, cînd toate socotelile zilnice rămîn suspendate pînă la apariţia zorilor. Descălecară şi o luară fără grabă spre aripa de sud. Doamna Cociuban, cunoştinţa noastră de la etaj, auzi un trosnet puternic. Apoi, liniştea nopţii fu curmată cu focuri de armă, la care răspunse un ţipăt de moarte. Zăngănitul de arme şi tropăiturile păreau din ce în ce mai înverşunate. – Pe toţi dracii! spuse doamna Cociuban. Domnul de jos are musafiri nepoftiţi. Se dezbrăcă iute, şi dacă o privire indiscretă ar fi urmărit-o pe acea simpatică doamnă ar fi remarcat cu toată mirarea că sub cămaşa de noapte dantelată se ascundea un tînăr de cel mult douăzeci şi cinci de ani şi că pantalonul şi bluza bărbătească îi vin parcă turnate. Cămaşa de noapte şi cocul bogat rămaseră pe aşternutul călduţ, iar stăpînul lor încălecă balustrada şi ateriză fără prea mult zgomot pe terasă. În odaie, lumînările din sfeşnic erau aprinse. Poate că locatarul le uitase aşa. Omul, îmbrăcat doar pe jumătate, se apăra greu împotriva a patru bărbaţi care, după îmbrăcăminte şi după semnele pe care le purtau, făceau parte, cu siguranţă, din armata de mercenari ai principelui Transilvaniei. Cei patru atacau strîns, dînd lovituri de sabie puternice, furioşi peste măsură, văzînd că al cincilea camarad zace fără suflare pe duşumea. Cociuban scoase din buzunar o basma colorată. Cu ajutorul cuţitului, făcu două găuri pentru ochi, apoi şi-o potrivi pe faţă, ca o mască din cele mai bune. Isprăvi lucrarea în grabă, împinse uşa cu umărul şi strigă: – Hei, la mine, domnilor! Surprinşi de apariţia tînărului, oştenii rămaseră o clipă descumpăniţi. Dar, văzîndu-l doar cu un cuţit în mînă, se repeziră asupra lui cu săbiile, convinşi că-l vor scoate uşor din luptă. Cociuban sări sprinten în spatele unei mese. Cuţitul zbură bîzîind subţire şi se înfipse în pieptul celui mai apropiat. Oşteanul se prăbuşi, parcă mirat de asemenea întîmplare. Cu o mişcare îndemînatică, tînărul răsturnă masa grea de stejar şi, dintr-un salt, culese de pe jos sabia celui căzut. Soldaţii se opriră surprinşi. Un bărbat voinic, bărbos, cu o cicatrice mare pe obraz i se adresă tînărului: – Domnule, omul pe care îl aperi e urmărit pentru multe nelegiuiri. Numele lui e Ducu cel Iute. Pe căpăţîna lui s-a pus preţ o sută de ducaţi. Amestecul dumitale a costat viţa unui slujitor al principelui Transilvaniei. Te somez să predai sabia şi cuţitele pe care le porţi la brîu! Dealtfel, o trupă întreagă va sosi aici din moment în moment, şi numai o supunere totală ţi-ar mai putea salva poate viaţa. Dă-mi sabia! – Oh, în privinţa mea să nu vă faceţi griji! răspunse Cociuban. Veniţi să o luaţi, domnul meu, dar vă previn că mă pricep să umblu cu o sculă bună. În ceea ce-l priveşte pe domnul acesta, mi se pare mai degrabă că e un mare viteaz. Aşa bolnav cum e, şi luat din somn, văd că l-a doborît pe unul dintre însoţitorii domniei-tale şi a ţinut piept celorlalţi. Iar cinci împotriva unuia mi se pare un atac lipsit de glorie. Cred că cel mai nimerit ar fi să o luaţi din loc pînă mai am puţină răbdare. Ochii bărbosului scînteiară de mînie. Înaintă încet, ca o pisică asupra şoarecelui. Unul dintre soldaţi încercă să se strecoare pe lîngă zid, cu gîndul de a-i cădea în spate. Cociuban trecu fulgerător sabia în mîna stîngă. Dreapta se mişcă parcă leneş. Cuţitul zbură, ca o lăcustă, pe distanţa aceea scurtă de cîţiva paşi. Soldatul se încovoie brusc şi încercă zadarnic să se agaţe de perete. Bărbosul făcu un pas îndărăt, peste măsură de uimit. Mascatul părea un adevărat diavol. – Vei da socoteală pentru cei doi soldaţi! strigă, încercînd să-şi potolească mînia. Întreg ţinutul e împînzit cu oştile principelui. – Domol, prietene! i-o reteză Cociuban. Cu ameninţările n-ai să reuşeşti nimic. Încearcă mai degrabă să mă convingi că domnul acesta e cu adevărat un nelegiuit. Pentru ce fapte se află sub urmărire? – Nu-i ştiu păcatele trecute, spuse bărbosul sprijinindu-se în sabie. Dar măcar pentru ultimul merită să atîrne în spînzurătoare. Sînt două zile de cînd a atacat o solie a principelui Transilvaniei. – Cîţi oameni cuprindea solia? – Patruzeci. – Măi să fie... rîse Cociuban. Unul contra patruzeci? Asta e prea de tot. – Nu era singur. Îl însoţeau domnii Costache Caravană şi Chirilă Zece Cuţite. – Puţin, domnule. – Puţin, dacă ar fi oameni obişnuiţi. Dar aceşti domni se pricep la tot felul de pehlivănii. – Mă rog! Şi cîţi au omorît din solie? – Nici unul. – Păi, în cazul acesta nu i se poate imputa mare lucru. – Dacă ar fi numai atît, aşa am spune şi noi. Din păcate, solia purta o scrisoare către sultanul turcilor. – Ia te uită! se miră Cociuban. Principele, după cîte ştiu eu, se laudă că ar fi apărătorul creştinilor, dar poartă scrisori cu sultanul. În sfîrşit, spuneai că solia avea o scrisoare. Asta înseamnă că în momentul de faţă nu o mai are. – Întocmai, domnule. – Încep să înţeleg. Domnii Caravană, Ducu şi Chirilă sînt noii stăpîni ai scrisorii. – Aşa este. – Drace! Felicitări, domnule Ducu! Proprietarul odăii de la parter se înclină zîmbind. Bărbosul şi tovarăşul lui nu păreau prea zoriţi. Cociuban înţelese. Omul se lungea la vorbă, sperînd să-i sosească întăriri. – Cred că e timpul s-o luaţi din loc, propuse tînărul. – Sîntem oşteni, domnule, i-o întoarse bărbosul. – Atunci, nu mai rămîne decît să vorbească armele. Domnule Ducu, te simţi în stare la o partidă de scrimă cu soldatul de colo? – Fără îndoială. Rănile mele sînt nişte simple zgîrieturi. Bărbosul nu era un fricos. Mai degrabă părea să facă parte din acei oameni bravi, care-şi cunosc datoria pînă la capăt. Se năpusti cu sabia asupra lui Cociuban, lovind năprasnic, hotărît să termine repede cu el. – Domnule, remarcă tînărul în timp ce para o lovitură dată de sus, am convingerea că sînteţi un spadasin bun. Să ştiţi însă că genul acesta de lovitură e demodat, şi la un răspuns corect puteţi să vă pierdeţi echilibrul. Săbiile se încrucişară cu zgomot scurt, iar în clipa următoare omul se descumpăni brusc, aşa cum prevăzuse Cociuban, şi se abătu asupra uşii terasei, care cedă la presiune. Sări sprinten în picioare, cu toate că izbitura îi cam luase piuitul, schiţă un nou atac, dar chiar atunci, ultimul dintre camarazii lui se prăbuşi, scăpînd un blestem. În faţa acelei situaţii, bărbosul încălecă sprinten balustrada terasei. Curînd, se auzi în noapte tropotul calului său. – Vă mulţumesc, domnule! spuse foarte simplu Ducu cel Iute. Fără ajutorul vostru, aş fi căzut în mîinile acestor oşteni. Nu ştiu cine sînteţi, şi dacă nu doriţi să se afle, înseamnă că aveţi unele temeiuri care vă privesc. Adică, vă cunosc, urmă zîmbind. Sînteţi un mare luptător. La aruncarea cuţitului ştiu un singur om priceput în partea de răsărit a Europei. E vorba de prietenul meu, Chirilă Zece Cuţite. Nimeni nu l-a văzut vreodată greşindu-şi ţinta. Am mai auzit despre un mare aruncător cu numele de Cae Indru. Se spune că ar fi murit într-o împrejurare lipsită de glorie. Domnia-ta cred că îi egalezi pe amîndoi. În privinţa mînuirii sabiei, unii spun că prin părţile noastre se cunosc doar vreo două sau trei nume mari. Unul ar fi părintele Grasa, un popă iezuit, pripăşit la curtea din Alba-Iulia. Al doilea ar fi un oarecare Perisini Roco, veneţian ori genovez, stabilit în cetatea Bucureştilor. – Al treilea, dacă nu primul, ar fi Ducu cel Iute, rîse Cociuban. – Poate, răspunse acesta cu modestie. În orice caz, domnia-ta eşti un foarte bun spadasin. Aş zice cam încet în mişcări, datorită eleganţei pe care le-o imprimi. Îşi strînseră mîinile. Ducu observă cu mirare că mîna necunoscutului, delicată, cu degetele lungi şi subţiri, s-ar potrivi mai bine unei femei. – Noapte bună, domnule Ducu! spuse Cociuban grăbit. Am auzit multe lucruri bune despre dumneata şi mă bucur că ne-am cunoscut. Poate că nu ar fi rău să părăseşti hanul cît de curînd. Pînă la Sighişoara, un călăreţ bun ajunge în cincisprezece minute. Şi cu cincisprezece minute înapoi, înseamnă că, în cel mult o jumătate de ceas, Butoiul Tămăduirii va geme de oştenii lui Sigismund Báthory. După acele vorbe, rostite în grabă, Cociuban sări peste balustradă, pe acelaşi