Amanda Quick carti

Jessie de Amanda Quick 1 — Nu văd. — E-n regulă, doamnă Valentine. Ochii dumneavoastră sunt buni. Jessie Benedict se înclină îngrijorată peste silueta fragilă întinsă pe patul de spital şi o bătu uşor pe mâna încleştată de cearceaf. — Aţi căzut foarte rău şi aveţi câteva coaste rupte şi o comoţie, dar n-aveţi nimic la ochi. Deschideţi-i şi priviţi-mă! Ochii albaştri spălăciţi ai Irenei Valentine se deschiseră brusc. — Nu mă-nţelegi, Jessie. Nu văd! — Dar vă uitaţi drept la mine. Puteţi vedea că eu sunt cea care stă aici în picioare, nu-i aşa? Acum Jessie era alarmată. Ridică mâna. — Câte degete ţin în sus? — Două. Capul încărunţit al doamnei Valentine se agită pe pernă. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu despre felul ăsta de vedere vorbesc! Nu înţelegi? Nu văd. Jessie începu să se dumirească şi proprii ei ochi se măriră sub efectul şocului. — O, nu! Sunteţi sigură, doamnă Valentine? De unde ştiţi? Femeia vârstnică oftă şi închise din nou ochii. — Nu pot să-ţi explic. Vorbele sunau acum răguşit şi neclar. — Ştiu doar că s-a dus! continuă ea. E ca şi cum ţi-ai pierde simţul mirosului sau al pipăitului. Doamne, Jessie, e ca şi când aş fi oarbă. Toată viaţa mea am avut acest dar, iar acum s-a dus! — E din cauza loviturii de la cap. Asta trebuie să fie. De îndată ce vă veţi reveni din comoţie, totul va fi bine! Jessie privi în jos spre ea, gândindu-se ce mică şi fragilă părea doamna Valentine când nu purta vreunul dintre turbanele ei colorate, sau fustele învăluitoare şi colierele zornăitoare care-i plăceau atât. Timp de un minut, doamna Valentine nu scoase o vorbă. Zăcea nemişcată pe patul de spital, cu mâna încă încleştată de cearceaf. Jessie începu să bănuiască că adormise. — Doamnă Valentine? şopti ea. Vă simţiţi bine? — N-am căzut, mormăi greoi doamna Valentine. — Ce-aţi spus? — N-am căzut pe scările acelea Am fost împinsă. — Împinsă?! Jessie era din nou îngrozită. Sunteţi sigură? Aţi spus cuiva asta? — Am încercat să le spun, dar n-au vrut să asculte. Au zis că eram singură în casă. Jessie, ce-am să mă fac? Biroul… Cine o să ţină biroul deschis? Jessie îşi înălţă umerii. Asta era marea ei şansă şi n-avea de gând să-i dea cu piciorul. — O să am eu grijă de toate, doamnă Valentine! Nu vă faceţi nicio grijă. Sunt asistenta dumneavoastră, vă amintiţi? Menirea asistenţilor este de a face să meargă treburile în lipsa şefului. Irene Valentine deschise din nou ochii, pentru o clipă, şi se uită fix la Jessie cu o expresie de îndoială. — Poate că ar fi mai bine să închizi pur şi simplu biroul pentru câteva săptămâni, draga mea! Doar Dumnezeu ştie că n-avem prea mulţi clienţi. — Prostii! Zise iute Jessie. O să mă descurc foarte bine. — Jessie, nu fi atât de sigură! Eşti la mine doar de o lună. Există o groază de lucruri privitoare la felul în care conduc firma, pe care tu nu le ştii… În acel moment, o soră intră zorită pe uşă şi o fixă zâmbitoare pe Jessie. — Cred că vizita a durat destul… Doamna Valentine are nevoie să se odihnească. — Înţeleg. Jessie o bătu uşor, pentru ultima oară, pe mâna fragilă care strângea cearceaful. — Mă întorc mâine, doamnă Valentine. Aveţi grijă de dumneavoastră şi încercaţi să nu vă faceţi probleme în legătură cu biroul. Totul va fi bine. — Of, Doamne! oftă bolnava şi închise din nou ochii. Aruncând o ultimă privire îngrijorată spre femeia palidă întinsă pe patul de spital, Jessie se întoarse şi ieşi pe coridor. Abordă prima persoană cu aspect oficial pe care o văzu. — Doamna Valentine crede că a fost îmbrâncită pe scări îl informă Jessie fără menajamente. Poliţia a fost înştiinţată? Angajatul spitalului, un tânăr cu un aer cinstit, zâmbi cu simpatie. — Desigur. A fost primul lucru făcut de dimineaţă, după ce au găsit-o. Mi s-a spus-că nu sunt semne că ar fi atacat-o vreun intrus. Se pare că pur şi simplu şi-a pierdut echilibrul pe treapta de sus şi s-a rostogolit până jos. Se mai întâmplă, ştiţi! Destul de des, în special la bătrâni. Puteţi verifica la poliţie, dacă vreţi. Au întocmit un raport. — Dar ea pare să creadă că era cineva în casă. Cineva care a îmbrâncit-o intenţionat. — În asemenea cazuri, când s-a lovit grav la cap, pacientul uită adeseori ce s-a întâmplat în realitate în cele câteva minute anterioare accidentului. — Este o pierdere de memorie permanentă? Doctorul dădu din cap. — În mod frecvent. Deci, chiar dacă acolo, ar fi fost un intrus, mai mult ca sigur că ea nu şi-ar fi amintit. — Problema este că doamna Valentine e puţin diferită…, începu Jessie, dar apoi se gândi că tânărul nu voia probabil să audă de calităţile de medium ale patroanei ei. În general, medicina se declara împotriva acestui gen de lucruri. Nu-i nimic. Mulţumesc, oricum doctore. Ne vedem mai târziu. Jessie făcu stânga-mprejur şi se grăbi spre lift, cu gândul la noile responsabilităţi care o aşteptau la birou. Cu un gest inconştient şi obişnuit, ridică mâna ca să-şi treacă o şuviţă de păr după ureche. Părul negru ca pana corbului, cu firul gros şi strălucitor, era tuns scurt, cu colţ pe ceafă şi se rotunjea puternic exact sub pomeţii înalţi. Un breton lung îi încadra ochii uşor oblici şi îi sublinia trăsăturile delicate, dându-i o privire ciudată, exotică, aproape ca de pisică. Impresia de felină era accentuată de silueta ei zveltă, care părea să vibreze de energie când era în mişcare, sau se relaxa în mod senzual când se tolănea într-un fotoliu. Jeanşii negrii, cizmele negre şi cămaşa alba fluturândă de poet, pe care Jessie le purta astăzi se potriveau cu aerul ei. Se încruntă, preocupată, în timp ce aştepta nerăbdătoare liftul ca să ajungă în holul spitalului. Trebuia să facă o grămadă de lucruri, acum, când răspundea temporar de „Consultaţiile Valentine“. Iar primul lucru pe listă era anularea unei întâlniri fixate anterior. Gândul îi aduse simultan o uşurare nebunatică, dar şi o undă de descumpănire. Scăpase în seara asta! Dar nu era sigură că vroia într-adevăr să scape. Acest amestec neplăcut şi confuz de emoţii era ceva cu care trebuia să se confrunte frecvent în ultima vreme, şi nu existau şanse ca situația să se amelioreze. Intuiţia o avertiza că atâta timp cât Sam Hatchard se afla în viaţa ei, lucrurile nu făceau decât să se complice. Jessie porni cu paşi mari în josul străzii, tocurile cizmelor mişcându-i-se într-un ritm vioi pe trotuar. Era o seară frumoasă de primăvară târzie, dacă ignorai tenta uşoară de galben care plutea peste Seattle. Ceaţa industrială era ceva despre care nimeni nu voia să vorbească într-un oraş considerat printre cele mai frumoase şi mai plăcute de locuit. Oamenii tindeau s-o ignore atunci când avea îndrăzneala să apară, preferând să vorbească în schimb despre minunata lumină a soarelui. Şi era perfect adevărat că, în curând, ceața avea să dispară, luată de ploaia care urma. Din fericire, Seattle nu ducea lipsă de averse de ploaie. Copacii plantaţi în şir de-a lungul trotuarului alcătuiau un baldachin de un verde proaspăt deasupra capului ei. Silueta în rapidă evoluţie a oraşului Seattle, cu un număr din ce în ce mai mare de clădiri înalte, se profila pe fundalul scânteietor al Golfului Eliott. Bacuri şi tancuri petroliere alunecau ca nişte vaporaşe de jucărie pe bazinul albastru închis. În depărtare, Jessie de-abia putea desluşi prin ceaţa uşoară colţuroşii Munţi Olimpici. Îşi îngustă ochii din cauza strălucirii, apoi căută în geanta neagră şi scoase o pereche de ochelari fumurii. Zilele însorite erau întotdeauna ameţitoare în zona Pacificului de Nord-Vest. Îi trebuiră circa douăzeci de minute ca să străbată distanța până la liniştita stradă lăturalnică, unde se aflau birourile „Consultaţiilor Valentine“. Micuţa firmă era găzduită de o clădire de cărămidă cu două niveluri, la câteva blocuri de Spitalul First Hill, unde fusese transportată doamna Valentine de dimineaţă. Uşa exterioară a construcţiei îmbătrânite de vreme purta inscripţia firmei doamnei Valentine, precum şi imaginea stilizată a unul prihor, emblema unei mici firme de calculatoare – programare – proiectare care îşi avea şi ea sediul acolo. Jessie deschise uşa şi păşi în holul întunecos. Uşa din dreapta, din sticlă mată, se deschise şi un tânăr slab, de vreo douăzeci şi ceva de ani, scoase capul afară. Arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat, ceea ce probabil că şi făcuse. Purta blugi, adidaşi şi o cămaşă albă cu mâneci scurte, cu un buzunar de plastic plin de pixuri şi ustensile pentru calculator. Se holba la ea printr-o pereche de ochelari cu ramă de corn, clipind din cauza luminii. În spatele lui, aparatele bâzâiau uşor, iar un ecran de calculator lucea straniu. Jessie zâmbi. — Bună, Alex. — A, tu erai, Jessie! zise Alex Robin[1]. Speram că e vreun client. Cum se simte doamna Valentine? — O să se facă bine. Şi-a rupt nişte coaste şi a suferit o comoţie. Doctorii vor s-o ţină în spital câteva zile, şi apoi o să stea o vreme la sora ei. Dar trebuie să se facă bine. Alex se scărpină în cap absent. Părul de culoarea nisipului stătea în smocuri. — Biata bătrână! Noroc că n-a murit. Ce se va întâmpla cu firma? Jessie zâmbi plină de încredere. — Cade în sarcina mea, cât lipseşte ea. — Adevărat? Alex clipi din nou. Ei bine, ăă, noroc! Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva. Jessie strâmbă din nas. — Tot ce ne trebuie sunt câţiva clienţi noi. — Ca şi nouă, de altfel. Hei, poate ar trebui să încercăm să ne facem reclamă pentru serviciile noastre combinate, rânji Alex. „Robin şi Valentine: Consultaţii parapsihologice cu ajutorul calculatorului“. — Ştii, spuse Jessie începând să urce scările, nu e o idee rea. Nu-i rea deloc! O să mă gândesc puţin la ea. — Stai, Jessie, n-am vorbit serios! strigă Alex după ea. Am glumit doar! — Şi totuşi, ar exista posibilităţi reale! zbieră Jessie la el de la etaj. Băgă cheia în broasca uşii pe care scria „CONSULTAŢII VALENTINE”. Am şi găsit o lozincă pentru noi. „Intuiția şi inteligenţa lucrând pentru dumneavoastră“! — Las-o baltă! Toţi ţicniţii din oraş ne vor bate la uşă. — Cui îi pasă, atâta timp cât plătesc? — Bun punct de vedere! Jessie intră în biroul sărăcăcios şi-şi aruncă geanta şi ochelarii pe canapeaua îmbrăcată în creton decolorat. Apoi traversă camera până la uriaşul birou demodat, cu capac rulant, şi înhăţă telefonul. „Mai bine să termin cu asta înainte de a-mi pierde curajul“, îşi zise ea. Se lăsă pe uriaşul scaun turnant din lemn şi-şi propti picioarele încălţate în cizme pe birou. Scaunul protestă scârţâind tare, în timp ce ea se apleca înainte, ca să formeze numărul personal al tatălui ei de la „Elemente de fixare Benedict“. — Biroul domnului Benedict. Vocea părea să n-aibă trup, era deosebit de calmă şi teribil de profesională. — Salut, Grace, sunt Jessie! Tata e acolo? — A, bună, Jessie! O parte din profesionalism dispăru din voce, fiind repede înlocuit de familiaritatea obişnuită între vechi cunoştinţe. — Ţii morţiş să vorbeşti cu el? — Te rog, spune-i că este extrem de important! — O secundă. Să văd ce pot face. Grace puse receptorul de-o parte. Un moment mai târziu, vocea hârşâită se auzi pe fir. Ca de obicei, bătrânul părea impacientat de întrerupere. — Jessie? Sunt în toiul unei discuţii pentru un nou contract. Ce e? — Bună, tată! Rezistă impulsului automat de a-şi cere scuze pentru că-l deranjează. Vincent Benedict avea întotdeauna treabă, aşa că orice telefon reprezenta, prin definiţie, o întrerupere care pica prost. De la o vârstă fragedă, Jessie trăsese concluzia că, dacă nu se străduia să evite acest lucru, avea să sfârşească prin a-şi cere scuze la fiecare convorbire cu tatăl ei. — Voiam doar să-ţi spun că s-a întâmplat ceva aici, la birou, şi că n-am să pot merge în seara asta la cina cu Hatch şi cu familia Galloway. Avem aici o adevărată criză de conducere, tată! — Aveţi pe dracu’! Vocea lui Vincent Benedict tună în telefon. — Mi-ai dat cuvântul că o să-l ajuţi pe Hatch să-i întreţină pe cei doi Galloway diseară. Ştii prea bine că prezenţa ta acolo este de o importanţă crucială. Ţi-am explicat asta la începutul săptămânii. Galloway trebuie să vadă un front unit. Astea sunt afaceri, ce Dumnezeu! — Atunci du-te tu la cină cu ei! Jessie ținu telefonul departe de ureche. Nimic, practic nimic nu trecea înaintea afacerilor în lumea tatălui ei. Învăţase acest lucru de mică, la modul dur. — N-o să pară în regulă! răcni Vincent. Doi bărbaţi conversând cu Ethel şi cu George o să facă treaba să arate prea ca o blestemată de întrunire de afaceri! — Păi, luându-ne după intenţii şi scopuri, asta şi e. Fii cinstit, tată! Dacă n-ar fi un soi de întrunire deghizată, tu şi Hatch n-aţi fi aşa de preocupaţi de ea. — Nu asta e problema. Ar trebui să fie ceva întâmplător, ceva monden. Ştii al naibii de bine despre ce vorbesc. Suntem pe cale de a încheia o afacere importantă. Hatch are nevoie de o companie la cină, iar Galloway trebuie să vadă că îl sprijin pe Hatch sută la sută. — Dar, ascultă, tată… Jessie se temu că o să înceapă să scâncească şi se întrerupse brusc. Era imposibil să-i explice tatălui ei cât de mult îi displăcea să i se comande o întâlnire de afaceri cu Sam Hatchard. Vincent n-ar fi înţeles obiecţia, iar Hatch nici atât. La urma urmelor, aici se împuşcau doi iepuri dintr-o singură lovitură eficientă. Hatch putea să se ocupe de afacerile companiei şi în acelaşi timp s-o curteze pe fiica preşedintelui. — Soluţia perfectă este să te trimit pe tine! continuă brusc Vincent. Familia Galloway te cunoaşte de multă vreme, când or să-mi vadă fata cu noul director executiv al „Elementelor de Fixare Benedict“, vor fi siguri că noua schimbare a conducerii are tot sprijinul meu şi că nimic nu se va modifica în cadrul firmei. Lucrul ăsta este important, Jessie! Galloway este de şcoală veche. Îi place senzaţia de continuitate în relaţiile de afaceri. — Tată, nu pot să mă duc! Doamna Valentine a avut azi un accident. E la spital — La spital? Ce naiba s-a întâmplat? — A căzut pe scări. Nu ştiu încă sigur ce s-a întâmplat. Are o comoţie şi nişte coaste rupte. O să lipsească de la birou câteva săptămâni. Eu îi ţin locul — La ce bun? Mi-ai spus chiar tu că nu are prea mulţi clienţi. — În calitate de asistentă a ei, am de gând să rezolv eu asta. O să elaborez un plan de marketing, pentru a îmbunătăţi afacerile. — Iisuse! Nu pot să cred că fiica mea lucrează la un plan de marketing pentru o ghicitoare. — Tată, nu vreau să mai aud comentarii răutăcioase despre noua mea muncă! Vorbesc serios! — Bine, bine. Ascultă, Jessie, îmi pare rău de doamna Valentine, dar nu văd cum schimbă asta lucrurile pentru diseară. — Dar eu răspund acum aici, tată! Doamna Valentine se bazează pe mine ca să fac să meargă treaba, iar aici sunt tone de lucruri de făcut. — Astă-seară? întrebă Vincent sceptic. Jessie aruncă o privire disperată prin biroul gol, oprindu-şi în cele din urmă ochii asupra filelor albe ale agendei de consultaţii. Încercă să adopte un ton ferm. — Ei bine, da, de fapt o să fiu foarte ocupată cu punerea în ordine a dosarelor şi cu elaborarea noului meu plan. Ar trebui să înţelegi. Tu n-ai lucrat în viaţa ta mai puţin de douăsprezece ore pe zi. De obicei paisprezece. — Ia mai lasă-mă, Jessie! A conduce „Elementele de Fixare Benedict“ nu este acelaşi lucru cu a te ocupa de clientela unei ghicitoare. — N-o mai face ghicitoare! Este un „medium“. Unul adevărat. Ascultă, tată, aici eu conduc o afacere! O afacere ca oricare alta. Jessie coborî tonul până la un nivel de îndemn rugător. — Aşa că vrei să-mi faci o favoare şi să-i spui lui Hatch că am o obligaţie şi că nu pot să merg cu el diseară? — La naiba, nu! Spune-i singură! — Tată, te rog, tipul mă enervează! Ţi-am mai spus asta. — Te enervezi singură, Jessie! Şi n-ai motiv, după câte ştiu. Vrei să-l refuzi pentru