Recent Posts
Coboram ultima colină a muntelui Canigou şi, deşi ...
Carmen este o nuvelă realistă de Prosper Mérimée, ...
CAPITOLUL I.
Locotenen...
Câteodată, când o anumită lumină cade dintr-un ung...
Ir62a apasă pe sonerie gategoric şi totuşi cu înfr...
Aceasta poveste este rodul ficţiunii, şi nu are ni...
Alarmă la castel
...
O poveste adevărată despre senzualitate, seducție,...
CAPITOLUL ÎNTÂI
Decăderea Casei Manchester
...
- 0Threads
- 0Posts
Posts
DE MÂINE NE VOM ÎNTÂLNI DIRECT ÎN COPAC
Am trăit puţin
N-am avut timp să aduc binele promis omenirii
Să ridic picioarele pe masa din faţă – da
Să ridic şi să-mi trântesc picioarele pe masa din faţă – da
Să jignesc să m-agit şi s-o iau de la capăt – da da da
Am ratat totul
Cum am găsit un prilej bun de ratat l-am ratat
Cum am dat peste o ocazie din care să mă fi salvat am pierdut-o
Am ajuns cu nebunia mea aproape de tâmpla lui Dumnezeu –
Mi-aş fi construit o muzicuţă
Din sexele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut
Însă nu sunt scârbos „O dacă aş avea o muzicuţă
O dacă ar fi plouat suficient şi aş avea muzicuţa mea
Aş sta în şezut şi aş cânta la muzicuţă
M-aş aşeza pe bordură şi aş cânta la muzicuţa mea”
Totul e frumos când cineva strânge mesele şi pentru tine
Totul e încântător şi dulce şi ca o pudră pe nas
Când nasul ei nu străluceşte sub pudră
Portmoneul meu nu este şi portmoneul tău
Dar ne-am mai putea bucura împreună
Iar piciorul meu când te va atinge sub masă
Va fi ca şi când limba mea ţi-ar mângâia creierii
Şi-ar scoate laolaltă un sunet ciudat
Am fost nefericit şi mi-ai dat cu bicarbonat
Am fost pilit şi nenorocit şi pilit
Şi ţineam cu tot dinadinsul să mă sinucid
Şi mi-ai făcut purgaţie
Nimic nu se câştigă cu sânge
Totul se câştigă trezindu-te la 5 dimineaţa şi ducându-te la serviciu
Totul se câştigă luându-te la trântă cu mine într-o cămăruţă
Deasupra restaurantului fraţilor Kivu şi fredonându-ţi: „O dacă aş avea o muzicuţă
Dacă tu ai face parte dintr-o muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea
M-aş pune serios pe cântat la muzicuţă
M-aş retrage-ntr-un loc şi aş cânta la muzicuţa mea”
Şi acum tu vii la mine să-mi mărturiseşti că nu mai ai bani
Păi de ce nu mai ai bani?
Pentru ce să încetezi să-mi mai porţi sentimente frumoase?
Ai văzut tu pe cineva să trăiască numai din dragostea sa?
Numai pe mine m-ai văzut
Numai eu te-am aşteptat
Temeinic şi nebărbierit şi furios
Şi puternic vascularizat
Cândva am să ajung până la restaurantul vecin
Am să mă ridic în şezut am să mă potrivesc pe genunchi şi am să ajung la restaurantul vecin.
Buzele tale ţicnite au să scoată tot conţinutul din mine
Am să-ţi dansez în ficat am să-ţi pătrund până-n bilă
Am să fac din tine o mare horă a păcii
Apăsându-te pe dinăuntru îmbrăţişându-te şi cântând: „O dacă aş avea o muzicuţă
Dacă tu ai fi o biată muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea
M-aş înnebuni după cântat la muzicuţă
Aş fi turbat după cântat la muzicuţa mea”.
SEARA ÎN CARE COAPSELE TALE
DEBUTEAZĂ SUB DEGETELE
LUI DANIEL BĂNULESCU
Toată sfânta impotenţă – oho – degenerând cu vremea cu timpul
Într-o nemaipomenită comportare morală
Toţi aceşti îngălaţi ofuscaţi
Şi femeile lor cu care mă simt ca-n copac
Îmi iau degetele şi mi le sărută
Până când mă plictisesc ca un episcop
Mori şi frumuseţea ta ne arată fundul
Moare şi lasă despre el cinci cuvinte care continuă să zgândăre lumea
Tu n-ai aruncat niciodată la gunoi o ladă cu gunoi?
De ce te-ai mai întors de acolo?
Comportându-mă tandru
Şoptindu-ţi frumos: „ah da fericirea universală!
Dezbracă-te!”
Dezbrăcându-te şi înţelegând până la urmă
Fesele tale pline de o mare frumuseţe îngândurată
Admirându-ţi genele la care ai ajuns
Picioarele de care ai dat dovadă
Sânii pe care –ai udat şi crescut
Pântecele pe care le-ai suportat doar pentru mine
Accentuându-te
Şi constatând după douăzeci de minute
Că rămân totuşi prietenul meu cel mai bun
Că rămân o bestie o dihanie un preot
Cineva care să aibă grijă de tine şi de micile tale organe sexuale
Ce crezi tu că dragostea nu are ea metodele ei să învingă?
Crezi tu că ea este o tâmpită şi care nu-nţelege ce vrea?
Încă din clasa întâi mă-ndrăgostisem de-o fată despre care aflasem
Că are probleme cu trupul că are duşmani şi că pentru pământ sângele ei e-o caramea
Şi tot am iubit-o şi tot n-am urât-o şi tot mă întrista soarta ei
După ore am aşteptat-o la uşă şi când am zărit-o sărind şi zbătându-se –
Am pocnit-o şi eu în cap cu o legătură de chei
N-a murit este bine acum muzeografă pe lângă vreun paznic de far
Domnul acela îmi dă din când în când telefon şi conversăm despre ce mai face Yahdar „Face bine” – îmi spune târtanul
– „e isteaţă” – consimte doctorul ei „Este dulce” – îmi şopteşte pământul dar eu nu simt pentru ea decât aceeaşi legătură de chei
Cine a cântat la tine la masă a cântat şi alături
Cine a fost împuşcat s-a-ntărit
Iar cine trăieşte
A fost luat înainte şi dus într-un loc să trădeze
Prietena ta a fost şi prietena mea
Iar prietenul tău m-a îngreţoşat şi pe mine
Lumea e un loc minunat unde ne întâlnim cu prietenii
Le fumăm ţigările şi ne povestesc despre locuri grozave de 54 de kilograme
Unde s-au retras şi au plâns
Dacă ridici mâna chelneriţa o să vină la tine
Dar dacă n-o ridici – ce folos –
Fiecare avem înfundate în echipamentele noastre cel puţin două mâini
Şcolăriţa blondă este blondă
Iar şcolăriţa brunetă a devenit brunetă frecându-se de pantalonii mei
Toţi avem câte-un fix
Dacă voi ţineţi să veniţi în vizită pe la mine
Nu voi renunţa nici eu la fixul meu şi vă voi călca în picioare
O seară îngrozitoare o seară ceţoasă absurdă ticăloasă setoasă şi rea
Poveşti în care numele meu era manevrat cu tristeţe
Prietene cu picioarele moi
Şi care nu se mai puteau dezvolta
În lipsa unor exerciţii fizice urmate cu mine
Amenzi căni de plastic în care la munte beam ceaiul
Femei puse să se aranjeze sub ameninţarea unor petreceri iminente
Întâi vor face duş puţin scandal dragoste apoi din nou duş
Vor striga din tot sufletul lor „bună seara” din nemaipomenitele lor cârpe
Fiecare va primi câte o pereche de genunchi minunaţi
Se va stinge lumina
Şi viaţa cea mai interesantă din încăpere se va desfăşura la trei sferturi de metru de covor
Dacă vrei să nu suferi
Dacă vrei să te mângâi
Dacă vrei să mă rogi să-mi ating mâna
De oricare parte a trupului tău
Va fi ca şi cum am ajuta acel loc să dea un pahar peste cap
Ar fi ca şi cum ritmul l-ai prinde exact şi ai putea recita după mine: „O seară îngrozitoare o seară parşivă ceţoasă ticăloasă setoasă şi rea”
Prolog.
Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă.
Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen?
îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme.
Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen.
„Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul.
Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat.
Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el.
E un exploatator, un oportunist...
De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului.
Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest.
Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată.
Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel.
Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator?
Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen.
Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează.
Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală.
Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink.
Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici.
Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei.
Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs.
Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit.
E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie.
Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări.
Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică.
Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată.
Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen?
Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se.
Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen.
Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent.
Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare.
Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă.
Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect.
Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries.
Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat.
Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos.
***
Jack Fagen tocmai se instalase în fotoliu cu un pahar de whisky şi telecomanda televizorului alături, cînd lumina sistemului de alarmă începu să clipească.
Nu se poate, mormăi el, ridicîndu-şi privirea în sus. E pentru a treia oară în seara asta. Oare pisica asta afurisită nu poate să se ducă şi-n grădina altuia? Fluffy, pisica persană a vecinilor, considera grădina drept terenul ei personal de vînătoare, lucru pe care Jack Îl descoperise abia după ce îşi instalase majoritatea minusculelor detectoare de mişcare şi alte aparate de supraveghere de-a lungul zidului împrejmuitor.
În ziua aceea modificase toate acele detectoare de mare precizie pentru ca acestea să ignore intruşii de dimensiunea lui Fluffy.
Fusese o muncă istovitoare care îl indispusese foarte mult. Starea lui de spirit nu se îmbunătăţi deloc cînd îşi dădu seama că omisese cîteva detectoare. Iar cînd Fluffy izbuti să le declanşeze în primul sfert de oră al meciului, Jack se înfurie de-a binelea.
Nu era drept. Toată, ziua aşteptase cu nerăbdare să se delecteze cu una din cele mai mari plăceri pe care Statele Unite le ofereau unui bărbat - fotbalul de luni seara. Dar, graţie lui Fluffy, nu putuse să urmărească nici măcar cinci minute consecutive din meci. Pentru o fracţiune de secundă se gîndi să ignore acea a treia alarmă. Dar toţi anii de şcoală catolică şi disciplină militară făcuseră din onoare şi datorie două cuvinte de bază pentru Jack. Responsabilitatea era cel de al doilea nume al său. Din păcate. Oftînd, închise televizorul-şi puse telecomanda pe măsuţa de cafea. Vru să facă acelaşi lucru şi cu paharul, dar, după ce se gîndi mai bine, îl dădu tot pe gît dintr-o singură înghiţitură. Fluffy nu putea să facă numai ce voia, îşi spuse Jack, după care se ridică, îşi trecu degetele prin părul de un arămiu întunecat şi îşi începu itinerariul mental. Nu face zgomot, fii iute, fii deştept. Acele trei reguli simple îi salvaseră pielea mai mult decît o dată. în fond, îşi spuse el ieşind pe terasă, s-ar putea să nu fie o pisică. Exista şansa ca intrusul să fie Fluffy, dar norocul lui Jack nu ţinea cont de şanse.
Aerul nopţii adia dulce şi răcoros peste chipul lui, răvăşindu-i părul şi gîdilîndu-i barba ca o mîngîiere jucăuşă. Simţi o durere puternică în adîncul lui. Mintea îl necăjea cu imagini ale unor umeri goi, sărutări fierbinţi şi ochi calzi şi înţelegători, care promiteau mai mult decît o plăcere scurtă şi trecătoare.
„Jack, aiurezi", îşi spuse el, scuturînd din cap.
Grădina aceea afurisită plină de flori făcea ravagii cu libidoul lui. Ieşi în grădină, hotărît să aranjeze senzorii şi, probabil, şi pe Fluffy, cînd zări o formă foarte deosebită a unei pisici mişcîndu-se printre tulpinile florilor.
Jack încremeni. Înjurînd printre dinţi, îşi dădu seama că făcuse greşeala să-şi lase revolverul sus în sacul de voiaj. Ce deştept mai era. Tocmai se retrăgea spre casă, întrebîndu-se dacă avea timp, oare, să cheme poliţia şi să-şi ia arma, cînd realiză două lucruri în legătură cu intrusul. Unu, aşa-zisul spărgător era un amator, fiindcă mişcările, nu erau cele foarte precise ale unui profesionist.
Doi, era o femeie.
Escaladase zidul cu uşurinţă. Folosind iedera ca scară, Kat se căţărase repede pe zid şi sărise în partea cealaltă, făcînd doar un zgomot înăbuşit. Întregul proces nu a durat nici cinci minute.
O nimica toată, murmură ea, imitîndu-l pe Einstein.
Îşi scutură cîteva frunze de pe ea, dorindu-şi să fi avut altceva în portbagaj în afară de acel hanorac rigid mirosind a peşte, care îi acoperea bluza albă, sau să se fi schimbat într-o pereche de blugi negri şi o cămaşă de aceeaşi culoare pentru întrevederea cu Jack Fagen de după orele de program. Dar nu se îmbrăcase pentru o spargere. Această idee îi venise pe moment.
Spargerile nu erau un mod preferat al Katrinei de a-şi petrece seara. Ba chiar îi zdruncinau fiecare fibră a fiinţei ei morale. Totuşi, nu avea de ales.
Era disperată să găsească o cale de a-l ţine pe Terminator departe de sistemul ei de computere.
Îşi petrecuse după-amiaza şi o mică parte din seară cercetînd informaţiile pe care Einstein i le dăduse secretarei ei, Jenny. Citi fiecare pagină din acel dosar gros în căutarea unui motiv plauzibil pentru a nu-l angaja pe Fagen. Dar nu găsi absolut nimic. Dosarul lui oficial era excelent, chiar incredibil. După o perioadă scurtă petrecută în Departamentul Serviciilor Speciale al armatei, pentru care fusese şi decorat, se lansase în afaceri pe cont propriu. Profesional, ea nu putu decît să-i admire rezultatele. Distrusese reţele de spionaj industrial de la New York pînă la Hong Kong - mai bine decît oricine altcineva.
Lista clienţilor săi arăta ca un Who's Who al personalităţilor din industria computerelor, incluzînd chiar şi cîteva tinere Democrate, pentru care părea să fi coborît preţul serviciilor sale. Oficial, Terminator era curat ca o lacrimă. Ceea ce însemna, îşj spuse ea, că se pricepea să-şi acopere urmele mai bine decît îşi închipuise. În fond, recomandările lui Preston păruseră la fel de impresionante şi s-a văzut foarte bine ce viperă se dovedise a fi. Încrezătoare din fire, Kat învăţase pe pielea ei că trebuia să fie suspicioasă, mai ales în privinţa unor bărbaţi frumoşi cu reputaţie puţin cam dubioasă.