drum pe care plecase bărbosul, şi se mistui în noapte. Hangiul bătu curînd în uşa lui Ducu, mai mult de formă. Fără să mai aştepte răspunsul, năvăli în odaie. Auzise întreaga luptă, dar nu îndrăznise să-şi părăsească încăperea pînă cînd simţise că liniştea a pus iar stăpînire pe han. Se uită cu groază la cei patru oşteni ucişi. Apoi, privirea i se mută la musafirul său. – Domnia-ta singur ai făcut isprava aceasta, domnule? Ducu rîse aspru. – Nu, prietene. Dumnezeu mi-a trimis un înger păzitor. Tu ai văzut vreodată îngeri? Păcat! Ăsta seamănă cu arhanghelul Gavriil. Pînă mai adineauri credeam că nimeni în lumea asta nu e mai priceput la aruncarea cuţitului decît prietenul meu Chirilă. Acum, ştiu că se mai află unul. Hangiul rămase totuşi convins că musafirul isprăvise de unul singur cu oştenii. Cuprins de o adîncă admiraţie, îi ceru iertare că-l supără în puterea nopţii, iar după ce-şi concedie oamenii cu un gest, spuse iute: – Dacă într-o jumătate de ceas mai sînteţi aici, mi-e teamă că va fi prea tîrziu să mai aveţi vreo scăpare. Îşi lăsă musafirul să se îmbrace şi se repezi afară să pună şaua pe cal. Cam la jumătatea scărilor se întîlni cu doamna Cociuban. Vocea ei plină de groază îl scoase din sărite. – Ce se petrece aici? Sînt speriată de moarte. Am auzit împuşcături şi ţipete. Ah, Doamne, sper că sîntem în siguranţă! – În cea mai deplină siguranţă, se încruntă hangiul. Duceţi-vă în odaia dumneavoastră şi nu mai deschideţi uşa pînă la ziuă! O lăsă plîngînd şi alergă la grajd, murmurînd nedumerit: – Aseară îmi era teamă să tuşesc înspre el, să nu-l ia vîntul. Cine l-ar fi crezut în stare să căsăpească patru oşteni obişnuiţi cu încăierările? Cociuban încuie uşa cu zăvorul şi aşteptă în umbra perdelei. După puţină vreme îl auzi pe Ducu depărtîndu-se în direcţia Braşovului. Îşi puse nişte moaţe în părul bogat, iar cînd urechea lui prinse zgomot uşor de tropot, se întinse zîmbind în aşternutul călduţ. Uşile hanului fură trîntite pe rînd cu zgomot mare. Doamna Cociuban auzi după o vreme cum geme scara sub greutatea unor cizme. – Aici locuieşte o femeie, spuse hangiul. Pare o doamnă de neam ales, chiar dacă nu dispune de însoţitori. – Vom vedea, răspunse o voce groasă. Oştenii nici nu încercară măcar să bată în uşă. O smuciră puternic, dar zăvoarele nu cedară. Aceeaşi voce groasă se auzi din nou: – Hei, descuie, doamnă! În numele principelui! – Dar cine e acolo? se interesă o voce speriată. – Gărzi, doamnă. Gărzile Sighişoarei. Cociuban aprinse cîteva feştile şi deschise. Conducătorul gărzilor intră în odaie, împreună cu bărbosul care fugise în urmă cu o jumătate de ceas. La spatele lor se înălţară cîteva capete de oşteni curioşi, iscodind chipul femeii în lumina aceea slabă, şi nu avură ce regreta. Înaltă peste limita obişnuită, femeia nu pierdea prin înălţime nimic din frumuseţea liniilor moi şi dulci. Formele alungite i se reliefau prin capotul strîns peste cămaşa de noapte. Părul cărunt, încadrînd o faţă ovală, tînără, sporea farmecul acestei femei. Ţinuta mîndră, aproape trufaşă, impuse acelor musafiri nepoftiţi, iar glasul ofiţerului îşi pierdu asprimea pe care-o avuse cu cîteva clipe mai devreme. – Doamnă, vă prezentăm respectele noastre, dimpreună cu rugămintea de iertare pentru faptul că vă supărăm la un ceas atît de nepotrivit. Iar pentru a-şi întări căinţa adăugă: – Nu ne-am putut închipui să întîlnim o asemenea fiinţă la hanul acesta, care, chiar dacă se bucură de un confort destul de ales, nu se poate asemui cu locuinţele din Sighişoara. – Nu v-am reţinut numele, spuse insinuant doamna Cociuban. Ofiţerul tresări, vizibil lezat. – Căpitan Klaus Jager, doamnă. Cui am plăcerea să-i prezint omagiile noastre? – Numele meu e Cociuban, domnule Klaus. Irina Cociuban. – Fiica starostelui din Cluj? se interesă căpitanul. – Nu. Nepoata lui. Intuind că ofiţerul este destul de mirat întîlnind o femeie de condiţie bună într-un han ca acesta, Cociuban încercă să schimbe discuţia: – Ah, căpitane, nu reuşesc să-mi stăpînesc teama, chiar acum cînd ştiu că mă aflu în faţa unor oşteni nobili şi viteji. Închipuiţi-vă că noaptea asta am auzit sub încăperea mea împuşcături şi ţipete de moarte, care m-au îngrozit. Doamne sfinte! Întregul han se cutremura. Dar poate că vă reţin cu povestea spaimei mele. – Din contră, doamnă. Chiar pentru asta am venit, murmură ofiţerul. – Cu plăcere v-aş povesti, domnule, zise Cociuban, observînd că privirile bărbosului iscodesc dulapul şi uşa dinspre balcon, dar pentru liniştea mea, vă rog uitaţi-vă în dulap şi în balcon. Parcă am mereu senzaţia că mai e cineva prin apropiere. Cînd am auzit strigătele acelea înfricoşătoare am tras pătura pe cap şi cred că mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi, auzind glasul hangiului, am ieşit pe scări şi numai după ce am fost încredinţată că nu sîntem în primejdie m-am întors în camera mea. Dacă s-a furişat cineva aici cît am lipsit eu? Ofiţerul zîmbi gîndindu-se că toate femeile sînt făcute din acelaşi aluat, în care un înger şugubăţ a turnat peste toate harurile şi cîteva picături de esenţă de frică. În schimb, oşteanul nu aşteptă să i se spună de două ori. Deschise uşa dulapului şi se convinse dintr-o privire că în afară de unele lucruri femeieşti nu se află nimic acolo. Iar balconul, cum era şi firesc, se prezenta liniştit şi pustiu. – După cum vedeţi, doamnă, rosti ofiţerul învăluidu-l pe Cociuban într-o privire focoasă, vă aflaţi în cea mai deplină siguranţă. Tînărul plecă ochii, ascunzîndu-şi o urmă de zîmbet. – Mulţumesc, domnule Klaus! Cerul v-a adus aici. Ştiind că pentru Ducu e preţioasă orice clipă irosită de oşteni, Cociuban încercă să cîştige timp. Şi cum îşi dădea seama că-i plăcuse ofiţerului, că acesta nu e prea zorit să se despartă de asemenea ochi frumoşi, duse povestea mai departe, făcînd pauze dese, puse pe seama întîlnirii cu nişte oşteni atît de curtenitori. Căpitanul îşi aminti de misiunea lui. Prinzînd un moment favorabil, salută respectuos, gata să se retragă. Presupusa femeie îi întinse mîna cu un gest de mare favoare, iar Klaus, fericit peste măsură, sărută cavalereşte vîrful degetelor. Tropotul cailor se pierdu în noapte. Doar sub scara de lemn dintre caturi rămăsese un om, ascuns în întunericul de acolo. Tăcerea puse din nou stăpînire pe Butoiul Tămăduirii. Puţini locuitori ai hanului se odihneau în sfîrşit, frînţi de oboseala atîtor emoţii. Cociuban se trezi şi rămase nemişcat. Cineva încerca uşa. Clanţa scrîşni domol. Cîteva momente nu se mai auzi nimic. Simţind că uşa e zăvorîtă, cel de afară bătu uşor. Tînărul se ridică din aşternut şi aprinse din nou feştilele lumînărilor. Îşi controlă în pripă ţinuta femeiască, pipăi părul bogat, iar cînd se convinse că totul e în cea mai bună ordine, întrebă cu glas dulce, somnoros: – E cineva acolo? – Deschide, frumoaso! Puicuţo! Eu sînt. Cel cu barbă. Cavaleru... – Care cavaler? – Cu cicatricea... care am făcut în dulap... – Şi ce vrei? – Îţi aduc veşti. Cociuban trase zăvorul. Bărbosul intră zîmbind tîmp, uimit că i s-a deschis atît de repede. Mirosea a băutură, iar plosca de lemn din mîna lui se bălăbănea uşoară. – Aştept veştile, spuse tăios Cociuban. – Veştile... care veşti? – Atunci, ieşi afară! – Întîi să-mi dai o guriţă. – O ce? – O guriţă. Adicătelea, cum ar veni mai pe boiereşte, o sărutare. Cociuban se gîndi să-i ardă una zdravănă şi să-l arunce peste balcon. Se răzgîndi la timp. Un asemenea tărăboi ar fi dat loc la bănuieli. – Ia loc, domnule... domnule... – Baltazar, spuse bărbosul. – Ia loc, domnule Baltazar! Dacă nu-ţi recunoşteam glasul, nu trăgeam zăvoarele. Cred că ai o solie pentru mine. Poate de la căpitanul Klaus. Altfel, nu-mi închipui că un oştean atît de viteaz ca domnia-ta ai putea supăra o doamnă în toiul nopţii. – N-am, cucoană. Să mor dacă am vreo solie! Mi-ai plăcut. Asta e! Tînărul se ţinu cu greu să nu sloboadă un hohot mare de rîs. Răspunse totuşi cu chibzuială: – Păi dumneata eşti soldat, iar eu sînt de neam mare. Bărbosul făcu ochii mici, zîmbind cu viclenia vizibilă a omului cherchelit. – Şi ce dacă eşti de neam mare? Şi eu sînt. – Zău?! – Să dea boala-n