diseară, când contează pe tine, dă-i drumul şi refuză-l! Dar nu te aştepta să-ţi rezolv eu treburile neplăcute! — Haide, tată, nu-mi faci tu un hatâr? Sunt de-a dreptul copleşită de treburi şi n-am timp să-l caut! — Nu-i nevoie să-l cauţi. Tocmai a intrat în birou. De fapt, stă chiar în faţa mea. Poţi să-i explici exact de ce vrei să-l laşi baltă, când peste două ore el are de gând să finalizeze un contract important… — Tată, nu, aşteaptă te rog…, se linguşi Jessie. Era prea târziu. Tânăra închise ochii îngrozită, auzindu-l pe tatăl ei cum pune palma pe receptor şi vorbeşte cu cineva din birou. — E Jessie, fornăi Vincent. Încearcă să se eschiveze de la cina de diseară cu familia Galloway. Rezolvă problema! Tu eşti acum directorul general aici! Jessie gemu când simţi că telefonul a trecut în alte mâini. Chemă în minte imaginea acelor mâini. Erau elegante, frumoase şi masculine. Mâini de artist sau de spadasin. Un alt glas se auzi pe fir, întunecat, calm şi infinit de profund, ca apele liniştite ale mării la miezul nopţii, provocându-i un uşor fior senzual pe şira spinării. — Care e problema, Jessie? întrebă Sam Hatchard cu un calm înspăimântător. Tot ce făcea sau spunea Hatch era calm, rece şi cu o eficienţă necruţătoare. La suprafaţă, omul părea să aibă gheaţă în vine, părea că este incapabil de o emoţie reală. Dar din primul moment în care îl cunoscuse, intuiţia ei o avertizase că se înşela. — Bună, Hatch. Jessie îşi luă picioarele de pe birou şi, fără să-şi dea seama, începu să răsucească firul de telefon între degete. Înghiţi în sec şi se luptă să-şi menţină tonul clar, neezitant. — Îmi pare rău că-ţi fac figura asta, dar a apărut ceva neprevăzut la birou… — Cum poate să apară ceva neprevăzut la biroul unei ghicitoare? Jessie clipi. Dacă ar fi discutat cu oricine altcineva în afară de Hatch, ar fi bănuit că glumeşte. Dar cu o săptămână în urmă se lămurise că tipul n-avea pic de simţ al umorului. Se holbă la perete. — N-am să te pot ajuta să-i întreţii pe cei doi Galloway diseară. Şefa mea e în spital şi eu îi ţin locul aici. Am o groază de lucruri de făcut şi trebuie într-adevăr să încep treaba. Probabil că va trebui să lucrez toată seara. — E cam târziu pentru mine să-mi fac alte planuri, Jessie! Jessie tuşi ca să-şi dreagă glasul. Degetele i se încleştară pe firul telefonului. — Îmi cer scuze pentru asta, dar doamna Valentine se bazează pe mine! — Afacerea Galloway implică o groază de bani. — Da, ştiu, dar… — George şi Ethel Galloway de-abia aşteaptă să te revadă. Nu ştiu cum ar interpreta absenţa ta. Ar putea crede că am preluat eu totul, sau că este vreo neînţelegere între mine şi tatăl tău… Fiecare cuvânt era o lovitură invizibilă, bătând în cuie portița de ieşire pe care ea sperase s-o folosească. — Ascultă, Hatch… — Dacă lui Galloway îi intră în cap că „Elementele de Fixare Benedict“ sunt pe cale de a trece în alte mâini sau au probleme, s-ar putea să nu mai vrea să mai încheie afacerea. Aş fi foarte dezamăgit să pierd acest contract. Jessie începu să se simtă încolţită. De fapt, Hatch era maestru în arta hăituirii. Începu să-şi plimbe ochii roată prin încăpere, ca şi cum s-ar fi aşteptat din clipă în clipă să fie vânată. — Tata n-ar putea să meargă cu tine? — Ar fi cam ciudat, nu crezi? Raţiunea rece a cuvintelor spori nervozitatea tinerei. Nimeni pe lume n-o enerva mai tare ca Sam Hatchard. Răsuci firul telefonului şi începu să bâţâie scaunul turnant dintr-o parte într-alta, cu o mişcare continuă. — Hatch, îmi dau seama că te-am anunţat foarte târziu. — Şi nici nu era prea necesar, cred… Acum, vocea lui Hatch era foarte calmă. — Sunt sigur că doamna Valentine nu se aşteaptă să lucrezi şi nopţile — Ei bine, de obicei nu, dar acum e un fel de urgenţă. — Chiar e ceva acolo care nu poate aştepta până mâine? Jessie privea neajutorată la suprafaţa de lucru imaculată a biroului. În felul ei, era o fiinţă cinstită. Când era încolţită, avea tendinţa să spună adevărul. — Ştii, ăsta nu e genul de afaceri în care poţi să planifici lucrurile. — Jessie! Ea înghiţi din nou în sec. Nu putea să sufere ca Hatch să-şi concentreze întreaga atenție asupra ei. Era prea vulnerabilă. — Da? — De-abia aşteptam să te văd în seara asta. — Cum? se îndreptă Jessie de parcă ar fi atins o sârmă electrică. Mişcarea bruscă întinse tare firul telefonului. Aparatul se răsturnă de pe birou şi ateriză pe podea cu un pocnet răsunător. — O, la naiba! murmură ea. — S-a auzit de parcă ai fi scăpat telefonul, Jessie! observă Hatch şi aşteptă răbdător ca ea să revină pe fir. Totul e în regulă? Da, totul e în regulă, icni tânăra îndreptând firul răsucit şi punând telefonul la loc pe birou cu degete tremurătoare. Era furioasă pe ea însăşi. — Ascultă, Hatch… — Vin să te iau la şapte, îi spuse Hatch, părând din nou preocupat, ceea ce probabil că era adevărat. Sam Hatchard făcea frecvent două lucruri deodată, ambele legate de obicei de afaceri. Situaţia de față era un exemplu perfect. Jessie era conştientă de faptul că ei îi făcea curte fiind în mod clar influenţat de afaceri. — Hatch, chiar că nu pot! — La ora şapte, Jessie! Acum, te rog să mă ierţi, dar trebuie să mai verific împreună cu tatăl tău nişte cifre finale pentru afacerea Galloway. La revedere! Hatch închise telefonul cu un pocnet uşor. Jessie se cocoţă pe marginea scaunului şi se holbă buimăcită la receptorul din mâna ei, ascultând bâzâitul tonului. Simţindu-se înfrântă, aruncă receptorul în furcă şi-şi lăsă fruntea pe braţele încrucişate. Ar fi trebuit să ştie că nu putea scăpa uşor de cina cu familia Galloway. Invitaţia nu fusese întâmplătoare. Hatch se ţinea scai de ea. Nimic nu fusese încă spus, dar nu era niciun secret că Hatch avea în cap s-o ceară de nevastă. Un lucru însă era clar: Hatch o fascina. Dar, totodată, era conştientă că n-ar fi îndrăznit să cedeze planurilor lui. Pentru Hatch, căsătoria n-ar fi fost decât consumarea unei alte tranzacţii. Acest contract special i-ar fi garantat pe viaţă o bucată din „Elementele de Fixare Benedict“, ceea ce îşi dorea cu multă ardoare. Curtea asiduă făcută lui Jessie se afla, în acel moment, în capul listei de priorităţi a lui Hatch. Temporar, ea era la fel de importantă ca orice manevră de afaceri în care era actualmente implicat. Asta însemna că ea se afla într-o poziţie foarte delicată. Nu putea să nege atracţia pe care o resimţea în fața lui, iar în ocaziile când el o copleşea cu atenţii, tânăra se afla în pericol de a se prăbuşi total. Un fluture dansând în jurul flăcării. Jessie închise ochii şi chemă în minte imaginea bărbatului care devenise o obsesie în ultimele două luni. Personalitatea i se reflecta puternic în caracteristicile fizice. Era construit din linii zvelte, puternice, curios de graţioase. Mâinile alungite, de spadasin, se potriveau bine cu trăsăturile austere, ascetice. La început, încercase să-şi spună că nu exista niciun foc în spatele suprafeţei reci şi politicoase a bărbatului, dar ştia că se minţise singură. La fel ca la războinici şi la sfinţi, focul din interiorul lui Hatch nu ar fi ars niciodată pentru o femeie. El ardea pentru un imperiu – regatul pe care plănuise să-l construiască pe piatra de temelie „Elemente de Fixare Benedict”. Hatch avea tot sprijinul lui Vincent Benedict şi toată familia Benedict era de partea ambiţiilor sale. Fluturase o momeală irezistibilă în faţa tuturor Benedicţilor: în schimbul unei părţi din mica şi prospera afacere locală care era în prezent „Elemente de Fixare Benedict”, el urma să ridice compania pe culmi nebănuite. „Elemente de Fixare Benedict“ era o companie bazată literalmente pe şuruburi şi piuliţe, proiectând şi fabricând o largă varietate de produse folosite în construcţii. Dispunea de potenţialul de a se dezvolta într-un gigant industrial, un conglomerat care să domine o imensă parte a pieţei. Un singur lucru îi mai lipsea companiei: un om întreprinzător şi vizionar la vârf. Toţi cei din familie erau convinşi că Sam Hatchard era acel om. Singurul care trebuia într-adevăr convins era Vincent Benedict, fondatorul firmei. Iar acesta se ataşase imediat de Hatch. Relaţia creată între cei doi bărbaţi era pe cât de profundă, pe atât de inevitabilă. Jessie simţise acest lucru din primul moment în care îi văzuse împreună în aceeaşi încăpere. Hatch era fiul pe care tatăl ei nu-l avusese niciodată. E drept, ar fi fost o excelentă alegere pentru a aduce prosperitatea „Elementelor de Fixare Benedict“ dar, pe de altă parte, n-ar fi făcut nici două parale ca soţ, gândi Jessie severă. Sam Hatchard avea treizeci şi şapte de ani. Jessie trăsese concluzia că i-ar mai fi trebuit probabil încă vreo treizeci, dacă nu chiar mai mulţi, ca să se îmblânzească. Iar ea n-avea de gând să-i acorde atât. Nu era chiar atât de proastă! Totuşi, teribilul adevăr, greaua povară care o apăsa în prezent era conştiinţa că deşi fugea de Hatch, nu fugea destul de repede, şi ştia acest lucru. Fluturele din ea era puternic tentat să se joace cu focul. Hatch îi simţise slăbiciunea şi o folosea în mod deliberat. Nu era vreun mare secret. Toată lumea din familie o folosea. Într-unul dintre ungherele mai sănătoase ale minţii, Jessie era convinsă de faptul că, dacă şi-ar fi permis să cadă în ghearele lui Sam Hatchard, s-ar fi autocondamnat la o căsătorie total nefericită. Ar fi repetat greşeala pe care o făcuse mama ei, măritându-se cu Vincent Benedict. S-ar fi legat de un bărbat cu un singur ţel, un bărbat care niciodată n-ar fi acordat un loc aparte în viaţa lui unei soţii şi unei familii. Rezultatul final al bălăcirii într-o asemenea mlaştină de emoţii conflictuale era, natural, un haos pentru Jessie. În ultima lună, pe măsură ce subtila urmărire a lui Hatch se intensifica, se trezise dansând tot mai aproape de foc, incapabilă să reziste şi totuşi incapabilă să încline steagul. Era de-a dreptul caraghios. Trebuia să pună capăt acestei situaţii bizare. Trebuia să înveţe pur şi simplu sa spună nu. Telefonul începu să sune. Jessie tresări şi se lăsă înapoi în scaun. Automat întinse o mână către receptor şi apoi ezită, lăsând automatul să răspundă. Se auzi un ticăit, după care urmă un mesaj înregistrat al propriei ei voci spunând că biroul era închis, dar că îi va suna pe toţi cei care au telefonat, cât de curând posibil. Apoi pe fir se auzi prietena ei Alison Kent. De când Alison devenise agent de bursă, vocea ei căpătase cadenţele unei conducătoare profesioniste de manifestaţii. Jessie aproape că şi-o putea imagina pe vechea ei prietenă purtând o fustă scurtă şi fluturând un băţ cu pompon, în timp ce-şi făcea anunţurile reci. — Jessie, aici e Alison, de la Caine, Carter şi Peat. Sună-mă cât poţi de repede! Tocmai am descoperit o ocazie incredibilă, un produs cu ulei de gătit fără grăsimi. De data asta trebuie să ne mişcăm iute. Când aparatul amuţi, Jessie oftă. Pentru Alison, încă nouă în slujbă, orice afacere era ocazia vieţii, iar Jessie reuşea cu greu să păstreze distanţa. Trebuia să admită că entuziasmul ei iniţial fusese mare, când acceptase să devină primul client al lui Alison La Caine, Carter şi Peat. Îşi închipuise diverse moduri în care urma să dea lovitura, şi chiar se întrebase dacă n-ar putea avea aptitudini să se joace de-a piaţa timp de o normă întreagă. Dar o serie de pierderi recente o ajutaseră să-şi facă o imagine mai realistă asupra Wall Street-ului. Se temea să o sune din nou pe Alison, pentru că ar fi sfârşit prin a cumpăra o mulţime de acţiuni ale vreunei companii care vroia să comercializeze ulei de gătit fără grăsimi. Telefonul sună din nou, iar de data asta Jessie auzi pe automat vocea lui Lilian Benedict. Tonul cald, cultivat al mamei ei se revărsă peste nervii ei tociţi ca o smântână. — Jessie? Aici Lilian. Am vrut doar să verific dacă ai avut timp să vorbeşti cu Vincent despre împrumutul pentru „Excellent Designs“. A, apropo, distrează-te în seara asta, draga mea! Să-ţi pui rochiţa neagră decoltată în V la spate. Îţi stă minunat. Transmite-le cele mai bune urări lui Hatch şi familiei Galloway. Vorbim mai târziu. Se auzi un alt ţăcănit, urmat de o linişte pătrunzătoare, în timp ce Jessie analiza faptul că până şi propria ei mamă încerca s-o împingă în braţele lui Sam Hatchard. Situaţia scăpa de sub control. Jessie se ridică şi începu să se plimbe nervoasă prin birou. De fapt, nimeni nu folosise încă vorba „căsătorie“ în prezenţa ei, însă nu era nevoie de calităţile de medium ale doamnei Valentine pentru a şti ce gândeau toţi, inclusiv Hatch. În urmă cu o lună, când Jessie începuse să-şi dea seama ce se întâmpla, pur şi simplu izbucnise în râs, fiind teribil de sigură că o să poată face faţă presiunii acestei situaţii aiurite. Numai că sosise şi clipa spaimelor. Nu avea nici o îndoială că era manevrată uşor, ferm şi inexorabil către o alianţă care acum o sută de ani ar fi fost etichetată simplu – o căsătorie de convenienţă. Dacă nu era cu ochii-n patru, avea s-o păţească! Cei care se jucau cu focul sfârşeau adesea la urgenţă cu degetele fripte. Jessie aruncă o privire la ceas şi văzu cu spaimă că era aproape şase. Trebuia să se grăbească dacă vroia să ajungă acasă şi să se îmbrace, înainte ca Hatch să se înfiinţeze în prag. Hatch nu întârzia niciodată.   Hatch împinse dosarul cu imprimate peste birou, spre Vincent Benedict. — Aruncă o privire! Cred că o să-ţi placă. Nervos, Vincent se uită urât la dosar. — Sigur că da. Eşti un vrăjitor în privinţa treburilor de genul ăsta. Nimeni nu elaborează un contract mai bine ca tine. — Mulţumesc, murmură Hatch. Ştia că era foarte priceput la elaborarea proiectelor de genul celui încheiat între „Benedict Fasteners” şi „Galloway Engineering“, dar îi plăcea să fie apreciat, mai ales de către Vincent Benedict. Benedict continua să se încrunte, privind gânditor peste birou. Lui Hatch îi trecu prin minte că Jessie moştenise ochii de la tatăl ei. Erau de un straniu verde felin, foarte limpezi şi foarte inteligenţi. Dar în privirea lui Jessie era ceva vulnerabil, care sigur nu exista în privirea tatălui ei. Vincent se apropia de şaizeci de ani, fiind un bărbat viguros, bine făcut, ai cărui umeri solizi reprezentau o moştenire a tinereţii petrecute în domeniul construcţiilor. Avea părul alb şi rar. Faţa i se mai îmblânzise odată cu anii, dar nasul de vultur şi bărbia pătrată, puternică, mai reflectau încă imaginea unui om care reuşise în viaţă pe calea cea grea. Un om ce-şi stabilise singur majoritatea regulilor de viaţă, pe care însă le respectase cu sfinţenie. Dacă erai cinstit cu Vincent Benedict, era şi el cu tine. Dacă îl înşelai, o plăteai. Scump. Hatch înţelesese acest cod pentru că şi el trăia în conformitate cu el. Îl învăţase cu mult timp înainte de a intra în lumea corporaţiilor. Şi-l însuşise în lumea care trudea din greu şi care juca dur, o lume în care munca adevărată însemna lucrul cu propriile mâini, însemna munca la fermă, în construcţii, condusul camioanelor… Acest cod i se întipărise în timpul lucrului, iar după muncă, în nopţile petrecute în tavernele pline de fum, unde învăţai să bei bere în loc de vin alb şi unde te familiarizai cu psihologia ascultând cuvintele muzicii „country“. Lui Hatch îi plăcuse Benedict încă de la început. Între ei se stabilise o relaţie de stimă reciprocă, probabil pentru că aveau origini atât de asemănătoare. Vincent Benedict era unul dintre puţinii oameni pe care Hatch îi respecta cu adevărat: era de asemenea dintre şi mai puţinii oameni al căror respect era dorit de Hatch. — Ţi-e frică să nu-i îngheţe picioarele lui Galloway diseară? întrebă tânărul, după ce-şi dădu seama că Vincent nu se uita atent la cifrele de pe imprimat. — Nu. Vincent bătu darabana cu degetele pe birou cu un gest agitat, ce nu-i era caracteristic, şi se uită urât. — Ai vreo întrebare? îl îmboldi