Cărți romantice și de dragoste pdf

CUPRINS:           Cine va vorbi cel dintâi… 5           Lacrimi de femeie… 2           Helene ia iniţiativa…           În atelier, la gura sobei… 19           Copilaşul din Praga… 28           Un prieten la nevoie… 50           Paradisul pierdut… 58           Turnul templului… 63           Ronnie soseşte pe ceaţa… 68           Mirajul… 73           Un prieten care acţionează… 80           Ronnie poposea sub coroana arborelui lui Upas… 89           Ca într-o oglindă… 92           Ceaţa se împrăştie… 96           Trebuie ca el să-şi amintească… 102           El nu ştia nimic „…,. 113           Chipul din oglindă… 119           Ne-a venit un băieţel… 125           Noapte bună „Copilaşului din Praga”… 131                 CINE VA VORBI CEL DINTÂI?           Stând în picioare, înaintea ferestrei din salonaşul soţiei sale, Ronald West părea absorbit în contemplarea grădinii vesele şi a parcului imens care se întindeau în faţa ochilor săi. Însă, în adevăr, mintea îi era preocupată numai de găsirea celui mai bun mijloc pentru a putea discuta cu Helene subiectul care îl tortura încă din timpul plimbării de dimineaţă. Adineauri, după ce descălecase vioi de pe cal şi aruncase groom-ului frâul, se grăbise s-o ajute şi pe Helene să descalece, apoi mângâind coama frumoasă a iepei „Picioruş de Argint”, cu ochii aţintiţi asupra fermecătoarei sale soţii, o întrebase:           — Helene, aş putea urca până la tine? Aş vrea să-ţi comunic ceva foarte important.           Helene zâmbi şi îi răspunse pe un ton şăgalnic:           — Am băgat de seamă că însoţitorul meu la călăria de azi dimineaţă era cu gândul la o mie de leghe distanţă de soţie şi cal: dacă acum are intenţia să mă ducă şi pe mine cu el, pe acolo pe unde rătăcea adineauri, va fi iertat. De altfel şi eu, dragă Ronnie, am ceva să-ţi spun. Uitându-mă întâmplător la ceasul din turn, văd că mai avem încă o oră bună până la masă. Am să scriu, cu voia ta, repede o scrisoare, pe care trebuie s-o trimit în sat, şi pe urmă sunt la dispoziţia ta. Bineînţeles, după ce am să-mi schimb şi rochia.           Sprijinindu-se uşor de umărul soţului ei, Helene West alunecă din şa. Pe urmă, după ce puse în vedere groom-ului să aştepte ordine, trecu în hol.           Ronald o lăsă să-şi scrie scrisoarea şi intră singur în salon. După ce meditase în tăcere, o săptămână întreagă, asupra aceleiaşi idei, îşi dădu imediat seama că este foarte greu să-şi deschidă inima în faţa unei alte persoane, chiar când aceasta ar fi, aşa cum era în cazul de faţă, cea mai bună, cea mai îngăduitoare şi cea mai perfectă dintre soţii.           Preocupat, Ronald uitase să-şi lase pălăria şi mănuşile în hol. Le aruncă pe fotoliul Helenei, păstrându-şi însă în mână cravaşa cu care izbea – privind pe fereastră – în cizmele de bizon.           Dimineaţa de primăvară era o minune. Soarele luminos pătrundea prin gemuleţele de modă veche, umplând încăperea de veselie. Pe unul din gemuleţe, un om mai simplu, din timpuri apuse, zgâriase cu diamantul o cruce şi scrisese deasupra cuvintele: In hoc signo vinces.           Ronald protestase de mai multe ori contra oportunităţii acestei inscripţii, declarând că, dacă strămoşul Helenei găsise nevoia de a scrie pe undeva o deviză latină, ar fi fost mai nimerit să se fi servit de portofelul său decât să mâzgălească frumoasele geamuri din „La Grange”. Dar ori de câte ori venise vorba despre acest lucru, Helene luase partea strămoşuluiei.           — Fără îndoială, spunea ea, că în ziua aceea soarele făcuse să scânteieze geamurile mai puternic ca de obicei. Ah! Ronnie, dacă ne-am putea aminti mai des cuvintele In hoc signo vinces, am putea probabil să ne dăm seama mai uşor că drumul spre victorie este vecin cu calea sacrificiului.           În general, Helene trecea metodic de partea strămoşului, ceea ce era oarecum jignitor pentru un bărbat modern, care neavând la rândul lui strămoşi venerabili, îi considera demodaţi şi inutili.           În dimineaţa aceasta însă, înţelesul devizei încriminate îl izbi pe Ronald mai mult decât ceva de prost augur. El voia să învingă întotdeauna, fără să ţină seama de simboluri şi, gândindu-se mai bine, găsi, totuşi, o coincidenţă cu adevărat ciudată între ceea ce-i trecuse lui prin cap şi vorbele Helenei care evocaseră simbolul unei călătorii îndepărtate: In hoc signo vinces!           Paşii soţiei sale îl scoaseră din visare.           Clipa temută venise. Cum să înceapă? Era, mai ales vorba de tact şi trebuia s-o pregătească încetişor pe Helene, dacă voia să primească hotărârea surprinzătoare pe care el urma să i-o anunţe Helene, închizând uşa în urma ei, înainta în încăperea plină de soare.           Talia, graţios naturală, era subliniată de costumul ei de amazoană şi de părul bogat, auriu, care îi dispărea sub pălărie. Nimic nu putea să-i altereze blândeţea senină a feţei şi bunătatea întipărită pe figură. Ochii Helenei erau mereu îndreptaţi spre viaţă, ca şi cum ar fi aşteptat ca să primească de acolo viziunea fericirii.           Apropiindu-se de fereastră, se întreba, în mintea ei, ce era preferabil să facă. Să vorbească ea cea dintâi sau să asculte ce avea să-i spună Ronald? Se hotărâse în sfârşit, să-i anunţe că clipa, mult aşteptată, când trebuia să afle vestea cea mare, vestea care îi umplea de bucurie inima ei de soţie tânără, venise, aşa că orice amânare era complet imposibilă. Şi totuşi, îşi dădu seama că, dacă ar fi vorbit ea întâi, confidenţa lui Ronald ar fi căzut pe plan secund; asta era însă de neconceput, pentru că tot ce era în legătură cu soţul ei primea din partea Helenei un tratament de favoare. Tânăra femeie judecă, deci că e preferabil să-l lase mai întâi pe Ronie să vorbească. De altfel, responsabilitatea hotărârii sale fu, de la început, complet înlăturată.           Ronald se întoarse brusc şi, la vederea soţiei sale, orice şovăială i se păru de prisos. In hoc signo vinces!           — Helene, spuse el, vreau să plec în Africa centrală. Cuprinsă de mirare, Helene se uită lung la soţul ei, pe urmă, cu multă chibzuinţă, luă pălăria şi mănuşile pe care Ronald le aruncase pe fotoliu, le puse încet pe o masă şi veni să se aşeze pe locul ei obişnuit.           — Este mult prea departe, darling, spuse ea foarte natural. Îmi închipui însă că te cheamă acolo ceva imperativ. Stai jos şi povesteşte-mi şi mie geneza acestei călătorii. Africa! E colosal de departe. Se poate, crezi tu, ca o astfel de prăpastie să despartă o căsnicie atât de fericită ca a noastră? Aş vrea să-mi povesteşti totul, să mă lămureşti definitiv, conducându-mă încet, pe drumul pe care l-ai parcurs până la faptul care te-a determinat să iei această hotărâre.           Cu un suspin de uşurare, Ronald se prăbuşi în fotoliul din faţa ei. Figura lui plină de tinereţe respira entuziasmul, îşi întinse picioarele, împreună mâinile deasupra capului şi se uită cu admiraţie la soţia lui.           — Helene, eşti minunată cu felul tău de a înţelege anumite lucruri. Da, mi-este foarte uşor să-ţi povestesc totul. Ai o manieră admirabilă în a te lega de subiect şi de a lăsa la o parte amănuntele. Cea mai mare parte dintre femei…           — Să nu ne pierdem vremea cu ceea ce ar face cea mai mare parte dintre femei. Să-mi spui însă care e lucrul esenţial, aşa cum îl vezi tu, dacă vrei ca să-l îmbrăţişez şi eu în aceeaşi măsură. De ce vrei să pleci în Africa centrală?           Ronald sări drept în picioare şi se duse să se rezeme de cămin.           — Helene, am în minte o nouă schiţă de roman,. O istorie minunată de dragoste, cu totul superioară la tot ceea ce s-a scris până acum. Acţiunea se desfăşoară în Africa centrală şi, deci, trebuie să plec acolo dacă vreau ca ambianţa mea să fie vie. Cred că n-ai uitat emoţia cauzată în ultima vreme de povestea misionarului acela care, dispărut mai bine de 20 de ani în ierburile înalte ale junglei unde a trăit laolaltă cu indigenii, despărţit de orice civilizaţie, s-a întors apoi în Anglia ca să-şi povestească aventurile; îţi aminteşti – din povestirea misionarului – că, după câţiva ani de singurătate, începuse să dorească la nebunie afecţiunea unei soţii şi, amintindu-şi de o fată pe care o cunoscuse în vremea tinereţii sale, îi scrisese che-mând-o. Ea răspunse, plină de curaj, acestui apel şi, venind la locul de întâlnire din marginea junglei, aşteptă acolo mai multe luni până când misionarul veni s-o găsească. Se căsătoriră, în sfârşit, acolo, la margine de junglă sălbatică şi devenind soţ şi soţie, se cufundară iarăşi în ierburile înalte ale codrului african. Nu au fost revăzuţi decât după mulţi ani. Ei bine, povestea aceasta adevărată mi-a dat ideea unei lucrări originale şi palpitante; va fi o lucrare sortită să facă senzaţie, o lucrare de o mie de ori superioară poveştilor misionarilor.           Privirea liniştită a Helenei contempla ochii strălucitori în exaltare ai soţului ei.           — Dragă prietene, spune-mi te rog, ce te face să crezi că povestea de dragoste a unui misionar ar putea fi mai palpitantă decât a altuia? Nu văd deloc cum ai să reuşeşti să faci mai interesantă povestea pe care vrei s-o scrii.           — Ah! Nu vezi? Strigă Ronald West. Asta fiindcă nu eşti romancieră. Scumpa mea, află că doi bărbaţi au ieşit din ierburile acelea uriaşe, ierburi înalte de treisprezece picioare, doi bărbaţi au apărut, acolo, la margine de junglă, unde aştepta femeia! Doi, pricepi tu? Şi cel care se năpusti primul, nu era omul care o chemase; acesta veni un moment mai târziu! Ei, acum ai înţeles?           — Înţeles, spuse Helene: în general, 13 este o cifră cu ghinion.           — Oh! Nu glumi, protestă Ronald. Nu mai am timp să-ţi explic cum se desfăşoară acţiunea. Dar, ţin să-ţi spun că nu am mai avut niciodată o astfel de inspiraţie; încearcă să pricepi ce înseamnă acest lucru pentru mine. Închipuieşte-ţi, pentru un moment, atmosfera aceea misterioasă şi cu totul îmbâcsită de vrăjitorie a Africii centrale, servind drept cadru unei pasionante poveşti de dragoste, închipuieşte-ţi trei fiinţe, sosite din mijlocul civilizaţiei noastre, civilizaţie cu care sunt îmbibate, învăţând să cunoască.           — În mediul acesta, unde domină sălbăticia popoarelor în stare primitivă.           — Inima şi propriul lor suflet şi luptând pentru a-şi menţine, în ei însăşi, idealul civilizaţiei secolului al 20-lea. Apoi extraordinarele păduri virgine, junglele neexplorate unde plantele sunt asemănătoare animalelor, unde animalele imită pe om, unde nu domneşte nici legea nici ordinea şi unde, din contră, toţi le dispreţuiesc. Mie unul, îmi era suficient, la Kewi, să trec prin serele cu plante tropicale pentru a-mi scutura jugul civilizaţiei. Dacă mi se întâmpla să rămân mai mult timp printre aceste plante fantastice, acoperite cu ghimpi şi cu vegetaţii străine, ciudate, unele târându-se pe pă-mânt, altele ridicând nişte braţe extraordinare şi cărnoase spre culmi inaccesibile, întoarcerea bruscă la atmosfera de convenţionalism îmi dădea sentimentul că nu-mi mai aparţin şi îmi trebuia oarecare timp până ce să revin omul banal şi civilizat.           Helene zâmbi.           — Darling, cred că ai frecventat prea mult la Kew, serele cu vegetaţii tropicale. Mă văd nevoită să-ţi interzic – de-aci înainte accesul acolo, mai ales că trebuie să te ocupi de interesele comitatului.           1 grădină botanică celebră în jurul Londrei.           — Nu mă mai interesează afacerile comitatului, răspunse Ronnie. Dar, serios, Helene, nu pricepi deloc ce reprezintă toate acestea pentru mine? Ultimele mele două romane au drept cadru viaţa banală engleză. Nu pot să-i plimb, la nesfârşit, pe îndrăgostiţii mei prin grădini publice.           — Dragul meu Ronnie, ai totuşi, la îndemână, un bun precedent: cea dintâi pereche de îndrăgostiţi pe lume, Adam şi Eva, a căror poveste o cunoaştem atât de bine, s-a plimbat – iubindu-se – într-o grădină.           — Eroare completă, darling; grădina Eden era o junglă plină de neprevăzut, unde animalele sălbatice discutau în mod obişnuit, ca şi oamenii. Îmi închipui că nu poţi să crezi că Eva a stat liniştită să-l asculte pe şarpe vorbindu-i despre teologie, dacă această conversaţie – între animale ar fi fost numai un incident al zilei. Dar să revenim de unde am pornit. Am un plan original, pentru care îmi trebuie o ambianţă nouă.           — De ce nu te mulţumeşti, Ronnie, cum ai făcut şi până acum, să scrii simplu şi sincer despre viaţa pe care o cunoşti?           — Pentru că, scumpa mea, contemporanii noştri, întocmai atenienilor de altădată, au mereu poftă de ceva nou. Ori, venindu-mi ideea de ceva nou, vreau s-o exploatez.           Helene tăcu şi păru că reflectează. Ronald se ridică şi apropiindu-se de fereastră, îi arătă inscripţia de pe geam: In hoc signo vinces.           — Mai ştii ce este scris aici? Întrebă el.           — Da, spuse Helene: ţi-am priceput gândul. Şi eu văd o primejdie aici. Doresc mult însă ca, în activitatea ta, să te gândeşti mai mult la scopul înalt al misiunii pe care o ai decât la condiţiile de succes. Succesul să fie numai răsplata sforţărilor săvârşite în mod aproape eroic; popularitatea dobândită prin scris să nu decurgă decât numai din faptul că ţi-ai fost credincios ţie însuţi şi inspiraţiei tale de scriitor. Plecarea ta în Africa centrală, pentru a descoperi acolo un mediu extraordinar, este ogoană după originalitate care nu va asigura niciodată-superioritatea unei opere. Oh! Ronnie, asta e părerea sinceră a mea: mulţumeşte-te să rămâi în Anglia şi fă-ţi personajele să trăiască în mediul lor familiar.           Ronald reveni la fotoliul pe care îl părăsise, se aşeză cu coatele pe genunchi, cu bărbia în mâini, privind tulburat la soţia lui.           Dar, Helene, nu este vorba de aşa ceva. Nu bagi de seamă că am în vedere cu totul alte proiecte şi că numai Africa centrală este mediul nimerit, de care am nevoie?           — Bine, Ronnie, dar crezi că este numaidecât nevoie să pleci? De ce nu-ţi procuri ultimele cărţi apărute asupra Africii ca să le studiezi pentru cunoaşterea perfectă a atmosferii?           — Asta niciodată, strigă Ronald, sărind în picioare şi începând să străbată încăperea cu paşi mari. Înainte de a putea lucra la cartea mea, trebuie să fiu pătruns, până în măduva oaselor de atmosfera minunată a tropicelor. Mai mult chiar: fără să cercetez totul la faţa locului ar fi posibil să comit unele greşeli de amănunt şi, într-o bună zi, vreun cititor oarecare, incapabil să scrie o pagină, dar cunoscând bine locurile descrise de mine, va semnala eroarea. Alte mediocrităţi se vor sesiza iar sfârşitul va fi.           Helene, cu ochii umezi dar veselă în glas, începu să râdă.           — Ronnie, admit câte puţin din ceea ce spui, dar ar trebui să fii recunoscător acelora care ar semnala o cât de mică greşeală în vreuna din lucrările tale. Cine deci. Până acum, fără ştiinţa mea, ţi-a atins, câtuşi de puţin, susceptibilitatea?           — Oh! Nimeni, Dumnezeu fie lăudat! N-am scris încă nici un singur rând fără să verific cel mai mic amănunt al valorii locale. Astfel de lucruri s-au întâmplat însă, de sute de ori, altora. În ce mă priveşte pe mine, eu socotesc acestea ca pe ceva tragic. Aşa precum îţi spun, n-am să scriu nici o lucrare fără ca mediul să nu-mi fie familiar. Helene, trebuie să plec în Africa centrală!

Zori intunecati de Sara Craven CAPITOLUL I Era atât de obosită încât abia reuși să introducă cheia în broască. Fusese un zbor lung și agitat, iar aterizarea fusese amânată din cauza ceții. Una dintre fete devenise aproape isterică în timpul zborului și Lisa fusese aceea care stătuse alături de ea ca s-o liniștească atunci când avionul făcuse ultima tentativă, de această dată reușită, de a ateriza. Închise mulțumită ușa în urma ei și rămase o clipă pe loc, uitându-se prin camera de zi. Era deosebit de curată și ordonată – doamna Hargreaves avusese grijă de asta – dar aerul era stătut. Lisa deschise fereastra și lăsă aerul proaspăt al nopții de ianuarie să pătrundă în cameră. Se înfioră puțin, încă nostalgică după căldura soarelui din Caraibe pe care tocmai le părăsise, dar mintea ei obosită se bucură de confortul și de curentul de aer rece care o înviora. O mulțime de plicuri sosite prin poștă o așteptau pe măsuța de lângă fereastră, plicuri la care se adăugau și cele găsite în cutia de scrisori, dar toate aceastea puteau să mai aștepte până dimineață, gândi ea, descălțându-se. Simțea nevoia imperioasă de a face o baie. Era murdară și transpirată după orele lungi petrecute în avion, urmate de drumul cu taxiul, înghesuită între celelalte fete. Dar și baia putea să mai aștepte. Intră în dormitor, dezbrăcându-se din mers. Patul o aștepta, cu cuvertura dată la o parte, iar cămașa ei de noapte era aranjată frumos de către doamna Hargreaves care în tinerețe fusese cameristă la un hotel. Dar Lisa nu se mai obosi să se îmbrace. Totuși se demachie – obicei de care n-ar fi putut scăpa nici pe patul de moarte – și apoi se întinse goală în pat și căzu pradă unui somn profund. Se foi de câteva ori și chiar deschise ochii, deranjată de zgomotele de pe stradă și de un aspirator din apartamentul de deasupra. Totuși nu se trezi. Când în cele din urmă o făcu, se întinse și se ridică din pat, constată că dormise aproape douăsprezece ore. „Probabil am început să îmbătrânesc”, gândi ea amărâtă. Da, se simțise bătrână în timpul călătoriei. Toate celelalte fotomodele erau mai tinere decât ea, Lisa fiind singura care avea douăzeci de ani. Jos râsese de ea. „Ai cumva părul cărunt?” o ironizase el. „Nu i te plânge Myrei în legătură cu vârsta ta, pentru că ea are cu doi ani mai mult decât tine.” Lisa nu se obosise să-i mai spună lui Jos ceea ce era atât de evident și anume faptul că Myra nu era și nu avea să fie vreodată fotomodel. Când Jos o întâlnise și se însurase cu ea, Myra nu era decât o studentă drăguță și dolofană, iar căsnicia și copilul n-o schimbaseră absolut deloc. Chipul și silueta ei n-o avantajaseră niciodată prea mult. Asta este valabil și pentru mine, gândi Lisa coborând din pat, dar oricum, reușesc să-mi câștig existența. Se privi toată în oglindă în timp ce intra în baie și dădu drumul la duș. Nu era nimic narcisist în această acțiune, dar probabil că nici absolut necesar nu era. Fusese în Indiile de Vest ca fotomodel pentru o revistă foarte cunoscută care prezentase costume de baie și cu siguranță că Jos i-ar fi spus dacă ar fi luat măcar un gram în greutate. O cunoștea de doi ani, de când Lisa venise prima oară la Londra căutând de lucru și tot el fusese acela care o învățase tot ceea ce trebuie să știe despre ceea ce se face în fața unui aparat de fotografiat. De fapt, Lisa nu se gândise foarte serios să devină model. Niciodată nu-și considerase aspectul fizic prea impresionant. Jos îi sugerase însă această idee încă de pe vremea când era la școală. El venise la școală ca s-o viziteze pe verișoara lui Dinah, care era cea mai bună prietenă a Lisei. Le invitase pe amândouă la masă. El era deja un nume în lumea fotografiei, iar Lisa n-ar fi fost om dacă nu s-ar fi simțit flatată de interesul lui. Totuși, în același timp, ea își vedea cu totul altfel viitorul. Datorită lui Jos obținuse primul contact că fotomodel în lansarea unei noi linii de cosmetice. Cu părul auriu și cu ochii căprui care puteau lua nuanțe de verde și galben în funcție de culoarea pe care o purta, Lisa fusese cea mai bună alegere pe care să se centreze campania de publicitate. Fusese o experiență fantastică pentru ea. Costume exotice în tonuri de galben și auriu fuseseră anume lucrate pentru ea, iar efectul lor pe pielea ei de culoarea mierii fusese inpresionant. Fusese îmbrăcată în voal semi-transparent, în mătase și rochii făcute în întregime dintr-o plasă de mărgele. Chipul ei apăruse pe coperta revistei pe care ochii ei păreau să se mărească la nesfârșit, în timp ce gura schița un zâmbet vag, inocent și senzual în același timp. Casa de modă franceză care lansase colecția de cosmetice fusese pur și simplu încântată, iar vânzările crescuseră considerabil. Totuși Jos o sfătuise să nu mai participe la următoarea campanie organizată de aceeași casă. „Dacă vei continua, vei intra într-un tipar. Toată lumea te va asocia cu respectiva colecție și cu nimic altceva", o avertizase el. „O vreme merg, dar ce te faci când te plictisești, sau când se plictisesc ei?” Lisa îi urmase sfatul și nu regretase niciodată, mai ales că ofertele de lucru apăruseră imediat și în număr foarte mare. Dar cel mai mult îi plăcea să lucreze cu Jos. El fusese primul care-i cunoscuse potențialul iar ea avea să-i fie toată viața recunoscătoare pentru asta. Fusese foarte norocoasă. După cum auzise de la celelalte fete, lansarea în profesiunea de fotomodel putea fi o afacere foarte murdară. Faptul că-și găsise acest apartament fusese al doilea noroc, gândi ea intrând sub duș și lăsând apa caldă să i se prelingă prin păr și pe corp. Nu era prea ieftin, dar împărțindu-l cu Dinah, reușeau amândouă să se descurce din punct de vedere financiar. Dinah juca într-o comedie în West End și reușise să obțină acest rol imediat ce terminase Academia de Teatru și Film. Își limpezi părul și închise apa. Se șterse și se îmbrăcă într-un halat de baie alb, mai vechi. Nu era prea elegant dar era destul de potrivit pentru seara pe care avea de gând s-o petreacă relaxându-se lângă foc și poate, ceva mai târziu, ascultând o piesă de teatru la radio. Somnul lung îi făcuse bine, iar acum Lisei îi era foame. Hotărî să-și pregătească ceva de mâncare și să citească scrisorile în timp ce mânca și își usca părul. Asta nu pentru că s-ar fi așteptat la ceva interesant în privința corespondenței primite. Probabil primise mai ales reclame și note de plată. Totuși avea și alți prieteni, în afară de Dinah, prieteni cu care purta o corespondență neregulată dar permanentă. Lisa se gândi că poate Claire născuse deja, iar Frances se hotărâse să accepte sau să refuze slujba pentru Statele Unite ale Americii. Doamna Hargreaves umplea frigiderul cu toate cele necesare, așa că Lisa, cu un prosop înfășurat pe cap, își pregăti o friptură și o salată drept garnitură. Nu avea un apetit prea mare – fapt care-l alarmase pe tatăl ei vitreg atunci când ea se dusese prima oară să locuiască la Stoniscliffe. „Nu mănâncă nici măcar cât o muscă”, mormăia el la fiecare masă. Dar ei îi plăceau mâncărurile simple, bine gătite și era bucuroasă că nu avea probleme cu greutatea. După ce mâncă spălă vasele, își duse cafeaua în camera de zi și își luă scrisorile. Așa cum bănuia, majoritatea plicurilor cuprindeau numai lucruri neinteresante, așa că le puse deoparte. Ultima scrisoare însă era de la Julie. Lisa privi încruntându-se plicul alb, acoperit cu un scris lăbărțat pe care îl cunoștea atât de bine. Instinctul îi spunea că Julie îi putea scrie numai din cauza vreunei crize iar asta o făcuse să creadă că ea vorbea despre ceva ce ar prefera să nu știe. Numai dacă nu cumva era ceva legat de Chas, gândi ea, intrând brusc în panică. El nu prea se simțea bine în ultima vreme, aflase ea din rarele scrisori și de la un timp nu mai primise nimic de la el în afară de obișnuitele felicitări de Crăciun. Continuă să privească plicul încă nedeschis în timp ce în sufletul ei se ducea o luptă între grija pentru Chas și dorința de a face bucățele scrisoarea lui Julie. Nu-i datora nimic surorii ei vitrege, gândi ea cu vehemență. De fapt, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Dar cu Chas era cu totul altceva. Din partea lui nu primise până atunci decât bunătate și respect și din cauza asta Lisa considera că îi datora multe. Oh, nu era vorba de banii pe care-i depunea o dată pe trimestru în contul ei, gândi ea, mai ales că pe aceștia i-ar fi putut da înapoi oricând, pentru simplul motiv că nu se atinsese niciodată de ei. După ce plecase de la Stoniscliffe, jurase că niciodată nu va mai accepta nici măcar un penny din banii familiei Riderwood. Voia să nu mai fie dependentă, mai ales față de… Mintea i se blocă brusc, pentru că gândurile ei amenințau să intre pe un teren interzis. Se străduia din răsputeri să nu se mai gândească la Stoniscliffe. Se hotărâse să nu se mai întoarcă acolo niciodată, cu toate că propria ei conștiință nu-i permitea să rupă contactul cu Chas, care fusese rănit profund de hotărârea ei de a pleca. Iar crudul adevăr era că îi fusese imposibil să-i spună de ce fusese nevoită să plece. Încet și fără tragere de inimă, deschise plicul și scoase din el foaia de hârtie. „Dragă Lisa”. Scrisul exuberant al Juliei ocupa toată pagina. „Ghici despre ce-i vorba? Mă mărit! De fapt am de gând să uluiesc pe toată lumea, făcând pentru prima oară în viața mea lucrul cel mai potrivit. Mirele esre Tony Bainbridge, desigur, iar tata este în al nouălea cer. Căsătoria are loc luna viitoare și eu aș vrea ca tu să fii domnișoara mea de onoare! Te rog, te rog mult de tot să spui da, draga mea. Pregătirile de nuntă mă depășesc deja iar mama Bainbridge amenință să preia conducerea. Te rog, vino acasă, Lisa. Am mare nevoie de tine. Sunt sigură că poți să-ți iei un concediu. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. Cu dragoste, Julie.” Bomba se afla într-un post-scriptum, care probabil fusese scris mai târziu: „Desigur, cel care mă va duce la altar va fi Dane”. Lisa rămase pe loc, privind fix la bucata de hârtie. Apoi mâna i se strânse convulsiv peste scrisoare, transformând-o într-un ghemotoc de hârtie. Spuse cu voce tare și cu un ton disperat: — Nu! Doamne, nu! Se înfioră deodată și își strânse halatul pe ea, după care înteți focul în cămin, de parcă răceala care-o învăluise ar fi fost de natură fizică și ar fi putut fi spulberată cu ajutorul unor mijloace casnice. Își umezi buzele și încercă să se gândească la Julie, care urma să se mărite cu bărbatul pe care Chas și‑l dorise dintotdeauna ca ginere. Poate că decizia lui Julie nu avea să uimească pe toată lumea așa cum glumise fata, dar oricum era destul de greu de acceptat. De doi ani n-o mai văzuse pe Julie, iar Lisa presupunea că sora ei vitregă se mai maturizase între timp. Dar când se gândea la tânăra și sălbatica Julie pe care o văzuse ultima oară, cu greu își putea imagina cum va arăta mireasă. Încercă să‑și amintească pe Tony Bainbridge. Fusese întotdeauna prin preajmă în timpul copilăriei lor, pentru că tatăl lui era proprietarul reședinței vecine cu a lor. Lisei, însă, băiatul nu-i făcuse niciodată vreo impresie prea puternică. Era blond, plăcut și categoric destul de bogat. Dar Juliei, fiica răsfățată și voluntară a unui om de afaceri foarte bogat, oare cum i se părea? Lisa ridică din umeri. Ei bine, uneori dragostea este mai ciudată. Și cu siguranță că Julie era tânără, frumoasă și plină de viață. Trebuia să se mărite din dragoste și nu numai pentru că știa că această căsătorie era dorința fierbinte a celor două familii. Nici măcar Julie nu ar da curs unui asemenea impuls nebunesc, gândi Lisa fără a fi convinsă de acest fapt. Netezi foaia de hârtie și o citi din nou, încercând să ignore post-scriptumul. Era stilul obișnuit al Juliei, plin de sublinieri și semne de exclamare, dar oare așa arăta scrisoarea unei viitoare tinere mirese? Lisa închise ochii. De la vârsta de zece ani, de când ajunsese prima oară la Stoniscliffe, o protejase mereu pe Julie. În prima noapte, când Lisa era încă zăpăcită de viteza cu care se petrecuseră toate și neobișnuită încă cu patul și camera străină, fusese teribil de surprinsă când se deschisese ușa. Julie spusese: „Doamna Arkwright zice că sunt prea mare ca să mai dorm cu lumina aprinsă, dar mie îmi este groază de întuneric. Pot să vin lângă tine? Te rog, Lisa, te rog!” Lisa petrecu o noapte foarte puțin confortabilă. A doua zi, Chas se tăvălise de râs, neluând deloc în considerare dezaprobarea menajerei și dădu dispoziție ca patul Juliei să fie mutat în camera Lisei. „Ți-am spus eu, nu-i așa?” se adresase el mamei Lisei. „Ți-am spus eu că vor fi surori?" Jennifer Riderwood aprobase din cap, vag îngrijorată, știind foarte bine că obligația de a împărți camera cu cineva pentru prima oară în viață era numai una din schimbările pe care Lisa avea să le trăiască în noua ei viață. Când primise premiul Bond, Jennifer era deja văduvă de cinci ani, iar fericitul eveniment nici nu și-ar fi putut găsi un moment mai potrivit ca să apară. Nu prea știa să facă mare lucru. Nu avea nici vreo carieră spre care să se întoarcă atunci când rămăsese singură și cu un copil mic de crescut. Fusese nevoită să accepte cu recunoștință orice slujbă i s-ar fi oferit. Tot recunoscătoare trebuia să fie și pentru faptul că aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă acesta aparținea de fapt cumnatei și soțului acesteia. Clive și Enid Farrel fuseseră conștienți că era în avantajul lor să le primească pe Jennifer și pe fetița acesteia în casa lor. În definitiv, nu aveau nici un fel de obligație față de ele, fapt pe care nu pierdeau niciodată ocazia să-l sublinieze. Totul părea să fie un gest de mare bunătate din partea lor, când de fapt Jennifer plătea o chirie destul de mare, numai ca să fie tratată ca un fel de rudă săracă. Totuși, nimic nu era destul sau prea mult. Primele amintiri ale Lisei erau legate de mătușa Enid, care se plângea tot timpul de inflație și creșterea prețurilor. Lisa era obligată să nu uite niciodată să stingă lumina după ea și să știe exact câți metri cubi de apă avea voie să folosească atunci când făcea baie, pentru că „N-ai voie să faci risipă de energie electrică și pentru apa caldă se plătesc bani buni, draga mea”. Lisa observa că de la o zi la alta mama ei arăta din ce în ce mai obosită și înfrântă. În cele din urmă, Jennifer fusese nevoită să-și mai ia pe lângă slujba de funcționară încă o slujbă, de chelneriță. Rareori ajungea acasă înainte de miezul nopții. De fapt ea nu era decât o femeie fragilă și, inevitabil, până la urmă se prăbușise și fusese adusă acasă, iar Lisa își mai amintea și acum cât de tare se supărase mătușa Enid din această cauză. Perdelele de la casele alăturate fuseseră date fără pic de discreție la o parte atunci când Jennifer fusese purtată în brațe spre casă. Deși pe atunci nu era decât un copil, Lisa observase cu acea ocazie că unchiul și mătușa ei nu erau prea iubiți de către vecinii lor. Mătușa Enid fusese totuși obligată să cheme un medic. Doctorul Chalmers i se adresase cu sinceritate lui Jennifer: — Ai nevoie de o pauză, draga mea. Odihnă absolută, departe de toate acestea, chiar și de fiica ta. Nici ei n-o să-i strice să stea fără tine o perioadă de timp. Sunt sigur că asta ar fi și alegerea ei, mai degrabă decât să te vadă bolnavă pentru totdeauna. Totuși ele nu aveau bani, pentru nici un fel de vacanță. După pierderea slujbei, pentru Jennifer premiul Bond fusese un adevărat miracol. Nu fusese el chiar o avere, dar fusese suficient pentru niște haine noi și o croazieră în Mediterană la sugestia doctorului Chalmers. După câtva timp, Lisa realiză cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fie doctorului Chalmers pentru că acesta o condusese aproape cu forța la agenția de turism. Omul îi cunoștea de mulți ani pe soții Farrell și înțelesese foarte bine ce viață ar fi trebuit să ducă Jennifer mai departe dacă nu folosea premiul pentru a-și lua o vacanță. Mătușa Enid se lansase într-o serie de remarci legate de „egoism și lăcomie” și observase că acoperișul avea nevoie de reparații, la care Jennifer ar fi putut să ajute cu bani, întrucât era și acoperișul ei. Dar de această dată Jennifer nu se mai lăsase terorizată. Plătise croaziera și profitase de ea. Când se întorsese, nimic nu mai fusese la fel. Nu era vorba numai despre faptul că se relaxase, se îngrășase puțin și se bronzase. Erau și alte diferențe, mai subtile. În zâmbetul ei, în ochii ei, care deveneau mai visători, atunci când credea că n-o privește nimeni. După un timp apăruse Charles Riderwood; înalt, bine legat și cu un chip deschis care datorită șuvițelor cărunte de la tâmple avea o anume distincție. Îi zâmbise Lisei și-i spusese: „Salut, scumpo, am și eu o fetiță, cu câțiva ani mai mică decât tine.” Lisa îi răspunsese la zâmbet puțin nesigură. Recunoscuse totuși bunătatea, din ochii lui și înțelesese că și el dorea mult ca ea să-l placă, chiar dacă micuța Lisa nu prea pricepuse de ce. Aflase după ce plecase el cu mașina lui superbă, marca Jaguar. — Ce obrăznicie! izbucni Enid Farrell. Ideea aceasta nebună de a-ți aduce aici… amantul. Cum îndrăznești?! Jennifer se înroșise, dar vocea ei răsună calmă. — Înainte de a mai spune ceva, Enid, cred că ar trebui să știi că Charles și cu mine intenționăm să ne căsătorim. — Să vă căsătoriți?! țipase Enid. Te măriți cu un bărbat pe care l-ai cunoscut într‑o croazieră? Dar nu știi absolut nimic despre el. Ar putea să fie chiar deja însurat. Pe chipul lui Jennifer înflorise un zâmbet. — Știu destule, spuse ea. Este văduv. Soția lui a murit cu câțiva ani în urmă. Are un fiu de douăzeci și patru de ani și o fiică de opt ani. Lucrează în domeniul electronicii și locuiește în Yorkshire. Mai dorești să afli ceva? Enid Farrell își luase un aer jignit. — De ce fiul este cu atâția ani mai mare decât fata? întrebase ea acuzatoare. — Nu știu. Poate că așa s-a întâmplat să fie. Chipul lui Enid devenise mai dezaprobator ca niciodată. Era evident că era de părere că după șaisprezece ani oamenii ar trebui să se gândească la alte lucruri și nu să facă copii. Își păstrase aerul dezaprobator până în ziua nunții, în afară de Lisa, Enid și soțul ei fuseseră singurii invitați din partea lui Jennifer. Totuși, mulți prieteni ai lui Charles Riderwood sosiseră la recepția oferită de el la hotelul Londra unde dealtfel, avea și un apartament închiriat. Acolo îi așteptase cineva, un tânăr înalt și brunet care la apariția lor se ridicase repede de pe canapea. Charles se arătase foarte încântat de prezența lui. — Dane, până la urmă ai reușit să ajungi! Apoi se întoarse spre Jennifer. Hai să-ți cunoști noul fiu. Dacă n-ar fi fost plecat în America la un curs postuniversitar, l-ai fi întâlnit mai de mult. Dane Riderwood spusese atunci în glumă: — Totul pare să arate că este mai bine să nu mi se întoarcă spatele nici o secundă. Făcuse un pas înainte ca să dea mâna cu Jennifer, după care toată lumea izbucnise în râs, dar Lisa, care rămăsese ezitând undeva în spate, realizase instinctiv că acel străin care era fratele ei vitreg nu era deloc amuzat. Zâmbise, dar zâmbetul lui nu se reflectase și în ochi. Iar când Charles o împinsese pe Lisa mai în față cu mâna lui caldă și puternică, Dane o privise cu o indiferență care friza ostilitatea. Apoi îi întorsese spatele imediat, făcând-o pe Lisa să gândească: „Nu-mi place de el – iar lui nu-i place deloc de noi”. O auzise pe mama ei adresându-i-se proaspătului ei soț: „Seamănă foarte bine cu tine” și atunci Lisa vrusese din tot sufletul să strige că nu este așa, pentru că Jennifer cu siguranță știa că cei doi nu semănau absolut deloc. Oh, amândoi erau înalți și foarte bruneți, dar Dane era o versiune mai suplă a masivului său tată. Și chipul lui era mai subțire, cu trăsături arogante, spre deosebire de cel al tatălui său care era blând și simpatic. Nici ochii lui Dane nu erau albaștri ca ai tatălui său, ci goi și foarte reci, în timp ce gura exprima aversiune și duritate. Lisa abia așteptase să vadă Stoniscliffe, casa cea mare din piatră gri despre care îi povestise tatăl ei vitreg. Fusese nerăbdătoare s-o cunoască și pe Julie. „Nici ea nu prea are cu cine să se joace” îi spusese Chas. „Și îndrăznesc să spun că și tu ai fost destul de singură în ultima vreme.” Dar toată emoția, toată nerăbdarea pe care le simțea Lisa fuseseră întunecate de prezența acestui tânăr străin, rece și ostil. Nu mai fusese nici măcar sigură că mai dorea să locuiască în casa cea nouă dacă și el avea să fie acolo. Încercase să uite de Dane Riderwood și să se bucure de petrecere. Oamenii vorbeau foarte frumos cu ea și îi admirau părul lung și bogat. Chas îi dăduse chiar și o picătură de șampanie, în ciuda protestelor amuzate ale mamei ei. Tocmai începuse să se simtă mai bine când mătușa Enid se apropiase de ele. Lisa și Jennifer rămăseseră o clipă singure și era evident că femeia își alesese cu grijă momentul. „Ei bine, te-ai aranjat cum nu se putea mai grozav”, șuierase ea spre Jennifer. „Într‑adevăr, lucrează în domeniul electronicii! N-ai uitat să menționezi faptul că are propria lui fabrică. Presupun că acum vei pleca în nord cu el, fără să te mai gândești deloc la oamenii care ți-au dat să mănânci și ți-au oferit un acoperiș atunci când tu nu aveai nimic.” Lisa văzuse cum mama ei pălește și cum îi dispare de pe chipul luminos culoarea, emoția și bucuria. Jennifer reușise totuși să-și mențină calmul și să spună încet: „Enid, te rog să nu ridici tonul. Nu mă aștept să mă crezi, dar nici eu n-am știut nimic despre fabrică până azi. Oh, știam că Chas nu este un muritor de foame, dar toate astea… toate astea au fost un șoc pentru mine, așa cum au fost și pentru tine”. „Oh, desigur, mârâise Enid Farrell. Întotdeauna am știut că nu suntem destul de buni pentru tine, nici eu, nici bietul meu frate. Tot timpul ți-ai dat aere – abia puteai să muncești. Ei bine, acum nu vei mai fi nevoită să o faci!” Lisa se cutremurase. Vocea mătusii Enid fusese plină de venin. Nu mai fusese numai pisălogeala cu care ea și mama ei se obișnuiseră deja. Mai observase și altceva: Dane Riderwood se afla la foarte mică distanță și după expresia disprețuitoare de pe chipul lui se putea deduce că auzise cel puțin sfârșitul acestui episod sordid inițiat de Enid. Lisa gândise atunci: „Aș fi vrut să nu audă asta. Oricum lui nu-i place de noi, iar acum o să creadă că și noi suntem la fel de îngrozitoare ca mătușa Enid”. Îl văzuse pe tatăl ei vitreg apropiindu-se zâmbind, iar Enid se îndepărtase atunci. Nu mult după aceea, Lisa fusese ușurată să observe că atât ea cât și unchiul Clive părăsiseră petrecerea. Dintr-odată începuse să se bucure că pleacă la Stoniscliffe pentru că astfel, spera ea, nu va mai fi fi nevoită să-i vadă pe nici unul din ei. Recepția păruse să se întindă la nesfârșit, iar pe Lisa o obosiseră vocile și chipurile care se învârteau în jurul ei. După o vreme, ea se retrăsese în dormitorul alăturat. Acolo se afla și o canapea pe care se ghemuise, departe de murmurul vocilor și râsetele din camera vecină. Adormise destul de rapid. Nu-și dăduse seama ce o trezise, dar deschise ochii, clipind ușor. Realizase imediat că nu se afla singură în cameră. De undeva de foarte aproape se auzea vocea unui bărbat: — De fapt, a fost o surpriză pentru toată lumea. Nu ți-a spus? — Nici un cuvânt, până nu a fost prea târziu ca să mai pot interveni. Vocea furioasă a lui Dane Riderwood. — Dumnezeule, este o nebunie curată! A plecat în vacanță și s-a întors cu o amărâtă de dactilografă ahtiată după bani și cu odrasla ei. Dumnezeu știe că nimeni n-a spus că trebuie să trăiască ca un sfânt, dar cu siguranță că n-ar fi trebuit să plătească pentru mica lui distracție, cu căsătoria. Ghemuită pe canapea, Lisa simțise că i se face rău. Nu înțelesese chiar tot, dar recunoscuse disprețul exprimat la adresa „dactilografei și odraslei sale”. Vrusese să sară în sus și să se ducă la Dane Riderwood, să-l lovească și să-l facă să-i pară rău, dar imediat ce această idee îi trecuse prin cap, se gândise că este mai bine să fie prudentă. Dacă ar fi dat curs primului impuls, atunci ar fi apărut imediat și alți oameni, care ar fi întrebat-o de ce se poartă așa, iar ea ar fi fost nevoită să le explice și atunci ziua atât de fericită a mamei ei ar fi fost distrusă. Mătușa Enid fusese destul de rea, dar toată această poveste era pur și simplu îngrozitoare. Aceasta avea să fie noua ei familie, din care Dane urma să fie o parte importantă, iar el nu le plăcea nici pe ea, nici pe mama ei. Nu le voia. Lisa își îngropase fața în pernă și-și astupase urechile cu palmele. Nu mai suporta să audă. Ceva mai târziu, Chas și Jennifer veniseră s-o ia ca să plece spre nord, la Stoniscliffe. Aveau să plece în luna de miere ceva mai târziu, pentru că Chas dorise să-i arate mai întâi lui Jennifer casa lui, unde Lisa avea să se stabilească imediat. Cei doi îi priviseră obrajii și oboseala din ochi și hotărâseră să toate erau din cauza nervozității și emoțiilor prea mari. Nu insistaseră să obțină de la ea și alte explicații. Pentru Lisa fusese o adevărată ușurare să afle din discuțiile lor că Dane nu urma să vină cu ei la Stoniscliffe, ci avea să se întoarcă imediat în America. Poate chiar avea să rămână definitiv acolo, gândise Lisa. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. Acum, matură fiind, Lisa zâmbi trist, gândindu-se la naivitatea copilărească de care dăduse dovadă. Bineînțeles că Dane se întorsese și treptat, atmosfera se mai destinsese, cu toate că Lisa continua să-și spună că niciodată nu-l va putea place și nicidecum nu va putea avea încredere în el cu adevărat. Ori de câte ori Dane se afla în apropiere, Lisa parcă se punea în gardă. Deși nu-i convenea, Lisa trebuia să recunoască și unele calități ale lui Dane. Era sigură că niciodată el n-o necăjise pe mama ei. Niciodată nu făcuse nici cea mai mică aluzie la adevăratele lui sentimente legate de a doua căsătorie a tatălui lui. Dar în definitiv, nici n-ar fi avut motiv s-o facă, își reaminti ea. Chas și Jennifer fuseseră foarte fericiți împreună. Chiar și cineva plin de prejudecăți ca Dane trebuia să recunoască asta. Fusese întotdeauna foarte civilizat, cu toate că destul de distant și rece, față de Jennifer. Pe Lisa aproape că n-o băga în seamă. Dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici lui Julie nu-i dădea prea multă atenție, chiar dacă fetița avea o tendință evidentă de a-l idolatriza. Devoțiunea frățească nu fusese niciodată stilul lui Dane, gândi Lisa, făcând o grimasă. Avea desigur multe prietene. Unele dintre ele veneau adesea la Stoniscliffe și făceau curse nebunești cu mașina, sub privirile indulgente ale lui Chas. Dar era evident că Dane le păstra în preajma lui numai ca să se amuze. Nu dădea nici un semn că ar putea să se lege în mod serios de vreuna dintre ele – adevărate potențiale soții pentru un bărbat care era pe cale să moștenească o prosperă firmă și care va avea nevoie de o gazdă plăcută și experimentată, în casa lui. Julie și Lisa discutaseră adesea despre toate aceste fete, criticându-le fără milă manierele, vestimentația și aspectul fizic. Ceva mai târziu, surorile începuseră să se întrebe, pline de curiozitate adolescentină, despre diverse probleme legate de sex. Julie fusese aceea care ridicase cel mai des acest subiect, mai ales în privința fetelor pe care le frecventa Dane. Pe Lisa însă, n-o interesau partenerele pe care fratele ei vitreg le alegea pentru a-și satisface necesitățile sexuale, cu toate că era convinsă că Dane era un expert și în acest domeniu, ca dealtfel în oricare altul de care se ocupa. El era băiatul de aur care devenise deja directorul firmei Riderwood, care se extindea rapid și sigur. Chas era mândru de el și spunea adesea că așchia nu sare prea departe de trunchi, dar Lisa considera că asta putea fi adevărat numai dacă trunchiul ar fi fost din granit, pentru că observase la Dane o lipsă de milă și îndurare care o înfiora. De aceea, chiar făcând abstracție de neîncrederea ei de la început, Lisa nu fusese niciodată în stare să-l admire așa cum făcea Julie și încă cu multă generozitate. Dane nu corespundea deloc cu imaginea ei despre un erou. Nu găsea nici un fel de căldură sau tandrețe la el. Nici măcar după ce Lisa împlinise șaisprezece ani și Jennifer care, o vreme, nu se simțise bine, murise pe neașteptate în somn, Dane nu se îmblânzise deloc. Deși fusese plecat într-o călătorie de afaceri, venise totuși la înmormântare. Dar atunci când își exprimase condoleanțele, Lisa avusese impresia că gândurile lui erau în cu totul altă parte. Își dorise atunci să strige: „Nu-ți pare absolut deloc rău! Niciodată nu ne-ai vrut aici, nici pe ea, nici pe mine”. Toată ostilitatea și suferința din trecut crescuseră în ea. Spusese numai câteva cuvinte reci și îi întorsese spatele. Lisa gândise chiar, că niciodată nu avea să-i fie mai antipatic ca în clipa aceea. Acum însă știa că se înșelase. Se ghemuise mai bine pe canapea, înfiorându-se ca întotdeauna când se gândea la evenimentele care avuseseră loc cu doi ani în urmă. Asta nu pentru că s-ar fi gândit foarte des la el. Își impusese o anumită cenzură în această privință. Nici acum nu s-ar fi gândit la el – numai Dumnezeu știe că n-ar mai fi vrut s-o facă niciodată – dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Julie. „Desigur, Dane mă va conduce la altar.” Trebuia să-i scrie Juliei și să găsească o scuză oarecare, foarte curând. Pentru că nu mai avea de gând să se întoarcă la Stoniscliffe atâta timp cât Dane se afla acolo, iar acum el era în permanență acolo. Asta o durea. Îi era dor de Chas și de casa mare și gri din Dales, dar trebuia să rămână departe de toate acestea pentru că nu voia să-l mai vadă sau să-i mai vorbească vreodată lui Dane Riderwood. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară pentru că nu aștepta pe nimeni, cu toate că existau destule persoane care știau că se întorsese din Indiile de Vest și puteau să treacă pe la ea. Făcu o grimasă la gândul că nu este fardată și că are un turban dintr-un prosop pe cap și fu tentată să nu răspundă, dar soneria țârâi din nou. Lisa realiză că oricum nu avea nici un rost să pretindă că nu este acasă pentru că cel care o căuta observase deja că înăuntru este lumină. Lăsă pe canapea scrisorile și strigă: — Da, da, vin imediat! Când deschise ușa, Lisa zâmbea ușor pentru că bănuia că vizitatorul era Simon care dăduse semne serioase că ar putea să se îndrăgostească de ea, chiar puțin înainte de plecarea ei în Indiile de Vest. Îl plăcea pe Simon, dar era foarte departe de a se îndrăgosti de el. — M-ai prins într-un moment destul de prost. Sunt… începu ea, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze când văzu cine se afla în fața ei, așteptând să fie primit înăuntru. — Bună, Lisa, spuse Dane Riderwood.

