Amanda Quick carti

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

PROLOG   Spre sfârşitul perioadei de domnie a reginei Victoria…   Ea nu îndrăzni să aprindă niciuna dintre lămpi, de teamă ca nu cumva vreun trecător să remarce lumina şi să-şi amintească mai târziu, atunci când poliţiştii îşi vor face apariţia şi vor pune tot felul se întrebări. Afară, pe alee, ceaţa se îndesea, dar razele piezişe ale lunii care pătrundeau pe fereastră luminau suficient salonaşul intim. Nu că femeia ar fi avut nevoie de acea rece licărire argintie. Cunoştea atât de bine plăcutele încăperi de deasupra dughenei. Timp de aproape doi ani, acest mic spaţiu constituise locuinţa ei. Se lăsă pe vine în faţa cufărului greu din colţ şi încercă să introducă cheia în broască. Un lucru atât de simplu în aparenţă se dovedi incredibil de dificil de dus la îndeplinire, din pricina faptului că mâinile îi tremurau foarte tare. Se strădui să respire adânc, într-o zadarnică încercare de a-şi domoli bătăile inimii. După trei încercări, femeia izbuti în cele din urmă să deschidă capacul cufărului. Balamalele scârţâiră ca nişte ţipete stridente în liniştea mormântală. Băgă mâna înăuntru şi scoase din cufăr cele două volume legate în piele, pe care le pusese acolo. Apoi se ridică în picioare şi traversă încăperea cu cărţile în braţe, punându-le în micul ei geamantan. În prăvălia de la parter, mai existau zeci de alte cărţi, dintre care unele s-ar fi putut vinde la nişte preţuri frumuşele, însă acestea două erau de departe cele mai valoroase. Trebuia să limiteze drastic numărul cărţilor pe care le lua cu ea, deoarece atârnau extrem de greu. Şi chiar dacă ar mai fi putut duce încă alte câteva, n-ar fi fost prea înţelept din partea ei să le ia. Lipsa prea multor exemplare valoroase de pe rafturile de la parter ar fi născut multă suspiciune. Din motive similare, pusese în bagaj doar strictul necesar de articole vestimentare. N-ar fi fost câtuşi de puţin indicat ca poliţia să descopere că o presupusă sinucigaşă luase cu ea, în apele fluviului, cea mai mare parte a garderobei sale. Închise valijoara burduşită. Slavă Domnului că nu vânduse cele două volume. În ultimii doi ani, existaseră fără îndoială destule momente în care ar fi avut la ce să folosească banii pe care i-ar fi obţinut pe ele, dar nu se simţise în stare să se despartă de acele două cărţi pe care tatăl ei le venerase cel mai mult, păstrându-le cu sfinţenie, ca pe o comoară. Acestea erau tot ce îi mai rămăsese nu numai de la el, ci şi de la mama ei, care murise în urmă cu patru ani. Tatăl ei nu-şi mai revenise niciodată cu-adevărat după pierderea preaiubitei lui neveste. Nu surprinsese pe nimeni prea tare faptul că el îşi pusese pistolul la tâmplă şi se omorâse, după ce îşi pierduse şi agoniseala de o viaţă întreagă. Creditorii îi confiscaseră casa confortabilă şi majoritatea lucrurilor din ea. Din fericire totuşi, aceştia nu consideraseră la fel de valoroasă bogata şi remarcabila lui bibliotecă. Trezindu-se pusă în faţa obișnuitelor opţiuni pentru cariera unei femei aflate în situaţia ei – care se limitau la perspectiva unei vieţi umile în calitate de doamnă de companie sau de guvernantă –, ea alesese să folosească acele cărți într-o manieră de neconceput, şi, după părerea lumii bune, de neiertat, şi anume pentru a se lansa în domeniul negoţului. În ochii înaltei societăţi, era ca şi cum femeia încetase ca prin farmec să mai existe. Şi nu că ea ar fi avut vreodată cine ştie ce relaţii în înalta societate. Familia Barclay nu se învârtise niciodată în cercurile din lumea bună. Cunoştinţele ei despre colecţionarea şi despre colecţionarii de cărţi, dobândite de la tatăl ei, îi asiguraseră posibilitatea scoaterii unui mic profit, după numai câteva luni de activitate în acest soi de afacere. În cei doi ani în care funcţionase magazinul, femeia reuşise să fie recunoscută drept o mică, dar de succes comerciantă de cărţi rare. În noua ei viaţă, cu garderoba ei considerabilă, cu registrele contabile şi cu apreciabilul volum de corespondenţă de afaceri, se afla departe de comoda şi de rafinata lume în care fusese crescută, însă descoperise că deţinerea propriului ei magazin era pe deplin satisfăcătoare. Era un lucru important ca cineva să poată afirma că deţine controlul asupra propriilor câştiguri financiare. Iar în plus, ca negustoreasă, fusese eliberată de multe dintre regulile ridicole şi restricţiile impuse de către lumea bună doamnelor singure. Nu putea nega că regresase pe scara socială, şi totuşi experienţa îi permisese să-şi ia destinul în propriile mâini, ceea ce nu fusese posibil până atunci. Dar, de mai puţin de o oră, visul ei în legătură cu un viitor strălucit şi independent, pe care începuse deja să şi-l făurească, fusese spulberat pentru totdeauna. Acum se afla în plin coşmar. Nu mai avea de ales decât să fugă, luându-şi cu ea doar o brumă de bunuri personale, încasările de pe urma vânzărilor de cărţi din acea zi şi cele două cărţi nepreţuite. Era obligată să dispară – înţelesese limpede acest lucru însă trebuia să se asigure că nimeni nu o va căuta. Ideea îi venise în urma citirii unui articol din presă, cu câteva zile mai înainte.   …Pentru a doua oară în decurs de mai puţin de o săptămână, înalta societate deplânge şocanta pierdere a unei proeminente doamne din lumea bună. Din păcate, fluviul a mai cerut încă o victimă. Doamna Victoria Hastings, copleşită probabil de una dintre periodicele ei crize de deznădejde, s-a aruncat de pe un pod în adâncurile reci şi nemiloase ale apelor Tamisei. Trupul ei neînsufleţit încă n-a fost recuperat. Autorităţile presupun că acesta fie a fost purtat de curent până în mare, fie s-a împotmolit în cine ştie ce resturi de epavă scufundată. Devotatul ei soţ, Elwin Hastings, este copleşit de mâhnire. Probabil că cititorii îşi vor reaminti că n-a trecut nicio săptămână de când domnişoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat şi ea în fluviu. Corpul acesteia a fost totuşi găsit…   Două femei din înalta societate se aruncaseră în fluviu, în cursul aceleiaşi săptămâni. Ba mai mult, în fiecare an, alte femei de condiţie mult mai modestă, deznădăjduite şi deprimate, îşi căutau scăparea în apele fluviului. Nimeni n-ar fi fost surprins dacă s-ar fi descoperit că şi o obscură proprietară de librărie alesese aceeaşi modalitate de sinucidere. Cu degete tremurânde, scrise biletul de adio, concentrându-se să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai convingătoare.   …Sunt disperată. Nu mai pot trăi având pe conştiinţă ceea ce am făcut în noaptea asta şi nici înfrunta un viitor care nu mi-ar putea aduce decât umilinţa unui proces public şi ştreangul spânzurătorii. Mi se pare mult mai acceptabilă dispariţia mea definitivă, în apele fluviului…   Femeia iscăli, scriindu-şi cât mai citeţ numele, şi lăsă scrisoarea pe măsuţa pe care se obişnuise să mănânce. Puse pe un colţ al bucăţii de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Ar fi fost cu totul nedorit ca biletul să fie luat de vreun curent de aer şi să cadă pe podea, rămânând astfel neobservat de către poliţişti. Îşi puse apoi pelerina şi privi pentru o ultimă dată camera de zi. Fusese mulţumită în acest loc. E drept, singurătatea era uneori greu de îndurat, mai ales noaptea, însă te puteai obişnui cu ea. Se gândise chiar şi la eventualitatea de a-şi lua un câine, pentru a-i mai ţine de urât. Cu geamantanul greu în mână, şovăi o clipă. În agăţătorile de pe perete atârnau: o beretă de vară şi o pălărie cu boruri largi, împodobită cu pene, pe care obişnuia să o poarte atunci când mergea la plimbare. O izbi gândul că ar fi fost un lucru foarte bun – şi extrem de convingător în acelaşi timp – dacă pălăria ei cu pene ar fi fost găsită plutind pe lângă vreun pod, poate prinsă de vreo piatră sau de vreo bucată ruptă de lemn, pe jumătate căzută în apă. Înşfăcă pălăria şi şi-o îndesă pe cap. Privirea îi căzu pe draperia care acoperea intrarea în dormitor. Tresări la gândul a ceea ce se afla dincolo de acea draperie. Cu mâna încleştată pe valijoara ei, se grăbi să coboare la parter, intrând în încăperea din spate. Apoi deschise uşa şi păşi afară, pe aleea cufundată în beznă. N-avea niciun rost să mai încuie. Broasca fusese spartă cu mai puţin de o oră în urmă, atunci când intrusul pătrunsese în casă. Merse cu precauţie de-a lungul aleii, ghidată de ceea ce-şi amintea în legătură cu îngustul pasaj din spatele şirului de magazine. Cu puţin noroc, abia peste câteva zile oamenii ar fi început să se întrebe din ce pricină Librăria Barclay rămăsese închisă atât de multă vreme. Dar mai curând sau mai târziu, cineva – şi cel mai probabil proprietarul casei – tot ar fi devenit îngrijorat. Un timp, domnul Jenkins s-ar fi mulţumit să bată la uşa ei. Până la urmă însă, s-ar fi alarmat şi s-ar fi înfuriat, iar în final ar fi folosit una dintre cheile de pe inelul pe care îl purta în permanenţă asupra lui şi ar fi intrat în librărie, pentru a-i solicita achitarea chiriei. Şi atunci ar fi fost descoperit şi cadavrul din odaia de la etaj. La scurtă vreme, poliţia avea să-şi înceapă investigaţiile pentru prinderea femeii care îl ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogaţi şi mai distinşi domni din înalta societate. Femeia se făcu nevăzută, înghiţită de întunericul nopţii.       1   Un an şi două luni mai târziu…   Văduva misterioasă dispăruse din nou. Anthony Stalbridge înainta precaut de-a lungul coridorului întunecos, încercând să zărească o dâră de lumină strecurându-se pe sub vreo uşă. Toate camerele păreau a fi goale, însă el ştia că femeia trebuia să se afle pe undeva pe-aproape. Cu câteva minute în urmă, o zărise, în timp ce ea urca scările neluminate ale servitorilor. Îi lăsase un mic avans înainte de a o urma pe treptele înguste. Dar când ajunse pe palierul dormitoarelor, nici urmă de doamna Bryce. Dinspre sala de bal, se auzeau acordurile înăbuşite ale unui vals şi zumzetul îndepărtat al conversaţiilor animate de șampanie. Parterul reşedinţei Hastings, luminat feeric, era plin de oaspeţi elegant îmbrăcaţi. Însă aici, la etaj, doar câte o lampă prinsă de perete împrăştia o lumină palidă. Domnea și o linişte rău prevestitoare. Conacul avea dimensiuni impresionante, dar singurii săi ocupanţi erau Elwin Hastings, foarte recenta, foarte bogata și foarte tânăra lui soţie, precum şi membrii personalului. Camerele servitorilor se aflau sub scări. Asta însemna că, probabil, mai toate dormitoarele de-aici, de la etaj, erau pustii. Dormitoarele libere se dovedeau uneori a fi extrem de tentante pentru musafirii aflaţi în căutarea unei întâlniri amoroase secrete. Oare doamna Bryce urcase pentru vreo astfel de întâlnire tainică? Nu ştia din ce motiv, el nu se simţea atras să analizeze prea îndeaproape această posibilitate. Şi nu că ar fi avut vreo pretenţie asupra femeii. În ultima săptămână, ei doi dansaseră de câteva ori şi purtaseră câteva conversaţii precaute şi exasperant de politicoase, pe la diverse manifestări mondene. Aceasta era dimensiunea legăturii lor protocolare. Însă intuiţia lui – ca să nu mai amintească şi de absolut toate instinctele de mascul – îl avertiza că în realitate ei doi se angajaseră într-o relaţie necugetată, o relaţie la care el unul n-avea de gând să renunţe nici în ruptul capului. Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a-l descuraja, cel puţin verbal. Desigur, se putea aştepta la asta, dat fiind vechiul scandal de care fusese legat numele lui. Ceea ce îl intriga însă foarte tare era faptul că ea părea să depună eforturi pentru a evita orice alt bărbat din încăpere, la fiecare petrecere la care participa. Anthony era un om de lume şi ştia că existau femei care nu se simţeau atrase de bărbaţi din punct de vedere sexual, şi totuşi, în cele câteva ocazii în care o convinsese pe Louisa să danseze cu el şi o ţinuse în braţe pe ringul de dans, ajunsese să fie absolut convins că şi ea era la fel de conştientă de prezenţa lui senzuală, precum era adevărată şi reciproca. În această privinţă, valsul constituia un excelent mod de testare. Sau poate că el se autoamăgea cu bună ştiinţă, din cel mai vechi motiv de pe lume, şi anume acela că o dorea nespus de mult. Femeia nu avea de unde să ştie că ochelarii ei cu rame aurii, care îi dădeau un aer profesoral, rochiile ei demodate şi felul ei serios şi dureros de monoton de a conversa nu reuşeau decât să-l fascineze şi mai tare. Atitudinea ei plictisitoare era în mod evident ipocrită. Bărbatul trebuia să recunoască totuşi că această mască avea un efect puternic asupra lumii bune. Numele ei nu era asociat cu al niciunui bărbat. Se părea că nu era implicată în nicio relaţie intimă. Lady Bryce constituia cu toată certitudinea un veritabil mister, iar unul dintre cele mai bizare lucruri era tainica ei curiozitate în privinţa gazdei lor din acea seară, Elwin Hastings, precum şi în privinţa celorlalţi domni implicaţi în noul consorţiu de investiţii al acestuia. În acel moment, la capătul cel mai îndepărtat al holului se deschise o uşă. Anthony se ascunse în umbra unei firide din perete, aşteptând să vadă ce se întâmplă. Din încăpere ieşi Louisa. În semiîntunericul acela, nu-i putea distinge cu claritate trăsăturile feţei, dar îi recunoscu rochia cafenie, demodată. Îi mai recunoştea mândra înclinare a bărbiei, precum şi rotunjimea graţioasă a umerilor. În ciuda situaţiei riscante, sau poate tocmai din cauza acesteia, bărbatul fu străbătut de un fior de dorinţă. O privea venind în direcţia lui şi îşi aminti cât de bine se simţise ea în braţele lui, atunci când dansaseră, ceva mai devreme. Făcuse tot posibilul să pară, la fel ca de obicei, afectată şi plictisitoare, dar nimic nu-i putea ascunde inteligenţa şi privirea provocatoare a ochilor de culoarea chihlimbarului, şi nici nu-i putea înlătura lui Anthony plăcerea de a-i simţi sub palmă spatele graţios şi ţinuta dreaptă. Se întreba dacă ea îşi dădea seama că se simţea din ce în ce mai atras să-i afle secretele, pe măsură ce femeia se străduia tot mai mult să-l descurajeze. Ea se precipită pe culoar, fără a-i simţi prezenţa, şi se îndreptă către scara servitorilor. Lumina unei lămpi atârnate pe perete se reflectă o clipă strălucitor în ramele ochelarilor ei. El tocmai se întreba dacă să-i iasă în cale şi să se confrunte cu ea, sau să continue să o urmărească, când dinspre capătul de sus al scării servitorilor tună în direcţia ei un glas tăios necruţător. — Cine-i acolo? rosti cu asprime respectivul bărbat. Era o somaţie, nu o simplă întrebare, iar tonul nu era acela politicos şi plin de respect al unui servitor. Omul era Quinby, una dintre cele două gărzi de corp care în ultima vreme îl însoţeau pe Hastings peste tot. Anthony întinse un braţ, o înşfacă pe Louisa în momentul în care trecea pe lângă el şi o sili să se oprească. Ea se întoarse spre el, cu gura deschisă, gata să scoată un mic ţipăt de surprindere. Ochii îi erau larg deschişi. Anthony îi acoperi buzele cu mâna liberă. — Taci, îi şopti el la ureche. Ai încredere în mine. Apoi o trase strâns la pieptul lui şi o sărută suficient de apăsat încât să nu-i mai permită să scoată vreun sunet. Vreme de câteva clipe, ea se împotrivi. El spori apăsarea sărutului, cerându-i astfel femeii să-i răspundă pe măsură. Dintr-odată, Louisa încetă să i se mai opună. Anthony, lovit parcă de descărcarea electrică a unui trăsnet, îşi dădu seama că şi ea împărtăşea aceeaşi senzaţie. Îi putea simţi reacţia. Părea şocată. Şi aceasta n-avea nimic de-a face cu apropierea paznicului. Pe hol răsunau paşii grei ai lui Quinby. Anthony înjură în gând. El n-ar fi vrut nimic altceva decât să continue s-o sărute pe Louisa. Şi-ar fi dorit nespus de mult să intre împreună cu ea în cel mai apropiat dormitor, să o culce pe pat, să-i scoată ochelarii şi rochia anostă… — Ce faceţi voi doi aici? îi întrebă Quinby. Anthony ridică privirea. N-avea nevoie să mimeze nemulţumirea şi iritarea. Louisa făcu un pas înapoi, încruntându-se de parcă şi ea ar fi fost deranjată de faptul că fuseseră întrerupţi din plăcuta îndeletnicire. Anthony observă în dosul lentilelor privirea uşor confuză şi sesiză răsuflarea accelerată a femeii. — Se pare că avem companie, draga mea, rosti el pe un ton constatativ. Quinby se apropie de ei. Masiv şi lat în umeri, era îmbrăcat cu un palton închis la culoare. Într-unul dintre buzunare se întrezărea un obiect care atârna greu. Pe una din mâinile lui lucea un inel auriu cu piatră de onix, care părea să fi costat extrem de mult. Louisa se întoarse în direcţia paznicului. Anthony simţea că femeia era speriată, însă ea reuşi să se stăpânească, deschizându-şi evantaiul cu un gest plin de iritare. — Nu cred că am avut plăcerea să-mi fi fost vreodată prezentat, spuse ea cu o voce care ar fi putut îngheţa chiar şi un cuptor încins. Deşi era mult mai scundă, izbutea să dea impresia că se uită de sus la Quinby. Cine-ţi dă dumitale dreptul să ne acostezi astfel? — Nu vă supăraţi, doamnă, dar niciunui oaspete nu-i este permis accesul la acest etaj, îi replică răspicat Quinby, care aţintise o privire pătrunzătoare asupra lui Anthony. Vă voi însoţi înapoi la parter. — N-avem nevoie de escortă, îl asigură cu multă răceală Anthony. Cunoaştem foarte bine drumul până acolo şi ne descurcăm şi fără însoţitor. — Chiar aşa, că bine zici! îi ţinu şi Louisa isonul. Domnule, poţi fi absolut încredinţat că ştim drumul şi nu-ţi vom simţi deloc lipsa. Apoi îşi ridică puţin jupa şi dădu să se strecoare pe lângă Quinby, dar acesta întinse mâna şi o apucă de braţ. Stupefiată, ea pufni de parcă nu-i venea a crede, arătându-se de-a dreptul indignată de mojicia individului. — Cum îndrăzneşti? — Vă implor să mă iertaţi, doamnă, dar, înainte să plecaţi, sunt obligat să vă întreb ce-aţi căutat aici sus, insistă paznicul. Louisa îl fulgeră cu privirea prin lentilele ochelarilor. — Ia-ţi imediat laba de pe mine, altminteri o să am grijă să-l informez pe domnul Hastings în legătură cu acest incident. — Eu oricum îi voi raporta ceea ce s-a întâmplat. În mod vădit, Quinby nu părea câtuşi de puţin tulburat de ameninţarea ei. Este de datoria mea să-i comunic apariţia unor astfel de evenimente. — Ce fel de evenimente, pentru Dumnezeu?! ripostă femeia. Ce naiba vrei să insinuezi? Anthony se uită lung la Quinby şi îi porunci: — Ia-ţi mâna de pe braţul doamnei. Celălalt miji ochii. Nu-i prea place să primească ordine, îşi zise în sinea lui Anthony, după care adăugă: — Acum! Quinby eliberă braţul Louisei. — Totuşi, trebuie să mi se răspundă la întrebare, mârâi el, păstrându-şi atenţia concentrată în direcţia lui Anthony. De ce aţi venit aici sus? De data asta, întrebarea îi fusese adresată lui, înţelese Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa. În acel moment, Anthony o luă de braţ, cu un gest de amant îndreptăţit. — Mă gândeam că răspunsul este cât se poate de evident. Doamna şi cu mine am venit aici pentru a găsi puţină intimitate. Era absolut sigur că Louisa nu era prea încântată de implicaţiile pe care le presupunea această explicaţie, şi totuşi ea ştia că nu avea altă variantă decât să-i cânte în strună. Spre lauda ei, femeia nu ezită câtuşi de puţin. — Fără nicio îndoială, trebuie să plecăm de aici, domnule, rosti ea răspicat. — Aşa s-ar părea, încuviinţă şi Anthony. O strânse ceva mai tare de braţ şi o conduse în direcţia scării principale. — Ia staţi puţin! strigă Quinby în urma lor. Nu prea ştiu ce este cu voi doi, dar… — Întocmai! îi aruncă Anthony peste umăr. Nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce făceam, foarte buna mea prietenă şi cu mine, aici sus, şi chiar aşa vor şi rămâne lucrurile. — Am fost angajat pentru a observa tot ce se întâmplă în casa asta, le aduse la cunoştinţă Quinby, urmându-i pe coridor — Înţeleg, încuviinţă Anthony. Însă doamna şi cu mine nu ştiam că palierele superioare ale casei constituie nişte zone interzise. N-am văzut niciun semn de avertizare în acest sens. — Desigur că nu există astfel de semne de avertizare, mormăi Quinby. Oamenii ca domnul Hastings nu obişnuiesc să monteze avertismente în conace atât de elegante precum acesta. — Atunci, cu greu ne-ai putea învinovăţi că am ajuns aici, atâta vreme cât am stabilit deja că intenţionam să scăpăm de aglomeraţia de la parter, concluzionă pe un ton împăciuitor Anthony. — Aşteaptă o clipă! îi zise Quinby. Anthony nu-i mai dădu atenţie bărbatului, ci i se adresă Louisei, suficient de tare încât să-l poată auzi şi Quinby: — Consider că trăsura mea ne va asigura izolarea după care tânjim. Femeia îi aruncă o privire şovăielnică şi ambiguă, dar din fericire rămase tăcută. Începură să coboare treptele. Quinby se oprise în capătul de sus al scării. Privirea paznicului parcă îl ardea în ceafă. — Suntem nevoiţi să plecăm imediat, îi spuse Anthony Louisei de data asta foarte încet. Dacă nu plecăm, îi vom stârni şi mai multă suspiciune. — Dar eu am venit aici împreună cu Lady Ashton, îi replică Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar aşa, din senin, fără să-i spun nimic, pentru că femeia se va nelinişti cumplit. — Sunt sigur că unul dintre lachei va fi fericit să anunţe că ai plecat deja, împreună cu mine. Ea se îmbăţoşă. — Nu pot face asta, domnule. — De ce nu? Noaptea este de-abia la început, iar noi doi avem atâtea de vorbit, nu-i aşa? — Nu-nţeleg ce vrei să spui. Îţi mulţumesc pentru intervenţia promptă şi cât se poate de oportună, dar aceasta nu era câtuşi de puţin necesară. M-aş fi putut descurca şi singură cu acel bărbat. Acum, realmente mă simt nevoită să insist… — Tare mi-e teamă că eu sunt cel care trebuie să insiste. Înţelege că mi-ai trezit curiozitatea. N-o să mai pot dormi deloc la noapte dacă n-o să obţin câteva răspunsuri din partea ta. Ea îi aruncă o privire rapidă, bănuitoare şi piezişă. El îi zâmbi, lăsând-o să vadă cât era de hotărât. Expresia Louisei se mai înăspri, însă ea nu prelungi ciondăneala lor. Cu siguranţă, plănuia cum să scape, îşi zise Anthony în sinea lui. Probabil că intenţiona să dispară în momentul în care vor reveni în sala de bal, unde prezenţa atâtor persoane l-ar fi împiedicat să-i facă o scenă penibilă. — Doamnă Bryce, va trebui să renunţi la orice intenţie de a mă lăsa baltă, îi puse el în vedere. Într-un fel sau altul, vei fi nevoită să-mi permiţi să te conduc acasă în seara asta. — Nu mă poţi obliga să mă sui în trăsura ta. — Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată să folosesc forţa. Nu atâta vreme cât raţionamentul logic va duce foarte probabil la acelaşi rezultat. — Şi care ar fi, mă rog frumos, acest raţionament? — Ce-ar fi să începem prin a fi de acord că amândoi avem acelaşi interes cu privire la chestiunile personale ale amfitrionului nostru din seara asta? Remarcă tresărirea Louisei şi respiraţia ei precipitată. — Habar n-am la ce te referi, se prefăcu ea. — Acum câteva minute, ai ieşit din dormitorul lui Hastings. — De unde ştii? îl întrebă Louisa. Faci nişte presupuneri hazardate şi speculative. — Arareori acţionez pe ghicite, doamnă Bryce. Şi în niciun caz atunci când am la dispoziţie fapte concrete. Ştiu sigur că acolo se află dormitorul lui Hastings, fiindcă ieri am făcut rost de o schiţă a etajului casei. — Pentru Dumnezeu, domnule! Chipul femeii se lumină de o bruscă înţelegere a situaţiei şi de ceva care părea a fi o eliberare. Eşti cumva un spărgător profesionist? O doamnă bine-crescută şi la locul ei s-ar fi simţit de-a dreptul înspăimântată, se gândi bărbatul. Dar Louisa nu părea să fie câtuşi de puţin deranjată de ideea de a fi însoţită de către un eventual membru al lumii interlope. În schimb, era în mod vădit intrigată şi curioasă. Nici măcar încântată n-ar fi fost un termen prea exagerat pentru a defini starea ei de spirit din acel moment. Anthony avusese dreptate să considere că Louisa era o fiinţă cu totul ieşită din comun. — Doar nu te aştepţi să-ţi confirm suspiciunile, îi replică el. Sunt sigur că ai chema imediat poliţia ca să mă aresteze. Spre marea lui uluire, ea începu să râdă. Trilurile cristaline îl fermecară. — Ba nicidecum, domnule, ţinu ea să-l asigure, agitându-şi cu graţie evantaiul. Nu mă deranjează nici cât negru sub unghie, dacă-ţi câştigi existenţa furând de la oameni de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie totuşi să recunosc că acest lucru îmi explică anumite chestiuni. Lui i se părea că discuţia lor se abătea într-o direcţie destul de bizară. — La ce anume te referi? o întrebă Anthony. — Domnule, sunt dispusă să recunosc că, din momentul în care te-am cunoscut la balul Hammond, mi-ai stârnit cea mai vie curiozitate. — Iar acest lucru ar trebui să mă flateze sau să mă alarmeze? Ea nu-i răspunse la această întrebare, ci îi zâmbi, satisfăcută şi arogantă ca o pisicuţă încolăcită la căldurică, lângă foc. — Încă de la bun început am socotit că aveai ceva în mod categoric misterios, îi spuse Louisa. — Cum adică? — Păi, ai cerut să-mi fii prezentat şi apoi ai dansat cu mine. Îşi desfăcu evantaiul şi apoi îl închise imediat la loc, cu un mic gest care voia să sublinieze că ea îşi demonstrase cu vârf şi îndesat punctul de vedere. — Şi ce ar fi atât de straniu în ceea ce am făcut? — E ciudat, fiindcă domnii nu prea caută compania mea. Nu se prea îngrămădesc să mă cunoască şi cu-atât mai puţin să danseze cu mine. Iar când m-ai invitat pe ringul de dans şi la recepţia Wellsworth, mi-am dat imediat seama că puneai la cale transpunerea în practică a unei uneltiri. — Înţeleg. — Am presupus, fireşte, că te foloseai de mine ca de un paravan care să-ţi camufleze interesul faţă de cine ştie ce altă doamnă. Se întrerupse, după care adăugă cu gingăşie: Poate faţă de o femeie măritată. — E limpede că în ultimele zile ţi-ai pierdut multă vreme şi energie gândindu-te la mine. Cam tot atâta timp cât îşi petrecuse şi el gândindu-se la ea, îşi zise în sinea lui bărbatul, şi găsi acest lucru mulţumitor. — Am constatat că erai o adevărată enigmă, îi spuse ea. Şi totuşi, nu mi-a trecut deloc prin minte ideea că ai putea fi hoţ. Trebuie să recunosc că pentru mine lucrurile au luat o întorsătură cu totul neprevăzută. Cei doi ajunseră în holul de la intrare înainte să fi apucat Anthony să-i mai dea vreo replică. Un lacheu îmbrăcat cu o livrea de modă veche, albastru cu argintiu, şi având pe cap o perucă pudrată, le ieşi în întâmpinare. — Te rog să ne aduci pelerina doamnei Bryce, îi ceru Anthony. Poţi să-mi chemi şi trăsura, iar apoi s-o informezi pe Lady Ashton că doamna a plecat împreună cu mine. — Am înţeles, domnule, îi zise lacheul şi se grăbi să-i îndeplinească ordinele. Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de-acolo. Era evident că pe acea femeie n-o deranja prea tare ideea de a pleca în noapte împreună cu un hoţ de profesie. Bărbatul nu ştia cu exactitate ce să creadă, în respectiva privinţă. Lacheul se întoarse aducând pelerina ei de un cafeniu mohorât, care se potrivea atât de bine cu rochia de aceeaşi culoare. Anthony luă pelerina din mâinile lacheului şi i-o puse cu grijă Louisei pe umeri. Micul său gest galant urma să constituie un mesaj care n-avea să treacă neobservat. În cazul în care, mai târziu, Hastings l-ar fi întrebat pe lacheu, acesta ar fi putut confirma cu toată sinceritatea că doamna Bryce şi domnul Stalbridge păreau să fie foarte intimi unul cu celălalt. Trăsura îşi făcu apariţia, în dreptul scărilor. Louisa se lăsă condusă. Anthony o urmă degrabă, mai înainte ca ea să aibă vreme să se răzgândească. Se aşeză pe banchetă în faţa ei şi închise uşa. Cei doi se treziră învăluiţi de întunericul dinăuntrul trăsurii. În spaţiul acela intim, bărbatul simţea intens aroma delicată ce o înconjura pe Louisa, un amestec de parfum de flori şi de femeie. Îşi dădu seama că era excitat. Trebuia cu orice preţ să se concentreze asupra discuţiei pe care o începuseră deja. — Aşa, deci, unde rămăseserăm? — Cred că erai pe cale de a-mi descrie neobişnuita dumitale îndeletnicire. Femeia băgă mâna în manşon, de unde scoase un creion şi un carneţel. Te rog frumos să aprinzi felinarul, pentru că aş vrea să-mi iau notiţe.  

