Frumoasa şi Bestia de Amanda Quick
&...
Recent Posts
Suflete salbatice de Amanda Quick
Capitolul 1
...
Un inger pazitor de Amanda Quick
Capitolul 1
...
Nesocotita de Amanda Quick
Capitolul 1
Razel...
Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !
Magie de Amanda Quick
CAPITOLUL 1
Alice se c...
Jessie de Amanda Quick
1
— Nu văd.
...
Gradina amagirilor de Amanda Quick
Prolog
Sl...
Capitolul 1
Era o scenă parcă desprinsă dintr-u...
CAPITOLUL 1
Arzătorul mic şi bolul de lâng...
Posts
Frumoasa şi Bestia de Amanda Quick
Capitolul 1
Era o scenă parcă desprinsă dintr-un coşmar. Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se opri în prag şi îşi aruncă privirea în mica şi vesela anticameră a iadului.
Erau oase peste tot. Cranii ce rânjeau sălbatic, coaste şi femururi zdrobite erau împrăştiate haotic precum o grămadă de gunoaie drăceşti. Bucăţi de piatră cu dinţi şi degete de la picioare şi alte fragmente fără noimă încastrate în ele erau îngrămădite pe pervazul ferestrei. Un vraf de vertebre zăcea pe podea într-un colţ.
În mijlocul acestei dezordini teribile se afla o siluetă zveltă cu un şorţ pătat. O bonetă de muselină albă era cocoţată strâmb peste coama sălbatică şi încâlcită de cârlionţi castanii. Femeia, evident tânără, era aşezată la o masă grea de mahon. Spatele ei îngust şi graţios era întors spre Gideon. Realiza o schiţă, cu întreaga atenţie concentrată asupra a ceva ce părea a fi un os lung încastrat într-o bucată de piatră.
De unde stătea el, Gideon observă că nu purta verighetă pe niciunul dintre degetele suple ce ţineau condeiul. Era deci una dintre fiice, nu văduva răposatului reverend Pomeroy.
Exact ce îi lipsea, îşi spuse, o altă fiică de paroh.
După ce ultima murise, iar tatăl ei îndurerat părăsise acele locuri, tatăl lui Gideon numise un nou preot în sat, reverendul Pomeroy. Dar când acesta îşi dăduse sufletul, cu patru ani în urmă, Gideon, care între timp preluase moşiile tatălui său, nu se obosise să-i caute un înlocuitor. Gideon nu era deosebit de interesat de binele spiritual al locuitorilor din Upper Biddleton.
Graţie unei înţelegeri încheiate între Pomeroy şi tatăl lui Gideon, familia Pomeroy continuase să locuiască în casa parohială. Îşi plăteau chiria la timp şi asta era tot ceea ce conta pentru tânărul aristocrat.
Mai zăbovi o clipă cu privirea asupra scenei din faţa lui, apoi se uită prin încăpere în căutarea persoanei care lăsase deschisă uşa casei parohiale, oricine ar fi fost ea. Cum nu apăru nimeni, îşi scoase pălăria şi păşi în micul hol. Briza vioaie ce bătea dinspre mare îl urmă înăuntru. Era sfârşit de martie şi, deşi vremea era neobişnuit de caldă pentru această perioadă a anului, aerul mării era încă înţepător.
Imaginea tinerei aşezate printre oasele învechite împrăştiate prin toată camera îl amuza şi îl intriga deopotrivă. Traversă holul în linişte, având grijă ca cizmele lui de călărie să nu facă zgomot pe podeaua de piatră. Era un bărbat masiv, unii spuneau monstruos, şi învăţase cu mult timp în urmă să se mişte fără un sunet, într-o încercare zadarnică de a compensa acest lucru. Atrăgea oricum destule priviri.
Se opri în pragul uşii, studiind-o pe femeia întoarsă cu spatele. Când deveni evident că era prea cufundată în schiţa ei pentru a-i observa prezenţa, spulberă fără să vrea vraja.
— Bună dimineaţa, spuse el.
Tânăra ţipă speriată, scăpă condeiul din mână şi sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe faţă.
Gideon era obişnuit cu această reacţie. Nu fusese niciodată un bărbat chipeş, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătăţea cu nimic aspectul.
— Tu cine naiba eşti?
Fata îşi ţinea acum ambele mâini la spate, străduindu-se în mod evident să-şi ascundă desenele în spatele a ceva ce părea a fi un jurnal. Expresia de şoc din ochii ei uriaşi, de culoare turcoaz, se transforma rapid în suspiciune.
— St. Justin.
Gideon îi oferi un zâmbet de o politeţe rece, cât se poate de conştient de efectul acestui gest asupra cicatricei. Aşteptă ca ochii ei incredibil de strălucitori să se umple de repulsie.
— St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele de St. Justin?
— Da.
O expresie de uşurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii ei albastru-verzui:
— Slavă Domnului!
— Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon.
Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îi privi supărată:
— Dumnezeule bun, milord, m-aţi speriat teribil! Oare ce vă veni să intraţi aşa furiş peste oameni?
— Dacă te nelinişteşte gândul de a fi deranjată de oaspeţi nepoftiţi, fără îndoială ar fi mai bine să-ţi ţii uşa încuiată, zise el aruncând o privire cu subînţeles peste umăr, spre uşa deschisă a casei.
— O, vai. Probabil că doamna Stone a deschis-o mai devreme. Ea crede cu tărie în aerul proaspăt, să ştiţi. Intraţi, vă rog, milord. Sări din nou în picioare şi luă două volume groase de pe singurul scaun liber din încăpere. Stătu nehotărâtă preţ de o clipă, căutând prin învălmăşeala de obiecte un spaţiu suficient de mare cât să le cuprindă. În cele din urmă, oftând uşor, renunţă şi aruncă nepăsătoare cărţile pe podea: Vă rog să luaţi loc.
— Mulţumesc.
Gideon înaintă cu băgare de seamă şi se aşeză prudent pe scăunelul cu spătar în formă de scut. Stilul epocii în materie de mobilier era unul delicat, deloc potrivit pentru dimensiunile şi greutatea lui. Constată însă uşurat că scaunul rezistă.
Coborî privirea spre cărţile care se aflaseră recent acolo. Prima era Teoria Pământului de James Hutton, iar cealaltă era Ilustraţii ale Teoriei lui Hutton despre Pământ de Playfair. Acestea, în combinaţie cu încăperea plină de oase, explicau multe. Gazda lui era pasionată de fosile.
Poate că obişnuinţa ei de a se afla printre cranii albite şi rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simţea în largul ei printre imagini hidoase. O studie în vreme ce ea îşi făcu de lucru strângând ce mai rămăsese din desenele şi notiţele ei. Domniţa era neobişnuită, şi asta era puţin spus.
Coama neîmblânzită îi scăpase de mult de sub strânsoarea bonetei şi a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei.
Cu siguranţă nu era frumoasă, nici măcar deosebit de drăguţă, cel puţin nu după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie şi vitalitate, la fel ca tot restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinţi mici şi albi se încălecau puţin în faţă. Fără a înţelege de ce, găsi că efectul era fermecător.
Nasul îngust şi ascuţit şi pomeţii înalţi, în combinaţie cu inteligenţa vioaie din ochii ei spectaculoşi, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, ruşinoasă sau mironosiţă, decise Gideon. Cu o asemenea femeie, ştiai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea.
Faţa ei îi amintea de o pisicuţă deşteaptă; simţi brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Ştia din experienţă că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese muşcat rău o dată şi se învăţase minte.
Ghici că gazda lui avea puţin peste douăzeci de ani. Se întrebă dacă lipsa unei moşteniri o împiedicase să-şi găsească un soţ sau dacă pasiunea ei evidentă pentru oase vechi îi descurajase pe potenţialii pretendenţi. Prea puţini gentlemeni ar fi fost tentaţi să ceară mâna unei femei care manifesta mai mult interes faţă de fosile decât faţă de flirt
Privirea lui Gideon alunecă rapid peste restul corpului ei, remarcând rochia de muselină cu talie înaltă care probabil avusese cândva nuanţa bronzului, dar pălise de mult într-un ton vag de maro. O cămăşuţă plisată acoperea decolteul cuminte.
Cămăşuţa şi şorţul ce o acoperea cu totul lăsau mult loc imaginaţiei. Chiar şi aşa, Gideon păru să distingă o pereche de sâni delicaţi şi rotunzi şi o talie subţire. O privi atent în vreme ce fata ocoli rapid masa pentru a se aşeza din nou pe scaun. În clipa în care trecu în grabă pe lângă marginea mesei, muselina uşoară se mulă pentru scurt timp în jurul unui şezut ce părea înzestrat cu rotunjimi generoase.
— M-aţi luat prin surprindere, după cum vedeţi, milord. Tânăra ascunse alte câteva schiţe în spatele unui exemplar din Revista Societăţii de Fosile şi Antichităţi. Se încruntă mustrătoare spre Gideon. Îmi cer scuze pentru aspectul meu, dar cum nu mă aşteptam să sosiţi în dimineaţa asta, e oarecum de înţeles că nu m-am îmbrăcat pe măsura ocaziei.
— Nu-ţi face griji pentru aspectul dumitale, domnişoară Pomeroy. Te asigur că nu mă deranjează. Gideon îşi permise să ridice o sprânceană în semn de întrebare politicoasă. Eşti domnişoara Harriet Pomeroy, nu-i aşa?
— Da, desigur, milord, confirmă ea roşind. Cine altcineva să fiu? Probabil mă consideraţi o fetişcană prost crescută. Este adevărat, mătuşa mea mă tot ceartă pentru lipsa bunelor maniere, însă, vedeţi dumneavoastră, o femeie aflată în situaţia mea nu poate fi niciodată prea grijulie.
— Înţeleg, rosti Gideon rece. Reputaţia unei tinere este un bun fragil, iar fiica unui paroh e cu atât mai mult în pericol, nu-i aşa?
— Poftim? făcu ea nedumerită.
— Poate ar trebui să chemi o rudă sau pe menajera voastră să ne ţină companie aici. De dragul reputaţiei dumitale.
— Reputaţie? Harriet clipi, ochii ei albastru-verzui lărgindu-se de mirare. Cerule, nu mă refeream la reputaţia mea, milord! Nu am fost niciodată în primejdia de a fi luată cu de-a sila, în toată viaţa mea, şi cum am deja aproape douăzeci şi cinci de ani, nu se întrezăresc motive serioase de îngrijorare în viitor.
— Mama ta nu s-a obosit să te avertizeze în privinţa pericolului reprezentat de străini?
— Nu. Harriet zâmbi melancolică. Tatăl meu spunea despre mama că era un înger în carne şi oase. Era binevoitoare şi primitoare cu toată lumea. A murit într-un accident de trăsură cu doi ani înainte să ne mutăm în Upper Biddleton. Era în toiul iernii, iar ea ducea haine călduroase pentru săraci. Tuturor ne-a fost teribil de dor de ea, multă vreme. În special tatei.
— Înţeleg.
— Dacă vă faceţi griji în privinţa manierelor, milord, mă tem că nu vă pot ajuta, continuă Harriet pe un ton relaxat. Mătuşa şi sora mea s-au dus în sat la cumpărături. Menajera e pe undeva prin preajmă, dar nu-mi imaginez că ar fi de mare ajutor în cazul în care aţi ameninţa totuşi să mă luaţi cu de-a sila. I se face rău la cel mai mic semn al unei crize.
— Ai dreptate în privinţa asta, spuse Gideon. Cu siguranţă nu i-a fost de mare ajutor nici ultimei tinere care a locuit în această casă.
— O, deci aţi cunoscut-o pe doamna Stone? întrebă ea, cu interesul stârnit.
— Ne-am întâlnit acum câţiva ani, când locuiam în zonă.
— Desigur. Tot ea a fost şi menajera ultimului preot, nu-i aşa? Am moştenit-o cu tot cu această casă parohială. Mătuşa Effie spune că e o prezenţă extrem de deprimantă şi sunt în general de acord cu ea, dar tata ne îndemna mereu să fim miloase. Potrivit lui, nu putem s-o dăm afară fiindcă nu ar avea şanse să-şi găsească altceva de lucru în zonă.
— O atitudine demnă de toată lauda, care însă îţi aruncă în cârcă o menajeră greu de suportat, doar dacă nu cumva doamna Stone s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor.
— Se pare că nu. Vede doar răul în toate. Dar tata a fost un om bun la suflet, chiar dacă i-a lipsit simţul practic. Eu mă străduiesc să trăiesc mai departe cum ar fi dorit el, deşi uneori e foarte dificil. Harriet se aplecă în faţă şi îşi puse mâinile una peste alta. Însă asta nu e important în momentul de faţă. Daţi-mi voie să mă întorc la subiectul care ne interesează.
— Chiar te rog.
Gideon îşi dădu seama că începea chiar să se simtă bine.
— Când am spus că nu pot fi prea grijulie mă refeream la necesitatea de a proteja ceva infinit mai important decât reputaţia mea, milord.
— Mă uimeşti. Ce ar putea fi mai important decât asta, domnişoară Pomeroy?
— Munca mea, desigur. Se lăsă pe spate în scaun şi îl fixă cu o privire încărcată de semnificaţii. Sunteţi un om de lume, milord. Nu încape îndoială că aţi călătorit mult. Aţi văzut viaţa aşa cum e, cum s-ar spune. Probabil ştiţi foarte bine că peste tot se ascund nelegiuiţi fără scrupule.
— Chiar aşa?
— Fără îndoială. Vă pot asigura că există unii care mi-ar fura fosilele şi ar pretinde că sunt propriile lor descoperiri fără nicio tresărire de remuşcare. Ştiu că trebuie să fie dificil pentru un gentleman onorabil şi de viţă nobilă ca dumneavoastră să creadă că unii indivizi ar fi în stare să se coboare la aşa ceva, dar lucrurile astea se întâmplă. Realitatea e realitate. Trebuie să fiu permanent în gardă.
— Înţeleg.
— Bun, deci. Nu vreau să par excesiv de bănuitoare, milord, dar vă puteţi dovedi cumva identitatea?
Gideon încremeni. Cicatricea de pe faţa lui era un semn distinctiv suficient pentru majoritatea oamenilor, în special acolo, în Upper Biddleton.
— Ţi-am spus că sunt St. Justin.
— Mă tem că trebuie să insist să-mi oferiţi o dovadă. După cum spuneam, trebuie să fiu cât mai precaută posibil.
Gideon analiză situaţia, neştiind dacă să râdă sau să blesteme. Incapabil să decidă, vârî mâna în buzunar şi scoase o scrisoare.
— Dumneata mi-ai trimis asta, cred, domnişoară Pomeroy. Cu siguranţă, faptul că se află asupra mea demonstrează limpede că eu sunt St. Justin.
— O, da. Scrisoarea mea. Zâmbi uşurată. Deci aţi primit-o. Şi aţi venit imediat. Ştiam eu că aşa veţi face. Toată lumea spune că nu vă interesează nimic din ceea ce se petrece aici, la Upper Biddleton, dar simţeam că nu poate fi adevărat. În fond, aici v-aţi născut, nu?
— Am această onoare, spuse Gideon sec.
— Înseamnă că aveţi legături strânse cu acest pământ. Rădăcinile dumneavoastră sunt înfipte pentru totdeauna aici, chiar dacă aţi ales să vă stabiliţi pe o alta dintre moşiile pe care le deţineţi. Imposibil să nu aveţi un sentiment de datorie şi responsabilitate faţă de această regiune.
— Domnişoară Pomeroy…
— Nu aţi putea să întoarceţi spatele satului în care aţi crescut. Sunteţi viconte, moştenitorul unui titlu de conte. Ştiţi ce înseamnă obligaţia şi…
— Domnişoară Pomeroy. Gideon ridică o mână pentru a o face să tacă. Fu puţin surprins când tactica se dovedi eficientă. Hai să lămurim ceva. Nu mă preocupă prea tare soarta satului Upper Biddleton, ci doar ca terenurile de aici ale familiei mele să rămână productive. În cazul în care vor înceta să-mi asigure un venit corespunzător, te asigur că le voi vinde fără să clipesc.
— Dar majoritatea oamenilor din zonă depind de dumneavoastră într-un fel sau altul pentru a-şi câştiga existenţa. Fiind cel mai mare moşier de pe-aici, puteţi asigura stabilitatea economică pentru întreaga regiune. Cu siguranţă sunteţi conştient de acest lucru.
— Interesele mele legate de Upper Biddleton sunt de natură financiară, nu emoţională.
Harriet păru deconcertată pentru o clipă de această declaraţie, dar îşi reveni imediat:
— Glumiţi, milord. Bineînţeles că vă interesează soarta acestui sat. Aţi venit aici drept răspuns la scrisoarea mea, nu-i aşa? Asta e o dovadă că vă pasă.
— Am venit aici absolut din pură curiozitate, domnişoară Pomeroy. Scrisoarea dumitale avea tonul unei porunci regale, nici mai mult, nici mai puţin. Nu sunt obişnuit să fiu convocat de fetişcane pe care nici măcar nu le-am întâlnit vreodată, cu atât mai puţin ca acestea să-mi ţină predici despre datoriile şi responsabilităţile mele. Ca să fiu sincer, eram foarte curios să o cunosc pe femeia care s-a simţit îndreptăţită să facă aşa ceva.
— O! Expresia lui Harriet deveni prudentă. Pentru prima dată de când sosise Gideon, păru să priceapă că acesta nu era tocmai încântat de modul în care îl convocase. Încercă să îi zâmbească timid. Iertaţi-mă, milord. Poate scrisoarea mea a avut un ton puţin prea categoric?
— Asta e prea puţin spus, domnişoară Pomeroy.
Harriet îşi muşcă scurt buza de jos, studiindu-l.
— Trebuie să recunosc, am o uşoară tendinţă de a fi puţin cam directă, dacă se poate spune aşa.
— Viguroasă ar fi un termen mai potrivit. Sau eventual poruncitoare. Chiar tiranică.
— Mi se trage de la faptul că trebuie să iau decizii tot timpul, cred, oftă ea. Tata era un om minunat în multe privinţe, dar prefera să se ocupe de problemele religioase ale enoriaşilor mai degrabă decât de aspectele practice ale vieţii de zi cu zi. Mătuşa Effie este o scumpă, dar nu a fost crescută să ţină frâiele, dacă mă înţelegeţi. Iar sora mea de-abia acum termină şcoala, nu prea are experienţă.
— Ai preluat de mult controlul asupra acestei gospodării şi, prin urmare, te-ai obişnuit să ai iniţiativa şi să dai ordine, conchise Gideon. Asta încerci să-mi spui, domnişoară Pomeroy?
— Exact. Harriet zâmbi, vizibil încântată de perspicacitatea lui. Văd că înţelegeţi. Deci ştiţi că în orice situaţie cineva trebuie să ia decizii şi să dea instrucţiuni.
— Cam cum se întâmplă la bordul unui vas?
Gideon îşi înăbuşi un rânjet când şi-o imagină pe Harriet Pomeroy la comanda unui vas de linie al Majestăţii Sale. Ar fi arătat destul de captivant în uniformă, hotărî el. Pe baza a ceea ce observase până în acel moment, era gata să pună pariu pe o sumă serioasă că fesele domnişoarei Pomeroy s-ar fi comportat interesant într-o pereche de pantaloni.
— Da, exact ca la bordul unui vas, aprobă ea. Ei bine, în gospodăria asta, persoana care ia deciziile sunt, în general, eu.
— Înţeleg.
— Bun, deci. Mă îndoiesc foarte tare că aţi făcut atâta drum de pe moşiile dumneavoastră din nord doar pentru a vă satisface curiozitatea despre o femeie care va scris în termeni oarecum energici. Vă pasă totuşi despre ceea ce se petrece aici, în Upper Biddleton, milord. Recunoaşteţi.
Gideon ridică din umeri, vârând scrisoarea înapoi în buzunar.
— N-am de gând să dezbat subiectul, domnişoară Pomeroy. Am venit, deci hai să trecem la treabă. Poate vei binevoi să-mi spui exact care este această ameninţare sumbră la care ai făcut aluzie în scrisoarea dumitale şi de ce trebuie abordată cu deosebită discreţie!
— Vai de mine! Gura moale a lui Harriet se curbă într-un zâmbet strâmb. Pe lângă faptul că m-am exprimat poruncitor, am mai şi adoptat un ton cam sinistru, nu-i aşa? Probabil că scrisoarea mea a părut ruptă dintr-unul dintre romanele gotice ale doamnei Radcliffe.
— Da, domnişoară Pomeroy, aşa a fost. Gideon nu vedea niciun motiv să menţioneze că recitise scrisoarea cu diverse ocazii. Apelul acela însufleţit, cu întorsături vioaie de frază, chiar dacă excesiv de dramatice, îl făcuse foarte curios să o cunoască pe autoare în persoană.
— Ei bine, vedeţi dumneavoastră, milord, voiam să fiu sigură că v-am captat în întregime atenţia.
— Te asigur că mi-ai captat-o.
Harriet se aplecă din nou în faţă, împreunându-şi mâinile într-un gest pragmatic.
— Foarte pe şleau spus, am aflat recent că Upper Biddleton este folosit ca ascunzătoare de o ceată de ucigaşi şi hoţi periculoşi.
Amuzamentul sec al lui Gideon dispăru. Se întrebă brusc dacă avea de-a face cu o femeie smintită.
— Poate binevoieşti să-mi explici această observaţie, domnişoară Pomeroy?
— Peşterile, milord. Vă amintiţi de nenumăratele peşteri de pe acest domeniu. Flutură nerăbdătoare din mână spre uşa deschisă de la intrare, arătând stâncile golaşe ce se înşirau de-a lungul ţărmului. Răufăcătorii folosesc una dintre cavernele de deasupra plajei.
— Îmi amintesc destul de clar peşterile. Nu au adus niciodată vreun folos moşiei. Familia mea le-a permis întotdeauna vânătorilor de fosile şi căutătorilor de curiozităţi să le exploreze după pofta inimii. Gideon se încruntă. Vrei să spui că cineva le foloseşte pentru activităţi ilegale?
— Exact, milord. Am descoperit acest lucru acum câteva săptămâni, în timp ce exploram un culoar dintre stânci. Privirea lui Harriet se aprinse de entuziasm. Am făcut câteva descoperiri cât se poate de promiţătoare acolo. Un femur minunat, printre alte lucruri…
Se întrerupse brusc.
— E ceva în neregulă?
— Nu, nu, bineînţeles că nu. Harriet îşi încreţi nasul într-o grimasă autozeflemitoare. Iertaţi-mă, milord, m-am îndepărtat de subiect. Tind să fac asta când încep să vorbesc despre fosile. Nu au cum să vă intereseze explorările mele. Bun, deci, să trecem la problema peşterilor folosite în scopuri nelegiuite.
— Te rog, continuă, murmură Gideon. Devine tot mai interesant cu fiecare clipă.
— Da, ei bine, după cum ziceam, acum câteva zile, într-o dimineaţă, exploram un nou culoar şi…
— Nu e o distracţie cam periculoasă, domnişoară Pomeroy? Unii s-au rătăcit zile întregi prin acele peşteri. Câţiva au murit în ele.
— Vă asigur, sunt foarte atentă. Folosesc un felinar şi îmi marchez drumul. Tata mi-a arătat cum să explorez corect. Bun, deci, într-una dintre excursiile mele recente am dat peste o peşteră fantastică. Mare cât un salon. Şi plină cu formaţiuni cât se poate de promiţătoare. Harriet îşi îngustă ochii. Părea a fi totodată o ascunzătoare pentru prada obţinută pe căi necinstite.
— Pradă?
— Pradă, captură, jaf. Ştiţi fără îndoială la ce mă refer, milord. Bunuri furate.
— Ah. Pradă. Da, desigur. Gideon îşi spuse că nu mai conta dacă era smintită. Tânăra era de departe cea mai interesantă femeie pe care o întâlnise de multă vreme. Ce fel de pradă, domnişoară Pomeroy?
— Staţi să văd, murmură ea încruntându-se gânditoare. Erau câteva tacâmuri de argint excelente. Câteva sfeşnice de aur foarte frumoase. Câteva bijuterii. Totul părea să fie de cea mai bună calitate, milord. Am bănuit imediat că nu proveneau din zona Upper Biddleton.
— Ce te-a făcut să crezi asta?
— Avem una sau două gospodării în zonă care se laudă cu asemenea piese valoroase, asta e sigur, dar furtul oricăror obiecte din acele case ar fi ajuns la urechile oamenilor. Nu s-a raportat nimic de genul acesta.
— Înţeleg.
— Suspectez că obiectele sunt aduse în timpul nopţii de altundeva şi păstrate în peşteri până când proprietarii renunţă să le caute. Mi s-a spus odată că detectivii particulari din Londra reuşesc adesea să-i prindă pe hoţi atunci când nelegiuiţii încearcă să vândă bunurile.
— Eşti bine informată.
— Ei bine, da, e evident că nişte nelegiuiţi deosebit de deştepţi au avut ideea de a păstra bunurile furate în peşterile mele până în momentul în care se vor linişti apele şi va dispărea îngrijorarea. După care obiectele vor fi fără îndoială luate şi duse la Bath sau Londra pentru a fi vândute la diverse case de amanet şi magazine de bijuterii.
— Domnişoară Pomeroy. Gideon începu să se întrebe, pentru prima dată, dacă nu cumva chiar se petrecea ceva periculos în peşterile din stânci. Îmi dai voie să te întreb de ce nu ai prezentat această problemă intendentului meu şi magistratului local?
— Magistratul e destul de bătrân, milord. Nu ar putea nicidecum să facă faţă acestei situaţii şi, dacă e să fiu sinceră, nu am prea mare încredere în intendentul dumneavoastră, domnul Crane. Harriet îşi ţuguie buzele. Ezit să o spun, milord, dar e posibil ca el să fie la curent cu activităţile cetei de răufăcători şi să închidă ochii.
— Asta e o acuzaţie foarte gravă, domnişoară Pomeroy, o avertiză Gideon mijindu-şi ochii.
— Da, ştiu. Dar pur şi simplu nu pot să am încredere în el. Nici măcar n-am habar ce anume v-a făcut să-l angajaţi.
— A fost primul care a solicitat postul când a devenit disponibil, spuse nonşalant aristocratul. Avea recomandări excelente.
— Chiar de-ar fi aşa, tot nu-mi place omul acesta. Bun, deci, să trecem la fapte. S-a întâmplat cel puţin de două ori să văd bărbaţi intrând în peşteri la ore târzii din noapte. Intrau în caverne purtând pachete, dar când se întorceau pe plajă aveau mâna goală.
— La ore târzii din noapte?
— După miezul nopţii, mai exact. Doar la reflux, desigur. Peşterile sunt inaccesibile în timpul fluxului.
Gideon analiză această veste şi o găsi profund tulburătoare. Gândul că domnişoara Pomeroy umbla pe ţărm în toiul nopţii, de una singură, îl îngrijora, mai ales dacă se întâmpla să aibă dreptate în privinţa activităţii ilegale din peşteri. În mod evident, tânăra nu era bine protejată.
— Ce Dumnezeu căutai pe plajă în toiul nopţii, domnişoară Pomeroy?
— Stăteam de pază, desigur. De la fereastra dormitorului meu se vede o parte din plajă. După ce am descoperit bunurile furate în peşterile mele, am început să stau de veghe cu regularitate. Când am observat lumini pe plajă într-o noapte am început să am bănuieli şi am ieşit să studiez situaţia mai îndeaproape.
— Ai ieşit din adăpostul casei tale, la o oră târzie din noapte, pentru a urmări bărbaţi pe care îi bănuiai a fi hoţi? Lui Gideon nu-i venea să creadă.
— Cum altfel aş fi putut să-mi dau seama exact ce se petrecea? bombăni ea iritată.
— Mătuşa dumitale e la curent cu acest comportament ciudat? întrebă el fără menajamente.
— Bineînţeles că nu. N-ar face decât să se îngrijoreze dacă ar afla că există nelegiuiţi prin preajmă. Mătuşa Effie are tendinţa să se agite când e vorba de astfel de lucruri.
— Nu e singura care reacţionează astfel. Îi înţeleg pe deplin sentimentele în această privinţă.
— În orice caz, are destule pe cap în momentul de faţă, zise ea ignorându-i replica. I-am promis că am să găsesc o cale de a-i asigura surorii mele, Felicity, un sezon la Londra, iar acesta este subiectul cel mai important pentru ea.
— Dumneata încerci să finanţezi un sezon la Londra pentru sora dumitale? De una singură? se miră el.
— Evident că nu pot face asta de una singură, oftă ea. Mica rentă pe care ne-a lăsat-o tatăl meu nu ajunge pentru mare lucru. O completez din când în când vânzându-mi o parte din fosile, dar nu mi-aş putea permite nicidecum un sezon la Londra pentru Felicity cu ceea ce obţin pe această cale. Însă am un plan.
— Nu ştiu de ce, nu mă surprinde să aud asta.
Harriet îi zâmbi plină de entuziasm:
— Trag nădejde că mătuşa Adelaide se va lăsa convinsă să ne ajute, acum că avarul ăla de soţ al ei şi-a dat obştescul sfârşit. A strâns o avere, şi, contrar aşteptărilor lui, nu a putut să o ia cu el. În curând, mătuşa Adelaide va deveni stăpână peste toate.
— Înţeleg. Şi speri că va finanţa sezonul la Londra al surorii dumitale?
Fata chicoti, vizibil încântată de planul ei.
— Dacă reuşim s-o ducem pe Felicity la Londra, sunt sigură că putem să-i găsim un soţ. Sora mea nu seamănă deloc cu mine. E de-a dreptul superbă. Bărbaţii vor cădea grămadă la picioarele ei şi o vor copleşi cu oferte. Dar ca să se ajungă la aşa ceva, trebuie s-o duc la Londra. Piaţa peţitoarelor, ştiţi dumneavoastră.
— Ştiu.
— Da, aşa e. Expresia lui Harriet deveni şireată. Trebuie s-o fluturăm pe Felicity ca pe o prună coaptă în faţa înaltei societăţi şi să sperăm că se va găsi un gentleman amabil care să o culeagă din pom.
Gideon scrâşni din dinţi, amintindu-şi mult prea bine propria lui experienţă din sezonul petrecut la Londra cu mai mulţi ani în urmă.
— Înţeleg foarte bine cum funcţionează sistemul, domnişoară Pomeroy.
— Îmi închipui că aşa e, milord, spuse ea îmbujorată. Bun, deci, să ne întoarcem la problema peşterilor.
— Spune-mi, ai mai discutat cu cineva despre constatările dumitale?
— Nu. Din clipa în care mi-am dat seama că nu pot să am încredere în domnul Crane mi-a fost teamă să mai pomenesc de observaţiile mele în faţa altcuiva. Îmi făceam griji ca nu cumva persoana căreia îi acordam încrederea mea să decidă, mânată de cele mai bune intenţii, că era de datoria sa să meargă direct la Crane. Dacă s-ar fi întâmplat asta, dovezile ar fi putut fi eliminate. În plus, sinceră să fiu, nu ţin să intre şi altcineva în peştera aceea.
— Hmm. Gideon o studie în tăcere, analizând ceea ce tocmai aflase. Nu încăpea îndoială că Harriet Pomeroy vorbea serios. Nu mai putea s-o ignore ca fiind o smintită sau o excentrică amuzantă. Eşti convinsă că ai văzut bunuri furate în peştera aceea?
— Absolut convinsă. Harriet ridică bărbia. Milord, este foarte important pentru mine să luaţi imediat măsuri ca să-i alungaţi pe nelegiuiţii de acolo. Trebuie să insist să vă ocupaţi de problemă cât de curând posibil. Asta cade în responsabilitatea dumneavoastră.
Gideon adoptă intenţionat un ton foarte blând. Cei care îl cunoşteau bine fugeau să se ascundă când îl folosea.
— Insişti, domnişoară Pomeroy?
— Sunt nevoită să o fac. Harriet păru să nu detecteze ameninţarea discretă din cuvintele lui. Nelegiuiţii ăia îmi stau în cale.
Gideon se întrebă dacă nu cumva începea din nou să piardă firul conversaţiei.
— Îţi stau în cale? Nu înţeleg.
— Stau în calea explorărilor mele, milord, zise Harriet. Sunt cât se poate de nerăbdătoare să explorez acea peşteră în căutare de fosile, dar am ezitat să o fac până nu scăpăm de hoţi. Dacă încep să lucrez acolo cu ciocanul şi dalta, există riscul ca nelegiuiţii să observe că a trecut cineva prin grotă.
— Dumnezeule! Gideon uită cât îl enervase aerul ei imperativ. Impetuozitatea fetei era o problemă mult mai gravă. Dacă ceea ce-mi spui e adevărat doar pe jumătate, nici măcar să nu te gândeşti să te mai apropii de acea peşteră, domnişoară Pomeroy.
— O, nu e deloc periculos de mers acolo ziua. Hoţii nu frecventează acel loc decât noaptea. Ei bine, să trecem la modul în care o să capturăm ceata de răufăcători Am un plan pe care s-ar putea să fiţi interesat să-l auziţi. Probabil aveţi câteva idei proprii, desigur. Cel mai bine ar fi să cooperăm.
— Domnişoară Pomeroy, se pare că nu m-ai auzit. Gideon se ridică în picioare şi făcu un pas mare în faţă, ajungând astfel să se profileze impunător deasupra mesei. Se sprijini cu ambele mâini pe suprafaţa de mahon şi se aplecă peste ea într-o manieră intimidantă, obligând-o să ridice privirea direct spre chipul lui brăzdat de cicatrice oribile.
Harriet făcu ochii mari de surpriză în faţa acestei tactici neaşteptate, dar nu păru speriată.
— V-am auzit, milord, spuse, începând să se dea înapoi.
Gideon împiedică această vagă încercare de retragere întinzându-se şi prinzându-i bărbia între degete. Îşi dădu seama cu un fior brusc de plăcere că pielea ei era fină şi incredibil de moale, iar oasele delicate păreau fragile în palma lui masivă.
— Dă-mi voie să-ţi explic limpede, mârâi el, fără a se obosi să-şi ascundă intenţia în spatele unei măşti de politeţe. Nu vei mai pune piciorul nicăieri în apropiere de acele stânci până nu apuc să reflectez mai în detaliu asupra întregii probleme şi să mă hotărăsc asupra unui plan de bătaie. Ai înţeles, domnişoară Pomeroy?
Buzele lui Harriet se întredeschiseră, gata să rostească ceva ce el ştia că avea să fie o obiecţie. Înainte să pronunţe vreun cuvânt însă, fu întreruptă de un ţipăt asurzitor din pragul uşii. Tânăra femeie tresări şi se întoarse spre uşă. Gideon îi urmări privirea.
— Doamnă Stone, spuse Harriet, părând în culmea enervării.
— Dumnezeule mare, este chiar el! Bestia de la Blackthorne Hall. Doamna Stone îşi duse mâna tremurătoare la gât şi se holbă la Gideon cuprinsă de groază şi dezgust Deci te-ai întors, ticălos desfrânat şi criminal! Cum îndrăzneşti să pui mâna pe o altă tânără pură? Fugi, domnişoară Harriet. Fugi şi salvează-te!
Gideon îşi simţi stomacul strângându-i-se de furie. Îi dădu drumul lui Harriet şi făcu un pas hotărât spre femeie.
— Gura, cotoroanţo.
— Nu, nu mă atinge, ţipă doamna Stone. Nu te apropia de mine, monstrule. Oooh! Îşi dădu ochii peste cap şi alunecă greoaie la pământ, leşinând.
Gideon se uită scârbit la femeia căzută, apoi aruncă o privire peste umăr spre Harriet, pentru a-i vedea reacţia. Fata rămăsese pe scaun, contemplând împietrită silueta nemişcată a menajerei.
— Dumnezeule, murmură ea.
— Acum înţelegi de ce nu petrec prea mult timp în preajma satului Upper Biddleton, domnişoară Pomeroy, spuse Gideon. Nu sunt prea bine văzut prin părţile astea. Există, de fapt, una sau două persoane precum doamna Stone, aici de faţă, care ar prefera să mă vadă mort.
Suflete salbatice de Amanda Quick
Capitolul 1
— Nu cred că elefantul o să se potrivească, spuse Oliver Rain în cele din urmă. Vocea blândă, gravă, îi era umbrită de un ton de regret politicos.
— Îmi era teamă că nu o să-ţi placă.
Annie Lyncroft studie posacă bestia şi se întrebă cum să deschidă adevăratul subiect pe care voia să îl discute cu impenetrabilul Oliver Rain.
— Recunosc că e neobişnuit, admise Rain.
— Probabil îţi pui aceeaşi întrebare pe care o pun mulţi dintre clienţii mei. Te întrebi, e o formă de artă sau e pur şi simplu de prost gust?
— O întrebare interesantă, consimţi Rain.
— Nu uita că elefantul e şi funcţional, nu doar ornamental, spuse Annie, într-o încercare instinctivă, disperată, de a salva vânzarea. Are un mic sertar ascuns în bază. Foarte util pentru obiecte mărunte.
— Nu cred că se potriveşte în camera asta, spuse Rain diplomat.
Annie se întrebă în sinea ei dacă nu cumva Oliver Rain însuşi era singurul lucru care ar fi părut la locul lui în camera de lucru decorată în negru abanos, auriu şi gri.
Fusese aproape sigură că lui Rain nu avea să-i placă elefantul. Figurina cloisonné[1] de jumătate de metru înălţime, cu unghiile roşu aprins şi trompa violet, arăta ridicol de vesel aşezată lângă grădina de pietre zen a lui Rain.
Grădina, care ocupa un colţ extins al camerei de lucru, nu era o grădină adevărată, cel puţin nu după standardele lui Annie. Nu avea nici urmă de verdeaţă. Nici o singură frunză, cu atât mai puțin vreo floare colorată care să păteze perfecțiunea imaculată a nisipului gri sidefat.