Sotie pentru o noapte Day Leclaire CAPITOLUL I — Anna, trezește-te! Vru să răspundă, dar nu reuși să scoată nici un sunet. — Deschide ochii, dragostea mea! Privește-mă… Vocea era gravă, autoritară. În același timp, din ea răzbătea o notă de rugăminte care semăna cu teama. De ce n-o lăsau în pace? De ce voiau s-o smulgă din tenebrele liniștite care-o înconjurau? Se simțea atât de obosită… — Anna! Încercă să-și miște capul. O durere fulgerătoare o făcu să încremenească și-i tăie răsuflarea. — Chris… Cuvântul îi scăpase într-un geamăt, fără să știe nici ea de ce. Dar era deja o victorie că reușise să vorbească, așa că repetă slab: — Chris… Își ridică pleoapele. Un bărbat stătea aplecat spre ea: avea fața atât de aproape de a ei, încât nu reușea să vadă nimic altceva. Totuși trăsăturile lui se pierdeau parcă în ceață și nu reușea să le distingă prea clar. — Cine e Chris? întrebă el cu o voce aspră. Nu fu în stare să-i răspundă. Durerea îi zvâcnea în tâmple cu dușmănie. Vru să-și ducă mâna la cap, dar el i-o prinse și i-o strânse ușor. — Te-ai rănit la cap și ai fruntea bandajată. Ești în afară de orice pericol. În afară de pericol? Despre ce pericol putea fi vorba? Atâtea întrebări se îngrămădeau în capul ei, încât nu putu să formuleze nici una. Memoria ei era cufundată într-o ceață deasă care-o împiedica să gândească. Una din ele reuși totuși să răzbată prin negura care-i învăluise creierul. — Cine ești? se interesă ea. Aceste două scurte cuvinte fură de ajuns ca s-o epuizeze și pleoapele i se închiseră imediat. — Sunt Sebastian, răspunse el cu o voce răgușită din care răzbătea suferința. Sunt soțul tău. Ea încercă să protesteze, dar nu avu puterea necesară. Își mișcă buzele, dar. nici un sunet nu ieși de pe ele. „Eu nu sunt măritată!”, ar fi vrut ea să strige. * * * Când își reveni din nou, constată că era întinsă pe un pat de spital, De data asta nimeni n-o opri când își duse mâna la cap, atingându-i cu vârful degetelor pansamentul care-i acoperea fruntea. Fusese rănită… Dar în ce împrejurări? Nu reușea să-și reamintească. Și de altfel prefera să nu-și reamintească. Lăsă să-i cadă mâna în timp ce ecoul unei voci grave, insistente, răsuna în urechile ei: „Anna!“ Apoi, din nou, acele cuvinte năucitoare: „Sunt Sebastian. Sunt soțul tău“. O trecu un fior. Nu, ea nu era măritată. Și oricum nu purta verighetă. N-avea nici măcar o dungă de culoare mai deschisă pe piele care să indice că purtase vreodată un inel. Dacă nu cumva… Timp de o fracțiune de secundă o imagine dansă în fața ochilor ei. I se păru că aude tunetul, apoi un fulger orbitor făcu să scânteieze un inel împodobit cu diamante. Diamante care descriseră un arc de cerc luminos înainte să dispară înghițite de tenebre. Se agită sub cearșafuri. Trebuia să plece. Trebuia neapărat să plece înainte de… înainte de ce? Memoria ei păru să facă un salt brusc, încercând să se apropie în semn de provocare: dacă-și reamintea, se va declanșa inevitabilul. Și nu va mai putea fi stăpână pe desfășurarea evenimentelor. Nu mai avea decât o singură soluție: să alunge amintirile în fundul memoriei. Să le îngroape ca să nu mai poată reveni niciodată și să-i facă rău. * * * Când deschise din nou ochii, durerea se potolise. Simțindu-se mai puternică, plimbă în jurul ei o privire intrigată. Jaluzelele erau lăsate, permițând să se strecoare raze de lumină care proiectau umbre mișcătoare pe pereți. Un coș superb de flori era așezat pe o masă. Un fâșâit de hârtie îi atrase atenția. Întoarse capul și, dintr-o dată, îl zări. El citea The Wall Street Journal, așezat la căpătâiul ei. Își amintea un mod vag că-l văzuse de când fusese internată în spital. Îi vorbise. Pronunțase un nume… își mușcă buzele și încercă să se concentreze. Dar în ciuda eforturilor ei, nu fu în stare să-și amintească ce-i zisese. Privirea i se întoarse plină de curiozitate spre el. Părul negru îi cădea pe frunte. Avea un chip aspru și bronzat – fața unui bărbat obișnuit să trăiască în aer liber. O cicatrice fină îi brăzda obrazul drept, stricând armonia trăsăturilor aproape perfecte. Ea se încruntă. Nu. Nu putea fi măritată cu bărbatul acesta. Cicatricea dădea fizionomiei lui un aspect neliniștitor și fascinant totodată. Ce i se întâmplase oare? Un accident? O încăierare? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. O singură certitudine: îl vedea pentru prima oară pe acest bărbat. Și-ar fi amintit dacă l-ar mai fi întâlnit. Nu făcea parte din cei pe care-i dădeai cu ușurință uitării. Din nou un fâșâit. Mai întorsese o pagină. Ea își umezi buzele și-și făcu puțin curaj. — Te rog… Propria ei voce îi sună ciudat în urechi. Răgușită, speriată și mai înfundată, ca și cum nu se folosise de mult timp de ea. El tresări, apoi își lăsă încet jurnalul deoparte. Îi întâlni ochii cenușii care-o priveau cu o intensitate aproape dureroasă. O privea cu respirația tăiată. Dar, fără îndoială pentru a-și ascunde emoția, luă imediat cu un aer impasibil. — Bună, Anna, șopti el cu o voce neutră. Cum te simți? Ea își mușcă buzele. îi spusese Anna. Deci o cunoștea. Anna? Prenumele ăsta nu-i evoca pe nimeni. Și în mod sigur nu era al ei. N-o confunda cu altcineva? Un sentiment de spaimă o cuprinse. Dacă el se înșela… Dacă nu era ea Anna… Atunci cine era? Ritmul cardiac i se acceleră în timp ce căuta cu febrilitate un răspuns la întrebare. — Anna? Vocea bărbătească răsună în tăcerea camerei, risipindu-i gândurile. — Te simți rău? — Nu, nu. Mă simt mai bine. Cuvintele pe care voia să le pronunțe i se stinseră pe buze: „Cine ești? De când mă cunoști? Cum se face că nu-mi amintesc nimic? Cine sunt?“ Degetele bărbatului se crispară pe ziar. — Ce se întâmplă? Suferi? — Unde sunt? întrebă ea cu o voce răgușită. — Într-un spital din Florida. — Ce mi s-a întâmplat? — Ai fost rănită într-un accident de mașină, răspunse el cu un aer îngrijorat. — Când? — Acum două zile. — Și e… e ceva grav? — Ai scăpat ușor, date fiind împrejurările. Și schiță un gest în direcția ei. — Ai o cusătură. Ai vânătăi, contuzii. E o minune că n‑ai murit. Făcu o pauză, ca și cum aștepta de la ea o explicație – și ea știu că nu va mai putea să-i ascundă adevărul mult timp. — Presupun că… ar trebui să-mi aduc aminte, nu-i așa? El se crispă. Culoarea ochilor cenușii se închise lent, bătând spre negru, ca și cum înțelegea încetul cu încetul ce însemnau aceste cuvinte. — Vrei să zici că… nu-ți amintești? articulă el în cele din urmă. Ea dădu încet din cap. — Mi-e teamă că da. El mototoli ziarul în mână, apoi îl lăsă să cadă pe parchet. Avea maxilarele încleștate. — Dacă e o glumă, să știi că nu e bună. — Nu e o glumă. — Vrei să mă faci să cred că nu mă recunoști? — Îmi pare rău. Făcu apel la toată puterea de convingere de care era în stare și declară cu tristețe: — Eu… nici măcar nu știu cine sunt. El își împinse scaunul și se îndreptă spre fereastră. Timp de câteva minute rămase nemișcat, uitându-se afară, apoi se întoarse din nou spre ea. Lumina care pătrundea prin jaluzele îi împărțea chipul în zone de lumină și umbre. Îi punea în evidență ridurile de oboseală care marcau colțurile buzelor. Ochii lui, acum de un gri aproape metalic, străluceau de mânie și ciudă. — Eu sunt Sebastian Kane, soțul tău, spuse el pe un ton rece. Și tu ești Anna Kane… soția mea. Acest răspuns avu un răsunet puternic în mintea ei obosită. Într-un colțișor al memoriei, o voce îi repetă aceleași cuvinte: ,,E Sebastian, soțul tău“. — Nu, e imposibil. Nu sunt măritată! Și-i arătă cu nervozitate mâna ei stângă. — Privește! Nu port verighetă. N-am nici măcar o urmă din cauza ei. — Ajunge. Anna. Nu știu ce joc faci, dar îți bați capul degeaba! — Nu-i nici un joc! protestă ea. El își trecu nervos mâna prin păr. — Dacă crezi că în felul ăsta scapi, te înșeli amarnic. Ar fi prea ușor. De ce ai plecat… Și, în primul rând, cine-i Chris ăla? Chris! Un junghi dureros îi trecu prin cap, închise ochii si păli. — Nu cunosc nici un Chris. — I-ai pronunțat numele. Când te-am adus aici, l-ai strigat. Nu-i asta dovada că-l cunoști? Simțea privirea lui fixată asupra ei, inflexibilă, intransigentă. Durerea de cap i se accentuase. — Te rog. Nu pot să răspund la niște întrebări al căror răspuns nu-l cunosc. Văzându-l că vine spre ea, se ghemui sub cearșafuri. Umerii lui largi se reliefau sub cămașă. Se așeză pe marginea patului ei fără să-i ceară permisiunea și-i cuprinse mâinile într-ale lui. — Anna, privește-mă, o imploră el cu o voce blândă. Nu-ți cer decât să te ajut, dar pentru asta am nevoie să aflu adevărul. Ea bătu din gene, speriată de o situație care-i scăpase de sub control. — Ți-am spus adevărul. Nu te cunosc. De ce nu mă crezi? O durere fulgerătoare îi traversă fruntea. Închise ochii, prea obosită ca să mai continue discuția. — Suferi din nou, îi șopti el. Îi lăsă mâinile și se ridică. Pașii lui se îndepărtară și ea începu să spere că o va lăsa singură. Totuși, el nu întârzie să revină, însoțit de o infirmieră și de un bărbat mic de statură care era probabil medicul. — Sunt doctorul Tellbeek, doamnă Kane, spuse acesta din urmă pe un ton plin de solicitudine. Soțul dumneavoastră mi-a spus că aveți câteva goluri de memorie. Goluri de memorie? Toată memoria ei era un adevărat vid! Cu un aer pierdut, îl privi pe Sebastian. Soțul ei? Nu se putea obișnui cu această idee. Se putea oare să fie cu adevărat soția lui? Să fi uitat un lucru atât de important? Examină figura bărbatului în căutarea unei amintiri sau a celui mai mic semn de recunoaștere, dar nu găsi nimic. Și nici nu simțea nimic, în afara senzației apăsătoare că trăiește un coșmar. — Am uitat totul, spuse ea cu o voce tremurătoare, plecând ochii. — Suferiți? Dădu ușor din cap și se strâmbă imediat de durere. Doctorul îi șopti ceva infirmierei, care dispăru ca să revină imediat cu o tavă. — Iată ceva care vă va ajuta să dormiți, doamnă Kane, declară doctorul Tellbeek pe un ton liniștitor, luând seringa așezată pe tăviță. După câteva zile de repaos complet la pat, sunt convins că vă veți recăpăta memoria. Un ac i se înfipse în braț. Mintea i se încețoșă aproape instantaneu, în timp ce o dulce moleșeală îi îngreună capul. Vocea lui Sebastian îi parveni de foarte departe, ca înăbușită de o ceață groasă. — Aș vrea să faceți apel la un specialist. Indiferent cât m-ar costa. Vreau cel mai bun neurolog. — Foarte bine, domnule Kane. — Poate să primească vizite? întrebă infirmiera. Un tânăr a cerut s-o vadă adineaori și… — Cine era? întrebă încruntat Sebastian. Cum se numea? — Nu mi-a spus. Interzic ca soția mea să primească vizite fără să fiu consultat în prealabil. Ați înțeles? De mâine voi face demersurile pentru a fi transferată într-o clinică particulară. Camera începu să se miște ca puntea unei nave prinse de furtună. Privirea Annei se agăță instinctiv de singurul element stabil – Sebastian. Era conștientă de neliniștea și de puterea lui și nu îndrăznea să-l scape din ochi, de teamă ca totul să nu se scufunde, fără speranță de întoarcere, în întunericul înghețat și amenințător care se căsca în spatele ei. Apoi, brusc, camera dispăru, ca înghițită de un vârtej. Sebastian apăru în fața ei atât de aproape încât l-ar fi putut atinge. Întinse mâna spre el dar gestul rămase neterminat, și scoase un strigăt. El se schimbase. Părul lui negru îi ajungea până la umeri, strâns de o bandă roșie fixată pe frunte. Cămașa descheiată dezvăluia pieptul puternic acoperit de un păr negru și creț. Ochii lui… Ochii lui nu mai erau cenușii ci la fel de întunecați ca o noapte fără lună, iar în mâna lui… În mâna lui strălucea lama unui cuțit de pirat. — Nu, șopti ea. Nu e posibil. Ca răspuns la geamătul ei, Sebastian înaintă spre ea cu un aer necruțător. Ea închise ochii cu un strigăt înăbușit și se lăsă înghițită de tenebre. * * * Următoarele trei zile trecură foarte repede. Sebastian o instalase într-o clinică particulară, sub pretextul că aici e mai bine îngrijită. Dar ea avea sentimentul că această decizie ascundea poate ceva în legătură cu acel bărbat care încercase s-o viziteze la spital. Luxul care-o înconjura nu înceta s-o surprindă. Camera beneficia de tot confortul modern – televizor cu telecomandă, video și aer condiționat, încăperea, spațioasă și luminoasă, mobilată cu un gust desăvârșit, dispunea într-un colț de un salonaș și în alt colț de o sufragerie micuță. Baia era la rândul ei o minunăție. Uscător pentru păr, săpunuri parfumate, fier electric de ondulat părul, prosoape pufoase, halate de baie și cămăși de noapte. Parcă ar fi fost într-un hotel de cinci stele. Tot felul de doctori veneau s-o vadă. Când, în a patra zi, i se dădu voie să facă duș fără asistentă, savură această libertate cu o nespusă plăcere. Apoi puse o cămașă de noapte de un galben pal și un neglijeu asortat. Se părea că dispune de o garderobă impresionantă, deși nu-și amintea să fi purtat nici una din aceste frumuseți. O bătaie discretă în ușa de la baie. Deschise și se trezi fată-n față cu Sebastian. — Încă un doctor? întrebă ea cu o voce resemnată. Mai acordă-mi un minut să-mi usuc părul. El se sprijini de tocul ușii, umerii lui largi blocând intrarea. — Nu te grăbesc. Examenele medicale s-au terminat. — În sfârșit o veste bună! Ea șterse oglinda aburită cu un prosop și priva cu ezitare imaginea reflectată în ea. Sebastian se încruntă. — Ce nu merge? — Mă simt dezorientată, declară ea ridicând din umeri. Am impresia că văd o străină. El ridică din sprâncene cu un aer neîncrezător și se apropie de ea. Încăperea păru că se micșorează instantaneu și că nu are nici un loc să se ascundă, presupunând că ar fi dorit-o. — Vrei să zici că nu te recunoști? Ea se studie cu o atenție sporită. Niște ochi verzi umbriți de gene lungi luminau o figură de un oval perfect. — Deloc, răspunse ea încercând să-și păstreze calmul. Nici măcar nu-mi amintesc cum îmi aranjam părul. O cută brăzdă pentru o clipă fruntea lui Sebastian, apoi mâinile lui cuprinseră umerii tinerei femei cu un gest liniștitor. — Eu îmi amintesc, spuse el calm luând peria. Și se puse pe treabă cu o îndemânare care-o uimi. Părul ei de un castaniu cu reflexe de aur aluneca între degetele lui Sebastian ca mătasea. Șuvițele ude se transformau în bucle care i se răsfirau pe umeri, în timp ce altele îi ascundeau cu dibăcie cicatricea de pe tâmpla dreaptă. Îl privi fix în timp ce o coafa. Nu reușea încă să se învețe cu ideea că acest bărbat e soțul ei. Nu dorința de a crede îi lipsea, fiindcă simțea nevoia să se sprijine pe cineva. Dar era ceva care-o împingea să se țină la distanță, să nege cu strășnicie că ar fi putut trăi împreună momente intime. Nu numai că-i uitase numele și chipul, nu-și aducea aminte nici să-l fi iubit sau să-l fi sărutat. — Tu… tu m-ai coafat și altă dată, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da. Mi s-a întâmplat de câteva ori. Lăsă peria jos și-i cuprinse umerii cu mâinile. — Și acum, ce vezi? Ea își întoarse din nou ochii spre oglindă și se privi cu satisfacție. Părul îi încadra cu bucle mătăsoase chipul fin. — Văd o femeie de vreo douăzeci și doi de ani, impecabil coafată. — Vezi o femeie de vreo douăzeci și patru de ani, impecabil coafată, spuse el râzând. Ea își încreți nasul. — Oh! Așa bătrână sunt? — Nu m-am simțit niciodată atras de puștoaicele abia ieșite din liceu. Prefer femeile mai mature, cu mai multă minte. Presiunea mâinilor bărbătești de pe umerii ei se accentua. — Continuă. Ce altceva mai vezi? — Îmi place chipul meu, spuse ea după câteva clipe. Cu excepția aluniței. El își ridică mâna cu o mișcare mângâietoare și atinse cu vârful degetului minusculul punct care-i împodobea obrazul drept. — Iar mie mi se pare adorabilă. Ea se înroși, surprinsă de gestul și glasul mângâietor. — Îți mulțumesc, dar asta nu schimbă deloc faptul că… — Anume ce? — Că nu e de așteptat să fii căsătorit cu o femeie ca mine, reluă ea. — Daaa? Sebastian o privi printre gene. — Și ce gen de femeie crezi că mi s-ar potrivi? — O femeie senzuală și sofisticată. Și cred că nu corespund acestor criterii, spuse ea ridicând din umeri. — Poate că eu caut alte calități. — Care de exemplu? — Privește în oglindă: o să le vezi pe toate. Anna inspiră profund și se privi îndelung, încercând să ghicească ce ascundeau aparențele. — Ce trebuie să văd? — O bărbie încăpățânată și mândră. O privire care nu se ferește. O gură zâmbitoare care trădează un ascuțit simț al umorului. — Tu asta vezi? întrebă ea perplexă. — Vedeam. — Și acum nu mai vezi? întrebă ea cu un aer neliniștit. Tăcerea lui fu cel mai clar răspuns. — A sosit momentul să vorbim serios, spuse ei în cele din urmă. Deci sunase ora. Ea aștepta această clipa de când își recăpătase cunoștința la spital. Sebastian rămăsese ciudat de discret până în prezent, limitând discuțiile lor la vorbe banale, așteptând… Așteptând ce de fapt? Să-și recapete singură memoria? Ca medicii să descopere cauza amneziei? Evitase în mod deliberat să abordeze trecutul și viitorul, pentru un motiv doar de el cunoscut. Indiferent însă ce fusese, acum o să primească niște explicații. — În acest caz, putem coborî în parc? întrebă ea. — Bineînțeles. N-aveam intenția să discutăm în baie. Așteaptă-mă aici, să mă duc după un scaun cu rotile. Ea se întoarse spre el. — De ce? Sunt în stare să merg. — Administrația nu vrea să-și asume nici un risc inutil. Aranjează-te, mă întorc într-o clipă. Ea îl urmări din ochi, apoi se mai uită o dată în oglindă, simțind un nod în gât. Și deodată nu mai fu sigură ca are chef să audă ce avea el de spus. Și din nou senzația neliniștitoare că va fi confruntată cu o situație care-i scăpa de sub control o cuprinse, mai intensă ca niciodată. Auzind un zgomot în cameră, întredeschise ușa de la baie crezând că s-a întors Sebastian. Două infirmiere schimbau patul flecărind. Anna încremeni când prinse sensul vorbelor: — Ești sigură? A angajat un detectiv particular? Dar de ce să facă asta? — Probabil fiindcă nu crede mai mult ca medicii în amnezia ei. N-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că e ceva în neregulă cu povestea asta cu accidentul. Anna se dădu înapoi, simțind că inima îi bate cu putere. De ce apelase Sebastian la un detectiv particular? Ca să ancheteze accidentul… sau pe ea? Cele două femei terminaseră de făcut patul și făceau acum ordine în colțul unde era salonul. — Ceea ce e sigur e că n-are încredere în ea. Dacă nu, de ce-ar fi dat ordin ca ea să nu părăsească niciodată camera fără să fie însoțită? După părerea mea, vrea s-o împiedice s-o întindă! — Posibil. Și pe urmă, asta ar explica de ce îi interzice vizitele. Poate îi e teamă că o să vină misteriosul ei amant… Colega ei pufni în râs. — De ce misterios? Din contră, cu cred că soțul și amantul se cunosc… Se îndepărtară continuând să râdă. Anna își duse mâna la gură, simțind că tot sângele i s-a urcat la cap. Instinctul ei n-o înșelase. Se petrecea ceva anormal. Un lucru mult mai grav decât își imaginase. Primul ei reflex fu să se repeadă pe culoar, să-l prindă din urmă pe Sebastian și să-l someze să se explice. Dar impulsul dispăru la fel de repede cum apăruse. Trebuia să reflecteze. Ca să facă față situației. Se îndreptă spre masă și bău un pahar cu suc de portocale. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât vărsă o parte din conținut pe jos. „Liniștește-te!“ își porunci ea, închizând ochii. Un mister plana asupra împrejurărilor în care avusese loc accidentul, ca și asupra necunoscutului care încercase s-o contacteze la spital. Și nu exista decât un singur mod de a înțelege ce se petrecuse: să-l interogheze pe Sebastian, în privința accidentului… și a pretinsei lor căsătorii. — Anna? Sebastian intră în cameră împingând un scaun pe rotile în fața lui. — Ești gata? Inspiră profund si se întoarse spre el. — Da. — Perfect. Atunci, hai. Fără să-i mai lase timp să protesteze, o ridică în brațe și o așeză pe scaun, apoi îl împinse pe culoar. Holul clinicii era înveselit de plante verzi și ferestrele numeroase erau deschise spre cerul albastru. Sebastian o conduse pe Anna până în parc, opri scaunul lângă un gard viu și puse frânele. — Vrei să ne plimbăm puțin? o întrebă el. Ea ezită puțin, apoi acceptă mâna care i se întindea. Merseră umăr lângă umăr pe aleile mărginite cu tufișuri frumos tunse, cu arbuști înfloriți și straturi de flori întreținute cu grijă. Anna mergea încet, bucurându-se de mângâierea soarelui. Era atât de fericită să fie în aer liber după ce stătuse zile întregi închisă, încât aproape îi dăduseră lacrimile. — Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Pari abătută. Ea îi evită, privirea, fixând cu încăpățânare straturile de flori. — Totul e în regulă… în afară de faptul că sunt amnezică și că bărbatul care pretinde că e soțul meu e un străin pentru mine. — Bărbatul care pretinde că e soțul tău? repetă el cu o voce blândă. Își dădea el seama că ea devenea din ce în ce mai nervoasă? îi aruncă o privire pe furiș. — Fără tine nu mi-aș ști nici numele, reluă ea. N-aș ști nici măcar că sunt măritată. — Noroc că sunt eu aici, spuse el liniștit. Și se opri să culeagă o floare de hibiscus de un roșu strălucitor, pe care i-o puse după urechea stângă. Degetul lui întârzie ca să mângâie alunița de pe obraz. Făcuse acest gest spontan, natural, ca și cum îl mai făcuse de sute de ori în trecut. — Există poate un mijloc de a-ți reîmprospăta memoria, șopti el. O soluție la care medicii nu s-au gândit. Ea se dădu înapoi, presimțind ce avea el în gând. — Credeam că am venit aici ca să vorbim? O luă de mână și o trase spre el, — Dar fiecare lucru la timpul lui, Înainte ca ea să fi putut reacționa în vreun fel, el își aplecă puțin capul și-și lipi buzele de ale ei. Nu făcu decât să le atingă ușor, dar Anna se simți totuși nespus de tulburată. Se degajă și o luă pe alee, fără să-i pese dacă el o urma sau nu. Avea nevoie de un răgaz să-și recapete, sângele rece. Și mai ales trebuia să-și adune tot curajul ca să-i pună întrebarea care-o obseda. Pașii o duseră spre o bancă de piatră, ascunsă în mijlocul unor tufișuri înflorite. Se așeză și-și cuprinse capul în mâini. Floarea de hibiscus căzu la picioarele ei. Sebastian venea spre ea cu un pas liniștit. Se aplecă și ridică floarea pe care o învârti câteva clipe printre degete înainte de a-și ridica ochii spre tânăra femeie. — Ce se întâmplă. Anna? o întrebă el. Ce nu merge? Acum ori niciodată, gândi Anna. Inspiră profund. — Răspunde-mi cinstit, Sebastian. Ești cu adevărat soțul meu?

