Amanda Quick carti

Frumoasa şi Bestia de Amanda Quick                Capitolul 1 Era o scenă parcă desprinsă dintr-un coşmar. Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se opri în prag şi îşi aruncă privirea în mica şi vesela anticameră a iadului. Erau oase peste tot. Cranii ce rânjeau sălbatic, coaste şi femururi zdrobite erau împrăştiate haotic precum o grămadă de gunoaie drăceşti. Bucăţi de piatră cu dinţi şi degete de la picioare şi alte fragmente fără noimă încastrate în ele erau îngrămădite pe pervazul ferestrei. Un vraf de vertebre zăcea pe podea într-un colţ. În mijlocul acestei dezordini teribile se afla o siluetă zveltă cu un şorţ pătat. O bonetă de muselină albă era cocoţată strâmb peste coama sălbatică şi încâlcită de cârlionţi castanii. Femeia, evident tânără, era aşezată la o masă grea de mahon. Spatele ei îngust şi graţios era întors spre Gideon. Realiza o schiţă, cu întreaga atenţie concentrată asupra a ceva ce părea a fi un os lung încastrat într-o bucată de piatră. De unde stătea el, Gideon observă că nu purta verighetă pe niciunul dintre degetele suple ce ţineau condeiul. Era deci una dintre fiice, nu văduva răposatului reverend Pomeroy. Exact ce îi lipsea, îşi spuse, o altă fiică de paroh. După ce ultima murise, iar tatăl ei îndurerat părăsise acele locuri, tatăl lui Gideon numise un nou preot în sat, reverendul Pomeroy. Dar când acesta îşi dăduse sufletul, cu patru ani în urmă, Gideon, care între timp preluase moşiile tatălui său, nu se obosise să-i caute un înlocuitor. Gideon nu era deosebit de interesat de binele spiritual al locuitorilor din Upper Biddleton. Graţie unei înţelegeri încheiate între Pomeroy şi tatăl lui Gideon, familia Pomeroy continuase să locuiască în casa parohială. Îşi plăteau chiria la timp şi asta era tot ceea ce conta pentru tânărul aristocrat. Mai zăbovi o clipă cu privirea asupra scenei din faţa lui, apoi se uită prin încăpere în căutarea persoanei care lăsase deschisă uşa casei parohiale, oricine ar fi fost ea. Cum nu apăru nimeni, îşi scoase pălăria şi păşi în micul hol. Briza vioaie ce bătea dinspre mare îl urmă înăuntru. Era sfârşit de martie şi, deşi vremea era neobişnuit de caldă pentru această perioadă a anului, aerul mării era încă înţepător. Imaginea tinerei aşezate printre oasele învechite împrăştiate prin toată camera îl amuza şi îl intriga deopotrivă. Traversă holul în linişte, având grijă ca cizmele lui de călărie să nu facă zgomot pe podeaua de piatră. Era un bărbat masiv, unii spuneau monstruos, şi învăţase cu mult timp în urmă să se mişte fără un sunet, într-o încercare zadarnică de a compensa acest lucru. Atrăgea oricum destule priviri. Se opri în pragul uşii, studiind-o pe femeia întoarsă cu spatele. Când deveni evident că era prea cufundată în schiţa ei pentru a-i observa prezenţa, spulberă fără să vrea vraja. — Bună dimineaţa, spuse el. Tânăra ţipă speriată, scăpă condeiul din mână şi sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe faţă. Gideon era obişnuit cu această reacţie. Nu fusese niciodată un bărbat chipeş, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătăţea cu nimic aspectul. — Tu cine naiba eşti? Fata îşi ţinea acum ambele mâini la spate, străduindu-se în mod evident să-şi ascundă desenele în spatele a ceva ce părea a fi un jurnal. Expresia de şoc din ochii ei uriaşi, de culoare turcoaz, se transforma rapid în suspiciune. — St. Justin. Gideon îi oferi un zâmbet de o politeţe rece, cât se poate de conştient de efectul acestui gest asupra cicatricei. Aşteptă ca ochii ei incredibil de strălucitori să se umple de repulsie. — St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele de St. Justin? — Da. O expresie de uşurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii ei albastru-verzui: — Slavă Domnului! — Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon. Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îi privi supărată: — Dumnezeule bun, milord, m-aţi speriat teribil! Oare ce vă veni să intraţi aşa furiş peste oameni? — Dacă te nelinişteşte gândul de a fi deranjată de oaspeţi nepoftiţi, fără îndoială ar fi mai bine să-ţi ţii uşa încuiată, zise el aruncând o privire cu subînţeles peste umăr, spre uşa deschisă a casei. — O, vai. Probabil că doamna Stone a deschis-o mai devreme. Ea crede cu tărie în aerul proaspăt, să ştiţi. Intraţi, vă rog, milord. Sări din nou în picioare şi luă două volume groase de pe singurul scaun liber din încăpere. Stătu nehotărâtă preţ de o clipă, căutând prin învălmăşeala de obiecte un spaţiu suficient de mare cât să le cuprindă. În cele din urmă, oftând uşor, renunţă şi aruncă nepăsătoare cărţile pe podea: Vă rog să luaţi loc. — Mulţumesc. Gideon înaintă cu băgare de seamă şi se aşeză prudent pe scăunelul cu spătar în formă de scut. Stilul epocii în materie de mobilier era unul delicat, deloc potrivit pentru dimensiunile şi greutatea lui. Constată însă uşurat că scaunul rezistă. Coborî privirea spre cărţile care se aflaseră recent acolo. Prima era Teoria Pământului de James Hutton, iar cealaltă era Ilustraţii ale Teoriei lui Hutton despre Pământ de Playfair. Acestea, în combinaţie cu încăperea plină de oase, explicau multe. Gazda lui era pasionată de fosile. Poate că obişnuinţa ei de a se afla printre cranii albite şi rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simţea în largul ei printre imagini hidoase. O studie în vreme ce ea îşi făcu de lucru strângând ce mai rămăsese din desenele şi notiţele ei. Domniţa era neobişnuită, şi asta era puţin spus. Coama neîmblânzită îi scăpase de mult de sub strânsoarea bonetei şi a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei. Cu siguranţă nu era frumoasă, nici măcar deosebit de drăguţă, cel puţin nu după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie şi vitalitate, la fel ca tot restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinţi mici şi albi se încălecau puţin în faţă. Fără a înţelege de ce, găsi că efectul era fermecător. Nasul îngust şi ascuţit şi pomeţii înalţi, în combinaţie cu inteligenţa vioaie din ochii ei spectaculoşi, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, ruşinoasă sau mironosiţă, decise Gideon. Cu o asemenea femeie, ştiai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea. Faţa ei îi amintea de o pisicuţă deşteaptă; simţi brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Ştia din experienţă că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese muşcat rău o dată şi se învăţase minte. Ghici că gazda lui avea puţin peste douăzeci de ani. Se întrebă dacă lipsa unei moşteniri o împiedicase să-şi găsească un soţ sau dacă pasiunea ei evidentă pentru oase vechi îi descurajase pe potenţialii pretendenţi. Prea puţini gentlemeni ar fi fost tentaţi să ceară mâna unei femei care manifesta mai mult interes faţă de fosile decât faţă de flirt Privirea lui Gideon alunecă rapid peste restul corpului ei, remarcând rochia de muselină cu talie înaltă care probabil avusese cândva nuanţa bronzului, dar pălise de mult într-un ton vag de maro. O cămăşuţă plisată acoperea decolteul cuminte. Cămăşuţa şi şorţul ce o acoperea cu totul lăsau mult loc imaginaţiei. Chiar şi aşa, Gideon păru să distingă o pereche de sâni delicaţi şi rotunzi şi o talie subţire. O privi atent în vreme ce fata ocoli rapid masa pentru a se aşeza din nou pe scaun. În clipa în care trecu în grabă pe lângă marginea mesei, muselina uşoară se mulă pentru scurt timp în jurul unui şezut ce părea înzestrat cu rotunjimi generoase. — M-aţi luat prin surprindere, după cum vedeţi, milord. Tânăra ascunse alte câteva schiţe în spatele unui exemplar din Revista Societăţii de Fosile şi Antichităţi. Se încruntă mustrătoare spre Gideon. Îmi cer scuze pentru aspectul meu, dar cum nu mă aşteptam să sosiţi în dimineaţa asta, e oarecum de înţeles că nu m-am îmbrăcat pe măsura ocaziei. — Nu-ţi face griji pentru aspectul dumitale, domnişoară Pomeroy. Te asigur că nu mă deranjează. Gideon îşi permise să ridice o sprânceană în semn de întrebare politicoasă. Eşti domnişoara Harriet Pomeroy, nu-i aşa? — Da, desigur, milord, confirmă ea roşind. Cine altcineva să fiu? Probabil mă consideraţi o fetişcană prost crescută. Este adevărat, mătuşa mea mă tot ceartă pentru lipsa bunelor maniere, însă, vedeţi dumneavoastră, o femeie aflată în situaţia mea nu poate fi niciodată prea grijulie. — Înţeleg, rosti Gideon rece. Reputaţia unei tinere este un bun fragil, iar fiica unui paroh e cu atât mai mult în pericol, nu-i aşa? — Poftim? făcu ea nedumerită. — Poate ar trebui să chemi o rudă sau pe menajera voastră să ne ţină companie aici. De dragul reputaţiei dumitale. — Reputaţie? Harriet clipi, ochii ei albastru-verzui lărgindu-se de mirare. Cerule, nu mă refeream la reputaţia mea, milord! Nu am fost niciodată în primejdia de a fi luată cu de-a sila, în toată viaţa mea, şi cum am deja aproape douăzeci şi cinci de ani, nu se întrezăresc motive serioase de îngrijorare în viitor. — Mama ta nu s-a obosit să te avertizeze în privinţa pericolului reprezentat de străini? — Nu. Harriet zâmbi melancolică. Tatăl meu spunea despre mama că era un înger în carne şi oase. Era binevoitoare şi primitoare cu toată lumea. A murit într-un accident de trăsură cu doi ani înainte să ne mutăm în Upper Biddleton. Era în toiul iernii, iar ea ducea haine călduroase pentru săraci. Tuturor ne-a fost teribil de dor de ea, multă vreme. În special tatei. — Înţeleg. — Dacă vă faceţi griji în privinţa manierelor, milord, mă tem că nu vă pot ajuta, continuă Harriet pe un ton relaxat. Mătuşa şi sora mea s-au dus în sat la cumpărături. Menajera e pe undeva prin preajmă, dar nu-mi imaginez că ar fi de mare ajutor în cazul în care aţi ameninţa totuşi să mă luaţi cu de-a sila. I se face rău la cel mai mic semn al unei crize. — Ai dreptate în privinţa asta, spuse Gideon. Cu siguranţă nu i-a fost de mare ajutor nici ultimei tinere care a locuit în această casă. — O, deci aţi cunoscut-o pe doamna Stone? întrebă ea, cu interesul stârnit. — Ne-am întâlnit acum câţiva ani, când locuiam în zonă. — Desigur. Tot ea a fost şi menajera ultimului preot, nu-i aşa? Am moştenit-o cu tot cu această casă parohială. Mătuşa Effie spune că e o prezenţă extrem de deprimantă şi sunt în general de acord cu ea, dar tata ne îndemna mereu să fim miloase. Potrivit lui, nu putem s-o dăm afară fiindcă nu ar avea şanse să-şi găsească altceva de lucru în zonă. — O atitudine demnă de toată lauda, care însă îţi aruncă în cârcă o menajeră greu de suportat, doar dacă nu cumva doamna Stone s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor. — Se pare că nu. Vede doar răul în toate. Dar tata a fost un om bun la suflet, chiar dacă i-a lipsit simţul practic. Eu mă străduiesc să trăiesc mai departe cum ar fi dorit el, deşi uneori e foarte dificil. Harriet se aplecă în faţă şi îşi puse mâinile una peste alta. Însă asta nu e important în momentul de faţă. Daţi-mi voie să mă întorc la subiectul care ne interesează. — Chiar te rog. Gideon îşi dădu seama că începea chiar să se simtă bine. — Când am spus că nu pot fi prea grijulie mă refeream la necesitatea de a proteja ceva infinit mai important decât reputaţia mea, milord. — Mă uimeşti. Ce ar putea fi mai important decât asta, domnişoară Pomeroy? — Munca mea, desigur. Se lăsă pe spate în scaun şi îl fixă cu o privire încărcată de semnificaţii. Sunteţi un om de lume, milord. Nu încape îndoială că aţi călătorit mult. Aţi văzut viaţa aşa cum e, cum s-ar spune. Probabil ştiţi foarte bine că peste tot se ascund nelegiuiţi fără scrupule. — Chiar aşa? — Fără îndoială. Vă pot asigura că există unii care mi-ar fura fosilele şi ar pretinde că sunt propriile lor descoperiri fără nicio tresărire de remuşcare. Ştiu că trebuie să fie dificil pentru un gentleman onorabil şi de viţă nobilă ca dumneavoastră să creadă că unii indivizi ar fi în stare să se coboare la aşa ceva, dar lucrurile astea se întâmplă. Realitatea e realitate. Trebuie să fiu permanent în gardă. — Înţeleg. — Bun, deci. Nu vreau să par excesiv de bănuitoare, milord, dar vă puteţi dovedi cumva identitatea? Gideon încremeni. Cicatricea de pe faţa lui era un semn distinctiv suficient pentru majoritatea oamenilor, în special acolo, în Upper Biddleton. — Ţi-am spus că sunt St. Justin. — Mă tem că trebuie să insist să-mi oferiţi o dovadă. După cum spuneam, trebuie să fiu cât mai precaută posibil. Gideon analiză situaţia, neştiind dacă să râdă sau să blesteme. Incapabil să decidă, vârî mâna în buzunar şi scoase o scrisoare. — Dumneata mi-ai trimis asta, cred, domnişoară Pomeroy. Cu siguranţă, faptul că se află asupra mea demonstrează limpede că eu sunt St. Justin. — O, da. Scrisoarea mea. Zâmbi uşurată. Deci aţi primit-o. Şi aţi venit imediat. Ştiam eu că aşa veţi face. Toată lumea spune că nu vă interesează nimic din ceea ce se petrece aici, la Upper Biddleton, dar simţeam că nu poate fi adevărat. În fond, aici v-aţi născut, nu? — Am această onoare, spuse Gideon sec. — Înseamnă că aveţi legături strânse cu acest pământ. Rădăcinile dumneavoastră sunt înfipte pentru totdeauna aici, chiar dacă aţi ales să vă stabiliţi pe o alta dintre moşiile pe care le deţineţi. Imposibil să nu aveţi un sentiment de datorie şi responsabilitate faţă de această regiune. — Domnişoară Pomeroy… — Nu aţi putea să întoarceţi spatele satului în care aţi crescut. Sunteţi viconte, moştenitorul unui titlu de conte. Ştiţi ce înseamnă obligaţia şi… — Domnişoară Pomeroy. Gideon ridică o mână pentru a o face să tacă. Fu puţin surprins când tactica se dovedi eficientă. Hai să lămurim ceva. Nu mă preocupă prea tare soarta satului Upper Biddleton, ci doar ca terenurile de aici ale familiei mele să rămână productive. În cazul în care vor înceta să-mi asigure un venit corespunzător, te asigur că le voi vinde fără să clipesc. — Dar majoritatea oamenilor din zonă depind de dumneavoastră într-un fel sau altul pentru a-şi câştiga existenţa. Fiind cel mai mare moşier de pe-aici, puteţi asigura stabilitatea economică pentru întreaga regiune. Cu siguranţă sunteţi conştient de acest lucru. — Interesele mele legate de Upper Biddleton sunt de natură financiară, nu emoţională. Harriet păru deconcertată pentru o clipă de această declaraţie, dar îşi reveni imediat: — Glumiţi, milord. Bineînţeles că vă interesează soarta acestui sat. Aţi venit aici drept răspuns la scrisoarea mea, nu-i aşa? Asta e o dovadă că vă pasă. — Am venit aici absolut din pură curiozitate, domnişoară Pomeroy. Scrisoarea dumitale avea tonul unei porunci regale, nici mai mult, nici mai puţin. Nu sunt obişnuit să fiu convocat de fetişcane pe care nici măcar nu le-am întâlnit vreodată, cu atât mai puţin ca acestea să-mi ţină predici despre datoriile şi responsabilităţile mele. Ca să fiu sincer, eram foarte curios să o cunosc pe femeia care s-a simţit îndreptăţită să facă aşa ceva. — O! Expresia lui Harriet deveni prudentă. Pentru prima dată de când sosise Gideon, păru să priceapă că acesta nu era tocmai încântat de modul în care îl convocase. Încercă să îi zâmbească timid. Iertaţi-mă, milord. Poate scrisoarea mea a avut un ton puţin prea categoric? — Asta e prea puţin spus, domnişoară Pomeroy. Harriet îşi muşcă scurt buza de jos, studiindu-l. — Trebuie să recunosc, am o uşoară tendinţă de a fi puţin cam directă, dacă se poate spune aşa. — Viguroasă ar fi un termen mai potrivit. Sau eventual poruncitoare. Chiar tiranică. — Mi se trage de la faptul că trebuie să iau decizii tot timpul, cred, oftă ea. Tata era un om minunat în