De aceea începuse acea misiune de spargere.
După ce trecuse de zidul vechi şi acoperit de iederă, care înconjura proprietatea, observase o totală absenţă a oricăror măsuri de siguranţă. Se uitase mai bine şi bănuielile ei se confirmaseră. Şi un copil ar fi putut escalada acel zid vechi, căci nu erau nici reflectoare, nici camere de luat vederi, nici alte dispozitive de supraveghere. De fapt, în afară de o micuţă cameră de luat vederi fixată deasupra porţii de la intrare, nu părea să existe nici o altă protecţie.
Aura lui Jack Fagen se dizolvă ca un fum în bătaia vîntului. Îşi dădu seama că fusese captivată de acel om, impresionantă de reputaţia lui legendară. Ba chiar
da, acum putea să recunoască - puţin speriată la gîndul de a-l cunoaşte.
Dar priceperea lui Fagen fusese mult prea exagerată. Nici un consultant în siguranţă care se respecta nu ar fi proiectat un sistem care să controleze o poartă solidă şi să lase neprotejate nişte ziduri uşor de escaladat. Fagen nu era bun de nimic.
Acum nu mai trebuia decît să dovedească acest lucru.
Îşi îndreptă umerii, aruncînd o privire peste grădina luxuriantă în care aterizase. Era neglijată, din păcate - se părea că îndatoririle lui Fagen nu se extindeau şi asupra împrejurimilor casei. Prin verdeaţa deasă zări luminile acesteia, ca un far singuratic în noaptea întunecată. Aici, natura părea să-şi ceară drepturile.
Florile erau răspîndite ca un covor vrăjit şi înmiresmat. Stejari bătrîni se înălţau deasupra ei, printre ale căror ramuri muşchiul spaniol cădea ca firele de păr încurcate ale unei vrăjitoare. Katrina se simţi stăpînită de nişte sentimente ciudate şi senzuale, care o străbăteau asemeni apelor unei mări întunecate şi lacome. Neliniştită, se scutură de ele.
Trase în piept aerul nopţii, ignorînd parfumul ademenitor al florilor şi concentrîndu-se asupra mirosului pătrunzător al hanoracului. Nu avea nevoie de gînduri aiurite. Vroia să aibă capul limpede cînd avea să intre pe uşa din faţă şi să-l vadă pe Jack Fagen complet uluit.
O femeie-spărgător, îşi spuse Jack, posomorît. Şi amatoare, pe deasupra! Ura amatorii. Erau de două ori mai periculoşi decît profesioniştii pentru că erau de trei ori mai proşti. Jack înaintă cu prudenţă, întrebîndu-se cum naiba să rezolve o asemenea situaţie. Dacă ar fi fost vorba de un bărbat, i s-ar fi furişat în spate şi l-ar fi doborît cu o lovitură peste umăr. Dar o femeie...Cel dintîi lucru pe care sora Barbara i-l băgase în cap fusese să nu lovească niciodată o femeie. Obiceiurile învăţate în ş’coala catolică se uitau greu.
Jack tot mai încerca să se decidă cum să procedeze, cînd femeia intrus se opri.
Îşi roti privirile în jur, dar nu în direcţia lui, după care îşi dădu pe spate gluga care îi ascundea chipul. În clipa aceea, Jack uită şi de sora Barbara şi de maniere şi chiar şi de spărgătorii amatori.
Sfîntă Fecioară, şopti el.
Lumina lunii mîngîia perfecţiunea pielii intrusei şi dădea părului ei o nuanţă de argintiu. Şi chipul acela...chipul acela putea înnebuni un bărbat.
Uluit, făcu un pas înapoi. O ramură trosni sub piciorul lui, sunîndu-i ca o împuşcătură în urechi, dar, din fericire, frumuseţea nu părea să fi auzit nimic.
Se apropie şi mai mult, vrînd să-i vadă faţa mai bine. Sau poate că vroia să vadă doar dacă era reală. Visase atît de mult o femeie ca ea, încît nu era sigur dacă şi acum visa sau nu. Părea, însă, reală. Mai înaintă puţin, ajungînd destul de aproape pentru a o atinge, destul de aproape pentru a-i simţi parfumul.
Oare ce miros o fi avînd perfecţiunea? Se întrebă el. Trase adînc aerul nopţii în piept şi simţi miros de...peşte.
Katrina dădu la o parte ramurile mari şi se îndreptă spre casa luminată, concentrîndu-se pentru a face cît mai puţin zgomot cu putinţă.
Numai că nu prea se putea concentra.
Lumea nocturnă se strîngea în jurul ei, tăcută şi plină de umbre misterioase. Animale mici mişunau pe pămînt, iar păsările scoteau sunete plîngăreţe în depărtare. Sentimentele exotice şi senzuale pe care le simţise mai devreme reveniră în forţă, atingînd ceva profund şi sălbatic în adîncul inimii ei, ceva primitiv^ Frunzele pe care le atingea în trecere o mîngîiau cu intimitatea unui amant. Îi era ciudat de cald şi se simţea teribil de dezorientată - de parcă o străină s-ar fi strecurat pe sub pielea ei.
Aerul era greu de miresmele caprifoiului şi liliacului. Vrăjită, îşi dădu pe spate gluga mirosind a peşte a hanoracului şi trase adînc în piept aerul dulce al nopjii. O străbătu asemeni unui tonifiant, făcînd fiecare fibră a trupului ei să se simtă vitală şi plină de viată. Pasiuni neliniştite se agitau înăuntrul ei, ca un animal ţinut prea mult în cuşcă...
O ramură trosni. Vechile gînduri şi sentimente se întoarseră iute, lăsînd-o dezorientată şi dezamăgită. Nu stătu să se gîndească la sentimente.
Nu avea timp. Ceva o urmărea, ceva suficient de mare pentru a zdrobi o ramură destul de groasă. Ceva...sau cineva.
„Drace, probabil că am fost văzută." Abătută, îşi dădu seama că sistemul de alarmă al lui Jack Fagen funcţiona, de fapt, foarte bine. Planul îi fusese dat peste cap serios de tot. Văzu prea tîrziu în ce postură ridicolă o pusese ideea ei.
Avea să pară o idioată, dacă nu...
Se opri, prefăcîndu-se din nou absorbită de splendoarea nopţii. Cu urechile ciulite, îl auzi pe observatorul nevăzut apropiindu-se din ce în ce mai mult, pînă cînd între ei nu mai era decît vreun yard. Se strădui să aştepte...să aştepte.
Apoi, ţîşni cu toată forţa, împingînd perdeaua de frunze şi ramuri. Un geamăt înfundat îi dădu de înţeles că lovise vreo parte din anatomia bărbatului, dar nu mai stătu să afle ce parte, ci se întoarse şi o rupse la fugă spre zidul îndepărtat de parcă Satana însăşi ar fi fost pe urmele ei.
Era iute, dar Jack era şi mai iute. Se aruncă şi o prinse de picioare, ţintuindu-i-le pe amîndouă în iarba deasă. Ea începu să ţipe şi să se zbată, luptîndu-se ca o pisică sălbatică împotriva forţei lui mai mari. În cele din urmă, forţa învinse.
Eşti bună, recunoscu el, privindu-i chipul sfidător. Dar eu sînt şi mai bun.
Du-te dracului, spuse ea.
Jack zîmbi. Nu istericale, nu rugăminţi şi implorări. Îi plăcea.
O s-o fac cu mare plăcere, scumpo. Dar nu înainte de a-mi spune cine eşti şi ce cauţi aici.
Ea nu răspunse. O rază de lumină îi căzu pe chip, făcînd să-i strălucească ochii incredibil de mari. Ochi plini de ură. „Dumnezeule, are tupeu", îşi spuse el impresionat. După bătăile agitate ale inimii pe care le simţea atît de aproape de ale lui, îşi dădu seama că era speriată. Dar, oricît de speriată ar fi fost, el nu avea să cedeze nici un pic.
Totuşi, acest lucru nu îl făcea să ajungă nicăieri. Doar nu avea de gînd să stea toată noaptea acolo, deasupra ei - oricît de plăcută ar fi fost ideea.
Ascultă, îi spuse el atunci. Putem să o rezolvăm pe calea uşoară sau pe cea dificilă. Alege tu.
Eu nu spun nimic, şuieră ea, pînă nu-mi dai...hei, ce faci?
Calea dificilă, răspunse el, plimbîndu-şi mîna liberă peste trupul ei în căutarea vreunui act de identitate.
Încetează. Nu poţi...
Dar se opri brusc cînd Jack cercetă cu pricepere într-o parte strategică a abdomenului ei. Pînă îşi reveni ea, el aflase deja ceea ce îl interesa. În buzunarul hanoracului găsi un bon vechi, pe care îl ridică în lumină, descifrînd fără nici o greutate semnătura.
Ce...? Începu să el să spună, uitîndu-se la femeia care tăcea acum.
Tăcerea ei, combinată cu expresia sumbră, îi spuseră tot ceea ce avea nevoie să ştie. Se ridică şi începu să rîdă cu poftă pentru prima oară după multe luni.
Al naibii de încîntat să te cunosc...şefa!
Kat traversă terasa şi intră în living-room, încercînd să pară mai stăpînă pe sine decît se simţea.
Ar fi vrut teribil de mult să aibă la îndemînă o piatră destul de mare sub care să se ascundă, deşi ar fi preferat una pentru a-l lovi pe Jack Fagen. Individul era mai groaznic decît îşi imaginase ea. Nu ar fi trebuit s-o pipăie atît de...intim.
O căldură stînjenitoare o învălui cînd îşi aduse aminte de modul cum i se plimbaseră mîinile pe trupul ei - mîini sigure şi experimentate, care îi turnau foc lichid pe piele, tulburînd-o împotriva voinţei. Nu mai simţise niciodată o asemenea căldură şi ura faptul că tocmai Jack Fagen i-o provocase. „Să-l ia naiba", îşi spuse ea furioasă. Ticălosul era iute.
Doreşti ceva?
„Grozav, acum îşi aduce aminte de bunele maniere", îşi spuse Kat, clocotind de furie. Se întoarse, gata să-i spună lui Fagen ce părere avea despre politeţea lui, dar cuvintele i se stinseră pe limbă.
Jack Fagen era clădit ca un munte, puternic şi impozant, cu muşchi care păreau ciopliţi în stîncă.
Nu îl remarcase cînd se aflaseră în grădină, dar, înăuntru, mărimea lui micşora pînă şi spaţiosul living-room. Părul arămiu, dezordonat, şi barba mare se potriveau foarte bine cu trăsăturile lui aspre, iar ochii aveau culoarea cerului senin.
Katrina înghiţi în sec, dezechilibrată dintr-odată.
Apropierea lui o făcea să se simtă uşoară şi vulnerabilă - o nouă experienţă pentru o femeie care era obişnuită să se uite în jos la majoritatea bărbaţilor pe care îi cunoştea.
Doreşti ceva, domnişoară Sheffield? Repetă el.
Clipind des, îşi aminti cine era acel individ. Fagen oportunistul. Fagen cel lipsit de scrupule. Indreptîndu-şi umerii, spuse:
Ai făcut destul deja, domnule Fagen. Nu aveai nici un motiv să...mă manevrezi aşa.
Lui Jack îi veniră în minte imediat cîteva motive, dar se îndoia că ea le-ar fi apreciat. Cel puţin, nu deocamdată. Se gîndi şi se opri asupra celui mai puţin interesant.
Bine, dar ai fi putut avea o armă ascunsă.
Nu în locurile unde ai căutat, spuse ea tăios.
Jack zîmbi - un zîmbet slab şi diabolic care ei îi provocă un gol în stomac.
Eu ştiu, făcu el. Am cunoscut odată o femeie la Bangkok care...
N-are importanţă, îl întrerupse Kat, pălind la gîndul că Fagen intenţiona să-i descrie diversele moduri de a utiliza anatomia feminină.
Zîmbetul lui se transformă într-un rînjet. Îi plăce a femeia aceea. Îi plăcea acel amestec provocator de nervi de oţel şi nevinovăţie fîstîcită.
Îi plăcea şi trupul ei. Chiar şi prin hanoracul fără formă putea vedea că este înaltă şi subţire, iar recentele lui cercetări îi arătaseră că are toate rotunjimile necesare.
Ce căutai aici, de fapt?
Vroiam să stau de vorbă cu dumneata...
El îi aruncă o privire pătrunzătoare şi complet lipsită de încredere.
De ce n-ai folosit telefonul? Sau de ce n-ai sunat la uşă?
Kat se crispa.
Ei bine, recunoscu ea. Am vrut să-ţi testez sistemul de alarmă. Am vrut să văd dacă eşti atît de bun cum se aude.
Jack se sprijini de spătarul unui fotoliu, privind-o cu atenţie.
Şi sînt? Întrebă el încet.
Nu se referea la sistem şi Katrina ştia. Îşi aminti din nou de mîinile lui, de căldura nedorită, dar de netăgăduit a atingerii lui. Închise ochii sperînd că, nevăzîndu-i chipul frumos, avea să gîndească mai limpede. Acest lucru se întîmplă...dar pentru puţin timp.
Deschise ochii...
Domnule Fagen, eu...
Jack, o întrerupse el. Date fiind împrejurările, cred că putem sări peste formalităţi.
Katrina îşi aminti „împrejurările" şi înghiţi în sec.
Uite, domnule Fa...bine, Jack, cred că ar fi drept să-ţi spun că...ei bine, nu sînt prea sigură că ai fi interesat să lucrezi pentru Sheffield. N-ar fi atît de palpitant cum eşti obişnuit.
Jack îşi aduse aminte de ochii aceia violeţi care scînteiau şi de unduirile acelea ascunse sub hanorac. Personal credea că munca alături de ea avea să fie teribil de palpitantă.
Drăguţ din partea ta că te gîndeşti la mine, Katrina, dar sînt sigur...
Kat, îl corectă ea. Toţi îmi spun Kat.
De ce nu Katrina?
Pentru că nu-mi place.
„Pentru că singurul care-mi spunea aşa era Preston." Îşi îndreptă din nou umerii.
Uite, Jack, ţi-o spun sincer. Nu sînt sigură că vreau să lucrezi cu mine.
