Cărți romantice și de dragoste pdf

Destinul lui Kathleen de Shannon Anderson Capitolul 1 Kathleen McKenna scotocea din ce în ce mai desperată în poşeta ei de seară împodobită cu mărgele. Îşi rezemă fruntea de uşa apartamentului, tânjind zadarnic după chei. Acea poşetă total inutilă nu scosese la iveală decât portofelul, rujul şi un pachet de batiste din hârtie, pe când cheile pesemne că rămăseseră în buzunarul unei jachete sau pe masa din bucătărie. Sheba mieuna jalnic înăuntru, ca şi cum nu mai mâncase de săptămâni, iar Edgar, partenerul ei din seara aceea, îşi zornăia nerăbdător cheile maşinii. — Asta înseamnă că nu mă inviţi la tine să bem ceva? Kathleen se abţinu să-i dea replica dură pe care ar fi meritat-o. Se-ntreba ce-o făcuse să accepte să iasă cu acel individ arogant şi enervant. E adevărat, i se păruse politicos şi fermecător la petrecerea lui Dovey cu o săptămână înainte, dar în seara aceasta, după ce tipul băuse o sticlă cu vin, o făcuse să-şi schimbe total impresia. — Edgar, ţi-am spus că vreau să fiu singură. În plus, se pare c-am băut deja destul. — În aceste condiţii, ar trebui să fii recunoscătoare că te-am condus până acasă. Cred că nu avem decât o singură soluţie, continuă el cu un zâmbet versat. Să mergem la mine. — Mă-ndoiesc, Edgar. Între timp, încerca din răsputeri să găsească o modalitate de a intra în apartament. Familia care locuia la parter era în vacanţă, iar doamna Eisley, proprietăreasa care avea un rând de chei de rezervă, era o octogenară care se culca de obicei la ora opt seara şi care oricum n-ar fi auzit soneria dacă n-avea aparatul auditiv. — Edgar, pot folosi telefonul tău mobil? întrebă ea evitând ca el s-o prindă de umăr. — Renunţă şi vino cu mine. Poţi să-l suni pe proprietar mâine. — Trebuie să-i dau pisicii să mănânce. Telefonul, Edgar, te rog. Împotriva voinţei, acesta scoase telefonul şi i-l dădu. — Pisica n-o să moară de foame o noapte... Mă-ntreb pe cine suni la ora asta. — Prietena mea Ellen are cheile de la apartamentul meu. Cred că e încă la lucru, la cafeneaua New Penny. — Am închis; nu mai puteţi comanda, răspunse în sfârşit Ellen, la al cincilea apel. — Ellen, sunt eu. Kathleen. Am rămas pe dinafară. — Vai de mine! Presupun că şi cheile tale de-acasă sunt încuiate înăuntru, nu-i aşa? — Exact, răspunse ea, încercând în acelaşi timp să evite sărutul cu iz de usturoi pe care Edgar voia să i-l plaseze pe gât. Edgar, lasă-mă, te rog. — Kathleen, ai necazuri? Vrei să chem pe cineva? Poate poliţia? — Nu-ţi face griji, mă descurc. — Durează aproximativ cincisprezece minute ca să închid, douăzeci şi cinci să ajung acasă şi să iau cheile şi încă un sfert de oră ca să vin cu ele la tine. Este îngrozitor de mult dacă individul acela îţi face probleme. — Bine, voi chema un lăcătuş. Vrei, te rog, să te uiţi în Pagini Aurii şi să-mi găseşti unul? — Aşteaptă o secundă. Telefonul păru că se-ntrerupe, timp în care Kathleen trebui de mai multe ori să-i îndepărteze cu forţa mâna lui Edgar din decolteul ei. — La naiba, Edgar, nu-nţelegi că nu mă interesează aşa ceva? — Mai eşti la telefon? E totul în regulă? — Rezist! Spune, Ellen, notez. Luă stiloul scump din aur pe care Edgar i-l întinse şi notă pe dosul palmei numărul pe care Ellen i-l dicta. — În anunţ scrie că e specializat pentru situaţii de genul acesta, când se rămâne pe-afară. Sună-mă imediat ce reuşeşti să intri. Dacă încă n-am ajuns acasă, lasă un mesaj. Dacă nu găsesc mesaj, chem poliţia. — Linişteste-te! Promit să te anunţ. Kathleen sună în grabă la numărul notat pe mână. — Abram – „Lock & Safe”, lăcătuserie. — Bună seara. În anunţul dumneavoastră scrie că rezolvaţi şi situaţii în care se rămâne încuiat afară din casă. — Aşa este. Timbrul vocii lui îi dădu o ciudată stare de nelinişte. — Adresa este strada Etruria numărul 53. — Mă aflu chiar în apropiere. Vin în aproximativ cinci minute. — Mulţumesc, răsuflă Kathleen uşurată, dându-i telefonul lui Edgar. Mulţumesc şi ţie, Edgar. Lăcătuşul trebuie să sosească imediat. Nu mai e nevoie să aştepţi; sunt sigură, de altfel, că abia aştepţi să ajungi şi tu acasă. — Lasă gluma, Kathleen. N-avem nevoie de acest joc al inaccesibilităţii, doar suntem adulţi. — Nu glumesc, ridică ea tonul, de data aceasta alarmată, gândindu-se, în timp ce încerca să iasă din raza respiraţiei lui cu iz puternic de vin şi usturoi, că poate se supraestimase crezând că va putea ţine situaţia sub control. Mă forţezi să fiu nepoliticoasă cu tine. Du-te acasă! În aceeaşi clipă, o prinse cu forţa şi-o ţintui de uşa de la intrare. — Dă-mi drumul! ţipă ea, furioasă din cauza neputinţei de-a se elibera din strânsoarea trupului lui masiv. — Deranjez? se auzi o voce gravă. — Cine dracu’ eşti? întrebă Edgar, întorcându-şi faţa congestionată. Kathleen profită de acel moment pentru a-l împinge cu putere, aproape dezechilibrându-l, apoi coborî în fugă jumătate din trepte înainte de a-l privi pe necunoscut. Când în sfârşit se uită la el, simţi nevoia să se sprijine de balustradă. Era un bărbat înalt, cu păr blond cenuşiu tuns scurt şi ochi verzi ca de pisică. Trăsăturile feţei erau dure şi ascuţite, cu o umbră aurie de barbă nerasă de câteva zile. Privirea lui pătrunzătoare o făcu să tremure. — S-a întâmplat ceva? întrebă el cu răceală, observând c-o pusese în încurcătură — Nu... în afara faptului că nu pot intra în casă. În rest, totul este în regulă. — Sunt aici ca să vă ajut. Străinul purta o jachetă din piele neagră. Simţind mirosul de piele, Kathleen îşi aminti ce excitaţie puternică îi producea acesta şi simpla conştientizare a acestui fapt îi paraliză acea parte a creierului care ar fi trebuit să-i comande în mod normal exprimarea câtorva cuvinte de mulţumire. Nu se putea gândi decât la cât de bine arăta individul îmbrăcat astfel. În acelaşi timp, se scutură plină de repulsie pentru a îndepărta mâna lui Edgar de pe umărul ei. Apoi. celălalt bărbat întinse mâna spre ea, apucând-o cu o strângere caldă şi fermă şi dându-i o senzaţie de ameţeală. — Mă bucur că sunteţi aici. — Îmi imaginez, răspunse străinul aruncând o privire spre Edgar. — Dac-ai venit să faci o treabă, atunci începi mai repede, ordonă Edgar. — Edgar, pe el l-am chemat, nu pe tine. Poţi să pleci. Noapte bună. — Şi să te las singură cu el? Întrebând-o, o prinse iar de braţ. — Ia-ţi mâinile de pe ea. — Cine te crezi să-mi vorbeşti aşa? — Edgar, du-te acasă. — Ca să rămâi singură? Cu el? — Doar eu l-am chemat, ca să mă ajute să intru. — Da, dar poate fi un ucigaş; chiar are figură. — Ai auzit ce-a spus doamna. Dispari. Deodată, lăcătuşul deveni o prezenţă ameninţătoare, iradiind o forţă nebănuită. Edgar îl privi lung, cu faţa congestionată la baza căreia îi pulsa nervos o venă, apoi coborî scările cu pas apăsat, trecând pe lângă ei. De jos, se mai întoarse totuşi o dată, străfulgerând-o pe Kathleen cu o privire plină de mânie. — Asta te excită? Necunoscuţi de pe stradă? Credeam că ai mai mult gust, mai mult discernământ, că eşti mai rasată. — Pleacă, Edgar. — E o chestiune de onoare să-i trag un pumn pentru felul în care vorbeşte unei doamne în prezenţa mea. E suficient să-mi spui un singur cuvânt. — Nu ştiu dacă glumesti sau nu, dar nu mi se pare deloc amuzant. Dacă vreau ca un bărbat să primească un pumn, i-l trag eu însămi. În plus, am avut deja destule neplăceri pentru o seară. — Da? Kathleen simţi un fior de groază. Se-ntoarse şi-l privi cu ochii larg deschişi. Doamna Eisley era foarte surdă; în întunericul aproape de nepătruns al nopţii, mirosul de piele emanat de jacheta lui se insinua ameţitor. — Fii liniştită, sunt un gentleman desăvârsit. Nu voi face nimic din ceea ce nu vrei. Zâmbetul lui îi transfigură pur şi simplu chipul, îndulcindu-i expresia cu o gropiţă pronunţată. — Ce vrei să spui? — Vreau să spun ca voi face orice doreşti; de exemplu, să deschid uşa de la apartament. În definitiv, de asta m-ai chemat. Kathleen roşi penibil. Ce se-ntâmpla cu ea? Doar nu putea fi atrasă de un astfel de individ, doar pentru că purta o jachetă din piele. Nu intra în planul ei şi nu se încadra în listă. — Apartamentul meu este la etajul al treilea. Porni imediat să urce scările, lucru pe care-l regretă aproape instantaneu ştiindu-l în spatele ei, liber să-i examineze rochia îndrăzneaţă şi dunga ciorapilor. Se opri în faţa uşii ei şi-ncepu automat să caute cheile, până când îşi aminti, stânjenită, de ce se afla acolo. — Relaxează-te, spuse el blând, îngenunchind în faţa uşii şi-ncepând să lucreze. După doar câteva secunde, deschise uşa. Kathleen intră şi aprinse lumina, sperând că poate astfel vraja se va destrăma. — Intră. Sper că accepţi cecuri; nu prevăzusem această cheltuială. — Da, e-n regulă. Kathleen se opri să privească umită cum Sheba se freca sinuos de picioarele străinului, mirosindu-i conştiincios cizmele din piele neagră. Sheba era o pisică extrem de snoabă: nu se atingea niciodată de vreo persoană necunoscută şi lăsa urme adânci de gheare pe mâinile oricui ar fi făcut imprudenţa de-a încerca s-o ia în braţe. — Să nu te deranjeze. — Îmi plac pisicile. — Adevărat? Ultimii ei doi prieteni erau alergici la pisici în general şi cu atât mai mult la Sheba, acel ghem pufos care împrăştia păr peste tot. — Sigur. Întotdeauna m-am înţeles bine cu pisicile. Sheba confirma torcând tare, ca răspuns la mângâierile mâinilor lui mari şi aspre. — Trebuie să-ţi plătesc. Te rog să-mi spui care e onorariul şi dacă accepţi cecuri. — M-ai mai întrebat. — Şi-ai răspuns? — Da, am spus că accept cecuri. — Şi onorariul? — Pe cec este scris şi numărul tău de telefon? — Nu, dar. La ce îţi trebuie? — Ca să te invit în oraş. Îşi plimbă privirea încet de-a lungul corpului ei, zăbovind asupra buzelor. Un fior o străbătu, făcând-o să se crispeze. — Credeam că discutăm o afacere. — Asta şi facem, dar s-a întâmplat să te invit în oraş chiar în mijlocul discuţiei. — Să ne limităm la afaceri. Cât îţi datorez? — Păi... depinde de client. — Cum adică? — Uite, dacă m-ar fi chemat individul acela. Cum îl cheamă? — Cine? — Prietenul tău. Ticălosul cu Jaguar roşu. — Ah, la el te referi. Edgar Thornton Hamilton al treilea. — Da. Dacă era vorba despre Edgar, aş fi umflat preţul cât m-ar fi lăsat conştiinţa şi i-aş fi cerut banii înainte de a deschide uşa. — De ce? — Pentru că-şi putea permite. Şi mirosea ca un butoi. Şi nu mi-a plăcut să-l văd atingându-te. De fapt, nici nu i-aş fi deschis uşa. Te-aş fi luat, te-aş fi urcat în camioneta mea şi te-aş fi dus în bârlogul meu. — Încetează! reuşi ea să spună, cu răsuflarea tăiată. Ceea ce spui este total deplasat. — Nu mă lua în seamă. Încerc să trag de timp. — Cu neruşinare. Cât îţi datorez? De data aceasta luă carnetul de cecuri şi-l deschise, pregătindu-se să scrie. — Dar, imediat ce-mi vei completa cecul, va trebui să merg acasă, spuse el cu voce blândă, continuând s-o mângâie pe Sheba. — Ce-ţi pasă cum s-a purtat Edgar? Nu mă cunoşti. — Nu ştiu de ce m-a deranjat atât de mult. — Domnule Abram, să nu mai pierdem timpul; spune-mi cât îţi datorez. Inima îi bătea cu putere şi faţa îi ardea. Era furioasă pe modul prostesc în care fiecare fibră a corpului ei reacţiona faţă de acest individ total nepotrivit pentru ea; individ nepotrivit, dintr-o categorie nepotrivită, cu o jachetă nepotrivită. — Spune-mi Reid. Îmi dai numărul de telefon? — Nu-nţeleg de ce insisti atât. — Poate ajungem la o înţelegere. — Ce insinuezi? De data aceasta, vocea îi tremura de indignare. — Nimic insultător. — Sper. Domnule Abram, îţi apreciez interesul măgulitor, dar prefer să nu fiu constrânsă de un străin. Această situaţie mă irită. Te rog să-mi spui onorariul. E deja foarte târziu. — Fără număr de telefon? — Fără. — N-am vrut să te jignesc. — Spune o dată, domnule Abram. — O sută douăzeci. Kathleen rămase o clipă cu gura căscată într-o expresie de uimire mută, apoi trânti stiloul şi începu să vocifereze, indignată. — Asta e tâlhărie la drumul mare! — Cel puţin, nu ţi-am cerut plata înainte. — Nici n-ai fi putut! Carnetul de cecuri era încuiat înăuntru. — Sunt un tip practic. — O sută douăzeci este enorm. — Îţi propun o afacere. Încuietoarea de la uşă e foarte precară. Angajează-mă s-o înlocuiesc cu una mai bună. Piesele, manopera, plus serviciul din seara asta, pentru două sute. E o afacere grozavă. — Oportunist ticălos! — Bine, o sută optzeci – piesele şi manopera. Jur că n-ai să regreţi. — La dracu’ cu tine! — Nu te înfuria. Uite, renunţ la taxa de deplasare. — Cred c-o faci dinadins ca să mă enervezi. — Poate. Blana de un alb sclipitor a pisicii contrasta puternic cu jacheta lui ponosită din piele. Imaginea lui Reid Abram mângâind-o languros pe Sheba îi devasta deopotrivă simţurile şi raţiunea. La limita suportabilului, Kathleen se grăbi să completeze carnetul de cecuri. — Conversaţia aceasta durează deja de prea mult timp. Pe cine să trec ca destinatar? — Abram – „Lock & Safe” – lăcătuserie. — Mâine mă voi interesa de tariful practicat în mod normal pentru un astfel de serviciu. — Chiar te rog. — Şi dacă voi constata c-ai încărcat în mod exagerat nota de plată, voi reclama. — Perfect, veni încuviinţarea din partea lui, cu un timbru catifelat şi inflexiuni provocatoare ale vocii. După aceea, sună-mă la orice oră din zi sau din noapte, să-mi spui ce ticălos sunt. — Ia-ţi afurisitul ăsta de cec şi ia-ţi mâinile de pe pisica mea. — Bine, dar îi place atât de mult. — Nu vreau să mai aud nimic. Ce noapte! Întâi Edgar, apoi tu. — În niciun caz nu sunt ca Edgar. — Afară! Kathleen deschise uşa şi Reid Abram ieşi păşind agale, îndesând cecul în buzunar. Tare mult o tenta să-l împingă pe scări în jos, doar ca să-l vadă rostogolindu-se, sau să verifice dacă e chiar atât de solid precum părea. — Mă placi mai mult decât pe Edgar, recunoaşte. — Nu recunosc nimic. — Ştii, e adevărat ce-am spus despre sistemul tău de încuietori. — Cât m-ar costa să montez o închizătoare pe care să n-o poţi deschide? — Draga mea, te-ar costa pur şi simplu o avere. Vocea blândă, catifelată cu care îi răspunse şi zâmbetul seducător care-i lumina faţa o făcură pe Kathleen să simtă un gol în stomac. Închise repede uşa în urma lui şi rămase acolo, cu răsuflarea tăiată, atentă să-i audă paşii. Nu auzi nimic. Se uită prin vizor: dispăruse. Era ciudată dezamăgirea ce o cuprinse. Sub impulsul momentului, deschise puţin uşa să privească. Nimic. O deschise mai mult. Da, era acolo, la jumătatea scărilor. „Închide repede uşa”, insista cu desperare eul ei raţional. „Doar nu vrei să te surprindă uitându-te după el”. Va crede că te interesează şi că doar te prefaci încercând să pari inaccesibilă. De fapt, nu te interesează; chiar deloc. Închide uşa”. Dispăru pentru o clipă în întunericul aleii. Apoi, reapăru, se opri, se întoarse, îi zâmbi, se urcă în maşină şi, înainte de a pleca, îi mai făcu odată cu mâna. Kathleen rămase îngrozită; tocmai făcuse una din