Idila in munti de Nicola Andrews Capitolul 1 Fusese o seară de joi foarte ocupată. De obicei, joia era cea mai liniştită zi din săptămână, dar începutul vacanţei de Paste şi sosirea bruscă a primăverii dublase traficul rutier în Londra şi, cum se întâmpla de fiecare dată, şi numărul de accidente de circulaţie. În această seară, operaţiile începuseră de la ora zece. Era deja trei fără douăzeci când cele cinci operaţii programate pentru această seară luară sfârşit, iar sala de operaţii fu curăţată şi pregătită pentru intervenţiile de urgenţă, pe care nimeni nu le dorea. Asistenta de la ortopedie ieşi din camera de gardă chiar în clipa în care stingeam luminile din sala de operaţii. — Ce mai avem de făcut, soră Wade? mă întrebă ea. — Numai un ultim tur de verificare, răspunsei, încercând să-mi ascund un căscat. Asta în cazul în care nu apare ceva nou... — Sper că nu, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ea. Doctorii mai au de făcut vizita de noapte. Mi s-a părut mie, sau i-am auzit trecând când mă schimbam? — Da, domnul Dawkins – medicul şef ortoped – m-a rugat să-ţi spun noapte bună. Făcu o grimasă. — E păcat că bunele maniere ale domnului Dawkins nu sunt la fel de bune ca talentul lui de chirurg, dar cred că nu putem avea prea multe pretenţii. Mă duc în birou să scriu raportul, iar după aceea sper că putem să ne ducem amândouă la culcare. Pari foarte obosită după acest tur de forţă. — A fost la fel de dur şi pentru tine. — Da, dar după zece ani de vechime în această meserie, sunt mai obişnuită. După plecarea ei, verificai cu multă grijă toate saloanele şi stinsei luminile. Asistenta sefă, cea de la ortopedie, nu avea foarte multe fixaţii, dar era foarte hotărâtă că nimeni n-are voie să adoarmă în vreuna dintre camerele spitalului. Pentru că era o femeie cu suflet mare, toată lumea se străduia să-i facă pe plac. Toată lumea, cu excepţia domnului Dawkins... Lăsai la urmă cabinetul doctorilor, cu toate că ştiam că aceştia plecaseră de mult. Din obişnuinţă, bătui la uşă înainte de a intra. Era ştiut de toată lumea că în spitalul nostru, St. Martha, dacă o soră medicală intră în cabinetul medicilor în timp ce aceştia sunt înăuntru, riscă nu numai furia asistentei şefe, dar şi să fie obligată să practice altă meserie, cea mai veche din lume. Eram deja la jumătatea camerei, când îl observai pe Joe Fenton, care adormise la birou. — Hei, Joe! Trezeşte-te! Părea că avusese ceva de scris şi adormise. Capul lui cu păr blond se sprijinea pe un braţ, şi nu făcu nicio mişcare ca răspuns la strigătul meu. Luând un prosop, îl muiai în apă rece, apoi îl lovii uşor cu el peste obraz: — Îmi pare rău, dragul meu, dar nu poţi să dormi aici! Asistenta şefă n-ar fi de acord! — Dumnezeule! Liz, afurisito! exclamă el, împingându-mă şi scuturându-se ca un căţel. Oh, de ce nu sunt lăsat să mor în pace? Au plecat ceilalţi? — De secole! În timp ce se spăla, adunai hârtiile împrăştiate de pe birou. — Trebuie să pleci şi tu. Sora e în birou să scrie raportul, dar o să facă o crimă dacă se întoarce şi te găseşte aici. Mick Dawkins nu i-a spus noapte bună, aşa cum îi place ei. — Da, e un cretin care crede că, dacă are talent de chirurg, este un mic Dumnezeu. Dar trebuie să recunosc: se pricepe la mânuirea bisturiului! — La fel de bine se va pricepe şi asistenta şefă dacă te prinde aici, răspunsei, aruncându-i haina din cuier, strecurându-i hârtiile sub braţ şi împingându-l spre uşă. Hai, mişcă-te! — Nu încă, mormăi el, oprindu-se în prag şi încheindu-şi haina. Mi-am adus aminte de ce am rămas în urmă. Trebuie să-ţi spun ceva. — Bine, dar nu poate să mai aştepte? — Nu, e prea important. N-ai liber în weekendul ăsta? Aruncai o privire spre ceasul din perete. Cu puţin noroc, mai avea la dispoziţie cinci minute. — Ba da, de la unu şi jumătate vineri după-amiază până la şapte şi jumătate luni dimineaţă. De ce? Mă privi cu atenţie, ezitând. — Îţi aduci aminte că stabilisem să-i duc pe copii la Glasgow, cât timp tata e plecat în Italia în excursie? — Da, şi? — Cred că ştii că, în pauza dintre primele două operaţii, JadleyGrey i-a dat un telefon lui Dawkins... Ghici despre ce e vorba? Dragul nostru domn Jadley-Grey vrea să facă o operaţie demonstrativă pentru nişte potenţiali sponsori, tocmai sâmbătă. N-am ce face. Aşa că m-am gândit la tine, Liz. Crezi c-ai putea să-i duci tu? Mă sprijinii de perete. — La Glasgow? — {tiu că-ţi cer un serviciu imens, dar n-am altă soluţie. Tata nu e în niciun caz de acord să plece singuri, chiar dacă sunt sigur că s-ar descurca. Numai că el e tatăl nostru şi trebuie să-l ascultăm. — Şi acolo, ce trebuie să fac? — Îi conduci la unchiul Dougal, de la spitalul central din Glasgow, sâmbătă dimineaţa. El nu poate să vină aici să-i ia, pentru că trebuie să participe la o conferinţă mâine seară. El plăteşte biletele pentru ei la ducere şi pentru mine dus-întors, iar tata va plăti biletele lor la întoarcere. Totul e aranjat, sunt făcute şi rezervări pentru tren. Oh, nu! exclamă el, mi-am adus aminte că sâmbătă eşti invitată la o petrece la o prietenă din Sussex! Nu era genul de bărbat care să se piardă repede cu firea, dar acum era foarte obosit. Părea în pragul lacrimilor. — Oh, Liz ce mă fac? — Linişteşte-te, dragule. Dacă tatăl tău e de acord, o să-i duc eu. — Păi, petrecerea? — Vor mai fi şi alte petrecerioricum, parcă văd că mi s-a ales deja un partener „minunat”. — Dar prietena ta? — O să înţeleagă, are o inimă mare. — Eşti sigură? mă întrebă el, privindu-mă cu afecţiune. Oh, Liz, aş putea să te sărut! — Aici în niciun caz, viteazule! Acum fugi, o să-mi dai restul detaliilor mâine. Îmi trimise o bezea şi dispăru, cu trei minute înainte de apariţia asistentei şefe. Seara fu liniştită, nu mai apăru nicio urgenţă, aşa că ne duserăm la culcare. Nu avusei timp decât să mă întreb o singură dată dacă n-ar fi cazul să-mi fac un control psihiatric, înainte de a adormi profund. Acelaşi lucru mă întrebă şi prietena mea dimineaţa următoare, când îi dădui telefon să-i explic. — Şi ce te priveşte pe tine? E iubitul tău? — Nu, doar că ţin la el. — Elizabeth, de ce nu-mi spui adevărul? — Nu te mint. Îi povestit că îl cunoşteam pe Joe Fenton de mult timp. — Mama lui a murit cu două luni înaintea bunicului meu. Tonul vocii ei se schimbă: — Oh, da. Înţeleg acum. Continuă. — N-am cunoscut niciodată restul familiei, pentru că locuiesc în Cornwall. E o diferenţă foarte mare de vârstă între el şi restul fraţilor. Mai are doi fraţi gemeni, fată şi băiat, de doisprezece ani şi încă un frate de paisprezece ani. — Eşti sigură că nu sunt destul de mari să călătorească singuri? — Mi-am spus acelaşi lucru şi la fel crede şi Joe. Numai că tatăl lor nu e de acord. Pentru că nu s-a recăsătorit, adăugai gânditoare, probabil că simte că e cazul să-şi facă probleme pentru doi. Cum făcea şi bunicul. — Dar, Liz, draga mea, el era mult mai bătrân! exclamă ea, apoi schimbă subiectul. În ce parte a Scoţiei? — Mă întrebi în ce parte a Scoţiei trăieşte unchiul lor? Nu ştiu, undeva în Highlands, în munţi. Dar nu mă interesează, din moment ce nu trebuie să merg decât până la Glasgow. — Şi unchiul are familie? — Din câte ştiu eu, nu. E medic specializat în boli tropicale şi a lucrat în Africa până la Crăciunul trecut. Nu sunt sigură ce face acum, Joe nu mi-a spus. — Ai mai fost în Scoţia, Liz? — Nu, crezi că o să pot vedea destule din tren? — Dacă vezi bine în întuneric, râse ea. Distracţie plăcută şi vino să ne vezi cât de repede. Ţineam foarte mult la prietena mea şi eram bucuroasă că primise vestea atât de bine. Îl pusesem pe Joe pe primul plan dintr-un motiv pe care nu prea puteam să i-l explic, deoarece dintre toţi prietenii mei, era singurul care a înţeles cu adevărat cât de mult m-a afectat moartea bunicului meu. Era şi singurul prieten din St. Martha căruia îi putusem povesti despre moartea părinţilor mei într-un accident aviatic, când aveam abia şapte ani. Eu eram în vizită la bunicul din partea tatălui, văduv şi singura rudă apropiată. Casa lui a devenit a mea până când a murit în somn. Pentru mine fusese mamă, tată şi întreaga lume. Lumea lui Joe s-a clătinat la moartea mamei lui. Am recunoscut unul în celălalt suferinţa ascunsă şi am găsit sprijin în durerea noastră. De atunci, cu toate că ne-am mai făcut şi alţi prieteni, am avut iubiţi, dacă aveam nevoie de sprijin ne duceam unul la altul. Ţineam foarte mult la relaţia noastră şi eram amuzaţi de analizele şi diagnosticele puse de ceilalţi privind sentimentele noastre. Joe spunea că restul cunoştinţelor noastre erau uluite de faptul că rămăsesem atât de buni prieteni, fără să avem o relaţie amoroasă. — Oare suntem bolnavi, Liz? Sau suntem fosile din epoca victoriană? mă întreba el adeseori, dar nu găsisem încă răspunsul. Oricum, nici nu ne preocupa prea mult. Dimineaţa fu atât de ocupată, încât nici nu ne puturăm vedea, dar să stăm de vorbă. La pauza de prânz, în sertarul pentru corespondenţă găsii un plic mare, care conţinea bilete de tren, precum şi un bileţel, scris pe spatele unei fişe medicale: „Am schimbat rezervările pe numele tău şi am dat telefon acasă. Doamna Evans, menajera tatii, va fi la Euston, plus copiii, la unsprezece noaptea. Unchiul D. E la Spitalul Central Glasgow. Copiii îi cunosc maşina. Sper că nu vor profita de tinepoţi să foloseşti lupta corp la corp, dacă e nevoie. Transmite toate salutările mele unchiului D., iar dacă vrei să-l faci fericit, întreabă-l despre medicina tropicală. Nu vorbeşte prea mult, dar e de treabănu cred c-a mai atins o femeie de ani de zile. Mulţumesc din nou. Cu dragoste, J”. Pentru că aveam o după-amiază liberă, împinsă de curiozitate, mă dusei la biblioteca Facultăţii de Medicină. Bibliotecarul fu şocat: — Doctorul D. R. Grant din Edinburgh, soră? Dacă a publicat ceva despre medicina tropicală? Cred că glumiţi! Lucrările profesorului sunt lucrări de referinţă în acest domeniu, căutate în toate bibliotecile şi librăriile. Stiţi că, începând din toamnă, va fi şef de catedră la secţia „Boli tropicale” de la Oxford? Sau era Cambridge? Profesorul Mullen vorbea despre el zilele trecute. Îmi cerui scuze pentru ignoranţa mea. Cu o privire dezaprobatoare, bibliotecarul îmi puse în faţă un număr impresionant de cărţi şi reviste. Până la cinci după-amiază, numele profesorului îmi devenise foarte cunoscut, şi eram pusă în gardă cu privire la obiceiurile proaste ale muştei ţeţe. În taxi, repetai în gând toate frazele inteligente şi bine documentate pe care voiam să i le spun doctorului. Taxiul meu opri şi imediat după el opri un altul. Un băiat înalt, foarte blond, sări din el, începând să descarce bagaje. Era fratele lui Joe, nici nu putea fi altfel, iar acest gând mă făcu să zâmbesc. El îmi aruncă o privire aspră, văzându-şi de treabă. O femeie în vârstă, care coborî repede din maşină, veni spre mine. — Domnişoara Elizabeth Wade? Mi-am dat seama că sunteţi dumneavoastră. Îmi pare foarte bine să vă cunosc. Eu sunt doamna Evans, iar aceştia sunt copiii: Robin, Judy, Johnnie. Dragilor, aceasta este amabila prietenă a fratelui vostru, domnişoara Wade. Cei trei mă priviră în tăcere. — Bună, ce faceţi? spusei eu. Se pare că era secret, pentru că nu primii niciun răspuns. — Din nefericire, suntem foarte timizi, interveni doamna Evans – cu toate că n-aţi fi crezut, dacă i-aţi fi văzut pe drum. Eu i-am înţeles întotdeauna foarte bine pe tineri, poate pentru că n-am fost binecuvântată cu urmaşi. Dar unii dintre noi sunt destul de dificili, adăugă el, ridicând un deget mustrător spre copii. N-o prea ascultam, ci îi priveam cu atenţie pe cei trei copii. Robin, băiatul cel mare, era mai înalt decât mine, avea acnee şi o expresie posomorâtă. Dar, pentru că semăna atât de mult cu Joe, eram dispusă să trec acest lucru cu vederea. Judy era la fel de blondă, subţire, mult mai înaltă decât fratele ei geamăn. Avea părul lung, o figură micuţă şi inteligentă. Era foarte palidă, dar nu aveam de unde să ştiu dacă de vină nu e oboseala călătoriei, sau este culoarea ei obişnuită. Abia dacă deschise o dată gura înainte de plecarea trenului. Johnnie Fenton părea din altă familie. Era un băiat robust, cu păr şaten, ondulat, cu o faţă rotundă şi plină de voioşie, cu ochi mari, aproape negri, mărginiţi de gene lungi şi dese. Avea cei mai largi umeri şi cea mai directă privire pe care le-am întâlnit la un băiat de vârsta lui. Era la fel de tăcut ca fraţii lui, fără să pară posomorât şi, cu toate că-mi dădea impresia că nu i-ar fi păsat dacă aş fi căzut moartă în faţa lui, mă îndoiam c-ar fi participat la crimă. Începusem să număr deja orele pe care trebuia să le petrec împreună cu ei până la Glasgow cu mult înainte de plecarea trenului. La un moment dat, Robin descoperi că lăsase una dintre valize de cealaltă parte a barierei. Doamna Evans spuse că nu era decât un semn care arăta câtă dreptate avusese tatăl lor, nelăsându-i să plece singuri, în grija lui, ca frate mai mare. — Dragul de el, micul Robin! exclamă ea. E un tânăr atât de visător, nu-i aşa? Sunt sigură că, până la Glasgow, ar fi pierdut biletele, bagajele şi, până la urmă, pe cei doi gemeni. „Micul Robin” îi aruncă o privire care spunea c-ar vrea s-o strângă de gât şi dispăru în interiorul trenului, împreună cu cei doi gemeni. Rămăsei la fereastră, în timp ce trenul se punea în mişcare. Deodată, pe peron apăru un bărbat, urmat de un hamal care-i ducea bagajele, alergând amândoi după tren. În ultima clipă, bărbatul se agăţă de uşă şi urcă, iar hamalul îi aruncă bagajele lângă el. Noul venit îmi zâmbi, străduindu-se să-şi recapete răsuflarea. — Chiar c-am ajuns în ultima clipă! — Nu mai contează, aţi ajuns. — Şi ce e mai important, într-o singură bucată, răspunse el, verificându-şi bagajele. Cred că n-au păţit ceva undiţele. Sper să mă bucur de un pescuit pe cinste. E primul concediu pe care-l iau de ani buni. Sunteţi în vacanţă? — Nu, am doar un weekend liber. Îl privii cu atenţie, în timp ce şi el mă cântărea din priviri. În niciun caz nu era genul de privire pe care mi-o aruncaseră fraţii lui Joe. Părea să aibă în jur de treizeci de ani, era înalt, cu păr de culoarea nisipului, ochi albaştri şi un zâmbet atrăgător, mai degrabă timid. De noi se apropie un însoţitor, dornic să-l ajute. — Am urcat unde trebuie? întrebă călătorul, întinzându-i biletul. — În vagonul următor, domnule MacDonald. O să vă ajut cu bagajele. Doriţi să mă urmaţi? — Imediat, răspunse americanul, întinzându-mi mâna. Îmi pare bine de cunoştinţă, zâmbi el. Vă urez o călătorie plăcută. — Mulţumesc, răspunsei, la fel şi dumneavoastră. Îmi părea rău să-l văd că pleacă, îmi făcuse plăcere să-mi aducă aminte că sunt femeie. Apoi îmi adusei aminte motivul pentru care eram în acest tren. Păcat, oftai. Însoţitorul ne arătase deja care era cuşeta noastră. Cei doi băieţi aveau un compartiment separat, iar eu împărţeam unul cu Judy. Când ajunsei în patul meu, uşa despărţitoare era închisă. Mă urcai în pat, întrebându-mă dacă cei trei erau pregătiţi pentru noapte şi dacă n-ar fi cazul să verific. Auzii în acea clipă vocea lui Judy: — Da, intraţi! E în patul ei. Vocea lui Robin părea furioasă: — De ce naiba trebuie să suportăm şi pacostea asta? — Putea să fie şi mai rău, interveni Johnnie, nu arată la fel de nesuferită ca monstrul de doamna Evans. — Da’ de unde, au acelaşi nume, mormăi Judy. Pun pariu că bombăne la fel ca ea, dacă nu-i convine ceva. Toate fac la fel. Cu Joe ar fi fost altfel, el e amuzant. Mi-ar fi plăcut să fi venit el. — Cred că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să vină, răsună din nou vocea lui Robin. E la fel ca restul, nu face ce promite. Toţi sunt la fel. Judy începuse să suspine. — Da, şi ne-a promis că ne va duce la unchiul Douglas... — Oh, Ju, la naiba! protestă fratele ei mai mare. Ai început deja să suspini! Nu înţeleg de ce fetele trebuie să facă asta? — Dar nu suspin! răspunse fata cu indignare. Ştii foarte bine că am răcit! Nu puteam să-i spun tatii, ar fi luat-o razna! Johnnie spuse cu voce voit veselă: — Unchiul Dougal te va face bine, Ju. Tata spune despre el că e foarte deştept, iar eu cred că e de treabă. Mă aştept să fie minunat în Gairlie. De Crăciun mi-a spus că se bucură foarte mult că şi-a recăpătat casă, după plecarea chiriaşilor, şi vrea să stăm cu el foarte mult. Mi-a mai spus că mama a fost o soră mai mare grozavă şi că i-a părut îngrozitor de rău când a murit. Tăcerea se lăsă în compartiment, aducându-mi amintiri la care preferam să nu mă gândesc, nici măcar acum, după cincisprezece ani. Cu toate că acum ştiu că sunt şi lucruri mai rele decât să fii orfan de mamă, nici la vârsta lui Robin nu eram capabilă să gândesc aşa. Coborâi din pat şi bătui la uşă. — Pot să intru, Judy? Erau cu toţii în patul lui Judy. Picioarele lungi ale lui Robin se sprijineau de chiuvetă, dar nu făcu nicio mişcare să le ia. Se încruntă la mine. — Johnie şi cu mine ar fi trebuit să fim deja în pat, dacă asta vrei să spui. — Nu, răspunsei, sprijinindu-mă de uşă. Nu ştiu la ce oră vă duceţi la culcare de obicei, dar sunteţi destul de mari ca să staţi, cel puţin într-o noapte, până mai târziu, fără să se întâmple nimic grav. Voiam să vă spun noapte bună. — Noapte bună! răspunseră în cor. — Mulţumesc, somn uşor şi vouă, zâmbii, aruncând o privire spre ceas. E aproape miezul nopţii. Sper că Joe se duce mai devreme la culcare în această noapte. Stiţi la ce oră s-a culcat ieri? Nu mă aşteptam să primesc un răspuns la această întrebare, aşa că le povestit ce se întâmplase la spital ziua trecută şi cum primise Joe vestea operaţiei demonstrative. — E o poveste neplăcută, mai ales că trebuia să fie liber. Numai că nu poate risca, pentru că şefii se vor răzbuna, cel mai probabil când ar trebui să fie avansat. — Dar e nedrept! exclamă Johnnie. — Asta spune şi ea, mormăi fratele lui. — Da, e nedrept, repetai, dar aşa stau lucrurile. Astea fiind spuse, ne vedem mâine dimineaţă. Apropo, mă numesc Elizabeth şi sunt mai mică decât fratele vostru cu un an. După ce închisei uşa, auzii murmurul lui Johnnie: — Ce picioare lungi are! Mă aşezai în pat zâmbind. A doua zi, când mă dusei s-o văd pe Judy, încă dormea. — Ajungem în patruzeci de minute la Glagow, Judy. Bună dimineaţa! Ai dormit bine? Părea îmbujorată şi clipea des. — Da, mulţumesc, răspunse, întorcându-se cu spatele. Ezitai, pentru că vocea ei era răguşită. — Te doare gâtul? — Nu, mă simt bine. N-o credeam, dar n-avea niciun rost s-o deranjez cu alte întrebări, aşa că mă îndreptai spre compartimentul băieţilor, să văd dacă s-au trezit. Johnnie venea pe culoar, deja îmbrăcat. — Robin se îmbracă. Sunt mort de foame! Sper că unchiul Dougal nu va întârzia. Ne-a promis că vom lua micul dejun împreună. Îi oferii o ciocolată. — Dacă poţi să mănânci aşa ceva la această oră, chiar te rog! — Oh, Doamne! Pot să mănânc dulciuri la orice oră. Tu nu poţi? — Nu, trebuie să am dispoziţia necesară. Numai ideea de a mânca dulciuri înainte de masă mă face să vomit. Ia-o cu încredere. Dă-i şi lui Robin. — O, Elizabeth, mulţumesc! E foarte frumos din partea ta să ne-o dai nouă pe toată, zâmbi el. Îmi venea să-l iau în braţe. — Sper să nu vă strice pofta de mâncare. — O, nici pomeneală! Nimic nu-mi strică pofta de mâncare! Robin apăru în cadrul uşii. — Vino şi adună-ţi lucrurile, Johnnie. Nu vrem să întârziem la întâlnirea cu unchiul Dougal. Din nefericire, profesorul Grant fu acela care întârzie. Aşteptarăm pe peron, iar copiii mă văzură schimbând saluturi şi fluturări de mâini cu americanul. Judy arăta de parcă ar fi avut şi o durere de cap. În gând, spusei câteva la adresa profesorilor nepunctuali, dar cu voce tare propusei să-l aşteptăm în bufetul gării. — Dacă vom sta la fereastră, o să-l vedem apărând în timp ce mâncăm. Robin murmură: — Nu trebuie să-ţi faci probleme, o să luăm micul dejun cu unchiul. Numai că aliatul meu era Johnnie. — Cred că e o idee minunată, Elizabeth. Putem să mâncăm şi acum şi cu unchiul Dougal. Haideţi, ce mai aşteptaţi? Eram încântată că reuşisem s-o iau pe Judy din frig, dar masa fu destul de posomorâtă. Numai Johnnie mâncă totul cu plăcere şi mă ajută în încercarea de a face conversaţie. Judy abia putea să bea ceaiul. Rămaserăm în bufet cât puturăm de mult, iar apoi ne aşezarăm pe o bancă la soare. Cu toate că în jurul nostru veneau şi plecau multe maşini, cea a profesorului nu se vedea nicăieri. După o oră, eram în acelaşi loc. Judy devenise cenuşie, în afară de un cerc alb în jurul gurii. Eram de părere că purtarea profesorului era de neiertat. Robin se întoarse de la un alt tur la biroul de informaţii, clătinând din cap. Judy îşi pusese capul pe umărul meu, acceptând să-i iau pulsul. Mă îngrijora. Fratele cel mare se aşeză pe bancă. — Dar dacă unchiul Dougal a uitat de noi? — N-ar putea să facă una ca asta! protestai. Probabil a dormit mai mult după prelegerea pe care a ţinut-o aseară, iar acum e blocat undeva în trafic. Glasgow e un oraş mare. Îmi vine să-mi dau palme pentru că nu i-am cerut lui Joe numărul de telefon de la hotelul în care stă unchiul vostru. O, sau am putea să dăm un telefon la el acasă, cred că găsim pe cineva care să ne ofere vreo informaţie. — Dacă e blocat în trafic, n-are niciun rost, suspină Judy. Dacă a avut un accident? Dacă nu poate să ajungă aici mai devreme de câteva ore? Tu va trebui să iei trenul spre Londra, Elizabeth! — Nu, draga mea, zâmbii, simţind privirile tuturor aţintite asupra mea. Îmi pare rău, dar trebuie să te anunţ că nu scăpaţi de mine până când nu vă predau unchiului vostru. I-am promis lui Joeşi e mai puternic decât mine, n-am curaj să nu mă ţin de promisiune. Gemenii erau vizibil uşuraţi. Robin spuse, pe un ton supărat: — Ştiu că suntem o povară, dar. Deodată, se întrerupse, sărind de pe bancă, într-un elan de bucurie: — Maşina unchiului Dougal! strigă el. — Da, dar nu e el cel care o conduce, murmură Judy. Băieţii se ridicaseră şi luaseră bagajele, în timp ce o maşină mare, cenuşie, întorcea în faţa noastră. Le lăsară jos, arătând nesiguri. Mă ridicai. — Sunteţi siguri că e maşina lui? Bine. Staţi aici, mă duc să văd despre ce e vorba. Maşina era oprită la celălalt capăt al parcării. Soferul era un tânăr bronzat. Aruncă o privire nesigură de la mine la cei trei copii. — Domnişoară, îl aşteptaţi cumva pe domnul profesor Grant? Îi explicai ce se întâmplase. Încă nedumerit, îmi întinse o scrisoare adresată lui Joe. — Cumnata mea, Mary Cameron, care e menajera domnului profesor, m-a rugat să dau această scrisoare domnului Fenton. Pentru că ajungeam azi la Glasgow, fiind ultima zi de permisie, înainte să mă întorc pe mare, am putut să aduc maşina. Cred că e mai bine să citiţi ce scrie profesorul. Puteţi să conduceţi o maşină, domnişoară Wade? Cuvintele lui mă luară prin surprindere. — Aşadar, domnul profesor nu e în Glasgow? N-ar fi trebuit să ţină o prelegere? — Ba da, dar a fost anulată din cauza căutării. — Căutare? — Da, sus pe Ben. S-au rătăcit doi tineri pe culmea nordică, adăugă el, de parcă asta ar fi clarificat totul. — Sus pe Vrei să spui pe munte? înţelesei în sfârşit. El dădu din cap, făcând o plecăciune. — Chiar aşa, pe Ben Gairlie. Sunt rătăciţi de două zile, iar ceaţa groasă îngreunează căutarea. — Probabil. Respirai adânc şi deschisei scrisoarea. Fusese scrisă de profesorul Grant înainte de plecarea de acasă, ieri dimineaţă. Explica în câteva rânduri că n-avusese timp să dea telefon la Londra să anunţe, dar că spera că va ajunge acasă în timp util. „Evident, dacă ai această scrisoare în faţa ochilor, înseamnă că n-am reuşit să ajung. În acest caz, vrei să-i aduci tu pe copii la Gairlie? O s-o rog pe Mary Cameron să-ţi rezerve un bilet pentru Londra de la Inverness, pentru duminică. Vino pe drumul principal, are suficiente indicatoare de circulaţie. Găseşti hărţi în maşină. Drumul are cam o sută patruzeci de mile. Nu te grăbi, poţi ajunge la orice oră, nu deranjezi. Îmi pare foarte rău că trebuie să te rog să faci asta, dar n-am altă soluţie”. Citii scrisoarea de două ori, apoi aruncai o privire spre banca pe care stăteau cei trei copii. Erau foarte atenţi şi răbdători, ceea ce era ciudat. Îşi dăduseră seama că era ceva în neregulă, iar nişte copii mai siguri pe ei ne-ar fi copleşit pe amândoi cu o mulţime de întrebări. Numai că ei aşteptau în linişte. Copiii care se simt în siguranţă nu cred niciodată că li se poate întâmpla ceva rău. Ei ştiau că, dacă s-a întâmplat ceva rău o dată, se poate întâmpla şi-a doua oară. Sentimentul acesta îmi era foarte cunoscut. Privii din nou scrisoarea. — Profesorul Grant spune că până la Gairlie sunt o sută patruzeci de mile. — Aşa e. Aruncai o privire de profesionist spre Judy. Speram că n-are nimic prea grav, dar dacă are ceva infecţios, niciun spital nu va vrea s-o primească. Dacă n-avea decât o mică răceală, nici atât. Orice medic ar fi dat acelaşi sfat: „În pat şi ţinută sub observaţie”. Aveam permis de conducere şi mă pricepeam să urmez o hartă. N-aveam pe nimeni acasă, care să-şi facă probleme dacă întârziam. Îmi era clar că n-am ce face, aşa că-l întrebai pe domnul Cameron dacă poate să-mi arate cel mai potrivit drum pentru a ieşi din Glasgow.   

Alarmă la castel       ÎN PAŞNICA NOAPTE CU LUNĂ, castelul dormita încremenit deasupra oraşului Trenčin ca un uriaş de piatră. Pe bolta cerului pâlpâiau făcliile stelelor, iar cornul lunii se scălda în apele aurite ale Vahului, ostenit de drumul său prin arşiţa lunii lui cuptor. Cetăţenii oraşului Trenčin dormeau liniştiţi. Nu se temeau de duşman şi nici de vreun alt prăpăd. Căci, chiar dacă, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat ceva, straja de la castel stătea de veghe, iar în oraş paznicul pândea ca focul sau tâlharii să nu primejduiască avutul locuitorilor. „Astăzi, 25 iulie 1490, nu s-a întâmplat nimic, doar…” însemnă căpitanul Ambróz Opatovský într-o carte uriaşă stând într-unul din turnurile castelului. Zadarnic îşi gâdila când fruntea, când nasul cu o pană de gâscă, pe care o tot muia într-o călimară, vrând parcă să-şi îndemne gândurile la lucru. Scrisese de două ori cuvântul „doar” pe hârtia grosolană, dar pana nu voia cu niciun chip să se urnească mai departe. — La naiba! gemu el aruncând pana cât colo. Stăpânul, Štefan Zápolský, îi lăsase în seamă o muncă cu adevărat neomenească. — Uite, ia cartea asta şi să-mi scrii în ea, în fiecare zi, tot ce se întâmplă la castel şi în oraş! îi poruncise el după dumineca Floriilor, când se ivise la castel un sol cu ştirea că regele Matei s-a stins din viaţă, la Viena, după o grea suferinţă. Štefan Zápolský stătea ca pe jăratec. Îi venea să-şi ia degrabă zborul ca să-i aducă mângâiere întristatei văduve, dar şi să fie de faţă atunci când se va hotărî cine să se urce pe scaunul Ungariei rămas acum gol. — Ostaşului îi stă bine cu sabia, nu cu pana! bodogăni căpitanul. Se ridică în picioare, se plimbă de colo-colo în jurul mesei, apoi apucă iarăşi pana şi se aşeză în faţa cronicii castelului. „…doar patru turci au sosit în oraş” adăugă el, cu chiu cu vai, storcându-şi creierii cum să consemneze mai bine întâmplarea. Trebuia s-o scrie pentru ca în ditamai ceaslovul ăsta să fie, cât de cât, ceva. Stăpânul ar putea veni în orice clipă şi ce-ar zice dacă n-ar citi altceva decât că, zi de zi, de la Florii încoace „nu s-a întâmplat nimic”? Deci mai mult ca să îndeplinească o poruncă, el notă că, în ziua de 25 iulie 1490, au poposit la Trenčin patru turci care se dădeau drept negustori. Întâmplarea în sine nu era cine ştie ce, fiindcă la Trenčin poposeau oameni de cele mai felurite neamuri. Ciudat era numai faptul că doi dintre ei se aşezaseră la hanul dintr-un capăt al oraşului, iar alţi doi tocmai la celălalt capăt. Apoi mai era suspect că de câte ori se întâlneau pe uliţă, turcii se ocoleau şi se uitau urât unii la alţii. Oare aşa ar face cetăţenii oraşului Trenčin dacă s-ar întâlni printre străini? se întrebă căpitanul. Nicidecum. Până să isprăvească de scris despre acest eveniment lipsit de însemnătate, căpitanului îi ieşiseră broboane de sudoare pe frunte, iar mâna îi ostenise de parcă ar fi spart pietre cu ea. Înfuriat, aruncă pana şi o strivi sub picioare ca pe o viperă primejdioasă. În această clipă luă hotărârea să predea căpitănia. Să taie, să spintece, pentru asta era oricând gata. Dar să umble cu pana, nu mergea. Domnul Štefan Zápolský n-avea decât să-şi găsească un pisar! Închise cartea cu putere şi aceasta pocni de parcă s-ar fi tras cu puşca. Pe urmă se apropie de fereastra deschisă, căutând îngândurat cuvintele prin care avea să-i exprime stăpânului, când se va întoarce, nemulţumirea sa. O negură albastră învăluia oraşul. De undeva dinspre Kubra răsună lătrat de câini şi imediat, ca un ecou, începură să latre şi câinii din Trenčin. Privirea lui Ambróz Opatovský se opri în curtea interioară, spintecată în două de umbra turnului de pază. Inima începu să-i bată mai cu putere. Se uita fix în jos. O siluetă neagră străbatea curtea aruncând dinaintea sa o umbră lunguiaţă. Zâmbi. O femeie, iarăşi o femeie… De câte ori stătea în turn, chinuindu-se până noaptea târziu cu blestemata de cronică, luptându-se cu îndărătnica pană ce nu vroia să însemneze pentru urmaşi, în rânduri negre, întâmplările acelor vremuri, se ducea nu o dată la fereastră să tragă aer proaspăt în piept şi să mai dea ghes creierului ca s-o scoată la capăt cu afurisita de scriere. Din când în când, câte o siluetă neagră îşi făcea apariţia în curte. Adesea chiar două, îmbrăţişându-se. Privi cu atenţie. Aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă. Silueta nu se furişa spre locuinţele oştenilor şi nici spre ale servitorilor. Se îndreptase spre fortificaţiile dinspre miazăzi încă neterminate. Zidul, pe care meşterii îl ridicaseră cam până la mijlocul pulberăriei, semăna cu o gură căscată şi ştirbă. Ce naiba o fi căutând o muiere acolo? se gândi el. Dar în aceeaşi clipă o auzi fluierând încet. Ce-o mai fi şi asta? De ce fluieră? Dă cuiva vreun semn? Şi dacă da, semnul poate îi numai pentru cineva din afară, de dincolo de fortificaţie. Nu pricepea ce poate fi la mijloc, dar nici nu stătu prea mult pe gânduri. Îşi încinse sabia şi se repezi jos, hotărât să pândească. Coborând, el auzi alte fluierături de dincolo de fortificaţie. Se lipi de zid şi îşi ţinu respiraţia. Răsună un zgomot ciudat. Parcă se căţăra cineva pe zid. Desluşi pocnetul unei pietre lovite de zid. Ce distracţie ciudată o mai fi şi asta? Cine şi pentru care motiv aruncă noaptea cu pietre? Stâpânit de curiozitate, căpitanul uită că trebuie să fie cu băgare de seamă şi se trezi într-o clipită la numai doi paşi de turnul alături de care se afla silueta cea neagră. Dintr-o dală, se lumină la minte. O piatră căzu în curte şi făcu un salt. De piatră era legată o frânghie. Şi în clipa în care silueta de femeie începu să se desprindă de pământ, lunecând prin văzduh de parcă s-ar fi înălţat la ceruri, căpitanului îi fu limpede ce se petrece sub ochii lui. Deci, de dincolo fusese aruncată o frânghie. Femeia se va căţăra pe zid, va lega frânghia, de sus, şi apoi îşi va da liniştită drumul la vale. Vru să strige, fiindcă îşi dădea seama că oricine-ar fi, o femeie sau un bărbat deghizat în femeie, era vorba de cineva care încerca s-o şteargă. În calitatea sa de căpitan al castelului avea datoria să curme această faptă. Mai stătu o clipă aiurit de spectacolul neaşteptat la care era martor, dar când îşi veni în fire şi vru să acţioneze, de după zid răsună un ţipăt înfiorător. Silueta, care era mai-mai să ajungă sus, se prăbuşi la pământ ca piatra de mai înainte. Şi ca un fel de ecou la ţipătul sfâşietor de afară, femeia gemu cu adâncă durere. Afară cineva horcăi, trăgând parcă să moară, apoi, după un timp, se auzi o exclamaţie înăbuşită: — Alah, Alah! Abia se stinsese această chemare, când începură să răsune paşi dincolo şi mai ales dincoace de ziduri. Ambróz Opatovský îşi dădea seama ce se petrece, dar nu avea vreme să cugete pe îndelete şi să cântărească mai mult bănuiala care îl ispitea din clipa când auzise numele lui Alah şi crezuse a fi recunoscut glasul celei ce gemuse. Se repezi la fiinţa care zăcea pe o grămadă de pietre de lângă fortificaţie. La picioarele căpitanului se afla o siluetă subţire înfăşurată într-o pelerină neagră. — Cine eşti şi ce cauţi aici? o întrebă el. Dar nu primi răspuns. Căpitanul se aplecă şi îi descoperi capul acoperit mai mult de un păr des şi despletit decât de gluga pelerinei. Tocmai atunci se ivi şi luna, o lună hlizită, curioasă care înecă întreg castelul şi curtea într-o lumină gălbuie. Un chip palid şi doi ochi mari, arzători, îl fixau pe Ambróz Opatovský.