Se aştepta la vreo reacţie - furie, violenţă, ceva. Dar colţul gurii lui se ridică într- un zîmbet dezarmant şi îi surprinse în privirea albastră o undă de umor.
Ah, da? De ce nu, Katrina?
Kat! Spuse ea enervată de calmul lui. O să am grijă să fii recompensat. Nu-ţi face griji în privinţa banilor.
Niciodată nu-mi fac griji în privinţa banilor, spuse el cu o sinceritate care o făcu să-l creadă. Tot ce posed pe lume este împachetat într-un sac de voiaj care se află sus. Accept numai misiunile care mă interesează. Şi, sincer vorbind, mă interesează foarte mult să lucrez cu tine.
„Se referă la sistemul de siguranţă. Doamne, de s-ar referi la sistemul de siguranţă", îşi spuse ea. În cameră era mai cald. Jack nu se clintise, stătea tot rezemat de spatele fotoliului, cu faţa spre ea , dar Kat avea ciudata senzaţie că traversase încăperea şi venise lîngă ea. O adiere de vînt suflă prin uşa care dădea spre terasă, umplînd camera cu miresme grele din grădină.
Trupul îi deveni alert. Îşi dădu seama, după încordarea umerilor, că şi Jack reacţiona la fel.
Ce se întîmpla, oare, cu ea? Era adevărat că trecuse aproape un an de cînd se despărţise de Preston, dar cu siguranţă că nu era destul de disperată pentru a se tăvăli pe covor cu un necunoscut. Chiar dacă acel necunoscut avea un corp extraordinar şi cei mai albaştri ochi pe care îi văzuse vreodată...
Îşi feri privirea.
Nu o să iasă bine. Pur şi simplu, nu o să iasă bine. De data aceasta, cuvintele ei îl impresionară într-o oarecare măsură. Ocoli fotoliul şi veni spre ea, mişcîndu- se cu siguranţa lină a unei maşini bine unse. Inima Katrinei bătea atît de tare, încît era sigură că şi el o auzea. Nu-i putea interpreta greşit privirea.
Prădalnică...Lacomă. Ca a unui tigru gata de atac. Sau a unui bărbat gata de...
Ştii ce cred eu? Spuse el încet cînd ajunse lîngă ea. Cred că ţi-e frică.
Kat încercă să rîdă, dar ieşi ceva ce semăna mai degrabă a geamăt. Apropierea lui Jack o făcea să respire cu dificultate.
Frică? Zise ea, încercînd să-şi menţină glasul egal. Nu mi-e frică de nimic.
Jack scutură din cap, fixînd-o cu privirea.
Nu-ţi stă bine cînd minţi, Katrina.
Kat, spuse ea cu un glas stins.
Se afla la cîţiva centimetri de ea, fără să o atingă. Nici nu trebuia. Bărbatul acela îi trimitea o reacţie în lanţ prin întregul sistem, provocîndu-i mici şi delicioase explozii în trup.
Zîmbetul lui Jack se lărgi, iar el îşi mută privirea asupra buzelor ei şi...mai jos.
Cred că nu eşti sigură că mă poţi manevra.
O cuprinse furia, care îi dădu putere. Se retrase cu un pas înapoi şi îşi înălţă bărbia.
Te-aş putea manevra chiar şi cu o mînă legată la spate.
Interesantă idee, spuse Jack. Dacă-ţi plac chestiile astea.
Nu rîde de mine, zise ea, folosindu-şi furia ca scut. Dacă vom lucra vreodată împreună, va fi doar ca asociaţi în afaceri, nimic mai mult. Şi cred
că tu vei fi cel care nu va face faţă!
Surprinderea bruscă din ochii lui îi spuse că lovise aproape de ţintă, mult mai aproape decît se aşteptase. Deodată, simţi vidul din el, oboseala unui bărbat care îşi petrecuse viaţa luptînd. Ruşinată, îşi dădu seama că tocmai îi aruncase încă o mănuşă.
Ar fi vrut să creadă că vulnerabilitatea lui era reală, nu un truc pe care îl folosea pentru a le face pe femei să-l asculte. Ar fi vrut să creadă că sub acel exterior neted şi lucios bătea o inimă de om. Privirea lui o captură pe a ei, ţinînd-o prizonieră, aşa cum mîinile lui o ţinuseră în g rădină. In ochii aceia se citeau adevărul şi destulă forţă pentru a clădi o viaţă. „Ochii nu mint", şopti o voce lăuntrică.
„Şi în fiecare clipă se naşte un prost", şopti o alta. Kat se întoarse, uluită şi puţin dezgustată de naivitatea gîndurilor ei. Acela era Terminator, cel al cărui principiu era „Scopul scuză mijloacele".
Se folosea de ea aşa cum făcuse cu toată lumea în viaţa lui. Ei bine, la acel joc puteau participa două persoane.
Eşti bun, Fagen şi, pentru asta, voi lucra cu tine, fiindcă sistemul meu merită tot ce-i mai bun. Dar, continuă ea privindu-l din nou, dacă faci vreo mişcare greşită sau foloseşti vreuna din tacticile acelea de comando ale tale, te voi face să regreţi că te-ai născut. E clar?
Expresia lui Jack vorbea de un om căruia îi plăcea să-şi facă propriile reguli, nu să i se impună ceva. Pentru o clipă, Kat se întrebă dacă avea să-i accepte condiţiile şi fu surprinsă cînd îşi dădu seama că dorea într-adevăr să o facă. Atunci el îşi trecu degetele prin păr şi oftă cu un aer ce aducea a resemnare.
S-a făcut, spuse el simplu.
Afacerea fiind încheiată, Katrina ieşi în noapte, sperînd ca întunericul catifelat să-i liniştească nervii. Dar de unde atîta noroc? Cu cît încerca mai mult să nu se gîndească la Jack, cu atît imaginea lui îi apărea mai limpede în minte, ameţindu-i simţurile. Oricît de mult ar fi încercat, nu putea să uite vulnerabilitatea pe care i-o sesizase în privire, tot aşa cum nu putea să uite căldura aceea înnebunitoare care o cuprindea ori de cîte ori ori ochii lui albaştri îi întîlneau pe ai ei. Şi îşi dădu seama şocată că nici nu voia să uite.
Jack o urmări cu privirea mergînd pe aleea lungă şi apoi dispărînd în umbra adîncă a nopţii.
Uşoara dezamăgire pe care o ţinuse ascunsă în timpul discuţiei îi apăru încet- încet în privire.
„Katrina", îşi spuse el cu sentimente contradictorii.
Pentru o clipă avusese impresia că zăreşte ceva deosebit în acei ochi violeţi, o putere de caracter pe care nu o mai întîlnise decît o dată sau de două ori în peregrinările sale. Dar nu fusese decît furie. Femeia aceea avea mai mulţi ţepi chiar şi decît un arici, iar Jack avea lucruri mai bune de făcut decît să stea să i-i scoată. Totuşi, avea corpul cel mai sexy pe care îl văzuse vreodată. Acele clipe fierbinţi şi tensionate din grădină îi aduseseră propriul sistem de alarmă la Defcon 2, adică la un pas de atac. Nu mai simţise niciodată o asemenea atracţie momentană şi copleşitoare faţă de o femeie şi, judecînd după plecarea ei grăbită, şi ea simţise la fel. Atitudinea ei înţepată nu îl tulbura, dar Jack învăţase pe pielea lui să nu aştepte prea mult de la nici un fel de relaţie.
Sora Barbara îl crescuse cu credinţă în idealurile iubirii şi devotamentului, dar realitatea îl învăţase cu totul altceva.
Respiră aerul nopţii, limpezindu-şi mintea de amintiri şi vise pierdute. Realitatea îşi avea propriile recompense. Şi, realist vorbind, ar fi fost mult mai bine dacă n- ar fi vrut să o cunoască pe Katrina Sheffield. Nu-şi permitea să se implice personal cu ea. Acest lucru i-ar fi distrus complet principalul obiectiv.
A doua zi dimineaţă, Katrina întîrzie un sfert de oră la serviciu, dînd vina pe traficul greoi şi ignorînd faptul că se schimbase de trei ori înainte să se decidă asupra unui costum simplu din pînză albă şi a unei bluze bleu din mătase. Vroia să arate cît mai bine pentru Jack Fagen - cît mai bine profesional vorbind, bineînţeles. Cu o seară în urmă îşi închipuise că era atrasă de el. Luna, grădina, ciudata atmosferă a nopţii...toate acestea o făcuseră să vadă în el un bărbat misterios, absolut irezistibil.
„Prostii" îşi spuse ea, introducîndu-şi legitimaţia în automat. Lumina zilei avea să-i spulbere închipuirile. Va vedea că Jack este un bărbat obişnuit, ca toţi ceilalţi pe care îi cunoştea, dar se întrebă de ce, oare, nu era mai încîntată de acea perspectivă.
Soneria stridentă o făcu să tresară. Deschise uşa cea grea, întrebîndu-se dacă nu putea să inventeze cineva un mod mai plăcut de înştiinţare că legitimaţia fusese acceptată. Se părea că soneriile insuportabile făceau parte din profesiunea ei ca şi consultanţii în securitate insuportabili.
De obicei, prima oprire a lui Kat era la laboratorul computerelor, unde stătea de vorbă cu Leonard sau cu unul din ceilalţi analişti în legătură cu Pink. Dar, în dimineaţa aceea, schimbă direcţia şi porni spre biroul lui Jenny, intenţionînd să-şi prevină tînăra secretară, eficientă, dar uşor impresionabilă, că Fagen urma să sosească dintr-o clipă în alta. Jenny, însă, nu era acolo. Katrina se încruntă. Nu-i stătea în fire să întîrzie şi nici să părăsească biroul fără să roage mai întîi pe cineva să-i ţină locul. Unde putea fi? Deodată, atenţia îi fu atrasă spre biroul ei prin a cărui uşă întredeschisă răzbătea un chicotit piţigăiat.
Vai, domnule Fagen!
Jenny. Jenny se afla în biroul Katrinei şi, după toate aparentele, tot acolo era şi Jack. Rîsul îl zgîrie nervii ca un şmirghel.
La naiba, mormăi ea, îndreptîndu-se cu hotărîre spre uşă. E aici de un sfert de oră şi se distrează deja cu secretara mea. Ei bine, dacă el crede cumva că o să accept aşa ceva, atunci va...
Se opri în mijlocul frazei. Îl zări pe Jack stînd lejer pe marginea biroului ei, statura lui masivă făcînd respectiva piesă de mobilier să pară o jucărie.
Costumul lui gri avea o croială europeană şi doar îi sugera forţa fizică în loc să i-o scoată în evidentă. Amintirea nopţii trecute fu ca un şoc electric.
Apucă clanţa pentru a se sprijini, deoarece picioarele i se înmuiară deodată. Înfăţişarea lui Fagen îmbrăcat în pulover şi blugi o copleşise.
Imaginea lui Fagen în costum o devasta. Făcea parte dintre acei puţini bărbaţi care arătau bine indiferent cu ce ar fi fost îmbrăcaţi. Şi, mai bine, fără nimic pe ei. Nici unul dintre cei doi nu o observase pe Kat. Jenny încă mai chicotea, iar Fagen îi arunca un zîmbet cuceritor.
Să nu mai aud chestia asta cu „domnule Fagen", da? Mă face să mă simt din nou la şcoala parohială.
„Mai degrabă la cea de reeducare", îşi spuse Kat cu tristeţe. Împinse uşa şi intră cu îndrăzneală.
Bună dimineaţa, Jenny. Văd că l-ai cunoscut deja pe domnul Fagen.
Jack se întoarse spre ea şi zîmbetul i se transformă într-o expresie mult mai profundă.
Bună dimineaţa, domnişoară Sheffield. Nu mă aşteptam să ajung înaintea dumitale în dimineaţa asta. Dar, ce-i drept, ai plecat cam tîrziu de la mine aseară...
Jenny se răsuci brusc pentru a o privi pe Katrina, făcînd ochii mari de curiozitate.
Am avut o întîlnire, spuse Kat, dîndu-şi seama prea tîrziu că explicaţia aceea grăbită era mai acuzatoare decît tăcerea. Îi aruncă o privire lui Jack şi adăugă: O întîlnire de afaceri.
Bineînţeles, zise el, dar privirea lui spunea altceva.
Dorinţa îi clocotea în privire, lingîndu-i pielea ca o flacără albastră şi fierbinte. Căldura explodă în locuri delicioase, şocînd-o şi tulburînd-o în acelaşi timp. Instinctiv, trupul cedă dorinţei...pînă cînd auzi uşa biroului închizîndu-se. Jenny se furişase afară, închipuindu-şi fără îndoială, că şefa şi Jack doreau să rămînă singuri.
Dumnezeule, murmură ea, ridicîndu-şi privirea spre tavan. Cine ştie ce-şi închipuie că s-a întîmplat între noi.
Şi nu-i aşa? Întrebă el zîmbind.
Acel zîmbet avea ceva devastator în el, dezvelindu-i dinţii egali şi albi.
Kat avu o viziune rapidă a unui lup imens, cu blana arămie, care se lingea pe bot uitîndu-se la Scufiţa Roşie lipsită de apărare. Gemu, dar nu doar de teamă. Sincer vorbind, individul acela ar fi trebuit să poarte o plăcuţă de avertizare.
Uite...spuse ea simţind că se înfurie, între noi nu s-a întîmplat absolut nimic şi nu apreciez deloc faptul că faci lumea să creadă altceva, îndeosebi pe Jenny.
Ştie că ne-am cunoscut abia ieri şi n-aş vrea să creadă că...ei bine, este o fată foarte impresionabilă...
Chiar aşa, şi tu nu eşti destul de bătrînă ca să vorbeşti ca mama ei, zise Jack, ridicîndu-se de pe birou. Cîţi ani ai? Treizeci şi trei? Treizeci şi patru?
Douăzeci şi opt! Izbucni Kat.
Prea tîrziu observă umorul din ochii lui albaştri dîndu-şi seama că, de fapt, o tachina.
Eu credeam că douăzeci şi cinci, Katrina, spuse el apoi zîmbind mai cald.
Ar fi vrut să nu-i placă. Doamne, cît de mult ar fi vrut. Dar cum ar fi putut, cînd el îi rostea numele aşa? Katrina. Numele acela se undui prin ea, tulburător, plin de promisiuni care îi făceau trupul să tremure. Nici o femeie din lume n-ar fi rezistat acelei invitaţii dulci. Dar ea trebuia să reziste.