Nisipul era închis într-o ramă îngustă de lemn negru.
Fusese greblat cu meticulozitate pentru a forma modele abstracte în jurul a cinci pietre. Annie bănuia că Rain petrecuse ore întregi încercând să decidă unde anume să așeze pietrele pe nisip. Era, fără îndoială, exact genul de problemă estetică lipsită de emoţie care l-ar fi atras.
Designerul pe care Rain îl angajase să amenajeze interiorul spaţiosului apartament nou de la etajul douăzeci şi şase înţelesese natura clientului ei cu o precizie desăvârşită. Din toate camerele se deschideau privelişti aparent nesfârşite spre Seattle, Elliott Bay şi peninsula Olympic, şi toate erau decorate în aceleaşi tonuri severe de negru abanos, auriu şi gri ce dominau camera de lucru.
Rezultatul final era un bârlog auster şi elegant, perfect potrivit pentru un bărbat pe care multă lume îl considera a fi un prădător periculos.
Nu, decise Annie, elefantul era o creatură frumoasă, dar cu siguranţă nu se potrivea în decorul disciplinat şi sobru al apartamentului lui Rain, recent finalizat. Nu îşi putea imagina nimic din buticul ei plin de obiecte unicat fanteziste care să arate bine în acest loc.
Oliver Rain, în mod evident, nu era înclinat spre nimic fantezist.
— Îmi pare rău că elefantul nu e tocmai potrivit, murmură Rain.
— Nu-ţi face griji. Nu credeam nici eu că o să meargă. Sinceră să fiu, nu am reuşit să fac niciun client să se arate interesat de el. Annie se încruntă. E ceva la elefantul ăsta ce pare să descurajeze oamenii. Mă întreb dacă de vină sunt unghiile.
— Tot ce se poate.
— Ei bine, nu-i un capăt de lume. Aici se sfârşea speranţa ei de a arunca elefantul în cârca lui Oliver Rain. Ai insistat să vin să-ţi arăt altceva, aşa că am decis să îl încerc aici.
— E foarte amabil din partea ta. Îţi apreciez perseverența. Dă-mi voie să-ţi mai torn nişte ceai.
Rain se întinse după ceainicul cu email negru şi auriu așezat aproape, pe o tavă neagră de lac.
Annie îl privi fascinată în timp ce reumplea ceaşca. Conul de lumină albă intensă proiectat de lampa cu halogen de pe biroul lui îi dezvăluia forţa viguroasă a mâinilor. Mâinile lui Rain nu erau cele ale unui director executiv. Erau aspre, chiar bătătorite în unele locuri, ca şi cum şi-ar fi câştigat averea lucrând pământul, nu derulând investiţii de mâna întâi.
Reuşi să insufle gestului delicat de turnare a ceaiului un aer de masculinitate captivantă. Fiecare mişcare trăda forţă disciplinată şi graţie.
Annie descoperise că fiecare mişcare pe care o făcea Rain, oricât de măruntă, îi capta pe deplin atenţia. Poate că se datora faptului că fiecare vibraţie de putere controlată contrasta atât de puternic cu încremenirea vastă, profundă, ce emana din el când nu se mişca. Annie nu mai cunoscuse niciodată un bărbat care să se controleze atât de complet.
Îl privi circumspectă în timp ce luă ceaşca de la el.
— Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, nu cred că am nimic în Wildest Dreams care ţi se va potrivi.
Rain o contemplă ca şi cum ar fi reprezentat o dilemă curioasă, dar nu imposibil de rezolvat.
— Doar fiindcă elefantul nu merge, nu cred că ar trebui să pornim de la premisa că nimic altceva din magazinul tău nu va merge.
— Nu ţi-a plăcut nici caruselul pe care l-am adus luni, îi aminti Annie.
— Ah, da, caruselul. Recunosc, avea un oarecare farmec, dar, cumva, creaturile cam bizare păreau să nu se potrivească aici.
— Depinde cum priveşti lucrurile, presupun, murmură Annie.
Personal, considera că acel carusel superb aurit, populat de o colecţie de animale mitologice ciudate, aducea o notă plăcută într-o încăpere ce îl conţinea deja pe Oliver Rain, un bărbat prin definiţie neobişnuit, aproape mitic.
Nimeni nu ştia prea multe despre Rain. Dar cam aşa stăteau lucrurile cu majoritatea legendelor, reflectă ea. Cu cât erau mai puţine detaliile concrete disponibile, cu atât bărbatul devenea mai legendar în ochii lumii.
Îl întâlnise pentru prima dată cu şase săptămâni în urmă, la petrecerea de logodnă a fratelui ei Daniel. Ştia despre existenţa lui, desigur, fiindcă Daniel lucrase cândva pentru el. Dar nu îi fusese prezentat niciodată.
Daniel Lyncroft era un geniu recunoscut în domeniul electronicii. Cu cinci ani în urmă fusese angajat de către Rain să instaleze mai multe sisteme de securitate high-tech pentru vastul imperiu de afaceri al lui Rain. Ulterior, când Daniel plecase pentru a-şi înfiinţa propria firmă de electronică, Rain investise masiv în compania aflată la început de drum, devenind astfel cel mai mare susţinător financiar individual al lui Daniel.
Daniel o avertizase pe Annie că, deşi Rain fusese invitat să participe la petrecerea de logodnă, era prea puţin probabil să vină. Oliver Rain nu era văzut aproape niciodată în public, cu atât mai puţin la ocazii sociale. Mai mult, dacă ar fi decis vreodată să apară în societate, în mod aproape cert ar fi ales să o facă la un nivel mult mai înalt decât cel la care se afla familia Lyncroft. Averea familiei Rain, pe care Oliver Rain o refăcuse de la zero după misterioasa dispariţie a tatălui său, era la fel de legendară ca omul în sine.
Dar spre marea surprindere şi încântare a lui Daniel, Rain îşi făcuse apariţia la petrecerea de logodnă într-o limuzină neagră. Purtase o ţinută de seară în negru şi alb sever. Hainele oficiale subliniaseră încremenirea întunecată, aprigă din el.
Annie fusese vrăjită de Rain încă din prima clipă când îl văzuse. Nu semăna cu niciun alt bărbat din câţi cunoscuse vreodată. Avea o aură obsedantă de putere, pasiune şi orgoliu, dar toate ascunse sub un autocontrol de fier.
Fusese interesant să vadă cum oamenii se dădeau la o parte discret din calea lui Rain când acesta traversase restaurantul şic pe care Daniel îl rezervase pentru acea ocazie. Înţelegea impulsul. Nu încăpea îndoială că Rain radia un aer de potenţial pericol. Se strecurase prin mulţimea de oaspeţi ca un leopard care aluneca printr-o turmă de oi.
Doar o părticică minusculă din Annie îşi dorise să se refugieze undeva în siguranţă. O parte mult mai mare şi mai vehementă o îndemnase să se apropie de Oliver Rain indiferent de riscuri.
Annie concluzionase că Rain exercita asupra ei aceeaşi atracţie ca obiectele neobişnuite pe care le vindea în buticul ei, Wildest Dreams. Nu era chipeş în sens convenţional, dar îl găsea total irezistibil. Ceva din adâncul fiinţei ei reacţiona la prezenţa lui, făcând-o teribil de conştientă de ea.
Când o privea, părul fin de pe ceafa ei se zbârlea.
În noaptea petrecerii de logodnă a lui Daniel, Annie memorase în secret fiecare detaliu legat de Oliver Rain, de la culoarea ochilor, care aveau o nuanţă de gri ireală, indescriptibilă, până la impasibilitatea controlată a trăsăturilor.
Îşi purta părul negru mult prea lung pentru un director executiv. Ar fi putut să-i ajungă pe umeri dacă nu şi l-ar fi prins la spate într-o coadă joasă. Faţa lui severă şi aspră trăda o voinţă implacabilă, neînduplecată.
Umbra îngheţată de argintiu din părul lui, alături de inteligenţa rece, calculată, din privire, o făcuseră pe Annie să concluzioneze că Rain era foarte aproape de vârsta de patruzeci de ani.
Avea de-a face cu un bărbat care nu s-ar fi bazat niciodată pe frumuseţe sau farmec pentru a obţine ceea ce îşi dorea în viaţă, decise ea. Pur şi simplu ar fi acţionat pentru a obţine acel lucru.
Rain rămăsese la petrecere mai puţin de jumătate de oră. În afară de scurtul timp pe care îl petrecuse cu Daniel şi cele câteva minute cât îi luase să fie prezentat logodnicei lui Daniel, Joanna, şi lui Annie, se ţinuse departe de mulţime. Stătuse singur, ocupând un spaţiu pe care nimeni altcineva nu îndrăznise să îl încalce, şi sorbise din şampanie, în timp ce oaspeţii se revărsau în valuri în jurul lui.
Annie fusese intens conştientă de privirea lui urmărind-o în timp ce dansase cu prieteni de-ai lui Daniel, dar Rain nu îi ceruse să i se alăture pe ring. Nu dansase absolut cu nimeni.
Când Oliver Rain plecase discret de la petrecere, Annie simţise o dezamăgire ciudată. Micul tăciune de emoţie senzuală nefamiliară care se aprinsese în ea la sosirea lui se stinsese odată cu plecarea lui.
Urmărise pe furiş de la o fereastră când Daniel îl condusese pe Rain afară, la limuzina ce îl aştepta. Cei doi bărbaţi petrecuseră câteva minute discutând încet pe alee. Când conversaţia se sfârşise, Rain ridicase privirea spre fereastra la care stătea Annie, ca şi cum ar fi ştiut în tot acest timp că îl privea. O salutase cu o înclinare discretă, aproape galantă, din cap. Apoi urcase în limuzină şi dispăruse în noaptea udată de ploaie.
— E un bărbat interesant, dar cam periculos, îi spusese Daniel lui Annie mai târziu. Nu ştii niciodată exact ce gândeşte. Nu cred că are încredere în nimeni. Când lucram pentru el era aproape obsedat să strângă informaţii despre toţi angajaţii-cheie şi oamenii cu care făcea afaceri.
— Informaţii?
— Mai degrabă dosare de securitate. Gura lui Daniel se curbase într-un zâmbet strâmb. A susţinut dintotdeauna că a deţine informaţii personale despre oameni era instrumentul pe care se baza pentru a avea mereu un as în mânecă.
— Îmi închipui că a avea un as în mânecă e probabil foarte important pentru cineva ca el, spusese Annie gânditoare. Îşi doreşte să păstreze controlul în permanenţă.
— Ceea ce nu trebuie să uiţi niciodată în privinţa lui Oliver Rain este că el are întotdeauna propriile obiective şi nu lasă pe nimeni să afle care sunt acele obiective până nu e pregătit. Este un lup singuratic, nu joacă în echipă.
— E gangster? întrebase Annie, îngrozită de gândul că poate fratele ei îi era îndatorat unui infractor.
Daniel rânjise.
— Dacă e, atunci e unul suficient de deştept încât să îngroape cadavrele suficient de adânc ca nimeni să nu le găsească vreodată.
— De ce naiba l-ai lăsat să te susţină dacă nu ai încredere în el?
Daniel o privise surprins.
— Nu am spus niciodată că nu aş fi avut încredere în el. Am spus doar că e periculos.
— Există o diferenţă?
— O diferenţă mare.
Annie îşi încolăcise braţele în jurul trunchiului, străbătută de un mic fior:
— Ce altceva mai ştii despre el?
— Nu prea multe, deşi am lucrat pentru el. Omul este o legendă.
— De ce? întrebase Annie.
— Acum cincisprezece ani, tatăl lui şi-a părăsit întreaga familie. S-a evaporat pur şi simplu. Nu cunosc întreaga poveste, dar ceea ce ştiu e că, cu doar câteva luni înainte să dispară, Edward Rain îşi convinsese câţiva prieteni să investească într-unul dintre proiectele lui de dezvoltare.
— Lasă-mă să ghicesc, spusese Annie. Banii investitorilor s-au evaporat şi ei odată cu Rain?
— Corect. Ba mai mult, Edward Rain îşi lichidase majoritatea valorilor personale. Şi acei bani i-a luat cu el. Familiei nu i-a mai rămas, practic, nimic în afară de un munte de datorii.
— Am auzit poveşti cum că s-au mai întâmplat astfel de lucruri. Am citit un articol în ziar acum câteva zile despre un bancher important care a urcat pur şi simplu într-un avion cu câteva milioane de dolari şi nu a mai fost văzut niciodată. Şi-a lăsat în urmă familia şi întreaga viaţă.
— Asta a făcut şi Edward Rain, spusese Daniel.
Annie îşi fixase fratele cu privirea.
— Ce s-a întâmplat?
— Oliver a reuşit să plătească toate datoriile tatălui lui în decursul a doi ani, spusese Daniel. Vocea îi trăda o admiraţie rece. A reconstruit averea tatălui de la zero. Acum e cu mult mai vastă decât era înainte să dispară Edward Rain, ceea ce ar trebui să-ţi spună ceva despre Oliver.
— Bietul Oliver, şoptise Annie. Probabil a fost devastat emoţional când a dispărut tatăl lui.
Daniel se încruntă îngrijorat.
— Ei, Annie…
— Ruşinea şi umilinţa trebuie să fi fost intolerabile pentru cineva ca el, continuase Annie gânditoare. E evident că a fost marcat pe viaţă. Nici nu-i de mirare că nu e prea deschis cu oamenii.
— Opreşte-te, îi poruncise Daniel. Nici să nu te gândeşti.
— La ce anume? întrebase Annie cu inocenţă.
— Să încerci să-l salvezi pe Oliver Rain. Nu e nicidecum doar un bărbat rătăcit şi rănit pe care să poţi să ţi-l adaugi la colecţie. Crede-mă, Rain nu are nevoie să fie salvat.
— Oricine are nevoie să fie salvat la un moment dat, Daniel.
— Nu şi Rain, spusese Daniel sec. Individul e capabil să aibă grijă de el însuşi. Crede-mă.
Annie nu îl mai văzuse pe Rain, nici nu mai primise vreo veste de la el, decât după două săptămâni. O sunase a doua zi după ce avionul privat al lui Daniel se prăbuşise în ocean în timpul unui zbor spre Alaska, ceea ce se întâmplase cu o lună în urmă, în octombrie. Rain o întrebase foarte blând dacă avea nevoie de orice fel de ajutor.
Prinsă în haosul situaţiei, chinuindu-se să se descurce cu reporterii şi cu autorităţile care desfăşurau operaţiile de căutare şi salvare, şi încercând în acelaşi timp să o consoleze pe Joanna, Annie fusese tensionată şi distrată. Îi spusese abrupt lui Oliver Rain că nu avea nevoie de ajutorul lui.
De-abia după ce închisese telefonul îşi amintise, prea târziu, că Rain era principalul creditor al fratelui ei. Acum că Daniel dispăruse, Rain reprezenta o potenţială ameninţare. Dacă hotăra să solicite rambursarea anticipată a uriaşului împrumut pe motiv că tânăra companie fondată de Daniel îşi pierduse conducătorul, Lyncroft Unlimited avea să se prăbuşească. Pur şi simplu era imposibil să se ramburseze împrumutul lui Oliver Rain în acel moment.
Dar nu Rain se dovedise a fi ameninţarea imediată, ci o coaliţie formată din furnizori şi alţi investitori, care intraseră toţi în panică la aflarea veştii că Daniel nu se mai afla în fruntea companiei. Barry Cork, asistentul de încredere al lui Daniel, făcea tot ceea ce-i stătea în putere pentru a convinge pe toată lumea că activitatea continua normal, însă nu îl credea nimeni.
Câteva zile mai târziu, Rain o sunase din nou:
— Poate ar fi bine să discutăm, spusese el calm.
— Despre ce? întrebase Annie, ştiind foarte bine ce voia acesta să discute.
— Despre viitorul firmei Lyncroft.
— Firma Lyncroft merge foarte bine, mulţumesc. Barry Cork are totul sub control. Fratele meu va fi salvat în scurt timp şi totul va reveni la normal.
— Îmi pare rău, domnişoară Lyncroft, dar trebuie să accepţi faptul că Daniel e foarte probabil mort.
— Eu nu cred asta, şi nici logodnica lui. Vom ţine Lyncroft pe picioare până se întoarce el. Annie strânsese cablul telefonului şi încercase să-şi păstreze tonul calm şi încrezător: Apreciez grija dumitale, dar nu s-a schimbat nimic în cadrul companiei. Totul e sub control.
— Înţeleg. Se lăsase o tăcere prelungită pe fir. Aud zvonuri cum că unii dintre ceilalţi creditori ai fratelui tău încep să facă presiuni pentru o vânzare sau o fuziune.
— Prostii! Sunt doar zvonuri. Le-am explicat tuturor că totul e bine şi că ne aşteptăm ca Daniel să revină în curând.
Se lăsase din nou o tăcere meditativă.
— Cum doreşti. Te rog să nu eziţi să mă suni dacă ceilalţi investitori încep să-ţi facă probleme. S-ar putea să te pot ajuta.
Annie închisese telefonul simţindu-se mai neliniştită ca niciodată. Lyncroft Unlimited era o companie deţinută în familie. Nimeni, în afară de membrii familiei, nu putea deţine acţiuni în firmă. Daniel insistase să menţină controlul deplin asupra companiei lui.
În acel moment nu existau decât doi membri ai familiei Lyncroft, Annie şi fratele ei. Ceea ce însemna că Annie era singurul moştenitor al lui Daniel.
Cu două săptămâni în urmă, Rain o contactase din nou. În loc să pomenească despre soarta companiei Lyncroft Unlimited, acesta îi explicase că apela la serviciile ei profesionale. Voia ca ea să vină să completeze cu ultimele detalii amenajarea camerelor din noul lui apartament penthouse.
Annie încă nu era cu totul sigură de ce acceptase misiunea. Cu siguranţă avea mai mult decât destule pe cap şi fără să îşi mai croiască timp în programul ei nebunesc pentru a oferi consultanţă personală unui client.
Dar azi era cea de-a patra vizită a ei la etajul douăzeci şi şase al impunătoarei clădiri din centrul oraşului Seattle. Până în acel moment vizita se desfăşurase exact după acelaşi model ca şi cele anterioare.
Nu era uşor de ajuns la Oliver Rain. Mai întâi trebuia să treacă de portarul din holul clădirii. Exista un cod special care trebuia introdus în panoul de comandă al liftului pentru a ajunge la etajul douăzeci şi şase. Când ajungea la uşa apartamentului penthouse era întâmpinată de un bărbat robotic cunoscut doar ca Bolt. Părea a fi o combinaţie de majordom şi şofer. Annie se întrebă dacă era şi gardă de corp.
În felul lui, Bolt era aproape la fel de interesant ca angajatorul lui. Părea să aibă puţin peste cincizeci de ani. De fiecare dată când îl văzuse Annie fusese îmbrăcat într-un costum elegant de culoare închisă. În ochii lui de un albastru-deschis nu se citea niciun fel de emoţie. Părul rar îi era ras la jumătate de centimetru pe toată suprafaţa capului.
Bolt avea un aer mecanic ce o făcuse pe Annie să se întrebe dacă nu cumva era parţial maşinărie. Şi-l imagina băgându-se în priză în fiecare noapte pentru a-şi reîncărca bateriile. Avea impresia foarte clară că nu îi plăcea de ea.
La acea primă vizită Bolt o condusese în camera de lucru cu un minimum de cuvinte. Ceaiul le fusese servit pe o tavă.
Annie aşteptase neliniştită ca Rain să deschidă subiectul fratelui ei dispărut, dar el condusese discuţia exclusiv pe tema ultimelor piese decorative potrivite pentru a finaliza amenajarea apartamentului.
După acea primă consultaţie Annie începuse să aştepte cu nerăbdare aceste interludii liniştite, senine. În timpul cât se izola în siguranţă acolo, în camera de lucru a lui Rain, sorbind din ceaiul lui exotic, aromat şi discutând despre lucruri lipsite de importanţă precum elefanţi cloisonné şi carusele aurite, putea să lase deoparte toate temerile şi problemele. Ceea ce era o uşurare, fiindcă acele temeri şi probleme se transformau rapid în coşmaruri.
Nu uitase ce spusese Daniel cum că Rain ar fi fost periculos, dar îi venea din ce în ce mai greu să se teamă de el. Era ceva surprinzător de liniştitor în forţa lui. Se trezi încercând în mod conştient să absoarbă o parte din ea în timpul acelor sesiuni de după-amiază petrecute în camera lui de lucru.
— E evident că va dura ceva timp până să găsim exact detaliul potrivit pentru camera asta, spuse Rain, aruncând o ultimă privire elefantului. Dar sunt un om răbdător. Sunt sigur că vom găsi ceva mai devreme sau mai târziu.
— Mă îndoiesc, spuse Annie. Privirea ei măsură încăperea austeră şi elegantă. E evident că gustul tău nu se potrivește cu genul de lucruri pe care le vând eu. Filosofia mea e că orice încăpere are nevoie de o notă discordantă. Un interior superb are nevoie de o pată colorată de urâţenie. Un interior senin are nevoie de un obiect care să nu se potrivească. Un interior aglomerat are nevoie de un element de ordine.
Rain nu zâmbi, ceea ce nu era nicidecum surprinzător, dar o schimbare subtilă în ochii lui de culoarea ceţii îi spuse că era amuzat. Nu petrecuse decât câteva după-amiezi cu el, dar învăţase să descifreze destul de bine micile semne ce îi indicau dispoziţia. Nu era un bărbat lipsit de emoţii, îşi dădu ea seama, însă la un moment dat învăţase să exercite un control fenomenal asupra propriilor emoţii.
— Nu mă preocupă diferenţele dintre gusturile noastre când e vorba de elefanţi şi carusele, spuse Rain încet.
Tăcu, sorbind din ceai cu un aer gânditor.
Tăcerile erau frecvente în compania lui Oliver Rain. Nu păreau să îl deranjeze, dar Annie le găsea intimidante. Ei nu i se întâmpla decât rar să se cufunde într-o tăcere prelungită în toiul unei conversaţii.
Sorbi din ceai şi se întrebă dacă acum era momentul să deschidă subiectul pe care voia să-l discute. Poate ar fi trebuit să mai aştepte o săptămână, sau ceva de genul ăsta, dar îi era teamă că nu putea să mai amâne prea mult.
Începea să intre în criză de timp. Dacă nu reuşea să îl convingă pe Rain să intre în planul ei nebunesc pentru a salva Lyncroft Unlimited, avea să fie nevoită să se replieze şi să găsească o altă idee.
Din păcate, nu credea că existau alte idei. Nu mai avea soluţii.
Annie îşi simţi stomacul contractându-se şi se întări sufleteşte. Foarte atent, puse ceaşca de ceai înapoi pe farfurioara negru cu auriu:
— Domnule Rain…
— Oliver. Te rog. Vreau să mă consideri un prieten al familiei.
— Oliver. Annie inspiră adânc. Acum o lună, imediat după dispariţia fratelui meu, ai spus ceva cum că ai dori să ne ajuţi, pe mine şi pe Joanna adică.
— Presupun că tot nu se ştie nimic despre soarta fratelui tău?
— Nu, recunoscu Annie.
Operaţia de căutare şi salvare fusese oprită la trei zile după ce dispăruse avionul lui Daniel. Verdictul oficial era că Daniel dispăruse în largul mării.
— Şi acum, în sfârşit, începi să înţelegi dificultăţile cu care te vei confrunta dacă insişti să încerci să conduci singură Lyncroft Unlimited, spuse Oliver calm.
Annie îi întâlni privirea rece.
— Va fi imposibil, nu-i aşa?
— Da.
— Ai ştiut asta de la bun început, nu-i aşa?
Oliver ridică uşor din umeri.
— Era inevitabil să apară probleme grave. Fratele tău era sufletul companiei Lyncroft Unlimited. Toată lumea ştie asta. Acum că el nu mai e, era de aşteptat ca investitorii să se agite.
Annie strânse braţul fotoliului negru lăcuit.
— Ceilalţi investitori şi creditori m-au invitat la o şedinţă acum două zile. Mi-au dat un ultimatum. Dacă nu accept cât de repede să vând sau să fuzionez Lyncroft cu o firmă importantă, vor solicita rambursarea anticipată a creditelor.
— Ştiu despre acea şedinţă.
Annie îşi încreţi nasul.
— Nu mă surprinde. Făcu o pauză. Dar tu nu ai participat la ea.
— Nu.
— Asta înseamnă că nu crezi că ar trebui să accept o vânzare sau o fuziune?
Annie îşi ţinu respiraţia, aşteptând un răspuns.
— N-am spus asta. O vânzare s-ar putea să fie cea mai bună opţiune. Va ţine compania pe picioare, creându-se astfel şansa de a lansa pe piaţă noua tehnologie fără fir a fratelui tău. Când se va întâmpla asta, toţi cei implicaţi îşi vor recupera investiţia iniţială, plus un profit considerabil.
Invenţiile lui Daniel ţineau de domeniul foarte popular şi inovator al electronicii care revoluţiona totul, de la sistemele computerizate de gestionare a inventarelor până la proceduri medicale. Daniel îi spusese adesea lui Annie că birourile viitorului aveau să fie „fără fir“. Cablurile electrice care în prezent legau dispozitivele electronice de prize de perete sau de surse de curent aveau să dispară.
— Nu pot să vând firma lui Daniel. Annie îşi strânse hotărâtă pumnii. A muncit prea mult să o lanseze. A investit în ea tot ce avea, nu doar bani, ci şi munca şi geniul lui. Viitorul electronicii e în domeniul ăsta al tehnologiei fără fir, iar el se va număra printre pionierii ei. Nu înţelegi? Nu pot să o dau altcuiva.
Ochii lui Oliver erau umbriţi de genele negre.
— Nu ai s-o dai pur şi simplu altcuiva. Poţi să ceri un preţ foarte bun. Sunt o mulţime de firme în domeniu care ar da orice să pună mâna pe noua tehnologie la care lucra fratele tău.
— Nu am de gând să vând compania lui Daniel, repetă Annie. Nu atâta timp cât eu şi Joanna credem că mai există o şansă să fie încă în viaţă.
— Într-o bună zi va trebui să priveşti mai realist situaţia, spuse Oliver. E foarte probabil că Daniel nu mai e printre noi. Ştii asta la fel de bine ca mine.
Annie ridică bărbia.
— Aş şti dacă Daniel ar fi mort.
— Ai şti?
— Da, la naiba, aş şti! Daniel e singura familie pe care o mai am, singurul care mi-a rămas de când a murit mătuşa Madeline. Aş simţi dacă într-adevăr nu ar mai fi printre noi. Îşi înfipse degetele în buclele bogate, de culoarea vişinei putrede, aranjate într-o tunsoare bob. Aş simţi în adâncul sufletului.
Cu siguranţă şi-ar fi dat seama. Nu? Annie ştia că începea să ajungă la capătul puterilor. Nu mai reuşise să doarmă bine nici măcar o noapte de la dispariţia lui Daniel. Şocul iniţial pălise oarecum, dar temerile ei secrete evadau uneori din locul întunecat unde reuşea să le ţină închise în cea mai mare parte a timpului. Când se întâmpla acest lucru, aproape o copleşeau. Poate că iubitul ei frate mai mare chiar era mort.
Era extenuată. Avusese prea multe decizii de luat în ultimele câteva săptămâni, prea multe întrebări la care fusese nevoită să răspundă, prea multă presiune din partea oamenilor care investiseră în compania fratelui ei.
Iar acum, că Joanna îi spusese despre copil, apărea un nou set de probleme pe care trebuia să le înfrunte.
— Nu sunt singura care ar simţi dacă Daniel ar fi mort, continuă Annie încet. Joanna e la fel de convinsă ca mine în privinţa asta. Suntem amândouă sigure că este încă în viaţă.
— Nimeni nu poate să supravieţuiască în apele alea, aproape de coasta peninsulei Alaska, mai mult de treizeci sau patruzeci de minute, îi aminti Oliver blând. Ştii asta.
— Detaliul pe care toată lumea pare să îl uite e că fratele meu e un geniu cu acte în regulă. Mai mult, când zbura îşi lua precauţii pe care alţi oameni nu s-ar fi obosit să le ia. Avea la el un costum de zbor şi supravieţuire pe mare, de exemplu. Şi o plută. Şi tot felul de echipamente.
— Nici măcar un costum de supravieţuire pe mare nu poate apăra pe cineva de hipotermie la nesfârşit.
— Există zeci de insule împrăştiate între zona asta şi Alaska. Sute. Majoritatea sunt doar mici petice de pământ. Ar fi putut să ajungă pe oricare dintre ele. Ar fi putut să supravieţuiască pe una dintre ele până era salvat.
— Operaţiile de căutare şi salvare au fost foarte temeinic îndeplinite, spuse Oliver. Am avut eu grijă de asta.
Annie făcu ochi mari.
— Da?
— Bineînţeles. Ţi-am spus, Daniel a fost mai mult decât un angajat de încredere cât a lucrat pentru mine. A fost un prieten.
— Mă bucur să aud asta, spuse Annie sumbru. Fiindcă am venit să-ţi cer ajutorul. Sper că prietenia ta cu Daniel a fost suficient de puternică încât să fii de acord cu planul meu.
Oliver o studie cu o expresie de satisfacţie temperată. Era evident că se aşteptase la acest moment.
— Vrei să-ţi fac o ofertă de cumpărare a companiei.
— Nu. Annie sări în picioare şi porni cu paşi mari spre ferestrele ce se întindeau de la podea până în tavan. Se uită afară la cerul de culoarea ardeziei şi la apele cenuşii ale golfului Elliott. Nu, ăsta e ultimul lucru pe care îl vreau. Ţi-am spus, nu am să vând Lyncroft Unlimited. Nu dacă am de ales.
— Aş fi dispus să accept să i-o vând înapoi fratelui tău dacă ar reapărea.
Annie îi aruncă o privire peste umăr.
— Asta e generos din partea ta, dar nu cred că e o idee prea bună.
— De ce nu?
Annie strânse din dinţi.
— Fiindcă ştiu din surse foarte sigure că eşti un om periculos, Oliver Rain.
El nu păru tulburat să audă acest lucru.
— Chiar aşa? Cine ţi-a spus asta?
— Daniel.
— Fratele tău a fost întotdeauna foarte inteligent.
— Aşa-i. Un geniu. Ascultă, ştim amândoi că dacă ar fi să-ţi vând compania, aş pierde complet controlul asupra ei. Ai putea să faci orice cu ea. Ai putea chiar să refuzi să i-o vinzi înapoi lui Daniel sau, şi dacă ai accepta, poate că ai cere un preţ atât de mare încât cu siguranţă nu şi l-ar permite.
— Am putea să stabilim termenii tranzacţiei înainte să semnezi orice.
— Pur şi simplu nu-mi place să cedez controlul asupra companiei. Nici măcar în favoarea ta. Riscul e prea mare. Nu te supăra, dar, sincer, nu văd cum cineva aflat în deplinătatea facultăţilor mintale ar fi dispus să cedeze drepturile asupra tehnologiei pe care a creat-o Daniel.
— Îţi apreciez loialitatea şi hotărârea. Dar, între timp, creditorii fratelui tău fac presiuni uriaşe asupra ta. Pot să te forţeze să accepţi o vânzare sau o fuziune, Annie.
— Ştiu. Annie închise ochii pentru o clipă, apoi se răsuci pe călcâie pentru a fi cu faţa spre el. Au început să sune în fiecare zi. După şedinţa aia de acum două zile mi-am dat seama că avem probleme serioase.
— Era doar o chestiune de timp. Au intrat în panică, Annie. Sunt sigur că înţelegi poziţia lor. Lyncroft Unlimited e o companie a unui singur om, din toate punctele de vedere importante, iar acel om a dispărut.
— Trebuie să reuşesc să mai câştig timp. Nu am nevoie decât de puţin.
— Cât?
— Tocmai asta e, habar n-am. Câteva zile, sau poate săptămâni. Cine ştie cât va dura să îl găsim pe Daniel?
Oliver sorbi lent, gânditor, din ceai şi puse ceaşca jos pe farfurioară. Annie urmări mişcarea din priviri. Porţelanul delicat părea foarte fragil în mâinile lui puternice. Dar în acelaşi timp părea să fie în siguranţă.
— Chiar dacă eu îţi ofer tot timpul pe care ţi-l doreşti, nu poţi spera să-i ţii la distanţă pe restul creditorilor prea mult timp, spuse Oliver.
— Nu singură, nu. Sunt conştientă de asta. Dar s-ar linişti dacă ar crede că firma e din nou pe mâini bune. Toată lumea ştie că sunt complet pe dinafară în tot ce ţine de electronică, şi la fel şi Joanna. Şi nici nu ştim nimic despre cum să administrăm o companie de dimensiunile Lyncroft.
— Nu, confirmă Rain, nu ştiţi.
Annie făcu un pas entuziast în faţă.
— Dar dacă un director executiv care se bucură de o reputaţie strălucita în domeniul afacerilor ar prelua frâiele companiei, cred că am putea să amânăm pe termen nedeterminat solicitările investitorilor.
Oliver nu se clinti, dar căpătă acum un aer de promptitudine rece.
— Te gândeşti să angajezi pe cineva care să administreze compania în locul tău?
— Într-un fel.
— Presupun că e o posibilitate. Ai vorbit cu cineva până acum?
— I-am cerut lui Barry Cork să întrebe discret câteva persoane, recunoscu Annie. El spune că problema e că persoanele pe care le-a abordat i-au răspuns, fără excepţie, că nu sunt dispuse să o facă dacă nu li se garantează o felie permanentă din acţiunile companiei ca parte a retribuţiei.
— E o pretenţie rezonabilă într-o astfel de situaţie. Dar tu nu vrei să renunţi nici măcar la o părticică din Lyncroft Unlimited, aşa-i?
— Nu, nu îndrăznesc. Daniel probabil că nu ar reuşi să o mai recupereze după ce se întoarce. Peste cinci ani Lyncroft Unlimited va fi una dintre cele mai tari firme de electronică din ţară. Toată lumea din domeniu e conştientă de potenţialul ei.
— Dacă accepţi un asociat acum, lui Daniel îi va fi imposibil să se descotorosească de el mai târziu, de asta ţi-e teamă?
— Exact. Asociaţii se pot dovedi foarte dificili. Daniel mi-a spus odată că nu şi-ar dori niciodată un asociat.
— Trebuie să înţelegi că nu ai decât două opţiuni în acest moment. Poţi să vinzi sau să fuzionezi firma lui Daniel, sau poţi să-ţi iei un asociat care să o administreze în locul tău.
— Pur şi simplu nu pot să-mi asum riscul ăsta, spuse Annie. S-ar putea ca Daniel să nu mai reuşească niciodată să preia controlul deplin asupra companiei lui.
Oliver se întinse după ceainic.
— Sunt sigur că te pot ajuta cu ceva, Annie.
Ea fu cuprinsă de uşurare.
— Asta e exact ceea ce speram că o să spui.
Oliver îi aruncă pieziş o privire speculativă.
— Chiar aşa?
— Da. Din punctul meu de vedere, miza e mare şi pentru tine. În fond, e şi în interesul tău ca firma fratelui meu să supravieţuiască şi să reuşească să îşi scoată pe piaţă produsele, aşa-i?
Oliver o privi peste buza ceştii.
— E adevărat că voi obţine un profit considerabil când noua tehnologie va începe să iasă pe piaţă.
— Ei bine, am găsit o soluţie care ne va asigura ambilor ceea ce dorim.
— Aşa să fie?
Tonul îi fusese sceptic, dar era evident curios.
— Da, chiar aşa. Voi proteja compania lui Daniel şi, în acelaşi timp, voi proteja şi investiţia ta.
Annie se grăbi să se întoarcă la scaunul ei şi să se aşeze. Acum, că sosise momentul să îşi explice ideea, nu mai era atât de agitată. Se aplecă încet în faţă concentrată şi îşi sprijini braţele pe suprafaţa lustruită a biroului de abanos.
— Ascult, Annie.
— E puţin cam dificil de explicat, spuse ea. Dar dacă mă asculţi până la capăt, cred că vei fi de acord că s-ar putea să meargă. Ţine cont că planul nu va trebui aplicat prea mult timp, fiindcă sunt sigură că îl vom găsi pe Daniel cât de curând.
Oliver se întrerupse tocmai când voia să mai toarne ceai.
— Devine din ce în ce mai interesant. Hai să auzim planul tău.
— În regulă, după cum ştii, Lyncroft Unlimited e o corporaţie deţinută în familie. Întreg pachetul de acţiuni se află în mâinile fratelui meu şi ale mele. După ce se căsătoreşte cu Daniel, Joanna va primi şi ea acţiuni în companie, dar nu înainte să se întâmple asta.
— Înţeleg. Dar cum ea nu a apucat să se căsătorească cu fratele tău, iar lumea îl consideră pe Daniel mort, acum întregul pachet de acţiuni e în mâinile tale. Eşti singura membră a familiei Lyncroft prezentă în momentul de faţă.
— Asta aşa e. Annie îşi luă inima în dinţi pentru punctul culminant. Dar dacă eu m-aş căsători, soţul meu ar deveni un membru al familiei. Aş putea să îi ofer o participaţie în companie.
Ceaiul se vărsă pe suprafaţa biroului de abanos. Oliver puse jos ceainicul cu bruscheţe. Preţ de o clipă se holbă la micuţa baltă de ceai vărsat, parcă uluit să constate că mâinile lui puternice dăduseră greş. Când ridică din nou privirea, ochii îi sticleau de gheaţă.
— Nu ştiam că intenţionezi să te căsătoreşti cu cineva.
Annie flutură din mână.
— Nu intenţionez. Nu tocmai, adică. Domnule Rain, vreau să zic, Oliver, ai auzit vreodată de o căsătorie de convenienţă?