multe privinţe, dar prefera să se ocupe de problemele religioase ale enoriaşilor mai degrabă decât de aspectele practice ale vieţii de zi cu zi. Mătuşa Effie este o scumpă, dar nu a fost crescută să ţină frâiele, dacă mă înţelegeţi. Iar sora mea de-abia acum termină şcoala, nu prea are experienţă. — Ai preluat de mult controlul asupra acestei gospodării şi, prin urmare, te-ai obişnuit să ai iniţiativa şi să dai ordine, conchise Gideon. Asta încerci să-mi spui, domnişoară Pomeroy? — Exact. Harriet zâmbi, vizibil încântată de perspicacitatea lui. Văd că înţelegeţi. Deci ştiţi că în orice situaţie cineva trebuie să ia decizii şi să dea instrucţiuni. — Cam cum se întâmplă la bordul unui vas? Gideon îşi înăbuşi un rânjet când şi-o imagină pe Harriet Pomeroy la comanda unui vas de linie al Majestăţii Sale. Ar fi arătat destul de captivant în uniformă, hotărî el. Pe baza a ceea ce observase până în acel moment, era gata să pună pariu pe o sumă serioasă că fesele domnişoarei Pomeroy s-ar fi comportat interesant într-o pereche de pantaloni. — Da, exact ca la bordul unui vas, aprobă ea. Ei bine, în gospodăria asta, persoana care ia deciziile sunt, în general, eu. — Înţeleg. — Bun, deci. Mă îndoiesc foarte tare că aţi făcut atâta drum de pe moşiile dumneavoastră din nord doar pentru a vă satisface curiozitatea despre o femeie care va scris în termeni oarecum energici. Vă pasă totuşi despre ceea ce se petrece aici, în Upper Biddleton, milord. Recunoaşteţi. Gideon ridică din umeri, vârând scrisoarea înapoi în buzunar. — N-am de gând să dezbat subiectul, domnişoară Pomeroy. Am venit, deci hai să trecem la treabă. Poate vei binevoi să-mi spui exact care este această ameninţare sumbră la care ai făcut aluzie în scrisoarea dumitale şi de ce trebuie abordată cu deosebită discreţie! — Vai de mine! Gura moale a lui Harriet se curbă într-un zâmbet strâmb. Pe lângă faptul că m-am exprimat poruncitor, am mai şi adoptat un ton cam sinistru, nu-i aşa? Probabil că scrisoarea mea a părut ruptă dintr-unul dintre romanele gotice ale doamnei Radcliffe. — Da, domnişoară Pomeroy, aşa a fost. Gideon nu vedea niciun motiv să menţioneze că recitise scrisoarea cu diverse ocazii. Apelul acela însufleţit, cu întorsături vioaie de frază, chiar dacă excesiv de dramatice, îl făcuse foarte curios să o cunoască pe autoare în persoană. — Ei bine, vedeţi dumneavoastră, milord, voiam să fiu sigură că v-am captat în întregime atenţia. — Te asigur că mi-ai captat-o. Harriet se aplecă din nou în faţă, împreunându-şi mâinile într-un gest pragmatic. — Foarte pe şleau spus, am aflat recent că Upper Biddleton este folosit ca ascunzătoare de o ceată de ucigaşi şi hoţi periculoşi. Amuzamentul sec al lui Gideon dispăru. Se întrebă brusc dacă avea de-a face cu o femeie smintită. — Poate binevoieşti să-mi explici această observaţie, domnişoară Pomeroy? — Peşterile, milord. Vă amintiţi de nenumăratele peşteri de pe acest domeniu. Flutură nerăbdătoare din mână spre uşa deschisă de la intrare, arătând stâncile golaşe ce se înşirau de-a lungul ţărmului. Răufăcătorii folosesc una dintre cavernele de deasupra plajei. — Îmi amintesc destul de clar peşterile. Nu au adus niciodată vreun folos moşiei. Familia mea le-a permis întotdeauna vânătorilor de fosile şi căutătorilor de curiozităţi să le exploreze după pofta inimii. Gideon se încruntă. Vrei să spui că cineva le foloseşte pentru activităţi ilegale? — Exact, milord. Am descoperit acest lucru acum câteva săptămâni, în timp ce exploram un culoar dintre stânci. Privirea lui Harriet se aprinse de entuziasm. Am făcut câteva descoperiri cât se poate de promiţătoare acolo. Un femur minunat, printre alte lucruri… Se întrerupse brusc. — E ceva în neregulă? — Nu, nu, bineînţeles că nu. Harriet îşi încreţi nasul într-o grimasă autozeflemitoare. Iertaţi-mă, milord, m-am îndepărtat de subiect. Tind să fac asta când încep să vorbesc despre fosile. Nu au cum să vă intereseze explorările mele. Bun, deci, să trecem la problema peşterilor folosite în scopuri nelegiuite. — Te rog, continuă, murmură Gideon. Devine tot mai interesant cu fiecare clipă. — Da, ei bine, după cum ziceam, acum câteva zile, într-o dimineaţă, exploram un nou culoar şi… — Nu e o distracţie cam periculoasă, domnişoară Pomeroy? Unii s-au rătăcit zile întregi prin acele peşteri. Câţiva au murit în ele. — Vă asigur, sunt foarte atentă. Folosesc un felinar şi îmi marchez drumul. Tata mi-a arătat cum să explorez corect. Bun, deci, într-una dintre excursiile mele recente am dat peste o peşteră fantastică. Mare cât un salon. Şi plină cu formaţiuni cât se poate de promiţătoare. Harriet îşi îngustă ochii. Părea a fi totodată o ascunzătoare pentru prada obţinută pe căi necinstite. — Pradă? — Pradă, captură, jaf. Ştiţi fără îndoială la ce mă refer, milord. Bunuri furate. — Ah. Pradă. Da, desigur. Gideon îşi spuse că nu mai conta dacă era smintită. Tânăra era de departe cea mai interesantă femeie pe care o întâlnise de multă vreme. Ce fel de pradă, domnişoară Pomeroy? — Staţi să văd, murmură ea încruntându-se gânditoare. Erau câteva tacâmuri de argint excelente. Câteva sfeşnice de aur foarte frumoase. Câteva bijuterii. Totul părea să fie de cea mai bună calitate, milord. Am bănuit imediat că nu proveneau din zona Upper Biddleton. — Ce te-a făcut să crezi asta? — Avem una sau două gospodării în zonă care se laudă cu asemenea piese valoroase, asta e sigur, dar furtul oricăror obiecte din acele case ar fi ajuns la urechile oamenilor. Nu s-a raportat nimic de genul acesta. — Înţeleg. — Suspectez că obiectele sunt aduse în timpul nopţii de altundeva şi păstrate în peşteri până când proprietarii renunţă să le caute. Mi s-a spus odată că detectivii particulari din Londra reuşesc adesea să-i prindă pe hoţi atunci când nelegiuiţii încearcă să vândă bunurile. — Eşti bine informată. — Ei bine, da, e evident că nişte nelegiuiţi deosebit de deştepţi au avut ideea de a păstra bunurile furate în peşterile mele până în momentul în care se vor linişti apele şi va dispărea îngrijorarea. După care obiectele vor fi fără îndoială luate şi duse la Bath sau Londra pentru a fi vândute la diverse case de amanet şi magazine de bijuterii. — Domnişoară Pomeroy. Gideon începu să se întrebe, pentru prima dată, dacă nu cumva chiar se petrecea ceva periculos în peşterile din stânci. Îmi dai voie să te întreb de ce nu ai prezentat această problemă intendentului meu şi magistratului local? — Magistratul e destul de bătrân, milord. Nu ar putea nicidecum să facă faţă acestei situaţii şi, dacă e să fiu sinceră, nu am prea mare încredere în intendentul dumneavoastră, domnul Crane. Harriet îşi ţuguie buzele. Ezit să o spun, milord, dar e posibil ca el să fie la curent cu activităţile cetei de răufăcători şi să închidă ochii. — Asta e o acuzaţie foarte gravă, domnişoară Pomeroy, o avertiză Gideon mijindu-şi ochii. — Da, ştiu. Dar pur şi simplu nu pot să am încredere în el. Nici măcar n-am habar ce anume v-a făcut să-l angajaţi. — A fost primul care a solicitat postul când a devenit disponibil, spuse nonşalant aristocratul. Avea recomandări excelente. — Chiar de-ar fi aşa, tot nu-mi place omul acesta. Bun, deci, să trecem la fapte. S-a întâmplat cel puţin de două ori să văd bărbaţi intrând în peşteri la ore târzii din noapte. Intrau în caverne purtând pachete, dar când se întorceau pe plajă aveau mâna goală. — La ore târzii din noapte? — După miezul nopţii, mai exact. Doar la reflux, desigur. Peşterile sunt inaccesibile în timpul fluxului. Gideon analiză această veste şi o găsi profund tulburătoare. Gândul că domnişoara Pomeroy umbla pe ţărm în toiul nopţii, de una singură, îl îngrijora, mai ales dacă se întâmpla să aibă dreptate în privinţa activităţii ilegale din peşteri. În mod evident, tânăra nu era bine protejată. — Ce Dumnezeu căutai pe plajă în toiul nopţii, domnişoară Pomeroy? — Stăteam de pază, desigur. De la fereastra dormitorului meu se vede o parte din plajă. După ce am descoperit bunurile furate în peşterile mele, am început să stau de veghe cu regularitate. Când am observat lumini pe plajă într-o noapte am început să am bănuieli şi am ieşit să studiez situaţia mai îndeaproape. — Ai ieşit din adăpostul casei tale, la o oră târzie din noapte, pentru a urmări bărbaţi pe care îi bănuiai a fi hoţi? Lui Gideon nu-i venea să creadă. — Cum altfel aş fi putut să-mi dau seama exact ce se petrecea? bombăni ea iritată. — Mătuşa dumitale e la curent cu acest comportament ciudat? întrebă el fără menajamente. — Bineînţeles că nu. N-ar face decât să se îngrijoreze dacă ar afla că există nelegiuiţi prin preajmă. Mătuşa Effie are tendinţa să se agite când e vorba de astfel de lucruri. — Nu e singura care reacţionează astfel. Îi înţeleg pe deplin sentimentele în această privinţă. — În orice caz, are destule pe cap în momentul de faţă, zise ea ignorându-i replica. I-am promis că am să găsesc o cale de a-i asigura surorii mele, Felicity, un sezon la Londra, iar acesta este subiectul cel mai important pentru ea. — Dumneata încerci să finanţezi un sezon la Londra pentru sora dumitale? De una singură? se miră el. — Evident că nu pot face asta de una singură, oftă ea. Mica rentă pe care ne-a lăsat-o tatăl meu nu ajunge pentru mare lucru. O completez din când în când vânzându-mi o parte din fosile, dar nu mi-aş putea permite nicidecum un sezon la Londra pentru Felicity cu ceea ce obţin pe această cale. Însă am un plan. — Nu ştiu de ce, nu mă surprinde să aud asta. Harriet îi zâmbi plină de entuziasm: — Trag nădejde că mătuşa Adelaide se va lăsa convinsă să ne ajute, acum că avarul ăla de soţ al ei şi-a dat obştescul sfârşit. A strâns o avere, şi, contrar aşteptărilor lui, nu a putut să o ia cu el. În curând, mătuşa Adelaide va deveni stăpână peste toate. — Înţeleg. Şi speri că va finanţa sezonul la Londra al surorii dumitale? Fata chicoti, vizibil încântată de planul ei. — Dacă reuşim s-o ducem pe Felicity la Londra, sunt sigură că putem să-i găsim un soţ. Sora mea nu seamănă deloc cu mine. E de-a dreptul superbă. Bărbaţii vor cădea grămadă la picioarele ei şi o vor copleşi cu oferte. Dar ca să se ajungă la aşa ceva, trebuie s-o duc la Londra. Piaţa peţitoarelor, ştiţi dumneavoastră. — Ştiu. — Da, aşa e. Expresia lui Harriet deveni şireată. Trebuie s-o fluturăm pe Felicity ca pe o prună coaptă în faţa înaltei societăţi şi să sperăm că se va găsi un gentleman amabil care să o culeagă din pom. Gideon scrâşni din dinţi, amintindu-şi mult prea bine propria lui experienţă din sezonul petrecut la Londra cu mai mulţi ani în urmă. — Înţeleg foarte bine cum funcţionează sistemul, domnişoară Pomeroy. — Îmi închipui că aşa e, milord, spuse ea îmbujorată. Bun, deci, să ne întoarcem la problema peşterilor. — Spune-mi, ai mai discutat cu cineva despre constatările dumitale? — Nu. Din clipa în care mi-am dat seama că nu pot să am încredere în domnul Crane mi-a fost teamă să mai pomenesc de observaţiile mele în faţa altcuiva. Îmi făceam griji ca nu cumva persoana căreia îi acordam încrederea mea să decidă, mânată de cele mai bune intenţii, că era de datoria sa să meargă direct la Crane. Dacă s-ar fi întâmplat asta, dovezile ar fi putut fi eliminate. În plus, sinceră să fiu, nu ţin să intre şi altcineva în peştera aceea. — Hmm. Gideon o studie în tăcere, analizând ceea ce tocmai aflase. Nu încăpea îndoială că Harriet Pomeroy vorbea serios. Nu mai putea s-o ignore ca fiind o smintită sau o excentrică amuzantă. Eşti convinsă că ai văzut bunuri furate în peştera aceea? — Absolut convinsă. Harriet ridică bărbia. Milord, este foarte important pentru mine să luaţi imediat măsuri ca să-i alungaţi pe nelegiuiţii de acolo. Trebuie să insist să vă ocupaţi de problemă cât de curând posibil. Asta cade în responsabilitatea dumneavoastră. Gideon adoptă intenţionat un ton foarte blând. Cei care îl cunoşteau bine fugeau să se ascundă când îl folosea. — Insişti, domnişoară Pomeroy? — Sunt nevoită să o fac. Harriet păru să nu detecteze ameninţarea discretă din cuvintele lui. Nelegiuiţii ăia îmi stau în cale. Gideon se întrebă dacă nu cumva începea din nou să piardă firul conversaţiei. — Îţi stau în cale? Nu înţeleg. — Stau în calea explorărilor mele, milord, zise Harriet. Sunt cât se poate de nerăbdătoare să explorez acea peşteră în căutare de fosile, dar am ezitat să o fac până nu scăpăm de hoţi. Dacă încep să lucrez acolo cu ciocanul şi dalta, există riscul ca nelegiuiţii să observe că a trecut cineva prin grotă. — Dumnezeule! Gideon uită cât îl enervase aerul ei imperativ. Impetuozitatea fetei era o problemă mult mai gravă. Dacă ceea ce-mi spui e adevărat doar pe jumătate, nici măcar să nu te gândeşti să te mai apropii de acea peşteră, domnişoară Pomeroy. — O, nu e deloc periculos de mers acolo ziua. Hoţii nu frecventează acel loc decât noaptea. Ei bine, să trecem la modul în care o să capturăm ceata de răufăcători Am un plan pe care s-ar putea să fiţi interesat să-l auziţi. Probabil aveţi câteva idei proprii, desigur. Cel mai bine ar fi să cooperăm. — Domnişoară Pomeroy, se pare că nu m-ai auzit. Gideon se ridică în picioare şi făcu un pas mare în faţă, ajungând astfel să se profileze impunător deasupra mesei. Se sprijini cu ambele mâini pe suprafaţa de mahon şi se aplecă peste ea într-o manieră intimidantă, obligând-o să ridice privirea direct spre chipul lui brăzdat de cicatrice oribile. Harriet făcu ochii mari de surpriză în faţa acestei tactici neaşteptate, dar nu păru speriată. — V-am auzit, milord, spuse, începând să se dea înapoi. Gideon împiedică această vagă încercare de retragere întinzându-se şi prinzându-i bărbia între degete. Îşi dădu seama cu un fior brusc de plăcere că pielea ei era fină şi incredibil de moale, iar oasele delicate păreau fragile în palma lui masivă. — Dă-mi voie să-ţi explic limpede, mârâi el, fără a se obosi să-şi ascundă intenţia în spatele unei măşti de politeţe. Nu vei mai pune piciorul nicăieri în apropiere de acele stânci până nu apuc să reflectez mai în detaliu asupra întregii probleme şi să mă hotărăsc asupra unui plan de bătaie. Ai înţeles, domnişoară Pomeroy? Buzele lui Harriet se întredeschiseră, gata să rostească ceva ce el ştia că avea să fie o obiecţie. Înainte să pronunţe vreun cuvânt însă, fu întreruptă de un ţipăt asurzitor din pragul uşii. Tânăra femeie tresări şi se întoarse spre uşă. Gideon îi urmări privirea. — Doamnă Stone, spuse Harriet, părând în culmea enervării. — Dumnezeule mare, este chiar el! Bestia de la Blackthorne Hall. Doamna Stone îşi duse mâna tremurătoare la gât şi se holbă la Gideon cuprinsă de groază şi dezgust Deci te-ai întors, ticălos desfrânat şi criminal! Cum îndrăzneşti să pui mâna pe o altă tânără pură? Fugi, domnişoară Harriet. Fugi şi salvează-te! Gideon îşi simţi stomacul strângându-i-se de furie. Îi dădu drumul lui Harriet şi făcu un pas hotărât spre femeie. — Gura, cotoroanţo. — Nu, nu mă atinge, ţipă doamna Stone. Nu te apropia de mine, monstrule. Oooh! Îşi dădu ochii peste cap şi alunecă greoaie la pământ, leşinând. Gideon se uită scârbit la femeia căzută, apoi aruncă o privire peste umăr spre Harriet, pentru a-i vedea reacţia. Fata rămăsese pe scaun, contemplând împietrită silueta nemişcată a menajerei. — Dumnezeule, murmură ea. — Acum înţelegi de ce nu petrec prea mult timp în preajma satului Upper Biddleton, domnişoară Pomeroy, spuse Gideon. Nu sunt prea bine văzut prin părţile astea. Există, de fapt, una sau două persoane precum doamna Stone, aici de faţă, care ar prefera să mă vadă mort.