Hatch, gândindu-se care o fi problema. De obicei, Vincent era mai mult decât direct în exprimare. — Nu. Totul pare în regulă. Hatch ridică din umeri şi deschise un al doilea dosar pentru a cerceta cifrele din interior. Sesizase potenţialul lui „Benedict Fasteners“ imediat ce Benedict angajase „Hatchard Consulting“ pentru o scurtă perioadă, pentru sfaturi în afacerile cu o companie japoneză. Compania deschisese recent o uzină la Washington şi dorea să folosească furnizori locali. Majoritatea acestora nu puteau satisface pretenţiile japonezilor privind controlul calităţii. Vincent Benedict fusese destul de înţelept să vadă că viitorul ar fi şi mai profitabil dacă ar găsi o cale în acest sens. Hatch îi arătase calea şi, în decursul procesului, trăsese concluzia că „Benedict Fasteners“ era exact mica întreprindere „coaptă“, plină de bani, pe care o căuta el pentru a o folosi ca trambulină spre un imperiu. Vincent refuzase să vândă direct, dar întrezărise posibilitatea unui târg. În consecinţă, Benedict îi oferise lui Hatch un contract de un an ca director executiv, pentru a avea timp să se studieze reciproc. Curând devenise clar că preţul unei părţi din „Benedict Fasteners“ era asigurarea rămânerii firmei în familie. Exista un singur mod de a face acest lucru, dar între timp Hatch o cunoscuse pe Jessie Benedict şi hotărâse că preţul nu era prea mare. De fapt, toată tranzacţia apărea foarte clară şi satisfăcătoare din toate punctele de vedere. Contractul Galloway era în buzunar, desigur. Cina de diseară era doar o întâlnire de societate, ce avea menirea de a cimenta relaţia respectivă, atrăgându-i totodată atenţia lui Galloway că de acum înainte urma să trateze cu Sam Hatchard, noul director executiv de la „Benedict Fasteners“. Prezenţa lui Jessie avea să ateste faptul că transferul de putere avea binecuvântarea lui Vincent. — Zice că o enervezi! mormăi deodată Vincent. Hatch privi în sus, cu gândul încă la cifrele din faţa lui. — Poftim? — Jessie zice că o enervezi. — Da, înţeleg… Hatch îşi înfundă din nou nasul în hârtii. — La naiba, omule, nu te deranjează? — O să-i treacă! — Şi de ce-o enervezi? întrebă Vincent. Hatch aruncă din nou o privire în sus, amuzat. — Asta ce mai e? Doar nu-ţi mai faci şi acum griji pentru fiică-ta? Are douăzeci şi şapte de ani. Poate să-şi poarte singură de grijă! — Nu sunt prea sigur de asta, bombăni Vincent. Douăzeci şi şapte de ani, şi încă nu şi-a găsit o slujbă serioasă… Hatch zâmbi scurt. — Din câte am auzit, şi-a găsit o mulţime de slujbe. Doar că niciodată n-a făcut prea mulţi purici într-un loc. — E al naibii de deşteaptă! Privirea lui Vincent se întunecă şi mai tare. Întotdeauna a fost deşteaptă. Dar de-atâtea ori şi-a schimbat slujbele de când a terminat colegiul, încât le-am pierdut şirul. Nici o direcţie! Nici un scop! Acum nu-mi vine să cred că s-a dus să lucreze pentru o ghicitoare. Asta e ultima picătură. Îţi spun eu! Hatch dădu din nou din umeri. — Ia-o încet! Într-o lună-două, probabil că o să demisioneze ca să se ducă să lucreze la Grădina Zoologică. — Aş fi fericit. Pare să ia foarte în serios noua ei slujbă la această doamnă „medium“. E acolo deja de o lună şi pare mai entuziastă ca niciodată. Încă n-a reuşit să fie dată afară şi ăsta-i semn rău. Oamenii încep de obicei să se gândească s-o dea afară pe Jessie la câteva săptămâni de la angajare. Drace, la blestematul acela de serviciu de telegrame cântate n-a rezistat nici două săptămâni. Bănuiesc că nu le-a trebuit mult ca să-şi dea seama că n-are voce. — Dă-i o şansă! Vincent îl privi bănuitor. — Nu te deranjează că ţopăie tot timpul de colo-colo? Nu ţi se pare fluşturatică? — O să se potolească după ce se mărită. — De unde ştii? i-o întoarse Vincent. Ce ştii tu despre femei şi căsătorie, de pari atât de convins? — Am fost însurat o dată. Vincent rămase cu gura căscată. — Ai fost? Ce s-a întâmplat? Ai divorţat? — Soţia mea a murit. Vincent era pur şi simplu uluit că Hatch, pe care ajunsese să-l considere prieten – dacă nu chiar fiul pe care nu-l avusese niciodată –, nu-i pomenise niciodată de căsătoria lui. — Iisuse! Îmi pare rău, Hatch! Sam întâlni ochii lui Vincent şi zise: — Asta a fost de mult. — Mda, ei bine, cum am mai zis, îmi pare rău! — Mulţumesc. Hatch se întoarse la studiul hârtiilor. — Nu-ţi mai face probleme în privinţa fiicei tale. O să am eu grijă de ea. — Păi asta încerc să-ţi spun. Nu-mi lasă impresia că ar dori să ai tu grijă de ea, Hatch. Nu prea te încurajează, nu-i aşa? — Greşeşti, spuse Hatch blând. A fost foarte încurajatoare în felul ei. Vincent îi aruncă o privire nedumerită. — Da? — Da. Hatch întoarse o filă a imprimatului. — Pe naiba, cum poţi să spui asta? Ce-a făcut ca să te încurajeze? — Devine foarte nervoasă în preajma mea, îi explică Hatch răbdător. — Ştiu, la naiba, asta ţi-am şi spus. Pentru numele lui Dumnezeu, ce…? se întrerupse Vincent, neîncrezător. Vrei să spui că ăsta-i un semn bun? — Un semn foarte bun. — Eşti sigur? Am avut două neveste, şi nici Connie, nici Lilian n-au fost niciodată nervoase în preajma mea, zise Vincent. — Jessie e altfel. — Poţi s-o mai spui o dată. Niciodată n-am înţeles-o pe fata asta. — Ăsta-i un comentariu interesant, având în vedere că vrei să-i laşi „Benedict Fasteners“. — Mda, păi e singura din familie în care pot avea destulă încredere ca să i-o las. Şi, orice s-ar întâmpla, Jessie va face ce e mai bine pentru firmă şi pentru familie. Asta contează! — Dar e clar că n-o interesează şi că nici n-are talent pentru a conduce „Benedict Fasteners“, sublinie Hatch. — La naiba, pentru asta te-am adus pe tine în comitetul de conducere. Tu eşti soluţia perfectă a problemei. Vincent îl ţintui cu o privire pătrunzătoare. — Nu-i aşa? — Ba da.   La şapte fără cinci, Hatch parcă grijuliu noul său Mercedes gri argintiu într-un spaţiu liber, în faţa blocului lui Jessie de pe Capitol Hill. Bărbatul coborî din maşină şi automat privi în jos, ca să-şi verifice lustrul pantofilor ascuţiţi. Apoi îşi aranjă nodul cravatei cu dungi fine şi îşi îndreptă sacoul gri. Satisfăcut, se îndreptă către intrare. Hatch era foarte conştient de eleganţa sobră, reţinută a costumului său. Avea grijă de amănunte ca lăţimea şi culoarea dungilor cravatelor şi de gulerele cămăşilor făcute pe comandă. Nu dădea atenţie acestor lucruri datorită unei înclinaţii înnăscute pentru modă, ci pentru că nu voia ca din întâmplare să greşească la ceva atât de fundamental. În lumea afacerilor, de multe ori omul era judecat după haine. Hatch crescuse în cizme, blugi şi cămăşi de lucru. Chiar dacă evolua de câtăva vreme cu succes în mediul de afaceri, încă nu avea încredere în propriul său instinct când era vorba de haina potrivită, aşa că exagera din precauţie. Soţia lui, Olivia, îl învăţase pe Hatch cam tot ce ştia despre aspectul conservator preferat de magnaţii corporaţiilor americane. Pentru acest sfat, o parte din fiinţa lui avea să-i rămână întotdeauna recunoscătoare. Doar cam pentru atât putea să-i fie recunoscător, după atâţia ani. Hatch îşi privi ceasul din oțel şi aur, în timp ce apăsa pe soneria de la intrarea vechii clădiri de cărămidă. Când cumpărase ceasul, îşi făcuse probleme pentru că era prea țipător. Avusese aceleaşi îndoieli şi în privinţa Mercedesului. Dar amândouă îl atrăseseră nu numai pentru că erau splendid făcute şi minunat de funcţionale, dar şi pentru că reprezentau foarte tangibil succesul obţinut de Hatch în viaţă. Succesul despre care tatăl său, o epavă plângăreaţă şi plină de amărăciune, îi prezisese că-l va ocoli. Când Hatch era într-o dispoziţie filosofică, ceea ce se întâmpla extrem de rar, se întreba dacă nu cumva se zbătuse să atingă o asemenea poziţie în special ca să-i dovedească tatălui său că se înşelase. Limbile de aur ale ceasului îi arătau că ajunsese la timp. Numai că treaba asta nu-i era de niciun folos. Jessie avea tendinţa să fie în întârziere ori de câte ori Hatch trebuia să treacă s-o ia în oraş. Ştia din experienţele anterioare că se va fâţâi cu frenezie prin apartament, adunându-şi cheile, verificând dacă a stins gazul şi punând în funcţiune automatul telefonic. Orice, numai să întârzie inevitabilul, gândi Hatch strâmbându-se. Ridică degetul de pe butonul interfonului, în timp ce vocea fără suflu a lui Jessie răspundea. — Cine e? — Hatch. — Tu? — Aşteptai pe altcineva? întrebă el politicos. — Nu. Sigur că nu. Intră. Uşa scoase un scârțâit în timp ce se debloca singură, şi Hatch intră în holul interior. O luă pe scări până la etajul doi şi apoi merse de-a lungul coridorului până la apartamentul lui Jessie. Bătu uşor, iar ea îi deschise, privindu-l cu o încântare vag acuzatoare. — Ai ajuns la fix! Hatch ignoră reproşul din voce. Zâmbi satisfăcut, plimbându-şi privirea aprobator peste rochia de seară neagră şi strâmtă, care-i scotea în evidenţă talia şi se oprea exact sub genunchi. — Bună, Jessie! Arăţi foarte bine astă seară. Ca de obicei. Pentru el, Jessie arăta bine tot timpul. Avea ceva vibrant, feminin, misterios. Îl făcea să se gândească la vrăjitoare, pisici şi regine din Egiptul antic. Cu tot exotismul ei, fața lui Jessie oglindea atât inteligenţă cât şi o adâncă vulnerabilitate feminină. Amândouă îl atrăgeau. Reacţia lui în faţa intelectului ei era lesne de înţeles. Era un bărbat care preferase întotdeauna femeile inteligente. Celălalt gen îl irita. Dar reacţia la vulnerabilitatea ei îl surprindea totuşi. De multă vreme nu se mai simţise protector faţă de o femeie, şi nu-şi amintea ca senzaţia să fi fost tot atât de intensă în trecut, nici măcar în vremurile de început cu prima sa soţie, Olivia. Nu putea să-şi explice în mod satisfăcător de ce reacţiona astfel fată de Jessie. Ea era, la urma urmelor, un tip de femeie total diferit faţă de Olivia. În multe privinţe, era opusul soţiei sale moarte. Jessie era vioaie şi volatilă, în timp ce Olivia fusese întotdeauna calmă şi încântătoare. Fiica mai mare a lui Benedict se dovedea nărăvaşă şi dificilă. Olivia fusese întotdeauna manierată şi rafinată. Jessie era genul de femeie care punea blocuri de stâncă în calea unui bărbat, chiar dacă îl dorea. Olivia ştiuse instinctiv cum să-i măgulească eul masculin. Hatch ştia că Jessie îl va face să aştepte în seara asta, în primul rând fiindcă o enervau manevrele lui de a o aduce la întâlnire şi fiindcă era şi mai furioasă pe ea însăşi pentru că nu era capabilă să scape din plasă. Olivia l-ar fi făcut poate să aştepte doar câteva minute, în intenţia de a arăta corespunzător. La urma urmelor, ea ar fi înţeles importanţa obligaţiei din această seară şi i-ar fi acordat tot sprijinul. Întotdeauna îl sprijinise în carieră. Lui Jessie nici că-i păsa de cariera lui Hatch. Hatch oftă în sinea lui, în timp ce trecea pragul. Jessie se dădu înapoi, ţinând uşa deschisă. Brusc se împiedică de calul mare de fier care servea drept opritor pentru uşă. Hatch se întinse şi o prinse de braţ ca s-o sprijine. Pielea ei era ca mătasea şi îi putea mirosi parfumul uşor şi picant. — Fir-ar să fie! zise ea, uitându-se în jos. Uite ce s-a întâmplat. Mi s-a dus un fir de la ciorap. Trebuie să mă schimb! — Nicio problemă! Hatch se prefăcu că nu-i remarcă iritarea din voce, în timp ce închidea uşor uşa în urma ei. — Am făcut astfel încât să avem câteva minute în plus la dispoziţie. Nu trebuie să fim la restaurant înainte de opt fără un sfert. Ea îi aruncă o privire aspră peste umăr, în vreme ce se îndrepta spre dormitor. — Mi-ai spus şapte şi jumătate. — Am minţit. Uşa dormitorului se închise cu un pocnet în urma ei, dar Hatch apucă să observe decolteul adânc, în formă de V, ce-i orna toaleta. În tăietura decolteului se vedea o porţiune mare de piele netedă, de culoarea smântânii. Hatch zâmbi din nou şi aruncă o privire prin camera mică şi plăcută. Nu avusese ocazia să petreacă prea mult timp în apartamentul lui Jessie, spre marele său regret, dar de câte ori se afla aici, era foarte intrigat de decorul eclectic şi colorat. Locul acela reprezenta o oglindă vie a intereselor ei mereu schimbătoare, adesea capricioase. Mobilierul era în cea mai mare parte modern şi consta dintr-o mulţime de obiecte din sticlă şi metal negru, cu un design ultramodern. Pe pereţi se aflau afişe înrămate, deoarece Jessie îşi schimba prea des părerile ca să rişte să investească în tablouri costisitoare. Puteai oricând să arunci un afiş dacă te plictiseai de el, explicase ea când Hatch o întrebase despre ele. Lângă fereastra din faţă se afla o masă joasă de sticlă, cu o colecţie de cactuşi miniaturali pe ea. Plantele ţepoase arătau cam nedumerite aici, în mediul umed al Pacificului de Nord-Vest. Ultima oară când Hatch fusese în apartament, pe masă se aflau ferigi. În spatele canapelei era un perete cu cărţi. Găseai acolo lucrări dintre cele mai diverse, de la studii despre magie şi mituri, la volume de auto-educaţie, despre cum să-ţi alegi o carieră creatoare, care să-ţi ofere satisfacţii. Printre ele nu se afla niciuna dintre cărţile la modă care se văd adesea în apartamentele femeilor, despre cum să-ţi găseşti şi să păstrezi un bărbat, observă Hatch. Colecţia de romane cuprindea cam toate genurile, de la romane de dragoste şi suspans, la romane de groază şi ştiinţifico-fantastice. Singurul lucru care părea să fie constant în lumea lui Jessie era neabătuta ei loialitate faţă de familie. Hatch observase în ultimele două luni că ea era în multe privinţe inima şi sufletul clanului Benedict. Loialitatea era un lucru pe care Hatch îl aprecia foarte mult la o femeie, probabil pentru că nu prea avusese parte de aşa ceva în trecut. Devenise clar pentru el că dacă s-ar fi integrat destul de adânc în familia Benedict, s-ar fi bucurat şi el de acelaşi grad de loialitate din partea lui Jessie ca şi ceilalţi. Întreaga strategie a curţii pe care i-o făcea lui Jessie se baza pe această observaţie. Telefonul de pe masa din colţ țârâi exact când Hatch începuse să răsfoiască o carte intitulata „Către o nouă filosofie a ecologiei“, un cadou de ziua ei de naştere de la vărul David. — Răspunde tu pentru mine, vrei? strigă Jessie din dormitor. Hatch ridică receptorul. — Da? — Salut, zise o voce vioaie, clocotind de energie. Sunt Alison, de la Caine, Carter şi Peat şi vreau să vorbesc cu Jessie Benedict. — O secundă! Hatch puse jos receptorul şi străbătu holul ca să bată la uşa dormitorului. — Cine e, Hatch? — Pare să fie o agentă de bursă. — Vai, Dumnezeule, Alison! La ora asta? Am evitat-o toată ziua. Jessie deschise uşa şi se uită fix la Hatch cu nişte ochi înspăimântaţi. Credeam că pot să scap de ea până mâine dimineaţă. Încearcă să-mi vândă acţiuni ale unei companii care fabrică ulei de gătit fără grăsimi. Ştii ceva despre uleiul de gătit fără grăsimi? — Doar că e probabil prea frumos să fie adevărat. — De asta mi-era teamă… — De ce nu-i spui pur şi simplu „nu”? Hatch inspiră parfumul subtil care emana din dormitor. Prin crăpătura uşii, putea să vadă doar colţul unui pat acoperit cu o pătură albă. Un portjartier alb zăcea aruncat într-o dezordine seducătoare pe covorul alb. — Nu înţelegi? şuieră Jessie exasperată. Nu pot să-i spun nu lui Alice. E prietena mea, e nouă în domeniu şi munceşte din greu ca să-şi alcătuiască o listă de clienţi. Simt că ar trebui s-o ajut. Hatch ridică din sprâncene, se întoarse în camera de zi şi ridică receptorul. — Pe Jessie n-o interesează niciun fel de acţiuni pentru uleiul de gătit fără grăsimi, zise el. Nu dădu atenţie izbucnirii ciripitului de protest de la celălalt capăt al firului şi puse calm receptorul în furcă. Apoi se întoarse şi o văzu pe Jessie uitându-se fix la el. Pe faţa ei apăruse o expresie şocată şi nemulţumită. Hatch îi zâmbi amabil. — E chiar foarte uşor să spui nu, Jessie! — Văd. Fii sigur că o să ţin minte tehnica asta! izbucni ea.      