Instinctul îi spunea că, în ciuda farmecului şi dosarului său impecabil, Jack Fagen nu era demn de încredere. Ascundea ceva - era în stare să parieze. Ultima ei legătură cu un personaj îndoielnic fusese gata să-i distrugă credibilitatea profesională şi aproape că îi zdrobise inima.
Dacă te-ai fript o dată, sufli şi în iaurt. Îi întoarse spatele şi porni spre uşă.
Ar fi bine să ne apucăm de lucru, spuse ea cu un glas egal. M-am gîndit să începem cu un tur al companiei şi apoi să faci cunoştinţă cu prototipurile. Ah, şi apropo, aş prefera să nu-mi mai spui Katrina.
Jack o urmă. Îl simţea în spate, înalt şi copleşitor, extraordinar de masculin.
Era atît de aproape, încît îi simţea parfumul after-shave-ului şi răsuflarea caldă în păr. Întregul ei trup se încordă.
„Să nu mă atingă", se rugă ea. „Mă pierd cu totul daca mă atinge".
Nu o atinse. Cînd se întoarse, ea îl surprinse privind-o intens şi nesigur.
Eşti o tipă dură, dar o să facem un tîrg. Nu-ţi mai spun Katrina dacă nu-mi mai spui domnule Fagen. S-a făcut?
Katrina simţi că-i dispare tensiunea.
S-a făcut, spuse ea, asumîndu-şi din nou rolul de director executiv.
Tocmai ajunseseră la un compromis. Poate că, pînă la urmă, aveau să se înţeleagă. Numai dacă ar fi reuşit să nu se mai vadă cu scufiţă roşie...
Îşi petrecură restul dimineţii făcînd turul clădirii, cunoscînd angajaţii şi, în general, familiarizîndu-l pe Jack cu diversele sisteme. El studie echipamentul, dar la fel de des se trezea studiind-o şi pe Katrina. Îi plăcea modul cum îşi conducea oamenii, cu fermitate, dar cinstit, ascultîndu-le întrebările şi comentariile. Sistemele şi procedurile ei de siguranţă erau de asemenea foarte bune. Jack văzuse sisteme mai mari decît ale Katrinei, dar rare ori unul atît de bine condus. Era, într-adevăr, impresionat.
Şi alte lucruri îl mai impresionau, ca, de exemplu, felul în care silueta ei subţire umplea costumul alb clasic pe care îl purta. Mişcările îi erau categorice şi sigure, dar aveau o graţie feminină care umplea mintea lui Jack de gînduri cît se poate de neprofesionale. Se întrebă ce ar fi spus, oare, dacă ar fi ştiut că, în loc să se concentreze asupra cuvintelor ei, el îi studia pe ascuns gambele. Probabil nimic demn de tipărit, îşi închipui el zîmbind.
Ce-i atît de amuzant?
Jack îşi ridică privirea uimit de faptul că şi ea îl urmărise destul de îndeaproape dacă îi surprinsese zîmbetul slab. Femeia aceea nu pierdea nimic.
Mă gîndeam cît de neobişnuit este să găseşti o companie atît de remarcabilă, cu o femeie atît de remarcabilă la cîrmă.
Îi făcuse acel compliment cu sinceritate, dar ea, în loc să fie încîntată, se enervă. El aproape că îi vedea nervii încordîndu-se.
Mă bucur că-ţi place sistemul meu, pentru că-ţi respect părerea ca profesionist. Cît despre părerea în legătură cu mine, adăugă ea ridicînd
din umeri, ar trebui să mă consideri încă o piesă din echipament.
Zîmbetul lui Jack se transformă într-un rînjet de lup.
Asta înseamnă cumva că trebuie să te inspectez şi pe tine aşa cum am inspectat toate celelalte aparate?
Kat izbucni:
O să-ţi spun eu ce poţi să faci cu inspecta rea ta...începu ea ceea ce se anunţa o tiradă extrem de colorată, dar se opri cînd unul din analişti bătu în uşa biroului şi păşi înăuntru.
Iertaţi-mă că vă întrerup, domnişoară Sheffield.
Ah, da, Leonard, spuse ea, invitîndu-l înăuntru pe acel bărbat slăbuţ. S-a întîmplat ceva?
Nu, nu. Am trecut doar să vă spun că Einstein a terminat de făcut calculele privind ozonul. L-am pus în legătură, aşa încît să-i puteţi vorbi prin consola dumneavoastră.
Îţi mulţumesc, zise Kat impresionată ca întotdeauna de atenţia lui Leonard.
Unii puteau să înveţe.
Jack, el este Leonard Heep, analistul meu tehnic principal. Şi asistentul meu neoficial. Dacă vrei să afli ceva despre aparatele din sistemul nostru, el e omul tău.
Jack îi aruncă o privire cercetătoare bărbatului aceluia cu chip îngust şi îi întinse mîna.
Se pare că domnişoara Sheffield are o părere foarte bună despre abilităţile dumitale, ceea ce, venit din partea ei, este un adevărat compliment.
Palma subţire a lui Leonard o întîlni pe cea robustă a lui Jack într-o strînsoare superficială.
Da, o respect foarte mult pe domnişoara Sheffield, spuse el dînd o emfază subtilă, dar distinctă, numelui ei, după care se întoarse spre Katrina. Mai aveţi nevoie de mine?
Nu, nu. Îţi mulţumesc.
Leonard ieşi repede din încăpere. Jack privi în urma lui cu un zîmbet trist pe buze. Se bucurase de o primire rece şi din partea celorlalţi programatori, ca un fel de „Du-te acasă, yankeule", în stil computerizat. Ar fi putut pune pariu că nu ar fi cîştigat nici un concurs de popularitate cu Katrina sau angajaţii ei. Aruncă o privire pe furiş picioarelor ei lungi şi frumoase. „Ce păcat."
Fără să aştepte o invitaţie, îşi luă un scaun şi se aşeză la consolă alături de Katrina.
Simpatic acest Heep, dar nu cred că e încîntat de faptul că mă aflu aici.
„Asta înseamnă că sîntem doi", îşi spuse ea posomorîtă.
Leonard e îngrijorat pentru sistem. Şi-a petrecut la fel de mult timp ca mine în construirea lui. Este total devotat muncii lui şi e cel mai bun programator din cîţi am cunoscut. Citeşte programe aşa cum alţii citesc comics-uri.
În viaţă există şi alte lucruri importante în afară de programe, Kat, spuse Jack încet. Pentru toată lumea.
Vocea lui îi mîngîia simţurile ca o mătase netedă şi superb de provocatoare. Dumnezeule, o dădea peste cap, dar nu avea să-i dea de înţeles acest lucru.
Se concentră asupra scrierii comenzilor de acces care urmau să îl conecteze pe Einstein la terminalul ei. După aceea, verifică firele, aranjă camera video şi trase microfonul spre ea.
Einstein, e cineva aici care doreşte să te cunoască.
Camera video se răsuci şi se fixă asupra lui Jack.
Terminator! Strigă Einstein fără să mai aştepte prezentările. Ce mai distrugi? Jack rîse, auzind răspunsul entuziast al lui Einstein.
Văd că reputaţia mi-a luat-o înainte.
Afirmativ, tipule. 1989 - demascat Conspiraţia de la Berlin; 1990 - distrus reţeaua de contrabandă Singapore-Londra; 1991 - format reţeaua de comunicaţii a rezistenţei din Kuweit City în timpul Furtunii în Deşert; 1992...
Ai fost în Kuweit City în timpul războiului?
Întrebă Kat, uluirea făcînd-o să uite de faptul că nu-l plăcea.
Ei, da, recunoscu Jack, deşi misiunea ar fi trebuit să fie secretă. Cum ai aflat de ea, Einstein?
N-o să spun niciodată.
Ochii albaştri ai lui Jack îi întîlniră pe ai lui Kat.
Are o minte a lui proprie, nu-i aşa?
Aşa se părea că are şi Jack. Katrina nu putea asocia imaginea oportunistului egoist cu aceea a luptătorului pentru libertate, care îşi pusese viaţa în pericol pentru a-i ajuta pe locuitorii Kuweit-ului. Văzuse fotografii, auzise vorbindu-se
despre teribilele preţuri pe care numeroşi luptători în rezistenţă le ceruseră în schimbul patriotismului lor. Probabil că îl plătiseră bine pentru serviciile acordate. Da, asta era. Probabil că o făcuse pentru bani...
Kat, s-a întîmplat ceva cu butonul acela?
Kat privi în jos şi îşi dădu seama că, în ultimele cîteva minute, tot ajustase culoarea de pe monitorul lui Einstein, care avea acum o nuanţă puternică de roşu. Asta ca să se înveţe minte să nu se mai gîndească aiurea.
A fost ceva, dar s-a rezolvat, spuse ea forţîndu-se să zîmbească.
Camera lui Einstein se roti şi se opri asupra butonului.
Explică-mi cum.
„Vezi-ţi de treaba ta, Einstein", îşi spuse ea, dar imediat rosti cu glas tare:
Mai tîrziu. Acum aş vrea s-o aduci pe Pink ca să...
Ce e Pink? Întrebă Jack.
Nu ce. Cine, explică ea. Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente. Pe scurt îi spunem Pink.
Şi fiindcă-i place, adăugă Einstein.
Şi pentru că-i place, recunoscu Kat zîmbind.
Nu putea să nu zîmbească ori de cîte ori se gîndea la micul computer independent.
Adu-ne-o, te rog, Einstein.
Păi...
Zîmbetul Katrinei dispăru.
Să nu-mi spui că a fugit din nou.
Bine, n-o să-ţi spun.
Kat gemu.
Einstein, adu-o înapoi. Acum.
N-o să-i placă.
Kat înşfăcă microfonul.
Puţin îmi...Einstein, e primejdios pentru ea acolo. Ştii la ce o expune pătrunderea într-un sistem neprotejat. Adu-o înapoi. Spune-i...spune-i că, dacă nu se întoarce în două ore, o deconectez de la televizor pentru o lună. Ştii ce înseamnă asta.
Einstein gemu.
Nu MTV. Nu Wheel of Fortune. Şi nu...adăugă el coborîndu-şi vocea pînă cînd deveni o şoaptă, nu Shopping Channel.
Exact, spuse Kat. Îmi pare rău că trebuie să fiu atît de aspră, dar este singurul mod în care o să se înveţe minte. Adu-o, te rog.
Lumina se stinse pe camera video a lui Einstein, ceea ce însemna că îndeplineşte ordinele. Katrina se lăsă pe spate în fotoliul ei şi îşi apăsă mîinile pe tîmple. „De ce eu, Doamne?" se întrebă ea. „De ce..."
Hm.
Jack. Fir-ar să fie, uitase de el. Auzise tot şi văzuse cu ochii lui cît de uşor străpungea Pink sistemul ei de siguranţă. Îşi pusese toată energia în crearea acelui sistem. Era mîndră de el şi vroia ca Jack să fie la fel de mîndru ca ea. Acum, însă, nu mai era nici o şansă de aşa ceva.
Eh, acum ştii, spuse ea, dar nu îndrăzni să-l privească. Sistemul meu de siguranţă e la fel de „sigur" ca un caşcaval elveţian. Cu cît astup mai
multe goluri in sistem, cu atît Pink deschide mai multe. Nu mai ştiu ce să fac.
O să...o să înţeleg dacă nu vei vrea să accepţi o misiune în care vei pierde.
Jack rămase tăcut cîteva clipe, după care spuse:
Tot mai încerci să scapi de mine, Kat?
Nu, spuse ea repede şi îşi dădu seama că fusese sinceră.
Se întoarse încet cu faţa spre el.
Nu, repeta ea, de data aceasta cu convingere.
De fapt, îţi voi aprecia ajutorul.
Atunci, ne-am înţeles, zise Jack, susţinîndu-i privirea.
Avea cei mai incredibili ochi, îşi spuse el. Se puteau preschimba într-o clipă din gheaţă în foc, de la albastru profund la violet strălucitor. Şi, uneori, ca acum, conţineau o moliciune indigo ce îl atrăgea ca o vrajă. Deodată, se afla din nou în grădină, în întuneric, în căldură şi dulceaţă, ţinîndu-i trupul sub al său. Numai că, de data aceasta, ea nu se mai zbâtea.
Dorinţa îl lovea ca un bici. Se cutremură surprins şi enervat de intensitatea Acelui sentiment. Să o placă era ceva, dar acel...acel sentiment îl zguduia pînă în adîncul fiinţei lui. Nu ştia sigur ce este. Nu era sigur că vrea să afle.
Tuşi mascîndu-şi starea de derută.
Ce cald e aici. Simt nevoia de aer.
Kat se uită la ceas.
Bine. E aproape prînzul. Am putea să facem o pauză. Bufetul companiei e la Capătul culoarului...
Nu. Afară, zise Jack, ridicîndu-se de pe scaun. Undeva unde să pot respira.
Bine, spuse Kat, ridicîndu-se la rîndul ei.
Există un restaurant în apropiere de plajă.
Grozav, zise el, ieşind repede din biroul ei.
Kat îl urmă pe culoar, uluită de plecarea lui subită. Dar multe lucruri erau uluitoare în legătură cu Jack Fagen. La fel ca un program de siguranţă cu mai multe nivele, cu cît descoperea mai mult, cu atît părea să fie mai complicat.
Cine era, de fapt? Se întrebă ea. Şi ei de ce îi păsa?
O iau eu.
Nu, eu o iau.
Eu o iau, repetă Katrina, întinzîndu-se după nota de plată. Eu sînt şefa.
Dar eu sînt bărbatul, spuse Jack, luînd cu îndemînare nota şi îndreptîndu-se spre casă în ciuda protestelor ei.
Acest lucru nu o făcu să înceteze.
Ăsta e cel mai idiot şi mai demodat lucru pe care l-am auzit anul acesta, spuse ea, ajungîndu-l din urmă. E, practic, ceva preistoric.
Da, zise Jack zîmbind. Eu sînt un tip preistoric.
Kat păli. Imagini ale lui Jack ca un om primitiv îi asaltară mintea, făcînd-o să se simtă extrem de prost şi, în acelaşi timp, extrem de excitată. Din fericire, el era ocupat cu achitarea notei şi stătea cu spatele la ea. Din nefericire, se trezi studiindu-i umerii laţi şi mijlocul îngust şi încercă să nu şi-l mai închipuie doar cu o pînză în partea din faţă.