Suflete salbatice de Amanda Quick Capitolul 1 — Nu cred că elefantul o să se potrivească, spuse Oliver Rain în cele din urmă. Vocea blândă, gravă, îi era umbrită de un ton de regret politicos. — Îmi era teamă că nu o să-ţi placă. Annie Lyncroft studie posacă bestia şi se întrebă cum să deschidă adevăratul subiect pe care voia să îl discute cu impenetrabilul Oliver Rain. — Recunosc că e neobişnuit, admise Rain. — Probabil îţi pui aceeaşi întrebare pe care o pun mulţi dintre clienţii mei. Te întrebi, e o formă de artă sau e pur şi simplu de prost gust? — O întrebare interesantă, consimţi Rain. — Nu uita că elefantul e şi funcţional, nu doar ornamental, spuse Annie, într-o încercare instinctivă, disperată, de a salva vânzarea. Are un mic sertar ascuns în bază. Foarte util pentru obiecte mărunte. — Nu cred că se potriveşte în camera asta, spuse Rain diplomat. Annie se întrebă în sinea ei dacă nu cumva Oliver Rain însuşi era singurul lucru care ar fi părut la locul lui în camera de lucru decorată în negru abanos, auriu şi gri. Fusese aproape sigură că lui Rain nu avea să-i placă elefantul. Figurina cloisonné[1] de jumătate de metru înălţime, cu unghiile roşu aprins şi trompa violet, arăta ridicol de vesel aşezată lângă grădina de pietre zen a lui Rain. Grădina, care ocupa un colţ extins al camerei de lucru, nu era o grădină adevărată, cel puţin nu după standardele lui Annie. Nu avea nici urmă de verdeaţă. Nici o singură frunză, cu atât mai puțin vreo floare colorată care să păteze perfecțiunea imaculată a nisipului gri sidefat. Nisipul era închis într-o ramă îngustă de lemn negru. Fusese greblat cu meticulozitate pentru a forma modele abstracte în jurul a cinci pietre. Annie bănuia că Rain petrecuse ore întregi încercând să decidă unde anume să așeze pietrele pe nisip. Era, fără îndoială, exact genul de problemă estetică lipsită de emoţie care l-ar fi atras. Designerul pe care Rain îl angajase să amenajeze interiorul spaţiosului apartament nou de la etajul douăzeci şi şase înţelesese natura clientului ei cu o precizie desăvârşită. Din toate camerele se deschideau privelişti aparent nesfârşite spre Seattle, Elliott Bay şi peninsula Olympic, şi toate erau decorate în aceleaşi tonuri severe de negru abanos, auriu şi gri ce dominau camera de lucru. Rezultatul final era un bârlog auster şi elegant, perfect potrivit pentru un bărbat pe care multă lume îl considera a fi un prădător periculos. Nu, decise Annie, elefantul era o creatură frumoasă, dar cu siguranţă nu se potrivea în decorul disciplinat şi sobru al apartamentului lui Rain, recent finalizat. Nu îşi putea imagina nimic din buticul ei plin de obiecte unicat fanteziste care să arate bine în acest loc. Oliver Rain, în mod evident, nu era înclinat spre nimic fantezist. — Îmi pare rău că elefantul nu e tocmai potrivit, murmură Rain. — Nu-ţi face griji. Nu credeam nici eu că o să meargă. Sinceră să fiu, nu am reuşit să fac niciun client să se arate interesat de el. Annie se încruntă. E ceva la elefantul ăsta ce pare să descurajeze oamenii. Mă întreb dacă de vină sunt unghiile. — Tot ce se poate. — Ei bine, nu-i un capăt de lume. Aici se sfârşea speranţa ei de a arunca elefantul în cârca lui Oliver Rain. Ai insistat să vin să-ţi arăt altceva, aşa că am decis să îl încerc aici. — E foarte amabil din partea ta. Îţi apreciez perseverența. Dă-mi voie să-ţi mai torn nişte ceai. Rain se întinse după ceainicul cu email negru şi auriu așezat aproape, pe o tavă neagră de lac. Annie îl privi fascinată în timp ce reumplea ceaşca. Conul de lumină albă intensă proiectat de lampa cu halogen de pe biroul lui îi dezvăluia forţa viguroasă a mâinilor. Mâinile lui Rain nu erau cele ale unui director executiv. Erau aspre, chiar bătătorite în unele locuri, ca şi cum şi-ar fi câştigat averea lucrând pământul, nu derulând investiţii de mâna întâi. Reuşi să insufle gestului delicat de turnare a ceaiului un aer de masculinitate captivantă. Fiecare mişcare trăda forţă disciplinată şi graţie. Annie descoperise că fiecare mişcare pe care o făcea Rain, oricât de măruntă, îi capta pe deplin atenţia. Poate că se datora faptului că fiecare vibraţie de putere controlată contrasta atât de puternic cu încremenirea vastă, profundă, ce emana din el când nu se mişca. Annie nu mai cunoscuse niciodată un bărbat care să se controleze atât de complet. Îl privi circumspectă în timp ce luă ceaşca de la el. — Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, nu cred că am nimic în Wildest Dreams care ţi se va potrivi. Rain o contemplă ca şi cum ar fi reprezentat o dilemă curioasă, dar nu imposibil de rezolvat. — Doar fiindcă elefantul nu merge, nu cred că ar trebui să pornim de la premisa că nimic altceva din magazinul tău nu va merge. — Nu ţi-a plăcut nici caruselul pe care l-am adus luni, îi aminti Annie. — Ah, da, caruselul. Recunosc, avea un oarecare farmec, dar, cumva, creaturile cam bizare păreau să nu se potrivească aici. — Depinde cum priveşti lucrurile, presupun, murmură Annie. Personal, considera că acel carusel superb aurit, populat de o colecţie de animale mitologice ciudate, aducea o notă plăcută într-o încăpere ce îl conţinea deja pe Oliver Rain, un bărbat prin definiţie neobişnuit, aproape mitic. Nimeni nu ştia prea multe despre Rain. Dar cam aşa stăteau lucrurile cu majoritatea legendelor, reflectă ea. Cu cât erau mai puţine detaliile concrete disponibile, cu atât bărbatul devenea mai legendar în ochii lumii. Îl întâlnise pentru prima dată cu şase săptămâni în urmă, la petrecerea de logodnă a fratelui ei Daniel. Ştia despre existenţa lui, desigur, fiindcă Daniel lucrase cândva pentru el. Dar nu îi fusese prezentat niciodată. Daniel Lyncroft era un geniu recunoscut în domeniul electronicii. Cu cinci ani în urmă fusese angajat de către Rain să instaleze mai multe sisteme de securitate high-tech pentru vastul imperiu de afaceri al lui Rain. Ulterior, când Daniel plecase pentru a-şi înfiinţa propria firmă de electronică, Rain investise masiv în compania aflată la început de drum, devenind astfel cel mai mare susţinător financiar individual al lui Daniel. Daniel o avertizase pe Annie că, deşi Rain fusese invitat să participe la petrecerea de logodnă, era prea puţin probabil să vină. Oliver Rain nu era văzut aproape niciodată în public, cu atât mai puţin la ocazii sociale. Mai mult, dacă ar fi decis vreodată să apară în societate, în mod aproape cert ar fi ales să o facă la un nivel mult mai înalt decât cel la care se afla familia Lyncroft. Averea familiei Rain, pe care Oliver Rain o refăcuse de la zero după misterioasa dispariţie a tatălui său, era la fel de legendară ca omul în sine. Dar spre marea surprindere şi încântare a lui Daniel, Rain îşi făcuse apariţia la petrecerea de logodnă într-o limuzină neagră. Purtase o ţinută de seară în negru şi alb sever. Hainele oficiale subliniaseră încremenirea întunecată, aprigă din el. Annie fusese vrăjită de Rain încă din prima clipă când îl văzuse. Nu semăna cu niciun alt bărbat din câţi cunoscuse vreodată. Avea o aură obsedantă de putere, pasiune şi orgoliu, dar toate ascunse sub un autocontrol de fier. Fusese interesant să vadă cum oamenii se dădeau la o parte discret din calea lui Rain când acesta traversase restaurantul şic pe care Daniel îl rezervase pentru acea ocazie. Înţelegea impulsul. Nu încăpea îndoială că Rain radia un aer de potenţial pericol. Se strecurase prin mulţimea de oaspeţi ca un leopard care aluneca printr-o turmă de oi. Doar o părticică minusculă din Annie îşi dorise să se refugieze undeva în siguranţă. O parte mult mai mare şi mai vehementă o îndemnase să se apropie de Oliver Rain indiferent de riscuri. Annie concluzionase că Rain exercita asupra ei aceeaşi atracţie ca obiectele neobişnuite pe care le vindea în buticul ei, Wildest Dreams. Nu era chipeş în sens convenţional, dar îl găsea total irezistibil. Ceva din adâncul fiinţei ei reacţiona la prezenţa lui, făcând-o teribil de conştientă de ea. Când o privea, părul fin de pe ceafa ei se zbârlea. În noaptea petrecerii de logodnă a lui Daniel, Annie memorase în secret fiecare detaliu legat de Oliver Rain, de la culoarea ochilor, care aveau o nuanţă de gri ireală, indescriptibilă, până la impasibilitatea controlată a trăsăturilor. Îşi purta părul negru mult prea lung pentru un director executiv. Ar fi putut să-i ajungă pe umeri dacă nu şi l-ar fi prins la spate într-o coadă joasă. Faţa lui severă şi aspră trăda o voinţă implacabilă, neînduplecată. Umbra îngheţată de argintiu din părul lui, alături de inteligenţa rece, calculată, din privire, o făcuseră pe Annie să concluzioneze că Rain era foarte aproape de vârsta de patruzeci de ani. Avea de-a face cu un bărbat care nu s-ar fi bazat niciodată pe frumuseţe sau farmec pentru a obţine ceea ce îşi dorea în viaţă, decise ea. Pur şi simplu ar fi acţionat pentru a obţine acel lucru. Rain rămăsese la petrecere mai puţin de jumătate de oră. În afară de scurtul timp pe care îl petrecuse cu Daniel şi cele câteva minute cât îi luase să fie prezentat logodnicei lui Daniel, Joanna, şi lui Annie, se ţinuse departe de mulţime. Stătuse singur, ocupând un spaţiu pe care nimeni altcineva nu îndrăznise să îl încalce, şi sorbise din şampanie, în timp ce oaspeţii se revărsau în valuri în jurul lui. Annie fusese intens conştientă de privirea lui urmărind-o în timp ce dansase cu prieteni de-ai lui Daniel, dar Rain nu îi ceruse să i se alăture pe ring. Nu dansase absolut cu nimeni. Când Oliver Rain plecase discret de la petrecere, Annie simţise o dezamăgire ciudată. Micul tăciune de emoţie senzuală nefamiliară care se aprinsese în ea la sosirea lui se stinsese odată cu plecarea lui. Urmărise pe furiş de la o fereastră când Daniel îl condusese pe Rain afară, la limuzina ce îl aştepta. Cei doi bărbaţi petrecuseră câteva minute discutând încet pe alee. Când conversaţia se sfârşise, Rain ridicase privirea spre fereastra la care stătea Annie, ca şi cum ar fi ştiut în tot acest timp că îl privea. O salutase cu o înclinare discretă, aproape galantă, din cap. Apoi urcase în limuzină şi dispăruse în noaptea udată de ploaie. — E un bărbat interesant, dar cam periculos, îi spusese Daniel lui Annie mai târziu. Nu ştii niciodată exact ce gândeşte. Nu cred că are încredere în nimeni. Când lucram pentru el era aproape obsedat să strângă informaţii despre toţi angajaţii-cheie şi oamenii cu care făcea afaceri. — Informaţii? — Mai degrabă dosare de securitate. Gura lui Daniel se curbase într-un zâmbet strâmb. A susţinut dintotdeauna că a deţine informaţii personale despre oameni era instrumentul pe care se baza pentru a avea mereu un as în mânecă. — Îmi închipui că a avea un as în mânecă e probabil foarte important pentru cineva ca el, spusese Annie gânditoare. Îşi doreşte să păstreze controlul în permanenţă. — Ceea ce nu trebuie să uiţi niciodată în privinţa lui Oliver Rain este că el are întotdeauna propriile obiective şi nu lasă pe nimeni să afle care sunt acele obiective până nu e pregătit. Este un lup singuratic, nu joacă în echipă. — E gangster? întrebase Annie, îngrozită de gândul că poate fratele ei îi era îndatorat unui infractor. Daniel rânjise. — Dacă e, atunci e unul suficient de deştept încât să îngroape cadavrele suficient de adânc ca nimeni să nu le găsească vreodată. — De ce naiba l-ai lăsat să te susţină dacă nu ai încredere în el? Daniel o privise surprins. — Nu am spus niciodată că nu aş fi avut încredere în el. Am spus doar că e periculos. — Există o diferenţă? — O diferenţă mare. Annie îşi încolăcise braţele în jurul trunchiului, străbătută de un mic fior: — Ce altceva mai ştii despre el? — Nu prea multe, deşi am lucrat pentru el. Omul este o legendă. — De ce? întrebase Annie. — Acum cincisprezece ani, tatăl lui şi-a părăsit întreaga familie. S-a evaporat pur şi simplu. Nu cunosc întreaga poveste, dar ceea ce ştiu e că, cu doar câteva luni înainte să dispară, Edward Rain îşi convinsese câţiva prieteni să investească într-unul dintre proiectele lui de dezvoltare. — Lasă-mă să ghicesc, spusese Annie. Banii investitorilor s-au evaporat şi ei odată cu Rain? — Corect. Ba mai mult, Edward Rain îşi lichidase majoritatea valorilor personale. Şi acei bani i-a luat cu el. Familiei nu i-a mai rămas, practic, nimic în afară de un munte de datorii. — Am auzit poveşti cum că s-au mai întâmplat astfel de lucruri. Am citit un articol în ziar acum câteva zile despre un bancher important care a urcat pur şi simplu într-un avion cu câteva milioane de dolari şi nu a mai fost văzut niciodată. Şi-a lăsat în urmă familia şi întreaga viaţă. — Asta a făcut şi Edward Rain, spusese Daniel. Annie îşi fixase fratele cu privirea. — Ce s-a întâmplat? — Oliver a reuşit să plătească toate datoriile tatălui lui în decursul a doi ani, spusese Daniel. Vocea îi trăda o admiraţie rece. A reconstruit averea tatălui de la zero. Acum e cu mult mai vastă decât era înainte să dispară Edward Rain, ceea ce ar trebui să-ţi spună ceva despre Oliver. — Bietul Oliver, şoptise Annie. Probabil a fost devastat emoţional când a dispărut tatăl lui. Daniel se încruntă îngrijorat. — Ei, Annie… — Ruşinea şi umilinţa trebuie să fi fost intolerabile pentru cineva ca el, continuase Annie gânditoare. E evident că a fost marcat pe viaţă. Nici nu-i de mirare că nu e prea deschis cu oamenii. — Opreşte-te, îi poruncise Daniel. Nici să nu te gândeşti. — La ce anume? întrebase Annie cu inocenţă. — Să încerci să-l salvezi pe Oliver Rain. Nu e nicidecum doar un bărbat rătăcit şi rănit pe care să poţi să ţi-l adaugi la colecţie. Crede-mă, Rain nu are nevoie să fie salvat. — Oricine are nevoie să fie salvat la un moment dat, Daniel. — Nu şi Rain, spusese Daniel sec. Individul e capabil să aibă grijă de el însuşi. Crede-mă. Annie nu îl mai văzuse pe Rain, nici nu mai primise vreo veste de la el, decât după două săptămâni. O sunase a doua zi după ce avionul privat al lui Daniel se prăbuşise în ocean în timpul unui zbor spre Alaska, ceea ce se întâmplase cu o lună în urmă, în octombrie. Rain o întrebase foarte blând dacă avea nevoie de orice fel de ajutor. Prinsă în haosul situaţiei, chinuindu-se să se descurce cu reporterii şi cu autorităţile care desfăşurau operaţiile de căutare şi salvare, şi încercând în acelaşi timp să o consoleze pe Joanna, Annie fusese tensionată şi distrată. Îi spusese abrupt lui Oliver Rain că nu avea nevoie de ajutorul lui. De-abia după ce închisese telefonul îşi amintise, prea târziu, că Rain era principalul creditor al fratelui ei. Acum că Daniel dispăruse, Rain reprezenta o potenţială ameninţare. Dacă hotăra să solicite rambursarea anticipată a uriaşului împrumut pe motiv că tânăra companie fondată de Daniel îşi pierduse conducătorul, Lyncroft Unlimited avea să se prăbuşească. Pur şi simplu era imposibil să se ramburseze împrumutul lui Oliver Rain în acel moment. Dar nu Rain se dovedise a fi ameninţarea imediată, ci o coaliţie formată din furnizori şi alţi investitori, care intraseră toţi în panică la aflarea veştii că Daniel nu se mai afla în fruntea companiei. Barry Cork, asistentul de încredere al lui Daniel, făcea tot ceea ce-i stătea în putere pentru a convinge pe toată lumea că activitatea continua normal, însă nu îl credea nimeni. Câteva zile mai târziu, Rain o sunase din nou: — Poate ar fi bine să discutăm, spusese el calm. — Despre ce? întrebase Annie, ştiind foarte bine ce voia acesta să discute. — Despre viitorul firmei Lyncroft. — Firma Lyncroft merge foarte bine, mulţumesc. Barry Cork are totul sub control. Fratele meu va fi salvat în scurt timp şi totul va reveni la normal. — Îmi pare rău, domnişoară Lyncroft, dar trebuie să accepţi faptul că Daniel e foarte probabil mort. — Eu nu cred asta, şi nici logodnica lui. Vom ţine Lyncroft pe picioare până se întoarce el. Annie strânsese cablul telefonului şi încercase să-şi păstreze tonul calm şi încrezător: Apreciez grija dumitale, dar nu s-a schimbat nimic în cadrul companiei. Totul e sub control. — Înţeleg. Se lăsase o tăcere prelungită pe fir. Aud zvonuri cum că unii dintre ceilalţi creditori ai fratelui tău încep să facă presiuni pentru o vânzare sau o fuziune. — Prostii! Sunt doar zvonuri. Le-am explicat tuturor că totul e bine şi că ne aşteptăm ca Daniel să revină în curând. Se lăsase din nou o tăcere meditativă. — Cum doreşti. Te rog să nu eziţi să mă suni dacă ceilalţi investitori încep să-ţi facă probleme. S-ar putea să te pot ajuta. Annie închisese telefonul simţindu-se mai neliniştită ca niciodată. Lyncroft Unlimited era o companie deţinută în familie. Nimeni, în afară de membrii familiei, nu putea deţine acţiuni în firmă. Daniel insistase să menţină controlul deplin asupra companiei lui. În acel moment nu existau decât doi membri ai familiei Lyncroft, Annie şi fratele ei. Ceea ce însemna că Annie era singurul moştenitor al lui Daniel. Cu două săptămâni în urmă, Rain o contactase din nou. În loc să pomenească despre soarta companiei Lyncroft Unlimited, acesta îi explicase că apela la serviciile ei profesionale. Voia ca ea să vină să completeze cu ultimele detalii amenajarea camerelor din noul lui apartament penthouse. Annie încă nu era cu totul sigură de ce acceptase misiunea. Cu siguranţă avea mai mult decât destule pe cap şi fără să îşi mai croiască timp în programul ei nebunesc pentru a oferi consultanţă personală unui client. Dar azi era cea de-a