[1] Tehnică de prelucrare a emailului care constă în turnarea acestuia în mici compartimente metalice (n.red.)
Un inger pazitor de Amanda Quick
Capitolul 1
— Cine te-a făcut îngerul meu păzitor? întrebă Lucy Sheridan.
Era ofticată; foarte, foarte ofticată. Dar, în acelaşi timp, emoţionată. Se afla singură cu Mason Fletcher în maşină, pe un drum îngust, în lumina lunii. Ar fi trebuit să fie cea mai romantică noapte din viaţa ei – genul de lucruri din care sunt zămislite visurile adolescenţilor. Mason stricase însă totul ameninţând-o ca pe un copil pe care nu-l duce capul să se adăpostească de ploaie.
Se cufundă adânc în scaunul din dreapta al camionetei, cu un picior sprijinit de bord şi cu mâinile strâns încrucişate la piept.
— Nu mai sunt îngerul păzitor al cuiva, zise Mason fără să-şi ia ochii de la drum. Îţi fac un serviciu în seara asta.
— Fie că-mi place, fie că nu. Ar trebui să fiu recunoscătoare?
— Mica petrecere a lui Brinker n-o să se sfârşească bine. Pileală, droguri şi o mulţime de puşti minori. Nu vrei să fii acolo când dau buzna poliţaii.
Siguranţa lui calmă, ca de gheaţă, era de-a dreptul enervantă. Nimeni nu i-ar fi dat nouăsprezece ani, doar cu trei ani mai mare decât ea, îşi zise. Realităţile vieţii de adolescent făceau ca asta să fie, desigur, o prăpastie de netrecut. După cum ar fi spus mătuşa Sara, pentru el nu era decât o minoră din cauza căreia risca să ajungă la puşcărie dacă mergea prea departe. Dar era mai rău de atât. Mason nu avea numai nouăsprezece ani, ci avea nouăsprezece ani şi mergea spre treizeci. Potrivit mătuşii Sara, ochii lui erau cei ai unui suflet bătrân. Bine, Sara obişnuia să descrie oamenii în moduri ciudate. Ea şi partenera ei de afaceri, Mary, erau pasionate de chestii precum meditaţia, iluminarea şi trăirea clipei. Totuşi, în vorbele Sarei referitoare la Mason exista un sâmbure de adevăr, se gândi Lucy. El era deja bărbat aşa cum niciunul dintre băieţii de la petrecere nu avea să fie vreodată. Îi făcea pe toţi să pară elevi de şcoală generală.
Mason începea să i se pară mai adult decât oricare dintre adulţii pe care îi cunoştea, inclusiv părinţii ei. Când aceştia se despărțiseră, cu trei ani în urmă, toată lumea îi felicitase pentru divorţul civilizat. Dar niciuna dintre cunoştinţele lor nu ştia ce trăise Lucy, o puştoaică de treisprezece ani care se ascundea în camera ei în timp ce aşa-zişii adulţi se certau folosind grenade verbale încărcate cu acuzaţii şi replici pline de sarcasm. Dacă divorţul care urmase trebuia să fie un exemplu de comportament civilizat, cuvântul „civilizat“ avea nevoie de o nouă definiţie.
Mason, pe de altă parte, părea un adult în toată puterea cuvântului, poate chiar la modul exagerat. În urmă cu doi ani se mutase în Summer River împreună cu unchiul său şi cu fratele mai mic. Mason lucra cu normă întreagă la un magazin de bricolaj şi, în plus, muncea la renovarea unei case vechi. În vara aceea se ocupa singur de creşterea fratelui său, pentru că unchiul lui era plecat pe front. Un lucru era al naibii de dar: Mason lua viaţa Foarte în Serios. Lucy se întreba ce făcea el ca să se distreze, presupunând că înţelegea acest concept. Ba chiar conducea ca un adult, sau cel puţin aşa cum ar ti trebuit să conducă un adult, îşi spuse ea morocănoasă, Felul în care se purta cu camioneta învechită a unchiului era elocvent. Schimba vitezele cu mişcări line, competente, nu accelera brusc pe porţiunile drepte de drum, nu aborda curbele prea rapid şi nu depăşea viteza legală nici în ruptul capului. Ar fi trebuit să fie plictisitor, dar nu era. O făcea să se simtă pur şi simplu în mâini sigure.
— Nu aveam nevoie să mă salvezi, îi spuse. Pot să am grijă de mine.
Minunat. Acum chiar că suna ca o puştoaică.
— Erai depăşită în seara asta.
— Hai, lasă-mă! Eram OK. Chiar dacă vin poliţaii la ferma Harper, ştim amândoi că nimeni nu va fi arestat. Şeriful Hobbs n-o să-i bage la puşcărie pe Tristan Brinker şi Quinn Colfax. Am auzit-o pe mătuşa Sara zicând că şeriful n-ar face nimic care să-i supere pe taţii lor.
— Mda, unchiul meu zice că Brinker şi Colfax au tot consiliul orăşenesc, inclusiv şeriful, la degetul mic. Dar asta nu înseamnă că Hobbs n-o să-i agaţe pe câţiva dintre puştii din seara asta doar ca să arate că-şi face treaba.
— Şi ce dacă? O să le dea un avertisment, atâta tot. În cel mai rău caz, Hobbs ar fi chemat-o pe mătuşa mea să mă ia şi să mă ducă acasă.
— Tu chiar crezi că ăsta e cel mai rău caz?
— Sigur.
Îi venea să scrâşnească din dinţi.
— Ai încredere în mine, Lucy, spuse el. Nu aveai ce căuta la petrecerea lui Brinker.
— Îţi dai seama probabil că mâine-dimineaţă toţi cei care se distrează acum la fermă o să râdă de mine pe la spate.
Mason nu răspunse. În lumina becurilor din bord, bărbia lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptată în piatră. Pentru prima oară, Lucy simţi un impuls de curiozitate.
— Îmi ascunzi ceva, nu-i aşa?
— Las-o baltă, mormăi el.
— De parcă aş mai putea s-o fac acum. De unde-ai ştiut că eram la petrecerea lui Brinker în seara asta?
— Are vreo importanţă?
— Da. Are.
— Am auzit zvonuri că ai putea fi acolo. Am sunat-o pe mătuşa ta. Nu era acasă.
— E cu Mary la San Francisco, la un târg de antichităţi. Am lăsat un mesaj în căsuţa vocală a mătuşii mele, dacă trebuie neapărat să ştii.
Mason ignoră remarca.
— Când am aflat că mătuşa ta e plecată, am decis să trec prin parc să văd dacă eşti acolo. M-am gândit că ţi-e destul de greu.
— Pentru că eu nu sunt unul dintre copiii de ştabi?
— Eşti prea mică să stai prin preajma lui Brinker şi a lui Colfax.
— Jillian Benson e doar cu un an mai mare decât mine. Şi, te rog, las-o mai încet cu morala! N-o să sar în prăpastie doar pentru că toţi prietenii mei fac asta.
— Jillian nu-i prietena ta.
— Întâmplător, ea e cea care m-a invitat.
— Da? făcu Mason pe un ton gânditor. I-auzi, ce interesant…
— M-a sunat mai devreme şi mi-a zis că se duce la petrecerea lui Brinker, după care m-a întrebat dacă vreau să vin şi eu. Nu e ca şi cum ai avea prea multe de făcut în oraşul ăsta.
— Aşa că ai profitat de ocazie.
— Nici chiar aşa. La început am zis nu. Sunt aici doar în vacanţa de vară. Nu cunosc decât câţiva puşti din zonă. Ea mi-a zis că ar fi un prilej bun să-mi fac noi cunoştinţe. I-am spus că n-am maşină. S-a oferit să mă ia de acasă.
— Foarte frumos din partea ei, nu? comentă Mason.
— Unde vrei să ajungi?
— Ai băut ceva înainte să apar eu acolo?
— Doar nişte apă din sticla pe care-am adus-o cu mine. Şi, apropo, nu-ţi datorez nicio explicaţie.
— Nu ai băut nimic din sticlele alea fără etichetă care erau în lada cu gheaţă?
— Era un fel de energizant, mi-a zis Jillian. Brinker are un stoc serios la toate petrecerile de la fermă. Se pare că are ceva special.
— Dar n-ai băut, nu?
— N-aveam chef să mă îmbăt sau să mă ameţesc, da?
N-avea nicio intenție s-o recunoască, însă ideea de a consuma băutura aceea cu o nuanţă bizară o speriase de moarte. Adevărul trist era că îşi dăduse seama cu mult înainte să ajungă Mason că noaptea era sortită eşecului. Nu era făcută să trăiască periculos, să forţeze nota sau să meargă pe marginea prăpastiei. Toată lumea o considera o fată responsabilă, cu capul pe umeri, nu genul care intră în bucluc. Dar ăsta era doar un fel de-a spune că era plictisitoare şi mult prea precaută. Parcă fusese blestemată să rămână pentru totdeauna în afara unei sere invizibile şi să privească de acolo oamenii care îndrăzneau să-și asume riscuri şi să-și trăiască viața cu adevărat.
— De ce să te duci la cheful lui Brinker dacă n-ai vrea să se îmbeţi sau să te droghezi? o întrebă Mason.
Ea se foi şi se lăsă şi mai adânc în scaun.
— Voiam doar să dansez. Să mă distrez puţin. Dă-mă în judecată!
— Dar nu dansai când am ajuns acolo.
— Pentru că n-am fost invitată, oftă ea. În sfârșit, am ajuns la una dintre celebrele petreceri date de Brinker, dar s-a dovedit că nimeni nu voia să fie cu mine. Ai avut dreptate, m-am băgat unde nu-mi fierbea oala, m-am amestecat cu cine nu trebuia, bla, bla, bla, şi am fost a naibii de norocoasă c-ai apărut. Mulţumit?
Mason, concentrat să vireze pe aleea lungă şi îngustă care ducea prin livadă la casa confortabilă a Sarei, nu răspunse. Luminile erau aprinse înăuntru. O dubă veche, inscripţionată cu Summer River Antiques, era parcată pe locul ei obişnuit, în faţă.
— Se pare că mătuşa ta este acasă, zise el oprind motorul.
— A venit mai devreme. Lucy îşi desfăcu centura de siguranţă şi deschise uşa. De obicei, ea şi Mary nu se întorc din călătoriile de cumpărături mai devreme de miezul nopţii.
— Asta e bine, murmură el în timp ce studia uşa de la intrare.
Lucy dădu să coboare din maşină, dar se opri.
— Ce-i bine?
— N-o să fii singură în noaptea asta.
— La naiba, Mason! N-am nevoie de o dădacă. De fapt, eu fac pe dădaca pentru copiii altora. Şi sunt foarte căutată, pentru că sunt atât de cu capul pe umeri şi de responsabilă şi aşa mai departe.
— Ştiu. Îmi cer scuze!
— O, termină cu scuzele! Nu te prinde.
Fata sări din camionetă şi se îndreptă spre casă.
— Îmi cer scuze şi pentru astă-seară, adăugă el cu vocea mai aspră. N-am vrut să te jenez.
— Aha. Aruncându-i o privire prin uşa deschisă a camionetei, Lucy adăugă: Ştii ce? Peste câţiva ani, când o să fiu matură, adu-mi aminte să-ţi mulţumesc pentru operaţiunea de salvare complet inutilă din seara asta. Poate când o să am treizeci sau patruzeci de ani o să fiu în stare să-ţi apreciez intenţiile nobile. Sau nu. Ştii cum se spune, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.
— Da, am auzit asta.
„La dracu’“, se gândi ea. N-avea decât să-i spună şi restul.
— Te informez că ţi-ai pierdut timpul degeaba. Când ai venit, mă pregăteam să plec acasă.
— Un plan discutabil. E un drum lung.
— Totul ar fi fost în regulă. Aveam telefonul mobil. În plus, suntem în Summer River, nu în oraş. Mătuşa zice că n-a mai fost nicio crimă aici de multă vreme.
— Lucruri rele se întâmplă şi în oraşele mici, la fel ca oriunde altundeva, replică Mason.
— Rahat. Acum o să-mi faci morală zicându-mi că fetele nu trebuie să meargă singure acasă după lăsarea întunericului? Se întrerupse, căci expresia de pe faţa lui Mason arăta că exact asta urma. Zâmbind, reluă: Nu te poţi abţine, nu-i aşa? Eşti născut să protejezi şi să fii mereu la dispoziţia celor slabi. Poate-ar trebui să iei în calcul o carieră în poliţie.
— Am auzit că se fac bani mai frumoşi în imobiliare.
— Vorbesc serios.
— De ce voiai să pleci pe jos acasă? insistă el, fără să-i bage în seamă tentativa de a schimba subiectul.
— Pentru că Jillian se îmbăta, dacă vrei să ştii adevărul. Ştiam că nu vrea să plece. Crede că Brinker e tare. Toate fetele cred asta, la fel şi unii băieţi. În fine, mă temeam s-o las să mă ducă acasă cu maşina. Iată, întreaga poveste a nopţii mele nebune. Ai avut dreptate. N-ar fi trebuit să mă duc la fermă, chiar dacă jumătate dintre copiii din oraş sunt acolo. Ai făcut o faptă bună, cât trebuie să te mai lauzi?
Uşa se deschise, iar în prag apăru Sara. Lampa de pe verandă îi lumina părul şaten, care dădea semne de încărunţire. La fel precum celelalte femei din familia Sheridan, nu era o amazoană, dar statura ei de un metru şaizeci şi doi şi silueta minionă erau înşelătoare. Deceniile de yoga şi de cărat lemne de foc pentru şemineul masiv îi conferiseră umeri laţi şi un corp puternic şi compact.
— Bună, Mason, zise ea făcându-i cu mâna. Mersi c-ai adus-o pe Lucy acasă. Tocmai voiam s-o sun pe mobil să văd dacă are nevoie s-o iau cu maşina.
— Pentru puţin, doamnă, răspunse Mason. Era în drumul meu.
— Pe dracu’ în drumul tău! Lucy dădu să închidă uşa camionetei, dar ceva o făcu să ezite. Legat de chestia asta cu îngerul păzitor, murmură ea.
— Ţi-am spus că nu-s înger păzitor.
Pentru prima oară se întrezări un dram de emoţie în tonul lui. Părea iritat.
— Mătuşa Sara se dă în vânt după chestia cu karma, spuse Lucy. Ştii, ce oferi, aia primeşti.
— Ştiu ce e karma.
Vocea lui era ciudat de plată. Lucy îşi dădu seama că reuşise să-l insulte sugerând că nu cunoştea sensul acelui cuvânt. Chiar dacă el o făcuse de râs târând-o afară de la petrecere, îi părea rău că-l jignise. Toată lumea ştia că Mason muncea de când terminase liceul. Nu avusese şansa să-şi continue educaţia. Mătuşa Sara îi spusese că fratele său, Aaron, fusese cel sortit să meargă la facultate. Aaron tocmai fusese acceptat la o universitate prestigioasă, foarte scumpă, iar Mason şi unchiul lui făceau tot ce le stătea în putere ca să se asigure că tânărul nu avea să rămână cu datorii după absolvire.
— Hai să zicem, de dragul discuţiei, că mătuşa mea are dreptate în privinţa karmei, zise Lucy. Dacă-i aşa, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ai nevoie de ajutor.
— Şi?
— Te-ai întrebat vreodată cine-l salvează pe un înger păzitor profesionist atunci când intră în bucluc?
Trânti uşa camionetei înainte ca el să apuce să răspundă şi merse repede spre veranda unde o aştepta Sara. Se alesese praful şi de cea mai romantică noapte din viaţa ei.
Nesocotita de Amanda Quick
Capitolul 1
Razele lunii îl prindeau de minune.
Învăluit în lumina argintie ce se revărsa în poiană, contele de Wylde arăta enigmatic şi periculos precum o legendă trezită la viaţă.
Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea copacilor şi răsuflă profund când Wylde se apropie călare de ea. Încercă să-şi liniştească mâinile ce ţineau strâns frâiele. Nu era momentul potrivit să-şi piardă sângele rece. Era o doamnă pusă pe fapte mari.
Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor, iar opţiunile îi erau limitate. De fapt, Wylde era singurul dintre cunoscuţii săi care se potrivea rolului. Dar mai întâi trebuia convins să accepte această poziţie.
Lucra la acel proiect de câteva săptămâni. Până în seara aceea, solitarul şi rezervatul conte îi ignorase ferm toate scrisorile, concepute anume pentru a-i stârni curiozitatea. Disperată, apelase la o altă tactică, în încercarea de a-l scoate din bârlog, pregătise o capcană folosind drept momeală singura bucăţică ispititoare căreia ştia că nu ar fi putut să-i reziste.
Faptul că el se afla acolo în seara aceea, pe acel drum izolat de provincie din Sussex, însemna că reuşise cel puţin să obţină o întâlnire.
Wylde nu ştia cu cine avea de-a face. În scrisorile ei, se semnase enigmatic „Doamna cu Voal“.
Phoebe regreta mica viclenie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde i-ar fi cunoscut adevărata identitate de la început, mai mult ca sigur ar fi refuzat să o ajute. Trebuia convins să accepte misiunea înainte ca ea să-şi dezvăluie numele. Phoebe era sigură că, după ce înţelegea totul, avea să priceapă şi motivele pentru care păstrase secretul în prima fază.
Nu, Wylde nu o cunoştea pe ea, dar Phoebe îl cunoştea pe el.
Nu-l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi-l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz rupt direct dintr-o poveste de dragoste medievală. În ochii ei tineri nu-i mai lipseau decât armura strălucitoare şi o sabie.
Deşi Phoebe îşi amintea clar ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu avea nici cea mai vagă amintire despre ea. La vremea aceea fusese prea ocupat cu intrigile de a fugi în lume cu sora ei, Meredith.
Se crispă când îl văzu venind spre ea călare. Din nefericire, combinaţia dintre voalul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedica să estimeze cât de mult se schimbase de-a lungul anilor.
Primul ei gând fu că părea mai mare decât şi-l amintea. Mai înalt. Mai zvelt. Oarecum mai solid. Umerii lui păreau mai laţi sub mantaua cu pelerină pe care o purta. Pantalonii de călărie mulaţi îi scoteau în evidenţă liniile puternice, musculoase ale coapselor. Borul răsfrânt al pălăriei arunca peste trăsăturile lui Wylde o umbră impenetrabilă, severă.
Preţ de o clipă tulburătoare, Phoebe se întrebă dacă nu cumva era un alt bărbat, unul periculos. Poate era pe punctul de a se întâlni cu un adevărat răufăcător, un tâlhar de drumul mare sau chiar mai rău. Se foi neliniştită în şa. Dacă i se întâmpla ceva rău în noaptea aceea, biata ei familie avea să se simtă neîndoios îndreptăţită să-i scrie pe piatra de mormânt ceva potrivit. ÎN CELE DIN URMĂ A PLĂTIT PENTRU PROPRIA NESOCOTINŢĂ s-ar fi potrivit de minune. Din punctul de vedere al clanului ei exagerat de protector, Phoebe îşi petrecuse viaţa întreagă sărind dintr-un bucluc într-altul. De data aceasta poate că nu avea să mai scape cu bine.
— Misterioasa Doamnă cu Voal, presupun? întrebă Gabriel rece.
Phoebe fu copleşită de uşurare. Îndoielile ei legate de identitatea bărbatului se rezolvară instantaneu. I-ar fi fost imposibil să nu recunoască tonurile acelea sumbre, aspre, deşi nu le mai auzise de opt ani. Spre surprinderea ei însă, constată că-i stârneau un fior vag de nerăbdare. Se încruntă scurt, nedumerită de propria reacţie ciudată.
— Seara bună, milord, spuse ea.
Gabriel îşi struni armăsarul negru, oprindu-l la câţiva metri depărtare:
— Am primit cel mai recent bilet al dumitale, doamnă. L-am găsit extrem de iritant, la fel ca toate celelalte.
Phoebe înghiţi neliniştită când îşi dădu seama că acesta nu era într-o dispoziţie fermecătoare:
— Speram mai degrabă să îţi stârnesc interesul.
— Îmi displac profund vicleniile.
— Înţeleg. Phoebe se întristă. Îi displăceau profund vicleniile. Se întrebă brusc dacă nu cumva făcuse o eroare tactică gravă apelând la Wylde. Era bine că avusese grijă să apară cu voal în seara acea, îşi spuse. Cu siguranţă nu voia ca el să-i descopere identitatea dacă misiunea din seara aceea nu dădea roade. Mă bucur totuşi că mi-ai acceptat invitaţia, urmă ea.
— Am cedat curiozităţii. Gabriel zâmbi vag în lumina lunii, dar curba gurii lui nu avea nici urmă de căldură, iar privirea umbrită nu dezvăluia nimic. Ai devenit un spin în coasta mea pe parcursul ultimelor două luni, doamnă. Presupun că eşti la curent cu acest lucru.
— Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu sinceritate. Dar adevărul este că începeam să devin disperată, milord. Eşti un bărbat dificil de contactat. Nu ai răspuns scrisorilor mele de la început şi, cum nu ieşi în societate, nu am găsit nicio altă cale de a-ţi capta atenţia.
— Prin urmare ai decis să mă provoci intenţionat în asemenea măsură încât, în sfârşit, să-mi aţâţ singur dorinţa de a te vedea?
Phoebe inspiră adânc:
— Cam aşa ceva.
— În general sunt considerat un om periculos când sunt iritat, misterioasa mea Doamnă cu Voal.
Phoebe nu se îndoia nicio clipă de acest lucru, dar era prea târziu pentru a se mai retrage. Mersese prea departe pentru a pune capăt misiunii din acea noapte. Era o doamnă pusă pe fapte mari şi trebuia să-şi păstreze inima dârză.
— Chiar aşa să fie, milord? Tânăra femeie încercă să adopte un ton calm, amuzat. Adevărul e că nu mi-ai dat de ales. Dar fii fără teamă, sunt sigură că din clipa în care vei auzi ce am de spus, vei fi bucuros că ai acceptat să se întâlneşti cu mine şi îmi vei ierta micul vicleşug.
— Dacă m-ai chemat pentru a te desfăta cu cel mai recent triumf al tău, ar trebui să te avertizez că nu-mi place să pierd.
— Triumf? Clipi surprinsă în spatele voalului, apoi îşi dădu seama că se referea la ispita de care se folosise pentru a-l atrage acolo în acea noapte. O, da, cartea. Recunoaşte acum, milord. Eşti la fel de nerăbdător să vezi manuscrisul pe cât sunt şi eu. Evident, nu puteai rezista invitaţiei de a-l vedea, deşi eu sunt noua lui stăpână.
— Se pare că avem în comun interesul faţă de manuscrise medievale, comentă Gabriel mângâind grumazul armăsarului cu mâna înmănuşată.
— Aşa e. Văd că te deranjează faptul că eu şi nu altcineva am dat de urma cărţii Cavalerul şi vrăjitorul şi am aflat că era de vânzare. Dar fără îndoială eşti suficient de generos cât să apreciezi cât de eficiente au fost investigaţiile mele. Manuscrisul se afla chiar aici, în Sussex, în fond, practic sub nasul tău.
Gabriel înclină capul în semn de apreciere.
— Pari destul de norocoasă, dacă stau să mă gândesc. Este al treilea manuscris de acest gen pe care l-ai obţinut înaintea mea în ultimele câteva săptămâni. Îmi dai voie să te întreb de ce nu te-ai mulţumit să-l înhaţi şi să-l duci cu tine, aşa cum ai făcut cu celelalte?
— Fiindcă, după cum am explicat, doresc să discut cu dumneata. Phoebe ezită, apoi recunoscu într-un torent de vorbe şoptite: în plus, ca să fiu sinceră, am decis că ar putea fi înţelept să-mi iau o escortă în noaptea asta.
— Aha.
— Am ajuns la concluzia că domnul Nash e un bărbat foarte bizar, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi, continuă Phoebe. Condiţiile pe care le-a impus privind momentul în care îmi va preda manuscrisul îmi trezesc o oarecare nelinişte. Nu-mi place să închei tranzacţii la miezul nopţii.
— Nash depăşeşte nivelul excentricităţii amuzante, confirmă Gabriel gânditor.
— Pretinde că e o fiinţă nocturnă, oarecum ca un liliac. În scrisori afirmă că în casa lui totul se desfăşoară după un program opus programului normal adoptat de restul lumii. Doarme când ceilalţi sunt treji şi lucrează când ceilalţi dorm. Foarte bizar, nu-i aşa?
— Fără îndoială s-ar potrivi foarte bine în înalta societate, rosti Gabriel sec. Majoritatea membrilor ei petrec toată noaptea şi dorm peste zi. Însă probabil ai dreptate când te fereşti de a-l întâlni singură în miez de noapte.
— Mă bucur că îmi aprobi planul de a-mi lua un însoțitor zâmbi ea.
— Îl aprob, dar mărturisesc că mă surprinde îngrijorarea dumitale, replică bărbatul cu precizia unui spadasin. Până în prezent nu te-ai arătat prea înclinată spre grijă şi prudenţă.
— Când ai o misiune de îndeplinit, trebuie să fii îndrăzneţ, milord, proclamă Phoebe cu obrajii purpurii din cauza comentariului sarcastic.
— Consideri că ai o misiune de îndeplinit?
— Da, milord, aşa cred.
— Înţeleg. Dacă tot e vorba de misiuni, ar trebui să-ţi spun că am venit în noaptea asta mânat şi de un scop personal.
— Da, milord? Ce anume? întrebă ea străbătută de un fior de teamă.
— Nu doar gândul de a vedea manuscrisul lui Nash înainte să intre în posesia dumitale m-a adus aici, Doamna mea cu Voal.
— Chiar aşa, milord? Poate că planul ei chiar funcţionase, îşi spuse Phoebe. Poate că într-adevăr reuşise să-i stârnească puţin curiozitatea, aşa cum sperase. Te interesează ce am de spus?
— Nu în mod deosebit. Dar mă interesează să-mi cunosc noul adversar. Cred că e important să-ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine eşti, doamnă, dar te joci cu mine de ceva vreme deja. M-am săturat de jocurile dumitale.
O nouă tresărire de nelinişte veni să ştirbească dispoziţia tot mai bună a tinerei. Încă mai avea mult până la îndeplinirea cu succes a misiunii ei.
— Presupun că ne vom reîntâlni. După cum ai spus, ne interesează foarte mult să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise.
Şaua de piele scârţâi uşor când Gabriel dădu pinteni armăsarului, făcându-l să se apropie câţiva paşi:
— Te-ai bucurat de micile dumitale victorii din ultimul timp, Doamna mea cu Voal?
— Foarte mult. Zâmbi în ciuda neliniştii. Sunt destul de mulţumită de ultimele mele achiziţii. Îmi completează excelent biblioteca.
— Înţeleg. Făcu o scurtă pauză. Nu găseşti câtuşi de puţin nesocotit gestul de a mă invita să-ţi fiu martor la cel mai recent triumf?
Dăduse dovadă de mai multă nesocotinţă decât ar fi putut el şti vreodată, reflectă Phoebe cu tristeţe.
— Adevărul este, milord, că te numeri printre puţinii oameni din întreaga Anglie care sunt capabili să aprecieze această ultimă descoperire a mea.
— Cu siguranţă o apreciez. Chiar foarte mult. Şi tocmai de aici izvorăşte pericolul.
— Pericolul? Degetele lui Phoebe tremurară uşor pe frâiele calului.
— Dacă aş decide să-ţi iau manuscrisul cu forţa după ce îl primeşti de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o şoaptă letală.
Phoebe se crispă brusc în faţa ameninţării. Nu se gândise la acea posibilitate. Wylde era conte, în fond.
— Nu vorbi prostii. Eşti un gentleman. Nu ai face aşa ceva.
— Doamnele misterioase cu voal care urzesc intrigi pentru a-i răpi unui gentleman ca mine obiecte după care a tânjit îndelung nu ar trebui să fie prea surprinse dacă respectivul gentleman îşi pierde răbdarea. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash e o legendă autentică a Mesei Rotunde din secolul paisprezece, aşa cum pretinde el, atunci mi-l doresc, doamnă. Doar spune-mi preţul.
Tensiunea era palpabilă în aerul dintre ei. Curajul lui Phoebe păli pentru o clipă. Făcu un efort de voinţă pentru a nu-şi întoarce iapa şi a porni în galop înapoi spre siguranţa casei de la ţară a familiei Amesbury, unde stătea în acel moment. Se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitorii se dovediseră atât de al naibii de dificili:
— Mă îndoiesc, domnule, că mi-aţi putea oferi preţul pe care îl doresc, şopti ea.
— Spune-mi care e şi vom vedea.
— Adevărul e că nu intenţionez să îl vând, murmură ea lingându-şi buzele uscate.
— Eşti sigură de asta? Gabriel îşi împinse armăsarul câţiva paşi mai în faţă. Animalul masiv îşi scutură capul şi pufăi, înghesuind iapa lui Phoebe.
— Cât se poate de sigură, spuse ea rapid. Făcu o pauză de efect. Însă s-ar putea să fiu dispusă să ţi-l dau.
— Să mi-l dai? Gabriel fu vizibil surprins de afirmaţia ei. Despre ce naiba tot vorbeşti?
— Am să-ţi explic mai târziu. Phoebe se chinui să-şi liniştească iapa agitată. Dă-mi voie să-ţi aduc aminte că e aproape miezul nopţii. Sunt aşteptată la domnul Nash în câteva minute. Ai de gând să mă însoţeşti, sau nu?
— Cu certitudine am să-mi îndeplinesc sarcina de însoţitor în seara asta, spuse Gabriel sumbru. E mult prea târziu să te mai descotoroseşti de mine.
— Ei bine, trecem la treabă atunci? Phoebe dădu pinteni calului, pornind pe aleea luminată de lună. Casa domnului Nash ar trebui să fie la mică distanţă de aici, conform instrucţiunilor pe care le-am primit în ultima sa scrisoare.
— N-aş vrea să-l faci să aştepte.
Gabriel îşi întoarse armăsarul pentru a o urma. Animalul elegant îşi potrivi pasul după cel al iepei lui Phoebe. Aceasta se întrebă dacă iapa era la fel de neliniştită ca ea. Atât Gabriel, cât şi armăsarul lui păreau uriaşi şi ameninţători în lumina lunii.
— Acum că în sfârşit ne-am întâlnit, Doamna mea cu Voal, am câteva întrebări pentru dumneata, spuse Gabriel.
Phoebe îi aruncă pieziş o privire prudentă:
— Cum mi-ai ignorat toate scrisorile din ultimele două luni, sunt surprinsă să aud asta. Mi se părea că nu-ţi stârnesc prea mult interesul.
— Ştii al naibii de bine că sunt interesat acum. Spune-mi, intenţionezi să vânezi toate cărţile medievale obscure pe care se întâmplă să mi le doresc eu?
— Probabil. După cum ai remarcat, se pare că avem gusturi similare în această privinţă.
— Povestea ar putea lua o turnură foarte costisitoare pentru amândoi. După ce se va afla că există doi cumpărători rivali pentru fiecare volum ce este descoperit, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede.
— Da, îmi închipui că aşa va fi, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi permit. Am o sursă de venit foarte generoasă.
— Soţul tău nu e deranjat de obiceiurile tale costisitoare? întrebă Gabriel aruncându-i o ocheadă insinuantă.
— Eu nu am soţ, domnule. Nici nu sunt nerăbdătoare să-mi găsesc unul. Din câte am observat, soţii au tendinţa de a limita aventurile unei femei.
— Recunosc şi eu că puţini soţi ar accepta genul de aventură prostească în care te-ai lansat în seara asta, murmură Gabriel. Niciun bărbat întreg la cap nu i-ar permite soţiei sale să rătăcească singură pe drumuri de ţară la ora asta.
Neil i-ar fi permis să facă asta, reflectă Phoebe cu regret. Însă blondul ei Lancelot murise, iar ea era hotărâtă să-i descopere ucigaşul. Îşi lăsă amintirile deoparte şi încercă să suprime valul de vinovăţie pe care îl simţea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n-ar fi fost ea, Neil nu ar fi plecat niciodată spre Mările Sudului în căutarea unei comori. Iar dacă nu ar fi plecat spre Mările Sudului, nu ar fi fost ucis de un pirat.
— Nu sunt singură, domnule, îi aminti Phoebe lui Gabriel. Încercă din răsputeri să-şi păstreze un ton relaxat. Am un cavaler rătăcitor care să mă însoţească. Mă simt cât se poate de în siguranţă.
— Te referi la mine, cumva?
— Desigur.
— Atunci ar trebui să ştii că, de obicei, cavalerii rătăcitori sunt generos răsplătiţi pentru ceea ce li se cere, spuse Gabriel. În epoca medievală domniţa îi oferea cavalerului favorurile ei. Spune-mi, doamnă, intenţionezi să mă răsplăteşti pentru eforturile din noaptea asta într-o manieră similară?
Phoebe făcu ochii mari în spatele voalului. Era şocată fără să vrea. Cu siguranţă nu sugerase subtil că era cazul să-l răsplătească oferindu-i favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligat să onoreze regulile de politeţe ale înaltei societăţi, nu putea să creadă că esenţa naturii lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler care îşi propusese să o salveze pe sora ei dintr-un mariaj aranjat cu atâţia ani în urmă era în fundul sufletului un gentleman galant. Într-adevăr, aşa cum îl văzuse ea la şaisprezece ani, era demn de a sta el însuşi la Masa Rotundă. În mod cert nu i-ar fi făcut avansuri vădit neelegante unei doamne.
Sau da?
Probabil înţelesese greşit. Poate că doar o tachina.
— Aminteşte-mi să-ţi ofer o bucată de panglică sau vreun alt fleac inutil în dar pentru eforturile dumitale din seara asta, milord. Nu-şi putea da seama dacă vorbele ei aveau sau nu un aer sofisticat. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avusese foarte multă experienţă cu domni lipsiţi de maniere. Fiind cea mai mică dintre fiicele contelui de Clarington, Phoebe fusese dintotdeauna bine protejată. Uneori chiar prea mult, după părerea ei.
— Nu cred că o bucată de panglică va fi o răsplată suficientă, reflectă Gabriel.
Phoebe îşi pierdu răbdarea:
— Ei bine, e tot ce ai şanse să primeşti, aşa că încetează să mă mai provoci, milord. Se simţi uşurată când văzu în faţă o fereastră luminată. Aceea trebuie să fie casa domnului Nash.
Studie casa mică, dărăpănată, dezvăluită de lumina lunii. Chiar şi în obscuritatea nopţii se vedea că aceasta avea nevoie de atenţie. Atmosfera generală era una de neglijenţă. O poartă stricată stătea de-a curmezişul cărării pe care crescuseră buruieni. Lumina dinăuntrul casei cădea pe un ochi de geam spart. Acoperişul avea nevoie să fie peticit.
— Nash nu pare să câştige prea bine din negoţul cu manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ.
— Nu cred că vinde multe manuscrise. Din câte am înţeles din scrisorile lui, are o bibliotecă vastă, dar detestă să se despartă de vreun exemplar. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde Cavalerul şi vrăjitorul doar fiindcă are mare nevoie de bani pentru a-şi cumpăra un volum pe care îl consideră mai important decât o frivolă poveste de dragoste medievală.
— Vai, dar ce ar putea fi mai important decât o frivolă poveste de dragoste?
Umbra unui zâmbet curbă buzele lui Gabriel când ridică mâinile şi o prinse pe Phoebe de talie.
Ea tresări când acesta o ridică din şa cu uşurinţă. Însă nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu vârfurile botinelor atârnând la doi centimetri de sol. Era prima dată când o atingea, prima dată când se afla atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. I se tăiase răsuflarea.
Gabriel mirosea plăcut, îşi dădu seama. Parfumul lui era imposibil de descris, miros de piele şi lână, complet masculin. Conştientiza brusc faptul că nu avea să-l uite niciodată.
Dintr-un motiv sau altul, forţa mâinilor lui o înspăimântă. Era conştientă de cât de micuţă şi uşoară era în comparaţie cu el. Aşadar, nu fusese o închipuire; Gabriel chiar era mai mare decât şi-l amintea.
Cu opt ani în urmă îl admirase pe cavalerul dornic s-o salveze pe sora ei cu inocenţa şi idealismul unei adolescente. În seara aceea descoperi cu surprindere că era cât se poate de posibil să se simtă atrasă de el ca o femeie faţă de un bărbat. Nu mai simţise niciodată aşa ceva faţă de un bărbat, nici măcar cu Neil. Nu trăise niciodată acea trezire a simţurilor imediată şi cutremurătoare.
Poate că doar imaginaţia îi juca feste. Prea multă lumină a lunii şi prea multă tensiune. Familia ei o mustra în permanenţă să-şi potolească imaginaţia vioaie.
Gabriel o lăsă jos. Derutată de efectul ameţitor pe care i-l produsese asupra simţurilor, Phoebe uită să se sprijine ferm pe piciorul drept înainte de a-şi lăsa greutatea şi pe stângul. Se împiedică şi se agăţă de braţul lui pentru a-şi recăpăta echilibrul.
— Îţi stârnesc neliniştea, milady? se miră contele.
— Nu, desigur că nu.
Phoebe se desprinse de braţul lui şi îşi aranjă rapid fustele costumului de călărie, după care porni hotărâtă spre poarta stricată. Îi era imposibil să-şi ascundă uşorul şchiopătat ce-i ştirbea mersul. Ea se obişnuise cu el de multă vreme, dar ceilalţi oameni îl observau întotdeauna.
— Ţi-ai sucit glezna când te-am pus jos? Tonul lui Gabriel trăda îngrijorare sinceră acum. Îmi cer iertare, doamnă. Dă-mi voie să te ajut.
— Nu am nicio problemă cu glezna, spuse Phoebe nerăbdătoare. Piciorul meu stâng e doar ceva mai slab, atâta tot. Efectele unui vechi accident de trăsură.