Notă a lui Jayne   Bine aţi revenit în cealaltă lume a mea, Harmony. În urmă cu două sute de ani, o Cortină vastă de energie a fost deschisă în apropierea Pământului, făcând posibilă pentru prima oara călătoria interstelară. De o manieră tipic omenească, mii de colonişti nerăbdători şi-au făcut bagajele, nu au pierdut nicio clipă şi s-au îndreptat spre noile case şi noile societăţi ale lumilor neexplorate. Harmony era una dintre aceste lumi. Coloniştii au adus cu ei tot confortul de acasă – tehnologie sofisticată, secole de artă şi literatură şi ultima modă. Comerţul prin Cortină a înflorit şi le-a permis să păstreze legătura cu familiile rămase pe Pământ. De asemenea, le permitea coloniştilor să îşi menţină funcţionale calculatoarele şi dispozitivele de înaltă tehnologie. Lucrurile au mers bine o vreme. Şi apoi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, Cortina s-a închis, dispărând la fel de misterios precum apăruse. Separaţi de Pământ, fără să mai poată obţine echipamentele şi proviziile necesare pentru a menţine stilul de viaţă tehnologizat, coloniştii au fost aruncaţi brusc într-o existenţă mult mai primitivă. Au uitat ultimele mode ale Pământului; să rămână în viaţă a devenit, dintr-o dată, problema cea mai importantă. Dar pe Harmony oamenii au făcut unul din lucrurile pe care le fac cel mai bine: au supravieţuit Nu a fost uşor, dar, la două sute de ani după închiderea Cortinei, urmaşii Primei Generaţii de Colonişti au reuşit să îşi croiască drumul din prăpastie spre un nivel de civilizaţie aproximativ echivalent cu cel de la începutul secolului douăzeci şi unu de pe Pământ Cu toate acestea, aici, pe Harmony, lucrurile erau puţin mai diferite, mai ales după lăsarea întunericului. Aveau vânătorii aceia de fantome, periculoşi şi sexi, ruinele înfiorătoare demult părăsite ale civilizaţiei extraterestre şi cel mai neobişnuit soi de animal de companie. În plus, în rândul populaţiei se manifesta un fel de puteri psihice în creştere. Cu toate acestea, când vine vorba de dragoste, unele lucruri nu se schimbă niciodată… Dacă, la fel ca mine, uneori îţi place ca suspansul romantic să fie condimentat cu o alură paranormală, Harmony este locul ideal.   Cu dragoste, Jayne           Capitolul 1   Elvis nu arătase niciodată mai bine. Îşi ţinea noua pelerină, cea albă, cu guler înalt, evazat şi margine strălucitoare, cu pietre false. Ochelarii de soare îi dădeau un aer hotărât şi misterios. Cu instinctul infailibil al unui star care ştie unde sunt reflectoarele, reuşise să îşi găsească locul cel mai dramatic luminat al încăperii, centrul biroului vast al şefului Breslei. Lumina lămpii din apropriere arunca puncte mici şi strălucitoare pe pietrele false. — Nu cred că am mai văzut un pufos purtând pelerină şi ochelari de soare, spuse Fontana. Numele lui complet era John Fontana, dar, din ceea ce reuşise Sierra McIntyre să afle, nimeni nu îi spunea noului şef al Breslei vânătorilor din Crystal City altfel decât Fontana. Se uită la notiţele ei, tulburată, zâmbind în ciuda tensiunii care o cuprinsese. Dacă nu observai cele şase lăbuţe care abia se vedeau în blana gri, pufoasă şi privirea inocentă de culoarea albăstruiul strălucitor al luminii zilei, ar fi fost uşor să îl confunzi pe Elvis cu o minge mare de scame uscate; în acest caz, o minge de scame cu pelerină şi ochelari de soare. — Elvis are un simţ foarte bun al modei, spuse ea cu mândrie. Ştie ce i se potriveşte. Fontana se lăsă pe spate în scaun şi bătu din degete. — Văd asta. Cum aţi ajuns să aveţi drept animal de companie un pufos? Inelul negru, cu chihlimbar, aflat pe mâna lui puternică, strălucea ameninţător. Piatra de chihlimbar era gravată cu sigiliul biroului său. Ajunsese la cea mai înaltă poziţie a Breslei Crystal cu numai câteva zile în urmă, dar părea să se simtă ca acasă aici, în apartamentul executiv. Dar, mai mult ca sigur că fusese pregătit pentru această poziţie ani întregi. Să devii şef al unei Bresle însemna să ai abilitatea de a-ţi asuma responsabilităţile unei strategii pe termen lung. Abilitatea de a depăşi în intrigi oponenţii şi doza de cruzime erau cerinţele minime pentru acest post Spre deosebire de ochii albaştri ca de bebeluş ai lui Elvis, ochii lui Fontana erau orice altceva numai inocenţă nu. Aveau culoarea pietrei inelului său, chihlimbar închis la culoare. Sierra era familiarizată cu politicile Breslei, pe cât poate fi cineva care este în afara ei. Era perfect conştientă că niciun bărbat – şi până în prezent toate Breslele erau conduse de bărbaţi – nu ajungea atât de departe cum făcuse Fontana, cu inocenţa nepătată. Sub puterea expresiei sale tulburător de gânditoare, se trezi că se foieşte în scaun. Îşi desfăcu picioarele, apoi le încrucişa din nou. Senzaţia ciudată, spumoasă care o încercase din momentul în care intrase în cameră nu se diminuase deloc. Părul de pe ceafa ei era încă ridicat. Energia o străbătea, atât cea fizică, dar şi cea paranormală. Toate simţurile ei erau complet sensibilizate. Ce era în neregulă în imaginea asta? Te-ai aştepta ca şeful Breslei să intimideze, dar nu te aşteptai să arate la fel de gânditor cum părea Fontana. Şefii organizaţiilor erau, în mod tradiţional, bărbaţi puternici, atât fizic, cat şi psihic, bărbaţi care îşi croiseră drumul până în vârf folosindu-se de orice mijloc necesar pentru a-şi atinge obiectivele. Te aşteptai să găseşti la un şef de Breaslă viclenia unui cunoscător al străzilor, dar nu acea inteligenţă rece şi acea aură de concentrare şi control pe care le arăta Fontana. Din nu se ştie ce motiv, senzaţia că el este genul de bărbat care gândeşte bine înainte să acţioneze nu făcea altceva decât să îl facă să pară şi mai periculos. Mai periculos şi, din motive inexplicabile, mai interesant. Ea se afla aici pentru a face cel mai important interviu al scurtei sale cariere jurnalistice şi nu se putea concentra. Nu voia decât să stea acolo şi să se holbeze la Fontana – poate că pentru totdeauna. Sau poate că o prindea gripa, sau ceva de genul acesta. Dacă stătea să se gândească, în mod sigur simţea o oarecare febră. Ziua nu începuse tocmai bine, în ciuda promisiunii unui reportaj exclusiv cu Fontana. Mai întâi, avusese o noapte fără somn, neputând să scape de senzaţia înfiorătoare că cineva, cumva, o privea. Ştia că este o senzaţie complet iraţională, dar asta nu o ajuta deloc. Intuiţia ei nu răspundea argumentelor logice. Şi Elvis păruse neliniştit, deşi probabil pentru că îi simţise propria ei nelinişte. Era foarte sensibil la stările ei. De nenumărate ori se ridicase din patul mototolit şi se îndreptase spre fereastră. Elvis o urmase de fiecare dată, sărind pe pervaz. Împreună, urmăriseră strada îngustă care se întindea dedesubtul celor două etaje, dar era prea puţină lumină pentru a vedea ceva. Desigur, nu era o surpriză. Era o toamnă timpurie şi ceaţa era densă în Cartier. Localnicii numeau acest sezon Marele Gri pe bună dreptate. Ceaţa, aparent nesfârşită, care acoperea oraşul în această perioadă a anului, era legendară. În puţinele momente în care ceaţa se ridica pentru scurt timp, ploaia venea să îi ia locul. Lipsa somnului o afectase cu siguranţă în dimineaţa aceasta, dar adevăratul dezastru se întâmplase în drum spre birourile Breslei. Luase un taxi pentru că era de notorietate faptul că locurile de parcare se găseau rar în Cartier, în apropierea birourilor Breslei. Şoferul o lăsase pe trotuarul opus intrării în clădirea colonială. Nu văzuse imensul Oscillator 600 care se năpustise asupra ei din ceaţa grea. Numai intuiţia ei şi chicotitul neliniştit al lui Elvis o făcuseră să sară înapoi în curbă, în ultimul moment. Acest eveniment îi zguduise şi mai tare simţurile deja vitregite de lipsa somnului. Ultima picătură fusese când intrase în biroul lui Fontana, puţin mai târziu, şi descoperise că subiectul interviului ei avea puterea de a-i face părul să i se ridice în vârful capului. — Elvis nu este un animal de companie, spuse ea, adunându-se cu mare efort. Este un tovarăş. Acum, dacă nu vă deranjează, am o altă întrebare privind planurile pe care le aveţi pentru Breasla Crystal City. Fontana părea amuzat. — Păreţi obsedată de viitorul acestei organizaţii. — Breslele exercită o putere foarte mare în toate oraşele-state. Şi acest lucru a fost foarte adevărat aici, în Crystal, sub administrarea predecesorului dumneavoastră. Este normal ca cititorii noştri să fie nerăbdători, să ştie la ce să se aştepte acum, când există un şef nou. Fontana ridică din umeri. — Breslele sunt instituţii respectate, bine structurate. Întotdeauna au jucat roluri active în afacerile politice şi sociale ale comunităţilor lor. Nu văd niciun motiv ca acest lucru să se schimbe. După Sierra, când era vorba despre Bresle era vorba numai despre putere şi, cu siguranţă, în biroul lui Fontana era multă putere – nu numai de genul politic şi social, dar şi cea care producea energie psi în formă pură. O parte din aceasta provenea de la Fontana însuşi. Dar şi camera tremura uşor din cauza energiei. De fapt, era atât de multă energie psi rotindu-se în atmosferă, încât ştia că undeva în apropiere trebuie să fie o intrare secretă în tunelele subterane străvechi. Aici, în Vechiul Cartier, se zvonea că sunt sute de vechi găuri-în-perete, aşa erau numite. Se îndreptă puţin în scaun. Venise aici pentru răspunsuri şi intenţiona să le obţină. — Recunosc faptul că Breslele sunt instituţii bine organizate, spuse ea repede, dar nu credeţi că mergem prea departe dacă spunem că sunt şi respectate? Sunt sigură că sunteţi conştient că toate organizaţiile au probleme serioase când vine vorba de relaţii publice. Elvis alese acest moment pentru a părăsi locul luminos. Alunecă peste birou, cu pelerina fluturând în urma lui şi se opri direct în faţa ceştii cu cafea a lui Fontana. — Orice corporaţie mare are câteva probleme legate de relaţiile publice, spuse Fontana. Îl privi pe Elvis cu o expresie uşor precaută. Pufosul este educat? — Pufoşii sunt în general foarte curaţi, iar Breslele nu sunt entităţi obişnuite de afaceri, sări Sierra. În cel mai bun caz se poate spune că sunt nişte încrucişări instabile între miliţii de urgenţă şi corporaţii private secrete, strâns ţinute. Sprânceana întunecată a lui Fontana se ridică uşor. — Vorbim despre pufoşi sau despre Bresle? Ea roşi. Încearcă să te manevreze. Nu îl lăsa. — Vorbesc despre Bresle, desigur. — Corporaţii conduse ca organizaţii militarizate, repetă Fontana în felul acela înnebunitor. Îşi înclină capul. Este o descriere destul de corectă. Trebuie să recunoaşteţi faptul că Breslele sunt unice. — Mulţi oameni cred că ar fi mult mai corect să spună că sunt un pic mai bune decât mafiile legalizate de gangsteri. Şefii de Bresle s-au considerat în mod tradiţional a fi mai presus de lege. — Nimeni nu este mai presus de lege, domnişoară McIntyre, spuse delicat Fontana. — Fostul şef, Brock Jenner, avea un punct de vedere diferit. Unii ar spune că era un punct de vedere mai tradiţionalist. A condus Breasla Crystal City ca şi cum ar fi fost fieful său personal. Au fost zvonuri persistente cu privire la faptul că, sub administrația lui, organizaţia a şchiopătat din greu într-o varietate de activităţi ilicite. — Ar trebui să ştiţi cel mai bine, domnişoară McIntyre. Poveştile dumneavoastră din Cortină au fost responsabile pentru mare parte din acele zvonuri. — În mod normal, cititorii noştri vor să ştie dacă trebuie să se aş aştepte în continuare la astfel de lucruri acum, când sunteţi la putere. — Cred că asta este ceea ce se numeşte o întrebare cu încărcătură. — Veţi răspunde la ea? — Sunteţi sigură că cititorilor dumneavoastră le pasă de planurile mele pentru Breaslă? Am avut impresia că cititorii Cortinei erau mai interesaţi de reportajele investigative interioare despre oameni care au avut nefericirea de a fi răpiţi de extratereștri şi târâţi în catacombe pentru experimente sexuale ciudate. Sierra îşi înghiţi frustrarea. Făcuse treabă bună la Cortină. Problema este că, atunci când te ocupi de un articol cu titlul „Breasla ascunde descoperirile despre un laborator secret extraterestru” alături de o poveste intitulată „Femeie însărcinată cu un copil extraterestru”, credibilitatea poate deveni o problemă. Puţini oameni par să observe sau să le pese că îndrăzneţul tabloid a fost singurul ziar care a îndrăznit să tipărească poveşti negative despre organizaţia Breslei locale. — Dacă aveţi o părere atât de proastă despre mine, ziarul meu şi cititorii lui, de ce aţi acceptat să răspundeţi acestui interviu? întrebă ea. Elvis alese acest moment pentru a se ridica pe picioarele din spate. Se agăţă cu labele din faţă de marginea cănii de cafea şi îşi afundă capul înăuntru. — Oh, dragă. Îngrozită, Sierra sări în picioare, cu pixul şi carneţelul strânse într-o mână. Se aplecă peste birou, ridicându-l pe Elvis şi se aşeză repede. Îmi pare rău pentru asta. Îi place un pic prea mult cofeina. — Nicio problemă. Fontana se ridică în picioare cu o mişcare uşoară şi lină şi traversă camera spre o tavă elegantă. Luă cafetiera şi umplu o cană. Îi place cu frişca şi zahăr? — Hm, nu. Sierra îl strânse pe Elvis care se zbătea. Îi place cafeaua neagră. Dar nu este nevoie. Fontana aduse cana înapoi şi o aşeză pe colţul biroului. — Serveşte-te, flăcăule, spuse el. Elvis nu avea nevoie de o a doua invitaţie. Sări de pe genunchii Sierrei pe birou şi îşi vârî capul în cană. Sorbituri uşoare urmară. Sierra se uită la el cu jenă. De obicei, Elvis avea instincte excelente când era vorba de oameni. Dacă nu îi plăcea cineva, îşi arăta foarte clar sentimentele. Dar îl plăcuse pe Fontana de la început Nu ştia ce să înţeleagă din asta. Desigur, era posibil ca, la fel ca a ei, intuiţia pufosului să nu fie infailibilă. Fontana se uită la Sierra. — O altă ceaşcă pentru dumneavoastră, domnişoară McIntyre? — Nu, mulţumesc. Se uită spre notiţele ei, hotărâtă să preia conducerea. Sunteţi la curent cu problema din ce în ce mai mare a drogurilor ilegale numite esenţă fantomatică? — Am citit ceea ce aţi scris despre asta, da. — Atunci ştiţi că, nu se ştie de ce, majoritatea dependenţilor sunt foşti bărbaţi ai Breslei care acum locuiesc pe străzile din Quarter? Fontana se sprijini de marginea biroului şi îşi încrucişa braţele. — Cred că am citit asta în ultimul dumneavoastră articol cu privire la acest subiect, da. — Este adevărat. Experţii cred că, dintr-un anume motiv, vânătorii de fantome pot fi mai susceptibili la acest drog din cauza profilului lor parapsihologic deosebit. Nu credeţi că organizaţia din Crystal ar trebui să lucreze în mod activ pentru a scoate acest drog de pe străzi? — Ştiţi, oamenii mei de la relaţii publice m-au sfătuit să nu vă acord acest interviu. — Sunt singură că aşa au făcut. Sunt sigură că ar prefera să nu vorbiţi deloc cu presa. — Nu numai de presă, în general, se tem ei. Fontana zâmbi. Sunteţi dumneavoastră, Miss McIntyre. Aveţi o asemenea reputaţie. — Oamenii dumneavoastră de la relaţii publice nu mă plac foarte mult, dacă asta vreţi să spuneţi. — Asta este ceea ce vreau să spun. Îşi desfăcu braţele şi se întinse în spatele biroului pentru a lua un exemplar al Cortinei. Ridică prima pagină în aşa fel încât ea să poată citi. — Asta este ultima dumneavoastră descoperire, cred, spuse el. Destul de ciudat, oamenii mei de PR au simţit că a fost puţin cam deplasat. Ea se uită la ziar. Sub titlul principal cu sloganul familiar „Mergi dincolo de Cortina pentru a găsi adevărul”, era un titlu care urla: „Bărbatul misterios la cârma Breslei Crystal. Ce ascunde el?” Titlul era însoţit de o fotografie a lui Fontana coborând dintr-o maşină sport Raptor, zveltă, neagră. Phil Trager, fotograful de la Cortină, prinsese imaginea din zbor, dar era una reuşită. În fotografie, Fontana arăta mult aşa cum era în realitate: periculos. Dar impresia nu era o funcţie a imaginii sau a dimensiunilor sale. Fontana domina mediul său înconjurător printr-o aură lipsită de efort, de putere controlată. Brock Jenner fusese un bărbat mare, gros, atât fizic, cât, în ceea ce o privea pe Sierra, şi intelectual. Nu era nicio îndoială că exercita putere. Cu toate acestea, autocontrolul nu fusese punctul său forte. Fusese un nemilos bărbat al femeilor, iar temperamentul său era exploziv. Deşi în mod oficial murise din cauze naturale, Sierra suspecta că motivul pentru care nu se mai afla printre cei vii era legat de obiceiul său de a-şi înjunghia asociaţii pe la spate. Se întreba dacă nu cumva ultimul spate pe care îl avusese în vizor fusese cel al lui Fontana. Dacă era aşa, înseamnă că greşise foarte tare calculele. Dacă Jenner fusese un munte de om, Fontana era pisica-fantomă. Nu ştiai că te vânează decât atunci când îi vedeai colţii, şi atunci era prea târziu. Era cu vreo doi centimetri peste înălţimea medie; nu atât de înalt încât să domine pe toată lumea din încăpere, cu toate acestea reuşea întotdeauna să lase să se înţeleagă că el conduce. Nimeni nu ar fi putut afirma că este frumos, îşi spuse Sierra, dar asta nu conta; cel puţin pentru ea. El era fascinant. Adică cel mai ciudat bărbat pe care îl întâlnise vreodată. Nu era nicio mirare că părul de pe ceafă refuza să i se calmeze. Pulsul gonea cu viteză mare din momentul în care intrase în încăpere. Era intens, intim conştientă de el într-un mod pe care nu şi-l putea explica. Nu era nimic nervos sau agitat la Fontana. Aveai senzaţia că ar fi nevoie, la maxim, de o erupţie vulcanică chiar aici, în acest birou, pentru a-l lua prin surprindere. Şi chiar şi atunci probabil că ai fi descoperit că avea planuri de rezervă pentru un astfel de eveniment Vânătorii de fantome obişnuiţi erau foarte serioşi în ceea ce privea tradiţia, începând cu garderoba lor. Preferau culoarea kaki şi pielea, probabil pentru că se potriveau atât de bine cu lăudăroşenia. Dar cei care ajungeau în vârful Breslei preferau să se îmbrace ca un CEO, ceea ce şi pretindeau că sunt. Astăzi Fontana era îmbrăcat în negru, mult negru. Pantalonii negri, cămaşa neagră, cravata neagră şi haina neagră s-ar fi potrivit mai degrabă în sala de şedinţe a tatălui său sau în oricare dintre cluburile fraţilor ei. Fiecare articol ţipa din cauza materialului scump şi a croielii senzaţionale; în mod discret, desigur. Diferenţa de croială se afla în detalii. Spre deosebire de accesoriile argintii sau aurii preferate de rudele sale de sex masculin, Fontana purta chihlimbar. Chiar şi nasturii cămăşii sale şi butonii de la manşete erau din chihlimbar. La fel era şi catarama curelei, cadranul ceasului şi, desigur, inelul cu sigiliu. Era sigură că fiecare bucăţică de chihlimbar pe care o vedea era amplificată. Mai mult, bănuia că mai are chihlimbar şi în altă parte asupra lui, de exemplu ascunsă într-un pantof sau pe lanţul cheilor. Bărbaţii din Bresle purtau mereu rezerve de chihlimbar, în acelaşi fel în care poliţiştii îşi poartă armele ascunse. Ştiau că, într-o zi, vieţile lor puteau depinde de un surplus de energie. Dar vânătorii de fantome lucrau în subteran, în catacombe şi în mijlocul ploilor misterioase extraterestre, unde curenţii imprevizibili de energie psi făceau ca armele de înaltă tehnologie şi cele mai multe dintre maşinării să fie inutile. În adâncul tunelelor şi în junglă, supravieţuirea depindea de abilitatea de a lucra cu chihlimbar amplificat. Abilitatea personală de a rezona fizic la chihlimbar şi de a-l folosi pentru a concentra energia naturală a creierului începuse să îşi facă apariţia printre colonişti la scurtă vreme după ce se aşezaseră în Harmony. La început, fusese privită ca un fel de capriciu sau curiozitate biologică. Oamenii de ştiinţă ajunseseră la concluzia că ceva din mediul înconjurător al planetei stimula puterea latentă a minţii omeneşti. Dar adevărata valoare a talentului para-rezonator devenise în curând evidentă. Acum, la două sute de ani după ce Cortina de energie se închisese, izolând coloniştii, chihlimbarul era sursa principală de energie. Era folosită pentru a da energie tuturor lucrurilor, de la maşini de spălat la computere. Pentru majoritatea oamenilor, abilitatea de a genera şi dirija curenţii de energie psihică era un talent cu un nivel scăzut, generalizat. Cu toate acestea, existau şi cei care arătau niveluri mai ridicate ale abilităţii, para-rezonatorii. În astfel de situaţii, talentul lua întotdeauna o formă înalt specializată şi era legat în mod direct de obiecte şi artefacte lăsate în urma lor de primii colonişti de pe Harmony, imperiul extraterestru de mult dispărut. Toate relicvele civilizaţiei dispărute radiau o energie psi puternică. Extratereștrii dispăruseră în urmă cu secole, înainte de sosirea pământenilor, dar lăsaseră în urma lor o reţea vastă de catacombe care străbăteau planeta în subteran. De curând, masiva pădure tropicală subterană fusese şi ea descoperită. La fel ca tunelele, jungla era plină cu curenţi ciudaţi de energie psi. O parte din ei luau forme ciudate. Şi atunci îşi făceau apariţia vânătorii de fantome. Vânătorii erau exemplele cele mai bune de para-rezonatori cu talente puternice, dar extrem de limitate. Abilităţile lor psihice, trebuie să recunoaştem că destul de impresionante, nu erau tocmai nişte grupări de aptitudini multifuncţionale. După ceea ce se putuse descoperi, singurul mod de întrebuinţare a talentului vânătorilor era să manipuleze şi să controleze mingile incandescente volatile, potenţial mortale, de energie extraterestră acid-verde, cunoscute din punct de vedere tehnic ca manifestări instabile de energie disonantă (MIED). Toată lumea le spunea furtunilor miniaturale fantome, pentru că păreau să plutească asemenea spectrelor rătăcitoare prin lumea subterană, transformând în primejdii serioase îndrăzneala celor care se aventurau dincolo de suprafaţa pământului. Dacă erai ars de o fantomă nu era un dezastru mic. O întâlnire apropiata cu un câmp sălbatic de energie putea distruge simţurile psihice ale unei persoane. De asemenea, putea face ca nefericita victimă să intre în comă, din care putea să nu îşi mai revină niciodată. Singurii oameni care puteau controla fantomele erau cei care puteau rezona cu disonanţa haotică a energiei care le alimenta: vânătorii de fantome. Explorările şi excavările tunelelor misterioase şi, de curând, şi a pădurii tropicale, erau o afacere importantă. Corporaţii, echipe universitare de cercetare şi indivizi particulari, cu toţii se aflau în competiţie pentru a descoperi şi recupera secretele pe care extratereștrii le lăsaseră în urma lor. Numai vânătorii puteau oferi protecţia în subteran, în mediul încărcat de energie psi. Dacă voiai să angajezi câţiva pentru siguranţa cercetărilor tale sau a echipei de explorări, trebuia să mergi la Breaslă. Rezultatul era că Breasla exercita un control strict cu privire la cei care ajungeau să îşi desfăşoare activitatea în subteran. Legea cererii şi ofertei fiind ceea ce era, organizaţiile au devenit extrem de puternice de-a lungul anilor. Tentaculele lor ajungeau adânc în subteran, şi la fel şi în rândul societăţii. Un bărbat cu poziţia lui Fontana putea exercita o presiune foarte mare asupra politicienilor, direcţiilor de companii şi putea influenţa oamenii la orice nivel. După părerea Sierrei, situaţia devenise mult mai rea în ultimul an, când pădurea tropicală fusese deschisă explorărilor, cercetărilor şi tradiţionalilor vânători de comori. Breslele, niciodată în întârziere de a recunoaşte o oportunitate de afacere când o vedeau, se mişcaseră repede pentru a face uz de autoritatea lor asupra junglei ciudate, îngropate, la fel cum făcuseră şi cu catacombele. Nici vorbă că explorarea junglei era riscantă. Alături de o mulţime de plante şi specii de animale noi şi ciudate, curente înşelătoare de energie pluteau prin pădurea tropicală. Se dovedise că anumiţi vânători puteau naviga prin aşa-zisele râuri fantomă. Breslele descoperiseră un segment de piaţă extrem de profitabil. Puterea era putere şi, indiferent dacă recunoştea sau nu, Fontana exercita foarte multă. Îşi ridică privirea de la articolul pe care ea îl scrisese despre el, cu o expresie neutră în mod politicos. — Mi se pare că dumneavoastră credeţi că, în zilele lor bune, vânătorii de fantome sunt numai o adunătură de gărzi de corp mult prea bine plătite. În zilele noastre proaste, suntem adevăraţi criminali. — Nu am scris niciodată că sunteţi criminali, spuse ea repede. Ivor Runtley, director şi editor al Cortinei, spusese foarte vehement că, deşi era dispus să îi permită libertatea de acţiune, în mod clar nu voia ca ea să atragă mânia completă a noului şef al Breslei asupra ziarului său iubit. Fontana aruncă ziarul într-o parte. — Bine, accept că nu aţi folosit chiar termenul criminali. Dar este evident că nu aveţi o părere prea bună despre cei care au profesia mea. — Cred că Breslele au prea multă putere când este vorba de ceea ce se întâmplă în subteran. Foarte multă putere în mâinile oricărei organizaţii este întotdeauna periculoasă. — Chiar credeţi că ar fi o idee bună să li se ridice Breslelor autoritatea din subteran? întrebă el. — Nu spun că un oarecare control şi organizare nu sunt necesare. Toată lumea ştie că oamenii cu aptitudini ca ale dumneavoastră sunt necesari pentru siguranţa explorărilor. — Aptitudini ca ale mele? întrebă el delicat. Ce ştiţi dumneavoastră despre aptitudinile mele? — Este evident că sunteţi un vânător, unul puternic, sunt sigură. Nu aţi fi ajuns la conducerea Breslei dacă nu aţi fi fost un talentat şi puternic para-rezonator de energie disonantă. Făcu o pauză. De un anume fel. Sublinie ultima propoziţie în mod deliberat. Din punct de vedere istoric, Breslele susţinuseră întotdeauna că există un singur fel de talent de vânător: abilitatea de a lucra cu lumina verde fantomatică. Dar, de-a lungul noii sale cariere ca reporter de investigaţii, auzise nişte zvonuri interesante care susţineau că unii vânători puteau lucra şi cu altfel de energie extraterestră psi, în special cu lumină argintie şi albastră. Dacă era adevărat că existau câteva talente exotice printre vânători, acesta era încă un alt secret deţinut de Breaslă. Avea îndoieli foarte mari că îl putea păcăli pe Fontana să recunoască, dar merita să încerce. — Să presupunem pentru o clipă că ştiţi tot ce trebuie să ştiţi despre mine, spuse el, ignorând săpăturile subtile despre talente care nu erau făcute publice. Cum rămâne cu dumneavoastră? Ea îngheţă. Elvis, simţindu-i tensiunea, îşi lăsă cafeaua şi sări peste masă. Sări direct pe genunchii ei şi se caţără pe braţ pentru a i se aşeza pe umăr. Ea se întinse şi îl atinse pentru a-l linişti. Fontana nu avea cum să ştie despre celălalt dar al ei, îşi spuse ea. O punea la încercare, o provoca în acelaşi fel în care încercase şi ea să îl provoace. Îşi căutau reciproc secretele. — Sunt reporter, domnule Fontana, spuse ea cu răceală. Orice alte aptitudini aş avea, sunt în domeniul jurnalismului. El îi aruncă un zâmbet calm, cunoscător, zguduitor de intim. — Nu cred asta nici măcar o clipă. Recunosc puterea când o simt, domnişoară McIntyre. — Nu am venit aici pentru a vorbi despre mine. Se presupune că este un interviu despre dumneavoastră. Îşi închise carnetul şi îl strecură în geantă. Dar se pare că nu se va întâmpla, aşa că pot la fel de bine să plec. — Mă surprindeţi. Nu credeam că veţi renunţa atât de repede. Ea se ridică în picioare. — Nu mă deranjează să vă fac să pierdeţi timpul, dar nu sunt foarte interesată să îl pierd pe al meu. — Aşezaţi-vă, domnişoară McIntyre. — De ce? — Pentru că, aşa cum spune o veche zicală, vă voi face o ofertă pe care nu o puteţi refuza. — Mă ameninţaţi? — Sper să nu o consideraţi în acest fel. — Şi dacă refuz? El zâmbi. — Nu o veţi face. — De ce? — Pentru că vă voi da posibilitatea unui adevărat interviu exclusiv, cea mai mare poveste din cariera dumneavoastră. — Sigur. — Nu aveţi încredere în mine, nu-i aşa? — Nu atât încât să nu renunţ. El o privi nemişcat, fără să clipească. — Sunt al naibii de serios. Cuvântul al naibii îi stârni instinctele jurnalistice. Bine, poate că era serios. — Va fi o poveste despre Breaslă? întrebă ea cu prudenţă. — Da. — Şi ce anume, mai exact, trebuie să fac pentru a obţine acest interviu fierbinte, exclusiv? — Să vă căsătoriţi cu mine.