Gradina amagirilor de Amanda Quick Prolog Slater Roxton inspecta tablourile ciudat de luminoase de pe pereţii mausoleului bogat ornamentat în momentul în care trapa cavoului se declanşă. Prăpădul care era pe cale să se producă se transmise cu un huruit ce nu prevestea nimic bun, iar mugetul tânguitor al maşinăriei se stinse cu ecou adânc în piatră. Primul lui gând fu că vulcanul care se înălţa pe Fever Island erupsese. Bucăţi masive din tavanul pasajului care ducea spre ieşirea templului se deschiseră pe rând. De peste tot cădeau bolovani. Vocea lui Brice Torrence răsună de undeva de lângă intrare, din cealaltă parte a coridorului. — Slater, ieşi de acolo! Grăbeşte-te! O să se întâmple o nenorocire. Slater o luase deja din loc. Nu mai pierdu timp să-şi recupereze lămpile, desenele sau aparatul de fotografiat. Alergă spre uşa încăperii, aruncă o privire pe lungul şi întortocheatul coridor de piatră care ducea la ieşire şi îşi dădu seama că nu mai avea timp să scape. Între timp, din tavanul coridorului se desprindeau şi mai multe bucăţi. Cantităţi impresionante de pietre se prăbuşeau în pasaj. Dalele se îngrămădiră rapid unele peste altele, umplând tunelul. Ştia că, dacă ar fi încercat să sară în viteză în partea cealaltă, ar fi fost strivit de bolovani. Nu putea decât să se întoarcă şi să se afunde în labirintul neexplorat al cavernelor mormântului. Se grăbi să traverseze încăperea, apucă în grabă felinarul şi se îndreptă spre cel mai apropiat pasaj. Coridorul se pierdea într-un întuneric dens, necunoscut, dar măcar nu pica nimic din tavan. Alergă o distanţă scurtă şi se opri, conştient că, dacă mai înainta, în scurt timp avea să se piardă. El şi Brice nici nu se apucaseră bine de cartografiat complexul de hrube funerare săpate la baza vulcanului. Se ghemui lângă un perete şi încercă să-şi facă curaj. Lumina orbitoare a felinarelor cădea peste pictura stranie ce înfăţişa o erupţie catastrofică a unui vulcan. Un oraş elegant din marmură albă era distrus. Slater îşi dădu seama că situaţia era extrem de similară cu ceea ce se întâmpla chiar atunci. Nori de praf invadară tunelul. Îşi acoperi gura şi nasul cu cămaşa. Nu avea de ales, aşa că trebuia să aştepte ca nebunia asta să se termine. Groaza i se învolbură precum otrava în vene. În orice clipă, tavanul peşterii în care se adăpostise putea ceda, îngropându-l sub dărâmături, „Măcar s-ar termina totul în câteva secunde“, se gândi el. Nu era sigur că ar fi vrut să-şi contemple viitorul imediat dacă ar fi supravieţuit. Oricât ar mai avea de trăit, ar fi captiv în acest labirint maiestuos. Furtuna de roci şi pietre părea a nu se mai termina. În cele din urmă însă, peşterile templului tăcură. Urmă încă o eternitate până când ultima particulă de praf se depuse. Se săltă cu precauţie. Rămase nemişcat o clipă, ascultând liniştea aceea cutremurătoare, aşteptând ca pulsul să i se calmeze. După o vreme, se duse să cerceteze încăperea boltită în care se aflase când trapa de piatră îşi revărsase încărcătura mortală. Pe podea erau împrăştiate peste tot pietricele, dar păreau să fi sărit şi să se fi rostogolit în încăpere direct din grămada uriaşă care acum bloca pasajul ce ducea la ieşire. Supravieţuise, ceea ce însemna că era îngropat de viu. Începu să-şi calculeze şansele într-o manieră surprinzător de pedantă. Trase concluzia că era încă prea zdruncinat pentru a înţelege pe deplin gravitatea situaţiei în care se afla. Brice şi restul echipajului expediţiei nu aveau niciun motiv să creadă că scăpase cu viaţă; nu aveau cum să-l salveze nici măcar dacă nu şi-ar fi pierdut speranţa. Fever Island era un rest nelocuit de rocă vulcanică acoperită de o junglă neexplorată. Era situată la câteva mii de kilometri de civilizaţie. Singurele resurse disponibile erau limitate la proviziile şi echipamentul aflate la bordul corăbiei ancorate în micul port natural al insulei. Nu exista nicio cale prin care să facă rost de mecanismele şi de mâna de lucru necesare pentru înlăturarea cantităţii impresionante de bolovani care blocau intrarea în templu. Slater se gândi că Brice avea să se consulte cu căpitanul vasului. Aveau să ajungă la concluzia că murise şi aveau să se roage să nu se înşele, pentru că oricum nu puteau face nimic să îl salveze. Stinse un felinar pentru a economisi combustibil. Luă celălalt felinar şi înaintă prin labirint. Existau, după opinia lui, doar două variante. Prima – cea mai probabilă – era să rătăcească prin templu până murea. Îi rămânea doar să spere că avea să moară înainte ca întunericul nesfârşit să-l facă să-şi piardă minţile. Cea de-a doua variantă – foarte puţin probabilă – era să dea peste un pasaj care să îl scoată la lumină. Dar, chiar dacă ar fi avut el norocul ăsta, era improbabil să găsească drumul înapoi la corabie înainte ca aceasta să-şi ridice pânzele. Dăduseră peste insula asta blestemată când proviziile le erau cam pe terminate, după ce fuseseră abătuţi de la curs de o furtună violentă. Căpitanul era convins că îi mai pândea o furtună. Era hotărât să pornească înspre Londra în cel mai scurt timp posibil. Trebuia să se gândească la echipaj şi la ceilalţi membri ai expediţiei. Slater ştia că, dacă reuşea să scape din labirint, avea să se trezească abandonat pe o insulă unde niciun vas cunoscut nu poposea vreodată. Mulţi ani ar trece până la apariţia unei alte corăbii, asta dacă ar apărea una vreodată. Îşi continuă drumul prin cavernele întunecate, singurul punct de reper fiind picturile din templu, realizate de artiştii unei civilizaţii străvechi, de mult îngropaţi adânc sub straturi întregi de lavă fierbinte. Nu mai ştia cu precizie în ce moment începuse să înţeleagă semnificaţia picturilor sau dacă într-adevăr percepuse exact firul poveştii spuse de ele. Ţinu să-şi reamintească faptul că era o şansă destul de mare să-şi fi pierdut deja minţile. Bezna interminabilă şi operele de artă fascinante ar fi derutat pe oricine. Oricărui om în situaţia lui i s-ar fi întâmplat să aibă halucinaţii. În cele din urmă, fu aproape sigur că identificase trei legende distincte. Se opri când se lămuri că fiecare poveste în parte era dedicată unui drum diferit în labirint. Una dintre serii înfăţişa istoria unui război. Cea de-a doua era povestea unei răzbunări. Se hotărî într-un final să urmeze cea de-a treia legendă. N-avea să afle niciodată cât de mult mersese sau cât de departe ajunsese. În momentul în care se oprise, epuizat, se cufundase într-un somn presărat cu imaginile picturilor de pe pereţi, singurele care îl călăuziseră. Din când în când, dăduse peste pâraie subterane. Se oprise se bea cu sete. Mâncase cât de chibzuit putuse din bucata de brânză şi din cea de pâine pe care le avea la el, dar şi acestea se terminaseră într-un final. Mersese în continuare, neavând oricum ce altceva să facă. Dacă s-ar fi oprit ar fi fost ca şi cum s-ar fi predat necondiţionat. În cele din urmă, când ieşi clătinându-se din caverne într-un lanţ circular de piatră scăldat în lumina zilei, continuă să meargă, fiind convins că încă avea halucinaţii. Lumina soarelui. Un colţ al minţii înregistra realitatea celor văzute. Îşi ridică neîncrezător privirea spre cer şi văzu razele fierbinţi, tropicale, ce se iţeau printre bolovani. În stâncă fuseseră cioplite trepte abrupte. Din dreptul ieşirii atârna o funie lungă şi neagră. Cu o ultimă sforţare, înşfăcă funia şi o testă să vadă dacă rezistă la greutatea lui. Când se lămuri că nu prezenta niciun pericol, porni pe scara străveche, ţinându-se de funie ca de o balustradă. Ajunse la ieşire, se împletici afară din cotloanele templului şi se prăbuşi pe lespezile de piatră ale templului în aer liber. Stătuse atât de mult în întuneric, încât trebui să închidă ochii pentru a-i proteja de soarele puternic. Undeva în apropiere se auzi bubuitul unui gong. Zgomotul zgudui îndelung întreaga junglă. Nu era singurul de pe insulă.   Un an mai târziu, o altă corabie ancoră în micul golf. Slater se afla la bordul ei când aceasta îşi ridică pânzele. Nu mai era însă acelaşi om care fusese când pusese piciorul pe Fever Island. Pe parcursul următorilor ani, deveni o legendă în anumite cercuri. Când se întoarse în cele din urmă în Londra, descoperi marele blestem care se abate asupra tuturor legendelor: nu există loc care să poată fi considerat cu adevărat acasă.     capitolul 1 — Nu-mi vine să cred că Anne nu mai este. Matty Bingham îşi şterse ochii cu batista. Întotdeauna deborda de energie. Atât de fermecătoare! Atât de plină de viață! — Da, era. Ursula Kern strânse mai tare umbrela, cu privirea spre groparii care aruncau bulgări mari de pământ pe sicriu. A fost o femeie modernă. — Şi o secretară excepţională. Matty îşi îndesă batista în poşetă. O comoară pentru agenţie. Matty avea treizeci şi ceva de ani, fată bătrână fără familie sau relaţii. La fel ca restul femeilor care veniseră să lucreze la Agenţia de Secretariat Kern, renunţase la orice speranţă de a se mărita şi de a avea o familie a ei. La fel ca Anne şi celelalte, profitase de promisiunea pe care i-o făcuse Ursula – o carieră respectabilă ca secretară profesionistă, un domeniu disponibil acum şi pentru femei. Ziua era cât se poate de potrivită pentru o înmormântare – într-o nuanţă depresivă de cenuşiu şi burniţând constant. Ursula şi Matty erau singurele persoane îndoliate prezente lângă mormânt. Anne murise singură. Nu existase o familie care să vină să revendice trupul neînsufleţit. Ursula plătise pentru înmormântare. După părerea ei, nu fusese doar responsabilitatea ei ca şefă şi ca unică moştenitoare, ci şi un ultim gest al prieteniei pe care i-o purtase. Simţi o goliciune enormă în adâncul ei. Anne Clifton îi fusese cea mai bună prietenă în ultimii doi ani. Le legaseră lucrurile pe care le aveau în comun – lipsa unei familii şi un trecut tulburător pe care fiecare în parte îl îngropase cu grijă. Anne avusese câteva defecte – unele dintre celelalte secretare ale agenţiei o consideraseră o repezită – dar Ursula ştia că întotdeauna în remarcile lor se regăsise o notă distinctă de admiraţie. Tenacitatea încăpăţânată a lui Anne de a-şi croi singură un drum în viaţă, în pofida tuturor opreliştilor, o aduseseră în postura inedită de model al femeii moderne. După ce sicriul dispăru sub movila din ce în ce mai mare de ţărână, Ursula şi Matty se întoarseră şi parcurseră drumul invers prin cimitir. — Ai făcut un gest tare frumos că ai plătit pentru înmormântarea lui Anne, zise Matty. Ursula trecu de poarta din fier forjat. — Măcar atât am putut face. — O să-mi fie dor de ea. — Şi mie, spuse Ursula. „Pentru înmormântarea mea oare cine-o fi să plătească?“ se întrebă ea. Anne nu părea genul care să-şi ia singură viaţa, zise Matty. — Nu, deloc.   Ursula mâncă singură, aşa cum făcea de obicei. După ce termină, se duse în biroul ei micuţ şi confortabil. Menajera dădu buzna în cameră, să facă focul. — Mulţumesc, doamnă Dunstan, spuse Ursula. — Sunteţi sigură că vă simţiţi bine? se interesă cu blândeţe doamna Dunstan. Ştiu că aţi considerat-o prietenă pe domnişoara Clifton. E greu să pierzi o asemenea legătură. Şi eu mi-am pierdut câţiva prieteni de-a lungul timpului. — Mă simt bine, zise Ursula. O să m-apuc să sortez lucrurile domnişoarei Clifton, ca să fac un inventar. După aceea mă duc la culcare. — Prea bine, atunci. Doamna Dunstan ieşi încet pe hol şi închise uşa. Ursula aşteptă o clipă, după care îşi turnă o porţie zdravănă de brandy. Alcoolul incandescent îi mai alungă din răceala pe care o resimţise de la moartea lui Anne. După o vreme, traversă încăperea spre cufărul care adăpostea lucrurile lui Anne. Scoase unul câte unul obiectele cate îi stârniră o profundă stare de nelinişte – o sticluţă goală de parfum, un săculeţ de catifea cu câteva bijuterii, caietul de stenografie al lui Anne şi două punguţe cu seminţe. Luate individual, prezenţa acestor obiecte era uşor de explicat. Ca grup însă, ridicau tot felul de întrebări tulburătoare. În urmă cu trei zile, când menajera lui Anne descoperise trupul neînsufleţit al stăpânei ei, îi trimisese imediat vorbă Ursulei. Oricum fusese singura la care putea apela. La început, Ursula nici nu voise să accepte ideea că Anne murise din cauze naturale sau că-şi curmase singură viaţa. Chemase poliţia. Poliţiştii trăseseră imediat concluzia că nu exista niciun indiciu că avusese loc o crimă. Anne lăsase un bilet. Ursula îl găsise mototolit pe podea, chiar lângă cadavru. Pentru majoritatea oamenilor, semnele făcute cu creionul păreau doar nişte mâzgălituri. Anne însă fusese o stenografă profesionistă, care reuşise să-şi dezvolte propria metodă de scriere codificată. Biletul ascundea un mesaj, iar Ursula ştia că ei îi fusese adresat. Anne ştiuse prea bine că nimeni altcineva nu i-ar fi putut descifra stilul unic de a stenografia.   În spatele closetului.   Ursula se aşeză la birou şi mai sorbi din brandy în timp ce contemplă obiectele. După o vreme, împinse sticluţa goală de parfum mai încolo. O găsise pe măsuţa de scris a lui Anne, nu lângă celelalte obiecte. Lui Anne nu-i stătea în fire să nu spună nimic dacă îşi cumpăra un parfum nou, dar în afară de acest mic aspect, nu părea nimic misterios la acea sticluţă. Caietul, săculeţul cu bijuterii şi seminţele erau însă o cu totul altă treabă. De ce ascunsese Anne aceste trei obiecte în spatele vasului de toaletă? La un moment dat, deschise caietul cu stenograme şi începu să citească. Transcrierea scrisului criptic al lui Anne mergea încet, dar, două ore mai târziu, îşi dădu seama că în această după-amiază se înşelase într-o singură privinţă. Ultimul gest făcut de dragul prieteniei cu Anne nu era că plătise pentru înmormântarea ei. Mai era ceva ce putea face pentru Anne – să-l găsească pe ucigaşul ei. capitolul 2 Slater Roxton o privi pe Ursula prin ochelarii lui cu ramă de sârmă. — Ce naiba vrei să spui că nu eşti disponibilă câteva săptămâni, doamnă Kern? Doar am vorbit ceva. — Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar a apărut o chestiune urgentă, răspunse Ursula. Trebuie să-mi dedic tot timpul rezolvării ei. În bibliotecă se aşternu o linişte tulburătoare. Ursula încercă să se îmbărbăteze singură. Îl cunoştea pe Slater de cel mult două săptămâni şi lucrase cu el doar de două ori, dar i se părea că putuse intui ce fel de om era. Se dovedea a fi un client dificil. Îşi perfecţionase aproape impecabil arta de a nu-şi trăda starea de spirit sau gândurile, dar ea era din ce în ce mai alertă la anumite indicii subtile. Tăcerea adâncă şi privirea fixă cu care o ţintuia nu erau de bun augur. Stătea cu spatele îmbăţoşat în scaun, încercând din răsputeri să nu se trădeze că uitătura aceea îi dădea fiori pe şira spinării. Lămurindu-se că ea nu reacţiona aşa cum sperase în faţa dezaprobării lui ferme, înteţi nivelul tensiunii ridicându-se încet de pe scaun şi lipindu-şi palmele puternice pe suprafaţa lustruită a biroului de mahon. Mişcările lui emanau o anumită graţie înşelătoare, ceea ce îi conferea o aură fascinantă de putere nevăzută şi ținută bine în frâu. Stilul sumbru şi lipsit de emoţii îl descria perfect, începând cu discursul său calm şi rostit monoton până la ochii aceia verzi-aurii impenetrabili. Ţinuta lui accentua senzaţia de umbră şi gheaţă. În scurtul răstimp de când îl cunoştea, nu îl văzuse decât îmbrăcat din cap până în picioare în negru – cămaşă neagră de pânză şi eşarfă neagră, vestă din satin negru, pantaloni negri şi haină neagră. Până şi ramele ochelarilor erau dintr-un metal mai negru – nici pomeneală de ramă placată cu aur sau argint. Acum nu purta haina croită la patru ace. O agăţase în cuierul de lângă uşă. După ce o întâmpinase cu puţin timp în urmă, Slater şi-o dăduse jos ca să poată lucra la artefacte. Ştia că nu avea dreptul să critice un om bazându-se doar pe garderoba lui. Şi ea purta tot o ţinută neagră obişnuită. În ultimii doi ani, ajunsese să se gândească la hainele ei de doliu – de la vălul de văduvă şi rochia neagră elegantă până la ghetuţele negre cu toc gros – ca la o uniformă, dar şi ca la un echipament de camuflaj. Îi trecu prin minte că ea şi Slater formau un cuplu cam sumbru. Oricine ar fi intrat în bibliotecă ar fi zis că amândoi sufereau nespus din pricina unei dureri incomensurabile. Adevărul era că ea chiar suferea în tăcere. Se întrebă, şi nu pentru prima dată, ce motive avea Slater să se îmbrace în negru. Tatăl lui murise în urmă cu două luni. Acesta fusese motivul pentru care Slater se întorsese în Londra, după câţiva ani petrecuţi în străinătate. Acum administra averea familiei Roxton. Era destul de sigură că hainele negre se datorau unui obicei vestimentar de mult înrădăcinat – nicio legătură cu doliul. Dacă măcar jumătate dintre relatările presei referitoare la Slater Roxton erau adevărate, se gândi ea, atunci poate avea motive să se îmbrace în negru. La urma urmei, era culoarea misterului, iar Slater era întruchiparea misterului în înalta societate. Îl urmărise cu mare băgare de