patra vizită a ei la etajul douăzeci şi şase al impunătoarei clădiri din centrul oraşului Seattle. Până în acel moment vizita se desfăşurase exact după acelaşi model ca şi cele anterioare. Nu era uşor de ajuns la Oliver Rain. Mai întâi trebuia să treacă de portarul din holul clădirii. Exista un cod special care trebuia introdus în panoul de comandă al liftului pentru a ajunge la etajul douăzeci şi şase. Când ajungea la uşa apartamentului penthouse era întâmpinată de un bărbat robotic cunoscut doar ca Bolt. Părea a fi o combinaţie de majordom şi şofer. Annie se întrebă dacă era şi gardă de corp. În felul lui, Bolt era aproape la fel de interesant ca angajatorul lui. Părea să aibă puţin peste cincizeci de ani. De fiecare dată când îl văzuse Annie fusese îmbrăcat într-un costum elegant de culoare închisă. În ochii lui de un albastru-deschis nu se citea niciun fel de emoţie. Părul rar îi era ras la jumătate de centimetru pe toată suprafaţa capului. Bolt avea un aer mecanic ce o făcuse pe Annie să se întrebe dacă nu cumva era parţial maşinărie. Şi-l imagina băgându-se în priză în fiecare noapte pentru a-şi reîncărca bateriile. Avea impresia foarte clară că nu îi plăcea de ea. La acea primă vizită Bolt o condusese în camera de lucru cu un minimum de cuvinte. Ceaiul le fusese servit pe o tavă. Annie aşteptase neliniştită ca Rain să deschidă subiectul fratelui ei dispărut, dar el condusese discuţia exclusiv pe tema ultimelor piese decorative potrivite pentru a finaliza amenajarea apartamentului. După acea primă consultaţie Annie începuse să aştepte cu nerăbdare aceste interludii liniştite, senine. În timpul cât se izola în siguranţă acolo, în camera de lucru a lui Rain, sorbind din ceaiul lui exotic, aromat şi discutând despre lucruri lipsite de importanţă precum elefanţi cloisonné şi carusele aurite, putea să lase deoparte toate temerile şi problemele. Ceea ce era o uşurare, fiindcă acele temeri şi probleme se transformau rapid în coşmaruri. Nu uitase ce spusese Daniel cum că Rain ar fi fost periculos, dar îi venea din ce în ce mai greu să se teamă de el. Era ceva surprinzător de liniştitor în forţa lui. Se trezi încercând în mod conştient să absoarbă o parte din ea în timpul acelor sesiuni de după-amiază petrecute în camera lui de lucru. — E evident că va dura ceva timp până să găsim exact detaliul potrivit pentru camera asta, spuse Rain, aruncând o ultimă privire elefantului. Dar sunt un om răbdător. Sunt sigur că vom găsi ceva mai devreme sau mai târziu. — Mă îndoiesc, spuse Annie. Privirea ei măsură încăperea austeră şi elegantă. E evident că gustul tău nu se potrivește cu genul de lucruri pe care le vând eu. Filosofia mea e că orice încăpere are nevoie de o notă discordantă. Un interior superb are nevoie de o pată colorată de urâţenie. Un interior senin are nevoie de un obiect care să nu se potrivească. Un interior aglomerat are nevoie de un element de ordine. Rain nu zâmbi, ceea ce nu era nicidecum surprinzător, dar o schimbare subtilă în ochii lui de culoarea ceţii îi spuse că era amuzat. Nu petrecuse decât câteva după-amiezi cu el, dar învăţase să descifreze destul de bine micile semne ce îi indicau dispoziţia. Nu era un bărbat lipsit de emoţii, îşi dădu ea seama, însă la un moment dat învăţase să exercite un control fenomenal asupra propriilor emoţii. — Nu mă preocupă diferenţele dintre gusturile noastre când e vorba de elefanţi şi carusele, spuse Rain încet. Tăcu, sorbind din ceai cu un aer gânditor. Tăcerile erau frecvente în compania lui Oliver Rain. Nu păreau să îl deranjeze, dar Annie le găsea intimidante. Ei nu i se întâmpla decât rar să se cufunde într-o tăcere prelungită în toiul unei conversaţii. Sorbi din ceai şi se întrebă dacă acum era momentul să deschidă subiectul pe care voia să-l discute. Poate ar fi trebuit să mai aştepte o săptămână, sau ceva de genul ăsta, dar îi era teamă că nu putea să mai amâne prea mult. Începea să intre în criză de timp. Dacă nu reuşea să îl convingă pe Rain să intre în planul ei nebunesc pentru a salva Lyncroft Unlimited, avea să fie nevoită să se replieze şi să găsească o altă idee. Din păcate, nu credea că existau alte idei. Nu mai avea soluţii. Annie îşi simţi stomacul contractându-se şi se întări sufleteşte. Foarte atent, puse ceaşca de ceai înapoi pe farfurioara negru cu auriu: — Domnule Rain… — Oliver. Te rog. Vreau să mă consideri un prieten al familiei. — Oliver. Annie inspiră adânc. Acum o lună, imediat după dispariţia fratelui meu, ai spus ceva cum că ai dori să ne ajuţi, pe mine şi pe Joanna adică. — Presupun că tot nu se ştie nimic despre soarta fratelui tău? — Nu, recunoscu Annie. Operaţia de căutare şi salvare fusese oprită la trei zile după ce dispăruse avionul lui Daniel. Verdictul oficial era că Daniel dispăruse în largul mării. — Şi acum, în sfârşit, începi să înţelegi dificultăţile cu care te vei confrunta dacă insişti să încerci să conduci singură Lyncroft Unlimited, spuse Oliver calm. Annie îi întâlni privirea rece. — Va fi imposibil, nu-i aşa? — Da. — Ai ştiut asta de la bun început, nu-i aşa? Oliver ridică uşor din umeri. — Era inevitabil să apară probleme grave. Fratele tău era sufletul companiei Lyncroft Unlimited. Toată lumea ştie asta. Acum că el nu mai e, era de aşteptat ca investitorii să se agite. Annie strânse braţul fotoliului negru lăcuit. — Ceilalţi investitori şi creditori m-au invitat la o şedinţă acum două zile. Mi-au dat un ultimatum. Dacă nu accept cât de repede să vând sau să fuzionez Lyncroft cu o firmă importantă, vor solicita rambursarea anticipată a creditelor. — Ştiu despre acea şedinţă. Annie îşi încreţi nasul. — Nu mă surprinde. Făcu o pauză. Dar tu nu ai participat la ea. — Nu. — Asta înseamnă că nu crezi că ar trebui să accept o vânzare sau o fuziune? Annie îşi ţinu respiraţia, aşteptând un răspuns. — N-am spus asta. O vânzare s-ar putea să fie cea mai bună opţiune. Va ţine compania pe picioare, creându-se astfel şansa de a lansa pe piaţă noua tehnologie fără fir a fratelui tău. Când se va întâmpla asta, toţi cei implicaţi îşi vor recupera investiţia iniţială, plus un profit considerabil. Invenţiile lui Daniel ţineau de domeniul foarte popular şi inovator al electronicii care revoluţiona totul, de la sistemele computerizate de gestionare a inventarelor până la proceduri medicale. Daniel îi spusese adesea lui Annie că birourile viitorului aveau să fie „fără fir“. Cablurile electrice care în prezent legau dispozitivele electronice de prize de perete sau de surse de curent aveau să dispară. — Nu pot să vând firma lui Daniel. Annie îşi strânse hotărâtă pumnii. A muncit prea mult să o lanseze. A investit în ea tot ce avea, nu doar bani, ci şi munca şi geniul lui. Viitorul electronicii e în domeniul ăsta al tehnologiei fără fir, iar el se va număra printre pionierii ei. Nu înţelegi? Nu pot să o dau altcuiva. Ochii lui Oliver erau umbriţi de genele negre. — Nu ai s-o dai pur şi simplu altcuiva. Poţi să ceri un preţ foarte bun. Sunt o mulţime de firme în domeniu care ar da orice să pună mâna pe noua tehnologie la care lucra fratele tău. — Nu am de gând să vând compania lui Daniel, repetă Annie. Nu atâta timp cât eu şi Joanna credem că mai există o şansă să fie încă în viaţă. — Într-o bună zi va trebui să priveşti mai realist situaţia, spuse Oliver. E foarte probabil că Daniel nu mai e printre noi. Ştii asta la fel de bine ca mine. Annie ridică bărbia. — Aş şti dacă Daniel ar fi mort. — Ai şti? — Da, la naiba, aş şti! Daniel e singura familie pe care o mai am, singurul care mi-a rămas de când a murit mătuşa Madeline. Aş simţi dacă într-adevăr nu ar mai fi printre noi. Îşi înfipse degetele în buclele bogate, de culoarea vişinei putrede, aranjate într-o tunsoare bob. Aş simţi în adâncul sufletului. Cu siguranţă şi-ar fi dat seama. Nu? Annie ştia că începea să ajungă la capătul puterilor. Nu mai reuşise să doarmă bine nici măcar o noapte de la dispariţia lui Daniel. Şocul iniţial pălise oarecum, dar temerile ei secrete evadau uneori din locul întunecat unde reuşea să le ţină închise în cea mai mare parte a timpului. Când se întâmpla acest lucru, aproape o copleşeau. Poate că iubitul ei frate mai mare chiar era mort. Era extenuată. Avusese prea multe decizii de luat în ultimele câteva săptămâni, prea multe întrebări la care fusese nevoită să răspundă, prea multă presiune din partea oamenilor care investiseră în compania fratelui ei. Iar acum, că Joanna îi spusese despre copil, apărea un nou set de probleme pe care trebuia să le înfrunte. — Nu sunt singura care ar simţi dacă Daniel ar fi mort, continuă Annie încet. Joanna e la fel de convinsă ca mine în privinţa asta. Suntem amândouă sigure că este încă în viaţă. — Nimeni nu poate să supravieţuiască în apele alea, aproape de coasta peninsulei Alaska, mai mult de treizeci sau patruzeci de minute, îi aminti Oliver blând. Ştii asta. — Detaliul pe care toată lumea pare să îl uite e că fratele meu e un geniu cu acte în regulă. Mai mult, când zbura îşi lua precauţii pe care alţi oameni nu s-ar fi obosit să le ia. Avea la el un costum de zbor şi supravieţuire pe mare, de exemplu. Şi o plută. Şi tot felul de echipamente. — Nici măcar un costum de supravieţuire pe mare nu poate apăra pe cineva de hipotermie la nesfârşit. — Există zeci de insule împrăştiate între zona asta şi Alaska. Sute. Majoritatea sunt doar mici petice de pământ. Ar fi putut să ajungă pe oricare dintre ele. Ar fi putut să supravieţuiască pe una dintre ele până era salvat. — Operaţiile de căutare şi salvare au fost foarte temeinic îndeplinite, spuse Oliver. Am avut eu grijă de asta. Annie făcu ochi mari. — Da? — Bineînţeles. Ţi-am spus, Daniel a fost mai mult decât un angajat de încredere cât a lucrat pentru mine. A fost un prieten. — Mă bucur să aud asta, spuse Annie sumbru. Fiindcă am venit să-ţi cer ajutorul. Sper că prietenia ta cu Daniel a fost suficient de puternică încât să fii de acord cu planul meu. Oliver o studie cu o expresie de satisfacţie temperată. Era evident că se aşteptase la acest moment. — Vrei să-ţi fac o ofertă de cumpărare a companiei. — Nu. Annie sări în picioare şi porni cu paşi mari spre ferestrele ce se întindeau de la podea până în tavan. Se uită afară la cerul de culoarea ardeziei şi la apele cenuşii ale golfului Elliott. Nu, ăsta e ultimul lucru pe care îl vreau. Ţi-am spus, nu am să vând Lyncroft Unlimited. Nu dacă am de ales. — Aş fi dispus să accept să i-o vând înapoi fratelui tău dacă ar reapărea. Annie îi aruncă o privire peste umăr. — Asta e generos din partea ta, dar nu cred că e o idee prea bună. — De ce nu? Annie strânse din dinţi. — Fiindcă ştiu din surse foarte sigure că eşti un om periculos, Oliver Rain. El nu păru tulburat să audă acest lucru. — Chiar aşa? Cine ţi-a spus asta? — Daniel. — Fratele tău a fost întotdeauna foarte inteligent. — Aşa-i. Un geniu. Ascultă, ştim amândoi că dacă ar fi să-ţi vând compania, aş pierde complet controlul asupra ei. Ai putea să faci orice cu ea. Ai putea chiar să refuzi să i-o vinzi înapoi lui Daniel sau, şi dacă ai accepta, poate că ai cere un preţ atât de mare încât cu siguranţă nu şi l-ar permite. — Am putea să stabilim termenii tranzacţiei înainte să semnezi orice. — Pur şi simplu nu-mi place să cedez controlul asupra companiei. Nici măcar în favoarea ta. Riscul e prea mare. Nu te supăra, dar, sincer, nu văd cum cineva aflat în deplinătatea facultăţilor mintale ar fi dispus să cedeze drepturile asupra tehnologiei pe care a creat-o Daniel. — Îţi apreciez loialitatea şi hotărârea. Dar, între timp, creditorii fratelui tău fac presiuni uriaşe asupra ta. Pot să te forţeze să accepţi o vânzare sau o fuziune, Annie. — Ştiu. Annie închise ochii pentru o clipă, apoi se răsuci pe călcâie pentru a fi cu faţa spre el. Au început să sune în fiecare zi. După şedinţa aia de acum două zile mi-am dat seama că avem probleme serioase. — Era doar o chestiune de timp. Au intrat în panică, Annie. Sunt sigur că înţelegi poziţia lor. Lyncroft Unlimited e o companie a unui singur om, din toate punctele de vedere importante, iar acel om a dispărut. — Trebuie să reuşesc să mai câştig timp. Nu am nevoie decât de puţin. — Cât? — Tocmai asta e, habar n-am. Câteva zile, sau poate săptămâni. Cine ştie cât va dura să îl găsim pe Daniel? Oliver sorbi lent, gânditor, din ceai şi puse ceaşca jos pe farfurioară. Annie urmări mişcarea din priviri. Porţelanul delicat părea foarte fragil în mâinile lui puternice. Dar în acelaşi timp părea să fie în siguranţă. — Chiar dacă eu îţi ofer tot timpul pe care ţi-l doreşti, nu poţi spera să-i ţii la distanţă pe restul creditorilor prea mult timp, spuse Oliver. — Nu singură, nu. Sunt conştientă de asta. Dar s-ar linişti dacă ar crede că firma e din nou pe mâini bune. Toată lumea ştie că sunt complet pe dinafară în tot ce ţine de electronică, şi la fel şi Joanna. Şi nici nu ştim nimic despre cum să administrăm o companie de dimensiunile Lyncroft. — Nu, confirmă Rain, nu ştiţi. Annie făcu un pas entuziast în faţă. — Dar dacă un director executiv care se bucură de o reputaţie strălucita în domeniul afacerilor ar prelua frâiele companiei, cred că am putea să amânăm pe termen nedeterminat solicitările investitorilor. Oliver nu se clinti, dar căpătă acum un aer de promptitudine rece. — Te gândeşti să angajezi pe cineva care să administreze compania în locul tău? — Într-un fel. — Presupun că e o posibilitate. Ai vorbit cu cineva până acum? — I-am cerut lui Barry Cork să întrebe discret câteva persoane, recunoscu Annie. El spune că problema e că persoanele pe care le-a abordat i-au răspuns, fără excepţie, că nu sunt dispuse să o facă dacă nu li se garantează o felie permanentă din acţiunile companiei ca parte a retribuţiei. — E o pretenţie rezonabilă într-o astfel de situaţie. Dar tu nu vrei să renunţi nici măcar la o părticică din Lyncroft Unlimited, aşa-i? — Nu, nu îndrăznesc. Daniel probabil că nu ar reuşi să o mai recupereze după ce se întoarce. Peste cinci ani Lyncroft Unlimited va fi una dintre cele mai tari firme de electronică din ţară. Toată lumea din domeniu e conştientă de potenţialul ei. — Dacă accepţi un asociat acum, lui Daniel îi va fi imposibil să se descotorosească de el mai târziu, de asta ţi-e teamă? — Exact. Asociaţii se pot dovedi foarte dificili. Daniel mi-a spus odată că nu şi-ar dori niciodată un asociat. — Trebuie să înţelegi că nu ai decât două opţiuni în acest moment. Poţi să vinzi sau să fuzionezi firma lui Daniel, sau poţi să-ţi iei un asociat care să o administreze în locul tău. — Pur şi simplu nu pot să-mi asum riscul ăsta, spuse Annie. S-ar putea ca Daniel să nu mai reuşească niciodată să preia controlul deplin asupra companiei lui. Oliver se întinse după ceainic. — Sunt sigur că te pot ajuta cu ceva, Annie. Ea fu cuprinsă de uşurare. — Asta e exact ceea ce speram că o să spui. Oliver îi aruncă pieziş o privire speculativă. — Chiar aşa? — Da. Din punctul meu de vedere, miza e mare şi pentru tine. În fond, e şi în interesul tău ca firma fratelui meu să supravieţuiască şi să reuşească să îşi scoată pe piaţă produsele, aşa-i? Oliver o privi peste buza ceştii. — E adevărat că voi obţine un profit considerabil când noua tehnologie va începe să iasă pe piaţă. — Ei bine, am găsit o soluţie care ne va asigura ambilor ceea ce dorim. — Aşa să fie? Tonul îi fusese sceptic, dar era evident curios. — Da, chiar aşa. Voi proteja compania lui Daniel şi, în acelaşi timp, voi proteja şi investiţia ta. Annie se grăbi să se întoarcă la scaunul ei şi să se aşeze. Acum, că sosise momentul să îşi explice ideea, nu mai era atât de agitată. Se aplecă încet în faţă concentrată şi îşi sprijini braţele pe suprafaţa lustruită a biroului de abanos. — Ascult, Annie. — E puţin cam dificil de explicat, spuse ea. Dar dacă mă asculţi până la capăt, cred că vei fi de acord că s-ar putea să meargă. Ţine cont că planul nu va trebui aplicat prea mult timp, fiindcă sunt sigură că îl vom găsi pe Daniel cât de curând. Oliver se întrerupse tocmai când voia să mai toarne ceai. — Devine din ce în ce mai interesant. Hai să auzim planul tău. — În regulă, după cum ştii, Lyncroft Unlimited e o corporaţie deţinută în familie. Întreg pachetul de acţiuni se află în mâinile fratelui meu şi ale mele. După ce se căsătoreşte cu Daniel, Joanna va primi şi ea acţiuni în companie, dar nu înainte să se întâmple asta. — Înţeleg. Dar cum ea nu a apucat să se căsătorească cu fratele tău, iar lumea îl consideră pe Daniel mort, acum întregul pachet de acţiuni e în mâinile tale. Eşti singura membră a familiei Lyncroft prezentă în momentul de faţă. — Asta aşa e. Annie îşi luă inima în dinţi pentru punctul culminant. Dar dacă eu m-aş căsători, soţul meu ar deveni un membru al familiei. Aş putea să îi ofer o participaţie în companie. Ceaiul se vărsă pe suprafaţa biroului de abanos. Oliver puse jos ceainicul cu bruscheţe. Preţ de o clipă se holbă la micuţa baltă de ceai vărsat, parcă uluit să constate că mâinile lui puternice dăduseră greş. Când ridică din nou privirea, ochii îi sticleau de gheaţă. — Nu ştiam că intenţionezi să te căsătoreşti cu cineva. Annie flutură din mână. — Nu intenţionez. Nu tocmai, adică. Domnule Rain, vreau să zic, Oliver, ai auzit vreodată de o căsătorie de convenienţă?   [1] Tehnică de prelucrare a emailului care constă în turnarea acestuia în mici compartimente metalice (n.red.)