Alchimia dragostei de Amanda Quick prolog   Miezul nopţii. Londra   Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârţâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbuşită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc şi se ridică în şezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgenţă copleşitoare. O presimţire rece îi străbătu tot corpul. Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul soarelui. Charlotte ştia că ea şi sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă. Dar cineva tocmai urcase scările şi păşea pe coridor. Aruncă deoparte cuvertura şi se dădu jos din pat, tremurând, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe. O altă scândură din duşumea gemu. Se duse la uşă, o deschise câţiva centimetri şi aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului. Se opriră în faţa uşii lui Ariel. Unul ţinea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne. — Fiţi rapid, zise Winterbourne cu un mârâit. Şi apoi să ne vedem de drum. Răsăritul e aproape. — Dar aş vrea să mă bucur de această plăcere rară. Nu mereu apare ocazia de a savura o virgină adevărată, urmaşă a unei linii de sânge atât de bune. Paisprezece ani ai zis? O vârstă bună. Am de gând să nu mă grăbesc, Winterbourne. Charlotte îşi reprimă un ţipăt de mânie şi de frică. Glasul celui de‑al doilea bărbat semăna cu un instrument muzical misterios, o combinaţie de graţie şi de putere chiar şi când se rezuma la o şoaptă. Era un glas care putea îmblânzi animale sălbatice sau, la fel de bine, cânta imnuri. Dar era cel mai înspăimântător lucru pe care îl auzise vreodată. — Sunteţi nebun? şuieră Winterbourne. Grăbiţi‑vă şi terminaţi odată. — Îmi datorezi o sumă mare de bani, Winterbourne. Cu siguranţă nu te aştepţi să încheiem socotelile prin a mă lăsa numai câteva minute cu micuţa şi foarte scumpa mea inocentă. Vreau o oră, cel puţin. — Imposibil, mormăi Winterbourne. Camera fetei mai mari este aici, imediat, pe hol. Este o scorpie. Absolut neîmblânzită. Dacă o treziţi, nu se ştie ce va face. — Este problema ta, nu a mea. Tu eşti stăpânul în această gospodărie, nu? Trebuie să te descurci. — Ce dracu’ vreţi să fac dacă se trezeşte? — Încui‑o în cameră. Leag‑o. Pune‑i un căluş în gură. Bate‑o până îşi pierde cunoştinţa. Nu îmi pasă cum rezolvi problema atât timp cât ea nu se amestecă în plăcerile mele. Charlotte închise uşor uşa camerei şi îşi întoarse privirea în dormitorul luminat de razele lunii. Trase adânc aer în piept, îşi linişti simţurile cuprinse de panică şi se repezi către un cufăr din apropiere de fereastră. Bâjbâi la încuietoarea acestuia, deschise capacul şi azvârli la o parte două pături de deasupra. Caseta ce conţinea pistolul tatălui ei era pe fundul cufărului. Charlotte o luă, o deschise cu degetele tremurânde şi apucă arma grea. Era descărcată. Nu avea ce face în această privinţă. Îi lipseau praful de puşcă şi glontele. La fel şi timpul necesar pentru a se prinde cum trebuiau potrivite toate într‑un pistol. Se duse la uşă, o deschise şi păşi pe hol. Ştiu în mod instinctiv că străinul care intenţiona să o violeze pe Ariel era cel mai periculos dintre cei doi. Simţi că el ar fi fost încurajat de orice semn de nervozitate sau de nesiguranţă din partea ei şi, mai ales, de orice umbră a panicii teribile care o străbătea. — Staţi pe loc sau trag, zise Charlotte încet. Winterbourne se împletici de uimire. Flacăra lumânării pe care o ţinea îi dezvălui gura deschisă. — La dracu’! Charlotte. Al doilea bărbat se întoarse mai încet. Mantia i se răsuci împrejur cu un foşnet uşor. Flacăra slabă a lumânării lui Winterbourne nu răzbătea până la trăsăturile lui. Nu îşi scosese pălăria, iar borul generos al acesteia, împreună cu gulerul înalt al mantiei, îi formau pe faţă umbre adânci. — Ah, murmură el. Sora cea mare, presupun. Charlotte îşi dădu seama că stătea în bătaia razelor lunii, ce se scurgeau prin fereastra ei prin uşa deschisă. Străinul îi putea vedea, probabil, conturul corpului prin cămaşa de noapte de in alb. Îşi dori din tot sufletul ca pistolul pe care îl ţinea acum să aibă un glonţ şi o încărcătură puternică de praf de puşcă. Niciodată nu urâse pe cineva aşa cum ura această fiinţă. Şi niciodată nu fusese atât de speriată. În acel moment imaginaţia ameninţa să preia controlul în mod brutal asupra inteligenţei. O parte din ea era convinsă că nu avea de‑a face doar cu un om, ci cu un monstru. Ghidată de instinct, Charlotte nu spuse nimic. Cuprinse cu ambele mâini pistolul, îl înălţă cu o precizie deliberată, ca şi cum ar fi fost încărcat, şi îi trase piedica. Sunetul de neconfundat se auzi cu putere pe holul tăcut. — La dracu’, fato, eşti nebună? Winterbourne se repezi înainte şi apoi se opri la câţiva metri distanţă. Pune jos pistolul. — Ieşiţi afară, zise Charlotte. Nu lăsă arma să tremure. Toată atenţia ei era concentrată la monstrul înfăşurat în mantia neagră. — Amândoi, ieşiţi afară acum! repetă ea. — Cred că intenţionează să apese pe trăgaci, Winterbourne. Vocea arunca miere şi venin, însă dezvăluia şi un grad înspăimântător de amuzament. — Nu o să îndrăznească, zise Winterbourne, făcând însă un pas în spate. Charlotte, ascultă‑mă. Nu poţi să fii atât de proastă să crezi că poţi împuşca un om cu sânge rece. O să fii spânzurată. — Aşa să fie, rosti Charlotte ţinând pistolul drept spre el. — Hai, Winterbourne, zise monstrul încet. Hai să plecăm. Fetişcana vrea să înfigă un glonţ în unul dintre noi şi înclin să cred că i‑ar plăcea ca eu să fiu victima. Nicio virgină nu merită atâta bătaie de cap. — Dar cum rămâne cu datoriile mele? întrebă Winterbourne cu vocea tremurândă. Mi‑aţi promis că o să le ştergeţi dacă vă las să o aveţi pe cea mică. — Se pare că trebuie să găseşti o altă cale de a‑ţi plăti datoriile. — Dar nu am alte resurse, domnule, se tângui Winterbourne cu o voce disperată. Nu mai am nimic altceva de vândut ca să‑mi pot acoperi pierderile faţă de dumneavoastră. Bijuteriile soţiei mele nu mai sunt. A mai rămas doar puţin argint. Iar casa aceasta nu este a mea. Sunt doar un chiriaş. — Sunt sigur că vei găsi alte mijloace de a‑mi plăti. Monstrul se îndreptă agale către scări, fără a‑şi lua ochii de la Charlotte. — Totuşi, asigură‑te că orice metodă ai găsi pentru a‑ţi acoperi datoriile, nu presupune ca eu să am de‑a face cu un înger răzbunător, cu un pistol în mână. Charlotte ţinu arma aţintită asupra străinului în timp ce acesta cobora treptele. Evitând lumânarea lui Winterbourne, bărbatul reuşi să se menţină tot timpul în umbră. Ea se aplecă peste balustradă şi îl urmări când deschise uşa de la intrare. Spre oroarea ei, se opri şi se uită în sus la ea. — Crezi în destin, domnişoară Arkendale? Vocea lui pluti spre ea din noapte. — Nu mă preocupă astfel de lucruri. — Păcat. Întrucât tocmai ai demonstrat că eşti una dintre puţinele persoane care au puterea de a‑l modela, ar trebui să dai mai multă atenţie subiectului. — Plecaţi din această casă! — La revedere, domnişoară Arkendale. A fost cel puţin amuzant. Monstrul se răsuci pe călcâie şi, cu un ultim foşnet al mantiei, dispăru. Charlotte putu să respire din nou. Se întoarse către Winterbourne: — Şi tu. Dispari, sau o să apăs pe trăgaci. Trăsăturile lui aspre erau cuprinse de furie. — Ai idee ce‑ai făcut, nenorocito? Îi datorez o afurisită de avere. — Nu‑mi pasă că ai pierdut în faţa lui. E un monstru. Iar tu eşti un om care ar lăsa un copil inocent pradă unei bestii. Asta te face şi pe tine un monstru. Ieşi afară de aici! — Nu mă poţi da afară din casa mea. — Ba exact asta intenţionez. Pleacă, sau o să apăs pe trăgaci. Nu te îndoi de mine, Winterbourne. — Sunt tatăl tău vitreg, pentru numele lui Dumnezeu! — Eşti un ticălos demn de dispreţ. Şi, în plus, eşti un hoţ. Ai furat moştenirea pe care a lăsat‑o tata pentru mine şi pentru Ariel şi ai tocat‑o la jocuri. Crezi că am vreo urmă de loialitate faţă de tine după tot ce ai făcut? Dacă da, trebuie să fii nebun. Winterbourne fu cuprins de mânie. — Banii aceia au devenit ai mei când m‑am căsătorit cu mama ta. — Ieşi din această casă! — Charlotte, stai, nu înţelegi care e situaţia. Cu bărbatul care tocmai a plecat nu mă pot juca. El mi‑a cerut să‑i plătesc datoriile de la jocuri în noaptea aceasta. Trebuie să‑mi închei socotelile cu el. Nu ştiu ce‑o să‑mi facă dacă dau greş. — Ieşi! Winterbourne deschise gura şi apoi o închise brusc. Se uită neputincios la pistol şi, apoi, cu un oftat plin de angoasă, se repezi în jos pe scară. Apucându‑se de balustradă pentru a se sprijini, coborî treptele, apoi traversă vestibulul şi ieşi. Charlotte rămase nemişcată în umbrele de la capătul scării până când uşa se închise în urma lui Winterbourne. Trase câteva guri de aer şi lăsă încet pistolul jos. Pentru un moment, lumea i se păru că tremură şi că se mişcă sub picioarele ei. Sunetul căruţelor ce treceau pe stradă era îndepărtat şi ireal. Formele familiare ale holului şi ale scării luară aspectul unei iluzii stranii. Uşa de la camera lui Ariel se deschise la capătul coridorului. — Charlotte? Am auzit voci. Eşti bine? — Da, răspunse Charlotte şi ascunse repede pistolul la spate, astfel încât sora ei să nu‑l poată zări. Se întoarse încet şi mimă un zâmbet nesigur. — Da, sunt bine, Ariel. Winterbourne a venit acasă beat, ca de obicei. Ne‑am certat un pic. Dar acum nu mai e. N‑o să se întoarcă în noaptea asta. Ariel rămase tăcută pentru un moment. — Îmi doresc ca mama să mai fie aici. Uneori mi‑e tare frică în casa asta. Charlotte simţi cum lacrimile îi înţeapă ochii. — Şi mie îmi este teamă uneori, Ariel. Dar în curând o să fim libere. De fapt, o să apucăm drumul către Yorkshire mâine. Se duse în fugă la sora ei, îi trecu braţul pe după umeri şi ascunse mai bine pistolul în pliurile cămăşii de noapte. Fierul rece îi îngheţă coapsa. — Ai terminat de vândut argintul şi ce a mai rămas din bijuteriile mamei? întrebă Ariel. — Da. Ieri am amanetat tava de ceai. Nu a mai rămas nimic. În anul care trecuse de când mama lor murise în mod neaşteptat, într‑un accident de călărie, Winterbourne vânduse cele mai bune piese din bijuteriile familiei Arkendale şi cea mai mare parte din argintăria masivă pentru a acoperi datoriile de la cursele de cai. Când sesizase ce se întâmpla, Charlotte începu să ascundă inele mai mici, câteva broşe şi un pandantiv. În plus, dosise câteva piese din serviciul de argint pentru ceai. În timpul ultimelor luni le amanetase pe furiş. Winterbourne îşi petrecea atât de mult timp în stare de ebrietate, încât nu băgă de seamă că multe dintre obiectele de valoare din gospodărie dispăruseră. Câteodată, când observa o lipsă, Charlotte îl informa că el însuşi amanetase obiectul respectiv în timp ce era beat. Ariel se uită în sus. — Crezi că o să ne placă în Yorkshire? — O să fie superb. O să închiriem o căsuţă. — Dar cum o să trăim? Chiar şi la vârsta fragedă de paisprezece ani, Ariel avea un uimitor simţ practic. — Banii pe care îi ai din lucrurile mamei n‑o să dureze mult, adăugă ea. Charlotte o luă în braţe. — Nu te teme. O să mă gândesc eu la o modalitate de a câştiga bani pentru amândouă. Ariel se încruntă. — Sper că nu o să te simţi obligată să devii guvernantă, nu? Ştii ce lucruri cumplite păţesc femeile care aleg această meserie. Nimeni nu le plăteşte suficient şi, de multe ori, sunt tratate îngrozitor. Iar eu nu cred că o să mai pot sta cu tine dacă intri în serviciul vreunei familii. — Poţi să fii sigură că o să găsesc o altă cale ca să ne întreţinem, jură Charlotte. Toată lumea ştia că munca unei guvernante nu era una plăcută. Pe lângă salariile mici şi tratamentul umilitor, existau riscuri din partea bărbaţilor din gospodărie, care socoteau guvernantele un vânat sigur. Trebuia să fie un mod mai bun de a se întreţine pe ea şi pe Ariel, se gândi Charlotte. În dimineaţa următoare însă, totul se schimbă radical. Lordul Winterbourne fusese găsit plutind cu faţa în jos pe Tamisa, cu gâtul tăiat. Se presupunea că fusese victima unui jaf la drumul mare. Nu mai era necesar să fugă în Yorkshire, dar Charlotte simţea nevoia de a‑şi face o carieră. Primi vestea morţii lui Winterbourne cu o mare uşurare. În acelaşi timp, ştia că nu avea să‑l poată uita niciodată pe monstrul cu vocea minunată şi convingătoare pe care îl întâlnise pe coridor.   Miezul nopţii. Coasta Italiei. Doi ani mai târziu   — Deci până la urmă ai ales să mă trădezi, zise Morgan Judd din pragul încăperii cu ziduri de piatră care îi servea drept laborator. Păcat. Noi doi avem multe în comun, St. Ives. Împreună am fi putut stabili o alianţă care ne‑ar fi adus atât o avere imensă, cât şi o putere la care nici nu putem visa. Irosirea deplorabilă a unui destin măreţ. Dar, până la urmă, tu nu crezi în destin, nu‑i aşa? Baxter St. Ives îşi încleştă degetele cu putere în jurul blestematului de carneţel pe care îl descoperise. Se întoarse cu faţa către Morgan. Femeile îl considerau pe Judd înzestrat cu chipul unui înger căzut. Părul lui negru cârlionţat cădea natural cu o eleganţă demnă de un poet romantic. Îi înconjura sprâncenele înalte, ce îi confereau un aer inteligent, şi ochii de un albastru glacial, incredibil. Vocea lui Morgan îi putea aparţine lui Lucifer însuşi. Era vocea unui om care cântase în corul de la Oxford, citise poezii cu voce tare pentru ascultători captivaţi şi atrăsese doamne din înalta societate în patul său. Era o voce amplă, misterioasă, captivantă, umbrită de înţelesuri ascunse şi de promisiuni nerostite. Era o voce a puterii şi a pasiunii, iar Morgan se folosea de ea aşa cum făcea cu totul şi cu toţi pentru a‑şi atinge scopurile. Sângele lui era la fel de albastru ca şi culoarea de gheaţă din ochi. Aparţinea uneia dintre cele mai nobile familii din Anglia. Dar purtarea sa aristocratică ascundea adevăratele împrejurări ale naşterii sale. Morgan Judd era un bastard. Era unul dintre cele două lucruri despre care Baxter putea să spună cu adevărat că le aveau în comun. Celălalt era fascinaţia pentru ştiinţa numită chimie. Aceasta din urmă era cea care îi adusese în pragul acestei confruntări nocturne. — Destinul este pentru poeţii romantici şi pentru scriitorii de romane, zise Baxter împingându‑şi pe nas, cu fermitate, ochelarii cu rame aurii. Eu sunt un om de ştiinţă. Nu mă preocupă astfel de nimicuri metafizice. Dar ştiu că este posibil ca un om să îşi vândă sufletul diavolului. De ce ai făcut‑o, Morgan? — Te referi la înţelegerea pe care am făcut‑o cu Napoleon, presupun. Gura senzuală a lui Morgan se curbă uşor într‑un amuzament rece. Făcu doi paşi în încăperea cufundată în umbre şi se opri. Faldurile mantiei sale negre se răsuciră deasupra vârfurilor cizmelor lustruite, într‑un mod care‑i aminti lui Baxter de o pasăre mare, de pradă. — Da, zise Baxter. Mă refer la târgul tău. — Nu e niciun mare mister în legătură cu decizia mea. Fac ceea ce trebuie făcut pentru a‑mi îndeplini destinul. — Ţi‑ai trăda ţara pentru a îndeplini această idee nebunească de mare destin? — Eu nu datorez nimic Angliei, şi nici tu. Este o ţară guvernată de legi şi de reguli sociale nescrise, care conlucrează pentru a le interzice oamenilor superiori, aşa cum suntem noi doi, să îşi ocupe locul ce li se cuvine în ordinea firească a lucrurilor. Ochii lui Morgan luciră în lumina lumânării. Vocea lui izbucni cu furie amară: — Nu e prea târziu, Baxter. Alătură‑mi‑te în această încercare. Baxter înălţă carneţelul. — Vrei ca eu să te ajut să desăvârşeşti aceste combinaţii chimice teribile astfel încât Napoleon să le folosească pe post de arme împotriva propriului tău popor? Eşti cu adevărat nebun. — Eu nu sunt nebun, dar tu cu siguranţă eşti prost, zise Morgan scoţând la iveală un pistol dintre pliurile mantiei sale negre. Şi orb, în ciuda faptului că porţi ochelari, dacă nu poţi vedea că Napoleon reprezintă viitorul. Baxter scutură din cap. — A încercat să acapareze prea multă putere. Acest lucru îl va distruge. — Este un om care pricepe că marile destine sunt create de cei care au voinţa şi inteligenţa de a le modela. Şi, mai mult, este un om care crede în progres. Este singurul conducător din toată Europa care înţelege cu adevărat valoarea şi potenţialul ştiinţei. — Sunt conştient de faptul că oferă mari sume de bani celor care fac experimente de chimie şi de fizică şi alte asemenea, spuse Baxter în timp ce privea pistolul din mâna lui Morgan. Dar el se va folosi de ceea ce tu creezi aici, în acest laborator, ca să câştige războiul. Englezii vor muri în chinuri cumplite dacă vei reuşi să produci vaporii letali în cantităţi mari. Asta nu înseamnă nimic pentru tine? Morgan râse. Sunetul avu rezonanţa profundă a unui clopot mare, lovit foarte încet. — Absolut nimic. — Ai decis să‑ţi trimiţi în iad nu numai ţara de baştină, ci şi onoarea? — St. Ives, mă uimeşti. Când o să înveţi că onoarea este un sport conceput pentru a‑i amuza pe oamenii născuţi în zona potrivită a societăţii? — Te contrazic. Baxter îşi ascunse carneţelul sub braţ, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu batista. — Onoarea este o calitate pe care o poate atinge orice om şi o poate modela pentru sine, adăugă el zâmbind uşor. Ceea ce nu e valabil în privinţa concepţiei tale despre destin, dacă stai să te gândeşti. Ochii lui Morgan aruncau săgeţi de furie. — Onoarea este pentru cei care au moştenit putere şi bogăţie încă din leagăn pentru simplul fapt că mamele lor au avut bunul‑simţ de a‑şi asigura un certificat de căsătorie înainte de a‑şi desface picioarele. Este pentru bărbaţi precum nobilii noştri taţi, care au lăsat fiilor lor legitimi titlurile şi averile, iar bastarzilor nu le‑au dat nimic. Nu este pentru cei ca noi. — Ştii care este marea ta problemă, Morgan? Baxter îşi puse la loc, cu grijă, ochelarii. Îţi îngădui să devii mult prea înflăcărat în legătură cu anumite subiecte. Emoţia puternică nu este un lucru bun pentru un chimist. — Să te ia dracu’, St. Ives! rosti Morgan, iar mâna i se strânse în jurul patului pistolului. M‑am săturat de prelegerile tale excesiv de monotone şi de plictisitoare. Cea mai mare problemă a ta este că îţi lipseşte o fire destul de puternică şi de îndrăzneaţă pentru a schimba cursul propriului tău destin. Baxter ridică din umeri. — Dacă există destin, atunci eu mă aştept ca al meu să fie extrem de plictisitor până în ziua în care mă voi duce. — Mă tem că ziua aceea a sosit. Poate că n‑o să‑ţi vină să crezi, dar regret necesitatea de a te omorî. Eşti unul dintre puţinii oameni din Europa care ar fi putut aprecia ingeniozitatea realizărilor mele. Este păcat că nu o să poţi trăi ca să vezi cum se desfăşoară marele meu destin. — Destin, desigur. Ce prostie imensă! Trebuie să îţi spun că această obsesie pentru metafizică şi ocultism este o altă trăsătură deloc bine‑venită la un om de ştiinţă. Nu demult era un simplu amuzament pentru tine. Când ai început să crezi în astfel de nimicuri? — Prostule! Morgan ţinti cu atenţie şi trase piedica pistolului. Timpul se scursese. Nu mai era nimic de pierdut. Cuprins de disperare, Baxter apucă sfeşnicul greoi din apropiere. Îl aruncă, împreună cu lumânarea aprinsă, către cel mai apropiat banc de lucru aflat în dezordine. Suportul de fier şi lumânarea se loviră de un recipient din sticlă şi îl făcură zob. Lichidul de un verde pal ce se afla în interior se scurse peste masa de lucru şi atinse lumânarea care încă ardea. Izbucni o flacără ce se întindea rapid. — Nu! ţipă Morgan. Blestemat să fii, St. Ives! Apăsă pe trăgaci, însă toată atenţia îi era îndreptată asupra flăcărilor care se întindeau, nu la ţintă. Glonţul pătrunse prin fereastra din spatele lui Baxter. Unul dintre geamurile mici se făcu ţăndări. Baxter alergă la uşă, ţinând în mână carneţelul. — Cum îndrăzneşti să încerci să intervii în planurile mele? zise Morgan apucând o sticlă verde de pe un raft şi învârtindu‑se cu ea pentru a‑i bloca drumul lui Baxter. Prostule! Nu mă poţi opri. — Focul se întinde rapid. Fugi, pentru Dumnezeu! Morgan ignoră însă avertismentul. Trăsăturile i se schimonosiră de furie şi azvârli conţinutul sticlei asupra lui Baxter. Acţionând instinctiv, acesta îşi acoperi ochii cu mâna şi se întoarse. Acidul îi atinse umărul şi spatele. Pentru o secundă nu simţi nimic. Doar o senzaţie ciudată de răceală. Era ca şi cum ar fi fost stropit cu apă. Dar, în clipa următoare, chimicalele îi devorară cămaşa şi se năpustiră asupra pielii. Durerea îl săgetă, o agonie arzătoare care ameninţa să‑i distrugă concentrarea. Se forţă să se gândească numai la nevoia presantă de a scăpa de acolo. Focul înflori repede în camera de piatră. Fumul gros şi urât mirositor începu să se înteţească în timp ce mai multe recipiente se spărgeau şi alimentau flăcările cu lichidele dinăuntru. Morgan se întinse către un sertar, îl deschise şi scoase un alt pistol. Îl îndreptă spre Baxter, luptându‑se să ţintească prin atmosfera din ce în ce mai plină de fum. Baxter se simţea ca şi cum pielea îi era descojită strat cu strat. Printr‑un văl de fum şi de durere văzu că drumul către uşă era deja blocat de flăcări înalte. Nu era nicio scăpare în acea direcţie. Îşi întinse un picior şi lovi pompa greoaie de aer. Aceasta se prăvăli peste piciorul stâng al lui Morgan. — Să pieri în iad! Morgan se împletici într‑o parte când obiectul îl lovi. Căzu în genunchi, iar pistolul alunecă pe pietre. Baxter alergă la fereastră. Bucăţi din cămaşa distrusă vânturau nebuneşte în jurul lui. Reuşi să se caţăre pe pervaz şi se uită în jos. Dedesubt se afla marea învolburată. În lumina slabă, argintie a lunii putu vedea suprafaţa înspumată în timp ce valurile se spărgeau de stâncile ce alcătuiau fundaţia vechiului castel. Pistolul bubui. Baxter se aruncă în apele întunecate. Ecoul unei serii de explozii se auzi în noapte în vreme ce el plonja. Reuşi să evite stâncile, dar impactul îi smulse carneţelul lui Morgan Judd din strânsoare. Acesta dispăru pentru totdeauna în adâncuri. Când se ridică la suprafaţa apei, câteva momente mai târziu, printre valurile ce se loveau de margini, Baxter constată că îşi pierduse şi ochelarii. Nu avu nevoie de ei, totuşi, ca să observe că laboratorul din tumul castelului se transformase într‑un infern. Nimeni nu ar fi putut supravieţui unei asemenea conflagraţii. Morgan Judd era mort. Baxter se gândi la faptul că produsese moartea unui om care îi fusese odată cel mai bun prieten şi coleg. Era aproape destul pentru ca cineva să creadă în noţiunea de destin.                     capitolul 1   Londra. Trei ani mai târziu.   — Nu îmi dai de ales, aşa că trebuie să fiu directă, domnule St. Ives. Din păcate, nu sunteţi exact ce aveam în minte când mă gândeam la noţiunea de om de afaceri. Charlotte Arkendale îşi puse mâinile pe biroul de mahon şi îl privi pe Baxter cu un ochi critic. — Îmi pare rău că v‑aţi pierdut timpul. Interviul nu mergea bine. Baxter îşi potrivi ochelarii cu ramă de aur pe puntea nasului şi îşi jură în sinea lui că nu va ceda impulsului de a scrâşni din măsele. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar am avut impresia că doriţi să angajaţi o persoană care este inofensivă şi neinteresantă. — Adevărat. — Cred că descrierea exactă a candidatului ideal pentru acest post era, şi citez, „o persoană care este tot atât de fadă ca o budincă de cartofi“. Charlotte clipi din ochii mari, tulburător de inteligenţi şi de verzi. — Cred că aţi înţeles greşit, domnule. — Foarte rar mă înşel, domnişoară Arkendale. Nu sunt nimic altceva decât precis, metodic şi atent de felul meu. Greşelile sunt făcute de persoanele impulsive sau înclinate către pasiuni excesive. Vă asigur că nu am un astfel de temperament. — Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce priveşte riscurile unei naturi pasionale, zise ea rapid. Într‑adevăr, aceasta reprezintă o problemă. — Permiteţi‑mi să dau citire scrisorii pe care i‑aţi trimis‑o fostului dumneavoastră administrator. — Nu este necesar. Sunt perfect conştientă de ceea ce i‑am scris domnului Marcle. Baxter o ignoră. Vârî mâna în buzunarul de la pieptul paltonului uşor şifonat şi scoase foaia pe care o îndesase acolo. Citise de atât de multe ori acea blestemăţie încât aproape că o memorase, dar se dădu puţin în spectacol uitându‑se îndelung la scrisul de mână pretenţios. — După cum ştiţi, domnule Marcle, declamă el, am nevoie de un administrator care să vă ia locul. Acesta trebuie să fie o persoană cu o înfăţişare obişnuită, ce nu dă de bănuit. Vreau un om care să‑şi poată desfăşura treburile neobservat; un gentleman cu care să mă pot întâlni frecvent fără să atrag priviri bănuitoare sau comentarii. Pe lângă îndatoririle obişnuite ale unui administrator, îndatoriri pe care dumneavoastră le‑aţi îndeplinit atât de admirabil în timpul acestor cinci ani, vă solicit ca gentlemanul pe care mi‑l recomandaţi să posede şi alte aptitudini. Nu o să vă deranjez cu detalii ale situaţiei în care mă găsesc. Este îndeajuns să spun că, ţinând cont de evenimentele recente, am nevoie de o persoană solidă, ageră, pe care să mă pot bizui pentru protecţie. Pe scurt, vreau să angajez atât un administrator, cât şi o gardă de corp. Ca întotdeauna, cheltuielile trebuie să fie luate în considerare. De aceea, în loc să plătesc pentru doi oameni, am ajuns la concluzia că ar fi mai economică angajarea unui bărbat care să‑şi poată asuma responsabilităţile ambelor posturi. — Da, da, îmi amintesc destul de bine propriile‑mi cuvinte, îl întrerupse Charlotte. Dar nu despre asta e vorba. Baxter continuă, încăpăţânat: — De aceea vă cer să îmi trimiteţi un gentleman respectabil, care să îndeplinească toate cerinţele de mai sus şi care să fie la fel de fad precum o budincă de cartofi. — Nu văd de ce trebuie să repetaţi totul de pe acea pagină, domnule St. Ives. Baxter forţă nota. — Trebuie să fie înzestrat cu un grad înalt de inteligenţă, deoarece o să am nevoie să facă investigaţii delicate în numele meu. Pe de altă parte, în calitate de gardă de corp, trebuie să fie îndemânatic în mânuirea unui pistol, în cazul în care lucrurile iau o întorsătură urâtă. Peste toate acestea, domnule Marcle, aşa cum ştiţi, trebuie să fie foarte discret. — Îndeajuns, domnule St. Ives, exclamă Charlotte apucând un mic volum legat în piele roşie şi trântindu‑l cu putere pe birou ca să‑i capteze atenţia. Baxter îşi ridică privirea din scrisoare. — Cred că îndeplinesc toate cerinţele, domnişoară Arkendale. — Sunt sigură că îndepliniţi câteva dintre ele, îi spuse ea zâmbindu‑i rece. Domnul Marcle nu v‑ar fi recomandat niciodată dacă lucrurile nu stăteau aşa. Din păcate, există o calitate importantă pe care nu o aveţi. Baxter împături răbdător scrisoarea şi o strecură înapoi în palton. — Timpul este esenţial, potrivit lui Marcle. — Destul de adevărat, răspunse ea cu o expresie neliniştită care îi dispăru repede din ochii strălucitori. Am nevoie de cineva care să ocupe postul imediat. — Atunci poate că n‑ar trebui să fiţi atât de mofturoasă, domnişoară Arkendale. Ea roşi. — Dar adevărul este, domnule St. Ives, că doresc să angajez un bărbat care îndeplineşte toate cerinţele mele, nu doar câteva dintre ele. — Trebuie să insist că le îndeplinesc pe toate, domnişoară Arkendale. Sau pe majoritatea. Sunt inteligent, sprinten şi uimitor de discret. Mărturisesc însă faptul că mă preocupă prea puţin pistoalele. În opinia mea, sunt imprecise şi nu te poţi bizui pe ele. — Aha! Charlotte primi vestea cu bucurie. Vedeţi? O altă cerinţă pe care nu o îndepliniţi, domnule. — Dar mă pricep la chimie. — Chimie? se încruntă ea. La ce ne va ajuta? — Nu se poate şti, domnişoară Arkendale. Din când în când o găsesc foarte folositoare. — Înţeleg. Atunci, totul este foarte interesant, desigur. Din păcate, nu am nevoie de un chimist. — Aţi insistat că doriţi un bărbat care va atrage foarte puţină atenţie. Un om de afaceri serios, greu de remarcat. — Da, dar… — Permiteţi‑mi să vă spun că sunt de multe ori descris în aceşti termeni. Fad ca o budincă de cartofi, pe toate planurile. Nervozitatea începu să fiarbă în ochii Charlottei. Sări în picioare şi înaintă ocolind colţul biroului. — Găsesc acest lucru greu de crezut, domnule. — Nu‑mi pot imagina de ce. Baxter îşi scoase ochelarii în timp ce ea începu să se plimbe prin micul birou. — Chiar şi mătuşa mea îmi spune că sunt capabil să induc o stare de plictiseală acută în sufletul oricui se află pe o rază de douăzeci de paşi în jurul meu, în mai puţin de zece minute, continuă el. Domnişoară Arkendale, nu numai că arăt neinteresant, dar şi sunt neinteresant, vă asigur. — Poate că vederea slabă este o moştenire de familie. Recomand ca mătuşa dumneavoastră să primească o pereche de ochelari la fel ca aceia pe care îi purtaţi. — Mătuşa mea nu va purta ochelari nici moartă. Baxter se gândi rapid la extrem de stilata Rosalind, Lady Trengloss, în timp ce îşi ştergea lentilele ochelarilor. Îi foloseşte pe ai ei numai atunci când ştie că este singură. Sunt convins că nici măcar slujnica ei nu a văzut‑o vreodată purtându‑i. — Ceea ce îmi confirmă suspiciunea că nu s‑a uitat cu atenţie la dumneavoastră de ceva vreme, domnule. Poate de când eraţi un bebeluş în braţele sale. — Poftim? Charlotte se întoarse cu faţa către el. — Domnule St. Ives, chestiunea vederii joacă un rol hotărâtor în planurile mele. Baxter îşi repuse ochelarii pe nas cu un gest atent, studiat. Pierdea firul conversaţiei şi nu era un semn bun. Se forţă să o studieze pe Charlotte cu detaşarea sa analitică obişnuită. Semăna foarte puţin cu majoritatea femeilor pe care le cunoştea. De fapt, cu cât se afla de mai mult timp în prezenţa ei, cu atât se convingea de faptul că nu avea pereche. Spre uimirea lui, se trezi pradă fascinaţiei, în ciuda tuturor informaţiilor pe care le cunoştea despre ea. Era mai în vârstă decât se aşteptase. Douăzeci şi cinci de ani, aflase în trecere. Expresiile veneau şi treceau pe figura ei cu rapiditatea unei reacţii chimice într‑o retortă amplasată deasupra unei flăcări. Sprâncene puternice şi gene lungi îi încadrau ochii. Nasul drept, pomeţii înalţi şi gura bine proporţionată desemnau o fire plină de hotărâre şi cu o voinţă de nezdruncinat. Cu alte cuvinte, gândi Baxter, era o femeie dată dracului. Părul său roşcat, strălucitor, era împărţit în două deasupra unei frunţi înalte, inteligente. Cosiţele se terminau într‑un coc frumos din care câteva bucle spiralate fuseseră lăsate libere, încadrându‑i chipul. În plin sezon monden[1], când moda impunea corsaje foarte decupate şi ţesături diafane concepute pentru a dezvălui cât mai mult din formele feminine, Charlotte purta o rochie surprinzător de modestă. Era confecţionată din muselină galbenă, croită cu talie înaltă şi cu mâneci lungi şi un guler alb cu pliseuri. Pantofii asortaţi ieşeau timid de sub volanele sobre ce decorau tivul. Baxter nu se putu abţine să nu observe că avea picioare foarte frumoase. Bine conturate, cu glezne graţioase. Oripilat de propriile gânduri, îşi mută privirea. — Mă scuzaţi, domnişoară Arkendale, dar nu înţeleg la ce vă referiţi. — Pur şi simplu, nu vă potriviţi deloc pentru postul de administrator. — Pentru că port ochelari? se încruntă el. M‑aş fi gândit că ei mai degrabă întăresc impresia de budincă fadă de cartofi. — Nu ochelarii dumneavoastră sunt problema, zise ea, şi acum părea de‑a dreptul exasperată. — Am crezut că tocmai aţi spus că ei sunt problema. — Nu m‑aţi ascultat? Încep să cred că vă faceţi în mod intenţionat că nu mă înţelegeţi, domnule. Repet, nu sunteţi calificat pentru acest post. — Sunt perfect calificat pentru el. Trebuie să vă reamintesc faptul că m‑a recomandat propriul dumneavoastră administrator? Charlotte alungă acest argument printr‑un gest dispreţuitor. — Domnul Marcle nu mai este administratorul meu. Chiar în acest moment se află pe drum către un conac din Devon. — Parcă amintise ceva despre faptul că‑şi câştigase dreptul la o lungă şi liniştită retragere din activitate. Am rămas cu impresia că aţi fost o angajatoare destul de solicitantă, domnişoară Arkendale. Ea deveni ţeapănă. — Poftiţi? — Lăsaţi. Pensionarea lui Marcle nu are importanţă acum. Important este că l‑aţi chemat pentru ultima oară şi i‑aţi dat sarcina de a găsi un înlocuitor. El m‑a selectat pentru a duce la îndeplinire responsabilităţile sale. — Eu iau decizia finală în această chestiune şi sunt de părere că nu sunteţi potrivit, domnule. — Vă asigur că Marcle m‑a considerat eminent pentru această poziţie. A fost încântat să scrie scrisoarea de recomandare pe care v‑am arătat‑o. John Marcle, un bărbat spilcuit, cu părul alb, era pe cale să‑şi împacheteze bunurile când primise ultimele instrucţiuni de la cea care avea să fie în curând fosta sa angajatoare. Baxter picase la ţanc, sau aşa crezuse până încercase să‑l convingă pe suspiciosul Marcle că dorea să candideze pentru postul respectiv. În loc să fie uşurat la gândul că va rezolva „ultima problemă Arkendale“, aşa cum o numise, conştiinciosul Marcle se simţise dator să‑l descurajeze pe Baxter de la bun început. — Domnişoara Arkendale este… ăăă… să zicem neobişnuită, mormăise Marcle în timp ce se juca cu stiloul. Sunteţi sigur că vreţi să candidaţi pentru acest post? — Foarte sigur, spusese Baxter. Marcle îl privise de sub o pereche de sprâncene albe, bogate. — Mă scuzaţi, domnule, dar nu‑mi este foarte clar de ce doriţi să intraţi în subordinea domnişoarei Arkendale. — Motivele obişnuite. Am nevoie de o slujbă. — Da, da, înţeleg. Dar cu siguranţă sunt şi alte posturi disponibile. Baxter se decisese atunci să înflorească puţin povestea. Îşi luase ceea ce spera a fi un aer confidenţial. — Amândoi ştim cât de banale sunt unele slujbe. Instrucţiuni către avocaţi şi alţi agenţi. Aranjamente pentru cumpărarea şi vânzarea proprietăţilor. Chestiuni bancare. Toate foarte neinteresante. — După cinci ani ca administrator al domnişoarei Arkendale, vă pot asigura că ar fi mai multe de spus despre rutină şi despre lucruri neinteresante. — Sunt în căutarea a ceva diferit, rostise Baxter solemn. Acest post pare să fie, într-un fel, ieşit din comun. Într-adevăr, simt că îmi va oferi o anumită provocare. — Provocare? zisese Marcle închizând ochii cu un oftat. Mă îndoiesc de faptul că înţelegeţi sensul cuvântului. — Mi s‑a spus că sunt îngropat în rutină. Mi s‑a sugerat să aduc o schimbare în viaţa mea, o înviorare, nişte senzaţii tari. Sper că acest post îmi va oferi o asemenea şansă. Ochii lui Marcle se deschiseseră brusc, alarmaţi. — Spuneţi că sunteţi în căutare de senzaţii tari? — Într-adevăr, domnule. Un om ca mine primeşte atât de puţin în privinţa asta în viaţa de zi cu zi… Baxter sperase că nu exagera prea mult. Întotdeauna am dus o viaţă liniştită, adăugase el. Şi, în plus, chiar prefera existenţa lui paşnică, se gândise el posomorât. Această misiune condamnabilă, cu care mătuşa lui îl însărcinase implorându‑l, era o întrerupere deloc bine‑venită în rutina lui placidă. Singurul motiv pentru care se lăsase convins era că o ştia prea bine pe Rosalind. Avea un simţ aparte pentru dramatism, iar marele ei regret era că nu urcase niciodată pe scenă – dar nu se lăsa pradă fanteziilor nebune şi închipuirilor febrile. Rosalind era cu adevărat preocupată de circumstanţele în care‑şi pierduse viaţa prietena ei, Drusilla Heskett. Autorităţile declaraseră oficial că femeia fusese împuşcată de un tâlhar. Rosalind bănuia că ucigaşul era nimeni altul decât Charlotte Arkendale. Baxter acceptase să se ocupe de această situaţie în numele mătuşii sale. O investigaţie discretă dezvăluise că misterioasa domnişoară Arkendale avea nevoie, întâmplător, de un administrator. Baxter profitase de situaţie pentru a‑şi depune candidatura. Se gândise că dacă reuşea să obţină postul ar fi fost bine plasat pentru a‑şi putea duce la îndeplinire ancheta. Cu puţin noroc ar fi rezolvat chestiunea în scurt timp şi ar fi fost capabil să se întoarcă în refugiul liniştit pe care i‑l oferea laboratorul său. Marcle răsuflase greoi. — Este adevărat că a lucra pentru domnişoara Arkendale poate fi uneori un lucru dătător de senzaţii tari, dar nu sunt deloc convins că este genul de aventură care v‑ar face plăcere, domnule St. Ives. — Judecata îmi va aparţine. — Credeţi‑mă, domnule, dacă tânjiţi după senzaţii tari, v‑ar fi mai bine să vă apucaţi de jocuri de noroc. — Nu‑mi plac absolut deloc jocurile de noroc. Marcle făcuse o grimasă. — Vă asigur că un iad plin de viaţă va fi infinit mai puţin înnebunitor decât să fiţi amestecat în afacerile domnişoarei Arkendale. Baxter nu luase în considerare posibilitatea ca Charlotte Arkendale să fie o candidată pentru Bedlam[2]. — Credeţi că este nebună? — Câte doamne dintre cunoştinţele dumneavoastră au nevoie de un administrator care, la nevoie, să poată juca rolul de gardă de corp? O întrebare excelentă, se gândise Baxter cu tristeţe. Întreaga chestiune începea să sune din ce în ce mai bizar. — Oricum, doresc să candidez pentru acest post. Este evident de ce are nevoie de un nou administrator. Până la urmă, vă retrageţi, şi cineva trebuie să vă ia locul. Dar poate că aţi fi bun să îmi explicaţi de ce domnişoara Arkendale are nevoie de o gardă de corp. — De unde dracu’ să ştiu eu răspunsul la întrebarea asta? izbucnise Marcle aruncând stiloul cât colo. Domnişoara Arkendale este o femeie foarte ciudată. I‑am fost administrator de la moartea tatălui său vitreg, lordul Winterbourne. Vă pot asigura că aceşti ultimi cinci ani au fost cei mai lungi din viaţa mea. Baxter îl privise curios. — Dacă nu v‑a plăcut slujba, de ce n‑aţi demisionat? Marcle oftase. — Plăteşte extraordinar de bine. — Înţeleg. — Dar trebuie să mărturisesc faptul că ori de câte ori primesc câte o scrisoare cu instrucţiuni de la ea, îmi tremură genunchii. Niciodată nu am putut şti dinainte ce solicitare ciudată va urma. Şi asta a fost înainte să adauge atribuţiile de gardă de corp la fişa postului. — Ce fel de solicitări face de obicei? Marcle oftase. — M‑a trimis să fac investigaţii despre cei mai ciudaţi oameni. Am fost să culeg informaţii în nord, pentru a obţine date despre un anume gentleman. I‑am chestionat pe patronii celor mai înfiorătoare spelunci şi bordeluri în numele ei. Am anchetat situaţia financiară a multor bărbaţi care ar fi fost şocaţi să afle de preocupările ei. — Ciudat, într‑adevăr. — Şi foarte nedemn de o lady. Vă jur, domnule, dacă nu ar fi plătit atât de bine, aş fi renunţat la acest post după prima lună de activitate. Dar, cel puţin, nu mi s‑a cerut niciodată să fac pe garda de corp. Măcar pentru acest lucru sunt recunoscător. — Nu aveţi idee de ce se simte în pericol? — Absolut deloc. Scaunul lui Marcle scârţâise în timp ce el se aplecase în faţă. — Domnişoara Arkendale nu a simţit că mi se putea confesa pe acest subiect, continuase el. De fapt, sunt multe alte lucruri pe care domnişoara Arkendale nu a avut încredere să mi le dezvăluie. Ştiu prea puţine despre sursa ei actuală de venit, de exemplu. Baxter se pricepea foarte bine să îşi controleze mimica feţei. Un bastard, chiar şi unul care era urmaşul unui conte bogat, deprindea această iscusinţă de timpuriu. Talentul îi servise în acel moment. Reuşise să identifice o undă de subtilitate în ultima declaraţie a lui Marcle. — Trăiam cu impresia că mama domnişoarei Arkendale, doamna Winterbourne, a avut un venit substanţial din prima sa căsătorie, rostise Baxter cu precauţie. Am presupus că moştenirea a trecut la domnişoara Arkendale şi la sora acesteia. Marcle îşi ridicase o sprânceană. — Aşa v‑a făcut să credeţi domnişoara Charlotte. Dar vă pot spune că Winterbourne a stors fiecare bănuţ din averea Arkendale înainte de a fi avut bunul‑simţ de a se fi lăsat omorât de un hoţ în urmă cu cinci ani. Baxter îşi scosese ochelarii şi începuse să îi şteargă folosind batista. — Care suspectaţi că este sursa banilor domnişoarei Arkendale? Marcle îşi examinase unghiile. — O să fiu sincer, domnule. Deşi am vegheat la investirea şi administrarea venitului dânsei timp de cinci ani, nici în această zi nu am nici cea mai vagă idee care este originea banilor. Vă recomand, dacă obţineţi acest post, să îmi urmaţi exemplul. Uneori este mai bine să nu ştiţi toate detaliile. Baxter îşi pusese la loc ochelarii, cu mişcări încete. — Fascinant. Poate că i‑a decedat o rudă îndepărtată şi i‑a lăsat o moştenire care a luat locul celei pe care a risipit‑o Winterbourne. — Nu cred că s‑a întâmplat aşa, spusese Marcle încet. Am cedat curiozităţii acum câţiva ani şi am făcut câteva cercetări discrete. Nu există nicio rudă bogată în familia Arkendale. Mă tem că sursa banilor este pur şi simplu un alt mister care o înconjoară pe domnişoara Arkendale. Nu era niciun mister. Rosalind avea dreptate în concluziile sale, se gândise Baxter. Fata era o şantajistă. Un zgomot de degete îl aduse în prezent. Se uită la Charlotte, care se oprise lângă şemineu şi lovea cu buricele degetelor poliţa de deasupra. — Nu pot să înţeleg cum şi‑a putut imagina Marcle că sunteţi calificat pentru acest post, spuse ea. Baxter se săturase să îşi justifice punctul de vedere. — Nu se poate spune că sunt destui oameni care îndeplinesc cerinţele dumneavoastră absurde, domnişoară Arkendale. Ea se înfurie. — Cu siguranţă, domnul Marcle poate găsi un gentleman mult mai potrivit decât dumneavoastră pentru acest post. — Aţi uitat, poate, că Marcle este la jumătatea drumului către Devon? Vă deranjează dacă îmi spuneţi ce anume vi se pare nepotrivit la mine? — Altceva decât faptul că nu vă pricepeţi să mânuiţi un pistol? întrebă ea cu o suavitate prefăcută. — Da, altceva decât această deficienţă. — Mă forţaţi să fiu nepoliticoasă, domnule. Problema este înfăţişarea dumneavoastră. — Ce Dumnezeu e în neregulă cu înfăţişarea mea? Nimeni n‑ar putea fi mai modest decât mine. Charlotte se încruntă. — Nu‑mi vindeţi gogoşi. Cu siguranţă nu sunteţi o budincă de cartofi. Ba chiar din contră, de fapt. Baxter se holbă la ea. — Poftim? — Neîndoielnic, ştiţi foarte bine că ochelarii dumneavoastră sunt o deghizare lamentabilă. — Deghizare? El se întrebă dacă nu cumva nimerise greşit adresa şi ajunsese la o altă Charlotte Arkendale. Poate că greşise oraşul. — Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeţi că ascund? — Cu siguranţă nu suferiţi de iluzia că acei ochelari vă maschează adevărata fire. — Adevărata mea fire? îşi pierdu Baxter cumpătul. La naiba, ce sunt eu altceva decât inofensiv şi modest? Ea îşi desfăcu mâinile larg. — Aveţi aspectul unui bărbat cu pasiuni puternice care şi‑a strunit temperamentul cu o putere deosebită de autocontrol. — Poftim? Ochii ei se îngustară, vădind o hotărâre neînduplecată. — Un astfel de om nu poate spera să treacă neremarcat. Sunteţi în pericol să atrageţi atenţia când faceţi afaceri în numele meu şi nu îmi pot permite asta. Am nevoie de cineva care poate să dispară în mulţime. Cineva a cărui faţă să nu şi‑o amintească nimeni cu certitudine. Nu înţelegeţi, domnule? Cu riscul de a fi grosolană, aveţi înfăţişarea unui om mai degrabă periculos. Baxter rămase fără cuvinte. Charlotte îşi uni palmele la spate şi se opri din mers. — Este destul de evident că nu veţi trece niciodată drept un om de afaceri obişnuit. De aceea, trebuie să înţelegeţi că nu îndepliniţi cerinţele mele. Baxter îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Reuşi să şi‑o închidă. Fusese numit în multe feluri, bastard, prost crescut şi foarte plictisitor. Acestea se numărau printre epitetele cel mai des întâlnite. Dar nimeni nu îi spusese niciodată că era un bărbat cu pasiuni puternice. Nimeni nu pretinsese niciodată că avea un aer periculos. Era un om de ştiinţă. Se lăuda cu detaşarea sa, cu abordarea lipsită de emoţii a problemelor, a oamenilor şi a situaţiilor. Era o caracteristică pe care o adusese la perfecţiune cu ani în urmă când descoperise că, în calitate de fiu bastard al contelui de Esherton şi al celebrei Emma, Lady Sultenham, avea să fie exclus pe vecie de la moştenirea ce i se cuvenea de drept. Fusese un subiect de speculaţii şi bârfe încă din ziua în care se născuse. Învăţase devreme să caute refugiu în cărţile sale şi în aparatura ştiinţifică. Deşi unele femei găsiseră atrăgătoare la început ideea unei aventuri cu fiul nelegitim al unui conte, în special când aflaseră că era un bastard bogat, sentimentul nu dura mult. Flăcările slabe generate în cursul rarelor sale legături pâlpâiseră doar o scurtă perioadă înainte de a se stinge. Aventurile sale deveniră chiar şi mai scurte din momentul întoarcerii din Italia, în urmă cu trei ani. Acidul îi arsese spatele şi umerii. Rana se vindecase, dar rămăsese marcat pe viaţă. Femeile reacţionau la cicatricele urâte, erau şocate şi dezgustate. Baxter nu le condamna. Nu fusese niciodată frumos, iar carnea sfâşiată de acid nu făcuse nimic pentru a‑i îmbunătăţi aspectul. Din fericire, faţa îi fusese salvată. Era oricum sătul de inconvenientul de a se asigura mereu că toate lumânările erau stinse, iar focul era acoperit cu un paravan înainte de a se urca în pat cu o femeie. La ultima astfel de ocazie, cu vreo şase luni în urmă, aproape că îşi împrăştiase creierii pe marginea patului când se împiedicase de propria‑i cizmă în obscuritatea neagră ca smoala a dormitorului neluminat. Incidentul lăsase o umbră de eşec asupra amintirii acelei seri. În cea mai mare parte, îşi căuta satisfacţiile şi plăcerile în laboratorul său. Acolo, înconjurat de eprubete strălucitoare, de retorte şi de spirtiere, putea scăpa de conversaţiile golite de conţinut şi de îndeletnicirile frivole ale lumii mondene. Era o lume care nu‑i plăcuse niciodată. Care nu încercase să îl înţeleagă. O lume pe care o găsea cumplit de superficială şi insipidă, în care niciodată nu se simţise acasă. Baxter îşi puse în ordine gândurile şi se forţă să judece rapid. În mod cert, Charlotte îl respinsese ca posibil administrator. O nouă abordare era necesară pentru a o convinge să îl angajeze. — Domnişoară Arkendale, se pare că există o discrepanţă între modul în care îmi evaluaţi caracterul şi perspectiva oricui altcuiva din lume. Pot să vă sugerez să rezolvăm chestiunea printr‑un experiment? Ea rămase nemişcată. — Ce fel de experiment? — Recomand să‑i adunaţi pe membrii gospodăriei dumneavoastră şi să îi întrebaţi ce părere au. Dacă toată lumea cade de acord că pot să îmi îndeplinesc sarcinile neremarcat şi neobservat, mă angajaţi. Dacă vor fi de părerea dumneavoastră, o să plec şi o să caut în altă parte o slujbă potrivită. Ea ezită fiind, în mod clar, suspicioasă. Apoi aprobă din cap. — Foarte bine, domnule. Pare destul de logic. O să facem experimentul chiar acum. O să le chem pe sora mea şi pe servitoare. Amândouă au un foarte mare simţ al observaţiei. Se întinse spre cordonul din catifea al clopoţelului care atârna lângă şemineu şi trase cu putere de el. — Sunteţi de acord să acceptaţi rezultatul acestui test, oricare ar fi el? întrebă el îngrijorat. — Aveţi cuvântul meu, domnule, zâmbi ea cu un triumf abia reţinut. O să lămurim problema imediat. Se auziră paşi pe coridor. Baxter îşi ajustă ochelarii şi se lăsă pe spate în scaun pentru a aştepta derularea experimentului. Era sigur că putea prevedea rezultatele. Îşi ştia punctele forte mai bine decât oricine altcineva. Nimeni nu îl putea întrece când era vorba de a părea fad şi neinteresant ca o budincă de cartofi. Douăzeci de minute mai târziu, Baxter cobora scările conacului Arkendale cu un sentiment de exaltare reţinută. Observă că briza aspră de martie, care fusese destul de răcoroasă cu o oră în urmă, era acum proaspătă şi revigorantă. Nimic nu se asemăna cu un experiment bine condus pentru a lămuri o problemă, gândi el în timp ce opri o birjă ce trecea în apropiere. Nu fusese uşor, dar reuşise să obţină postul. Aşa cum anticipase, Charlotte Arkendale era singura persoană din micuţa gospodărie, ba chiar foarte probabil singura persoană din toată Londra, care l-ar fi remarcat în mulţime. Nu era sigur ce spuneau despre ea aceste păreri ciudate pe care şi le făcuse despre el, cu excepţia faptului că păreau să confirme opinia lui John Marcle. Charlotte era un gen unic de femeie. Nu era deloc aşa cum se aşteptase el în ceea ce privea ipostaza de şantajistă şi criminală, se gândi Baxter.   descarcati cartea de aici....