Cînd ieşiră, lumina puternică a soarelui şi briza oceanului o ajutară să-şi recapete stăpînirea de sine. Pete albe se vedeau împrăştiate pe suprafaţa albastră, iar valurile se rostogoleau pe ţărm cu o graţie lipsită de grabă. Katrina închise ochii şi inspiră aerul sărat şi proaspăt, amintinduşi de zilele fericite pe care şi le perecuse alături de familia ei pe plajă.
Doamne, apără-mă, căci marea e atît de întinsă şi barca mea aît de mică, spuse Jack, încet, chiar în spatele ei.
Ea deschise ochii şi îl privi, surprinsă, atît datorită cuvintelor, cît şi blîndeţii glasului lui. El privea apa fix, absolut fără nici o expresie, dar ceva din fermitatea maxilarului îi aminti de tristeţea profundă pe care o simţise în el cu o seară în urmă.
El continuă, vorbind mai mult cu sine decît cu ea.
Am învăţat asta chiar înainte să văd oceanul cu ochii mei, cînd cea mai mare întindere de apă pe care o ştiam era pasajul de sub Loop după o ploaie serioasă. Una din călugăriţele de la şcoală m-a învăţat.
Călugăriţe? Întrebă ea, nevenindu-i să creadă.
Jack zîmbi uşor.
Nu rîde. Sora Barbara era mai severă decît oricare din sergenţii pe care i-am avut în armată. Nu mă lăsa să fac nimic - cel puţin nimic din lucrurile pe care le cunoştea ea. Mă ţinea zdrenţăros. Dar era totdeauna lîngă mine cînd aveam nevoie de ea. Ea m-a scos de vreo două ori din Juvey Hali cînd mama nu s-a deranjat.
Făcu acea afirmaţie cu atîta indiferenţă, încît Katrina crezu la început că nu-l înţelesese bine.
Iubirea familiei ei îi definea viaţa. Cînd fusese mai mică, fusese acceptată instantaneu de haita de lupi a verilor Sheffield. În adolescenţă, cînd jelise moartea mamei, găsise dragostea şi înţelegerea necesare pentru a depăşi durerea. Iar ca unealtă a lui Preston, găsise un sprijin ferm şi o încredere în curăţenia ei.
Nu-şi putea închipui viaţa fără dragostea puternică a unei familii. Dar se părea că aşa fusese copilăria lui Jack. Nu ştia ce o îngrozea mai mult: indiferenţa mamei lui sau indiferenţa cu care accepta el acest lucru.
Şi tatăl tău?
Ce-i cu el? Zise Jack, ridicînd din umeri şi continuînd să privească marea, ţinîndu-şi gîndurile pentru sine.
Vîntul îi adusese pe obraz o şuviţă de păr arămiu, pe care ea ar fi dorit cu disperare că i-o aşeze la loc. Abia se putea stăpîni. Se simţea vulnerabilă şi derutată. Compasiunea faţă de băiat şi suspiciunea faţă de bărbat dădeau o luptă în ea, ameninţînd să-i distrugă propriul sistem de siguranţă intern pe care şi-l construise cu atîta grijă.
Ca şi cum i-ar fi sesizat starea de spirit, Jack se întoarse spre ea şi o privi cu ochii lui intenşi şi incredibil de sexy. Se simţea goală, de parcă ochii aceia ar fi putut vedea pînă în străfundul inimii ei.
Deodată intensitatea aceea dispăru şi ochii lui căpătară o strălucire dură, ca un oţel rece.
Nu mă lua prea în serios, Kat. N-a fost decît un scenariu cu un copil orfan.
Copil orfan? Repetă ea.
Discursul meu fals despre trecut. Am o duzină din care să aleg: copil orfan, fiu nelegitim al unui bogătaş, fiu al unui militar. Spun versiunea care-mi convine cel mai mult, spuse el posomorît, străpungîhd-o cu ochii lui duri. Ăsta sînt eu.
Katrina ar fi trebuit să fie furioasă, dar o viaţă întreagă petrecută în compania verilor ei o învăţase că existau minciuni între minciuni. Unii bărbaţi spuneau minciuni ca să se apere, alţii ca să apere pe cineva. Instinctul îi spunea că Jack făcea parte din cea de a doua categorie. Avea impresia că zărise puţin din adevăratul Jack Fagen şi acest lucru o făcu să rîdă.
Oi fi tu un ticălos, Jack Fagen, dar, cel puţin, eşti unul sincer.
Spre surprinderea ei, consultantul cel cu inima de piatră începu şi el să rîdă.
Shopping Channel, spuse Jack, deschizînd portiera.
Katrina coborî.
Ce-i cu el? Întrebă ea, netezindu-şi fusta.
Jack făcu un efort imens pentru a nu se gîndi la nesfîrşitele ei picioare şi reuşi doar în parte.
Shopping Channel, spuse el în timp ce se îndreptau spre clădirea Sheffield. Einstein a făcut mare caz de asta cînd a vorbit despre Pink. De ce?
„Afaceri, ca de obicei", îşi spuse Kat cu o undă de regret. Începuse să-i placă noua lui camaraderie, fără a mai vorbi de plăcuta cădură care o cuprindea cînd stătea lîngă el în maşină.
Răspunse oftînd:
Este o anomalie în programul lui Einstein.
Este bolnav după cumpărături.
Bolnav după cumpărături? Făcu Jack forţîndu-se să nu zîmbească.
Nu-i deloc amuzant, îl mustră ea, deşi şi ea lupta să rămînă serioasă. Este un teribil cumpărător.
Dacă pe un lucru scrie „de vînzare", el îl cumpără. Soţia vărului meu, Melanie, inventatoarea lui Einstein, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a descoperi eroarea, dar se pare că e ceva integrant în programul lui.
Acum am auzit totul.
Nu fi prea sigur, spuse ea cu tristeţe.
Anomalia lui Einstein se repetă şi în programul lui
Pink, cu o mică modificare. În loc să cumpere lucruri, ea...cumpără şanse.
Şanse? Vrei să spui că pariază?
Absolut pe orice, recunoscu ea cu amărăciune. De aceea tot fuge, pentru a face pariuri. Crede că-i amuzant, dar mie-mi dă nişte bătăi de cap îngrozitoare. Hialeah Park Racetaack sînt gata să ne dea în judecată pentru că le-am făcut praf sistemul de contabilitate. Şi ar fi trebuit să auzi limbajul celui de la loterii cînd i-am spus că ea reprogramase computerul loto al statului
pentru a-şi alege numerele...
Barbatul scorpion de Claudia Jameson
CAPITOLUL I
— Doamnă Simson, dacă binevoiți să mă urmați, domnul Moore vă așteaptă…
Cherry Simson se ridică. Ea nu era nicidecum impresionată de întrevederea care urma să aibă loc. Se întîlnise cu Alec Moore de mai multe ori, în cursul celor trei ani precedenți. El era simpatic. De altfel, dacă obținea sau nu această slujbă îi era perfect egal.
În timp ce intrau în lift, tînăra funcționară de la serviciul de personal îi surîse cu amabilitate doamnei Simson.
Sediul societății Silver & Silver ocupa cinci etaje într‑o clădire elegantă din West End, la Londra. Cu toate că lucra de trei ani pentru această societate, Cherry nu pusese niciodată piciorul aici.
Coridoarele lungi erau decorate cu plante verzi, birourile erau de un alb imaculat. O mochetă groasă completa confortul și eleganța ansamblului. Silver & Silver era o societate înfloritoare. Ea se dezvoltase de‑a lungul timpului, adaptîndu‑se mereu cerințelor epocii și acum era aproape centenară.
Obiectivele sale constau în conceperea, fabricarea și instalarea sistemelor de climatizare a aerului, în țară și în străinătate. Ascensiunea societății devenise mai rapidă de cînd Leon Silver, pe care Cherry nu‑l cunoștea încă, preluase conducerea.
— Îl cunoașteți pe domnul Moore? întrebă cu amabilitate însoțitoarea ei.
Ușile automate se deschiseră fără zgomot. Ajunseseră la etajul cinci, unde se aflau birourile conducerii.
— Da, răspunse Cherry. A venit de mai multe ori la sucursala noastră din Bristol.
Își aranjă în mod mecanic coafura. Își ridicase părul aproape negru într‑un coc elegant, care îi venea de minune. Cîteva bucle îi încadrau fața delicată, cu tenul de porțelan. Se îmbrăcase cu aceeași eleganță discretă ca pentru o zi obișnuită de lucru.
Deși rezultatul întrevederii îi era aproape indiferent, spiritul ei viu înregistra tot ce o înconjura. O urmă pe tînăra însoțitoare de‑a lungul unui coridor acoperit cu mochetă verde. Pe pereți erau suspendate fotografii imense ale uzinei din Southampton, precum și diferite produse ale companiei Silver & Silver.
Ele intrară pe o ușă pe care scria „Alec Moore, director de vînzări”, și se pomeniră, nu în biroul acestuia, ci în cel al secretarei. Aceasta părea de aceeași vîrstă cu Cherry. Era fermecătoare cu părul ei castaniu roșcat și cu surîsul primitor.
— Bună ziua, spuse ea vesel. Mă numesc Karen Black. Șeful meu este în momentul de față la telefon. Un apel intercontinental. Stați jos, vă rog.
— Mulțumesc.
Cea care o însoțise pe Cherry îi întinse secretarei un dosar, apoi se retrase.
— Succes, doamnă Simson spuse ea înainte de a pleca.
Jumătatea de oră în care discutase cu directorul personalului se desfășurase în bune condiții. Dacă și Alec Moore o aprecia, ar putea să‑i ia locul în scurtă vreme Karenei Black.
Dar voia oare cu adevărat lucrul acesta? Dorea ea această slujbă la sediu și mutarea la Londra?
Părinții ei o încurajau în acest sens. Cherry suspină resemnată. Fără ei, ea nu ar fi încercat să obțină, probabil, acest post. Ei o iubeau mult dar o sfătuiseră totuși să‑și părăsească domiciliul și orașul în care trăise dintotdeauna.
— Sînt trei ani, Cherry…
Astfel începuse cu o lună înainte mama ei, Cherry cunoscîndu‑i pe de rost toate argumentele.
— Draga mea, nu crezi că e timpul să faci cîteva schimbări în viața ta? Doar nu vrei să‑ți petreci tot restul vieții lîngă noi.
Cherry îl privi pe tatăl ei ca să vadă ce credea și el.
— Are dreptate, spuse el, cu o privire în care i se citea compasiunea.
— Sîntem amîndoi convinși că ți‑ar prinde bine să părăsești Bristolul și casa. Îți faci prea multe gînduri care îți trezesc amintiri dureroase. David a murit de trei ani și tu tot nu ai reușit să depășești…
Acest doliu. Cherry completase în gînd fraza determinată. Cît timp trebuia să treacă ca să te refaci după dispariția brutală a unui soț?
Ar putea oare vreodată să se adapteze la o nouă existență, fără David? Va redeveni ea persoana veselă și comunicativă care era înainte de accident?
Nu. Niciodată. Era sigură de asta. Ceva în ea se rupsese iremediabil. Dar ea nu voia să le spună asta părinților ei. Ei erau și așa destul de neliniștiți în privința asta.
La o săptămînă de la această conversație, văzu anunțul privind această slujbă, într‑o scrisoare adresată de societate, serviciului personal. Își depusese candidatura mai mult pentru a face plăcere familiei. Nu avea nici un chef să se despartă de ei. Erau adorabili, o susținuseră cu toată dragostea după drama prin care trecuse. Dar ei simțeau că ea trebuie să devină independentă acum. Ea căpătase destulă forță, emoțional vorbind, pentru a se descurca singură.
În ce stare era ea astăzi?
Pe cînd încerca să‑și răspundă la această întrebare, ochii ei mari de culoarea ametistului făcură înconjurul biroului Karenei.
Se simțea foarte sigură pe ea și asta pentru simplul motiv că nimic nu putea s‑o mai emoționeze. Îi era indiferent dacă locuia la Bristol sau la Londra. Obiceiurile ei vor rămîne aceleași. Acest lucru îi convenea. De altfel ea se putea întoarce acasă ușor în timpul week‑endurilor. Distanța dintre cele două orașe nu era foarte mare.
Dar poate nici nu va obține această slujbă. Trei ani de experiență într‑una din sucursale ca secretară a directorului nu însemna că era capabilă să‑și asume responsabilitățile importante pe care le implica un post la sediul central. Aici se tratau afaceri internaționale. Va fi ea la înălțime?
Ea începu să observe cu interes ceea ce o înconjura.
— Ce loc de muncă plăcut, remarca ea cu voce tare. Luminos, aerisit, dotat cu cel mai bun echipament posibil.
— Așa e! exclamă Karen Black, cu entuziasm. Dar trebuie să vă previn că dacă veți lucra aici veți avea multe treburi de făcut.
În timp ce vorbea, introduse o foaie de hîrtie în mașină și bătu o scrisoare.
— Știți, reluă ea fără să‑și întrerupă activitatea, nu veți avea deloc timp să leneviți. În schimb sînt o grămadă de avantaje. Avem propriile noastre săli de mese și mîncarea e excelentă. Nu‑i puțin lucru, nu‑i așa?
Surîse și continuă:
— Locuiesc singură, așa că nu‑mi dau niciodată silința să gătesc seara. Aici, masa de prînz este atît de copioasă! Și poți bea cîtă cafea dorești. Avem cinci săptămîni de concediu și…
Ea izbucni în rîs.
— Ce proastă sînt! exclamă ea. Dumneavoastră cunoașteți perfect compania, pentru că faceți parte din personalul ei. Din ce regiune sînteți?
— Din Bristol. Dar presupun că lucrurile sînt puțin diferite la sediu.
Karen aruncă o privire standardului telefonic de pe birou.
— A terminat convorbirea. Mă duc să‑l anunț că sunteți aici.
Ea se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Scuzați‑mă… începu Cherry. Karen se opri și se îndreptă spre ea.
— Eu… mă mir pur și simplu că părăsiți acest post, spuse ea cu un aer jenat.
Ochii ei arătau încăperea în care se găsea Alec Moore. Karen rîse cu amabilitate.
— Nu vă neliniștiți, o asigură ea. Alec este patronul ideal. El știe să vă valorifice și să vă insufle dorința de a vă efectua sarcinile cît mai bine. Nu acesta este cazul directorului nostru general, adăugă ea coborînd vocea. Anne nu este prea răsfățată.
— Anne?
Tonul Karenei deveni confidențial.
— Anne Mellor, secretara lui Leon Silver, directorul general.