mine dacă te mint! – Ei, dacă lucrurile stau aşa, atunci vorbim altfel, zîmbi Cociuban. Ce crezi că e în oala aceea de pe masă, domnule Baltazar? – Apă, cucoană. – Aş! N-ai ghicit. – Fiertură. – Aiurea! Bărbosul se scărpină în cap, nehotărît. – Or fi niscaiva ape mirositoare. – Ţţ! – Vin, strigă într-o doară. – Asta e, domnule Baltazar. Bărbaţii de neam ales ştiu să guste un vin bun. – Şi eu ştiu. – Nu cred. – Să plesnesc dacă te mint! – Poate că m-am înşelat, mustăci tînărul. După vorba domniei-tale aleasă, se vede de la o poştă că eşti de neam nobil. – Pînă-n măduva oaselor, cucoană, se fandosi Baltazar. Tînărul dădu aprobator din cap, spre bucuria bărbosului. – Ei, dacă e aşa cum spui şi cum am crezut eu de la prima vedere, nu mai rămîne decît să bei vinul din oală, în sănătatea mea. Bărbosul prinse oala cu amîndouă mîinile şi-şi înfundă mustăţile în ea. Se opri cam pe la jumătate, să-şi tragă sufletul. – Şi eu sînt de neam mare. O beau pe toată, să n-ai grijă! Am avut un văr popă. Ce om! Păcat de el! Se închina numai cu două degete. Al dracului vin! E grozav! Să n-am parte... Văru’ ăsta era în duşmănie cu alt popă, care se închina cu trei degete. Pfui! Mor de cald. Din cauza afurisitului de deget, se certau în fiecare săptămînă. Într-o zi sau încăierat. Mamă, ce vin! Ăla cu trei degete i-a crăpat căpăţîna lu văru-meu. Nu, nu cu trei degete. Cu o cădelniţă aurită. Mai trase o duşcă, apoi se uită fălos la Cociuban şi-i arătă oala. – Mai am niţel. Credeai că n-o beau? Nobilu’... Am mai avut un frate. Umbla pe un cal pintenog. Îl avea de la un secui. Pe urmă... cînd a stat ploaia, ne-am adăpostit într-o şură. – Bine, prietene Baltazar! Hai, ia-o domol! Pe aici. Pe aici e uşa. – Şi... turcu’ trăgea cu tunurile. – Te cred. Aşa! Uşurel! – Unde mă duci? Păru să se dezmeticească o clipă. – Ai să vezi. – ...la ziuă, i-am umflat gologanii. – Mulţi? – Aş! Stai să-ţi arăt cum i-am dat o palmă! – Lasă, mai pe urmă. Îl ajută să coboare scările, ţinîndu-l cu toată nădejdea. Afară se lumina de ziuă. Baltazar îngînă un cîntec. Apoi se opri şi întrebă, cu o voce parcă de copil: – Şi oamenii care nu-s de neam mare ce sînt?

I. AŞA GLĂSUIT‑AU BOIERII!… E ra înspre sfîrşitul anului 1571. Ţara Moldovei încerca să se liniştească asemenea apei răscolite de valuri, după ani grei de furtună cu năvăliri şi jaf, cu moarte şi prădăciune, cu domni fugari şi nevolnici, căci de la moartea lui Petru vodă Rareş, Scaunul ţării încăpuse pe mîini nevrednice şi slabe.Cînd văzu că boierii se unesc cu biserica spre a‑l izgoni, Ilie vodă, temîndu‑şi viaţa, fugi la turci unde, lepădîndu‑şi credinţa, îmbrăţişă religia mahomedană scuipînd de trei ori crucea şi călcînd‑o în picioare. Şi astfel feciorul lui Petru vodă Rareş, în ale cărui vine curgea sînge muşatin, deveni unealta asupritorilor ţării sale. Frate‑său, Ştefan vodă, nu a putut ţine nici el multă vreme piept boierilor şi căzu ucis de aceştia la podul de la Ţuţora. Apoi, pe tronul Moldovei se urcă un alt Petru vodă, căruia i se zicea Alexandru Lăpuşneanu. Îi urmă Despot vodă, acestuia Tomşa, şi iar Lăpuşneanu care s‑a prăpădit, zic unii, în urma unui complot pus la cale de boieri şi de care n‑ar fi fost străină nici Ruxandra, doamna sa. Acest Lăpuşneanu lăsă urmaş pe Bogdan, care copil fiind încă, grija domniei o purta mumă‑sa, Ruxandra, dimpreună cu boierii cei mari ai Ţării. Săvîrşindu‑se Ruxandra din viaţă, Bogdan, feciorul Lăpuşneanului, tînăr şi nepriceput în ale domniei, se îndepărtă de boierii bătrîni şi de politica dusă pînă atunci de aceştia şi, înconjurîndu‑se de cei de o vîrstă cu el, se lipi de leşi fără a mai ţine seama de sfaturile celor oare juruiseră la patul de moarte al Ruxandrei că vor fi pentru coconul ei domnesc părinţi şi sfetnici. În dimineaţa aceea de toamnă, cînd încă mai foşneau frunzele şi vremea încă mai păstra peste pămînt culoarea mierii, logofătul Gavril şi marele portar al Sucevei, Dumitru, luară îngînduraţi calea ce ducea la curtea domnească. Tăcură tot drumul, pregătind fiecare în minte tot ce avea de spus tînărului şi zvăpăiatului voievod. Treceau pe uliţă încet, în legănatul liniştit al cailor, urmaţi doar de cîţiva slujitori. Purtau vestmînt din postav, cu flori de aur, încinşi cu brîie late din mătase, ţinînd fiecare mîna stîngă pe prăselele hangerului bătut cu pietre scumpe. Pe umeri, mantaua ţesută cu fir şi tivită cu mărgăritare flutura uşor. Peste nădragii strîmţi erau trase cizme scurte din piele galbenă fără toc. La oblînc, în dreapta, se legănau săbiile turceşti. Capul le era acoperit cu cîte o pălărie cu calota rotundă, avînd borurile îmblănite cu zibelină.La timpul acela uliţele erau pustii, oamenii fiind duşi care încotro. Micul alai împrăştie copiii care se hîrjoneau prin mijlocul drumului, făcîndu‑i să se oprească ceva mai departe şi să privească pe călăreţi pînă cînd aceştia cotiră la dreapta, luînd‑o pe uliţa mare. ― Belea pe capul nostru, mîrîi în barbă marele portar al Sucevei. ― Ce zici domnia‑ta? întrebă logofătul Gavril care nu auzise bine. ― Zic, logofete Gavril, că decît plod necopt la minte mai bine stăpîn străin! Nu zic bine? Întoarse capul privind întrebător pe logofăt. ― Hmm! Cine ştie? Fi‑va bine? Au fi‑va rău?… răspunse Gavril încercînd să‑şi stăpînească roibul care o luase la trap întins. Şi iar tăcură o vreme. Slujitorii veneau în urma lor în ţăcănitul liniştit al cailor. Purtau cuşme ţuguiate şi pieptare tari din piele de bivol, umplute cu cîlţi, pentru a feri pieptul de săgeată vicleană sau de limba şerpească a jungherului. Şeile erau din lemn peste care erau aşezate pături uşoare îndoite în patru şi strînse bine pe sub burţile cailor cu chingi de pînză şi frînghie. ― Oare măria‑sa va ţine seamă de vorbele noastre? Ce gîndeşti domnia‑ta, logofete? întrebă Dumitru, din ce în ce mai neliniştit, cu cît se apropia de curtea lui vodă. ― Nu ni‑e dat a şti ce gîndeşte mintea semenului nostru, jupîn portar, răspunse Gavril. Ajunşi în faţa porţii domneşti se opriră aşteptînd. Poarta se deschise îndată şi cei doi intrară urmaţi de slujitori care săriră repede de pe cai şi, punîndu‑se piuă, ajutară boierilor să descalece. Mai marele strajei domneşti li se închină după cuviinţă, dîndu‑i în grija cămăraşului care se grăbi să‑i anunţe lui vodă. Tînărul domn avu un gest de lehamite. Se depărtă de tinerii curteni şi aşezîndu‑se în jilţ făcu semn cămăraşului. Uşile mari se deschiseră şi cei doi boieri păşiră în sala mare a tronului. Făcură amîndoi cîte o plecăciune adîncă şi, în vreme ce erau încă plecaţi, Bogdan schimbă o privire veselă cu cei doi curteni ai săi, Horbotă şi Bielski, care pufniră în rîs. Celălalt curtean, Cristea, sta ceva mai deoparte. Bătrînii boieri se înălţară anevoie. Rîsul celor tineri îi făcu să roşească de mînie şi ruşine. ― Ce veşti rele nu v‑au dat pace de v‑au mînat încoace cu noaptea în cap, boieri dumneavoastră? îi întrebă vodă batjocoritor jucîndu‑se cu jungherul pe care tot îl trăgea afară pe jumătate, ca apoi să‑i izbească mînerul cu podul palmei, făcînd să se audă ţăcănitul metalic al lamei închisă în întunericul rece al tecii de argint, bătută în pietre scumpe. Era un tinerel firav, cu faţa palidă, cu ochi negri, lîncezi, aproape muiereşti. Gura frumos arcuită, cu buza de jos ceva mai groasă, purta o uşoară umbră de mustaţă, în vreme ce buclele arămii scăpate de sub cuşma cu surguci din pene de cocor se revărsau peste gulerul dulamei îmblănite cu samur. Un lanţ de aur cu mărgăritare se petrecea de două ori în jurul gîtului, atîrnînd spre poale. ― Se pare că aveţi a‑mi spune lucruri osebite! continuă Bogdan privind ţintă la cei doi boieri cu ochii aceia lîncezi de muiere. Îi cîntărea în gînd. „Logofătul Gavril este un fricos bătrîn gata a se ascunde şi în bortă de şoarece, gîndi Bogdan. Celuilalt boier, Dumitru, i‑a crescut o piele pe ochi şi pe minte, nevăzînd nimic în afară de capugiul sultanului ce vine cu firmanul de mazilire!” Vodă se foi pe scaun pe cînd cei trei curteni ai săi se făceau că au treabă, trăgînd cu coada ochiului la cei doi bătrîni. ― Măria‑ta, îndrăzni logofătul Gavril, avem a‑ţi spune vorbe de taină. Ochii