cele mai mari prostii din viaţa ei de femeie adultă. Apoi, îşi dădu seama că suna telefonul, aşa că se repezi să răspundă, lăsând orice alt gând deoparte. — Kathleen, eşti acasă? se auzi vocea plină de îngrijorare a lui Ellen. — Sunt aici, linişteste-te. Totul este în regulă. — Ai scăpat de prietenul acela? — Cu puţin ajutor, da. — Ce fel de ajutor? — Ah, nu mare lucru. Venise lăcătusul şi Edgar se comporta ca un măgar, dar am scăpat de el. Lăcătusul şi cu mine l-am convins să plece. Asta e tot. — Mi se pare ceva ciudat în vocea ta. — Nu ştiu... Mi-a cerut o sumă foarte mare. Pe de altă parte, m-a invitat în oraş. — Ţi-a încărcat nota de plată, apoi te-a invitat în oraş? — Nu, invers. De fapt, mi-a cerut numărul de telefon, eu n-am vrut să i-l dau şi apoi a încărcat nota de plată. — Te-a taxat pentru că l-ai refuzat? — Cum naiba să ştiu, Ellen? — Calmează-te. Atâta doar că pari mai degrabă tulburată decât supărată şi nu-mi amintesc să te fi tulburat vreun individ de mult timp. De fapt, de când ai întocmit lista aceea. Kathleen oftă, închizând ochii. — Ellen, să nu mai discutăm despre asta. — Spune-mi un singur lucru. Era un tip atrăgător? Kathleen tăcu. — Înţeleg, era atrăgător. — Nu are nicio importanţă. Este total nepotrivit. Este exact opusul lui. — Este uimitor că reuşeşti să ai atât de multe întâlniri, când lista aceea este atât de exclusivistă. — Ellen, să nu mai discutăm despre acest subiect acum. — Dar marţi, la prânz? Sunt liberă. — Perfect. Mulţumesc pentru toată grija pe care mi-o porţi. — Ştii că îţi sunt mereu alături. Noapte bună. Kathleen se aşeză pe canapea, oftând. Sheba sări imediat în braţele ei, acoperindu-i rochia de seară, marca Diego Della Valle, cu păr. Mângâind-o, îşi aminti de mâinile lui Reid. Cu trei ani în urmă, i-ar fi dat imediat numărul de telefon, ba chiar nu s-ar fi mişcat de-acasă până n-ar fi sunat-o. În niciun caz acum n-ar mai proceda aşa. Hotărâse să fie practică, indiferent cât de greu i-ar fi. Slăbiciunea ei pentru tipi seducători care purtau jachete din piele neagră şi conduceau motociclete îi adusese suficiente necazuri. Indivizii de acest fel ajungeau întotdeauna să locuiască la ea fără să plătească nimic, să-i golească frigiderul, să-i încarce nota de plată la telefon, să împrumute bani de la ea şi să nu-i mai restituie niciodată, să-i folosească maşina până o stricau. Se întâmplase de trei ori acelaşi lucru: mai întâi cu Jimmy, apoi cu Lenny şi în cele din urmă cu Max. Prin urmare, mai întâi cu Renaultul ei, apoi cu Wolkswagenul şi în cele din urmă cu Mazda. Agentul ei de asigurări începuse să facă remarce insultătoare la adresa gustului ei în privinţa bărbaţilor. Îşi aminti, de asemenea, ziua în care, întorcându-se acasă, găsise unsprezece motociclişti îmbrăcaţi în costume din piele, veniţi direct dintr-o călătorie lungă, bând tequila în bucătăria ei – desigur, prietenii lui Greg. Îi reveni în memorie şi seara aceea îngrozitoare în care descoperise că Shep ascundea droguri în podul ei. Niciunul din iubiţii ei nu avusese vreo slujbă, vreo maşină decentă şi nici nu împărtăşise visurile ei de-a se înconjura de frumuseţe, eleganţă, cultură. Era ca o ironie a sorţii. Indivizii de care se îndrăgostise, urmându-şi instinctul, duceau în mod inevitabil la dezastru, inimi frânte, faliment. Nu avea să mai lase ca astfel de lucruri să se întâmple. Se hotărâse să-şi schimbe modul de viaţă. Găsise o slujbă care-i plăcea foarte mult în cadrul administraţiei unui muzeu şi voia să se implice în artă, muzică, dans, teatru. Cât despre dragoste, trebuia să caute o anumită categorie de indivizi. Întocmise în cele din urmă o listă cu condiţiile pe care bărbaţii cu care avea să iasă trebuia să le îndeplinească: o anumită categorie de venit, o anumită marcă de maşină, preferabil Mercedes sau BMW, cel puţin două diplome universitare, buni cunoscători de politică, economie, filosofie, capabili să comenteze lucrările lui Milton, Michelangelo şi Monet; capabili să facă diferenţa între brânzeturile franţuzeşti şi cele italienesti. Şi mai presus de toate, bărbatul ideal trebuia să-i iubească pisica. Nu era imposibil să-şi atingă ţelul. O mulţime de alte femei reuşiseră. În definitiv, era la fel de uşor să te îndrăgostesti de un bărbat bogat, ca de unul sărac. În trei ani de zile, întâlnise mulţi bărbaţi, dar niciunul nu corespundea standardelor ei. Era adevărat, înainte de a te întâlni cu Făt Frumos, trebuia să săruţi o mulţime de broaste. Numai că se plictisise să mai sărute broaste. Voia să-l sărute pe Reid Abram. Nu. Reid Abram nu era pentru ea. N-avea nevoie de un individ îmbrăcat cu jachetă din piele şi încălţat cu cizme, care-i ceruse un preţ exagerat, care încercase să-i afle numărul de telefon ca un necioplit şi care-şi câştiga existenţa deservind apartamente noaptea. Nu, categoric, nu era pentru ea. Ideea aceasta o deranja, totuşi, extrem de mult.

Capitolul 1 La Valley Rubber se începea devreme. Foarte devreme. Aşa că, atunci când era de serviciu dimineaţa, Sue se strecura afară din casă, în vârful picioarelor, pentru a se sui pe ciclomotor şi a se duce la muncă. În acea zi de luni, din luna mai, coborând scara pe furiş, se înfioră. Un vânt tăios, nepotrivit pentru acest anotimp, sufla peste vale. Puţin încurajatoare, prognoza meteo anunţase că nu trebuie să se aştepte să se domolească. Cu un aer gânditor şi un pachet de scrisori în mână, gazda lui Sue, Verena Cole, se afla în mijlocul holului. — Am fost mai rapidă decât dumneata, astăzi! remarcă aceasta veselă. Aşteptam corespondenţa. Arătă cu un deget numeroasele plicuri, înainte de a le face să dispară în buzunarul adânc al capotului roz. — Anunţul meu a avut succes. Voi avea dificultăţi în alegere, pentru a o înlocui pe domnişoara Garstin. Sue rămase nemişcată, cu mâna pe balustradă. — Domnişoara Garstin ne părăseşte? — Da. Nu-i mare pagubă. Hm! Pun ceainicul pe foc. Îţi pregătesc micul dejun. Măcar o dată. Când nu se simţea în largul său, Verena Cole, îşi economisea cuvintele şi adopta un stil telegrafic, punctat cu expresii de neînţeles şi cu explicaţii de prisos. Mai mult pe ton de declaraţie, decât de întrebare, Sue murmură: — Din cauza mea pleacă de aici. Verena îşi muşcă buzele şi încuviinţă scurt. — Aşa se pare. — Am auzit-o de aici, făcu Sue, imitând automat timbrul nazal al celei în cauză: „Ea sau eu, alegeţi!” Aşa este? Verena, n-ar fi trebuit... — N-ar fi trebuit ce? o întrerupse prompt interlocutoarea sa. S-o las să şantajeze, sau s-o las să plece? — S-o laşi să plece. — Este prea mult! spumegă doamna Cole. Totuşi sunt în casa mea! O împinse fără blândeţe pe Sue spre bucătăria a cărei uşă o trânti cu zgomot. — La naiba cu familia Garstin! exclamă pe un ton de protest, brutalizând prăjitorul de pâine care avea toane. Cu o mimică elocventă, lovi cu palma peste buzunarul foarte umflat de scrisori, care scoase un foşnet caracteristic de hârtie. — Amatorii se înghesuie. Camera nu va rămâne mult timp neocupată. Turnând ceaiul aburind, stăpâna casei se aşeză în faţa celei care locuia în pensiune. Sue ridică o privire uluită spre chipul blajin şi pătat de pistrui. — Ce ţi-a spus cu exactitate? — La ce bun! se eschivă Verena vârând cu brutalitate linguriţa în borcanul cu marmeladă care se clătină sub soc. — Presupun că domnişoara Garstin a făcut aluzie la persoana „scandaloasă” pe care persisşti s-o adăposteşti sub acoperişul dumitale, bâigui Sue, stacojie. — N-a îndrăznit! S-a mulţumit să remarce că reputaţia sa fusese pătată de această „promiscuitate”, de interogatoriile „indecente” pe care i le impuseseră reporterii în căutare de amănunte „dezgustătoare”. Iartă-mă, Sue. Citez. Cunoşti limba viperei! „Dezgustătoare!” Adjectivul o făcu pe tânăra fată să tresară. — Ziariştii au hărţuit-o şi pe ea? — Evident! exclamă repede Verena. Acum o lună, erai în toate cotidianele, Sue. Povestea ruperii logodnei cu Johnny Dacre, chiar înainte. Cu un aer încurcat, doamna Cole lăsă fraza în suspensie. — Ca şi când puteam bănui că Johnny va muri pe circuitul de la Sardoux. Verena îi adresă interlocutoarei o privire plină de reală compasiune. — Pune-te în locul lor, Sue. Johnny a ţinut întotdeauna prima pagină a ziarelor şi asta încă de la începutul carierei sale de pilot. În consecinţă, când a avut loc acel accident mortal – după ce mărturisise înainte de a urca la volan că nu era în cea mai bună formă, femeia vieţii sale redându-i libertatea – despărţirea voastră a luat proporţii previzibile. Şacalii din media nu puteau să nu exploateze o asemenea poveste interesantă! Un zâmbet subţire, zeflemitor, sublinie acest enunţ duşmănos. — Erau reuite toate ingredintele pentru ca presa de senzaţie să umfle evenimentul. Până la numele dumitale de familie! Gândeşte-te, Nichtingale! în plus, când au aflat că eşti infirmieră, ca celebra dumitale omonimă, a fost un delir! Imaginează-ţi soarta care ar fi fost rezervată unui medic implicat într-un fapt divers şi care ar fi avut prostul gust să se numească Schweitzer! îmi imaginez deja titlurile ademenitoare: „Ce făcea, la miezul nopţii, doctorul Scheitzer?” Brr! Cu neputinţă să te gândeşti la asta, îţi stă inima în loc. Sue schiţă o grimasă de dezgust. — Încăpăţânarea dumitale de a tăcea în legătură cu motivele acestei despărţiri, a făcut restul: hoarda s-a aruncat asupra dumitale cu apetitul unui câine înfometat, care se năpusteşte asupra primului os întâlnit. Sue! Ţi s-a răcit ceaiul. Şi pâinea prăjită? Nu mănânci nimic. Tânăra fată începu să mestece, în mod reflex o bucată de pâine cu unt. — I-am spus clar domnişoarei Garstin, că n-ai de dat nimănui socoteală, izbucni Verena. — Oh, mulţumesc! spuse Sue în şoaptă. — Nu-mi mulţumi, protestă gazda, prefăcându-se ursuză. I-am ţinut limba în frâu, atâta tot. Dacă domnişoara Garstin se simţea atinsă în onoare, sub pretextul că dormi în camera învecinată, să plece. Nu eu o voi reţine! — Ar fi trebuit să-mi vorbeşti despre asta, pentru că. Sue se întrerupse, înghiţi cu greu şi mărturisi: — ...cred că şi eu te voi părăsi. — Pentru a merge unde? — Departe. Demisionez de la Valley Rubber. — De ce? Credeam că noul dumitale patron va sosi astăzi? adăugă Verena fără tranziţie. Cu nasul în jos, Sue îşi privea tartinele. Imaginea succesorului domnului Parker – responsabil fricos şi chiţibuşar al serviciului personal, recent ieşit la pensie – îi apăru brusc în faţă. Glenn Fraser o surprinsese în mod plăcut. Cu statura atletică şi chipul energic, avea totul pentru a reda viaţă unui departament care căzuse într-o monotonie de rutină. — Este exact, acceptă Sue. Intenţionez să-i prezint demisia în această dimineaţă. Înţelege-mă, Verena. Nu pot continua să lucrez la uzină. Relaţiile pe care le avea Johnny cu această întreprindere. — Ce relaţii? izbucni Verena, ridicând furioasă o sprânceană. — Sir Alaric era sponsorul său. Succesele lui Johnny asigurau o publicitate meritată pneurilor produse de firma sa. Dar nu este numai asta. Sir Alaric îl considera protejatul lui. Cât despre muncitori, pur şi simplu îl adorau. Sue se încovoie tristă, cu bucata de pâine neterminată în mână. — Privirile pe furiş, tăcerea lor. Nu este de suportat să te simţi vârât astfel în carantină. — Imaginaţia îţi joacă feste! protestă Verena. — Poate. Asta nu înseamnă că această ostilitate surdă nu mă consumă. Şi apoi, mă aflu într-o situaţie extrem de incorectă. Faţă de sir Alaric şi soţia sa, de exemplu, cărora Johnny m-a prezentat. Mă îndoiesc că văd cu ochi buni prezenţa mea în uzină. — Dacă era cazul – sunt sigură de asta – sir Alaric n-ar fi îndrăznit să ţi-o aducă la cunoştinţă. Părul blond flutură în jurul frunţii frumos bombate a lui Sue. Ea scutură din cap. — Prefer să i-o iau înainte. M-am hotărât. Aşa că, dacă ai putea-o convinge pe domnişoara Garstin să rămână. Verena se ridică brusc şi, cu buzele strânse, într-un puternic zgomot de veselă strânsă, declară ferm: — Dacă încerci să-mi dictezi comportamentul, îţi pierzi timpul, tânără fată. Nu voi considera liberă camera dumitale, decât când îţi vei închide valizele. Cât despre domnişoara Garstin, ţi-am spus deja, n-o reţin. Ai înţeles? Cu un gest hotărât, scufundă ceştile murdare în apa cu clăbuc. Un zâmbet slab, deşi recunoscător, se schiţă pe buzele palide ale lui Sue. — Am înţeles, reluă ca un ecou. Dar nu-mi voi schimba părerea. *** În lumina pală a dimineţii de mai, muncitorii se îndreptau cu sutele spre uzinele lor. Timp de două decenii, Valley Creadon – mic târg liniştit din vest – se transformase într-un complex industrial înfloritor, în care Valley Rubber constituia una dintre cele mai frumoase bijuterii. Recent modernizată, uzina realiza o cifră de afaceri mai mult decât onorabilă şi angajase aproximativ trei mii de persoane. Cocoţat pe malul nordic al Creadului, High Creadon – cartierul rezidenţial – păstra distanţa. Sue nu se gândise niciodată să muncească într-o zi la Valley Rubber. Cu atât mai puţin îşi imaginase că Greycourts, casa în care se născuse şi în care fratele său Lance îşi instalase cabinetul veterinar, putea să cadă în mâinile acestei firme. Când, într-o dimineaţă de iarnă, Lance murise în urma unei căderi de pe cal, pe un drum cu polei, colonelul Nightingale fu obligat să cedeze clientela fiului său unui confrate care se afla în acelaşi timp în fruntea proprietăţii. Colonelul rămăsese văduv când Sue avea de-abia cincisprezece ani. Închirie un bungalou modest, la Valley Creadon, în care trăi în mod meschin până la moarte, care surveni în anul în care Sue era în stagiu la C.H.U. Din Spa. Câteva luni mai târziu, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, obţinea diploma de infirmieră de stat şi hotăra să lucreze în industrie. Din întâmplare, zări într-un ziar o notiţă despre vânzarea Greycourtsului, firmei Valley Rubber Ltd. Firma intenţiona să transforme domeniul în centru de petrecere a timpului liber, pentru personalul său. Se vorbea că se va săpa o piscină şi se vor amenaja terenuri de tenis. Lucrările vor începe în scurt timp. Sue primi vestea cu o anumită uşurare. Tatăl său nu va vedea ciocanele demolatorilor abătându-se asupra pietrelor încărcate de amintiri. Cât despre ea, nu va mai suferi chinul de-a constata că locuinţa strămoşească va cădea pradă timpului, cât şi vandalilor. O neaşteptată dorinţă de a revedea acel loc drag, puse stăpânire pe ea. În urmă cu optsprezece luni, într-o sâmbătă întunecată de noiembrie, privise aşadar împrejmuirea ostilă a antreprenorilor. Aleea centrală devenise o crevasă, peluzele erau acoperite cu utilaje ameninţătoare. Şefii de şantier se instalaseră. Goana după câştig putea începe. Cu lacrimi în ochi, Sue o luă la fugă, luând-o pe una dintre scările de piatră care, în High Creadon, constituiau tot atâtea scurtături ce permiteau coborârea spre râu. Dusă de elan, ratase o treaptă, alunecase pe un covor vâscos de frunze