Un inger pazitor de Amanda Quick Capitolul 1 — Cine te-a făcut îngerul meu păzitor? întrebă Lucy Sheridan. Era ofticată; foarte, foarte ofticată. Dar, în acelaşi timp, emoţionată. Se afla singură cu Mason Fletcher în maşină, pe un drum îngust, în lumina lunii. Ar fi trebuit să fie cea mai romantică noapte din viaţa ei – genul de lucruri din care sunt zămislite visurile adolescenţilor. Mason stricase însă totul ameninţând-o ca pe un copil pe care nu-l duce capul să se adăpostească de ploaie. Se cufundă adânc în scaunul din dreapta al camionetei, cu un picior sprijinit de bord şi cu mâinile strâns încrucişate la piept. — Nu mai sunt îngerul păzitor al cuiva, zise Mason fără să-şi ia ochii de la drum. Îţi fac un serviciu în seara asta. — Fie că-mi place, fie că nu. Ar trebui să fiu recunoscătoare? — Mica petrecere a lui Brinker n-o să se sfârşească bine. Pileală, droguri şi o mulţime de puşti minori. Nu vrei să fii acolo când dau buzna poliţaii. Siguranţa lui calmă, ca de gheaţă, era de-a dreptul enervantă. Nimeni nu i-ar fi dat nouăsprezece ani, doar cu trei ani mai mare decât ea, îşi zise. Realităţile vieţii de adolescent făceau ca asta să fie, desigur, o prăpastie de netrecut. După cum ar fi spus mătuşa Sara, pentru el nu era decât o minoră din cauza căreia risca să ajungă la puşcărie dacă mergea prea departe. Dar era mai rău de atât. Mason nu avea numai nouăsprezece ani, ci avea nouăsprezece ani şi mergea spre treizeci. Potrivit mătuşii Sara, ochii lui erau cei ai unui suflet bătrân. Bine, Sara obişnuia să descrie oamenii în moduri ciudate. Ea şi partenera ei de afaceri, Mary, erau pasionate de chestii precum meditaţia, iluminarea şi trăirea clipei. Totuşi, în vorbele Sarei referitoare la Mason exista un sâmbure de adevăr, se gândi Lucy. El era deja bărbat aşa cum niciunul dintre băieţii de la petrecere nu avea să fie vreodată. Îi făcea pe toţi să pară elevi de şcoală generală. Mason începea să i se pară mai adult decât oricare dintre adulţii pe care îi cunoştea, inclusiv părinţii ei. Când aceştia se despărțiseră, cu trei ani în urmă, toată lumea îi felicitase pentru divorţul civilizat. Dar niciuna dintre cunoştinţele lor nu ştia ce trăise Lucy, o puştoaică de treisprezece ani care se ascundea în camera ei în timp ce aşa-zişii adulţi se certau folosind grenade verbale încărcate cu acuzaţii şi replici pline de sarcasm. Dacă divorţul care urmase trebuia să fie un exemplu de comportament civilizat, cuvântul „civilizat“ avea nevoie de o nouă definiţie. Mason, pe de altă parte, părea un adult în toată puterea cuvântului, poate chiar la modul exagerat. În urmă cu doi ani se mutase în Summer River împreună cu unchiul său şi cu fratele mai mic. Mason lucra cu normă întreagă la un magazin de bricolaj şi, în plus, muncea la renovarea unei case vechi. În vara aceea se ocupa singur de creşterea fratelui său, pentru că unchiul lui era plecat pe front. Un lucru era al naibii de dar: Mason lua viaţa Foarte în Serios. Lucy se întreba ce făcea el ca să se distreze, presupunând că înţelegea acest concept. Ba chiar conducea ca un adult, sau cel puţin aşa cum ar ti trebuit să conducă un adult, îşi spuse ea morocănoasă, Felul în care se purta cu camioneta învechită a unchiului era elocvent. Schimba vitezele cu mişcări line, competente, nu accelera brusc pe porţiunile drepte de drum, nu aborda curbele prea rapid şi nu depăşea viteza legală nici în ruptul capului. Ar fi trebuit să fie plictisitor, dar nu era. O făcea să se simtă pur şi simplu în mâini sigure. — Nu aveam nevoie să mă salvezi, îi spuse. Pot să am grijă de mine. Minunat. Acum chiar că suna ca o puştoaică. — Erai depăşită în seara asta. — Hai, lasă-mă! Eram OK. Chiar dacă vin poliţaii la ferma Harper, ştim amândoi că nimeni nu va fi arestat. Şeriful Hobbs n-o să-i bage la puşcărie pe Tristan Brinker şi Quinn Colfax. Am auzit-o pe mătuşa Sara zicând că şeriful n-ar face nimic care să-i supere pe taţii lor. — Mda, unchiul meu zice că Brinker şi Colfax au tot consiliul orăşenesc, inclusiv şeriful, la degetul mic. Dar asta nu înseamnă că Hobbs n-o să-i agaţe pe câţiva dintre puştii din seara asta doar ca să arate că-şi face treaba. — Şi ce dacă? O să le dea un avertisment, atâta tot. În cel mai rău caz, Hobbs ar fi chemat-o pe mătuşa mea să mă ia şi să mă ducă acasă. — Tu chiar crezi că ăsta e cel mai rău caz? — Sigur. Îi venea să scrâşnească din dinţi. — Ai încredere în mine, Lucy, spuse el. Nu aveai ce căuta la petrecerea lui Brinker. — Îţi dai seama probabil că mâine-dimineaţă toţi cei care se distrează acum la fermă o să râdă de mine pe la spate. Mason nu răspunse. În lumina becurilor din bord, bărbia lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptată în piatră. Pentru prima oară, Lucy simţi un impuls de curiozitate. — Îmi ascunzi ceva, nu-i aşa? — Las-o baltă, mormăi el. — De parcă aş mai putea s-o fac acum. De unde-ai ştiut că eram la petrecerea lui Brinker în seara asta? — Are vreo importanţă? — Da. Are. — Am auzit zvonuri că ai putea fi acolo. Am sunat-o pe mătuşa ta. Nu era acasă. — E cu Mary la San Francisco, la un târg de antichităţi. Am lăsat un mesaj în căsuţa vocală a mătuşii mele, dacă trebuie neapărat să ştii. Mason ignoră remarca. — Când am aflat că mătuşa ta e plecată, am decis să trec prin parc să văd dacă eşti acolo. M-am gândit că ţi-e destul de greu. — Pentru că eu nu sunt unul dintre copiii de ştabi? — Eşti prea mică să stai prin preajma lui Brinker şi a lui Colfax. — Jillian Benson e doar cu un an mai mare decât mine. Şi, te rog, las-o mai încet cu morala! N-o să sar în prăpastie doar pentru că toţi prietenii mei fac asta. — Jillian nu-i prietena ta. — Întâmplător, ea e cea care m-a invitat. — Da? făcu Mason pe un ton gânditor. I-auzi, ce interesant… — M-a sunat mai devreme şi mi-a zis că se duce la petrecerea lui Brinker, după care m-a întrebat dacă vreau să vin şi eu. Nu e ca şi cum ai avea prea multe de făcut în oraşul ăsta. — Aşa că ai profitat de ocazie. — Nici chiar aşa. La început am zis nu. Sunt aici doar în vacanţa de vară. Nu cunosc decât câţiva puşti din zonă. Ea mi-a zis că ar fi un prilej bun să-mi fac noi cunoştinţe. I-am spus că n-am maşină. S-a oferit să mă ia de acasă. — Foarte frumos din partea ei, nu? comentă Mason. — Unde vrei să ajungi? — Ai băut ceva înainte să apar eu acolo? — Doar nişte apă din sticla pe care-am adus-o cu mine. Şi, apropo, nu-ţi datorez nicio explicaţie. — Nu ai băut nimic din sticlele alea fără etichetă care erau în lada cu gheaţă? — Era un fel de energizant, mi-a zis Jillian. Brinker are un stoc serios la toate petrecerile de la fermă. Se pare că are ceva special. — Dar n-ai băut, nu? — N-aveam chef să mă îmbăt sau să mă ameţesc, da? N-avea nicio intenție s-o recunoască, însă ideea de a consuma băutura aceea cu o nuanţă bizară o speriase de moarte. Adevărul trist era că îşi dăduse seama cu mult înainte să ajungă Mason că noaptea era sortită eşecului. Nu era făcută să trăiască periculos, să forţeze nota sau să meargă pe marginea prăpastiei. Toată lumea o considera o fată responsabilă, cu capul pe umeri, nu genul care intră în bucluc. Dar ăsta era doar un fel de-a spune că era plictisitoare şi mult prea precaută. Parcă fusese blestemată să rămână pentru totdeauna în afara unei sere invizibile şi să privească de acolo oamenii care îndrăzneau să-și asume riscuri şi să-și trăiască viața cu adevărat. — De ce să te duci la cheful lui Brinker dacă n-ai vrea să se îmbeţi sau să te droghezi? o întrebă Mason. Ea se foi şi se lăsă şi mai adânc în scaun. — Voiam doar să dansez. Să mă distrez puţin. Dă-mă în judecată! — Dar nu dansai când am ajuns acolo. — Pentru că n-am fost invitată, oftă ea. În sfârșit, am ajuns la una dintre celebrele petreceri date de Brinker, dar s-a dovedit că nimeni nu voia să fie cu mine. Ai avut dreptate, m-am băgat unde nu-mi fierbea oala, m-am amestecat cu cine nu trebuia, bla, bla, bla, şi am fost a naibii de norocoasă c-ai apărut. Mulţumit? Mason, concentrat să vireze pe aleea lungă şi îngustă care ducea prin livadă la casa confortabilă a Sarei, nu răspunse. Luminile erau aprinse înăuntru. O dubă veche, inscripţionată cu Summer River Antiques, era parcată pe locul ei obişnuit, în faţă. — Se pare că mătuşa ta este acasă, zise el oprind motorul. — A venit mai devreme. Lucy îşi desfăcu centura de siguranţă şi deschise uşa. De obicei, ea şi Mary nu se întorc din călătoriile de cumpărături mai devreme de miezul nopţii. — Asta e bine, murmură el în timp ce studia uşa de la intrare. Lucy dădu să coboare din maşină, dar se opri. — Ce-i bine? — N-o să fii singură în noaptea asta. — La naiba, Mason! N-am nevoie de o dădacă. De fapt, eu fac pe dădaca pentru copiii altora. Şi sunt foarte căutată, pentru că sunt atât de cu capul pe umeri şi de responsabilă şi aşa mai departe. — Ştiu. Îmi cer scuze! — O, termină cu scuzele! Nu te prinde. Fata sări din camionetă şi se îndreptă spre casă. — Îmi cer scuze şi pentru astă-seară, adăugă el cu vocea mai aspră. N-am vrut să te jenez. — Aha. Aruncându-i o privire prin uşa deschisă a camionetei, Lucy adăugă: Ştii ce? Peste câţiva ani, când o să fiu matură, adu-mi aminte să-ţi mulţumesc pentru operaţiunea de salvare complet inutilă din seara asta. Poate când o să am treizeci sau patruzeci de ani o să fiu în stare să-ţi apreciez intenţiile nobile. Sau nu. Ştii cum se spune, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. — Da, am auzit asta. „La dracu’“, se gândi ea. N-avea decât să-i spună şi restul. — Te informez că ţi-ai pierdut timpul degeaba. Când ai venit, mă pregăteam să plec acasă. — Un plan discutabil. E un drum lung. — Totul ar fi fost în regulă. Aveam telefonul mobil. În plus, suntem în Summer River, nu în oraş. Mătuşa zice că n-a mai fost nicio crimă aici de multă vreme. — Lucruri rele se întâmplă şi în oraşele mici, la fel ca oriunde altundeva, replică Mason. — Rahat. Acum o să-mi faci morală zicându-mi că fetele nu trebuie să meargă singure acasă după lăsarea întunericului? Se întrerupse, căci expresia de pe faţa lui Mason arăta că exact asta urma. Zâmbind, reluă: Nu te poţi abţine, nu-i aşa? Eşti născut să protejezi şi să fii mereu la dispoziţia celor slabi. Poate-ar trebui să iei în calcul o carieră în poliţie. — Am auzit că se fac bani mai frumoşi în imobiliare. — Vorbesc serios. — De ce voiai să pleci pe jos acasă? insistă el, fără să-i bage în seamă tentativa de a schimba subiectul. — Pentru că Jillian se îmbăta, dacă vrei să ştii adevărul. Ştiam că nu vrea să plece. Crede că Brinker e tare. Toate fetele cred asta, la fel şi unii băieţi. În fine, mă temeam s-o las să mă ducă acasă cu maşina. Iată, întreaga poveste a nopţii mele nebune. Ai avut dreptate. N-ar fi trebuit să mă duc la fermă, chiar dacă jumătate dintre copiii din oraş sunt acolo. Ai făcut o faptă bună, cât trebuie să te mai lauzi? Uşa se deschise, iar în prag apăru Sara. Lampa de pe verandă îi lumina părul şaten, care dădea semne de încărunţire. La fel precum celelalte femei din familia Sheridan, nu era o amazoană, dar statura ei de un metru şaizeci şi doi şi silueta minionă erau înşelătoare. Deceniile de yoga şi de cărat lemne de foc pentru şemineul masiv îi conferiseră umeri laţi şi un corp puternic şi compact. — Bună, Mason, zise ea făcându-i cu mâna. Mersi c-ai adus-o pe Lucy acasă. Tocmai voiam s-o sun pe mobil să văd dacă are nevoie s-o iau cu maşina. — Pentru puţin, doamnă, răspunse Mason. Era în drumul meu. — Pe dracu’ în drumul tău! Lucy dădu să închidă uşa camionetei, dar ceva o făcu să ezite. Legat de chestia asta cu îngerul păzitor, murmură ea. — Ţi-am spus că nu-s înger păzitor. Pentru prima oară se întrezări un dram de emoţie în tonul lui. Părea iritat. — Mătuşa Sara se dă în vânt după chestia cu karma, spuse Lucy. Ştii, ce oferi, aia primeşti. — Ştiu ce e karma. Vocea lui era ciudat de plată. Lucy îşi dădu seama că reuşise să-l insulte sugerând că nu cunoştea sensul acelui cuvânt. Chiar dacă el o făcuse de râs târând-o afară de la petrecere, îi părea rău că-l jignise. Toată lumea ştia că Mason muncea de când terminase liceul. Nu avusese şansa să-şi continue educaţia. Mătuşa Sara îi spusese că fratele său, Aaron, fusese cel sortit să meargă la facultate. Aaron tocmai fusese acceptat la o universitate prestigioasă, foarte scumpă, iar Mason şi unchiul lui făceau tot ce le stătea în putere ca să se asigure că tânărul nu avea să rămână cu datorii după absolvire. — Hai să zicem, de dragul discuţiei, că mătuşa mea are dreptate în privinţa karmei, zise Lucy. Dacă-i aşa, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ai nevoie de ajutor. — Şi? — Te-ai întrebat vreodată cine-l salvează pe un înger păzitor profesionist atunci când intră în bucluc? Trânti uşa camionetei înainte ca el să apuce să răspundă şi merse repede spre veranda unde o aştepta Sara. Se alesese praful şi de cea mai romantică noapte din viaţa ei.