cu vinişoare roşii ai bătrînului se opriră asupra celor trei boieri tineri. Bogdan făcu semn acestora, care se retraseră mînioşi şi nemulţumiţi. ― Grăieşte, jupîn logofete! îl îmbie Bogdan pe Gavril. ― Măria‑ta, bîigui, îi e greu ţării. Se opri cu ochii la vodă. ― Îi e greu ţării? De cînd, logofete? întrebă Bogdan prefăcîndu‑se mirat. ― De cînd petrecerile nu mai iau sfîrşit, continuă Gavril. Se miră şi el de curajul care l‑a apucat. Marele portar Dumitru se trase ceva mai la o parte pentru a‑i arăta domnului că el nu e la o simţire cu logofătul. ― Foarte bine, răspunse Bogdan. Să petreacă oamenii! De aceea sînt lăsaţi pe pămînt de bunul Dumnezeu. Se făcu a nu înţelege unde bate logofătul. Şi pentru ce te îngrijeşti domnia‑ta de greul ţării? întrebă vodă zeflemitor, jucîndu‑se cu lănţugul de aur de la gît. Nu cumva ai ajuns în nevoie? Ori moşiile pe care le ai au ajuns sterpe? Că doar nu de greul ţării îţi este domniei tale şi nici de birul pe care îl plăteşte norodul! ― Măria‑ta, ţara e secătuită, îşi luă curaj logofătul. Şi avem ştiinţă că vrei să te îndepărtezi de măritul sultan care la toţi ne poartă de grijă. ― Aaa, aici voit‑ai să ajungi, logofete? Întinzîn‑du‑şi mai bine picioarele se lăţi în scaun. Păi de ce te învîrteşti în jurul vorbelor neavînd curajul a‑mi spune? Dădu capul pe spate începînd a rîde. Logofătul Gavril se întoarse înspre boierul Dumitru cerîndu‑i ajutorul. Acesta se făcu a privi în podea. După o clipă însă ridică privirea şi, înaintînd cîţiva paşi, spuse: ― Doamne, rogu‑te, ascultă vorbele noastre ca mai bătrîni boieri de ţară ce sîntem, noi care am rămas cu credinţă şi dragoste părintească lîngă măria‑ta… Se opri oleacă pentru a‑şi trage sufletul, moment prielnic pentru Bogdan de a răspunde. ― Care‑i rostul acestor vorbe, boieri dumneavoastră? Purtatu‑m‑am cum nu se cuvine cu bărbile albe? Păgubitu‑v‑am cu ceva? Smintitu‑v‑am rosturile şi ocinele? îi întrebă Bogdan simţind cum îl apucă mînia aceea copilărească. ― Nu, măria‑ta, răspunseră într‑un glas cei doi boieri. ― Atunci, pentru ce v‑aţi sculat amîndoi şi, venind în faţa mea, mă mustraţi cu învinuiri şi văicăreli? ― Măria‑ta, glăsui logofătul Gavril, nu ne judeca în felul acesta că noi, sărmanii, binele măriei‑tale îl dorim şi Ruxandra Doamna, odihnească‑se în vecii vecilor, cu glas de moarte ne‑a lăsat rugămintea de a sta întotdeauna în preajma măriei‑tale pentru a te apăra de cele duşmăneşti şi de neprieteni. Bogdan surise privind pieziş înspre cei doi boieri. Nu‑i iubea, dar de hatîrul mîne‑si i‑a ţinut lîngă el. Simţea în spinare tutela celor doi, aşa, ca o mare greutate ce nu‑i îngăduia nici să respire. Şi‑apoi, bătrînii văd în toate numai nenorociri, fiindcă le e capul împuiat de moarte şi de întunerec. ― Măria‑ta, nu te îndepărta de ţară şi de vechii prieteni, că atîta vreme cît nu poţi ţine bine paloş în mîini şi nici buzdugan cu care să‑l mustri pe vrăjmaş bătîndu‑l peste fălci, tot degeaba e şi în nefolosul măriei‑tale ieste, spuse şi Dumitru gîfîind de efort. Bogdan simţi cum i se urcă sîngele în cap. Bătrînii ăştia nesuferiţi îl mustrau ca pe un prunc de ţîţă. Dreptate avea Bielski, tînărul leah, care cînta atît de frumos la lăută şi ştia a se întrece cu suliţa: „Să nu uiţi, măria‑ta, că, de vreme ce le asculţi vorbele, trebuie să te şi pleci lor!” „N‑am să mă plec lor, ci oi face după voia şi mintea mea”, gîndi vodă. ― Uitat‑ai domnia‑ta, se adresă el lui Gavril logofătul, şi e drept şi în firea lucrurilor să uiţi la anii pe care îi porţi şi care sînt destul de înaintaţi, chiar prea înaintaţi, accentuă Bogdan, uitat‑ai cum spun, că leahul de care te temi este mai aproape de Moldova decît turcul de care tot îmi îndrugă domnia‑ta? ― Doamne, nu merit pedeapsa vorbelor tale pline de înţelepciune tinerească, răspunse Gavril tremurînd de ruşine pentru vorbele de ocară pe care i le adresase tînărul voievod. Se retrase smerit cîţiva paşi. ― Apăi,… logofete, oi mai chibzui la cele spuse de domnia‑ta, îi spuse Bogdan înăbuşindu‑şi un căscat. Rogu‑te însă acuma să te întorci la casele domniei‑tale, unde, după ce te vei aşeza pe cuptor, vei avea vreme să cugeti şi la cele spuse de mine! ― Facă‑se voia ta, doamne, murmură bătrînul şi după ce se apropie, sărută mîna plină de inele, făcu o plecăciune greoaie şi se mistui ca o umbră printre coloanele sălii, urmărit de privirile batjocoritoare ale tînărului domn. Văzînd pe Dumitru care nu se clintise din loc, se întoarse către el.

PARTEA I Cutremurul   CAPITOLUL 1 Harta Franţei dispăruse din fereastra Biroului German de Propagandă şi în locul ei apăruseră Insulele Britanice. Se liniştiseră cu toţii. Le părea rău, desigur, că următoarea vic­timă trebuia să fie vechea lor aliată, dar decît să fi fost România însăşi... La sfîrşitul lui iunie Bucureştii erau un oraş fierbinte, uscat şi plin de praf. Iarba se veştejea prin grădinile publice. La şosea, frunze de tei şi de castan, răscolite parcă de suflul unui furnal, se răsuceau veştede ca nişte hârtii şi începeau să cadă, ca la venirea toamnei. Fiecare dimineaţă începea cu o lumină albă, violentă, strecurîndu-se printre obloane şi transperante. Cînd îşi mîncau micul dejun prin balcoane, oamenii simţeau în aer mirosul căldurii. La amiază, discul solar părea că se împrăştie pe cer, ca un lingou într-o baie de argint topit. Drumurile tîrîndu-se spre aeroport ridi­cau pîlpîiri de miraj. Te dureau ochii de atîta lumină. După-a- miaza, aerul fierbinte părea că se adună între faţadele înalte ale clădirilor, solidificat prin ocrul norilor de praf. Oamenii dormeau amorţiţi de căldură. în timpul pauzei de prînz, tram­vaiele erau înţesate de funcţionari grăbindu-se spre dormi­toarele umbrite de acasă. Pe la 5, cînd atmosfera era mai suportabilă, birourile se deschideau din nou, iar cei bogaţi şi cei fără de slujbă aşteptau să vină seara. Seara s-au răspîndit şi zvonurile despre ultimatum. Străzile erau pline de oameni plimbîndu-se în amurgul tim­puriu. Trecătorii, aruncînd cîte o privire la harta din vitrina Biroului German de Propagandă, făceau speculaţii despre posibila rezistenţă a britanicilor, cînd deodată au aflat de pre­tenţiile Rusiei şi Marea Britanie a fost pe loc uitată. Desigur, cererea nu fusese încă anunţată oficial. Ziarele de seară nici nu aminteau de ea. Ca în toate cazurile grave, autorităţile încercau să păstreze secretul, dar în Bucureşti nimic nu putea să rămînă ascuns prea multă vreme. Abia transmisese ministrul sovietic ultimatumul, că ziariştii străini de la Athenee Palace şi aflaseră detaliile. Rusia cerea retro­cedarea Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina, asupra căreia nu avea nici un drept. Ultimatumul era valabil pînă a doua zi, la miezul nopţii. La cîteva minute după anunţarea lor în hotel, ştirile au ajuns pe străzile înţesate de oameni, făcînd înconjurul restaurantelor şi cafenelelor. Capitala era în fier­bere; temerile iniţiale se transformaseră într-o adevărată panică. Toţi păreau cuprinşi de isterie. In seara aceea, Guy Pringle, profesor de engleză la Universitate, se afla la Mavrodaphne, cu soţia sa, Harriet. Cineva a intrat, strigînd. Dezordinea a cuprins într-o clipă cafeneaua spaţioasă şi bine luminată. Oamenii săriseră în picioare şi vociferau nemulţumiţi, protestînd şi urlînd unii la alţii, chiar necunoscuţi fiind. Soţii Pringle îi auzeau învi- novăţindu-i pe evrei, pe comunişti, pe aliaţii învinşi, pe Madam Lupescu, pe rege şi pe Urdureanu, nesuferitul minis­tru de Finanţe - dar învinuindu-i de ce? Harriet, o fată brunetă şi subţire, din ce în ce mai slabă în acele ultime luni petrecute într-o lume în descompunere, era scoasă din minţi de agitaţia ciudată din local: Trebuie să fie germanii. Vom fi prinşi în cursă.... Se tot vorbea de invazia germană. Guy încercă să afle ceva la masa vecină. Înţelegînd că e englez, omul îl apostrofă imediat în engleză: Numai Sir Stafford Cripps ne-a făcut asta! Ce anume? I-a determinat pe ruşi să ne ia Basarabia şi să ne fure Bucovina, cu minunatele ei păduri de fag, a adăugat femeia de lîngă el. Guy, un tînăr solid, cu ochelari care-i accentuau aerul blajin şi