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig Capitolul 1   SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.                                    — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă — drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou – ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei – lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată – un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită – şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.  Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem – noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare

  – O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne...! murmură ea, pornind grăbită către uşă. Ross ajunse la uşă înaintea ei. – Nu, i se rostogoli gros glasul, din adâncul pieptului. Înghiţind în sec, Lily îşi strânse la gât cămaşa de flanelă. – Dă-te la o parte. – Nu, repetă el. Al dracului să fiu dacă ştiu ce se petrece între noi, dar ceva se întâmplă. Încă de la început a fost, şi-o ştim amândoi. În cameră era frig; Lily începu să tremure. – Nu înţeleg despre ce vorbeşti, răspunse ea, încercând să nu clănţăne. – Nu? Ross dibui după mâna ei şi i-o desprinse de la gât. – Poftim, spuse el, cu glasul doar puţin mai sonor decât o şoaptă. Atinge-mă, şi pe urmă spune-mi dacă greşesc sau nu. Mâna ei i se întinse pe piept, simţind părul sârmos în palma sensibilă. Lily încercă să şi-o retragă, dar Ross i-o ţinea strâns. Fără voia ei, dorinţa începu să-i pulseze prin trup şi simţi cum i se înmuiau genunchii. Ross îi mişcă mâna peste muşchii tari de pe pieptul lui, iar când Lily nu se mai împotrivi, i-o luă şi pe cealaltă şi i le trase pe amândouă mai jos, peste ombilic, apoi şi mai jos. Lily îi auzi respiraţia căznită şi-şi dădu seama că şi ea abia putea să respire. Când degetele ei îi atinseră rădăcina groasă şi tare, simţi că i se tăiau picioarele, iar locul dintre coapse, locul care dormise de când descoperise curvăsăria lui Jake, în urmă cu trei ani, se însufleţi ca o leoaică deşteptată din somn, aţâţată de o foame teribilă. Trăgând-o spre el, Ross o ridică în braţe şi o duse la pat. După ce ajunseră sub pături, se încleştară unul de altul, strâns. Lily simţea nevoia să ajungă şi mai aproape, iar când Ross îşi mişcă mâna în susul coapsei ei, ridicându-i şi cămaşa, îl încurajă, săltându-şi şoldurile de pe saltea şi ajutându-l să înlăture veşmântul stânjenitor. Ameţită de dorinţă, se desfătă cu senzaţia trupului lui lipit de al ei, frecându-şi sfârcurile de părul lui de pe piept, arucându-şi un picior peste coapsele lui ca să-l aducă şi mai aproape. Mâna lui se strecură între cele două trupuri, coborând spre delta ei chinuită de dorinţă, şi o atinse acolo doar o clipă, azvârlind-o vertiginos spre un orgasm care-i făcu dinţii să clănţăne. Lily rămase lângă el, buimăcită de ceea ce se întâmplase. Îşi găsise împlinirea – dar cu ce preţ? Se simţea ca o stricată. Întorcându-şi capul, simţi lacrimile care i se prelingeau peste şaua nasului şi pe obraz, până în păr. Ross îi lipi umerii de cearşaf şi începu să-i sărute şi să-i dezmierde sânii. Excitaţia ameninţa s-o cuprindă din nou, iar Lily îşi prinse buza de jos între dinţi ca să nu ţipe. Era scârbită de sine pentru că avea atâta nevoie de el, se dispreţuia pentru că-l dorea. Îl simţea rigid şi dur lângă coapsa ei, dar îşi înfruntă imboldul de a-l atinge. O parte ascunsă din adâncul făpturii ei încă se mai ruşina de felul cum îi reacţiona trupul. – Ah, Lily, Lily... murmură el printre sărutări. Pasiunea ta îmi taie respiraţia... Se apropie de gura ei, iar Lily şi-o deschise, primindu-i sărutul, răspunzându-i cu o surescitare crescândă care-i mistuia ultimele fărâme de gândire raţională. Barba lui Ross era moale; niciodată nu mai sărutase un bărbat cu barbă. Nu era sigură că-i plăcea, dar îi plăcea senzaţia buzelor lui peste ale ei, a limbii lui împreunându-se cu a ei. Excitaţia îi creştea, şi-i atinse braţele, pieptul, abdomenul, îngăduindu-şi să coboare şi mai mult pentru a-i mângâia bărbăţia masivă, mişcându-i pielea înainte şi-napoi până când Ross începu să tremure şi să se zguduie lângă ea. – Destul!     Tuturor rudelor mele minunate şi îndatoritoare, care locuiesc în Midwest şi, până acum, au cutreierat zadarnic magazinele Wal-Mart, căutându-mi cărţile. Asta-i pentru voi, fraţilor.         PROLOG   -------------------   Twin Hearts, California, Ajunul Anului Nou, 1879     Trăgându-se nemilos de gulerul ţeapăn, Ross scuipă o înjurătură spurcată, după care-şi înghiţi cheful de a înjura din nou. Nu suporta să fie legat fedeleş ca un curcan la cuptor. Cu juvăţul ăla de gât, putea să se spânzure naibii de cel mai apropiat copac. Îl sugruma la fel de tare. Trase aerul rece în plămâni, savurându-l. Savurând şi scurtul răgaz de linişte. Mai puţin bubuiturile îndepărtate ale valurilor pe stânci, nu se auzea nici un sunet. Lăsă zgomotele oceanului să-l liniştească, în timp ce încerca să-şi alunge din auz hărmălaia care răzbătea din casa surorii şi a cumnatului său. Cu ochii închişi, Ross se rezemă de balustrada verandei, îngăduindu-şi să se gândească la Trudy şi la dorinţa negrăită de a se strecura în patul ei cald şi între coapsele sale pofticioase. Înjură din nou. Numai gândul la ea îl făcea să se întărească precum piatra. Trase din ţigară lung şi cu furie, în timp ce stătea în peumbră, ascultând râsetele vesele ale petrecăreţilor dinăuntru care aşteptau Anul Nou. Se socotea cel mai mare nătărău din lume, pentru că o lăsase pe Samantha să-l atragă iar la unul dintre chefurile ei. Din păcate, sora lui mai mică îl avea la degeul cel mic, iar Ross o ştia. Uşa din spate se deschise, lăsând un şuvoi de lumină să se reverse în verandă. – Ross Benedict, aici te-ai ascuns? întrebă o voce înciudată. – Ştii al naibii de bine că m-am ascuns aici, Sam. Ross aruncă ţigara pe care o fumase, al cărei jar se stinse în clipa când căzu pe iarbă. Samantha închise uşa în urma ei şi-şi strânse şalul în jurul umerilor. – Aletha Carmody te caută peste tot. Lui Ross nu-i plăcea tonul tachinător din vocea ei. – Aletha Carmody are o mutră care-ar face un ceas să se oprească-n loc, şi un glas ca al unui câine care schelălăie. Sam scoase un bolborosit exasperat. – Of, şi ea credeam că ar fi ideală pentru tine, zău aşa. Vârând mâna în buzunar, Ross scoase punga de tutun şi o hârtie. În timp ce-şi răsucea încă o ţigară, replică: – La fel cum ai crezut şi că Olive Hornsby ar fi perfectă pentru mine, anul trecut? Şi Hortense Cobb, în anul dinainte? Samantha oftă. – Olive Hornsby s-a măritat cu Elias Rhodes în mai, Ross. Aşteaptă un copil, la începutul anului. Ar fi putut să fie copilul tău. Ross îşi aprinse ţigara, cutremurndu-se vizibil la gândul de a împărţi patul cu slăbănoaga aia palidă de Olive Hornsby. – Ei bine, slavă Cerului că nu-i al meu. Trase din ţigară, apoi o strivi sub gheată – poate mai tare decât era necesar. Simţea ochii lui Sam sfredelindu-l prin întuneric. – Nu vreau decât să fii la fel de fericit ca mine. În vocea ei se simţea o nostalgie pe care Ross se strădui să n-o ia în seamă. Nu era... firesc ca un bărbat să se lege de o femeie. Nu înţelegea cum puteau alţii s-o facă. Fireşte, dacă ar fi descoperit vreodată că Derek, cumnatul lui, o înşela pe Sam, i-ar fi smuls fuduliile cu mâna lui, vârâindu-i-le apoi pe gât. – Şi singura cale-n care pot nădăjdui să fiu fericit e însurătoarea? Nu-i venea să creadă. După atâţia ani, Samantha tot nu pricepuse. Lui Ross îi plăcea viaţa de burlac. – Sigur că da. În vocea ei răsuna o notă de falsă inocenţă. Arătă cu capul spre uşă. – Probabil că Aletha se-ntreabă dacă nu cumva ai şters-o înapoi la cabana ta din pădure. Ross pufni. – Dacă aşa se gândeşte, e mai deşteaptă decât credeam. Şi, Sam, dacă tot veni vorba de cabană, când ai de gând să mi-o vinzi? Samantha îi atinse umărul cu mâna. – Nu prea curând. Şi refuz să discut afaceri în noaptea de Anul Nou. După ce-ţi vând partea mea de moştenire, n-o să-mi mai rămână nimic de la mama şi tata. Ross zâmbi în întuneric, simţindu-i tristeţea. Deşi era măritată, Samantha rămăsese surioara lui mai mică dintotdeauna. – Nu-i ca şi cum acolo ar locui nişte necunoscuţi, Sam. – Ştiu, ştiu... Of, se tângui ea încet, nu-mi mai aminti de ei, Ross. Mă întristează, şi-n noaptea asta nu vreau să fiu tristă. Dăm o petrecere. Vino. Îl trase de braţ. – Aletha te aşteaptă. Ross înjură din nou, împotrivindu-se. – Toată seara a stat agătaţă de braţul meu, turuind şi chicotind ca o copilă bătută-n cap. Cum Dumnezeu te-aştepţi să îndur aşa ceva? Şi toate întrebările alea! La naiba, Sam, m-a bombardat cu întrebări ca armata Generalului Lee. "Îţi plac, copiii, Ross? Ai fi un tată atât de minunat!", o imită el, cu o voce smiorcăită. "Îţi plac tartele cu cireşe, Ross? }i-aş face cele mai bune tarte din Twin Hearts!" Şi mă tot strângea de braţ, zicând: "Vai de mine, da' ce puternic eşti! Pun prinsoare c-ai putea să mă ridici numai cu-o mână, mititica de mine! Oooo, şi ce barbă ai...!" }istui din limbă. "Nu te deranjează atâta păr pe faţă, Ross?" Şi pe urmă, dă-i cu chicotelile alea nesuferite! Mă zgârie pe creieri ca un fierăstrău pe nicovală. Şi-n plus, încheie el mârâind, îmi place barba mea – ce, n-am voie? Alături, Samantha râse încet. – Vrei să spui că nu ţi-ai rade mustaţa şi barba pentru o femeie cu totul deosebită? – Ar îngheţa iadul înainte să mi le rad. Ross se obişnuise cu barba, iar fără ea s-ar fi simţit gol. Deodată, simţi ochii surorii lui privindu-l întrebător prin întuneric. – Ce e? – Ce-ai zice de-un mic rămăşag prietenesc, frate dragă? – Ca de pildă? întrebă el, sceptic. – Pun pariu că, dacă apare femeia potrivită şi-ţi cere să te bărbiereşti, ai s-o faci. Lui Ross nu-i plăcea deloc cum suna. – Prinsorile nu-s o ocupaţie potrivită pentru doamne, Sam. – Te temi că ai pierde? Ross îi simţi zâmetul ţanţoş, sigur pe sine. – Pe dracu', nu mă tem de nimic şi-am să ţi-o dovedesc! Pe ce pariem? – Pariez pe... Samantha se opri, trăgându-l de barbă. – Pariez că, de-acum într-un an, n-o să mai ai nici barbă, nici mustaţă, şi că va fi din pricina unei femei. Vocea îi suna ridicol de triumfătoare. – Şi dacă nu se împlineşte? – Ei bine, atunci îţi jur pe-un teanc de Biblii că nu voi mai încerca niciodată să te însor. Ross pufni, neputind să se stăpânească. – N-ai înceta să te mai amesteci în viaţa mea nici dacă a ta ar depinde de asta. – Vorbesc serios, Ross. Jur cu mâna pe inimă. – Mda, ştiu. Îţi ţii o mână pe mână pe inimă, iar pe cealaltă o ai la spate, cu degetele încrucişate. – Of, nu mai fi şi tu aşa de bleg, mălai mare ce eşti! Avem o învoială sau nu? Persistenţa ei îl făcu să chicotească. – Sigur. La naiba, de ce nu? Uşa se deschise şi Derek ieşi pe verandă. – Ce faceţi aici? Ross, Aletha Carmody te caută peste tot. Şi, Samantha, adăugă el, cuprinzându-şi soţia în braţe, e aproape miezul nopţii. Braţele mele sunt goale fără tine. Nu vreau să pierd sărutarea de Anul Nou. – O, inimioara mea, răspunse Samantha cu o voce drăgăstoasă, mă poţi săruta oriunde şi oricând. – Dar noi ne-am sărutat prima dată în noaptea de Anul Nou, guriţă dulce, şi am de gând să te sărut în noaptea asta câte zile om avea. Dacă n-ar fi fost cumnatul lui, Ross i-ar fi îndesat un căluş în gură. Christoase! Chiar erau în stare bărbaţii să vorbească aşa cu femeile? – Of, bine, cocoşel prost ce eşti. Oricum, şi mie mi-a fost dor de tine, şi mi-e frig. Samantha se cuibări la pieptul lui, aşteptându-l să deschidă uşa. – Vino, frate dragă, îl chemă ea pe Ross, peste umăr. Aletha te aşteaptă. În voce i se simţea o batjocură glumeaţă. Ross mormăi. Fără tragere de inimă, se întoarse s-o urmeze în casă, simţindu-se ca un miel dus la tăiere. Niciodată, fir-ar să fie, niciodată! Era ultima oară când o mai lăsa pe Samantha să-l prindă într-o asemenea cursă. La naiba, îi plăcea viaţa lui aşa cum era. Nu avea de dat socoteală în faţa nimănui. Nici nu voia, nici nu avea nevoie de o femeie afurisită care să-ncerce să se îndese în mica lui lume personală. Să-i ocupe spaţiul. Să deretice încontinuu şi să se frăsuiască prin cabană. Simplul gând îl făcea să se cutremure. În anul următor avea să fie altfel. Mica petrecere de Anul Nou a lui Sam se putea ţine şi fără el. Dacă încerca să-şi calce cuvântul dea nu se mai amesteca niciodată, Ross urma s-o ignore, şi pe ea, şi pe toate femeile pe care i le împingea în braţe. Era hotărât să n-o lase să-şi mai bage niciodată nasul în viaţa lui. Turuiala lui Aletha Carmody îi scrâşni brusc în urechi, făcându-l să tresară. Înghiţindu-şi încă o sudalmă, Ross trase aer în piept, adânc, resemnat, şi-şi târî picioarele în casă.       Capitolul 1   Octombrie, 1880     Ploua cu găleata. Furcile orbitoare ale fulgerelor străpungeau cerul, urmate de tunete bubuitoare. Lily îi mulţumi vizitiului pentru drum, apoi coborî din căruţă, trăgându-şi geamantanul sub manta ca să nu se ude. Privi cum căruţa pleca mai departe hodorogindu-se, şi se întrebă cum puteau bieţii cai să răzbească prin noroiul acela. Era recunoscătoare pentru că o adusese până acolo, deşi sperase să ajungă mai departe. Durase aproape o săptămână până să ajungă din San Francisco în acest loc, unde-o fi fost şi cum s-o fi numit. Auzea adesea vuietele valurilor lovindu-se de stânci, iar prin aer, deşi clătit de ploaie, încă se simţea mirosul sărat al mării. Un fulger lumină din nou împrejurimile, îngăduindu-i să citească pancarta de la marginea oraşului. TWIN HEARTS. Cu un gest zadarnic, Lily îşi ridică poalele pline de noroi ale rochiei ude şi porni prin mocirlă, sperând să găsească un loc unde să se adăpostească de furtună.   * * *   Pe sub manta, Lily era îngheţată până-n măduva oaselor. Se refugiase sub un umbrar şubred de la marginea oraşului. Ploaia încetase, dar cerul era încă pulmburiu şi întunecat, iar văzduhul era umed. Lily cunoştea destul de bine vremea din California ca să ştie că răgazul de linişte era scurt. Îşi scoase mantau şi o scutură, împrăştiind stropi de apă în aerul umed. De la genunchi în jos, rochia şi jupoanele îi erau ude-leoarcă şi mânjite de noroi. În pantofi, degetele îi clefăiau pe tălpile umede. Îşi atinse părul şi se crispă; buclele mărunte îi stăteau lipite de cap. Trăgând adânc aer în piept, se îndreptă şi privi în jur. Poate că, la câteva sute de iarzi în spatele ei, se afla strada principală din Twin Hearts. Acolo avea să-şi caute de lucru. Fermierul care o adusese cu căruţa până aici îi spusese că lângă oraş se afla o cherestegerie. Spera că aveau nevoie de o bucătăreasă. Îşi privi hainele şi i se strânse inima. Cum să-şi găsească o slujbă, când arăta ca o vagaboandă murdară şi plouată? În nori se produse pentru câteva minute o spărtură, lăsând lumina soarelui să se infiltreze prin văzduhul apos. Un curcubeu se profilă viu deasupra colinelor spuzite cu verde. Priveliştea era atât de frumoasă, încât lui Lily i se opri respiraţia. Auzi în spatele ei scârţâitul unei trăsuri. Întoarse capul s-o privească. Venea spre ea legănându-se, iar Lily fu surprinsă şi puţin cam temătoare când trăsurica se opri alături. O femeie tânără, cu o bonetă tivită cu blană, scoase capul pe fereastra cupeului. – Bună dimineaţa! Avea unul dintre acele zâmbete prietenoase rare, care-i lumina faţa cu trăsături plăcute. Lily înghiţi în sec, ştergându-şi nervoasă mâinile de rochie. – Bună dimineaţa, răsşunse ea. – Eşti nouă pe-aici, nu-i aşa? Lily aproape că izbucni în râs. – Azi-noapte am sosit. Mai cu-o diligenţă, mai cu-o căruţă, când călare când pe jos şi dormind pe sub copaci, adăugă ea în gând, dar n-o spuse. Spre norocul ei, avea un instinct de conservare destul de dezvoltat şi n-ar fi primit niciodată să fie luată la drum de un bărbat singur, oricât de inofensiv ar fi arătat. Omul care o adusese cu căruţa până la Twin Hearts era însoţit de doi copii. Când dormea în hambare, pleca înainte de crăpatul zorilor. Una peste alta, călătoria ei de la San Francisco fusese o adevărată aventură, dar din fericire se sfârşise cu bine. – De unde eşti? – Din San Francisco, răspunse simplu Lily. Femeia îşi roase buza de jos, apoi o privi pe Lily cu ochi îngustaţi. – Cred că te-au pătruns frigul şi umezeala. – Ba bine că nu. Lily nu făcuse niciodată risipă de cuvinte. Tânăra din trăsură continua s-o privească. – I-am cerut vizitiului să oprească fiindcă aproape că m-a orbit strălucirea minunată a părului tău arămiu. Reflectă razele soarelui ca un gologan nou-nouţ. De astă dată, Lily râse. – Ce poetic! E un mod amabil de a spune că părul meu străluceşte atât de tare încât aş putea conduce minerii prin galerii fără lampă. Femeia nu făcu decât să zâmbească. Un surâs straniu, tainic. – Mă numesc Samantha Browne. Era o situaţie de-a dreptul ridicolă. Două femei conversând ca şi cum tocmai ar fi făcut cunoştinţă la o mică serată în San Francisco, ronţăind sandvişuri cât unghia şi bând ceai din ceşcuţe de porţelan. – Lily Sawyer. – Încântată de cunoştinţă, Lily Sawyer. Ia-ţi lucrurile şi vino cu mine. Invitaţia o luă pe Lily prin surprindere. Făcu un pas înapoi. – Mă scuzi? – Cu siguranţă, ai dori să te zvânţi puţin. Lily îşi stăpâni o replică tăioasă. Probabil că femeia era de la casa locală de toleranţă. Căzu pe gânduri. O chinuia dorinţa de a se usca. Poate chiar să facă şi o baie. Şi să mănânce o masă caldă. La gândul mâncării, limba începu să i se scalde în salivă. Casă deochiată sau nu, nu-i putea refuza invitaţia. – Samantha Browne, începu Lily, cred că eşti îngerul meu păzitor. Punându-şi mantaua pe braţ, îşi luă geamantanul ud şi porni prin noroiu, spre cupeu.   * * *   Casa era fermecătoare. Şi nu era deşucheată, ci era căminul Samanthei Browne şi al soţului ei, Derek, care conducea firma de cherestegerie din capătul opus al orăşelului Twin Hearts. Lilyţ stătea aşezată lângă foc, înfăşurată într-un halat cald şi moale de pluş, al Samanthei. Îşi răsfiră părul cu degetele, pentru a şi-l usca mai repede. Se simţea ca o prinţesă; niciodată în viaţa ei nu mai fusese tratată atât de bine. Samantha intră în cameră din bucătărie, aducând o tavă cu cafea şi cornuri calde, proaspăt scoase din cuptor. Puse tava pe o masă mare şi rotundă, în faţa canapelei, apoi îi aruncă o privire lui Lily, simţind că o urmărea din ochi. – Te întrebi de ce te-am adus aici. Lily chicoti. – Asta-i cam puţin spus. Samantha Browne aranjă un corn pe o farfurie şi o puse în faţa lui Lily. Acesteia începu să-i lase gura apă şi să-i ghiorăie stomacul, dar făcu un efort să nu uite de bunele maniere. – După cum spune... familia mea, am o inimă bună de pus la rană. Soţul meu susţine că nu suport să văd pe nimeni suferind. Din gura ei de o formă perfectă scăpă un mic hohot de râs. – Cred că ar fi mai potrivit să spun că-mi bag încontinuu nasul unde nu-mi fierbe oala. Puse o ceaşcă de cafea în faţa lui Lily, apoi făcu un gest spre micul bol delicat cu frişcă. – Dar, când văd o femeie tânără şi frumoasă stând singură într-un loc pustiu, udă până la oase, mă răpune imaginaţia. Nu pot concepe nici o poveste care să te fi adus acolo. Aşa că, vezi dumneata, domnişoară Sawyer, adăugă ea cu un zâmbet, trebuie să aflu. Iar dacă-ţi pot oferi ceva de mâncare şi o baie caldă cât timp te afli aici, cu atât mai bine. Lily îşi turnă puţină frişcă în cafea, apoi o amestecă. – Sunt doamnă, dar te rog să-mi spui Lily. Capul Samanthei se ridică brusc. – Eşti măritată? – Văduvă, de fapt, răspunse Lily, luând ceaşca şi cuprinzând porţelanul cald cu degetele. Ar fi putut să evide toată acea călătorie, dacă accepta cererea în căsătorie a lui Donald South. Dar, oricât ar fi fost de bun şi blând ca om, nu era bărbatul potrivit pentru ea. Şi, oricum, nu avea de gând să se recăsătorească. Samantha întoarse repede capul. – A, îmi... pare foarte rău... Nu... n-am vrut să mă amestec în problemele tale. Lily avu un sentiment de recunoştinţă. – Nu face nimic. Au trecut doi ani de-atunci. Pare să fi fost o viaţă de om. Rămaseră într-o tăcere plăcută, până când Lily se simţi datoare s-o risipească. – După fiecare furtună porneşti cu trăsura ca să salvezi şobolani înecaţi? În chip destul de ciudat, Samantha Browne roşi. – Fireşte că nu. De fapt, adăugă ea, aşezându-se lângă Lily pe canapea, tocmai veneam de la cabana mea. Acolo... Se întrerupse brusc, ducându-şi mâna la gură, apoi continuă: – Părinţii mei au avut o cabană mică în munţi şi, după ce au murit, nu m-a lăsat inima s-o vând. Mă duc până acolo din când în când, ca să mă asigur că totul e-n ordine. Lily zâmbi evaziv, apoi se întoarse cu privirea spre foc. – Caut de lucru. – Aşa? Cu ce te ocupi? – De la moartea soţului meu, am lucrat ca bucătăreasă. Nu era nevoie să dezgroape trecutul; nici pentru ea, nici pentru altcineva. – Am gătit într-o pensiune din San Francisco. Până când a ars. Un moment, îşi aminti durerea de pe chipul lui Donald South, când îşi văzuse clădirea mistuindu-se în flăcări. Samantha se lumină la faţă: – Eşti bucătăreasă? Lily ridică din umeri, cu o expresie obosită şi sardonică. – Ei, să nu-mi spui că tocmai căutai una. Aplecându-se înainte, Samantha răspunse: – Ei, nu eu, personal, dar cherestegiii caută mereu bucătari. Bine, dar e minunat! Deci, aveai nevoie de o slujbă? Dădu din cap cu un gest categoric. – Ai găsit-o. Lily simţi că începea să i se risipească oboseala. – Dacă-mi găseşti şi o cameră, batem palma! – A, dar pot face mai mult decât atât! se entuziasmă Samantha. Ce... ce-ai zice să ai propria ta căsuţă? Lily o privi în faţă, şi mai însufleţită. – Cabana ta? Eşti sigură? – Categoric. De-acolo până la tabăra tăietorilor de lemne nu e nici o milă. Bucătăria e echipată pentru a găti cantităţi mari de mâncare. Cineva de la tabără va veni zilnic să ia mâncarea. Alături mai este şi o cabană mai mică. Acolo locuieşte Maudie Tupper, fosta bucătăreasă a taberei. Nu stă bine cu sănătatea. Se bătu cu palma peste piept. – E bolnavă de plămâni. A trebuit să se lase de gătit, când a-nceput să scuipe sânge... O! exclamă ea, ridicându-şi mâna la gură. Sper că nu te deranjează.

A ta până în zori de Teresa Medeiros „Cine a iubit vreodată, cu o dragoste care să nu fie la prima vedere?”   Capitolul 1   Anglia, 1806   Draga mea domnişoară Mardi, sper că mă veţi ierta pentru că am fost destul de trufaş încât să mă adresez dumneavoastră într-o asemenea manieră neconvenţională…   — Aşadar, spuneţi-mi, vă rog, domnişoară Wickersham, aveţi experienţă? De undeva dintr-un colţ îndepărtat al somptuosului conac în stil iacobin răzbătu un trosnet înspăimântător. Chiar dacă majordomul corpolent care conducea interviul tresări vizibil, iar menajera care stătea cu o atenţie încordată lângă măsuţa pentru ceai scoase un ţipăt ascuţit, Samantha refuză să-şi permită măcar să clipească. În schimb, scoase un teanc îngrijit de hârtii din buzunarul lateral al valizei din piele tăbăcită care se afla la picioarele ei şi i le întinse. — Sunt sigură că veţi găsi potrivite scrisorile mele de recomandare, domnule Beckwith. Deşi era ora prânzului, lumina din modestul salon pentru micul dejun era difuză. Razele soarelui pătrundeau printre crăpăturile dintre draperiile grele de catifea, împletindu-se în ţesătura bogată, de un roşu rubiniu, a covorului turcesc. Lumânările de ceară împrăştiate pe câteva mese făceau să danseze umbre tremurătoare pe la colţuri. În încăpere se simţea un miros de mucegai şi de aer închis, de parcă nu mai fusese aerisită de ani întregi. Dacă nu ar fi lipsit ornamentele negre mortuare de la ferestre şi de pe oglinzi, Samantha ar fi jurat că un membru foarte drag al familiei murise de curând. Majordomul luă hârtiile din mâna ei acoperită de o mănuşă albă şi le desfăcu. Cum menajera îşi întinse gâtul lung pentru a privi peste umărul lui, Samantha nu putu decât să se roage ca lumina slabă să îi vină în ajutor, împiedicându-i să cerceteze prea amănunţit semnăturile mâzgălite. Doamna Philpot era o femeie frumoasă, a cărei vârstă nu o putea stabili, pe atât de slabă şi de subţire, pe cât de pântecos era majordomul. Cu toate că niciun rid nu îi străbătea chipul, şuviţe argintii îi brăzdau cocul negru strâns la ceafă. — După cum puteţi vedea, am lucrat doi ani ca guvernantă pentru Lord şi Lady Carstairs, îl informă Samantha pe domnul Beckwith, pe măsură ce acesta răsfoia pripit hârtiile. Odată ce războiul a reînceput, m-am alăturat altor câtorva guvernante care s-au oferit voluntare pentru a-i îngriji pe marinarii şi pe soldaţii care se întorceau de pe mare sau de pe front cu răni ce îi făceau neputincioşi. Menajera nu reuşi să ascundă prea bine uşoara strângere din buze. Samantha ştia că încă mai existau persoane în societate care considerau că femeile care îi îngrijeau pe soldaţi erau puţin mai mult decât nişte însoţitoare de trupe, creaturi lipsite de modestie, care nici măcar nu ar fi roşit dacă ar fi privit goliciunea unui bărbat străin. Simţind cum fierbinţeala îi cuprindea obrajii, Samantha îşi înălţă mai mult bărbia. Domnul Beckwith o privi cu atenţie pe deasupra ochelarilor lui cu rame din sârmă. — Trebuie să recunosc, domnişoară Wickersham, că sunteţi puţin cam… tânără faţă de ceea ce căutam noi. O îndatorire atât de obositoare ar putea solicita prezenţa unei femei mai… mature. Poate că una dintre celelalte candidate… Îşi întrerupse cuvintele imediat ce Samantha îşi arcui sprâncenele. — Nu văd nicio altă candidată, domnule Beckwith, sublinie ea, ridicându-şi pe nas, cu un deget, propriii ochelari, care nu i se potriveau deloc. Dat fiind salariul generos, ba chiar extravagant, pe care îl menţionaţi în anunţul dumneavoastră, mă aşteptam să le găsesc aliniate în faţa porţilor. Se auzi încă un trosnet, de această dată mai aproape decât celălalt. Era ca şi cum un fel de bestie uriaşă îşi croia cu greu drum spre culcuşul ei. Doamna Philpot ocoli grăbită scaunul, într-un foşnet de jupoane scrobite. — Mai vrei puţin ceai, draga mea? În timp ce turna din ceainicul de porţelan, mâna începu să îi tremure atât de tare, încât ceaiul se vărsă peste marginea farfurioarei, direct în poala Samanthei. — Mulţumesc, şopti Samantha, tamponând discret, cu mănuşa, pata care se tot întindea. Podeaua de sub picioarele lor tremură în mod vădit – aşa cum se întâmplă şi cu doamna Philpot. Răgetul înfundat care urmă fu presărat cu un şir de blesteme, din fericire de neînţeles. Nu se mai putea nega ceea ce era evident. Cineva – sau ceva – se apropia. Aruncând o privire îngrozită spre uşa dublă, aurită, care ducea spre încăperea alăturată, domnul Beckwith se ridică şovăind, fruntea bombată strălucindu-i din cauza picăturilor de sudoare. — Probabil că nu este cel mai potrivit moment… În timp ce el îi înapoia precipitat scrisorile de recomandare Samanthei, doamna Philpot îi smulse ceaşca şi farfurioara din cealaltă mână şi le aşeză la loc pe tavă, cu un zăngănit sonor. — Beckwith are dreptate, draga mea. Va trebui să ne ierţi. Poate că ne-am grăbit prea mult… Femeia o ridică pe Samantha în picioare şi începu să o tragă departe de uşă, în direcţia ferestrelor în stil francez, acoperite cu draperii grele, care dădeau spre terasă. — Dar, bagajul meu! se împotrivi Samantha, aruncând valizei o privire deznădăjduită, peste umăr. — Nu-ţi face griji, copilă, o asigură doamna Philpot, dezvelindu-şi dinţii într-un zâmbet binevoitor. Îl vom trimite pe unul dintre valeţi să ţi-o aducă la trăsura pe care ai închiriat-o. Cum trosnetele răsunătoare şi blestemele se înteţeau, femeia îşi înfipse unghiile în lâna aspră, cafenie, a mânecii Samanthei şi o obligă să se mişte. Domnul Beckwith se năpusti pe lângă ele şi deschise brusc una dintre ferestrele înalte până la tavan, alungând întunecimea cu razele strălucitoare ale soarelui de aprilie. Însă înainte ca doamna Philpot să o poată grăbi pe Samantha peste prag, larma misterioasă încetă. Cei trei se întoarseră în acelaşi timp să se uite la uşile aurite din partea opusă a camerei. Preţ de o clipă, nu se mai auzi absolut niciun sunet, în afară de ticăitul delicat al ceasului francez aurit de pe şemineu. Apoi se distinse un zgomot foarte ciudat, ca şi când cineva ar fi bâjbâit, sau chiar ar fi zgâriat, uşile. Ceva mare. Şi furios. Fără să îşi dea seama, Samantha făcu un pas înapoi; menajera şi majordomul schimbară o privire plină de înţelesuri. Uşile zburară în lături, lovindu-se de pereţi cu o bufnitură asurzitoare. În cadrul lor nu stătea o bestie, ci un bărbat – sau ceea ce mai rămăsese dintr-unul, după ce toată poleiala eleganţei sociale fusese îndepărtată. Părul lui cu nuanţe arămii, aspru din cauza neglijării, îi cădea mult peste umeri. Umeri care aproape acopereau lăţimea pragului. O pereche de pantaloni din piele de căprioară i se strângeau pe şoldurile înguste şi îi îmbrăţişau fiecare curbă a picioarelor lungi şi a coapselor. Bărbia îi era umbrită de o barbă nerasă de câteva zile, oferindu-i chipului său un aspect de pirat. Dacă ar fi ţinut un pumnal strâns între dinţii dezgoliţi, Samantha ar fi fost tentată să o ia la goană din casă, temându-se pentru virtutea ei. Purta ciorapi, dar nu şi cizme. O lavalieră şifonată îi atârna lejer la gât, ca şi cum cineva ar fi încercat de câteva ori să îi facă nod şi apoi renunţase, frustrat. Cămaşa de un verde pal nu era închisă şi avea jumătate dintre nasturi lipsă, lăsând la vedere o porţiune din pieptul tulburător de musculos, acoperit cu o pulbere fină de păr auriu. Încremenit acolo, în umbra pragului, îşi înclină capul într-un unghi nefiresc, ca şi când ar fi ascultat ceva ce numai el putea auzi. Nările lui aristocratice fremătară. Samanthei i se zburli părul pe ceafă. Nu putea să îşi alunge senzaţia că mirosul ei îl căuta, că pe ea o urmărea. Aproape reuşise să se convingă că era ridicolă, când el începu să păşească înainte cu graţia unui prădător înnăscut, îndreptându-se direct spre ea. Dar un divan tapiţat îi stătu în cale. Chiar în momentul în care ea îşi înăbuşi un strigăt de avertizare, el se împiedică de divan şi se prăbuşi pe podea. Mult mai rea decât căzătura în sine era felul în care zăcea, pur şi simplu, acolo, ca şi când nu ar fi avut niciun rost să se ridice. Niciodată. Samantha nu izbuti să facă nicio mişcare, iar Beckwith alergă lângă el. — Milord! Şi noi care credeam că vă făceaţi siesta de după-amiază! — Îmi pare rău că vă dezamăgesc, răspunse afectat contele de Sheffield, cu vocea înăbuşită în covor. Cineva trebuie să fi uitat să mă învelească în pătuţ. În timp ce respingea ajutorul servitorului său şi se ridica, nesigur pe picioare, razele de soare care se strecurau prin uşa deschisă îi luminară din plin chipul. Samantha suspină. O cicatrice proaspătă, încă roşie şi inflamată, îi pornea din colţul ochiului stâng şi îi cobora de-a lungul obrazului, într-o linie şerpuitoare şi crestată care îi întindea pielea din jur. Acela fusese cândva chipul unui înger, având acea frumuseţe masculină specifică numai prinţilor şi serafimilor. Însă de-acum înainte avea să poarte pentru totdeauna însemnul diavolului. Poate că nu fusese diavolul, îşi spuse Samantha, ci Dumnezeu însuşi, care devenise gelos că o simplă fiinţă umană putea aspira la o asemenea perfecţiune. Ştia că ar fi trebuit să simtă repulsie, dar nu îşi putea feri privirea. Frumuseţea lui pierdută era cumva mai atrăgătoare decât ar fi putut fi vreodată perfecţiunea. El îşi purta desfigurarea ca pe o mască, ascunzându-şi orice urmă de vulnerabilitate în spatele ei. Însă nu ar fi putut face nimic pentru a-şi tăinui uimirea stăruitoare din ochii verzi ca spuma mării, ochi care nu o priveau pe Samantha, ci priveau prin ea. Nările îi fremătară din nou. — Este o femeie aici, afirmă el cu o convingere de nestrămutat. — Bineînţeles că este, milord, răspunse vioi doamna Philpot. Eu şi Beckwith tocmai ne bucuram de ceaiul de după-amiază. Menajera trase iarăşi de braţul Samanthei, implorând-o în tăcere să se retragă. Numai că privirea lipsită de vedere a lui Gabriel Fairchild o ţintuise pe aceasta de podea. El începu să se apropie de ea, mai încet, dar nu cu mai puţină hotărâre decât înainte. Samantha îşi dădu seama în acel moment că ar fi fost o proastă să confunde prudenţa lui cu slăbiciunea. Disperarea îl făcea şi mai periculos. În special pentru ea. Înaintă spre ea cu o asemenea fermitate, încât până şi doamna  Philpot se dădu înapoi şi se contopi cu umbrele, lăsând-o pe Samantha să îl înfrunte de una singură. Cu toate că primul ei impuls fu să se dea la o parte din calea lui, îşi impuse să rămână locului, neclintită. Teama ei de la început, că ar fi putut da peste ea – sau chiar că ar fi putut trece peste ea –, era nefondată. Cu o intuiţie ieşită din comun, el se opri la un pas de ea şi adulmecă aerul cu băgare de seamă. Samanthei nu i-ar fi trecut prin cap că parfumul revigorant, proaspăt, de lămâie şi verbină, pe care şi-l aplicase în spatele urechilor, putea fi atât de ispititor pentru un bărbat. Însă expresia de pe faţa lui în timp ce îşi umplea plămânii cu mirosul ei o făcu să se simtă ca o cadână sumar îmbrăcată dintr-un harem, supusă dorinţelor sultanului. Numai la acest gând simţi furnicături pe piele. Era ca şi cum ar fi atins-o peste tot în acelaşi timp, fără să ridice măcar un deget. Când începu să o înconjoare, se întoarse odată cu el, dintr-un anume instinct primar neputând să se încreadă în el atât timp cât se afla în spatele ei. În sfârşit, se opri atât de aproape de ea, încât îi putea simţi căldura animalică emanându-i din piele şi îi putea număra fiecare fir din genele lungi şi aurii care îi încadrau acei ochi extraordinari. — Cine este ea? tună el, pironindu-şi privirea exact deasupra umărului ei stâng. Şi ce doreşte? Înainte ca vreunul dintre cei doi servitori să apuce să îngaime un răspuns, Samantha zise fără şovăire: — Ea, milord, este domnişoara Samantha Wickersham şi ea a venit să candideze pentru postul de infirmieră a dumneavoastră. Contele îşi îndreptă privirea goală în jos, încreţindu-şi buzele de parcă ar fi fost amuzat să constate că prada lui era atât de mică. Lăsă să îi scape un mormăit. — Îngrijitoare, vrei să spui? Cineva care să îmi cânte la ora de culcare pentru a mă adormi, care să-mi bage în gură terci de ovăz cu lingura şi care să îmi şteargă – se opri suficient de mult pentru a-i face pe ambii servitori să se chircească de groază – bărbia, dacă îmi curg balele? — Nu am voce pentru cântece de leagăn şi sunt sigură că sunteţi mai mult decât capabil să vă ştergeţi singur pe… bărbie, îi replică Samantha cu calm. Sarcina mea ar fi să vă ajut să vă obişnuiţi cu noile împrejurări. El se aplecă mai mult spre ea. — Şi dacă nu vreau să mă obişnuiesc? Dacă nu vreau decât să fiu lăsat naibii în pace, ca să putrezesc aici în linişte? Doamna Philpot gemu, dar Samantha nu se lăsă intimidată de blasfemia rostită cu nepăsare. — Nu trebuie să roşiţi pentru mine, doamnă Philpot. Vă pot asigura că sunt obişnuită să mă confrunt cu răbufniri copilăreşti. În timp ce îmi făceam datoria de guvernantă, tinerii mei protejaţi se distrau deseori testându-mi limitele răbdării, recurgând la accese de furie când nu le făceam pe plac. Când se pomeni comparat cu un copil încăpăţânat de vreo trei ani, contele îşi îmblânzi tonul vocii până ajunse la un mârâit ameninţător. — Şi bănuiesc că i-ai vindecat de acel obicei? — În timp. Şi cu răbdare. Se pare că, pentru moment,dumneavoastră  sunteţi binecuvântat cu unul dintre avantaje, iar eu – cu celălalt. O surprinse când se întoarse în direcţia domnului Beckwith şi a doamnei Philpot. — Ce te face să crezi că aceasta va fi diferită de celelalte? — Celelalte? repetă Samantha, ridicând o sprânceană. Majordomul şi menajera schimbară o privire vinovată. Contele se roti la loc pe călcâie. — Presupun că au neglijat să-ţi povestească despre predecesoarele dumitale. Să vedem, mai întâi a fost bătrâna Cora Gringott. Era aproape la fel de surdă pe cât sunt eu de orb. Am făcut o pereche nemaipomenită, într-adevăr. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului bâjbâind după pâlnia ei pentru ureche, ca să pot urla în ea. Dacă memoria nu mă înşală, cred că a rezistat mai puţin de două săptămâni. Începu să se plimbe înainte şi înapoi prin faţa Samanthei – picioarele lui lungi purtându-l exact patru paşi înainte, patru paşi înapoi. Îi era foarte uşor să şi-l închipuie păşind pe puntea unei corăbii, comandând cu perfectă lejeritate, cu părul auriu răvăşit de vânt, cu privirea pătrunzătoare fixată undeva la linia orizontului. — Apoi a urmat acea tinerică din Lancashire. Încă de la început s-a dovedit a fi o creatură destul de timidă. Tonul vocii ei de-abia se ridica mai sus de un murmur. Nu s-a deranjat nici măcar să îşi ia salariul datorat sau să îşi facă bagajele când a plecat. A rupt-o la fugă în noapte, pur şi simplu, strigând de parcă un nebun s-ar fi ţinut după ea. — Ca să vezi, şopti Samantha. El se opri pentru scurt timp, apoi continuă să se plimbe. — Şi de-abia săptămâna trecută am pierdut-o pe draga văduvă Hawkins. Părea să aibă o constituţie mai robustă şi un spirit mai ager decât celelalte. Înainte să plece de aici ofensată, a sugerat ca Beckwith să angajeze nu o infirmieră, ci o îngrijitoare de la grădina zoologică, din moment ce locul stăpânului lui era, evident, într-o cuşcă. Samantha aproape se bucură că el nu putea vedea cum i se ridicau colţurile buzelor. — Aşadar, vezi bine, domnişoară Wickersham, că nu pot fi ajutat, mai ales de dumneata. Aşa că ai putea foarte bine să te întorci degrabă la şcoală sau la infirmerie, sau în oricare alt loc de unde ai venit. Nu este nevoie să-ţi iroseşti şi mai mult din timpul dumitale preţios. Ori din al meu. — Zău aşa, milord! protestă Beckwith. Nu este deloc necesar să fiţi necuviincios cu domnişoara. — Domnişoară? Ha! Contele ridică o mână, aproape decapitând un ficus dintr-un ghiveci, care arăta de parcă nu ar mai fi fost udat de peste zece ani. Pot să afirm, luându-mă numai după vocea ei, că este o creatură nemiloasă, acră, fără un dram de blândeţe feminină în ea. Dacă aveaţi de gând să angajaţi o altă femeie pentru mine, mai bine aţi fi găsit una de pe Fleet Street[2], care mi s-ar fi potrivit mult mai bine. Nu am nevoie de o infirmieră! Am nevoie în schimb de o bună… — Milord! ţipă doamna Philpot. Poate că stăpânul ei era orb, dar nu era surd. Obiecţia scandalizată a femeii îl reduse la tăcere mai eficient decât o lovitură. Cu o vagă urmă din farmecul care odinioară trebuie că fusese ca a doua natură pentru el, se răsuci pe un călcâi şi se înclină către fotoliul din stânga locului în care se afla Samantha. — Sper că-mi vei ierta răbufnirea copilărească, domnişoară. Îţi doresc o zi bună! Şi o viaţă bună. Reorientându-se în direcţia uşilor salonului, o porni înainte, refuzând să meargă cu paşi mai mici sau să îşi găsească drumul pe pipăite. Şi probabil că ar fi ajuns la destinaţie dacă nu s-ar fi lovit cu genunchiul de colţul unei mese joase din mahon, cu destulă putere încât să o determine pe Samantha să se crispeze, compătimindu-l. Bombănind o înjurătură, lovi masa cu sălbăticie, izbind-o de peretele opus. Găsi clanţa de culoarea fildeşului după trei încercări, însă reuşi, în final, să trântească uşile în urma lui, cu un bubuit impresionant. Pe măsură ce se îndepărta în casă, trosnetele şi blestemele întâmplătoare se topiră până la urmă în linişte. Doamna Philpot închise uşor fereastra în stil francez, apoi se întoarse la tavă şi îşi turnă o ceaşcă de ceai. Se aşeză pe marginea canapelei ca şi cum ea însăşi ar fi fost un oaspete, ceaşca ei zornăind cu putere pe farfurioară. Domnul Beckwith se lăsă să cadă lângă ea, cu greutate. Scoţând o batistă scrobită din buzunarul vestei, îşi şterse fruntea transpirată înainte de a-i arunca Samanthei o privire plină de remuşcare. — Mă tem că vă datorăm nişte scuze, domnişoară Wickersham. N-am fost pe de-a-ntregul sinceri. Samantha se aşeză pe fotoliu şi îşi împreună mâinile acoperite de mănuşi în poală, surprinsă să descopere că şi ea tremura. Simţindu-se recunoscătoare pentru refugiul pe care i-l ofereau umbrele, spuse: — Ei bine, contele nu este chiar invalidul blând pe care l-aţi descris în anunţ. — Nu a mai fost el însuşi de când s-a întors din nenorocita aceea de bătălie. Dacă aţi fi putut să-l cunoaşteţi pe dragul nostru flăcău înainte… Doamna Philpot înghiţi cu greutate, ochii ei cenuşii scânteind din cauza lacrimilor. Beckwith îi întinse batista lui. — Lavinia are dreptate. Era un gentilom făcut din aluatul cel mai fin, un adevărat prinţ printre bărbaţi. Câteodată mă tem că lovitura care l-a orbit să nu-i fi afectat şi judecata. — Sau, cel puţin, purtarea, comentă Samantha sec. Mi se pare că spiritul lui nu a avut de suferit prea mult. Menajera îşi tamponă uşor nasul ascuţit. — A fost întotdeauna un băiat atât de isteţ! Era mereu pregătit să răspundă cu o vorbă de duh sau să facă un calcul complicat. Rareori l-am văzut fără o carte la subraţ. Când era mic, eram nevoită destul de des să îi iau lumânarea la ora de culcare, de teamă să nu ascundă vreo carte prin pat şi să nu îşi dea foc la aşternuturi. Samantha se cutremură dându-şi seama că îi fusese răpită până şi acea plăcere. Era dificil să îşi imagineze o viaţă lipsită de mângâierea pe care o puteau oferi cărţile. Beckwith încuviinţă din cap cu dragoste, cu ochii sclipind la amintirea vremurilor mai bune. — A fost dintotdeauna mândria şi bucuria părinţilor lui. Când a luat acea hotărâre absurdă de a se înrola în Flota Regală, mama şi surorile lui au devenit isterice şi l-au implorat să nu plece, iar tatăl lui, marchizul, l-a ameninţat cu dezmoştenirea. Însă când a sosit momentul să se îmbarce, s-au strâns cu toţii pe chei pentru a-i striga binecuvântări şi pentru a-i face semne de rămas-bun cu batistele.. Samantha îşi ciupi dosul mănuşilor. — Este destul de neobişnuit pentru un nobil, mai ales pentru fiul cel dintâi născut, să încerce să îşi clădească o carieră în marină, nu-i aşa? Eu credeam că armata îi atrage pe cei bogaţi care şi deţin un titlu nobiliar, în timp ce Flota Regală reprezintă refugiul celor săraci şi ambiţioşi. — Nu a vrut să-şi explice decizia, interveni doamna Philpot. Atunci a spus numai că trebuia să-şi urmeze inima, oriunde l-ar fi dus aceasta. A refuzat să îşi cumpere numirea în grade mai înalte, aşa cum făceau majoritatea bărbaţilor, şi a insistat să ajungă la ele prin meritele proprii. Când au primit vestea că fusese promovat la gradul de locotenent la bordul navei Victoria, mama lui a vărsat lacrimi de bucurie, iar tatăl lui s-a umflat în pene de fericire atât de mult, încât aproape că i-au sărit nasturii de la vestă. — Victoria, murmură Samantha. Numele navei se dovedise a fi profetic. Cu ajutorul corăbiilor surori, pusese pe fugă flota lui Napoleon la Trafalgar, distrugând visul împăratului de a guverna mările. Dar preţul victoriei fusese mare. Amiralul Nelson câştigase bătălia, însă îşi pierduse viaţa, împreună cu mulţi dintre tinerii care luptaseră cu atâta curaj alături de el. Ei îşi achitaseră complet datoria, dar Gabriel Fairchild avea să plătească pentru tot restul vieţii. Simţi cum o cuprindea mânia. — Dacă familia îi este atât de devotată, unde se află acum membrii acesteia? — Călătoresc peste hotare. — Stau la reşedinţa lor din Londra. Servitorii îşi rostiră răspunsurile în acelaşi timp, apoi schimbară priviri ruşinate. Doamna Philpot oftă. — Contele şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii la Fairchild Park. Dintre toate proprietăţile tatălui său, a fost dintotdeauna preferata lui. Are propria lui casă în Londra, desigur, însă, dată fiind natura severă a rănilor sale, familia s-a gândit că i-ar fi mai uşor să se refacă în casa copilăriei lui, departe de ochii scrutători ai societăţii. — Mai uşor pentru cine? Pentru el? Sau pentru ei? Beckwith îşi feri privirea. — În apărarea lor pot spune că, ultima dată când au venit în vizită, puţin a lipsit să nu-i izgonească de pe domeniu. Atunci, preţ de o clipă, mi-a fost teamă că avea să îi ordone pădurarului-şef să asmută câinii asupra lor. — Mă îndoiesc că au fost chiar atât de greu de descurajat. Samantha închise pentru scurt timp ochii, luptându-se să-şi păstreze calmul. Nu era ca şi cum avea vreun drept să îi judece pe membrii familiei lui pentru lipsa lor de loialitate. Au trecut mai bine de cinci luni de când a fost rănit. Medicul său v-a oferit vreo speranţă că şi-ar putea recăpăta vederea într-o bună zi? Majordomul clătină din cap cu tristeţe. — Foarte slabă. S-au înregistrat numai unul sau două cazuri documentate, în care o astfel de pierdere s-a dovedit a fi reversibilă. Samantha îşi plecă fruntea. Domnul Beckwith se ridică, obrajii lui cărnoşi şi trăsăturile căzute făcându-l să semene cu un buldog melancolic. — Sper din tot sufletul că ne veţi ierta pentru că v-am făcut să vă pierdeţi timpul, domnişoară Wickersham. Îmi dau seama că a trebuit să închiriaţi o trăsură care să vă aducă până aici. Aş fi mai mult decât fericit să vă plătesc drumul de întoarcere în oraş din buzunarul meu. Samantha se ridică. — Nu va fi nevoie, domnule Beckwith. Deocamdată nu mă voi întoarce în Londra. Majordomul se uită năucit la doamna Philpot. — Mă scuzaţi? Samantha se duse lângă scaunul pe care stătuse la început şi îşi culese valiza de pe jos. — Voi rămâne chiar aici. Accept postul de infirmieră a contelui. Acum, dacă veţi fi atât de amabil încât să-l trimiteţi pe unul dintre valeţi să-mi ia cufărul de la trăsură şi să mă conducă în camera mea, mă voi pregăti pentru a-mi îndeplini sarcinile.   Încă îi putea simţi aroma. Ca pentru a-l tachina, amintindu-i de ceea ce pierduse, mirosul lui Gabriel devenise mai ascuţit în ultimele câteva luni. Ori de câte ori rătăcea pe lângă bucătării, putea spune, după ce adulmeca o singură dată, dacă Etienne, bucătarul francez, pregătea friptură de viţel sau un sos bechamel cremos pentru a-i stârni pofta de mâncare. Cea mai slabă adiere de fum de lemn ars îi indica dacă focul din biblioteca părăsită fusese aţâţat de curând sau dacă se stingea, transformându-se în tăciuni. Prăbuşindu-se pe patul din camera care îi devenise mai degrabă bârlog decât dormitor, fu copleşit de mirosul stătut al propriei transpiraţii, răspândit de cearşafurile şifonate. Aici se întorsese pentru a-şi vindeca rănile şi cicatricile, aici îşi petrecea nopţile, care se deosebeau de zile numai prin tăcerea lor sufocantă. În orele liniştite dintre amurg şi zori, i se părea uneori că el rămăsese singurul suflet viu din acea lume. Gabriel îşi trecu dosul palmei peste frunte, închizând, din obişnuinţă, ochii. Când năvălise în salon, identificase imediat apa de lavandă preferată de către doamna Philpot şi pomada de mosc pentru păr, pe care Beckwith o risipea pe cele câteva şuviţe care îi mai rămăseseră. Însă nu recunoscuse esenţa proaspătă, înviorătoare, de lămâie, care persista în aer. Era un parfum totodată dulce şi acrişor, delicat şi îndrăzneţ. Cu siguranţă domnişoara Wickersham nu mirosea ca o infirmieră. Bătrâna Cora Gringott mirosea a naftalină, văduva Hawkins a parfum înţepător de migdale, în care îi plăcea teribil de mult să se învăluiască. Domnişoara Wickersham nu mirosea nici ca fata bătrână şi uscăţivă pe care şi-o imaginase când ea vorbea. Dacă s-ar fi luat după indiciile oferite de tonul ei mohorât, porii ei ar fi trebuit să degaje o ceaţă otrăvitoare cu iz de varză stătută şi praf de pe mormânt. Când se apropiase mai mult de ea, făcuse o descoperire şi mai uluitoare. Ascunsă sub acel miros purificator de citrice, era o mireasmă care îl înnebunise, care îi întunecase puţinul care îi mai rămăsese alert din simţuri şi din bunul-simţ. Mirosea ca o femeie. Gabriel mormăi printre dinţii încleştaţi. Nu mai simţise niciun fior de dorinţă de când se trezise în acel spital din Londra şi realizase că lumea lui devenise cu totul neagră. Totuşi, aroma caldă, dulce, a pielii domnişoarei Wickersham îi trezise un vârtej ameţitor de amintiri, unele vii, altele înceţoşate – săruturi furate într-o grădină luminată de razele lunii, şoapte răguşite, pielea încinsă, ca de satin, a unei femei sub buzele lui. Toate plăcerile pe care niciodată nu avea să le mai cunoască. Îşi deschise ochii numai pentru a descoperi o lume încă năpădită de umbre. Poate că vorbele pe care i le aruncase lui Beckwith erau adevărate. Poate că trebuia să solicite serviciile unui cu totul alt gen de femeie. Dacă ar fi plătit-o suficient de bine, poate că ar fi fost în stare până şi să se uite la faţa lui distrusă fără să simtă scârbă. Dar ce ar fi contat, dacă ar fi făcut-o? se întrebă Gabriel, lăsând să îi scape un hohot de râs aspru, ca un lătrat. Nu avea să afle niciodată. Poate că, în timp ce ea şi-ar fi închis bine ochii şi ar fi pretins că el era gentilomul visurilor ei, el s-ar fi putut preface că ea era genul de femeie care i-ar fi rostit numele printre suspine şi i-ar fi şoptit jurăminte de devotament etern. Jurăminte pe care nu avea nici cea mai mică intenţie de a le onora. Gabriel sări de pe pat ca ars. Naiba să o ia pe acea femeie Wickersham! Nu avea niciun drept să îl ia peste picior într-un mod atât de înverşunat şi, cu toate acestea, să miroasă atât de dulce. Din fericire, îi ordonase lui Beckwith să o trimită de acolo, în ceea ce îl privea, ea nu avea să îl mai deranjeze vreodată.   [1] Versul face parte din poemul „Hero şi Leandru" (Hero and Leander - 1593), început de către Christopher Marlowe (1564-1593) şi continuat de către George Chapman (1559-1634). Traducere de Lucian Blaga, Din lirica engleză, Bucureşti, 1970. (n.tr.) [2] Stradă foarte cunoscută din Londra, care, în secolul al XIX-lea, era renumită, printre altele, pentru taverne şi dame de companie. (n.tr.)

            CAPITOLUL I.           Locotenentul Dunbar nu era chiar înghiţit. Dar ăsta a fost primul cuvânt care i-a venit în minte.           Totul era imens.           Cerul uriaş, fără pic de nori. Oceanul de iarbă unduind în valuri. Nimic altceva, oriunde îşi arunca privirea. Nici măcar un drum. Nici o urmă de făgaşuri pe care să meargă căruţa masivă. Pur şi simplu spaţiu şi nimic altceva.           Era în voia sorţii. Şi asta îi făcea să-i tresalte inima într-un fel ciudat, tulburător.           Cum şedea pe capră, lăsându-şi trupul să înainteze în voia valurilor preeriei, locotenentul Dunbar se concentră asupra bătăilor înfrigurate ale inimii. Era înfiorat. Şi totuşi sângele nu-i galopa. Pulsul era liniştit. Buimăceala produsă de gândul acesta îi ţinea mintea trează şi-i făcea plăcere. În minte i se răsuceau într-una cuvinte cu care încerca să închege propoziţii, să descrie ce simţea. Era greu de prins în cuvinte.           În cea de a treia zi a lor pe drumuri vocea din mintea lui rosti: „aici e ceva religios” şi propoziţia asta i se păru cea mai bună până la acel moment. Dar locotenentul Dunbar nu fusese în viaţa lui religios aşa că deşi propoziţia părea corectă, nu prea ştia ce să înţeleagă din asta.           Dacă n-ar fi călătorit atât de departe cu gândul, locotenentul Dunbar ar fi găsit, poate, explicaţia, dar în reveria lui, pur şi simplu a sărit peste ea.           Locotenentul Dunbar se îndrăgostise. Se îndrăgostise de ţinuturile astea frumoase şi sălbatice şi de tot ce exista aici. Era dragostea pe care visezi s-o ai pentru un semen de-al tău: generoasă, neumbrită de îndoieli, devotată şi nepieritoare.           Sufletul lui primise un impuls şi inima îi tresălta. Poate că de aceea se gândise indiscutabil la religie chipeşul locotenent de cavalerie.           Cu coada ochiului îl văzu pe Timmons zvâcnind capul într-o parte şi scuipând a mia oară în iarba înaltă până la brâu. Cum se întâmpla adeseori, scuipatul n-a ţâşnit în jet, ceea ce l-a făcut pe căruţaş să se şteargă la gură. Dunbar n-a spus un cuvânt dar faptul că Timmons scuipa mereu îl crispa în sinea lui.           Era un gest inofensiv şi totuşi îl irita, aşa cum te irită cineva pe care trebuie să-l priveşti într-una scobindu-se în nas.           Şezuseră alături unul de celălalt toată dimineaţa Dar numai pentru că vântul bătea din direcţia potrivită. Deşi nu-i despărţea decât vreo doi paşi, uşoara adiere venea cum trebuie şi locotenentul Dunbar nu-i simţea mirosul lui Timmons. Până la treizeci de ani, neîmpliniţi, mirosise din belşug moartea şi nimic nu era atât de cumplit. Numai că moartea era întotdeauna îndepărtată, îngropată sau depăşită, pe când cu Timmons nu puteai face aşa ceva. Când se schimbau curenţii de aer, duhoarea lui îl învăluia pe locotenentul Dunbar ca un nor invizibil, puturos.           Aşa că atunci când briza bătea cum nu trebuie, locotenentul se strecura de pe capră, sus, pe maldărul de provizii îngrămădite pe culcuşul din căruţă. Uneori călătorea acolo sus ore în şir. Alteori sărea jos în iarba înaltă, îl dezlega pe Cisco şi o pornea înainte vreo milă-două.           Aruncă o privire îndărăt la Cisco care înainta cu greu, legat la spatele căruţei, mulţumit, cu botul îngropat în traista cu grăunţe, cu spinarea cafenie lucind în soare. Dunbar zâmbi când îşi zări calul şi, o clipă, dori ca viaţa cailor să ţină cât a oamenilor. Cu puţin noroc, Cisco va mai putea trăi vreo zece-doisprezece ani. Vor mai urma şi alţi cai, dar ăsta era calul vieţii lui. Odată dispărut, nu-l mai putea înlocui.           În timp ce locotenentul Dunbar îl privea, murgul mărunţel îşi ridică brusc ochii de chihlimbar din traistă ca şi cum ar fi vrut să vadă unde este locotenentul şi, mulţumit cu o singură privire, se întoarse la rumegatul grăunţelor lui.           Dunbar îşi îndreptă spatele şi strecură o mână la pieptul tunicii de unde scoase un petec împăturit de hârtie. Îl îngrijora documentul ăsta militar pentru că aici erau scrise ordinele lui.           De când plecase de la Fort Hays, ochii lui negri, parcă fără pupile, priviseră documentul acesta de zeci de ori, dar indiferent cât l-ar fi privit, nu reuşea să se simtă deloc mai uşurat.           Numele lui era ortografiat greşit în două locuri. Maiorul, a cărui suflare răspândea miros de alcool, când îi semnase hârtia, o mânjise neîndemânatic cu mâneca, întinzând cerneala înainte ca să se usuce, încât semnătura oficială era întinsă rău. Ordinul nu fusese datat, aşa că locotenentul Dunbar completase el însuşi data, pe traseu. Dar o scrisese cu creionul şi mina de creion, scrijeliturile în cerneală ale peniţei maiorului şi tiparul şablon al formularului alcătuiau un tot supărător.           Locotenentul Dunbar oftă cu ochii la documentul oficial. Nu arăta a ordin de armată. Arăta a gunoi.           Şi, privindu-l, îşi aminti cum s-au petrecut lucrurile şi se simţi şi mai necăjit. Întrevederea aceea fantastică cu maiorul a cărui respiraţie mirosea a alcool.           În dorinţa lui de a fi trimis la post, se dusese la cartierul general direct de la gară. Maiorul fusese primul şi singurul om cu care vorbise în intervalul dintre sosire şi momentul ulterior, din după-amiaza aceea, când se cocoţase în căruţă să-şi ocupe locul alături de împuţitul de Timmons.           Ochii injectaţi ai maiorului îl ţintuiseră îndelung. Când, în sfârşit, vorbi, tonul era evident sarcastic:           — Luptător indian, ai?           Locotenentul Dunbar nu văzuse în viaţa lui un indian, cu atât mai puţin nu luptase cu vreunul.           — Păi, deocamdată, nu, să trăiţi! Cred că aş putea să devin. Ştiu să lupt.           — Luptător, ai?           La asta, locotenentul Dunbar n-a mai răspuns. Se priviră ţintă, în tăcere, preţ de secunde care-i părură lungi lui Dunbar, înainte ca maiorul să înceapă să scrie. Scria furios, în timp ce sudoarea îi curgea şiroaie pe tâmple. Dunbar putea vedea alte picături uleioase grupate în creştetul capului aproape chel.           Şuviţe unsuroase, aduse spre ceafă, se înşirau bine lipite de ţeastă. Era o frizură care-i amintea de ceva nesănătos.           Maiorul se opri din scârţâit doar odată. Tuşi şi expectoră flegmă în găleata infectă de lângă birou. În clipa aceea locotenentul Dunbar îşi dori ca întrevederea să ia sfârşit. Totul la omul acesta îl făcea să se gândească la boală.           Locotenentul Dunbar o nimerise mai bine decât îşi putea închipui, căci sănătatea maiorului atârnase de un fir extrem de fragil care se rupsese cu vreo zece minute înainte ca locotenentul Dunbar să intre în birou. Aşezat calm la biroul lui, cu mâinile frumos împreunate în faţă, maiorul uitase de viaţa lui de până atunci. Fusese o viaţă de neputinţe, alimentată de jalnice pomeni aşa cum primesc cei ce slujesc ascultători şi nu se remarcă prin nimic. Dar toţi aceşti ani au zburat, toţi anii burlăciei lui, toţi anii de luptă cu alcoolul dispăruseră ca prin farmec. Truda amară a vieţii maiorului Fambrough fusese înlocuită de un eveniment iminent şi minunat. Va fi încoronat rege peste Fort Hays cu puţin înainte de cină.           Maiorul termină de scris şi-i întinse hârtia.           — Te trimit la Fort Sedgewick; raportezi direct căpitanului Cargill.           Locotenentul Dunbar privi uimit la formularul mâzgălit.           — Da, să trăiţi. Cum ajung acolo, să trăiţi?           — N-oi fi crezând că eu ştiu? I-o întoarse maiorul tăios.           — Nu; nu, să trăiţi! Pur şi simplu nu ştiu.           Maiorul se rezemă de spătarul scaunului, îşi trecu amândouă palmele în jos, peste şliţul pantalonilor şi zâmbi încântat.           — Sunt într-o toană de generozitate şi o să-ţi fac favoarea. O căruţă încărcată cu bunuri din regiune pleacă-n curând. Găseşte-l pe ţăranul ce-şi zice Timmons şi mergi cu el.           Apoi, arătând spre hârtia din mâna locotenentului Dunbar:           — Sigiliul meu va garanta siguranţa dumitale pe o sută cincizeci de mile de teritoriu păgân.           De la începutul carierei sale locotenentul Dunbar învăţase să nu se mire de excentricităţile ofiţerilor gradaţi pe câmpul de luptă. Salutase scurt, spusese „Da, să trăiţi!” şi făcuse stânga-n-prejur. Dăduse de Timmons, se repezise îndărăt la tren să-l ia pe Cisco şi, în jumătate de oră, era în drum spre Fort Hays.           Iar acum, când privea lung la ordin, după o sută de mile parcurse, se gândea, presupun, că totul o să meargă bine.           Simţi cum căruţa îşi încetinea mersul. Timmons cerceta atent cu privirea ceva în iarba din imediata apropiere, în timp ce se opriră.           — Ia priviţi colo.           În iarbă, la nici douăzeci de picioare de căruţă, se întindea ceva alb şi cei doi bărbaţi coborâră să vadă despre ce era vorba.           Era un schelet de om, cu oasele orbitor de albe, cu tigva ţintind cerul.           Locotenentul Dunbar îngenunche lângă oase. Printre coaste creştea iarba. Şi vreo duzină şi ceva de săgeţi erau înfipte ca acele într-o pernă. Dunbar smulse una din pământ şi o răsuci în mâini.           Când îşi trecu degetele pe vârful ei, Timmons îi cotcodăci peste umăr:           — Careva p'n răsărit să-ntreabă: pe-n ce n-o fi scriind?           În seara aceea a plouat cu găleata. Dar ploaia a venit în rafale ca în furtunile de vară şi, cumva, umezeala nu părea atât de pătrunzătoare ca în alte dăţi din an, aşa că cei doi călători au dormit adăpostiţi sub căruţa acoperită cu prelată.           Ziua a patra a trecut cam la fel cu celelalte, fără inconveniente. Şi a cincea şi a şasea. Locotenentul Dunbar era dezamăgit că nu vede bizoni. Nu văzuse nici măcar unul. Timmons zicea că marile cirezi dispăreau uneori cu desăvârşire. Şi mai zicea să nu-şi bată capu' cu asta că or să fie ca lăcustele când s-or arăta.           Şi nici nu văzuseră un singur indian măcar, iar pentru asta Timmons nu avea nici o explicaţie. El zicea că dacă ar mai vedea vreun indian, chestia asta s-ar petrece prea curând şi că le era cu mult mai bine nehăituiţi de hoţi şi de milogi.           Dar până în a şaptea zi, Dunbar nu mai asculta decât pe jumătate la ce spunea Timmons.           În timp ce înghiţeau depărtările pe parcursul ultimelor mile, se gândea din ce în ce mai mult cum o să ajungă la postul lui.           Cu degetul în gură şi cu ochii ţintă la tavan, din pricina concentrării, căpitanul Cargill îşi pipăia tacticos dinţii. O lumină de dumirire fu urmată imediat de o încruntare.           — Se mai clatină unu, îşi spuse în gând. Paştele-măsii!           Necăjit, căpitanul îşi aruncă o privire la unul din pereţii mucedului său cartier general făcut din turf, apoi la altul.           N-avea ce vedea. Era ca o celulă.           Cartier general rosti el cu năduf, în gând: Paştele-măsii de cartier general.           De mai bine de o lună toţi foloseau termenul, chiar şi căpitanul.           Îl folosea fără jenă chiar în faţa oamenilor lui. Iar ei, în faţa lui. Şi nu era ceva ce nu se rostea decât în gând, o glumă inofensivă între camarazi. Era o înjurătură în regulă.           Iar timpul nu era favorabil.           Căpitanul Cargill îşi scoase mâna din gură. Şedea singur în întunericul din Paştele-măsii de cartier general şi asculta. Afară era linişte şi liniştea îi frângea inima lui Cargill. În împrejurări normale, curtea ar fi răsunat de zgomotele oamenilor ocupaţi cu treburile lor. Dar de zile în şir aceste treburi se sfârşiseră. Chiar şi agitaţia de la marginea drumului încetase. Iar căpitanul nu putea face nimic. Şi asta îl durea.

Adapost periculos de Patricia Wilson CAPITOLUL I — Săptămâna viitoare, Ross Maclean sosește de la New York să preia conducerea. Așa că de azi în șapte zile, voi fi în America. Vom trece unul pe lângă altul ca două corăbii în noapte. Jim Saxton începu să cânte în surdină faimosul „New York, New York”, brusc ocupat cu actele pe care Helen i le pusese pe birou. El era evident foarte încântat, însă Helen stătea acolo, dezamăgită în timp ce se gândea la ceea ce aflase. De câtva timp se tot vorbea de această schimbare, dar niciodată nu s-a gândit în mod serios la ea, nu a crezut că va avea loc. Cartierul general al companiei Maclean International părea atât de departe, dincolo de imensitatea Oceanului Atlantic, făcând ca schimbările să pară imposibile. Și mai era ceva. Jim nu era potrivit pentru viața tensionată de la New Yerk. Știa asta și, mai mult ca sigur că și conducătorii unei companii ca Maclean International ar fi trebuit s-o știe. În taină, Helen crezuse întotdeauna că ei își dădeau seama că Jim confunda dorințele cu realitatea. Acum realiză că gândise greșit. Într‑o săptămână, șeful ei înțelegător și nepretențios urma să plece. Nu prea știa ce să facă. — Sper… să te simți bine acolo. Urările ei de bine sunau cam fals față de starea lui de euforie. Helen simți nevoia să fie singură câteva minute, ca să se poată aduna. — Dacă reușesc să mă adaptez acolo, nu mă mai întorc! Sunase ca o sentință definitivă, dar Helen a reușit să zâmbească. Ce-o să se facă acum ? Avea impresia că slujba ei bună îi scăpa printre degete. Zidul de tăcere de care se înconjurase, acum nu-i mai părea sigur. S-a dus să facă o cafea. Oricum era timpul să facă o cafea și în același timp putea să se gândească în voie. În biroul ei mic, puse în priză filtrul de cafea și în timp ce aștepta a ridicat ochii și s-a privit în oglinda care atârna deasupra mesei mici de stejar, pe care de aproape doi ani prepara cafeaua pentru ea și pentru șeful ei cel optimist. Din oglindă o priviră doi ochi albaștri strălucitori plini de neîncredere, o față ovală cu trăsături fine și cu o expresie neliniștită. De dimineață Jim întârziase, era un obicei frecvent – venea când voia, deși în mod obișnuit îi făcea plăcere să fie la birou, însă dacă dorea să vină la zece, așa făcea. Asta n-o deranjase niciodată pe Helen. Conducea secretariatul directorului general cu multă eficiență, imediat ce sosea se așeza în scaun și totul începea să se miște cu ușurința unui mecanism perfect pus la punct, îi anticipa toate dorințele, îi dădea în mână hârtiile care-i trebuiau chiar înainte ca el să le ceară. Se înțelegeau perfect. Totuși aveau o înțelegere – niciodată n‑o reținea târziu la birou. La ora cinci fix Helen își închidea biroul și pleca. Jim Saxton o înțelegea și niciodată nu încălease această înțelegere. Oare Ross Maclean va înțelege? Se îndoia de asta și ea nu putea ceda. Știa că celelalte secretare rămâneau până la șase și jumătate, șapte, depinzând de șefii lor, în timp ce ea, secretara directorului general, își impusese propriile reguli și hotărâse ora la care pleca. Nu se putea aștepta ca această situație să continue și cu fiul fondatorului giganticei companii, care va prelua conducerea personal. S-ar putea foarte bine să fie concediată. Absentă, Helen își aranjă părul. Era des și drept, negru cu nuanțe albăstrii și lung trecând de umeri. La birou avea o coafură severă, avându-l împletit într-o coadă. Își dădu cu puțin mai mult ruj ca să capete curaj și luând tava se îndreptă spre biroul lui Jim. În acel moment nu se simțea prea grozav. Extrem de îngrijorată – asta ar descrie perfect starea ei în acele momente. — Când o să sosească ? Părea cam nesigură, în contrast cu siguranța pe care-o afișase până atunci și încercă să‑și ascundă sentimentele. — Adică vreau să zic, dacă va veni înainte ca tu să pleci în America? Bănuiesc că vrea să preia conducerea personal. Dacă Ross Maclean sosea înainte ca Jim să plece, atunci poate ar mai fi avut o șansă. Jim i-ar explica despre aranjamentul lor, deși probabil că nu i-ar spune nimic despre programul lui și despre desele lui plecări la golf. — Sper să nu vină până când nu ajung în America, mormăi Jim sorbind din cafeaua fierbinte. Draga mea Helen, Ross Maclean este o sursă continuă de energie, un dinam; putere și energie în starea cea mai pură. N-o ia pe ocolite ci intră direct în subiect. Dumnezeu să ne apere dacă sosește aici înainte ca eu să plec, o să-mi provoace o criză de nervi și apoi o să mă concedieze. — Dar suntem competenți, spuse Helen cu revoltă, tremurând la gândul noului ei șef. Avea o privire jalnică. — Tu ești competentă, domnișoară Andrews. Eu sunt mai leneș. Dacă la New York nu dau peste cineva ca tine, or să mă trimită înapoi pachet. Tu ești perfectă. O privi din cap până în picioare. — Perfectă din toată punctele de vedere. Ți-o spun atât de târziu pentru că am avut impresia că erai o călugăriță deghizată. — Crezi că o să mă vrea? îl întrebă Helen, prea îngrijorată ca să glumească. — Nu asta vor toți? spuse Jim râzând, dar când îi văzu fața roșie, schimbă subiectul. Era o fată frumoasă, dar total inabordabilă. În trecut, la toate încercările lui nu obținuse decât o privire uimită a ochilor aceia albaștri. — Zău, Helen, din câte știu eu, o să păstreze tot personalul. S-ar putea să nici nu stea aici. Cred că este un capriciu, o toană a tatălui lui. Vezi-ți de treabă! Acolo duce o viată trepidantă și mondenă. Aici o să se plictisească de moarte. Probabil că și el este la fel de supărat ca și noi. — Nu sunt supărată, îl asigură ea repede. — Numai îngrijorată? O privi în ochi. Știi, nu sunt chiar atât de idiot pe cât par. Știu că ai probleme, chiar dacă nu vrei să vorbești despre ele. Helen încercă să-i abată atenția de la problemele ei. Niciodată nu discuta despre viața ei personală. — Ești cel mai bun șef pe care l-am avut până acum. — Nu cred că ai avut prea mulți în cei douăzeci și patru de ani ai tăi, așa că nu-mi fac multe iluzii. Încearcă să te liniștești, adăugă el încet, fără să mai râdă. O să te descurci cu Ross Maclean la fel de bine cum te-ai descurcat și cu mine și dacă te lasă să pleci înseamnă că nu seamănă deloc cu tatăl lui. Bătrânul Maclean se pricepe la oameni. Când fiul său se uită la tine parcă te sfredelește cu privirea, așa că probabil că seamănă cu bătrânul. În orice caz îți va aprecia munca la întreaga ei valoare. Dacă îi spunea asta numai ca s-o liniștească, atunci a dat greș. Jim Saxton nu-i descrisese exact un om bun și el știa asta. Nu mai departe decât acum două săptămâni fusese la New York ca să se obișnuiască cu organizarea de acolo. Când s-a întors, arăta puțin cam zdruncinat, dar Helen n-a pus asta pe seama călătoriei lungi cu avionul.. Acum nu mai era așa de sigură. Nu voia să lucreze cu un om care te sfredelea cu privirea și-ți citea gândurile. Disprețuia oamenii duri. O brută într-o viață de om era de ajuns… Helen încă se mai gândea la această problemă când a coborât din autobuz și s-a îndreptat spre căsuța din capătul străduței liniștite. Era perioada anului când se întuneca devreme și chiar și problemele cele mai mici deveneau mari. Felinarele aruncau umbre lungi, accentuând întunericul din jur. Fulgi răzleți de zăpadă zburau în aer așezându-i-se pe părul negru ca smoala. Era un frig aspru ca înainte de sfârșitul anului. S-ar putea ca de Crăciun să fie zăpadă. Părea un timp potrivit pentru necazuri. Grăbi pasul. Era aproape cinci și jumătate. Peste o oră Tina trebuia să plece la cursuri. Sincronizarea lor fusese întotdeauna perfectă și dacă nu mai putea fi menținută trebuia să-și găsească o altă slujbă. Tina suferise destul și nimic nu trebuia să le strice înțelegerea. O să fie destul de dificil să-și găsească o altă slujbă la fel de bine plătită și nici nu prea avea mult timp la dispoziție ca să caute. Banii erau putini și se obțineau tot mai greu. Helen intră în casă și fu cuprinsă pe