putrezite şi aterizase la picioarele lui Johnny Dacre. Repede, acesta îi întinse o mână pentru a o ajuta şi-i adresă un zâmbet irezistibil, căruia ea nu-i rezistă. Johnny se întoarse din drum, pentru a o însoţi. Sue îl recunoscuse imediat. Ziarele publicaseră cu regularitate fotografia pilotului la volanul bolizilor să-i succesivi. La capătul plimbării şi a disperării sale, Sue se află curând pe cale să-i dezvăluie numele său. — Nu vă neliniştiţi, o calmase el, pe un ton degajat. Îl cunosc foarte bine pe sir Alaric. De altfel, locuiesc acum la el. Vreţi să-l întâlniţi? Este uşor. Până atunci, ce aţi spune de o ceaşcă de ceai? Sue acceptase. Autocarul care o adusese la Spa, nu pleca decât peste o oră. Se instalară şi discutară. Cu o grabă pe care ar fi considerat-o inacceptabilă la altul, Johnny întinse blând mâna spre ea, atingându-i uşor cu un deget tâmpla dreaptă, tâmpla stângă, apoi bărbia. — Triunghiular, rosti cu seriozitate. Ciudată faţă. Atât de frumoasă, atât de fină. O adevărată mică inimă. Sue îşi simţi pulsul accelerându-se discret, dar nu spuse niciun cuvânt. Acestei prime întâlniri îi urmară repede altele. Johnny îi făcea curte pe faţă. O voce interioară o îndemna pe Sue la prudenţă. Dar cum să reziste acţiunii dusă repede de Johnny, care pregătit de luptă, pornise la atac? Mai târziu, Sue se duse să-şi caute de lucru. Nimic nu trebuia s-o împiedice să-l vadă pe Johnny, atâta timp cât era în Valley Creadon. Îi fu prezentată lui sir Alaric Chase care-i inspiră imediat simpatie – ca şi celei de-a doua soţii seducătoare, Sybil, care nu-i inspiră nimic pozitiv, în acel moment. Când sir Alaric îi oferi postul de infirmieră, care era vacant, la centrul medical din Valley Rubber, îl acceptă cu entuziasm. Toate acestea se petrecuseră la începutul ultimei primăveri. Johnny plecă să facă un stagiu de nouă luni, pentru a testa o nouă maşină. Sue nu-l însoţi. Rămânea departe de circuite, refuzând să-l vadă alergând. De Crăciun, se logodiră foarte oficial. Johnny petrecu aproape toată primăvara la Brynston Place, la sir Alaric, unde stabiliseră că vor celebra nunta, în toamna următoare. La începutul lui aprilie, Johnny se duse la Londra, pentru a participa la o emisiune televizată, pe care Sue o urmări cu o plăcută emoţie. A doua zi dimineaţă, zâmbindu-i poştaşului, era departe să bănuiască ce se ascundea în plicul banal pe care i-l întinse. „C. Cea dragă”, citi Sue, cu ochii rotunjiţi de uimire. Scrisoarea era scurtă, banală, dar explicită. Sue se simţi albindu-se la faţă. Oare ce ar spune „C. Cea dragă” primind o scrisoare destinată „Inimioarei?” Johnny se întoarse din capitală a doua zi seara. Fără o vorbă, cu un gest pe care Sue îl considera inevitabil melodramatic, îi întinse biletul, îl văzu citindu-l şi pălind. Avu bunul simţ să nu nege şi-i propuse lui Sue să-i redea libertatea. Dezolat, recunoscu că „C. Cea dragă”, o înlocuise de un anumit timp pe „Inimioară” în afecţiunea sa. Situaţia era mai mult decât delicată, deoarece „C” era căsătorită. Johnny o făcu pe Sue să jure că va ţine secretă cauza despărţirii lor. Oare cum ar fi putut ea să prevadă consecinţele unei asemenea promisiuni? O săptămână mai târziu, Johnny murea în probele de pe circuitul de la Sardoux, iar Sue se afla pradă răutăţii publice. Că nişte străini se amestecau în viaţa sa personală, făcând-o publică, fusese cu siguranţă o suferinţă, dar interesul li se toci relativ repede. Ceea ce-o rănise în special şi încă o mai rănea – după cum îi explicase Verenei – era ostilitatea latentă a prietenilor şi cunoştinţelor fostului logodnic. Toate acestea pentru că, victimă a cuvântului dat, nu se putea disculpa fără a pune în cauză o misterioasă necunoscută, a cărei reputaţie fusese de acord s-o apere. La puţin timp după angajarea la uzină, Sue înţelese că ceea ce se aştepta de la o infirmieră în mediul industrial, era să fie polivalentă. Pacienţii nu veneau numai pentru a-şi trata arsurile, sau entorsele. Veneau foarte des cu probleme personale sau de familie. „În această meserie”, îi mărturisise colega sa Cora Barent, „trebuie să fii în stare să joci toate rolurile: asistentă socială, consilier conjugal, psiholog”. După moartea lui Johnny, nu i se mai destăinuiau lui Sue, în timp ce continuau să i se plângă Corei. Sue văzu în această bruscă discreţie o formă de discriminare. Personalul din Valley Rubber alesese acest mod de a-i arăta dezaprobarea. Ca pentru a face şi mai urâcioase aceste presupuneri, acea dimineaţă de luni se desfăşură în cea mai posomorâtă izolare. Din fericire, avea de verificat stocurile de pansamente şi medicamente! Pe neaşteptate, ţârâitul telefonului o întrerupse din această sarcină de rutină. Sue recunoscu înfiorată vocea tonică a lui Glenn Fraser. — Domnişoara Nightingale? Puteţi veni în biroul meu? Mai întâi, o întrebare: care este procedura obişnuită când trebuie să lipsiţi şi să lăsaţi infirmeria pustie? — Îi cer centralistei să-mi transmită înştiinţările în serviciul unde sunt chemată. — Ei bine, faceţi-o. Vă aştept. Această convocare venea la fix. Cu prima ocazie, îi va putea prezenta demisia celui în drept. Ciocăni nervoasă la uşa noului patron. O placă făcea cunoscut cu caracter îngrijit: „Glenn Fraser. Serviciul Personal”. Ocazia aşteptată nu întârzie să apară. La capătul unei expuneri frapante referitoare la normele de pensionare, dinamicul înlocuitor al ştersului domn Parker, îi ceru părerea. — Aceste baremuri noi vor întruni sufragiile tuturor, conveni Sue roşind. Din nefericire, eu nu voi mai fi aici pentru a vă ajuta să le puneţi în practică. Demisionez. În tăcerea grea care se lăsă brusc în încăperea luminoasă, se putea auzi remarca: — Iată o veste dezolantă. Şi eu care mă bazam atât de mult pe dumneavoastră! Presupun că aveţi motive! — Motive personale! Dacă evenimentele şi-ar fi urmat cursul normal, n-aş fi părăsit compania înainte de a mă căsători. Glenn Fraser aruncă, pe furiş, o privire spre degetul inelar de la mâna stângă a lui Sue. — Vreţi într-adevăr să plecaţi? insistă. — Îndată ce voi încheia preavizul. — De ce? Brutalitatea întrebării o descumpăni. Pentru că tăcea, el reluă: — Am citit şi eu ziarele. Presa nu v-a menajat în ultimul timp. Spuneţi-mi, dacă nu sunt indiscret, aţi găsit un alt angajament? Mai interesant? Mai bine plătit? — Nu, bâigui Sue. Nici măcar n-am început încă să caut altceva. Voi pleca, pentru că nu pot continua să trăiesc aici, unde mă cunoaşte toată lumea. Înţelegeţi cu siguranţă de ce. — Ar trebui? Şi totuşi, vă mărturisesc că nu. Aţi ţinut piept cu toată puterea furtunii, de ce nu continuaţi? — Pentru că-mi este greu să mă prefac că ignor ostilitatea mocnită la adresa mea. Prietenii nu-mi spun nimic, dar tăcerea le este mai elocventă decât un discurs lung. — Le citiţi gândurile? — Aceste lucruri se simt. Le-aţi simţi şi dumneavoastră în locul meu. Maxilarele directorului personalului se încordară. Rosti răspicat şi accentuat: — Dacă aş avea conştiinţa curată, puţin mi-ar păsa de această animozitate confuză şi aş continua să trăiesc la fel ca în trecut. Fără să-mi schimb cu nimic obiceiurile. Înţelegeţi ce vreau să spun? — Da, bâigui Sue în şoaptă. Era prima dată, de la moartea lui Johnny, când cineva îndrăznea să abordeze în mod direct subiectul cu ea. Sue simţi o neaşteptată nevoie de a se destăinui unei persoane înţelegătoare. Respectul pentru cuvântul dat, o reţinu în ultima clipă. — Cred că prezenţa mea aici pune pe toată lumea în încurcătură, mărturisi cu greu. Oamenii mă evită. Se eschivează. — Poate îi impresionează demnitatea dumneavoastră, se hazardă interlocutorul său. Cu siguranţă, ar prefera să vă audă lamentându-vă şi cerşind semne de simpatie. Vreţi să ştiţi care este atitudinea lui sir Alaric în această poveste lamentabilă? Mi-a oferit o versiune a faptelor, neprelucrată şi fără înflorituri. Cred că pot spune, fără să mă hazardez, că respectă motivele care v-au condus la despărţirea de Dacre. Acum, locuiesc la el şi într-o seară am evocat această problemă. Ascultaţi, domnişoară Nightingale, am să vă fac o propunere. Împingându-şi fotoliul, Glenn Fraser se ridică şi, dominând-o cu statura lui înaltă, continuă: — Mai rămâneţi aici şase luni. Şi dacă, după acest răgaz, sunteţi încă hotărâtă să ne părăsiţi, vom regla modalităţile plecării dumneavoastră. Ce spuneţi de asta? Sue îşi muşcă buzele. — Eu. Îmi puteţi lăsa timp de gândire? — Desigur. Reveniţi în. Soneria stridentă a telefonului îi întrerupse fraza. Ridică receptorul. — El însuşi! Este aici. Unde? Imediat. Închise repede şi se întoarse spre vizitatoare. — Un apel dintr-un atelier, în legătură cu un ars. Un anume Close. Sunteţi chemată de urgenţă. Să mergem să luăm trusa medicală, vă însoţesc. Se avântară în mare grabă pe culoar, schimbară direcţia şi ajunseră la serviciul medical. În timp ce Sue aduna repede cele necesare, Glenn Fraser luă o brancardă şi nişte pături. — Sper că s-au gândit să cheme o ambulanţă, făcu Sue, neliniştită. Sosind în atelier, fură literalmente asaltaţi de zgomotul, căldura sufocantă şi mirosurile care provocau greaţă. Un şef de echipă le indică un grup mic, masat în jurul unei persoane care zăcea cu faţa şi braţele complet atinse. Sue se ghemui repede, în timp ce cercul spectatorilor se dădu înapoi. Rănitul clipi din pleoape şi leşină. Sue începu să lucreze, cu dinţii strânşi. — Ce s-a întâmplat? întrebă pe deasupra ei vocea fermă a lui Glenn Fraser. — Şi-a murdărit mâneca de vaselină, reparând un aparat. S-a dus jos să-i ceară lui Jones să i-o cureţe cu benzină. — Dar este absolut împotriva regulamentului! îl întrerupse tăios Glenn. — Da, domnule, fu de acord martorul. Apoi s-a apropiat de Gainham, care-şi manevra aparatul de sudură. Au schimbat două vorbe şi atunci s-a produs incidentul. O scânteie şi hop! halatul i-a luat foc. — N-aveţi extinctoare în apropierea locurilor de sudură? — Ba da, domnule, interveni unul dintre colegi. Chiar Stone l-a stropit cu zăpadă carbonică. Cu un genunchi pe pământ, Glenn Fraser i se adresă infirmierei: — Tocmai s-a adus ceai. Vreţi să-l faceţi să bea o înghiţitură? — Nu, şi-a pierdut cunoştinţa. Ridicând capul, Sue i se adresă şefului de echipă: — Aţi chemat o ambulanţă? Privirea bărbatului o ocoli şi se aţinti asupra trăsăturilor energice ale patronului. — Nu va întârzia, domnule. Glenn Fraser solicită părerea lui Sue. — Credeţi că-l pot transporta, domnişoară Nightingale? — Încercăm. Directivele date de Sue fură urmate întocmai şi în linişte. Se îndreptară în procesiune spre ambulanţa ale cărei uşi larg deschise erau gata să-şi primească încărcătura. Rănitul fu culcat cu precauţie. Pleoapele i se ridicară cu greu şi cu mâna validă o reţinu pe Sue de mâneca halatului alb. — Îmi pare rău, domnişoară Nightingale. M-am comportat ca un mare prost! Mulţumesc. Rictusul apărut pe chipul umflat se transformă într-o grimasă grotescă şi insuportabilă. Bărbatului i se crispă toată faţa şi-şi pierdu din nou cunoştinţa. Cu siguranţă, nu simţi apăsarea liniştitoare a palmei lui Sue pe a sa şi nici nu avu timp să vadă zâmbetul pe care aceasta i-l adresase. Uşile vehiculului se închiseră după cel rănit. Adunaţi ciorchine, colegii săi priviră ambulanţa demarând. — Va trebui anunţată soţia sa, domnule, mormăi şeful de echipă. — Foarte bine, îşi dădu cu părerea Glenn Fraser. Dacă va fi nevoie, îi voi pune la dispoziţie o maşină a uzinei, pentru a se putea duce la căpătâiul soţului. — Mulţumesc, domnule. Ne veţi ţine la curent? Grainham, sudorul, se consumă. — Îndată ce voi avea veşti, vă voi suna. Sunteţi gata, domnişoară? Să mergem. Sue fu însoţită de patron până la infirmerie. După ce promise să-i trimită secretara, aduse el însuşi dosarul rănitului, pentru ca ea să poată nota acolo un raport asupra accidentului. Ca şi când relua cât se poate de firesc firul conversaţiei, spuse brusc: — Ştiu foarte bine de ce vă loviţi în relaţiile de muncă. Şi am avut ocazia să constat că sunteţi apreciată. — Faceţi aluzie la mulţumirile domnului Close? Cred că erau complet impersonale. Le-ar fi adresat la fel de bine domnişoarei Brent, dacă era de serviciu. — Dumneavoastră sunteţi cea căreia îi mulţumea, insistă Glenn Fraser uşor iritat. Nu mă contraziceţi! Se lăsă o tăcere calmă. Sue îşi strânse cu nervozitate documentele, cu degete crispate. — Ei bine, reluă Glenn Fraser cu o notă de provocare în voce, aveţi încă nevoie de un răgaz de gândire? Sue ridică bărbia cu îndrăzneală. — Nu. Vă accept propunerea. Mâna lui Glenn Fraser se aşeză o fracţiune de secundă pe umărul plăpând, pe care-l apăsă imperceptibil. — Perfect! Cred că nu veţi regreta. Capitolul 2 A doua zi dimineaţă, Sue găsi un bilet de la Cora Brent, pus la vedere, pe maşina de scris. „De schimbat pansamentul pe care l-am făcut ieri după-amiază unui tânăr nou. Am consemnat amănuntele şi datele personale în registru”. Adolescentul îi era complet necunoscut lui Sue. Cu privirea îndrăzneaţă, în spatele unui breton în dezordine, acesta scoase un lung fluierat expresiv văzând-o. — Dumnezeule! exclamă. Sunteţi colega domnişoarei Brent? Şi eu sunt din Spa. Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră. Sue se încordă. Clipirea naivă din ochi a tânărului bărbat, zâmbetul copilăresc, o liniştiră totuşi. — Este adevărat că vă numiţi Nightingale? o întrebă el cu o oarecare senzualitate. Doamna cu lampa şi restul? — Este într-adevăr numele meu, acceptă Sue. Dar mă te-am că similitudinea se opreşte aici! De ce te interesează atât de mult ilustra mea omonimă? — La un joc televizat, a fost cineva care a câştigat o carabină povestind tot ce ştia despre această Florence Nightingale. Cu lampa sa, care lumina slab, străbătea câmpurile de luptă, pentru a da ajutor răniţilor. Se pare chiar că, datorită ei, s-a înfiinţat Crucea Roşie, încheie cu mândrie tânărul Arty Cramphorn, umflându-se în pene. O uşoară dorinţă de a pufni în râs puse stăpânire pe Sue, dar se aplecă peste pansamentul înnegrit şi-l scoase pentru a examina palma rănită. — Frumos, nu-i aşa? făcu pe grozavul rănitul. — Cum s-a întâmplat? — O îmbrânceală în timpul pauzei de ceai. Am alunecat pe solul unsuros şi am aterizat pe nişte cioburi de sticlă. Un termos care se spărsese din greşeală. Sper că domnişoara Brent a reuşit să extragă toate fragmentele care se înfipseseră în mână. Nu doresc să mor dintr-o infecţie. — Mi-e teamă că nu ţi se va întâmpla nimic atât de melodramatic, îl ironiză cu drăgălăşenie Sue. Domnişoara Brent şi-a făcut treaba cum nu se poate mai corect. Sue scufundă degetele rănitului într-un lighean cu lichid antiseptic, ordonându-i să le lase acolo câteva clipe şi se grăbi în încăperea vecină, unde pe un pat se odihnea un angajat al serviciului de contabilitate, care suferea de sângerări de nas. La întoarcerea în infirmerie, îl găsi pe Arty exagerat de ţeapăn. În jurul recipientului, o pată umedă şi suspectă îi reţinu atenţia. Arty mărturisi candid că, în lipsa sa făcuse un tur prin încăpere şi încheie firesc: — Aveţi bilet pentru serata de inaugurare a Centrului de petrecere a timpului liber, domnişoară? — Da, consimţi Sue. Şi dumneata? Faţa ca de păpuşă luă o expresie comică, de ciudă. — Nu. — Păcat! îl compătimi Sue. Cum Greycourts nu putea primi trei mii de angajaţi ai uzinei, trebuia să se găsească un mijloc de triere. Tragerea la sorţi este o metodă care dă rezultate. — Ştiu, se lamentă el. La acest joc, am pierdut întotdeauna! — Îţi doreşti atât de mult să mergi acolo? — Îi promisesem logodnicei mele că vom merge, îi explică tânărul, cu un aer posomorât. Un bilet dă drept de intrare la două persoane. — Vă veţi duce acolo într-o zi, făcu Sue pentru a-l consola. Toată săptămâna care va urma inaugurării Centrului va avea loc o operaţiune „uşi deschise”. — Va trebui să se resemneze, aşa îmi închipui, încheie Arty pe un ton trist. Sue termină de bandajat palma pacientului. — Nu uita să porţi mănuşi de lucru peste bandaj şi să vii să te văd mâine. De preferat, de bunăvoie! Ca să nu-ţi trimit somaţii prin telefon. Ai înţeles? — Am înţeles, mormăi adolescentul, revoltându-se de formă, dar, de fapt, încântat că se ocupă atât de bine de el. — Ţine, până nu uit, adăugă Sue pe un ton indiferent, ia ăsta. Ochii căprui se luminară de plăcere. — Dar. Este biletul dumneavoastră, domnişoară! — Primeşte-l, eu nu voi merge la această serată. — Oh! făcu Arty, neîncrezător. Spuneţi asta pentru că m-aţi auzit lamentându-mă. — Preferi să-l rup în bucăţi, sau să-l dau altcuiva? Chipul, încă de copil, se crispă ca urmare a unei lupte interioare. — Adevărat? Nu este pentru a-mi face plăcere? — N-aveam intenţia să asist la gala de deschidere, reluă Sue, rostind vorbele răspicat. — În acest caz, sunt de acord! Accept! Mii de mulţumiri, domnişoară! Cu un zâmbet fericit, tânărul se năpusti spre uşă, abia reuşind să-l evite pe Glenn Fraser, care intra şi dispăru cu zgomot pe culoar. — Ce râvnă de muncă! ironiză Glenn. Credeam că aceste alergări în galop sunt rezervate orelor de ieşire! Cine este? Ce voia? Sue prezentă succint incidentul care-l adusese în vizită pe impetuosul Arty. — Nimic grav, încheie. Mi-ar plăcea totuşi ca, înainte de a se gândi la o îmbrânceală, să se asigure toţi că solul nu este acoperit cu cioburi periculoase! Fraser încuviinţă. — Evident. O fire nebunatică, un sol unsuros, cioburi de sticlă şi iată adunate toate ingredientele ce pot provoca un accident de muncă, altă dată mai serios decât acesta. Am cercetat dosarele, se pare că Valley Rubber plăteşte un greu tribut. — Ar putea fi mai rău, exclamă Sue, cu un aer agresiv. Munca la cauciuc este foarte periculoasă, datorită căldurii la care este supus materialul. — Ştiu, făcu Glenn Fraser împăciuitor. Şi vă previn, am intenţia să lansez o campanie de incitare la respectarea strictă a normelor de securitate. Să luăm cazul domnului Close, cel care s-a ars ieri. — Aţi primit veşti? îl întrerupse Sue cu nerăbdare. — Tocmai veneam să vi le comunic. A petrecut o noapte liniştită şi este în afară de pericol. Medicii sunt foarte optimişti în ceea ce-l priveşte. A scăpat uşor! Dacă ar fi fost puţin mai prudent. În sfârşit, inutil să comentăm. Apropo, făcu Fraser, fără o trecere evidentă, am văzut că sunteţi pe lista celor care au tras bilet pentru serata de inaugurare. Sper că veţi merge acolo? Sue scutură din cap. — Nu. — De ce? Aveţi deja alt program? Sue n-avu curajul să mintă. — I-am făcut cadou biletul tânărului Cramphorn. — Înţeleg, făcu Glenn Fraser serios. Adăugă, gânditor: — Vă gândiţi că acele şase luni vor consta doar în a ponta la uzină? — Nu mă gândeam să particip la mondenităţi, recunoscu Sue, împotriva voinţei sale. — În privinţa asta, vă înşelaţi! exclamă interlocutorul său. Oare nu înţelegeţi că această invitaţie este ocazia visată de a recunoaşte în faţa tuturor că nu pledaţi vinovată într-un proces pe care nimeni n-ar trebui să vi-l intenteze? Sue urmărea cu degetul arătător conturul familiar al maşinii de scris. — Mă consideraţi laşă? se auzi întrebând, cu o voce subţire, pe care nu şi-o recunoscu. După dumneavoastră, ar trebui să înfrunt haita „semenilor” mei, mistuiţi de o curiozitate bolnăvicioasă? — Dumneavoastră sunteţi bolnăvicioasă! exclamă Fraser nemilos. Sue se încovoie vizibil. Remarcând asta, adversarul său adăugă, hotărât să profite de avantaj: — Perfect! Sunt pentru tratamentele şoc! Este timpul să vă stăpâniţi această manie a persecuţiei pe care vă place s-o cultivaţi. Dar pentru a reveni la subiectul nostru, aş reuşi să vă conving să vă reconsideraţi hotărârea? — Da, bâigui Sue. Dar este prea târziu. Ştiţi bine că nu mai am invitaţie. Se lăsă tăcerea. — Este foarte simplu, spuse Glenn Fraser cu cel mai mare calm. Însoţiţi-mă. — Eu. Rămase Sue cu gura căscată. Să vă însoţesc? — De ce nu? Instinctul îmi spune că exageraţi ostilitatea îndreptată împotriva dumneavoastră. M-am grăbit să-mi formez o părere în privinţa asta. În plus, pentru debutul meu în societate, mi-ar plăcea să fiu sprijinit de cineva pentru care acest microcrosm nu are secrete. La ce oră pot trece să vă iau şi de unde? Această întrebare directă înlătură ultimele ezitări ale lui Sue. Dându-i adresa, se întrebă vag, de ce, pentru prima dată de la dispariţia tragică a lui Johnny, încerca sentimentul că i se luase o greutate de pe inimă. *** În general, Sue mânca de prânz la cantină, ceea ce-i permitea să fie acasă la ora două şi jumătate. În acea zi, având de făcut cumpărături, se întoarse cu o oră mai târziu faţă de programul obişnuit. Mare-i fu mirarea, când observă la cotitura bulevardului o anumită maşină lungă, parcată în faţa casei gazdei sale. Un fior de teamă o străbătu, când coborî de pe motoretă. Oare ce făcea aici Sybil Chase? Aceasta părăsi scaunul şoferului şi trânti portiera cu putere. — Trebuie să-ţi vorbesc, exclamă în mod direct şi pe un ton vexat. Te aştept de secole. Oare unde ai fost? Uluită de asprimea primirii, Sue se auzi proferând nişte scuze: — La ieşire, am trecut pe la autoservire. Intraţi, vă rog. Dându-se într-o parte, îşi lăsă vizitatoarea să pătrundă în salonul puţin bombastic al Venenei. — Ei bine, Sue Nightingale! exclamă lady Chase cu o voce ascuţită. Ai terminat să te joci cu mine de-a şoarecele şi pisica? Oare ce vrei până la urmă? Bani? câţi, pentru a dispărea? Pe chipul lui Sue se zugrăvea stupoarea. Ca hipnotizată, o privea pe lady Chase, instalată în faţa ei, cu toată aroganţa pe care i-o confereau frumuseţea şi averea. Se putea imagina o creatură feminină mai bine făcută, mai seducătoare? Sue o măsura cu o admiraţie copleşitoare. Buclele dese şi mătăsoase, acaju închis, îi cădeau pe umerii plini. Ochii migdalaţi dădeau trăsăturilor sale ceva exotic şi de o nesfârşită voluptate. Gura, delicat conturată, era subliniată cu un roz uşor. Lăsată de-o mână nerăbdătoare, etola de vizon pastel, zăcea grămadă pe un scaun. Deţinătoarea unei asemenea perfecţiuni se proptise în mijlocul încăperii înguste; pe silueta regească se mula o rochie de culoare grej, a cărei simplitate monahală reuşea foarte greu să-i ascundă formele. Sue nu simţise niciodată simpatie pentru ea şi asta era reciproc. Totuşi, nimic n-o pregătise pentru această declaraţie ofensatoare şi confuză. Lovind imperceptibil cu vârful unui pantof cu toc înalt, prea ascuţit pentru a fi cu adevărat comod, Sybil Chase repetă incredibila întrebare: — Ei bine, ce doreşti? Răspunde! Simţindu-şi picioarele muindu-se, Sue se prăbuşi pe un scaun, convinsă că visa. Pe un ton care se voia politicos, îngăimă: — Nu înţeleg. S-ar spune că încercaţi să mă cumpăraţi, sau să mă ameninţaţi, lady Chase. Sau amândouă. — Exact asta este, încerc să te cumpăr. — Dar. De ce? se miră cu durere Sue. — „De ce?” reluă Sybil Chase, imitând cu răutate aerul înspăimântat al interlocutoarei. Nu-mi fac nicio iluzie! Nu din nobleţe ai trecut sub tăcere legătura mea cu Johnny Dacre. Ci pentru că aveai gânduri ascunse. Ca cel de a-ţi vinde discreţia, de exemplu. Spune-mi preţul dumitale, eu voi plăti, dar cu o condiţie: să părăseşti Valley Rubber şi regiunea, o dată pentru totdeauna. „Nu este posibil, îşi repeta cu nervozitate Sue, uluită. Este un coşmar. Mă voi trezi!” — Vă asigur că nu înţeleg nicio vorbă din acest discurs, făcu ea, cu voce tare şi tremurătoare. Am păstrat tăcerea, pentru că i-am dat cuvântul lui Johnny să nu spun nimic ziariştilor. Mi-am ţinut promisiunea şi toată lumea a crezut că mă aflam la originea despărţirii noastre, în timp ce realitatea era cu totul alta. Johnny a fost cel care mi-a cerut să-i redau libertatea. Tocmai descoperisem că era îndrăgostit de o altă femeie, o femeie căsătorită. Dacă n-ar fi avut acel accident, s-ar fi căsătorit imediat ce s-ar fi pronunţat divorţul ei. Când a murit, n-am vrut ca numele să-i fie amestecat într-o poveste josnică. Iată, ştiţi totul. Sybil Chase strânse buzele. — În punctul în care ne aflăm, să încetăm să minţim! „O femeie căsătorită!” Nu-i aşa că eu sunt? Şi sunt cauza despărţirii voastre. Mi-a spus-o Johnny. — Nu! strigă Sue, cu vehemenţă. Ne-am despărţit după ce am primit o scrisoare de dragoste scrisă de mâna lui şi destinată unei anume „C”. — „C?” exclamă Sybil cu o violenţă stăpânită. Evident, nu poţi înţelege. În joacă, Johnny mă numea Circe. Spunea că am venit pe pământ pentru a vrăji bărbaţii. N-ai încercat să afli cine putea fi această misterioasă „C”? — Nu i-am pus nicio întrebare, iar el nu şi-a manifestat dorinţa de a mă informa. Nimic în acea scrisoare nu era de natură să-mi descopere identitatea sa. Vorbind despre „C”, Johnny spunea „ea”, atâta tot. N-am vrut să-l supun unui interogatoriu. Găseam o oarecare consolare în a nu-mi cunoaşte rivala, a cărei iniţială credeam că este de la prenumele său. O. Mizerabilă literă a alfabetului, nu avea importanţă, era uşor de ignorat. Nu era ca o persoană în carne şi oase. Oricum, aş fi aflat într-o zi. Adevărul ar fi ieşit la lumină. Nu bănuiam că nu-l voi mai vedea niciodată şi că, legată de promisiunea mea, „C” va rămâne la adăpost de scandalul care mă va compromite exclusiv şi în mod ruşinos. Sybil Chase lăsă să treacă o clipă de tăcere, înainte de a continua: — Cine ţi-a cerut să te laşi împroşcată de dispreţul general, fără să reacţionezi? Ţi-ar fi fost suficient să-i mărturiseşti unui ziarist că era o altă femeie în cauză şi mulţimea ţi-ar fi arătat simpatia sa debordantă! într-un fel sau altul, ai descoperit că eu eram misterioasa „C”. Din acest motiv, te-ai încăpăţânat să nu te mişti de aici, înghiţind calmă toate bobârnacele calomniei şi aşteptând momentul să mă amesteci. Te-ai amuzat făcând suspansul să dureze! Ţineai să te răzbuni! Dar n-am nervi de oţel, am cedat. Ce intenţionezi să faci, acum? Sue îşi stăpâni cu mare greutate o scuturătură de dezgust. Hotărât lucru, această zeiţă împroşca nişte grozăvii. — Vă repet, nu ştiam de legătura dumneavoastră cu Johnny. De altfel, ieri mi-am prezentat demisia domnului Fraser. — Ştiu, o asigură Sybil cu duşmănie. Am vorbit despre asta, aseară la masă. Poate n-a fost decât o lovitură îndrăzneaţă din partea dumitale. Erai convinsă probabil că va încerca să te reţină. Totuşi, dacă este adevărat că nu ştiai de mine, asta înseamnă. — Exact! o întrerupse Sue. Asta înseamnă că dacă n-aţi fi venit să mă căutaţi, n-aş fi ştiut nimic niciodată. — Totuşi, se încăpăţână Sybil, Johnny m-a lăsat să înţeleg că eşti la curent! înainte de plecarea la Sardoux, mi-a mărturisit că v-aţi despărţit şi în acel moment, nenorocitul a făcut imprudenţa să sugereze că, pentru mine, era timpul să-l părăsesc pe Alaric, pentru a trăi cu el! Ce inepţie! Bineînţeles, i-am râs în nas. Sue deveni brusc albă ca varul. — I-aţi... râs în nas? Dar era convins că „C” îl iubea la fel de mult cum o iubea el! O strâmbătură neplăcută crispă trăsăturile lui Sybil. — Bărbaţii au talentul de a se amăgi singuri, draga mea! Niciodată n-am simţit nici cel mai mic început de dragoste pentru Johnny. Dacă vrei să-ţi spun pe şleau, era la îndemână. În timp ce dumneata erai aplecată asupra răniţilor şi Alaric asupra dosarelor, l-am considerat. Amuzant. Evident, înainte de a începe să ia această poveste în serios. — Pentru dumneavoastră, această legătură nu a fost decât o aventură galantă. Nu sunteţi una dintre acele soţii nefericite, iar Johnny n-a fost decât un divertisment. Şi pentru asta, mi l-aţi răpit. Iar când s-a îndrăgostit de dumneavoastră, i-aţi râs în nas! Este monstruos! izbucni Sue, cu ochii scânteind. — Ai fi preferat să-l asigur de afecţiunea mea neclintită? o înţepă Sybil. Sau să mă topesc de dragoste şi de recunoştinţă, că l-ai părăsit pentru a mi se consacra? Nu fi proastă! De altfel, dacă asta te poate consola, să ştii că a plecat ameninţându-mă. Da! Cu mâna pe clanţa uşii, mi-a spus: „Nu mi-ar plăcea să fiu în locul tău, în ziua în care te vei afla faţă în faţă cu Sue”. Sau ceva similar. Am dedus imediat că te-a făcut confidenta sa. Sub un pretext oarecare, a refuzat să-şi petreacă noaptea sub acoperişul nostru şi astfel a ieşit din viaţa mea. „Aşadar, se gândi Sue, dezolată, ultima amintire pe care a luat-o cu el la Sardoux, a fost acel râs crud! Niciun gând pentru mine! Dacă cineva trebuia să se simtă responsabil de accident, ea este, nu eu!” îndoiala şi sentimentul de vinovăţie care o chinuiseră pe Sue, o părăsiră ca prin farmec. Le înlătură pe loc, asemenea unui mantou care nu mai era de sezon. În schimb, durerea pe care i-o pricinuise dispariţia lui Johnny, rămase. Dar ce uşurare să fie nevinovată! Această nouă stare de spirit, o ajută să-şi regăsească generozitatea naturală. Aşa că declară pe un ton mai puţin furios: — Johnny nu putea să ştie că eram dispusă să închid ochii asupra escapadei sale, dacă se hotăra să se întoarcă la mine. Indiferent de oroarea pe care mi-o inspiră atitudinea pe care aţi avut-o faţă de el şi de soţul dumneavoastră, să ştiţi că, în ceea ce mă priveşte, incidentul este închis. N-aveţi de ce vă teme de mine. Sybil se îndreptă, arţăgoasă, pe scaun. — Să nu mă tem de dumneata? făcu ea cu o uimire insultătoare. În timp ce tocmai ţi-am dat ocazia să-mi pătezi reputaţia? Acum, când te ştiu la curent cu toate aceste amănunte, nu mă voi simţi în siguranţă niciodată. Dacă ar afla Alaric. Trebuie să părăseşti regiunea, este singura soluţie. Te voi despăgubi. Însufleţită de încrederea pe care i-o acordase Glenn Fraser, convinsă brusc că acesta asista, martor nevăzut şi binevoitor, la această scenă degradantă, Sue clătină cu putere capul blond. — Nu voi dezvălui nimănui ceea ce mi-aţi mărturisit, vă dau cuvântul meu. Dar rămân. N-am intenţia să părăsesc Valley Rubber, cel puţin pentru moment. Prezenţa mea constituie pentru dumneavoastră o ameninţare? Mă tem că va trebui să vă obişnuiţi cu asta.