nevinovat, răspunse cu obişnuita sa bunăvoinţă că numitul Cripps abia ajunsese la Moscova în dimineaţa aceea, deci nu avusese timp să influenţeze pe nimeni în nici un fel; dar celălalt îi întorsese spatele, nerăbdător. Harriet interveni: S-ar părea că nimeni nu i-a considerat pe ruşi o primejdie pînă acum. Cu toate acestea, comuniştii, cu doctrina lor marxistă, fără nici un Dumnezeu, erau mai temuţi chiar decît naziştii. Auzind vorbindu-se englezeşte, un bătrîn sări de la o masă din apropiere şi le aminti tuturor că Marea Britanie era una dintre puterile garante pentru România. Acum, cînd România era ameninţată, ce aveau englezii de gînd să facă? Nimic, nimic! - urla el furios - sînt şi ei terminaţi! Şi execută o fandare adîncă înspre ei, cu umbrela de soare din mătase indiană. Harriet privea neliniştită în jur. Cînd ajunsese în Bucureşti acum trei luni, britanicii erau priviţi cu respect; acum, pe punctul de a pierde războiul, nu mai erau deloc respectaţi. Aproape că se temea de un atac direct. Dar nu s-a întîmplat nimic. Se mai păstrase o oarecare simpatie, chiar afecţiune, pentru marea putere protectoare de odinioară, acum decăzută, după toate aparenţele. Nevrînd să arate că le e teamă, cei doi Pringle au rămas pe loc, în mijlocul unui tărăboi care şi-a schimbat deodată tenorul. Un bărbat se ridicase şi întrebase, atrăgînd atenţia tuturor prin tonul calm al vocii sale, dacă nu cumva temerile lor erau premature. într-adevăr, britanicii nu puteau face nimic pentru România, dar Hitler? ... Nu-i declarase regele de curînd loialitate? Acum putea pretinde ajutor german. Dacă ar auzi de ultimatum, Fiihrerul l-ar forţa pe Stalin să-l retragă. Ţipetele au încetat brusc. Oamenii, recăpătîndu-şi încrederea, îşi făceau semne din cap. Cei care păruseră mai înspăimîntaţi, au devenit pe loc veseli şi plini de speranţă. Cei care se văietaseră mai tare erau acum cei mai încrezători. Nimic nu era încă pierdut. Hitler îi va proteja. Pentru prima dată regele era privit cu bunăvoinţă. Şiretenia sa, de pe urma căreia ţara suferise atît, era acum aclamată. Se declarase de partea Axei exact la momentul oportun. Fără îndoială, el se dovedea a fi salvatorul ţării sale. Euforia s-a răspîndit la fel de repede ca şi panica dinainte. Întorcîndu-se acasă, soţii Pringle vedeau oamenii felicitîndu-se pe străzi, ca după o victorie. Dar în dimineaţa următoare au început să sosească maşinile refugiaţilor din   nord. Pline de praf şi de bagaje, arătau la fel ca maşinile poloneze venite în Bucureşti cu zece luni în urmă. Erau moşieri germani din Basarabia, care, preveniţi de Legaţia Germană, fugiseră nu de frica ruşilor, ci de frica ţăranilor, care-i urau. Apariţia lor a adus un nou val de teamă; dacă cineva putea fi informat despre intenţiile lui Hitler, ei erau aceia. Apartamentul familiei Pringle dădea în piaţa principală, care în cursul dimineţii se umpluse de oameni ce priveau în tăcere spre palat. Prinţul Yakimov, un englez de origine rusă, musafir nepoftit în casa lor, se întoarse de la Barul Englezesc pe unde-şi pierdea timpul de obicei: Toţi sînt foarte optimişti, draga mea! Sînt sigur că se va găsi o soluţie... şi, după ce mîncă, se adînci într-un somn fără griji. Guy supraveghea examenele de sfîrşit de trimestru şi nu venise acasă la prînz. După-amiază, ieşind în balcon, Harriet privea mulţimea aşteptînd sub soarele arzător. Siesta era tim ­pul obişnuit pentru a face dragoste, dar nu-i ardea nimănui de aşa ceva acum. Ultimatumul nu fusese încă oficial con­firmat, dar se ştia că regele convocase Consiliul de Coroană. Miniştrii erau inconfundabili în uniformele lor albe. Toată lumea îi văzuse venind. Chiar sub balconul lui Harriet era o mică biserică bizan­tină cu cruci încrustate cu pietre şi cupole aurite. Uşa scîrţîia încontinuu: oamenii intrau să se roage, în aceste preţioase vremuri de criză. Biserica era înconjurată de clădiri parţial demolate, pen­tru că războiul pusese capăt „îmbunătăţirilor'* regelui. Din­colo de aceste ruine era piaţa arsă de soare, cu mulţimea în aşteptare, şi cu palatul unde înalte oficialităţi veneau şi ple­cau. Curtea era deja plină de maşini. Cei nou-veniţi erau nevoiţi să parcheze afară. Harriet simţi că soarele îi ardea părul. Căldura era apăsătoare, dar rămase acolo, privind un ţăran care trecea, vînzînd pui. în faţă şi în spate îi atîrna cîte o cuşcă, prinsă cu un lanţ, pe umeri. Din cînd în cînd îşi înălţa capul şi cîrîia ca o pasăre de curte. Un servitor îl strigă dintr-un balcon de dedesubt şi apoi ieşi la el, în stradă. împreună, vînzător şi cumpărător cîntăreau puii, întinzîndu-le aripile şi împuri- gîndu-i în piept. în sfîrşit, unul fiind ales, ţăranul îi suci gîtul, într-o volbură de pene şi de cotcodăceli. Harriet se întoarse în cameră. Cînd ieşi din nou, ţăranul se aşezase în pragul bisericii, jumulind puiul şi aruncînd penele pe jos. înainte de a pleca mai departe, trase o bucată de sac peste fiecare colivie, ca să-şi apere păsările de soare. Pe la cinci, cînd se întorceau funcţionarii pe la birouri, mulţimea se însufleţi. Puţin după aceea, băieţii cu ziare începură să strige „Ediţie specială!“, şi întreaga piaţă reveni la viaţă. Harriet coborî în grabă să afle ştirile. Oamenii se îmbulzeau, smulgînd ziarele şi răsfoindu-le febril. Un bărbat, ajungînd la ultima pagină, scutură ziarul, apoi îl aruncă pe jos şi-l călcă în picioare. Harriet se temea că asta însemna pierderea Basarabiei, dar cînd cumpără ziarul şi citi titlurile, află doar că prinţul îşi luase bacalaureatul cu 98,9 puncte din 100 posibile. Deşi palid şi neliniştit, regele părăsise Consiliul de Coroană ca să-şi felicite fiul. Auzea peste tot, în jurul ei, cuvintele „baca­laureat", „prinţul", „regele" spuse cu furie şi în batjocură, dar nimic despre Basarabia. Pe cînd soarele apunea în tonuri de roşu şi violet, mulţimea devenea tot mai agitată. Timpul trecea. în piaţă se aflau mai ales muncitori. Cu venirea serii îşi făcură apariţia şi femeile cu hainele lor aruncînd reflexe albe în amurg. Prima suflare de aer mai rece îi scoase la promenadă pe cei bogaţi. Deşi se plimbau, ca de obicei, pe Calea Victoriei şi pe Bulevardul Carol, erau atraşi, iar şi iar, spre piaţă, punc­tul de maximă încordare. Cînd se întoarse Guy de la Universitate, Harriet îl ragă să mănînce repede ca să poată ieşi să vadă ce se întîmplă. Pe stradă, întîlnind diferiţi cunoscuţi, aflară că regele intervenise pe lîngă Hitler, care promisese să trimită un mesaj personal înainte ca ultimatumul să expire. Toţi erau din nou plini de speranţă. La palat, regele şi miniştrii lui aşteptau mesajul. Regele se pare că spusese: „Trebuie să avem încredere în Fiihrer. Nu ne va părăsi la nevoie". Se lăsa întunericul. O goarnă răsună în curtea palatului. Ca şi cum i-ar fi chemat la arme, cineva din piaţă începu să cînte imnul naţional. îl susţinură şi alţii, dar vocile erau palat se aprinseră candelabrele şi cineva strigă să vină regele. Strigătul fu preluat şi de alţii, dar regele nu apăru. Luna răsărise şi plutea, mare şi blîndă, deasupra oraşului. Se tot auzeau portiere trîntite pe măsură ce lumea venea şi pleca de la palat. Apăruse şi o femeie. Imediat se răspîndi zvonul că a avut loc un atentat la viaţa doamnei Lupescu, care fugise de la vila ei din Aleea Vulpache şi venise la rege să ceară protecţie. Sosirea lui Antonescu a făcut senzaţie. Era un om mîndru, căzut în dizgraţie de cînd îl sprijinise pe conducăto­rul Gărzii de Fier. Se spunea că, dîndu-şi seama de^ situaţia disperată, generalul solicitase o audienţă la rege. în piaţă lumea se înghesuia acum şi mai mult. Ceva urma să se întîmple. Dar nu se întîmplă nimic şi generalul plecă la puţin timp după aceea. Cînd se apropiară pentru a doua oară de Athenee Palace, Guy zise: Hai să intrăm să bem ceva. Dacă existau veşti cu adevărat, doar acolo puteau fi aflate. Spaţiul din faţa hotelului era plin de maşini din Basarabia, multe încă încărcate de cufere, geamantane, covoare făcute sul şi mici piese scumpe de mobilier. In hol, dincolo de luminile strălucitoare, erau, făcute grămezi, şi mai multe cufere, valize, covoare şi lucruri de valoare. Strecurîndu-se printre ele, soţii Pringle se treziră faţă în faţă cu baronul Steinfeld, care era basarabean, dar locuia mai mult în Bucureşti decît pe domeniile sale. Nu-1 întîlniseră decît o dată, şi rămaseră surprinşi cînd acesta îi abordă. îl consideraseră un bărbat încîntător, dar acum nu mai era deloc aşa. Faţa lui lată şi stacojie era schimonosită, i se vedeau dinţii mari; vorbea cu atîta furie şi spaimă, încît cuvintele păreau smulse cu forţa: Am pierdut tot. Dar tot! Domeniul, casele, livada de meri, argintăria Meissen, covoarele Aubusson. Nu vă puteţi imagina cît am pierdut! Vedeţi toate lucrurile astea... au fost aduse de cei norocoşi, dar eu... eu eram în Bucureşti, aşa că pierd totul. De ce voi, englezii, luptaţi împotriva germanilor? Cu bolşevicii ar trebui să vă luptaţi. Uniţi-vă cu germanii, care sunt oameni cumsecade şi luptaţi-vă alături de ei, cu porcii ăştia de ruşi, care-mi fură totul.   