seamă şi cu o doză însemnată de curiozitate, dar şi cu ceea ce ştia foarte bine că era o fascinaţie absolut nechibzuită. Bănuise că anunţul ei, mai ales aşa concis cum fusese, nu avea să fie primit cu răbdare şi înţelegere. Se întâmplase de multe ori să aibă de-a face cu clienţi dificili, dar nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca Slater. Până şi simplul gând că trebuia sa o scoată la capăt cu Slater Roxton îi amorţea mintea. Înţelesese încă de la începutul colaborării lor că individul era o forţă a naturii şi că nu ţinea cont de părerea nimănui. Acesta era, desigur, şi motivul pentru care îl considera extrem de interesant. — Tocmai v-am explicat că a apărut ceva neprevăzut, spuse ea. Avu grijă să-şi menţină tonul vocii rigid şi profesionist, ştiind că Slater s-ar fi năpustit asupra oricărui semn de nesiguranţă sau de slăbiciune. Îmi pare rău că trebuie să punem punct aici relaţiei noastre de afaceri. Totuşi… — Şi atunci, de ce îi puneţi capăt? — Este o chestiune de ordin personal, replică ea. Slater se încruntă. — Sunteți bolnavă? — Nu, nu sunt bolnavă. Mă bucur de o sănătate excelentă. Voiam să spun că sper că mă voi putea întoarce la un moment dat pentru a termina catalogarea. — Chiar aşa? Şi ce vă face să credeţi că nu vă voi căuta un înlocuitor? Or mai fi şi alte secretare în Londra. — Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră, bineînţeles. Țin totuşi să vă reamintesc că v-am avertizat încă de la început că mai am şi alte angajamente legate de activitatea mea, care uneori ar putea interfera cu aranjamentele noastre de afaceri. Aţi fost de acord cu acestea. — Am primit asigurări, domnişoară Kern, că, în afară de multe alte calităţi excepţionale, sunteţi şi demnă de încredere. Nu puteţi veni pur şi simplu şi pleca într-un moment complicat ca acesta. Ursula îşi trase poalele rochiei ei negre astfel încât să curgă în falduri drepte şi elegante în jurul gleznelor, în vreme ce se gândea la opţiunile pe care le avea. Atmosfera din bibliotecă se tensiona rapid, de parcă ar fi existat un generator de electricitate care încărca aerul. Asta era senzaţia pe care o resimţea de câte ori se afla în apropierea lui Slater. Astăzi însă energia aceasta tulburătoare şi excitantă avea parcă şi o latură periculoasă aparte. În scurta perioadă de când îl cunoştea, nu îl văzuse niciodată pierzându-şi cumpătul. Nici în cealaltă extremă nu ajunsese. Încă nu îl văzuse râzând. Era adevărat, încropise ocazional un zâmbet foarte fugar, iar în ochii lui, de obicei reci, apăruse uneori un strop de căldură. Avea însă sentimentul că fusese mult mai surprins decât ea când permisese acelor emoţii să răbufnească. — Îmi pare rău, domnule Roxton, zise ea, repetând aceeaşi scuză. Vă asigur că nu am de ales. Timpul este foarte preţios. — Am impresia că merit o explicaţie mai amănunţită. Ce anume este atât de presant încât sunteţi nevoită să întrerupem colaborarea? — Chestiunea are legătură cu o persoană angajată de mine. — Vă simţiţi obligată să vă implicaţi în problemele personale ale angajaţilor? — Ei bine, da. Pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Slater ieşi de după birou şi veni să se sprijine în partea frontală a acestuia, după care îşi încrucişă braţele. Trăsăturile lui gravate cu asprime îi dădeau un aer ascetic, neiertător. Uneori îi era simplu să şi-l imagineze ca pe un înger răzbunător. Alteori i se părea că ar fi un adevărat Lucifer. — Măcar aţi putea să-mi oferiţi o explicaţie, doamnă Kern, spuse el. Cred că îmi datoraţi atâta lucru. Părerea ei era că nu îi datora nimic. Îşi dăduse silința să îi explice toate condiţiile în care puteau colabora, încă de la început. Ca patroană a Agenţiei de Secretariat Kern, îşi asuma rareori îndatoriri în prezent. Afacerea i se dezvolta cu rapiditate. Drept urmare, în ultimele luni fusese ocupată la birou, unde antrenase noi secretare şi intervievase noi potenţiali clienţi. Acceptase această colaborare cu Slater ca pe o favoare făcută mamei acestuia, Lilly Lafontaine, o actriţă celebră care se retrăsese de pe scenă pentru a scrie melodrame. Nu se aşteptase să constate că misteriosul domn Roxton era atât de insistent. — Prea bine, domnule, zise ea, povestea pe scurt este că am decis să-mi iau un alt client. Slater încremeni. — Înţeleg, spuse el. Nu vă face plăcere să lucraţi cu mine? În vocea lui se distingea o notă nemiloasă. Înţelese cu o tresărire că trata plecarea ei ca pe o chestiune personală. Şi mai şocantă era însă impresia că el nu părea foarte surprins de faptul că nu mai voia să lucreze cu el, ci mai degrabă extrem de resemnat de demisia ei, de parcă ar fi prevăzut această sentinţă inevitabilă. — Ba dimpotrivă, domnule, răspunse ea repede. Proiectul acesta de catalogare mi se pare foarte interesant. — Nu vă plătesc îndeajuns? Ochii i se aprinseră de ceea ce putea fi uşurare. Dacă aceasta este problema, putem să renegociem tariful. — Vă asigur că nu are nicio legătură cu plata. — Dacă vă place ce faceţi şi sunteţi mulţumită de bani, de ce plecaţi de la mine pentru un alt client? întrebă el. De data asta păruse surprins din cale-afară. Simţi că i se taie răsuflarea şi că se face roşie ca focul. „Se comportă aproape ca un iubit părăsit“, se gândi ea. Bineînţeles că nu aşa stăteau lucrurile. Ei aveau doar o relaţie de client-angajator. „De aia nici nu ai des clienţi bărbaţi“, ţinu ea să-şi reamintească. De fiecare dată exista şi un anume risc. Să se simtă atrasă de unul dintre clienţi nu era genul de risc la care să fi bănuit că s-ar putea expune în momentul în care îşi stabilise criteriile. Principala ei grijă fusese faptul că ştia că bărbaţii reprezentau un risc pentru reputaţiile neştirbite ale secretarelor. Făcuse o excepţie în cazul lui Slater Roxton, iar acum venise momentul să plătească pentru asta. Una peste alta, probabil era mai bine ca această colaborare să ia sfârşit înainte ca ea să-şi piardă capul şi, posibil, şi inima. — În ce priveşte motivele pe care le am…, începu ea. — Cine este acest nou client? o întrerupse Slater. — Bine, domnule, vă voi explica circumstanţele pentru care mă văd nevoită să pun capăt acestui contract, dar e posibil să aveţi şi aşa ceva de comentat. — Ia să vedem! Nuanţa de comandă din vocea lui o făcu să se crispeze. — Nu vreau să prelungim această discuţie în contradictoriu, domnule – mai ales având în vedere faptul că sper că în viitorul apropiat îmi voi putea relua poziţia în această firmă. — Mi-aţi dat deja de înţeles că speraţi ca eu să aştept până când veţi considera că va fi momentul să vă întoarceţi. Făcu un gest cu palma înmănuşată spre talmeş-balmeşul de vechituri înghesuite în bibliotecă. — Artefactele stau aici de ani buni. Sunt sigură că mai pot aştepta o vreme să fie inventariate. — Cât de mult? se interesă el, puţin prea monoton. Ea îşi drese vocea. — Oh, revenind la asta, mi-e teamă că nu ştiu cu exactitate, cel puţin nu încă. E posibil ca în câteva zile să-mi fac o idee despre cât va dura cealaltă îndatorire pe care o am. — Nu intenţionez să mă cert cu dumneata, doamnă Kern, dar aş vrea să cunosc identitatea clientului pe care îl consideraţi mai important decât mine. Se opri brusc, vădit iritat. Ce vreau să ştiu, de fapt, este ce fel de muncă de secretariat consideraţi că este mai însemnată decât inventarierea artefactelor mele? Acest nou client este bancher? Sau proprietarul vreunei afaceri importante? Vreun avocat sau vreo doamnă din înalta societate care are nevoie de serviciile dumitale? — Acum câteva zile, am fost chemată la casa unei femei care se numea Anne Clifton. Anne a lucrat doi ani pentru mine. Mi-a fost mai mult decât o simplă angajată. Am considerat-o prietena mea. Aveam unele lucruri în comun. — Observ că vorbiţi la timpul trecut. — Anne a fost găsită moartă în biroul ei. Am chemat poliţia, iar detectivul care s-a arătat dispus să vină la scena morţii a declarat că, după părerea lui, moartea lui Anne a survenit în urma unor cauze naturale. Că i-ar fi cedat inima sau că ar fi avut un atac cerebral. Slater nici nu clipi. O privea de parcă tocmai îi spusese că putea zbura. Era evident că nu se aşteptase la un asemenea răspuns din partea ei, dar îşi recăpăta stăpânirea de sine cu o viteză uimitoare. — Îmi pare rău să aud despre moartea domnişoarei Clifton, spuse el. Făcu o pauză, iar ochii i se mijiră subtil. De ce aţi chemat poliţia? — Cred că Anne a fost ucisă. Slater se uită la ea, dar nu zise nimic o vreme. În cele din urmă, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu o batistă albă imaculată. — Hmm, zise el. Ursula mai reflectă câteva clipe. Adevărul gol-goluţ era că îşi dorea tare mult să discute despre planul ei cu cineva care nu doar că ar fi înţeles-o, dar i-ar fi putut oferi şi câteva sfaturi utile – cineva căruia îi putea mărturisi orice. Intuiţia îi spunea că Slater Roxton se pricepea de minune să păstreze un secret. Mai mult, în ultimele zile îi fusese evident că avea şi o minte extrem de logică. S-ar fi putut spune că îşi ducea această trăsătură până la extrem. — Ce o să vă spun trebuie ţinut sub tăcere, înţelegeţi? Sprâncenele lui negre se uniră într-o linie ameninţătoare. Ea îşi dădu seama că îl jignise. — Puteţi fi foarte sigură că-mi voi ţine pliscul, doamnă Kern. Fiece cuvânt în parte fusese învăluit într-un strat subţire de gheaţă. Îşi aranjă mănuşile, apoi îşi prinse cu hotărâre palmele în poală. Îşi rezervă câteva momente să-şi adune gândurile. Nu spusese nimănui, nici măcar asistentei ei, Matty, ce avea de gând să facă. — Am motive să suspectez că Anne Clifton a fost ucisă, repetă ea. Vreau să îi ţin locul în casa clientului pentru care lucra, să văd dacă pot găsi unele indicii care să mă ajute să-i găsesc ucigaşul. Fu pentru prima dată de când îl cunoştea când Slater păru surprins cu garda jos. Preţ de câteva secunde, se holbă la ea, evident stupefiat. — Poftim? îngăimă el în cele din urmă. — Ați auzit foarte bine, domnule. Poliția nu a găsit de cuviinţă să investigheze moartea lui Anne. Şi, de vreme ce nu s-a oferit altcineva, sunt gata să-mi asum eu această sarcină. Slater reuşi să se adune într-un final. — Asta-i nebunie curată, zise el foarte încet. Cam asta se alegea de speranţa ei că el avea să se arate înţelegător. Se ridică şi îşi coborî vălul negru prins de borul pălărioarei ei de catifea. Porni spre uşă. — Aş vrea sa vă reamintesc de promisiunea pe care mi-aţi făcut-o, cum că veţi păstra acest secret, zise ea. Iar acum, nu vă fie cu supărare, dar chiar trebuie să plec. O să vă dau de ştire de îndată ce voi rezolva situația legată de moartea lui Anne. Poate veţi dori să mă reangajaţi ca să vă ajut cu catalogarea. — Staţi pe loc, doamnă Kern. Nu mai faceţi niciun pas până nu găsesc o cale de ieşire din… din nodul ăsta încâlcit de haos pe care mi l-aţi pus pe tavă. Ea se opri cu mâna pe mânerul uşii, apoi se întoarse să îl înfrunte. „Nod încâlcit de haos?“ Ce mai era şi asta, o expresie împrumutată din altă limbă? — Sunt convins că aţi înţeles prea bine ce am vrut să spun. — Nu mai e nimic de lămurit. Singurul motiv pentru care mi-am dezvăluit intenţiile a fost că speram că îmi veţi putea oferi sfatul sau ajutorul. Aveţi o minte eminamente raţională şi logică, domnule. Acum însă am înţeles că a fost o prostie din partea mea să mă aştept să-mi înţelegeţi planul, ca să nu mai spun de ajutor. — Mai presus de toate, pentru că ceea ce vreți să faceţi nu are nicio legătură cu un plan raţional şi logic, i-o întoarse el. Nici pomeneală de vreo strategie coerentă. — E absurd, am studiat problema din toate punctele de vedere. — Mă îndoiesc. Dacă ați fi făcut-o, ați fi constatat că scopul pe care vi l-aţi propus presupune un efort nesăbuit, periculos probabil, şi, fără nicio îndoială, cât se poate de zadarnic. Ştiuse că era posibil ca el să nu fie entuziasmat de decizia ei de a investiga moartea lui Anne, dar se aşteptase să înţeleagă totuşi motivul pentru care se hotărâse să facă aşa ceva. De aici încolo nu mai avea niciun rost să creadă că legătura dintre ea şi Slater se baza pe respect reciproc. Dar de ce o deprima această concluzie? Era doar un client, nu un potenţial iubit. Schiţă un zâmbet crispat. — Vă rog să nu aveţi nicio rezervă, domnule. Sunteţi liber să vă exprimaţi adevăratele opinii despre planul meu. Dar puteţi să o faceţi foarte bine de unul singur. Eu nu am de gând să stau să vă ascult. Dădu să deschidă uşa, dar într-o clipă el fu lângă ea şi o închise. — O clipă, dacă sunteţi amabilă, doamnă Kern. Nu am terminat încă această conversaţie.

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

Capitolul 1 Era o scenă parcă desprinsă dintr-un coşmar. Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se opri în prag şi îşi aruncă privirea în mica şi vesela anticameră a iadului. Erau oase peste tot. Cranii ce rânjeau sălbatic, coaste şi femururi zdrobite erau împrăştiate haotic precum o grămadă de gunoaie drăceşti. Bucăţi de piatră cu dinţi şi degete de la picioare şi alte fragmente fără noimă încastrate în ele erau îngrămădite pe pervazul ferestrei. Un vraf de vertebre zăcea pe podea într-un colţ. În mijlocul acestei dezordini teribile se afla o siluetă zveltă cu un şorţ pătat. O bonetă de muselină albă era cocoţată strâmb peste coama sălbatică şi încâlcită de cârlionţi castanii. Femeia, evident tânără, era aşezată la o masă grea de mahon. Spatele ei îngust şi graţios era întors spre Gideon. Realiza o schiţă, cu întreaga atenţie concentrată asupra a ceva ce părea a fi un os lung încastrat într-o bucată de piatră. De unde stătea el, Gideon observă că nu purta verighetă pe niciunul dintre degetele suple ce ţineau condeiul. Era deci una dintre fiice, nu văduva răposatului reverend Pomeroy. Exact ce îi lipsea, îşi spuse, o altă fiică de paroh. După ce ultima murise, iar tatăl ei îndurerat părăsise acele locuri, tatăl lui Gideon numise un nou preot în sat, reverendul Pomeroy. Dar când acesta îşi dăduse sufletul, cu patru ani în urmă, Gideon, care între timp preluase moşiile tatălui său, nu se obosise să-i caute un înlocuitor. Gideon nu era deosebit de interesat de binele spiritual al locuitorilor din Upper Biddleton. Graţie unei înţelegeri încheiate între Pomeroy şi tatăl lui Gideon, familia Pomeroy continuase să locuiască în casa parohială. Îşi plăteau chiria la timp şi asta era tot ceea ce conta pentru tânărul aristocrat. Mai zăbovi o clipă cu privirea asupra scenei din faţa lui, apoi se uită prin încăpere în căutarea persoanei care lăsase deschisă uşa casei parohiale, oricine ar fi fost ea. Cum nu apăru nimeni, îşi scoase pălăria şi păşi în micul hol. Briza vioaie ce bătea dinspre mare îl urmă înăuntru. Era sfârşit de martie şi, deşi vremea era neobişnuit de caldă pentru această perioadă a anului, aerul mării era încă înţepător. Imaginea tinerei aşezate printre oasele învechite împrăştiate prin toată camera îl amuza şi îl intriga deopotrivă. Traversă holul în linişte, având grijă ca cizmele lui de călărie să nu facă zgomot pe podeaua de piatră. Era un bărbat masiv, unii spuneau monstruos, şi învăţase cu mult timp în urmă să se mişte fără un sunet, într-o încercare zadarnică de a compensa acest lucru. Atrăgea oricum destule priviri. Se opri în pragul uşii, studiind-o pe femeia întoarsă cu spatele. Când deveni evident că era prea cufundată în schiţa ei pentru a-i observa prezenţa, spulberă fără să vrea vraja. — Bună dimineaţa, spuse el. Tânăra ţipă speriată, scăpă condeiul din mână şi sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe faţă. Gideon era obişnuit cu această reacţie. Nu fusese niciodată un bărbat chipeş, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătăţea cu nimic aspectul. — Tu cine naiba eşti? Fata îşi ţinea acum ambele mâini la spate, străduindu-se în mod evident să-şi ascundă desenele în spatele a ceva ce părea a fi un jurnal. Expresia de şoc din ochii ei uriaşi, de culoare turcoaz, se transforma rapid în suspiciune. — St. Justin. Gideon îi oferi un zâmbet de o politeţe rece, cât se poate de conştient de efectul acestui gest asupra cicatricei. Aşteptă ca ochii ei incredibil de strălucitori să se umple de repulsie. — St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele de St. Justin? — Da. O expresie de uşurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii ei albastru-verzui: — Slavă Domnului! — Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon. Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îi privi supărată: — Dumnezeule bun, milord, m-aţi speriat teribil! Oare ce vă veni să intraţi aşa furiş peste oameni? — Dacă te nelinişteşte gândul de a fi deranjată de oaspeţi nepoftiţi, fără îndoială ar fi mai bine să-ţi ţii uşa încuiată, zise el aruncând o privire cu subînţeles peste umăr, spre uşa deschisă a casei. — O, vai. Probabil că doamna Stone a deschis-o mai devreme. Ea crede cu tărie în aerul proaspăt, să ştiţi. Intraţi, vă rog, milord. Sări din nou în picioare şi luă două volume groase de pe singurul scaun liber din încăpere. Stătu nehotărâtă preţ de o clipă, căutând prin învălmăşeala de obiecte un spaţiu suficient de mare cât să le cuprindă. În cele din urmă, oftând uşor, renunţă şi aruncă nepăsătoare cărţile pe podea: Vă rog să luaţi loc. — Mulţumesc. Gideon înaintă cu băgare de seamă şi se aşeză prudent pe scăunelul cu spătar în formă de scut. Stilul epocii în materie de mobilier era unul delicat, deloc potrivit pentru dimensiunile şi greutatea lui. Constată însă uşurat că scaunul rezistă. Coborî privirea spre cărţile care se aflaseră recent acolo. Prima era Teoria Pământului de James Hutton, iar cealaltă era Ilustraţii ale Teoriei lui Hutton despre Pământ de Playfair. Acestea, în combinaţie cu încăperea plină de oase, explicau multe. Gazda lui era pasionată de fosile. Poate că obişnuinţa ei de a se afla printre cranii albite şi rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simţea în largul ei printre imagini hidoase. O studie în vreme ce ea îşi făcu de lucru strângând ce mai rămăsese din desenele şi notiţele ei. Domniţa era neobişnuită, şi asta era puţin spus. Coama neîmblânzită îi scăpase de mult de sub strânsoarea bonetei şi a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei. Cu siguranţă nu era frumoasă, nici măcar deosebit de drăguţă, cel puţin nu după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie şi vitalitate, la fel ca tot restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinţi mici şi albi se încălecau puţin în faţă. Fără a înţelege de ce, găsi că efectul era fermecător. Nasul îngust şi ascuţit şi pomeţii înalţi, în combinaţie cu inteligenţa vioaie din ochii ei spectaculoşi, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, ruşinoasă sau mironosiţă, decise Gideon. Cu o asemenea femeie, ştiai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea. Faţa ei îi amintea de o pisicuţă deşteaptă; simţi brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Ştia din experienţă că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese muşcat rău o dată şi se învăţase minte. Ghici că gazda lui avea puţin peste douăzeci de ani. Se întrebă dacă lipsa unei moşteniri o împiedicase să-şi găsească un soţ sau dacă pasiunea ei evidentă pentru oase vechi îi descurajase pe potenţialii pretendenţi. Prea puţini gentlemeni ar fi fost tentaţi să ceară mâna unei femei care manifesta mai mult interes faţă de fosile decât faţă de flirt Privirea lui Gideon alunecă rapid peste restul corpului ei, remarcând rochia de muselină cu talie înaltă care probabil avusese cândva nuanţa bronzului, dar pălise de mult într-un ton vag de maro. O cămăşuţă plisată acoperea decolteul cuminte. Cămăşuţa şi şorţul ce o acoperea cu totul lăsau mult loc imaginaţiei. Chiar şi aşa, Gideon păru să distingă o pereche de sâni delicaţi şi rotunzi şi o talie subţire. O privi atent în vreme ce fata ocoli rapid masa pentru a se aşeza din nou pe scaun. În clipa în care trecu în grabă pe lângă marginea mesei, muselina uşoară se mulă pentru scurt timp în jurul unui şezut ce părea înzestrat cu rotunjimi generoase. — M-aţi luat prin surprindere, după cum vedeţi, milord. Tânăra ascunse alte câteva schiţe în spatele unui exemplar din Revista Societăţii de Fosile şi Antichităţi. Se încruntă mustrătoare spre Gideon. Îmi cer scuze pentru aspectul meu, dar cum nu mă aşteptam să sosiţi în dimineaţa asta, e oarecum de înţeles că nu m-am îmbrăcat pe măsura ocaziei. — Nu-ţi face griji pentru aspectul dumitale, domnişoară Pomeroy. Te asigur că nu mă deranjează. Gideon îşi permise să ridice o sprânceană în semn de întrebare politicoasă. Eşti domnişoara Harriet Pomeroy, nu-i aşa? — Da, desigur, milord, confirmă ea roşind. Cine altcineva să fiu? Probabil mă consideraţi o fetişcană prost crescută. Este adevărat, mătuşa mea mă tot ceartă pentru lipsa bunelor maniere, însă, vedeţi dumneavoastră, o femeie aflată în situaţia mea nu poate fi niciodată prea grijulie. — Înţeleg, rosti Gideon rece. Reputaţia unei tinere este un bun fragil, iar fiica unui paroh e cu atât mai mult în pericol, nu-i aşa? — Poftim? făcu ea nedumerită. — Poate ar trebui să chemi o rudă sau pe menajera voastră să ne ţină companie aici. De dragul reputaţiei dumitale. — Reputaţie? Harriet clipi, ochii ei albastru-verzui lărgindu-se de mirare. Cerule, nu mă refeream la reputaţia mea, milord! Nu am fost niciodată în primejdia de a fi luată cu de-a sila, în toată viaţa mea, şi cum am deja aproape douăzeci şi cinci de ani, nu se întrezăresc motive serioase de îngrijorare în viitor. — Mama ta nu s-a obosit să te avertizeze în privinţa pericolului reprezentat de străini? — Nu. Harriet zâmbi melancolică. Tatăl meu spunea despre mama că era un înger în carne şi oase. Era binevoitoare şi primitoare cu toată lumea. A murit într-un accident de trăsură cu doi ani înainte să ne mutăm în Upper Biddleton. Era în toiul iernii, iar ea ducea haine călduroase pentru săraci. Tuturor ne-a fost teribil de dor de ea, multă vreme. În special tatei. — Înţeleg. — Dacă vă faceţi griji în privinţa manierelor, milord, mă tem că nu vă pot ajuta, continuă Harriet pe un ton relaxat. Mătuşa şi sora mea s-au dus în sat la cumpărături. Menajera e pe undeva prin preajmă, dar nu-mi imaginez că ar fi de mare ajutor în cazul în care aţi ameninţa totuşi să mă luaţi cu de-a sila. I se face rău la cel mai mic semn al unei crize. — Ai dreptate în privinţa asta, spuse Gideon. Cu siguranţă nu i-a fost de mare ajutor nici ultimei tinere care a locuit în această casă. — O, deci aţi cunoscut-o pe doamna Stone? întrebă ea, cu interesul stârnit. — Ne-am întâlnit acum câţiva ani, când locuiam în zonă. — Desigur. Tot ea a fost şi menajera ultimului preot, nu-i aşa? Am moştenit-o cu tot cu această casă parohială. Mătuşa Effie spune că e o prezenţă extrem de deprimantă şi sunt în general de acord cu ea, dar tata ne îndemna mereu să fim miloase. Potrivit lui, nu putem s-o dăm afară fiindcă nu ar avea şanse să-şi găsească altceva de lucru în zonă. — O atitudine demnă de toată lauda, care însă îţi aruncă în cârcă o menajeră greu de suportat, doar dacă nu cumva doamna Stone s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor. — Se pare că nu. Vede doar răul în toate. Dar tata a fost un om bun la suflet, chiar dacă i-a lipsit simţul practic. Eu mă străduiesc să trăiesc mai departe cum ar fi dorit el, deşi uneori e foarte dificil. Harriet se aplecă în faţă şi îşi puse mâinile una peste alta. Însă asta nu e important în momentul de faţă. Daţi-mi voie să mă întorc la subiectul care ne interesează. — Chiar te rog. Gideon îşi dădu seama că începea chiar să se simtă bine. — Când am spus că nu pot fi prea grijulie mă refeream la necesitatea de a proteja ceva infinit mai important decât reputaţia mea, milord. — Mă uimeşti. Ce ar putea fi mai important decât asta, domnişoară Pomeroy? — Munca mea, desigur. Se lăsă pe spate în scaun şi îl fixă cu o privire încărcată de semnificaţii. Sunteţi un om de lume, milord. Nu încape îndoială că aţi călătorit mult. Aţi văzut viaţa aşa cum e, cum s-ar spune. Probabil ştiţi foarte bine că peste tot se ascund nelegiuiţi fără scrupule. — Chiar aşa? — Fără îndoială. Vă pot asigura că există unii care mi-ar fura fosilele şi ar pretinde că sunt propriile lor descoperiri fără nicio tresărire de remuşcare. Ştiu că trebuie să fie dificil pentru un gentleman onorabil şi de viţă nobilă ca dumneavoastră să creadă că unii indivizi ar fi în stare să se coboare la aşa ceva, dar lucrurile astea se întâmplă. Realitatea e realitate. Trebuie să fiu permanent în gardă. — Înţeleg. — Bun, deci. Nu vreau să par excesiv de bănuitoare, milord, dar vă puteţi dovedi cumva identitatea? Gideon încremeni. Cicatricea de pe faţa lui era un semn distinctiv suficient pentru majoritatea oamenilor, în special acolo, în Upper Biddleton. — Ţi-am spus că sunt St. Justin. — Mă tem că trebuie să insist să-mi oferiţi o dovadă. După cum spuneam, trebuie să fiu cât mai precaută posibil. Gideon analiză situaţia, neştiind dacă să râdă sau să blesteme. Incapabil să decidă, vârî mâna în buzunar şi scoase o scrisoare. — Dumneata mi-ai trimis asta, cred, domnişoară Pomeroy. Cu siguranţă, faptul că se află asupra mea demonstrează limpede că eu sunt St. Justin. — O, da. Scrisoarea mea. Zâmbi uşurată. Deci aţi primit-o. Şi aţi venit imediat. Ştiam eu că aşa veţi face. Toată lumea spune că nu vă interesează nimic din ceea ce se petrece aici, la Upper Biddleton, dar simţeam că nu poate fi adevărat. În fond, aici v-aţi născut, nu? — Am această onoare, spuse Gideon sec. — Înseamnă că aveţi legături strânse cu acest pământ. Rădăcinile dumneavoastră sunt înfipte pentru totdeauna aici, chiar dacă aţi ales să vă stabiliţi pe o alta dintre moşiile pe care le deţineţi. Imposibil să nu aveţi un sentiment de datorie şi responsabilitate faţă de această regiune. — Domnişoară Pomeroy… — Nu aţi putea să întoarceţi spatele satului în care aţi crescut. Sunteţi viconte, moştenitorul unui titlu de conte. Ştiţi ce înseamnă obligaţia şi… — Domnişoară Pomeroy. Gideon ridică o mână pentru a o face să tacă. Fu puţin surprins când tactica se dovedi eficientă. Hai să lămurim ceva. Nu mă preocupă prea tare soarta satului Upper Biddleton, ci doar ca terenurile de aici ale familiei mele să rămână productive. În cazul în care vor înceta să-mi asigure un venit corespunzător, te asigur că le voi vinde fără să clipesc. — Dar majoritatea oamenilor din zonă depind de dumneavoastră într-un fel sau altul pentru a-şi câştiga existenţa. Fiind cel mai mare moşier de pe-aici, puteţi asigura stabilitatea economică pentru întreaga regiune. Cu siguranţă sunteţi conştient de acest lucru. — Interesele mele legate de Upper Biddleton sunt de natură financiară, nu emoţională. Harriet păru deconcertată pentru o clipă de această declaraţie, dar îşi reveni imediat: — Glumiţi, milord. Bineînţeles că vă interesează soarta acestui sat. Aţi venit aici drept răspuns la scrisoarea mea, nu-i aşa? Asta e o dovadă că vă pasă. — Am venit aici absolut din pură curiozitate, domnişoară Pomeroy. Scrisoarea dumitale avea tonul unei porunci regale, nici mai mult, nici mai puţin. Nu sunt obişnuit să fiu convocat de fetişcane pe care nici măcar nu le-am întâlnit vreodată, cu atât mai puţin ca acestea să-mi ţină predici despre datoriile şi responsabilităţile mele. Ca să fiu sincer, eram foarte curios să o cunosc pe femeia care s-a simţit îndreptăţită să facă aşa ceva. — O! Expresia lui Harriet deveni prudentă. Pentru prima dată de când sosise Gideon, păru să priceapă că acesta nu era tocmai încântat de modul în care îl convocase. Încercă să îi zâmbească timid. Iertaţi-mă, milord. Poate scrisoarea mea a avut un ton puţin prea categoric? — Asta e prea puţin spus, domnişoară Pomeroy. Harriet îşi muşcă scurt buza de jos, studiindu-l. — Trebuie să recunosc, am o uşoară tendinţă de a fi puţin cam directă, dacă se poate spune aşa. — Viguroasă ar fi un termen mai potrivit. Sau eventual poruncitoare. Chiar tiranică. — Mi se trage de la faptul că trebuie să iau decizii tot timpul, cred, oftă ea. Tata era un om minunat în multe privinţe, dar prefera să se ocupe de problemele religioase ale enoriaşilor mai degrabă decât de aspectele practice ale vieţii de zi cu zi. Mătuşa Effie este o scumpă, dar nu a fost crescută să ţină frâiele, dacă mă înţelegeţi. Iar sora mea de-abia acum termină şcoala, nu prea are experienţă. — Ai preluat de mult controlul asupra acestei gospodării şi, prin urmare, te-ai obişnuit să ai iniţiativa şi să dai ordine, conchise Gideon. Asta încerci să-mi spui, domnişoară Pomeroy? — Exact. Harriet zâmbi, vizibil încântată de perspicacitatea lui. Văd că înţelegeţi. Deci ştiţi că în orice situaţie cineva trebuie să ia decizii şi să dea instrucţiuni. — Cam cum se întâmplă la bordul unui vas? Gideon îşi înăbuşi un rânjet când şi-o imagină pe Harriet Pomeroy la comanda unui vas de linie al Majestăţii Sale. Ar fi arătat destul de captivant în uniformă, hotărî el. Pe baza a ceea ce observase până în acel moment, era gata să pună pariu pe o sumă serioasă că fesele domnişoarei Pomeroy s-ar fi comportat interesant într-o pereche de pantaloni. — Da, exact ca la bordul unui vas, aprobă ea. Ei bine, în gospodăria asta, persoana care ia deciziile sunt, în general, eu. — Înţeleg. — Bun, deci. Mă îndoiesc foarte tare că aţi făcut atâta drum de pe moşiile dumneavoastră din nord doar pentru a vă satisface curiozitatea despre o femeie care va scris în termeni oarecum energici. Vă pasă totuşi despre ceea ce se petrece aici, în Upper Biddleton, milord. Recunoaşteţi. Gideon ridică din umeri, vârând scrisoarea înapoi în buzunar. — N-am de gând să dezbat subiectul, domnişoară Pomeroy. Am venit, deci hai să trecem la treabă. Poate vei binevoi să-mi spui exact care este această ameninţare sumbră la care ai făcut aluzie în scrisoarea dumitale şi de ce trebuie abordată cu deosebită discreţie! — Vai de mine! Gura moale a lui Harriet se curbă într-un zâmbet strâmb. Pe lângă faptul că m-am exprimat poruncitor, am mai şi adoptat un ton cam sinistru, nu-i aşa? Probabil că scrisoarea mea a părut ruptă dintr-unul dintre romanele gotice ale doamnei Radcliffe. — Da, domnişoară Pomeroy, aşa a fost. Gideon nu vedea niciun motiv să menţioneze că recitise scrisoarea cu diverse ocazii. Apelul acela însufleţit, cu întorsături vioaie de frază, chiar dacă excesiv de dramatice, îl făcuse foarte curios să o cunoască pe autoare în persoană. — Ei bine, vedeţi dumneavoastră, milord, voiam să fiu sigură că v-am captat în întregime atenţia. — Te asigur că mi-ai captat-o. Harriet se aplecă din nou în faţă, împreunându-şi mâinile într-un gest pragmatic. — Foarte pe şleau spus, am aflat recent că Upper Biddleton este folosit ca ascunzătoare de o ceată de ucigaşi şi hoţi periculoşi. Amuzamentul sec al lui Gideon dispăru. Se întrebă brusc dacă avea de-a face cu o femeie smintită. — Poate binevoieşti să-mi explici această observaţie, domnişoară Pomeroy? — Peşterile, milord. Vă amintiţi de nenumăratele peşteri de pe acest domeniu. Flutură nerăbdătoare din mână spre uşa deschisă de la intrare, arătând stâncile golaşe ce se înşirau de-a lungul ţărmului. Răufăcătorii folosesc una dintre cavernele de deasupra plajei. — Îmi amintesc destul de clar peşterile. Nu au adus niciodată vreun folos moşiei. Familia mea le-a permis întotdeauna vânătorilor de fosile şi căutătorilor de curiozităţi să le exploreze după pofta inimii. Gideon se încruntă. Vrei să spui că cineva le foloseşte pentru activităţi ilegale? — Exact, milord. Am descoperit acest lucru acum câteva săptămâni, în timp ce exploram un culoar dintre stânci. Privirea lui Harriet se aprinse de entuziasm. Am făcut câteva descoperiri cât se poate de promiţătoare acolo. Un femur minunat, printre alte lucruri… Se întrerupse brusc. — E ceva în neregulă? — Nu, nu, bineînţeles că nu. Harriet îşi încreţi nasul într-o grimasă autozeflemitoare. Iertaţi-mă, milord, m-am îndepărtat de subiect. Tind să fac asta când încep să vorbesc despre fosile. Nu au cum să vă intereseze explorările mele. Bun, deci, să trecem la problema peşterilor folosite în scopuri nelegiuite. — Te rog, continuă, murmură Gideon. Devine tot mai interesant cu fiecare clipă. — Da, ei bine, după cum ziceam, acum câteva zile, într-o dimineaţă, exploram un nou culoar şi… — Nu e o distracţie cam periculoasă, domnişoară Pomeroy? Unii s-au rătăcit zile întregi prin acele peşteri. Câţiva au murit în ele. — Vă asigur, sunt foarte atentă. Folosesc un felinar şi îmi marchez drumul. Tata mi-a arătat cum să explorez corect. Bun, deci, într-una dintre excursiile mele recente am dat peste o peşteră fantastică. Mare cât un salon. Şi plină cu formaţiuni cât se poate de promiţătoare. Harriet îşi îngustă ochii. Părea a fi totodată o ascunzătoare pentru prada obţinută pe căi necinstite. — Pradă? — Pradă, captură, jaf. Ştiţi fără îndoială la ce mă refer, milord. Bunuri furate. — Ah. Pradă. Da, desigur. Gideon îşi spuse că nu mai conta dacă era smintită. Tânăra era de departe cea mai interesantă femeie pe care o întâlnise de multă vreme. Ce fel de pradă, domnişoară Pomeroy? — Staţi să văd, murmură ea încruntându-se gânditoare. Erau câteva tacâmuri de argint excelente. Câteva sfeşnice de aur foarte frumoase. Câteva bijuterii. Totul părea să fie de cea mai bună calitate, milord. Am bănuit imediat că nu proveneau din zona Upper Biddleton. — Ce te-a făcut să crezi asta? — Avem una sau două gospodării în zonă care se laudă cu asemenea piese valoroase, asta e sigur, dar furtul oricăror obiecte din acele case ar fi ajuns la urechile oamenilor. Nu s-a raportat nimic de genul acesta. — Înţeleg. — Suspectez că obiectele sunt aduse în timpul nopţii de altundeva şi păstrate în peşteri până când proprietarii renunţă să le caute. Mi s-a spus odată că detectivii particulari din Londra reuşesc adesea să-i prindă pe hoţi atunci când nelegiuiţii încearcă să vândă bunurile. — Eşti bine informată. — Ei bine, da, e evident că