Dragoste la prima vedere de Nicholas Sparks   PROLOG   februarie 2005   Oare chiar este posibilă dragostea la prima vedere? Aflat în camera de zi, el întorcea pe toate părţile întrebarea în minte. Afară, soarele hibernal asfinţise de mult. Prin fereastră se întrezărea o sclipire cenuşie de ceaţă, şi, lăsând la o parte bătaia uşoară a unui ram în geam, totul era cufundat în linişte. Şi totuşi, el nu era singur, aşa că se ridică de pe canapea şi se duse pe hol să arunce pe furiş o privire spre ea. În timp ce se uita, îşi imagină că se întinde lângă ea, cel puţin astfel avea o scuză ca să închidă ochii. I-ar fi prins bine puţină odihnă, dar nu voia să rişte să adoarmă chiar în clipa aceea. Se mulţumi să o urmărească mişcându-se uşor, şi gândurile îi zburară înapoi în trecut. Se gândi din nou la cum ajunseseră să fie împreună. Cine era el pe atunci? Şi cine era el acum? În aparenţă, întrebările păreau simple. Se numea Jeremy, avea patruzeci şi doi de ani, era fiul unui tată irlandez şi al unei mame italience şi-şi câştiga traiul scriind articole în reviste. Acelea erau răspunsurile pe care le putea oferi. Deşi erau adevărate, uneori se întreba dacă trebuia să mai adauge ceva. Trebuia să-şi amintească, de pildă, că în urmă cu cinci ani făcuse o călătorie în Carolina de Nord să investigheze un mister? Că acolo se îndrăgostise, nu o dată, ci de două ori în acelaşi an? Sau că frumuseţea acelor amintiri se împletea cu tristeţea şi că, chiar şi în clipa de faţă, se întreba care dintre amintirile lui aveau să dăinuie? Se întoarse din uşa dormitorului şi reveni în camera de zi. Cu toate că nu mai stăruise asupra acestor întâmplări de mult timp, nici nu evita să se gândească la ele. Nu mai putea şterge acel capitol din viaţa sa, la fel cum nu-şi putea schimba ziua de naştere. Cu toate că existau momente când ar fi dorit să poată da timpul înapoi şi să îndepărteze toată tristeţea, avea presentimentul că, dacă ar fi făcut-o, şi bucuria s-ar fi diminuat. Şi nu putea concepe aşa ceva. În cele mai întunecate ore ale nopţii, se pomenea adesea aducându-şi aminte de noaptea petrecută cu Lexie în cimitir, noaptea în care văzuse luminile fantomatice, atunci când venise de la New York pentru investigaţii. În orice caz, în noaptea aceea înţelesese pentru prima oară cât de mult însemna Lexie pentru el. Pe când aşteptau în întunecimea cimitirului, Lexie îi spusese povestea ei. Rămăsese orfană pe când era o copilă, îi mărturisise ea. Jeremy ştia deja acest lucru, dar nu şi că ea începuse să aibă coşmaruri la câţiva ani după moartea părinţilor, coşmaruri repetate şi violente în care ea asista la moartea acestora. Bunica ei, Doris, neştiind ce altceva să facă, o dusese în cele din urmă la cimitir să vadă luminile misterioase. Pentru un copil, luminile erau miraculoase şi divine, aşa că Lexie le luase drept fantomele părinţilor ei. Într-un fel sau altul, fusese exact ceea ce-i trebuia, pentru că de atunci coşmarurile încetaseră s-o mai chinuiască. Jeremy fusese înduioşat de povestea ei, mişcat de pierderea suferită şi de puterea convingerilor inocente. Dar mai târziu în noaptea aceea, după ce văzuse şi el luminile, o întrebase pe Lexie ce credea ea că erau în realitate. Ea se aplecase spre el şi şoptise: „Erau părinţii mei. Probabil au dorit să te cunoască“. Atunci şi-a dat seama cât de mult voia să o ia în braţe. Cu mult timp în urmă, stabilise că aceea fusese clipa când se îndrăgostise de ea, şi de atunci nu încetase niciodată să o iubească. Afară, vântul de februarie se pornea din nou. Dincolo de întunericul de nepătruns, Jeremy nu vedea nimic, aşa că se întinse pe canapea, suspinând obosit, simţind cum forţa acelui an îl trăgea înapoi în timp. Ar fi putut alunga imaginile, dar, în timp ce privea fix în tavan, le lăsă să se apropie. Mereu le lăsa să se apropie. Iată, îşi aminti el, ce s-a întâmplat după aceea.     UNU   Cu cinci ani în urmă New York City, 2000   — Înţelegi, e simplu, zise Alvin. Mai întâi, cunoşti o fată drăguţă, şi pe urmă vă întâlniţi o vreme pentru a vă convinge că împărtăşiţi aceleaşi convingeri. Vedeţi dacă sunteţi compatibili în deciziile importante de genul: „Asta este viaţa noastră şi ne-o trăim împreună“. Stabiliţi pe care familie aveţi de gând să o vizitaţi în vacanţă, dacă vreţi să locuiţi într-o casă sau într-un apartament, dacă să vă luaţi un câine sau o pisică sau despre cine ajunge să folosească primul duşul dimineaţa, cu toate că nu se opreşte apa caldă. Dacă veţi mai fi cât de cât de acord, atunci vă căsătoriţi. Mă urmăreşti? — Te urmăresc, zise Jeremy. Jeremy Marsh şi Alvin Bernstein se aflau în apartamentul lui Jeremy din Upper West Side, într-o după-amiază rece de sâmbătă din luna februarie. Împachetaseră ore în şir, şi peste tot erau împrăştiate cutii. Unele erau deja pline şi fuseseră stivuite lângă uşă, pregătite pentru a fi duse la autodubă, altele se aflau în diferite etape de finalizare. În mare, locul arăta ca şi cum un diavol tasmanian s-ar fi năpustit pe uşă, s-ar fi distrat pe cinste, şi apoi ar fi plecat în momentul în care n-ar mai fi fost nimic de distrus. Lui Jeremy nu-i venea să creadă câte vechituri adunase în decursul anilor, fapt pe care logodnica sa, Lexie Darnell, îl subliniase toată dimineaţa. În urmă cu douăzeci de minute, după ce ridicase mâinile învinsă, Lexie plecase să ia prânzul cu mama lui Jeremy, lăsându-i pe Jeremy şi pe Alvin singuri pentru prima oară. — Păi, ce naiba crezi că faci? izbucni Alvin. — Exact ceea ce ai spus. — Nu, nicidecum. Dai totul peste cap. Te îndrepţi spre măreţul „Da“ înainte ca măcar să fi înţeles dacă voi doi sunteţi potriviţi unul pentru celălalt. Nu o cunoşti pe Lexie aproape deloc. Jeremy trânti încă un sertar de îmbrăcăminte într-o cutie, dorindu-şi ca Alvin să schimbe subiectul. — O cunosc. Alvin începu să amestece câteva hârtii de pe biroul lui Jeremy, şi apoi le îndesă în aceeaşi cutie pe care o umplea şi acesta. Fiind cel mai bun prieten al lui, se simţea liber să spună tot ce avea pe suflet. — Încerc doar să fiu cinstit, aşa că ar trebui să ştii că spun ceea ce toţi ceilalţi din familia ta au gândit în ultimele săptămâni. Problema este că nu o cunoşti îndeajuns de bine ca să te muţi acolo, darămite să te căsătoreşti cu ea. Aţi petrecut doar o săptămână împreună. Nu este la fel ca relaţia ta cu Maria, adăugă el, referindu-se la fosta soţie a lui Jeremy. Nu uita că am cunoscut-o şi eu pe Maria, mult mai bine decât o cunoşti tu pe Lexie, dar totuşi n-am avut impresia că o cunoşteam suficient de bine cât să mă căsătoresc cu ea. Jeremy scoase hârtiile şi le puse înapoi pe birou, reamintindu-şi că Alvin o cunoscuse pe Maria dinaintea lui şi că rămăseseră prieteni. — Şi? — Şi? Şi ce se întâmpla dacă făceam treaba asta? Ce se întâmpla dacă veneam la tine şi îţi spuneam că am cunoscut o femeie grozavă, că voi renunţa la cariera mea, că îmi voi abandona prietenii şi familia şi că mă voi muta în sud ca să mă căsătoresc cu ea? Aşa cum era fetişoara aia… cum o chema… Rachel? Rachel lucra la restaurantul bunicii lui Lexie, şi Alvin îi făcuse avansuri în timpul scurtei sale vizite la Boone Creek, mergând până acolo încât să o invite la New York. — Spuneam că mă bucur pentru tine. — Mai lasă-mă! Nu-ţi aduci aminte ce ai spus când mă gândeam să mă căsătoresc cu Eva? — Îmi aduc aminte. Dar situaţia de acum e diferită. — O, da, înţeleg. Pentru că eşti mai matur decât mine. — Asta, dar şi faptul că Eva nu era tocmai genul de persoană dispusă să se căsătorească. Asta era adevărat, recunoscu Alvin. În timp ce Lexie era o bibliotecară dintr-un orăşel din sud, o persoană care spera să-şi întemeieze un cămin, Eva era o tipă care făcea tatuaje în Jersey City. Majoritatea tatuajelor de pe braţele lui Alvin erau opera ei, şi cea mai mare parte a piercingurilor din urechile lui tot ea le făcuse, astfel că acesta arăta ca un individ recent eliberat din închisoare. Nimic din toate astea nu-l deranjase pe Alvin, însă faptul că Eva locuia cu iubitul ei, despre care ea uitase să-i spună, a dus în cele din urmă la ruperea relaţiei lor. — Chiar şi Maria crede că e o nebunie. — I-ai spus? — Bineînţeles că i-am spus. Discutăm despre orice. — Mă bucur că eşti aşa de apropiat de fosta mea soţie. Dar nu este treaba ei. Şi nici a ta. — Mă străduiesc doar să-ţi deschid ochii. Totul se petrece prea repede. Nu o cunoşti pe Lexie. — De ce continui să afirmi asta? — O să continui să o afirm până când vei recunoaşte în final că voi doi sunteţi, în esenţă, doi necunoscuţi. Alvin, la fel ca toţi cei cinci fraţi mai mari ai lui Jeremy, nu învăţase când trebuia s-o lase baltă. Tipul era asemenea unui câine care avea un os, hotărî Jeremy. — Nu e o necunoscută. — Nu? Atunci care este al doilea ei prenume? — Poftim? — M-ai auzit bine. Spune-mi al doilea nume al lui Lexie. Jeremy strânse din ochi. — Ce are asta de-a face cu restul? — Nimic. Dar, dacă ai de gând să te căsătoreşti cu ea, nu crezi că ar fi cazul să fii în stare să răspunzi la această întrebare? Jeremy deschise gura să răspundă, şi atunci îşi dădu seama că habar n-avea. Lexie nu-i spusese niciodată, şi nici el nu o întrebase. Alvin, simţind că, în sfârşit, putea discuta cu prietenul său cel naiv, forţă nota. — Perfect, dar ce părere ai despre aceste chestiuni fundamentale? Care a fost specializarea ei în facultate? Cine erau prietenii ei de şcoală? Care este culoarea ei preferată? Îi place pâinea albă sau pâinea din făină integrală? Care e filmul sau show-ul ei de televiziune favorit? Care este autorul ei preferat? Ştii măcar câţi ani are? — Are în jur de treizeci de ani, încercă Jeremy. — În jur de treizeci de ani? Asta-ţi puteam spune şi eu. — Sunt aproape sigur că are treizeci şi unu de ani. — Eşti aproape sigur? Poţi măcar să îţi dai seama cât de ridicol pari? Nu te poţi căsători cu cineva dacă nici măcar nu ştii câţi ani are. Jeremy deschise un alt sertar şi îl goli într-o altă cutie, ştiind că Alvin avea dreptate, dar refuzând să recunoască. În schimb, oftă adânc. — Îmi imaginam că erai fericit că am găsit, în sfârşit, pe cineva, zise el. — Mă bucur pentru tine. Dar nu mi-am închipuit că ai să te muţi din New York şi ai să iei hotărârea de a te căsători cu ea. Am crezut că glumeai. Ştii că sunt de părere că e o femeie minunată. Chiar este, şi dacă vei mai fi la fel de serios în privinţa ei într-un an sau doi, te voi târî chiar eu la altar. Pur şi simplu grăbeşti lucrurile, şi nu are niciun rost să o faci. Jeremy se întoarse spre fereastră; dincolo de geam vedea cărămizile cenuşii, acoperite cu funingine, care încadrau ferestrele dreptunghiulare ale clădirii învecinate. Imagini neclare se derulau dincolo de ele: o doamnă vorbea la telefon, un bărbat înfăşurat într-un prosop se îndrepta spre baie, o altă femeie călca în timp ce se uita la televizor. Câtă vreme locuise acolo, abia dacă le adresase câte un salut. — E însărcinată, zise el în cele din urmă. Pentru o clipă, Alvin îşi imagină că nu auzise bine. Abia când observă expresia de pe chipul prietenului său, înţelese că Jeremy vorbea serios. — E însărcinată? — E fetiţă. Alvin căzu brusc pe pat, ca şi cum, dintr-odată, nu l-ar mai fi ţinut picioarele. — De ce nu mi-ai spus? Jeremy ridică din umeri. — Ea m-a rugat să nu spun nimănui deocamdată. Aşa că păstrează, te rog, secretul. — Mda, zise Alvin uluit. Sigur. — Şi încă ceva. Alvin ridică ochii. Jeremy se întinse şi îşi puse mâna pe umărul său. — Aş vrea să fii cavalerul meu de onoare.   Cum se întâmplase? A doua zi, pe când cutreiera prin FAO Schwarz[1] împreună cu Lexie, care studia totul cu atenţie, el încă se mai chinuia să răspundă la acea întrebare. Nu la partea cu sarcina; aceea fusese o noapte pe care avea să şi-o amintească probabil de-a pururi. Deşi făcuse pe viteazul în faţa lui Alvin, uneori se simţea de parcă ar fi fost pe punctul de a juca un rol într-o comedie romantică pe placul publicului, o comedie în care orice era posibil şi nimic nu era sigur până nu se derula genericul de final. În definitiv, ceea ce i se întâmplase lui nu se întâmpla de obicei. De fapt, nu se întâmpla aproape niciodată. Cine călătoreşte spre un orăşel cu scopul să scrie un articol pentru Scientific American şi cunoaşte o bibliotecară de provincie de care se îndrăgosteşte lulea în doar câteva zile? Cine hotărăşte să lase în urmă o şansă la un post de televiziune şi viaţa din New York City ca să se mute la Boone Creek, Carolina de Nord, un oraş care nu era nimic altceva decât un punct pe hartă? Foarte multe întrebări în ultimele zile. Nu că începea să aibă dubii în legătură cu ceea ce se pregătea să facă. De fapt, în timp ce o urmărea pe Lexie care scormonea prin grămezile de soldăţei şi păpuşi Bărbie, voia să-i surprindă pe nenumăraţii lui nepoţi şi nepoate cu daruri şi să facă astfel o impresie bună, se simţea mai sigur ca oricând în privinţa hotărârii sale. Jeremy zâmbi, văzând deja cu ochii minţii stilul de viaţă în care era pe punctul să se vâre. Cine tihnite, plimbări romantice, glume şi îmbrăţişări în faţa televizorului. Lucruri grozave, lucruri care te făceau să simţi că viaţa merita trăită. Nu era atât de naiv încât să creadă că n-aveau să apară şi divergenţe, dar nu avea nicio îndoială că aveau să treacă peste toate cu bine, înţelegând în final că erau perechea perfectă. În linii mari, viaţa avea să fie minunată. Dar, când Lexie îi dădu un ghiont, încercând să-l scoată din starea de visare, Jeremy se pomeni uitându-se la un alt cuplu care stătea lângă o grămadă de animale de pluş. Era chiar imposibil să nu îi observi pe cei doi. Aveau cam în jur de treizeci de ani şi erau îmbrăcaţi extravagant; el avea aerul unui director la o bancă de investiţii sau al unui avocat, pe când soţia sa arăta ca o persoană care îşi petrecea toate după-amiezile la Bloomingdale’s[2]. Erau împovăraţi de şase sacoşe de la alte şase magazine. Diamantul de pe degetul ei era de mărimea unei bile de la jocul Marble, cu mult mai mare decât inelul de logodnă pe care el tocmai îl cumpărase pentru Lexie. Jeremy îi privea, convins că de obicei într-o asemenea ieşire luau cu ei o bonă, pur şi simplu păreau total dezorientaţi cu privire la ceea ce trebuiau să facă. Copilul din cărucior ţipa, genul de urlet pătrunzător care zgâria urechile trecătorilor şi-i făcu să se oprească pentru o clipă din drum. Exact în acelaşi moment, fratele mai mare, care părea să fi avut vreo patru ani, începu să ţipe şi mai tare şi, brusc, se trânti la pământ. Părinţii aveau întipărite pe faţă panica şi şocul, asemenea unor soldaţi aflaţi sub focul inamic, şi era imposibil să nu le observi cearcănele de sub ochi şi chipurile palide. În ciuda aspectului impecabil, erau în mod clar la capătul puterilor. În cele din urmă, mama eliberă fetiţa din cărucior şi o luă în braţe, în timp ce soţul se aplecă înspre ea şi mângâie fetiţa pe spate. — Nu vezi că încerc să o potolesc? se răsti ea. Ocupă-te de Elliot! Pus la punct, bărbatul se aplecă spre fiul care dădea din picioare şi lovea podeaua, făcând-o pe mamă să-şi iasă cu totul din fire. — Încetează cu urlatul ăsta imediat! zise soţul cu asprime, făcând semn cu degetul. „Da, sigur, îşi zise Jeremy. De parcă asta are să-l liniştească.