Harriet începuse: Basarabia nu e încă pierdută... Dar se opri, încurcată, cînd baronul izbucni printre lacrimi: Mi-am pierdut pînă şi căţeluşul! îmi pare rău, zise Harriet, dar baronul ridică o mînă, refuzînd mila. Ceea ce dorea el era să acţioneze: Trebuie să luptăm. Trebuie să-i distrugem pe ruşi împreună. Nu fiţi proşti! Veniţi alături de noi pînă nu e prea tîrziu! Pe această notă dramatică, împinse uşa batantă şi-i lăsă singuri. Holul şi salonul erau goale. Pînă şi casierul plecase să urmărească evenimentele din piaţă, dar în camera următoare se auzea vorbindu-se englezeşte. Guy remarcă: S-au întors ziariştii la bar. Barul - vestitul Bar Englezesc - fusese, cu numai o lună în urmă, rezervat britanicilor şi aliaţilor lor. Inamicul fusese ţinut la distanţă. Pe urmă, cînd Calais căzuse, o mulţime de oameni de afaceri germani, ziarişti şi funcţionari de la legaţie intraseră de-a valma şi-l luaseră în stăpînire. Singurii englezi prezenţi — Galpin şi prietenul său, Screwby - se retrăseseră din faţa acestei gloate triumfătoare ce-şi făcea loc cu coatele, şi se mutaseră în grădina hotelului. Acum erau din nou aici. Galpin era unul dintre puţinii ziarişti cu rezidenţă per­manentă în Bucureşti. Era un tip influent, locuind la Athenee Palace şi părăsindu-1 rareori, care angajase un român să afle ştirile ce erau aduse la hotel. Ceilalţi ziarişti din bar năvăliseră de prin capitalele vecine, să afle despre criza basarabeană. Abia intrară soţii Pringle, că Galpin se agăţă de ei şi începu imediat să le povestească cum mărşăluise el în frun­tea noilor veniţi şi-i strigase barmanului: „Vodcă, tovarăşe!41 Fie că era adevărat, fie că nu, acum el stătea acolo, bînd whisky. îl lăsă pe Guy să-i umple din nou paharul, apoi, trăgînd cu ochiul înspre germanii intimidaţi, împinşi într-un colţ, toastă pentru ultimatum: O palmă pentru nenorociţii de friţi! Părea să considere mişcarea ruşilor ca pe un triumf britanic. . Harriet se gîndea că, desigur, batjocura trebuia adresată mai degrabă aliaţilor. Ei trecuseră cu vederea, în 1918, anexarea provinciei de către România şi acum, în 1940, tot slăbiciunea lor îi încurajase pe ruşi să o ceară înapoi. însă cînd începu să vorbească, bătrînul Mortimer Tufton, privind distant pe deasupra capului ei, o repezi. Conferinţa de Pace de la Paris n-a recunoscut nicio­dată anexarea Basarabiei. Tufton, al cărui nume fusese dat unei străzi din Zagreb, era o figură marcantă în Balcani. Se spunea că putea „mirosi“ evenimentele înainte de a se întîmpla şi că e întotdeauna pregătit. Bine informat, sec, intimidîndu-i pe ceilalţi cu bună ştiinţă, se purta ca un om obişnuit să fie ascultat respectuos, dar Harriet nu se lăsă: Vreţi să spuneţi că Basarabia nici n-a făcut vreodată parte din România Mare? Simula o nevinovată convingere, iar Tufton, blestemîn- du-i sexul şi obrăznicia, răspunse, ca din întîmplare: S-ar putea spune şi aşa... şi se întoarse în altă parte. Neîncrezătoare, dar lipsindu-i cunoştinţele cu care să-l înfrunte, îi ceru, din priviri, ajutorul lui Guy, care spuse: Sovieticii n-au recunoscut niciodată că Basarabia e teritoriu românesc. Ei au perfectă dreptate să o ia înapoi. îmbătat de brusca, neobişnuita popularitate a ţării care-i întrupa credinţele, adăugă: Aşteptaţi şi veţi vedea! Rusia va cîştiga acest război pentru noi. Tufton izbucni în rîs: S-ar putea să cîştige, dar nu pentru noi. Dar asta era prea mult pentru ziarişti, care se amuzară grozav la ideea că Rusia ar putea cîştiga vreodată vreun război. De acesta... să nu mai vorbim! Cineva care fusese la Helsinki vorbea de un „fiasco finlandez", Galpin susţinea că vestita forţă a blindatelor sovietice era o mare cacialma - în războiul din Spania, un prieten de-al lui intrase într-un tanc sovietic, care se deformase ca şi cum ar fi fost din carton. Guy interveni: Prostii! Povestea e veche. Orice ziarist de duzină, neavînd ceva mai bun de făcut, o împrăştie. îi fuseseră atacate idealurile şi era în defensivă, încetînd să mai fie îngăduitor, ci gata să contrazică pe oricine. Harriet, deşi aceste lucruri erau prea legate de politică şi lipsite de interes pentru ea, era gata să-i ţină partea; dar Galpin ridică din umeri, părînd să spună că totul e fără importanţă. înainte ca Guy să mai poată spune ceva, Mortimer Tufton, care-şi pierduse răbdarea în faţa ipotezelor acestui tînăr neexperimentat, îl întrerupse, etalînd o istorie a relaţiilor ruso-române, demonstrînd că tocmai influenţa aliaţilor împiedicase Rusia să înghită Balcanii cu mult timp în urmă. România - spuse el - fusese invadată de Rusia de opt ori şi suferise un număr de „ocupaţii prieteneşti", dintre care nici una nu a fost uitată sau iertată. Adevărul este - spuse el în concluzie - că prietenia cu Rusia a fost mai dezastruoasă pentru România, decît osti­litatea întregii lumi. Asta a fost Rusia ţaristă, zise Guy, sovieticii oferă cu totul altceva. Dar nu o altă rasă - dovadă: acest ultim act de opor­tunism. Prinzîndu-i ochii mici, orgolioşi şi egoişti fixînd-o sever, Harriet, hotărîtă să-l învingă, întrebă zîmbind: Cui i-aţi oferi dumneavoastră Basarabia? Hmm! făcu Tufton părînd să înghită ceva astringent. Dar, îmbunat de tonul ei rugător, răspunse: Rusia, Turcia şi România se ceartă de cinci sute de ani pentru această provincie. Ruşii au obţinut-o în 1812 şi au păstrat-o pînă în 1918. Cred că au ţinut-o mai mult decît ar fi putut oricine altcineva, aşa că, dacă mă gîndesc bine... se opri, îşi drese glasul şi anunţă impozant: Le-aş lăsa-o lor! Harriet îi zîmbi lui Guy, oferindu-i parcă un premiu, iar Galpin încuviinţă şi el din cap. Faţa îngustă şi negricioasă i se ivea plină de riduri dea­supra unei zdrenţe de guler; cu coatele pe bar, acru, dar tri- umfînd că şi-a ocupat vechea poziţie, continua să-şi caute un auditoriu, rostogolindu-şi întruna globii oculari, la fel de gal­beni ca whisky-ul din mînă. Cînd bea, încheietura mîinii, gal­benă şi ea, cu osul ieşit în afară ca o jumătate de ou, se ivea grosolană din mîneca şifonată a costumului strîmt şi plin de scrum. Un chiştoc ud de ţigară, uitat pe buza inferioară, pur­purie şi umflată, se lipise acolo şi tremura cînd Galpin vorbea. Rusnacii scot capul şi cer aceste teritorii exact acum, cînd Carol s-a declarat de partea Axei. Guy răspunse: Presupun că tocmai această declaraţie i-a obligat s-o facă. Ridică aceste pretenţii înainte ca nemţii să devină prea puternici aici. S-ar putea. Galpin părea nesigur. Prefera să facă speculaţii: Totuşi, îşi scot capul... Privi spre Tufton, cerîndu-i asentimentul, şi cînd acesta mormăi aprobator, adăugă: Dacă germanii i-ar ataca, nu le-aş da rusnacilor mai mult de zece zile. Pe cînd discutau despre potenţialul de luptă al ruşilor, în care doar Guy credea, un omuleţ în haine uzate, cenuşii, ţinîndu-şi pălăria moale şi veche la piept, se strecură înăuntru şi-i făcu semn cu cotul lui Galpin. Era iscoada lui, o umbră care trăia adulmecînd ştirile, oferind o versiune ziariştilor germani de la Minerva şi alta celor englezi de la Athenee Palace. Galpin se înclinase şi asculta cu atenţie ce-i şoptea omul la        Toată lumea era curioasă să afle ce i se spusese, dar ei nu se grăbea să le satisfacă această curiozitate. Cu