Cărți romantice și de dragoste pdf

Burlacul de Carly Phillips PROLOG Sunteţi sănătoasă, doamnă Chandler. Şi cardiograma şi tensiunea arterială sunt normale. Nu e decât un caz nefericit de indigestie. Un antiacid, puţină odihnă, şi ar trebui să vă simţiţi bine. Doctoriţa îşi agăţă stetoscopul de gât, notând încă ceva în tabel. Sentimentul de uşurare alunecă prin trupul Rainei Chandler la fel de puternic ca durerea care o cuprinsese mai devreme. Senzaţia aceea înfiorătoare din piept şi din braţ o luase pe nepregătite. Cu toate că îşi pierduse soţul în urma unui atac de cord la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Raina nu privise niciodată cu detaşare durerile apărute pe neaşteptate. Devenise o persoană conştiincioasă în privinţa sănătăţii sale, atentă la greutatea ei, şi începuse un program de exerciţii care consta în plimbări pe jos în pas vioi, rutină pe care o respectase până în ziua de astăzi. La primul puseu de durere, ea se repezise la telefon, apelându-l pe fiul ei cel mare. Nici măcar amintirile neplăcute, ale mirosurilor sterile şi antiseptice din spital, sau griul depresiv al pereţilor nu o împiedicară să se îngrijească de sănătatea sa. Avea o misiune de îndeplinit înainte de a părăsi această lume. Aruncă o privire către tânăra şi atractiva doctoriţă care o întâmpinase la Camera de urgenţe. Orice femeie cu o înfăţişare plăcută în ţinuta verde monotonă de spital avea potenţial. — Eşti nouă în oraş, nu-i aşa? Dar Raina ştia răspunsul înainte ca cealaltă să încuviinţeze. Cunoştea pe toată lumea din Yorkshire Falls, cu o populaţie de 1723 de persoane ce aveau să devină curând 1724, când soţia editorului ediţiei locale a Yorkshire Falls Gazette va naşte viitorul lor copil. Medicul său generalist fusese dr. Eric Fallon, un prieten apropiat de mulţi ani. Văduv ca şi ea, Eric sucombase recent în faţa dorinţei de a se bucura mai mult de viaţă şi a munci mai puţin. Fiind noul asociat al lui Eric, domnişoara dr. Leslie Gaines avea propriul răspuns în privinţa unui stres mai redus. Ea era nou-venită în oraş şi, din punctul de vedere al Rainei, acest lucru o făcea nu doar interesantă, dar şi o nouă potenţială soţie pentru podoabele ei de băieţi. — Eşti căsătorită? întrebă Raina. Sper că nu te va supăra întrebarea, dar am trei fii burlaci şi… Doctoriţa chicoti. — Sunt în oraş de numai câteva săptămâni, însă reputaţia fiilor dumneavoastră le-a luat-o mult înainte, doamnă Chandler. Pieptul Rainei se umflă de mândrie. Erau băieţi de treabă, fiii ei. Ei reprezentau marea sa bucurie, iar de curând sursa unei frustrări permanente. Chase, băiatul cel mare, Rick, poliţistul favorit al oraşului, şi Roman, corespondentul său extern şi fratele mai mic, cel care se afla acum la Londra, participând la un summit economic. — Prin urmare, doamnă Chandler… — Raina, o corectă ea, studiind-o pe amabila doctoriţă. Un râs plăcut, simţul umorului. Îndepărtă imediat posibilitatea ca tânăra să fie sufletul pereche pentru Roman ori pentru Rick. Conduita ei aşezată l-ar plictisi pe Roman, iar programul de medic ar intra în conflict cu cel al ofiţerului Rick. Dar ea putea fi femeia perfectă pentru băiatul cel mare, Chase. Din momentul în care preluase de la tatăl său, cu aproape douăzeci de ani în urmă, funcţia de editor al Yorkshire Falls Gazette, el devenise mult prea sobru, mult prea şef şi peste măsură de protector. Slavă Cerului că moştenise frumuseţea tatălui său, un chip cizelat care producea o primă impresie înainte ca el să deschidă gura, preluând controlul. Femeile cumsecade adoră bărbaţii protectori, iar marea parte a celor nemăritate din oraş s-ar căsători cu Chase cât ai clipi. Era chipeş, ca şi Rick şi Roman. Scopul ei era de a-şi căsători cei trei fii, şi aşa va face. Dar mai întâi, vor trebui să-şi dorească din partea unei femei ceva mai mult decât sex. Nu că ar fi ceva rău în privinţa sexului; în realitate, putea fi mai mult decât plăcut, reflectă ea, aducându-şi aminte. Dar problema ei era de fapt mintea închistată a fiilor ei. Ei erau bărbaţi. Şi fiindcă ea fusese cea care îi crescuse, ştia exact cum gândeau. Rareori îşi doreau o femeie pentru mai mult de o noapte. Norocoasa avusese parte de o lună, nici mai mult, nici mai puţin. Găsirea unei femei hotărâte, asta era soluţia. Cu înfăţişarea lor atrăgătoare, specifică neamului Chandler, femeile le cădeau la picioare. Însă bărbaţii, inclusiv fiii săi, îşi doresc ce nu pot avea, iar băieţii ei aveau prea mult, cu prea mare uşurinţă. Ispita lucrului interzis şi plăcerea de a vâna dispăruseră. De ce s-ar gândi un bărbat la până când moartea ne va despărţi, când femeia e dispusă să cedeze fără niciun angajament? Nu că Raina nu ar fi înţeles generaţia actuală. O înţelegea. Dar adora în acelaşi timp legăturile vieţii de familie – şi era suficient de deşteaptă încât să-şi dorească pachetul complet. Însă în lumea de azi, femeia trebuie să-i ofere bărbatului o provocare. Emoţie. Şi chiar şi atunci, Raina simţea că fiii ei ar da înapoi. Bărbaţii Chandler aveau nevoie de o femeie specială ca să le trezească interesul şi să-l menţină. Raina oftă. Ce ironie ca ea, o femeie care avusese drept ideal propria căsnicie şi copiii săi, să crească trei fii care considerau sacru cuvântul burlac. Cu atitudinea lor, ea nu va avea parte de nepoţii pe care şi-i dorea. Iar ei nu vor avea niciodată parte de fericirea pe care o meritau. — Câteva recomandări, Raina. Doctoriţa închise repede graficul şi ridică privirea. Îţi sugerez să ai mereu în casă o sticluţă cu comprimate antiacide, în caz de urgenţă. O ceaşcă cu ceai se dovedeşte adesea cel mai bun remediu. — Fără livrări de pizza la ore târzii din noapte, în concluzie? Întâlni căutătura amuzată a tinerei doamne. — Mă tem că nu. Va trebui să-ţi găseşti altă distracţie. Raina strânse din buze. Lucrurile pe care avea să le îndure în viitor. Pentru fiii săi. Vorbind de ei, Chase şi Rick aveau să revină dintr-o clipă în alta, iar doctoriţa nu îi răspunsese încă ia cea mai presantă întrebare. Raina îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul trupului zvelt al doctoriţei. — Nu vreau să insist, însă… Dr. Graines rânji, evident încă amuzată. — Sunt căsătorită. Şi chiar dacă nu aş fi fost, sunt convinsă că fiii dumneavoastră ar aprecia foarte mult dacă şi-ar găsi singuri partenerele potrivite. Raina îşi temperă dezamăgirea, fluturând mâna în semn de răspuns. — Ca şi cum fiii mei îşi vor găsi vreodată femeile care li se potrivesc. Sau ar fi bine să spun soţiile. Nicio urgenţă de viaţă şi de moarte nu i-ar putea sili să-şi aleagă o femeie şi să se aşeze la casa lor… Vocea Rainei deveni tărăgănată în timp ce sensul propriilor vorbe păru să prindă contur. Urgenţă de viaţă şi de moarte. Singurul lucru care i-ar convinge pe fiii săi să se însoare. Propria ei urgenţă de viaţă şi de moarte. În vreme ce planul ei începea să prindă formă, conştiinţa Rainei o imploră să renunţe la idee. Era o cruzime să-i facă pe fiii ei să creadă că e bolnavă. Pe de altă parte, era spre binele lor. Ei nu erau în stare să-i refuze nimic, nu în momentul în care ea avea cu adevărat nevoie de ei, iar ea, mizând pe firea lor bună, îi va conduce în cele din urmă spre acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu că ei ar şti sau ar aprecia asta. Îşi muşcă buza. Era un risc. Dar fără nepoţi, singurătatea se întrevedea dezolantă în viitorul său, aşa cum, fără o soţie sau o familie, se întrevedea şi pentru copiii ei. Voia ca ei să aibă ceva mai mult decât case şi vieţi goale – genul acela de viaţă pe care îl avusese ea după moartea soţului său. — Doamnă doctor, diagnosticul meu… e confidenţial? Tânăra femeie îi aruncă o privire piezişă. Fără îndoială că era obişnuită cu această întrebare în cazurile cele mai grele. Raina îşi verifică ceasul. Băieţii ei trebuiau să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Noul ei plan, ca şi viitorul familiei sale depindeau de răspunsul femeii, aşa că Raina aşteptă, bătând nerăbdătoare din picior. — Da, este confidenţial. Dr. Gaines dădu răspunsul râzând cât se poate de natural. Raina se mai relaxa puţin. Îşi strânse mai bine pe corp halatul de spital din bumbac. — Bine. Sunt convinsă că nu vei dori să fii obligată să eviţi întrebările fiilor mei, aşa că îţi mulţumesc pentru tot. Întinse mâna şi i-o strânse politicos, în timp ce în realitate îşi dorea să o împingă pe femeie dincolo de draperie înainte de sosirea cavaleriei, împreună cu întrebările sale punctuale. — A fost o plăcere şi o experienţă să vă cunosc. Dr. Fallon va reveni mâine la cabinet. Dacă până atunci vă mai deranjează ceva, nu ezitaţi să sunaţi. — Oh, nu voi ezita, spuse Raina. — Deci care-i povestea? Rick, fiul mijlociu, cel pe care nu era nimeni în stare să-l ignore, se strecură dincolo de draperie, iar Chase îl urmă îndeaproape. Firea nesăbuită a lui Rick era replica personalităţii mamei lui. Părul lui castaniu-închis şi ochii de culoarea alunei semănau cu ale Rainei înainte ca ea să-şi schimbe culoarea cu un blond în nuanţa mierii pentru a ascunde cărunţeala. Roman şi Chase, pe de altă parte, se înscriau într-un alt registru, cu părul de un negru intens şi ochi de un albastru strălucitor. Atât fiul cel mare, cât şi cel mic erau întruchiparea perfectă a tatălui lor. Staturile lor impozante şi nuanţa închisă a părului lor îi aduceau întotdeauna aminte de John. Numai personalitatea le aparţinea în exclusivitate. Chase se postă în faţa agitatului său frate, înfruntând-o pe doctoriţă: — Ce se întâmplă? — Cred că starea de sănătate a mamei dumneavoastră e un subiect pe care ar dori să vi-l explice ea însăşi, spuse doctoriţa, strecurându-se apoi dincolo de îngrozitoarea draperie multicoloră. Ignorând zvâcnetul de vinovăţie în favoarea a ceva mult mai bun, asigurându-se că ei îi vor mulţumi în cele din urmă, Raina clipi pentru a-şi stăpâni lacrimile, ducând o palmă tremurătoare deasupra inimii. Apoi le explică fiilor ei starea delicată a sănătăţii sale şi dorinţa pe care o avea de atâta amar de vreme.    