Nesocotita de Amanda Quick Capitolul 1 Razele lunii îl prindeau de minune. Învăluit în lumina argintie ce se revărsa în poiană, contele de Wylde arăta enigmatic şi periculos precum o legendă trezită la viaţă. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea copacilor şi răsuflă profund când Wylde se apropie călare de ea. Încercă să-şi liniştească mâinile ce ţineau strâns frâiele. Nu era momentul potrivit să-şi piardă sângele rece. Era o doamnă pusă pe fapte mari. Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor, iar opţiunile îi erau limitate. De fapt, Wylde era singurul dintre cunoscuţii săi care se potrivea rolului. Dar mai întâi trebuia convins să accepte această poziţie. Lucra la acel proiect de câteva săptămâni. Până în seara aceea, solitarul şi rezervatul conte îi ignorase ferm toate scrisorile, concepute anume pentru a-i stârni curiozitatea. Disperată, apelase la o altă tactică, în încercarea de a-l scoate din bârlog, pregătise o capcană folosind drept momeală singura bucăţică ispititoare căreia ştia că nu ar fi putut să-i reziste. Faptul că el se afla acolo în seara aceea, pe acel drum izolat de provincie din Sussex, însemna că reuşise cel puţin să obţină o întâlnire. Wylde nu ştia cu cine avea de-a face. În scrisorile ei, se semnase enigmatic „Doamna cu Voal“. Phoebe regreta mica viclenie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde i-ar fi cunoscut adevărata identitate de la început, mai mult ca sigur ar fi refuzat să o ajute. Trebuia convins să accepte misiunea înainte ca ea să-şi dezvăluie numele. Phoebe era sigură că, după ce înţelegea totul, avea să priceapă şi motivele pentru care păstrase secretul în prima fază. Nu, Wylde nu o cunoştea pe ea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Nu-l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi-l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz rupt direct dintr-o poveste de dragoste medievală. În ochii ei tineri nu-i mai lipseau decât armura strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea clar ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu avea nici cea mai vagă amintire despre ea. La vremea aceea fusese prea ocupat cu intrigile de a fugi în lume cu sora ei, Meredith. Se crispă când îl văzu venind spre ea călare. Din nefericire, combinaţia dintre voalul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedica să estimeze cât de mult se schimbase de-a lungul anilor. Primul ei gând fu că părea mai mare decât şi-l amintea. Mai înalt. Mai zvelt. Oarecum mai solid. Umerii lui păreau mai laţi sub mantaua cu pelerină pe care o purta. Pantalonii de călărie mulaţi îi scoteau în evidenţă liniile puternice, musculoase ale coapselor. Borul răsfrânt al pălăriei arunca peste trăsăturile lui Wylde o umbră impenetrabilă, severă. Preţ de o clipă tulburătoare, Phoebe se întrebă dacă nu cumva era un alt bărbat, unul periculos. Poate era pe punctul de a se întâlni cu un adevărat răufăcător, un tâlhar de drumul mare sau chiar mai rău. Se foi neliniştită în şa. Dacă i se întâmpla ceva rău în noaptea aceea, biata ei familie avea să se simtă neîndoios îndreptăţită să-i scrie pe piatra de mormânt ceva potrivit. ÎN CELE DIN URMĂ A PLĂTIT PENTRU PROPRIA NESOCOTINŢĂ s-ar fi potrivit de minune. Din punctul de vedere al clanului ei exagerat de protector, Phoebe îşi petrecuse viaţa întreagă sărind dintr-un bucluc într-altul. De data aceasta poate că nu avea să mai scape cu bine. — Misterioasa Doamnă cu Voal, presupun? întrebă Gabriel rece. Phoebe fu copleşită de uşurare. Îndoielile ei legate de identitatea bărbatului se rezolvară instantaneu. I-ar fi fost imposibil să nu recunoască tonurile acelea sumbre, aspre, deşi nu le mai auzise de opt ani. Spre surprinderea ei însă, constată că-i stârneau un fior vag de nerăbdare. Se încruntă scurt, nedumerită de propria reacţie ciudată. — Seara bună, milord, spuse ea. Gabriel îşi struni armăsarul negru, oprindu-l la câţiva metri depărtare: — Am primit cel mai recent bilet al dumitale, doamnă. L-am găsit extrem de iritant, la fel ca toate celelalte. Phoebe înghiţi neliniştită când îşi dădu seama că acesta nu era într-o dispoziţie fermecătoare: — Speram mai degrabă să îţi stârnesc interesul. — Îmi displac profund vicleniile. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îi displăceau profund vicleniile. Se întrebă brusc dacă nu cumva făcuse o eroare tactică gravă apelând la Wylde. Era bine că avusese grijă să apară cu voal în seara acea, îşi spuse. Cu siguranţă nu voia ca el să-i descopere identitatea dacă misiunea din seara aceea nu dădea roade. Mă bucur totuşi că mi-ai acceptat invitaţia, urmă ea. — Am cedat curiozităţii. Gabriel zâmbi vag în lumina lunii, dar curba gurii lui nu avea nici urmă de căldură, iar privirea umbrită nu dezvăluia nimic. Ai devenit un spin în coasta mea pe parcursul ultimelor două luni, doamnă. Presupun că eşti la curent cu acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu sinceritate. Dar adevărul este că începeam să devin disperată, milord. Eşti un bărbat dificil de contactat. Nu ai răspuns scrisorilor mele de la început şi, cum nu ieşi în societate, nu am găsit nicio altă cale de a-ţi capta atenţia. — Prin urmare ai decis să mă provoci intenţionat în asemenea măsură încât, în sfârşit, să-mi aţâţ singur dorinţa de a te vedea? Phoebe inspiră adânc: — Cam aşa ceva. — În general sunt considerat un om periculos când sunt iritat, misterioasa mea Doamnă cu Voal. Phoebe nu se îndoia nicio clipă de acest lucru, dar era prea târziu pentru a se mai retrage. Mersese prea departe pentru a pune capăt misiunii din acea noapte. Era o doamnă pusă pe fapte mari şi trebuia să-şi păstreze inima dârză. — Chiar aşa să fie, milord? Tânăra femeie încercă să adopte un ton calm, amuzat. Adevărul e că nu mi-ai dat de ales. Dar fii fără teamă, sunt sigură că din clipa în care vei auzi ce am de spus, vei fi bucuros că ai acceptat să se întâlneşti cu mine şi îmi vei ierta micul vicleşug. — Dacă m-ai chemat pentru a te desfăta cu cel mai recent triumf al tău, ar trebui să te avertizez că nu-mi place să pierd. — Triumf? Clipi surprinsă în spatele voalului, apoi îşi dădu seama că se referea la ispita de care se folosise pentru a-l atrage acolo în acea noapte. O, da, cartea. Recunoaşte acum, milord. Eşti la fel de nerăbdător să vezi manuscrisul pe cât sunt şi eu. Evident, nu puteai rezista invitaţiei de a-l vedea, deşi eu sunt noua lui stăpână. — Se pare că avem în comun interesul faţă de manuscrise medievale, comentă Gabriel mângâind grumazul armăsarului cu mâna înmănuşată. — Aşa e. Văd că te deranjează faptul că eu şi nu altcineva am dat de urma cărţii Cavalerul şi vrăjitorul şi am aflat că era de vânzare. Dar fără îndoială eşti suficient de generos cât să apreciezi cât de eficiente au fost investigaţiile mele. Manuscrisul se afla chiar aici, în Sussex, în fond, practic sub nasul tău. Gabriel înclină capul în semn de apreciere. — Pari destul de norocoasă, dacă stau să mă gândesc. Este al treilea manuscris de acest gen pe care l-ai obţinut înaintea mea în ultimele câteva săptămâni. Îmi dai voie să te întreb de ce nu te-ai mulţumit să-l înhaţi şi să-l duci cu tine, aşa cum ai făcut cu celelalte? — Fiindcă, după cum am explicat, doresc să discut cu dumneata. Phoebe ezită, apoi recunoscu într-un torent de vorbe şoptite: în plus, ca să fiu sinceră, am decis că ar putea fi înţelept să-mi iau o escortă în noaptea asta. — Aha. — Am ajuns la concluzia că domnul Nash e un bărbat foarte bizar, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi, continuă Phoebe. Condiţiile pe care le-a impus privind momentul în care îmi va preda manuscrisul îmi trezesc o oarecare nelinişte. Nu-mi place să închei tranzacţii la miezul nopţii. — Nash depăşeşte nivelul excentricităţii amuzante, confirmă Gabriel gânditor. — Pretinde că e o fiinţă nocturnă, oarecum ca un liliac. În scrisori afirmă că în casa lui totul se desfăşoară după un program opus programului normal adoptat de restul lumii. Doarme când ceilalţi sunt treji şi lucrează când ceilalţi dorm. Foarte bizar, nu-i aşa? — Fără îndoială s-ar potrivi foarte bine în înalta societate, rosti Gabriel sec. Majoritatea membrilor ei petrec toată noaptea şi dorm peste zi. Însă probabil ai dreptate când te fereşti de a-l întâlni singură în miez de noapte. — Mă bucur că îmi aprobi planul de a-mi lua un însoțitor zâmbi ea. — Îl aprob, dar mărturisesc că mă surprinde îngrijorarea dumitale, replică bărbatul cu precizia unui spadasin. Până în prezent nu te-ai arătat prea înclinată spre grijă şi prudenţă. — Când ai o misiune de îndeplinit, trebuie să fii îndrăzneţ, milord, proclamă Phoebe cu obrajii purpurii din cauza comentariului sarcastic. — Consideri că ai o misiune de îndeplinit? — Da, milord, aşa cred. — Înţeleg. Dacă tot e vorba de misiuni, ar trebui să-ţi spun că am venit în noaptea asta mânat şi de un scop personal. — Da, milord? Ce anume? întrebă ea străbătută de un fior de teamă. — Nu doar gândul de a vedea manuscrisul lui Nash înainte să intre în posesia dumitale m-a adus aici, Doamna mea cu Voal. — Chiar aşa, milord? Poate că planul ei chiar funcţionase, îşi spuse Phoebe. Poate că într-adevăr reuşise să-i stârnească puţin curiozitatea, aşa cum sperase. Te interesează ce am de spus? — Nu în mod deosebit. Dar mă interesează să-mi cunosc noul adversar. Cred că e important să-ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine eşti, doamnă, dar te joci cu mine de ceva vreme deja. M-am săturat de jocurile dumitale. O nouă tresărire de nelinişte veni să ştirbească dispoziţia tot mai bună a tinerei. Încă mai avea mult până la îndeplinirea cu succes a misiunii ei. — Presupun că ne vom reîntâlni. După cum ai spus, ne interesează foarte mult să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele scârţâi uşor când Gabriel dădu pinteni armăsarului, făcându-l să se apropie câţiva paşi: — Te-ai bucurat de micile dumitale victorii din ultimul timp, Doamna mea cu Voal? — Foarte mult. Zâmbi în ciuda neliniştii. Sunt destul de mulţumită de ultimele mele achiziţii. Îmi completează excelent biblioteca. — Înţeleg. Făcu o scurtă pauză. Nu găseşti câtuşi de puţin nesocotit gestul de a mă invita să-ţi fiu martor la cel mai recent triumf? Dăduse dovadă de mai multă nesocotinţă decât ar fi putut el şti vreodată, reflectă Phoebe cu tristeţe. — Adevărul este, milord, că te numeri printre puţinii oameni din întreaga Anglie care sunt capabili să aprecieze această ultimă descoperire a mea. — Cu siguranţă o apreciez. Chiar foarte mult. Şi tocmai de aici izvorăşte pericolul. — Pericolul? Degetele lui Phoebe tremurară uşor pe frâiele calului. — Dacă aş decide să-ţi iau manuscrisul cu forţa după ce îl primeşti de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o şoaptă letală. Phoebe se crispă brusc în faţa ameninţării. Nu se gândise la acea posibilitate. Wylde era conte, în fond. — Nu vorbi prostii. Eşti un gentleman. Nu ai face aşa ceva. — Doamnele misterioase cu voal care urzesc intrigi pentru a-i răpi unui gentleman ca mine obiecte după care a tânjit îndelung nu ar trebui să fie prea surprinse dacă respectivul gentleman îşi pierde răbdarea. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash e o legendă autentică a Mesei Rotunde din secolul paisprezece, aşa cum pretinde el, atunci mi-l doresc, doamnă. Doar spune-mi preţul. Tensiunea era palpabilă în aerul dintre ei. Curajul lui Phoebe păli pentru o clipă. Făcu un efort de voinţă pentru a nu-şi întoarce iapa şi a porni în galop înapoi spre siguranţa casei de la ţară a familiei Amesbury, unde stătea în acel moment. Se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitorii se dovediseră atât de al naibii de dificili: — Mă îndoiesc, domnule, că mi-aţi putea oferi preţul pe care îl doresc, şopti ea. — Spune-mi care e şi vom vedea. — Adevărul e că nu intenţionez să îl vând, murmură ea lingându-şi buzele uscate. — Eşti sigură de asta? Gabriel îşi împinse armăsarul câţiva paşi mai în faţă. Animalul masiv îşi scutură capul şi pufăi, înghesuind iapa lui Phoebe. — Cât se poate de sigură, spuse ea rapid. Făcu o pauză de efect. Însă s-ar putea să fiu dispusă să ţi-l dau. — Să mi-l dai? Gabriel fu vizibil surprins de afirmaţia ei. Despre ce naiba tot vorbeşti? — Am să-ţi explic mai târziu. Phoebe se chinui să-şi liniştească iapa agitată. Dă-mi voie să-ţi aduc aminte că e aproape miezul nopţii. Sunt aşteptată la domnul Nash în câteva minute. Ai de gând să mă însoţeşti, sau nu? — Cu certitudine am să-mi îndeplinesc sarcina de însoţitor în seara asta, spuse Gabriel sumbru. E mult prea târziu să te mai descotoroseşti de mine. — Ei bine, trecem la treabă atunci? Phoebe dădu pinteni calului, pornind pe aleea luminată de lună. Casa domnului Nash ar trebui să fie la mică distanţă de aici, conform instrucţiunilor pe care le-am primit în ultima sa scrisoare. — N-aş vrea să-l faci să aştepte. Gabriel îşi întoarse armăsarul pentru a o urma. Animalul elegant îşi potrivi pasul după cel al iepei lui Phoebe. Aceasta se întrebă dacă iapa era la fel de neliniştită ca ea. Atât Gabriel, cât şi armăsarul lui păreau uriaşi şi ameninţători în lumina lunii. — Acum că în sfârşit ne-am întâlnit, Doamna mea cu Voal, am câteva întrebări pentru dumneata, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă pieziş o privire prudentă: — Cum mi-ai ignorat toate scrisorile din ultimele două luni, sunt surprinsă să aud asta. Mi se părea că nu-ţi stârnesc prea mult interesul. — Ştii al naibii de bine că sunt interesat acum. Spune-mi, intenţionezi să vânezi toate cărţile medievale obscure pe care se întâmplă să mi le doresc eu? — Probabil. După cum ai remarcat, se pare că avem gusturi similare în această privinţă. — Povestea ar putea lua o turnură foarte costisitoare pentru amândoi. După ce se va afla că există doi cumpărători rivali pentru fiecare volum ce este descoperit, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, îmi închipui că aşa va fi, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi permit. Am o sursă de venit foarte generoasă. — Soţul tău nu e deranjat de obiceiurile tale costisitoare? întrebă Gabriel aruncându-i o ocheadă insinuantă. — Eu nu am soţ, domnule. Nici nu sunt nerăbdătoare să-mi găsesc unul. Din câte am observat, soţii au tendinţa de a limita aventurile unei femei. — Recunosc şi eu că puţini soţi ar accepta genul de aventură prostească în care te-ai lansat în seara asta, murmură Gabriel. Niciun bărbat întreg la cap nu i-ar permite soţiei sale să rătăcească singură pe drumuri de ţară la ora asta. Neil i-ar fi permis să facă asta, reflectă Phoebe cu regret. Însă blondul ei Lancelot murise, iar ea era hotărâtă să-i descopere ucigaşul. Îşi lăsă amintirile deoparte şi încercă să suprime valul de vinovăţie pe care îl simţea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n-ar fi fost ea, Neil nu ar fi plecat niciodată spre Mările Sudului în căutarea unei comori. Iar dacă nu ar fi plecat spre Mările Sudului, nu ar fi fost ucis de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, îi aminti Phoebe lui Gabriel. Încercă din răsputeri să-şi păstreze un ton relaxat. Am un cavaler rătăcitor care să mă însoţească. Mă simt cât se poate de în siguranţă. — Te referi la mine, cumva? — Desigur. — Atunci ar trebui să ştii că, de obicei, cavalerii rătăcitori sunt generos răsplătiţi pentru ceea ce li se cere, spuse Gabriel. În epoca medievală domniţa îi oferea cavalerului favorurile ei. Spune-mi, doamnă, intenţionezi să mă răsplăteşti pentru eforturile din noaptea asta într-o manieră similară? Phoebe făcu ochii mari în spatele voalului. Era şocată fără să vrea. Cu siguranţă nu sugerase subtil că era cazul să-l răsplătească oferindu-i favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligat să onoreze regulile de politeţe ale înaltei societăţi, nu putea să creadă că esenţa naturii lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler care îşi propusese să o salveze pe sora ei dintr-un mariaj aranjat cu atâţia ani în urmă era în fundul sufletului un gentleman galant. Într-adevăr, aşa cum îl văzuse ea la şaisprezece ani, era demn de a sta el însuşi la Masa Rotundă. În mod cert nu i-ar fi făcut avansuri vădit neelegante unei doamne. Sau da? Probabil înţelesese greşit. Poate că doar o tachina. — Aminteşte-mi să-ţi ofer o bucată de panglică sau vreun alt fleac inutil în dar pentru eforturile dumitale din seara asta, milord. Nu-şi putea da seama dacă vorbele ei aveau sau nu un aer sofisticat. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avusese foarte multă experienţă cu domni lipsiţi de maniere. Fiind cea mai mică dintre fiicele contelui de Clarington, Phoebe fusese dintotdeauna bine protejată. Uneori chiar prea mult, după părerea ei. — Nu cred că o bucată de panglică va fi o răsplată suficientă, reflectă Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea: — Ei bine, e tot ce ai şanse să primeşti, aşa că încetează să mă mai provoci, milord. Se simţi uşurată când văzu în faţă o fereastră luminată. Aceea trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică, dărăpănată, dezvăluită de lumina lunii. Chiar şi în obscuritatea nopţii se vedea că aceasta avea nevoie de atenţie. Atmosfera generală era una de neglijenţă. O poartă stricată stătea de-a curmezişul cărării pe care crescuseră buruieni. Lumina dinăuntrul casei cădea pe un ochi de geam spart. Acoperişul avea nevoie să fie peticit. — Nash nu pare să câştige prea bine din negoţul cu manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din câte am înţeles din scrisorile lui, are o bibliotecă vastă, dar detestă să se despartă de vreun exemplar. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde Cavalerul şi vrăjitorul doar fiindcă are mare nevoie de bani pentru a-şi cumpăra un volum pe care îl consideră mai important decât o frivolă poveste de dragoste medievală. — Vai, dar ce ar putea fi mai important decât o frivolă poveste de dragoste? Umbra unui zâmbet curbă buzele lui Gabriel când ridică mâinile şi o prinse pe Phoebe de talie. Ea tresări când acesta o ridică din şa cu uşurinţă. Însă nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu vârfurile botinelor atârnând la doi centimetri de sol. Era prima dată când o atingea, prima dată când se afla atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. I se tăiase răsuflarea. Gabriel mirosea plăcut, îşi dădu seama. Parfumul lui era imposibil de descris, miros de piele şi lână, complet masculin. Conştientiza brusc faptul că nu avea să-l uite niciodată. Dintr-un motiv sau altul, forţa mâinilor lui o înspăimântă. Era conştientă de cât de micuţă şi uşoară era în comparaţie cu el. Aşadar, nu fusese o închipuire; Gabriel chiar era mai mare decât şi-l amintea. Cu opt ani în urmă îl admirase pe cavalerul dornic s-o salveze pe sora ei cu inocenţa şi idealismul unei adolescente. În seara aceea descoperi cu surprindere că era cât se poate de posibil să se simtă atrasă de el ca o femeie faţă de un bărbat. Nu mai simţise niciodată aşa ceva faţă de un bărbat, nici măcar cu Neil. Nu trăise niciodată acea trezire a simţurilor imediată şi cutremurătoare. Poate că doar imaginaţia îi juca feste. Prea multă lumină a lunii şi prea multă tensiune. Familia ei o mustra în permanenţă să-şi potolească imaginaţia vioaie. Gabriel o lăsă jos. Derutată de efectul ameţitor pe care i-l produsese asupra simţurilor, Phoebe uită să se sprijine ferm pe piciorul drept înainte de a-şi lăsa greutatea şi pe stângul. Se împiedică şi se agăţă de braţul lui pentru a-şi recăpăta echilibrul. — Îţi stârnesc neliniştea, milady? se miră contele. — Nu, desigur că nu. Phoebe se desprinse de braţul lui şi îşi aranjă rapid fustele costumului de călărie, după care porni hotărâtă spre poarta stricată. Îi era imposibil să-şi ascundă uşorul şchiopătat ce-i ştirbea mersul. Ea se obişnuise cu el de multă vreme, dar ceilalţi oameni îl observau întotdeauna. — Ţi-ai sucit glezna când te-am pus jos? Tonul lui Gabriel trăda îngrijorare sinceră acum. Îmi cer iertare, doamnă. Dă-mi voie să te ajut. — Nu am nicio problemă cu glezna, spuse Phoebe nerăbdătoare. Piciorul meu stâng e doar ceva mai slab, atâta tot. Efectele unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, murmură Gabriel. Părea îngândurat. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea vizibilă a piciorului ei stâng îl deranja. Cu siguranţă alungase alţi bărbaţi în trecut. Prea puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze cu ei un vals. De regulă nu o deranjau astfel de reacţii. Era obişnuită cu ele. În acel moment însă o irita gândul că Gabriel era, poate, unul dintre acei bărbaţi ce nu puteau tolera imperfecţiuni la o femeie. — Dacă par puţin neliniştită, rosti ea morocănoasă, e fiindcă nu te cunosc prea bine, domnule. — Nu sunt prea sigur de asta, replică bărbatul cu o urmă de amuzament în ton. Eşti pe punctul de a-mi fura cel de-al treilea manuscris. S-ar părea că mă cunoşti foarte bine, de fapt. — Nu-ţi fur nimic, milord. Phoebe duse mâna la borul pălăriei cochete şi coborî cel de-al doilea voal întunecat. Era posibil ca unul singur să nu fie suficient pentru a-i ascunde trăsăturile după ce intrau în casă. Consider că suntem rivali, nu inamici. — Diferenţa este prea mică atunci când e vorba de astfel de lucruri. Ai fost avertizată, doamnă. Se poate să-ţi fi forţat prea mult norocul cu acţiunea din noaptea asta. — Nu te agita, Wylde, zise ea pe când bătea în uşă. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii să câştigi în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel rămaseră aţintiţi pe chipul tinerei femei, ascuns de voalurile groase, în vreme ce de cealaltă parte a uşii răsună zgomotul unor paşi greoi. Pe viitor mă voi strădui să-ţi ofer o provocare mai dificilă decât până acum. — Am fost cât se poate de satisfăcută de provocarea de până acum, spuse Phoebe ascultând cum persoana dinăuntru trăgea zăvorul. Schimbul de replici tăioase cu Wylde era ca şi cum ar fi târât o bucată de carne crudă în faţa unui tigru. O misiune extrem de periculoasă. Dar trebuia să-i păstreze curiozitatea vie, îşi aminti singură. Dacă îşi pierdea interesul, era posibil să dispară pur şi simplu în noapte. Din nou, nu putu să nu regrete cât de puţini cavaleri rătăcitori mai existau. Nu prea avea de unde să aleagă. — Dacă eşti satisfăcută de provocarea oferită până acum, spuse Gabriel, e doar fiindcă ai câştigat de fiecare dată. Asta este pe cale să se schimbe.