o figură mahmură şi sardonică, luă un teanc de bancnote mur­dare şi-i întinse iscoadei suma egală cu şase penny, răsplată primită cu politeţe şi recunoştinţă. Apoi se opri, zîmbindu-le celorlalţi. Mult aşteptatul mesaj a ajuns, zise el în sfîrşit. Ei, ce este? întrebă Tufton nerăbdător. Fiihrerul i-a cerut lui Carol să cedeze Basarabia fără luptă. Hai rîse Tufton, de parcă la asta se şi aştepta. Screwby, tovarăşul nedespărţit al lui Galpin, întrebă: Astea sînt instrucţiunile? Instrucţiuni, pe dracu! E un ordin. Deci totul e definitiv; nici măcar o încăierare? între­bă Screwby, întunecat. Tufton îl luă peste picior: România singură împotriva Rusiei? Nici o şansă! Singura lor speranţă era ajutorul Axei. Dar Hitler n-are de   gînd să intre în conflict cu Rusia - oricum, nu pentru Basarabia. Ziariştii îşi terminară mai întîi băuturile şi apoi se îndreptară spre telefoanele din hol. Nimeni nu părea să se grăbească. Ştirile erau neinteresante: România va ceda fără luptă. Cînd au plecat de la hotel, soţii Pringle au rămas uimiţi de liniştea din piaţă. Probabil că toţi ştiau acum ordinul Fiihrerului, dar nu se vedea nici un semn de revoltă, sau totul se terminase deja. Era o atmosferă de supunere totală. Cîţiva oameni mai aşteptau în faţa palatului, cu o urmă de speranţă parcă, dar majoritatea se împrăştiau în tăcere, recunoscînd că nu mai era nimic de făcut. După orele de încordare şi incertitudine, acceptarea ulti­matumului adusese nu numai dezamăgire, ci şi uşurare, însemna, pe lîngă altele, că în Bucureşti viaţa va continua ca pînă acum. Nimeni nu va fi obligat să moară pentru o cauză disperată. A doua zi, ziarele încercau să vadă totul în roz. România fusese de acord să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, dar Germania promisese că aceste provincii îi vor fi date înapoi după război. între timp, respectînd voinţa Fiihrerului, ea se sacrifica pentru a menţine pacea în Europa de Est. Era o victorie morală şi ofiţerii, retrăgîndu-şi oamenii din teritoriile cedate, trebuiau să rămînă cu capul sus şi cu pieptul înainte. Steagurile erau în bernă. Cinematografele urmau să se închidă pentru trei zile de doliu naţional. Se împrăştiase apoi zvonul că ofiţerii români, năvălind spre sud, îşi abandonaseră detaşamentele, armele şi chiar familiile, fugind în panică dinaintea ruşilor. La sfîrşitul lui iunie, Basarabia şi Bucovina de Nord aparţineau Uniunii Sovietice. Cînd soţii Pringle au venit din nou pe la Barul Englezesc, Galpin le-a spus: Vă daţi seama că frontiera rusească e la mai puţin de o sută douăzeci de mile? Nemernicii pot veni peste noi înainte să aflăm că au pornit. CAPITOLUL 2 Harriet îşi imaginase că la sfîrşitul trimestrului vor fi liberi să meargă unde vor dori. Era nerăbdătoare să uite măcar pentru cîteva săptămîni de agitaţia capitalei, dar şi de situaţia lor nesigură. Se gîndea că puteau, la fel de bine, să plece chiar din ţară. Exista un vapor de la Constanţa la Istanbul şi de acolo în Grecia. Entuziasmată de perspectiva unei astfel de călătorii, îi împărtăşi ideea lui Guy, care zise: îmi pare rău, dar nu pot pleca acum. Inchcape m-a rugat să organizez o şcoală de vară. în orice caz, el nu crede că e bine ca vreunul dintre noi să plece acum din ţară. Ar putea face impresie proastă. Dar nimeni nu-şi petrece vara în Bucureşti. Anul acesta o vor face. Oamenii nu vor să plece de teamă să nu se întîmple ceva şi să nu se mai poată întoarce. De fapt, am deja vreo două sute de studenţi. Români? Cîţiva. Vin însă mulţi evrei. Sînt foarte loiali. N-aş crede că e doar loialitate. Vor să plece în ţări unde se vorbeşte engleza. Nu poţi să le faci o vină din asta. Nici nu o fac, zise Harriet, dar, dezamăgită, era ten­tată să găsească totuşi un vinovat, probabil pe Guy însuşi. începuse să-l cunoască pe Guy, să-l judece. Cînd se căsătoriseră, cu zece luni în urmă, îl acceptase fără îndoieli, ca pe un complex de virtuţi. N-a avut nici un fel de obiecţii cînd Clarence l-a descris ca pe un „sfînt“. Nu avea nici acum obiecţii, dar de data asta ştia că un aspect al sfinţeniei lui era compus tocmai din slăbiciuni omeneşti. Zise: Nu cred că Inchcape s-a gîndit la şcoala asta. Nu prea îl interesează Facultatea de Limba Engleză. Cred că a fost doar ideea ta. Am discutat-o cu Inchcape. A fost de acord că nu ne putem petrece vara lenevind, în timp ce alţii sînt pe cîmpul de luptă. Şi ce are Inchcape de gînd să facă? Desigur, în afară de a sta în birou şi a-1 citi pe Henry James... E bătrîn, răspunse Guy, îndepărtînd critica nu numai de sine, ci şi de superiorul lui. De cînd Inchcape schimbase postul de profesor cu cel de responsabil cu propaganda, Guy conducea Facultatea de Limba Engleză, ajutat doar de trei foste guvernante şi de Dubedat, un profesor de şcoală pri­mară, alungat de război în Balcani. Fără să se plîngă, Guy făcea, plin de entuziasm, mult mai mult decît se aştepta de la el şi asta nu pentru că i se impunea. Lucra mult, deşi nu era obligat, şi Harriet bănuia că acesta era modul lui de a fugi de realitate.

Spaimele ciumei, de care şi-a legat pentru vecie numele Vodă Caragea, înce¬puseră a se risipi. Dar cum pe alocuri semnele lăsate de năprasnica molimă mai dăinuiau încă, domnitorul slobozise poruncă straşnică agiei şi altor diri¬guitori întru păzirea bunei rînduieli să grijească de cele trebuitoare pentru a îndepărta orice urmă care ar mai aminti de groaza prin care trecuseră supuşii lui. Cu chin cu vai, mai ales cu vai! viaţa începea a se aşeza din nou în tiparele de mai înainte şi parcă şi stăpînitorii, de la hospodarul ţării pînă la ultimul taxindar se purtau mai cu blîndeţe faţă de norodul de rînd. Dar milosîrdia domnească n-a ţinut mult. Alte griji au venit să împovăreze gîndurile fanariotului. Prin omul lui de la Stambul, aflase de-o anume nemulţu¬mire a Sultanului, fiindcă întîrziase cu trimiterea haraciului. Ajunsese şi la urechea marelui stăpîn vestea despre boliştea care bîntuise ţara, dar – gîndea el – asta era treaba bey-ului de la Bucureşti pe care-l căftănise, dîndu-i şi rang de paşă cu două tuiuri, spre a fi ascultător şi cu osîrdie faţă de îndatoririle către Înalta Poartă. Caragea ajunse iute la convingerea că, oricum, cămaşa e mai aproape de piele decît caftanul şi oricît de mare i-ar fi fost milostenia pentru norodul aflat sub oblăduirea sa, datoria trebuia împlinită, şi cît mai degrabă. Sultanul nu ştie multe şi-odată te trezeşti cu imbrohorul care-ţi aruncă pe umăr năframa neagră de mazil... Pe de altă parte, mai aflase Măria Sa că în părţile Olteniei un boiernaş de ţară ridica steag de răzmeriţă, dar nu putuse să-l prindă cu nimic care să-l îndrituiască a-i pune capul sub satîr. Ar fi făcut-o el dacă nu s-ar fi temut de cîţiva boieri olteni, mari în cin şi cu destulă putere a se împotrivi la nesocotirea pravilei. Încercase odată să-i ispitească dacă n-ar fi bine ca „pravila veche” să mai fie lăsată de-o parte uneori, dar nu izbutise să dobîndească încuviinţare. Şi cît era el de Vodă înţelesese că trebuie să-şi plece urechea şi la părerea lor – mai ales că fără boieri, chiverniseala către care năzuia nu se putea împlini. Aşa cum auzise că s-a mai întîmplat şi cu alţii de-au stat în jilţul domnesc înaintea lui, boierii nemulţu¬miţi l-ar vicleni la Stambul şi-ar putea să-şi piardă dom¬nia, ajungînd mai sărac de cum era cînd a venit aici; ba, pe lîngă pierderea averii pe care abia începuse a o-ncropi, îşi putea pierde şi capul, că banul e ochiul dracu¬lui şi boierii-ăi mari nu se scumpesc cînd e vorba de-un cap ca al lui, iar la Înal¬ta Poartă sînt destui dregători iubitori de aur. Dacă Sultanul l-ar mai îngădui cu trimite-rea haraciului – e aproape sigur c-ar fi neiertător, de-ar afla că-n Ţara Românească, mocneşte gînd de răzvrătire ce ameninţă să strice liniştea stator¬ni¬cită în locurile astea aducătoare de belşug în haznaua şi cămările împărăţiei. Oricum o sucea, nu ieşea la socoteală. Hotărî ca deo¬camdată să zorească strîn¬gerea birurilor pentru împlinirea datoriei către Sultan şi pe lîngă pungile cu galbeni să mai adauge nişte peşcheşuri împărăteşti ca să-l îmbuneze şi să-l facă a nu lua în