loc de o atmosferă caldă care-i risipi imediat supărarea. O aromă minunată venea dinspre bucătărie și Helen zâmbi. Le auzi vocile: Tina vorbea cu viteza obișnuită și Tansy încercând să-i răspundă. Reușiseră să-și aranjeze viața. Era o atmosferă senină și nimic nu trebuia s-o distrugă. — Am sosit! Helen abia avu timp să-și pună geanta pe măsuța din hol și să-și scoată haina să o pună pe scaun când o mogâldeață plină de energie i se aruncă în brațe. Jim spusese că Ross Maclean era o sursă de energie, ei bine, avea și ea sursa ei personală de energie. O ridică în brațe pe fetița ei de trei ani și, cu un chip surâzător, se întoarse spre bucătărie unde sora ei stătea în ușă cu un zâmbet larg pe față. — Salut, șefule! Tina agită o lingură de lemn și făcu o reverență. — Ceaiul este gata, iar mâncarea este în cuptor. Amândouă se uitară la ceasul din hol care arăta cinci și jumătate. — Este cinci și jumătate, anunță bucuroasă Tansy și ele râseră. Nu cred că ritualul acesta este bun pentru ea, spuse Helen amuzată. Probabil că o să crească gândindu-se în fiecare zi că ceva important urmează să se întâmple în fiecare zi la ora cinci și jumătate. — Se întâmplă, spuse Tina hotărâtă, eliberând-o pe Helen de povară. Mămica se întoarce acasă din marea lume a afacerilor. — Dea Dumnezeu să continue tot așa, se rugă cu înfocare Helen, urmând-o pe Tina în bucătărie. — Necazuri? — S-ar putea. Helen își turnă o binemeritată ceașcă de ceai și se așeză pe un scaun, luând-o pe Tansy în brațe. — Nu-mi vine încă să cred, dar până la urmă Jim a fost transferat. Ross Maclean vine în locul lui – mă rog, cel puțin temporar. — Marele șef alb, aici? Maclean de la Maclean? Pe chipul Tinei se putea citi uimirea. — Fiul și moștenitorul în persoană. Helen ridică din sprâncene. — Jim crede că această mutare poate fi un capriciu al bătrânului. — Cât timp mai avem la dispoziție? o întrebă Tina zâmbind larg, dar când văzu fața lui Helen deveni serioasă. — Zău că nu este de râs. Jim părea îngrozit. A spus că Ross Maelean are o privire foarte pătrunzătoare. — Dur, mormăi Tina uitându-se în cuptor. — Granit! În orice caz, o să fie aici într-o săptămână și dacă n-o să-i placă aranjamentul meu, o să am necazuri cu el. Poate ar fi mai bine să-mi caut altă slujbă. — Mă duc să mă pregătesc pentru curs, îi spuse Tina repede, străduindu-se să-i abată gândurile de la problemele ei. Helen se uită la ceas. — Du-te. Mâncăm când ești deja gata. — O.K. Tina ieși din bucătărie, iar Helen luă un șorț și legându-l în jurul taliei ei subțiri se întoarse spre fiica ei. — Ce-ai făcut azi, draga mea? — De toate! Helen se uită în jos, la ceea ce era replica ei în miniatură și zâmbi. Tansy era perfectă; aceiași ochi albaștri ca ai ei și care-și puteau schimba culoarea instantaneu, părul la fel de negru ca al ei însă buclat, încadrând o față mică. Simți o durere ascuțită, aceeași teamă veche și dorința puternică s-o ia în brațe și s-o strângă la piept. Nu era nimic din Miles în Tansy – nimic! Parcă ar fi fost imaculata concepție, deoarece Tansy semăna leit cu ea. — Mi-ai spus că nu este frumos să te uiti fix la cineva, îi spuse Tansy puțin îngrijorată și Helen începu să zâmbească. — Așa este, dar eu nu te-am văzut toată ziua. Numai te priveam. — Atunci pot să mai stau puțin? — Numai puțin, fu de acord Helen, știind perfect de bine că Tansy va merge la culcare la ora potrivită. O zi împreună cu Tina era istovitoare pentru oricine, dar Tansy poseda același fel de energie ca mătușa ei. — Nu văd de ce trebuie să ai necazuri, remarcă Tina, mai târziu în timpul mesei. Știi că programul este de la nouă la cinci și jumătate, dar tu te duci mai devreme, pentru a pleca mai devreme. În orice caz, nu putem schimba orele de masă, dacă tipul ăsta Maclean face scandal? — Am încheiat subiectul acesta, suspină Helen, aplecându-se să ridice lingura lui Tansy. Voi pleca la cinci. Voi fi aici la cinci și jumătate. În felul acesta vei avea o oră să te pregătești, să mănânci, și să pleci. Nu o să renunți la cursul ăsta Tina. Ar fi trebuit să fii la facultate acum, dacă totul ar fi fost bine. — Tata ar fi vrut ca și tu să mergi la facultate deși te-ai hotărât puțin cam târziu, îi aminti încet Tina și Helen îndepărtă gândul cu o ridicare din umeri. — Dar nu s-a realizat. Se uită la ceas. Ai să pierzi autobuzul. — Helen. N-am putea…? — N-ai plecat? Helen se ridică și o luă pe Tansy în brațe. Tina îi zâmbi și se îndreptă spre usă. — Da, șefule! Mereu era așa, această discuție glumeață. A fost un timp când amândouă erau vesele și nimic nu părea să atingă fericirea din familie. Dar tragedia le-a lovit pe neașteptate, părinții lor fiind omorâți pe autostradă, iar ele au încercat să se descurce cum au putut mai bine. Atunci Tina avea cincisprezece ani și era încă la școală, iar Helen avea douăzeci. Abia împlinise douăzeci de ani cu o zi înainte de accident. Fusese ușor pentru Miles Gilford s-o convingă să se mărite. Simpatia pe care le-o arătase, grija pentru viitorul lor, asigurarea lui că Tina va sta cu ei și va merge la facultate, toate astea se adăugau la prezența lui încântătoare. Chipeș, deștept, manierat, totul părea prea frumos ca să fie adevărat. A fost! Numai datorită faptului că tatăl lor fusese un om grijuliu și-și făcuse un testament, aveau acum un acoperiș deasupra capului. Nu-l plăcuse pe Miles și se opusese la întâlnirile lor. Ăsta fusese singurul nor care umbrise relațiile ei cu părinții. Câtă dreptate avusese tatăl ei! Helen scutură din cap, încercând să îndepărteze amărăciunea care o cuprinsese. Foarte rar se mai gândea la situația lor. Era mult prea ocupată. La început își găsea de lucru; era felul ei de a încerca să uite ororile căsătoriei prin care trecuse. Acum necesitatea devenise o obișnuință. Ea era cea care aducea bani în casă, capul acestei familii mici, șeful! Cu Tansy în pat, gata să adoarmă, Helen se așeză puțin să se odihnească, însă imediat gândul i se întoarse la situația ei de la birou. Ca secretară a directorului general al unei imense companii de produse electronice era bine plătită și fără griji, sau cel puțin fusese. Tina mergea la cursul seral până anul viitor. În ultimul ei an de scoală fusese prea încercată și acum era nevoită să recâștige tot ceea ce pierduse și să-și ia diploma de bacalaureat. Anul viitor va merge la facultate, cel puțin așa îndeplinea una din dorințele părinților ei, deși cu întârziere. În orice caz, Tina era o fată deșteaptă și merita efortul. Avea talent pentru limbile străine. Helen era mândră de ea și aproape obsedată să le protejeze, pe ea și pe Tansy. Era o reacție naturală sau cel puțin așa își repeta mereu. Ce se va întâmpla dacă Ross Maclean îi va face viața dificilă? Niciodată nu-l văzuse, numai auzise vorbindu-se despre el. Ca și tatăl lui, avea reputația unui om de afaceri foarte perspicace și dur în relațiile personale. Zilele cu un șef binevoitor trecuseră. Sau poate n-o să rămână? Era greu de crezut că și-ar dori să se stabilească definitiv în Anglia. Jim fusese mai mult decât impresionat de felul de viață pe care-l ducea Ross Maclean la New York. Femei strălucitoare, mașini rapide, flecărise el, dar ea observase și o urmă de invidie în spusele lui. În acest orășel nu prea avea multe distracții de felul acesta, chiar și o mașină rapidă era exagerată pentru zona asta. Era probabil ca el să stea numai câteva săptămâni aici. S-ar putea ca atunci când va sosi să anunțe și data plecării. Aici era prea plictisitor pentru el. Nu era nici măcar Londra. Va vedea despre ce este vorba și va numi pe altcineva în locul lui, care va fi sub directa lui conducere. Dacă își ținea capul plecat și era supusă, s-ar putea să fie lăsată în pace. La fel de bine s-ar putea ca Jim să vină înapoi când își va da seama cât de nepotrivit era pentru viața trepidantă și dură din lumea afacerilor americane. Helen suspină și se ridică în picioare. Va spăla vasele, apoi va face o baie fierbinte. Ochii îi căzură pe calendarul din perete și se surprinse numărând zilele care mai rămăseseră. O săptămână. Nu putea face nimic. Va trebui să aștepte să vadă ce-o să se întâmple. Dar nu putea să-și scoată numele lui Ross Maclean din minte. * * * Săptămâna a trecut. Nu a fost o săntamână bună pentru nici unul din ei. Helen se simți vinovată când și-a dat seama că din cauza grijilor ei nu fusese mai drăguță cu Jim Saxton. Avea și el problemele lui și ea nu-i fusese de nici un ajutor. Toată săptămâna fusese ocupată să pună totul la punct cât mai bine, până când Jim se plânsese că de fapt Ross Maclean nici nu avea nevoie să vină acolo. Pur și simplu putea telefona de la New York în fiecare zi și să-i trimită sarcinile prin fax. — Zău, Helen, cine mai are nevoie de un director general, cu tine aici și pe deasupra lucrând cu o asemenea viteză? — Sunt numai… — Vrei să te extenuezi? Ia-o mai încet. Doar n-o să te mănânce. Adică vreau să zic că cineva trebuie să-l iubească, chiar dacă este numai mama lui. — Dar are o mamă? Helen se înroși când îsi dădu seama ce zisese, dar Jim începu să râdă. — Păi, este numai un zvon. Totuși trebuie să fi venit de undeva. Sosise ziua de luni. Helen se grăbi spre birourile companiei Maclean International și luă liftul spre etajele superioare. Era opt și jumătate fix, iar în clădire nu era nimeni cu excepția portarului. O să aibă timp să pregătească scrisorile, să intre în rutina obișnuită și să fie gata pentru necaz când acesta va sosi. S-ar putea să vină mai târziu – la urma-urmelor sosise noaptea trecută, dacă presupunerile lui Jim erau corecte. Fusese o întâlnire la Boston și Jim știa că Ross Maclean fusese acolo până sâmbătă și mai trebuia să-și aleagă hotelul. Își scoase haina, se uită la scrisorile de pe biroul ei și aruncă o privire critică în oglindă, încercând să se autoconvingă că el n-o să vină toată ziua la birou. Un răgaz. A avut probleme azi și s-a îmbrăcat astfel încât să arate cât mai eficientă: cu taiorul ei gri, bluza roșie, iar părul și-l strânsese într-o coadă care-i înconjura capul ca o coroană. Acum tot efortul i se părea în zadar. Intră în biroul lui ca să verifice dacă totul era în regulă, doar așa ca să se asigure și inima aproape că i se opri când văzu persoana înaltă de aproape un metru nouăzeci ridicându-se din spatele biroului unde era așezată, privind-o cu niște ochi sfredelitori cenușii, țintuind-o de ușă. Fu atât de uluită încât pentru un moment rămase pironită locului, cu gura căscată. Avea un chip nefiresc de frumos, dar fără urmă de blândețe și veselie. Brunet, bronzat, ochii lui extraordinar de deschiși la culoare o priveau acum printre gene, iar corpul lui înalt răspândea o putere copleșitoare. Rămase înțepenită uitându-se cu ochii mari în ochii aceia ca de gheață. Îi sunară în urechi cuvintele iul Jim – „trebuie să vină de undeva”, dintr-o stâncă de granit? Ross Maclean putea foarte bine să fi fost cioplit dintr-o stâncă de un sculptor foarte priceput. Nu părea deloc uman. Privirea lui cercetătoare o făcu pe Helen să se simtă mică și neînsemnată, în timp ce fu cuprinsă de panică. — Domnișoara Andrews? S-a sprijinit ușor de marginea biroului, studiind-o din cap până-n picioare ca și cum era proprietatea companiei și ar fi vrut să se hotărască cum să profite mai bine de această proprietate. Apoi se uită la hârtia pe care o ținea în mână. — Se pare că fostul… tău șef a simțit nevoia să-mi lase o notă informativă scurtă despre tine. Este foarte interesantă. Calificarea este grozavă, aprecierile sunt excelente iar post-scriptumul este de-a dreptul înduioșător. Se uită pe hârtie și zâmbi ironic în timp ce citea cu voce tare ceea ce scrisese Jim. — Lăsată în pace este foarte capabilă, își face serviciul cu eficiență și este calmă. Nu amestecă problemele ei personale cu cele de serviciu. Trebuie tratată cu blândețe. Îi asculta vocea dominatoare, tainic seducătoare, în ciuda tonului insinuant. Îsi ridică privirea. Ochii lui semănau cu două lame argintii. Nu mai spuse nimic, așteptând ca Helen să-și recapete inspirația și să-și revină din uimire. — El… ăă… nu știu de ce… Jim avea un simț al umorului foarte ciudat, spuse ea scuzându-l. — Jim avea? o întrebă încet, însă răceala din voce se simți sub tonul catifelat, evident ofensat de faptul că-i spusese pe numele mic fostului ei șef. Sper să reziste la New York. Având în vedere că tu făceai totul aici, s-ar putea să-l omoare munca grea pe care trebuie s-o depună acolo. Suna ca o amenințare că dacă munca de acolo n-o să-l dea gata pe Jim, s-ar putea foarte bine s-o facă Ross Maclean și Helen se simți obligată să-i ia apărarea. — Domnule Maclean, presupun că Jim încerca să pună o vorbă bună pentru mine. Probabil că v-a lăsat dosarele tuturor angajaților pentru… ăă… a le studia. — Numai pe al tău, domnișoară Andrews. Se pare că voia să fie sigur că eu o să continui să te tratez cu blândețe. Acentuase cuvântul „tratez” și Helen roși din nou, de data aceasta mai tare și asta n-o ajută, după cum cum n-o ajuta nici privirea plină de reproș a ochilor aceia de un albastru intens. Această privire l-a făcut să se uite la ea cu mai multă atenție. — Nu am nevoie de un tratament blând, domnule Maclean. Încet dar sigur. începea s-o cuprindă mânia. Oh, cunoștea ea genul acesta de bărbați! — Am venit să iau corespondența, continuă ea cu răceală. În mod normal, eram singură aici la această oră. Pe viitor am să bat la ușă. — O bătaie ușoară în ușă o să fie de ajuns. Se așeză punând hârtia pe birou. M-am uitat deja peste corespondență, domnișoară Andrews. Fă restul și apoi poți să iei răspunsul și la astea. — Foarte bine, domnule Maclean. Mâna lui Helen se întinse spre foaia de pe birou A vrut s-o ia și privirea lui s-a oprit pe mâna ei cu degete subțiri, zâmbind ironic. — Pot s-o pun la dosar? — În nici un caz, domnișoară Andrews. Se uita la ea cu aceeași privire dezaprobatoare. O țin aici ca s-o am la îndemână. În sertarul de sus. Trebuie s-o mai citesc, în special P.S.-ul. O să urmez indicațiile până o să găsesc altă metodă de tratament. Helen se uită nervoasă la el, dar i se părea că el o privea de sus cu toate că era așezat pe scaun și, plină de indignare, ieși din cameră. S-ar putea să nu stea până la sfârșitul zilei. Necazul sosise și ajunsese la birou cu cel puțin o jumătate de oră înaintea ei. Ce se va întâmpla până la ora cinci? Ar fi o ușurare să fie concediată și dacă n-ar avea atâta nevoie de bani ar pleca, deoarece acum știa cu claritate că nu era posibil să se înțeleagă cu Ross Maclean. Era conștientă de duritatea lui, dar refuza să se lase intimidată. Niciodată n-o să se mai teamă de un bărbat, niciodată în viața ei! Termină cu obișnuita ei repeziciune și se îndreptă spre biroul lui Ross, bătând ușor la ușă înainte de a intra. Vorbea la telefon și-i făcu semn să se așeze, chipul lui păstrându-și încă expresia intransigentă. Avu prilejul să-l privească pe furiș. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, părul castaniu-închis. Gura avea buzele bine conturate, dar era mai degrabă senzuală decât dură. Era înconjurat de aerul acela de bunăstare și siguranță pe care nu‑l puteai obține prin prefăcătorie. Ea știa bine lucrul acesta – Miles încercase din greu să arate ca un prosper om de afaceri și dăduse greș în mod jalnic. Omul ăsta era total diferit de Miles. Helen se trezi din visare când realiză că el terminase convorbirea și că o privea la fel de atent cu ochii lui ca două bucăți de cristal șlefuit. — Mă găsești ciudat, domnișoară Andrews ? Vocea îi era gravă, tulburătoare și Helen se luptă din greu să‑i răspundă cu răceală. — Vă ascultam vocea, spuse ea la întâmplare. Nu sunteți american, domnule Maclean? — Asta te surprinde? Nu văd de ce. Sediul companiei principale este în America, dar eu sunt englez la fel ca și tatăl meu, deși mama mea este americană de origine. Am urmat școala aici. Tatălui meu îi place să păstreze legăturile cu țara natală. — Nu voiam să fiu indiscretă. Mă… gândeam. Helen luă creionul cu un aer foarte profesional și tăcu indiferentă. Gura aceea bine conturată schiță un mic zâmbet. — Nu mă îndoiesc de asta. Dar lucrând împreună trebuie să ne cunoaștem mai bine unul pe celălalt. Se lăsă pe spate și continuă: De ce vii așa de dimineață? Cuvintele lui avură efectul unui glonț și ea se încorda. Ăsta era, oricum tot trebuia să întrebe odată și odată. — Întotdeauna vin la opt și jumătate, deoarece trebuie să plec la cinci. — Trebuie? Asta face parte din tratament? — Este o înțelegere pe care am făcut-o când am început să lucrez aici. Întotdeauna a fost respectată. Tonul cu care vorbise Helen nu l-a făcut să zâmbească, în schimb el o țintui cu privirea. — Câteodată lucrez până târziu, domnișoară Andrews. Ce se întâmplă atunci? — Dacă este miercuri, este perfect. Se albise la față. Mâinile îi tremurau în ciuda hotărârii ei de a nu se lăsa intimidată și ochii aceia de vultur o observau cu atenție; o străfulgerară cu privirea. — Vom vedea. Trecu peste acest subiect și începu să dicteze, dar de fiecare dată când ea își ridica privirea, observa că el o urmărea foarte atent, deși vocea lui adâncă și tainică nu ezita. Era clar că gândul nu‑i era în întregime la ceea ce făcea. Când Helen se înapoie în biroul ei, era foarte impresionată. Așadar, era capabil să facă mai multe lucruri deodată? Avea ciudata impresie că privirile lui o urmăreau în continuare și se tot uita spre ușa biroului lui. La sfârșitul zilei era încordată ca o strună de vioară. — Plec, domnule Maclean. Helen rămase un moment în prag, cu haina pe ea ca să-i demonstreze că pleacă, dar el abia o privi. — Foarte bine, domnișoară Andrews. Noapte bună. Răceala politicoasă cu care-i răspunsese îi făcu mai rău decât dacă s-ar fi răstit la ea. Acceptarea promptă a plecării ei semăna cu o concediere și asta o făcu să roșească. O ținuse încordată toată ziua și acum îi accepta cu calm plecarea, dar ea simțea că subiectul nu fusese epuizat. Era sigură de asta. El își aplecase privirea din nou pe hârtiile sale și, pe când ea șovăia, el ridică ochii privind-o întrebător, cu o sprânceană ridicată a uimire și cu o sclipire ciudată în ochi. În acel moment își dădu seama cât de tare îi plăcuse de el și dând din cap a ieșit din birou. Simțea că avea obrajii în flăcări și că tremura. Starea aceasta a durat tot drumul până acasă și când în fine a ajuns, avea nervii încordați, gata să plesnească. — Cum a mers ? o întrebă Tina care o privea îngrijorată. Helen se strâmbă. — Groaznic. Este îngrozitor. Nu mai repetară ritualul obișnuit și Tansy le privea cu ochi întrebători. — Cum arată? vru Tina să știe. Helen rămase uimită cât de clar îi apăruse chipul lui în fața ochilor. Fără îndoială că avea puteri magice încât putea să le asculte ce vorbeau și s-o facă pe ea să-l vadă așa de clar. — Chipeș, bogat, dur, incredibil de dur, adăugă ea hotărâtă, strângând din buze când își dădu seama încă o dată cât de tare îl plăcuse. Încă era impresionată. Tina o privi încruntată și se enervă. — Nu trebuie să suporți nimic! M-ai auzit, Helen? Timpurile acelea au trecut! — Știu, aprobă Helen, prudentă. — Hai, am să întârzii, anunță Tina zâmbind. Mi-au telefonat. — Slavă Domnului. Helen se lăsă să cadă într-un fotoliu. — Sunt stoarsă. — Sper că nu ai o migrenă? o întrebă Tina îngrijorată, dar Helen clătină din cap și luă o ceașcă de ceai binefăcătoare. — Nu. Numai că am muncit din greu. Zău că este ridicol. La urma-urmelor, nu face nimic altceva decât să muncească. N-a zis nimic când am plecat. Numai că… Oh, nu mai știu. Dar în adâncul ei știa. Îi era frică de asprimea lui Ross Maclean. Miles era un huligan lăudăros și abia după divorț, după ce a scăpat, și-a dat seama. Dacă i s-ar fi împotrivit, dacă nu s-ar fi lăsat intimidată, niciodată n-ar fi îndrăznit s-o trateze așa cum a tratat-o. Deși la Ross Maclean era o comportare firească, care-i venea ca o mănușă se retrăsese în apărare. De fapt, în mod inconștient, era în apărare încă din clipa în care l-a văzut. Cât de curând va pleca era problema la care se gândea, când s-a dus la culcare. Dacă n-ar fi fost efectul pe care-l avea asupra ei, Helen ar fi fost fascinată de săptămâna care a urmat. Maclean International era o companie foarte puternică, având afaceri aproape în fiecare țara din vestul Europei, în Statele Unite și în cele mai multe țări din America de Sud. Produsele lor și specialiștii lor erau foarte solicitați și această filială din Anglia era foarte mică în comparație cu cea din America. O dată cu venirea lui Ross Maclean s-a petrecut o schimbare vizibilă. Au început să primească telefoane din toată lumea. Balanța puterii părea că începe să se încline de partea cealaltă a Atlanticului și sarcinile de serviciu ale lui Helen se dublaseră. Timp de aproape o săptămână, eficiența ei fusese dusă până aproape de frenezie și din ce în ce mai multe dintre lucrările ei zilnice luau drumul biroului de dactilografie. Și el observa totul.

Capitolul 1 Calico se trezi fără să ştie cât timp aţipise. Furtuna care o obliga să rămână închisă în casă făcea întotdeauna ravagii pe Muntele Stâncii Vorbitoare. Pentru a-i spori starea de neliniş te şi proastă dispoziţie, fulgerul căzu pe undeva prin apropiere şi lumină o clipă interiorul cabanei. Tunetul care urmă fu îndelung repercutat de pereţii stâncoşi şi de zecile de trecători ale muntelui. Pentru un motiv pe care nu reuşea să-l înţeleagă, furtunile o afectau, o umpleau de nelinişte, şi o dorinţă vagă îi cuprindea întreaga fiinţă. Detesta această senzaţie şi furtuna o obliga să se adăpostească atunci când ea ar fi dorit să scape de acest surplus de energie. Se ridică de pe canapea, mai aruncă o buturugă pe focul care abia mai pâlpâia şi făcu înconjurul încăperii pentru a aprinde toate lămpile, ca să alunge întunericul apăsător. Când o să moară bunicul ei, o să instaleze electricitate şi o să construiască o sală de baie. Bineînţeles că nu-i dorea moartea, departe de ea gândul, dar nu mai putea suporta condiţiile astea rudimentare de viaţă. Bunicul ei, spre deosebire de bătrânii din comitatul Lumpkin, nu se plângea niciodată de nimic, pentru simplul motiv că el trăia în trecut. Cabana era exact aşa cum o ştia el de când fusese construită, cu mult timp înainte de naşterea ei. Calico îi înţelegea motivele şi le respecta. Nimic nu se schimbase în această cabană care mai vibra încă de prezenţa bunicii ei, Lukcy, şi a mamei ei, Ellen. Calico dormea pe o saltea de puf făcută de bunica ei, acoperită cu nişte cuverturi ţesute de mâna mamei sale, şi când pompa apă lângă spălătorul mare de piatră, făcea aceleaş i gesturi ca şi cele două femei care o precedaseră în această locuinţă. Calico nu se simţea niciodată singură în cabana ei. Un strămoş prevăzător o construise din trunchiuri lungi de pin, tăiaţi de pe versantul muntelui. Acoperişul era înalt, plafoanele susţinute de grinzi groase înnegrite de vreme şi, de fiecare parte a încăperii principale, se aflau dormitoarele. O construcţie solidă, făcută să dăinuie în timp. Căminul ei. Aici voia Calico să-şi crească odraslele, bineînţeles cu condiţia să le aibă vreodată. Se duse să se aşeze pe scaunul din faţa biroului şi se jucă o clipă cu rocile aurifere extrem de promiţătoare, dar fără să le dea prea mare atenţie, fiindcă se simţea atât de nervoasă încât nu se putea concentra. Aşa că oftă şi începu să se uite pe fereastră, fără să vadă nimic în afară de ploaia care răpăia în geamuri. Îşi sprijini bărbia în palmă şi aplecă puţin capul ca să poată asculta mai bine vaietul vântului. Chipul ei îşi mai pierdu din expresia impasibilă şi lăsă să se întrevadă o anumită vulnerabilitate. Apoi urmă un zgomot neaşteptat, ciudat şi neobişnuit în mijlocul celor care însoţeau furtuna. Primul ei gând se îndreptă spre bunicul său. La optzeci şi doi de ani... pierdut în munţi... prăbuşit în vreo prăpastie... Dar alungă această idee. Calico ştia exact unde se afla bunicul ei. Căzuse lat în hambarul din spatele cabanei, ignorând furtuna, preocupat doar să dea gata o sticlă de băutură. Găina prietenoasă care-şi făcuse cuibul în sofaua veche ce se găsea pe cerdac începu să cotcodăcească pe un ton alarmat. Calico scutură din cap. Se părea că în această noapte totul merge de-a-ndoaselea în munţi. Până şi proasta asta de găină confunda un zgomot obişnuit cu cine ştie ce primejdie. Dar zgomotul reveni şi Calico deveni brusc atentă la el. Slab la început, crescu brusc în intensitate şi Calico recunoscu lătratul unui câine, deşi era înăbuşit de rafalele de ploaie. Oftând uşurată, încercă să vadă ce se petrecea afară dar nu zări în geamuri decât propria ei imagine, luminată din spate de lămpile cu petrol. Chipul ei avea o expresie de nedescifrat, care sugera nişte gânduri secrete. Fără îndoială că impresia se datora prestanţei ei înnăscute şi obiceiului de a privi oamenii drept în ochi. Indiferent care ar fi fost motivul, acest lucru îi obliga pe ceilalţi s-o fixeze. Dar acum nu se uita nimeni la ea, aşa că se ridică şi-şi puse impermeabilul vechi de culoare galbenă. Era atât de uzat încât căpătase aspectul mătăsii. Afară, Calico fu întâmpinată de vântul sălbatic, specific munţilor din nordul Georgiei, unde se născuse şi trăise întotdeauna. Cu mâinile înfundate în buzunarele impermeabilului, îmbrăcată în nişte blugi mulaţi pe picioarele lungi, cu părul roşcat şi bogat prins într-o coadă de cal, încercă să facă faţă vijeliei. Imaginea ei ar fi putut corespunde cu cea a unei fete oarecare de la munte, dacă n-ar fi fost ochii. Expresia lor lăsa să se ghicească o profunzime cel puţin la fel de misterioasă ca tainele munţilor. Erau cenuşii, cu sclipiri de argint, şi împodobeau un chip cu trăsături ferme, care sugera siguranţă şi voinţă. Contururile gurii indicau un caracter hotătât şi senzual. După ochi, imediat îţi atrăgeau atenţia buzele ei. Dar era frumoasă? Calico nu ştia şi nimeni nu-i spusese vreodată asta. Deci ajunsese la concluzia că nu era, lucru normal când nu primeşti niciun compliment în treizeci de ani de existenţă. De fapt era diferită, aproape o străină şi printre ei. Nu semăna nici cu bunicul ei. Christian, nici cu verii ei Jebediah şi Winnie, care erau aproape de vârsta bunicului. Lătrăturile deveniră mai puternice şi o smulseră din apatia ei. Un căţel apăru brusc prin rafalele de ploaie şi se repezi la ea făcând salturi dezordonate. Purta o plăcuţă la zgardă, ceea ce o linişti pe Calico. Se temuse la început că e vreunul din acei câini sălbatici care aleargă în haite prin munţi. Dar acesta sărise probabil din maşina unor turişti. Zărind-o, câinele fugi până în prag, mai surescitat ca înainte, îmbrâncind-o în trecere pe găina excentrică, lucru care atrase proteste violente din partea acesteia. După ce scoase nişte gemete aproape omeneşti, fugi până la râul care ieşise din albie, apoi reveni lătrând şi mai tare. Calico clătină din cap, întrebându-se cum o să reuşească să prindă câinele. Dacă va reuşi, mâine va porni în căutarea stăpânului lui. Dar căţelul fugi din nou spre râu şi Calico îl urmări din ochi. Abia atunci zări arborele ale cărui rădăcini uriaşe mişcate de valuri te făceau să te gândeşti la o balenă eşuată pe nisip. În acel loc, deşi foarte agitată, apa nu era deloc adâncă. Căţelul se aruncă în râu şi dispăru printre crengile copacului dezrădăcinat. O găină nebună şi acum un câine nebun. Ce noapte! Chiar castorii care trăiau în amonte părăsiseră barajul când apele începuseră să se umfle. Şi uite, patrupedul ăsta mititel voia să se joace de-a peştele! Câinele reapăru brusc şi începu să se învârtă de colo-colo pe malul alunecos. Scotea nişte gemete care-ţi rupeau inima. Calico nu mai rezistă. Comportamentul animalului era prea ciudat ca să-l mai ignore mult timp. Punându-şi mâna streaşină la ochi ca să-i ferească de ploaie, o luă pe cărarea care cobora spre râu. Calico îl auzi din nou gemând pe căţeluş şi fu gata să scoată un strigăt. Printre rădăcini zărise un picior gol. Un picior, două, un tors... Fără să se mai gândească, intră în apa vijelioasă şi începu să degajeze corpul bărbatului cu păr negru, care era prizonierul crengilor de jos ale uriaşului doborât. Îi trebui un oarecare timp ca să reuşească. În timp ce se lupta cu natura, trunchiul arborelui începu să se mişte periculos. Dacă ea nu se grăbea, îşi va continua drumul împreună cu prada lui. Adunându-şi toate forţele, îl înhăţă pe bărbat de poalele cămăşii şi-l trase pe mal. În apă nu cântărea nimic, dar ajunşi pe pământ, lucrurile se schimbară. Îl târî cât putu de departe şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Bărbatul părea mort. Simţi că o trece un fior de spaimă şi-şi lipi palma de pieptul lui. Inima bătea încă, slab, dar bătea. Necunoscutul avea o tăietură adâncă la ceafă. — Mă auzi? strigă ea scuturându-l. Erai singur? Poate că mai fuseseră cu el şi o femeie, nişte copii. Oftă. La ora asta erau în mod sigur înecaţi. Se aşeză pe vine şi-i scotoci prin buzunare. Nimic! Nici acte, nici chei, nici bani. Calico era epuizată şi udă leoarcă, dar în mod sigur necunoscutul nu se va ridica să meargă pe picioarele lui până la cabană. Aşa că îl lăsă în grija căţeluşului şi se repezi spre hambar, rugându-se la toţi sfinţii ca bunicul ei să nu fie prea beat şi să-i poată da o mână de ajutor. În hambar, o lampă de petrol agăţată de o grindă lumina slab uneltele şi tot felul de lucruri răspândite peste tot. Bătrânul se prăbuşise lângă butucul pe care spărgea lemne. — Bunicule, trebuie să mă ajuţi! Am găsit un necunoscut în râu. E rănit şi nu-l pot duce singură până în casă. Christian gemu. Era beat. Chiar mai beat decât crezuse ea. Se apropie de el. — Bunicule? — Te-am strigat, bolborosi el. Sunetul acestei voci slabe o alarmă. — Bunicule, eşti bolnav? Unul din picioarele lui făcea un unghi ciudat în raport cu corpul. — Ai căzut? Părea să sufere îngrozitor şi-i venea greu să vorbească. — Tăiam lemne... toporul... a alunecat. Mi-am tăiat degetele de la picior. Calico înghiţi în sec şi se aplecă spre el. Reuşise să-şi scoată singur cizma şi să-şi facă un garou cu cureaua. Văzând ce-i mai rămăsese din picior, crezu că-i vine rău. — Mă duc după ajutor, spuse ea. — O să se scurgă tot sângele din mine până te întorci. Trebuie să-mi cauterizezi rănile. De data asta, Calico fu gata să vomite. — Dar nu ştiu! — Ori mă ajuţi ori mă laşi să mor în linişte, şopti bătrânul clătinându-şi capul albit de vreme. Ora care urmă fu un adevărat coşmar. Când ieşi din camera lui Christian, lui Calico îi tremurau şi mâinile şi picioarele. Niciodată n-o să poată uita mirosul ăsta de carne arsă! Străinul! Îl lăsase pe mal şi acum poate că murise deja. Îngrijorată, ieşi în fugă. Copacul uriaş dispăruse, luat de curent. Apa care urca în continuare ajunsese deja la umerii înecatului. Nu-l lăsaţi să moară, se rugă ea adresându-se spiritelor muntelui. De mult timp renunţase să se adreseze lui Dumnezu în care nu mai avea încredere. Încă o oră de luptă în perspectivă! La sfârşitul ei, Calico privi bărbatul care zăcea pe podea. Căţeluşul se strecurase şi el în cameră şi dormea lângă foc. Calico oftă din adâncul pieptului şi-l studie pe necunoscut. Cine era? Îl scosese din râu, îi salvase viaţa, deci acum îi aparţinea. Un sentiment de posesie puse stăpânire pe ea. Mai mult decât orice, Calico îşi dorea un soţ şi copii. Voia să iubească. Şi aceste lucruri îi fuseseră interzise de o pată care-i murdărea trecutul, un secret pe care nu-l ştia nimeni. În munţii Apalaşi exista un lucru pe care orice bărbat îl pretindea de la viitoarea lui soţie. Ajunsă în intimitatea patului conjugal, secretul ei ar fi fost descoperit. Aşa că pretinsese tot timpul că dispreţuieşte căsătoria. Pentru început, trebuia să-l menţină în viaţă pe străin. Era un bărbat puternic, care reuşise să supravieţuiască. Deşi epuizată, Calico mai găsi în ea destulă energie pentru a se ocupa şi de el. Şi trebuia să se grăbească fiindcă bunicul avea mare nevoie de un doctor şi ea trebuia să-i lase pe amândoi singuri ca să se ducă după el. După ce bandajă capul necunoscutului, Calico aţâţă focul, apoi, înarmată cu o foarfecă mare începu să-i taie hainele, singurul mijloc de a-l dezbrăca fără să-l mai deplaseze. Nici n-ar mai fi avut puterea necesară şi mai exista şi riscul de a-i agrava rănile, dacă mai avea şi altele. Încercă să nu-l privească prea de aproape, dar nu rezistă tentaţiei. I se făcu pielea ca de găină şi se înroşi ca focul la faţă. Ce ruşine! Pierduse timpul cu asta, în loc să fie deja pe drum! Îl acoperi repede pe frumosul străin cu o cuvertură, îi băgă o pernuţă sub cap şi se duse să se schimbe. Când ieşi din cameră, se apropie de el. Nu se mişcase şi nu-şi recăpătase cunoştinţa. Mâna ei, ca atrasă de un magnet, se lipi de pieptul lui. Ce piele catifelată avea! Această atingere o şocă, o făcu să simtă nevoia unui lucru pe care nu-l înţelegea. — E cineva aici? Calico îşi retrase brusc mâna şi sări în picioare. În uşă, dădu nas în nas cu Gabe Tarrant, fiul cel mare al prietenei ei Jobeth. La paisprezece ani era înalt şi voinic, la fel ca tatăl lui, Judalon, dar avea părul şi chipul angelic al mamei lui. Calico ţinea foarte mult la el, deşi era fiul bărbatului pe care-l ura. — Gabe! Nu te-ai dus la şcoală? Ce cauţi afară pe o asemenea vreme? Ochii albaştri ai puştiului se măriră de uimire când îl zări pe bărbatul care zăcea pe podea. — Tu l-ai omorât? Voia să-ţi fure aurul? Doamne, când se va afla asta în sat! — Gabe! Calmează-te! L-am scos din râu. N-am auzit sosind camionul. Cine e cu tine? Cu regret, Gabe renunţă să-l mai privească pe necunoscut. — Mama. Ne-am blocat la podul vechi. Râul l-a depăşit şi mamei i-a fost frică să treacă. Vrea să afle dacă nu cumva l-ai văzut pe tata. Îşi plecă ochii, încurcat. — N-a venit aseară acasă şi mama cu mine îl căutăm. Exista un resentiment în vocea lui, dar făcea eforturi să-l ascundă. — Nu l-am văzut, îi răspunse Calico. Tarrant nu s-ar fi aventurat niciodată până la Stânca Vorbitoare, era prea prudent pentru asta. — Ascultă-mă bine, Gabe. Bunicul a avut un accident. Are nevoie de un doctor, ca şi bărbatul ăsta. Vreau să te duci după ajutoare. Spune-i mamei tale să se îndrepte imediat spre doctorul Willis şi să mi-l trimită urgent. Îl împinse pe băiat spre uşă, fără a-i mai da timp să-i pună şi alte întrebări. — Fuga! îi porunci ea. Băiatul fugi prin ploaie, împroşcând cu noroi în jurul lui la fiecare pas, cu gulerul ridicat, încercând să se apere de urgia furtunii de toamnă. După plecarea lui, Calico intră în cabană şi se duse în camera ei ca să pregătească un pat pentru necunoscut.