O nevasta incomoda de Linda Miller Prolog Providence, Washington Territory 21 mai 1889   Rebecca McKinnon căzu înapoi pe perna de satin, în timp ce durerea devenea tot mai intensă. Cu degetele care păreau să nu ţină seama de comenzile din mintea ei luă scrisoarea de pe măsuţa aflată lângă pat şi o citi poate pentru a suta oară de când o primise, cu o zi în urmă. O cuprinse chinul, împreună cu o uimire ameţitoare, plină de speranţă. Ezra! În sfârşit, Ezra o găsise. Şi asta însemna că probabil şi Rachel o va găsi. Lacrimi de frustrare şi de durere îi ardeau ochii. Îi va spune lui Rachel ceea ce el ştia? Va aranja oare el o confruntare între mamă şi fiică? Rebecca se înfioră. Capul începu să-i zvâcnească şi aruncă într-o parte cuvertura de catifea roşie care o acoperea, luptându-se să coboare din pat. Străbătu încăperea, tremurând pe picioarele subţiri; trupul ei, odată voluptuos, era acum istovit şi scheletic sub cămaşa de noapte din mătase bej. Pe tăblia scrinului, băutura aştepta – alinare de culoarea ambrei – închisă într-o sticlă de cristal. Un fior de gheaţă străbătu sufletul Rebeccăi când destupă sticla şi îşi turnă o generoasă cantitate într-un pahar, apoi puse dopul şi aşeză sticla la locul ei. Încăperea, deja mohorâtă, se întuneca şi mai mult; furtuna care bătea dinspre mare ajunsese aproape de oraşul Providence. Vântul aspru, care-şi anunţa sosirea, se auzea deja ţiuind în jurul stabilimentului Rebeccăi şi se strecura spre podeaua de lemn, învăluindu-i picioarele goale. Ea ridică paharul, într-un toast batjocoritor: „În cinstea lui Ezra. Pentru marinarul vorbăreţ care-i înşelase încrederea într-un saloon din Seattle. Pentru propria ei tinereţe pierdută.” Privi ţintă imaginea umbrită din oglinda înnegrită de fum, zgâriată, de deasupra bufetului, şi scoase un suspin. Părul ei lung, de abanos, era presărat cu fire argintii, iar expresia arzătoare părăsise de mult ochii ei mari de ametist, lăsându-i opaci, goi. Obrajii ei erau supţi şi lipsiţi de orice culoare, buzele ei, altădată cărnoase şi roşii, se subţiaseră de-a lungul anilor de singurătate şi regret. Unde era acum cealaltă Rebecca? Unde era femeia spirituală, plină de viaţă, care îi întorsese zâmbetul din atâtea oglinzi cu mult mai frumoase? — Moartă, zise Rebecca cu voce tare, răspunzându-şi. Dădu repede pe gât băutura, cu o mişcare smucită. — Moartă, moartă, moartă! Muşchii spatelui se relaxară cu o forţă convulsivă, de îndată ce coniacul îşi făcu efectul. Un sughiţ de plâns i se ridică în gât şi rămase acolo, mai dureros decât boala vicioasă care îi măcina măruntaiele, care îi sfâşia muşchii. Uşa dormitorului se deschise cu grijă. Oare când o să se ocupe această imposibilă Mamie să ungă balamalele? se întrebă ea. — Becky? se auzi o voce masculină, blândă. Ce naiba faci? Rebecca se întoarse, înclinându-şi capul spre bărbatul care intră în cameră. O Uşoară alinare o străbătu ca o briză de vară. Griffin. Tânărul bărbat îi apucă braţul cu fermitate, aproape autoritar, conducând-o înapoi în pat, unde o instală sub cuverturi, cu mişcările rapide, nerăbdătoare ale unui tată nemulţumit. Părul său negru reflecta atâta lumină, câtă permitea cerul cenuşiu de afară, în timp ce trăsăturile puternice, aristocratice ale chipului trădau o afectuoasă reţinere. Ochii, la fel ca părul, îi erau negri şi pentru moment evitară să-i privească, în timp ce îşi reprima mila pe care Rebecca o suspecta că există. Admira graţia suplă a trupului său şi îşi dori cu fervoare să fie din nou tânără şi sănătoasă. Cu pielea străbătută de vene proeminente, ea se întinse şi îi atinse mătasea netedă, cenuşie, a vestei. —Unde îţi este haina, doctore Fletcher? Un zâmbet înflori în colţul buzelor ferme, nerăbdătoare. — Jos, în spatele barului. Sper că valoroşii tăi angajaţi îşi vor ţine degetele departe de portofelul meu. Rebecca se instală mai bine, calmată pe moment de coniac şi de prezenţa taciturnului ei prieten intolerant. — Oricine îndrăzneşte să te fure, va fi biciuit. În afară de asta, e un personal cinstit, Griffin Fletcher. Griffin râse uşor încălzind atmosfera camerei reci, care mirosea a lavandă. —Bunii cetăţeni ai oraşului Providence s-ar putea să găsească acest lucru discutabil, Becky. Se aşeză pe marginea patului şi îşi împreună mâinile îndemânatice, puternice, în jurul genunchiului. — Ei bine, de ce m-ai chemat? Durerea este mai puternică? Rebecca îşi fixă ochii stinşi pe stucatura din tavanul camerei sale şi vorbi cu precauţie: — Ai spus că-mi eşti dator, Griff, după ce te-am ajutat iarna trecută, la Tent Town. Vorbeai serios? — Da. Rebecca respiră adânc şi îndrăzni să întâlnească ochii doctorului. — În legătură cu fiica mea, Griffin. Este vorba de Rachel. Pe faţa lui Griffin nu apăru nici o reacţie. — Ce anume în legătură cu ea? Lacrimi luciră acum pe genele Rebeccăi, iar ea nu făcu nici un efort să le ascundă. Era prea târziu pentru asta. — Ezra o aduce aici, la Providence, reuşi ea să spună, bâjbâind încă o dată după scrisoarea mototolită de pe noptieră. Doctorul Fletcher luă epistola, o despături şi străbătu rapid mesajul. Totuşi, nu era nici o schimbare în expresia sa, nimic care să indice dacă era sau nu un aliat. — Conform celor de aici, ei ar urma să sosească în această seară, spuse el. Rebecca aprobă. Când vorbi din nou, cuvintele ei erau atinse de isterie şi era greu să le facă să sune într-o ordine firească: — Griff, ea va trăi la Tent Town, acolo este Jonas, Doamne sfinte, este Jonas… Griffin oftă, dar nici o emoţie nu licări în ochii săi mari. Rebecca ştia că el înţelegea ameninţarea pe care o reprezenta Jonas Wilkes, ştia că el îl ura cu patimă pe acel om. Dacă era cineva care să aibă un motiv, atunci el era acela. — Calmează-te! îi comandă el aspru. Rebecca se forţă să rămână calmă, deşi dorea, chiar avea nevoie, să coboare din pat şi să facă orice pentru a-l împiedica pe Ezra să o aducă pe Rachel la Providence. — Rachel este o fetiţă drăguţă, Griffin, spuse ea în cele din urmă, alegându-şi cu grijă cuvintele, astfel încât să nu-i scape de sub control şi să se reverse într-un fluviu de ruşine şi de panică. — Ştiu că este. Era un copil frumos. Şi dacă pune Jonas ochii pe ea… Un muşchi se zbătu pe maxilarul lui Griffin, apoi se relaxă din nou. — Ţi-e teamă să nu o adauge la colecţia sa? Rebecca nu putu decât să aprobe, apoi se lăsă o tăcere tensionată, ameninţătoare. În sfârşit, ea continuă: — S-a întâmplat cu mai multe fete, nu-i aşa, Griff? El se ridică în picioare şi stătu cu spatele la Rebecca, cu mâinile în şolduri. Ceva violent şi primitiv părea să-l cuprindă; Rebecca putea simţi lupta lui interioară, deşi aceasta se dădea în cele mai ascunse colţuri ale minţii şi inimii lui. Ea netezi cuvertura de catifea. — Îmi pare rău. Umerii lui Griffin erau încordaţi sub cămaşa albă de in. Îşi lăsă capul în piept şi Rebecca îi auzi respiraţia adâncă. În cele din urmă se întoarse cu faţa spre ea. — Ce anume vrei să fac? întrebă el, cu o voce care era puţin mai mult decât o şoaptă. Rebecca se crispa şi trecu o veşnicie până când fu în stare să vorbească din nou: — Căsătoreşţe-te cu ea, Griffin. Vrei să te căsătoreşti cu ea? Cererea îl izbi cu o vizibilă şi nedisimulată putere. — Cum? Un val de disperare o cuprinse pe Rebecca, făcând-o să continue: — Am să-ţi plătesc! Am economisit o mie de dolari, Griffin, şi mai sunt şi acţiunile la afacerea mea… Un râs lipsit de veselie îi ieşi din gât şi el îşi întinse braţele în faţă, într-un soi de revoltă. — Îmi ceri să mă însor cu o femeie pe care n-am văzut-o niciodată? Şi în schimb să primesc o mie de dolari şi un bordel? Rebecca sări din pat pentru a-l înfrunta. Durerea şi slăbiciunea fuseseră ignorate, alungate de valul de mânie care o cuprinsese. — Griffin Fletcher, ascultă-mă, ticălos arogant! Se poate ca eu să fiu o târfă – la naiba, chiar sunt o târfă -, dar fiica mea, fiica mea este o doamnă! Mă auzi! O doamnă! Un respect rece luci în ochii întunecaţi şi faţa lui Griffin se mai îmblânzi puţin. — Sunt sigur că Rachel este tot ceea ce îşi poate dori un bărbat, spuse el neutru. Dar eu nu am intenţia să mă însor cu nimeni. Nici cu fiica ta, nici cu altcineva. Cuvintele lui exprimau o hotărâre neclintită, iar Rebecca oftă şi îşi lăsă capul în jos. — Bine, spuse ea. Bine. Griffin o apucă din nou de umerii ei slabi şi o conduse înapoi în pat. Ea nu protestă când el scoase o seringă din geanta neagră, scorojită, pe care o umplu cu morfină şi verifică bulele de aer. — Nu vreau ca fetiţa mea să afle că am un bordel, şopti ea răguşit. — Ştiu, răspunse Griffin, în timp ce-i administra injecţia şi îi scotea uşor acul din braţ. Durerea pulsă în interiorul ei într-un ritm accelerat, sălbatic. Era întotdeauna astfel după injecţie, durerea groaznică creştea brusc şi devenea mult mai insuportabilă, ca şi cum ar fi ştiut că în scurt timp urma să se supună. — Doamne! şopti ea. Oh, Doamne, Griffin, ce să mă fac? — Pentru moment să te linişteşti, îi sugeră Griffin. El ridică globul pictat de pe lampa cu cherosen, aşezată pe noptiera Rebeccăi, şi aprinse fitilul cu un băţ de chibrit. Lumina veselă, tremurată, nestingherită de globul decorativ, alunga puţin întunecimea din cameră. Era mai dificil, mult mai dificil să stea trează. Dar durerea venea în valuri precum cele care izbeau sub ferestrele Rebeccăi, în malurile lui Puget Sound. — Te-am ajutat, insistă ea, având o singură idee fixă. Atunci când a fost epidemia de pneumonie şi de gripa în Tent Town, iarna trecută, eu şi fetele mele te-am ajutat. Îmi eşti dator, Griffin Fletcher. Îmi eşti dator. Griffin scoase o ţigară lungă, subţire, din buzunarul cămăşii, o rupse cu dinţii săi albi, egali, şi se aplecă să o aprindă de la flacăra jucăuşă a lămpii. Capătul ţigării străluci roşu-auriu în semiîntuneric, iar globul de porţelan scoase un clinchet când îl puse la loc. — Ştiu asta, spuse el. — Vrei să vorbeşti cu Ezra? Vrei să-i spui ce s-ar putea întâmpla cu Rachel dacă Jonas pune ochii pe ea? Mâhnit, Griffin aprobă din cap. În ochii lui era o expresie obosită, distantă. Rebecca se lupta să continue, înainte ca somnul liniştitor, binecuvântat, să o cuprindă complet. — Şi dacă Ezra nu vrea să te asculte, Griffin, dă-i lui Rachel cei o mie de dolari. Mamie îţi va arăta unde sunt puşi. Îi dai banii şi o urci pe puntea primului vapor care are legătură cu Providence… — Dar dacă ea nu vrea să plece, Becky? Atunci ce fac? Să o leg de mâini şi să o arunc pe vapor? — Dacă va fi necesar da. Tu eşti prietenul meu, nu-i aşa? Griffin râse răguşit., — Asta nu este prietenie, Becky. Asta este o răpire. Pleoapele Rebeccăi părură să se îngreuneze şi vederea i se înceţoşa. Se simţi ca o piatră mică, netedă, alunecând fără zgomot spre fundul unui lac şi odihnindu-se acolo, în nămol. — Îmi eşti dator, Griffin Fletcher! strigă ea, într-o ultimă clipă de conştienţă. Îmi eşti dator!     