nişte nelegiuiţi deosebit de deştepţi au avut ideea de a păstra bunurile furate în peşterile mele până în momentul în care se vor linişti apele şi va dispărea îngrijorarea. După care obiectele vor fi fără îndoială luate şi duse la Bath sau Londra pentru a fi vândute la diverse case de amanet şi magazine de bijuterii. — Domnişoară Pomeroy. Gideon începu să se întrebe, pentru prima dată, dacă nu cumva chiar se petrecea ceva periculos în peşterile din stânci. Îmi dai voie să te întreb de ce nu ai prezentat această problemă intendentului meu şi magistratului local? — Magistratul e destul de bătrân, milord. Nu ar putea nicidecum să facă faţă acestei situaţii şi, dacă e să fiu sinceră, nu am prea mare încredere în intendentul dumneavoastră, domnul Crane. Harriet îşi ţuguie buzele. Ezit să o spun, milord, dar e posibil ca el să fie la curent cu activităţile cetei de răufăcători şi să închidă ochii. — Asta e o acuzaţie foarte gravă, domnişoară Pomeroy, o avertiză Gideon mijindu-şi ochii. — Da, ştiu. Dar pur şi simplu nu pot să am încredere în el. Nici măcar n-am habar ce anume v-a făcut să-l angajaţi. — A fost primul care a solicitat postul când a devenit disponibil, spuse nonşalant aristocratul. Avea recomandări excelente. — Chiar de-ar fi aşa, tot nu-mi place omul acesta. Bun, deci, să trecem la fapte. S-a întâmplat cel puţin de două ori să văd bărbaţi intrând în peşteri la ore târzii din noapte. Intrau în caverne purtând pachete, dar când se întorceau pe plajă aveau mâna goală. — La ore târzii din noapte? — După miezul nopţii, mai exact. Doar la reflux, desigur. Peşterile sunt inaccesibile în timpul fluxului. Gideon analiză această veste şi o găsi profund tulburătoare. Gândul că domnişoara Pomeroy umbla pe ţărm în toiul nopţii, de una singură, îl îngrijora, mai ales dacă se întâmpla să aibă dreptate în privinţa activităţii ilegale din peşteri. În mod evident, tânăra nu era bine protejată. — Ce Dumnezeu căutai pe plajă în toiul nopţii, domnişoară Pomeroy? — Stăteam de pază, desigur. De la fereastra dormitorului meu se vede o parte din plajă. După ce am descoperit bunurile furate în peşterile mele, am început să stau de veghe cu regularitate. Când am observat lumini pe plajă într-o noapte am început să am bănuieli şi am ieşit să studiez situaţia mai îndeaproape. — Ai ieşit din adăpostul casei tale, la o oră târzie din noapte, pentru a urmări bărbaţi pe care îi bănuiai a fi hoţi? Lui Gideon nu-i venea să creadă. — Cum altfel aş fi putut să-mi dau seama exact ce se petrecea? bombăni ea iritată. — Mătuşa dumitale e la curent cu acest comportament ciudat? întrebă el fără menajamente. — Bineînţeles că nu. N-ar face decât să se îngrijoreze dacă ar afla că există nelegiuiţi prin preajmă. Mătuşa Effie are tendinţa să se agite când e vorba de astfel de lucruri. — Nu e singura care reacţionează astfel. Îi înţeleg pe deplin sentimentele în această privinţă. — În orice caz, are destule pe cap în momentul de faţă, zise ea ignorându-i replica. I-am promis că am să găsesc o cale de a-i asigura surorii mele, Felicity, un sezon la Londra, iar acesta este subiectul cel mai important pentru ea. — Dumneata încerci să finanţezi un sezon la Londra pentru sora dumitale? De una singură? se miră el. — Evident că nu pot face asta de una singură, oftă ea. Mica rentă pe care ne-a lăsat-o tatăl meu nu ajunge pentru mare lucru. O completez din când în când vânzându-mi o parte din fosile, dar nu mi-aş putea permite nicidecum un sezon la Londra pentru Felicity cu ceea ce obţin pe această cale. Însă am un plan. — Nu ştiu de ce, nu mă surprinde să aud asta. Harriet îi zâmbi plină de entuziasm: — Trag nădejde că mătuşa Adelaide se va lăsa convinsă să ne ajute, acum că avarul ăla de soţ al ei şi-a dat obştescul sfârşit. A strâns o avere, şi, contrar aşteptărilor lui, nu a putut să o ia cu el. În curând, mătuşa Adelaide va deveni stăpână peste toate. — Înţeleg. Şi speri că va finanţa sezonul la Londra al surorii dumitale? Fata chicoti, vizibil încântată de planul ei. — Dacă reuşim s-o ducem pe Felicity la Londra, sunt sigură că putem să-i găsim un soţ. Sora mea nu seamănă deloc cu mine. E de-a dreptul superbă. Bărbaţii vor cădea grămadă la picioarele ei şi o vor copleşi cu oferte. Dar ca să se ajungă la aşa ceva, trebuie s-o duc la Londra. Piaţa peţitoarelor, ştiţi dumneavoastră. — Ştiu. — Da, aşa e. Expresia lui Harriet deveni şireată. Trebuie s-o fluturăm pe Felicity ca pe o prună coaptă în faţa înaltei societăţi şi să sperăm că se va găsi un gentleman amabil care să o culeagă din pom. Gideon scrâşni din dinţi, amintindu-şi mult prea bine propria lui experienţă din sezonul petrecut la Londra cu mai mulţi ani în urmă. — Înţeleg foarte bine cum funcţionează sistemul, domnişoară Pomeroy. — Îmi închipui că aşa e, milord, spuse ea îmbujorată. Bun, deci, să ne întoarcem la problema peşterilor. — Spune-mi, ai mai discutat cu cineva despre constatările dumitale? — Nu. Din clipa în care mi-am dat seama că nu pot să am încredere în domnul Crane mi-a fost teamă să mai pomenesc de observaţiile mele în faţa altcuiva. Îmi făceam griji ca nu cumva persoana căreia îi acordam încrederea mea să decidă, mânată de cele mai bune intenţii, că era de datoria sa să meargă direct la Crane. Dacă s-ar fi întâmplat asta, dovezile ar fi putut fi eliminate. În plus, sinceră să fiu, nu ţin să intre şi altcineva în peştera aceea. — Hmm. Gideon o studie în tăcere, analizând ceea ce tocmai aflase. Nu încăpea îndoială că Harriet Pomeroy vorbea serios. Nu mai putea s-o ignore ca fiind o smintită sau o excentrică amuzantă. Eşti convinsă că ai văzut bunuri furate în peştera aceea? — Absolut convinsă. Harriet ridică bărbia. Milord, este foarte important pentru mine să luaţi imediat măsuri ca să-i alungaţi pe nelegiuiţii de acolo. Trebuie să insist să vă ocupaţi de problemă cât de curând posibil. Asta cade în responsabilitatea dumneavoastră. Gideon adoptă intenţionat un ton foarte blând. Cei care îl cunoşteau bine fugeau să se ascundă când îl folosea. — Insişti, domnişoară Pomeroy? — Sunt nevoită să o fac. Harriet păru să nu detecteze ameninţarea discretă din cuvintele lui. Nelegiuiţii ăia îmi stau în cale. Gideon se întrebă dacă nu cumva începea din nou să piardă firul conversaţiei. — Îţi stau în cale? Nu înţeleg. — Stau în calea explorărilor mele, milord, zise Harriet. Sunt cât se poate de nerăbdătoare să explorez acea peşteră în căutare de fosile, dar am ezitat să o fac până nu scăpăm de hoţi. Dacă încep să lucrez acolo cu ciocanul şi dalta, există riscul ca nelegiuiţii să observe că a trecut cineva prin grotă. — Dumnezeule! Gideon uită cât îl enervase aerul ei imperativ. Impetuozitatea fetei era o problemă mult mai gravă. Dacă ceea ce-mi spui e adevărat doar pe jumătate, nici măcar să nu te gândeşti să te mai apropii de acea peşteră, domnişoară Pomeroy. — O, nu e deloc periculos de mers acolo ziua. Hoţii nu frecventează acel loc decât noaptea. Ei bine, să trecem la modul în care o să capturăm ceata de răufăcători Am un plan pe care s-ar putea să fiţi interesat să-l auziţi. Probabil aveţi câteva idei proprii, desigur. Cel mai bine ar fi să cooperăm. — Domnişoară Pomeroy, se pare că nu m-ai auzit. Gideon se ridică în picioare şi făcu un pas mare în faţă, ajungând astfel să se profileze impunător deasupra mesei. Se sprijini cu ambele mâini pe suprafaţa de mahon şi se aplecă peste ea într-o manieră intimidantă, obligând-o să ridice privirea direct spre chipul lui brăzdat de cicatrice oribile. Harriet făcu ochii mari de surpriză în faţa acestei tactici neaşteptate, dar nu păru speriată. — V-am auzit, milord, spuse, începând să se dea înapoi. Gideon împiedică această vagă încercare de retragere întinzându-se şi prinzându-i bărbia între degete. Îşi dădu seama cu un fior brusc de plăcere că pielea ei era fină şi incredibil de moale, iar oasele delicate păreau fragile în palma lui masivă. — Dă-mi voie să-ţi explic limpede, mârâi el, fără a se obosi să-şi ascundă intenţia în spatele unei măşti de politeţe. Nu vei mai pune piciorul nicăieri în apropiere de acele stânci până nu apuc să reflectez mai în detaliu asupra întregii probleme şi să mă hotărăsc asupra unui plan de bătaie. Ai înţeles, domnişoară Pomeroy? Buzele lui Harriet se întredeschiseră, gata să rostească ceva ce el ştia că avea să fie o obiecţie. Înainte să pronunţe vreun cuvânt însă, fu întreruptă de un ţipăt asurzitor din pragul uşii. Tânăra femeie tresări şi se întoarse spre uşă. Gideon îi urmări privirea. — Doamnă Stone, spuse Harriet, părând în culmea enervării. — Dumnezeule mare, este chiar el! Bestia de la Blackthorne Hall. Doamna Stone îşi duse mâna tremurătoare la gât şi se holbă la Gideon cuprinsă de groază şi dezgust Deci te-ai întors, ticălos desfrânat şi criminal! Cum îndrăzneşti să pui mâna pe o altă tânără pură? Fugi, domnişoară Harriet. Fugi şi salvează-te! Gideon îşi simţi stomacul strângându-i-se de furie. Îi dădu drumul lui Harriet şi făcu un pas hotărât spre femeie. — Gura, cotoroanţo. — Nu, nu mă atinge, ţipă doamna Stone. Nu te apropia de mine, monstrule. Oooh! Îşi dădu ochii peste cap şi alunecă greoaie la pământ, leşinând. Gideon se uită scârbit la femeia căzută, apoi aruncă o privire peste umăr spre Harriet, pentru a-i vedea reacţia. Fata rămăsese pe scaun, contemplând împietrită silueta nemişcată a menajerei. — Dumnezeule, murmură ea. — Acum înţelegi de ce nu petrec prea mult timp în preajma satului Upper Biddleton, domnişoară Pomeroy, spuse Gideon. Nu sunt prea bine văzut prin părţile astea. Există, de fapt, una sau două persoane precum doamna Stone, aici de faţă, care ar prefera să mă vadă mort.

CAPITOLUL 1   Arzătorul mic şi bolul de lângă corp relatau trista poveste. Profesorul Lawrence Maltby reuşise, în sfârşit, să se sinucidă. Judecând după reziduurile negre şi mirosul persistent de mirodenii exotice, îşi pusese capăt cu ajutorul unui drog obişnuit de stradă, cunoscut sub denumirea de Chartreuse. Lydia Smith plecă din cadrul uşii dormitorului sărăcăcios pe care Maltby îl transformase în birou şi se ghemui lângă silueta costelivă, încreţită a doctorului. Nu se aştepta să găsească puls şi, când îşi puse vârful degetelor pe gât, sub barba albă răvăşită, îşi dădu seama că avea dreptate. Se cutremură, se ridică repede, se dădu înapoi şi îşi luă geanta de umăr pentru a scoate telefonul. Degetele îi tremurau când formă numărul pentru urgenţe. — Da, este corect, spuse ea operatoarei mult prea stresate. Numărul treisprezece, Hidden Lane. Etajul unu, apartament A. Este în Old Quarter, în apropiere de Zid. — Mă scuzaţi, doamnă, dar strada asta nu apare pe harta oraşului, spuse răstit operatoarea. Sunteţi sigură că aceasta este adresa? — Da, sunt sigură. Hidden Lane nu apare pe toate hărţile. Lydia se mai îndepărtă un pas de lângă cadavru. Probabil că acesta este motivul pentru care este numită Aleea Ascunsă. Uite, spune medicilor să vină pe Dead City Way, pe South Wall Street şi apoi să meargă la dreapta, la taverna din colţ. Odată ce vor ajunge în zonă, toată lumea îi poate îndruma. — În regulă. Se făcu un moment de linişte înainte ca femeia să revină la telefon. Sunt pe drum. Trimit la dum­neavoastră şi un echipaj de poliţie, pentru că aţi spus că este un corp. Operatorul părea să spună că nu era sigură că Lydia cunoştea diferenţa între un corp mort şi unul de alt fel. — În acest apartament este cu siguranţă un om mort. Credeţi-mă, am mai văzut unul înainte. — Pentru niciun motiv să nu părăsiţi locul faptei, doamnă. Deoarece dumneavoastră aţi găsit corpul, va trebui să efectuaţi câteva formalităţi. Formalităţi. Lydia simţi că i se ridică părul pe ceafă la fel de tare ca în urmă cu câteva minute, când intrase în apartamentul sumbru al lui Maltby şi îşi dăduse seama că se întâmplase ceva îngrozitor. Din experienţa ei, formalităţi era cuvântul folosit de înfumuraţii membri ai Consiliului Academic pentru a descrie farsa unui interogatoriu formal pe care îl înscenaseră înainte de a o concedia din funcţia pe care o deţinuse la universitate, cu şapte luni în urmă. Trebuie să parcurgem câteva formalităţi… aşa se exprimase poliţistul care se ocupa de investigaţiile crimei asupra lui Chester Brady, de luna trecută, prevestind astfel tortura pe care Lydia fusese obligată să o îndure. Nu era vina ei că ea fusese prima persoană care dăduse peste trupul lui Chester în sarcofagul acela ciudat, străvechi, îşi spuse ea. Şi nu avea niciun motiv să creadă că este responsabilă pentru repetarea aceloraşi circumstanţe astăzi, fiind prima persoană care a găsit astăzi trupul lui Maltby. Era ghinionul ei că intrase în nebunia asta, îşi spuse singură. Ar fi putut fi oricine. Uşa apartamentului lui Maltby era descuiată când venise ea, cu câteva minute în urmă, aşa că îşi vârâse capul înăuntru şi îl strigase. În fond, el era cel care îi spusese să treacă pe acolo în dimineaţa aceasta. De fapt, mesajul pe care i-l lăsase pe robotul telefonului în timp ce ea era ocupată cu turul unui grup de turişti la muzeu, fusese o cerere insistentă, nu o rugăminte. „… aici este Dr. Lawrence Maltby. Trebuie să vă văd imediat, domnişoară Smith. Vă rog să veniţi la apartamentul meu cât mai repede posibil. Am veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni, care a dus la concedierea dumneavoastră de la universitate…” Deşi îşi dăduse demisia din funcţia de la Old Frequency College acum mai bine de o decadă, era evident că Maltby nu îşi pierduse prestanţa de profesor autoritar. Tonul vocii sale lăsate pe robot fusese cel al unui şef de catedră mustrând un membru mai tânăr al personalului biroului său. În ciuda severităţii sale, Lydia nu întârzie să răspundă cererii sale. Cuvintele magice veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni îi captaseră pe deplin atenţia. Dar cursa exorbitantă cu taxiul spre Hidden Lane fusese în zadar. Ajunsese prea târziu. Cu toate acestea nu vedea niciun motiv care să justifice multitudinea de explicaţii pe care operatoarea i le cerea. — Uite ce, nu este scena unei crime sau ceva de genul acesta, spuse ea repede. Profesorul Maltby nu a fost ucis. Se pare că a luat o supradoză de Chartreuse. Nu trebuie să mă supui acestui interogatoriu. Nu am niciun răspuns de dat. Operatoarea era de neclintit. — Îmi pare rău, doamnă, dar regulile sunt reguli. Rămâneţi unde sunteţi până când ajung acolo medicii şi poliţiştii. — Mda, sigur. Lydia termină brusc convorbirea. Se uită încă o dată la cadavru şi îşi schimbă apoi imediat direcţia privirii. Nu îl cunoscuse personal pe Maltby, dar auzise timp de ani de zile bârfele din Ruin Row. Tragicul său sfârşit fusese prezis de ceva vreme de toţi proprietarii de galerii care avuseseră de-a face cu el. În perioada sa de glorie, fusese un profesor de para-arheologie extrem de respectat. Dar cariera lui se ruinase după infiltrarea sa în lumea infernală a dependenţilor de droguri. După ce fusese concediat de Old Frequency College, venise aici în Cadence City, unde încercase să îşi câştige existenţa drept consultant particular pentru colecţionarii şi proprietarii de galerii de pe Ruin Row. Dar drogurile făcuseră imposibilă o colaborare demnă de încredere cu el. Într-un final, reputaţia sa compromisă făcuse ca activitatea lui de consultant să se ruineze complet. La sfârşitul vieţii sale, Maltby coborâse pe cea mai de jos treaptă a afacerilor cu antichităţi. Devenise un umil cercetător de ruine, cu un trai la limita subzistenţei, menţinut de ilicitele sale descinderi în catacombe, întreprinse în speranţa că va descoperi la un moment dat relicve valoroase. Mai multe dintre cunoştinţele Lydiei de la Old Quarter îi spuseseră că, în scurtele momente în care el putea să îşi alunge obiceiurile suficient timp cât să coboare în adâncuri, Maltby reuşea să facă descoperiri destul de spectaculoase. Nimeni nu ştia unde au loc săpăturile sale secrete din catacombe şi, onorând regulile nerostite care guvernează partea mai puţin legitimă a afacerilor cu antichităţi, nimeni nu îl întreba. Ea ascultă cu atenţie timp de câteva clipe zgomotul de afară, dar nu auzi sirene. Probabil medicii şi poliţia nu mai puteau întârzia mai mult de câteva minute. Asta îi dădea totuşi răgazul necesar să analizeze puţin camera. Încercând să nu se uite la cadavru, merse spre birou şi cercetă suprafaţa răvăşită. Erau mai multe copii vechi ale Manualului de Para-arheologie, îngrămădite fără noimă într-un colţ. Stilouri, hârtii şi un carneţel zăceau aruncate într-o dezordine totală. Îşi deschise geanta de umăr, scoase o batistă şi o folosi pentru a deschide carneţelul. Mâzgălelile din interior păreau să fie o serie de critici furibunde îndreptate împotriva unor articole apărute în nişte serii recente din Manualul de Para-arheologie; scrisorile acestea fuseseră adresate editorilor, dar nu văzuseră însă niciodată lumina tiparului. Închise carneţelul şi cercetă masa. Chiar şi dezordinea aceea părea să aibă, în mod paradoxal, o coerenţă a