 Lasa-mi o sansa de Angela Alexie Capitolul 1   — Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett. Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale. Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenuşii, care rămaseră aţintiţi asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei. — Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo. Mulţumesc. Se întoarse spre îngrijitoare şi declară: — Vreţi să-i spuneţi lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie. — Da, doamnă Garrett. Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieşind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secţia de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă. Doamna Garrett nu făcea confidenţe nici unuia dintre colegi şi se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate şi o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoştea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituţie atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputaţie în domeniul chirurgiei uşoare, a urgenţelor şi a obstetricii, dar nu oferea posibilităţile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut. Lezlie intră în ascensor şi apăsă pe butonul etajului şapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva şuviţe de păr şaten-roşcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja faţa, punând în evidenţă fruntea bombată. Era întotdeauna foarte conştientă de aspectul său fizic. De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simţise observată, judecată. Ca şi când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecţiune. Aşa că acorda aproape tot atâta atenţie aspectului său ca şi pacienţilor, preocupată să păstreze o înfăţişare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguităţi. În primele luni, câţiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar şi pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-şi dorea câtuşi de puţin să cultive relaţii personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-şi obţine licenţa în psihologie, apoi gradul de conferenţiar universitar şi doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăzneţe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreţ glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci şi nouă de ani, trăia singură şi fără legături, simţindu-se foarte bine. Ascensorul se opri şi Lezlie porni pe culoar însoţită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulţi medici se întoarseră, admirând, în ciuda menţinerii lor sobre, uşoara balansare a şoldurilor sau eleganţa picioarelor. Cei pe care silueta perfectă şi inteligenţa sa nu-i mai mira, erau fascinaţi de privire. Într-adevăr, în ochii cenuşii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică şi cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuşi, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale. Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou. La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de uşurare îi destinse trăsăturile. — Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-şi o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiţă de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită. Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma. — Părinţii sunt aici? — Este o poveste destul de complicată, Lezlie. L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum. Dar nu-l pot aştepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârşitul după-amiezii la Miami, unde se desfăşoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o linişteşti. Aş amâna cu plăcere intervenţia, dar nu vreau să risc o peritonită. — Voi vedea ce pot face. Chipul lui Lezlie era blând şi relaxat, transfigurat. Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiaţi pe care şi-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă dispreţuitoare şi o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca şi el unei profesii pretenţioase. Lezlie împinse uşa unei camere şi descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani şi fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond şi ochii mari albaştri plini de lacrimi. — Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetiţa terorizată. Ţi-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ţi facă? — Mă va op... opera, sughiţă micuţa. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă! — Asta datorită injecţiei care ţi s-a făcut adineaori. Te vei simţi mai bine dacă îţi voi explica ce se va întâmpla? — Nu ştiu, murmură Merri. Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice şi de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenţiei chirurgicale şi încheie. — Vezi tu, Merri, dacă nu ţi se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Şi când vei ieşi din sala de operaţie, tatăl tău va fi sosit. Fetiţa, care o ascultase cu mare atenţie, păru cuprinsă brusc de tristeţe. — Nu va fi acolo, mormăi, cu dicţia deja încetinită de injecţia preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, ştiu bine că da. Am auzit ce discutau... Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri şi despre ce vină? După toate aparenţele, asta îl privea pe tatăl său, poate şi pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure şi mai mult fetiţa, Lezlie afirmă pe un ton liniştitor: — Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot? — Dumneavoastră? — Voi ţine locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aştepta să te trezeşti. — Adevărat? Speranţa neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie. — Mă vei găsi aici, o asigură. — Este o promisiune? insistă Merri, puţin sceptică. — Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi ceva. — Ce? făcu fetiţa, neliniştită. — Că n-ai să mai plângi, ai înţeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi uşor, ştiu, dar vrei să încerci? Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicaţiilor lui Lezlie şi cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă. O infirmieră împinse uşa şi făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul. — Veţi fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă. — Cu siguranţă, afirmă Lezlie. Se aplecă şi sărută fruntea fetiţei, care se întoarse ruşinată. În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă şi-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie îşi vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susţinerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente şi ceru fişa micuţei paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în faţa menţiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abţinuse să-i menţioneze absenţa! — Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră. — Doctorul Sanders. Cunoaşte familia de ani de zile. — Când a fost adusă Merri? — Spre prânz, cred. Erau aproape şase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească... — Oare domnul Bradinton a telefonat? — Din câte ştiu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reuşit şi a obţinut permisiunea verbală s-o opereze. — Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăşi. Indignată şi sceptică, îi venea greu să-şi imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase şi că, mai mult, nu-şi dădea osteneala de a afla veşti despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...” Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenţie majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Şi din moment ce el ţinea loc şi de mamă şi de tată pentru Merri... Lezlie oftă şi puse fişa la loc. — Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreţi să-i spuneţi că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de aşteptare de la etajul al treilea. Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa şi-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi îşi sună secretara, rugând-o să-i aducă nişte dosare să le studieze în timp ce aştepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii. Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la uşă la fereastră. În sfârşit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie. — Infirmiera m-a informat că aştepţi, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfăşurat foarte bine. Merri este la reanimare şi în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit? — Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinţii... — Îţi voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puţin noroc. Andrew va fi acolo. — Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri. Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată! Lezlie era postată în faţa ferestrei cu geamuri când auzi culisând uşile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări. Părul cenuşiu şi des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută şi gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepţie, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulţumi interlocutoarei cu un semn din cap şi traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi. Cu un gest energic, îşi scoase pardesiul şi-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunţă: — Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepţioneră, aveţi să-mi comunicaţi veşti despre Merri? Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală şi o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea şi trăsăturile trase. — Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie. — Cum se simte? o întrerupse. — Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operaţie. Bărbatul se încruntă neîncrezător. — De ce asta? — Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton. Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniştesc înainte de anestezie. Tonul tăios, uşor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton. Îşi aţinti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaştri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta. — Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuţie, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă daţi seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj şi alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinţi, dar dacă şi celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniştesc... — Cum asta? întrebă Bradinton. — I-am afirmat că veţi fi cu siguranţă aici când se va trezi. Mulţumesc că nu m-aţi făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său... — Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde aţi scos-o că-i sunt tată? Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm: — Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situaţiei, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample... — Dar ce funcţie aveţi, exact? Sunteţi internă, asistentă socială, sau ce? — Sunt doamna Garrett, psihologa ataşată acestei clinici, replică Lezlie cu semeţie. Specialistă în tulburări de adolescenţă. — Ei bine, ar fi de preferat să vă informaţi mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să ţineţi cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită. De exemplu, că cei doi părinţi şi-au găsit moartea într-un accident, acum mai puţin de un an. Eu îi sunt doar unchi şi tutore legal. Şi, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie şi cu un minut mai devreme, aş fi făcut-o. Mai aveţi şi alte sfaturi să-mi daţi? Lezlie rămase fără grai, greşeala sa era oribilă. Poate agravase o situaţie deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui: — Vă rog să mă iertaţi, domnule Bradinton. — Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă aţi fi avut cât de puţină conştiinţă profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-aţi fi produs Dumnezeu ştie ce traumatism lui Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă şi din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe. Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie îşi pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta: — Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenţia. Nu cred că nepoata dumneavoastră şi-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acţioneze deja. Poate nici nu-şi va aminti de asta. — Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, aş prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce. — Dar i-am promis să fiu aici... — Sunt eu aici, doamnă Garrett. Lezlie se pregătea să-i ţină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei. — Aţi rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie. — Oare nu ţi-am promis asta? Lezlie luă braţul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici şi reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie. — Bună ziua, draga mea. Cum te simţi? — Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetiţa, care părea intimidată. Mă simt puţin ciudat şi am burta strânsă. — Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ţi-am vorbit despre asta, îţi aminteşti? Merri dădu din cap. — Vei simţi acelaşi lucru timp de câteva zile, până când ţi se vor scoate firele. — Aş putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate. — Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine. Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă. — Veţi mai veni să mă vizitaţi? Lezlie zâmbi şi îndepărtă cu blândeţe o buclă lipită de fruntea micuţei paciente. — Bineînţeles. — Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură. — Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte şi să faci ceea ce-ţi vor spune infirmierele. De acord? Merri consimţi încet, cu pleoapele grele de somn. Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-şi reînnoiască scuzele, îl salută cu o mişcare a bărbiei şi se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuţii clinice, poate cu consecinţe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! îşi jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Îşi adresa încă reproşuri amare, când Charles Sanders ieşi din ascensorul pe care-l aştepta. În faţa expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru. — I s-a întâmplat ceva lui Merri? — Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situaţia sa familială! Domnul Bradinton este furios şi pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-şi amintească de asta. Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap. — Îmi pare rău, Lezlie. Ştiu că Andrew se înfurie uşor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o priveşte pe Merri. Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea? — Nu cred că l-am uimit prin competenţa mea, comentă cu tristeţe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuţa pare să aibă o problemă în legătură cu părinţii săi. — Vei înţelege imediat dacă îţi voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta. — Oare nu trebuia să te duci la un congres? — Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău? Lezlie dădu din cap şi-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului. Secretara plecase deja şi tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri. Oare ce putea fi mai tragic decât să-ţi pierzi amândoi părinţii? Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate! Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew şi o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului. Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe maşina de scris a Janei, apoi ieşi. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o linişte ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroşi vizitatori aşteptau, sau discutau cu voce joasă. Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton. După sprâncenele încruntate ale prietenului său şi gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbaţi se confruntau probabil cu o neînţelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversaţie. — Ascultă, Charles, ştiu că acţionezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă faţă unei situaţii dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică. — Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an. Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poţi trata singur. — Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-şi barba şi o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze. Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară. — După umila mea părere, folosiţi aici un stereotip oarecum depăşit, spuse aceasta zâmbind. Charles râse sonor şi psihologa luă loc între ei doi. — Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios. Ştiţi oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinţilor să-i? Andrew susţinu fără să clipească privirea directă: — Ce v-a spus, exact? — Nimic precis, dar când am comis greşeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu şi că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu ştiam totul. — A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew. — Nu... De ce? — Imediat după decesul fratelui şi al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproşează. Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Îşi trecu nervos degetele prin părul des, cenuşiu. — Presupun că veţi vrea să ştiţi totul despre ea. — Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie. Dar aş prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simţit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informaţii despre viaţa sa de familie înaintea dramei şi despre accidentul în sine. Andrew îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare; îşi aţinti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător. — În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveţi sugestii? Lezlie îşi dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant! — Nimic nu ne obligă să facem această discuţie chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veţi putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă. — Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu. Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situaţia dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver. Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranţă aici câtva timp. Îşi luă pardesiul şi o aşteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales. — Aţi putea merge la „Galleria”, propuse Charles. Doar cunoşti locul mai bine decât mine, Andrew. Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieşirea din bufet. Afară, blândeţea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu şi, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârşit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori şi frunzişul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câţiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilităţile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber. Totuşi, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă. Andrew îi întrerupse brutal şirul gândurilor. — Maşina mea este acolo. — Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcţia opusă. — Ne vom certa oare pentru a şti pe care s-o luăm? Lezlie nu-şi putu stăpâni un zâmbet. — Nu, o va lua fiecare pe a lui şi ne vom întâlni la „Galleria”. Nu este departe, la dreapta. — Ştiu, făcu Andrew cu o notă de enervare. Restaurantul era construit în terase deschise spre nişte grădiniţe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum. Pereţii de un verde închis, tăiaţi de arcade albe, ofereau locului o prospeţime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o faţă de masă imaculată, trona o vază cu verdeaţă, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul. Andrew îi atinse uşor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele. Se aşeză în faţa ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detaşau pe fondul marcat de flăcările jucăuşe ale buştenilor. Chelnerul apăru aproape imediat şi le aduse meniul. — Doriţi un aperitiv? propuse Andrew. Lezlie făcu un semn negativ şi tânărul bărbat îşi comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în faţă şi declară încet: — Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenţia de urgenţă, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-aţi luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire. — Vă accept scuzele dacă le primiţi în schimb pe ale mele. — De acord. Această înţelegere risipi imediat tensiunea care-i separa. — Ce voia oare să spună Charles menţionând că dumneavoastră cunoaşteţi extrem de bine „Galleria”? întrebă Lezlie cu scopul de a anima conversaţia care lâncezea. — În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect şi a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex şi l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit şase luni, Meredithei şi mie, pentru a-l convinge să-şi depună candidatura. La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet. — Dacă l-aţi fi văzut în ziua în care a primit răspunsul iniţiatorilor! Erau încântaţi de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos şi pe pereţii holului de la hotel. Bugetul era enorm. Aşa că Greg lucra cu arhitecţii investitorilor şi iată rezultatul final. Din nefericire, nu l-a văzut terminat... În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” şi arhitectura sa îndrăzneaţă. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de şantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante şi restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta. — Fratele dumneavoastră şi-a imaginat toate astea? Murmură privind în jurul său. — Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfăşurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în acelaşi timp pe ale mele. — Eraţi asociaţi? — Nu, deşi în tinereţe ne-am dorit întotdeauna asta. Eu conduc propria întreprindere de construcţii. Speram să realizez construcţiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Şi alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată. — Ce evenimente? îl încurajă Leslie. — Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa? — Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înţeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveaţi cu tatăl său. Andrew schiţă o mină ironică. — Relaţiile dintre Merri şi mine nu vă interesează oare deloc? — Ba da, fireşte. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinţilor. — Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeaşi fetiţă. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg şi cu Meredith. A închis o uşă între mine şi ea. — Ştiţi de ce? Andrew îşi ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâşietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă. — Da, ştiu, declară calm. Doriţi oare amănunte? Lezlie scutură din cap şi întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei şi a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viaţa. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetiţa dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Maşina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc şi să explodeze. Inconştientă la sosirea ajutoarelor, îşi recăpătase, din păcate, cunoştinţa la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinţii. Ca prin minune, ea nu suferise decât o uşoară comoţie şi o fractură la un picior. „Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-şi ziua fatală care îi răvăşise propria viaţă, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-şi întrerupe gândurile. — Ştiţi oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră şi soţia sa? Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită. — Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuţie. — După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident? — N-aş putea jura, dar cred că da. Chelnerul se apropie discret de masa lor. — Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie. — Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew. Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulţumi cu o salată de homar. Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării şi compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieşise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanţă că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinţii îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparenţele, rămas fără soţie, tatăl îşi pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci şi trei de ani, iar fratele său, douăzeci şi unu. De-abia îşi terminase studiile că primi înştiinţarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase şi fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învăţând să supravieţuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului naţional de eliberare şi zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere. Alesese chiar şi numele întreprinderii: „Bradinton Design and Construction”. Dar când se întoarse în sfârşit în Atlanta, totul se schimbase, fireşte. Greg se căsătorise şi îşi deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”. Erau asemenea circumstanţe, încât n-ar fi putut colabora cum îşi doriseră. Era de preferat să-şi ducă vieţile separat. Aşa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre fraţi reuşise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew. — În sfârşit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg şi cu mine nu mai eram la fel de apropiaţi ca înainte, rămăsesem fraţi. Nu i-am refuzat niciun serviciu şi nici el mie. Fără să intru în detalii, să ştiţi doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială. Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceaşca de cafea pe care o ţinea între degetele puternice, înainte de a relua: — Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât şi de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg şi Meredith. Îşi puse şerveţelul pe masă. — Mai aveţi nevoie şi de alte informaţii? Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversaţie care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă nelinişte. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi fraţi? Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui Merri cu unchiul său? — În acest caz, vorbiţi-mi despre doamna Garrett, reluă Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră şi la munca pe care o faceţi. După el, aţi fi putut obţine un post în cele mai mari spitale. De ce aţi ales Riverview? Lezlie ridică uşor din umeri, jenată. — Am avut discuţii în principalele instituţii şi le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituţiile importante. Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienţi. — Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră? — Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile. Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără ţintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri şi examinară restaurantele, mergând până în faţa holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului. — Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet Andrew. Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spaţiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roşu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în linişte de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor. — Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă... Impresionant, comentă Lezlie. — Aşa este... regret că Greg nu şi-a putut vedea opera terminată. Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferinţe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereţi, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanţi la vreun congres, ameţiţi mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel şi, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew îşi luă însoţitoarea de talie. Nişte senzaţii tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre faţa bronzată a tânărului bărbat şi când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulţime. Cu obrajii în flăcări, conştientă în mod aproape dureros de atingerea uşoară dar fermă a mâinii lui Andrew. Lezlie nu se putu stăpâni să-şi imagineze cât de posesive, de tandre şi de insistente în acelaşi timp, ar putea fi aceste degete. Îşi reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinaţiei, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgosteşte cu uşurinţă la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Şi acum, nu o mai interesa nicio relaţie intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă fiinţă, să rişte să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă. Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soţul său. Amintirile o copleşiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat. Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat. Meseria învăţată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie îşi întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viaţa profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuţi, îşi amintea încă greutăţile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obţine gradul de conferenţiar şi apoi doctoratul în psihologie. Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiţie de a deveni altceva decât soţia sa. Toate aceste mici probleme dispărură când îşi reaminti ziua morţii lui, amorţeala întregii fiinţe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbuşească total. Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopţilor, apoi în cabinetul unui psihanalist. Alături de el îşi revărsase vinovăţia şi teama de neînţeles, suferinţa sfâşietoare care fuseseră discutate şi analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-şi reia viaţa. Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu ştia nimic... Îi remarcă paloarea şi observă tremurul care-i agita mâinile. — Lezlie? Aceasta înălţă ochii încet, îi văzu faţa la câţiva centimetri de a sa şi-i simţi căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenţie. Lezlie îşi reveni şi se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească şi, cu greu, ea îl imită. — Ce-ai spune de o îngheţată? propuse brusc Andrew. Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de îngheţată situat lângă ieşire. Câteva minute mai târziu ţinea în mână un cornet acoperit în vârf cu îngheţată de ciocolată, vanilie şi cireşe. La rândul său, Andrew părea un băieţel, care îşi savura desertul cu evidentă plăcere. — Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata şi cu Greg la vânzătorul de îngheţată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulţime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfăţul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noştri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obişnuită. — Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată şi înseamnă să te supui la a o reface permanent. În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverşunată pentru a rupe obiceiul. — Dar dumneavoastră, nu aveaţi mici „obiceiuri”, cum le spuneţi? o tachină Andrew. — Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinţilor mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane... — Sunt încă în viaţă? — Tata a decedat acum aproximativ cinci ani. Mama locuieşte încă în Atlanta, dar călătoreşte foarte mult. Lezlie schiţă un zâmbet amuzat. — Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie şi că am grijă de sănătatea mea. — Să nu vă plângeţi de asta, remarcă Andrew. — Bineînţeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simţ. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales... — Mai ales? Lezlie ridică din umeri şi se întoarse. — Nu, nimic. Pur şi simplu, este foarte perspicace. Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise. Se plimbară fără grabă spre ieşire. Afară se înnoptase şi iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuştii şi tufişurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoţi pe Lezlie la maşina sa şi izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulţumi pentru o seară până la urmă încântătoare. Scoţând batista din buzunar, şterse îngheţata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei. — Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie. Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaştri, tânăra femeie îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut. Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era şi mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie ştia că o va săruta şi că nu-i va opune nicio rezistenţă.

                                          Partener de afaceri de Jane Ashton Capitolul 1 Ploaia cădea fără încetare din cerul cenuşiu şi ştergătoarele Austinului gri al Carolinei făceau eforturi ineficiente, de a curăţa parbrizul. De când plecase din Worcester, de ore bune, călătorise numai prin ploaie şi nu se vedea niciun semn că potopul se va linişti. Trebuia să fi ajuns la ferma Lindsay în urmă cu o oră, dar iată că mergea încă pe drumul noroios care părea nesfârşit şi care, aparent, nu ducea nicăieri. La un moment dat, Caroline realiză că o luase greşit după ce părăsise Matjiesfontein şi, certându‑se în sinea ei pentru prostie, întoarse maşina pe un drum îngust şi o luă înapoi. Cerul se întuneca rapid şi Caroline îşi dădu seama că singurul lucru de bun‑simţ pe care‑l mai putea face era să caute adăpost la ferma din apropiere, de unde îi putea telefona lui Dennis, să‑i spună în ce situaţie neplăcută se afla. Se strâmbă comic imaginându‑şi neplăcerea cu care bărbatul va primi această veste, care‑i demonstra incapacitatea Carolinei de a urma nişte indicaţii simple, dar trebuia să înfrunte această situaţie. Dennis Lindsay, logodnicul ei, era cunoscut pentru punctualitatea sa şi pentru că făcea mereu ceea ce trebuia, atunci când trebuia. Unii îl luau drept model, în timp ce alţii îl considerau plictisitor, dar Caroline îl găsise întotdeauna demn de încredere şi descoperise în el un prieten de nădejde. Aceste două calităţi îi lipsiseră întotdeauna tatălui ei, şi poate de aceea ajunsese să‑l admire atât de mult pe Dennis. Se întâlniseră din întâmplare, în urmă cu doi ani, devenind cu timpul prietenul ei cel mai bun, curtând‑o într‑o manieră demodată victoriană, deloc potrivită cu timpurile moderne şi tulburi în care trăiau. Acum două săptămâni, cu o zi înaintea plecării la ferma părinţilor lui, bărbatul o invitase la cină şi o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase. Cu ocazia venirii Carolinei la fermă, în acest weekend, avea să‑şi informeze părinţii despre decizia luată şi să anunţe oficial logodna, oferind viitoare sale soţii un frumos inel cu diamant. Totul era pregătit pentru această seară, îşi repetă Caroline oftând, pe când conducea pe un drum îngust, dar în clipa următoare oftatul se transformă într‑un strigăt de surpriză, şi apăsă rapid frânele. În faţa ei, luminat de farurile maşinii, se afla un podeţ pe care trecuse înainte cu o jumătate de oră şi care acum abia se mai vedea din cauza râului umflat care‑l acoperise. Numai cineva inconştient s‑ar fi încumetat să‑l treacă, aşa că începu să meargă înapoi. Spatele maşinii păru să se ridice cu mare efort, iar roţile se învârtiră greoi, săpând adânc în noroi. Caroline se panică şi încercă din nou, dar maşina refuză să se mişte măcar un centimetru. Frustrată şi epuizată, tânăra îşi lăsă fruntea pe volan. Nimic nu mergea conform planului şi dacă ar fi ştiut că plânsul ar fi rezolvat ceva, ar fi izbucnit în lacrimi. Disperată să ajungă la destinaţie, mai încercă o dată să elibereze maşina din noroi, dar Austinul nu se mişcă, de parcă roţile i s‑ar fi lipit de pământul mocirlos. Exasperată, îşi încheie puloverul gros din lână şi‑şi vârî părul lung şi blond într‑o căciulă, apoi se aventură afară, în aerul rece şi umed. La lumina lanternei, văzu că roţile se afundaseră mult în noroi şi realiză că vor trece probabil ore bune până când cineva o va putea găsi, pe acest drum izolat. Obosită, fără să bage în seamă ploaia care îi uda hainele, stinse lanterna şi se sprijini de maşină, încercând să decidă ce avea de făcut. Atunci, văzu o lumină printre copaci, la câteva sute de metri depărtare, şi inima îi tresări cu speranţă. Poate că, până la urmă, va găsi pe cineva care s‑o ajute. Încuie portierele Austinului şi porni spre lumină. Ploaia şi vântul băteau cu putere în trupul ei subţire. Caroline tremură, oprindu‑se în loc o clipă. în faţa ei se afla o căsuţă la fereastra căreia se zărea o lumină îmbietoare. Putea găsi aici căldură şi confort, se putea adăposti de ploaie. Se apropie şi se uită curioasă pe fereastră. Prin geamul gros zări o cameră aproape goală. Înăuntru se aflau doar o canapea deteriorată şi un fotoliu, ambele aranjate neglijent în faţa unui şemineu din piatră în care ardea un foc de lemne. Pe dulapul învechit de lângă perete se afla o lampă cu parafină, dar nu se vedea nici urmă de om. Caroline rămase acolo, indecisă, cu hainele ude lipite de trup şi cu pantofii plini de noroi, îngheţată. Tânjea după focul care se afla dincolo de geam, dar ceva o reţinea în loc. Continuă să rămână lângă fereastră, apoi hotărî, prea târziu, să se întoarcă pe acelaşi drum. În clipa aceea, o mână brutală i se aşeză pe umăr, şi lanterna îi scăpă din degetele amorţite, fu lipită de zidul rece cu o forţă care‑i tăie respiraţia. Privi cu ochi speriaţi umbra imensă care se aplecase asupra ei. —   Cine eşti şi ce vrei? o întrebă o voce profundă şi gravă. De teamă, Caroline nu reuşi să facă altceva decât să privească silueta uriaşă a bărbatului care se apleca spre ea ameninţător, încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată niciun sunet de pe buzele îngheţate. Începu să tremure. —   Răspunde! ţipă bărbatul. Caroline încercă din nou să vorbească, dar vocea îi rămase stinsă. Bărbatul o prinse de părul de la ceafă cu o mână lipsită de blândeţe şi se îndreptă către casă. Nu se mai simţise în viaţa ei atât de înspăimântată ca atunci când intră în camera întrezărită pe fereastră. Tremura incontrolabil, dar nu îndrăznea să se apropie de foc. Apa se aduna la picioarele sale, iar bărbatul o trimise, cu un gest poruncitor, să se aşeze pe scaunul aflat în colţul camerei. El îşi scoase cu gesturi nervoase haina şi pălăria şi le agăţă în cuierul de lângă uşă, apoi îşi întoarse faţa către ea. Părul lui avea culoarea unei coame de leu şi cădea în şuviţe dezordonate pe fruntea bombată. Nu se mai răsese de o săptămână şi barba crescută îi dădea un aer crud şi ameninţător. Puloverul gros din lână îi accentua lărgimea umerilor puternici şi nişte blugi ponosiţi îi atârnau pe şoldurile înguste. Era un bărbat foarte viril şi, dacă n‑ar fi fost atât de speriată, Caroline l‑ar fi privit cu siguranţă admirativ. Pe perete se afla o puşcă, dar ceva îi spunea că bărbatul n‑avea nevoie de o astfel de armă, pentru că părea perfect capabil să se apere cu mâinile sale puternice, dacă situaţia ar fi cerut‑o. Stătea în faţa ei, cu picioarele depărtate şi cu degetele mari de la mâini înfipte în betelia blugilor. Ochii fetei se îndreptară către uşă, dar ştia că n‑avea sens să încerce să fugă. —   Crezi că mă poţi ajuta să‑mi scot maşina din noroi? întrebă ea cu timiditate. Aş vrea să mă pot întoarce pe drumul pe care am venit până la Matjiesfontein. — Asta nu te va ajuta, zise el, risipindu‑i speranţele. Mai e un pod de trecut până acolo, şi nici el nu este practicabil. —Vrei să spui că sunt blocată aici, între două poduri? întrebă ea, alarmată. — Cam aşa ceva. — Şi ce voi face? — Va trebui să stai aici, răspunse el nervos. — Dar nu pot face asta, protestă ea îndată, nedorindu‑şi să rămână în compania acestui bărbat mai mult decât era necesar. — N‑ai de ales. Ori rămâi aici, ori stai în maşină în următoarele două nopţi. — Ai telefon? întrebă ea, agăţându‑se de această speranţă ca înecatul de un pai. — Mă tem că nu, replică el nepăsător. Ar fi mai bine să te duci lângă foc, revin imediat. Caroline nu aşteptă să fie invitată de două ori şi se aşeză în genunchi în faţa flăcărilor, aşteptând căldura să‑i inunde trupul. Paşi grei se auziră pe podeaua de lemn şi bărbatul se apropie de ea cu o pătură în braţe. El întinse pătura ca un paravan între ei şi zise, poruncitor: —   Scoate‑ţi hainele! —   Nu‑nu pot, strigă ea, alarmată la gândul că bărbatul o va vedea goală. —  Pentru numele lui Dumnezeu, copilă, n‑ar fi prima dată când aş vedea un trup de femeie, zise el tăios. Caroline se ridică în picioare, iar el întoarse capul cu un zâmbet ironic. Cu obrajii înroşiţi de jenă, tânăra îşi scoase pantofii şi hainele ude, apoi bărbatul îi înfăşură pătura în jurul trupului. Şi‑ar fi dorit ca străinul să plece şi s‑o lase singură, dar acesta îi întinse cu gesturi încete hainele pe sârma care se afla în faţa focului. Cheile maşinii căzură din buzunarul pantalonilor ei şi, fără un cuvânt, bărbatul se aplecă, le luă de jos şi ieşi pe uşă, trăgând grăbit haina pe el. Înfăşurată în pătura groasă, Caroline se ghemui în fotoliu, lângă foc, şi încercă să analizeze cu calm situaţia în care se afla. Era musafira nedorită a unui bărbat care o speria, în timp ce, la ferma sa, Dennis îi aştepta zadarnic sosirea. Aşteptase cu înfrigurare acest weekend, din nenumărate motive. Sperase că Dennis şi părinţii lui o puteau ajuta cu problemele financiare pe care le avea, dar iată că acum se afla aici, prizonieră, prinsă între două râuri ieşite din matcă, care puteau să nu se retragă în următoarele zile, dacă ploaia nu se opri peste noapte. între timp, avea să se gândească fără încetare la Maxwell Hilton, bărbatul care o presa să‑şi plătească datoriile. Gândurile i se îndreptară fără voie la străinul a cărei prizonieră era. Cine era? Cu barba sa nerasă şi cu hainele ponosite, bărbatul semăna cu un vagabond, dar ceva din personalitatea lui sugera exact opusul. Era un bărbat obişnuit să i se asculte ordinele, ceea ce însemna că avea o oarecare autoritate. Dar ce făcea cineva ca el aici, în sălbăticie? Uimită şi intrigată, Caroline uită de temerile ei pentru o vreme şi, fără să‑şi dea seama, începu să picotească. Ritmul ploii care se lovea în ferestre şi sunetul lemnelor care trosneau în foc erau liniştitoare. Nu ştia cât dormise, dar se trezi tresărind când auzi aruncându‑se în foc un alt buştean. Ochii ei, încă grei de somn, se grăbiră să‑i întâlnească pe cei ai străinului, şi temerile îi umplură din nou inima. Cât de mult fusese plecat şi de când stătea aici, observând‑o? — Ţi‑am tractat maşina până în spatele casei, zise el lipsit de orice expresie. Apoi continuă, arătând către o mică valiză pusă pe podea, lângă fotoliu: — Mi‑am permis să‑ţi aduc valiza aici, şi‑ţi sugerez să te schimbi cât mai repede în haine uscate. Ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui. Ea îi mulţumi şi se ridică rapid din fotoliu pentru a se schimba. Când bărbatul se întoarse, tânăra îl întâmpină într‑o pereche de blugi noi şi un pulover călduros. Încercase să‑şi pieptene cu mâinile părul jilav şi să‑l prindă într‑o coadă la spate. — Ar fi mai bine să bei asta înainte să se răcească, spuse el, punând în faţa ei un bol cu supă şi câteva felii de pâine unse cu unt. — Mulţumesc, şopti ea. Şi mulţumesc şi pentru că mi‑ai adus maşina. El păru să nu‑i audă mulţumirile, şi se aşeză pe canapea, aprinzându‑şi pipa într‑un fel care sugera că abia dacă‑i remarca prezenţa. Carolinei nu‑i era deloc foame, dar supa era gustoasă şi săţioasă, iar pâinea foarte proaspătă. Abia când puse farfuria goală deoparte, mulţumindu‑i încă o dată străinului, realiză cât de foame îi fusese. Cu excepţia unui măr pe care‑l mâncase pe drum, nu mai avusese parte de o masă ca lumea din seara trecută, dar acum se simţea în sfârşit sătulă. De pe canapea, bărbatul o privea printr‑un nor de fum, cu ochii îngustaţi. Acest lucru o făcea să se simtă inconfortabil, aşa că, neavând altceva de spus, se gândi să întrebe: — Trăieşti singur aici? —   Da, confirmă el sec, fără alte detalii. Caroline realiză că străinul nu vrea să fie chestionat despre viaţa sa personală, aşa că se cufundă într‑o tăcere jenată. Până la urmă, tot el fu cel care reluă conversaţia: — Eşti în vacanţă? — Cam aşa ceva, replică ea vag, gândindu‑se cât de ciudat se terminase această zi. Era oaspetele nedorit al unui bărbat pe care nu‑l mai întâlnise niciodată şi care putea la fel de bine să fie un criminal în serie care se ascundea de autorităţi. Îl privi mai cu luare‑aminte. Chipul lui îi părea vag familiar. Nu era faţa unui criminal, dar niciodată nu poţi fi sigur. — Nu eşti foarte vorbăreaţă, nu‑i aşa? îi întrerupse el gândurile. — Nu ştiu ce să spun... răspunse tânăra, uimită. — Uite ce e, continuă el nervos, fie că‑ţi place sau nu, vom fi amândoi blocaţi aici până când drumurile vor fi curăţate, aşa că ar fi mai bine să ne petrecem timpul într‑o manieră cât mai convenabilă. Oricât de suspicioasă ar fi fost cu privire la intenţiile bărbatului, remarca lui era logică, aşa că aprobă încet din cap. — Presupun că ai dreptate. Bărbatul îşi scutură pipa, o umplu cu tutun proaspăt şi o reaprinse. Când aceasta începu să ardă în sfârşit, el reluă mulţumit: — Cum adică eşti într‑un fel de vacanţă? — De fapt, sunt între două slujbe, explică ea, încercând cu disperare să‑şi potolească tremurul nervos al vocii. Firma pentru care am lucrat la Cape Town s‑a închis şi acum caut alt loc de muncă, dar... — Presupun că nu există prea multe posturi libere, îi completă el fraza, cu o uimitoare înţelegere a situaţiei. —   Nu prea multe, da, admise ea cu regret. — Unde te duceai, la ora asta târzie? — Trebuia să‑mi petrec weekendul la părinţii logodnicului meu în districtul Sutherland, dar cred că am luat‑o pe un drum greşit, iar mersul prin ploaie m‑a întârziat mai mult decât mă aşteptam. Bărbatul avea nişte ochi ciudaţi, de un verde‑gălbui, care se îndreptară rapid către mâna ei stângă, înainte de a se opri asupra chipului tinerei. — Nu porţi niciun inel, comentă el. Fără să înţeleagă de ce, Caroline se trezi explicându‑i: — Aveam de gând să anunţăm oficial logodna în acest weekend. —   Şi acum eşti nevoită să stai aici, cu mine, concluzionă el şi, deşi nu putea fi sigură, i se păru că vede în ochii o sclipire ironică. Povesteşte‑mi despre părinţii tăi. Era un ordin, şi ea îl ascultă instinctiv. —   Mama a murit când eram mică. Tatăl meu s‑a recăsătorit, dar căsnicia n‑a durat, şi el a murit în urmă cu un an. —   Nu mai ai pe nimeni? —   Nu, cu excepţia lui Dennis, răspunse ea. —   Dennis este, bănuiesc, logodnicul. Caroline începuse să obosească din cauza acestui interogatoriu, dar răspunse totuşi:        —   Da, aşa este. Ochii lui îngustaţi şi gânditori o observară atent. Caroline îşi întoarse privirea. Acest om avea un efect magnetic asupra ei. La început, emoţiile ei fuseseră dominate de teamă, dar acum simţea ameninţarea pericolului. În ciuda înfăţişării sale, felul cum vorbea şi cum se mişca demonstra că este un om de calitate. Acest lucru o deruta şi nu i se părea deloc liniştitor, aşa că îşi reproşă din nou că nu ascultase mai atent indicaţiile lui Dennis. —   Câţi ani ai? Întrebarea o smulse din gândurile ei şi tânăra răspunse aproape automat: — Douăzeci! — Dumnezeule, eşti încă o copilă! zise el mirat, scoţând pipa din gură şi privind‑o de parcă nu ştia cum a ajuns la el în mână. — Nu sunt o copilă, protestă ea, indignată. Dar obrajii i se îmbujorară când ochii bărbatului se plimbară peste trupul ei delicat, dar cu forme feminine, cu o insistenţă care îi lăsă senzaţia alarmantă că este dezbrăcată din priviri. — Bine, atunci eşti o tânără care încearcă să devină femeie, acceptă el ironic. Asta te face să te simţi mai bine? Înţelegând că era probabil să schimbe subiectul, Caroline întrebă: Cât crezi că va mai dura ploaia? O zi‑două, cine ştie? răspunse el, ridicând din umeri cu indiferenţă şi strângând din nou pipa între dinţii albi. — Dar nu m‑aş putea duce în altă parte? — Dacă eşti pregătită să mergi cincisprezece kilometri pe jos, pe drumuri de ţară şi pe o vreme ca asta, ai putea, o informă el sec, fixând‑o nemilos cu ochii lui ca de pisică. Te temi de mine, constată el grav. —Nu mă poţi condamna! exclamă ea cu un aer de frondă, deşi era conştientă că nu‑şi putea ascunde temerile. El nu răspunse, dar o privi vreme îndelungată, apoi se ridică şi se îndreptă către peretele pe care se afla puşca. Inima ei bătu cu putere văzând că străinul ia arma şi o îndreaptă spre ea. Caroline făcu ochii mari când, o clipă mai târziu, bărbatul îi puse puşca în braţe. — Asta te face să te simţi mai bine? întrebă el cu o notă de sarcasm în vocea gravă. E încărcată, şi tot ce trebuie să faci este să apeşi pe trăgaci. Ea îşi plecă ochii spre arma din braţele ei, neştiind ce să facă, apoi clătină din cap şi i‑o întinse. — N‑aş şti cum s‑o folosesc. — Atunci, va trebui să ai încredere în mine, observă el calm, punând puşca la loc pe perete. Bărbatul nu se întoarse pe canapea, ci ieşi din cameră, şi Caroline rămase singură în faţa focului, cu senzaţia inexplicabilă că bărbatul luase cu el ceva din căldura încăperii. Tremură şi privi ceasul de pe cămin. Era ora zece! Stătuse trei ore într‑o casă străină cu un bărbat ciudat, şi, deşi era recunoscătoare că fusese primită într‑o cameră călduroasă, nu era sigură dacă să rămână peste noapte sub acelaşi acoperiş cu el. Gândurile i se îndreptară către Dennis. Şi‑ar fi dorit să existe o modalitate de a‑l contacta, dar ştia că era imposibil. Era prinsă într‑o capcană într‑o situaţie fără ieşire, şi trebuia să se descurce cum putea. — Vrei cafea? Nici nu‑l auzise când se întorsese. Îl privi şi văzu că bărbatul îi întindea o cană aburindă. Acceptă cafeaua cu o şoaptă de mulţumire şi nu se putu împiedica să observe că barba lui roşcată căpăta, la lumina focului o strălucire aproape ameninţătoare. — Cu ce te ocupi? continuă el şirul întrebărilor, punând un scaun în faţa focului şi întinzându‑şi picioarele pe el. — Sunt secretară, răspunse ea, cu o voce uşor neliniştită şi temătoare. — Eşti bună la ceea ce faci? — Angajatorii mei aşa spuneau, replică ea cu simplitate, încleştându‑şi degetele pe cană şi ducând‑o la gură. Cât timp băură cafeaua, el privi fără încetare flăcările, iar Caroline, de teamă, se abţinu să‑l întrebe ce dorea să afle despre el. Stătu tăcută în fotoliu, până când oboseala îi îngreună pleoapele şi‑i făcu ochii să se închidă. —   Eşti obosită, zise glasul lui plăcut, masculin. Urmează‑mă! adăugă el, ridicând de jos valiza ei. O conduse către un dormitor mobilat fără să aibă un stil anume, cu lucruri de strictă necesitate: un pat, o masă de toaletă cu oglindă şi un dulap de haine. Niciuna dintre piese nu se potrivea cu cealaltă şi toate erau foarte uzate. —   Dar asta e camera ta, protestă Caroline, simţindu‑se stânjenită. N‑aş putea... —   Taci şi fă ce ţi se spune! îi ordonă el, lăsând valiza lângă pat. Mă voi simţi foarte bine pe canapea. Şi apoi, camera are cheie, ceea ce te va scuti să‑ţi mai faci griji pentru această noapte petrecută sub acelaşi acoperiş cu mine. —   Eşti foarte amabil, murmură ea, întorcându‑se către lampa care se afla pe dulap. Nu vei avea nevoie de asta? —  Mă voi descurca la lumina focului, zise el abrupt. Baia e pe dreapta, adăugă el, oprindu‑se o clipă în uşă. După plecarea lui, Caroline răsuflă uşurată şi realiză pentru prima dată cât de încordată fusese toată seara. Traversă rapid camera, dar ezită o clipă înainte de a roti cheia în broască. Chiar era nevoie să se încuie? în fond, dacă ar fi vrut, bărbatul ar fi putut face până acum ce dorea cu ea. Se gândi o clipă, amintindu‑şi avertismentele lui Dennis că era prea încrezătoare, dar ceva îi spunea că acum n‑avea de ce să se teamă. Bărbatul îi dăduse patul lui, îi salvase maşina, îi adusese hainele... Aşadar nu încuia uşa. Prea obosită pentru a‑şi face toaleta de seară, se dezbrăcă, stinse lampa şi se vârî în pat. Dormi adânc, fără să ştie că gazda ei îşi petrecuse noaptea fumând din pipă şi privind focul din cămin. Casa nu era atât de primitivă pe cât îşi imaginase Caroline, lucru pe care‑l descoperi a doua zi dimineaţă, când intră în baie. Un boiler încălzea apa şi încăperea avea cabină de duş. După baie, tânăra se îmbrăcă şi făcu patul, apoi se apropie de fereastră şi privi dincolo de perdelele înflorate. Ploaia încetase peste noapte, dar cerul era cenuşiu şi visul ei de a pleca dis‑de‑dimineaţă se risipi. Ieşi din cameră şi începu să cerceteze în jur, curioasă. Gazda ei se afla în bucătărie, prăjind ouă cu bacon. Când tânăra intră, o privi în treacăt, de parcă ar fi fost obişnuit cu prezenţa ei. — Ia loc la masă! îi ceru el, fără să se deranjeze s‑o salute. Se vedea că nu era în cea mai bună dispoziţie. — Găseşti farfurii şi tot ce‑ţi trebuie în dulapul de la fereastră, adăugă el. Caroline îl ascultă, reacţionând instinctiv la comanda vocii lui. Puse masa şi, câteva minute mai târziu, împărţeau în tăcere micul dejun. Caroline îl urmări în timp ce mânca şi se întrebă ce gânduri întunecate zăceau după fruntea lui încruntată. Neras cum era, nu putea fi numit un bărbat atrăgător, mai ales că nasul său lat părea să fi fost spart cândva, iar gura lui senzuală avea o notă de cruzime. Neaşteptata lui privire, ciudată şi cercetătoare, îi întâlni ochii. Ceva ca un curent electric îi traversă trupul şi nu putu întoarce capul. Deodată, începu să fie conştientă de prezenţa lui masculină. Nu mai era străinul de care se temuse atât cu o zi înainte. Pentru prima dată în viaţa ei, simţi că sângele îi curgea mai repede prin vene. Când reuşi să‑şi ia ochii de la el, pentru a turna cafea în ceaşcă, pulsul îi crescuse, iar mâinile îi tremurau. — Crezi că prietenul tău, Dennis sau cum l‑o chema, e îngrijorat? întrebă el tărăgănat.       — Desigur că e, replică ea îndată. Şi va fi foarte furios că m‑am rătăcit. A fost numai vina mea. — Pentru că te‑ai rătăcit, sau pentru că a fost nevoit să amâne logodna? — Amândouă, cred, admise ea, nefericită. Nu‑i place să‑i fie date planurile peste cap, iar indicaţiile lui au fost foarte simple. Până şi un copil le‑ar fi putut urma fără probleme. — Atunci, nu crezi că te va căuta? — Nu prea ştiu ce va face, mărturisi ea. Pământul din jur e al tău? întrebă ea, schimbând subiectul. — Nu‑ţi place să vorbeşti despre logodnicul tău, nu‑i aşa? constată el, strângând farfuriile de pe masă. — Nu mă deranjează să vorbesc despre Dennis. Tu eşti cel care îmi evită mereu întrebările. — Nu sunt un tip interesant, zise el pe un ton ironic, şi nu vreau să plictisesc un copil ca tine cu povestea vieţii mele. Deci, avea o poveste? se întrebă Caroline cu interes. Sau era exact aşa cum părea, un fermier care se zbătea să supravieţuiască? Mâinile lui nu erau de muncitor, conchise ea. Erau puternice, abile, dar nu erau bătătorite, iar unghiile erau curate şi tăiate. —   Spală farfuriile, eu le voi şterge, zise el după o vreme. Caroline renunţă să‑şi mai pună întrebări, concentrată asupra a ceea ce făcea, dar nu‑i era deloc uşor să rămână indiferentă la efectul pe care apropierea bărbatului îl avea asupra ei.