— Înţeleg, murmură Gabriel. Părea îngândurat.
Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea vizibilă a piciorului ei stâng îl deranja. Cu siguranţă alungase alţi bărbaţi în trecut. Prea puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze cu ei un vals. De regulă nu o deranjau astfel de reacţii. Era obişnuită cu ele. În acel moment însă o irita gândul că Gabriel era, poate, unul dintre acei bărbaţi ce nu puteau tolera imperfecţiuni la o femeie.
— Dacă par puţin neliniştită, rosti ea morocănoasă, e fiindcă nu te cunosc prea bine, domnule.
— Nu sunt prea sigur de asta, replică bărbatul cu o urmă de amuzament în ton. Eşti pe punctul de a-mi fura cel de-al treilea manuscris. S-ar părea că mă cunoşti foarte bine, de fapt.
— Nu-ţi fur nimic, milord. Phoebe duse mâna la borul pălăriei cochete şi coborî cel de-al doilea voal întunecat. Era posibil ca unul singur să nu fie suficient pentru a-i ascunde trăsăturile după ce intrau în casă. Consider că suntem rivali, nu inamici.
— Diferenţa este prea mică atunci când e vorba de astfel de lucruri. Ai fost avertizată, doamnă. Se poate să-ţi fi forţat prea mult norocul cu acţiunea din noaptea asta.
— Nu te agita, Wylde, zise ea pe când bătea în uşă. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii să câştigi în jocul acesta.
— Fără îndoială. Ochii lui Gabriel rămaseră aţintiţi pe chipul tinerei femei, ascuns de voalurile groase, în vreme ce de cealaltă parte a uşii răsună zgomotul unor paşi greoi. Pe viitor mă voi strădui să-ţi ofer o provocare mai dificilă decât până acum.
— Am fost cât se poate de satisfăcută de provocarea de până acum, spuse Phoebe ascultând cum persoana dinăuntru trăgea zăvorul.
Schimbul de replici tăioase cu Wylde era ca şi cum ar fi târât o bucată de carne crudă în faţa unui tigru. O misiune extrem de periculoasă. Dar trebuia să-i păstreze curiozitatea vie, îşi aminti singură. Dacă îşi pierdea interesul, era posibil să dispară pur şi simplu în noapte. Din nou, nu putu să nu regrete cât de puţini cavaleri rătăcitori mai existau. Nu prea avea de unde să aleagă.
— Dacă eşti satisfăcută de provocarea oferită până acum, spuse Gabriel, e doar fiindcă ai câştigat de fiecare dată. Asta este pe cale să se schimbe.
Magie de Amanda Quick
CAPITOLUL 1
Alice se credea o bună cunoscătoare a logicii şi în acelaşi timp o persoană inteligentă. Nu dăduse niciodată prea multă crezare legendelor, dar nici nu avusese de-a face cu vreuna până acum.
În seara asta era însă cât se poate de dornică să creadă în legende şi de fapt chiar se afla în prezenţa uneia, aşezată la masa principală întinsă în holul castelului de la Lingwood Manor.
Cavalerul negru, cunoscut ca Hugh cel Necruţător, îşi mânca cina compusă din ciorbă de praz şi cârnaţi de porc. Exact ca un om obişnuit. Alice gândi că până şi o legendă trebuie să mănânce.
Acest gând îi dădea curaj în timp ce cobora scările din turn. Era îmbrăcată cu cea mai bună rochie a ei pentru acest eveniment, o rochie făcută din catifea verde-închis şi împodobită cu panglici de mătase. Părul ei era prins într-o plasă fină din fire aurii, care aparţinuse mamei ei, şi era fixat cu un cerculeţ delicat din metal auriu. În picioare avea papuci din piele moale, de culoare verde.
Alice era pregătită cum nu se poate mai bine pentru a întâmpina o legendă, dar scena care o întâmpină pe ea la capătul scărilor o uimi.
Hugh cel Necruţător cina ca orice om obişnuit. Dar asta era singura asemănare. Alice fu străbătută de un mic fior de teamă şi plăcere. Toate legendele erau periculoase iar Sir Hugh nu făcea excepţie de la regulă.
Se opri pe ultima treaptă strângând în mână poala rochiei şi privind stânjenită în holul plin de lume. Avea senzaţia că totul era ireal. Preţ de o clipă se întrebă neliniştită dacă nu cumva nimerise în camera de lucru a unui vrăjitor.
Deşi plină de oameni, încăperea era cufundată într-o tăcere ameninţătoare. Aerul era greu ca şi cum ar fi fost încărcat cu prevestiri rele şi ameninţări sumbre. Nimeni, nici măcar vreun servitor, nu se mişca.
Harfa trubadurului tăcuse; câinii se îngrămădiseră unul în altul sub mesele lungi, ignorând oasele care le fuseseră aruncate. Cavalerii şi oamenii de arme, care ocupau laviţele, stăteau de parcă erau sculptaţi în piatră.
Flăcările din şemineul central încercau zadarnic să împrăştie umbrele ce păreau să rătăcească prin cameră. Era ca şi cum holul, atât de cunoscut, ar fi fost cuprins de o vrajă care îl făcea straniu şi ireal.
N-ar fi trebuit să fie surprinsă, gândi Alice. Hugh cel Necruţător avea reputaţia de a fi infinit mai îngrozitor decât orice magician. Era în fond omul care, după cum se spune, purta sabia denumită Aducătoare de furtună.
Alice îşi aţinti privirea spre faţa întunecată a lui Hugh şi înţelese cât se poate de clar trei lucruri. Primul, că cele mai periculoase furtuni erau acelea care zăceau în sufletul acestui om şi nu acelea atribuite sabiei lui; al doilea, că vânturile oarbe care bântuiau în adâncurile lui erau ţinute în frâu de o voinţă de neînfrânt şi o hotărâre de oţel.
Al treilea lucru pe care îl înţelese din prima privire era acela că Hugh ştia cum să-şi folosească reputaţia lui legendară în propriul său avantaj. Deşi oaspete, domina totuşi holul cu toţi cei ce se aflau în el.
— Sunteţi Lady Alice? întrebă Hugh din mijlocul tenebrelor.
Vocea lui răsuna de parcă venea din fundul unui lac foarte adânc aflat în mijlocul unei peşteri întunecate.
Zvonurile care îl precedaseră nu fuseseră exagerări. Cavalerul negru era îmbrăcat complet în negru, fără podoabe, fără broderii. Tunica, centura pentru sabie, cizmele, erau toate negre ca noaptea fără stele.
— Eu sunt Alice, Mylord.
Făcu, în mod deliberat, o reverenţă adâncă, joasă, plecând de la ideea că bunele maniere n-au făcut niciodată rău cuiva. Când reveni, observă că Hugh o privea ca şi cum ar fi fost de-a dreptul fascinat.
— M-aţi chemat? întrebă ea.
— Da, doamnă. Vă rog apropiaţi-vă ca să putem vorbi.
Răspunsul lui avea tonul unei invitaţii.
— Am înţeles că posedaţi un lucru care-mi aparţine, adăugă el.
Acesta era momentul pe care îl aştepta Alice.
Se ridică graţioasă din plecăciunea pe care o făcuse şi porni printre şirurile de mese lungi, încercând să-şi amintească tot ce auzise despre Hugh în ultimele trei zile.
Informaţiile ei erau trunchiate şi se bazau în principal pe zvonuri şi legende. Nu era deloc satisfăcută de ceea ce ştia. Ar fi dorit să ştie mai multe, pentru că în următoarele minute o mulţime de lucruri depindeau de modul în care avea să se descurce cu acest om misterios. Dar nu mai era timp. Trebuia să se descurce cu puţinele informaţii pe care reuşise să le culeagă din şoaptele de prin sat şi din casa unchiului ei.
Foşnetul moale produs de poalele rochiei pe lespezile podelei şi pocnetele focului erau singurele zgomote din marea încăpere. Un aer de groază şi emoţie domina întreaga scenă.
Alice aruncă o privire scurtă unchiului ei, Sir Ralf, care stătea lângă periculosul lui oaspete. Pe capul lui chel lucea o peliculă de sudoare. Corpul lui grăsuţ, înveşmântat într-o tunică de culoarea dovleacului, cu efectul nefericit de-a mări şi mai mult asemănarea cu o tărtăcuţă, era complet pierdut în tenebrele ce păreau că emană de la Hugh. Una din mâinile lui, pufoasă, plină de inele, strângea o halbă de bere, dar în acel moment nu bea. Alice ştia că, deşi Ralf era în general un om gălăgios şi un fanfaron, în seara asta era anxios până la teamă reală. Verii ei, gălăgioşii Gervase şi William, erau la fel de alarmaţi. Stăteau ţepeni la una dintre mesele laterale, cu ochii aţintiţi asupra ei. Alice le simţea disperarea şi înţelegea cauza ei. În faţa lor se aflau oamenii lui Hugh, cu feţele lor sumbre, înăsprite în bătălii. Mânerele săbiilor pe care le purtau străluceau în lumina focului.
Depindea de ea să-l placheze pe Hugh. Dacă avea sau nu să curgă sânge în seara asta, depindea de ea.
Toată lumea ştia de ce venise Hugh cel Necruţător la Lingwood Hall. Doar ai casei ştiau că ceea ce căuta el nu se afla acolo. Reacţia lui probabilă la aflarea acestei veşti era ceea ce îi făcea pe toţi să le tremure genunchii.
Se hotărâse ca Alice să fie aceea care să-i explice situaţia. În decursul ultimelor trei zile, de când se aflase că trebuie să vină cavalerul acesta sumbru, Ralf se plânsese tuturor că dezastrul iminent se datora în întregime lui Alice. Insistase ca ea să poarte povara încercării de a-l convinge pe Hugh să nu se răzbune asupra castelului. Alice ştia că unchiul ei era furios, dar în acelaşi timp era şi speriat. Şi pe drept cuvânt.
Lingwood Manor avea un mic contigent de cavaleri şi luptători, dar de fapt aceştia nu erau decât nişte simpli fermieri, şi nu oameni de arme. N-aveau nici pregătire adecvată, nici experienţă. Nu era niciun secret că Lingwood Hall nu putea rezista unui asalt al legendarului Hugh cel Necruţător. El şi oamenii săi aveau să transforme castelul în cea mai oribilă plăcintă cu carne, cât ai pocni din degete.
Nimeni nu considera ciudat faptul că Ralf trecuse asupra nepoatei lui sarcina de a-l îmbuna pe Hugh. Din contră, mulţi ar fi considerat ciudat dacă n-o făcea. Toată lumea ştia că Alice nu se intimida uşor, nici măcar în faţa unei legende.
La vârsta de douăzeci şi trei de ani Alice era o femeie cu propria ei judecată deşi, uneori, ezita s-o arate. Era perfect conştientă că unchiului nu-i plăcea firea ei independentă; ştia foarte bine că o numea scorpie în faţa altora, deşi nu ezita să apeleze la licorile ei atunci când avea dureri de articulaţii.
Alice se considera o persoană fermă şi hotărâtă şi nu-şi făcea iluzii. Era conştientă de pericolul din acel moment, dar şi de faptul că sosirea lui Hugh reprezenta marea şansă a vieţii ei. Trebuia să profite de ea, altminteri, ea şi fratele ei aveau să-şi sfârşească zilele aici, la Lingwood Manor.
Se opri în faţa mesei principale şi privi la omul aşezat pe cel mai frumos jilţ de la castel, din stejar sculptat. Se spunea că Hugh cel Necruţător nu era cel mai chipeş dintre bărbaţi, dar în seara asta flăcările şi umbrele din încăpere făceau ca trăsăturile lui să pară tot atât de întunecate ca ale diavolului însuşi.
Părul lui, pieptănat pe spate din vârful capului, era negru ca smoala; ochii, o nuanţă ciudată de chihlimbar auriu, străluceau de o inteligenţă nemiloasă. Era uşor de văzut cum îşi câştigase faima de „Necruţător”. Alice îşi dădu seama imediat că nimic nu l-ar fi oprit pe acest om să obţină ceea ce dorea.
Fu străbătută de un fior rece, dar hotărârea ei rămase neclintită.
— Sunt dezamăgit că nu aţi binevoit să luaţi parte la cina noastră, Lady Alice, spuse Hugh încet. Mi s-a spus că v-aţi ocupat personal de pregătirea ei.
— Da, Mylord, răspunse ea cu zâmbetul cel mai atrăgător.
Unul dintre micile lucruri pe care reuşise să le afle despre Hugh era acela că îi plăceau mâncărurile gustoase, bine pregătite. Era sigură că în privinţa asta totul fusese ireproşabil.
— Sper că v-a plăcut, adăugă ea.
— E o întrebare interesantă, spuse Hugh rămânând o clipă pe gânduri ca şi cum ar fi fost o problemă de logică sau de filosofie. N-am nimic de reproşat gustului sau varietăţii mâncărurilor. Mărturisesc că am mâncat pe săturate.
Alice zâmbi uşor. Cuvintele lui măsurate şi evidenta lipsă de apreciere a cinei o enervau. Stătuse ore în şir în bucătărie supraveghind pregătirile pentru acest festin.
— Mă bucur să aud că nu aveţi nimic de reproşat mâncărurilor, Mylord, spuse ea.
Din colţul ochilor văzu cum Ralf se face mic la auzul tonului ei înţepat.
— Nu, mâncărurile au fost excelente, admise el. Trebuie totuşi să acceptăm că există întotdeauna posibilitatea unor suspiciuni de otrăvire, când afli că cel care a supravegheat pregătirea mâncării nu ia parte la cină.
— Otrăvire!
Alice era revoltată.
— Însuşi gândul acesta adaugă o anumită savoare, nu?
Ralf se feri ca şi cum Hugh şi-ar fi tras sabia. Un geamăt colectiv de oroare se ridică din locul unde se aflau slujitorii. Războinicii se foiră jenaţi pe laviţele lor. Câţiva cavaleri îşi aşezară mâna pe mânerul sabiei. Gervase şi William păreau gata să leşine.
— Nu, Mylord, spuse repede Ralf bâlbâit, vă asigur că nu aveţi absolut niciun motiv s-o bănuiţi pe nepoata mea că v-ar fi otrăvit. Vă jur, pe onoarea mea, e incapabilă de aşa ceva.
— Întrucât mă aflu încă în viaţă, fără să mă resimt după o cină atât de bună, înclin să vă dau dreptate, spuse Hugh. Dar nu puteţi să-mi luaţi în nume de rău că sunt circumspect în asemenea împrejurări.
— Şi care ar fi, mă rog, aceste împrejurări, Mylord? întrebă Alice.
Îl văzu pe Ralf închizând ochii strâns, disperat, auzind cum tonul ei trece de la cel înţepător la unul de-a dreptul nepoliticos. Nu era vina ei că această conversaţie nu începea sub auspicii mai bune. Hugh cel Necruţător era acela care îi stârnise sentimentele.
Auzi ce idee! Otravă. Ca şi când ar fi ea în stare, măcar o clipă, să se gândească la aşa ceva!
S-ar fi gândit să utilizeze una dintre reţetele mai nocive ale mamei ei numai în disperare de cauză şi atunci, numai dacă sursele ei ar fi informat-o că Hugh era prost, crud, brutal şi lipsit de inteligenţă. Şi chiar şi atunci, gândi ea din ce în ce mai iritată, tot nu ar fi mers până acolo încât să-l omoare. Ar fi folosit vreo licoare inofensivă, care le-ar fi produs lui şi oamenilor săi o toropeală sau o greaţă atât de puternică încât ar fi fost incapabili să-i ucidă cu sânge rece pe cei ai casei.
Hugh se uită lung la Alice, apoi, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, gura lui aspră se destinse uşor la un colţ. Zâmbetul era complet lipsit de căldură. Exprima doar un amuzament rece.
— Îmi luaţi în nume de rău prudenţa? Am aflat de curând că vă place să studiaţi textele antice. Se ştie bine că anticii erau mari specialişti în otrăvuri. În plus, am auzit că propria dumneavoastră mamă era expertă în ierburi ciudate.
— Cum îndrăzniţi, domnule…
Alice era acum furioasă. Toată intenţia ei de a se purta cu acest om cu grijă şi prudenţă se risipi.
— Sunt o femeie cultă, nu o vrăjitoare. Studiez probleme de filosofie, nu magia neagră. Mama mea a fost într-adevăr o expertă în ierburi şi o mare tămăduitoare, dar nu şi-ar fi folosit niciodată cunoştinţele pentru a face cuiva rău.
— Mă bucur să aud asta.
— Şi nici eu nu am vreun interes să ucid oameni, spuse Alice repede. Nici măcar pe oaspeţii nerecunoscători şi nepoliticoşi, Mylord.
Cana de bere din mâna lui Ralf dârdâia.
— Alice, pentru Dumnezeu, încetează.
Alice îl ignoră. Îl privi pe Hugh cu ochii îngustaţi.
— Vă asigur că n-am omorât pe nimeni în viaţa mea, domnule. Şi ăsta-i un lucru pe care, pariez, nu-l puteţi spune despre dumneavoastră.
Tăcerea de moarte care domnea asupra mesenilor fu ruptă doar de câteva exclamaţii de groază. Ralf gemu şi se luă cu mâinile de cap. Gervase şi William păreau stupefiaţi.
Hugh era singurul care părea netulburat. Se uita la Alice cu o privire gânditoare.
— Mă tem că aveţi dreptate, doamnă, spuse el moale. Nu pot pretinde aşa ceva.
Simplitatea şocantă a acestei recunoaşteri avu asupra lui Alice efectul izbirii de un zid. Se opri brusc. Clipi şi îşi recăpătă echilibrul.
— Ah, aşa deci…
Ochii de chihlimbar ai lui Hugh străluciră de curiozitate.
— Mai exact, ce vreţi să spuneţi, doamnă?
Ralf încercă cu îndrăzneală să oprească spirala descendentă a acestei conversaţii. Înălţă capul, îşi şterse fruntea cu mâneca tunicii şi se uită la Hugh cu o expresie rugătoare.
— Domnule, vă rog să înţelegeţi că zănatica mea nepoată n-a avut nicio intenţie să vă ofenseze.
Expresia lui Hugh arăta îndoială.
— Nu?
— Desigur că nu, bolborosi Ralf. Nu există niciun motiv de suspiciune, doar pentru că ea n-a cinat cu noi. De fapt, Alice nu cinează niciodată aici, în sala principală, cu ceilalţi ai casei.
— Ciudat, murmură Hugh.
Alice bătu în podea cu vârful pantofului.
— Pierdem timpul, domnilor.
Hugh se uită la Ralf.
— Pretinde că… preferă solitudinea propriului ei apartament, explică repede Ralf.
— De ce? întrebă Hugh întorcându-se spre Alice.
Ralf se plânse:
— Zice că nivelul intelectual al conversaţiilor din această sală e prea jos pentru ea.
— Aha!
Ralf îi aruncă lui Alice o privire beligerantă vărsându-şi vechiul lui năduf.
— Se pare că discuţiile din timpul meselor purtate de cavalerii noştri oneşti şi inimoşi nu sunt suficient de elevate pentru înaltele standarde ale nepoatei mele.
Hugh ridică o sprânceană.
— Cum adică? Pe Lady Alice n-o interesează detaliile despre progresele unui cavaler în antrenamentele zilnice sau succesele lui la vânătoare?
Ralf suspină.
— Nu, Mylord. Regret că trebuie s-o spun, dar n-o interesează deloc asemenea lucruri. Nepoata mea e un exemplu perfect al modului greşit de a educa femei, după mine. Devin căpăţânoase. Le face să creadă că ele ar trebui să poarte nădragii. Dar cel mai rău este că deşteaptă în ele ingratitudine şi lipsă de respect pentru sărmanii bărbaţi însărcinaţi cu protejarea lor şi a căror soartă nefericită este de a le hrăni şi a le adăposti.
Ofensată, Alice îi aruncă o privire fulminantă.
— Greşeşti, unchiule. Ştii perfect de bine că îţi sunt recunoscătoare pentru protecţia oferită mie şi fratelui meu. Ce ne-am fi făcut fără line?
Ralf se înroşi.
— Ajunge, Alice. Ai spus destule.
— Să-ţi spun eu ce am fi făcut, Benedict şi cu mine, dacă n-am fi avut generoasa ta protecţie. Am fi stat în propriul nostru castel cinând la propria noastră masă.
— Pe sângele sfinţilor, Alice, ai înnebunit? spuse Ralf cu groază crescândă. Nu-i deloc momentul să discutăm asta.
— Foarte bine, spuse Alice cu un zâmbet întunecat. Atunci, să schimbăm subiectul. Preferi să discutăm despre cum ai reuşit să cheltuieşti puţinul care a mai rămas din moştenirea mea după ce ai dat fiului tău moşia tatălui meu?
— La dracu, femeie, nici tu nu eşti prea econoamă de felul tău.
Anxietatea lui Ralf datorită prezenţei lui Hugh răbufni scurt.
— Cartea aia pe care ţi-am cumpărat-o ultima oară m-a costat cât un ogor bun.
— Era o carte foarte importantă despre pietre scrisă de episcopul Marbode din Rennes, replică Alice. Descrie toate proprietăţile pietrelor preţioase şi a fost un adevărat chilipir.
— Zău?! mârâi Ralf. Atunci dă-mi voie să-ţi spun cum s-ar fi putut cheltui banii ăia.
— Încetaţi!
Hugh întinse o mână mare, frumoasă, spre cupa cu vin. Era o mişcare mică, dar, venită din adâncurile vastului spaţiu de tenebre care-l învăluia pe Hugh, o făcu pe Alice să tresară şi să facă involuntar un pas înapoi.
Ralf îşi înghiţi repede celelalte acuzaţii pe care intenţiona să le aducă nepoatei sale.
Alice se înroşi, supărată şi stânjenită de această ceartă stupidă. Ca şi când n-ar fi existat lucruri mai importante în clipa aceea, gândi ea. Temperamentul ei sălbatic era blestemul vieţii ei.
Se întrebă o clipă, nu fără oarecare invidie, cum reuşise Hugh să capete atâta stăpânire de sine. Pentru că, în mod clar, îşi controla perfect firea. Ăsta era unul dintre lucrurile care-l făceau atât de periculos. Acum o privea lung, cu flăcările din vatră reflectate în ochi.
— Să lăsăm la o parte ceea ce pare a fi o veche dispută de familie. N-am nici timpul nici răbdarea să lămurim acum lucrurile. Ştiţi de ce am venit aici în seara asta, Lady Alice?
— Da, Mylord. Alice înţelese că n-avea rost să mai continue cu acest subiect. Căutaţi piatra cea verde.
— Sunt pe urmele acestui blestemat de cristal de mai bine de o săptămână, doamnă. În Clydemere am aflat că a fost cumpărat de un tânăr cavaler de la Lingwood Hall.
— Aşa şi este, Mylord, spuse Alice repede, la fel de dornică să treacă la chestiuni de afaceri ca şi el.
— Pentru dumneavoastră?
— Da. Vărul meu, Gervase, l-a descoperit la un vânzător ambulant de la târgul de vară din Clydemere. Alice îl văzu pe Gervase tresărind vizibil la auzul numelui său. Ştia că mă va interesa foarte mult şi a fost atât de drăguţ să mi-l cumpere!
— V-a spus că negustorul a fost găsit ulterior cu beregata despicată? întrebă Hugh într-o doară.
Alice simţi că i se usucă gura.
— Nu, nu mi-a spus, Mylord. Cu siguranţă Gervase n-a aflat acest lucru.
— Aşa se pare, spuse Hugh privindu-l pe Gervase cu interesul unui animal de pradă.
Gervase închise şi deschise gura de două ori înainte de a-şi găsi graiul.
— Vă jur că nu mi-am dat seama de pericolul care planează asupra cristalului, domnule. Nu era prea scump şi m-am gândit că-i va face plăcere lui Alice. E moartă după pietre neobişnuite şi alte asemenea lucruri.
— Cristalul verde nu are nimic deosebit.
Hugh se aplecă în faţă destul de mult pentru a modifica jocul de lumini şi umbre de pe faţa lui, care deveni astfel mai demonică.
— Cu cât durează mai mult căutarea, cu atât mă amuză mai puţin.
Alice îşi încreţi fruntea străbătută de un gând:
— Sunteţi absolut sigur că moartea negustorului are legătură cu cristalul, Mylord?
Hugh o privi ca şi cum l-ar fi interesat dacă soarele avea să răsară a doua zi.
— Vă îndoiţi de cuvântul meu?
— Nu, bineînţeles că nu. Alice îşi înăbuşi un mic geamăt interior. Bărbaţii sunt ridicol de sensibili când e vorba de logica lor. Nu văd legătura dintre piatra verde şi uciderea negustorului.
— Nu?
— Nu. Piatra verde nu e nici prea frumoasă nici deosebit de valoroasă din câte îmi dau seama. Este chiar urâtă pentru un cristal.
— Apreciez părerea dumneavoastră de expertă.
Alice nu luă în seamă sarcasmul din vocea lui. Mintea ei o luase înainte urmărind logica acestei probleme interesante.
— Sunt de acord că un tâlhar înrăit ar fi putut ucide pentru a obţine piatra, dacă ar fi avut greşita impresie că e valoroasă. În realitate însă, e o piatră ieftină, altminteri Gervase nu ar fi cumpărat-o niciodată. Şi de ce l-ar ucide cineva pe sărmanul negustor după ce a vândut cristalul? N-are niciun sens.
— Crima e cât se poate de logică în situaţia în care cineva încearcă să acopere nişte urme, spuse Hugh cu prea multă blândeţe. Vă asigur că oamenii au fost şi sunt ucişi în continuare pentru motive mult mai puţin importante.
— Se prea poate. Alice îşi sprijini cotul în palma mâinii celeilalte şi se bătu uşor cu degetele pe obraz.
— Pe ochii sfinţilor, aş putea să jur că bărbaţilor le place foarte mult să comită o mulţime de violenţe inutile şi stupide.
— Se întâmplă, admise Hugh.
— În orice caz, dacă nu aveţi o dovadă clară care să facă legătura între uciderea negustorului şi cristalul verde, nu văd cum puteţi susţine cât de cât sigur că ar exista vreuna. Dădu din cap pentru a-şi sublinia argumentul. Negustorul putea foarte bine fi ucis din cu totul alte motive.
Hugh nu spuse nimic. O privea cu o curiozitate rece, ca şi cum Alice ar fi fost o creatură ciudată, necunoscută, care s-ar fi materializat în faţa lui. Pentru prima oară păru puţin deconcertat, ca şi cum n-ar mai fi ştiut ce să creadă despre ea.
Ralf gemu vădit nefericit.
— Alice, în numele Sfintei Cruci, te rog nu te mai contrazice cu Sir Hugh. Nu-i momentul să-ţi exersezi talentele în materie de retorică şi dezbateri.
Alice se simţi ofensată de această acuzaţie cu totul nemeritată.
— Nu sunt nepoliticoasă, unchiule. Încerc doar să-i arăt lui Sir Hugh că nu poţi deduce motivul unei crime decât pe baza unor dovezi solide.
— Trebuie să mă credeţi pe cuvânt, Lady Alice, spuse Hugh. Negustorul e mort datorită acelui blestemat de cristal. Cred că putem fi amândoi de acord că n-ar fi deloc indicat să mai moară şi alţii din cauza lui, nu?
— Da, Mylord. Sper că nu mă consideraţi lipsită de maniere. Atâta doar că eu…
— Pui la îndoială totul, o completă el sec.
Alice îl privi încruntată.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Se pare că puneţi la îndoială totul. În alte împrejurări acest obicei mi s-ar părea oarecum amuzant, dar în seara asta n-am chef de asemenea distracţii. Am venit cu un scop precis: vreau cristalul verde.
Alice îşi luă curaj.
— Nu vreau să vă simţiţi ofensat, Mylord, dar să ştiţi că vărul meu a cumpărat acest cristal pentru mine. Acum este proprietatea mea.
— La dracu’, Alice, şuieră Ralf.
— Pentru Dumnezeu, Alice, trebuie să te cerţi cu el? şopti Gervase.
— Ne-am dus pe copcă! murmură William.
Hugh îi ignoră pe toţi concentrându-şi atenţia doar asupra lui Alice.
— Cristalul verde este ultima dintre Pietrele Scarcliffe, doamnă. Eu sunt noul lord Scarcliffe. Cristalul îmi aparţine.
Alice îşi drese glasul şi alegându-şi cuvintele cu grijă spuse:
— Îmi dau seama că piatra v-a aparţinut cândva, Mylord, dar se poate argumenta că, strict vorbind, nu mai este a dumneavoastră.
— Credeţi? Aveţi o pregătire în domeniul juridic la fel de bună ca şi în ştiinţele naturii, deci?
Alice îi susţinu privirea.
— Acel cristal a fost obţinut de Gervase într-o tranzacţie perfect legală, după care mi-a fost trecut mie sub forma unui dar. Nu văd cum aţi putea ridica pretenţii asupra lui.
Tăcerea nefirească ce învăluia încăperea fu întreruptă de un nou suspin colectiv. Cineva scăpă o cană de bere pe podea. Zgomotul puternic de metal răsună în toată clădirea. Un câine scheună.
Ralf scoase un mic orăcăit. Se uită la Alice cu ochii ieşiţi din orbite.
— Alice, ce înseamnă asta?
— Nimic. Vreau doar să-i arăt ce drepturi am asupra cristalului, spuse Alice şi, privindu-l pe Hugh în ochi, continuă: Am auzit spunându-se că Hugh cel Necruţător este un bărbat aspru, dar cinstit şi drept. Este adevărat?
— Hugh cel Necruţător, spuse Hugh pe un ton ameninţător, este un bărbat care ştie să păstreze ceea ce este al lui. Puteţi fi sigură doamnă, că eu consider cristalul ca fiind al meu.
— Domnule, cristalul acesta e foarte important pentru cercetările mele. În prezent studiez diferite pietre şi proprietăţile lor, iar cristalul verde mi se pare foarte interesant.
— Parcă spuneaţi că e urât.
— Da, Mylord. Dar am constatat că obiectele, cărora le lipseşte farmecul superficial şi atractiv, adesea ascund secrete de mare interes intelectual.
— Teoria dumneavoastră se aplică şi la oameni?
Alice păru încurcată.
— Adică?
— Prea puţini oameni ar zice despre mine că sunt atrăgător şi plin de farmec, doamnă. Mă întrebam doar dacă mă găsiţi interesant.
— Aha.
— În sens intelectual, desigur.
Alice îşi atinse buzele cu vârful limbii.
— Păi, în privinţa asta, Mylord, s-ar putea spune despre dumneavoastră că sunteţi interesant. Cu siguranţă.
„Fascinant” ar fi cuvântul cel mai bun, gândi ea.
— Sunt flatat. V-ar interesa poate şi mai mult să ştiţi că nu port acest nume din întâmplare. Mi se spune „Necruţătorul” datorită obiceiului meu de a urmări întotdeauna un lucru până îl obţin.
— Nu mă îndoiesc nicio clipă de asta, domnule, dar nu vă pot permite să ridicaţi pretenţii asupra cristalului verde, spuse Alice cu un zâmbet strălucitor. Poate cândva am să vi-l împrumut.
— Duce-ţi-vă şi aduceţi piatra, spuse Hugh cu o voce îngrozitor de calmă. Acum.
— Mylord, nu m-aţi înţeles.
— Nu, doamnă, dumneavoastră sunteţi cea care nu înţelege. M-am săturat de acest joc care se pare că vă amuză. Aduce-ţi-mi imediat piatra, altfel veţi suporta consecinţele.
— Alice! ţipă Ralf. Fă ceva!
— Da, spuse Hugh. Faceţi ceva, Lady Alice. Aduce-ţi-mi cristalul verde imediat!
Alice îşi îndreptă statura şi se pregăti să-i dea vestea proastă.
— Mă tem că nu pot face asta, Mylord.
— Nu puteţi, sau nu vreţi? întrebă Hugh încet.
Alice scutură din umeri.
— Nu pot. Am păţit şi eu de curând ceea ce aţi păţit şi dumneavoastră.
— Pe toţi dracii, ce vorbe mai sunt şi astea? Întrebă Hugh.
— Cristalul verde mi-a fost furat acum câteva zile, Mylord.
— Ţine-mă, Doamne, şopti Hugh. Dacă vreţi să-mi provocaţi mânia cu ţesătura asta de minciuni şi cuvinte confuze, aproape că aţi reuşit, doamnă. Vă previn totuşi, că urmarea n-o să vă placă.
— Nu, Mylord, spuse Alice repede. Nu spun decât adevărul. Piatra a dispărut din camera mea de lucru de aproape o săptămână.
Hugh aruncă o privire rece, întrebătoare spre Ralf, care dădu din cap nehotărât. Hugh îşi întoarse din nou privirea lui neliniştitoare spre Alice, fixând-o dur.
— Dacă e adevărat, spuse el cu răceală, de ce nu mi s-a spus imediat ce am sosit?
Alice îşi drese din nou vocea.
— A fost ideea unchiului meu. A zis că, de vreme ce piatra este proprietatea mea, eu trebuie să fiu aceea care să vă informeze de pierderea ei.
— Şi să ridicaţi şi pretenţii asupra ei, totodată, nu?
Zâmbetul lui Hugh semăna mult cu lama mult finisată a sabiei lui. N-avea niciun rost să nege evidenţa.
— Da, Mylord.
— Sunt sigur că ideea de a-mi spune acest lucru, abia după ce am mâncat bine, a fost a dumneavoastră, murmură Hugh.
— Da, Mylord. Mama spunea întotdeauna că bărbaţii sunt mai înţelegători după o masă bună. Ei bine, sunt încântată să vă spun că am un plan de a recupera piatra.
Hugh părea să n-o fi auzit. Arăta de parcă era pierdut în gânduri.
— Nu cred că am mai întâlnit o femeie ca dumneavoastră, Lady Alice.
Alice fu momentan derutată. Căldura unei plăceri neaşteptate începu să dospească în ea.
— Găsiţi că sunt interesantă, Mylord? întrebă ea, adăugând apoi cu dificultate: În sens intelectual, adică?
— Da, doamnă. Extrem de interesantă.
Alice se înroşi. Nu i se mai întâmplase ca un bărbat să-i facă un asemenea compliment. De fapt, niciun fel de compliment. Îi dădea un fior de plăcere. Faptul că Hugh o găsea la fel de interesantă cum îl găsise şi ea pe el, aproape că o copleşea. Se strădui să scape de această senzaţie nouă şi să se întoarcă la chestiunile practice.
— Mulţumesc, Mylord, spuse ea, cu ceea ce credea a fi un calm lăudabil în împrejurarea dată. Aşa cum spuneam, când am aflat că urmează să ne vizitaţi, am făcut un plan pe baza căruia am putea recupera cristalul împreună.
Ralf se uită fix la ea.
— Alice, ce vrei să spui?
— Am să explic imediat totul, unchiule, spuse Alice privindu-l pe Hugh. Sunt sigură că vă interesează să auziţi detaliile, Mylord.
— Puţini, foarte puţini oameni au încercat în diferite momente să mă înşele, spuse Hugh.
Alice se încruntă.
— Să vă înşele, Mylord? Nimeni de aici n-a încercat să vă înşele.
— Cei care au încercat sunt acum morţi.
— Domnule, propun să ne întoarcem la subiectul nostru, spuse Alice nerăbdătoare. Deci, de vreme ce piatra verde ne interesează pe amândoi, logic ar fi să ne unim forţele.
— Trebuie să spun, cu regret, că au mai existat şi vreo două femei care au făcut jocuri periculoase cu mine, dar nu cred că aţi dori să le cunoaşteţi soarta.
— Mylord, ne îndepărtăm de subiect…
Hugh mângâie piciorul cupei de vin.
— Dar acum, când mă gândesc la acele femei, care mi-au pus răbdarea la încercare cu jocurile lor prosteşti, cred că pot spune cu oarecare certitudine că nu semănau deloc cu dumneavoastră.
— Sunt sigură că nu. Alice începu iar să se enerveze. Eu nu fac niciun joc, domnule. Din contră, ar fi în interes reciproc să combinăm mintea mea cu calităţile dumneavoastră cavalereşti pentru a recupera piatra.
— Asta ar fi greu de făcut, Lady Alice, având în vedere că nu am nicio dovadă că posedaţi vreun pic de minte, spuse Hugh răsucind cupa în mână. Sau cel puţin una care să nu fi fost viciată.
Alice simţi că ia foc.
— Mylord, mă insultaţi în modul cel mai revoltător.
— Alice, ai să ne duci pe toţi la pieire, şopti Ralf disperat.
Hugh nu-i dădu nicio atenţie. Continuă s-o fixeze pe Alice.
— Nu vă insult, doamnă, subliniez doar un fapt indiscutabil. Trebuie să fiţi lipsită de minte, dacă veţi crede că vă puteţi juca cu mine în maniera asta. O femeie cu adevărat deşteaptă şi-ar fi dat seama de mult că păşeşte pe gheaţă subţire.
— Domnule, m-am săturat de toate prostiile astea.
— Şi eu.
— Vreţi să fiţi rezonabil şi să-mi ascultaţi planul, sau nu?
— Unde e cristalul verde?
Alice era la capătul răbdării.
— V-am spus că a fost furat, spuse ea ţipând. Cred că ştiu identitatea hoţului şi sunt gata să vă ajut să aflaţi unde se ascunde. În schimb, vreau să facem o înţelegere.
— O înţelegere? Cu mine? Ochii lui Hugh exprimau un pericol infinit. Glumiţi, doamnă.
— Nu, sunt foarte serioasă.
— Nu cred că v-ar conveni condiţiile unei înţelegeri cu mine.
Alice îl privi provocator.
— De ce, nu? Ce m-ar costa?
— Sufletul, probabil, spuse Hugh.