“ Între timp, Elliot se împurpurase la faţă tot zvârcolindu-se pe jos. Până şi Lexie încetase să mai caute şi îşi îndreptase atenţia către cuplu. Jeremy se gândi că era ca şi cum te-ai fi uitat la o femeie care îşi tundea peluza în bikini, genul de spectacol imposibil de ignorat. Fetiţa ţipa, Elliot ţipa, soţia ţipa la tată să facă ceva, tata ţipa şi el, susţinând că se străduia. Se adunase o mulţime de oameni, încercuind familia fericită. Femeile păreau a-i urmări cu un amestec de recunoştinţă şi compasiune: mulţumite că nu li se întâmpla lor, dar ştiind – foarte probabil din experienţă – exact prin ceea ce trecea un cuplu tânăr. Bărbaţii, pe de altă parte, păreau să nu dorească altceva decât să meargă cât mai departe posibil de zgomot. Elliot îşi lovi capul de podea şi începu să ţipe şi mai tare. — Hai să mergem! rosti scurt mama, în cele din urmă. — Nu vezi că asta încerc să fac? se răsti tatăl. — Ridică-l! — Încerc! strigă el exasperat. Elliot nu voia ca tatăl lui să intervină. În cele din urmă, când acesta îl înşfăcă, Elliot începu să se mişte ca un şarpe mânios. Îşi bălăngănea capul dintr-o parte în alta şi dădea necontenit din picioare. Pe fruntea tatălui începură să se formeze broboane de transpiraţie în timp ce chipul i se schimonosea de efort. Pe de altă parte, Elliot părea să se mărească, devenind parcă un Hulk[3] în miniatură care se umfla de furie. În cele din urmă, părinţii izbutiseră să plece, împovăraţi de sacoşele de cumpărături, împingând căruciorul şi reuşind să nu-i lase din mână pe cei doi copii. Mulţimea se despărţi în două, de parcă Moise s-ar fi apropiat de Marea Roşie, şi, în final, familia se făcu nevăzută, în timp ce urletele care se stingeau încet rămâneau singura dovadă a prezenţei lor acolo. Mulţimea începu să se împrăştie. Cu toate acestea, Jeremy şi Lexie rămaseră încremeniţi locului. — Bieţii oameni, zise Jeremy întrebându-se dintr-odată dacă aşa avea să fie viaţa lui de cuplu peste câţiva ani. — Mie-mi spui, aprobă Lexie, temându-se parcă de acelaşi lucru. Jeremy continuă să se uite, ascultând până când plânsetul încetă în cele din urmă. Probabil că familia părăsise magazinul. — Copilul nostru nu va face niciodată asemenea crize, spuse Jeremy. — Niciodată. Cu voia ei sau fără să-şi dea seama, Lexie îşi aşezase mâna pe abdomen. Ăsta categoric nu era normal. — Şi părinţii păreau să nu aibă habar cât de mult greşeau, zise Jeremy. L-ai văzut pe el cum încerca să discute cu fiul său? Parcă era în sala de consiliu. — Ridicol, dădu Lexie din cap, aprobator. Şi modul în care se răsteau unul la celălalt? Copilaşii simt tensiunea. Nu-i de mirare că părinţii nu reuşeau să-i stăpânească. — Parcă habar nu aveau ce să facă. — Nu cred că ştiau. — Cum e posibil? — Poate că sunt prea implicaţi în propriile existenţe ca să mai aibă timp şi de copiii lor. Jeremy, încă nemişcat, urmări cum şi ultimele persoane din mulţime dispăreau. — Categoric nu era normal, veni el din nou cu ideea. — Tocmai asta îmi închipuiam şi eu.   De acord, aşa e, ei se amăgeau. În adâncul sufletului, Jeremy ştia, Lexie ştia, dar era mai simplu să pretindă că ei n-aveau să se confrunte niciodată cu o situaţie asemănătoare cu cea la care tocmai fuseseră martori. Pentru că ei aveau de gând să fie mai pregătiţi. Mai dedicaţi. Mai îngăduitori şi mai răbdători. Mai iubitori. Şi fetiţa… ei bine, o să crească în atmosfera pe care el şi Lexie o vor crea. Nu exista nicio îndoială în privinţa asta. Ca sugar, va dormi toată noaptea, iar când va începe să umble, ea îi va încânta cu primele cuvinte rostite şi cu abilităţile sale motrice peste nivelul mediu. Va explora cu aplomb tărâmurile periculoase ale adolescenţei, va sta deoparte de droguri şi va strâmba din nas la filmele interzise tinerilor sub optsprezece ani. Până când va pleca de acasă, va fi politicoasă şi manierată; ar fi primit calificative suficient de bune ca să fie acceptată la Harvard, ar fi campioană naţională la înot, plus că ar mai găsi pe urmă destulă vreme pentru a lucra pe timpul verilor ca voluntar pentru Habitat for Humanity. Jeremy se agaţă de această imagine până când umerii i se prăbuşiră. În ciuda faptului că nu avea niciun fel de experienţă la capitolul educării copiilor, ştia că nu putea fi atât de simplu. În plus, mai era mult până atunci. O oră mai târziu, stăteau pe bancheta din spate a unui taxi, blocaţi în trafic, în drum spre Queens. Lexie răsfoia un exemplar achiziţionat de curând din What to Expect When You’re Expecting[4], în timp ce Jeremy urmărea lumea de dincolo de geamurile maşinii. Era ultima lor noapte în New York – o ducea pe Lexie să-i cunoască familia –, şi părinţii săi puneau la cale o mică petrecere la casa lor din Queens. Mică, fără îndoială, era un termen relativ; cu cinci fraţi şi soţiile lor şi nouăsprezece nepoate şi nepoţi, casa avea să fie plină până la refuz, cum era de cele mai multe ori. Chiar dacă Jeremy aştepta momentul cu nerăbdare, nu reuşea să-şi abată gândurile de la cuplul pe care tocmai îl văzuseră. Păreau foarte… normali. Cu excepţia faptului că erau la capătul puterilor, cum s-ar zice. Se întrebă dacă el şi Lexie aveau să ajungă tot la fel sau dacă ei, într-un fel sau altul, urmau să fie scutiţi de aşa ceva. Poate că Alvin avusese dreptate. Cel puţin parţial. Cu toate că o adora pe Lexie – şi era convins că o adora, în caz contrar nu ar fi făcut o cerere în căsătorie –, Jeremy nu putea pretinde că o cunoştea cu adevărat. Pur şi simplu, nu avuseseră timp să se cunoască mai bine, şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult credea că ar fi fost minunat pentru el şi pentru Lexie să fi avut şansa de a fi pentru o bucată de vreme un cuplu obişnuit. El mai fusese căsătorit, aşa că ştia că era nevoie de timp pentru a te deprinde să trăieşti cu o altă persoană. Să te obişnuieşti cu ciudăţeniile ei, ca să zicem aşa. Toată lumea are ciudăţenii, dar, până cunoşti cu adevărat o persoană, acestea tind să fie ascunse. Se întrebă care erau ciudăţeniile lui Lexie. De exemplu, ce se întâmpla dacă ea dormea cu una dintre măştile acelea verzi care se presupunea că ţineau ridurile la distanţă? Ar fi cu adevărat fericit trezindu-se şi văzând-o astfel în fiecare dimineaţă? — La ce te gândeşti? întrebă Lexie. — Cum? — Am întrebat la ce te gândeşti. Ai o expresie ciudată. — La nimic. Ea îl privi. — La nimic important sau la nimic-nimic? El se întoarse cu faţa spre ea, încruntându-se. — Care este al doilea prenume al tău?   În decursul următoarelor minute, Jeremy parcurse seria de întrebări pe care Alvin le sugerase şi află următoarele: al doilea prenume era Marin, se specializase în engleză, cea mai bună prietenă din facultate se numea Susan, culoarea ei preferată era roşu-închis, prefera pâinea din făină integrală, îi plăcea să urmărească la televizor Trading Spaces,[5] considera că Jane Austen era fantastică şi, în realitate, împlinea treizeci şi doi de ani pe 13 septembrie. Şi cu asta, basta. Jeremy se lăsă pe spate mulţumit, în timp ce Lexie răsfoia în continuare cartea. De fapt, nu o citea, ci doar trecea uşor peste pasaje, ici-colo, în speranţa că avea să găsească un început promiţător, dacă se putea numi aşa. Jeremy se întrebă dacă făcuse ceva asemănător atunci când avusese de învăţat în timpul facultăţii. Aşa cum insinuase Alvin, Jeremy nu cunoştea într-adevăr multe lucruri care aveau legătură cu ea. Dar, în acelaşi timp, ştia foarte multe. Ca unic copil, Lexie crescuse în Boone Creek, Carolina de Nord. Părinţii ei muriseră într-un accident de automobil când ea era mică, aşa că fusese crescută de bunicii din partea mamei, Doris şi… şi… Hotărî că trebuia să o întrebe numele bunicului. Oricum, urmase facultatea la Universitatea Carolina de Nord, în Chapel Hill, fusese îndrăgostită de un tip numit Avery şi, oricât ar părea de ciudat, locuise în New York City timp de un an, unde lucrase ca intern la biblioteca NYU. Avery sfârşise prin a o înşela, aşa că ea se întorsese acasă, devenind bibliotecar-şef în Boone Creek, aşa cum fusese şi mama ei înainte de a-şi da duhul. Puţin mai târziu, se îndrăgostise de cineva la care făcea aluzie în mod vag numindu-l Domnul Renaştere, dar acesta părăsise oraşul fără niciun regret. Din momentul acela, dusese o viaţă liniştită, întâlnindu-se, când şi când, cu ajutorul de şerif local, până când a apărut Jeremy. Şi să nu uităm: Doris – care deţinea un restaurant în Boone Creek – pretindea că avea puteri paranormale, inclusiv capacitatea de a prezice sexul copiilor, ceea ce explică faptul că Lexie ştia că urma să aibă o fetiţă. Toată lumea din Boone Creek, recunoscu el, cunoştea aceste lucruri. Dar ştiau, pe lângă toate astea, că îşi dădea părul după ureche ori de câte ori se enerva? Sau că era o bucătăreasă minunată? Sau că, atunci când avea nevoie de o pauză, îi plăcea să se retragă la o cabană de lângă farul Cape Hatteras, unde se căsătoriseră părinţii ei? Sau că, în afară că era şi inteligentă, şi frumoasă, că avea ochii violeţi şi faţa ovală, puţin exotică, şi păr negru, înţelesese perfect încercările lui stângace de a o cuceri în dormitor? Îl încânta faptul că Lexie nu-l lăsa să scape cu una, cu două, spunea tot ce avea pe suflet şi i se opunea cu dârzenie când considera că greşea. Reuşea cumva să facă toate lucrurile acelea degajând totodată farmec şi feminitate – care erau subliniate de un accent sudic pasional. Dacă mai punem la socoteală faptul că era de-a dreptul uluitoare în jeanşi strâmţi, Jeremy se îndrăgostise lulea. Dar în ceea ce-l privea pe el? Ce putea afirma ea că ştia despre Jeremy? Majoritatea lucrurilor esenţiale, se gândi el. Că se născuse în Queens, fiind cel mai mic dintre cei şase copii ai unei familii irlandezo-italiane, şi că odinioară intenţionase să devină profesor de matematică, dar îşi dăduse seama că se pricepea la scris şi sfârşise prin a deveni editorialist pentru Scientific American, unde dezvăluia adesea, ca să zicem aşa, supranaturalul. Că fusese căsătorit cu ceva ani în urmă cu o femeie pe nume Maria, care îl părăsise într-un final, după ce, ca rezultat al nenumăratelor drumuri făcute la o clinică de fertilitate, aflaseră că Jeremy era, din punct de vedere medical, incapabil să zămislească un copil. Că, după aceea, îşi petrecuse foarte mulţi ani cutreierând barurile şi întâlnindu-se cu nenumărate femei, dar străduindu-se să evite relaţiile serioase, ca şi cum în subconştient ar fi ştiut că nu putea fi un soţ bun. Că la vârsta de treizeci şi şapte de ani se dusese la Boone Creek să investigheze apariţia periodică a luminilor fantomatice din cimitirul oraşului, sperând să obţină astfel invitaţia de a participa la o dezbatere la Good Morning America[6], dar constatase că îşi petrecea cea mai mare parte din timp gândindu-se la Lexie. Petrecuseră împreună patru zile încântătoare, urmate de o discuţie aprinsă, şi, cu toate că revenise la New York, înţelesese că nu-şi putea imagina viaţa fără ea, aşa că revenise să i-o dovedească şi ei. Drept răspuns, ea îi aşezase mâna pe abdomenul ei, iar el devenise, în sfârşit, încrezător – cel puţin, când era vorba despre miracolul sarcinii şi despre şansa la paternitate, lucruri pe care el nu le considerase niciodată posibile. Zâmbi, gândindu-se că era o poveste destul de bună. Poate chiar îndeajuns de bună pentru un roman. Problema era că, oricât încercase să reziste farmecelor lui, şi ea se îndrăgostise de el. Aruncându-şi o privire spre ea, Jeremy se întrebă de ce. Nu că se considera antipatic, dar care era oare lucrul acela care atrăgea doi oameni unul spre celălalt? În trecut, Jeremy scrisese numeroase articole despre principiul atracţiei, şi putea discuta despre rolul feromonilor, al dopaminei şi al instinctelor biologice, dar nimic din toate acestea nu explicau nici pe departe ceea ce simţea el pentru Lexie. Sau modul în care ea ţinea la el. Nici el nu-şi putea explica. Ştia doar că se potriveau cumva şi că el se simţea ca şi cum şi-ar fi petrecut cea mai mare parte a vieţii călătorind pe un drum care dusese inexorabil spre ea. Era o viziune romantică, chiar poetică, iar Jeremy nu fusese niciodată înclinat spre idei poetice. Poate că exista un alt motiv care îl făcea să-şi dea seama că ea era aceea. Pentru că ea îi deschisese mintea spre senzaţii şi idei noi. Dar, indiferent de motiv, în timp ce călătorea în maşină cu fermecătoarea lui viitoare mireasă, era mulţumit cu orice li s-ar fi putut întâmpla în viitor. Jeremy întinse mâna după mâna ei. Oare chiar conta, la urma urmei, că îşi abandona căminul din New York şi că îşi amâna planurile legate de carieră ca să se mute la capătul pământului? Sau că era pe punctul de a începe un an în care trebuia să planifice o nuntă, să-şi întemeieze un cămin şi să se pregătească pentru un copilaş? Cât de greu putea fi?   