Capitolul 1   Mut de uimire, Julian Richard Sinclair, conte de Ravenwood, asculta cu scepticism cum i se refuza cererea oficială în căsătorie, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. În scurt timp, îndoiala fu înlocuită de o mânie rece, controlată. Cine se credea această doamnă? Din păcate nu o putea întreba acest lucru, de vreme ce ea alesese să lipsească de la întrevedere, iar cu respingerea mărinimoasei propuneri formulate de Julian fusese însărcinat bunicul ei, care nu se simţea deloc în largul lui în această poziţie ingrată. — La naiba, Ravenwood, şi mie îmi displace la fel de mult această situaţie. Trebuie să recunoşti însă că nu ai de-a face cu o fetişcană de-abia ieşită de pe băncile şcolii, îi explică lordul Dorring posomorât. Înainte era un copil tare drăgălaş, gata întotdeauna să le facă pe plac celorlalţi. Acum însă are douăzeci şi trei de ani şi în ultima vreme face numai ce vrea ea. E destul de enervantă uneori cu atitudinea ei, dar asta este. Nu-i pot rândui eu viaţa. — Ştiu câţi ani are, spuse Julian sec. M-am gândit că tocmai datorită vârstei ar putea fi o femeie rezonabilă şi uşor de ţinut în frâu. — A, dar este uşor de ţinut în frâu, bolborosi lordul Dorring. Este cât de poate de uşor de ţinut în frâu, departe de mine să susţin altceva. Nu este genul de fetişcană prostuţă şi împrăştiată, plină de istericale sau de toane, urmă el. Chipul roşcovan, încadrat de favoriţi, îi vădea consternarea. În mod obişnuit este foarte bună la inimă şi foarte ascultătoare. Este un model perfect de… ăăăă… modestie şi graţie feminină. — Modestie şi graţie feminină, repetă Julian rar. — Exact, milord, spuse lordul Dorring, înseninându-se. Modestie şi graţie feminină. A fost un sprijin de nădejde pentru bunica ei după moartea fiului nostru mezin şi a soţiei sale acum câţiva ani. Ştii, părinţii lui Sophy au dispărut pe mare tocmai când ea împlinea şaptesprezece ani, aşa că ea şi sora ei au venit să stea la noi. Sunt convins că îţi aminteşti, continuă lordul Dorring, tuşind ca să-şi dreagă glasul. Sau se poate să îţi fi scăpat asta, întrucât erai destul de ocupat cu… ăăă… cu alte lucruri atunci. Alte lucruri! Un eufemism politicos pentru vremurile în care căzuse fără scăpare în mrejele frumoasei vrăjitoare care era Elizabeth, se gândi Julian. — Dacă nepoata dumitale întruchipează cu adevărat toate virtuţile de dorit într-o femeie, Dorring, de ce nu o poţi convinge să-mi accepte cererea în căsătorie? — Este fără îndoială cu totul şi cu totul vina mea, după cum susţine bunica ei, replică lordul Dorring încruntându-se cu o expresie nefericită. Mă tem că i-am permis să citească prea mult şi lucruri complet nepotrivite, după câte mi s-a spus. Totuşi nu-i poţi indica lui Sophy ce să citească. Nu îmi pot închipui cum ar putea vreun bărbat să facă asta. Îţi mai torn puţin vin de Bordeaux, Ravenwood? — Da, mulţumesc, aş mai bea un pahar, spuse Julian, aruncându-i o privire gazdei sale îmbujorate şi forţându-se să vorbească pe un ton calm. Trebuie să îţi mărturisesc că nu prea înţeleg, Dorring. Ce au a face obiceiurile de lectură ale lui Sophy? — Din păcate nu am vegheat îndeaproape asupra cărţilor ei, mormăi lordul Dorring, dând pe gât paharul de vin. Femeile tinere îşi bagă o sumedenie de idei ciudate în cap dacă nu eşti atent la ceea ce citesc, dar după ce sora ei a murit acum trei ani, nu am vrut să fiu prea dur cu Sophy. Eu şi bunica ei o iubim enorm. E o fată cât se poate de rezonabilă. Chiar nu-mi dau seama ce i-a venit să îţi refuze cererea în căsătorie. Sunt convins că şi-ar schimba părerea dacă i-ai mai da puţin timp. — Timp? rosti Ravenwood ridicând din sprânceană, fără a putea să-şi ascundă sarcasmul. — Trebuie să recunoşti că ai grăbit puţin lucrurile. Şi soţia mea e de aceeaşi părere. Aici, la ţară, totul se desfăşoară ceva mai lent. Ştii, noi nu prea suntem obişnuiţi cu moda de la oraş. Femeile, chiar şi cele cu picioarele pe pământ, au ideile astea romantice despre cum ar trebui peţite, spuse lordul Dorring aruncându-i oaspetelui său o privire plină de speranţă. Poate că dacă i-ai da câteva zile să se gândească la cererea ta în căsătorie… — Aş vrea să vorbesc eu însumi cu domnişoara Dorring, stărui Julian. — Credeam că am vorbit destul de clar. Nu este aici momentan, a plecat călare să o viziteze pe bătrâna Bess, aşa cum face în fiecare miercuri. — Sunt conştient de asta. Bănuiesc că a fost informată că voi veni în vizită la ora trei. — Ăăă, da, cred că i-am spus, mormăi lordul Dorring tuşind din nou pentru a-şi drege glasul. Fără îndoială că a uitat. Ştii cum sunt tinerele… continuă el, aruncând o privire la ceas. Ar trebui să se întoarcă pe la patru şi jumătate. — Din păcate nu o pot aştepta. Julian puse jos paharul şi se ridică în picioare. Poţi să îţi informezi nepoata că nu sunt un om răbdător. Sperasem să rezolv astăzi această problemă a căsătoriei. — Cred că ea o consideră rezolvată, milord, spuse lordul Dorring cu tristeţe. — Poţi să o informezi că eu nu am aceeaşi opinie. Voi veni din nou mâine la aceeaşi oră şi ţi-aş fi recunoscător, Dorring, dacă ai face efortul de a-i reaminti de întrevedere. Doresc să-i vorbesc personal înainte de a încheia această afacere. — Desigur, îi voi transmite negreşit, Ravenwood, dar trebuie să te previn că nu e întotdeauna uşor să ghiceşti când vine şi când pleacă Sophy. După cum am spus, uneori face după cum o taie capul. — Atunci mă aştept să o struneşti puţin. Este nepoata ta şi dacă e nevoie să o ţii mai din scurt, te rog să procedezi ca atare. — O, Doamne, bombăni Dorring emoţionat, de-ar fi aşa uşor! Julian păşi spre uşa micii biblioteci ponosite şi ieşi în holul îngust şi întunecat. Majordomul, îmbrăcat astfel încât se asorta de minune cu restul conacului decrepit, emblemă a micii nobilimi de ţară scăpătate, îi înmână jobenul scump şi mănuşile. Julian dădu repede din cap şi trecu în viteză pe lângă bătrânul servitor. Tocurile cizmelor lui lungi răsunară în gol pe podeaua de piatră. Regreta deja cât timp pierduse îmbrăcându-se protocolar pentru această întrevedere neproductivă. Ba mai venise şi cu trăsura, deşi ar fi putut la fel de bine să se deplaseze călare până la Chesley Court, fără a face efortul de a da vizitei o notă ceremonioasă. Astfel, în drum spre casă ar fi putut să treacă pe la vreo doi arendaşi şi să rezolve nişte afaceri. Măcar nu ar fi pierdut întreaga după-amiază. — La conac, porunci el imediat ce i se deschise uşa trăsurii. Vizitiul, care purta livreaua cu verde şi auriu a familiei Ravenwood, îşi atinse pălăria în semn de confirmare. Frumosul echipaj de armăsari cenuşii porni la trap sub atingerea uşoară a cravaşei de îndată ce se auzi uşa trăsurii trântindu-se. Lucru de la sine înţeles, contele de Ravenwood nu prea avea timp de pierdut pe drumuri de ţară în acea după-amiază. Julian se tolăni pe pernele trăsurii înfigându-şi bine în podea călcâiele cizmelor şi încrucişându-şi braţele pe piept. Se străduia să-şi potolească enervarea, însă nu-i era deloc uşor. Nici măcar nu-i trecuse prin cap că cererea lui în căsătorie ar fi putut fi respinsă. Domnişoara Sophy Dorring nu avea nici cea mai mică şansă de a primi o ofertă mai bună, şi asta o ştia toată lumea, chiar şi bunicii ei. Lordul Dorring şi soţia lui mai că leşinaseră când Julian le ceruse mâna nepoatei lor, cu câteva zile în urmă. În ceea ce-i privea, Sophy cam trecuse de vârsta la care ar fi putut obţine o partidă atât de bună. Oferta lui Julian fusese o adevărată mană cerească. Un zâmbet sardonic se formă pe buzele contelui în timp ce îşi imagina scena care urmase, fără îndoială, când Sophy le dăduse de ştire bunicilor ei că nu o interesa această căsătorie. În mod cert, lordul Dorring nu ştiuse cum să facă faţă situaţiei şi soţia lui suferise probabil un atac de nervi, aşa că nepoata cu gusturi discutabile în materie de lectură câştigase cu uşurinţă bătălia. De fapt, în primul rând se punea problema de ce voise fetişcana aceea prostuţă să câştige cu orice preţ bătălia. În mod normal, ar fi trebuit să profite de ocazie fără a sta prea mult pe gânduri, bucurându-se de această cerere în căsătorie asemenea rudelor sale. Până la urmă asta însemna că avea de gând să o instaleze la Ravenwood Abbey în calitate de contesă de Ravenwood, iar o domnişoară de douăzeci şi trei de ani, crescută la ţară, care nu arăta cine ştie ce şi cu o moştenire cât se poate de modestă, nici că putea spera la ceva mai bun. La un moment dat, Julian se întrebă în ce constau lecturile lui Sophy, alungând însă imediat gândul că ceea ce citea avea legătură cu situaţia de faţă. După toate aparenţele, problema era mai degrabă prea marea indulgenţă a bunicului faţă de nepoata lui rămasă orfană. Femeile profitau uşor de un bărbat cu un caracter slab. Şi vârsta ei putea fi o explicaţie. La început, Julian se gândise că ar fi putut constitui un avantaj. Avusese parte deja de o soţie tânără, greu de ţinut în frâu, şi îi fusese de ajuns. Elizabeth îi făcuse atâtea scene, toane și istericale cât să-i ajungă pentru toată viaţa. Se gândise că o femeie mai coaptă ar fi fost mai cu capul pe umeri şi mai puţin solicitantă, dar şi mai recunoscătoare totodată. Oricum fata nu prea avea de unde să aleagă acolo, la ţară, medita Julian, la fel cum nu prea ar fi avut de unde să aleagă nici la oraş, de fapt. Cu siguranţă nu era genul care să atragă atenţia bărbaţilor disponibili din înalta societate londoneză. Aceia se considerau cunoscători în materie de femei aşa cum se considerau experţi în cai şi nu prea existau şanse să se uite la Sophy. Nu avea un păr care să iasă în evidenţă, întrucât nu era nici vreo brunetă cu păr negru ca pana corbului şi nici vreo frumuseţe cu plete blonde, angelice. Buclele ei de un maro-roşcat aveau o nuanţă plăcută, însă păreau înzestrate cu o voinţă proprie, căci zulufii scăpau de fiecare dată de sub pălăriile ei sau dintr-o coafură aranjată cu mare trudă. Nu avea genul de profil grecesc care era la modă în acel moment la Londra, dar Julian trebuia să recunoască faptul că nu-i displăceau nasul ei în vânt, bărbia rotundă şi zâmbetul ei cald. Nu i s-ar fi părut împovărătoare sarcina de a se culca cu ea destul de des încât să-şi asigure un urmaş. Trebuia să recunoască şi că Sophy avea nişte ochi minunaţi, într-o nuanţă interesantă, neobişnuită, de turcoaz cu urme de auriu. În plus, era destul de curios şi deopotrivă mulţumitor faptul că proprietara lor nu avea vreo idee despre cum să-i folosească pentru a flirta. În loc să privească un bărbat printre gene, Sophy avea obiceiul destul de tulburător de a-l privi direct în ochi. Privirea ei era deschisă şi sinceră, ceea ce îl convinsese pe Julian că fetei i-ar fi fost destul de greu să înveţe eleganta artă de a minţi, ceea ce îi convenea de minune, întrucât aproape că înnebunise încercând să-şi dea seama ce era adevărat din ghemul de minciuni al lui Elizabeth. Sophy era zveltă şi rochiile cu talie înaltă care se purtau atunci o avantajau, deşi îi scoteau în evidenţă sânii mici. Cu toate acestea, Julian îi aprecia aerul sănătos, plin de viaţă, întrucât nu şi-ar fi dorit o slăbănoagă. Femeile fragile nu se descurcau prea bine la naştere. Recapitula în minte imaginea femeii pe care dorea să o ia de soţie şi constată că deşi evaluase destul de corect atuurile ei fizice, nu luase în considerare anumite aspecte ale personalităţii ei. De exemplu, nu ghicise că sub acea faţadă dulce şi timidă se ascundea o mândrie plină de demnitate. Probabil că mândria o împiedica pe Sophy să îi fie recunoscătoare, aşa cum ar fi trebuit, iar această încăpăţânare era mai puternic înrădăcinată decât se aşteptase. În mod evident, bunicii ei erau ruşinaţi de rezistenţa pe care o opunea nepoata lor şi destul de neajutoraţi în faţa ei. Julian conchise că dacă voia să salveze situaţia, trebuia să preia iniţiativa. Luă decizia chiar atunci când trăsura se opri în faţa scării impunătoare, amintind de forma cleştilor unui crab, ce marca intrarea impresionantă de la Ravenwood Abbey. Coborî din vehicul, urcă repede scările de piatră şi începu să împartă ordine în stânga şi în dreapta cu voce scăzută. — Trimite vorbă la grajduri, Jessup. Vreau să mi se pună şaua pe armăsarul negru şi să fie gata de plecare în douăzeci de minute. — Prea bine, domnule. Majordomul se întoarse pe călcâie pentru a da mai departe mesajul unui lacheu în timp ce Julian păşea pe pardoseala cu pătrate albe şi negre de marmură, îndreptându-se către scara masivă căptuşită cu un covor gros, roşu. Julian nu dădea mare importanţă conacului. Deşi crescuse acolo, îi pasase prea puţin de Ravenwood Abbey încă din primele zile ale căsniciei lui cu Elizabeth. Odinioară simţise pentru casă aceeaşi mândrie a posesiunii pe care o avea faţă de pământurile lui roditoare, dar acum nu mai încerca decât un vag dezgust pentru căminul lui străvechi. De fiecare dată când intra în vreo cameră se întreba dacă şi acolo fusese înşelat. Pământul lui, pe de altă parte, era cu totul altceva. Nicio femeie nu putea întina terenurile fertile şi bogate de pe moşia Ravenwood sau de pe celelalte proprietăţi ale lui. Un bărbat se putea baza pe pământ, iar dacă avea grijă de el, răsplata era înzecită. Ca să păstreze pământul pentru următorii conţi de Ravenwood, Julian era dispus să-şi asume cel mai mare sacrificiu: să se căsătorească din nou. Spera că aducând o nouă soţie la Ravenwood, măcar o parte din urmele lăsate de Elizabeth la conac aveau să se şteargă, mai ales cele din dormitorul de un lux apăsător, încărcat de senzualitate, pe care îl ocupase pe vremuri. Julian ura camera aceea şi nu mai pusese piciorul în ea de la moartea lui Elizabeth. Dacă ştia un lucru, îşi spuse în timp ce urca scările, era acela că nu avea să facă aceleaşi greşeli cu noua lui mireasă cum făcuse cu prima lui soţie. Nu avea să mai fie niciodată o muscă prinsă în pânza unui păianjen. Cincisprezece minute mai târziu, Julian cobora scările în costum de călărie. Nu se miră deloc să îşi găsească armăsarul negru, pe care îl botezase Angel, aşteptându-l gata de drum. Nu avusese nicio îndoială că totul era pus la punct. Toţi servitorii aveau grijă să ghicească dorinţele stăpânului de la Ravenwood şi nimeni nu ar fi făcut ceva care să provoace mânia diavolului, asta dacă ştiau ce este bine pentru ei. Julian sări de pe ultima treaptă şi se avântă în şa. Rândaşul făcu repede un pas înapoi când armăsarul negru îşi scutură capul, tropăind preţ de câteva clipe. Muşchii puternici tresăltară sub pielea strălucitoare în timp ce Julian îl strunea cu o mână fermă. Apoi dădu semnalul şi animalul ţâşni la trap, nerăbdător. Nu avea să fie greu să o prindă pe domnişoara Sophy Dorring pe drumul ei spre Chesley, se gândi Julian. Cunoştea fiecare bucăţică de moşie ca în palmă şi îşi cam dăduse seama pe unde ar fi putut să o găsească în timp ce urma o scurtătură de pe pământul lui. Fără îndoială că avea să folosească poteca de pe malul iazului. — O să se omoare într-o bună zi pe calul ăla, îi spuse lacheul rândaşului, care îi era văr, scuipând sarcastic pe pavajul curţii. — Nu aşa o să-şi piardă viaţa, fii pe pace. Călăreşte ca un diavol. Oare cât o să rămână aici de data asta? — Pe la bucătărie se vorbeşte că a venit să-şi găsească o nouă soţie. A pus ochii pe nepoata lordului Dorring. Acuma vrea o domnişoară liniştită de la ţară, care să nu-i dea prea mult de furcă. — Îl pot înţelege, şi eu aş face la fel dacă aş fi fost legat de scorpia aia nemernică pe care a ales-o prima oară. — Maggie de la bucătărie zice că prima lui nevastă a fost vrăjitoarea care l-a transformat într-un diavol. — Maggie are dreptate, ascultă-mă ce-ţi zic. Totuşi, îmi pare rău pentru domnişoara Dorring, e o femeie de treabă. Îţi aminteşti cum a venit pe la noi cu ierburile alea ale ei astă-iarnă, când mama tuşea de ţi se rupea inima? Mama jură că domnişoara Dorring i-a salvat viaţa. — Domnişoara Dorring o să ia de bărbat un conte, remarcă lacheul. — E drept, dar o să plătească scump privilegiul de a fi soţia diavolului. Sophy stătea pe băncuţa de lemn din faţa căsuţei bătrânei Bess şi înfăşură cu grijă ultima crenguţă de cimbrişor uscat din snop. O adăugă la grămăjoara de ierburi pe care tocmai le terminase de ales. I se cam terminaseră rezervele de usturoi, scaieţi, lăsnicior şi maci, păstrate sub diverse forme. — Astea ar trebui să-mi ajungă pentru câteva luni bune, Bess, spuse ea în timp ce îşi scutura palmele şi se ridica în picioare. Nu luă în seamă pata de iarbă de pe fusta vechiului ei costum de călărie albastru. — Ai grijă când prepari ceaiul de mac pentru reumatismul doamnei Dorring, o avertiză Bess. Anul ăsta, macii au o savoare foarte puternică. — O să-mi aduc aminte să reduc dozele, spuse Sophy dând din cap spre bătrâna plină de riduri care o învăţase atât de multe lucruri. Cum îţi mai merge? Ai nevoie de ceva? — Nu am nevoie de nimic, de nimic, copilă, zise Bess uitându-se în jur la căsuţa ei cea veche şi la grădiniţa de ierburi cu o privire senină, în timp ce îşi ştergea mâinile de şorţ. Am tot ce-mi trebuie. — Da, aşa spui mereu. Eşti norocoasă să fii atât de mulţumită de viaţa ta, Bess! — Şi tu îţi vei găsi mulţumirea în curând dacă te străduieşti îndeajuns. — Tot ce se poate, dar mai întâi trebuie să caut alte lucruri, murmură Sophy, şi zâmbetul îi pieri de pe chip. — Credeam că nu mai simţi acea dorinţă de răzbunare, copilă, spuse Bess privind-o cu înţelegere şi cu o tristeţe vădită în ochii ei spălăciţi. Îmi închipuiam că asta a rămas în trecut, acolo unde trebuie să stea. — Lucrurile s-au schimbat, Bess. Sophy ocoli căsuţa cu acoperiş de stuf spre locul unde era priponit calul ei. Se pare că mi s-a dat o nouă şansă să mă asigur că se va face dreptate. — Dacă ai vreun pic de judecată, ai face mai bine să mă asculţi şi să uiţi de asta, copilă. Ce-a fost, a fost. Sora ta nu mai este, Dumnezeu să o odihnească. Nu mai poţi face nimic pentru ea. Ai propria ta viaţă de care trebuie să te ocupi. Am auzit că sunt nişte lucruri mai grabnice la care trebuie să te gândeşti acum, spuse Bess cu un zâmbet ştirb. Sophy îi aruncă o privire ascuţită bătrânei şi făcu o încercare nereuşită de a-şi îndrepta pălăria costumului de călărie, care se înclina primejdios de mult. — Ca de obicei, reuşeşti să fii la curent cu bârfele de prin sat. Ai auzit că am primit o cerere în căsătorie de la diavol în persoană? — Bârfa e a celor care spun că lordul Ravenwood e un diavol. Eu mă iau numai după fapte. E adevărat? — Ce anume? Că este rudă cu Lucifer? Da, Bess, sunt aproape convinsă că este adevărat. Nu am întâlnit niciodată un bărbat atât de arogant ca domnia sa, iar trufia pe care o afişează nu poate fi decât diavolească. — Vreau să zic, e adevărat că te-a cerut de soţie? stărui Bess scuturând nerăbdătoare din cap. — Da. — Aşa deci. Şi cam când ai de gând să-i dai răspunsul? Sophy dădu din umeri, renunţând să-şi mai potrivească pălăria. Nu se descurca niciodată cu pălăriile. — Bunicul îi dă un răspuns după-masă. Contele a trimis mesaj cum că va veni în vizită astăzi la ora trei. Bess se opri dintr-odată pe cărarea pavată cu piatră şi buclele cenuşii ieşiră de sub boneta ei îngălbenită de muselină. — Azi după-masă? repetă ea, şi chipul i se contractă într-o expresie de mare uimire. Iar tu eşti aici şi îţi alegi ierburi din rezerva mea ca şi cum ar fi o zi obişnuită din săptămână. Ce aiureală e asta, copilă? Ar trebui să fii la Chesley Court, îmbrăcată cu cele mai bune haine ale tale. — Dar de ce? Bunicul nu are nevoie să fiu acolo, este perfect capabil să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit. — Să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit? Doamne, Sophy, doar nu i-ai zis bunicului tău să refuze oferta contelui! — Întocmai, Bess, rosti Sophy cu un zâmbet machiavelic, oprindu-se lângă murgul ei şi îndesând pacheţelele de ierburi în buzunarele costumului de călărie. — Prostii! exclamă Bess. Nu cred că lordul Dorring e atât de nerod. Ştie prea bine că nu vei mai avea parte de o ofertă atât de bună nici într-o mie de ani. — Nu sunt aşa de sigură de asta, replică Sophy sec, dar desigur, asta depinde de ce înseamnă o ofertă bună pentru tine. — Copilă, faci asta pentru că ţi-e frică de conte? zise Bess, îngustându-şi ochii gânditoare. Ăsta-i baiul? Credeam că eşti destul de înţeleaptă încât să nu crezi toate poveştile care circulă prin sat. — Nu le cred pe toate, spuse Sophy în timp ce se avânta în şa, poate cam jumătate dintre ele. Te simţi mai bine acum, Bess? continuă fata potrivindu-şi jupoanele costumului de călărie sub ea. Călărea bărbăteşte, deşi nu se considera decent ca o femeie de rangul ei să facă asta. La ţară însă, oamenii închideau ochii la asemenea lucruri. În orice caz, Sophy considera că pudoarea ei era bine protejată, iar aşa cum îşi aranjase fustele, nu erau vizibile decât cizmele cafenii până la jumătate gambei. — Stai puţin, fata mea, o opri Bess punând mâna pe hăţuri şi privind-o printre gene. Doar nu crezi cu adevărat că Înălţimea Sa şi-a înecat prima soţie în iazul Ravenwood, nu? — Nu, Bess, nu cred asta, oftă Sophy, deşi mai corect ar fi fost să spună că nu voia să creadă asta. — Slavă Domnului, deşi la fel de adevărat este că nimeni nu l-ar fi putut învinui dacă chiar o omora, recunoscu Bess. — Asta aşa este. — Şi ce e cu nebunia asta cum că ai refuzat cererea în căsătorie a Înălţimii Sale? Nu-mi place deloc ce văd în ochii tăi, copilă. Am mai văzut privirea asta şi nu aduce nimic bun. Ce ai de gând să faci acum? — Acum? Păi acum o să-l duc pe bătrânul Dancer aici de faţă înapoi la Chesley Court, iar apoi o să pun deoparte plantele de leac pe care ai fost atât de bună să mi le dai. Guta bunicului iar ne joacă feste, şi nu mai aveam ierburi pentru decoctul lui preferat. — Sophy dragă, chiar ai de gând să-l refuzi pe conte? — Nu, spuse Sophy cu sinceritate, aşa că nu te mai uita la mine atât de oripilată. Până la urmă, dacă insistă, o să accept, dar voi face asta în condiţiile pe care le doresc eu. — Aaa, acum cred că pricep, exclamă Bess cu ochii mari. Iar ai citit cărţile alea despre drepturile femeilor, nu? Nu fi prostuţă, copilă, ascultă de sfatul unei femei bătrâne. Nu-ţi încerca şiretlicurile asupra lui Ravenwood, mă îndoiesc că îi vor plăcea. Poate că izbuteşti să-l duci cu preşul pe lordul Dorring, dar contele este alt soi de bărbat. — Aici trebuie să fiu de acord cu tine, Bess. Deosebirea dintre el şi bunicul e ca de la cer la pământ. Nu-ţi face griji pentru mine însă, ştiu ce fac, o asigură fata luând hăţurile şi înghiontindu-l pe Dancer cu călcâiele. — Eh, copilă, nu prea cred că ştii, strigă Bess după ea. Nu te joci cu diavolul fără să te arzi. — Parcă ziceai că Ravenwood nu e un diavol, replică Sorjhy peste umăr în timp ce Dancer porni la trap. Îi făcu cu mâna bătrânei şi se îndreptă spre un pâlc de copaci. Nu avea nevoie să-l ghideze pe Dancer înapoi spre Chesley Court, deoarece făcuseră acest drum atât de des în ultimii ani, încât ştia pe de rost pe unde să o ia pe domeniul Ravenwood. Sophy lăsă frâiele să cadă uşor pe grumazul lui Dancer şi medită la scena care avea să se desfăşoare neîndoielnic în clipa când sosea la Chesley Court. Desigur, bunicii ei erau înnebuniţi. Doamna Dorring se retrăsese precis în camera ei având la îndemână o sumedenie de săruri şi întăritoare, în timp ce lordul Dorring, lăsat să-l înfrunte de unul singur pe Ravenwood, se va fi consolat cu o sticlă de vin de Bordeaux. Puţinii servitori erau cu siguranţă posomorâţi, întrucât o partidă bună pentru Sophy ar fi fost şi în interesul lor, ca şi în interesul tuturor de altfel. În lipsa unei căsătorii avantajoase care să umple cuferele familiei, niciunul dintre servitorii în vârstă nu putea spera la pensie. Nimeni dintre cei de la conac nu putea să