Cherry auzise vorbindu‑se despre acest om. El succedase tatălui său douăsprezece luni mai devreme, după ce a îndeplinit funcția de director general timp de nouă ani.
— Nu l‑am întîlnit niciodată, declară Cherry.
— Nu este ușor de suportat! Dar presupun că cel care ține hățurile nu trebuie să fie, nu‑i așa? Anne are cea mai bună părere despre el. Totuși, ea este într‑o situație grea pe moment. Tocmai a aflat că este însărcinată și domnul Silver nu este mulțumit. Nu vrea s‑o piardă, înțelegeți? Or, Anne l‑a anunțat că va părăsi postul puțin înainte de a naște. De ani de zile încearcă să aibă un copil și acum are de gînd să profite din plin de treaba aceasta.
Cherry aprobă. Ea se gîndi că Leon Silver era egoist pentru că se supărase pe secretara lui cînd aceasta avea un motiv atît de minunat să plece. Ea tăcu totuși.
— Dar mă îndepărtez de subiectul întrebării dumneavoastră, reluă Karen cu o voce veselă. Vreți să știți de ce plec? Nu este un secret pentru nimeni. Tocmai m‑am logodit. Lucrez în Anglia de peste șase ani și… ghiciți ce mi s‑a întîmplat? Am întîlnit un neozeelandez! El locuiește la o sută de kilometri de casa mea, la Auckland! Lumea este într‑adevăr mică.
Cherry surîse. Nu sesizase că fata era din Noua-Zeelandă. Ea nu avea nici un accent.
— Deci vă întoarceți în țară pentru a vă căsători, conchise ea.
— Și pentru a mă stabili acolo, preciză Karen.
Ea pătrunse în biroul patronului și, două minute mai tîrziu, Cherry îl saluta pe Alec Moore.
— Doamnă Simson! Sînt încîntat să vă revăd! Vă merge bine sper? Cum o mai duce Bob?… Luați loc, vă rog.
— Bob este în plină formă. Vă trimite complimente, răspunse Cherry, așezîndu‑se.
— Mărturisesc că am fost surprins de candidatura dumneavoastră, declară cu sinceritate domnul Moore, cu ochii la ea.
Ușor stînjenită, Cherry îi întoarse privirea.
— De ce? întrebă ea. Am o bună experiență în companie și…
— Nu aceasta este problema. Nici nu mă îndoiesc de capacitățile dumneavoastră.
Fața i se lumină de un surîs seducător.
— Inutil să vă spun, continuă el pe un ton convingător, că Bob Sangley susține candidatura dumneavoastră, chiar dacă ideea de a vă pierde nu‑i surîde deloc.
Aceste cuvinte o consolară pe Cherry.
— Atunci de ce sunteți surprins, domnule? insistă ea.
El ezită înainte de a‑i răspunde.
— Cînd am redactat acest anunț, explică el, am precizat că persoana interesată nu trebuie să aibă nici o obligație. Ea trebuie să fie liberă să călătorească în orice moment.
— Da?
— Nu mi se pare că sînteți corespunzătoare acestui profil, făcu el cu un aer dubitativ. Aveți un soț și…
— Domnule, îl întrerupse ea, sînt văduvă.
Ea vorbise liniștit, fără cea mai mică emoție. Era capabilă acum să admită adevărul cu calm, fără a fi rănită. Era ca și cum durerea i se anesteziase.
Interlocutorul ei tresări ușor. Era vizibil stupefiat. Cherry se miră în sinea ei că el nu era la curent cu situația ei.
— Îmi pare rău, se scuză el… Bob nu m‑a lăsat niciodată să înțeleg lucrul acesta. Credeam…
El deschise dosarul adus de Karen. Cherry se destinse și se cufundă în fotoliu. La douăzeci și patru de ani era puțin probabil ca Cnerry să‑și fi pierdut soțul. Era normal ca Bob să omită să menționeze asta cu ocazia deplasării șefului său. Aveau, desigur, subiecte mult mai importante de dezbătut.
— Greșeala dumneavoastră este firească, declara ea. Dar după cum ați înțeles acum, nu am nici un angajament și nici o obligație.
— Sînteți gata, deci, să călătoriți cu mine, dacă va fi nevoie? insistă Alec Moore.
— Absolut.
Puțin îi păsa unde se afla. Aici sau în altă parte… Nu mai avea nici un entuziasm pentru ceva. Fugar, îsi aminti ce adolescentă dinamică fusese. Cît de mult ar fi exaltat‑o altădată ideea de a cunoaște țări străine.
Închise o clipă ochii. Ce gînd prostesc! Ea nu și‑ar fi putut pune candidatura atunci pentru că nu era liberă.
Se angajase de bună voie față de un soț și era fericită.
Alec Moore nu se grăbea, studia dosarul care se afla în fața lui. Cherry așteptă cuminte. El îi va pune cu siguranță întrebări suplimentare. Ea începu să‑l examineze.
Era un bărbat frumos, în jur de patruzeci de ani, sportiv. Avea un păr des, blond, ochi căprui, o privire deschisă, onestă. Totuși, ea nu trebuia să uite că el poseda mai mult ca sigur o personalitate puternică și multă voință. Aceste calități erau indispensabile pentru a ajunge la postul de director, într‑o companie atît de înfloritoare.
Cherry îl găsise întotdeauna simpatic. Astăzi, după ce îl observase pe îndelete, ea hotărî că îi plăcea. În final ea era într‑adevăr mulțumită să obțină acest post.
Alec Moore începu să‑i descrie sarcinile pe care trebuia să le efectueze dacă va lucra cu el. Fără să pară, o evalua cu privirea.
El văzu că ea este interesată, dar nimic mai mult. Ea părea inteligentă. Și era atît de drăguță! Ce ochi! Imenși, de o culoare de‑a dreptul neobișnuită: violeți ca profunzimile apei, minunați. Era primul lucru pe care îl remarcase la această fată. Apoi, urma surîsul, atît de luminos încît îți încălzea inima.
El nu era sigur că ea va fi secretara ideală. O cunoștea încă prea puțin. Dar era cu siguranță o plăcere să o privești. Îi plăcea să se înconjoare de frumusețe. Ori Cherry era fermecătoare. Totuși, el se îndreptă în fotoliu și se aplecă ușor în față; îi trebuia mai mult decît o persoană decorativă. Nu trebuia să se lase influențat de aceste pupile inteligente care se străduiau – își dădu el seama deodată, să ascundă o profundă tristețe.
Ce‑ar crede Leon despre această femeie? Era un judecător avizat cînd era vorba să discearnă caracterul unui individ. Alec nu avea totuși de ce să‑l invidieze în acest domeniu. El ghicea destul de repede personalitatea interlocutorului său. De obicei.
El tăcu, curios să vadă reacțiile acestei ciudate candidate.
Cherry așteptă un moment să se asigure că el își terminase discursul. Apoi ea începu să pună întrebări. Ea avea zeci. În timp ce directorul îi descria postul ea se hotărîse că voia să‑l obțină. Avu un gînd fugar pentru părinții ei, care o însoțiseră la Londra. Se va întîlni cu ei pentru masa de prînz, într‑un restaurant din apropiere. Ei avuseseră amabilitatea s‑o aducă la Hampstead, să vadă casa în care ar putea să locuiască. Ei doreau s‑o scutească de grija de a găsi o locuință la Londra.
— Doamnă Simson, înainte de a intra mai în amănunt în atribuțiile acestei slujbe, mi‑ar plăcea să știu dacă ea continuă să vă intereseze.
Cherry deschise ochii mari, descumpănită de această întrebare.
— Da! Bineînțeles! Enorm. Dorea acest post, mai mult decît ar fi crezut la început.
Ascultîndu‑l pe Alec Moore descriindu‑i sarcinile pe care le avea de îndeplinit, își dădu seama că era o provocare pe care trebuia să o accepte. Și pentru prima oară după mult timp, ea avea un scop în viață. Va dovedi că e capabilă să‑l realizeze… mai ales ei însăși.
— În acest caz, poate îmi veți spune de ce v‑ați pus candidatura? Ce vă determină să schimbați orașul?
Cherry se îndreptă în scaun. Răspunsul ei va fi hotărîtor. Silver & Silver nu angaja pe nimeni cu ușurință. Directorul vînzărilor primise deja numeroase candidate și va continua probabil să primească.
Cherry îi surîse cu căldură și vorbi pe un ton hotărît.
— Motivele mele sînt simple, încerc să‑mi schimb viața, pe plan profesional. La Bristol îmi cunoșteam atît de bine munca, încît devenise o rutină. Cu dumneavoastră, continuă ea cu o umbră de malițiozitate, nu cred că acest lucru se va întîmpla vreodată! După cîte am auzit, se pare că niciodată nu voi avea timp să mă plictisesc. Și asta e tocmai ce mi‑ar place! afirmă ea cu sinceritate. Vedeți, singurul lucru care mă interesează cu adevărat este cariera mea.
Alee rămase impasibil. Ultima frază a tinerei femei îl deruta. Ea era atît de singură deci? Cu fizicul ei…
— Doamnă Simson, pot să vă întreb de cît timp sînteți văduvă?
— De mai bine de trei ani. Am început serviciul la Silver & Silver la șase luni după moartea soțului meu.
Ea coborî privirea. David îi fusese răpit atît de repede! Asta o durea cel mai mult. Tristețea de a nu fi avut timp să savureze viața împreună cu el.
— Înțeleg, spuse încet Alec Moore.
El începea să înțeleagă. După acest doliu, tînăra femeie hotărîse să se axeze pe cariera ei și numai pe ea. Ei bine, lucrul acesta îi convenea. El avea nevoie de o secretară care să nu se dea în lături de la muncă. În afară de aceasta, ea îi dovedise că știa să fie entuziastă. Ea avea capul pe umeri și era capabilă să‑și ascundă emoțiile.
Va fi perfect. Anumite zile erau într‑adevăr epuizante în aceste birouri. Personalitatea ei ponderată va fi un atu inestimabil.
Întrevederea nu mai dură multă vreme. Domnul Moore o mai întrebă pe Cherry doar dacă a mai folosit un ordinator. Nu, nu încă. Sucursala din Bristol nu era echipată cu ordinator.
— Karen îl utilizează deseori pentru unele texte, o informă el. Avem o echipă de dactilografe la etajul al doilea. Dar rapoartele, devizele, adresele pe plicuri și pachete se imprimă mult mai rapid pe această mașină. Nu vă neliniștiți. Vă vom trimite la o școlarizare intensivă trei zile, probabil, și veți deveni repede expertă!
Se exprima ca și cum ea ar fi fost titulara postului, remarca în sinea ei Cherry. Cînd el îi oferi efectiv postul, ei nu‑i veni să creadă ce noroc avea.
— Primesc candidate de vreo patru zile, Cherry. Ești ultima dintr‑o listă lungă. Astfel sînt în măsură să te anunț că dacă ești de acord, te angajez.
— Oh, da! exclamă ea, încîntată. Vă mulțumesc, domnule. Accept cu bucurie.
— Spune‑mi Alec, zise el ridieîndu‑se. Îi întinse mîna. Amîndoi se îndreptară spre ușă hotărînd să pună pe hîrtie acordul lor.
— Presupun că va trebui să‑ți cauți un apartament, remarcă el.
Învălui cu privirea silueta ei zveltă, grația cu care ea se deplasa.
Această fată era perfectă pentru funcția pe care urma să o exercite.
— De fapt, nu, răspunse ea. Aparent, e ziua mea norocoasă.
Ea îi surîse.
— Un prieten al tatălui meu, dentist și el, preciză ea, pleacă pentru un an în străinătate. El și soția sa posedă o căsuță drăguță, cu grădină, la Hampstead. Ar dori să o închirieze cu tot cu mobilă pe timpul absenței lor. Dar erau cam neliniștiți. Nu se știe niciodată ce fel de locatar se va instala la tine.
— Atunci au fost încîntați să găsească o persoană de încredere, conchise Alec.
— Exact! lansă Cherry cu entuziasm. Și chiria este foarte rezonabilă.
Acest gen de locuință costă de obicei destul de scump la Londra, mai ales în acest cartier. Dar oricum noua sa slujbă implica o creștere substanțială a salariului.
Ea o salută pe Karen Black și îi ură multă fericire în viitor. Apoi luă liftul, cu inima ușoară. Nu se mai simțise atît de satisfăcută de foarte multă vreme.
Absorbită de gîndul schimbărilor pe care le va trăi într‑un viitor apropiat, ieși din clădire.
Era o după amiază caldă de septembrie. Aruncă o privire la ceas și se grăbi să coboare scara ce ducea în stradă. Era nerăbdătoare să le dea părinților vestea cea bună. Vor fi mai mult decît încîntați, cu siguranță.
Cursul gîndurilor îi fu brusc întrerupt de un șoc violent. Se clătină și reuși printr‑o minune să‑și păstreze echilibrul. Amețită, ea își dădu totuși seama că se lovise de un bărbat.
Se aplecă automat să‑și adune poșeta pe care o scăpase din mînă și observă atunci o pereche de pantofi eleganți.
— Nu poți să te uiți pe unde mergi? exclamă o voce furioasă.
Ce tupeu! gîndi ea. Era și greșeala lui; și o durea. Ea se ridică gata să‑i răspundă cum merita, dar el nu‑i lăsă timp. Fără nici un cuvînt de scuză, se îndepărtă în grabă. Ea zări totuși un personaj incredibil de mare.
— Nu‑ți lipsește îndrăzneala! lansă ea.
Ar fi vrut să strige destul de tare ca el să o audă, dar cuvintele îi ieșiră din gură aproape ca un murmur. Era într‑adevăr tulburată. În fine! Spera că el auzise.
Cherry îl văzu intrînd pe ușile de sticlă cenușie ale clădirii. Era un client? Ea ridică din umeri și hotărî să uite incidentul. Acest necunoscut era oricum total vinovat.
Crezu că vede un taxi la marginea trotuarului. Ce noroc, își spuse ea. Dar își dădu repede seama de greșeala ei. Vehiculul lung, negru, era un Rolls Royce, cu un șofer la volan, care aștepta răbdător.
Tînăra femeie se resemnă să‑și întîlnească părinții, mergînd pe jos. Ea se grăbi spre locul de întîlnire, frecîndu‑și brațul. Simțea din plin lovitura pe care i‑o dăduse impozantul necunoscut!