DOI   Jeremy o ceruse în căsătorie când se aflau pe Empire State Building de Ziua îndrăgostiţilor. Ştia că era un clişeu, dar nu cumva toate cererile în căsătorie aveau ceva dintr-un clişeu? La urma urmei, existau foarte multe modalităţi în care putea să facă asta. Putea să o facă stând jos, în picioare, în genunchi sau culcat. Putea fi la masă sau nu, acasă sau în altă parte, cu sau fără lumânări, vin, răsărituri de soare, apusuri sau orice ar fi putut fi considerat cât de cât romantic. Undeva, cândva, Jeremy ştia că un tip oarecare le făcuse deja pe toate, aşa că nu prea mai avea rost să se neliniştească dacă ea avea să fie sau nu dezamăgită. El ştia, fără îndoială, că unii bărbaţi mergeau până în pânzele albe – reclamă aeriană, panouri, inelul descoperit printre gunoaie. Dar el era aproape convins că Lexie nu era genul care să pretindă originalitate totală. În plus, vederea Manhattanului îţi tăia răsuflarea, aşa că, atâta timp cât nu uitase esenţialul – motivul pentru care dorea să-şi petreacă restul vieţii cu ea, oferirea inelului şi cererea în căsătorie –, Jeremy îşi închipuia că le rezolvase pe toate. În definitiv, nu era cu adevărat o surpriză. Nu discutaseră concret despre momentul acela dinainte, dar faptul că el se muta la Boone Creek, împreună cu diversele frânturi de conversaţie la persoana întâi plural din ultimele săptămâni, nu lăsa nicio îndoială că momentul se apropia. Ca, de pildă, în: „Trebuie să cumpărăm un coş pentru copii să-l aşezăm lângă patul nostru“ sau „Trebuie să-i vizităm pe părinţii tăi“. De vreme ce Jeremy nu ripostase la auzul acelor afirmaţii, se putea spune că Lexie deja îl ceruse oarecum în căsătorie. Totuşi, chiar dacă evenimentul nu era o surpriză totală, Lexie a fost în mod evident emoţionată. Primul ei impuls, după ce şi-a încolăcit braţele în jurul lui şi l-a sărutat, a fost să o sune pe Doris s-o pună la curent, conversaţie care a durat douăzeci de minute. El bănuia că ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva – nu că îl deranjase. Deşi părea foarte calm, faptul că ea acceptase într-adevăr să-şi petreacă restul vieţii cu el era copleşitor. Iar acum, după aproape o săptămână, se aflau într-un taxi în drum spre casa părinţilor lui, iar el era atent la inelul de pe degetul ei. A fi logodit, spre deosebire de a-şi da întâlnire, era Următorul Pas Important, unul de care majoritatea bărbaţilor, printre care şi Jeremy, se bucurau într-o oarecare măsură. El putea, de pildă, să facă anumite lucruri cu Lexie, lucruri care, în general, erau interzise pentru oricine altcineva din lume. Cum ar fi să se sărute. De exemplu, chiar în clipa aceea, se putea lăsa pe bancheta din spate să o sărute. Mai mult ca sigur ea nu s-ar supăra. Probabil că ar fi chiar încântată. „Încearcă asta cu o necunoscută, şi vezi cât de departe poţi ajunge“, se gândi Jeremy. Acest gând îi dădea şi mai multă încredere, simţind că procedase cum trebuia. Lexie, pe de altă parte, se uita pe geam şi părea preocupată. — Este ceva în neregulă? întrebă el. — Ce se întâmplă dacă nu mă plac? — Te vor îndrăgi. Cum să nu te îndrăgească? Şi, mai mult decât atât, te-ai bucurat de un prânz minunat cu mama mea, nu? Ai spus că v-aţi plăcut una pe alta. — Ştiu, zise ea, nepărând însă prea convinsă. — Atunci care e problema? — Şi dacă ei îşi imaginează că vreau să te îndepărtez de ei? întrebă ea. Şi dacă mama ta a vrut doar să pară drăguţă, dar în adâncul sufletului ei are resentimente? — Nici pomeneală, zise el. Şi, te rog nu-ţi mai face atâtea griji. În primul rând, nu mă îndepărtezi. Plec din New York pentru că prefer să fiu cu tine, şi ei ştiu asta. Crede-mă, sunt bucuroşi. Mama mea mă bate la cap de mulţi ani să mă recăsătoresc. Lexie îşi strânse buzele, gândindu-se la vorbele lui. — Foarte bine, zise ea. Dar totuşi, încă nu vreau ca ei să ştie că sunt însărcinată. — De ce nu? — Îşi vor face o impresie greşită. — Ştii că vor afla oricum. — Ştiu, dar nu trebuie să fie astă-seară, nu? Să-i lăsăm să mă cunoască mai întâi. Dă-le şansa să se obişnuiască cu ideea că ne vom căsători. E o surpriză destul de mare pentru o singură seară. Ne vom ocupa de restul mai târziu. — Sigur, zise el. Cum vrei, continuă fraza, lăsându-se pe spate. Dar, să ştii, chiar dacă se va afla, nu ai de ce să-ţi faci griji. Ea clipi de câteva ori. — Cum s-ar putea afla? Nu-mi spune că deja le-ai povestit. Jeremy clătină din cap. — Nu, bineînţeles că nu. Este posibil să-i fi pomenit lui Alvin. — I-ai spus lui Alvin? întrebă ea, albindu-se la faţă. — Îmi pare rău. Pur şi simplu, mi-a scăpat. Dar nu-ţi face griji, nu va spune nimănui. Ea ezită înainte de a da, în sfârşit, din cap aprobator. — Bine. — Nu se va mai întâmpla, zise Jeremy întinzându-se după mâna ei. Şi nu are rost să te stresezi. Ea schiţă un zâmbet forţat. — E uşor pentru tine să o spui. Lexie se întoarse din nou spre geam. Ca şi cum n-ar fi fost deja îndeajuns de stresată, acum mai avea şi asta pe cap. Era chiar atât de greu să păstrezi un secret?   Lexie ştia că Jeremy nu avea intenţii rele şi că Alvin urma să fie discret, dar nu aceea era problema. Problema era că Jeremy nu prea înţelegea cum ar putea privi familia lui genul acela de veste. Era convinsă că erau nişte oameni foarte rezonabili – mama sa părea destul de drăguţă – şi se îndoia că avea s-o acuze că ar fi o târfă, dar totuşi, însuşi faptul că se căsătoreau atât de repede urma să ridice întrebări. Nu avea nicio îndoială în acest sens. Tot ce trebuia să facă era să privească problema din perspectiva lor. În urmă cu şase săptămâni, ea şi Jeremy nici măcar nu se întâlniseră, şi acum – după nebunia nebuniilor – erau în mod oficial logodiţi. Asta era îndeajuns de şocant. Dar dacă ar afla că era însărcinată? Ei bine, în sfârşit, ar înţelege. Aveau să-şi imagineze că acela era singurul motiv pentru care Jeremy se căsătorea cu ea. În loc să-l creadă pe Jeremy atunci când avea să susţină că o iubea, se vor mulţumi să dea din cap şi să spună: „Asta e frumos“. Dar îndată ce Jeremy şi Lexie plecau, putea pune rămăşag că aveau să se strângă laolaltă pentru a discuta problema. Ei erau o familie, o familie de modă veche, închegată, care se reunea de câteva ori pe lună. Nu-i spusese el asta? Ea nu era naivă. Şi despre ce discuta familia? Familie! Bucurii, tragedii, dezamăgiri, succese… Familiile închegate îşi împărtăşeau toate astea. Dar dacă lui Jeremy urma să-i scape iar, ea ştia ce avea să se întâmple. În loc de logodnă, aveau să discute despre sarcina ei, întrebându-se cu voce tare dacă Jeremy îşi dădea într-adevăr seama ce făcea. Sau, mai rău, să susţină că ea îl prinsese probabil în capcană. Se putea înşela, bineînţeles. Poate că aveau să fie cu toţii încântaţi. Poate că găseau întreaga situaţie absolut rezonabilă. Sau poate credeau că logodna şi sarcina nu aveau nicio legătură una cu cealaltă, pentru că acesta era purul adevăr. Şi poate că ea urma să-şi fluture, pur şi simplu, braţele şi să zboare tot drumul spre casă. Ea nu dorea să aibă probleme cu rudele prin alianţă. De acord, în principiu, nu se putea face nimic în privinţa lor, dar nu era dornică să înceapă cu stângul. În plus, oricât ar fi vrut să nu o recunoască, dacă ar fi în locul familiei lui Jeremy, şi ea ar fi sceptică. Căsătoria era un pas important pentru orice cuplu, ca să nu mai vorbim despre un cuplu în care partenerii nu se cunoşteau mai deloc unul pe celălalt. Cu toate că mama lui Jeremy nu o pusese la zid, Lexie simţise totuşi cum o analizase din cap până-n picioare pe măsură ce se cunoşteau, aşa cum ar face orice mamă cumsecade. Lexie fusese în cea mai bună formă, şi, la final, mama lui Jeremy o îmbrăţişase şi o sărutase de rămas-bun. Un semn bun, recunoscu Lexie. Sau un început bun, oricum. Membrii familiei aveau nevoie de timp să o accepte pe deplin ca pe una de-a lor. Spre deosebire de restul nurorilor, Lexie nu avea să fie prin preajmă în weekenduri, aşa că urma probabil o perioadă de probă, până când timpul avea să dovedească faptul că Jeremy nu făcuse o greşeală. Cel puţin un an sau doi, poate chiar mai mult. Îşi închipuia că ar putea grăbi procesul trimiţând periodic scrisori şi dând telefoane… „Fii atent, se gândi ea. Cumpără articole de papetărie.“ Cu toate acestea, dacă era să fie pe deplin sinceră, până şi ea era puţin şocată de rapiditatea cu care se mişcau lucrurile. El era într-adevăr îndrăgostit? Dar ea? Îşi pusese zilnic acele întrebări de nenumărate ori în decursul ultimelor săptămâni, şi mereu îi veneau în minte aceleaşi răspunsuri. Da, era însărcinată, şi da, era copilul lui, dar ea nu ar fi acceptat să se căsătorească cu el dacă n-ar fi crezut că aveau să fie fericiţi împreună. Şi aveau să fie fericiţi. Nu-i aşa? Se întrebă dacă Jeremy îşi pusese vreodată întrebări în legătură cu modul rapid în care toate lucrurile păreau să se întâmple. Probabil, socoti ea. Era imposibil să nu-şi pună asemenea întrebări. Dar el părea mult mai relaxat decât ea, iar ea se întreba de ce. Poate pentru că el mai fusese căsătorit sau poate pentru că el fusese cel care o urmărise în timpul săptămânii petrecute la Boone Creek. Dar, indiferent de motiv, el se arătase mereu mai sigur decât ea în privinţa relaţiei lor, ceea ce era ciudat, de vreme ce el însuşi se autodeclarase sceptic. Lexie se uită în treacăt la el, observându-i părul negru şi ondulat şi fiind încântată de ceea ce vedea. Îşi aminti că i se păruse atrăgător încă din prima clipă în care îl văzuse. Ce spusese Doris despre el după ce îl întâlnise prima dată? „Nu e aşa cum îţi închipui tu.“ „Ei bine, se gândi ea, o să-mi dau seama, nu-i aşa?“   Erau ultimii sosiţi. Lexie era în continuare stresată în timp ce se apropia de uşă şi se opri pe treptele din faţă. — Te vor îndrăgi, o linişti el. Ai încredere în mine. — Rămâi aproape, bine? — Unde altundeva aş putea să fiu?   Nu a fost nici pe departe atât de rău pe cât se temuse Lexie că putea fi. De fapt, ea a părut mai mult decât stăpână pe situaţie, aşa că, în ciuda promisiunii lui Jeremy de a rămâne aproape, acesta s-a trezit stând pe veranda din spate, bâţâindu-se de pe un picior pe altul, cu braţele încrucişate, în încercarea de a se proteja de răcoarea din aer, în timp ce îşi urmărea tatăl fâţâindu-se pe lângă grătar. Omului îi plăcea să se ocupe de grătar; vremea de afară nu fusese niciodată un impediment. Când era copil, Jeremy îl văzuse îndepărtând efectiv zăpada de pe grătar şi făcându-se nevăzut în viscol, numai ca să reapară în casă peste o jumătate de oră cu un platou de friptură şi cu sprâncenele acoperite de un strat de gheaţă. Cu toate că Jeremy ar fi preferat să stea în casă, mama sa îi spusese să-i ţină companie tatălui său – ăsta era modul prin care-i cerea de fapt să se asigure că tatăl lui se simţea bine. În urmă cu doi ani, suferise un atac de cord, şi, cu toate că se jura că nu răcise niciodată, ea îşi făcea griji din pentru el. S-ar fi ocupat ea de grătar, dar, cu treizeci şi cinci de persoane înghesuite într-un spaţiu atât de mic, locul părea o casă de nebuni. Ea avea patru oale care fierbeau pe sobă, fraţii lui ocupaseră toate locurile din camera de zi, iar nepoţii şi nepoatele erau goniţi fără întrerupere din camera de zi înapoi la subsol. Aruncând o privire pe fereastră, Jeremy se asigură că logodnica lui continua să se descurce de minune. Logodnică. Cuvântul suna oarecum ciudat, socoti el. Nu că era ciudat să te gândeşti că aveai o logodnică, ci mai degrabă din pricina felului în care suna acest cuvânt rostit de cumnatele lui care îl repetaseră de cel puţin o sută de ori. La scurt timp după intrarea lor, înainte ca Lexie să-şi fi scos măcar jacheta, Sophia şi Anna veniseră precipitându-se spre ei, presărând practic toate propoziţiile cu acel cuvânt. — Mult ţi-a mai trebuit ca, în sfârşit, să-ţi cunoaştem logodnica! — Aşadar, cum vă descurcaţi tu şi logodnica ta? — Nu crezi că logodnica ta ar vrea să bea ceva? Pe de altă parte, fraţii săi şovăiseră şi evitaseră complet cuvântul. — Care va să zică, tu şi Lexie, eh? — S-a bucurat Lexie de călătoria până aici? — Pune-mă la curent cu modul în care tu şi Lexie v-aţi cunoscut. Probabil că era o chestiune feminină, socoti Jeremy, de vreme ce el, ca şi fraţii săi, nu foloseau acel cuvânt. Se întrebă dacă putea scrie un articol despre cuvântul acela, înainte de a decide că redactorul său avea probabil să refuze, susţinând că nu era suficient de serios pentru Scientific American. Asta venind de la un tip