înţeleagă de ce Sophy refuzase oferta lui Ravenwood. Lăsând la o parte zvonurile, bârfa şi poveştile de groază, omul era până la urmă un conte, şi încă unul bogat şi puternic. Deţinea majoritatea pământurilor din vecinătate, în Hampshire, precum şi alte două proprietăţi mai mici în comitatele apropiate. De asemenea, avea o casă elegantă la Londra şi, din câte se zvonea, îşi administra pământurile destul de bine, fiind corect cu arendaşii şi cu servitorii, iar asta era tot ceea ce conta pe la ţară. Cei care erau atenţi să nu-l supere duceau o existenţă confortabilă. Desigur, Ravenwood avea şi defecte, şi toată lumea era de acord în această privinţă, dar avea grijă de pământul lui şi de oamenii care trăiau pe el. Poate că îşi omorâse soţia, dar nu făcuse nimic cu adevărat rău cum ar fi să îşi toace întreaga avere în iadul jocurilor de noroc de la Londra. Oamenii de prin partea locului îşi permiteau să fie drăguţi cu Ravenwood, se gândi Sophy, dar ei nu trebuiau să-l ia de bărbat. Ca de obicei când făcea acest drum, privirea fetei era atrasă de apele reci şi întunecate ale iazului Ravenwood care se întrezăreau printre copaci. Ici-colo, suprafaţa apei era presărată cu pojghiţe de gheaţă. Mai rămăsese destul de puţină zăpadă pe jos, dar suflarea rece a iernii încă se mai simţea în aer. Sophy se cutremură înfrigurată şi Dancer necheză ca răspuns. Fata se aplecă să mângâie gâtul calului, pentru a-l asigura că totul era în regulă, dar mâna îi înlemni brusc la jumătatea drumului. O adiere îngheţată ciufuli crengile de deasupra capului ei şi Sophy simţi cum o trecea din nou un fior. Cauza nu o reprezenta însă frigul de început de primăvară din acea după-amiază. Se îndreptă în şa când îl văzu pe bărbatul de pe armăsarul negru ca noaptea care se îndrepta spre ea printr-un pâlc de copaci văduviţi de frunze. Simţi cum inima începea să-i bată mai repede, aşa cum i se întâmpla mereu în prezenţa lui Ravenwood. Mult prea târziu, îşi spuse că ar fi trebuit să recunoască imediat micul frison care o trecuse mai înainte. Până la urmă, o parte din ea fusese îndrăgostită de bărbatul acesta încă de la optsprezece ani. Atunci făcuse cunoştinţă cu contele de Ravenwood prima oară. Desigur că el nu avea cum să-şi amintească împrejurarea, întrucât nu avea ochi decât pentru frumoasa Elizabeth, vrăjitoarea cu farmece irezistibile. Sophy ştia că sentimentele ei pentru bogatul conte de Ravenwood luaseră naştere firesc, aşa cum i se întâmplă oricărei tinere faţă de primul bărbat care a făcut-o să viseze. Şi totuşi această dragoste naivă nu murise, cum ar fi fost de aşteptat, nici măcar atunci când îşi dăduse seama că nu avea cum să-i atragă atenţia. În decursul anilor, sentimentul crescuse şi se transformase în ceva mai profund şi mai trainic. Sophy fusese atrasă de puterea tăcută şi de mândria şi integritatea înnăscute pe care le simţise la Ravenwood. La adăpostul viselor ei secrete, îl considera nobil fără ca asta să aibă vreo legătură cu titlul pe care îl moştenise. Atunci când fermecătoarea Elizabeth reuşise să transforme fascinaţia pe care o exercita asupra lui Ravenwood în durere şi furie sălbatică, Sophy îşi dorise să-i ofere alinare şi înţelegere, dar contele fusese intangibil. Îşi căutase consolarea o vreme pe continent, luptând în război sub comanda lui Wellington, iar la întoarcere era evident că toate emoţiile dispăruseră într-un loc bine ferecat înlăuntrul lui. Acum se părea că orice pasiune şi căldură de care putea da dovadă erau rezervate propriei moşii. Îi stătea foarte bine în negru, se gândi Sophy. Auzise că armăsarul purta numele de Angel şi fata se pomeni minunându-se de simţul ironiei pe care îl poseda Ravenwood. Angel era o creatură a întunericului destinată unui om care trăia printre umbre, iar bărbatul care îl călărea aproape că făcea corp comun cu el. Ravenwood era suplu şi avea o constituţie robustă. Avea mâini neobişnuit de mari şi puternice, acel gen de mâini cu care ar fi putut să îşi sugrume soţia necredincioasă, după cum povesteau oamenii din sat. Umerii săi erau îndeajuns de laţi pentru a nu avea nevoie de pernuţe care să-i pună în evidenţă. Pantalonii de călărie se mulau perfect pe coapsele bine formate, musculoase şi puternice. În ciuda hainelor care i se potriveau atât de bine, Sophy ştia că nici cel mai bun croitor din Londra nu putea compensa aerul plin de tristeţe imprimat pe trăsăturile aspre ale lui Ravenwood. Avea părul la fel de negru precum coama lucioasă a armăsarului lui şi ochi de un verde profund, strălucitor, un verde demonic, după cum se gândea uneori Sophy. Se spunea că în neamul Ravenwood moştenitorii aveau întotdeauna ochii verzi, asortându-se astfel cu smaraldele familiei. Sophy găsea privirea lui Ravenwood intimidantă nu doar din cauza culorii ochilor, ci şi pentru că obişnuia să se uite la o persoană ca şi cum ar fi cântărit şi pus un preţ pe sufletul acelui nefericit. Sophy se întreba ce avea să facă Înălțimea Sa în momentul în care îi afla preţul. Îi dădu pinteni lui Dancer, îşi dădu la o parte din ochi pana pălăriei şi afişă ceea ce spera să fie un zâmbet senin şi plin de graţie. — Bună ziua, milord. Ce surpriză să vă găsesc în mijlocul pădurii! Ravenwood îşi opri armăsarul negru la doar câţiva metri depărtare şi păstră tăcerea preţ de câteva clipe, observând zâmbetul politicos al lui Sophy, fără a-i răspunde însă la fel de cordial. — Nu îmi dau seama exact ce vi se pare atât de surprinzător la această întâlnire, domnişoară Dorring. Până la urmă sunt pe pământul meu. Ştiam că sunteţi plecată să o vizitaţi pe bătrâna Bess şi am ghicit că aveaţi să vă întoarceţi la Chesley Court pe acest drum. — Perfect, milord. Este poate un exemplu de deducţie logică? Admir nespus acest gen de gândire. — Cred că ştiaţi prea bine că avem o afacere de încheiat astăzi. Dacă aţi fi la fel de inteligentă pe cât pretind bunicii dumneavoastră, v-aţi fi dat seama că asta urma să se întâmple în cursul după-amiezii. Prin urmare, per total, nu pot spune că există vreun element de surpriză în această întâlnire. De fapt, aş fi gata să pariez că a fost atent plănuită. Degetele lui Sophy se încleştară pe hăţuri. Cuvintele rostite pe un ton blând îi ardeau sufletul. Urechile lui Dancer se ridicară în semn de protest şi ea dădu drumul frâielor. Bess avea dreptate. Ravenwood nu era genul de bărbat pe care îl puteai duce cu preşul, iar Sophy ştia că trebuia să fie cât se poate de atentă cu el. — Credeam că bunicul se ocupă de această afacere din partea mea, aşa cum se cuvine. Nu v-a dat răspunsul la cererea dumneavoastră? — Ba da, spuse Ravenwood, lăsându-şi armăsarul încăpăţânat să mai avanseze câţiva paşi către Dancer. Am ales să nu accept acest răspuns până când nu voi fi discutat afacerea cu dumneavoastră personal. — Dar, milord, cu siguranţă asta nu este întru totul corect, sau aşa se procedează în ultima vreme la Londra? — Este modul în care doresc eu să procedez în ceea ce vă priveşte. Domnişoară Dorring, nu sunteţi o fetişcană fără minte, aşa că v-aş ruga să nu vă comportaţi ca şi cum aţi fi. Puteţi răspunde în nume propriu, aşa că lămuriţi-mă care este problema şi voi încerca să văd ce se poate face pentru a o rezolva. — Este vreo problemă, milord? — V-aş sfătui să nu vă jucaţi cu mine, domnişoară Dorring, se răsti el, şi ochii i se întunecară. Nu obişnuiesc să fac pe plac femeilor care încearcă să mă păcălească. — Înţeleg perfect. De aceea, nu ar trebui să vă mire că nu ţin să mă căsătoresc cu un bărbat care nu are obiceiul să le facă pe plac femeilor în general, cu atât mai puţin celor care încearcă să-l păcălească. — Vă rog să explicaţi ce vreţi să spuneţi, murmură contele îngustându-şi ochii. Sophy dădu uşor din umeri şi pălăria îi alunecă şi mai mult pe frunte. În mod automat ridică din nou mâna să îşi dea la o parte pana din ochi. — Prea bine, milord, mă forţaţi să vorbesc deschis. Nu cred că împărtăşim aceleaşi idei despre cum ar putea funcţiona căsnicia noastră. Am încercat să vă vorbesc între patru ochi de trei ori, cu ocazia vizitelor dumneavoastră la Chesley Court din ultimele două săptămâni, dar nu v-aţi arătat deloc interesat să discutaţi cu mine. Aţi tratat întreaga afacere de parcă v-aţi fi cumpărat încă un cal pentru grajdurile dumneavoastră. Recunosc, astăzi am fost obligată să recurg la tactici extreme pentru a vă atrage atenţia. — Aşadar aveam dreptate să mă gândesc că nu eraţi deloc surprinsă să mă găsiţi aici, spuse Ravenwood fixând-o cu o iritare rece. Prea bine, domnişoară Dorring, aveţi întreaga mea atenţie. Ce doriţi să-mi comunicaţi? Mie lucrurile mi se par cât se poate de clare. — Ştiu ce vreţi de la mine, spuse Sophy. Este destul de evident de altfel, dar nu cred că aveţi nici cea mai vagă idee despre ce vreau eu de la dumneavoastră, şi până când nu veţi înţelege asta şi nu veţi fi de acord cu dorinţele mele, nu există nicio şansă să ne căsătorim. — Poate că s-ar cuveni să luăm lucrurile unul câte unul, o domoli Ravenwood. Ce credeţi că vreau de la dumneavoastră? — Un moştenitor şi o soţie care să nu vă facă probleme. — Asta fiind varianta scurtă, comentă bărbatul, clipind alene în timp ce gura i se arcuia într-o încercare de zâmbet. — Este adevărată? — Da, cât se poate de adevărată, rosti el sec. Nu e niciun secret că vreau un moştenitor. Moşia Ravenwood este a familiei mele de trei generaţii încoace şi nu am de gând să o pierd tocmai eu. — Cu alte cuvinte, mă consideraţi o iapă de prăsilă. Şaua scârţâi sub Ravenwood în timp ce acesta o studia pe Sophy, păstrând tăcerea o clipă interminabil de lungă. — Mă tem că bunicul dumneavoastră avea dreptate, lecturile v-au imprimat o lipsă de delicateţe în felul de a fi, domnişoară Dorring, spuse el într-un sfârşit. — Ah, dar pot fi şi mai puţin delicată de atât, milord. De exemplu, am înţeles că aveţi o amantă la Londra. — Şi de unde naiba aţi auzit aşa ceva? Pun pariu că nu de la lordul Dorring. — Se vorbeşte în mod curent despre asta aici, la ţară. — Iar dumneavoastră aplecaţi urechea la poveştile pe care le spun oamenii din sat, care nu s-au îndepărtat mai mult de câteva mile de casele lor? ripostă el pe un ton dispreţuitor. — Sunt oare diferite poveştile care se spun pe la oraş? — Încep să cred că doriţi să mă insultaţi, domnişoară Dorring. — Nici gând, milord, sunt doar extrem de prevăzătoare. — Încăpăţânată, nu prevăzătoare. Folosiţi-vă puţina minte pe care o aveţi ca să fiţi atentă la ce spun. Dacă exista realmente ceva de obiectat în ceea ce mă priveşte sau în privinţa comportamentului meu, credeţi că bunicii dumneavoastră ar fi acceptat cererea mea în căsătorie? — Dacă aranjamentul financiar pe care îl propuneaţi era îndeajuns de consistent, da. — Se poate să aveţi dreptate, zâmbi slab Ravenwood auzindu-i replica. — Vreţi să spuneţi că toate poveştile pe care le-am auzit sunt false? se interesă fata ezitând. — Ce altceva aţi mai auzit? spuse Ravenwood aruncându-i o privire gânditoare. Sophy nu se aşteptase ca această conversaţie ciudată să intre atât de mult în detalii. — Adică în afara faptului că aveţi o amantă? — Dacă şi restul bârfelor sunt la fel de prosteşti ca asta, ar trebui să vă fie ruşine, domnişoară Dorring. — Vai, mi-e teamă că nu posed un simţ atât de rafinat al ruşinii, milord. Desigur că este o lipsă regretabilă, pe care ar trebui, probabil, să o luaţi în considerare. Bârfa poate fi grozav de distractivă, şi de multe ori nu mă pot abţine să nu plec urechea, trebuie s-o mărturisesc. — O lipsă regretabilă, într-adevăr, bombăni contele, strângând din dinţi. Ce altceva aţi mai auzit? repetă el. — Păi, în afara faptului că aveţi o amantă, se spune şi că v-aţi bătut o dată în duel. — Nu vă puteţi aştepta să confirm o asemenea nerozie. — Am auzit şi că v-aţi fi alungat ultima soţie la ţară pentru că nu a reuşit să vă dea un moştenitor, continuă Sophy nesăbuită. — Nu discut cu nimeni despre prima mea soţie, mârâi Ravenwood, şi faţa îi căpătă dintr-odată o expresie ameninţătoare. Dacă doriţi să ne înţelegem, domnişoară Dorring, ar fi mai bine să nu o mai pomeniţi niciodată. — Îmi cer scuze, milord, se îmbujora Sophy, dar nu doream să vorbesc despre ea, ci mai degrabă despre obiceiul dumneavoastră de a vă lăsa soţiile pe la ţară. — Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi? Fetei îi trebui ceva mai mult curaj ca să continue decât se gândise atunci când deschisese gura. — Cred că ar trebui să clarific faptul că nu am de gând să fiu lăsată aici, la Ravenwood, sau pe vreo alta dintre moşiile dumneavoastră în timp ce vă petreceţi vremea la Londra. — Credeam că sunteţi fericită aici, zise el încruntându-se. — Este adevărat că îmi place viaţa la ţară şi, în general, sunt mulţumită aici, dar nu vreau să fiu prizonieră la Ravenwood Abbey. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la ţară, milord, şi aş dori să revăd Londra. — Să o revedeţi? Mi s-a dat de înţeles că nu prea v-a plăcut primul sezon petrecut la oraş, domnişoară Dorring. — Sunt convinsă că nu v-a scăpat eşecul răsunător de care am avut parte când am fost prezentată în societate. Nu am primit nici măcar o singură cerere în căsătorie în acel sezon, recunoscu ea, ferindu-şi ruşinată ochii. — Încep să-mi dau seama de ce aţi eşuat atât de lamentabil, domnişoară Dorring, zise Ravenwood nemilos. Dacă aţi fost la fel de directă cu toţi admiratorii dumneavoastră aşa cum aţi fost cu mine astăzi, fără îndoială că i-aţi băgat pe toţi în sperieţi. — Reuşesc să vă bag în sperieţi, milord? — Vă asigur că încep să-mi tremure picioarele. — Vă ascundeţi minunat teama, milord. Sophy aproape că zâmbi fără să vrea, dar, văzând o strălucire trecătoare în ochii contelui, îşi cenzură imediat umorul rebel. — Să continuăm această discuţie deschisă, domnişoară Dorring. Prin urmare, nu doriţi să vă petreceţi tot timpul aici, la Ravenwood. Mai aveţi şi alte cereri pe listă? — Aş mai avea câteva, milord, spuse Sophy ţinându-şi răsuflarea, căci aceasta era partea cea mai periculoasă. — Să le auzim, oftă el. — Aţi dat de înţeles cât se poate de clar că pentru dumneavoastră principalul obiectiv al căsătoriei este un moştenitor. — Poate că vă surprinde, domnişoară Dorring, dar acesta este un motiv legitim şi acceptabil ca un bărbat să dorească să se însoare. — Înţeleg, dar eu nu sunt pregătită să fac acum copii, milord. — Nu sunteţi pregătită? Mi s-a spus că aveţi douăzeci şi trei de ani, din punctul de vedere al societăţii sunteţi mai mult decât pregătită. — Sunt pe deplin conştientă, milord, şi nu este nevoie să subliniaţi asta, dar, oricât de ciudat ar putea părea, nu mă consider senilă şi probabil nici dumneavoastră, altfel nu m-aţi fi cerut de soţie. — Este drept că atunci când ai treizeci şi patru de ani, douăzeci şi trei nu par o vârstă prea înaintată, spuse Ravenwood, zâmbind şi dezvelindu-şi astfel dinţii albi şi puternici. Totuşi păreţi destul de sănătoasă şi în formă, domnişoară Dorring. Cred că vă veţi descurca foarte bine la naştere. — Nu ştiam că sunteţi un expert în domeniu. — Ne îndepărtăm din nou de subiect. Ce vreţi să spuneţi exact, domnişoară Dorring? — Vreau să spun că nu voi fi de acord să mă mărit cu dumneavoastră decât dacă îmi daţi cuvântul de onoare că nu mă veţi lua cu forţa dacă nu vă dau permisiunea, rosti ea, adunându-şi curajul. Simţi cum se înroşea sub privirea uimită a lui Ravenwood. Mâinile îi tremurau pe hăţurile lui Dancer şi bătrânul cal se mişcă neliniştit. O altă pală de vânt mătură crengile copacilor şi trecu prin stofa costumului ei de călărie. — Vă dau cuvântul meu de onoare, domnişoară Dorring că nu am obligat în viaţa mea o femeie să facă ce nu vrea, replică Julian cu ochii verzi plini de o mânie rece. Totuşi, aici vorbim despre căsnicie, şi trebuie să înţelegeţi că aceasta implică anumite îndatoriri şi obligaţii atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei. Sophy dădu repede din cap afirmativ şi pălăria îi căzu din nou peste ochi, dar de data aceasta ignoră pana. — De asemenea înţeleg, milord, că multor bărbaţi li se pare firesc să insiste în a-şi cere drepturile indiferent dacă femeile vor asta sau nu. Sunteţi unul dintre aceştia? — Nu vă puteţi aştepta să mă căsătoresc ştiind că soţia mea nu este pregătită să-mi acorde drepturile care mi se cuvin ca soţ, mormăi Ravenwood. — Nu am spus că nu aş fi pregătită să vă acord drepturile niciodată, vă rog doar să-mi acordaţi suficient timp pentru a vă cunoaşte şi a mă obişnui cu situaţia. — Nu mă rugaţi, domnişoară Dorring, ci îmi cereţi. Este acesta rezultatul lecturilor dumneavoastră nepotrivite? — Văd că bunicul meu v-a avertizat în legătură cu asta. — Aşa este. Vă pot garanta că voi supraveghea personal ce citiţi după ce ne căsătorim, domnişoară Dorring. — Asta aduce în discuţie cea de-a treia cerere a mea. Trebuie să mi se permită să cumpăr şi să citesc orice cărţi şi tratate aş dori. Armăsarul negru îşi scutură capul în timp ce Ravenwood înjura printre dinţi, apoi se linişti pe măsură ce stăpânul lui trase frâiele cu îndemânare. — Să văd dacă am înţeles bine cererile dumneavoastră, spuse contele pe un ton plin de sarcasm. Nu vreţi să fiţi alungată la ţară, nu veţi împărţi patul cu mine până când nu veţi hotărî dumneavoastră şi veţi citi tot ceea ce vă doriţi, în ciuda sfaturilor sau recomandărilor mele. — Da, cred că este un rezumat corect al listei mele, milord, încuviinţă Sophy trăgând aer în piept. — Vă aşteptaţi să fiu de acord cu această listă revoltătoare? — Mă îndoiesc profund, milord, drept pentru care l-am rugat pe bunicul meu să vă refuze cererea în această după-amiază. M-am gândit că astfel nu ne vom pierde niciunul timpul. — Fie-mi iertat, domnişoară Dorring, dar cred că înţeleg perfect de ce nu v-aţi căsătorit niciodată. Niciun bărbat cu capul pe umeri nu ar fi de acord cu o asemenea listă ridicolă. Poate că în realitate nu vreţi să vă măritaţi. — În mod cert nu mă grăbesc să-mi caut un soţ. — Asta este evident. — Atunci aş putea spune că avem ceva în comun, milord, rosti Sophy cu îndrăzneală. Am impresia că doriţi să vă însuraţi doar dintr-un simţ al datoriei; prin urmare, ar trebui să pricepeţi cu uşurinţă că nici eu nu văd vreun avantaj real în măritiş? — Se pare că treceţi cu vederea avantajul pe care îl reprezintă banii mei. — În mod normal aceasta e, într-adevăr, o tentaţie puternică, dar în cazul meu nu reprezintă un aspect esenţial. Poate că nu-mi voi permite niciodată să port pantofi de dans bătuţi cu diamante din venitul modest lăsat de tatăl meu, dar voi reuşi să trăiesc destul de confortabil şi, ce este mai important, voi putea să-mi cheltui banii exact aşa cum doresc. Dacă m-aş căsători, aş pierde acest atu. — De ce nu adăugaţi pur şi simplu pe lista dumneavoastră de cereri faptul că nu veţi accepta să primiţi sfaturile soţului în ceea ce priveşte economiile şi finanţele dumneavoastră, domnişoară Dorring? — O idee excelentă, milord, cred că o voi face. Vă mulţumesc că mi-aţi indicat această soluţie atât de accesibilă la dilema mea. — Din nefericire, chiar dacă găsiţi un bărbat într-atât de necugetat încât să vă accepte toate dorinţele, nu veţi avea un temei legal care să vă garanteze că soţul îşi va respecta cuvântul dat după căsătorie, nu-i aşa? Sophy îşi privi mâinile, ştiind că el avea dreptate. — Nu, milord, aş depinde în întregime de onorabilitatea soţului meu. — Aveţi grijă, domnişoară Dorring, rosti contele cu o uşoară ameninţare în glas, onorabilitatea unui bărbat poate conta în ceea ce priveşte datoriile lui la jocurile de noroc sau reputaţia lui ca atlet, dar nu înseamnă mare lucru când vine vorba de raporturile sale cu o femeie. — Atunci nu prea am de ales. Dacă aşa stau lucrurile, nu voi risca niciodată să mă căsătoresc, spuse Sophy cu răceală. — Vă înşelaţi, domnişoară Dorring. Aţi ales deja, iar acum trebuie să vă asumaţi riscurile. Aţi declarat că aţi fi dispusă să vă căsătoriţi cu mine dacă vă accept cererile. Prea bine, sunt de acord cu ele. — Le acceptaţi? exclamă Sophy privindu-l cu gura căscată în timp ce inima îi bătea nebuneşte. — Afacerea este încheiată. Mâinile mari ale lui Ravenwood mişcară uşor de hăţuri şi armăsarul ridică alarmat capul. Ne vom căsători cât de curând posibil. Bunicul dumneavoastră mă aşteaptă mâine la ora trei. Spuneţi-i că doresc ca toate pregătirile să fie făcute atunci. De vreme ce am reuşit să ajungem la un acord privat, mă aştept să aveţi curajul de a fi acasă mâine când voi veni în vizită. — Milord, nu vă înţeleg pe deplin, sunteţi sigur că doriţi să vă căsătoriţi cu mine în condiţiile pe care vi le-am expus? îngăimă Sophy uluită. — Întrebarea este, Sophy, cât timp vei reuşi să-ţi menţii aceste condiţii odată ce-ţi vei da seama ce înseamnă să fii soţia mea, spuse Ravenwood cu un zâmbet neplăcut, în timp ce ochii de un verde smarald îi străluceau de amuzament. — Milord, v-aţi dat cuvântul de onoare, spuse Sophy îngrijorată. Trebuie să insist în această privinţă. — Dacă aţi fi bărbat, v-aş provoca la duel pentru că mi-aţi pus onoarea la îndoială. Aveţi cuvântul meu, domnişoară Dorring. — Mulţumesc, milord. Chiar nu vă deranjează că-mi voi cheltui banii după placul inimii? — Sophy, renta trimestrială pe care ţi-o voi da este cu mult mai mare decât întregul tău venit pe un an. Atâta vreme cât îţi plăteşti facturile din suma pe care ţi-o voi aloca, nu te voi întreba pe ce ai cheltuit banii. — Ah, înţeleg. Şi… cărţile mele? — Cred că o să pot suporta ideile prosteşti pe care ţi le vâră cărţile în cap. Fără îndoială că mă vor enerva din când în când, dar asta ne va da şansa unor discuţii interesante, nu crezi? Dumnezeu ştie cât de mult îl pot plictisi conversaţiile femeieşti pe un bărbat, până la punctul de a-l prosti. — Voi încerca să nu vă plictisesc, milord, dar aş vrea să mă asigur că ne înţelegem. Nu veţi încerca să mă ţineţi îngropată la ţară tot anul? — Îţi voi permite să mă însoţeşti la Londra când este convenabil, dacă asta vrei cu adevărat. — Sunteţi prea bun, milord. Şi… cealaltă cerere a mea? — A, da. Garanţia că nu te voi sili la nimic. Cred că în acest caz va trebui să stabilim o limită de timp. Până la urmă, principalul meu scop în toată această afacere este să obţin un moştenitor. — O limită de timp? repetă Sophy, începând să nu se mai simtă în largul ei. — Cât timp crezi că va fi necesar ca să te obişnuieşti cu mine? — Şase luni? încercă ea. — Nu fi gâsculiţă, domnişoară Dorring. Nu am de gând să aştept şase luni ca să-mi cer drepturile. — Trei luni? El păru gata să refuze această contraofertă, dar îşi schimbă părerea în ultimul moment. — Prea bine, trei luni. Vezi cât sunt de indulgent? — Mă copleşiţi cu generozitatea dumneavoastră, milord. — Aşa şi trebuie. Te provoc să găseşti un alt bărbat care ţi-ar da atâta timp înainte de a stărui să-ţi îndeplineşti datoria de soţie. — Aveţi perfectă dreptate, milord. Mă îndoiesc că aş putea găsi un alt bărbat care să fie la fel de amabil ca dumneavoastră în ceea ce priveşte căsătoria. Fie-mi iertat, dar nu îmi pot stăpâni curiozitatea, de ce sunteţi atât de amabil? — Pentru că, draga mea domnişoară Dorring, în final eu voi avea exact ceea ce îmi doresc de pe urma acestei căsătorii. Îţi doresc o zi bună. Ne vedem mâine la ora trei. Angel răspunse imediat presiunii exercitate de coapsele lui Ravenwood, descriind un cerc strâns şi pornind la trap mărunt printre copaci. Sophy rămase unde era până când Dancer îşi plecă capul pentru a lua o gură de iarbă şi mişcarea lui o readuse la realitate. — Acasă, Dancer. Sunt sigură că bunicii sunt fie pradă isteriei, fie cuprinşi de disperare de-acum. Măcar le pot da de ştire că am salvat situaţia. Cu toate acestea, în timp ce călărea spre Chesley Court îi trecu prin minte o veche zicală, aceea potrivit căreia cine vrea să mănânce cu dracul are nevoie de o lingură lungă.