1 Rachel McKinnon stătea liniştită în mica insulă de căldură pe care corpul ei o crease şi îşi ţinea ochii închişi. Timp de câteva momente nebuneşti, ea chiar reuşi să-şi închipuie că nu trăia în acest loc ploios, ci într-o casă frumoasă în Seattle, cu privelişte spre golful Elliott. Da, da, ea stătea la ferestrele strălucitoare ale camerei sale spaţioase, cu delicate perdele din dantelă, şi podele din stejar lustruite, putând privi vapoarele cu aburi şi corăbiile cu pânze, care veneau şi plecau din port. Pete de soare dansau ca nişte flăcări argintii pe suprafaţa albastră, albastră a apei…   Era mirosul urât care o aduse pe Rachel la realitate, mirosul îngrozitor, pătrunzător. Acesta o obliga să-şi amintească totul   Îi scăpă un geamăt şi îşi strânse mai mult ochii. Dar imaginile urâte rămaseră. Un acru de corturi, înălţându-se în noapte ca un zdrenţuit regiment de stafii cenuşii. Şobolani, cu ochii lucind roşii, avântându-se între pârâiaşele de ploaie. Copii scâncind şi zbenguindu-se între foile de pânză. Tent Town, oraşul corturilor! Rachel se cutremură şi încercă să lupte contra panicii disperate care veni odată cu trezirea şi înţelegerea, încercă să forţeze fantezia să-i aducă înapoi în minte, căsuţa visurilor ei, dar acest lucru nu se întâmplă. Deschise ochii, apoi îi închise din nou. Adevărul era acolo, în spatele pleoapelor, pictat în culori triste în adâncul minţii ei. Urma să trăiască în acest loc înfiorător atâta timp cât tatăl ei va avea de lucru la fabrica de cherestea a domnului Wilkes. O mână se lăsă pe umărul ei, scuturând-o uşor. — Fetiţo? Furia ardea în gâtul lui Rachel şi îi pulsa în vene, dar numai pentru scurt timp. Ea îşi iubea tatăl şi ştia că suferinţa şi sărăcia îl dureau pe el mai profund decât pe ea. Visurile şi speranţele pentru singurul lui copil erau într-adevăr mari. — Sunt trează, spuse ea încet, zâmbind în lumina semiobscură a cortului. O ploaie uşoară bătea cu o cadenţă sinistră pe acoperişul uzat din pânză, iar Rachel putu auzi câteva voci răguşite. Fără motiv, aceste sunete o făcură să se simtă singură. Ezra McKinnon întoarse spatele său lat, astfel ca fiica sa să se poată ridica de pe patul ei, având o oarecare intimitate. Era un bărbat scund, solid, cu păr cenuşiu, neglijent, cu o barbă deasă şi ochi albaştri, răutăcioşi. El se ridică şi îi spuse: — Există o sală de mese, Rachel. Du-te acolo şi mănâncă ceva la micul dejun. Încercând să ignore frigul paralizant, Rachel îşi netezi rochia mototolită şi cotrobăi în coşul împletit, care conţinea majoritatea lucrurilor ei personale. Găsindu-şi peria de păr, începu să-şi netezească părul castaniu-deschis. — Nu am niciun ban, tată. Să presupunem că ajung la acea sală de mese, ei nu se aşteaptă să am bani la mine. Ezra îşi drese glasul, trase într-o parte uşa cortului şi scuipă afară în ploaie. Aerul umed, îngheţat, pătrunse înăuntru. — L-am întrebat pe domnul Wilkes în legătură cu masa, când am semnat, răspunse el, precipitat. Mi-a spus că pentru mine este inclusă, iar pentru tine preţul va fi scăzut din salariul meu. Cu îndemânare Rachel îşi împleti părul lucios, îl încolăci într-un coc şi îl fixă cu piepteni mici de Baga. — Vei fi în pădure până duminica viitoare? întrebă ea, ştiind deja că aşa va fi. Rachel avea şaptesprezece ani, era aproape femeie, dar acum se simţea ca o fetiţă speriată, o fetiţă care urma să fie abandonată, fără prieteni sau bani, într-un oraş în care ploaia părea că nu se va opri niciodată. — Da, fetiţo. Până duminică. Tocmai când Rachel îşi scormonea mintea pentru a găsi un argument pentru a-l ruga să nu plece, auzi apropierea unei căruţe cu cai care tropăiau prin ploaia şi noroiul de afară. Îşi dădu seama că nu mai avea nici un rost să găsească vreun motiv. Ezra o sărută blând pe frunte şi apoi îi spuse ceva ciudat: — Lucrurile vor fi diferite aici, Rachel. Mai bine. Înainte de a apuca să-l întrebe ce voia să spună, tatăl său plecă să-i întâlnească pe ceilalţi muncitori. Se auziră ţipete şi explozii de râs indecente când bărbaţii acestei comunităţi se întâlniră la căruţă, ocupându-şi fiecare locul său. Curând, ei se vor afla în munţi, tăind şi stivuind cherestea pentru Jonas Wilkes. Pentru Rachel, sosind în cursul nopţii cu căruţa, acest munte îi apăruse ca un ceva ameninţător şi monstruos, oarecum altfel decât ceilalţi munţi văzuţi de ea. Îşi scoase din coş şalul albastru, înfăşurându-l în jurul capului şi al umerilor. Când păşi afară din cort, în burniţa neîntreruptă şi în lumina care se lupta să înfrunte întunericul, mirosul deveni mai puternic. Resturi umane, probabil în gropi săpate prea aproape de tabără. Repulsia lui Rachel era ca un acid în gâtul şi nările ei; ar fi vrut să fugă înapoi în cort să se ascundă. Oricât de primitiv ar fi fost, era totuşi singurul ei refugiu. Dar nu era chip să ignore foamea chinuitoare care o măcina, chiar şi când încerca să nu vomite. Ridică bărbia, înfruntând lacrimile care îi inundă ochii. În jurul ei, alte femei îşi părăsiseră corturile, împingând de la spate copii tăcuţi, spre centrul straniului sat. Rachel îi urmă, cu şalul strâns înfăşurat în jurul trupului ei subţire.  Descoperi curând că sala de mese era de fapt un alt cort. Era însă mare şi luminat corespunzător cu lămpi cu cherosen, care pâlpâiau şi scoteau fum, pe mesele lungi din lemn, grosolan cioplite. Pe podea era rumeguş umed şi cu un miros înţepător, care se lipea de pantofii negri ai lui Rachel. Delicioasa căldură ce radia de la maşina de gătit mare, neagră, aflată la un capăt al cortului părea să mângâie trupul ei îngheţat, iar mirosul aţâţător de slănină prăjită o întâmpină ca un binevoitor prieten. Ea uită de mirosul urât care se simţea în spatele cortului şi îşi permise să respire adânc. Foamea o împinse spre masa unde era distribuită mâncarea. Luă o farfurie albastră, emailată, şi o furculiţă subţire, şi îşi spuse numele unei femei slabe, astmatice, care înregistra cu grijă într-un registru de contabilitate. Un chinez micuţ îi smulse lui Rachel farfuria din mână, i-o umplu cu trei felii de slănină, un ou şi o felie de pâine prăjită, apoi i-o înapoie. Ea se servi cu o cană de cafea dintr-un vas mare aşezat la capătul mesei unde se distribuia mâncarea. Bănci lungi erau aşezate la celelalte mese şi Rachel găsi un loc, unde radia căldura sobei, şi se aşeză. Privind mâncarea din farfurie, tremură, simţind un sentiment de vinovăţie şi în acelaşi timp de nerăbdare. Tatăl ei nu mâncase cu o zi înainte, şi nici ea, dar acum el era în drum spre munte, pentru o întreagă zi de muncă. Oare domnul Wilkes avea grijă ca oamenii lui să primească mâncare înainte de a-şi începe lucrul? Băncile începură să fie ocupate de femei posomorâte, cu ochi vicleni, şi copii neastâmpăraţi. Rachel făcu un efort să-şi imagineze că tatăl său va primi o mâncare chiar mai bună şi începu să mănânce. Mesteca încet, savurând mâncarea. Ici şi colo, la alte mese, se auzea câte un mic chicotit, alungând pentru moment atmosfera tristă. Rachel privi pe furiş feţele celorlalte femei, încercând să găsească persoana care trăia la Tent Town şi putea încă să râdă astfel. Ar fi vrut să o găsească şi să se împrietenească cu ea. Fără să vrea, Rachel scoase un oftat. Trecuse mult, mult timp, de când ea rămăsese într-un loc pentru a-şi putea face prieteni. Când termină de mâncat, luă farfuria goală şi o duse înapoi chinezului. El i-o smulse din mână şi o, aruncă într-o chiuvetă mare de metal, evident revoltat de ignoranţa ei privind regulile. Apoi se răsti la ea în limba lui ciudată, repezită. Rachel se înroşi de ruşine, conştientă că zgomotele celor care mâncau şi discutau se opriseră. Toţi se uitau fix, gândindu-se ce proastă era această femeie. Ea încercă să-şi ceară scuze, spunându-i că nu ştia ce trebuia să facă, dar chinezul nu îi dădu ocazia. În schimb, continua să se răstească precum o mică pasăre furioasă. Tristeţea lui Rachel se transformă într-o îndreptăţită mânie. În mod cert, o mică infracţiune de a nu şti unde să pună o farfurie murdară nu justifica crearea unei astfel de scene! Dar, înainte de a putea formula un răspuns, un curent rece pătrunse în cort, înţepând trupul lui Rachel prin rochia subţire şi prin şal. Tăcerea femeilor şi a copiilor aşezaţi la mese se adânci, iar bucătarul îşi înghiţi invectivele brusc. — Este vreo problemă aici, Chang? întrebă o voce de bărbat, pe un ton nemulţumit. Rachel se întoarse şi văzu un bărbat suplu, arătos, care stătea chiar în spatele ei. Avea ochi căprui, angelici, după cum observă ea, şi o faţă masculină, proaspăt rasă. Costumul de comandă, destul de deplasat într-un loc în care era atâta stambă şi poplin, era făcut din lână fină, de culoare închisă, şi era acoperit cu mici stropi de ploaie. — Ei? insistă bărbatul, pe un ton calm, ameninţător. Chinezul înghiţi din nou, cu ochii lui piezişi plecaţi. Rachel simţi atât simpatie, cât şi milă; erau mulţi care se bucurau să-i chinuiască pe chinezi şi ea se întreba dacă acest bărbat bine îmbrăcat se număra printre ei. — Nu este nici o problemă, îndrăzni ea să spună. Domnul o observă, un amestec de apreciere şi amuzament reţinut licărându-i în ochii de catifea. — Zău? Având în vedere că l-am auzit pe Chang vociferând chiar înainte să cobor din trăsură, îmi vine greu să cred. Nenorocitul de Chang era acum vizibil tulburat şi îşi abandonă dialectul pentru o engleză stâlcită, poticnită: — Domnişoara nu pune vasul! ţipă el, tremurând în pantalonii negri, fără formă, şi în cămaşă. Vă rog, domnule Wilkes, domnişoara nu pune vasul! Domnul Wilkes, Jonas Wilkes? Rachel îşi muşcă buza, surprinsă şi puţin speriată. Din ceea ce îi povestise tatăl ei despre domnul Wilkes – faptul că avea o teribilă putere şi o bogăţie aproape fără limită ea se aşteptase ca el să fie mult mai în vârstă. În schimb, el părea să aibă în jur de treizeci de ani. Avea păr moale, lucios, de culoarea grâului timpuriu, iar ochii mari şi nasul mic, drept, îi dădeau o alură inocentă. Rachel bănuia deja, că el nu era un înger. — Domnul Chang are dreptate, spuse ea, ridicând din umeri şi întâlnind direct privirea amuzată a domnului Wilkes. Nu am pus farfuria la locul potrivit. Domnul Wilkes trase aer în piept şi o expresie de mirare batjocoritoare îi apăru pe faţă. — Ăsta, draga mea, este un păcat îngrozitor. Cum te cheamă? Ea ezită, apoi răspunse: — Rachel McKinnon. Ochii răutăcioşi o evaluară, oprindu-se aproape imperceptibil asupra sânilor şi a taliei înguste. Când reveni asupra feţei, în privire i se citea o expresie apreciativă. — Rachel McKinnon, repetă el gânditor. Rachel simţi cum i se înroşeşte faţa, deşi nu-şi dădea seama de ce. — Îmi pare rău că am provocat atâta tulburare, spuse ea. Spre totala ei uluire, domnul Wilkes îi cuprinse bărbia cu mâna dreaptă şi o obligă să-l privească. Pielea lui era, netedă şi mirosea a colonie aromată, dar atingerea lui nu era blândă. — Sunt sigur că provoci multă agitaţie oriunde mergi, puştoaico. Şi, în afară de… ochii ăştia violeţi, nimic altceva nu te avantajează. Rachel fu tulburată de cuvântul „puştoaico”, deşi domnul Wilkes îl pronunţase cu o ciudată notă de afecţiune în glas. Ea era mândră şi se simţea stânjenită în hainele ei ponosite. Îşi întoarse capul, eliberându-se din strânsoarea mâinii lui. — Îmi pare rău că nu mă găsiţi prezentabilă, domnule Wilkes. Jonas Wilkes râse uşor. — Oh, puştoaico, eşti mai mult decât prezentabilă. Cu o baie fierbinte şi nişte haine decente… Ea reacţionă fără să se gândească, fără să ia în calcul posibilele consecinţe, fiind conştientă numai de faptul că fusese grav insultată. Îşi ridică mâna şi îl plesni pe domnul Wilkes cu atâta forţă, încât urma degetelor ei se imprimă, roşie, pe obrazul lui. Tăcerea tensionată din cort părea să vibreze. Era o expresie înspăimântătoare în ochii lui Jonas Wilkes în timp ce o privea pe fata furioasă din faţa lui. O linie albă, subţire, îi încercuia buzele şi el închise şi deschise pumnul. — Domnişoară McKinnon, dacă vei mai face asta vreodată, vei regretă amarnic.  