Jessie de Amanda Quick
1
— Nu văd.
— E-n regulă, doamnă Valentine. Ochii dumneavoastră sunt buni.
Jessie Benedict se înclină îngrijorată peste silueta fragilă întinsă pe patul de spital şi o bătu uşor pe mâna încleştată de cearceaf.
— Aţi căzut foarte rău şi aveţi câteva coaste rupte şi o comoţie, dar n-aveţi nimic la ochi. Deschideţi-i şi priviţi-mă!
Ochii albaştri spălăciţi ai Irenei Valentine se deschiseră brusc.
— Nu mă-nţelegi, Jessie. Nu văd!
— Dar vă uitaţi drept la mine. Puteţi vedea că eu sunt cea care stă aici în picioare, nu-i aşa?
Acum Jessie era alarmată. Ridică mâna.
— Câte degete ţin în sus?
— Două. Capul încărunţit al doamnei Valentine se agită pe pernă. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu despre felul ăsta de vedere vorbesc! Nu înţelegi? Nu văd.
Jessie începu să se dumirească şi proprii ei ochi se măriră sub efectul şocului.
— O, nu! Sunteţi sigură, doamnă Valentine? De unde ştiţi?
Femeia vârstnică oftă şi închise din nou ochii.
— Nu pot să-ţi explic.
Vorbele sunau acum răguşit şi neclar.
— Ştiu doar că s-a dus! continuă ea. E ca şi cum ţi-ai pierde simţul mirosului sau al pipăitului. Doamne, Jessie, e ca şi când aş fi oarbă. Toată viaţa mea am avut acest dar, iar acum s-a dus!
— E din cauza loviturii de la cap. Asta trebuie să fie. De îndată ce vă veţi reveni din comoţie, totul va fi bine!
Jessie privi în jos spre ea, gândindu-se ce mică şi fragilă părea doamna Valentine când nu purta vreunul dintre turbanele ei colorate, sau fustele învăluitoare şi colierele zornăitoare care-i plăceau atât.
Timp de un minut, doamna Valentine nu scoase o vorbă. Zăcea nemişcată pe patul de spital, cu mâna încă încleştată de cearceaf. Jessie începu să bănuiască că adormise.
— Doamnă Valentine? şopti ea. Vă simţiţi bine?
— N-am căzut, mormăi greoi doamna Valentine.
— Ce-aţi spus?
— N-am căzut pe scările acelea Am fost împinsă.
— Împinsă?! Jessie era din nou îngrozită. Sunteţi sigură? Aţi spus cuiva asta?
— Am încercat să le spun, dar n-au vrut să asculte. Au zis că eram singură în casă. Jessie, ce-am să mă fac? Biroul… Cine o să ţină biroul deschis?
Jessie îşi înălţă umerii. Asta era marea ei şansă şi n-avea de gând să-i dea cu piciorul.
— O să am eu grijă de toate, doamnă Valentine! Nu vă faceţi nicio grijă. Sunt asistenta dumneavoastră, vă amintiţi? Menirea asistenţilor este de a face să meargă treburile în lipsa şefului.
Irene Valentine deschise din nou ochii, pentru o clipă, şi se uită fix la Jessie cu o expresie de îndoială.
— Poate că ar fi mai bine să închizi pur şi simplu biroul pentru câteva săptămâni, draga mea! Doar Dumnezeu ştie că n-avem prea mulţi clienţi.
— Prostii! Zise iute Jessie. O să mă descurc foarte bine.
— Jessie, nu fi atât de sigură! Eşti la mine doar de o lună. Există o groază de lucruri privitoare la felul în care conduc firma, pe care tu nu le ştii…
În acel moment, o soră intră zorită pe uşă şi o fixă zâmbitoare pe Jessie.
— Cred că vizita a durat destul… Doamna Valentine are nevoie să se odihnească.
— Înţeleg.
Jessie o bătu uşor, pentru ultima oară, pe mâna fragilă care strângea cearceaful.
— Mă întorc mâine, doamnă Valentine. Aveţi grijă de dumneavoastră şi încercaţi să nu vă faceţi probleme în legătură cu biroul. Totul va fi bine.
— Of, Doamne! oftă bolnava şi închise din nou ochii.
Aruncând o ultimă privire îngrijorată spre femeia palidă întinsă pe patul de spital, Jessie se întoarse şi ieşi pe coridor. Abordă prima persoană cu aspect oficial pe care o văzu.
— Doamna Valentine crede că a fost îmbrâncită pe scări îl informă Jessie fără menajamente. Poliţia a fost înştiinţată?
Angajatul spitalului, un tânăr cu un aer cinstit, zâmbi cu simpatie.
— Desigur. A fost primul lucru făcut de dimineaţă, după ce au găsit-o. Mi s-a spus-că nu sunt semne că ar fi atacat-o vreun intrus. Se pare că pur şi simplu şi-a pierdut echilibrul pe treapta de sus şi s-a rostogolit până jos. Se mai întâmplă, ştiţi! Destul de des, în special la bătrâni. Puteţi verifica la poliţie, dacă vreţi. Au întocmit un raport.
— Dar ea pare să creadă că era cineva în casă. Cineva care a îmbrâncit-o intenţionat.
— În asemenea cazuri, când s-a lovit grav la cap, pacientul uită adeseori ce s-a întâmplat în realitate în cele câteva minute anterioare accidentului.
— Este o pierdere de memorie permanentă?
Doctorul dădu din cap.
— În mod frecvent. Deci, chiar dacă acolo, ar fi fost un intrus, mai mult ca sigur că ea nu şi-ar fi amintit.
— Problema este că doamna Valentine e puţin diferită…, începu Jessie, dar apoi se gândi că tânărul nu voia probabil să audă de calităţile de medium ale patroanei ei. În general, medicina se declara împotriva acestui gen de lucruri. Nu-i nimic. Mulţumesc, oricum doctore. Ne vedem mai târziu.
Jessie făcu stânga-mprejur şi se grăbi spre lift, cu gândul la noile responsabilităţi care o aşteptau la birou. Cu un gest inconştient şi obişnuit, ridică mâna ca să-şi treacă o şuviţă de păr după ureche. Părul negru ca pana corbului, cu firul gros şi strălucitor, era tuns scurt, cu colţ pe ceafă şi se rotunjea puternic exact sub pomeţii înalţi. Un breton lung îi încadra ochii uşor oblici şi îi sublinia trăsăturile delicate, dându-i o privire ciudată, exotică, aproape ca de pisică.
Impresia de felină era accentuată de silueta ei zveltă, care părea să vibreze de energie când era în mişcare, sau se relaxa în mod senzual când se tolănea într-un fotoliu. Jeanşii negrii, cizmele negre şi cămaşa alba fluturândă de poet, pe care Jessie le purta astăzi se potriveau cu aerul ei.
Se încruntă, preocupată, în timp ce aştepta nerăbdătoare liftul ca să ajungă în holul spitalului. Trebuia să facă o grămadă de lucruri, acum, când răspundea temporar de „Consultaţiile Valentine“. Iar primul lucru pe listă era anularea unei întâlniri fixate anterior.
Gândul îi aduse simultan o uşurare nebunatică, dar şi o undă de descumpănire. Scăpase în seara asta!
Dar nu era sigură că vroia într-adevăr să scape.
Acest amestec neplăcut şi confuz de emoţii era ceva cu care trebuia să se confrunte frecvent în ultima vreme, şi nu existau şanse ca situația să se amelioreze. Intuiţia o avertiza că atâta timp cât Sam Hatchard se afla în viaţa ei, lucrurile nu făceau decât să se complice.
Jessie porni cu paşi mari în josul străzii, tocurile cizmelor mişcându-i-se într-un ritm vioi pe trotuar. Era o seară frumoasă de primăvară târzie, dacă ignorai tenta uşoară de galben care plutea peste Seattle. Ceaţa industrială era ceva despre care nimeni nu voia să vorbească într-un oraş considerat printre cele mai frumoase şi mai plăcute de locuit. Oamenii tindeau s-o ignore atunci când avea îndrăzneala să apară, preferând să vorbească în schimb despre minunata lumină a soarelui. Şi era perfect adevărat că, în curând, ceața avea să dispară, luată de ploaia care urma. Din fericire, Seattle nu ducea lipsă de averse de ploaie.
Copacii plantaţi în şir de-a lungul trotuarului alcătuiau un baldachin de un verde proaspăt deasupra capului ei. Silueta în rapidă evoluţie a oraşului Seattle, cu un număr din ce în ce mai mare de clădiri înalte, se profila pe fundalul scânteietor al Golfului Eliott. Bacuri şi tancuri petroliere alunecau ca nişte vaporaşe de jucărie pe bazinul albastru închis. În depărtare, Jessie de-abia putea desluşi prin ceaţa uşoară colţuroşii Munţi Olimpici.
Îşi îngustă ochii din cauza strălucirii, apoi căută în geanta neagră şi scoase o pereche de ochelari fumurii. Zilele însorite erau întotdeauna ameţitoare în zona Pacificului de Nord-Vest.
Îi trebuiră circa douăzeci de minute ca să străbată distanța până la liniştita stradă lăturalnică, unde se aflau birourile „Consultaţiilor Valentine“. Micuţa firmă era găzduită de o clădire de cărămidă cu două niveluri, la câteva blocuri de Spitalul First Hill, unde fusese transportată doamna Valentine de dimineaţă.
Uşa exterioară a construcţiei îmbătrânite de vreme purta inscripţia firmei doamnei Valentine, precum şi imaginea stilizată a unul prihor, emblema unei mici firme de calculatoare – programare – proiectare care îşi avea şi ea sediul acolo. Jessie deschise uşa şi păşi în holul întunecos.
Uşa din dreapta, din sticlă mată, se deschise şi un tânăr slab, de vreo douăzeci şi ceva de ani, scoase capul afară. Arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat, ceea ce probabil că şi făcuse. Purta blugi, adidaşi şi o cămaşă albă cu mâneci scurte, cu un buzunar de plastic plin de pixuri şi ustensile pentru calculator. Se holba la ea printr-o pereche de ochelari cu ramă de corn, clipind din cauza luminii. În spatele lui, aparatele bâzâiau uşor, iar un ecran de calculator lucea straniu. Jessie zâmbi.
— Bună, Alex.
— A, tu erai, Jessie! zise Alex Robin[1]. Speram că e vreun client. Cum se simte doamna Valentine?
— O să se facă bine. Şi-a rupt nişte coaste şi a suferit o comoţie. Doctorii vor s-o ţină în spital câteva zile, şi apoi o să stea o vreme la sora ei. Dar trebuie să se facă bine.
Alex se scărpină în cap absent. Părul de culoarea nisipului stătea în smocuri.
— Biata bătrână! Noroc că n-a murit. Ce se va întâmpla cu firma?
Jessie zâmbi plină de încredere.
— Cade în sarcina mea, cât lipseşte ea.
— Adevărat? Alex clipi din nou. Ei bine, ăă, noroc! Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva.
Jessie strâmbă din nas.
— Tot ce ne trebuie sunt câţiva clienţi noi.
— Ca şi nouă, de altfel. Hei, poate ar trebui să încercăm să ne facem reclamă pentru serviciile noastre combinate, rânji Alex. „Robin şi Valentine: Consultaţii parapsihologice cu ajutorul calculatorului“.
— Ştii, spuse Jessie începând să urce scările, nu e o idee rea. Nu-i rea deloc! O să mă gândesc puţin la ea.
— Stai, Jessie, n-am vorbit serios! strigă Alex după ea. Am glumit doar!
— Şi totuşi, ar exista posibilităţi reale! zbieră Jessie la el de la etaj. Băgă cheia în broasca uşii pe care scria „CONSULTAŢII VALENTINE”. Am şi găsit o lozincă pentru noi. „Intuiția şi inteligenţa lucrând pentru dumneavoastră“!
— Las-o baltă! Toţi ţicniţii din oraş ne vor bate la uşă.
— Cui îi pasă, atâta timp cât plătesc?
— Bun punct de vedere!
Jessie intră în biroul sărăcăcios şi-şi aruncă geanta şi ochelarii pe canapeaua îmbrăcată în creton decolorat. Apoi traversă camera până la uriaşul birou demodat, cu capac rulant, şi înhăţă telefonul. „Mai bine să termin cu asta înainte de a-mi pierde curajul“, îşi zise ea.
Se lăsă pe uriaşul scaun turnant din lemn şi-şi propti picioarele încălţate în cizme pe birou. Scaunul protestă scârţâind tare, în timp ce ea se apleca înainte, ca să formeze numărul personal al tatălui ei de la „Elemente de fixare Benedict“.
— Biroul domnului Benedict.
Vocea părea să n-aibă trup, era deosebit de calmă şi teribil de profesională.
— Salut, Grace, sunt Jessie! Tata e acolo?
— A, bună, Jessie!
O parte din profesionalism dispăru din voce, fiind repede înlocuit de familiaritatea obişnuită între vechi cunoştinţe.
— Ţii morţiş să vorbeşti cu el?
— Te rog, spune-i că este extrem de important!
— O secundă. Să văd ce pot face.
Grace puse receptorul de-o parte.
Un moment mai târziu, vocea hârşâită se auzi pe fir. Ca de obicei, bătrânul părea impacientat de întrerupere.
— Jessie? Sunt în toiul unei discuţii pentru un nou contract. Ce e?
— Bună, tată!
Rezistă impulsului automat de a-şi cere scuze pentru că-l deranjează. Vincent Benedict avea întotdeauna treabă, aşa că orice telefon reprezenta, prin definiţie, o întrerupere care pica prost.
De la o vârstă fragedă, Jessie trăsese concluzia că, dacă nu se străduia să evite acest lucru, avea să sfârşească prin a-şi cere scuze la fiecare convorbire cu tatăl ei.
— Voiam doar să-ţi spun că s-a întâmplat ceva aici, la birou, şi că n-am să pot merge în seara asta la cina cu Hatch şi cu familia Galloway. Avem aici o adevărată criză de conducere, tată!
— Aveţi pe dracu’!
Vocea lui Vincent Benedict tună în telefon.
— Mi-ai dat cuvântul că o să-l ajuţi pe Hatch să-i întreţină pe cei doi Galloway diseară. Ştii prea bine că prezenţa ta acolo este de o importanţă crucială. Ţi-am explicat asta la începutul săptămânii. Galloway trebuie să vadă un front unit. Astea sunt afaceri, ce Dumnezeu!
— Atunci du-te tu la cină cu ei!
Jessie ținu telefonul departe de ureche. Nimic, practic nimic nu trecea înaintea afacerilor în lumea tatălui ei. Învăţase acest lucru de mică, la modul dur.
— N-o să pară în regulă! răcni Vincent. Doi bărbaţi conversând cu Ethel şi cu George o să facă treaba să arate prea ca o blestemată de întrunire de afaceri!
— Păi, luându-ne după intenţii şi scopuri, asta şi e. Fii cinstit, tată! Dacă n-ar fi un soi de întrunire deghizată, tu şi Hatch n-aţi fi aşa de preocupaţi de ea.
— Nu asta e problema. Ar trebui să fie ceva întâmplător, ceva monden. Ştii al naibii de bine despre ce vorbesc. Suntem pe cale de a încheia o afacere importantă. Hatch are nevoie de o companie la cină, iar Galloway trebuie să vadă că îl sprijin pe Hatch sută la sută.
— Dar, ascultă, tată…
Jessie se temu că o să înceapă să scâncească şi se întrerupse brusc.
Era imposibil să-i explice tatălui ei cât de mult îi displăcea să i se comande o întâlnire de afaceri cu Sam Hatchard. Vincent n-ar fi înţeles obiecţia, iar Hatch nici atât. La urma urmelor, aici se împuşcau doi iepuri dintr-o singură lovitură eficientă. Hatch putea să se ocupe de afacerile companiei şi în acelaşi timp s-o curteze pe fiica preşedintelui.
— Soluţia perfectă este să te trimit pe tine! continuă brusc Vincent. Familia Galloway te cunoaşte de multă vreme, când or să-mi vadă fata cu noul director executiv al „Elementelor de Fixare Benedict“, vor fi siguri că noua schimbare a conducerii are tot sprijinul meu şi că nimic nu se va modifica în cadrul firmei. Lucrul ăsta este important, Jessie! Galloway este de şcoală veche. Îi place senzaţia de continuitate în relaţiile de afaceri.
— Tată, nu pot să mă duc! Doamna Valentine a avut azi un accident. E la spital
— La spital? Ce naiba s-a întâmplat?
— A căzut pe scări. Nu ştiu încă sigur ce s-a întâmplat. Are o comoţie şi nişte coaste rupte. O să lipsească de la birou câteva săptămâni. Eu îi ţin locul
— La ce bun? Mi-ai spus chiar tu că nu are prea mulţi clienţi.
— În calitate de asistentă a ei, am de gând să rezolv eu asta. O să elaborez un plan de marketing, pentru a îmbunătăţi afacerile.
— Iisuse! Nu pot să cred că fiica mea lucrează la un plan de marketing pentru o ghicitoare.
— Tată, nu vreau să mai aud comentarii răutăcioase despre noua mea muncă! Vorbesc serios!
— Bine, bine. Ascultă, Jessie, îmi pare rău de doamna Valentine, dar nu văd cum schimbă asta lucrurile pentru diseară.
— Dar eu răspund acum aici, tată! Doamna Valentine se bazează pe mine ca să fac să meargă treaba, iar aici sunt tone de lucruri de făcut.
— Astă-seară? întrebă Vincent sceptic.
Jessie aruncă o privire disperată prin biroul gol, oprindu-şi în cele din urmă ochii asupra filelor albe ale agendei de consultaţii. Încercă să adopte un ton ferm.
— Ei bine, da, de fapt o să fiu foarte ocupată cu punerea în ordine a dosarelor şi cu elaborarea noului meu plan. Ar trebui să înţelegi. Tu n-ai lucrat în viaţa ta mai puţin de douăsprezece ore pe zi. De obicei paisprezece.
— Ia mai lasă-mă, Jessie! A conduce „Elementele de Fixare Benedict“ nu este acelaşi lucru cu a te ocupa de clientela unei ghicitoare.
— N-o mai face ghicitoare! Este un „medium“. Unul adevărat. Ascultă, tată, aici eu conduc o afacere! O afacere ca oricare alta.
Jessie coborî tonul până la un nivel de îndemn rugător.
— Aşa că vrei să-mi faci o favoare şi să-i spui lui Hatch că am o obligaţie şi că nu pot să merg cu el diseară?
— La naiba, nu! Spune-i singură!
— Tată, te rog, tipul mă enervează! Ţi-am mai spus asta.
— Te enervezi singură, Jessie! Şi n-ai motiv, după câte ştiu. Vrei să-l refuzi pentru diseară, când contează pe tine, dă-i drumul şi refuză-l! Dar nu te aştepta să-ţi rezolv eu treburile neplăcute!
— Haide, tată, nu-mi faci tu un hatâr? Sunt de-a dreptul copleşită de treburi şi n-am timp să-l caut!
— Nu-i nevoie să-l cauţi. Tocmai a intrat în birou. De fapt, stă chiar în faţa mea. Poţi să-i explici exact de ce vrei să-l laşi baltă, când peste două ore el are de gând să finalizeze un contract important…
— Tată, nu, aşteaptă te rog…, se linguşi Jessie.
Era prea târziu. Tânăra închise ochii îngrozită, auzindu-l pe tatăl ei cum pune palma pe receptor şi vorbeşte cu cineva din birou.
— E Jessie, fornăi Vincent. Încearcă să se eschiveze de la cina de diseară cu familia Galloway. Rezolvă problema! Tu eşti acum directorul general aici!
Jessie gemu când simţi că telefonul a trecut în alte mâini. Chemă în minte imaginea acelor mâini. Erau elegante, frumoase şi masculine. Mâini de artist sau de spadasin.
Un alt glas se auzi pe fir, întunecat, calm şi infinit de profund, ca apele liniştite ale mării la miezul nopţii, provocându-i un uşor fior senzual pe şira spinării.
— Care e problema, Jessie? întrebă Sam Hatchard cu un calm înspăimântător.
Tot ce făcea sau spunea Hatch era calm, rece şi cu o eficienţă necruţătoare. La suprafaţă, omul părea să aibă gheaţă în vine, părea că este incapabil de o emoţie reală. Dar din primul moment în care îl cunoscuse, intuiţia ei o avertizase că se înşela.
— Bună, Hatch.
Jessie îşi luă picioarele de pe birou şi, fără să-şi dea seama, începu să răsucească firul de telefon între degete. Înghiţi în sec şi se luptă să-şi menţină tonul clar, neezitant.
— Îmi pare rău că-ţi fac figura asta, dar a apărut ceva neprevăzut la birou…
— Cum poate să apară ceva neprevăzut la biroul unei ghicitoare?
Jessie clipi. Dacă ar fi discutat cu oricine altcineva în afară de Hatch, ar fi bănuit că glumeşte. Dar cu o săptămână în urmă se lămurise că tipul n-avea pic de simţ al umorului. Se holbă la perete.
— N-am să te pot ajuta să-i întreţii pe cei doi Galloway diseară. Şefa mea e în spital şi eu îi ţin locul aici. Am o groază de lucruri de făcut şi trebuie într-adevăr să încep treaba. Probabil că va trebui să lucrez toată seara.
— E cam târziu pentru mine să-mi fac alte planuri, Jessie!
Jessie tuşi ca să-şi dreagă glasul. Degetele i se încleştară pe firul telefonului.
— Îmi cer scuze pentru asta, dar doamna Valentine se bazează pe mine!
— Afacerea Galloway implică o groază de bani.
— Da, ştiu, dar…
— George şi Ethel Galloway de-abia aşteaptă să te revadă. Nu ştiu cum ar interpreta absenţa ta. Ar putea crede că am preluat eu totul, sau că este vreo neînţelegere între mine şi tatăl tău…
Fiecare cuvânt era o lovitură invizibilă, bătând în cuie portița de ieşire pe care ea sperase s-o folosească.
— Ascultă, Hatch…
— Dacă lui Galloway îi intră în cap că „Elementele de Fixare Benedict“ sunt pe cale de a trece în alte mâini sau au probleme, s-ar putea să nu mai vrea să mai încheie afacerea. Aş fi foarte dezamăgit să pierd acest contract.
Jessie începu să se simtă încolţită. De fapt, Hatch era maestru în arta hăituirii. Începu să-şi plimbe ochii roată prin încăpere, ca şi cum s-ar fi aşteptat din clipă în clipă să fie vânată.
— Tata n-ar putea să meargă cu tine?
— Ar fi cam ciudat, nu crezi?
Raţiunea rece a cuvintelor spori nervozitatea tinerei. Nimeni pe lume n-o enerva mai tare ca Sam Hatchard. Răsuci firul telefonului şi începu să bâţâie scaunul turnant dintr-o parte într-alta, cu o mişcare continuă.
— Hatch, îmi dau seama că te-am anunţat foarte târziu.
— Şi nici nu era prea necesar, cred…
Acum, vocea lui Hatch era foarte calmă.
— Sunt sigur că doamna Valentine nu se aşteaptă să lucrezi şi nopţile
— Ei bine, de obicei nu, dar acum e un fel de urgenţă.
— Chiar e ceva acolo care nu poate aştepta până mâine?
Jessie privea neajutorată la suprafaţa de lucru imaculată a biroului. În felul ei, era o fiinţă cinstită. Când era încolţită, avea tendinţa să spună adevărul.
— Ştii, ăsta nu e genul de afaceri în care poţi să planifici lucrurile.
— Jessie!
Ea înghiţi din nou în sec. Nu putea să sufere ca Hatch să-şi concentreze întreaga atenție asupra ei. Era prea vulnerabilă.
— Da?
— De-abia aşteptam să te văd în seara asta.
— Cum? se îndreptă Jessie de parcă ar fi atins o sârmă electrică. Mişcarea bruscă întinse tare firul telefonului. Aparatul se răsturnă de pe birou şi ateriză pe podea cu un pocnet răsunător.
— O, la naiba! murmură ea.
— S-a auzit de parcă ai fi scăpat telefonul, Jessie! observă Hatch şi aşteptă răbdător ca ea să revină pe fir. Totul e în regulă?
Da, totul e în regulă, icni tânăra îndreptând firul răsucit şi punând telefonul la loc pe birou cu degete tremurătoare. Era furioasă pe ea însăşi.
— Ascultă, Hatch…
— Vin să te iau la şapte, îi spuse Hatch, părând din nou preocupat, ceea ce probabil că era adevărat.
Sam Hatchard făcea frecvent două lucruri deodată, ambele legate de obicei de afaceri. Situaţia de față era un exemplu perfect. Jessie era conştientă de faptul că ei îi făcea curte fiind în mod clar influenţat de afaceri.
— Hatch, chiar că nu pot!
— La ora şapte, Jessie! Acum, te rog să mă ierţi, dar trebuie să mai verific împreună cu tatăl tău nişte cifre finale pentru afacerea Galloway. La revedere!
Hatch închise telefonul cu un pocnet uşor.
Jessie se cocoţă pe marginea scaunului şi se holbă buimăcită la receptorul din mâna ei, ascultând bâzâitul tonului. Simţindu-se înfrântă, aruncă receptorul în furcă şi-şi lăsă fruntea pe braţele încrucişate. Ar fi trebuit să ştie că nu putea scăpa uşor de cina cu familia Galloway. Invitaţia nu fusese întâmplătoare. Hatch se ţinea scai de ea. Nimic nu fusese încă spus, dar nu era niciun secret că Hatch avea în cap s-o ceară de nevastă.
Un lucru însă era clar: Hatch o fascina. Dar, totodată, era conştientă că n-ar fi îndrăznit să cedeze planurilor lui. Pentru Hatch, căsătoria n-ar fi fost decât consumarea unei alte tranzacţii. Acest contract special i-ar fi garantat pe viaţă o bucată din „Elementele de Fixare Benedict“, ceea ce îşi dorea cu multă ardoare.
Curtea asiduă făcută lui Jessie se afla, în acel moment, în capul listei de priorităţi a lui Hatch. Temporar, ea era la fel de importantă ca orice manevră de afaceri în care era actualmente implicat. Asta însemna că ea se afla într-o poziţie foarte delicată. Nu putea să nege atracţia pe care o resimţea în fața lui, iar în ocaziile când el o copleşea cu atenţii, tânăra se afla în pericol de a se prăbuşi total.
Un fluture dansând în jurul flăcării.
Jessie închise ochii şi chemă în minte imaginea bărbatului care devenise o obsesie în ultimele două luni. Personalitatea i se reflecta puternic în caracteristicile fizice. Era construit din linii zvelte, puternice, curios de graţioase. Mâinile alungite, de spadasin, se potriveau bine cu trăsăturile austere, ascetice.
La început, încercase să-şi spună că nu exista niciun foc în spatele suprafeţei reci şi politicoase a bărbatului, dar ştia că se minţise singură. La fel ca la războinici şi la sfinţi, focul din interiorul lui Hatch nu ar fi ars niciodată pentru o femeie. El ardea pentru un imperiu – regatul pe care plănuise să-l construiască pe piatra de temelie „Elemente de Fixare Benedict”.
Hatch avea tot sprijinul lui Vincent Benedict şi toată familia Benedict era de partea ambiţiilor sale. Fluturase o momeală irezistibilă în faţa tuturor Benedicţilor: în schimbul unei părţi din mica şi prospera afacere locală care era în prezent „Elemente de Fixare Benedict”, el urma să ridice compania pe culmi nebănuite. „Elemente de Fixare Benedict“ era o companie bazată literalmente pe şuruburi şi piuliţe, proiectând şi fabricând o largă varietate de produse folosite în construcţii. Dispunea de potenţialul de a se dezvolta într-un gigant industrial, un conglomerat care să domine o imensă parte a pieţei. Un singur lucru îi mai lipsea companiei: un om întreprinzător şi vizionar la vârf.
Toţi cei din familie erau convinşi că Sam Hatchard era acel om.
Singurul care trebuia într-adevăr convins era Vincent Benedict, fondatorul firmei. Iar acesta se ataşase imediat de Hatch. Relaţia creată între cei doi bărbaţi era pe cât de profundă, pe atât de inevitabilă. Jessie simţise acest lucru din primul moment în care îi văzuse împreună în aceeaşi încăpere. Hatch era fiul pe care tatăl ei nu-l avusese niciodată. E drept, ar fi fost o excelentă alegere pentru a aduce prosperitatea „Elementelor de Fixare Benedict“ dar, pe de altă parte, n-ar fi făcut nici două parale ca soţ, gândi Jessie severă.
Sam Hatchard avea treizeci şi şapte de ani. Jessie trăsese concluzia că i-ar mai fi trebuit probabil încă vreo treizeci, dacă nu chiar mai mulţi, ca să se îmblânzească. Iar ea n-avea de gând să-i acorde atât. Nu era chiar atât de proastă! Totuşi, teribilul adevăr, greaua povară care o apăsa în prezent era conştiinţa că deşi fugea de Hatch, nu fugea destul de repede, şi ştia acest lucru. Fluturele din ea era puternic tentat să se joace cu focul. Hatch îi simţise slăbiciunea şi o folosea în mod deliberat. Nu era vreun mare secret. Toată lumea din familie o folosea.
Într-unul dintre ungherele mai sănătoase ale minţii, Jessie era convinsă de faptul că, dacă şi-ar fi permis să cadă în ghearele lui Sam Hatchard, s-ar fi autocondamnat la o căsătorie total nefericită. Ar fi repetat greşeala pe care o făcuse mama ei, măritându-se cu Vincent Benedict. S-ar fi legat de un bărbat cu un singur ţel, un bărbat care niciodată n-ar fi acordat un loc aparte în viaţa lui unei soţii şi unei familii.
Rezultatul final al bălăcirii într-o asemenea mlaştină de emoţii conflictuale era, natural, un haos pentru Jessie. În ultima lună, pe măsură ce subtila urmărire a lui Hatch se intensifica, se trezise dansând tot mai aproape de foc, incapabilă să reziste şi totuşi incapabilă să încline steagul. Era de-a dreptul caraghios. Trebuia să pună capăt acestei situaţii bizare.
Trebuia să înveţe pur şi simplu sa spună nu.
Telefonul începu să sune. Jessie tresări şi se lăsă înapoi în scaun. Automat întinse o mână către receptor şi apoi ezită, lăsând automatul să răspundă. Se auzi un ticăit, după care urmă un mesaj înregistrat al propriei ei voci spunând că biroul era închis, dar că îi va suna pe toţi cei care au telefonat, cât de curând posibil. Apoi pe fir se auzi prietena ei Alison Kent.
De când Alison devenise agent de bursă, vocea ei căpătase cadenţele unei conducătoare profesioniste de manifestaţii. Jessie aproape că şi-o putea imagina pe vechea ei prietenă purtând o fustă scurtă şi fluturând un băţ cu pompon, în timp ce-şi făcea anunţurile reci.
— Jessie, aici e Alison, de la Caine, Carter şi Peat. Sună-mă cât poţi de repede! Tocmai am descoperit o ocazie incredibilă, un produs cu ulei de gătit fără grăsimi. De data asta trebuie să ne mişcăm iute.
Când aparatul amuţi, Jessie oftă. Pentru Alison, încă nouă în slujbă, orice afacere era ocazia vieţii, iar Jessie reuşea cu greu să păstreze distanţa. Trebuia să admită că entuziasmul ei iniţial fusese mare, când acceptase să devină primul client al lui Alison La Caine, Carter şi Peat. Îşi închipuise diverse moduri în care urma să dea lovitura, şi chiar se întrebase dacă n-ar putea avea aptitudini să se joace de-a piaţa timp de o normă întreagă. Dar o serie de pierderi recente o ajutaseră să-şi facă o imagine mai realistă asupra Wall Street-ului.
Se temea să o sune din nou pe Alison, pentru că ar fi sfârşit prin a cumpăra o mulţime de acţiuni ale vreunei companii care vroia să comercializeze ulei de gătit fără grăsimi.
Telefonul sună din nou, iar de data asta Jessie auzi pe automat vocea lui Lilian Benedict. Tonul cald, cultivat al mamei ei se revărsă peste nervii ei tociţi ca o smântână.
— Jessie? Aici Lilian. Am vrut doar să verific dacă ai avut timp să vorbeşti cu Vincent despre împrumutul pentru „Excellent Designs“. A, apropo, distrează-te în seara asta, draga mea! Să-ţi pui rochiţa neagră decoltată în V la spate. Îţi stă minunat. Transmite-le cele mai bune urări lui Hatch şi familiei Galloway. Vorbim mai târziu.
Se auzi un alt ţăcănit, urmat de o linişte pătrunzătoare, în timp ce Jessie analiza faptul că până şi propria ei mamă încerca s-o împingă în braţele lui Sam Hatchard.
Situaţia scăpa de sub control. Jessie se ridică şi începu să se plimbe nervoasă prin birou. De fapt, nimeni nu folosise încă vorba „căsătorie“ în prezenţa ei, însă nu era nevoie de calităţile de medium ale doamnei Valentine pentru a şti ce gândeau toţi, inclusiv Hatch.
În urmă cu o lună, când Jessie începuse să-şi dea seama ce se întâmpla, pur şi simplu izbucnise în râs, fiind teribil de sigură că o să poată face faţă presiunii acestei situaţii aiurite. Numai că sosise şi clipa spaimelor. Nu avea nici o îndoială că era manevrată uşor, ferm şi inexorabil către o alianţă care acum o sută de ani ar fi fost etichetată simplu – o căsătorie de convenienţă.
Dacă nu era cu ochii-n patru, avea s-o păţească! Cei care se jucau cu focul sfârşeau adesea la urgenţă cu degetele fripte.
Jessie aruncă o privire la ceas şi văzu cu spaimă că era aproape şase. Trebuia să se grăbească dacă vroia să ajungă acasă şi să se îmbrace, înainte ca Hatch să se înfiinţeze în prag.
Hatch nu întârzia niciodată.
Hatch împinse dosarul cu imprimate peste birou, spre Vincent Benedict.
— Aruncă o privire! Cred că o să-ţi placă.
Nervos, Vincent se uită urât la dosar.
— Sigur că da. Eşti un vrăjitor în privinţa treburilor de genul ăsta. Nimeni nu elaborează un contract mai bine ca tine.
— Mulţumesc, murmură Hatch. Ştia că era foarte priceput la elaborarea proiectelor de genul celui încheiat între „Benedict Fasteners” şi „Galloway Engineering“, dar îi plăcea să fie apreciat, mai ales de către Vincent Benedict.
Benedict continua să se încrunte, privind gânditor peste birou. Lui Hatch îi trecu prin minte că Jessie moştenise ochii de la tatăl ei. Erau de un straniu verde felin, foarte limpezi şi foarte inteligenţi. Dar în privirea lui Jessie era ceva vulnerabil, care sigur nu exista în privirea tatălui ei. Vincent se apropia de şaizeci de ani, fiind un bărbat viguros, bine făcut, ai cărui umeri solizi reprezentau o moştenire a tinereţii petrecute în domeniul construcţiilor. Avea părul alb şi rar. Faţa i se mai îmblânzise odată cu anii, dar nasul de vultur şi bărbia pătrată, puternică, mai reflectau încă imaginea unui om care reuşise în viaţă pe calea cea grea. Un om ce-şi stabilise singur majoritatea regulilor de viaţă, pe care însă le respectase cu sfinţenie. Dacă erai cinstit cu Vincent Benedict, era şi el cu tine. Dacă îl înşelai, o plăteai. Scump.
Hatch înţelesese acest cod pentru că şi el trăia în conformitate cu el. Îl învăţase cu mult timp înainte de a intra în lumea corporaţiilor. Şi-l însuşise în lumea care trudea din greu şi care juca dur, o lume în care munca adevărată însemna lucrul cu propriile mâini, însemna munca la fermă, în construcţii, condusul camioanelor…
Acest cod i se întipărise în timpul lucrului, iar după muncă, în nopţile petrecute în tavernele pline de fum, unde învăţai să bei bere în loc de vin alb şi unde te familiarizai cu psihologia ascultând cuvintele muzicii „country“.
Lui Hatch îi plăcuse Benedict încă de la început. Între ei se stabilise o relaţie de stimă reciprocă, probabil pentru că aveau origini atât de asemănătoare. Vincent Benedict era unul dintre puţinii oameni pe care Hatch îi respecta cu adevărat: era de asemenea dintre şi mai puţinii oameni al căror respect era dorit de Hatch.
— Ţi-e frică să nu-i îngheţe picioarele lui Galloway diseară? întrebă tânărul, după ce-şi dădu seama că Vincent nu se uita atent la cifrele de pe imprimat.
— Nu.
Vincent bătu darabana cu degetele pe birou cu un gest agitat, ce nu-i era caracteristic, şi se uită urât.
— Ai vreo întrebare? îl îmboldi Hatch, gândindu-se care o fi problema. De obicei, Vincent era mai mult decât direct în exprimare.
— Nu. Totul pare în regulă.
Hatch ridică din umeri şi deschise un al doilea dosar pentru a cerceta cifrele din interior. Sesizase potenţialul lui „Benedict Fasteners“ imediat ce Benedict angajase „Hatchard Consulting“ pentru o scurtă perioadă, pentru sfaturi în afacerile cu o companie japoneză. Compania deschisese recent o uzină la Washington şi dorea să folosească furnizori locali. Majoritatea acestora nu puteau satisface pretenţiile japonezilor privind controlul calităţii. Vincent Benedict fusese destul de înţelept să vadă că viitorul ar fi şi mai profitabil dacă ar găsi o cale în acest sens.
Hatch îi arătase calea şi, în decursul procesului, trăsese concluzia că „Benedict Fasteners“ era exact mica întreprindere „coaptă“, plină de bani, pe care o căuta el pentru a o folosi ca trambulină spre un imperiu. Vincent refuzase să vândă direct, dar întrezărise posibilitatea unui târg.