seama, trecătoarea nevolnicie a celui pus spre păzirea bunei rîn¬du¬¬ieli în Valahia. Dar oricît de grijuliu era să nu-şi atragă mînia stăpînului, Vodă Caragea nu uita o clipă că domnia este trecă¬toare şi că trebuie să se îngrijească şi de îndes¬tu¬larea pun¬gii sale, spre a-şi asiguripsi trai lipsit de griji la vremea cînd, alungat din scaun, va fi nevoit să-şi ducă zilele în cine ştie ce ostrov al Levantului. Asta dacă are noroc; nu o dată îl cutremurase fior rece, de parcă vedea aievea şnurul de mătase al hadîmbului încolăcindu-i gîtul şi sugrumîndu-l ca pe Vodă Han¬ger¬li. Oricum, aurul face minuni! Şi slobozi porunci să se înceapă strîngerea biru¬rilor, fără vreo îngăduinţă. Se dezlănţui iar, mai cumplită ca pînă atunci, teroarea zapciilor şi taxin¬da¬rilor... Dacă tîrgoveţii izbuteau să-şi împlinească angaralele, ca unii care, fie negu¬ţă¬tori, fie meşteşugari, puteau agonisi mai uşor banul, pentru ţăran, urgisirea ajunse de neîndu¬rat. Slujitorii domneşti băteau şi căzneau de ţipa fiu din maică, iar deseori, unde nu izbutea harapnicul, lovea hangerul. În afara jugului domniei ce apăsa greu grumazul ţăranului, se abătea asupră-i şi împilarea boierilor, care şi ei aveau dragoste mare pentru umplerea sipetelor. Cînd, încolţit din toate părţile, îi ajungea cuţitul la os, ţăranul îşi lua lu¬mea-n cap, punea mîna pe secure, lovea în spoliatori şi înfunda codrul. Adunaţi în cete, călcau conacele, se hărţuiau cu poterele, băgînd spaima în asupritori. Unii cădeau, răpuşi de plumbii vrăjmaşilor, dar ca dintr-un izvor nesecat al neamului, tare de cuget la ceas de cumpănă, se ridicau alţii care le luau locul. Sosise clipa răscrucii vremilor, cînd povaţa şi îndemnul Vladimi¬res¬cului, asemeni unor trîmbe nevăzute, chemau laolaltă inimi arzînde în focul dragostei de libertate.   Într-o dimineaţă de vară plină, de pe Podul Beilicului năvăli în galopul cailor o caleaşcă, pe uşile căreia o mînă dibace zugrăvise în roşu şi auriu, după moda vremii de la începutul veacului al nouăsprezecelea, herbul familiei Calafatenilor. Încălecat pe rotaşul din dreapta, surugiul slobozea chiote ascuţite, îndem¬nînd caii la goană nebună, ştiind el şi din alte prilejuri că stăpînul, ajuns unde voia, mai devreme decît socotise, o să-i arunce drept mulţumire un sfanţ de argint, pe care o să-l spînzure pe cîteva ocale de vin şi-o ciosvîrtă de pastramă la Hanul Castrişoaiei. Răsucindu-şi harapnicul în vînt şi troznind cu meşte¬şug la urechile cailor, surugiul îndrumă caleaşca spre porţile Casei Domneşti, care – după focul cel mare ce mistuise o bună parte din oraş, prefăcînd în scrum şi Curtea Nouă din Dealu Spirii ridicată de Alexandru Ipsilanti – se adăpostise în casele lui Costa¬che Ghica de pe Podul Mogoşoaiei. Caii se opriră poticnit, făcînd să scapere scîntei din potcoave pe lespezile de gresie cenuşie. Sărind de pe capră, cu căciu¬la-n mînă, surugiul dădu fuga şi deschise uşiţa caleştii, pe care îşi făcu loc cu greu trupul mătăhălos al ispravnicului de Romanaţi. Împotriva obiceiului, nu-şi vîrî mîna-n brîu, să scoată sfanţul aştep¬tat. Părea cuprins de-o sumbră îngri-jo¬rare. Noroc că în urma lui sări cu sprinteneală jos un tînăr plăcut la chip, care, închizînd dintr-un ochi ştrengăreşte, aruncă un ban de aur surugiului: ― Ia, mă, să mai prinzi inimă, că-i fi ostenit! Şi goleşte şi pentru mine o bolcuţă, că aci nu prea am nădejde de-aşa ceva! ― Să trăieşti, boierule! Să ai parte de noroc pe unde-ăi trece! îşi arătă mul¬ţu¬mirea omul, ploconindu-se pînă la pămînt. Tînărul însă nu mai luă seama la urările lui, grăbit fiind să-l prindă din urmă pe ispravnic. Cu toate că era încă devreme, curtea Casei Domneşti se umpluse de lume. Se strînseseră acolo boieri, boiernaşi şi neguţători de toată mîna; nu era zi de mezat? Adunaţi în grupuri, după rang, încinseseră taifas, dornici de-a ştirici prin slujitori dacă Vodă e-n toane bune, sau prins de ste¬na¬ho¬rie după o noapte de nesomn. Fiindcă în ultima vreme nopţile zbuciumate ale fanariotului începuseră a spori. Ispravnicul de Romanaţi înainta prin gloata din curte cu paşi apăsaţi şi capul sus, de-ai fi crezut că se duce să fie căftănit măcar vel-logofăt, dar un ochi ager şi-ar fi dat seama că inima-n el era cît un purice. Simţindu-l pe tînărul în¬so¬ţitor lîngă umăr, îi spuse încet, ca vorbele să nu-i ajungă la cei pe lîngă care treceau: ― Ai grijă, băiete! S-ar putea ca Măria Sa să-mi ceară să i te înfăţişezi. Poar¬tă-te după cum te-am povăţuit, nu-ţi mai da drumu' cum ţi-e obiceiu'! ― Adicătelea, vrei a spune că nu ştiu să-mi ţin ighemoniconu', jupîn isprav¬nice? De ce m-ai adus cu domnia-ta, dacă ţi-e teamă că te fac de ocară?! ― Colţos pînă şi-n clipele-astea! strecură dojenitor printre dinţi Calafatea¬nu. ― Să ierţi domnia ta, da' cînd nu sînt vinovat, de ce să... ― Hai, hai, nu te-aprinde! îl domoli împăciuitor boierul. Mai bine gîndeş¬te-te cum să-i potolim paraponiseala, că nu ne chema el aşa, de florile-mărului! ― Pe domnia ta, mai treacă-meargă, o fi paraponisit, da' pe mine... că eu n-am nici în clin nici în mînecă... ― Cum n-ai, mă? izbucni ispravnicul. Nu te-am pus zapciu? ― M-ai pus, păru a-şi aduce aminte abia acum de slujba lui tînărul însoţi¬tor, da' din cîte ştiu n-am prea avut timp să-i aduc nici un neajuns! Privindu-i chipul plin de-o senină nevinovăţie, isprav¬nicul fu descumpănit o clipă şi zise mai blajin: ― Nu de dihonie avem trebuinţă-acu! Te-am luat zapciu să-mi stai de-a dreapta şi să-mi fii sprijin de nădejde. Trebuie să te înfăţişezi Măriei Sale ca un boier de neam ce te afli, nu ca un oareşicare prăpădit de slujitor! ― Mă-nchin în faţa înţelepciunii şi bunătăţii domniei tale şi făgăduiesc să nu-ţi ies din cuvînt şi să te ascult ca pe-un părinte! zise tînărul cu un aer spăşit. Prins de frământările lui, ispravnicul nu-şi dădu seama de privirea jucăuşă care-i întovărăşea vorbele şi, muindu-şi glasul, spuse cu mulţumire: ― Aşa te vreau, băiatule, mai ales că, după cum bine ziseşi, o să-ţi şi fiu părin¬te. Dacă mă asculţi, o să le meargă bine şi copiilor copiilor tăi pînă la al noulea neam! Să trecem noi şi hopu-ăsta şi... Dar nu-şi duse gîndul pînă la capăt, fiindcă în clipa aceea, în pridvorul Casei Domneşti ieşiră opt icioglani în haine strălucitoare, care strigară într-un glas, cum făceau în fiecare dimineaţă: „S-a trezit Măria Sa! O zi bună şi viaţă lungă-i dorim! Trăiască Măria Sa!” şi fără alte vorbe se întoarseră şi intrară în casă. În urma lor, din piepturile celor adunaţi în curte izbucniră urări învăl¬m㬬şite: „Trăiască Măria Sa! Sănătate-i dorim! De viaţă lungă şi belşug să aibă parte!” Boierii uitaseră a-şi mai ţine ighemoniconul şi strigau slugarnic, în de¬văl¬măşie cu neguţătorii şi simbriaşii curţii, de să-şi spargă bojocii. „Firitiseală plină de josnică umilinţă!” îşi zise tînă¬rul, urmărind cu un surîs jumătate dispreţuitor, jumătate înveselit chipurile aprinse de-atîta zel. Trase cu coada ochiului la ispravnic, căruia i se scutura işlicul în cap de strădanie, în¬to¬vă¬răşindu-se cu ceilalţi. Căscă şi el gura, făcîndu-se că ia parte la înflăcărarea obştească dar din gîtlej nu scoase nici un sunet. Hărmălaia se curmă brusc şi-o linişte plină de aştep¬tare se aşternu în curtea largă. În pridvor se ivi un grămătic pirpiriu, care îşi plimbă privirea peste capetele celor adunaţi şi rosti cu trufie: ― Începe mezatul pentru huzmeturile domneşti! Cei doritori de alişveriş, să intre! Iară cei poftiţi de Măria Sa cu alte daraveli, aşişderea! Nu termină bine vorba diacul şi mulţimea dădu năvală pe scări în sus, în¬ghe¬suindu-se, îmbrîncindu-se, fiecare străduindu-se să ajungă cît mai repede. Prinşi în îmbul¬zeală, Calafateanu şi tînărul lui însoţitor se treziră şi ei în sala mezatului. Ispravnicul se strecură către uşa din fund, străjuită de doi ciohodari proptiţi în halebarde. În faţa lor se opri şi păru că se gîrboveşte deodată. Rămase aşa o vreme, cu inima bătîndu-i repede şi parcă simţi cum i se pune un nod în gît. „De nu m-ar apuca taman acu' nădufu-ăla al meu!” gîndi el şi, scoţînd pe furiş un şip de sub caftan îl duse la nas şi trase adînc pe nări. Mirosul înţepător îi făcu bine.