Rachel era îngrozită, dar era prea mândră şi prea încăpăţânată ca să permită, în special acestui bărbat, să afle acest lucru. Ea stătea acolo încremenită. — Domnule Wilkes, dacă îmi veţi dispreţui din nou hainele sau veţi insinua că sunt murdară, dumneavoastră veţi regreta amarnic. Chiar în acel moment se auzi un râs puternic, dar dacă domnul Wilkes îl auzise într-adevăr, l-a ignorat. Ochii lui se plimbară pe trupul lui Rachel, apoi se întoarse spre faţa ei. — Tatăl tău este probabil Ezra McKinnon, tăietorul pe care l-am angajat săptămâna trecută la Seattle. Am dreptate? Un nod dureros se puse în gâtul lui Rachel, amintindu-şi că ea şi tatăl ei depindeau de acest om pentru a supravieţui. — Da, admise ea. El scoase o cărţulie mică, îmbrăcată în piele, din buzunarul interior al hainei şi făcu o adnotare înflorită pe prima pagină. Asta era tot ce putu observa Rachel întinzându-se ca să poată citi ce scrisese. Disperată, întrebă: — O să-l concediezi pe tatăl meu? Domnul Wilkes zâmbi generos. — Bineînţeles că nu, domnişoară McKinnon. Asta ar fi răzbunare, nu-i aşa? Rachel îşi frâmântă mintea în căutarea unui răspuns demn, dar nu găsi nimic să rostească, în afară de „Mulţumesc”. Din nou, privirea insolentă trecu peste ea. — Pentru nimic, puştoaico, spuse el. Apoi, grăbit, domnul Wilkes străbătu podeaua cu rumeguş şi părăsi cortul. Când trecu momentul, femeile din Tent Town îndrăzniră să respire din nou. O femeie subţire, cu ochi albaştri, mari, speriaţi, fu prima care se apropie de Rachel. Era surpriză pe faţa ei trasă, obosită, dar în acelaşi timp respect şi un început de admiraţie. — L-ai pălmuit pe Jonas Wilkes! gâfâi ea. Rachel înţepeni, deşi în secret era bucuroasă să fie în centrul atenţiei. — Şi-a căutat-o singur, spuse ea bravând. Râsul puternic, sfidător, pe care Rachel îl auzise mai devreme, se ridică deasupra vorbăriei agitate şi văzu că provenea de la o fată indiană subţire, care era în apropiere. Avea o piele frumoasă, de culoarea alunei, şi purta o bentiţă brodată pe cap şi o rochie de piele, cu franjuri. — Sper ca zeii să te iubească, Ochi Purpurii, spuse ea, azvârlindu-şi părul lung, negru, mătăsos, peste unul din umeri. O să ai nevoie de ajutorul lor. Femeia care vorbise prima aruncă o privire de nerăbdare în direcţia fetei şi se încruntă. — Nu-i da atenţie lui Fawn Rachel. În ultimele luni a cutreierat teritoriul cu Buck Jimson’s Wild West Show, şi acum s-a obişnuit să se poarte ca o indiancă. — Dar sunt indiană! strigă Fawn înflăcărată. Ar fi bine să ţii minte asta, Mary Louisa Clifford sau, într-o noapte, întunecoasă, ploioasă, mă voi strecura în cortul tău şi-ţi voi scalpa capul. Mary Louisa clătină din cap şi îi zâmbi lui Rachel. —Este înţelept să fii atentă, în ceea ce îl priveşte pe domnul Wilkes. Poate fi răzbunător. Rachel se înfioră. — Tatăl meu o să-şi piardă slujba? Mary Louisa o bătu uşor pe Rachel pe mână, liniştind-o. — Dacă este un muncitor bun, sârguincios, nu va fi concediat. Fawn se apropie, ochii ei negri, scânteietori, fiind cuprinşi de un presentiment. — Nici o femeie nu-l poate lovi pe Jonas Wilkes în felul ăsta şi să scape. Ţine minte cuvintele mele, Rachel McKinnon! El face planuri de răzbunare chiar în această clipă. Ace mici, ascuţite, o înţepau pe Rachel în spate. Să fugă oare după domnul Wilkes şi să-l implore să o ierte pentru ceea ce făcuse? Ştia că indianca avea dreptate; un om cu o astfel de putere la dispoziţie nu putea tolera un afront, fără să recurgă la represalii. Nu se temea pentru ea. Doar poate pentru retribuţia care ar fi putut fi serios afectată, deşi tatăl ei nu făcuse nimic, ca să merite asta. Nimic, în afară de faptul că avea o fiică temperamentală, care nu era o „doamnă”, se gândi ea, cu amară resemnare.   Jonas Wilkes se încruntă şi, într-un ineficient efort de a se apăra de ploaie, îşi ridică gulerul în jurul gâtului. Nu era o zi pentru asta afară. Un bărbat ar trebui să fie la casa lui, într-o astfel de zi, să doarmă până târziu. Să citească o carte bună. Să soarbă coniac. Sau să se culce cu o femeie. Jonas zâmbi când fata, Rachel McKinnon, îi reveni în minte, ca o apă curgătoare în timpul mareei. Simţi un ciudat amestec de furie şi dorinţă când retrăi dezonoarea de a fi fost pălmuit, faţa lui încă arzând acolo unde mâna ei o atinsese. Îşi continuă plimbarea, încercând să ocolească noroiul, mergând în zigzag printre corturile ponosite care adăposteau nevestele şi copiii muncitorilor săi. Mirosul veni spre el, bătut de vânt, ca o amintire urâtă a tuturor viciilor sale. Afurisit să fie Tent Town, se gândi el, apăsându-şi o batistă albă, curată, pe gură şi nas, şi ţinând-o acolo. Afurisit să fie Griffin Fletcher că îi ceruse să vină aici să discute cu el şi afurisită să fie şi puştoaica cu ochii de orhidee, cu rochia ei de stambă şi cu groaznicii ei pantofi cu nasturi. Deodată, înţepeni. Îndoiala pe care o avusese, deveni certitudine. Rachel McKinnon! Probabil că era fiica lui Becky! Oh, numele de familie putea fi o coincidenţă, dar nu şi ochii aceia violeţi, părul bogat, de culoarea nisipului, alura mândră, aproape arogantă. Jonas râse cu glas tare şi îşi continuă drumul. Traversă un drumeag mocirlos, urcă pe un deal cu iarbă şi ajunse pe alt drum. Acum se apropia de colibe, iar vederea, cabrioletei lui Griffin Fletcher nu-i alungă buna dispoziţie. Imaginează-ţi! Fiica Rebeccăi McKinnon să trăiască la Tent Town, împreună cu ticăloasele alea leneşe, murdare şi odraslele lor. Din nou, Jonas râse. Dar alte gânduri îl măcinau acum în timp ce deschidea poarta din gardul vopsit în alb de la Fanny Harper şi porni pe alee. Rachel îl pălmuise chiar în faţa nevestelor muncitorilor. Asta era o vină pe care el nu o putea trece cu vederea. Va avea grijă să-i demonstreze, dureros şi neuitat de clar, că nimeni nu putea să-l trateze pe Jonas Wilkes în acest mod, fără să suporte consecinţele. Nimeni! Dar era straniu felul în care ea îl făcuse să se simtă. Părea neajutorat. Pe Dumnezeul lui, îl făcuse să se simtă neajutorat, ca un alpinist care alunecă pe o stâncă, fără să se poată ţine şi care cade. Deodată, Jonas simţi o convulsie în abdomen. Văzu din nou ochii mari, de ametist, întunecându-se de furie; îşi aminti părul lucios, arămiu, prins lejer cu nişte simpli piepteni. O dorea! Degetele se îndoiră când îşi aminti promisiunea delicioasă, minunată a sânilor ei. Jonas oftă, îşi potrivi din nou gulerul şi bătu la uşa colibei lui Fanny. Toate la timpul lor, îşi promise el. Toate la timpul lor. Întâi să răspundă chemării lui Griffin şi apoi va trimite vorbă în munţi ca Ezra McKinnon să fie promovat într-o funcţie de răspundere.

CAPITOLUL ÎNTÂI Decăderea Casei Manchester       SA LUĂM, DE PILDĂ, UN ORĂŞEL minier ca Woodhouse, cu o populaţie de zece mii de locuitori, având trei generaţii în urmă. Acest spaţiu de trei generaţii pledează pentru o comunitate bine statornicită. Vechea „nobilime” îşi luase tălpăşiţa la vederea mormanelor de cărbune răscolit din măruntaiele pământului şi se răspândise prin alte regiuni, încă idilice, pentru a-şi fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Rămăsese un singur magnat, măreţ şi inaccesibil, proprietarul local al cărbunelui: cu trei generaţii în spate şi cocoţat pe treapta de jos a „nobilimii”, dar izbind cu piciorul în masele de dedesubt. Să facem abstracţie de el. O comunitate bine statornicită în Woodhouse, stratificată într-o gamă de nuanţe fine, de la negrul prafului de cărbune, până la nisipul zgrunţos al zidarului şi la rumeguşul cherestegiului, trecând prin luciul gros al slăninei, untului şi cărnii, la aromele farmacistului şi dezinfectantele doctorului, până la sumbra poleială, a funcţionarilor bancari, casierilor firmei, preoţilor şi a altora deopotrivă, şi ajungând la radioasa strălucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odată ajunşi aici ne plus ultra[1]. Directorul general locuieşte în singurătatea umbrită de boschete a aşa-numitului conac. Casa rezidenţială, părăsită de „nobilime”, a fost preluată de firmă şi transformată în birouri. Iată-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianţi amestecaţi cu funcţionari administrativi, şi diversificat de profesori de şcoală elementară şi cler nonconformist; mai sus o pătură de directori de bancă, morari bogaţi, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal şi administratori de mine; iar în vârf, vişina grasă şi cleioasă, a proprietarului cărbunelui, răspândindu-şi scânteierile peste toţi şi peste toate. Aşa arăta complexul sistem social al unui orăşel industrial din Anglia centrală, în anul de graţie 1920. Dar îngăduiţi-mi să privesc puţin îndărăt. Aşa arătă de fapt în ultimul an de linişte şi belşug, 1913. Un an de linişte şi belşug. Doar o singură maladie cronică, urâcioasă: fetele bătrâne. În numele a tot ce înseamnă prosperitate, nu înţeleg de ce, într-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu excepţia celei mai de jos, sunt împovărate de mlădiţele sterpe ale femeilor singure, nemăritate, care se numesc fete bătrâne? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de bancă şi fiecare cleric produce una, două, trei sau chiar mai multe fete bătrâne? Oare în clasa de mijloc, mai ales în straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decât băieţi? Sau poate, că bărbaţii din straturile de jos ale clasei mijlocii îşi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lăsându-şi astfel partenerele de drept la strâmtoare? Sau să fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase în alegerea soţilor? Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate că nu e. Poate că aceste femei nemăritate din clasa de mijloc ajung să fie faimoasele lucrătoare asexuate despre care se vorbeşte atât de mult în furnicarul industrial al societăţii noastre. Poate că tot ce le lipseşte este doar o îndeletnicire: pe scurt, o slujbă. Dar poate că ar fi mai bine să ascultăm şi părerea lor, înainte de a stabili o lege. În Woodhouse găseai o bogată recoltă de fete bătrâne prin familiile „grangurilor”, comercianţilor şi preoţilor. Toate femeile din oraş, nevestele de mineri ca şi celelalte, îşi ţineau răsuflarea ori de câte ori se ivea vreo şansă pentru una dintre aceste fiice ale bunăstării şi durerii. Se îngrămădeau cu toatele la nunţile celor înstăriţi, îmbătate de bucurie. Pentru că, în ciuda ciocnirilor de clasă, unei femei nu-i place să vadă altă femeie uitată în raft, lipsită de orice şansă de măritiş. Toate femeile din orăşel doreau ca fetele din clasa mijlocie să-şi găsească soţi. Toată lumea dorea acest lucru, inclusiv fetele însele. De aci se trăgea toată jalea. James Houghton avea un singur copil: pe fiica lui, Alvina. Fireşte, Alvina Houghton… Dar haideţi să mergem îndărăt prin 1880 şi ceva, când Alvina era copil; ba chiar şi mai înainte, în zilele de aur ale lui James Houghton. În zilele sale de aur, James Houghton era crème de la crème[2] societăţii din Woodhouse. Casa familiei Houghton fusese întotdeauna prosperă; ce-i drept, o familie de negustori; dar după câteva generaţii de prosperitate, negustorii dobândesc un anume cachet[3]. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, James Houghton a moştenit un splendid magazin care desfăcea mărfuri de Manchester. James Houghton era un tânăr înalt, zvelt, elegant, cu favoriţi de o parte şi de alta a feţei, realmente rafinat, oarecum în stilul Bulwer[4]. Avea o predilecţie pentru conversaţia elegantă, pentru literatura elegantă, pentru creştinismul elegant; un tânăr înalt, subţire, fragil, cu gesturi agitate şi cam febrile, capul plin de idei inconsistente, şi un glas frumos; foarte frumos. Pe lângă toate acestea, fireşte, era negustor. Curta o fată măruntă, smeadă, mai în vârstă decât el, fiica unui mic nobil din Derbyshire. Houghton se aştepta să capete, odată cu fata, cel puţin zece mii de lire sterline. În această aşteptare a fost profund dezamăgit, pentru că nu a căpătat decât opt sute de lire. Fiind o fire romantic-comercială, nu a iertat-o niciodată pe soţia lui, dar s-a purtat întotdeauna faţă de ea cu cea mai elegantă curtoazie. Era o privelişte încântătoare să-l vezi cojind şi despicând un măr pentru ea. Dar acest măr cojit şi împărţit în sferturi era tot ce a primit biata femeie de la soţul ei. Elegantul Adam al comerţului i-a dat Evei mărul îndărăt, frumos scobit de sâmburi, după care nu a mai avut de-a face cu ea. Între timp s-a născut Alvina. Oricum însă, James Houghton clădise Casa Manchester înainte de toate acestea, adică înainte de a se fi căsătorit. Era o văstă construcţie pătrată – vasta desigur pentru Woodhouse, ridicată pe strada principală şi pe şoseaua orăşelului în dezvoltare. Parterul adăpostea două frumoase magazine, unul destinat mărfurilor de Manchester, celălalt mătăsurilor şi stofelor. Acestea constituiau poemul comercial al lui James Houghton. Pentru că James Houghton era un visător şi, oarecum, un poet: să ne înţelegem, un poet al comerţului. Îi plăceau grozav romanele lui George Macdonald[5] şi fanteziile acestui autor. La rândul lui, James ţesea o fantezie a comerţului. Visa mătăsuri şi poplinuri, moi şi lunecoase, de o nemaivăzută splendoare; visa caleşti ale „nobilimii” oprite în faţa vitrinelor sale, femei superbe răscolind vrăjite, extaziate, valurile foşnitoare de pe tejgheaua lui. Iar dânsul, fermecător, seducător, le servea minunatele lui ţesături, pe care numai el şi numai ele le puteau preţui îndeajuns. Faima lui se răspândea peste mări şi ţări, până când Alexandra, principesă de Wales, şi Elisabeta, împărăteasa Austriei, femeile cel mai bine îmbrăcate din întreaga Europă, veneau plutind din ceruri în prăvălia din Woodhouse. Şi apoi se lansau în depărtări, ca să arate lumii ce anume se poate realiza când cumperi de la James Houghton. N-am putea spune de ce James Houghton nu a devenit unul din marii oameni ai zilelor lui. Poate pentru că avea prea multă imaginaţie. Oricum ar fi, la început, când şi-a adus soţia în noul ei cămin, vitrina de Manchester era ca o spumă sau ca un cireş nins de museline şi imprimeuri, iar cea cu mărfuri londoneze ca un amurg de toamnă scăldat în mătăsuri şi stofe bogate. Care soţie nu ar fi fost năucită! Dar ea, sărmana, venită din casa ei de piatră din împietritul Derbyshire, a încercat o oarecare repulsie pentru bărbatul care dănţuia în faţa stocului de mătăsuri, asemenea regelui David în faţa altarului cu tablele legii.   [1] Ceea ce nu poate fi depăşit; perfecţiunea (lat.) [2] Crema cremelor (fr.). [3] Amprentă de distincţie. (fr.) [4] Edward George Lytton Bulwer (1803–1873), romancier, dramaturg şi om politic englez. [5] George Macdonald (1824-1905), poet şi romancier englez, autorul unor romane fantastice  

Un seducator versat de Susanne McCarty – Te voiam goală. De-asta te-am angajat.   – Pentru campanie, sau în interes personal? îl provocă Alysha. Ross chicoti, cu amuzament răutăcios. – Tu ce crezi? Îl privi crunt, cu ochi scăpărători de furie. – Cred că anume ai plănuit-o aşa. Cred că ai ales locul ăsta fiindcă... vrei să... – Cum ştiai foarte bine, o întrerupse el, necruţător, completându-i fraza într-un mod atât de direct încât o făcu să se înece. Şi, mai mult, o doreşti la fel de mult ca mine. Nu te osteni să negi – te trădează limbajul trupului.       Capitolul 1   – Nu-l vrei? Cum vine treaba asta, nu-l vrei? În momentele de stres maxim, vocea armonios modulată a Barbarei Lange tindea să revină la accentul ei brooklynez de baştină. – Ascultă, scumpo, toată lumea aleargă după contractul ăsta. Nu-ţi dai seama ce-nseamnă? Nu numai că valorează o avere, dar îţi va mai şi lansa cariera pe orbită, garantat! N-a lipsit mult să fac hernie, numai ca să te-nscriu pe listuţa aia – nu se poate să nu-l vrei! – Îmi... pare rău, Bobbie. Alysha îşi mută receptorul în mâna stângă, întinzând-o pe dreapta pentru ca manichiurista să-i aştearnă pe unghiile prelungi lacul de culoarea prunei. – Habar n-aveam prin ce-ai trecut ca să mă înscrii. Oricum, adăugă ea, cu tipica ei lipsă de înfumurare, cred că nu contează – mă îndoiesc că-l voi primi. – Îţi arde de glumă? întrebă tranşant agenta. Iubito, în clipa când ai intrat pe uşa mea am ştiut că vei fi o vedetă! Ce te-a apucat? Nu-ţi stă în fire să încurci borcanele, refuzând o lovitură ca asta. Îţi spun eu, acolo trebuie că-s ca la vreo două sute de fete care i-ar da lui Ross Elliot braţul drept ca să fie Lozier Girl – plus oricare altă parte a anatomiei lor care s-ar întâmpla să-i cadă cu tronc! adăugă ea, cu un chicotit aluziv. Gura cu buze gingaşe a Alyshei se arcui într-un zâmbet răutăcios. Nu avea nici cea mai mică îndoială că existau destule fete mai mult decât dornice să-i ofere lui Ross Elliot tot ce voia – şi nu numai în speranţa de a-şi consolida carierele. Iar ea avea toate motivele să ştie că Ross n-ar fi ezitat nici un moment ca să profite de nechibzuinţa lor. Îl întâlnise doar o dată, cu cinci ani în urmă, dar acea unică întâlnire fusese de-ajuns; Ross reuşise ca, într-o singură după-amiază, să-i scoată complet din minte ideea unei cariere în modeling. Numai împrejurările din viaţa personală o aduseseră înapoi – dar avusese grijă să evite orice nou contact cu el. Până acum, acest lucru nu fusese dificil. Deşi încă mai era cunoscut de public ca un maestru al fotografiei, în anii trecuţi de-atunci îşi înfiinţase propria agenţie de publicitate – şi nu era genul care să se folosească de începătoare. Poate că Alysha ar fi trebuit să se aştepte, pe măsură ce cariera îi progresa, că era inevitabil să-l întâlnească din nou – dar încă nu avea convingerea că era pregătită pentru asta. – Îţi... mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, Bobbie, răspunse ea cu prudenţă; Barbara nu ştia că-l cunoscuse pe Ross – nimeni nu ştia; îi era prea ruşine de acest secret. Dar... Sinceră să fiu, gândul de a lucra cu el mă demoralizează. Are... are o reputaţie... – În ce sens, personal, sau profesional? se interesă Barbara, cu o undă de compasiune. – În ambele sensuri! – Lasă, iubito, că-i faci tu faţă! Sigur, se cam poartă el ca un stăpân de sclavi, dar tu n-ai avut niciodată probleme cu munca pe brânci – eşti una dintre cele mai serioase fete din registrele mele. Cât despre restul – dacă vrei să ştii, multe nu-s decât visurile prosteşti ale unor fete cu capu-n nori. N-au ele norocul ăsta! – Alysha? Suntem gata! anunţă asistentul fotografului, vârând capul în rulotă. Alysha îi răspunse cu un gest afirmativ. – Îmi pare rău, Bobbie, acum trebuie să plec... – Ne-a invitat la masă, miercuri! se repezi Barbara, insistent. }i-a văzut portofoliul şi clipul ăla cu şamponul, şi cred că vrea să te supună personal probei finale. Ascultă, probabil că oricum n-o să prea ai de-a face cu el – stă mai mult la birou, în ultima vreme, nu în spatele aparatului. Vino doar să-l cunoşti, să staţi de vorbă, mm? Pe văzute – îţi jur că nu te-aş sili să faci nimic ce te nemulţumeşte. Alysha oftă, apoi râse acru; nu putea susţine că era ocupată miercuri – Barbara trebuia să se fi interesat deja, la fata care-i ţinea evidenţele. Pentru agenţie ar fi fost un impuls teribil, să încheie un contract atât de prestigios cu una dintre fetele sale. Şi-i datora enorm Barbarei – aceasta o luase sub aripa ei la douăzeci de ani, când Alysha, deşi totalmente începătoare, avea deja cu trei sau patru ani mai mult decât majoritatea debutantelor, şi-i dăduse şansa să câştige banii de care avea nevoie. Acum avea ocazia de a se achita întrucâtva. – Bine, consimţi ea, încercând să nu pară prea amărâtă. Miercuri, la prânz. – Bravo, fetiţo! chicoti Barbara. Ştiam eu că n-ai să mă dezamăgeşti. – Alysha...? – Vin acum! Pe curând, Bobbie. Închise telefonul, atentă să nu se încrunte – şi-ar fi distrus machiajul perfect cu care se chinuise atâta Sharon, machieuza de platou. Ridicându-se graţios în picioare, cu grijă să nu deranjeze cascada de bucle negre ca pana corbului care i se revărsau, într-o dezordine studiată, până la jumătatea spatelui, coborî din rulotă. Mătasea vaporoasă, de culoarea prunei, a rochiei mulate pe curbele ei suple contrasta luminos cu auriul pielii imaculate. Ochii migdalaţi, spuziţi cu chihlimbar, îi datora bunicii sale din Malayezia, dar disciplina care o ajuta să-şi menţină ţinuta şi zâmbetul pe tot parcursul orelor nesfârşite şi obositoare în faţa aparatului foto singură şi-o formase. O şedinţă fotografică în plin Trafalgar Square, lunea după-amiaza, atrăgea inevitabil o mulţime de gură-cască. Tinere funcţionare invidioase holbau ochii la panoplia de rivalte, spoturi şi alte surse de iluminat, sub care atrăgătorul cuplu în haine de seară valsa pe ghizdurile uneia dintre fântânile Luytens, pe fundalul elegantei faţade de piatră a Galeriei Naţionale. Văzut din afară, părea neîndoielnic un adevărat vis de glorie. La fel i se păruse şi ei cândva, medită abătută Alysha, în timp ce păşea cu o graţie îndelung exersată, astfel încât fabuloasa rochie să se vadă cât mai avantajos. La şaptesprezece ani, venită la Londra fără ştirea părinţilor sau a directoarei exclusivistei şcoli cu internat din Sussex, fusese cea mai naivă fiinţă din lume. Iar Ross Elliot profitase de ea fără nici un scrupul; era un şobolan clasa-ntâi...   * * *   Studioul se afla în centrul cartierului londonez al teatrelor şi al caselor de modă din apropiere de Covent Garden. Durase un timp până să-l găsească, în labirintul străduţelor vechi şi înguste; trecuse de două ori prin faţa uşii, înainte de a zări plăcuţa discretă cu numele: "Ross Elliot – Studio foto". Ross Elliot nu avea nevoie de reclame ostentative. Trăgând adânc aer în piept ca să se calmeze, apăsă pe butonul soneriei – şi tresări, când un glas repezit, aproape de ureche ei, răspunse: – Mda? Clipind din ochi surprinsă spre interfon, izbuti să îngaime: – Ăă... bună ziua... Sunt... Alysha Fordham-Jones. Am o audienţă la domnul Elliot. – Etaju-ntâi, o instrui glasul, apoi uşa se deschise, cu un bâzâit. Cu inima bătându-i, Alysha intră şi închise uşa după ea. Se afla într-un antreu mic şi îngust, luminat cu un şir de proiectoare model industrial, suspendate sub plafonul înalt; podelele constau din scânduri goale, geluite şi lucioase, iar pereţii erau de un alb orbitor, afişând câteva imagini alb-negru enorme, înrămate, cu maşini sport lucitoare, fotografiate de aproape şi de jos în sus, dând un efect frapant, dramatic. Un moment, Alysha ezită, cam descurajată de revelaţia că se afla efectiv acolo, în studioul lui Ross Elliot, gata să-l înâlnească personal. Dintr-o dată, ideea începea să nu mai pară chiar atât de inspirată ca atunci când o plănuise cu atâta grijă, citind cu nesaţ toate articolele pe care le găsea prin reviste despre vieţile luxoase ale super-modelelor ce cutreierau lumea de la o rampă la alta, pozând pentru cei mai mari fotografi de pe glob. Dar dacă putea cineva să-i împlinească visurile, s-o elibereze din plictiseala sufocantă a respectabilei sale familii din clasa de mijloc şi ucigătorul chin al şcolii, aducând-o într-o lume interesantă şi aventuroasă, acesta era Ross Elliot; era cel mai bun, la fel ce celebru ca fiecare dintre modelele fotografiate de el. Şi, la urma urmei, făcuse atâta drum, riscând să fie prinsă că trăgea chiulul de la şcoală, încât n-avea să se eschiveze tocmai acum. Adunându-şi curajul, urcă scara în spirală care ducea la etajul întâi. Se pomeni într-o zonă de recepţie spaţioasă, decorată în acelaşi stil cu holul de jos; o fereastră mare, drapată cu o fâşie de muselină albită aruncată parcă la întâmplare, dădea spre piaţa plină de viaţă de lângă Covent Garden, cu artiştii ei pestriţi şi decorul oriental al prăvălioarelor şi tarabelor. Într-un colţ se afla un birou şi, când îl recunoscu pe bărbatul care stătea în picioare alături, pe Alysha o străbătu un fior mic şi ciudat; tot ceea ce citise despre el o avertizase că Ross Elliot nu era omul care să suporte bucuros proştii în preajma lui, iar această impresie i se confirmă când îl privi, aproape orbită de emoţie. Era înalt de peste un metru optzeci şi purta o cămaşă de doc decolorată, bine întinsă peste umerii de o lăţime impresionantă. Părul negru îi era legat la spate într-o coadă-de-cal, iar în ureche avea un cercel de aur, însă nu arăta deloc efeminat – chiar deloc. Purta pecetea vieţii aspre trăite pe străzile din Glasgow, unde crescuse. Şi emana o aură magnetică aproape perceptibilă, care-o făcu pe Alysha să simtă că i se usca brusc gura. Nici măcar nu se osteni să ridice privirea, în timp ce fata înainta în cameră cu paşi nesiguri; stătea aplecat peste birou, studiind o coală cu ştraifuri, pe care făcea semne cu o carioca roşie. Fără să ridice capul, strigă: – Tina?! Pe o uşă din spatele biroului năvăli o zvârlugă nu mai înaltă de-un metru, cu un tricou stacojiu şi streci din imitaţie de leopard. – Aaa, bunăăă, o salută ea pe Alysha, cu un zâmbet la fel de lătăreţ ca accentul ei australian. Eşti aia de la două, da? Îşi plimbă o unghie lăcuită purpuriu peste pagina registrului de pe birou. – Alysha Fordham-Jones. Scuză-mă, n-am notat, ce agenţie te-a trimis? – Nu m-a... trimis nici o agenţie, mărturisi Alysha pe un ton de scuză. Singură mi-am fixat audienţa. – A... Cealaltă fată ezită, nesigură. – Ross? Ross Elliot se îndreptă, fără a se osteni să-şi ascundă iritarea că trebuia să se întrerupă din ceea ce făcea, iar Alysha se pomeni supusă unui examen rece şi detaşat, din partea unor ochi adânciţi în cap, cenuşii ca oţelul. – Nu lucrez decât cu fete trimise de agenţii acreditate, o informă el, dispreţuitor. Alysha simţi că i se înroşeau obrajii. – Ăă... scuzaţi-mă... n-am... n-am ştiut... se bâlbâi ea, descumpănită atât de stilul lui, cât şi de altceva, un lucru pe care nu prea putea să-l definească; poate pentru că, în ultimul an cel puţin, se obişnuise să provoace admiraţia năucă a mai tuturor flăcăiandrilor cu care avea voie să se întâlnească, iar confruntarea cu un metru optzeci de masculinitate matură şi aspră, trădând o indiferenţă totală faţă de farmecele ei, o cam şoca. – Ei bine, acum ştii, replică el, revenind cu atenţia spre birou. Această aroganţă nepăsătoare o duru atât de tare, încât Alysha ripostă, aproape cu dispreţ. – Pot plăti, îl informă, pe un ton plin de condescendenţă înfumurată; scoase din geantă portmoneul. Bani peşin. Îşi economisise alocaţia săptămâni de zile – dacă voia să devină model, oricum trebuia să renunţe la dulciuri şi gustărele – şi, neştiind cât avea să coste proba, luase la ea o sută de lire sterline, în bancnote de câte zece, noi şi foşnitoare, pe care le scosese de la poştă în aceeaşi dimineaţă. Ross Elliot ridică încet ochii, pentru a privi spre bani, apoi spre faţa ei – iar lucirea de furie îngheţată pe care Alysha o văzu acolo îi făcu măruntaiele să se cutremure. Cumva, îl jignise mult mai tare decât ar fi vrut... Tocmai se pregătea să-şi prezinte scuzele, când Ross zâmbi – un zâmbet ce nu se regăsea şi în ochii aceia de gheaţă. – Deci, vrei să fii model, domnişoară Fordham-Jones? întrebă el, cu un glas în care se simţea atât accentul aspru din Glasgow, calm deocamdată, dar şi o inconfundabilă undă de ameninţare. Bine... Întinse mâna, iar Alysha îi puse banii în palmă, cu un gest amorţit. Fără a se osteni să-i numere, Ross îi aruncă într-un sertar al biroului. – Du-o la cabină, Tina. Cealaltă fată îl privi cu uimire vădită, dar nu primi decât un răspuns mut, inexpresiv, aşa că ridică scurt din umeri şi se întoarse spre Alysha. – Pe-aici, o invită ea, deschizând o uşă, pentru a o conduce într-un coridor lung şi îngust. }i-ai adus mai multe costume diferite? Alysha dădu din cap. – Ăă... da... Un costum cu pantaloni şi o rochie de seară, şi un costum de baie. E bine aşa? – Perfect. Vom începe cu pantalonii. Şi-am să-ţi dau o mână de ajutor la machiaj şi păr – de obicei, agenţia trimite şi o echipă pentru munca de platou, dar... – Dar eu nu vin de la nici o agenţie, încheie Alysha în locul ei, cu un zâmbet răutăcios. Îmi pare foarte rău – sper... adică, n-aş vrea să ai necazuri din cauza asta, sau aşa ceva... Tina râse. – A, nu, nu-ţi face griji, o asigură ea, veselă. Ascultă, nu te speria de Ross, ştii – e un tip ca lumea, pe bune, după ce ajungi să-l cunoşti. Mai mult latră decât muşcă. Prudentă, Alysha se hotărî să aştepte până se convingea singură. Tina deschise o uşă din capătul culoarului şi apăsă pe un comutator. Alysha văzu că intraseră într-o cabină mică, viu luminată. Exista o masă de toaletă vopsită în alb, cu o oglindă enormă înconjurată de becuri, şi încă o oglindă, înaltă, pe perete. Pe un stativ din colţ se afla o colecţie eclectică de pălării, baticuri, curele şi mărgele, iar deasupra micului lavabou, pe o poliţă, se înşirau rânduri-rânduri de sticluţe, sprayuri şi rujuri în toate nuanţele pe care le-ar fi putut visa imaginaţia creatoare a firmelor de cosmetice din Europa şi America. – Asta e, anunţă Tina. Te las să te schimbi şi-n zece minute vin, ca să-ncepem cu faţa. A, şi-am să-ţi aduc şi acordul din partea modelului, ca să-l semnezi. Ross insistă întotdeauna – ca să poată folosi fotografiile, dacă vrea. Alysha nu-şi imagina că Ross ar fi vrut aşa ceva, dar dădu din cap. – A... da. Îţi mulţumesc foarte mult. Îşi lăsă jos geanta şi se aşeză pe taburetul din faţa mesei de toaletă, privind în jur cu uimire. Numai când se gândea la toate top-modelele fabuloase care stătuseră acolo înaintea ei...! Oare avea să facă parte şi ea dintre ele, într-o bună zi – cu solicitări de la toţi marii creatori de modă, pentru parăzile lor, şi cu faţa pe coperţile revistelor ei favorite? În acel moment, la drept vorbind, ar fi preferat s-o ia la fugă, să sară în tren şi să nu se mai oprească până la şcoală. Dar n-avea de gând să se lase intimidată de Ross Elliot. Şi, în fond, îi luase suta de lire sterline – iar ideea de a-i cere banii înapoi nu-i prea surâdea. Dar, peste o jumătate de oră, Alysha uitase de orice reţineri. Crezuse că se pricepea la machiaj, însă efectul obţinut de Tina era uluitor. Cu o îndemânare subtilă, îi accentuase pomeţii delicaţi, scosese în evidenţă curba gingaşă a gurii şi îi imprimase în ochi un mister straniu, ca un strat de fum. Apoi, îi răsucise părul într-un stil simplu şi elegant, făcând-o să arate cu cel puţin cinci ani mai matură. – Gata – arăţi nemaipomenit! conchise Tina, cu satisfacţie. Nu găseşti? Alysha îşi privi imaginea reflectată în oglinda enormă, uluită de transformare. – D... da... murmură ea. Îţi mulţumesc foarte mult. – Mă duc să-i spun lui Ross că eşti gata, adăugă Tina, cu un licăr jucăuş în ochi. O să cadă pe spate, când te-o vedea! Alysha se cam îndoia de asta – Ross studiase prea multe femei cu adevărat frumoase, prin obiectivul aparatului de fotografiat, ca să fie măcar pe departe impresionat de ea. Însă chiar şi aşa, persoana aceea nefamiliară pe care o vedea privind-o din oglindă cu propriii ei ochi spuziţi cu chihlimbar părea destul de potrivită pentru un asemenea rol. Simţindu-şi gura cam uscată, reveni în studio. Ross era deja acolo, punând lumina în jurul unui decor simplu care consta dintr-un taburet înalt de lemn cu trei picioare, în faţa unui fundal de pânză albită drapată pe o ştangă agăţată sub tavan. Când Alysha intră, nici nu ridică privirea, arătându-i doar locul unde să se aşeze, cu un gest neglijent. Alysha nu era sigură ce să facă, aşa că se cocoţă pe taburet, cu un picior pe podea şi mâinile încleştate în poală. Ross se aplecă să privească prin obiectiv. – Încearcă să nu faci mutra asta de parcă te-ar aştepta o extracţie dentară, îi ceru el, pe un ton sardonic. În spatele lui, Tina îşi propti mâinile în şolduri, întorcându-se puţin într-o parte. Cu un zâmbet recunoscător, Alysha îi imită poziţia. – E mai bine, aprobă Ross, fără să ştie de indicaţiile asistentei lui. Bărbia sus. Împinge piciorul stâng puţin mai în faţă. Potrivi o sursă de lumină. – Tina, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, du-te şi pune muzica. Tina zâmbi răutăcios şi se supuse, făcând să se reverse prin platou acordurile formaţiei Genesis, după care, cu un mic gest de salut spre Alysha, ieşi din încăpere. Au urmat cele mai grele două ore de muncă din viaţa Alyshei – visase la modeling ca la o carieră glorioasă şi descoperea cu repeziciune că, stând absolut neclintită la nesfârşit sau repetând iar şi iar aceeaşi mişcare măruntă până când Ross era complet mulţumit, ajungea să aibă nişte dureri musculare de-i venea să urle. Pe măsură ce după-amiaza trecea, se convingea tot mai mult că Ross acceptase să ţină şedinţa foto numai pentru a-i da o lecţie. Avea pretenţii necruţătoare, lătra instrucţiuni şi îşi pierdea răbdarea când Alysha era ţeapănă sau stângace. Dar, deşi epuizată şi în pragul lacrimilor, refuza să se dea bătută. Senzaţionala rochie neagră de seară, fără spate, pe care tocase atâţia bani, nu-i smulse lui Ross nici un comentariu; Tina îi schimbase machiajul, folosind un ruj mai închis şi mai mult fard de pleoape, spre a obţine o înfăţişare sofisticat-senzuală, însă la fel de bine ar fi putut purta şi o pungă de hârtie trasă-n cap. Se făcuse târziu când ajunseră la seria în costum de baie, iar Ross o trimisese pe Tina să ia ceva de la curăţătoria chimică. Fata părea să lucreze ca o sclavă pentru el, fără a aştepta nici măcar un cuvânt de mulţumire; probabil era îndrăgostită de el, reflectă Alysha, în timp ce se pieptăna, aranjându-şi părul despletit în jurul umerilor. Faptul de a poza în faţa lui, îmbrăcată numai într-un costum de baie roz, pe care nu îndrăznise să-l mai arate nimănui, o cam neliniştea. Cu slipul