Magie de Amanda Quick CAPITOLUL 1 Alice se credea o bună cunoscătoare a logicii şi în acelaşi timp o persoană inteligentă. Nu dăduse niciodată prea multă crezare legendelor, dar nici nu avusese de-a face cu vreuna până acum. În seara asta era însă cât se poate de dornică să creadă în legende şi de fapt chiar se afla în prezenţa uneia, aşezată la masa principală întinsă în holul castelului de la Lingwood Manor. Cavalerul negru, cunoscut ca Hugh cel Necruţător, îşi mânca cina compusă din ciorbă de praz şi cârnaţi de porc. Exact ca un om obişnuit. Alice gândi că până şi o legendă trebuie să mănânce. Acest gând îi dădea curaj în timp ce cobora scările din turn. Era îmbrăcată cu cea mai bună rochie a ei pentru acest eveniment, o rochie făcută din catifea verde-închis şi împodobită cu panglici de mătase. Părul ei era prins într-o plasă fină din fire aurii, care aparţinuse mamei ei, şi era fixat cu un cerculeţ delicat din metal auriu. În picioare avea papuci din piele moale, de culoare verde. Alice era pregătită cum nu se poate mai bine pentru a întâmpina o legendă, dar scena care o întâmpină pe ea la capătul scărilor o uimi. Hugh cel Necruţător cina ca orice om obişnuit. Dar asta era singura asemănare. Alice fu străbătută de un mic fior de teamă şi plăcere. Toate legendele erau periculoase iar Sir Hugh nu făcea excepţie de la regulă. Se opri pe ultima treaptă strângând în mână poala rochiei şi privind stânjenită în holul plin de lume. Avea senzaţia că totul era ireal. Preţ de o clipă se întrebă neliniştită dacă nu cumva nimerise în camera de lucru a unui vrăjitor. Deşi plină de oameni, încăperea era cufundată într-o tăcere ameninţătoare. Aerul era greu ca şi cum ar fi fost încărcat cu prevestiri rele şi ameninţări sumbre. Nimeni, nici măcar vreun servitor, nu se mişca. Harfa trubadurului tăcuse; câinii se îngrămădiseră unul în altul sub mesele lungi, ignorând oasele care le fuseseră aruncate. Cavalerii şi oamenii de arme, care ocupau laviţele, stăteau de parcă erau sculptaţi în piatră. Flăcările din şemineul central încercau zadarnic să împrăştie umbrele ce păreau să rătăcească prin cameră. Era ca şi cum holul, atât de cunoscut, ar fi fost cuprins de o vrajă care îl făcea straniu şi ireal. N-ar fi trebuit să fie surprinsă, gândi Alice. Hugh cel Necruţător avea reputaţia de a fi infinit mai îngrozitor decât orice magician. Era în fond omul care, după cum se spune, purta sabia denumită Aducătoare de furtună. Alice îşi aţinti privirea spre faţa întunecată a lui Hugh şi înţelese cât se poate de clar trei lucruri. Primul, că cele mai periculoase furtuni erau acelea care zăceau în sufletul acestui om şi nu acelea atribuite sabiei lui; al doilea, că vânturile oarbe care bântuiau în adâncurile lui erau ţinute în frâu de o voinţă de neînfrânt şi o hotărâre de oţel. Al treilea lucru pe care îl înţelese din prima privire era acela că Hugh ştia cum să-şi folosească reputaţia lui legendară în propriul său avantaj. Deşi oaspete, domina totuşi holul cu toţi cei ce se aflau în el. — Sunteţi Lady Alice? întrebă Hugh din mijlocul tenebrelor. Vocea lui răsuna de parcă venea din fundul unui lac foarte adânc aflat în mijlocul unei peşteri întunecate. Zvonurile care îl precedaseră nu fuseseră exagerări. Cavalerul negru era îmbrăcat complet în negru, fără podoabe, fără broderii. Tunica, centura pentru sabie, cizmele, erau toate negre ca noaptea fără stele. — Eu sunt Alice, Mylord. Făcu, în mod deliberat, o reverenţă adâncă, joasă, plecând de la ideea că bunele maniere n-au făcut niciodată rău cuiva. Când reveni, observă că Hugh o privea ca şi cum ar fi fost de-a dreptul fascinat. — M-aţi chemat? întrebă ea. — Da, doamnă. Vă rog apropiaţi-vă ca să putem vorbi. Răspunsul lui avea tonul unei invitaţii. — Am înţeles că posedaţi un lucru care-mi aparţine, adăugă el. Acesta era momentul pe care îl aştepta Alice. Se ridică graţioasă din plecăciunea pe care o făcuse şi porni printre şirurile de mese lungi, încercând să-şi amintească tot ce auzise despre Hugh în ultimele trei zile. Informaţiile ei erau trunchiate şi se bazau în principal pe zvonuri şi legende. Nu era deloc satisfăcută de ceea ce ştia. Ar fi dorit să ştie mai multe, pentru că în următoarele minute o mulţime de lucruri depindeau de modul în care avea să se descurce cu acest om misterios. Dar nu mai era timp. Trebuia să se descurce cu puţinele informaţii pe care reuşise să le culeagă din şoaptele de prin sat şi din casa unchiului ei. Foşnetul moale produs de poalele rochiei pe lespezile podelei şi pocnetele focului erau singurele zgomote din marea încăpere. Un aer de groază şi emoţie domina întreaga scenă. Alice aruncă o privire scurtă unchiului ei, Sir Ralf, care stătea lângă periculosul lui oaspete. Pe capul lui chel lucea o peliculă de sudoare. Corpul lui grăsuţ, înveşmântat într-o tunică de culoarea dovleacului, cu efectul nefericit de-a mări şi mai mult asemănarea cu o tărtăcuţă, era complet pierdut în tenebrele ce păreau că emană de la Hugh. Una din mâinile lui, pufoasă, plină de inele, strângea o halbă de bere, dar în acel moment nu bea. Alice ştia că, deşi Ralf era în general un om gălăgios şi un fanfaron, în seara asta era anxios până la teamă reală. Verii ei, gălăgioşii Gervase şi William, erau la fel de alarmaţi. Stăteau ţepeni la una dintre mesele laterale, cu ochii aţintiţi asupra ei. Alice le simţea disperarea şi înţelegea cauza ei. În faţa lor se aflau oamenii lui Hugh, cu feţele lor sumbre, înăsprite în bătălii. Mânerele săbiilor pe care le purtau străluceau în lumina focului. Depindea de ea să-l placheze pe Hugh. Dacă avea sau nu să curgă sânge în seara asta, depindea de ea. Toată lumea ştia de ce venise Hugh cel Necruţător la Lingwood Hall. Doar ai casei ştiau că ceea ce căuta el nu se afla acolo. Reacţia lui probabilă la aflarea acestei veşti era ceea ce îi făcea pe toţi să le tremure genunchii. Se hotărâse ca Alice să fie aceea care să-i explice situaţia. În decursul ultimelor trei zile, de când se aflase că trebuie să vină cavalerul acesta sumbru, Ralf se plânsese tuturor că dezastrul iminent se datora în întregime lui Alice. Insistase ca ea să poarte povara încercării de a-l convinge pe Hugh să nu se răzbune asupra castelului. Alice ştia că unchiul ei era furios, dar în acelaşi timp era şi speriat. Şi pe drept cuvânt. Lingwood Manor avea un mic contigent de cavaleri şi luptători, dar de fapt aceştia nu erau decât nişte simpli fermieri, şi nu oameni de arme. N-aveau nici pregătire adecvată, nici experienţă. Nu era niciun secret că Lingwood Hall nu putea rezista unui asalt al legendarului Hugh cel Necruţător. El şi oamenii săi aveau să transforme castelul în cea mai oribilă plăcintă cu carne, cât ai pocni din degete. Nimeni nu considera ciudat faptul că Ralf trecuse asupra nepoatei lui sarcina de a-l îmbuna pe Hugh. Din contră, mulţi ar fi considerat ciudat dacă n-o făcea. Toată lumea ştia că Alice nu se intimida uşor, nici măcar în faţa unei legende. La vârsta de douăzeci şi trei de ani Alice era o femeie cu propria ei judecată deşi, uneori, ezita s-o arate. Era perfect conştientă că unchiului nu-i plăcea firea ei independentă; ştia foarte bine că o numea scorpie în faţa altora, deşi nu ezita să apeleze la licorile ei atunci când avea dureri de articulaţii. Alice se considera o persoană fermă şi hotărâtă şi nu-şi făcea iluzii. Era conştientă de pericolul din acel moment, dar şi de faptul că sosirea lui Hugh reprezenta marea şansă a vieţii ei. Trebuia să profite de ea, altminteri, ea şi fratele ei aveau să-şi sfârşească zilele aici, la Lingwood Manor. Se opri în faţa mesei principale şi privi la omul aşezat pe cel mai frumos jilţ de la castel, din stejar sculptat. Se spunea că Hugh cel Necruţător nu era cel mai chipeş dintre bărbaţi, dar în seara asta flăcările şi umbrele din încăpere făceau ca trăsăturile lui să pară tot atât de întunecate ca ale diavolului însuşi. Părul lui, pieptănat pe spate din vârful capului, era negru ca smoala; ochii, o nuanţă ciudată de chihlimbar auriu, străluceau de o inteligenţă nemiloasă. Era uşor de văzut cum îşi câştigase faima de „Necruţător”. Alice îşi dădu seama imediat că nimic nu l-ar fi oprit pe acest om să obţină ceea ce dorea. Fu străbătută de un fior rece, dar hotărârea ei rămase neclintită. — Sunt dezamăgit că nu aţi binevoit să luaţi parte la cina noastră, Lady Alice, spuse Hugh încet. Mi s-a spus că v-aţi ocupat personal de pregătirea ei. — Da, Mylord, răspunse ea cu zâmbetul cel mai atrăgător. Unul dintre micile lucruri pe care reuşise să le afle despre Hugh era acela că îi plăceau mâncărurile gustoase, bine pregătite. Era sigură că în privinţa asta totul fusese ireproşabil. — Sper că v-a plăcut, adăugă ea. — E o întrebare interesantă, spuse Hugh rămânând o clipă pe gânduri ca şi cum ar fi fost o problemă de logică sau de filosofie. N-am nimic de reproşat gustului sau varietăţii mâncărurilor. Mărturisesc că am mâncat pe săturate. Alice zâmbi uşor. Cuvintele lui măsurate şi evidenta lipsă de apreciere a cinei o enervau. Stătuse ore în şir în bucătărie supraveghind pregătirile pentru acest festin. — Mă bucur să aud că nu aveţi nimic de reproşat mâncărurilor, Mylord, spuse ea. Din colţul ochilor văzu cum Ralf se face mic la auzul tonului ei înţepat. — Nu, mâncărurile au fost excelente, admise el. Trebuie totuşi să acceptăm că există întotdeauna posibilitatea unor suspiciuni de otrăvire, când afli că cel care a supravegheat pregătirea mâncării nu ia parte la cină. — Otrăvire! Alice era revoltată. — Însuşi gândul acesta adaugă o anumită savoare, nu? Ralf se feri ca şi cum Hugh şi-ar fi tras sabia. Un geamăt colectiv de oroare se ridică din locul unde se aflau slujitorii. Războinicii se foiră jenaţi pe laviţele lor. Câţiva cavaleri îşi aşezară mâna pe mânerul sabiei. Gervase şi William păreau gata să leşine. — Nu, Mylord, spuse repede Ralf bâlbâit, vă asigur că nu aveţi absolut niciun motiv s-o bănuiţi pe nepoata mea că v-ar fi otrăvit. Vă jur, pe onoarea mea, e incapabilă de aşa ceva. — Întrucât mă aflu încă în viaţă, fără să mă resimt după o cină atât de bună, înclin să vă dau dreptate, spuse Hugh. Dar nu puteţi să-mi luaţi în nume de rău că sunt circumspect în asemenea împrejurări. — Şi care ar fi, mă rog, aceste împrejurări, Mylord? întrebă Alice. Îl văzu pe Ralf închizând ochii strâns, disperat, auzind cum tonul ei trece de la cel înţepător la unul de-a dreptul nepoliticos. Nu era vina ei că această conversaţie nu începea sub auspicii mai bune. Hugh cel Necruţător era acela care îi stârnise sentimentele. Auzi ce idee! Otravă. Ca şi când ar fi ea în stare, măcar o clipă, să se gândească la aşa ceva! S-ar fi gândit să utilizeze una dintre reţetele mai nocive ale mamei ei numai în disperare de cauză şi atunci, numai dacă sursele ei ar fi informat-o că Hugh era prost, crud, brutal şi lipsit de inteligenţă. Şi chiar şi atunci, gândi ea din ce în ce mai iritată, tot nu ar fi mers până acolo încât să-l omoare. Ar fi folosit vreo licoare inofensivă, care le-ar fi produs lui şi oamenilor săi o toropeală sau o greaţă atât de puternică încât ar fi fost incapabili să-i ucidă cu sânge rece pe cei ai casei. Hugh se uită lung la Alice, apoi, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, gura lui aspră se destinse uşor la un colţ. Zâmbetul era complet lipsit de căldură. Exprima doar un amuzament rece. — Îmi luaţi în nume de rău prudenţa? Am aflat de curând că vă place să studiaţi textele antice. Se ştie bine că anticii erau mari specialişti în otrăvuri. În plus, am auzit că propria dumneavoastră mamă era expertă în ierburi ciudate. — Cum îndrăzniţi, domnule… Alice era acum furioasă. Toată intenţia ei de a se purta cu acest om cu grijă şi prudenţă se risipi. — Sunt o femeie cultă, nu o vrăjitoare. Studiez probleme de filosofie, nu magia neagră. Mama mea a fost într-adevăr o expertă în ierburi şi o mare tămăduitoare, dar nu şi-ar fi folosit niciodată cunoştinţele pentru a face cuiva rău. — Mă bucur să aud asta. — Şi nici eu nu am vreun interes să ucid oameni, spuse Alice repede. Nici măcar pe oaspeţii nerecunoscători şi nepoliticoşi, Mylord. Cana de bere din mâna lui Ralf dârdâia. — Alice, pentru Dumnezeu, încetează. Alice îl ignoră. Îl privi pe Hugh cu ochii îngustaţi. — Vă asigur că n-am omorât pe nimeni în viaţa mea, domnule. Şi ăsta-i un lucru pe care, pariez, nu-l puteţi spune despre dumneavoastră. Tăcerea de moarte care domnea asupra mesenilor fu ruptă doar de câteva exclamaţii de groază. Ralf gemu şi se luă cu mâinile de cap. Gervase şi William păreau stupefiaţi. Hugh era singurul care părea netulburat. Se uita la Alice cu o privire gânditoare. — Mă tem că aveţi dreptate, doamnă, spuse el moale. Nu pot pretinde aşa ceva. Simplitatea şocantă a acestei recunoaşteri avu asupra lui Alice efectul izbirii de un zid. Se opri brusc. Clipi şi îşi recăpătă echilibrul. — Ah, aşa deci… Ochii de chihlimbar ai lui Hugh străluciră de curiozitate. — Mai exact, ce vreţi să spuneţi, doamnă? Ralf încercă cu îndrăzneală să oprească spirala descendentă a acestei conversaţii. Înălţă capul, îşi şterse fruntea cu mâneca tunicii şi se uită la Hugh cu o expresie rugătoare. — Domnule, vă rog să înţelegeţi că zănatica mea nepoată n-a avut nicio intenţie să vă ofenseze. Expresia lui Hugh arăta îndoială. — Nu? — Desigur că nu, bolborosi Ralf. Nu există niciun motiv de suspiciune, doar pentru că ea n-a cinat cu noi. De fapt, Alice nu cinează niciodată aici, în sala principală, cu ceilalţi ai casei. — Ciudat, murmură Hugh. Alice bătu în podea cu vârful pantofului. — Pierdem timpul, domnilor. Hugh se uită la Ralf. — Pretinde că… preferă solitudinea propriului ei apartament, explică repede Ralf. — De ce? întrebă Hugh întorcându-se spre Alice. Ralf se plânse: — Zice că nivelul intelectual al conversaţiilor din această sală e prea jos pentru ea. — Aha! Ralf îi aruncă lui Alice o privire beligerantă vărsându-şi vechiul lui năduf. — Se pare că discuţiile din timpul meselor purtate de cavalerii noştri oneşti şi inimoşi nu sunt suficient de elevate pentru înaltele standarde ale nepoatei mele. Hugh ridică o sprânceană. — Cum adică? Pe Lady Alice n-o interesează detaliile despre progresele unui cavaler în antrenamentele zilnice sau succesele lui la vânătoare? Ralf suspină. — Nu, Mylord. Regret că trebuie s-o spun, dar n-o interesează deloc asemenea lucruri. Nepoata mea e un exemplu perfect al modului greşit de a educa femei, după mine. Devin căpăţânoase. Le face să creadă că ele ar trebui să poarte nădragii. Dar cel mai rău este că deşteaptă în ele ingratitudine şi lipsă de respect pentru sărmanii bărbaţi însărcinaţi cu protejarea lor şi a căror soartă nefericită este de a le hrăni şi a le adăposti. Ofensată, Alice îi aruncă o privire fulminantă. — Greşeşti, unchiule. Ştii perfect de bine că îţi