Secretul lui Joe Elliot de Linda Adams
Capitolul 1
Eve Crawford puse motorul la ralanti, lăsând mica barcă roşie să plutească în derivă în voia curentului. Cu o mână şovăitoare pe cârmă, scrută cu îngrijorare norul gros de ceaţă ce învăluia ambarcaţiunea. Îi mai rămâneau de parcurs vreo cinci kilometri şi prin negura aceasta ar fi fost un adevărat rămăşag. Cum să-şi continue drumul fără să se rătăcească sau să aibă vreun accident?
Îşi reproşa amarnic inconştienţa. Ce idee absurdă să vrea să se întoarcă acasă tocmai când izbucnea furtuna! Dar, când plecase de la prietena ei, Julie, din Zwolle, ploaia încetase complet, şi crezuse că furtuna se terminase.
Furtuna, poate. Dar ceaţa nu părea hotărâtă să abandoneze partida. În cel mai bun caz trebuia să treacă mai multe ore pentru ca vizibilitatea să redevină normală pe lacul Toledo Bend.
Burl Crawford, tatăl Evei, lipsea de câteva zile de acasă, şi era mai bine aşa, pentru că şi-ar fi făcut griji văzând că nu se întoarce la timp. Iar cât priveşte prietena ei, Julie, aceasta tocmai plecase cu maşina până la Natchitoches...
Aşadar, nimeni nu ştia că este pierdută pe lac. Cum să iasă din capcana aceasta? Ceaţa, de o densitate neobişnuită, îi impunea un periculos joc de-a baba-oarba; orbeşte, Eve trebuia acum să încerce să ajungă la un mal.
Opri motorul şi rămase nemişcată, pândind cel mai mic zgomot care i-ar fi permis să se orienteze. Înainte să se oprească, făcuse vreo şapte-opt sute de metri spre sud-vest.
Apoi, barca plutise în derivă. Pe ce distanţă? Şi în ce direcţie?
Eve n-ar fi fost în stare să spună.
Era sigură de un singur lucru: trebuia să continue. Pe suprafaţa apei pluteau crengi şi trunchiuri de copaci doborâţi care puteau în orice clipă să facă o breşă în cocă. Era deci urgent să acosteze oriunde şi să lege barca la mal. După aceea, se va descurca într-un fel ca să ajungă acasă, chiar pe jos, dacă va trebui.
Înfruntă ceaţa încă vreo jumătate de oră, evitând în ultima clipă obstacolele care apăreau ici-colo, asemenea unor fantome care o pândeau să facă o manevră greşită. Braţele o dureau de încordarea cu care ţinea cârma.
Noaptea se lăsa cu rapiditate, făcând vizibilitatea şi mai dificilă. Eve avea un chef nebun să izbucnească în plâns, dar asta n-ar fi ajutat-o cu nimic, dimpotrivă. Trebuia neapărat să se controleze dacă voia să scape teafără şi nevătămată.
Deodată, un şoc zgudui barca, şi se trezi proiectată spre cârmă.
Cu răsuflarea tăiată de spaimă, opri încă o dată motorul şi se căţără pe partea din faţă a bărcii, încercând să constate pagubele. Lovitura fusese provocată de două trunchiuri de copac, dar din fericire nu lăsaseră decât câteva zgârieturi. Se ridică şi-şi dădu pe spate părul ud, încercând să străpungă cu privirea ceaţa deasă.
Tresări la auzul unui lătrat în apropiere. În sfârşit, pământ!
Oftă adânc, de uşurare.
— Hei! E cineva pe aici? strigă ea.
Îi răspunse doar lătratul surd al câinelui invizibil. Orientă barca în direcţia de unde provenea acesta. Curând, putu să sară în apa mai puţin adâncă, şi merse bâjbâind până la mal.
Când sfârşi de legat barca de o rădăcină groasă, animalul, un câine de vânătoare roşcat şi alb, veni spre ea.
— Bună, frumosule, îi spuse Eve. Ştii că tocmai mi-ai salvat viaţa?
În loc de răspuns, câinele scânci şi dădu vesel din coadă.
Chiar în clipa când Eve se pregătea să-l mângâie pe cap, auzi o voce în spatele ei.
— Mă îndoiesc că Rebel a înţeles ce i-ai spus!
Se răsuci repede pe călcâie, căutând să ghicească dincotro venea această voce neliniştitoare ce străpunsese ceaţa. Auzi atunci un zgomot de paşi ce călcau pe frunzele moarte şi pe crengile rupte. Schiţă o mişcare de retragere. În ceaţă, apăru o siluetă înaltă, masculină.
— Ce cauţi aici? întrebă necunoscutul.
— Mă întorceam acasă. M-am rătăcit prin ceaţă, răspunse
Eve cu circumspecţie.
Privirea întunecată a străinului o măsură din cap până-n picioare, oprindu-se din când în când pe obrajii înroşiţi de frig şi emoţie, pe şuviţele brune lipite de faţă, pe ochii cenuşii...
— Te întorceai acasă? Pe vremea asta? Este o adevărată nebunie! Nu ţi-a spus încă nimeni că trebuie să te fereşti când se lasă ceaţa pe lac?
— Ştiu foarte bine că uneori ceaţa poate fi deasă pe aici, replică ea. Dar când am plecat din Zwole, nu era ceaţă. S-a lăsat într-o clipă!
— Şi unde aveai de gând să mergi?
— La Pine Ridge.
Eve privi în jurul ei, căutând un reper, o indicaţie... Nu. Nu cunoştea locul acesta.
— Se poate spune că te-ai rătăcit de-a binelea. Eşti tot în
Louisiana, dar cel puţin şapte kilometri de Pine Ridge.
— Şapte kilometri! exclamă Eve cu ciudă.
Îşi îndepărtă de pe faţă câteva şuviţe lungi.
— Ei bine, cred că va trebui să mă înarmez cu răbdare.
Îi întoarse spatele străinului şi se urcă din nou în barcă. Să ltă capacul unui scaun şi începu să scotocească în lada de sub el.
Bărbatul n-o pierdea din ochi. Eve era îmbrăcată în nişte blugi albi, uzi până la genunchi după ce mersese prin apă. Era înaltă, suplă – fără îndoială că o considera mai degrabă fragilă, asemenea multor oameni care o vedeau prima oară.
Eve scoase din ladă un impermeabil oliv şi şi-l aruncă pe braţ, apoi se întoarse spre necunoscutul din faţa ei.
— Există case pe aici?
Bărbatul scutură din cap.
— După câte ştiu eu, nu.
— Dar dumneata cum ai venit?
— Călare.
Eve făcu ochii mari, dar nu comentă. Pentru prima oară, îl privi mai atentă pe străin.
Trebuie să fi avut puţin peste treizeci de ani. Avea tenul măsliniu, şi părul pieptănat spre spate era drept şi negru, sau mai degrabă brun închis. Era cam prea lung şi strălucitor, acoperindu-i ceafa. Umerii şi braţele erau puternice, talia subţire, coapsele musculoase. Înfăţişarea lui în ansamblu dădea impresia de sănătate şi vigoare.
— Cortul meu nu este prea departe de aici. Dacă vrei să vii cu mine... Ai putea aştepta până se împrăştie ceaţa, îi propuse străinul.
Eve nu răspunse, fascinată de chipul lui a cărui frumuseţe virilă era de-a dreptul neobişnuită. Sprâncenele erau groase şi drepte, de un negru de cărbune, ochii căprui, strălucitori.
Nasul, uşor coroiat. Privirea Evei urmări conturul plin şi senzual al buzei inferioare, apoi cicatricea neregulată care marca, pe partea dreaptă, buza superioară... Se înfioră uşor, cuprinsă de o stranie tulburare.
— N-ai de ce să te temi, reluă necunoscutul. Sunt inofensiv,
Rebel poate să-ţi confirme!
Eve îşi dădu seama dintr-o dată că el îi aştepta răspunsul.
Părea să creadă că ei îi era frică, şi gândul acesta o indignă.
— Nu mă îndoiesc. Şi-ţi sunt recunoscătoare că-mi oferi ospitalitatea, declară ea.
Sări cu uşurinţă din barcă şi-l urmă pe străin.
Pădurea deasă ce mărginea lacul era foarte întunecoasă.
Eve avu grijă să-şi potrivească pasul după cel al bărbatului; aligatorii mişunau prin zona aceea. Rebel, câinele, mergea în urma ei, adulmecându-i picioarele, ca pentru a se asigura că stăpânul lui nu se afla în niciun pericol în prezenţa nouvenitei.
După câteva minute, ajunseră într-un luminiş, în mijlocul căruia se înălţa un cort-cupolă roşu, lângă un foc.
Bărbatul desfăcu scaunul pliant pentru Eve, apoi aruncă apa dintr-o găleată din tablă galvanizată, o răsturnă, şi se aşeză pe acest scaun improvizat. Câinele se culcă la picioarele lui.
— Eu mă numesc Eve. Eve Crawford, zise ea înroşindu-se.
I se potriveşte prenumele, se gândi străinul.
Era frumoasă, dar de o frumuseţe calmă şi subtilă. Genul de frumuseţe care se impune încetul cu încetul.
— Mie mi se spune Elliot.
Eve încuviinţă din cap şi-şi feri privirea. Fără voia ei, această intimitate o intimida.
— Eşti... nou venit pe aici?
Mulţi oameni veneau să petreacă iarna pe lângă Toledo
Bend. Lacul se afla la graniţa dintre Texas şi Louisiana şi graţie acestei poziţii meridionale, regiunea se bucura de ierni blânde. Acum însă era aprilie, şi străinul n-avea înfăţişarea obişnuită a unui rezident sezonier.
— Da şi nu, răspunse evaziv acesta. Odinioară, am locuit prin împrejurimi.
Eve nu îndrăzni să insiste.
— Eu şi cu tata avem motelul Pine Ridge de vreo zece ani, îi spuse ea.
O licărire de interes sclipi în ochii căprui ai străinului, aproape nedesluşită în spatele perdelei întunecate a genelor.
— Ce făceai pe lac? Pescuiai?
— Nu. Mă întorceam de la Zwolle, unde m-am dus să-mi văd o prietenă. Este mai simplu să traversezi lacul decât să-l ocoleşti pe autostradă. Se câştigă cel puţin cincisprezece kilometri... Eu cunosc bine lacul, dar n-am mai văzut niciodată o ceaţă ca asta, atât de deasă. Mi-a fost imposibil să mă orientez.
Oarecum stânjenită, Eve se foi în scaun. Focul trosnea vesel, răspândind în aer mireasma plăcută a lemnului ars.
— Ai venit... să-ţi petreci weekendul pescuind?
— Nu. Eu nu pescuiesc.
Nu era de mirare. Omul nu corespundea imaginii obişnuite a unui pescar. Purta un tricou negru cu inscripţia „Harley-Davidson”. Pe coapsa dreaptă, blugii decoloraţi aveau o mică ruptură triunghiulară. Cizmele negre de cowboy îi completau ţinuta, cu tălpile şi tocurile murdare de un strat gros de noroi.
— Mă ocup de puii de aligator, reluă el.
Eve ridică din sprâncene.
— Faci braconaj?
— Aş zice mai degrabă că mă aflu aici pentru a-i surprinde pe braconieri, spuse bărbatul pe un ton ironic.
Zâmbetul lui oblic se mai lărgi. Părea să-l amuze acest joc de-a ghicitoarea, aerul perplex al Evei.
— De fapt, nu aceasta este meseria mea. Dar am un vechi prieten care este poliţist federal şi am venit să-i dau o mână de ajutor.
Eve se simţi uşurată să afle că Elliot nu era unul dintre acei oameni care omorau sau mutilau animalele sălbatice. Nu locuia în regiune, dar trăise aici odinioară. Şi era prieten cu un poliţist federal. Era o fişă de identitate cam subţirică pentru un om cu care împarţi intimitatea unui foc de tabără în luminişul acesta pierdut din adâncul pădurii...
Eve îi aruncă o privire piezişă. Licăririle flăcărilor îi accentuau asprimea trăsăturilor, dar nu simţea nicio teamă. Îi plăcea omul acesta.
— Crezi că o să se ridice curând ceaţa? întrebă ea.
— Poate. Dar asta n-o să te ajute prea mult. O să înceapă ploaia.
— De unde ştii?
Elliot ridică din umeri şi zâmbi puţin arogant în faţa uimirii ei.
— Ştiu, atâta tot. Mi-a spus Rebel.
Câinele roşcat cu alb dormea, cu botul sprijinit de cizmele stăpânului său.
— Ai familie, Elliot?
Zâmbetul bărbatului dispăru subit. Se aplecă, luă un grătar de fier şi-l puse peste foc, apoi puse pe el un ibric albastru. Un puf fin brun îi acoperea dosul mâinilor şi braţelor. Eve remarcă faptul că nu purta verighetă – dar bineînţeles, acest lucru nu dovedea nimic.
— Nu mă am decât pe mine, zise el în sfârşit, cu o tristeţe greu stăpânită care o tulbură.
Elliot ridică ochii. Eve îl privea cu un aer grav şi surprins în acelaşi timp, obligându-l fără să-şi dea seama să recunoască trista realitate. Era singur. În toate înţelesurile cuvântului. Şi într-o măsură în care această fermecătoare persoană nici nu-şi putea imagina.
— Îţi este foame, domnişoară? întrebă el.
— Ei bine... Dacă ai ceva la îndemână...
— Tocmai mă pregăteam să-mi fac mâncarea când Rebel te-a auzit.
Eve îşi puse impermeabilul pe speteaza scaunului şi se ridică.
— Dă-mi voie mie s-o prepar, îi propuse ea. Am talente de bucătăreasă.
Chipul lui Elliot se destinse şi, fascinată, Eve zări umbra unui zâmbet înflorindu-i pe buze. De unde o fi avut această cicatrice? Oricum, rana care o cauzase nu-i afectase şi dinţii.
Aceştia erau foarte albi, ca un şirag de perle, plăcuţi la vedere.
Ca şi întreaga lui înfăţişare, de altfel...
— Talente de bucătăreasă? Nu te lauzi?
Un zâmbet larg lumină faţa Evei, făcând să-i strălucească minunaţii ochi cenuşii. Păreau să vadă totul. Elliot se întrebă cu oarecare îngrijorare ce-or fi ghicit în privinţa lui.
— Am început să gătesc pe la zece ani, să ştii!
Argumentul era convingător. Elliot se ridică la rândul lui.
— Lada frigorifică se află lângă cort. Ia de acolo tot ce-ţi trebuie, zise el.
— Doar n-ai adus toate lucrurile acestea venind călare!