arcuit sus pe şolduri şi sutienul foarte decoltat între sânii mici şi tari, costumul se mula pe trupul ei ca o a doua piele. Dar Ross Elliot nu dădea nici cel mai mic semn că s-ar fi simţit măcar vag atras de curbele ei împlinite; indiferenţa ui o umilea – Alysha nefiind obşinuită cu tratamente atât de nepăsătoare. Toţi ceilalţi o găseau superbă, mereu spuneau că ar trebui să se facă model – însă el nu părea să fie de aceeaşi părere. Şi era cazul să ştie, era profesionist. Oare totul fusese degeaba, la urma urmei? Lucrau de douăzeci de minute, când Ross îi spuse să ia o pauză, până schimba el filmul din aparat. Cu un oftat de uşurare, Alysha coborî de pe platou, bucuroasă să-şi dezmorţească puţin membrele încordate. În timpul celorlalte pauze se plimbase prin studio, privind cu invidie la fotografiile etalate pe toţi pereţii; recunoştea multe dintre modele – femei frumoase, cele ale căror feţe apăreau cu regularitate pe coperţile revistelor Vogue şi Harper's. Poate că, într-o bună zi...? În fundul studioului se aflau o masă joasă şi câteva fotolii, pentru discuţii, iar pe masă era o mapă groasă cu fotografii. Alysha o deschise într-o doară; toate fotografiile reprezentau aceleaşi top-modele – care pozaseră pentru Ross în diverse stadii de dezbrăcare elegantă, unele chiar goale! Şi totuşi, nu aveau nimic pornografic; erau artă pură – imagini impresionante ale unor femei sigure pe sexualitatea lor, fotografiate de un bărbat care le plăcea şi le respecta sincer... – Îţi plac? Glasul lui Ross, în spatele ei, o făcu să tresară – tenişii lui vechi şi scâlciaţi nu făcuseră nici un zgomot pe podelele studioului. – A... da... se bâlbâi ea, cu inima bătându-i atât de tare încât se temea să nu i-o audă. Sunt... fabuloase. În adâncurile acelor ochi cenuşii, electrizanţi, licărea o luminiţă stranie. – Cum ţi-ar plăcea să încerci aşa ceva? întrebă Ross, arătând spre fotografii. Obrajii Alyshei se împurpurară; gândul îi trecuse deja prin minte – poate că asta avea să fie calea de a-i smulge o reacţie pozitivă! Dar îşi spusese imediat să nu fie atât de proastă; niciodată n-ar fi putut concura cu uluitoarele făpturi din acele imagini. Şi-n plus, gândul de a-şi scoate hainele în faţa lui Ross Elliot... – O... Nu, n-aş putea... protestă ea, cu răsuflarea tăiată. N-am... Îi simţi furia rece, repede stăpânită. – Cum preferi, răspunse el, ridicând nepăsător din umeri. Dacă nu vrei, treaba ta – nu-i nevoie să te porţi ca o şcolăriţă pudibondă. Ce naiba, am eu mutră de porc libidinos? Alysha înghiţi un nod, clătinând din cap. – Îmi pare rău... N-am vrut să.. Ross păru să se mai înduplece puţin, îngăduindu-şi un zâmbet posomorât. – Uită-te, o îmbie el, pe un ton mai blând, în timp ce întorcea paginile albumului. Uită-te la femeile astea. Ştii cine sunt. Crezi că m-ar fi lăsat să le fotografiez dacă n-ar fi avut încredere în mine? N-am nici un motiv ascuns – dacă doresc o femeie, nu e nevoie să recurg la trucuri murdare, crede-mă. Vreau să te fotografiez pentru că eşti frumoasă – nimic mai mult. Alysha ridică privirea spre el, atrasă de vraja acelor ochi cenuşii ca oţelul, atât de straniu schimbători. Chiar o găsea frumoasă? Dintr-o dată, ştiu că acesta era singurul lucru din lume care conta. Uită pe dată felul repezit cum se purtase Ross cu ea – nu voia decât să-l mulţumească... – În... în regulă... şopti ea, cu sfială. O fac. Ross zâmbi încet; nu împăunându-se fudul, ci doar în semn de recunoaştere deschisă a acordului ei. – În cabină e un şal, îi spuse el. Pune-ţi-l pe şolduri şi vino aici – vom începe aşa. Alysha dădu din cap, cu gura uscată. Sigur că avea să fie în ordine, îşi spuse ea, încurajator; doar nu se afla într-o dugheană răpănoasă de mahala – Ross Elliot era unul dintre cei mai respectaţi profesionişti. Şi, aşa cum îi amintise atât de caustic, dacă voia ca o femeie să se... culce cu el, se găseau destule candidate dornice, nu încăpea nici o îndoială. Ar fi fost chiar un semn de înfumurare din partea ei să-şi închipuie că urmărea s-o... seducă. Însă chiar şi aşa, gândul de a sta în faţa lui, pe jumătate goală... Şalul era un pătrat mare de bumbac, cu imprimeuri vii în nuanţe de roşu, portocaliu, galben şi verde. Alysha îl despături şi îl scutură, după care, strângând din fălci cu hotărâre, îşi scoase costumul de baie şi-şi înfăşură şalul pe şolduri – materialul era destul de întins ca s-o cuprindă ca un sarong, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât îi era dificil să înnoade colţurile. – Gata? strigă Ross, din nou cu nerăbdarea de-acum familiară – ceea ce Alysha găsi destul de încurajator. – Da-a-a... Vin acum. Acoperindu-şi protector cu braţele pieptul gol, trecu în studio. Luminile îi înfierbântau pielea, iar genunchii-i tremurau atât de tare încât fu nevoită să se aşeze pe taburet, de teamă că altfel ar fi căzut. Ross, care regla un obiectiv, ridică privirea, cu o undă de iritare pe chipul cu osatură proeminentă. – Aşa n-am făcut nimic, comentă el, sec. Lasă braţele jos. Ezitând, Alysha se supuse. Sânii ei erau mici şi tari, cu sfârcurile fragede ca doi boboci de trandafir; acum însă, în timp ce trăgea întretăiat aer în piept, păreau s-o doară şi să se umfle sub privirea lui, erotic-seducător, desfrânat-ispititor. Alysha îi observă o uşoară încordare a fălcilor strânse şi-şi dădu seama, cu un fior de teamă, că nu era chiar atât de detaşat profesional pe cât se declarase. Simţea roşeaţa inundându-i obrajii; dar acceptase s-o facă, iar Ross ar fi crezut-o o idioată bătută-n cap dacă acum refuza să meargă până la capăt. Sângele îi gonea atât de repede prin vene încât o lua cu ameţeli, aşa că-şi duse mâinile la spate, pentru a se ţine de tăblia taburetului, arcuindu-şi involuntar trupul spre el, provocator. – E bine – stai aşa! Auzi ţăcănitul şi bâzâitul aparatului. – Acum, ridică o mână şi aruncă-ţi părul peste umăr. Uită-te-n obiectiv – aşa, da' nu zâmbi. Trupul ei se mişcă după comenzi, aproape fără participarea conştientă a minţii. Parcă ar fi luat-o complet în stăpânire, iar acum putea face cu ea tot ce voia. Buzele ei fine stăteau întredeschise, pielea mătăsoasă îi lucea cald; curând, Ross avea să-i ceară să-şi scoată sarongul, pozând complet goală – iar Alysha avea să se supună. În intimitatea studioului gol, toate inhibiţiile i se topeau într-un dulce val de docilitate feminină... – Fi-ţi-ar! înjură scurt Ross, ridicându-se din spatele aparatului. Căldura spoturilor îţi înmoaie sfârcurile – aşa nu dau bine deloc în fotografii. Trebuie să facem ceva... Alysha îl privi lung, cu ochi mari şi uimiţi, cum se ducea spre un mic frigider din colţ, de unde reveni cu un cub de gheaţă în mână. – Un mic truc al meseriei, îi explică el, pe un ton melodios-tachinător. Când începu să-i plimbe cubul de gheaţă peste sâni, Alysha scoase un mic ţipăt şocat; vârfurile delicate reacţionară prompt, strângându-se ca doi muguri tari. Ross râse încet, ironic. – Ce dulce şi pudică suntem... murmură el. Pariez că nici untul nu ţi s-ar topi în gură – sau chiar un cub de gheaţă! Înainte ca Alysha să-şi dea seama ce avea de gând, i-l vârî între buzele despărţite – iar în clipa următoare, o luase în braţe, cu gura apăsată peste a ei, caldă şi poruncitoare, învârtindu-şi senzual limba pentru a trage cubul de gheaţă în gura lui şi a-l împinge imediat înapoi într-a ei. Nici nu-i trecea prin minte să i se împotrivească. Niciodată nu mai trecuse prin aşa ceva – parcă toate visurile ei s-ar fi contopit într-un singur moment paradisiac. Sânii goi îi erau striviţi pe zidul dur al pieptului lui, docul aspru al cămăşii i se freca delicios de sfârcurile sensibilizate, iar Alysha avea senzaţia că lua foc...   Ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau întrerupţi, Alysha nici măcar nu se întrebase; noroc că senzaţia aceea de firebinţeală nu fusese o iluzie – unul dintre proiectoare se înclinase peste un paravan de hârtie, făcându-l să se aprindă. Când Ross rezolvă problema, Alysha îşi venise în fire şi fugise în cabină, unde se îmbrăcă la loc cu toată viteza, îşi îndesă lucrurile în geantă şi o tuli din studio înainte ca el să vină după ea. Se răzgândise – de fapt, nu voia să fie model. Nu spusese nimănui ce se întâmplase în după-amiaza aceea. Se întorsese grăbită la şcoală, unde, din fericire, nu se descoperise că scuza folosită pentru a-şi motiva absenţa era o minciună, şi se adâncise în învăţătură – cu rezultate atât de bune încât primise note excelente la examene şi fusese primită la una dintre cele mai prestigioase universitaţi, pentru a studia medicina veterinară. Şi s-ar fi putut ca totul să se sfârşească aici; dar, tocmai când se pregătea să-şi dea examenele din anul doi, viaţa privilegiată pe care o cunoscuse dintotdeauna se întrerupsese brusc. Tatăl ei fusese implicat într-o fraudă gravă cu acţiuni şi, în loc de a accepta umilinţa unui proces public, se sinucisese – lăsându-şi familia nepregătită să facă faţă vântului îngheţat al sărăciei. În timp ce mama ei încă mai era în stare de şoc, Alysha îi telefonase celui mai mare frate al tatălui ei, cerându-i ajutorul – numai pentru a i se reaminti brutal cât de categoric dezaprobase familia scandaloasa căsătorie a doua a răposatului colonel Fordham-Jones şi a lua cunoştinţă de refuzul lor absolut de a avea de-a face cu progenitura acelei legături dezaprobate. Ştia că nu putea aştepta mare lucru de la familia mamei sale – oameni scorţoşi şi de modă veche, adepţi ai principiului ca fiecare să se descurce singur. După ce un unchi îi trântise telefonul în nas, a dracului să fi fost dacă se ducea târâş la alte rude. Aveau să se descurce şi fără ajutor – cumva, urma să găsească ea o soluţie. Şi astfel, la vârsta de nouăsprezece ani, pe umerii firavi ai Alyshei căzuse sarcina de a încerca să câştige destui bani pentru a rămâne cu un acoperiş deasupra capului şi a plăti taxele şcolare ale fratelui ei mai mic. Nevoită să renunţe la propriile sale ambiţii, abandonase universitatea, oferindu-şi singura zestre care-i mai rămăsese – înfăţişarea. De astă dată, fusese mai înţeleaptă – se adresase unei agenţii de modele. Şi avusese noroc – pe Barbara Lange o impresionaseră fotografiile de vacanţă pe care le adusese cu ea, astfel că-i organizase nişte probe foto. Şi cu toate că la înaintata vârstă de douăzeci de ani fusese considerată cam bătrână pentru debutul în meserie, progresase rapid, trecând prin truda grea a muncii la cataloage până pe ameţitoarele culmi ale paradelor modei şi ale revistelor luxoase la care râvnise cândva cu atâta disperare. Iar acum, printr-un capriciu al sorţii care părea aproape inevitabil, drumul i se încrucişa din nou cu al lui Ross Elliot. De ce îi trecuse numele pe listă? Credea că, fiind mai matură şi – va fi presupus el – mai cu experienţă, ar fi fost mai receptivă la numărul lui de seducţie? Că, de data asta, n-avea să mai fugă, în panică? Ei bine, dacă aşa era, Ross Elliot urma să-şi descopere curând greşeala, reflectă Alysha, cu înverşunare. O, n-avea să mai intre în panică, nici să fugă – învăţase destule mijloace mai eficiente de a rezista avansurilor nedorite. Pe Ross îl aştepta o surpriză foarte neplăcută.     