ei. Erau prezente toate detaliile pe care te-ai fi aşteptat să le găseşti pe masa unui academician, inclusiv un teanc mic de bucăţi de hârtie, grămezi cu cărţi de referinţă, o lampă şi o sugativă. Nu era niciun calculator, dar asta nu era neapărat o surpriză. Probabil că Maltby îl vânduse de mult pentru a-şi cumpăra Chartreuse. Fie asta, fie îi fusese furat. Avea vecini destul de dificili. Se uită mai atent, încercând să îşi dea seama ce anume o deranja. Şi atunci a realizat că sugativa nu era aşezată acolo unde ar fi fost folosită în mod obişnuit, în centrul biroului. Fusese trasă sau împinsă prea departe, spre dreapta, astfel că un colţ al ei atârna peste margine. Nici lampa nu era aşezată la locul ei. Umbra cădea într-un unghi ciudat care reflecta o fâşie de lumină direct pe podea. Era uşor de înţeles ce se întâmplase. Fără îndoială, simţind că are probleme serioase din cauza supradozei, Maltby încercase în mod evident să se ridice în picioare, poate pentru a striga după ajutor. Fusese ameţit şi instabil şi probabil că se împleticise, apucând obiectele cele mai la îndemână, într-o încercare zadarnică de a-şi recăpăta echilibrul. Lovise lampa, iar sugativa fusese târâtă în mişcare. Ea se aplecă să deschidă sertarul de sus al biroului, gândindu-se că nu ar putea cauza niciun fel de problemă, dacă ar căuta acolo vreun potenţial indiciu lăsat de Maltby. Se opri în timp ce se întindea să apuce mânerul sertarului, zărind bucata de hârtie care zăcea pe covorul uzat. Era de mărimea unei pagini smulse din carneţelul aşezat lângă telefon. Curioasă, se aplecă şi se ghemui sub birou pentru a lua hârtia. Când se uită, văzu că cineva începuse să mâzgălească, într-o scriitură foarte dezorganizată, două cuvinte. Amber Hil În uşa de la intrare se auzi o bătaie puternică, care zgudui imediat nemişcarea nefirească a camerei moarte. Speriată, încercă să-şi recapete echilibrul. Capul i se lovi de partea de dedesubt a biroului. — La dracu. Sări de sub birou şi aruncă hârtia în geantă. Se auzi o a doua bătaie. O străbătu un fior. Indiferent cine era afară, reuşise să transforme această simplă bătaie în uşă în impresia unei adevărate chemări la condamnare. Ezită, nesigură dacă să răspundă sau nu. Încă nu se auzeau sirene, ceea ce elimina ipoteza conform căreia vizitatorul lui Maltby este medic sau poliţist. Având în vedere proasta reputaţie a cartierului, nu îi rămâneau decât variante destul de neplăcute. Îşi dăduse atunci seama că singura variantă înţeleaptă ar fi să ignore pur şi simplu bătaia în uşă. Uşa nu era însă încuiată, astfel încât oricine era afară pe hol s-ar fi putut hotărî să îşi încerce norocul şi să apese pe clanţă. Probabil ar fi o idee bună să meargă în camera din faţă şi să încuie uşa.   ♥ ♥ ♥ Ieşi grăbită din birou, străbătu holul îngust şi traversă camera de zi murdară, în vârful picioarelor. În uşa solidă era un vizor. Încercând să nu îşi dezvăluie prezenţa, îşi lipi ochiul de cercul mic de sticlă. În acelaşi timp se întinse după cheie. Se opri când văzu bărbatul stând în holul întunecat. Barbă crescută de o zi, ghete zgâriate, pantaloni grosolani de culoare kaki şi cămaşă şi o jachetă uzată de piele, nu te făceau decât să ajungi la aceeaşi concluzie. Era genul de bărbat care părea să fie o alegere perfectă pentru o întâlnire, dacă aveai chef de o plimbare în zona sălbatică, dar cu siguranţă nu ţi-ai dori să îl întâlneşti pe o alee întunecată într-o noapte fără lună. Ochii lui erau o combinaţie tulburătoare de auriu şi verde. Avea trăsăturile dure şi implacabile ale unui bărbat obişnuit să deţină controlul. Pe deasupra avea şi un ceas de ambră. Ştia asta pentru că o astfel de tipologie de bărbat îi era bine cunoscută. Desigur, nu era nimic special în legătură cu ceasurile de ambră. Aproape toată lumea poartă ambră, într-o formă sau alta. Cu două sute de ani în urmă, coloniştii de pe Pământ învăţaseră că aici, în Harmony, unica piatră preţioasă avea o singură proprietate cu adevărat specială: ambra făcea posibil ca oamenii să îşi concentreze energia psihică latentă, puteri paranormale pe care mediul ambiant al noii lumi le dezlănţuise. Având în vedere că, de la a doua generaţie, toţi urmaşii coloniştilor dovedeau un anumit talent PSI pe care îl puteau controla cu ajutorul ambrei, acesta devenise în curând sursa de energie a alegerii. Până şi copiii rezonau cu ambra cu suficientă pricepere cât să deschidă o uşă sau să apese pe buton pentru a se uita la desene animate. Lydia ştia că Emmett London nu folosea accesorii de ambră numai pentru că erau la modă. Era un para-rezonator de energie-disonantă foarte puternic – un vânător de fantome. Avea aptitudinea psihică şi pregătirea necesară pentru a neutraliza bilele periculoase, dilatate, ale energiei haotice disonante, aşa numitele fantome, care gravitau la întâmplare pe coridoarele subterane nesfârşite ale ruinelor străine. Vânătorii de fantome erau un element indispensabil pentru orice echipă de excavare, în principal, ei erau nişte paznici profesionişti, angajaţi de Breasla lor pentru a-i proteja pe arheologi, cercetători şi alte persoane care explorau şi excavau catacombele străvechi de sub Oraşul Mort. Până să îl cunoască pe Emmett London, luna trecută, avusese o părere foarte proastă generalizată despre vânători, îi clasa pe cei mai mulţi dintre aceşti adepţi ai energiei-disonanţă pe o treaptă inferioară chiar gangsterilor cei mai feroci. Exista câte o Breaslă a vânătorilor în fiecare oraş important al Harmony şi în ceea ce o privea, erau nişte simple organizaţii criminale legalizate conduse de şefi nemiloşi. Emmett era misteriosul fost-şef al Breslei din Resonance City. La scurtă vreme după sosirea lui în Cadence, luna trecută, începuseră să circule zvonuri prin presa de scandal care atestau că el este succesorul ales de prezentul şef al Breslei din Cadence City, Mercer Wyatt. Emmett negase orice interes în asumarea conducerii Breslei locale, dar Lydia nu era sigură că va putea evita această poziţie – nu dacă Wyatt urma să îl forţeze. Erau multe zicale vechi despre vânători şi Breaslă, una dintre ele spunând că cine a fost o dată omul Breslei, va fi întotdeauna omul Breslei. Evident, înţelepciunea convenţională omisese faptul că existaseră şi câteva femei vânător, dar asta nu avea nicio legătură. În ultimele săptămâni, încercase foarte tare să nu se gândească la faptul că se culca cu bărbatul pe care Mercer Wyatt îl alesese să preia poziţia de şef al Breslei din Cadence. Deschise uşa cu putere şi se aruncă în braţele lui Emmett. — Nu ştii cât sunt de bucuroasă să te văd, spuse ea cu nasul afundat în cămaşa lui. Cum m-ai găsit? — Am sunat la birou. Melanie mi-a spus că eşti aici. Îşi puse un braţ în jurul umerilor ei şi se uită înapoi pentru a vedea holul întunecat. Mulţumit, o conduse în apartament şi închise uşa. Ce naiba cauţi în zona asta din oraş? — Maltby, bărbatul care locuieşte aici, spunea că vrea să mă vadă. Când am ajuns aici, zăcea pe podeaua din biroul lui. Inspiră adânc. Este cam… mort. Emmett păru îndurerat. — Nu încă unul. Ea se încruntă. — Acum nu este ca data trecută. Se pare că Maltby a luat o supradoză de Chartreuse. Am chemat o ambulanţă. Suspină. Nu că ar mai ajuta cu ceva. — Unde este? Resemnarea stoică din vocea lui o deranjă. — Nu trebuie să te porţi ca şi cum ar fi un obicei al meu să găsesc cadavre. Făcu un semn cu mâna spre birou. Este în camera din capătul culoarului. Emmett merse până lângă uşa biroului. Ea îl urmă, strângând poşeta în mână. — Nu este bine deloc, spuse Emmett. — Mda, păi este şi mai rău pentru Maltby. — Nu asta voiam să spun. Au apărut ceva complicaţii. Ultimul lucru de care avem nevoie acum este un cadavru. El dispăru în birou. Alarmată, se grăbi să intre pe uşă. Emmett se uita la cadavrul lui Maltby, cercetând spaţiul îngust al camerei cu o expresie meditativă. — Ce complicaţii? întrebă ea. Nu mă înţelege greşit, mă bucur să te văd, dar ce faci aici? Când te-ai întors din excursia cu cortul pe care ai făcut-o cu Zane şi tovarăşii lui? Nu era deloc surprinzător că Emmett părea cam indispus astăzi, îşi spuse. Tânărul ei vecin, Zane Hoyt, şi tovarăşii lui se ocupau cu toţii de rezonarea energiei-PSI, într-o parte destul de dubioasă a oraşului, în care modele masculine adevărate erau destul de rare. Băieţii din vecinătate se dezvoltau mai rapid decât putea oricare dintre ei să controleze, graţie puterii PSI. Era o adevărată reţetă pentru dezastru. Aveau nevoie cu disperare de îndrumare şi de o mână de fier care să-i conducă. Trupele de Vânători-Cercetaşi sponsorizate de Breaslă erau o resursă utilă comunităţii din Cadence, dar în zona în care locuiau Lydia şi Zane nu existase nicio astfel de grupare. Emmett se ocupase de această problemă cu câteva săptămâni în urmă când îndemnase tăcut Breasla să plaseze o trupă în vecinătate. Mersese atât de departe, încât se ocupase în mod activ de grupările nou formate. Toţi băieţii, chiar şi Zane, îl idolatrizau de Emmett. În fond, era unul dintre cei mai puternici para-rezonatori din oraş. Aşa cum aflase Lydia, băieţii aceştia erau foarte impresionaţi de puterea lui. — Am ajuns pe la trei dimineaţa, spuse Emmett. I-am lăsat pe băieţi pe la casele lor şi m-am dus acasă ca să dorm. Nu am vrut să te trezesc. Telefonul suna când am intrat pe uşă. Absent, îşi masă bărbia. Nu am dormit încă. Sirenele se auzeau în depărtare. Era şi timpul, îşi spuse Lydia. — Cine te-a sunat? întrebă ea. De ce nu ai mai ajuns să dormi? — Este o poveste lungă. O să îţi explic mai târziu. O privi cu atenţie. Între timp, te rog să îmi spui că tipul acesta mort nu are nicio legătură cu noua ta slujbă de consultant. — Oh, nu, lucrurile merg minunat cu proiectul Hepscott, spuse ea, uşurată că, pentru prima oară, poate da un răspuns pozitiv, încrezător. Aruncă o privire neliniştită spre Maltby. Este o problemă personală. — Mda, îmi era frică de asta. Expresia lui Emmett se împietri şi mai mult. Are legătură cu întrebările acelea al căror răspuns ai tot încercat să-l afli în Ruin Row în ultimele două săptămâni, nu? Cele despre aşa zisa Săptămână Pierdută pe care ai avut-o. Ar fi trebuit să bănuiască faptul că el aflase de aceste întrebări, pe care de fapt, ea le voia discrete. Emmett era un fost şef al Breslei. Avea relaţii. — Maltby m-a sunat, spuse ea repede. Nu eu l-am sunat pe el. — Pur şi simplu nu poţi renunţa, nu-i aşa? Eşti hotărâtă să dovedeşti că ai fost victima unei aşa-zise conspiraţii a vânătorilor de fantome. Nu poţi să accepţi că ceea ce ţi s-a întâmplat a fost doar un accident foarte grav. Ochii ei se îngustară. — Exact din cauza asta nu ţi-am spus că fac investigaţii pe cont propriu. Ştiam că nu mă vei privi decât cu suspiciune. — Tocmai din cauza asta ar trebui să te tratez cu suspiciune. Arătă spre cadavru. Lucruri ca acesta se întâmplă frecvent în partea asta a oraşului. Cel puţin, ar fi trebuit să mă suni înainte să vii să pui întrebări. — Ştiam că te vei întoarce foarte târziu noaptea trecută. Am crezut că vei dormi mai târziu astăzi. — M-ai fi sunat să mă inviţi să vin cu tine dacă ai fi crezut că sunt treaz? Începea să simtă un fel de nesiguranţă. — Cunosc viaţa din Old Quarter, Emmett. Am trăit aici toată viaţa mea. Nu am nevoie de escortă. — Poate nu ai nevoie în cartierul în care locuieşti, dar acesta este în celălalt capăt al Quarterului. În aceste locuri, ai nevoie de o escortă. Ea îşi intensifică strânsoarea poşetei. — Ştii, nu este tocmai momentul pentru o predică cu privire la siguranţa personală. — În drumul meu spre această clădire, m-am întâlnit cu trei vânzători de droguri care se ofereau să îmi dea nişte Chartreuse de înaltă calitate, cu două târfe, cu un tip care încerca să îmi vândă un ecran antirezonanţă super şi cu unul din idioţii aceia zâmbitori cu halate de baie verzi care promit să dezvăluie secretele adevăratului extaz dacă vei cumpăra o carte. Şi asta numai în jumătate de stradă între locul acesta şi unde mi-am parcat Slider-ul. Voi fi norocos dacă o să îmi mai găsesc maşina acolo când o să mă întorc. — Sunt sigură că îţi vei găsi Slider-ul exact acolo unde l-ai parcat. Nimeni nu ar îndrăzni să îl atingă. Toată lumea ştie cine eşti, Emmett, mai ales mulţumită acelui articol idiot apărut în Cadence Tattler săptămâna trecută. Spre dezgustul lui Emmett, popularul ziar de scandal tipărise pe prima pagină o fotografie a sa. Fotografia fusese însoţită de un discurs emoţionant care punea la îndoială adevăratul motiv al prezenţei sale în Cadence. Titlul, Şeful suprem al Breslei? spunea totul. Emmett îşi propti mâinile în şolduri. — M-ai speriat de moarte, Lydia. — Mda. Eşti vânător de fantome. Pe tine nu te sperie nimic. Vorbea uşor, dar în adâncul ei era uşurată că el încheie discuţia. Erau de câteva săptămâni implicaţi în această relaţie foarte complicată şi lucrurile erau destul de nesigure încă. Nu aveau nevoie de o altă confruntare de opinii. Ascultară sirenele care se opriră brusc pe alee. Emmett ridică din sprâncene. — Te superi dacă te întreb ce intenţionezi să le spui poliţiştilor? Ea se încruntă. — Sper să nu pună prea multe întrebări. — Este a doua oară în decurs de o lună în care găseşti un cadavru. Am senzaţia că vor fi ceva întrebări. Cineva bătu în uşa apartamentului. — Mă duc să le deschid, spuse Lydia. Se întoarse şi traversă holul. Când deschise uşa din faţă a apartamentului, văzu doi medici, un ofiţer de poliţie în uniformă şi încă o persoană, destul de familiară de altfel, care încerca cu disperare să intre cât mai repede în holul întunecat. — Bună, domnişoară Smith, spuse inspectorul Alice Martinez. Văd că într-adevăr îţi faci apariţia în cele mai interesante locuri. Îşi răsuci privirea dură de poliţist pentru a se uita peste umărul stâng al Lydiei. La fel şi tu, London. Ce-i asta? Descoperirea cadavrelor chiar este pentru voi cea mai plăcută variantă a unei întâlniri romantice? Unul din medici se uită spre Emmett. — Unde este mortul? — În josul holului, îi răspunse Emmett. Cei doi medici şi ofiţerul se îndreptară spre birou. Lydiei nu-i plăcea senzaţia de disconfort pe care o simţea. — Ce faceţi aici, inspectore, întrebă ea prudentă. Nu este o crimă. Alice nu îşi îndepărtă atenţia de la Emmett. — De fapt vă căutam pe dumneavoastră, domnule London. Am sunat la biroul domnişoarei Smith pentru a vedea dacă ştie unde sunteţi şi mi s-a spus că este probabil ca amândoi să fiţi la această adresă. Imaginaţi-vă surpriza mea când am aflat că domnişoara Smith tocmai a dat telefon pentru a spune că a găsit un om mort. — Inspectore… Emmett îşi înclină cu politeţe capul. Lydia avu impresia că nu era surprins să o vadă pe Alice Martinez. Disconfortul deveni din ce în ce sesizabil, acutizat fiind şi de ploaia care părea să înceapă din clipă în clipă. — De ce voiai să vorbeşti cu Emmett? întrebă ea tăios. — Trebuie să îi pun câteva întrebări, spuse Alice. Nimic mai mult decât o simplă formalitate. — Ce? Lydia era îngrozită. Nu poate fi adevărat. Doar nu crezi că Emmett are vreo legătură cu moartea profesorului Maltby? Eu sunt cea care a găsit corpul. Emmett nu este implicat în asta. Pura întâmplare a făcut ca el să fie aici când aţi venit şi voi. Alice şi Emmett se uitară amândoi la ea. Lydia îşi dădu seama pe loc de exagerarea pe care o comisese. Să devii atât de defensiv este ultimul lucru pe care trebuie să îl faci în preajma unui poliţist, îşi spuse singură. — Nu intenţionam să vorbesc cu domnul London despre moartea lui Maltby, spuse calm Alice. Deşi probabil că ar trebui să revizuiesc această decizie. Dar, pentru moment, vom trece peste asta. Motivul pentru care l-am căutat în această dimineaţă este să îi pun câteva întrebări în legătură cu o altă problemă pe care o gestionez în acest moment. — Problemă? Lydia îşi mută direcţia privirii de la Alice spre Emmett şi din nou înapoi. Un alt val de teamă îi străbătu terminaţiile nervoase. Ce problemă? Ce se întâmplă aici? — Cineva a încercat în dimineaţa aceasta să îl ucidă pe Mercer Wyatt, spuse Emmett uşor. — Indiferent cine a fost, aproape că a reuşit, adăugă Alice. Wyatt este la terapie intensivă la Cadence Memorial Hospital, sub protecţie armată. Doctorii au terminat operaţia în urmă cu două ore. Starea lui este definită ca fiind critică. Lydia se relaxă uşor. — Înţeleg. Păi, este o nefericire, dar nu pot să spun că sunt teribil de surprinsă. În fond, Wyatt este şeful Breslei. Nimeni nu dobândeşte acest statut fără să îşi facă duşmani. Mizeria politicii interne a Breslei este de notorietate. Cel puţin aşa este aici în Cadence. — Adevărat, aprobă Alice cu un ton neutru al vocii. Lydia se încruntă. — Şi de ce vrei să îl interoghezi pe Emmett? — Pentru că circulă zvonul că este noul şef activ al Breslei din Cadence. Pe faţa lui Alice se întipări un zâmbet glacial. Dacă ar fi să dau crezare zvonurilor pe care le-am auzit, în cazul în care Wyatt nu va reuşi să iasă de la terapie intensivă, Emmett va prelua afacerile în mod definitiv.