Casa oglinzilor de Amanda Quick PROLOG   CU UN AN ÎNAINTE   Halucinaţiile se amplificau cu repeziciune. Se opri la capătul scărilor, încercând să se liniştească. Holul îmbrăcat în oglinzi întunecate se întindea la nesfârşit, ca o casă a groazei cufundată în noapte şi bântuită de umbre înşelătoare. Trebuia să străbată drumul acesta înainte de a-şi pierde şi ultimele sclipiri de luciditate. Unghiurile coridorului întunecos se topeau, căpătând forme ce-i aminteau de dungile Möbius. Cercuri infinite, fără sfârșit. Nu ştia cât timp se mai putea agăţa de ultimele gânduri conştiente. Ar fi vrut să doarmă, dar nu se putea lăsa pradă dorinţei copleşitoare. Nu încă. Mai era ceva ce trebuia făcut. Curentul se întrerupsese în urmă cu câteva clipe. Lumina slabă a stelelor se furişa prin ferestrele mici de la cele două capete ale holului. Privi înainte, spre drumul îngust, zărind o licărire argintie. Ştia că acolo era intrarea în bibliotecă. A patra uşă pe stânga. O dorinţă disperată îi străbătu fiinţa. Ar putea lăsa mesajul dacă ar ajunge la acea lumină. — Bethany? auzi vocea ucigaşului la capătul scărilor. Unde eşti? Lasă-mă să te ajut. Cred că acum eşti foarte somnoroasă. Spaima îngrozitoare îi dădu energia de a depăşi pentru o clipă efectul substanţelor halucinogene. Strânse poşeta, făcând câţiva paşi împleticiţi de-a lungul holului, apoi se opri din nou. Se străduia să-şi amintească ce trebuia să facă. Deşi totul i se păruse foarte clar la capătul scărilor, acum lucrurile deveniseră din nou confuze. Privi în cele mai apropiate oglinzi care acopereau pereţii. Abia putea distinge în întuneric rama grea a sticlei din secolul optsprezece, astfel încât pipăi materialul rece încercând să-şi amintească. Mai era ceva de făcut înainte de a adormi. — Pot să te ajut, Bethany. I se păru că vede o umbră mişcătoare în oglinda unde o imagine stărui doar o clipă. Se strădui să înţeleagă ce era. Biblioteca. Trebuia să meargă în bibliotecă. Da. Asta era. Trebuia să ajungă acolo înainte ca ucigaşul să o găsească. O cifră apăru dincolo de amintirile ce începeau să se cufunde în uitare. Patru. Intrarea în bibliotecă era a patra uşă pe stânga. Recunoscătoare, încercă să se concentreze asupra cifrei care îi oferea puţină linişte. Se simţea nespus de bine în lumea matematicii; calmă, mulţumită, aşa cum nu fusese niciodată în universul unde emoţiile oamenilor complicau totul. A patra uşă pe stânga. Pentru a ajunge acolo trebuia să treacă de infinitul număr de oglinzi. Gândul acesta o paraliza. — Nu trebuie să te ascunzi de mine, Bethany. Nu vreau decât să te ajut. Trebuia să o facă. Deke trebuia să primească nişte răspunsuri. Nu va avea linişte până când nu va afla adevărul. Şi Thomas îl va ajuta, fiindcă era fratele lui, iar cei din familia Walker erau întotdeauna unul alături de celălalt. Deşi nu înţelesese niciodată profunzimea unei astfel de legături, mintea ei accepta relaţia puternică dintre cei doi. Era la fel de reală ca orice ecuaţie matematică. Adunându-şi ultimele picături de voinţă începu să străbată coridorul spre licărirea slabă care marca uşa bibliotecii. Halucinaţiile deveniră mai puternice. Făpturi ciudate se iveau dincolo de suprafaţa oglinzilor ce o înconjurau, rugând-o să li se alăture. Nu încă. Încleşta dinţii, concentrându-se doar asupra paşilor săi. Nu îndrăznea să privească în oglinzile vechi şi întunecate dinaintea ei, ca să nu fie atrasă în lumea de dincolo. Nu se temea de asta, dar ştia că mai trebuia să rămână câteva clipe aici. Le datora măcar atât lui Deke şi Thomas. — Bethany? Nu te simţi bine, Bethany. Lasă-mă să te ajut. Ucigaşul se afla pe hol, în urma ei. — Nu mai e mult, Bethany. Halucinaţiile trebuie să fie îngrozitoare. Curând însă vei dormi şi totul se va termina. Îşi fixă gândurile asupra triunghiului de lumină aruncată de razele lunii. Liniile strălucitoare o atrăgeau şi o linişteau. Puritatea formei geometrice era un antidot puternic, chiar dacă pentru scurt timp, împotriva halucinaţiilor. Ajunse la a patra uşă, intră, apoi se opri în mijlocul camerei pline de cărţi, încercând să se gândească. Aici, undeva, trebuia să fie un mic birou, iar în el, o carte. Chiar în după-amiaza asta o răsfoise. Era o carte foarte importantă deoarece în ea se afla fotografia ucigaşului ei. Trebuia să facă un semn pe acea imagine pentru Deke şi Thomas. Rafturile din jurul ei se învârteau, topindu-se în ceaţă. Adunându-şi ultimele puteri, se îndreptă spre birou. Cartea micuţă se afla chiar pe masă, întocmai cum îşi amintea. O deschise, privind descumpănită prima filă. Fotografia se afla undeva între paginile acesteia. Trebuia să o găsească cât mai repede. Ucigaşul era deja pe hol. Întoarse foile, încercând să se gândească din nou doar la cifrele din faţa ei. Şaptezeci şi nouă. Optzeci. Optzeci şi unu. Aici era. Fotografia ucigaşului. Lângă carte se afla şi un stilou. Reuşi să-l ridice abia la a treia încercare. Deşi nu mai putea scrie ceva, găsi puterea de a trasa un cerc tremurător în jurul fotografiei de la pagina optzeci şi unu. După aceea se opri, încercând să se gândească. Mai trebuia să facă ceva pentru a fi sigură că Deke şi Thomas aveau să înţeleagă. Plicul, acum. Zâmbi mulţumită când amintirea îşi făcu loc prin gândurile înceţoşate. Plicul se afla în poşeta ce-i atârna pe umăr. Îl scoase, reuşind să-l strecoare printre paginile volumului. Şi acum? Să ascundă cartea cu plicul. Nu-şi putea asuma riscul ca ucigaşul să le găsească. — Ştiu unde eşti, Bethany. Credeai că te poţi ascunde în bibliotecă? Privi un loc potrivit pentru a ascunde obiectele. Un fişier vechi, din lemn, cu sertare mici era sprijinit de un perete. Minunat. — Oglindă, oglinjoară, murmura ucigaşul din pragul bibliotecii. Cine este cel mai inteligent? Nu tu, Bethany. Şi nici Sebastian Eubanks. Eu sunt acela, Bethany. Ignoră cuvintele, strecurând cartea şi plicul în ascunzătoare. Mai devreme sau mai târziu, Deke şi Thomas aveau să le găsească. Terminase. Se simţi învăluită de linişte. Îşi îndeplinise misiunea. Acum putea în sfârşit dormi. Se întoarse, încercând să se sprijine de masă. Ucigaşul se ivi în uşa biroului. — Eu sunt cel mai inteligent dintre toţi, Bethany. Bethany Walker nu răspunse. Închise ochii, alunecând în lumea liniştită de dincolo de oglinzi, unde legile matematicii erau cele mai importante, dând înţeles tuturor lucrurilor.       1 PREZENTUL   Raza de lumină, alunecând din oglinda de deasupra dulapului constituia un indiciu că nu era singură în apartamentul femeii moarte. Îşi simţi mâinile reci ca gheaţa, iar părul la ceafa i se ridică de parcă ar fi fost electrizat. Leonora renunţă să mai cerceteze sertarul şi se întoarse ţinând în mâini un pulover moale, roz pal, din caşmir. Două făpturi se aflau în pragul dormitorului. Una dintre ele, o siluetă umană. Umerii lui largi acopereau o mare parte din priveliştea coridorului din spate. Avea aerul relaxat, graţios al unei fiare sălbatice. Nu un vânător ce se năpusteşte asupra primei prăzi, ci un profesionist care preferă să-şi aleagă victimele. Chipul era al unui om ce obţinuse greu anumite lucruri, iar ochii reci şi cenuşii îţi întăreau această impresie. Fiara asemănătoare unei fantome de la picioarele lui semăna foarte mult cu tovarăşul său. Deşi nu foarte mare, era totuşi masiv. Una dintre urechi era întoarsă, fiind, fără îndoială, dovada unei lupte. Era greu să îţi imaginezi acest animal alergând să prindă un frisbee[1]. Probabil că ar rupe jucăria, înghiţindu-i marginea de plastic. Cu toate că amândoi intruşii păreau primejdioşi, intuiţia îi spunea că e bine să fie mai atentă la bărbat. Nu-i putea zări mâinile ascunse în buzunarele adânci ale fâşului de culoarea mangalului. Pe sub jacheta deschisă se vedea o cămaşă din material de blugi; purta o pereche de pantaloni kaki, iar în picioare avea cizme de piele ce păreau mai mari decât ar fi trebuit. Atât bărbatul cât şi câinele erau uzi până la piele din pricina ploii ce se năpustise asupra Californiei de Sud în acea zi. Amândoi păreau cât se poate de capabili să o atace fără prea mare greutate şi într-o clipită. — Îi erai prietenă sau pur şi simplu ai aflat de moartea ei şi ai venit să vezi dacă nu cumva poţi şterpeli ceva de pe aici? întrebă bărbatul. Chiar şi vocea se potrivea înfăţişării: era joasă, ameninţătoare, ca un mârâit. Se strădui să-şi potolească imaginaţia prea bogată. — Cine eşti? — Eu te-am întrebat primul. Ce eşti, prietenă sau o oportunistă ocazională? Oricum, cred că eşti o hoaţă, aşa că răspunsul devine inutil. — Cum îţi permiţi? Teama ce-i iuţise bătăile inimii făcu loc furiei. Nu sunt o hoaţă, ci bibliotecară. La naiba, cuvintele sunaseră extrem de ciudat. Ei bine, îşi zise, cel puţin nu se poate spune că nu se pricepea să dea replici rapide. — I-auzi! rosti bărbatul cu buzele arcuite într-un zâmbet batjocoritor. Şi cauţi cărţi cu termenul de predare expirat? Ar fi trebuit să ştii că nu trebuie să-i împrumuţi nimic lui Meredith Spooner. Mă îndoiesc că a înapoiat ceva din lucrurile pe care le-a furat. — Nu prea ai simţul umorului. — Nu am de gând să mă fac comedian. În astfel de situaţii trebuie să fii prompt, gândi Leonora. Să iei iniţiativa. Să preiei conducerea situaţiei dovedind siguranţă şi autoritate. Nu se putea spune că nu mai avusese de-a face până atunci cu oameni dificili. Ca bibliotecară era din când în când obligată să discute cu persoane antipatice, de la profesorii egoişti şi pretenţioşi ai facultăţii până la studenţi prost crescuţi. Se îndreptă aşadar spre uşă, rugându-se ca străinul şi câinele lui să se dea înapoi în mod automat, cum se întâmplă când vrei să treci pe lângă cineva. — De fapt, sunt îndreptăţită să mă aflu aici, lucru care nu e valabil şi pentru tine, spuse zâmbind cu răceală către cei doi intruşi. Propun să discutăm asta cu proprietarul apartamentului. — E ocupat. Spunea ceva de o urgenţă la instalaţiile de la etajul trei. Oricum cred că e mai bine să ne ocupăm noi singuri de această situaţie. Ai un nume? Era clar că nici el, nici câinele nu aveau de gând să se dea la o parte, astfel încât se văzu nevoită să se oprească în mijlocul camerei. — Sigur că am, replică ea încordată, însă nu văd de ce ţi-aş spune ţie cum mă cheamă. — Lasă-mă să ghicesc. Leonora Hutton? Fata îngheţă. — De unde ai ştiut? El ridică din umeri, iar mişcarea îi atrase din nou atenţia asupra dimensiunii impresionante a acestora. Mai îngrijorător era faptul că părea fascinată de asta. Nu obişnuia să fie atrasă de bărbaţi musculoşi; prefera mai degrabă genul intelectual. — Meredith nu avea prea mulţi prieteni, spuse el. Cei mai mulţi erau doar nişte simboluri, din câte mi-am putut da seama. — Simboluri. — Semne. Săgeţi. Victime. Fraieri. Cum vrei să-i numeşti pe cei de care s-a folosit sau i-a păcălit cu escrocheriile sale. Se opri o clipă. Asta dacă presupunem că eşti Leonora Hutton. Fata îşi încleşta dinţii. — Bine, eu sunt Leonora Hutton. Iar tu eşti…? — Walker. Thomas Walker. Bărbatul îşi îndreptă apoi privirea asupra câinelui. El este Wrench. Wrench îşi ridică rânjind capul, drept răspuns. Privi colţii ameninţători ai animalului. — Muşcă? — Nu. Thomas părea amuzat de întrebare. Este o dulceaţă, foarte blând. Probabil că într-o viaţă anterioară a fost un micuţ pudel. Fata nu putea crede asta nici măcar o clipă. Dacă Wrench trăise într-o altă viaţă, fără îndoială fusese un dulău de vânătoare, din timpuri medievale, dar decise că era mai bine să-şi păstreze părerile pentru ea. — Te aşteptam, domnişoară Hutton, zise Thomas. Leonora îl privi uluită. — Pe mine? — De vreo trei zile. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în cafeneaua de peste drum. Bărbatul arătă cu capul spre fereastra dincolo de care se zăreau câteva magazine. Tu ai fost aceea care a luat trupul şi a făcut toate aranjamentele pentru înmormântare în ultima săptămână. Am bănuit că mai curând sau mai târziu o să revii să aduni ce-a mai rămas prin apartament. — Se pare că ştii o mulţime de lucruri despre mine. Thomas zâmbi într-un mod ce o îndemna să se dea câţiva paşi înapoi şi să o ia la goană. Însă acesta ar fi lucrul cel mai nepotrivit, îşi spuse. Cunoştea destule despre comportamentul animalelor pentru a şti că fiarele atacau cu şi mai multă cruzime atunci când prada o lua la fugă. — Nu atât cât aş vrea să ştiu, domnişoară Hutton. Oricum nu ar fi avut unde să fugă. O încolţise în camera asta micuţă şi goală. Astfel încât se strădui să rămână calmă. — Cum ai găsit adresele de e-mail din agenda lui Meredith? îl întrebă. — Foarte uşor, răspunse Thomas. Am venit aici şi i-am luat calculatorul imediat ce am aflat de accident. Auzind mărturisirea nonşalantă, Leonora rămase fără grai câteva clipe. — I-ai furat calculatorul? reuşi în cele din urmă să întrebe. — Să zicem că l-am împrumutat, replică el cu un alt zâmbet respingător, lipsit de orice urmă de umor. Cam tot aşa cum ea a împrumutat un milion şi jumătate din Fondul pentru burse Bethany Walker. O, la naiba. Nu prea era bine. Era chiar foarte, foarte rău. Delapidarea reprezentase una dintre activităţile preferate ale lui Meredith, dar întotdeauna preferase hoţii şi escrocii asemenea ei, care nu se puteau plânge nicăieri. Din câte ştia Leonora, niciodată nu luase o sumă atât de mare. Numai Meredith putea da o ultimă lovitură aşa de puternică. Şi numai ea mă putea lăsa pe mine să curăţ mizeria în urma ei. — Eşti poliţist? întrebă precaut. — Nu. — Detectiv particular? El scutură din cap. — Nu. Nu era un reprezentant al legii. Nu ştia dacă acesta era un lucru bun sau rău. Îşi drese vocea: — Ai cunoscut-o personal pe Meredith? — A, da, am cunoscut-o, zise el. Desigur că, asemenea tuturor celorlalţi, aş fi preferat ca asta să nu se fi întâmplat niciodată, dar lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum vrei, nu? Cuvintele aveau o semnificaţie aproape implacabilă. — Înţeleg. Ai fost unul dintre – se întrerupse căutând să continue cât mai elegant fraza. Adică aţi frecventat aceleaşi cercuri? Thomas răspunse abia silabisind: — Nu pentru mult timp. Însemna că fusese unul dintre iubiţii lui Meredith. Dintr-un motiv neştiut, noţiunea i se părea straniu de deprimantă. De ce îi păsa dacă individul avusese sau nu o relaţie cu Meredith? Cu siguranță nu fusese primul, dar este posibil să fi fost ultimul. — Mă mir, răspunse fără a sta prea mult pe gânduri. Nu pari a fi genul ei. O, Doamne! Ce naiba o făcuse să spună una ca asta? Oricum, era adevărat. Meredith obişnuia să aibă relaţii numai cu bărbaţi pe care îi putea manipula. Ceva din înfăţişarea lui Thomas Walker îţi dădea de înţeles că nu putea fi marioneta cuiva prea mult timp, nici măcar în mâinile unui femei atât de sexy, seducătoare şi pricepută precum Meredith. Dacă ea îşi dăduse seama de asta, gândi Leonora, atunci şi Meredith, care dintotdeauna avusese intuiţii extrem de exacte în privinţa sexului opus, înţelesese acelaşi lucru. Poate că tocmai de aceea relaţia nu durase prea mult. — Meredith prefera un anumit gen de bărbaţi? Thomas părea uşor surprins de informaţie; dădu apoi din cap gânditor. Probabil că ai dreptate. Avea anumite preferinţe în privinţa vieţii sociale, nu? Din câte mi-am dat seama nu ieşea decât cu bărbaţi care o puteau ajuta să-şi atingă scopurile. Leonora se întrebă dacă nu cumva adevărata problemă era faptul că Thomas fusese foarte tare rănit când îi fusese dezvăluită adevărata faţă a lui Meredith. O inimă frântă putea produce multă suferinţă, iar aceasta la rândul ei putea da naştere furiei. Poate că el suferea acum, într-un mod specific masculin. Îi zâmbi compătimitor. — Îmi pare rău, zise cu blândeţe. — Da, şi mie. Chiar mai mult. Dacă vrei să ştii adevărul, am fost cam supărat când am aflat că şi-a însuşit cei un milion ş jumătate de dolari. Ei, poate că nu era chiar copleşit de durere, ci mai degrabă furios. — Ăăă, cuvintele întârziau să apară. — Dar tu? întrebă Thomas pe un ton exagerat de politicos. Ai ceva amintiri dragi legate de defunctă? De când vă cunoaşteţi? — Ne-am cunoscut la facultate. Am ţinut legătura de-a lungul anilor, dar – înghiţi în sec, încercând să reformuleze. Nu prea ne-am văzut în ultimele luni. De când am surprins-o în pat cu fostul meu logodnic, adăugă în gând, considerând că nu este cazul să menţioneze cu glas tare acest lucru. — Ar trebui să te consideri norocoasă, spuse Thomas. Meredith Spooner era o adevărată pacoste. Dar probabil că ştii deja asta. Vechile năravuri erau greu de îndepărtat. Ca întotdeauna, atunci când situaţia devenea neplăcută, apăru tentaţia de a lua apărarea şi de a scuza comportamentul lui Meredith. Îşi ridică bărbia. — Eşti sigur că Meredith a luat acei bani? — Absolut sigur. — Cum a reuşit una ca asta? — Foarte uşor. S-a angajat ca funcţionar însărcinat cu acordarea burselor pentru studenţi la Colegiul Eubanks. Adaugă la aceasta o moralitate îndoielnică şi o mare pricepere la calculatoare şi obţii astfel toate datele unei delapidări. — Dacă ceea ce spui e adevărat, atunci ce cauţi aici? Dacă suma e atât de mare, nu ar fi trebuit să te duci la poliţie? — Încerc să evit această cale. — Când îţi lipsesc mai mult de un milion de dolari? întrebă ea, profitând de ocazie şi atacând. Mi se pare destul de suspicios. Toate astea aruncă o umbră de îndoială asupra poveştii tale, domnule Walker. — Vreau să evit poliţia fiindcă o asemenea publicitate poate dăuna fondului burselor, zdruncinând încrederea eventualilor sponsori. I-ar face să se îndoiască de integritatea celor însărcinaţi cu administrarea banilor, dacă înţelegi ce vreau să spun. Cum Leonora avea destulă experienţă în legătură cu subiectul delicat al strângerii de fonduri academice, îi dădu dreptate. Dar asta nu însemna că avea să scape prea uşor de ea, cu atât mai mult cu cât acesta nu părea deloc a fi genul de persoană implicată în donarea unor sume destinate studiilor. De asta se ocupau intelectuali cu costume fine, care ştiau cum să se adreseze unor studenţi bogaţi. Îi zâmbi politicos. — Cred că încep să înţeleg. Acum e rândul meu să încerc a ghici. Ar putea fi adevărat, domnule Walker, că nu ai sesizat poliţia în legătură cu dispariţia banilor tocmai fiindcă ai putea fi considerat suspectul principal? Sprâncenele întunecate ale bărbatului se ridicară, ca reacţie la afirmaţia ei. — Destul de aproape, domnişoară Hutton. Nu chiar la ţintă, dar foarte aproape. — Bănuiam. — Meredith a lăsat urme care ar duce la fratele meu, Deke, dacă s-ar afla de dispariţia banilor. — Fratele tău. Îi venea destul de greu să accepte cuvintele lui. Unde anume se află sediul central al Fondului Bethany Walker? — Face parte din fondul pentru burse al Colegiului Eubanks. A fost constituit pentru a sprijini cercetarea şi predarea ştiinţelor exacte. — Eubanks? întrebă ea încruntându-se. Numele nu îmi este cunoscut. — Este un mic colegiu dintr-un orăşel numit Wing Cove; se află cam la o oră şi jumătate distanţă de nordul oraşului Seatlle. — Înţeleg. — Fondul a fost intitulat după numele lui Bethany, soţia lui Deke, o matematiciană strălucită. A murit anul trecut. Deke este preşedintele comitetului care supraveghează operaţiunile şi investiţiile fondului. Peste trei luni va avea loc o verificare. Dacă suma va lipsi, atunci el va fi răspunzător, mulţumită scumpei tale prietene. O operaţiune tipică pentru Meredith, gândi Leonora. Asigură-te că victima nu va suna la poliţie. — Îmi dau seama cât de neplăcut trebuie să fie pentru tine şi fratele tău, domnule Walker. Dar pentru cineva care vrea să păstreze situaţia cât mai discretă, pari neobişnuit de vorbăreţ. — Asta fiindcă doresc foarte mult să recuperez banii. Vreau să ajungă înapoi în contul fondului înainte de acea afurisită de verificare financiară. — Înţeleg, zise ea. Dar de ce îmi spui mie toate astea? — Simplu. Eşti cel mai bun indiciu al meu. Îl privi uluită. — Poftim? — Hai să zicem altfel, eşti singurul meu indiciu. Simţi cum panica îi cuprinde cu repeziciune tot trupul. — Dar nu ştiu nimic despre bani. — Nu zău? Bărbatul nu părea convins de spusele ei. De dragul conversaţiei, să zicem că spui adevărul. — Dar acesta este adevărul. — Chiar şi aşa, rămâi în continuare singurul meu indiciu. — De ce? — Pentru că, din câte îmi dau seama, ai cunoscut-o pe Meredith mai bine decât oricine altcineva. Sper să mă ajuţi, domnişoară Hutton. Ai vrea tu, gândi Leonora. — Tocmai ţi-am spus, nu am vorbit prea des cu ea în ultimul an. Nici măcar nu ştiam că s-a angajat la Colegiul Eubanks sau că locuieşte aici; am aflat despre asta abia când autorităţile m-au contactat după accident. — Nu, zău! După spusele proprietarului, Meredith s-a folosit de numele tău când a închiriat apartamentul. Leonora rămase tăcută. Nu era prima oară când Meredith se folosea de numele şi referinţele ei. — Mă îndoiesc că avea de gând să stea prea mult timp aici, spuse Thomas cercetând camera sumar mobilată, cu un aspect sărăcăcios. Probabil avea nevoie de o adresă pe care să o folosească cât timp îşi pregătea următoarea lovitură. — Uite, chiar nu ştiu ce să spun. Nu te pot ajuta, domnule Walker. Am venit doar să iau lucrurile lui Meredith; intenţionez să le donez unui magazin de aici, iar după aceea să mă întorc acasă. Mi-am rezervat un loc pentru avionul din seara aceasta. Trebuie să mă prezint la serviciu mâine dimineaţă. — Acasă, adică în Melba Creek, nu? Chiar lângă San Diego? Încercă să ignore neliniştea stârnită de cuvintele lui. — Aşadar ştii unde locuiesc. Ar trebui ca acest lucru să mă sperie? — Nu încerc să te sperii, domnişoară Hutton, vreau doar să colaborăm. — Aha. — Ţi-aş face o propunere. — Dă-mi un singur motiv pentru care ar trebui să o ascult. — Îţi voi oferi chiar mai multe. Mai întâi, dacă lucrezi cu mine şi mă ajuţi să găsesc banii, voi avea grijă să primeşti o recompensă. — Fă-mă să înţeleg. Vrei să mă mituieşti ca să-ţi înapoiez banii? — Nu crezi că e mai bine decât să ajungi la închisoare pentru delapidare? — La închisoare? Involuntar, făcu un pas înapoi, iar Wrench se mişcă, vădit interesat de gestul ei. Rămase ţintuită locului. De ce să fiu arestată? Ai spus că fratele tău ar fi răspunzător pentru lipsa banilor. — Nu am de gând să permit ca el să fie considerat vinovat pentru escrocheria lui Meredith, spuse Thomas pe un ton blând. Dacă suma nu ajunge în cont înainte de verificare, mă voi asigura că poliţiştii te vor cerceta cât se poate de amănunţit. — Cum? — Deke se pricepe de minune la calculatoare, iar eu mă descurc destul de bine cu cifrele. N-ar trebui să fie foarte greu să facem o legătură între tine şi Meredith. — Şi mine? Afirmaţiile acestea o lăsară mută de uimire. Dar nu am avut nimic de-a face cu delapidarea. — Cine ştie? Poate că în cele din urmă vei reuşi să o şi dovedeşti. Dar între timp, crede-mă că îţi pot face viaţa foarte grea. Spune-mi, cum ar reacţiona şeful tău dacă ar auzi că eşti cercetată pentru delapidare? — Cum îndrăzneşti să mă atragi în această poveste cu