Capitolul 2   Taxiul se opri în faţa elegantului restaurant, iar Alysha coborî. O salută un cor de fluierături dinspre o clădire de vizavi, iar un bărbat între două vârste, care se uita la ea din mers, peste umăr, intră într-un stâlp. Stăpânindu-şi un uşor surâs amuzat, Alysha intră în restaurant. Se îmbrăcase cu multă grijă pentru acea întâlnire, într-un costum de in ivoriu, croit cu o uluitoare simplitate a liniei, urmărindu-i curbele suple. Binecunoscutul păr îi era strâns din jurul feţei, pentru a-i scoate în evidenţă structura delicată a oaselor, unduindu-se într-o coamă lucioasă pe spate, iar tocurile înalte ale pantofilor bej îi ridicau făptura mlădioasă până la statura de un metru optzeci şi doi. Erau pantofii cu cele mai înalte tocuri pe care-i putuse găsi – dar tot trebuia să se uite în sus pentru a-l privi pe Ross Elliot în ochi, îşi reaminti ea, cu un mic fior de teamă. Îşi dăduse toată silinţa să se pregătească sufleteşte pentru acea întâlnire, însă inima continua să-i bată mult prea repede, făcând-o să se simtă cam ameţită. Restaurantul era plin, însă Alysha îl văzu imediat: stătea aşezat în capătul opus al salonului şi, când ridică privirea, ochii aceia pătrunzători, cenuşii ca oţelul, se îndreptară spre ea ca două lasere fixându-şi ţinta. O privea lung, aşteptând-o să vină la el; şi, preţ de-un incomod moment, amintirile ultimei lor întâlniri i se învolburară în creier, dându-i senzaţia că din nou purta acel sarong înfăşurat pe şolduri, care-i lăsa sânii goi şi înfriguraţi, cu sfârcurile trandafirii, delicate, parcă ademenind obraznice privirea lui insolentă... – Bună ziua, domnişoară Jones. Îmi permiteţi să vă conduc la masă? Cu un efort de voinţă, Alysha se reculese, mulţumindu-i şefului de sală printr-o înclinare amabilă a capului. Păstrându-şi ţinuta dreaptă, cu demnitate graţioasă, îl urmă printre mesele distanţate, o practică îndelungată ajutând-o să pară că nu observa privirile lascive sau invidioase care o urmăreau. Ross se ridică în picioare, întinzându-i mâna cu un formalism rece care o cam descumpăni; părea să se poarte ca şi cum nu s-ar fi cunoscut niciodată. – Domnişoară Fordham-Jones, vă mulţumesc că aţi venit. – Bună... ziua, domnule Elliot, îngăimă ea, lăsându-şi mâna într-a lui o fracţiune de secundă şi retrăgându-şi-o înainte de a se ivi vreun risc ca Ross să-i observe uşorul tremur nervos pe care nu prea şi-l putea controla. Bobbie se aşezase deja la masă, ajunsese la jumătatea paharului de şpriţ, iar Alysha o salută cu un zâmbet care-i ascundea uşurarea de a nu fi singură cu Ross. – Bună, Bobbie. Sper că n-am întârziat? – În nici un caz – am ajuns noi mai devreme, o asigură Bobbie cu căldură. Ia loc. Şeful de sală o aştepta cu scaunul tras, iar un picolo se învârtea pe-alături cu o listă; Alysha mulţumi scurt şi alese rapid melon Charentais, urmat de un biban în sos de lămâie şi chitră, care se anunţa delicios. În faţa ei, Ross discuta cu Bobbie, lăsându-i astfel ocazia de a-l studia pe furiş. Nu se schimbase mult în cinci ani, medită ea: cercelul dispăruse, precum şi coada-de-cal – acum avea părul tuns scurt, doar cu câteva şuviţe rebele căzându-i pe frunte. Însă purta aceleaşi haine sport de doc, fără a face nici o concesie faţă de eleganţa restaurantului, iar sub ele trupul îi era la fel de musculos şi robust pe cât şi-l amintea ea. Şi avea aceeaşi aroganţă pe chipul cizelat aspru, cu pomeţi ascuţiţi şi bărbie autoritară, aceeaşi undă de cruzime în jurul gurii dure. Nu-şi pierduse nici puternicul magnetism fizic, greu de neluat în seamă. – I-am explicat lui Bobbie detaliile campaniei, o informă el, pe neaşteptate. Se rezemase de spătar, privind-o peste masă cu acea expresie rece şi dezinteresată pe care Alysha şi-o amintea atât de bine de la prima întâlnire. Şi, spre tristeţea ei, constată că încă mai avea puterea s-o descumpănească. – Pare extraordinară! interveni Bobbie, cu ochii strălucindu-i de entuiasm. O victorie sigură! – Conceptul-cheie e "pericolul", continuă Ross. Alysha aproape uitase glasul acela – uşor răguşit, ca şi cum coardele vocale i-ar fi fost şmirgheluite de aerul aspru din Clydeside, unde-şi petrecuse adolescenţa. – Vom accentua pericolul pe care-l prezintă pentru piele expunerea excesivă la soare. Laboranţii de la Loziers au creat o nouă loţiune UBA/UBV, care va fi lansată pe toată piaţa. – Iar ingredientele sunt toate din surse naturale, desigur, o încredinţă Bobbie. Nu s-au făcut teste pe animale. Alysha are opinii foarte categorice în sensul ăsta, îi explică ea lui Ross. A refuzat adesea chiar şi contracte foarte bine plătite, fiindcă nu poartă blănuri naturale şi nu foloseşte cosmetice care au avut la origine acte de cruzime la adresa animalelor. În ochii cenuşii se zări o licărire de cinism inconfundabil. – Are noroc că-şi poate permite să-şi respecte principiile, remarcă el, pe un ton sardonic. Alysha îi susţinu privirea, cu răceală. Credea oare că era doar un capriciu de ochii lumii, din partea unei persoane care abia dacă era conştientă de sacrificii? Ei bine, cu siguranţă, n-avea să-i schimbe părerea; dificultăţile ei financiare erau un secret bine păzit în spatele iluziei atent construite din aparenţele de bogăţie şi hainele de la casele de modă – cumpărate angro sau de la second-hand. Foarte puţini oameni ştiau despre scandalul în care fusese implicat tatăl ei – noroc că acesta atrăsese puţină publicitate în afara cercurilor financiare ale capitalei. Iar Alysha nici nu dorea altceva; ruşinea de a se descoperi fapta lui fusese cumplit de dureroasă şi nici acum nu reuşise s-o lase complet în urmă. – N-am putea trece la discuţia despre campanie? ceru ea, cu o demnitate îngheţată în voce. Un zâmbet vag batjocoritor tresări în colţurile acelei guri aspre, dar Ross consimţi dezinvolt. – Va fi foarte prezentă în reviste, precum şi la televiziune şi prin apariţii personale. Lozier Girl întruchipează imaginea concepţiei Lozier – o indulgenţă hedonistă pentru femeia care-şi poate permite acel mic supliment. De-asta insistăm asupra unui contract în exclusivitate; orice alte activităţi desfăşori în acel timp trebuie să aibă aprobarea mea personală – nu vrem ca Fata Lozier să apară prin cine ştie ce cataloage amărâte de comenzi la domiciliu. Şi, desigur, vom plăti foarte generos acest privilegiu, adăugă el, cu o ironie seacă. Instinctiv, Alysha trecu în defensivă, atentă la orice indiciu că Ross i-ar fi ghicit adevărata situaţie. – Nu banii sunt principalul meu considerent, îl informă ea, cu dispreţ trufaş. Mă interesează numai să-mi avantajez cariera. O lucire amuzată lumină cei doi ochi de oţel. – Îmi însuşesc critica. Alysha acceptă scuza cu o uşoară înclinare a capului. – Aţi... spus că vor avea loc şi apariţii personale? se interesă ea, pe un ton cam rigid. Ross se rezemă de spătar, luând o sorbitură din paharul cu apă minerală Perrier – avea reputaţia de a nu se atinge niciodată de alcool. – Va fi o campanie globală, implicând multe deplasări. Vom face vizite promoţionale în toate marile oraşe din Europa şi America de Nord, Japonia, Australia – sper că aveţi destulă energie? Alysha îi reproduse atitudinea rece-sarcastică, înălţându-şi cu o fracţiune una dintre sprâncenele arcuite fin. – Fac faţă, replică ea, pe un ton plat. – Mă bucur să aud. Ar fi extrem de incomod dacă v-aţi îmbolnăvi. – Nu sunt niciodată bolnavă, domnule Elliot, îl asigură ea, cu o sclipire în ochii verzi. N-am lipsit de la nici o întâlnire, nici n-am întârziat vreodată, după cum poate Barbara oricând să confirme. – Cu siguranţă, aveţi o reputaţie profesională excelentă, confirmă el, pe acelaşi ton sardonic. Altfel, nici nu m-aş fi gândit să vă solicit. De ce o solicitase? se întrebă Alysha, cu o undă de nelinişte. Nu-şi făcea iluzii – existau zeci de alte fete cu aceleaşi calităţi, care puteau întruni criteriile exigente stabilite de Ross Elliot. Dar moara bârfelor, de obicei atât de eficientă, nu scosese la iveală nici un alt nume care să candideze pentru acel contract. De ce tocmai ea? – Care e programul campaniei? se interesă, cu o nepăsare lăudabilă în voce. – Faza întâi va consta în spoturile de televiziune, coordonate cu apariţiile până la saturaţie în toate revistele lunare de modă importante, explică el succint. Lansarea principală va avea loc la începutul lunii aprilie şi vom publica masiv până în august-septembrie. Vom filma clipurile video simultan cu realizarea fotografiilor, cele mai multe în decor real, în Thailanda. – Cu începere de când? – Din decembrie, răspunse Ross, ridicând întrebător o sprânceană, când pe faţa ei trecu o undă de ezitare. E vreo problemă? – Numai dacă ar însemna să fiu plecată de Crăciun, răspunse ea, pe un ton măsurat cu grijă. De obicei, îl petrec în familie. Şi-ar fi putut imagina reacţia mamei sale dacă o anunţa că avea să fie plecată de sărbători! Ross ridică din umerii săi laţi, într-o atitudine de indiferenţă aproape dispreţuitoare. – Va trebui să vă conformaţi climei de-acolo – decembrie e o lună când sunt toate şansele ca vremea să fie uscată şi relativ răcoroasă, spuse el simplu. Dacă vă veţi întoarce acasă de Crăciun sau nu va depinde de programul de filmare şi productivitatea muncii. – Înţeleg... Şi-ar fi răcit gura de pomană contrazicându-l; îl vedea în stare să contramandeze sărbătorile – era exact genul de maniac al muncii ambiţios, căruia puţin îi păsa de sentimentele celorlalţi. – Până atunci, agenda Alyshei va fi clarificată, îl asigură Bobbie, cu o eficienţă vioaie. Sunt programate câteva lucruri, dar le putem re-atribui destul de uşor – nu va fi nici o problemă. Se întoarse spre Alysha, cu ochii scânteindu-i. – Tare te mai invidiez că pleci în Thailanda – e una dintre ţările mele favorite. Sper că-i vei lăsa puţin timp să admire peisajele, Ross, adăugă ea, aruncându-i o privire piezişă, tachinătoare. Trebuie neapărat să vezi Marele Templu din Bangkok – e pur şi simplu fascinant! Alysha se strădui să-l privească pe Ross drept în ochi, fără să tresară. – Domnul Elliot încă nu mi-a confirmat dacă încheiem sau nu contractul, aminti ea, rece. Din nou se pomeni măsurată cu acea privire profesională şi detaşată, şi făcu un efort să i-o susţină fără şovăire. Deşi lăsase de mult în urmă vanitatea adolescentină care fusese atât de ofensată de indiferenţa lui cu ocazia primei întâlniri, recunoscând că înfăţişarea ei nu era nimic mai mult decât o combinaţie fericită de gene pe care o putea exploata ca să-şi câştige existenţa constatase că până şi în lumea strălucitoare a modei, unde frumuseţea era moneda curentă, calităţile ei fizice îi confereau un anumit avantaj, un surplus de putere, în cele mai multe situaţii. Pentru Ross Elliot însă, după câte se părea, nu era decât un echipament neînsufleţit, alături de recuzită, lumini şi – cea mai importantă, probabil – aparatura foto. Dacă ar fi putut-o înlocui cu o păpuşă de porţelan, care să i se supună neabătut şi fără a cere un moment de pauză, ar fi făcut-o bucuros. – Să nu te tunzi! îi ordonă el. În ochii ei scăpără un fulger de indignare îngheţată; nici un moment nu avusese intenţia să-şi taie părul, însă o clipă se pomeni cochetând cu ideea, numai ca să-l sfideze. Dar aşa ceva ar fi fost o prostie – era profesionistă şi avea de-a face cu o sarcină profesională. Nu-şi putea permite intervenţii ale sentimentelor personale. – S-o iau ca pe un "da"? întrebă ea. – Vrei contractul sau nu?