sunt recunoscătoare pentru protecţia oferită mie şi fratelui meu. Ce ne-am fi făcut fără line? Ralf se înroşi. — Ajunge, Alice. Ai spus destule. — Să-ţi spun eu ce am fi făcut, Benedict şi cu mine, dacă n-am fi avut generoasa ta protecţie. Am fi stat în propriul nostru castel cinând la propria noastră masă. — Pe sângele sfinţilor, Alice, ai înnebunit? spuse Ralf cu groază crescândă. Nu-i deloc momentul să discutăm asta. — Foarte bine, spuse Alice cu un zâmbet întunecat. Atunci, să schimbăm subiectul. Preferi să discutăm despre cum ai reuşit să cheltuieşti puţinul care a mai rămas din moştenirea mea după ce ai dat fiului tău moşia tatălui meu? — La dracu, femeie, nici tu nu eşti prea econoamă de felul tău. Anxietatea lui Ralf datorită prezenţei lui Hugh răbufni scurt. — Cartea aia pe care ţi-am cumpărat-o ultima oară m-a costat cât un ogor bun. — Era o carte foarte importantă despre pietre scrisă de episcopul Marbode din Rennes, replică Alice. Descrie toate proprietăţile pietrelor preţioase şi a fost un adevărat chilipir. — Zău?! mârâi Ralf. Atunci dă-mi voie să-ţi spun cum s-ar fi putut cheltui banii ăia. — Încetaţi! Hugh întinse o mână mare, frumoasă, spre cupa cu vin. Era o mişcare mică, dar, venită din adâncurile vastului spaţiu de tenebre care-l învăluia pe Hugh, o făcu pe Alice să tresară şi să facă involuntar un pas înapoi. Ralf îşi înghiţi repede celelalte acuzaţii pe care intenţiona să le aducă nepoatei sale. Alice se înroşi, supărată şi stânjenită de această ceartă stupidă. Ca şi când n-ar fi existat lucruri mai importante în clipa aceea, gândi ea. Temperamentul ei sălbatic era blestemul vieţii ei. Se întrebă o clipă, nu fără oarecare invidie, cum reuşise Hugh să capete atâta stăpânire de sine. Pentru că, în mod clar, îşi controla perfect firea. Ăsta era unul dintre lucrurile care-l făceau atât de periculos. Acum o privea lung, cu flăcările din vatră reflectate în ochi. — Să lăsăm la o parte ceea ce pare a fi o veche dispută de familie. N-am nici timpul nici răbdarea să lămurim acum lucrurile. Ştiţi de ce am venit aici în seara asta, Lady Alice? — Da, Mylord. Alice înţelese că n-avea rost să mai continue cu acest subiect. Căutaţi piatra cea verde. — Sunt pe urmele acestui blestemat de cristal de mai bine de o săptămână, doamnă. În Clydemere am aflat că a fost cumpărat de un tânăr cavaler de la Lingwood Hall. — Aşa şi este, Mylord, spuse Alice repede, la fel de dornică să treacă la chestiuni de afaceri ca şi el. — Pentru dumneavoastră? — Da. Vărul meu, Gervase, l-a descoperit la un vânzător ambulant de la târgul de vară din Clydemere. Alice îl văzu pe Gervase tresărind vizibil la auzul numelui său. Ştia că mă va interesa foarte mult şi a fost atât de drăguţ să mi-l cumpere! — V-a spus că negustorul a fost găsit ulterior cu beregata despicată? întrebă Hugh într-o doară. Alice simţi că i se usucă gura. — Nu, nu mi-a spus, Mylord. Cu siguranţă Gervase n-a aflat acest lucru. — Aşa se pare, spuse Hugh privindu-l pe Gervase cu interesul unui animal de pradă. Gervase închise şi deschise gura de două ori înainte de a-şi găsi graiul. — Vă jur că nu mi-am dat seama de pericolul care planează asupra cristalului, domnule. Nu era prea scump şi m-am gândit că-i va face plăcere lui Alice. E moartă după pietre neobişnuite şi alte asemenea lucruri. — Cristalul verde nu are nimic deosebit. Hugh se aplecă în faţă destul de mult pentru a modifica jocul de lumini şi umbre de pe faţa lui, care deveni astfel mai demonică. — Cu cât durează mai mult căutarea, cu atât mă amuză mai puţin. Alice îşi încreţi fruntea străbătută de un gând: — Sunteţi absolut sigur că moartea negustorului are legătură cu cristalul, Mylord? Hugh o privi ca şi cum l-ar fi interesat dacă soarele avea să răsară a doua zi. — Vă îndoiţi de cuvântul meu? — Nu, bineînţeles că nu. Alice îşi înăbuşi un mic geamăt interior. Bărbaţii sunt ridicol de sensibili când e vorba de logica lor. Nu văd legătura dintre piatra verde şi uciderea negustorului. — Nu? — Nu. Piatra verde nu e nici prea frumoasă nici deosebit de valoroasă din câte îmi dau seama. Este chiar urâtă pentru un cristal. — Apreciez părerea dumneavoastră de expertă. Alice nu luă în seamă sarcasmul din vocea lui. Mintea ei o luase înainte urmărind logica acestei probleme interesante. — Sunt de acord că un tâlhar înrăit ar fi putut ucide pentru a obţine piatra, dacă ar fi avut greşita impresie că e valoroasă. În realitate însă, e o piatră ieftină, altminteri Gervase nu ar fi cumpărat-o niciodată. Şi de ce l-ar ucide cineva pe sărmanul negustor după ce a vândut cristalul? N-are niciun sens. — Crima e cât se poate de logică în situaţia în care cineva încearcă să acopere nişte urme, spuse Hugh cu prea multă blândeţe. Vă asigur că oamenii au fost şi sunt ucişi în continuare pentru motive mult mai puţin importante. — Se prea poate. Alice îşi sprijini cotul în palma mâinii celeilalte şi se bătu uşor cu degetele pe obraz. — Pe ochii sfinţilor, aş putea să jur că bărbaţilor le place foarte mult să comită o mulţime de violenţe inutile şi stupide. — Se întâmplă, admise Hugh. — În orice caz, dacă nu aveţi o dovadă clară care să facă legătura între uciderea negustorului şi cristalul verde, nu văd cum puteţi susţine cât de cât sigur că ar exista vreuna. Dădu din cap pentru a-şi sublinia argumentul. Negustorul putea foarte bine fi ucis din cu totul alte motive. Hugh nu spuse nimic. O privea cu o curiozitate rece, ca şi cum Alice ar fi fost o creatură ciudată, necunoscută, care s-ar fi materializat în faţa lui. Pentru prima oară păru puţin deconcertat, ca şi cum n-ar mai fi ştiut ce să creadă despre ea. Ralf gemu vădit nefericit. — Alice, în numele Sfintei Cruci, te rog nu te mai contrazice cu Sir Hugh. Nu-i momentul să-ţi exersezi talentele în materie de retorică şi dezbateri. Alice se simţi ofensată de această acuzaţie cu totul nemeritată. — Nu sunt nepoliticoasă, unchiule. Încerc doar să-i arăt lui Sir Hugh că nu poţi deduce motivul unei crime decât pe baza unor dovezi solide. — Trebuie să mă credeţi pe cuvânt, Lady Alice, spuse Hugh. Negustorul e mort datorită acelui blestemat de cristal. Cred că putem fi amândoi de acord că n-ar fi deloc indicat să mai moară şi alţii din cauza lui, nu? — Da, Mylord. Sper că nu mă consideraţi lipsită de maniere. Atâta doar că eu… — Pui la îndoială totul, o completă el sec. Alice îl privi încruntată. — Ce vreţi să spuneţi? — Se pare că puneţi la îndoială totul. În alte împrejurări acest obicei mi s-ar părea oarecum amuzant, dar în seara asta n-am chef de asemenea distracţii. Am venit cu un scop precis: vreau cristalul verde. Alice îşi luă curaj. — Nu vreau să vă simţiţi ofensat, Mylord, dar să ştiţi că vărul meu a cumpărat acest cristal pentru mine. Acum este proprietatea mea. — La dracu’, Alice, şuieră Ralf. — Pentru Dumnezeu, Alice, trebuie să te cerţi cu el? şopti Gervase. — Ne-am dus pe copcă! murmură William. Hugh îi ignoră pe toţi concentrându-şi atenţia doar asupra lui Alice. — Cristalul verde este ultima dintre Pietrele Scarcliffe, doamnă. Eu sunt noul lord Scarcliffe. Cristalul îmi aparţine. Alice îşi drese glasul şi alegându-şi cuvintele cu grijă spuse: — Îmi dau seama că piatra v-a aparţinut cândva, Mylord, dar se poate argumenta că, strict vorbind, nu mai este a dumneavoastră. — Credeţi? Aveţi o pregătire în domeniul juridic la fel de bună ca şi în ştiinţele naturii, deci? Alice îi susţinu privirea. — Acel cristal a fost obţinut de Gervase într-o tranzacţie perfect legală, după care mi-a fost trecut mie sub forma unui dar. Nu văd cum aţi putea ridica pretenţii asupra lui. Tăcerea nefirească ce învăluia încăperea fu întreruptă de un nou suspin colectiv. Cineva scăpă o cană de bere pe podea. Zgomotul puternic de metal răsună în toată clădirea. Un câine scheună. Ralf scoase un mic orăcăit. Se uită la Alice cu ochii ieşiţi din orbite. — Alice, ce înseamnă asta? — Nimic. Vreau doar să-i arăt ce drepturi am asupra cristalului, spuse Alice şi, privindu-l pe Hugh în ochi, continuă: Am auzit spunându-se că Hugh cel Necruţător este un bărbat aspru, dar cinstit şi drept. Este adevărat? — Hugh cel Necruţător, spuse Hugh pe un ton ameninţător, este un bărbat care ştie să păstreze ceea ce este al lui. Puteţi fi sigură doamnă, că eu consider cristalul ca fiind al meu. — Domnule, cristalul acesta e foarte important pentru cercetările mele. În prezent studiez diferite pietre şi proprietăţile lor, iar cristalul verde mi se pare foarte interesant. — Parcă spuneaţi că e urât. — Da, Mylord. Dar am constatat că obiectele, cărora le lipseşte farmecul superficial şi atractiv, adesea ascund secrete de mare interes intelectual. — Teoria dumneavoastră se aplică şi la oameni? Alice păru încurcată. — Adică? — Prea puţini oameni ar zice despre mine că sunt atrăgător şi plin de farmec, doamnă. Mă întrebam doar dacă mă găsiţi interesant. — Aha. — În sens intelectual, desigur. Alice îşi atinse buzele cu vârful limbii. — Păi, în privinţa asta, Mylord, s-ar putea spune despre dumneavoastră că sunteţi interesant. Cu siguranţă. „Fascinant” ar fi cuvântul cel mai bun, gândi ea. — Sunt flatat. V-ar interesa poate şi mai mult să ştiţi că nu port acest nume din întâmplare. Mi se spune „Necruţătorul” datorită obiceiului meu de a urmări întotdeauna un lucru până îl obţin. — Nu mă îndoiesc nicio clipă de asta, domnule, dar nu vă pot permite să ridicaţi pretenţii asupra cristalului verde, spuse Alice cu un zâmbet strălucitor. Poate cândva am să vi-l împrumut. — Duce-ţi-vă şi aduceţi piatra, spuse Hugh cu o voce îngrozitor de calmă. Acum. — Mylord, nu m-aţi înţeles. — Nu, doamnă, dumneavoastră sunteţi cea care nu înţelege. M-am săturat de acest joc care se pare că vă amuză. Aduce-ţi-mi imediat piatra, altfel veţi suporta consecinţele. — Alice! ţipă Ralf. Fă ceva! — Da, spuse Hugh. Faceţi ceva, Lady Alice. Aduce-ţi-mi cristalul verde imediat! Alice îşi îndreptă statura şi se pregăti să-i dea vestea proastă. — Mă tem că nu pot face asta, Mylord. — Nu puteţi, sau nu vreţi? întrebă Hugh încet. Alice scutură din umeri. — Nu pot. Am păţit şi eu de curând ceea ce aţi păţit şi dumneavoastră. — Pe toţi dracii, ce vorbe mai sunt şi astea? Întrebă Hugh. — Cristalul verde mi-a fost furat acum câteva zile, Mylord. — Ţine-mă, Doamne, şopti Hugh. Dacă vreţi să-mi provocaţi mânia cu ţesătura asta de minciuni şi cuvinte confuze, aproape că aţi reuşit, doamnă. Vă previn totuşi, că urmarea n-o să vă placă. — Nu, Mylord, spuse Alice repede. Nu spun decât adevărul. Piatra a dispărut din camera mea de lucru de aproape o săptămână. Hugh aruncă o privire rece, întrebătoare spre Ralf, care dădu din cap nehotărât. Hugh îşi întoarse din nou privirea lui neliniştitoare spre Alice, fixând-o dur. — Dacă e adevărat, spuse el cu răceală, de ce nu mi s-a spus imediat ce am sosit? Alice îşi drese din nou vocea. — A fost ideea unchiului meu. A zis că, de vreme ce piatra este proprietatea mea, eu trebuie să fiu aceea care să vă informeze de pierderea ei. — Şi să ridicaţi şi pretenţii asupra ei, totodată, nu? Zâmbetul lui Hugh semăna mult cu lama mult finisată a sabiei lui. N-avea niciun rost să nege evidenţa. — Da, Mylord. — Sunt sigur că ideea de a-mi spune acest lucru, abia după ce am mâncat bine, a fost a dumneavoastră, murmură Hugh. — Da, Mylord. Mama spunea întotdeauna că bărbaţii sunt mai înţelegători după o masă bună. Ei bine, sunt încântată să vă spun că am un plan de a recupera piatra. Hugh părea să n-o fi auzit. Arăta de parcă era pierdut în gânduri. — Nu cred că am mai întâlnit o femeie ca dumneavoastră, Lady Alice. Alice fu momentan derutată. Căldura unei plăceri neaşteptate începu să dospească în ea. — Găsiţi că sunt interesantă, Mylord? întrebă ea, adăugând apoi cu dificultate: În sens intelectual, adică? — Da, doamnă. Extrem de interesantă. Alice se înroşi. Nu i se mai întâmplase ca un bărbat să-i facă un asemenea compliment. De fapt, niciun fel de compliment. Îi dădea un fior de plăcere. Faptul că Hugh o găsea la fel de interesantă cum îl găsise şi ea pe el, aproape că o copleşea. Se strădui să scape de această senzaţie nouă şi să se întoarcă la chestiunile practice. — Mulţumesc, Mylord, spuse ea, cu ceea ce credea a fi un calm lăudabil în împrejurarea dată. Aşa cum spuneam, când am aflat că urmează să ne vizitaţi, am făcut un plan pe baza căruia am putea recupera cristalul împreună. Ralf se uită fix la ea. — Alice, ce vrei să spui? — Am să explic imediat totul, unchiule, spuse Alice privindu-l pe Hugh. Sunt sigură că vă interesează să auziţi detaliile, Mylord. — Puţini, foarte puţini oameni au încercat în diferite momente să mă înşele, spuse Hugh. Alice se încruntă. — Să vă înşele, Mylord? Nimeni de aici n-a încercat să vă înşele. — Cei care au încercat sunt acum morţi. — Domnule, propun să ne întoarcem la subiectul nostru, spuse Alice nerăbdătoare. Deci, de vreme ce piatra verde ne interesează pe amândoi, logic ar fi să ne unim forţele. — Trebuie să spun, cu regret, că au mai existat şi vreo două femei care au făcut jocuri periculoase cu mine, dar nu cred că aţi dori să le cunoaşteţi soarta. — Mylord, ne îndepărtăm de subiect… Hugh mângâie piciorul cupei de vin. — Dar acum, când mă gândesc la acele femei, care mi-au pus răbdarea la încercare cu jocurile lor prosteşti, cred că pot spune cu oarecare certitudine că nu semănau deloc cu dumneavoastră. — Sunt sigură că nu. Alice începu iar să se enerveze. Eu nu fac niciun joc, domnule. Din contră, ar fi în interes reciproc să combinăm mintea mea cu calităţile dumneavoastră cavalereşti pentru a recupera piatra. — Asta ar fi greu de făcut, Lady Alice, având în vedere că nu am nicio dovadă că posedaţi vreun pic de minte, spuse Hugh răsucind cupa în mână. Sau cel puţin una care să nu fi fost viciată. Alice simţi că ia foc. — Mylord, mă insultaţi în modul cel mai revoltător. — Alice, ai să ne duci pe toţi la pieire, şopti Ralf disperat. Hugh nu-i dădu nicio atenţie. Continuă s-o fixeze pe Alice. — Nu vă insult, doamnă, subliniez doar un fapt indiscutabil. Trebuie să fiţi lipsită de minte, dacă veţi crede că vă puteţi juca cu mine în maniera asta. O femeie cu adevărat deşteaptă şi-ar fi dat seama de mult că păşeşte pe gheaţă subţire. — Domnule, m-am săturat de toate prostiile astea. — Şi eu. — Vreţi să fiţi rezonabil şi să-mi ascultaţi planul, sau nu? — Unde e cristalul verde? Alice era la capătul răbdării. — V-am spus că a fost furat, spuse ea ţipând. Cred că ştiu identitatea hoţului şi sunt gata să vă ajut să aflaţi unde se ascunde. În schimb, vreau să facem o înţelegere. — O înţelegere? Cu mine? Ochii lui Hugh exprimau un pericol infinit. Glumiţi, doamnă. — Nu, sunt foarte serioasă. — Nu cred că v-ar conveni condiţiile unei înţelegeri cu mine. Alice îl privi provocator. — De ce, nu? Ce m-ar costa? — Sufletul, probabil, spuse Hugh.