În consecinţă, Benedict îi oferise lui Hatch un contract de un an ca director executiv, pentru a avea timp să se studieze reciproc.
Curând devenise clar că preţul unei părţi din „Benedict Fasteners“ era asigurarea rămânerii firmei în familie. Exista un singur mod de a face acest lucru, dar între timp Hatch o cunoscuse pe Jessie Benedict şi hotărâse că preţul nu era prea mare. De fapt, toată tranzacţia apărea foarte clară şi satisfăcătoare din toate punctele de vedere.
Contractul Galloway era în buzunar, desigur. Cina de diseară era doar o întâlnire de societate, ce avea menirea de a cimenta relaţia respectivă, atrăgându-i totodată atenţia lui Galloway că de acum înainte urma să trateze cu Sam Hatchard, noul director executiv de la „Benedict Fasteners“. Prezenţa lui Jessie avea să ateste faptul că transferul de putere avea binecuvântarea lui Vincent.
— Zice că o enervezi! mormăi deodată Vincent.
Hatch privi în sus, cu gândul încă la cifrele din faţa lui.
— Poftim?
— Jessie zice că o enervezi.
— Da, înţeleg…
Hatch îşi înfundă din nou nasul în hârtii.
— La naiba, omule, nu te deranjează?
— O să-i treacă!
— Şi de ce-o enervezi? întrebă Vincent.
Hatch aruncă din nou o privire în sus, amuzat.
— Asta ce mai e? Doar nu-ţi mai faci şi acum griji pentru fiică-ta? Are douăzeci şi şapte de ani. Poate să-şi poarte singură de grijă!
— Nu sunt prea sigur de asta, bombăni Vincent. Douăzeci şi şapte de ani, şi încă nu şi-a găsit o slujbă serioasă…
Hatch zâmbi scurt.
— Din câte am auzit, şi-a găsit o mulţime de slujbe. Doar că niciodată n-a făcut prea mulţi purici într-un loc.
— E al naibii de deşteaptă! Privirea lui Vincent se întunecă şi mai tare. Întotdeauna a fost deşteaptă. Dar de-atâtea ori şi-a schimbat slujbele de când a terminat colegiul, încât le-am pierdut şirul. Nici o direcţie! Nici un scop! Acum nu-mi vine să cred că s-a dus să lucreze pentru o ghicitoare. Asta e ultima picătură. Îţi spun eu!
Hatch dădu din nou din umeri.
— Ia-o încet! Într-o lună-două, probabil că o să demisioneze ca să se ducă să lucreze la Grădina Zoologică.
— Aş fi fericit. Pare să ia foarte în serios noua ei slujbă la această doamnă „medium“. E acolo deja de o lună şi pare mai entuziastă ca niciodată. Încă n-a reuşit să fie dată afară şi ăsta-i semn rău. Oamenii încep de obicei să se gândească s-o dea afară pe Jessie la câteva săptămâni de la angajare. Drace, la blestematul acela de serviciu de telegrame cântate n-a rezistat nici două săptămâni. Bănuiesc că nu le-a trebuit mult ca să-şi dea seama că n-are voce.
— Dă-i o şansă!
Vincent îl privi bănuitor.
— Nu te deranjează că ţopăie tot timpul de colo-colo? Nu ţi se pare fluşturatică?
— O să se potolească după ce se mărită.
— De unde ştii? i-o întoarse Vincent. Ce ştii tu despre femei şi căsătorie, de pari atât de convins?
— Am fost însurat o dată.
Vincent rămase cu gura căscată.
— Ai fost? Ce s-a întâmplat? Ai divorţat?
— Soţia mea a murit.
Vincent era pur şi simplu uluit că Hatch, pe care ajunsese să-l considere prieten – dacă nu chiar fiul pe care nu-l avusese niciodată –, nu-i pomenise niciodată de căsătoria lui.
— Iisuse! Îmi pare rău, Hatch!
Sam întâlni ochii lui Vincent şi zise:
— Asta a fost de mult.
— Mda, ei bine, cum am mai zis, îmi pare rău!
— Mulţumesc.
Hatch se întoarse la studiul hârtiilor.
— Nu-ţi mai face probleme în privinţa fiicei tale. O să am eu grijă de ea.
— Păi asta încerc să-ţi spun. Nu-mi lasă impresia că ar dori să ai tu grijă de ea, Hatch. Nu prea te încurajează, nu-i aşa?
— Greşeşti, spuse Hatch blând. A fost foarte încurajatoare în felul ei.
Vincent îi aruncă o privire nedumerită.
— Da?
— Da.
Hatch întoarse o filă a imprimatului.
— Pe naiba, cum poţi să spui asta? Ce-a făcut ca să te încurajeze?
— Devine foarte nervoasă în preajma mea, îi explică Hatch răbdător.
— Ştiu, la naiba, asta ţi-am şi spus. Pentru numele lui Dumnezeu, ce…? se întrerupse Vincent, neîncrezător. Vrei să spui că ăsta-i un semn bun?
— Un semn foarte bun.
— Eşti sigur? Am avut două neveste, şi nici Connie, nici Lilian n-au fost niciodată nervoase în preajma mea, zise Vincent.
— Jessie e altfel.
— Poţi s-o mai spui o dată. Niciodată n-am înţeles-o pe fata asta.
— Ăsta-i un comentariu interesant, având în vedere că vrei să-i laşi „Benedict Fasteners“.
— Mda, păi e singura din familie în care pot avea destulă încredere ca să i-o las. Şi, orice s-ar întâmpla, Jessie va face ce e mai bine pentru firmă şi pentru familie. Asta contează!
— Dar e clar că n-o interesează şi că nici n-are talent pentru a conduce „Benedict Fasteners“, sublinie Hatch.
— La naiba, pentru asta te-am adus pe tine în comitetul de conducere. Tu eşti soluţia perfectă a problemei.
Vincent îl ţintui cu o privire pătrunzătoare.
— Nu-i aşa?
— Ba da.
La şapte fără cinci, Hatch parcă grijuliu noul său Mercedes gri argintiu într-un spaţiu liber, în faţa blocului lui Jessie de pe Capitol Hill.
Bărbatul coborî din maşină şi automat privi în jos, ca să-şi verifice lustrul pantofilor ascuţiţi. Apoi îşi aranjă nodul cravatei cu dungi fine şi îşi îndreptă sacoul gri. Satisfăcut, se îndreptă către intrare.
Hatch era foarte conştient de eleganţa sobră, reţinută a costumului său. Avea grijă de amănunte ca lăţimea şi culoarea dungilor cravatelor şi de gulerele cămăşilor făcute pe comandă. Nu dădea atenţie acestor lucruri datorită unei înclinaţii înnăscute pentru modă, ci pentru că nu voia ca din întâmplare să greşească la ceva atât de fundamental. În lumea afacerilor, de multe ori omul era judecat după haine.
Hatch crescuse în cizme, blugi şi cămăşi de lucru. Chiar dacă evolua de câtăva vreme cu succes în mediul de afaceri, încă nu avea încredere în propriul său instinct când era vorba de haina potrivită, aşa că exagera din precauţie.
Soţia lui, Olivia, îl învăţase pe Hatch cam tot ce ştia despre aspectul conservator preferat de magnaţii corporaţiilor americane. Pentru acest sfat, o parte din fiinţa lui avea să-i rămână întotdeauna recunoscătoare. Doar cam pentru atât putea să-i fie recunoscător, după atâţia ani.
Hatch îşi privi ceasul din oțel şi aur, în timp ce apăsa pe soneria de la intrarea vechii clădiri de cărămidă.
Când cumpărase ceasul, îşi făcuse probleme pentru că era prea țipător. Avusese aceleaşi îndoieli şi în privinţa Mercedesului. Dar amândouă îl atrăseseră nu numai pentru că erau splendid făcute şi minunat de funcţionale, dar şi pentru că reprezentau foarte tangibil succesul obţinut de Hatch în viaţă. Succesul despre care tatăl său, o epavă plângăreaţă şi plină de amărăciune, îi prezisese că-l va ocoli.
Când Hatch era într-o dispoziţie filosofică, ceea ce se întâmpla extrem de rar, se întreba dacă nu cumva se zbătuse să atingă o asemenea poziţie în special ca să-i dovedească tatălui său că se înşelase.
Limbile de aur ale ceasului îi arătau că ajunsese la timp. Numai că treaba asta nu-i era de niciun folos. Jessie avea tendinţa să fie în întârziere ori de câte ori Hatch trebuia să treacă s-o ia în oraş. Ştia din experienţele anterioare că se va fâţâi cu frenezie prin apartament, adunându-şi cheile, verificând dacă a stins gazul şi punând în funcţiune automatul telefonic. Orice, numai să întârzie inevitabilul, gândi Hatch strâmbându-se.
Ridică degetul de pe butonul interfonului, în timp ce vocea fără suflu a lui Jessie răspundea.
— Cine e?
— Hatch.
— Tu?
— Aşteptai pe altcineva? întrebă el politicos.
— Nu. Sigur că nu. Intră.
Uşa scoase un scârțâit în timp ce se debloca singură, şi Hatch intră în holul interior. O luă pe scări până la etajul doi şi apoi merse de-a lungul coridorului până la apartamentul lui Jessie. Bătu uşor, iar ea îi deschise, privindu-l cu o încântare vag acuzatoare.
— Ai ajuns la fix!
Hatch ignoră reproşul din voce. Zâmbi satisfăcut, plimbându-şi privirea aprobator peste rochia de seară neagră şi strâmtă, care-i scotea în evidenţă talia şi se oprea exact sub genunchi.
— Bună, Jessie! Arăţi foarte bine astă seară. Ca de obicei.
Pentru el, Jessie arăta bine tot timpul. Avea ceva vibrant, feminin, misterios. Îl făcea să se gândească la vrăjitoare, pisici şi regine din Egiptul antic.
Cu tot exotismul ei, fața lui Jessie oglindea atât inteligenţă cât şi o adâncă vulnerabilitate feminină. Amândouă îl atrăgeau. Reacţia lui în faţa intelectului ei era lesne de înţeles. Era un bărbat care preferase întotdeauna femeile inteligente. Celălalt gen îl irita.
Dar reacţia la vulnerabilitatea ei îl surprindea totuşi. De multă vreme nu se mai simţise protector faţă de o femeie, şi nu-şi amintea ca senzaţia să fi fost tot atât de intensă în trecut, nici măcar în vremurile de început cu prima sa soţie, Olivia. Nu putea să-şi explice în mod satisfăcător de ce reacţiona astfel fată de Jessie. Ea era, la urma urmelor, un tip de femeie total diferit faţă de Olivia. În multe privinţe, era opusul soţiei sale moarte.
Jessie era vioaie şi volatilă, în timp ce Olivia fusese întotdeauna calmă şi încântătoare. Fiica mai mare a lui Benedict se dovedea nărăvaşă şi dificilă. Olivia fusese întotdeauna manierată şi rafinată. Jessie era genul de femeie care punea blocuri de stâncă în calea unui bărbat, chiar dacă îl dorea. Olivia ştiuse instinctiv cum să-i măgulească eul masculin.
Hatch ştia că Jessie îl va face să aştepte în seara asta, în primul rând fiindcă o enervau manevrele lui de a o aduce la întâlnire şi fiindcă era şi mai furioasă pe ea însăşi pentru că nu era capabilă să scape din plasă.
Olivia l-ar fi făcut poate să aştepte doar câteva minute, în intenţia de a arăta corespunzător. La urma urmelor, ea ar fi înţeles importanţa obligaţiei din această seară şi i-ar fi acordat tot sprijinul. Întotdeauna îl sprijinise în carieră.
Lui Jessie nici că-i păsa de cariera lui Hatch.
Hatch oftă în sinea lui, în timp ce trecea pragul. Jessie se dădu înapoi, ţinând uşa deschisă. Brusc se împiedică de calul mare de fier care servea drept opritor pentru uşă. Hatch se întinse şi o prinse de braţ ca s-o sprijine. Pielea ei era ca mătasea şi îi putea mirosi parfumul uşor şi picant.
— Fir-ar să fie! zise ea, uitându-se în jos. Uite ce s-a întâmplat. Mi s-a dus un fir de la ciorap. Trebuie să mă schimb!
— Nicio problemă!
Hatch se prefăcu că nu-i remarcă iritarea din voce, în timp ce închidea uşor uşa în urma ei.
— Am făcut astfel încât să avem câteva minute în plus la dispoziţie. Nu trebuie să fim la restaurant înainte de opt fără un sfert.
Ea îi aruncă o privire aspră peste umăr, în vreme ce se îndrepta spre dormitor.
— Mi-ai spus şapte şi jumătate.
— Am minţit.
Uşa dormitorului se închise cu un pocnet în urma ei, dar Hatch apucă să observe decolteul adânc, în formă de V, ce-i orna toaleta. În tăietura decolteului se vedea o porţiune mare de piele netedă, de culoarea smântânii.
Hatch zâmbi din nou şi aruncă o privire prin camera mică şi plăcută. Nu avusese ocazia să petreacă prea mult timp în apartamentul lui Jessie, spre marele său regret, dar de câte ori se afla aici, era foarte intrigat de decorul eclectic şi colorat.
Locul acela reprezenta o oglindă vie a intereselor ei mereu schimbătoare, adesea capricioase. Mobilierul era în cea mai mare parte modern şi consta dintr-o mulţime de obiecte din sticlă şi metal negru, cu un design ultramodern. Pe pereţi se aflau afişe înrămate, deoarece Jessie îşi schimba prea des părerile ca să rişte să investească în tablouri costisitoare. Puteai oricând să arunci un afiş dacă te plictiseai de el, explicase ea când Hatch o întrebase despre ele. Lângă fereastra din faţă se afla o masă joasă de sticlă, cu o colecţie de cactuşi miniaturali pe ea. Plantele ţepoase arătau cam nedumerite aici, în mediul umed al Pacificului de Nord-Vest. Ultima oară când Hatch fusese în apartament, pe masă se aflau ferigi.
În spatele canapelei era un perete cu cărţi. Găseai acolo lucrări dintre cele mai diverse, de la studii despre magie şi mituri, la volume de auto-educaţie, despre cum să-ţi alegi o carieră creatoare, care să-ţi ofere satisfacţii. Printre ele nu se afla niciuna dintre cărţile la modă care se văd adesea în apartamentele femeilor, despre cum să-ţi găseşti şi să păstrezi un bărbat, observă Hatch. Colecţia de romane cuprindea cam toate genurile, de la romane de dragoste şi suspans, la romane de groază şi ştiinţifico-fantastice.
Singurul lucru care părea să fie constant în lumea lui Jessie era neabătuta ei loialitate faţă de familie. Hatch observase în ultimele două luni că ea era în multe privinţe inima şi sufletul clanului Benedict.
Loialitatea era un lucru pe care Hatch îl aprecia foarte mult la o femeie, probabil pentru că nu prea avusese parte de aşa ceva în trecut. Devenise clar pentru el că dacă s-ar fi integrat destul de adânc în familia Benedict, s-ar fi bucurat şi el de acelaşi grad de loialitate din partea lui Jessie ca şi ceilalţi. Întreaga strategie a curţii pe care i-o făcea lui Jessie se baza pe această observaţie.
Telefonul de pe masa din colţ țârâi exact când Hatch începuse să răsfoiască o carte intitulata „Către o nouă filosofie a ecologiei“, un cadou de ziua ei de naştere de la vărul David.
— Răspunde tu pentru mine, vrei? strigă Jessie din dormitor.
Hatch ridică receptorul.
— Da?
— Salut, zise o voce vioaie, clocotind de energie. Sunt Alison, de la Caine, Carter şi Peat şi vreau să vorbesc cu Jessie Benedict.
— O secundă! Hatch puse jos receptorul şi străbătu holul ca să bată la uşa dormitorului.
— Cine e, Hatch?
— Pare să fie o agentă de bursă.
— Vai, Dumnezeule, Alison! La ora asta? Am evitat-o toată ziua. Jessie deschise uşa şi se uită fix la Hatch cu nişte ochi înspăimântaţi. Credeam că pot să scap de ea până mâine dimineaţă. Încearcă să-mi vândă acţiuni ale unei companii care fabrică ulei de gătit fără grăsimi. Ştii ceva despre uleiul de gătit fără grăsimi?
— Doar că e probabil prea frumos să fie adevărat.
— De asta mi-era teamă…
— De ce nu-i spui pur şi simplu „nu”?
Hatch inspiră parfumul subtil care emana din dormitor. Prin crăpătura uşii, putea să vadă doar colţul unui pat acoperit cu o pătură albă. Un portjartier alb zăcea aruncat într-o dezordine seducătoare pe covorul alb.
— Nu înţelegi? şuieră Jessie exasperată. Nu pot să-i spun nu lui Alice. E prietena mea, e nouă în domeniu şi munceşte din greu ca să-şi alcătuiască o listă de clienţi. Simt că ar trebui s-o ajut.
Hatch ridică din sprâncene, se întoarse în camera de zi şi ridică receptorul.
— Pe Jessie n-o interesează niciun fel de acţiuni pentru uleiul de gătit fără grăsimi, zise el.
Nu dădu atenţie izbucnirii ciripitului de protest de la celălalt capăt al firului şi puse calm receptorul în furcă.
Apoi se întoarse şi o văzu pe Jessie uitându-se fix la el. Pe faţa ei apăruse o expresie şocată şi nemulţumită. Hatch îi zâmbi amabil.
— E chiar foarte uşor să spui nu, Jessie!
— Văd. Fii sigur că o să ţin minte tehnica asta! izbucni ea.
Gradina amagirilor de Amanda Quick
Prolog
Slater Roxton inspecta tablourile ciudat de luminoase de pe pereţii mausoleului bogat ornamentat în momentul în care trapa cavoului se declanşă.
Prăpădul care era pe cale să se producă se transmise cu un huruit ce nu prevestea nimic bun, iar mugetul tânguitor al maşinăriei se stinse cu ecou adânc în piatră. Primul lui gând fu că vulcanul care se înălţa pe Fever Island erupsese. Bucăţi masive din tavanul pasajului care ducea spre ieşirea templului se deschiseră pe rând. De peste tot cădeau bolovani.
Vocea lui Brice Torrence răsună de undeva de lângă intrare, din cealaltă parte a coridorului.
— Slater, ieşi de acolo! Grăbeşte-te! O să se întâmple o nenorocire.
Slater o luase deja din loc. Nu mai pierdu timp să-şi recupereze lămpile, desenele sau aparatul de fotografiat. Alergă spre uşa încăperii, aruncă o privire pe lungul şi întortocheatul coridor de piatră care ducea la ieşire şi îşi dădu seama că nu mai avea timp să scape.
Între timp, din tavanul coridorului se desprindeau şi mai multe bucăţi. Cantităţi impresionante de pietre se prăbuşeau în pasaj. Dalele se îngrămădiră rapid unele peste altele, umplând tunelul. Ştia că, dacă ar fi încercat să sară în viteză în partea cealaltă, ar fi fost strivit de bolovani. Nu putea decât să se întoarcă şi să se afunde în labirintul neexplorat al cavernelor mormântului.
Se grăbi să traverseze încăperea, apucă în grabă felinarul şi se îndreptă spre cel mai apropiat pasaj. Coridorul se pierdea într-un întuneric dens, necunoscut, dar măcar nu pica nimic din tavan.
Alergă o distanţă scurtă şi se opri, conştient că, dacă mai înainta, în scurt timp avea să se piardă. El şi Brice nici nu se apucaseră bine de cartografiat complexul de hrube funerare săpate la baza vulcanului.
Se ghemui lângă un perete şi încercă să-şi facă curaj. Lumina orbitoare a felinarelor cădea peste pictura stranie ce înfăţişa o erupţie catastrofică a unui vulcan. Un oraş elegant din marmură albă era distrus. Slater îşi dădu seama că situaţia era extrem de similară cu ceea ce se întâmpla chiar atunci.
Nori de praf invadară tunelul. Îşi acoperi gura şi nasul cu cămaşa.
Nu avea de ales, aşa că trebuia să aştepte ca nebunia asta să se termine. Groaza i se învolbură precum otrava în vene. În orice clipă, tavanul peşterii în care se adăpostise putea ceda, îngropându-l sub dărâmături, „Măcar s-ar termina totul în câteva secunde“, se gândi el. Nu era sigur că ar fi vrut să-şi contemple viitorul imediat dacă ar fi supravieţuit. Oricât ar mai avea de trăit, ar fi captiv în acest labirint maiestuos.
Furtuna de roci şi pietre părea a nu se mai termina. În cele din urmă însă, peşterile templului tăcură. Urmă încă o eternitate până când ultima particulă de praf se depuse.
Se săltă cu precauţie. Rămase nemişcat o clipă, ascultând liniştea aceea cutremurătoare, aşteptând ca pulsul să i se calmeze. După o vreme, se duse să cerceteze încăperea boltită în care se aflase când trapa de piatră îşi revărsase încărcătura mortală. Pe podea erau împrăştiate peste tot pietricele, dar păreau să fi sărit şi să se fi rostogolit în încăpere direct din grămada uriaşă care acum bloca pasajul ce ducea la ieşire.
Supravieţuise, ceea ce însemna că era îngropat de viu.
Începu să-şi calculeze şansele într-o manieră surprinzător de pedantă. Trase concluzia că era încă prea zdruncinat pentru a înţelege pe deplin gravitatea situaţiei în care se afla.
Brice şi restul echipajului expediţiei nu aveau niciun motiv să creadă că scăpase cu viaţă; nu aveau cum să-l salveze nici măcar dacă nu şi-ar fi pierdut speranţa. Fever Island era un rest nelocuit de rocă vulcanică acoperită de o junglă neexplorată. Era situată la câteva mii de kilometri de civilizaţie.
Singurele resurse disponibile erau limitate la proviziile şi echipamentul aflate la bordul corăbiei ancorate în micul port natural al insulei. Nu exista nicio cale prin care să facă rost de mecanismele şi de mâna de lucru necesare pentru înlăturarea cantităţii impresionante de bolovani care blocau intrarea în templu.
Slater se gândi că Brice avea să se consulte cu căpitanul vasului. Aveau să ajungă la concluzia că murise şi aveau să se roage să nu se înşele, pentru că oricum nu puteau face nimic să îl salveze.
Stinse un felinar pentru a economisi combustibil. Luă celălalt felinar şi înaintă prin labirint. Existau, după opinia lui, doar două variante. Prima – cea mai probabilă – era să rătăcească prin templu până murea. Îi rămânea doar să spere că avea să moară înainte ca întunericul nesfârşit să-l facă să-şi piardă minţile.
Cea de-a doua variantă – foarte puţin probabilă – era să dea peste un pasaj care să îl scoată la lumină. Dar, chiar dacă ar fi avut el norocul ăsta, era improbabil să găsească drumul înapoi la corabie înainte ca aceasta să-şi ridice pânzele. Dăduseră peste insula asta blestemată când proviziile le erau cam pe terminate, după ce fuseseră abătuţi de la curs de o furtună violentă. Căpitanul era convins că îi mai pândea o furtună. Era hotărât să pornească înspre Londra în cel mai scurt timp posibil. Trebuia să se gândească la echipaj şi la ceilalţi membri ai expediţiei.
Slater ştia că, dacă reuşea să scape din labirint, avea să se trezească abandonat pe o insulă unde niciun vas cunoscut nu poposea vreodată. Mulţi ani ar trece până la apariţia unei alte corăbii, asta dacă ar apărea una vreodată.
Îşi continuă drumul prin cavernele întunecate, singurul punct de reper fiind picturile din templu, realizate de artiştii unei civilizaţii străvechi, de mult îngropaţi adânc sub straturi întregi de lavă fierbinte.
Nu mai ştia cu precizie în ce moment începuse să înţeleagă semnificaţia picturilor sau dacă într-adevăr percepuse exact firul poveştii spuse de ele. Ţinu să-şi reamintească faptul că era o şansă destul de mare să-şi fi pierdut deja minţile. Bezna interminabilă şi operele de artă fascinante ar fi derutat pe oricine. Oricărui om în situaţia lui i s-ar fi întâmplat să aibă halucinaţii.
În cele din urmă, fu aproape sigur că identificase trei legende distincte. Se opri când se lămuri că fiecare poveste în parte era dedicată unui drum diferit în labirint. Una dintre serii înfăţişa istoria unui război. Cea de-a doua era povestea unei răzbunări.
Se hotărî într-un final să urmeze cea de-a treia legendă.
N-avea să afle niciodată cât de mult mersese sau cât de departe ajunsese. În momentul în care se oprise, epuizat, se cufundase într-un somn presărat cu imaginile picturilor de pe pereţi, singurele care îl călăuziseră. Din când în când, dăduse peste pâraie subterane. Se oprise se bea cu sete. Mâncase cât de chibzuit putuse din bucata de brânză şi din cea de pâine pe care le avea la el, dar şi acestea se terminaseră într-un final.
Mersese în continuare, neavând oricum ce altceva să facă. Dacă s-ar fi oprit ar fi fost ca şi cum s-ar fi predat necondiţionat.
În cele din urmă, când ieşi clătinându-se din caverne într-un lanţ circular de piatră scăldat în lumina zilei, continuă să meargă, fiind convins că încă avea halucinaţii.
Lumina soarelui.
Un colţ al minţii înregistra realitatea celor văzute.
Îşi ridică neîncrezător privirea spre cer şi văzu razele fierbinţi, tropicale, ce se iţeau printre bolovani. În stâncă fuseseră cioplite trepte abrupte. Din dreptul ieşirii atârna o funie lungă şi neagră.
Cu o ultimă sforţare, înşfăcă funia şi o testă să vadă dacă rezistă la greutatea lui. Când se lămuri că nu prezenta niciun pericol, porni pe scara străveche, ţinându-se de funie ca de o balustradă.
Ajunse la ieşire, se împletici afară din cotloanele templului şi se prăbuşi pe lespezile de piatră ale templului în aer liber. Stătuse atât de mult în întuneric, încât trebui să închidă ochii pentru a-i proteja de soarele puternic.
Undeva în apropiere se auzi bubuitul unui gong. Zgomotul zgudui îndelung întreaga junglă.
Nu era singurul de pe insulă.
Un an mai târziu, o altă corabie ancoră în micul golf. Slater se afla la bordul ei când aceasta îşi ridică pânzele. Nu mai era însă acelaşi om care fusese când pusese piciorul pe Fever Island.
Pe parcursul următorilor ani, deveni o legendă în anumite cercuri. Când se întoarse în cele din urmă în Londra, descoperi marele blestem care se abate asupra tuturor legendelor: nu există loc care să poată fi considerat cu adevărat acasă.
capitolul 1
— Nu-mi vine să cred că Anne nu mai este. Matty Bingham îşi şterse ochii cu batista. Întotdeauna deborda de energie. Atât de fermecătoare! Atât de plină de viață!
— Da, era. Ursula Kern strânse mai tare umbrela, cu privirea spre groparii care aruncau bulgări mari de pământ pe sicriu. A fost o femeie modernă.
— Şi o secretară excepţională. Matty îşi îndesă batista în poşetă. O comoară pentru agenţie.
Matty avea treizeci şi ceva de ani, fată bătrână fără familie sau relaţii. La fel ca restul femeilor care veniseră să lucreze la Agenţia de Secretariat Kern, renunţase la orice speranţă de a se mărita şi de a avea o familie a ei. La fel ca Anne şi celelalte, profitase de promisiunea pe care i-o făcuse Ursula – o carieră respectabilă ca secretară profesionistă, un domeniu disponibil acum şi pentru femei.
Ziua era cât se poate de potrivită pentru o înmormântare – într-o nuanţă depresivă de cenuşiu şi burniţând constant. Ursula şi Matty erau singurele persoane îndoliate prezente lângă mormânt. Anne murise singură. Nu existase o familie care să vină să revendice trupul neînsufleţit. Ursula plătise pentru înmormântare. După părerea ei, nu fusese doar responsabilitatea ei ca şefă şi ca unică moştenitoare, ci şi un ultim gest al prieteniei pe care i-o purtase.
Simţi o goliciune enormă în adâncul ei. Anne Clifton îi fusese cea mai bună prietenă în ultimii doi ani. Le legaseră lucrurile pe care le aveau în comun – lipsa unei familii şi un trecut tulburător pe care fiecare în parte îl îngropase cu grijă.
Anne avusese câteva defecte – unele dintre celelalte secretare ale agenţiei o consideraseră o repezită – dar Ursula ştia că întotdeauna în remarcile lor se regăsise o notă distinctă de admiraţie. Tenacitatea încăpăţânată a lui Anne de a-şi croi singură un drum în viaţă, în pofida tuturor opreliştilor, o aduseseră în postura inedită de model al femeii moderne.
După ce sicriul dispăru sub movila din ce în ce mai mare de ţărână, Ursula şi Matty se întoarseră şi parcurseră drumul invers prin cimitir.
— Ai făcut un gest tare frumos că ai plătit pentru înmormântarea lui Anne, zise Matty.
Ursula trecu de poarta din fier forjat.
— Măcar atât am putut face.
— O să-mi fie dor de ea.
— Şi mie, spuse Ursula.
„Pentru înmormântarea mea oare cine-o fi să plătească?“ se întrebă ea.
Anne nu părea genul care să-şi ia singură viaţa, zise Matty.
— Nu, deloc.
Ursula mâncă singură, aşa cum făcea de obicei. După ce termină, se duse în biroul ei micuţ şi confortabil.
Menajera dădu buzna în cameră, să facă focul.
— Mulţumesc, doamnă Dunstan, spuse Ursula.
— Sunteţi sigură că vă simţiţi bine? se interesă cu blândeţe doamna Dunstan. Ştiu că aţi considerat-o prietenă pe domnişoara Clifton. E greu să pierzi o asemenea legătură. Şi eu mi-am pierdut câţiva prieteni de-a lungul timpului.
— Mă simt bine, zise Ursula. O să m-apuc să sortez lucrurile domnişoarei Clifton, ca să fac un inventar. După aceea mă duc la culcare.
— Prea bine, atunci.
Doamna Dunstan ieşi încet pe hol şi închise uşa. Ursula aşteptă o clipă, după care îşi turnă o porţie zdravănă de brandy. Alcoolul incandescent îi mai alungă din răceala pe care o resimţise de la moartea lui Anne.
După o vreme, traversă încăperea spre cufărul care adăpostea lucrurile lui Anne.
Scoase unul câte unul obiectele cate îi stârniră o profundă stare de nelinişte – o sticluţă goală de parfum, un săculeţ de catifea cu câteva bijuterii, caietul de stenografie al lui Anne şi două punguţe cu seminţe. Luate individual, prezenţa acestor obiecte era uşor de explicat. Ca grup însă, ridicau tot felul de întrebări tulburătoare.
În urmă cu trei zile, când menajera lui Anne descoperise trupul neînsufleţit al stăpânei ei, îi trimisese imediat vorbă Ursulei. Oricum fusese singura la care putea apela. La început, Ursula nici nu voise să accepte ideea că Anne murise din cauze naturale sau că-şi curmase singură viaţa. Chemase poliţia. Poliţiştii trăseseră imediat concluzia că nu exista niciun indiciu că avusese loc o crimă.
Anne lăsase un bilet. Ursula îl găsise mototolit pe podea, chiar lângă cadavru. Pentru majoritatea oamenilor, semnele făcute cu creionul păreau doar nişte mâzgălituri. Anne însă fusese o stenografă profesionistă, care reuşise să-şi dezvolte propria metodă de scriere codificată.
Biletul ascundea un mesaj, iar Ursula ştia că ei îi fusese adresat. Anne ştiuse prea bine că nimeni altcineva nu i-ar fi putut descifra stilul unic de a stenografia.
În spatele closetului.
Ursula se aşeză la birou şi mai sorbi din brandy în timp ce contemplă obiectele. După o vreme, împinse sticluţa goală de parfum mai încolo. O găsise pe măsuţa de scris a lui Anne, nu lângă celelalte obiecte. Lui Anne nu-i stătea în fire să nu spună nimic dacă îşi cumpăra un parfum nou, dar în afară de acest mic aspect, nu părea nimic misterios la acea sticluţă.
Caietul, săculeţul cu bijuterii şi seminţele erau însă o cu totul altă treabă. De ce ascunsese Anne aceste trei obiecte în spatele vasului de toaletă?
La un moment dat, deschise caietul cu stenograme şi începu să citească. Transcrierea scrisului criptic al lui Anne mergea încet, dar, două ore mai târziu, îşi dădu seama că în această după-amiază se înşelase într-o singură privinţă. Ultimul gest făcut de dragul prieteniei cu Anne nu era că plătise pentru înmormântarea ei.
Mai era ceva ce putea face pentru Anne – să-l găsească pe ucigaşul ei.
capitolul 2
Slater Roxton o privi pe Ursula prin ochelarii lui cu ramă de sârmă.
— Ce naiba vrei să spui că nu eşti disponibilă câteva săptămâni, doamnă Kern? Doar am vorbit ceva.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar a apărut o chestiune urgentă, răspunse Ursula. Trebuie să-mi dedic tot timpul rezolvării ei.
În bibliotecă se aşternu o linişte tulburătoare. Ursula încercă să se îmbărbăteze singură. Îl cunoştea pe Slater de cel mult două săptămâni şi lucrase cu el doar de două ori, dar i se părea că putuse intui ce fel de om era. Se dovedea a fi un client dificil.
Îşi perfecţionase aproape impecabil arta de a nu-şi trăda starea de spirit sau gândurile, dar ea era din ce în ce mai alertă la anumite indicii subtile. Tăcerea adâncă şi privirea fixă cu care o ţintuia nu erau de bun augur. Stătea cu spatele îmbăţoşat în scaun, încercând din răsputeri să nu se trădeze că uitătura aceea îi dădea fiori pe şira spinării.
Lămurindu-se că ea nu reacţiona aşa cum sperase în faţa dezaprobării lui ferme, înteţi nivelul tensiunii ridicându-se încet de pe scaun şi lipindu-şi palmele puternice pe suprafaţa lustruită a biroului de mahon.
Mişcările lui emanau o anumită graţie înşelătoare, ceea ce îi conferea o aură fascinantă de putere nevăzută şi ținută bine în frâu. Stilul sumbru şi lipsit de emoţii îl descria perfect, începând cu discursul său calm şi rostit monoton până la ochii aceia verzi-aurii impenetrabili.
Ţinuta lui accentua senzaţia de umbră şi gheaţă. În scurtul răstimp de când îl cunoştea, nu îl văzuse decât îmbrăcat din cap până în picioare în negru – cămaşă neagră de pânză şi eşarfă neagră, vestă din satin negru, pantaloni negri şi haină neagră. Până şi ramele ochelarilor erau dintr-un metal mai negru – nici pomeneală de ramă placată cu aur sau argint.
Acum nu purta haina croită la patru ace. O agăţase în cuierul de lângă uşă. După ce o întâmpinase cu puţin timp în urmă, Slater şi-o dăduse jos ca să poată lucra la artefacte.
Ştia că nu avea dreptul să critice un om bazându-se doar pe garderoba lui. Şi ea purta tot o ţinută neagră obişnuită. În ultimii doi ani, ajunsese să se gândească la hainele ei de doliu – de la vălul de văduvă şi rochia neagră elegantă până la ghetuţele negre cu toc gros – ca la o uniformă, dar şi ca la un echipament de camuflaj.
Îi trecu prin minte că ea şi Slater formau un cuplu cam sumbru. Oricine ar fi intrat în bibliotecă ar fi zis că amândoi sufereau nespus din pricina unei dureri incomensurabile. Adevărul era că ea chiar suferea în tăcere. Se întrebă, şi nu pentru prima dată, ce motive avea Slater să se îmbrace în negru. Tatăl lui murise în urmă cu două luni. Acesta fusese motivul pentru care Slater se întorsese în Londra, după câţiva ani petrecuţi în străinătate. Acum administra averea familiei Roxton. Era destul de sigură că hainele negre se datorau unui obicei vestimentar de mult înrădăcinat – nicio legătură cu doliul.
Dacă măcar jumătate dintre relatările presei referitoare la Slater Roxton erau adevărate, se gândi ea, atunci poate avea motive să se îmbrace în negru. La urma urmei, era culoarea misterului, iar Slater era întruchiparea misterului în înalta societate.
Îl urmărise cu mare băgare de seamă şi cu o doză însemnată de curiozitate, dar şi cu ceea ce ştia foarte bine că era o fascinaţie absolut nechibzuită. Bănuise că anunţul ei, mai ales aşa concis cum fusese, nu avea să fie primit cu răbdare şi înţelegere. Se întâmplase de multe ori să aibă de-a face cu clienţi dificili, dar nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca Slater. Până şi simplul gând că trebuia sa o scoată la capăt cu Slater Roxton îi amorţea mintea. Înţelesese încă de la începutul colaborării lor că individul era o forţă a naturii şi că nu ţinea cont de părerea nimănui. Acesta era, desigur, şi motivul pentru care îl considera extrem de interesant.
— Tocmai v-am explicat că a apărut ceva neprevăzut, spuse ea. Avu grijă să-şi menţină tonul vocii rigid şi profesionist, ştiind că Slater s-ar fi năpustit asupra oricărui semn de nesiguranţă sau de slăbiciune. Îmi pare rău că trebuie să punem punct aici relaţiei noastre de afaceri. Totuşi…
— Şi atunci, de ce îi puneţi capăt?
— Este o chestiune de ordin personal, replică ea.
Slater se încruntă.
— Sunteți bolnavă?
— Nu, nu sunt bolnavă. Mă bucur de o sănătate excelentă. Voiam să spun că sper că mă voi putea întoarce la un moment dat pentru a termina catalogarea.
— Chiar aşa? Şi ce vă face să credeţi că nu vă voi căuta un înlocuitor? Or mai fi şi alte secretare în Londra.
— Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră, bineînţeles. Țin totuşi să vă reamintesc că v-am avertizat încă de la început că mai am şi alte angajamente legate de activitatea mea, care uneori ar putea interfera cu aranjamentele noastre de afaceri. Aţi fost de acord cu acestea.
— Am primit asigurări, domnişoară Kern, că, în afară de multe alte calităţi excepţionale, sunteţi şi demnă de încredere. Nu puteţi veni pur şi simplu şi pleca într-un moment complicat ca acesta.
Ursula îşi trase poalele rochiei ei negre astfel încât să curgă în falduri drepte şi elegante în jurul gleznelor, în vreme ce se gândea la opţiunile pe care le avea. Atmosfera din bibliotecă se tensiona rapid, de parcă ar fi existat un generator de electricitate care încărca aerul. Asta era senzaţia pe care o resimţea de câte ori se afla în apropierea lui Slater. Astăzi însă energia aceasta tulburătoare şi excitantă avea parcă şi o latură periculoasă aparte.
În scurta perioadă de când îl cunoştea, nu îl văzuse niciodată pierzându-şi cumpătul. Nici în cealaltă extremă nu ajunsese. Încă nu îl văzuse râzând. Era adevărat, încropise ocazional un zâmbet foarte fugar, iar în ochii lui, de obicei reci, apăruse uneori un strop de căldură. Avea însă sentimentul că fusese mult mai surprins decât ea când permisese acelor emoţii să răbufnească.
— Îmi pare rău, domnule Roxton, zise ea, repetând aceeaşi scuză. Vă asigur că nu am de ales. Timpul este foarte preţios.
— Am impresia că merit o explicaţie mai amănunţită. Ce anume este atât de presant încât sunteţi nevoită să întrerupem colaborarea?
— Chestiunea are legătură cu o persoană angajată de mine.
— Vă simţiţi obligată să vă implicaţi în problemele personale ale angajaţilor?
— Ei bine, da. Pe scurt, cam aşa stau lucrurile.
Slater ieşi de după birou şi veni să se sprijine în partea frontală a acestuia, după care îşi încrucişă braţele.
Trăsăturile lui gravate cu asprime îi dădeau un aer ascetic, neiertător. Uneori îi era simplu să şi-l imagineze ca pe un înger răzbunător. Alteori i se părea că ar fi un adevărat Lucifer.
— Măcar aţi putea să-mi oferiţi o explicaţie, doamnă Kern, spuse el. Cred că îmi datoraţi atâta lucru.
Părerea ei era că nu îi datora nimic. Îşi dăduse silința să îi explice toate condiţiile în care puteau colabora, încă de la început. Ca patroană a Agenţiei de Secretariat Kern, îşi asuma rareori îndatoriri în prezent. Afacerea i se dezvolta cu rapiditate. Drept urmare, în ultimele luni fusese ocupată la birou, unde antrenase noi secretare şi intervievase noi potenţiali clienţi. Acceptase această colaborare cu Slater ca pe o favoare făcută mamei acestuia, Lilly Lafontaine, o actriţă celebră care se retrăsese de pe scenă pentru a scrie melodrame.
Nu se aşteptase să constate că misteriosul domn Roxton era atât de insistent.
— Prea bine, domnule, zise ea, povestea pe scurt este că am decis să-mi iau un alt client.
Slater încremeni.
— Înţeleg, spuse el. Nu vă face plăcere să lucraţi cu mine?
În vocea lui se distingea o notă nemiloasă. Înţelese cu o tresărire că trata plecarea ei ca pe o chestiune personală. Şi mai şocantă era însă impresia că el nu părea foarte surprins de faptul că nu mai voia să lucreze cu el, ci mai degrabă extrem de resemnat de demisia ei, de parcă ar fi prevăzut această sentinţă inevitabilă.
— Ba dimpotrivă, domnule, răspunse ea repede. Proiectul acesta de catalogare mi se pare foarte interesant.
— Nu vă plătesc îndeajuns? Ochii i se aprinseră de ceea ce putea fi uşurare. Dacă aceasta este problema, putem să renegociem tariful.
— Vă asigur că nu are nicio legătură cu plata.
— Dacă vă place ce faceţi şi sunteţi mulţumită de bani, de ce plecaţi de la mine pentru un alt client? întrebă el.
De data asta păruse surprins din cale-afară.
Simţi că i se taie răsuflarea şi că se face roşie ca focul. „Se comportă aproape ca un iubit părăsit“, se gândi ea. Bineînţeles că nu aşa stăteau lucrurile. Ei aveau doar o relaţie de client-angajator.
„De aia nici nu ai des clienţi bărbaţi“, ţinu ea să-şi reamintească. De fiecare dată exista şi un anume risc. Să se simtă atrasă de unul dintre clienţi nu era genul de risc la care să fi bănuit că s-ar putea expune în momentul în care îşi stabilise criteriile. Principala ei grijă fusese faptul că ştia că bărbaţii reprezentau un risc pentru reputaţiile neştirbite ale secretarelor. Făcuse o excepţie în cazul lui Slater Roxton, iar acum venise momentul să plătească pentru asta.
Una peste alta, probabil era mai bine ca această colaborare să ia sfârşit înainte ca ea să-şi piardă capul şi, posibil, şi inima.
— În ce priveşte motivele pe care le am…, începu ea.
— Cine este acest nou client? o întrerupse Slater.
— Bine, domnule, vă voi explica circumstanţele pentru care mă văd nevoită să pun capăt acestui contract, dar e posibil să aveţi şi aşa ceva de comentat.
— Ia să vedem!
Nuanţa de comandă din vocea lui o făcu să se crispeze.
— Nu vreau să prelungim această discuţie în contradictoriu, domnule – mai ales având în vedere faptul că sper că în viitorul apropiat îmi voi putea relua poziţia în această firmă.
— Mi-aţi dat deja de înţeles că speraţi ca eu să aştept până când veţi considera că va fi momentul să vă întoarceţi.
Făcu un gest cu palma înmănuşată spre talmeş-balmeşul de vechituri înghesuite în bibliotecă.
— Artefactele stau aici de ani buni. Sunt sigură că mai pot aştepta o vreme să fie inventariate.
— Cât de mult? se interesă el, puţin prea monoton.
Ea îşi drese vocea.
— Oh, revenind la asta, mi-e teamă că nu ştiu cu exactitate, cel puţin nu încă. E posibil ca în câteva zile să-mi fac o idee despre cât va dura cealaltă îndatorire pe care o am.
— Nu intenţionez să mă cert cu dumneata, doamnă Kern, dar aş vrea să cunosc identitatea clientului pe care îl consideraţi mai important decât mine. Se opri brusc, vădit iritat. Ce vreau să ştiu, de fapt, este ce fel de muncă de secretariat consideraţi că este mai însemnată decât inventarierea artefactelor mele? Acest nou client este bancher? Sau proprietarul vreunei afaceri importante? Vreun avocat sau vreo doamnă din înalta societate care are nevoie de serviciile dumitale?
— Acum câteva zile, am fost chemată la casa unei femei care se numea Anne Clifton. Anne a lucrat doi ani pentru mine. Mi-a fost mai mult decât o simplă angajată. Am considerat-o prietena mea. Aveam unele lucruri în comun.
— Observ că vorbiţi la timpul trecut.
— Anne a fost găsită moartă în biroul ei. Am chemat poliţia, iar detectivul care s-a arătat dispus să vină la scena morţii a declarat că, după părerea lui, moartea lui Anne a survenit în urma unor cauze naturale. Că i-ar fi cedat inima sau că ar fi avut un atac cerebral.
Slater nici nu clipi. O privea de parcă tocmai îi spusese că putea zbura. Era evident că nu se aşteptase la un asemenea răspuns din partea ei, dar îşi recăpăta stăpânirea de sine cu o viteză uimitoare.
— Îmi pare rău să aud despre moartea domnişoarei Clifton, spuse el. Făcu o pauză, iar ochii i se mijiră subtil. De ce aţi chemat poliţia?
— Cred că Anne a fost ucisă.
Slater se uită la ea, dar nu zise nimic o vreme. În cele din urmă, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu o batistă albă imaculată.
— Hmm, zise el.
Ursula mai reflectă câteva clipe. Adevărul gol-goluţ era că îşi dorea tare mult să discute despre planul ei cu cineva care nu doar că ar fi înţeles-o, dar i-ar fi putut oferi şi câteva sfaturi utile – cineva căruia îi putea mărturisi orice. Intuiţia îi spunea că Slater Roxton se pricepea de minune să păstreze un secret. Mai mult, în ultimele zile îi fusese evident că avea şi o minte extrem de logică. S-ar fi putut spune că îşi ducea această trăsătură până la extrem.
— Ce o să vă spun trebuie ţinut sub tăcere, înţelegeţi?
Sprâncenele lui negre se uniră într-o linie ameninţătoare. Ea îşi dădu seama că îl jignise.
— Puteţi fi foarte sigură că-mi voi ţine pliscul, doamnă Kern.
Fiece cuvânt în parte fusese învăluit într-un strat subţire de gheaţă.
Îşi aranjă mănuşile, apoi îşi prinse cu hotărâre palmele în poală. Îşi rezervă câteva momente să-şi adune gândurile. Nu spusese nimănui, nici măcar asistentei ei, Matty, ce avea de gând să facă.
— Am motive să suspectez că Anne Clifton a fost ucisă, repetă ea. Vreau să îi ţin locul în casa clientului pentru care lucra, să văd dacă pot găsi unele indicii care să mă ajute să-i găsesc ucigaşul.
Fu pentru prima dată de când îl cunoştea când Slater păru surprins cu garda jos. Preţ de câteva secunde, se holbă la ea, evident stupefiat.
— Poftim? îngăimă el în cele din urmă.
— Ați auzit foarte bine, domnule. Poliția nu a găsit de cuviinţă să investigheze moartea lui Anne. Şi, de vreme ce nu s-a oferit altcineva, sunt gata să-mi asum eu această sarcină.
Slater reuşi să se adune într-un final.
— Asta-i nebunie curată, zise el foarte încet.
Cam asta se alegea de speranţa ei că el avea să se arate înţelegător. Se ridică şi îşi coborî vălul negru prins de borul pălărioarei ei de catifea. Porni spre uşă.
— Aş vrea sa vă reamintesc de promisiunea pe care mi-aţi făcut-o, cum că veţi păstra acest secret, zise ea. Iar acum, nu vă fie cu supărare, dar chiar trebuie să plec. O să vă dau de ştire de îndată ce voi rezolva situația legată de moartea lui Anne. Poate veţi dori să mă reangajaţi ca să vă ajut cu catalogarea.
— Staţi pe loc, doamnă Kern. Nu mai faceţi niciun pas până nu găsesc o cale de ieşire din… din nodul ăsta încâlcit de haos pe care mi l-aţi pus pe tavă.
Ea se opri cu mâna pe mânerul uşii, apoi se întoarse să îl înfrunte. „Nod încâlcit de haos?“ Ce mai era şi asta, o expresie împrumutată din altă limbă?
— Sunt convins că aţi înţeles prea bine ce am vrut să spun.
— Nu mai e nimic de lămurit. Singurul motiv pentru care mi-am dezvăluit intenţiile a fost că speram că îmi veţi putea oferi sfatul sau ajutorul. Aveţi o minte eminamente raţională şi logică, domnule. Acum însă am înţeles că a fost o prostie din partea mea să mă aştept să-mi înţelegeţi planul, ca să nu mai spun de ajutor.
— Mai presus de toate, pentru că ceea ce vreți să faceţi nu are nicio legătură cu un plan raţional şi logic, i-o întoarse el. Nici pomeneală de vreo strategie coerentă.
— E absurd, am studiat problema din toate punctele de vedere.
— Mă îndoiesc. Dacă ați fi făcut-o, ați fi constatat că scopul pe care vi l-aţi propus presupune un efort nesăbuit, periculos probabil, şi, fără nicio îndoială, cât se poate de zadarnic.
Ştiuse că era posibil ca el să nu fie entuziasmat de decizia ei de a investiga moartea lui Anne, dar se aşteptase să înţeleagă totuşi motivul pentru care se hotărâse să facă aşa ceva. De aici încolo nu mai avea niciun rost să creadă că legătura dintre ea şi Slater se baza pe respect reciproc.
Dar de ce o deprima această concluzie? Era doar un client, nu un potenţial iubit.
Schiţă un zâmbet crispat.
— Vă rog să nu aveţi nicio rezervă, domnule. Sunteţi liber să vă exprimaţi adevăratele opinii despre planul meu. Dar puteţi să o faceţi foarte bine de unul singur. Eu nu am de gând să stau să vă ascult.
Dădu să deschidă uşa, dar într-o clipă el fu lângă ea şi o închise.
— O clipă, dacă sunteţi amabilă, doamnă Kern. Nu am terminat încă această conversaţie.
Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !
Capitolul 1
Era o scenă parcă desprinsă dintr-un coşmar. Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se opri în prag şi îşi aruncă privirea în mica şi vesela anticameră a iadului.
Erau oase peste tot. Cranii ce rânjeau sălbatic, coaste şi femururi zdrobite erau împrăştiate haotic precum o grămadă de gunoaie drăceşti. Bucăţi de piatră cu dinţi şi degete de la picioare şi alte fragmente fără noimă încastrate în ele erau îngrămădite pe pervazul ferestrei. Un vraf de vertebre zăcea pe podea într-un colţ.
În mijlocul acestei dezordini teribile se afla o siluetă zveltă cu un şorţ pătat. O bonetă de muselină albă era cocoţată strâmb peste coama sălbatică şi încâlcită de cârlionţi castanii. Femeia, evident tânără, era aşezată la o masă grea de mahon. Spatele ei îngust şi graţios era întors spre Gideon. Realiza o schiţă, cu întreaga atenţie concentrată asupra a ceva ce părea a fi un os lung încastrat într-o bucată de piatră.
De unde stătea el, Gideon observă că nu purta verighetă pe niciunul dintre degetele suple ce ţineau condeiul. Era deci una dintre fiice, nu văduva răposatului reverend Pomeroy.
Exact ce îi lipsea, îşi spuse, o altă fiică de paroh.
După ce ultima murise, iar tatăl ei îndurerat părăsise acele locuri, tatăl lui Gideon numise un nou preot în sat, reverendul Pomeroy. Dar când acesta îşi dăduse sufletul, cu patru ani în urmă, Gideon, care între timp preluase moşiile tatălui său, nu se obosise să-i caute un înlocuitor. Gideon nu era deosebit de interesat de binele spiritual al locuitorilor din Upper Biddleton.
Graţie unei înţelegeri încheiate între Pomeroy şi tatăl lui Gideon, familia Pomeroy continuase să locuiască în casa parohială. Îşi plăteau chiria la timp şi asta era tot ceea ce conta pentru tânărul aristocrat.
Mai zăbovi o clipă cu privirea asupra scenei din faţa lui, apoi se uită prin încăpere în căutarea persoanei care lăsase deschisă uşa casei parohiale, oricine ar fi fost ea. Cum nu apăru nimeni, îşi scoase pălăria şi păşi în micul hol. Briza vioaie ce bătea dinspre mare îl urmă înăuntru. Era sfârşit de martie şi, deşi vremea era neobişnuit de caldă pentru această perioadă a anului, aerul mării era încă înţepător.
Imaginea tinerei aşezate printre oasele învechite împrăştiate prin toată camera îl amuza şi îl intriga deopotrivă. Traversă holul în linişte, având grijă ca cizmele lui de călărie să nu facă zgomot pe podeaua de piatră. Era un bărbat masiv, unii spuneau monstruos, şi învăţase cu mult timp în urmă să se mişte fără un sunet, într-o încercare zadarnică de a compensa acest lucru. Atrăgea oricum destule priviri.
Se opri în pragul uşii, studiind-o pe femeia întoarsă cu spatele. Când deveni evident că era prea cufundată în schiţa ei pentru a-i observa prezenţa, spulberă fără să vrea vraja.
— Bună dimineaţa, spuse el.
Tânăra ţipă speriată, scăpă condeiul din mână şi sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe faţă.
Gideon era obişnuit cu această reacţie. Nu fusese niciodată un bărbat chipeş, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătăţea cu nimic aspectul.
— Tu cine naiba eşti?
Fata îşi ţinea acum ambele mâini la spate, străduindu-se în mod evident să-şi ascundă desenele în spatele a ceva ce părea a fi un jurnal. Expresia de şoc din ochii ei uriaşi, de culoare turcoaz, se transforma rapid în suspiciune.
— St. Justin.
Gideon îi oferi un zâmbet de o politeţe rece, cât se poate de conştient de efectul acestui gest asupra cicatricei. Aşteptă ca ochii ei incredibil de strălucitori să se umple de repulsie.
— St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele de St. Justin?
— Da.
O expresie de uşurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii ei albastru-verzui:
— Slavă Domnului!
— Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon.
Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îi privi supărată:
— Dumnezeule bun, milord, m-aţi speriat teribil! Oare ce vă veni să intraţi aşa furiş peste oameni?
— Dacă te nelinişteşte gândul de a fi deranjată de oaspeţi nepoftiţi, fără îndoială ar fi mai bine să-ţi ţii uşa încuiată, zise el aruncând o privire cu subînţeles peste umăr, spre uşa deschisă a casei.
— O, vai. Probabil că doamna Stone a deschis-o mai devreme. Ea crede cu tărie în aerul proaspăt, să ştiţi. Intraţi, vă rog, milord. Sări din nou în picioare şi luă două volume groase de pe singurul scaun liber din încăpere. Stătu nehotărâtă preţ de o clipă, căutând prin învălmăşeala de obiecte un spaţiu suficient de mare cât să le cuprindă. În cele din urmă, oftând uşor, renunţă şi aruncă nepăsătoare cărţile pe podea: Vă rog să luaţi loc.
— Mulţumesc.
Gideon înaintă cu băgare de seamă şi se aşeză prudent pe scăunelul cu spătar în formă de scut. Stilul epocii în materie de mobilier era unul delicat, deloc potrivit pentru dimensiunile şi greutatea lui. Constată însă uşurat că scaunul rezistă.
Coborî privirea spre cărţile care se aflaseră recent acolo. Prima era Teoria Pământului de James Hutton, iar cealaltă era Ilustraţii ale Teoriei lui Hutton despre Pământ de Playfair. Acestea, în combinaţie cu încăperea plină de oase, explicau multe. Gazda lui era pasionată de fosile.
Poate că obişnuinţa ei de a se afla printre cranii albite şi rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simţea în largul ei printre imagini hidoase. O studie în vreme ce ea îşi făcu de lucru strângând ce mai rămăsese din desenele şi notiţele ei. Domniţa era neobişnuită, şi asta era puţin spus.
Coama neîmblânzită îi scăpase de mult de sub strânsoarea bonetei şi a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei.
Cu siguranţă nu era frumoasă, nici măcar deosebit de drăguţă, cel puţin nu după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie şi vitalitate, la fel ca tot restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinţi mici şi albi se încălecau puţin în faţă. Fără a înţelege de ce, găsi că efectul era fermecător.
Nasul îngust şi ascuţit şi pomeţii înalţi, în combinaţie cu inteligenţa vioaie din ochii ei spectaculoşi, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, ruşinoasă sau mironosiţă, decise Gideon. Cu o asemenea femeie, ştiai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea.
Faţa ei îi amintea de o pisicuţă deşteaptă; simţi brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Ştia din experienţă că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese muşcat rău o dată şi se învăţase minte.
Ghici că gazda lui avea puţin peste douăzeci de ani. Se întrebă dacă lipsa unei moşteniri o împiedicase să-şi găsească un soţ sau dacă pasiunea ei evidentă pentru oase vechi îi descurajase pe potenţialii pretendenţi. Prea puţini gentlemeni ar fi fost tentaţi să ceară mâna unei femei care manifesta mai mult interes faţă de fosile decât faţă de flirt
Privirea lui Gideon alunecă rapid peste restul corpului ei, remarcând rochia de muselină cu talie înaltă care probabil avusese cândva nuanţa bronzului, dar pălise de mult într-un ton vag de maro. O cămăşuţă plisată acoperea decolteul cuminte.
Cămăşuţa şi şorţul ce o acoperea cu totul lăsau mult loc imaginaţiei. Chiar şi aşa, Gideon păru să distingă o pereche de sâni delicaţi şi rotunzi şi o talie subţire. O privi atent în vreme ce fata ocoli rapid masa pentru a se aşeza din nou pe scaun. În clipa în care trecu în grabă pe lângă marginea mesei, muselina uşoară se mulă pentru scurt timp în jurul unui şezut ce părea înzestrat cu rotunjimi generoase.
— M-aţi luat prin surprindere, după cum vedeţi, milord. Tânăra ascunse alte câteva schiţe în spatele unui exemplar din Revista Societăţii de Fosile şi Antichităţi. Se încruntă mustrătoare spre Gideon. Îmi cer scuze pentru aspectul meu, dar cum nu mă aşteptam să sosiţi în dimineaţa asta, e oarecum de înţeles că nu m-am îmbrăcat pe măsura ocaziei.
— Nu-ţi face griji pentru aspectul dumitale, domnişoară Pomeroy. Te asigur că nu mă deranjează. Gideon îşi permise să ridice o sprânceană în semn de întrebare politicoasă. Eşti domnişoara Harriet Pomeroy, nu-i aşa?
— Da, desigur, milord, confirmă ea roşind. Cine altcineva să fiu? Probabil mă consideraţi o fetişcană prost crescută. Este adevărat, mătuşa mea mă tot ceartă pentru lipsa bunelor maniere, însă, vedeţi dumneavoastră, o femeie aflată în situaţia mea nu poate fi niciodată prea grijulie.
— Înţeleg, rosti Gideon rece. Reputaţia unei tinere este un bun fragil, iar fiica unui paroh e cu atât mai mult în pericol, nu-i aşa?
— Poftim? făcu ea nedumerită.
— Poate ar trebui să chemi o rudă sau pe menajera voastră să ne ţină companie aici. De dragul reputaţiei dumitale.
— Reputaţie? Harriet clipi, ochii ei albastru-verzui lărgindu-se de mirare. Cerule, nu mă refeream la reputaţia mea, milord! Nu am fost niciodată în primejdia de a fi luată cu de-a sila, în toată viaţa mea, şi cum am deja aproape douăzeci şi cinci de ani, nu se întrezăresc motive serioase de îngrijorare în viitor.
— Mama ta nu s-a obosit să te avertizeze în privinţa pericolului reprezentat de străini?
— Nu. Harriet zâmbi melancolică. Tatăl meu spunea despre mama că era un înger în carne şi oase. Era binevoitoare şi primitoare cu toată lumea. A murit într-un accident de trăsură cu doi ani înainte să ne mutăm în Upper Biddleton. Era în toiul iernii, iar ea ducea haine călduroase pentru săraci. Tuturor ne-a fost teribil de dor de ea, multă vreme. În special tatei.
— Înţeleg.
— Dacă vă faceţi griji în privinţa manierelor, milord, mă tem că nu vă pot ajuta, continuă Harriet pe un ton relaxat. Mătuşa şi sora mea s-au dus în sat la cumpărături. Menajera e pe undeva prin preajmă, dar nu-mi imaginez că ar fi de mare ajutor în cazul în care aţi ameninţa totuşi să mă luaţi cu de-a sila. I se face rău la cel mai mic semn al unei crize.
— Ai dreptate în privinţa asta, spuse Gideon. Cu siguranţă nu i-a fost de mare ajutor nici ultimei tinere care a locuit în această casă.
— O, deci aţi cunoscut-o pe doamna Stone? întrebă ea, cu interesul stârnit.
— Ne-am întâlnit acum câţiva ani, când locuiam în zonă.
— Desigur. Tot ea a fost şi menajera ultimului preot, nu-i aşa? Am moştenit-o cu tot cu această casă parohială. Mătuşa Effie spune că e o prezenţă extrem de deprimantă şi sunt în general de acord cu ea, dar tata ne îndemna mereu să fim miloase. Potrivit lui, nu putem s-o dăm afară fiindcă nu ar avea şanse să-şi găsească altceva de lucru în zonă.
— O atitudine demnă de toată lauda, care însă îţi aruncă în cârcă o menajeră greu de suportat, doar dacă nu cumva doamna Stone s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor.
— Se pare că nu. Vede doar răul în toate. Dar tata a fost un om bun la suflet, chiar dacă i-a lipsit simţul practic. Eu mă străduiesc să trăiesc mai departe cum ar fi dorit el, deşi uneori e foarte dificil. Harriet se aplecă în faţă şi îşi puse mâinile una peste alta. Însă asta nu e important în momentul de faţă. Daţi-mi voie să mă întorc la subiectul care ne interesează.
— Chiar te rog.
Gideon îşi dădu seama că începea chiar să se simtă bine.
— Când am spus că nu pot fi prea grijulie mă refeream la necesitatea de a proteja ceva infinit mai important decât reputaţia mea, milord.
— Mă uimeşti. Ce ar putea fi mai important decât asta, domnişoară Pomeroy?
— Munca mea, desigur. Se lăsă pe spate în scaun şi îl fixă cu o privire încărcată de semnificaţii. Sunteţi un om de lume, milord. Nu încape îndoială că aţi călătorit mult. Aţi văzut viaţa aşa cum e, cum s-ar spune. Probabil ştiţi foarte bine că peste tot se ascund nelegiuiţi fără scrupule.
— Chiar aşa?
— Fără îndoială. Vă pot asigura că există unii care mi-ar fura fosilele şi ar pretinde că sunt propriile lor descoperiri fără nicio tresărire de remuşcare. Ştiu că trebuie să fie dificil pentru un gentleman onorabil şi de viţă nobilă ca dumneavoastră să creadă că unii indivizi ar fi în stare să se coboare la aşa ceva, dar lucrurile astea se întâmplă. Realitatea e realitate. Trebuie să fiu permanent în gardă.
— Înţeleg.
— Bun, deci. Nu vreau să par excesiv de bănuitoare, milord, dar vă puteţi dovedi cumva identitatea?
Gideon încremeni. Cicatricea de pe faţa lui era un semn distinctiv suficient pentru majoritatea oamenilor, în special acolo, în Upper Biddleton.
— Ţi-am spus că sunt St. Justin.
— Mă tem că trebuie să insist să-mi oferiţi o dovadă. După cum spuneam, trebuie să fiu cât mai precaută posibil.
Gideon analiză situaţia, neştiind dacă să râdă sau să blesteme. Incapabil să decidă, vârî mâna în buzunar şi scoase o scrisoare.
— Dumneata mi-ai trimis asta, cred, domnişoară Pomeroy. Cu siguranţă, faptul că se află asupra mea demonstrează limpede că eu sunt St. Justin.
— O, da. Scrisoarea mea. Zâmbi uşurată. Deci aţi primit-o. Şi aţi venit imediat. Ştiam eu că aşa veţi face. Toată lumea spune că nu vă interesează nimic din ceea ce se petrece aici, la Upper Biddleton, dar simţeam că nu poate fi adevărat. În fond, aici v-aţi născut, nu?
— Am această onoare, spuse Gideon sec.
— Înseamnă că aveţi legături strânse cu acest pământ. Rădăcinile dumneavoastră sunt înfipte pentru totdeauna aici, chiar dacă aţi ales să vă stabiliţi pe o alta dintre moşiile pe care le deţineţi. Imposibil să nu aveţi un sentiment de datorie şi responsabilitate faţă de această regiune.
— Domnişoară Pomeroy…
— Nu aţi putea să întoarceţi spatele satului în care aţi crescut. Sunteţi viconte, moştenitorul unui titlu de conte. Ştiţi ce înseamnă obligaţia şi…
— Domnişoară Pomeroy. Gideon ridică o mână pentru a o face să tacă. Fu puţin surprins când tactica se dovedi eficientă. Hai să lămurim ceva. Nu mă preocupă prea tare soarta satului Upper Biddleton, ci doar ca terenurile de aici ale familiei mele să rămână productive. În cazul în care vor înceta să-mi asigure un venit corespunzător, te asigur că le voi vinde fără să clipesc.
— Dar majoritatea oamenilor din zonă depind de dumneavoastră într-un fel sau altul pentru a-şi câştiga existenţa. Fiind cel mai mare moşier de pe-aici, puteţi asigura stabilitatea economică pentru întreaga regiune. Cu siguranţă sunteţi conştient de acest lucru.
— Interesele mele legate de Upper Biddleton sunt de natură financiară, nu emoţională.
Harriet păru deconcertată pentru o clipă de această declaraţie, dar îşi reveni imediat:
— Glumiţi, milord. Bineînţeles că vă interesează soarta acestui sat. Aţi venit aici drept răspuns la scrisoarea mea, nu-i aşa? Asta e o dovadă că vă pasă.
— Am venit aici absolut din pură curiozitate, domnişoară Pomeroy. Scrisoarea dumitale avea tonul unei porunci regale, nici mai mult, nici mai puţin. Nu sunt obişnuit să fiu convocat de fetişcane pe care nici măcar nu le-am întâlnit vreodată, cu atât mai puţin ca acestea să-mi ţină predici despre datoriile şi responsabilităţile mele. Ca să fiu sincer, eram foarte curios să o cunosc pe femeia care s-a simţit îndreptăţită să facă aşa ceva.
— O! Expresia lui Harriet deveni prudentă. Pentru prima dată de când sosise Gideon, păru să priceapă că acesta nu era tocmai încântat de modul în care îl convocase. Încercă să îi zâmbească timid. Iertaţi-mă, milord. Poate scrisoarea mea a avut un ton puţin prea categoric?
— Asta e prea puţin spus, domnişoară Pomeroy.
Harriet îşi muşcă scurt buza de jos, studiindu-l.
— Trebuie să recunosc, am o uşoară tendinţă de a fi puţin cam directă, dacă se poate spune aşa.
— Viguroasă ar fi un termen mai potrivit. Sau eventual poruncitoare. Chiar tiranică.
— Mi se trage de la faptul că trebuie să iau decizii tot timpul, cred, oftă ea. Tata era un om minunat în multe privinţe, dar prefera să se ocupe de problemele religioase ale enoriaşilor mai degrabă decât de aspectele practice ale vieţii de zi cu zi. Mătuşa Effie este o scumpă, dar nu a fost crescută să ţină frâiele, dacă mă înţelegeţi. Iar sora mea de-abia acum termină şcoala, nu prea are experienţă.
— Ai preluat de mult controlul asupra acestei gospodării şi, prin urmare, te-ai obişnuit să ai iniţiativa şi să dai ordine, conchise Gideon. Asta încerci să-mi spui, domnişoară Pomeroy?
— Exact. Harriet zâmbi, vizibil încântată de perspicacitatea lui. Văd că înţelegeţi. Deci ştiţi că în orice situaţie cineva trebuie să ia decizii şi să dea instrucţiuni.
— Cam cum se întâmplă la bordul unui vas?
Gideon îşi înăbuşi un rânjet când şi-o imagină pe Harriet Pomeroy la comanda unui vas de linie al Majestăţii Sale. Ar fi arătat destul de captivant în uniformă, hotărî el. Pe baza a ceea ce observase până în acel moment, era gata să pună pariu pe o sumă serioasă că fesele domnişoarei Pomeroy s-ar fi comportat interesant într-o pereche de pantaloni.
— Da, exact ca la bordul unui vas, aprobă ea. Ei bine, în gospodăria asta, persoana care ia deciziile sunt, în general, eu.
— Înţeleg.
— Bun, deci. Mă îndoiesc foarte tare că aţi făcut atâta drum de pe moşiile dumneavoastră din nord doar pentru a vă satisface curiozitatea despre o femeie care va scris în termeni oarecum energici. Vă pasă totuşi despre ceea ce se petrece aici, în Upper Biddleton, milord. Recunoaşteţi.
Gideon ridică din umeri, vârând scrisoarea înapoi în buzunar.
— N-am de gând să dezbat subiectul, domnişoară Pomeroy. Am venit, deci hai să trecem la treabă. Poate vei binevoi să-mi spui exact care este această ameninţare sumbră la care ai făcut aluzie în scrisoarea dumitale şi de ce trebuie abordată cu deosebită discreţie!
— Vai de mine! Gura moale a lui Harriet se curbă într-un zâmbet strâmb. Pe lângă faptul că m-am exprimat poruncitor, am mai şi adoptat un ton cam sinistru, nu-i aşa? Probabil că scrisoarea mea a părut ruptă dintr-unul dintre romanele gotice ale doamnei Radcliffe.
— Da, domnişoară Pomeroy, aşa a fost. Gideon nu vedea niciun motiv să menţioneze că recitise scrisoarea cu diverse ocazii. Apelul acela însufleţit, cu întorsături vioaie de frază, chiar dacă excesiv de dramatice, îl făcuse foarte curios să o cunoască pe autoare în persoană.
— Ei bine, vedeţi dumneavoastră, milord, voiam să fiu sigură că v-am captat în întregime atenţia.
— Te asigur că mi-ai captat-o.
Harriet se aplecă din nou în faţă, împreunându-şi mâinile într-un gest pragmatic.
— Foarte pe şleau spus, am aflat recent că Upper Biddleton este folosit ca ascunzătoare de o ceată de ucigaşi şi hoţi periculoşi.
Amuzamentul sec al lui Gideon dispăru. Se întrebă brusc dacă avea de-a face cu o femeie smintită.
— Poate binevoieşti să-mi explici această observaţie, domnişoară Pomeroy?
— Peşterile, milord. Vă amintiţi de nenumăratele peşteri de pe acest domeniu. Flutură nerăbdătoare din mână spre uşa deschisă de la intrare, arătând stâncile golaşe ce se înşirau de-a lungul ţărmului. Răufăcătorii folosesc una dintre cavernele de deasupra plajei.
— Îmi amintesc destul de clar peşterile. Nu au adus niciodată vreun folos moşiei. Familia mea le-a permis întotdeauna vânătorilor de fosile şi căutătorilor de curiozităţi să le exploreze după pofta inimii. Gideon se încruntă. Vrei să spui că cineva le foloseşte pentru activităţi ilegale?
— Exact, milord. Am descoperit acest lucru acum câteva săptămâni, în timp ce exploram un culoar dintre stânci. Privirea lui Harriet se aprinse de entuziasm. Am făcut câteva descoperiri cât se poate de promiţătoare acolo. Un femur minunat, printre alte lucruri…
Se întrerupse brusc.
— E ceva în neregulă?
— Nu, nu, bineînţeles că nu. Harriet îşi încreţi nasul într-o grimasă autozeflemitoare. Iertaţi-mă, milord, m-am îndepărtat de subiect. Tind să fac asta când încep să vorbesc despre fosile. Nu au cum să vă intereseze explorările mele. Bun, deci, să trecem la problema peşterilor folosite în scopuri nelegiuite.
— Te rog, continuă, murmură Gideon. Devine tot mai interesant cu fiecare clipă.
— Da, ei bine, după cum ziceam, acum câteva zile, într-o dimineaţă, exploram un nou culoar şi…
— Nu e o distracţie cam periculoasă, domnişoară Pomeroy? Unii s-au rătăcit zile întregi prin acele peşteri. Câţiva au murit în ele.
— Vă asigur, sunt foarte atentă. Folosesc un felinar şi îmi marchez drumul. Tata mi-a arătat cum să explorez corect. Bun, deci, într-una dintre excursiile mele recente am dat peste o peşteră fantastică. Mare cât un salon. Şi plină cu formaţiuni cât se poate de promiţătoare. Harriet îşi îngustă ochii. Părea a fi totodată o ascunzătoare pentru prada obţinută pe căi necinstite.
— Pradă?
— Pradă, captură, jaf. Ştiţi fără îndoială la ce mă refer, milord. Bunuri furate.
— Ah. Pradă. Da, desigur. Gideon îşi spuse că nu mai conta dacă era smintită. Tânăra era de departe cea mai interesantă femeie pe care o întâlnise de multă vreme. Ce fel de pradă, domnişoară Pomeroy?
— Staţi să văd, murmură ea încruntându-se gânditoare. Erau câteva tacâmuri de argint excelente. Câteva sfeşnice de aur foarte frumoase. Câteva bijuterii. Totul părea să fie de cea mai bună calitate, milord. Am bănuit imediat că nu proveneau din zona Upper Biddleton.
— Ce te-a făcut să crezi asta?
— Avem una sau două gospodării în zonă care se laudă cu asemenea piese valoroase, asta e sigur, dar furtul oricăror obiecte din acele case ar fi ajuns la urechile oamenilor. Nu s-a raportat nimic de genul acesta.
— Înţeleg.
— Suspectez că obiectele sunt aduse în timpul nopţii de altundeva şi păstrate în peşteri până când proprietarii renunţă să le caute. Mi s-a spus odată că detectivii particulari din Londra reuşesc adesea să-i prindă pe hoţi atunci când nelegiuiţii încearcă să vândă bunurile.
— Eşti bine informată.
— Ei bine, da, e evident că nişte nelegiuiţi deosebit de deştepţi au avut ideea de a păstra bunurile furate în peşterile mele până în momentul în care se vor linişti apele şi va dispărea îngrijorarea. După care obiectele vor fi fără îndoială luate şi duse la Bath sau Londra pentru a fi vândute la diverse case de amanet şi magazine de bijuterii.
— Domnişoară Pomeroy. Gideon începu să se întrebe, pentru prima dată, dacă nu cumva chiar se petrecea ceva periculos în peşterile din stânci. Îmi dai voie să te întreb de ce nu ai prezentat această problemă intendentului meu şi magistratului local?
— Magistratul e destul de bătrân, milord. Nu ar putea nicidecum să facă faţă acestei situaţii şi, dacă e să fiu sinceră, nu am prea mare încredere în intendentul dumneavoastră, domnul Crane. Harriet îşi ţuguie buzele. Ezit să o spun, milord, dar e posibil ca el să fie la curent cu activităţile cetei de răufăcători şi să închidă ochii.
— Asta e o acuzaţie foarte gravă, domnişoară Pomeroy, o avertiză Gideon mijindu-şi ochii.