Nunta de Nicholas Sparks PROLOG Este oare posibil ca omul să se schimbe cu adevărat? Sau caracterul şi obişnuinţa trasează în viaţa noastră nişte limite de nedepăşit? E mijlocul lunii octombrie 2003 şi îmi pun aceste întrebări în timp ce privesc un fluture de noapte ce zboară orbeşte în lumina de pe verandă. Stau afară, singur. Jane, soţia mea, doarme la etaj şi nu s-a trezit când m-am strecurat din pat. E târziu, miezul nopţii a venit şi a trecut, iar aerul e rece, ceea ce confirmă pronosticul unei ierni timpurii. Am pus pe mine un halat greu de bumbac şi, deşi mi-am închipuit că va fi suficient de gros pentru a-mi ţine de cald, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau când le-am băgat în buzunare. Deasupra mea, stelele sunt tuşe de argint trasate pe o pânză de cărbune. Văd constelaţia Orion şi Pleiadele, Ursa Mare şi Corona Borealis şi descopăr că nu privesc doar cerul, ci scrutez înapoi, în trecut. Aşa cum lumina stelelor traversează mii şi mii de ani, aştept şi eu să apară ceva, poate nişte cuvinte profetice, pe care un poet să le poată folosi pentru a face lumină în misterele vieţii. Dar nu se iveşte nimic. Aceasta nu mă surprinde. Nu m-am considerat niciodată un sentimental şi, dacă o întrebaţi pe soţia mea, sunt sigur că va fi de aceeaşi părere. Nu mă pierd cu firea urmărind un film sau o piesă, n-am fost niciodată un visător şi, dacă sunt interesat de vreo formă de mister, poate să fie doar cel al regulilor Fiscului, stabilite prin lege. Mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei de avocat specializat în dreptul civil în compania celor care se pregătesc de moarte şi presupun că oricine ar putea să spună că viaţa mea este destul de searbădă tocmai din această cauză. Dar, chiar dacă au dreptate, ce pot să fac? Nu mă scuz, n-am făcut-o niciodată şi, până la sfârşitul povestirii mele, sper că veţi privi aceasta ciudăţenie a caracterului meu cu un ochi indulgent. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Poate că nu sunt un sentimental, dar nu sunt complet insensibil şi există momente când sunt copleşit de un profund sentiment de uimire. Exista lucruri simple pe care eu le găsesc ciudat de emoţionante: bunăoară să te plimbi prin pădurile de sequoia din Sierra Nevada sau să priveşti cum se sparg de ţărm valurile oceanului la capul Hatteras, împrăştiind stropi săraţi în toate zările. Săptămâna trecută, mi s-a strâns inima când am văzut un băiat luându-l pe tatăl său de mână, în timp ce se plimbau pe trotuar. Mai sunt şi alte lucruri: uneori pot să pierd noţiunea timpului rămânând cu ochii aţintiţi spre cerul acoperit de norii fugăriţi de vânt şi când aud tunetul întotdeauna mă apropii de fereastră pentru a privi fulgerele. Când zigzagul strălucitor luminează cerul, mă trezesc adesea copleşit de un sentiment de tânjire inexplicabilă, deşi mi-e imposibil să vă spun ce mi se pare că-mi lipseşte în viaţă. Mă numesc Wilson Lewis şi aceasta este povestea unei nunţi. Este, de asemenea, şi povestea căsătoriei mele, dar, în ciuda celor treizeci de ani pe care Jane şi cu mine i-am petrecut împreună, presupun că trebuie să încep prin a admite că alţii ştiu mult mai multe despre căsnicie decât mine. Dacă mi-ar cere mie sfatul, nimeni n-ar afla nimic. Cât timp am fost căsătorit, am fost egoist, încăpăţânat şi tot atât de neştiutor ca un peştişor din acvariu. Şi mă doare să descopăr aceste lucruri despre mine. Totuşi, privind în urmă, cred că, dacă am făcut ceva aşa cum trebuie, a fost că mi-am iubit soţia în toţi aceşti ani petrecuţi împreună. Dacă vi se pare o ispravă ce nu merită menţionată, trebuie să ştiţi că a fost o vreme când eram convins că soţia mea nu are aceleaşi sentimente pentru mine. Desigur, toate căsniciile au suişuri şi coborâşuri şi eu cred că acest lucru e o consecinţă naturală a convieţuirii unor persoane care au ales să stea împreună atâta vreme. Între noi fie spus, eu şi soţia mea am trecut prin tragedia morţii părinţilor mei şi a unuia dintre ai ei, precum şi prin cea a bolii tatălui ei. Ne-am schimbat locuinţa de patru ori şi, cu toate că am avut succes în profesiunea mea, am făcut multe sacrificii pentru a mă bucura de situaţia actuală. Avem trei copii şi, deşi niciunul din noi n-ar da experienţa de a fi părinte pe toate bogăţiile lui Tutankhamon, nopţile fără somn şi frecventele drumuri la spital când erau mici ne-au lăsat pe amândoi epuizaţi şi deseori depăşiţi. Nu mai trebuie să spun că anii lor de adolescenţă au fost o experienţă pe care n-aş mai vrea să o retrăiesc. Toate aceste evenimente creează o stare de stres şi, când două persoane trăiesc împreuna, stresul este atât o binecuvântare, cât şi un blestem al căsătoriei. E o binecuvântare fiindcă reprezintă supapa de eliberare din tensiunile vieţii de zi cu zi şi un blestem fiindcă, de fapt, îţi verşi nervii pe cineva de care îţi pasă foarte mult. De ce vorbesc despre toate acestea? Pentru că vreau să subliniez că, în ciuda acestor evenimente, niciodată nu m-am îndoit de sentimentele mele faţă de soţia mea. Sigur, au fost zile când am evitat să ne uităm unul în ochii celuilalt la micul dejun, dar niciodată nu m-am îndoit de noi. N-ar fi cinstit să spun că nu m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi însurat cu altcineva, dar în toţi aceşti ani petrecuţi împreună, nici măcar o dată n-am regretat faptul că am ales-o pe ea şi că ea m-a ales pe mine. Am crezut că aveam o relaţie puternică, dar în final am realizat că greşeam. Am aflat asta acum mai mult de un an – mai exact, cu paisprezece luni în urmă – şi această conştientizare, mai mult decât orice altceva, a declanşat tot ce avea să urmeze. Vă întrebaţi ce s-a întâmplat atunci? Gândindu-se la vârsta mea, cineva ar putea să presupună că a fost un incident provocat de criza vârstei mijlocii. Poate o dorinţă bruscă de a-mi schimba viaţa sau, probabil, o slăbiciune pentru cineva. Dar n-a fost nimic din toate acestea. Nu, păcatul meu a fost mic în marea schema a faptelor, un incident care în alte circumstanţe ar fi putut să devină în timp subiectul unei anecdote pline de umor. Însă întâmplarea ne-a rănit pe amândoi şi de aici trebuie să-mi încep istorisirea. Era pe 23 august 2002 şi iată cum s-a întâmplat: m-am trezit, am luat micul dejun şi apoi mi-am petrecut ziua la birou, aşa cum făceam de obicei. Problemele de serviciu n-au jucat niciun rol în ceea ce a urmat. Sincer vorbind nu-mi amintesc să fi fost vorba de ceva deosebit. M-am întors acasă la ora obişnuită şi am fost plăcut surprins să o găsesc pe Jane în bucătărie, pregătind felul meu preferat de mâncare. Când s-a întors pentru a mă saluta, am avut impresia că-i surprind privirea îndreptându-se în jos, ca şi cum voia să vadă dacă ţin în mână şi altceva în afară de servieta mea, dar n-aveam nimic. O oră mai târziu am luat amândoi cina şi după aceea, când Jane a început să strângă farfuriile de pe masă, mi-am scos câteva documente din geantă, pe care voiam să le revăd. Săteam în biroul meu şi tocmai parcursesem prima pagina când am observat-o pe Jane stând în uşă. Îşi ştergea mâinile pe un şervet de bucătărie şi pe faţa ei se citea imaginea desăvârşită a dezamăgirii, pe care învăţasem să o recunosc de-a lungul anilor, chiar dacă n-o înţelegeam prea bine. — E ceva ce-ai vrea să-mi spui? m-a întrebat ea după o clipă. Am ezitat, conştient că întrebarea ei nu era atât de nevinovata cum părea. Am crezut că poate se referă la o nouă coafură, dar am privit-o atent şi părul ei nu părea aranjat altfel decât de obicei. De-a lungul anilor am încercat să remarc astfel de lucruri. Stăteam unul în faţa celuilalt, situaţia devenise stânjenitoare şi mi-am dat seama că trebuie să spun totuşi ceva. — Ce-ai mai făcut? am întrebat-o în sfârşit. Drept răspuns mi-a adresat o umbră de zâmbet ciudat, s-a întors şi a plecat. Acum ştiu ce aştepta, dar atunci am ridicat din umeri şi m-am întors la treburile mele, înregistrând faptul ca pe încă o dovadă a caracterului misterios al femeilor. Mai târziu, în aceeaşi seară, m-am strecurat în pat şi m-am relaxat, când am auzit-o pe Jane trăgând cu putere aer în piept. Era culcată pe partea ei, cu spatele la mine, şi când mi-am dat seama că umerii îi tremurau am descoperit că plângea. Nedumerit, am aşteptat să-mi spună ce a supărat-o atât de mult, dar în loc să vorbească, mi-a oferit încă un rând de suspine zgomotoase, ca şi cum încerca să respire printre lacrimi. Instinctiv m-au trecut fiori pe şira spinării şi am constatat că sunt din ce în ce mai îngrozit. Am încercat să nu mă sperii, am încercat să nu mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei sau cu copiii noştri, sau că doctorii i-au dat vreo veste teribilă chiar în legătură cu ea. Am încercat să nu mă gândesc că s-ar putea să fie o problemă pe care nu voi reuşi să o rezolv şi mi-am pus mâna pe spatele ei, în speranţa că în felul acesta o voi linişti. — Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. A trecut puţin timp până mi-a răspuns. I-am auzit suspinele, în timp ce trăgea de cuvertură pentru a-şi acoperi umerii. — La mulţi ani! a şoptit ea. Douăzeci şi nouă de ani, mi-am amintit eu prea târziu şi de-abia atunci am observat într-un colţ al camerei cadourile pe care le cumpărase pentru mine, împachetate cu grijă şi aşezate pe comodă.   Pur şi simplu, uitasem! Nu am nicio scuză şi nici n-aş încerca să inventez una. Care ar fi rezultatul? Mi-am cerut iertare, desigur, apoi am făcut-o din nou în dimineaţa următoare şi mai târziu seara, când a despachetat parfumul pe care îl alesesem cu grijă, cu ajutorul unei vânzătoare de la Belk’s. A zâmbit şi mi-a mulţumit, bătându-mă uşor cu palma pe genunchi. Stând lângă ea pe canapea mi-am dat seama că o iubeam la fel de mult ca în ziua în care ne-am căsătorit. Dar privind-o, remarcând – poate pentru prima dată – felul distrat în care se uita într-o parte şi înclinarea tristă de neconfundat a capului, am realizat brusc că nu eram prea sigur dacă şi ea mă mai iubea. CAPITOLUL UNU Ţi se frânge inima când te gândeşti că soţia ta s-ar putea să nu te mai iubească şi, în noaptea aceea, după ce Jane şi-a luat parfumul cu ea în dormitor, am rămas pe canapea ore întregi, întrebându-mă cum de am ajuns într-o asemenea situaţie. În primul rând, voiam să cred că Jane a reacţionat pur şi simplu emoţional şi că am dat o prea mare importanţă incidentului. Dar, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mai mult simţeam nu numai supărarea ei de soţie neglijată, ci şi urmele unei melancolii mai vechi – ca şi cum greşeala mea fusese ultima mişcare dintr-un lung, lung şir de paşi greşiţi. Oare pentru Jane căsătoria noastră se transformase într-o decepţie? Deşi nu voiam să cred asta, expresia ei o demonstra şi m-am trezit gândindu-mă ce se va întâmpla cu noi în viitor. Oare se întreba dacă e cazul să mai stea cu mine sau nu? Regreta că se căsătorise cu mine? Acestea, trebuie să adaug, erau întrebări pe care îmi era groază să le analizez – cu răspunsuri care mă speriau şi mai mult – pentru că până în acel moment considerasem că Jane era tot atât de fericită cu mine, cum eram şi eu alături de ea. Oare ce se întâmplase cu noi, ce ne schimbase într-atât sentimentele unuia faţă de celălalt? Presupun că trebuie să încep spunând că multe persoane ar considera viaţa noastră destul de banală. Ca mulţi alţi bărbaţi, am avut obligaţia să-mi întreţin familia, aşa că viaţa mea s-a concentrat în principal în jurul carierei. În ultimii treizeci de ani am lucrat la firma de avocatură Ambry, Saxon şi Tundle din New Bern, Carolina de Nord, şi venitul meu – deşi nu extraordinar – a fost suficient pentru a ne plasa în mod clar în elita clasei de mijloc. La sfârşit de săptămână îmi place să joc golf şi să fac grădinărie, prefer muzica clasică şi citesc ziarul în fiecare dimineaţă. Deşi Jane a predat cândva la o şcoală generală şi-a petrecut apoi tot timpul crescându-i pe cei trei copii ai noştri. Conducea atât casa, cât şi activităţile noastre sociale şi cea mai mare mândrie a ei sunt albumele de fotografii, pe care le-a adunat cu grijă, considerându-le istoria în imagini a vieţii noastre trăite împreună. Avem o casă cu gărduleţ alb şi grădină dotată cu stropitori automate; avem două maşini şi suntem membri ai Clubului Rotary şi ai Camerei de Comerţ. În timpul căsniciei, am făcut economii pentru când vom ieşi la pensie, am construit un leagăn din lemn în curtea din spate, care acum zace nefolosit, am participat la nenumărate şedinţe cu părinţii, am votat în mod regulat şi am luat parte la slujbele bisericii episcopale în fiecare duminică. La cincizeci şi şase de ani sunt cu trei ani mai în vârstă decât soţia mea. În ciuda sentimentelor mele pentru Jane, uneori cred că nu suntem o pereche potrivita pentru a petrece o viaţă întreagă împreună. Suntem deosebiţi în aproape toate privinţele şi, deşi firile opuse se atrag, am simţit întotdeauna că eu sunt cel care am făcut o alegere bună în ziua nunţii noastre. Orice s-ar spune, Jane este cum mi-am dorit eu întotdeauna să fie. În timp ce eu tind spre stoicism şi logică, Jane e cheltuitoare şi amabilă, e posesoarea unei empatii naturale care o face să fie îndrăgită de toţi. Râde cu uşurinţă şi are un cerc larg de prietene. De-a lungul anilor, am descoperit că cei mai mulţi dintre prietenii mei sunt de fapt soţii prietenelor soţiei mele, dar cred că acesta este un lucru obişnuit la cele mai multe dintre perechile căsătorite, care au atins vârsta noastră. Mai sunt şi norocos, pentru că Jane se pare că şi-a ales prietenele gândindu-se la mine şi apreciez că la un dineu a existat întotdeauna cineva cu care să pot sta de vorbă. Dacă ea n-ar fi intrat în viaţa mea, uneori mă gândesc că aş fi trăit ca un pustnic. Şi mai e ceva: sunt încântat de faptul că Jane îşi manifestă emoţiile cu o uşurinţă copilărească. Când e tristă plânge; când e veselă râde; şi nu se bucură de nimic mai mult decât de surpriza unui gest frumos. În aceste momente, în ea există un fel de inocenţă îngerească şi, deşi întotdeauna am crezut că o surpriză e prin definiţie ceva într-adevăr deosebit, pentru Jane amintirea unei surprize poate să provoace aceleaşi sentimente de emoţie, chiar şi peste mulţi ani. Uneori, când visează cu ochii deschişi, o întreb la ce se gândeşte şi ea începe deodată să-mi vorbească plină de încântare despre un amănunt pe care eu îl uitasem de mult. Această abilitate extraordinară, trebuie să spun, n-a încetat niciodată să mă minuneze. Deşi Jane a fost binecuvântată cu cea mai sensibila inimă din lume, în multe privinţe este mai puternică decât mine. Valorile şi credinţa ei, ca pentru cele mai multe femei din sud, se bazează pe Dumnezeu şi pe familie; ea vede lumea ca printr-o prismă, în alb şi negru, bine şi rău. Jane ia deciziile dificile bazându-se pe instinct – şi nu se înşală aproape niciodată – în timp ce eu mă trezesc cântărind fără încetare opţiunile şi adesea sfârşesc tot în nesiguranţă. Spre deosebire de mine, soţia mea e foarte sigură pe ea. Această indiferenţă faţă de percepţiile celorlalţi necesită o încredere în sine pe care eu n-aş putea să mă bizui şi, mai presus de orice, îmi stârneşte o mare invidie. Presupun că unele diferenţe dintre noi se datorează felului cum am fost crescuţi. În timp ce Jane a crescut într-un orăşel, alături de trei fraţi şi de părinţii care o adorau, eu am fost crescut într-o casă de la oraş, în Washington D.C, ca singurul copil al unor avocaţi guvernamentali, care erau rareori acasă înainte de ora şapte seara. Aşadar, am petrecut mai mult timp singur şi din această cauză şi acum cel mai bine mă simt în izolarea micului meu birou. Aşa cum am mai spus deja, avem trei copii şi, deşi îi iubesc foarte mult, ei sunt în cea mai mare parte creaţia soţiei mele. Ea i-a născut, ea i-a crescut şi ei se simt cel mai bine în prezenţa ei. Cu toate că uneori regret că nu mi-am petrecut cu ei atâta timp cât ar fi trebuit, mă simt bine la gândul că, în absenţa mea, Jane a făcut mult mai mult pentru ei. Fiecare dintre ei a ajuns bine, cu toate că eu am lipsit atât de mult din preajma lor. Acum sunt mari şi trăiesc fiecare la casa lui, iar noi ne considerăm norocoşi că numai unul s-a mutat din statul nostru. Cele doua fiice încă ne mai vizitează în mod regulat şi soţia mea are mare grijă să le pregătească felul lor preferat de mâncare, în caz că li s-ar face foame, deşi se pare că nu se întâmplă niciodată aşa. Când vin pe la noi, stau de vorbă cu Jane ore întregi. La douăzeci şi şapte de ani, Anna este cea mai mare. Cu părul negru şi ochii întunecaţi, aspectul exterior îi reflecta personalitatea taciturnă pe măsură ce creştea. Era o introvertită şi şi-a petrecut anii adolescenţei încuiată în camera ei, ascultând muzică tristă şi scriind într-un jurnal. Pentru mine era o străină şi puteau să treacă zile întregi fără să scoată un singur cuvânt în prezenţa mea. Niciodată n-am reuşit să înţeleg ce am putut să fac pentru a provoca o astfel de reacţie. Orice i-aş fi spus, îi smulgeam doar un oftat sau dădea din cap şi dacă o întrebam ce o supără, se uita fix la mine, ca şi cum întrebarea era ceva de neînţeles. Soţia mea părea că nu găseşte nimic neobişnuit în aceasta, considerând-o doar o fază tipică la tinerele fete, dar pe de altă parte, Anna stătea de vorbă cu ea. Uneori treceam prin faţa camerei ei şi le auzeam şuşotind, dar dacă îşi dădeau seama că mă aflu în faţa uşii, şoaptele încetau. Mai târziu, când o întrebam pe Jane despre ce au vorbit, ridica din umeri şi dădea din mână plină de mister, ca şi cum singurul lor scop era să mă ţină pe mine deoparte. Totuşi, fiind primul meu copil, Anna a fost întotdeauna preferata mea. Aceasta nu e o afirmaţie pe care s-o fi făcut în faţa cuiva, dar cred că ea ştia foarte bine acest lucru şi mai târziu am ajuns să cred că şi în anii ei de muţenie, m-a iubit mai mult decât mi-am dat seama. Încă îmi mai amintesc de vremurile când studiam vreo procură sau vreun testament în biroul meu şi ea se furişa înăuntru. Făcea încet ocolul camerei, privindu-mi cu atenţie rafturile bibliotecii şi atingând diverse lucruri, dar dacă îi spuneam ceva, se strecura afară, tot atât de tăcută cum intrase. Cu timpul, am învăţat să nu mai spun nimic, aşa că uneori zăbovea în biroul meu chiar şi o oră, privindu-mă cum mâzgăleam tot felul de idei pe carneţelele mele galbene. Dacă mă uitam spre ea, zâmbea complice, bucurându-se de acest joc al nostru. Nu înţeleg nici acum mai mult decât am înţeles atunci, dar aceste imagini s-au imprimat în memoria mea, aşa cum puţine au mai făcut-o. Acum, Anna lucrează pentru ziarul Raleigh News and Observer, dar cred că visează să devină romancieră. În colegiu s-a specializat în scrierea compunerilor şi povestirile pe care le inventa erau tot atât de sumbre ca şi personalitatea ei. Îmi amintesc că am citit una în care o fată devine prostituată pentru a-şi putea îngriji tatăl bolnav, un om care cândva o agresase. Când am lăsat din mână paginile acelea, m-am întrebat ce se presupune că aş putea să fac eu într-o asemenea situaţie. Acum este îndrăgostită nebuneşte. Anna, întotdeauna foarte atentă cu alegerile ei, a fost foarte selectivă în privinţa bărbaţilor şi, slavă Domnului, Keith întotdeauna mi s-a părut un tip care se poartă frumos cu ea. El intenţionează să ajungă ortoped şi demonstrează o încredere în sine debordantă, caracteristică doar celor care au avut de întâmpinat puţine obstacole în viaţă. Am aflat de la Jane că la prima întâlnire Keith a dus-o să înalţe zmee împreună pe plaja de lângă Fort Macon. Mai târziu, în aceeaşi săptămână, când Anna l-a adus acasă la noi, Keith a venit îmbrăcat cu o haină sport, proaspăt îmbăiat şi mirosind vag a colonie. Când ne-am strâns mâinile, mi-a susţinut privirea şi m-a impresionat spunând: „E o plăcere să vă cunosc, domnule Lewis”. Joseph, cel de al doilea copil al nostru, e cu un an mai mic decât Anna. El întotdeauna mi-a spus „papa”, deşi nimeni altul din familia noastră n-a folosit acest apelativ niciodată. Şi, iarăşi, avem puţine în comun. Este mai înalt şi mai subţire decât mine, poartă blugi la aproape toate evenimentele sociale şi, când ne vizitează de Ziua Recunoştinţei sau de Crăciun, mănâncă doar legume. În perioada creşterii, l-am considerat un copil tăcut, deşi reticenţa lui, ca şi a Annei, părea că se îndrepta în mod deosebit către mine. Ceilalţi îi remarcau adesea simţul umorului, deşi, ca să fiu sincer, eu rareori îl observam. De câte ori petreceam ceva timp împreună, aveam impresia că în permanenţă încerca să-şi formuleze o părere despre mine. Semănând cu Jane, demonstra încă de mic o empatie precoce. Îşi rodea unghiile de griji pentru ceilalţi, uluindu-ne de când avea cinci ani. Nu mai e nevoie să spun că atunci când i-am sugerat să se îndrepte spre domeniul afacerilor sau al economiei, mi-a ignorat sfatul şi a ales sociologia. Acum lucrează la un azil părăginit de femei din New York, deşi nu ne povesteşte nimic despre activitatea lui. Ştiu că se minunează de alegerile făcute de mine în viaţă, aşa cum mă minunez şi eu de ale lui, dar în ciuda diferenţelor dintre noi, cu Joseph am reuşit să am discuţiile pe care întotdeauna am dorit să le am cu copiii mei, de când erau mici. Este extrem de inteligent; a primit notele cele mai mari la testele de aptitudine şcolară şi e interesat de un spectru larg de domenii, începând cu istoria Orientului Mijlociu şi până la aplicaţiile teoretice ale fracţiilor geometrice. Apoi este şi cinstit – uneori dureros de cinstit – şi nu pot să nu menţionez ca aceste aspecte ale personalităţii lui mă pun în dezavantaj, când se ajunge la o discuţie în contradictoriu. Deşi uneori m-am simţit frustrat din cauza încăpăţânării lui, am fost şi extraordinar de mândru că este fiul meu. Leslie, mezina familiei, studiază biologia şi fiziologia la Wake Forest pentru a deveni medic veterinar. Spre deosebire de majoritatea studenţilor care vin acasă în vacanţele de vară, ea participă la cursuri suplimentare, intenţionând să termine facultatea mai devreme, şi îşi petrece după-amiezele muncind într-un loc numit Ferma Animalelor. Dintre toţi copiii noştri, ea este cea mai sociabilă şi are un râs asemănător cu al lui Jane. Ca şi Annei, îi plăcea să mă viziteze în biroul meu, dar ea era fericită doar când îi dădeam atenţie. Când era copil, obişnuia să stea pe genunchii mei şi să mă tragă de urechi; iar când a mai crescut, îi plăcea să intre la mine şi să facă tot felul de glume nostime. Rafturile mele sunt pline de cadouri pe care mi le aducea: bucăţi de gips acoperite cu litere de tipar scrise de ea, desene în creion, un colier făcut din macaroane. Ea a fost cel mai uşor de iubit, prima la rând pentru a primi îmbrăţişările sau sărutările bunicilor şi simţea o mare plăcere să se facă covrig pe canapea şi să se uite la filme romantice. N-am fost surprins când la terminarea liceului a fost aleasă regina balului, acum trei ani. Este şi generoasă. Toţi colegii de clasă erau invitaţi la petrecerile de ziua ei, de frică să nu rănească sentimentele cuiva, şi când avea nouă ani, a petrecut o întreagă după-amiază mergând pe plajă de la un prosop la altul, pentru că găsise un ceas aruncat de valuri şi voia să-l returneze păgubaşului. Dintre toţi copiii mei, ea mi-a provocat cele mai puţine griji şi, de câte ori vine în vizită, las deoparte tot ce am de făcut şi-mi petrec timpul cu ea. Energia ei e molipsitoare şi, când suntem împreună, mă minunez cum de a fost posibil să fiu binecuvântat cu un asemenea copil. Acum, că toţi au plecat de acasă, căminul nostru nu mai este acelaşi. Unde odată urla muzica, nu a rămas decât linişte. În timp ce cândva în cămara noastră erau rânduite opt feluri diferite de cereale dulci, acum acolo se află o singură marcă, ce promite fibre suplimentare. Mobilierul nu s-a schimbat în camerele copiilor noştri, dar pentru că afişele şi orarele au fost luate de pe pereţi – ca şi alte lucruri amintind de personalitatea lor – nu mai există nimic care să deosebească un dormitor de celalalt. Pustietatea pare să domine acum în casa noastră; dacă înainte era perfectă pentru o familie formată din cinci persoane, acum mă izbesc deseori de amintirea dureroasă a felului cum era odată. Îmi aduc aminte că am sperat că această schimbare este cauza felului în care se simte Jane. Dar, indiferent de motiv, nu pot să neg că ne-am îndepărtat unul de altul şi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr cât de mare a devenit prăpastia dintre noi. Am început ca un cuplu şi ne-am transformat în părinţi – ceva ce am considerat întotdeauna normal şi inevitabil – dar, după douăzeci şi nouă de ani, ne-am înstrăinat parcă prea tare. Se pare că doar obişnuinţa ne mai leagă. Vieţile noastre au puţine în comun; ne trezim la ore diferite, ne petrecem zilele în locuri diferite şi serile ne respectăm propriile obiceiuri. Ştiu foarte puţine despre preocupările ei zilnice şi admit că şi eu ţin secretă o parte din activitatea mea. Nu-mi amintesc ultima oară când eu şi Jane am purtat o discuţie serioasă. La două săptămâni după aniversarea de care uitasem, am avut totuşi o astfel de discuţie. — Wilson, mi s-a adresat ea, trebuie să stăm de vorbă. Am ridicat ochii. O sticlă de vin se afla pe masă între noi şi aproape terminaserăm de mâncat. — Da? — M-am gândit sa mă duc la New York, să stau puţin cu Joseph, a continuat ea. — Nu va veni el aici, în vacanţă? — Asta doar peste vreo două luni. Şi cum vara asta nu a venit acasă în vacanţă, cred că i-ar plăcea să-i fac o vizită. În sinea mea, m-am gândit că ne-ar prinde bine o plecare de câteva zile. Poate că asta a şi vrut să sugereze Jane şi, cu un zâmbet, am luat paharul cu vin în mână. — E o idee bună, m-am declarat eu de acord. N-am mai fost la New York de când s-a mutat el acolo. Jane a surâs înainte de a coborî ochii în farfurie. — Mai e ceva. — Da? — Ei bine, ştiu că eşti foarte ocupat la serviciu şi mai ştiu ce greu îţi e să laşi totul baltă… — Cred că pot să-mi eliberez programul câteva zile, am zis eu răsfoindu-mi deja în minte agenda de lucru. Va fi greu, dar pot s-o fac. Când vrei să plecăm? — Ei bine, asta e treaba… mai zise ea. — Care treabă? — Wilson, lasă-mă să termin. Trase adânc aer în piept, fără să încerce să-şi ascundă plictiseala din glas. Ce încerc eu să-ţi spun e că mi-ar plăcea să-l vizitez singură. Pentru moment n-am ştiut ce să spun. — Te-ai supărat, nu-i aşa? continuă ea. — Nu, am răspuns repede. E fiul nostru. Cum aş putea să mă supăr? Pentru a-mi sublinia calmul am luat cuţitul şi am tăiat o bucăţică de carne. Deci, când te-ai gândit să pleci? am întrebat-o eu. — Săptămâna viitoare. Joi. — Joi? — Am cumpărat deja biletul. Deşi nu-şi terminase mâncarea, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Mi-a evitat privirea, aşa că am bănuit că mai avea ceva de spus, dar nu era sigură cum să formuleze. O clipă mai târziu, mă aflam singur la masă. Dacă mă întorceam, puteam să-i văd faţa din profil, aşa cum stătea în picioare lângă chiuvetă. — Pare că va fi distractiv, am strigat eu sperând să sune firesc. Şi ştiu că Joseph se va bucura la rândul lui. Poate mergi şi la vreun spectacol cât timp stai acolo. — Poate, am auzit-o spunând. Cred că depinde de programul lui. Auzind apa de la robinet curgând, m-am ridicat să-mi duc farfuria la chiuvetă. Jane n-a spus nimic când m-am apropiat. — S-ar putea să petreci un weekend minunat, am mai adăugat eu. Ea îmi luă farfuria din mână şi începu s-o spele. — A, în legătură cu asta… — Da? — M-am gândit să rămân acolo mai mult de un weekend. După aceste cuvinte, mi-am simţit umerii încordându-mi-se. — Cât ai de gând să stai? am întrebat-o. Ea puse farfuria mea de-o parte. — Cam două săptămâni, mi-a răspuns.   Desigur, nu pe Jane o condamn pentru direcţia în care se pare că a apucat-o căsnicia noastră. Într-un fel, ştiu că eu port o mare parte din vină, deşi n-am reuşit să-mi dau prea bine seama de ce şi cum. Pentru început, trebuie să admit că n-am fost niciodată bărbatul care soţia mea ar fi dorit să fiu, încă de la începutul căsniciei noastre. Ştiu, bunăoară, că ea voia să fiu mai romantic, aşa cum fusese tatăl ei cu mama ei. Tatăl ei a fost genul de soţ care-şi ţinea soţia de mână în orele după-amiezii sau se oprea să-i culeagă ea un buchet de flori sălbatice, în drumul de la serviciu spre casă. Chiar din copilărie, Jane a fost fascinată de romantismul părinţilor ei. Apoi peste ani, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei Kate şi întrebându-se de ce oare mi-e atât de greu să fiu romantic. Nu înseamnă că n-am încercat, dar se pare că nu înţeleg ce trebuie să faci, pentru ca inima celuilalt să înceapă să bată mai repede. Nici îmbrăţişările, nici sărutările n-au fost ceva obişnuit în casa în care am crescut eu şi manifestările de afecţiune m-au făcut adesea să nu mă simt în largul meu, în special în prezenţa copiilor. Odată am discutat cu tatăl lui Jane despre asta şi el mi-a sugerat să-i scriu soţiei mele o scrisoare. — Spune-i de ce o iubeşti, m-a sfătuit el. Dă-i nişte motive concrete. Aceasta se întâmpla acum doisprezece ani. Îmi amintesc că am încercat să-i urmez sfatul, dar când am pus mâna pe hârtie, n-am fost în stare să găsesc cuvintele potrivite. În cele din urmă am pus pixul jos. Spre deosebire de tatăl ei, n-am putut niciodată să discut despre sentimente. Sunt statornic, da. Demn de încredere, categoric. Credincios, fără îndoială. Dar romantismul, mi-e ciudă să admit, îmi este tot atât de străin ca şi ideea de a naşte eu însumi. Uneori mă întreb câţi alţi bărbaţi sunt asemenea mie.   În timp ce Jane era la New York, i-am sunat la telefon şi a răspuns Joseph. — Salut, papa, mi-a spus el simplu. — Salut. Ce mai faci? — Bine, mi-a răspuns. După aceasta, adică după un lung şi apăsător moment de tăcere, m-a întrebat: Dar tu? Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul. — E cam linişte pe aici, însă eu sunt bine. Am făcut o pauză. Cum decurge vizita mamei tale? — Totul e în regulă. O ţin ocupată. — Cumpărături şi plimbări pe la muzee? — Câte puţin. Mai mult stăm de vorbă. E interesant. Am ezitat. Deşi m-am întrebat ce vrea să spună, se pare că Joseph nu simţea nevoia să-mi dea amănunte. — Apropo, am spus eu pe un ton cât mai firesc, e pe acolo? — De fapt, acum nu e. A dat o fugă la magazin să cumpere ceva de mâncare. Se întoarce în câteva minute, aşa că dacă vrei, sună mai târziu. — Nu, e în ordine. Spune-i doar că am sunat. Sunt acasă toată noaptea dacă vrea să-mi dea telefon. — Aşa am să fac, fu el de acord. Apoi, după o clipă: Alo, papa, am vrut să te întreb ceva. — Da? — Chiar ai uitat de aniversarea voastră? Am inspirat profund. — Da, am uitat. — Cum de s-a întâmplat aşa ceva? — Nu ştiu. Mi-am amintit că se apropie, dar, când a sosit ziua, pur şi simplu mi-a ieşit din minte. N-am nicio scuză. — Ai rănit-o foarte tare, a adăugat el. — Ştiu. La celalalt capăt al firului s-a lăsat o clipă de tăcere. — Ai înţeles de ce? m-a întrebat în sfârşit. Deşi nu i-am răspuns la întrebare, mă gândeam că, de fapt, am înţeles. Foarte simplu, Jane nu voia să ajungem ca acele cupluri de bătrâni pe care le vedeam uneori când luam masa în oraş, perechi care întotdeauna ne-au stârnit mila. În cazul acestor cupluri, trebuie să mă fac înţeles, de obicei protagoniştii sunt politicoşi unul cu celălalt. Soţul poate să-i tragă scaunul soţiei sau să-i ţină haina, soţia poate sugera să ia unul dintre felurile de mâncare preferate de el. Iar când soseşte chelnerul, pot face comanda unul pentru altul, cunoaşterea reciprocă a gusturilor fiind dobândită de-a lungul unei întregi vieţi de om – bunăoară fără sare pe ouă sau fără prea mult unt pe pâinea prăjită. Dar, odată ce comanda a fost făcută, nu mai schimba o vorbă între ei. Îşi sorb doar băuturile şi privesc pe fereastră, aşteptând în tăcere să sosească mâncarea. Atunci e posibil să mai vorbească puţin cu chelnerul – să ceară să le mai toarne cafea, de exemplu – dar apoi se retrag repede în propriul lor univers, de îndată ce acesta pleacă. Şi în timp ce mănâncă, stau ca nişte străini care împart întâmplător aceeaşi masă, ca şi cum ar crede că a se bucura de compania celuilalt cere mai mult efort decât merită. Poate e o exagerare din partea mea când percep în acest mod vieţile lor, dar uneori m-am întrebat ce le-a făcut pe aceste perechi să ajungă într-o astfel de situaţie. În timp ce Jane era la New York, am avut brusc revelaţia că s-ar putea ca şi noi să ne îndreptăm într-acolo.   Când am luat-o pe Jane de la aeroport, îmi amintesc că m-am simţit ciudat de emoţionat. Era un sentiment bizar şi am fost uşurat să văd un licăr de zâmbet, când a intrat pe poartă şi s-a îndreptat spre mine. Când s-a apropiat, i-am luat valiza. — Cum ai călătorit? am întrebat-o eu. — Bine. N-am idee de ce îi place aşa de mult lui Joseph să locuiască acolo. E atâta aglomeraţie şi zgomot tot timpul. N-am putut să mă obişnuiesc. — Atunci eşti fericită că eşti acasă? — Da, sunt. Dar şi obosită. — Sigur că eşti. Călătoriile sunt obositoare. Pentru o clipă niciunul din noi n-a mai scos un cuvânt. Mi-am schimbat valiza în cealaltă mână. — Ce face Joseph? am mai întrebat-o. — E bine. Cred că a luat puţin în greutate de la ultima lui vizită aici. — Ceva deosebit în legătură cu el, ce nu mi-ai spus la telefon? — Nu chiar. Munceşte prea mult, asta e tot. În tonul ei am sesizat o urmă de mâhnire pe care n-am înţeles-o deloc. Pe când încercam să mă dumiresc, am văzut o pereche de tineri îmbrăţişându-se de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile. — Mă bucur că eşti acasă, am spus eu. Ea s-a uitat la mine, mi-a susţinut privirea, apoi s-a întors spre bagaje. — Ştiu.