— Nu. Folosesc un jeep ca să-mi transport proviziile, mărturisi Elliot zâmbind.
— Tabăra rămâne instalată aici în permanenţă?
— Din când în când mai schimb locul.
În timp ce-l asculta pe Elliot, Eve examina conţinutul lăzii.
Scoase un pachet învelit într-o hârtie albă care, după forma şi mirosul caracteristic, trebuie să fi fost şuncă afumată. Alese apoi garnitura. Elliot îi întinse două crăticioare şi în clipa următoare, Eve pusese la prăjit ceapă şi cartofi într-una din ele, şi şunca în cealaltă.
Elliot se aşeză din nou pe găleata răsturnată, îşi întinse picioarele şi le încrucişă nonşalant.
— Spune-mi, ai învăţat să găteşti atât de tânără din necesitate sau de plăcere? întrebă el.
— Şi una şi alta, răspunse Eve.
Privirea lui Elliot n-o mai deranja, şi chiar se mira că se simţea în siguranţă în acest loc izolat.
— Mama a murit pe când eram doar o fetiţă. Nu-mi amintesc de ea. Tata a fost cel care m-a învăţat să gătesc. Îmi trăgeam un scaun şi mă urcam pe el ca să-l priveasc gătind mâncarea.
— Ai fraţi sau surori?
„Totuşi, este ciudat, se gândi Eve. Omul acesta mă supune unui adevărat interogatoriu, iar el se eschivează de la toate întrebările mele!”
— Mai am un frate, mai mare ca mine. S-a însurat anul trecut şi s-a mutat de aici. Îi simt foarte tare lipsa.
Elliot fu emoţionat de accentul de sinceritate care emana din această confidenţă. Nu te puteai înşela: Eve iubea oamenii. Părea să fie foarte ataşată de familia ei. De multă vreme Elliot nu mai întâlnise o femeie ca ea.
— Pun pariu că ai mai gătit la un foc de tabără, spuse el, observându-i cu plăcere gesturile precise.
Mâinile Evei erau delicate, pielea fină. Întreaga ei fiinţă degaja o impresie de blândeţe. Elliot remarcă amuzat că şi
Rebel deschisese ochii şi o privea şi el cu interes.
— Aşa este. Adeseori am făcut camping cu fratele meu.
— Şi apoi, s-a sfârşit, din moment ce el a plecat? spuse
Elliot.
— Aşa credeam. Şi iată că o fac din nou! răspunse Eve zâmbind.
Prin luminiş, începură să plutească miresme apetisante de cartofi prăjiţi, şuncă şi cafea. Corul broaştelor chemau ploaia, în timp ce focul licărea vesel.
Elliot scoase două farfurii, pe care Eve le umplu copios. Se aşezară, cu farfuriile puse în echilibru pe genunchi.
— De cât timp erai pe lac când te-a reperat Rebel?
— De cel puţin patruzeci de minute. Probabil că de la plecare am luat-o într-o direcţie greşită.
Tăcură amândoi ca să-şi savureze mâncarea. În timp ce mânca, Eve îi aruncă priviri discrete lui Elliot. Muşchii braţelor lui, o impresionau un pic şi-i aţâţau curiozitatea.
— Vii din vestul Texasului, nu-i aşa?
— Se poate spune şi aşa. Locuiesc la Fort Worth. Dar m-am născut nu departe de aici.
Un orăşean în mijlocul pădurii! Ce căuta aici? Cu siguranţă, nu venise din Fort Worth tocmai până aici ca să-i urmărească pe braconieri.
Cafeaua, reîncălzită de mai multe ori de dimineaţă până acum, abia de mai putea fi băută, dar Elliot remarcă faptul că Eve o înghiţea cu stoicism, fără să schiţeze vreo strâmbătură.
— Cum ai ghicit de unde vin? întrebă el.
— După felul cum îl pronunţi pe „r”.
— În Louisiana nu se pronunţă aşa?
— Nu. Nu chiar. Poate că te-ai născut aici, dar se vede treaba că nu te-ai întors de multă vreme!
— Mmm... Bine gândit, recunoscu Elliot.
Eve preferă să schimbe subiectul, în ciuda dorinţei de a afla mai multe despre acest bărbat atât de puţin vorbăreţ.
— Ia te uită! Începe vântul, spuse ea. Poate va alunga ceaţa.
— Poate. Dar aduce ploaie.
Eve se întunecă.
— Asta-i o veste proastă. Dacă va continua tot aşa, n-o să mai ajung niciodată acasă! Şi dacă aş încerca să plec pe jos? Aş putea să vin mâine să-mi iau barca?
— Îţi dai seama cumva în ce loc te afli, domnişoară? Eşti în mijlocul mlaştinilor pline de şerpi.
Eve oftă, descurajată.
— Ştiu foarte bine asta, recunoscu ea. Dar mă simt atât de neputincioasă...
— Ştie cineva că ai plecat cu barca?
— Pritena mea din Zwolle. Dar a plecat şi ea acum din oraş.
Elliot îşi încrucişă braţele la piept şi împinse cu vârful cizmei un lemn în foc.
— N-ar fi trebuit să-mi spui asta.
— De ce? întrebă Eve, mirată. Acesta este adevărul, şi eu n-am obiceiul să mint, să ştii!
— Poate că greşeşti având încredere în mine. De unde poţi să ştii că nu sunt un individ periculos?
Brusc, Elliot se aplecă înainte şi cuprinse cu o mână gâtul
Evei, dar fără să facă nicio presiune, mărginindu-se doar să pună degetele pe pielea ei mătăsoasă.
— Ar fi de-ajuns un gest...
— Ştiu foarte bine că n-ai face niciodată un asemenea lucru, murmură Eve.
Un miros uşor de fum se degaja din degetele aspre ale lui
Elliot. Ea remarcă dintr-o dată că atingerea acestora, uşor neliniştitoare, nu-i displăcea.
— Eşti sigură?
O licărire ciudată sclipea în ochii texanului; Eve înţelese că voia s-o încerce, nimic altceva.
Elliot simţi pulsul fetei bătând din ce în ce mai iute sub degetele sale, şi-i fu ruşine. Făcuse gestul acesta doar din joacă, nu ca s-o sperie. Îşi desfăcu degetele şi mângâie uşor pielea înroşită. Eve se înfioră la această mângâiere neaşteptată.
— Nu mi-ai răspuns, spuse Elliot pe un ton blând.
— Ei bine... Sunt un bun psiholog. Ştiu pur şi simplu că eşti un om cinstit.
Elliot făcu o mutră sceptică şi-şi lăsă mâna să cadă.
— Dacă crezi cu adevărat asta...
Eve zâmbi.
— N-o să reuşeşti să mă sperii. Nu-i cazul să mai încerci.
Pentru prima oară, Eve îl văzu pe Elliot izbucnind în râs.
— Dar am reuşit! Ţi-a fost frică, zise el pe un ton satisfăcut.
Eve nu răspunse. În fond, era mai bine ca Elliot să atribuie bătăile inimii ei fricii, decât adevăratei cauze, tulburătoarei emoţii care o cuprinsese.
Deodată, câinele se ridică dintr-un salt şi scânci uşor, apoi adulmecă aerul şi dispăru în pădure.
— Ce a păţit? întrebă Eve,
În loc de orice răspuns, picături mari de apă începură să se zdrobească de pământul deja umed al luminişului.
— Vezi: Rebel mă previne întotdeauna, chiar înainte să înceapă ploaia, spuse Elliot.
Eve se ridică şi-şi puse repede impermeabilul.
— Aş face mai bine să mă întorc la barcă. Am acolo o prelată. Mă voi adăposti sub ea.
Ploua din ce în ce mai tare. În timp ce vorbea, Eve vedea picăturile de apă care se agăţau de pielea bronzată a lui Elliot, şi petele de umezeală se lărgeau din ce în ce mai mult pe tricoul lui.
— S-a întunecat, spuse el. Va trebui să te conduc prin pădure cu lanterna mea şi n-am niciun chef.
Eve ridică din umeri.
— Adineauri, am spus că eşti un om cinstit. Este adevărat că n-am spus şi galant.
Elliot zâmbi şi-i puse o mână protectoare pe umăr.
— În cazul acesta, îţi voi fae o propunere dintre cele mai cinstite. Să ne adăpostim amândoi în cortul meu.
Alăturând cuvintelor şi gestul, texanul ridică pânza care masca intrarea în cort, îi făcu semn Evei să intre, apoi o urmă şi el.
Eve se aşeză pe salteaua pneumatică aflată în cort, şi Elliot se ghemui lângă deschizătura îngustă, privind ploaia de afară.
Aceasta cădea în rafale. În imposibilitate de a face ceva –
ceea ce nu-i era deloc pe plac – Eve asculta răpăiala ploii pe pânza cortului.
— Cortul tău este bine etanşeizat? întrebă ea, privind îngrijorată păturile dinăuntru.
— Are un acoperiş dublu. Dar dacă plouă mult, apa s-ar putea infiltra dedesubt.
Eve încuviinţă din cap. I se întâmplase de mai multe ori să trebuiască să se culce pe o saltea de camping udă.
— Nu-i o noapte ideală pentru a-i hărţui pe braconieri, zise ea.
Elliot se aşeză turceşte, cu braţele pe genunchi.
— Da... Aşa este. Dar nu prea aveam ce face acasă, aşa că...
— Unde locuieşti?
— La casa Marshall. Poate că o ştii.
— Da, o ştiu.
Bătrâna casă se ridica într-un loc izolat, departe de drumurile mai frecventate, la mai bine de cincisprezece kilometri de Pine Ridge. Ultima oară când trecuse prin apropiere, cu multe luni în urmă, casa era nelocuită.
— Îmi amintesc bine de familia Marshall. A trecut multă vreme de când au murit, spuse ea.
— Erau bunicii mei.
— Oh!... Cred că îţi lipsesc mult, răspunse Eve, un pic stânjenită.
Îi veni în minte o amintire înduioşătoare şi zâmbi.
— Într-o primăvară, doamna Marshall m-a invitat să vin să culeg mure din grădina ei. I-am lăsat şi ei două kilograme din „recolta” mea, şi după vreo două zile, a venit şi ne-a adus o enormă tartă cu fructe. Bunicii tăi erau nişte oameni adorabili.
— Erau foarte drăguţi, aşa este, murmură Elliot.
Tristeţea din glasul lui strânse inima Evei. Bineînţeles, omul acesta era pentru ea un necunoscut, dar evocarea bunicilor lui îl afectase profund, şi suferinţa lui n-o putea lăsa indiferentă.
— Dar tu, domnişoară? Mi-ai spus că, împreună cu tatăl tău, ţineţi un motel în regiune.
Înainte să-i răspundă, Eve îşi scoase impermeabilul. În cort era cald şi umed.
— Da, îl ajut pe tata în afacerea aceasta.
— Dă-mi voie să ghicesc: pun pariu că eşti încă necăsătorită, dar logodită, că vrei să te măriţi şi să ai mulţi copii.
— Nu. Nimic din toate astea. N-am întâlnit încă persoana care să mă intereseze într-atât încât să-mi fac planuri de căsătorie. Şi apoi, îmi doresc foarte mult să merg la universitate.
Elliot îşi trecu o mână prin păr.
— De ce nu te-ai dus până acum?
— Când mi-am termint studiile secundare, fratele meu era deja la universitate. Tata n-ar fi făcut faţă nevoilor a doi studenţi. Acum însă, cu ajutorul unei burse, cred că planul meu se va realiza în sfârşit.
Cu un zâmbet discret în colţul buzelor, Elliot se întinse pe o parte, sprijinit într-un cot. Poziţia îi scotea în evidenţă muşchii braţelor. Privirea Evei alunecă încet de la braţe către pieptul lui pe care-l bănuia la fel de puternic sub ţesătura tricoului. Mai cunoscuse bărbaţi bine făcuţi, dar niciodată atât de misterioşi şi fascinanţi ca acesta. Ce-l făcea oare să fie atât de diferit de alţii?
— Aşadar, vrei să-ţi continui studiile. Şi după aceea, cum ai de gând să-ţi foloseşti cunoştinţele?
Evei îi fu ciudă că se înroşi din nou, ca o adolescentă. Îşi ridică privirea.
— Ei bine, aş vrea să devin avocat, îi explică ea. Oh! Nu unul din acei avocaţi fără scrupule care îşi racoleacă clienţii dintre victimele accidentelor! Nu. Aş vrea să devin avocat al acuzării, în scopul de a ajuta victimele năpăstuite să-şi găsească dreptatea.
Elliot nu-i răspunse. La lumina portocalie a focului pe cale de a se stinge, care mai lumina încă slab interiorul adăpostului, Eve observă că trăsăturile lui se aspriseră.
— Vrei deci să intri în sistemul judiciar, spuse el în sfârşit.
Cred că nu ştii prea bine despre ce vorbeşti.
— Ba da, dimpotrivă! Ştii că sunt puţine femei care fac această meserie, dar destule ca să fie luate în serios şi...
Elliot îi întrerupse protestele.
— Nu pun la îndoială capacităţile tale, domnişoară. Spun doar că această meserie te-ar face să fii nefericită.
Eve nu se putu abţine să zâmbească, amuzată de tonul autoritar al texanului.
— Cum poţi să afirmi aşa ceva? Mă cunoşti doar de puţină vreme...
Cu un aer îngândurat, Elliot îşi trecu palma peste obrajii umbriţi de o barbă în devenire.
— Este adevărat, dar înţeleg ce simţi. Am cunoscut pe cineva care era ca tine. Îşi imagina şi el că va putea schimba lucrurile. Dar până la urmă, toată lumea i-a întors spatele.
— Eşti teribil de pesimist!
— Faptele ne obligă să devenim aşa.
Elliot se ridică din nou ca să arunce o privire prin deschizătură.
— S-ar zice că ploaia are de gând să cadă toată noaptea!
Spuse el.
Consternată, Eve se apropie şi ea de intrarea cortului.
Ploaia se abătea fără încetare în bălţile care aproape că acopereau deja luminişul.
— Cum o să mai ajung acasă? murmură ea.
De multă vreme, Elliot nu se mai aflase în preajma unei femei. Un uşor parfum de trandafiri se degaja de pe pielea şi din părul Evei. Fără să vrea, texanul se simţi cuprins de o emoţie neaşteptată... Cu siguranţă, pentru că nu era obişnuit să se afle în preajma unor astfel de femei, se gândi el.
— Ei bine, domnişoară, am impresia că va trebui să dormi aici, noaptea asta.