— Da, ştiu. Dar pur şi simplu nu pot să am încredere în el. Nici măcar n-am habar ce anume v-a făcut să-l angajaţi.
— A fost primul care a solicitat postul când a devenit disponibil, spuse nonşalant aristocratul. Avea recomandări excelente.
— Chiar de-ar fi aşa, tot nu-mi place omul acesta. Bun, deci, să trecem la fapte. S-a întâmplat cel puţin de două ori să văd bărbaţi intrând în peşteri la ore târzii din noapte. Intrau în caverne purtând pachete, dar când se întorceau pe plajă aveau mâna goală.
— La ore târzii din noapte?
— După miezul nopţii, mai exact. Doar la reflux, desigur. Peşterile sunt inaccesibile în timpul fluxului.
Gideon analiză această veste şi o găsi profund tulburătoare. Gândul că domnişoara Pomeroy umbla pe ţărm în toiul nopţii, de una singură, îl îngrijora, mai ales dacă se întâmpla să aibă dreptate în privinţa activităţii ilegale din peşteri. În mod evident, tânăra nu era bine protejată.
— Ce Dumnezeu căutai pe plajă în toiul nopţii, domnişoară Pomeroy?
— Stăteam de pază, desigur. De la fereastra dormitorului meu se vede o parte din plajă. După ce am descoperit bunurile furate în peşterile mele, am început să stau de veghe cu regularitate. Când am observat lumini pe plajă într-o noapte am început să am bănuieli şi am ieşit să studiez situaţia mai îndeaproape.
— Ai ieşit din adăpostul casei tale, la o oră târzie din noapte, pentru a urmări bărbaţi pe care îi bănuiai a fi hoţi? Lui Gideon nu-i venea să creadă.
— Cum altfel aş fi putut să-mi dau seama exact ce se petrecea? bombăni ea iritată.
— Mătuşa dumitale e la curent cu acest comportament ciudat? întrebă el fără menajamente.
— Bineînţeles că nu. N-ar face decât să se îngrijoreze dacă ar afla că există nelegiuiţi prin preajmă. Mătuşa Effie are tendinţa să se agite când e vorba de astfel de lucruri.
— Nu e singura care reacţionează astfel. Îi înţeleg pe deplin sentimentele în această privinţă.
— În orice caz, are destule pe cap în momentul de faţă, zise ea ignorându-i replica. I-am promis că am să găsesc o cale de a-i asigura surorii mele, Felicity, un sezon la Londra, iar acesta este subiectul cel mai important pentru ea.
— Dumneata încerci să finanţezi un sezon la Londra pentru sora dumitale? De una singură? se miră el.
— Evident că nu pot face asta de una singură, oftă ea. Mica rentă pe care ne-a lăsat-o tatăl meu nu ajunge pentru mare lucru. O completez din când în când vânzându-mi o parte din fosile, dar nu mi-aş putea permite nicidecum un sezon la Londra pentru Felicity cu ceea ce obţin pe această cale. Însă am un plan.
— Nu ştiu de ce, nu mă surprinde să aud asta.
Harriet îi zâmbi plină de entuziasm:
— Trag nădejde că mătuşa Adelaide se va lăsa convinsă să ne ajute, acum că avarul ăla de soţ al ei şi-a dat obştescul sfârşit. A strâns o avere, şi, contrar aşteptărilor lui, nu a putut să o ia cu el. În curând, mătuşa Adelaide va deveni stăpână peste toate.
— Înţeleg. Şi speri că va finanţa sezonul la Londra al surorii dumitale?
Fata chicoti, vizibil încântată de planul ei.
— Dacă reuşim s-o ducem pe Felicity la Londra, sunt sigură că putem să-i găsim un soţ. Sora mea nu seamănă deloc cu mine. E de-a dreptul superbă. Bărbaţii vor cădea grămadă la picioarele ei şi o vor copleşi cu oferte. Dar ca să se ajungă la aşa ceva, trebuie s-o duc la Londra. Piaţa peţitoarelor, ştiţi dumneavoastră.
— Ştiu.
— Da, aşa e. Expresia lui Harriet deveni şireată. Trebuie s-o fluturăm pe Felicity ca pe o prună coaptă în faţa înaltei societăţi şi să sperăm că se va găsi un gentleman amabil care să o culeagă din pom.
Gideon scrâşni din dinţi, amintindu-şi mult prea bine propria lui experienţă din sezonul petrecut la Londra cu mai mulţi ani în urmă.
— Înţeleg foarte bine cum funcţionează sistemul, domnişoară Pomeroy.
— Îmi închipui că aşa e, milord, spuse ea îmbujorată. Bun, deci, să ne întoarcem la problema peşterilor.
— Spune-mi, ai mai discutat cu cineva despre constatările dumitale?
— Nu. Din clipa în care mi-am dat seama că nu pot să am încredere în domnul Crane mi-a fost teamă să mai pomenesc de observaţiile mele în faţa altcuiva. Îmi făceam griji ca nu cumva persoana căreia îi acordam încrederea mea să decidă, mânată de cele mai bune intenţii, că era de datoria sa să meargă direct la Crane. Dacă s-ar fi întâmplat asta, dovezile ar fi putut fi eliminate. În plus, sinceră să fiu, nu ţin să intre şi altcineva în peştera aceea.
— Hmm. Gideon o studie în tăcere, analizând ceea ce tocmai aflase. Nu încăpea îndoială că Harriet Pomeroy vorbea serios. Nu mai putea s-o ignore ca fiind o smintită sau o excentrică amuzantă. Eşti convinsă că ai văzut bunuri furate în peştera aceea?
— Absolut convinsă. Harriet ridică bărbia. Milord, este foarte important pentru mine să luaţi imediat măsuri ca să-i alungaţi pe nelegiuiţii de acolo. Trebuie să insist să vă ocupaţi de problemă cât de curând posibil. Asta cade în responsabilitatea dumneavoastră.
Gideon adoptă intenţionat un ton foarte blând. Cei care îl cunoşteau bine fugeau să se ascundă când îl folosea.
— Insişti, domnişoară Pomeroy?
— Sunt nevoită să o fac. Harriet păru să nu detecteze ameninţarea discretă din cuvintele lui. Nelegiuiţii ăia îmi stau în cale.
Gideon se întrebă dacă nu cumva începea din nou să piardă firul conversaţiei.
— Îţi stau în cale? Nu înţeleg.
— Stau în calea explorărilor mele, milord, zise Harriet. Sunt cât se poate de nerăbdătoare să explorez acea peşteră în căutare de fosile, dar am ezitat să o fac până nu scăpăm de hoţi. Dacă încep să lucrez acolo cu ciocanul şi dalta, există riscul ca nelegiuiţii să observe că a trecut cineva prin grotă.
— Dumnezeule! Gideon uită cât îl enervase aerul ei imperativ. Impetuozitatea fetei era o problemă mult mai gravă. Dacă ceea ce-mi spui e adevărat doar pe jumătate, nici măcar să nu te gândeşti să te mai apropii de acea peşteră, domnişoară Pomeroy.
— O, nu e deloc periculos de mers acolo ziua. Hoţii nu frecventează acel loc decât noaptea. Ei bine, să trecem la modul în care o să capturăm ceata de răufăcători Am un plan pe care s-ar putea să fiţi interesat să-l auziţi. Probabil aveţi câteva idei proprii, desigur. Cel mai bine ar fi să cooperăm.
— Domnişoară Pomeroy, se pare că nu m-ai auzit. Gideon se ridică în picioare şi făcu un pas mare în faţă, ajungând astfel să se profileze impunător deasupra mesei. Se sprijini cu ambele mâini pe suprafaţa de mahon şi se aplecă peste ea într-o manieră intimidantă, obligând-o să ridice privirea direct spre chipul lui brăzdat de cicatrice oribile.
Harriet făcu ochii mari de surpriză în faţa acestei tactici neaşteptate, dar nu păru speriată.
— V-am auzit, milord, spuse, începând să se dea înapoi.
Gideon împiedică această vagă încercare de retragere întinzându-se şi prinzându-i bărbia între degete. Îşi dădu seama cu un fior brusc de plăcere că pielea ei era fină şi incredibil de moale, iar oasele delicate păreau fragile în palma lui masivă.
— Dă-mi voie să-ţi explic limpede, mârâi el, fără a se obosi să-şi ascundă intenţia în spatele unei măşti de politeţe. Nu vei mai pune piciorul nicăieri în apropiere de acele stânci până nu apuc să reflectez mai în detaliu asupra întregii probleme şi să mă hotărăsc asupra unui plan de bătaie. Ai înţeles, domnişoară Pomeroy?
Buzele lui Harriet se întredeschiseră, gata să rostească ceva ce el ştia că avea să fie o obiecţie. Înainte să pronunţe vreun cuvânt însă, fu întreruptă de un ţipăt asurzitor din pragul uşii. Tânăra femeie tresări şi se întoarse spre uşă. Gideon îi urmări privirea.
— Doamnă Stone, spuse Harriet, părând în culmea enervării.
— Dumnezeule mare, este chiar el! Bestia de la Blackthorne Hall. Doamna Stone îşi duse mâna tremurătoare la gât şi se holbă la Gideon cuprinsă de groază şi dezgust Deci te-ai întors, ticălos desfrânat şi criminal! Cum îndrăzneşti să pui mâna pe o altă tânără pură? Fugi, domnişoară Harriet. Fugi şi salvează-te!
Gideon îşi simţi stomacul strângându-i-se de furie. Îi dădu drumul lui Harriet şi făcu un pas hotărât spre femeie.
— Gura, cotoroanţo.
— Nu, nu mă atinge, ţipă doamna Stone. Nu te apropia de mine, monstrule. Oooh! Îşi dădu ochii peste cap şi alunecă greoaie la pământ, leşinând.
Gideon se uită scârbit la femeia căzută, apoi aruncă o privire peste umăr spre Harriet, pentru a-i vedea reacţia. Fata rămăsese pe scaun, contemplând împietrită silueta nemişcată a menajerei.
— Dumnezeule, murmură ea.
— Acum înţelegi de ce nu petrec prea mult timp în preajma satului Upper Biddleton, domnişoară Pomeroy, spuse Gideon. Nu sunt prea bine văzut prin părţile astea. Există, de fapt, una sau două persoane precum doamna Stone, aici de faţă, care ar prefera să mă vadă mort.
CAPITOLUL 1
Arzătorul mic şi bolul de lângă corp relatau trista poveste. Profesorul Lawrence Maltby reuşise, în sfârşit, să se sinucidă. Judecând după reziduurile negre şi mirosul persistent de mirodenii exotice, îşi pusese capăt cu ajutorul unui drog obişnuit de stradă, cunoscut sub denumirea de Chartreuse.
Lydia Smith plecă din cadrul uşii dormitorului sărăcăcios pe care Maltby îl transformase în birou şi se ghemui lângă silueta costelivă, încreţită a doctorului. Nu se aştepta să găsească puls şi, când îşi puse vârful degetelor pe gât, sub barba albă răvăşită, îşi dădu seama că avea dreptate.
Se cutremură, se ridică repede, se dădu înapoi şi îşi luă geanta de umăr pentru a scoate telefonul. Degetele îi tremurau când formă numărul pentru urgenţe.
— Da, este corect, spuse ea operatoarei mult prea stresate. Numărul treisprezece, Hidden Lane. Etajul unu, apartament A. Este în Old Quarter, în apropiere de Zid.
— Mă scuzaţi, doamnă, dar strada asta nu apare pe harta oraşului, spuse răstit operatoarea. Sunteţi sigură că aceasta este adresa?
— Da, sunt sigură. Hidden Lane nu apare pe toate hărţile. Lydia se mai îndepărtă un pas de lângă cadavru. Probabil că acesta este motivul pentru care este numită Aleea Ascunsă. Uite, spune medicilor să vină pe Dead City Way, pe South Wall Street şi apoi să meargă la dreapta, la taverna din colţ. Odată ce vor ajunge în zonă, toată lumea îi poate îndruma.
— În regulă. Se făcu un moment de linişte înainte ca femeia să revină la telefon. Sunt pe drum. Trimit la dumneavoastră şi un echipaj de poliţie, pentru că aţi spus că este un corp.
Operatorul părea să spună că nu era sigură că Lydia cunoştea diferenţa între un corp mort şi unul de alt fel.
— În acest apartament este cu siguranţă un om mort. Credeţi-mă, am mai văzut unul înainte.
— Pentru niciun motiv să nu părăsiţi locul faptei, doamnă. Deoarece dumneavoastră aţi găsit corpul, va trebui să efectuaţi câteva formalităţi.
Formalităţi. Lydia simţi că i se ridică părul pe ceafă la fel de tare ca în urmă cu câteva minute, când intrase în apartamentul sumbru al lui Maltby şi îşi dăduse seama că se întâmplase ceva îngrozitor.
Din experienţa ei, formalităţi era cuvântul folosit de înfumuraţii membri ai Consiliului Academic pentru a descrie farsa unui interogatoriu formal pe care îl înscenaseră înainte de a o concedia din funcţia pe care o deţinuse la universitate, cu şapte luni în urmă.
Trebuie să parcurgem câteva formalităţi… aşa se exprimase poliţistul care se ocupa de investigaţiile crimei asupra lui Chester Brady, de luna trecută, prevestind astfel tortura pe care Lydia fusese obligată să o îndure.
Nu era vina ei că ea fusese prima persoană care dăduse peste trupul lui Chester în sarcofagul acela ciudat, străvechi, îşi spuse ea. Şi nu avea niciun motiv să creadă că este responsabilă pentru repetarea aceloraşi circumstanţe astăzi, fiind prima persoană care a găsit astăzi trupul lui Maltby.
Era ghinionul ei că intrase în nebunia asta, îşi spuse singură. Ar fi putut fi oricine. Uşa apartamentului lui Maltby era descuiată când venise ea, cu câteva minute în urmă, aşa că îşi vârâse capul înăuntru şi îl strigase. În fond, el era cel care îi spusese să treacă pe acolo în dimineaţa aceasta.
De fapt, mesajul pe care i-l lăsase pe robotul telefonului în timp ce ea era ocupată cu turul unui grup de turişti la muzeu, fusese o cerere insistentă, nu o rugăminte.
„… aici este Dr. Lawrence Maltby. Trebuie să vă văd imediat, domnişoară Smith. Vă rog să veniţi la apartamentul meu cât mai repede posibil. Am veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni, care a dus la concedierea dumneavoastră de la universitate…”
Deşi îşi dăduse demisia din funcţia de la Old Frequency College acum mai bine de o decadă, era evident că Maltby nu îşi pierduse prestanţa de profesor autoritar. Tonul vocii sale lăsate pe robot fusese cel al unui şef de catedră mustrând un membru mai tânăr al personalului biroului său.
În ciuda severităţii sale, Lydia nu întârzie să răspundă cererii sale. Cuvintele magice veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni îi captaseră pe deplin atenţia.
Dar cursa exorbitantă cu taxiul spre Hidden Lane fusese în zadar. Ajunsese prea târziu.
Cu toate acestea nu vedea niciun motiv care să justifice multitudinea de explicaţii pe care operatoarea i le cerea.
— Uite ce, nu este scena unei crime sau ceva de genul acesta, spuse ea repede. Profesorul Maltby nu a fost ucis. Se pare că a luat o supradoză de Chartreuse. Nu trebuie să mă supui acestui interogatoriu. Nu am niciun răspuns de dat.
Operatoarea era de neclintit.
— Îmi pare rău, doamnă, dar regulile sunt reguli. Rămâneţi unde sunteţi până când ajung acolo medicii şi poliţiştii.
— Mda, sigur. Lydia termină brusc convorbirea. Se uită încă o dată la cadavru şi îşi schimbă apoi imediat direcţia privirii.
Nu îl cunoscuse personal pe Maltby, dar auzise timp de ani de zile bârfele din Ruin Row. Tragicul său sfârşit fusese prezis de ceva vreme de toţi proprietarii de galerii care avuseseră de-a face cu el. În perioada sa de glorie, fusese un profesor de para-arheologie extrem de respectat. Dar cariera lui se ruinase după infiltrarea sa în lumea infernală a dependenţilor de droguri.
După ce fusese concediat de Old Frequency College, venise aici în Cadence City, unde încercase să îşi câştige existenţa drept consultant particular pentru colecţionarii şi proprietarii de galerii de pe Ruin Row. Dar drogurile făcuseră imposibilă o colaborare demnă de încredere cu el. Într-un final, reputaţia sa compromisă făcuse ca activitatea lui de consultant să se ruineze complet.
La sfârşitul vieţii sale, Maltby coborâse pe cea mai de jos treaptă a afacerilor cu antichităţi. Devenise un umil cercetător de ruine, cu un trai la limita subzistenţei, menţinut de ilicitele sale descinderi în catacombe, întreprinse în speranţa că va descoperi la un moment dat relicve valoroase.
Mai multe dintre cunoştinţele Lydiei de la Old Quarter îi spuseseră că, în scurtele momente în care el putea să îşi alunge obiceiurile suficient timp cât să coboare în adâncuri, Maltby reuşea să facă descoperiri destul de spectaculoase. Nimeni nu ştia unde au loc săpăturile sale secrete din catacombe şi, onorând regulile nerostite care guvernează partea mai puţin legitimă a afacerilor cu antichităţi, nimeni nu îl întreba.
Ea ascultă cu atenţie timp de câteva clipe zgomotul de afară, dar nu auzi sirene. Probabil medicii şi poliţia nu mai puteau întârzia mai mult de câteva minute. Asta îi dădea totuşi răgazul necesar să analizeze puţin camera.
Încercând să nu se uite la cadavru, merse spre birou şi cercetă suprafaţa răvăşită. Erau mai multe copii vechi ale Manualului de Para-arheologie, îngrămădite fără noimă într-un colţ. Stilouri, hârtii şi un carneţel zăceau aruncate într-o dezordine totală.
Îşi deschise geanta de umăr, scoase o batistă şi o folosi pentru a deschide carneţelul. Mâzgălelile din interior păreau să fie o serie de critici furibunde îndreptate împotriva unor articole apărute în nişte serii recente din Manualul de Para-arheologie; scrisorile acestea fuseseră adresate editorilor, dar nu văzuseră însă niciodată lumina tiparului.
Închise carneţelul şi cercetă masa. Chiar şi dezordinea aceea părea să aibă, în mod paradoxal, o coerenţă a ei. Erau prezente toate detaliile pe care te-ai fi aşteptat să le găseşti pe masa unui academician, inclusiv un teanc mic de bucăţi de hârtie, grămezi cu cărţi de referinţă, o lampă şi o sugativă. Nu era niciun calculator, dar asta nu era neapărat o surpriză. Probabil că Maltby îl vânduse de mult pentru a-şi cumpăra Chartreuse. Fie asta, fie îi fusese furat. Avea vecini destul de dificili.
Se uită mai atent, încercând să îşi dea seama ce anume o deranja. Şi atunci a realizat că sugativa nu era aşezată acolo unde ar fi fost folosită în mod obişnuit, în centrul biroului. Fusese trasă sau împinsă prea departe, spre dreapta, astfel că un colţ al ei atârna peste margine. Nici lampa nu era aşezată la locul ei. Umbra cădea într-un unghi ciudat care reflecta o fâşie de lumină direct pe podea.
Era uşor de înţeles ce se întâmplase. Fără îndoială, simţind că are probleme serioase din cauza supradozei, Maltby încercase în mod evident să se ridice în picioare, poate pentru a striga după ajutor. Fusese ameţit şi instabil şi probabil că se împleticise, apucând obiectele cele mai la îndemână, într-o încercare zadarnică de a-şi recăpăta echilibrul. Lovise lampa, iar sugativa fusese târâtă în mişcare.
Ea se aplecă să deschidă sertarul de sus al biroului, gândindu-se că nu ar putea cauza niciun fel de problemă, dacă ar căuta acolo vreun potenţial indiciu lăsat de Maltby.
Se opri în timp ce se întindea să apuce mânerul sertarului, zărind bucata de hârtie care zăcea pe covorul uzat. Era de mărimea unei pagini smulse din carneţelul aşezat lângă telefon.
Curioasă, se aplecă şi se ghemui sub birou pentru a lua hârtia. Când se uită, văzu că cineva începuse să mâzgălească, într-o scriitură foarte dezorganizată, două cuvinte.
Amber Hil
În uşa de la intrare se auzi o bătaie puternică, care zgudui imediat nemişcarea nefirească a camerei moarte. Speriată, încercă să-şi recapete echilibrul. Capul i se lovi de partea de dedesubt a biroului.
— La dracu.
Sări de sub birou şi aruncă hârtia în geantă.
Se auzi o a doua bătaie. O străbătu un fior. Indiferent cine era afară, reuşise să transforme această simplă bătaie în uşă în impresia unei adevărate chemări la condamnare.
Ezită, nesigură dacă să răspundă sau nu. Încă nu se auzeau sirene, ceea ce elimina ipoteza conform căreia vizitatorul lui Maltby este medic sau poliţist. Având în vedere proasta reputaţie a cartierului, nu îi rămâneau decât variante destul de neplăcute. Îşi dăduse atunci seama că singura variantă înţeleaptă ar fi să ignore pur şi simplu bătaia în uşă. Uşa nu era însă încuiată, astfel încât oricine era afară pe hol s-ar fi putut hotărî să îşi încerce norocul şi să apese pe clanţă.
Probabil ar fi o idee bună să meargă în camera din faţă şi să încuie uşa.
♥ ♥ ♥
Ieşi grăbită din birou, străbătu holul îngust şi traversă camera de zi murdară, în vârful picioarelor. În uşa solidă era un vizor. Încercând să nu îşi dezvăluie prezenţa, îşi lipi ochiul de cercul mic de sticlă. În acelaşi timp se întinse după cheie.
Se opri când văzu bărbatul stând în holul întunecat. Barbă crescută de o zi, ghete zgâriate, pantaloni grosolani de culoare kaki şi cămaşă şi o jachetă uzată de piele, nu te făceau decât să ajungi la aceeaşi concluzie. Era genul de bărbat care părea să fie o alegere perfectă pentru o întâlnire, dacă aveai chef de o plimbare în zona sălbatică, dar cu siguranţă nu ţi-ai dori să îl întâlneşti pe o alee întunecată într-o noapte fără lună.
Ochii lui erau o combinaţie tulburătoare de auriu şi verde. Avea trăsăturile dure şi implacabile ale unui bărbat obişnuit să deţină controlul.
Pe deasupra avea şi un ceas de ambră. Ştia asta pentru că o astfel de tipologie de bărbat îi era bine cunoscută.
Desigur, nu era nimic special în legătură cu ceasurile de ambră. Aproape toată lumea poartă ambră, într-o formă sau alta. Cu două sute de ani în urmă, coloniştii de pe Pământ învăţaseră că aici, în Harmony, unica piatră preţioasă avea o singură proprietate cu adevărat specială: ambra făcea posibil ca oamenii să îşi concentreze energia psihică latentă, puteri paranormale pe care mediul ambiant al noii lumi le dezlănţuise.
Având în vedere că, de la a doua generaţie, toţi urmaşii coloniştilor dovedeau un anumit talent PSI pe care îl puteau controla cu ajutorul ambrei, acesta devenise în curând sursa de energie a alegerii. Până şi copiii rezonau cu ambra cu suficientă pricepere cât să deschidă o uşă sau să apese pe buton pentru a se uita la desene animate.
Lydia ştia că Emmett London nu folosea accesorii de ambră numai pentru că erau la modă. Era un para-rezonator de energie-disonantă foarte puternic – un vânător de fantome. Avea aptitudinea psihică şi pregătirea necesară pentru a neutraliza bilele periculoase, dilatate, ale energiei haotice disonante, aşa numitele fantome, care gravitau la întâmplare pe coridoarele subterane nesfârşite ale ruinelor străine.
Vânătorii de fantome erau un element indispensabil pentru orice echipă de excavare, în principal, ei erau nişte paznici profesionişti, angajaţi de Breasla lor pentru a-i proteja pe arheologi, cercetători şi alte persoane care explorau şi excavau catacombele străvechi de sub Oraşul Mort.
Până să îl cunoască pe Emmett London, luna trecută, avusese o părere foarte proastă generalizată despre vânători, îi clasa pe cei mai mulţi dintre aceşti adepţi ai energiei-disonanţă pe o treaptă inferioară chiar gangsterilor cei mai feroci. Exista câte o Breaslă a vânătorilor în fiecare oraş important al Harmony şi în ceea ce o privea, erau nişte simple organizaţii criminale legalizate conduse de şefi nemiloşi.
Emmett era misteriosul fost-şef al Breslei din Resonance City. La scurtă vreme după sosirea lui în Cadence, luna trecută, începuseră să circule zvonuri prin presa de scandal care atestau că el este succesorul ales de prezentul şef al Breslei din Cadence City, Mercer Wyatt.
Emmett negase orice interes în asumarea conducerii Breslei locale, dar Lydia nu era sigură că va putea evita această poziţie – nu dacă Wyatt urma să îl forţeze. Erau multe zicale vechi despre vânători şi Breaslă, una dintre ele spunând că cine a fost o dată omul Breslei, va fi întotdeauna omul Breslei. Evident, înţelepciunea convenţională omisese faptul că existaseră şi câteva femei vânător, dar asta nu avea nicio legătură.
În ultimele săptămâni, încercase foarte tare să nu se gândească la faptul că se culca cu bărbatul pe care Mercer Wyatt îl alesese să preia poziţia de şef al Breslei din Cadence. Deschise uşa cu putere şi se aruncă în braţele lui Emmett.
— Nu ştii cât sunt de bucuroasă să te văd, spuse ea cu nasul afundat în cămaşa lui. Cum m-ai găsit?
— Am sunat la birou. Melanie mi-a spus că eşti aici. Îşi puse un braţ în jurul umerilor ei şi se uită înapoi pentru a vedea holul întunecat. Mulţumit, o conduse în apartament şi închise uşa. Ce naiba cauţi în zona asta din oraş?
— Maltby, bărbatul care locuieşte aici, spunea că vrea să mă vadă. Când am ajuns aici, zăcea pe podeaua din biroul lui. Inspiră adânc. Este cam… mort.
Emmett păru îndurerat.
— Nu încă unul.
Ea se încruntă.
— Acum nu este ca data trecută. Se pare că Maltby a luat o supradoză de Chartreuse. Am chemat o ambulanţă. Suspină. Nu că ar mai ajuta cu ceva.
— Unde este?
Resemnarea stoică din vocea lui o deranjă.
— Nu trebuie să te porţi ca şi cum ar fi un obicei al meu să găsesc cadavre. Făcu un semn cu mâna spre birou. Este în camera din capătul culoarului.
Emmett merse până lângă uşa biroului. Ea îl urmă, strângând poşeta în mână.
— Nu este bine deloc, spuse Emmett.
— Mda, păi este şi mai rău pentru Maltby.
— Nu asta voiam să spun. Au apărut ceva complicaţii. Ultimul lucru de care avem nevoie acum este un cadavru.
El dispăru în birou.
Alarmată, se grăbi să intre pe uşă. Emmett se uita la cadavrul lui Maltby, cercetând spaţiul îngust al camerei cu o expresie meditativă.
— Ce complicaţii? întrebă ea. Nu mă înţelege greşit, mă bucur să te văd, dar ce faci aici? Când te-ai întors din excursia cu cortul pe care ai făcut-o cu Zane şi tovarăşii lui?
Nu era deloc surprinzător că Emmett părea cam indispus astăzi, îşi spuse. Tânărul ei vecin, Zane Hoyt, şi tovarăşii lui se ocupau cu toţii de rezonarea energiei-PSI, într-o parte destul de dubioasă a oraşului, în care modele masculine adevărate erau destul de rare. Băieţii din vecinătate se dezvoltau mai rapid decât putea oricare dintre ei să controleze, graţie puterii PSI. Era o adevărată reţetă pentru dezastru. Aveau nevoie cu disperare de îndrumare şi de o mână de fier care să-i conducă.
Trupele de Vânători-Cercetaşi sponsorizate de Breaslă erau o resursă utilă comunităţii din Cadence, dar în zona în care locuiau Lydia şi Zane nu existase nicio astfel de grupare. Emmett se ocupase de această problemă cu câteva săptămâni în urmă când îndemnase tăcut Breasla să plaseze o trupă în vecinătate. Mersese atât de departe, încât se ocupase în mod activ de grupările nou formate.
Toţi băieţii, chiar şi Zane, îl idolatrizau de Emmett. În fond, era unul dintre cei mai puternici para-rezonatori din oraş. Aşa cum aflase Lydia, băieţii aceştia erau foarte impresionaţi de puterea lui.
— Am ajuns pe la trei dimineaţa, spuse Emmett. I-am lăsat pe băieţi pe la casele lor şi m-am dus acasă ca să dorm. Nu am vrut să te trezesc. Telefonul suna când am intrat pe uşă. Absent, îşi masă bărbia. Nu am dormit încă.
Sirenele se auzeau în depărtare. Era şi timpul, îşi spuse Lydia.
— Cine te-a sunat? întrebă ea. De ce nu ai mai ajuns să dormi?
— Este o poveste lungă. O să îţi explic mai târziu. O privi cu atenţie. Între timp, te rog să îmi spui că tipul acesta mort nu are nicio legătură cu noua ta slujbă de consultant.
— Oh, nu, lucrurile merg minunat cu proiectul Hepscott, spuse ea, uşurată că, pentru prima oară, poate da un răspuns pozitiv, încrezător. Aruncă o privire neliniştită spre Maltby. Este o problemă personală.
— Mda, îmi era frică de asta. Expresia lui Emmett se împietri şi mai mult. Are legătură cu întrebările acelea al căror răspuns ai tot încercat să-l afli în Ruin Row în ultimele două săptămâni, nu? Cele despre aşa zisa Săptămână Pierdută pe care ai avut-o.
Ar fi trebuit să bănuiască faptul că el aflase de aceste întrebări, pe care de fapt, ea le voia discrete. Emmett era un fost şef al Breslei. Avea relaţii.
— Maltby m-a sunat, spuse ea repede. Nu eu l-am sunat pe el.
— Pur şi simplu nu poţi renunţa, nu-i aşa? Eşti hotărâtă să dovedeşti că ai fost victima unei aşa-zise conspiraţii a vânătorilor de fantome. Nu poţi să accepţi că ceea ce ţi s-a întâmplat a fost doar un accident foarte grav.
Ochii ei se îngustară.
— Exact din cauza asta nu ţi-am spus că fac investigaţii pe cont propriu. Ştiam că nu mă vei privi decât cu suspiciune.
— Tocmai din cauza asta ar trebui să te tratez cu suspiciune. Arătă spre cadavru. Lucruri ca acesta se întâmplă frecvent în partea asta a oraşului. Cel puţin, ar fi trebuit să mă suni înainte să vii să pui întrebări.
— Ştiam că te vei întoarce foarte târziu noaptea trecută. Am crezut că vei dormi mai târziu astăzi.
— M-ai fi sunat să mă inviţi să vin cu tine dacă ai fi crezut că sunt treaz?
Începea să simtă un fel de nesiguranţă.
— Cunosc viaţa din Old Quarter, Emmett. Am trăit aici toată viaţa mea. Nu am nevoie de escortă.
— Poate nu ai nevoie în cartierul în care locuieşti, dar acesta este în celălalt capăt al Quarterului. În aceste locuri, ai nevoie de o escortă.
Ea îşi intensifică strânsoarea poşetei.
— Ştii, nu este tocmai momentul pentru o predică cu privire la siguranţa personală.
— În drumul meu spre această clădire, m-am întâlnit cu trei vânzători de droguri care se ofereau să îmi dea nişte Chartreuse de înaltă calitate, cu două târfe, cu un tip care încerca să îmi vândă un ecran antirezonanţă super şi cu unul din idioţii aceia zâmbitori cu halate de baie verzi care promit să dezvăluie secretele adevăratului extaz dacă vei cumpăra o carte. Şi asta numai în jumătate de stradă între locul acesta şi unde mi-am parcat Slider-ul. Voi fi norocos dacă o să îmi mai găsesc maşina acolo când o să mă întorc.
— Sunt sigură că îţi vei găsi Slider-ul exact acolo unde l-ai parcat. Nimeni nu ar îndrăzni să îl atingă. Toată lumea ştie cine eşti, Emmett, mai ales mulţumită acelui articol idiot apărut în Cadence Tattler săptămâna trecută.
Spre dezgustul lui Emmett, popularul ziar de scandal tipărise pe prima pagină o fotografie a sa. Fotografia fusese însoţită de un discurs emoţionant care punea la îndoială adevăratul motiv al prezenţei sale în Cadence. Titlul, Şeful suprem al Breslei? spunea totul.
Emmett îşi propti mâinile în şolduri.
— M-ai speriat de moarte, Lydia.
— Mda. Eşti vânător de fantome. Pe tine nu te sperie nimic.
Vorbea uşor, dar în adâncul ei era uşurată că el încheie discuţia. Erau de câteva săptămâni implicaţi în această relaţie foarte complicată şi lucrurile erau destul de nesigure încă. Nu aveau nevoie de o altă confruntare de opinii.
Ascultară sirenele care se opriră brusc pe alee.
Emmett ridică din sprâncene.
— Te superi dacă te întreb ce intenţionezi să le spui poliţiştilor?
Ea se încruntă.
— Sper să nu pună prea multe întrebări.
— Este a doua oară în decurs de o lună în care găseşti un cadavru. Am senzaţia că vor fi ceva întrebări.
Cineva bătu în uşa apartamentului.
— Mă duc să le deschid, spuse Lydia. Se întoarse şi traversă holul.
Când deschise uşa din faţă a apartamentului, văzu doi medici, un ofiţer de poliţie în uniformă şi încă o persoană, destul de familiară de altfel, care încerca cu disperare să intre cât mai repede în holul întunecat.
— Bună, domnişoară Smith, spuse inspectorul Alice Martinez. Văd că într-adevăr îţi faci apariţia în cele mai interesante locuri. Îşi răsuci privirea dură de poliţist pentru a se uita peste umărul stâng al Lydiei. La fel şi tu, London. Ce-i asta? Descoperirea cadavrelor chiar este pentru voi cea mai plăcută variantă a unei întâlniri romantice?
Unul din medici se uită spre Emmett.
— Unde este mortul?
— În josul holului, îi răspunse Emmett.
Cei doi medici şi ofiţerul se îndreptară spre birou.
Lydiei nu-i plăcea senzaţia de disconfort pe care o simţea.
— Ce faceţi aici, inspectore, întrebă ea prudentă. Nu este o crimă.
Alice nu îşi îndepărtă atenţia de la Emmett.
— De fapt vă căutam pe dumneavoastră, domnule London. Am sunat la biroul domnişoarei Smith pentru a vedea dacă ştie unde sunteţi şi mi s-a spus că este probabil ca amândoi să fiţi la această adresă. Imaginaţi-vă surpriza mea când am aflat că domnişoara Smith tocmai a dat telefon pentru a spune că a găsit un om mort.
— Inspectore… Emmett îşi înclină cu politeţe capul.
Lydia avu impresia că nu era surprins să o vadă pe Alice Martinez. Disconfortul deveni din ce în ce sesizabil, acutizat fiind şi de ploaia care părea să înceapă din clipă în clipă.
— De ce voiai să vorbeşti cu Emmett? întrebă ea tăios.
— Trebuie să îi pun câteva întrebări, spuse Alice. Nimic mai mult decât o simplă formalitate.
— Ce? Lydia era îngrozită. Nu poate fi adevărat. Doar nu crezi că Emmett are vreo legătură cu moartea profesorului Maltby? Eu sunt cea care a găsit corpul. Emmett nu este implicat în asta. Pura întâmplare a făcut ca el să fie aici când aţi venit şi voi.
Alice şi Emmett se uitară amândoi la ea. Lydia îşi dădu seama pe loc de exagerarea pe care o comisese. Să devii atât de defensiv este ultimul lucru pe care trebuie să îl faci în preajma unui poliţist, îşi spuse singură.
— Nu intenţionam să vorbesc cu domnul London despre moartea lui Maltby, spuse calm Alice. Deşi probabil că ar trebui să revizuiesc această decizie. Dar, pentru moment, vom trece peste asta. Motivul pentru care l-am căutat în această dimineaţă este să îi pun câteva întrebări în legătură cu o altă problemă pe care o gestionez în acest moment.
— Problemă? Lydia îşi mută direcţia privirii de la Alice spre Emmett şi din nou înapoi. Un alt val de teamă îi străbătu terminaţiile nervoase. Ce problemă? Ce se întâmplă aici?
— Cineva a încercat în dimineaţa aceasta să îl ucidă pe Mercer Wyatt, spuse Emmett uşor.
— Indiferent cine a fost, aproape că a reuşit, adăugă Alice. Wyatt este la terapie intensivă la Cadence Memorial Hospital, sub protecţie armată. Doctorii au terminat operaţia în urmă cu două ore. Starea lui este definită ca fiind critică.
Lydia se relaxă uşor.
— Înţeleg. Păi, este o nefericire, dar nu pot să spun că sunt teribil de surprinsă. În fond, Wyatt este şeful Breslei. Nimeni nu dobândeşte acest statut fără să îşi facă duşmani. Mizeria politicii interne a Breslei este de notorietate. Cel puţin aşa este aici în Cadence.
— Adevărat, aprobă Alice cu un ton neutru al vocii.
Lydia se încruntă.
— Şi de ce vrei să îl interoghezi pe Emmett?
— Pentru că circulă zvonul că este noul şef activ al Breslei din Cadence. Pe faţa lui Alice se întipări un zâmbet glacial. Dacă ar fi să dau crezare zvonurilor pe care le-am auzit, în cazul în care Wyatt nu va reuşi să iasă de la terapie intensivă, Emmett va prelua afacerile în mod definitiv.