căruia îi plăceau articolele despre obiectele zburătoare neidentificate şi despre Bigfoot[7]. Chiar dacă acceptase să-l lase să continue scrierea articolelor pentru revistă din Boone Creek, Jeremy nu avea să-i ducă dorul. Jeremy îşi frecă braţele în timp ce tatăl său lovi uşor una din fripturi. Nasul şi urechile i se înroşiseră de frig. — Vrei să-mi dai farfuria aia? Maică-ta a lăsat-o pe balustrada de acolo. Cârnaţii sunt aproape gata. Jeremy apucă farfuria şi se răsuci spre tatăl său. — Ştii că e cam frig aici, nu? — Frig? Nici pe departe. În plus, cărbunii îmi ţin cald. Tatăl său, unul dintre cei din urmă dintr-un neam pe cale de dispariţie, mai folosea cărbuni. Într-un an, cu ocazia Crăciunului, Jeremy cumpărase un grătar pentru aragaz, dar acesta o sfârşise prăfuindu-se în garaj, până când fratele său Tom întrebase, în cele din urmă, dacă îl putea lua el. Tatăl său începu să pună cârnaţii grămadă pe farfurie. — N-am avut ocazia să discut cu ea prea mult, dar Lexie pare să fie o tânără drăguţă. — Aşa şi este, tată. — Ah, mă rog, o meriţi. Pe Maria n-am plăcut-o foarte mult niciodată, zise el. Chiar de la început, mi s-a părut cam nepotrivită. — Ar fi trebuit să-mi spui. — Nu. Nu m-ai fi ascultat. Tu mereu le ştiai pe toate, ai uitat? — Cum i s-a părut Lexie mamei? Ieri la prânz. — I-a plăcut. Dar o să te cam ţină în frâu. — Şi ăsta e un lucru bun? — Venind din partea mamei tale? Ăsta-i aproape lucrul cel mai bun pe care l-ai putea obţine. Jeremy zâmbi. — Vrei să-mi dai vreun sfat? Tatăl său puse deoparte farfuria înainte să clatine din cap. — Nu. Tu nu ai nevoie de niciun sfat. Sunteţi maturi. Acum, tu hotărăşti singur. Şi, în plus, n-aş putea să-ţi spun prea multe. Suntem căsătoriţi de aproape cincizeci de ani, şi sunt momente când habar n-am ce o face pe mama ta să se comporte într-un fel sau altul — E liniştitor. — Te obişnuieşti, zise el şi îşi drese glasul. Dar, stai, poate că există un lucru pe care aş putea să ţi-l spun. — Care? — Două lucruri, de fapt. Numărul unu, nu o lua ca pe un atac personal dacă se va enerva. Cu toţii ne enervăm, aşa că nu te lăsa copleşit. — Şi numărul doi? — Sun-o pe mama ta. Mult. Plânge în fiecare zi de când a aflat că te muţi. Şi nu folosi unul dintre accentele alea sudice. Ea nu ţi-a spus, dar s-a chinuit să o înţeleagă pe Lexie uneori. Jeremy râse. — Promit.   — Nu a fost aşa de rău, nu? întrebă Jeremy. Câteva ore mai târziu, erau pe drumul de întoarcere spre Plaza. Din cauză că în apartamentul lui era o dezordine de nedescris, Jeremy se îndurase să dea o grămadă de bani pentru a petrece ultima lor noapte la New York într-o cameră de hotel. — A fost minunat. Ai o familie deosebită. Înţeleg de ce nu doreai să te muţi. — O să-i văd câte puţin, ori de câte ori va trebui să mă prezint la revistă. Ea încuviinţă din cap. În timp ce mergeau prin marele oraş, ea se uita la zgârie-nori şi la trafic, minunându-se de cât de mare şi de aglomerat părea totul. Cu toate că mai locuise în New York, uitase de aglomeraţie, de înălţimea clădirilor şi de zgomot. Era foarte diferit de locul unde aveau să locuiască în curând, o cu totul altă lume. Întreaga populaţie din Boone Creek era probabil mai puţin numeroasă decât locatarii unui singur bloc din New York. — O să-ţi lipsească oraşul? Înainte de a răspunde, el se uită pe geam. — Puţin, recunoscu el. Dar tot ce mi-am dorit mereu se află în sud. Şi, după o ultimă noapte minunată la Plaza, şi-au început noua lor viaţă.   [1] Cel mai vechi magazin de jucării şi articole pentru copii din SUA, fondat în 1862 de germanul Frederick August Otto Schwartz, în prezent lider mondial în lumea jucăriilor. (n.tr.) [2] Lanţ de magazine de lux din Statele Unite (n.tr.) [3] Personaj fictiv din Marvel Comics, creat în 1962 de Stan Lee şi Jack Kirby (n.tr.) [4] La ce să te aştepţi când eşti gravidă, unul dintre volumele de mare succes din seria „What to Expect“, pentru viitoarele mame, scris de Heidi Murkoff în colaborare cu Arlene Eisenberg şi Sandee Hataway. (n.tr.) [5] Reality-show cu durata de o oră despre decorarea casei, prezentat pe canalele TLC şi Discovery Home. (n.tr.) [6] Emisiune matinală de televiziune în reţeaua ABC. (n.tr.) [7] Creatură între 2,10 şi 3 metri, acoperită cu păr, din folclorul Nord American, cunoscută sub numele Yeti în Tibet, Yeren în China sau Yowie în Australia. (n.tr.)  

Câteodată, când o anumită lumină cade dintr-un unghi aparte, umbrele altor lumi ne joacă în faţa ochilor. în apropiere de Sandy Hook există un loc unde se întrevăd nave cu forme graţioase, dar nefamiliare, trecând dincolo de farul cu două turele. în » Philadelphia, lângă Rittenhouse Square, locu-itorii din Wavely Place pretind că strada e uneori traversată de bărbaţi şi de femei purtând haine elegante, dar extrem de ciudate. în Michigan, automobiliştii ce ies în Livonia prin Six Mile Road povestesc despre străfulgerări în care se zăreşte un şir de oameni abătuţi mărşăluind printr-o ploaie torenţială.           Poate e o festă pe care ne-o joacă lumina, o formă necunoscută de polarizare. Sau poate e un soi de rezonanţă cuantică între lumi învecinate. Când trebuie să explice genul ăsta de viziuni, ştiinţa e neputincioasă; şi abia catadixeşte să le recunoască existenţa. Nu e limpede nici măcar dacă e vorba de proiecţii a ceea ce a fost, a ceea ce va fi, sau a ceea ce ar fi putut să fie. Probabil sunt doar câteva porţiuni în care zidurile dintre universuri adiacente s-au ros, subţiindu-se şi permiţându-le acelor străfulgerări să se strecoare prin armătura rămasă. Dar ăsta e modul detaşat de a privi lucrurile. Ce ştiţi despre lumi învecinate sau despre ziduri între universuri? Sunt doar nişte biete cuvinte. Şi poate că nu mintea desluşeşte străfulgerările, ci sufletul, iar ceea ce desluşeşte sufletul nu are nici o legătură cu fizica.           Într-o zi strălucitoare de aprilie, Ted s-a mutat în Pennyworth House, aducând cu sine două valize burduşite de vise. A, nu, nici valizele nu conţineau vise (deşi adăposteau schiţe şi proiecte arhitectonice), nici zilele de aprilie (deşi se ştie că ele predispun la visare). Vreau să spun că Ted era plin de vise, sau aşa era casa.           Poanta cu Pennyworth House (casa care-şi merită banii) era că nu-şi mai merita numele. Cândva, locul se numise „Aleea milionarilor”, şi, pentru marii magnaţi ai industriei textile, reşedinţele din Plainfield fuseseră casele de la ţară.           Dar acele timpuri sunt de mult apuse. Acum fabricile sunt dincolo de mare şi Plainfield nu mai e o regiune rurală. Nici un milion de dolari nu mai e ce era odată. Dar cei de atunci ştiau cum să construiască, aşa că vremea nu făcuse altceva decât să-şi pună patina pe casa în stil Puritan-Victorian, acel stil american bizar, ex-travagant, dar excesiv de morocănos. Era exact genul de clădire tipic urbană.           Ted şi-a aşezat valizele în încăperea pe care el şi Sharon şi-o aleseseră drept dormitor. Era o cameră frumoasă, cu o zonă ce putea fi folosită drept salon, cu o masă de toaletă, un şifonier şi cu un pat cu baldachin cu patru laturi, de pe care s-a scuturat praful când i-a atins draperiile. Un pat care trebuia scos de acolo. Era puţin cam prea vechi şi puţin cam prea uzat ca să fie potrivit pentru Sharon. Dar Ted trebuia să se mulţumească cu el cât timp sorta mobilierul şi pregătea casa pentru ziua mutării.           Pe masa de toaletă, cu faţa către pat, a aşezat un portret de familie. El însuşi era în spate, cu o privire toantă, nelumească. în prim plan stătea Sharon, cu ochii mari şi proeminenţi şi cu o coroană de păr castaniu. Braţul ei se înfăşură în jurul lui Billy, care încerca (fără succes) să ascundă privirea plictisită a unui copil de şase ani. Poate un băiat să intre în pământ de ruşine în încremenirea unei fotografii? Totuşi, de câte ori Ted se uita la poza aia, puştiul era într-o altă poziţie. Dacă nu l-ar fi ţinut braţul lui Sharon, probabil că ar fi ieşit cu totul din ramă.           Din buzunarul unei valize, Ted a scos car-neţele cu etichete colorate şi listele pe care i le dăduse Sharon. Trebuia să se descotorosească de o mulţime de mobilă veche înainte de sosirea furgonului pentru mutare, şi, cu cât începea mai repede, cu atât era mai bine. Pornind din „salonul” de la primul etaj, Ted s-a apucat să, lipească etichete verzi pe mobilele pe care Sharon hotărâse să le păstreze şi etichete roşii pe cele ce trebuiau donate săracilor. Listele erau amănunţite şi întocmite pentru fiecare cameră în parte; Sharon avea mintea sistema tică a unui avocat. în compensaţie, Ted era sa-vantul, visătorul.           Săracii păreau să aibă o nevoie disperată de vechituri victoriene. Un suport pentru umbrele – exact ce trebuie pentru o gospodărie nevoiaşă! (Nu râdeţi. Poate acoperişurile lor curg.) Uneori, câte o denumire îl punea în încurcătură. Un gazogen? Un portmanteau? l-ar fi trebuit un dicţionar ca să termine treaba asta! Ei, Ted nu era un idiot! Ba chiar avea ceva diplome universitare. Dar unele lucruri erau, pur şi simplu, dincolo de puterea lui de înţelegere. Scaun cu antimacasore… Ce era un anti-macasor? Existau şi promacasore? Erau macasorele ceva faţă de care trebuia să iei o atitudine?           Din când în când, Ted era tentat să schimbe etichetele roşii cu cele verzi. De ce să arunce taburetul, şi să păstreze monstruozitatea aia de scrin? Dar se abţinea. Criteriile lui Sharon,cât se poate de ferme, se bazau pe un fel de turnesol personal care deosebea fără greş un retro distins de un demodat fără speranţe.           În capul scărilor către subsol, Ted a dat peste o lanternă lungă cât antebraţul său agă-ţată în spaţiul dintre uşă şi perete. A observat-o când căuta întrerupătorul. Tot atunci a desco-perit că încă nu fusese conectat curentul electric, aşa că era cât se poate de bine că lanterna atârna acolo, deşi ar fi fost mai bine dacă n-ar fi găsit-o.           Chiar şi pentru dimensiunile ei era surprin-zător de grea, şi el a fost cât pe ce s-o scape din mână. Judecând după praf şi după petele de rugină, a crezut că bateriile erau moarte demult, totuşi, când a apăsat pe buton, lumina orbitoare i-a luat ochii.           Oameni buni, aia da lanternă! Era Mama-tuturor-lanternelor. Ted a trebuit să clipească mult timp ca să nu mai vadă pete strălucitoare. Un spot atât de puternic ar fi putut ilumina întreg subsolul, ba chiar întregul Union County. Dar, când a îndreptat lanterna în jos, a văzut numai culori şterse, parcă diluate; scările, pereţii, grin-zile, totul avea o tentă sepia ternă, ca o foto-grafie veche.           Cu coada ochiului, a prins umbra unei miş-cări la hotarul porţiunii luminate. A încercat s-o urmărească, dar n-a mai văzut nimic. Totuşi, ca să fie în siguranţă, a părăsit subsolul şi a închis uşa, apoi şi-a notat că trebuia să anunţe derati-zarea imediat ce avea să fie cuplat serviciul telefonic. Sharon ar fi făcut o criză de nea'i dacă ar fi aflat că erau şoareci în casă.           Ajunsese la jumătate cu etichetarea mobi-lierului când ferestrele au pălit, apropiindu-se de griul asfinţitului, şi contururile au devenit nesigure. Atunci s-ar fi putut retrage, ghemuindu-se între cuverturile patului cu baldachin. Ar fi putut aştepta dimineaţa ca să-şi termine treburile şi, până în seara următoare, ar fi fost instalată şi lumina electrică. Dar ce haz ar mai fi avut toată povestea? în ioc de asta, a lucrat la lumina lanternei până la căderea deplină a întunericului. Şi, fiindcă tot o luase din subsol, a folosit-o pe acea mamă a lanternelor.           Era deja la etaj, într-una din camerele mici din aripa sudică. O crezuse nemobilată – cu excepţia unei măsuţe recrutate de Sharon pentru Războiul împotriva Sărăciei – dar, urmărind lumina sepia ce mătura interiorul, a constatat că cineva o luase în stăpânire. înăuntru erau un taburet scund, o masă pentru desen şi, lângă fereastră, acolo unde razele soarelui îl putea atinge, un şevalet ce susţinea o pictură netermi-nată. Alături, pe o măsuţă, erau pensule, o pa-letă de culori uscate şi tuburi de vopsea încreţite şi stoarse.           Ei, ce mai era şi asta? Fleacurile alea nu fuseseră acolo când agentul imobiliar îi arătase casa! Îşi instalase cineva un studio de artă? În casa lui? Şi de ce? (Priveliştea era banală, dar poate că, în lumina zilei, apăreau unele efecte deosebite. Şi artiştii sunt indivizi ciudaţi. În unele privinţe, chiar mai ciudaţi decât fizicienii sau decât avocaţii.) Ted şi-a îndreptat lanterna către şevalet.           Oameni buni, ce pictură oribilă! O puteţi numi impresionistă, dar numai dacă ţineţi să faceţi impresie proastă. Chiar şi în lumina aia sepia, arăta înspăimântător de întunecată. Brazde de negru şi de albastru de Prusia se învolburau pe pânză, printre alte dâre în nuanţe sumbre, conturând o gură căscată într-un urlet fără sfârşit. Şi, în negreala din spatele ei, forme fluide. Forme de nenumit, nimeni n-ar fi avut chef să le gă-sească un nume.           Tabloul inspira repulsie în aceeaşi măsură în care intriga. Ted s-a întins după el. Aşa a des-coperit că, de fapt, nu era acolo. Mâna i s-a strâns fără să prindă, nimic şi surpriza l-a făcut să păşească înainte, poticnindu-se.           Credeţi că s-a auzit zgomotul şevaletului răsturnat? Sau pensulele pocnindu-i sub tălpi? Fum şi vise! Liniştea, asta s-a auzit. Nu tu şe-valet, nu tu pensule, nu tu paletă de culori. Linişte, chiar şi atunci când şi-a fluturat braţul prin aer, acolo unde părea să fie tabloul.