ameninţări? Thomas scoase din buzunar o mână mare, puternică; avea palmele unuia care a muncit din greu sau a escaladat munţii, nu îngrijite ca ale unui om de afaceri. Îşi răsfiră degetele subliniindu-şi vorbele: — Dacă nu ai observat până acum, domnişoară Hutton, eşti deja amestecată în povestea asta până peste urechile tale drăgălaşe. — Cum poţi spune aşa ceva? — Din câte îmi dau seama, tu ai fost persoana cea mai apropiată de Meredith, iar pentru mine asta înseamnă că eşti cel mai aproape de statutul de partener al ei. — Nu am fost partenerul ei. — Vă leagă multe lucruri. Eşti singura cu care a continuat să ţină legătura de-a lungul timpului. Cu puţin ajutor din partea lui Deke, sunt sigur că poţi fi considerată complicele ei. — Dumnezeule, vorbeşti serios, nu? — Atunci când sunt în joc un milion şi jumătate de dolari şi reputaţia fratelui meu? Da, domnişoară Hutton. Vorbesc cât se poate de serios. Cooperează cu mine. Ajută-mă să găsesc banii şi amândoi putem ieşi din situaţia asta fără a fi nevoie să angajăm un avocat. — Unde crezi că aş ascunde o asemenea sumă? — Până acum nu ştiu decât că banii nu se află în contul tău. Cuvintele o uluiră. — Ai verificat? — A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce ţi-am găsit numele în adresele de e-mail ale lui Meredith. — Cum? — Ţi-am spus deja, fratele meu se pricepe la calculatoare. — O astfel de încălcare a intimităţii este ilegală. Aş putea cere să fiţi arestaţi. — Vorbeşti serios? Va trebui să ţin minte asta în viitor. Îl privi ţintă. — Şi ai neobrăzarea să mă acuzi pe mine de comportament ilegal. — Imaginează-ţi că am! — Nu-mi vine să cred! Se simţea ameţită. E mai mult decât bizar. Bărbatul părea aproape amuzat. — Fii recunoscătoare. Ţie îţi revine un rol mai uşor, nu trebuie decât să mă ajuţi să găsesc banii. Îl urmări îngrijorată. — Care este partea grea? Să-i punem înapoi în fond? — Nu, şi asta va fi simplu. Cel mai greu va fi să-l convingem pe fratele meu că Meredith Spooner nu a fost asasinată. Leonora simţi cum plămânii i se golesc de aer. Se uita uluită la el, incapabilă să mai spună ceva. — Poliţia nu a menţionat nimic de un asasinat, reuşi ea să îngaime în cele din urmă. — Fiindcă nu au găsit nicio dovadă care să indice altceva decât un accident, zise el. Probabil şi pentru că nici nu exista aşa ceva. Fata avu impresia că Thomas mai purtase această conversaţie de câteva ori în ultimele zile. — Fratele tău are însă o altă părere? — Deke este – se întrerupse, căutând cuvântul potrivit. Unii îl cred obsedat de ideea că soția sa, Bethany, a fost ucisă acum un an. Când a auzit de accidentul lui Meredith, s-a grăbit să tragă concluzia că ucigaşul a lovit din nou. — Dumnezeule! Tu ce crezi? Thomas rămase o clipă tăcut, iar Wrench se sprijini de piciorul lui, ca şi când ar fi vrut să spună că e alături de el. Leonora credea că bărbatul va nega presupunerea aceasta îngrozitoare, însă spre uimirea ei, el doar scutură din cap. — Nu ştiu, răspunse într-un târziu. — Nu ştii? Ce vrea să însemne asta? Doar vorbim de o crimă. — Uite, nu-ţi pot spune decât că acum un an, la moartea lui Bethany, nu credeam că poate exista vreo îndoială cu privire la ce se întâmplase. Verdictul oficial a fost sinucidere. Din nefericire, se potrivea împrejurărilor şi nu era nicio urmă a vreunei violenţe. — A existat un bilet de adio? — Nu. Dar asta nu e chiar atât de neobişnuit cum par să creadă oamenii. — Sinuciderea este întotdeauna greu de suportat de cei care cunoşteau victima. Nu e de mirare că fratele tău caută alte răspunsuri. Dar ce anume din moartea lui Meredith îl face să creadă că există vreo legătură între cele două evenimente? — Nu sunt prea multe lucruri, recunoscu Thomas. Meredith a sosit în Wing Cove la şase luni după moartea lui Bethany. Însă Deke încearcă să găsească asemănări chiar şi acolo unde nu există. Singurul lucru pe care cele două îl aveau în comun, după părerea mea, este faptul că petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor. — Ce anume este Casa Oglinzilor? — Sediul central al Asociaţiei Colegiului Eubanks. — Doar atât? Faptul că amândouă au lucrat în acelaşi loc? Asta este singura legătură dintre ele? Bărbatul şovăi o clipă înainte de a continua: — Singurul amănunt solid. — Nu vreau să-l jignesc pe fratele tău, dar este foarte puţin. — Îmi dau seama de asta, domnişoară Hutton, răspunse Thomas cu o voce joasă. După cum spuneam, lui Deke i-a fost foarte greu să accepte moartea lui Bethany. M-am străduit cât am putut să demolez teoriile lui legate de o anumită conspiraţie. În ultimele luni mi se părea chiar că făceam progrese. Cel puţin părea să-şi depăşească stare de depresie. Însă moartea lui Meredith i-a întărit presupunerile. Fata reluă în gând ultimul lui comentariu. — Stai puţin. Mi-ai spus că singura legătură solidă între cele două victime este faptul că au lucrat în acelaşi loc. Mai sunt şi altele, mai puţin substanţiale? — Poate, răspunse el încet. În orice caz mai există încă un mod de a privi toată povestea. Reticenţa de care dădea el dovadă o făcea să înţeleagă că deşi acesta nu credea pe de-a-ntregul povestea fratelui său, se simţea totuşi obligat să o privească cu oarecare seriozitate. Probabil că sentimentul se datora unei loialităţi familiale. Iar ea cunoştea prea bine acest lucru. — Care? întrebă când observă că el refuza să ofere alte amănunte. — Au existat anumite zvonuri după înmormântare. — Zvonuri? — Câţiva localnici susţineau că Bethany lua nişte substanţe când s-a sinucis, spuse fără prea multă convingere. Atât eu, cât şi Deke am căzut de acord că ea nu ar fi fost capabilă să recurgă la aşa ceva. Din câte ştim noi, ea nu a luat niciodată droguri. — S-au efectuat teste pentru verificarea prezenţei drogurilor în organism? — Au fost făcute câteva analize obişnuite, dar nu existau motive care să justifice o mulţime de teste costisitoare. Legile şi bugetele medicale ale orăşelelor de provincie nu permit efectuarea de teste amănunţite decât atunci când cauza morţii este pusă serios la îndoială. Bethany nu luase niciodată droguri. Deke nu credea în teoria sinuciderii, iar motivele lui nu se refereau la droguri. Şi oricum, în momentul de faţă nu se mai poate face nimic. Potrivit propriului său testament, Bethany a fost incinerată. — Moartea lui Meredith a fost etichetată drept accident. Nimic nu a indicat prezenţa drogurilor sau a alcoolului. În ce fel se leagă de moartea ei zvonurile referitoare la Bethany Walker? — După ce s-a aflat de accidentul ei, în Wing Cove au existat câteva zvonuri referitoare la faptul că şi Meredith luase droguri cât timp a locuit aici. — Nu, răspunse limpede Leonora. Ochii lui Thomas se îngustară. — Nu? Eşti sigură? — O, da. Cât se poate de sigură. Meredith avea o mulţime de păcate, dar drogurile nu erau printre ele. Vezi tu, mama ei a murit tocmai din cauza asta. — Aha, spuse bărbatul fără a mai adăuga nimic altceva. Părea gânditor, în vreme ce Wrench arăta doar plictisit. — Accidente de circulaţie au loc tot timpul. Se întreba dacă încerca să se convingă pe ea sau pe Thomas. Şi nu există niciun motiv pentru crimă. — N-aş spune asta. Un milion şi jumătate de dolari sunt o grămadă de bani. Să presupunem, de dragul conversaţiei, că Meredith avea un partener. Cineva care nu dorea să împartă cu ea profiturile. Începea să se simtă prinsă în capcană. Situaţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. — Pentru ultima oară, nu am fost partenera lui Meredith, spuse cu asprime. Nu ştiu nimic despre escrocheria pe care pretinzi că a pus-o la cale la Colegiul Eubanks. — Dovedeşte-o. Ajută-mă să găsesc banii dispăruţi. — Mă ameninţi şi nu-mi place câtuşi de puţin. — Ţi-am oferit de asemenea şi o importantă recompensă, îi aminti el. Gândeşte-te la asta ca la o abordare ceva mai tentantă. — Dacă nu te superi, zise Leonora pe un ton glacial, trebuie să termin de împachetat lucrurile lui Meredith. — Ce bine că mi-ai adus aminte; trebuie să te întreb ceva în legătură cu asta. — Ce anume? — De ce tocmai tu ai venit aici? De ce trebuie să-i iei lucrurile şi să te ocupi de ultimele detalii ale vieţii ei? Leonora privi în jur spre pereţii goi şi mobila impersonală. Îi venea greu să şi-o imagineze pe Meredith, întotdeauna atât de plină de viaţă, petrecându-şi ultimele zile în locuinţa aceasta simplă, sordidă. Se simţi copleşită de tristeţe. Meredith fusese o fire complicată, care adeseori te scotea din minţi. Oriunde îşi făcea apariţia, necazurile celorlalţi nu întârziau să apară. Însă lumea avea să fie cu siguranţă un loc mult mai puţin viu fără ea. — Nu există nimeni altcineva care să se ocupe de asta, răspunse fata. 2 O noapte fără sfârşit părea a inunda casa lui Deke. Draperiile erau trase peste ferestre deşi, chiar fără acestea, după-amiaza de noiembrie nu oferea prea multă lumină prin stratul gros de nori. Întunericul era străpuns doar de lumina monitorului ce se reflecta în ramele aurite ale ochelarilor lui Deke, scăldându-i faţa nebărbierită într-o lumină nefirească. Deprimat, Thomas stătea la celălalt capăt al biroului, cu o ceaşcă de cafea lângă el, iar Wrench întins la picioarele lui. Orice progres făcuse încercând să-şi scoată fratele din lumea calculatorului, se risipise atunci când aflaseră de moartea lui Meredith Spooner. Deke se repezise în faţa computerului, căutând asemănări care să argumenteze teoria că Bethany fusese ucisă. — Leonora Hutton şi-a făcut apariţia în cele din urmă la apartament? întrebă Deke. Nerăbdarea era atât de evidentă încât simpla imagine a chipului său devenea dureroasă. Aşa cum ai bănuit? — Da. Spunea că a venit să împacheteze lucrurile lui Meredith. — Ei bine? Ce s-a întâmplat? Vrea să ne ajute? — Nu ştiu, răspunse Thomas. — Ce vrei să spui? Mi-ai spus că e singura noastră legătură cu cele întâmplate. — Ştiu. Şovăi o clipa. Dar nu e aşa cum mi-am închipuit. — Cum adică? Thomas se gândi, încercând încă să se lămurească ce impresie îi făcuse Leonora. Aşa îşi petrecuse cea mai mare parte a drumului înapoi şi a nopţii trecute, fără însă a progresa prea mult. Din orice perspectivă ar fi încercat să o catalogheze, fata refuza să intre într-o anumită categorie. — Nu seamănă deloc cu Meredith, zise el. De fapt, este chiar opusul ei. Sunt ca noaptea şi ziua. Dacă blonda Meredith cu ochi albaştri, vocea dulce şi accent texan fusese ziua, atunci Leonora era noaptea. — Precum gemenii bun şi rău? sugeră Deke. — Crede-mă, fetele astea n-au fost niciodată gemene. Îi reveni în minte imaginea Leonorei întorcându-se spre el din faţa sertarului deschis. Secvenţa îl urmărise cu stăruinţa unui vis de care nu te poţi descotorosi. O revăzu în gând, încercând să privească totul cât mai obiectiv. Purta pantaloni verzi şi un pulover de aceeaşi culoare; părul negru îi era prins într-un coc franţuzesc, iar ochelarii delicaţi, cu ramă neagră accentuau ochii verzi şi trăsăturile chipului inteligent care, dintr-un motiv neştiut, reuşise să-l fascineze. Într-atât încât fu nevoit să facă un efort pentru a privi în altă parte preţ de câteva clipe. Era foarte puţin sau chiar deloc machiată. Era femeia care nu se baza pe înfăţişarea ei, aşa cum o făcea Meredith, gândi Thomas. La numai câteva secunde de când o privise prima oară, îşi dăduse seama că Leonora într-o anumită privinţă era ca el. Obişnuia să încerce să capete un lucru atunci când şi-l dorea foarte mult. Probabil că nici nu renunţa prea uşor, după ce îşi fixa un anumit scop. — Normal, e vorba de principii. — Îhî, zise Deke. N-ai cum să nu ţii la principii. Thomas se afundă mai mult în scaun. — Ştii, ne creăm o anumită reputaţie pe aici. Lumea începe să ne numească „fraţii Walker ăia nebuni”. — Am auzit şi eu. Rămaseră tăcuţi în întuneric câteva clipe. Wrench se întinse, schimbându-şi uşor poziţia şi adormind după aceea la loc. — Trebuie să găsim banii, spuse Thomas într-un târziu, fiindcă altfel nu avem cum să ştim dacă ai dreptate să susţii că Bethany şi Meredith au fost ucise. — Ce vrei să spui? Că începi să crezi teoria mea? — Să zicem că discuţia cu Leonora m-a făcut să-mi pun câteva întrebări la care mi-ar plăcea să aflu răspunsuri. — Ce întrebări? — Ştii chestiunea legată de droguri? Mâna lui Deke se încleşta în jurul unui stilou. — Ce anume? Bethany nu lua droguri. Thomas se aplecă şi scarpină urechile lui Wrench. — Leonora Hutton jură că nici Meredith nu se droga. — Serios? Deke aşeză stiloul pe birou, lăsându-se pe spătarul scaunului şi mângâindu-şi barba. Şi cu toate astea, zvonurile continuă să circule. Iată un lucru de-a dreptul interesant. — Da. — O vreme ai fost destul de apropiat de Meredith, zise Deke. Ce părere ai de zvonurile care s-au răspândit? Thomas ezită să răspundă. Era ciudat să-ţi dai seama că te puteai culca cu o femeie de mai multe ori fără să ştii un lucru esenţial, cum ar fi dacă foloseşte sau nu substanţe interzise. Nu putea spune decât că în prezenţa lui nu luase niciodată aşa ceva şi nici nu păruse vreodată a se afla sub influenţa lor. — Ce părere a avut despre recompensă? întrebă Deke. — A numit-o mită. Imediat după aceea am insinuat că poliţia ar cerceta-o îndeaproape dacă ar afla de prietenia ei cu Meredith. Deke tresări. — Cum a reacţionat? — Nu cred că i-a plăcut să fie ameninţată. — Nu mi se pare o surpriză aşa de mare, spuse celălalt privind către ecranul luminos al calculatorului ca spre un oracol. M-am gândit la banii dispăruţi. — Ce-i cu ei? — Dintr-un punct de vedere, ei reprezintă problema noastră cea mai neînsemnată. — Am noutăţi pentru tine, Deke; când la verificare se va afla că din fond lipsesc mai mult de un milion de dolari, vom avea o mare problemă. — Voi pune banii la loc înainte de asta. Nimeni nu va şti de dispariţia lor. — De unde plănuieşti să faci rost de o asemenea sumă? — Voi lichida alte conturi. — Pe naiba, zise Thomas cu un glas domol. Eu sunt managerul de investiţii, îţi aminteşti? În niciun caz nu voi permite să faci aşa ceva. — Îi pot înlocui. Ar trebui să urmezi câteva lecţii de Consulting şi ai să vezi. — Las-o baltă. Meredith Spooner a furat banii şi noi îi vom lua înapoi. Un zâmbet slab lumină chipul lui Deke. — Ce este? întrebă Thomas. — Nimic. Doar că atunci când vine vorba de recuperarea acelor bani pari la fel de obsedat ca mine când încerc să înţeleg cine a ucis-o pe Bethany. — Nu pot fi sigur, dar dacă ar trebui să-mi dau cu părerea, aş spune că Meredith Spooner era mult prea concentrată asupra escrocheriilor ei pentru a risca să dea greş din cauza drogurilor, răspunse într-un final. — Aşa cum şi Bethany era prea concentrată asupra muncii ei pentru a se prosti în felul acesta. Uite o altă asemănare între ele, recunosc. — Bine, oftă Thomas. Avem poate două legături. Amândouă îşi petreceau foarte mult timp în Casa Oglinzilor şi despre amândouă se spune că au folosit droguri, deşi acest fapt nu a putut fi demonstrat cu ocazia morţii, iar toţi cei care le-au cunoscut susţin că nu au luat niciodată substanţe interzise. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere. — Nu e o bază prea bună de la care să pornim, nu? întrebă Deke pe un ton obosit. — Nu. — Poate că Leonora Hutton se va dovedi cheia întregii poveşti, spuse Deke. Thomas nu răspunse. Nu era sigur că îşi dorea un asemenea lucru.   Deşi ploaia se oprise când Thomas şi Wrench au ieşit din casă, aerul era extrem de răcoros. Norii grei şi întunecaţi acopereau lumina şi aşa slabă a după-amiezii. Brazii erau încărcaţi de umezeală, iar iarba de pe cărare plină de noroi. Suprafaţa apei reci a golfului era agitată ca şi când cine ştie ce făptură monstruoasă a adâncului se avânta dedesubt în căutarea prăzii. Thomas scurtă lesa lui Wrench şi porniră împreună pe cărarea ce ducea spre casă. Deşi câinele nu avea nevoie de strunire, trecătorii se speriau când îl vedeau alergând liber, lucru pe care stăpânul lui îl înţelegea. Uneori oamenii îşi formau şi despre Thomas o impresie greşită. Poate că tocmai de aceea el şi Wrench se înţelegeau atât de bine. Amândoi erau nişte victime inocente ale unei moşteniri genetice. Cărarea pietruită se prelungea de-a lungul golfului. Traficul era destul de aglomerat în această perioadă a zilei. De pretutindeni apăreau oameni care făceau jogging, alergau sau pur şi simplu se plimbau. Aceştia din urmă, precum Wrench şi Thomas, erau nevoiţi să facă loc celor ce-şi luau în serios condiţia fizică. Alţi câini apăreau la capătul câtorva lese. Wrench îi privi ca pe nişte egali ai săi pe un labrador de culoarea ciocolatei şi un retriever, ignorând politicos fâlfâitul alb al cozii unui căţel ce-şi dorea cu disperare să se împrietenească cu el. Wing Cove[2] se afla într-o regiune cu multă vegetaţie, de la marginea zonei Puget Sound. În alte împrejurări, gândi Thomas, locul i-ar fi plăcut foarte mult, în ciuda faptului că părea a fi populat cu precădere de figuri academice. Numele i se potrivea golfului, care avea forma unei aripi întinse de pescăruş. Intrarea era partea cea mai lată a zonei, marcând intersecţia cu Sound, oraşul fiind situat la celalalt capăt al aripii. Câteva case mai mici sau mai arătoase erau împrăştiate pe dealurile împădurite ce se înălţau pe marginea apei. Wrench preluase controlul pe cărarea îngustă care traversa mijlocul golfului. Podul de lemn oferea posibilitatea de a scurta drumul spre partea opusă; acesta îi scutea pe cei mai puţin dispuşi să facă mişcare de a traversa tot oraşul sau de a merge până la intrarea în golf pentru a ajunge la şoseaua principală. După ce traversară podul, Thomas observă o maşină albă SUV, cu însemnele bleu-aurii ale Departamentului de Poliţie din Wing Cove, parcată chiar la marginea cărării. Ridică mâna pentru a-l saluta pe Ed Stovall, şeful poliţiei, pe care-l recunoscu la volanul automobilului. Ed coborî geamul, dând din cap. — Bună seara, zise acesta. Thomas simţi răceala din glasul lui. Ed era un bărbat mic de statură, bine făcut, cu un început de chelie şi fără simţul umorului. După părerea lui Thomas, părea întotdeauna mult prea încordat, astfel încât tânărul bănuia că poliţistul fie nu reuşise să ajungă într-un comando militar, fie fusese dat afară din forţele Marinei. Pe de altă parte, el şi Deke nu putuseră fi niciodată obiectivi în privinţa lui Stovall cu care nu o dată se certaseră după moartea lui Bethany. Ed fusese desemnat să se ocupe de investigaţii. Deke protestase destul de hotărât atunci când şeful poliţiei numise moartea soţiei sale sinucidere – verdict cu care ceilalţi, inclusiv medicul legist, fuseseră de acord. Stovall nu se arătase deloc încântat de afirmaţiile lui Deke care susţinea că în împrejurimile oraşului pândeşte un ucigaş neidentificat. Nici cei din administraţia colegiului nu priviseră cu ochi buni teoria acestuia legată de o conspiraţie. Populaţia oraşului Wing Cove era angajată în cadrul unor companii, iar Colegiul Eubanks, cea mai mare instituţie de aici, impunea regulile. Membrii comitetului şi cei care aveau un cuvânt greu de spus, erau oameni conservatori în marea lor majoritate şi, după părerea lui Thomas, obsedaţi de reputaţia instituţiei. Era însă nevoit să le dea dreptate în privinţa siguranţei din campus. Părinţii s-ar fi neliniştit auzind despre acte de violenţă într-un astfel de loc, şi asta i-ar fi determinat să-şi trimită copiii la studii altundeva. Pentru o instituţie mică precum Eubanks, fiecare donaţie era extrem de importantă. Deşi înţelegea punctul de vedere al lui Stovall şi al autorităţilor din campus, Thomas fusese nevoit să-l sprijine pe Deke, când acesta ceruse o investigaţie mai amănunţită în privinţa morţii lui Bethany. Fraţii Walker erau mereu unul alături de celălalt, chiar şi atunci când unul din ei era convins în sinea lui că celălalt nu avea întru totul dreptate. — Salut, Ed, zise Thomas oprindu-se lângă geamul coborât al maşinii, în vreme ce Wrench adulmeca unul din cauciucuri. Supraveghezi drumul ca nu cumva unul dintre alergători să depăşească viteza? Chipul celuilalt rămase la fel de serios. Thomas se gândi că niciodată nu-l văzuse zâmbind. — Am avut câteva minute libere, răspunse Ed cu o voce gravă. Am venit să beau o cafea. E plăcut aici în timpul zilei. Tânărul observă că Ed îi urmărea cu atenţie pe cei care treceau pe cărare. Privind şi el în direcţia aceea, Thomas remarcă o femeie în pantaloni de culoare deschisă, mergând pe marginea drumului. Atrăgătoare într-o oarecare măsură, părea a fi trecută de treizeci de ani. Mersul ei hotărât îi dădu lui Thomas impresia că femeia încerca să se elibereze de o mare tensiune. Mutându-şi privirea înapoi la Ed, recunoscu expresia de pe chipul acestuia; orice bărbat ar fi înţeles-o. Femeia în costum sport însemna foarte mult în ochii şefului de poliţie. Un sentiment de simpatie îşi făcu apariţia pentru câteva clipe, amintindu-şi imediat că în faţa lui se afla totuşi Stovall, care-l considera nebun pe Deke. — O prietenă? întrebă. — Ne-am întâlnit de câteva ori, răspunse Ed în grabă. Am petrecut amândoi mult timp la Hidden Cove. Era vorba de una din cele două librării ale oraşului. Thomas fu surprins să audă că Ed era preocupat de cărţi; fără îndoială misterioase proceduri poliţiste şi thrilleruri din viaţa militarilor. Urmări din ochi femeia. — Cine este? — Elissa Kern. Fiica profesorului Kern. — Nu ştiam că are o fiică. — Elissa mi-a spus că părinţii ei au divorţat când ea avea cinci ani. S-a mutat împreună cu mama ei, după care nu şi-a mai revăzut tatăl timp îndelungat. A divorţat acum un an şi s-a întors aici pentru a-şi cunoaşte mai bine tatăl. Ed luă o înghiţitură de cafea, aşezând apoi paharul pe bord. Nu cred că lucrurile merg prea bine între ei. Kern are o problemă cu băutura, iar singurul motiv pentru care nu a fost concediat este acela că ocupă un post permanent. — Am auzit. Toţi din oraş ştiau că doctorul Osmond J. Kern, un distins profesor de matematică, bea peste măsură. Bethany fusese o mare admiratoare a lui, lăudându-l mereu. Profesorul îşi câştigase renumele cu treizeci de ani în urmă, cu un algoritm ce-i adusese importante premii în matematică – algoritm care ulterior s-a dovedit esenţial în industria calculatoarelor. Din câte ştia Thomas, Kern nu mai descoperise nimic notabil după aceea, mulţumindu-se doar să-şi facă apariţia la anumite seminalii şi cursuri. Cum subliniase şi Ed, algoritmul îi asigurase trecerea spre nirvana academică: un post permanent. Elissa Kern ajunsese aproape în dreptul maşinii, în vreme ce Ed o urmărea cu o expresie încordată. În ciuda copacilor umbroşi, femeia observă maşina parcată şi chipul păru să i se lumineze uşor. Nu se opri, însă ridică mâna în semn de salut. Ed răspunse cu un gest extrem de larg. Pasiune copleşitoare, în stilul şefului de poliţie. Dar cine era el pentru a-i judeca pe alţii? se întrebă Thomas. Nu se putea spune că el avea parte de astfel de sentimente în ultima perioadă de timp. — Hei, Ed, ai auzit de zvonurile cum că Meredith Spooner se droga? Privirea celuilalt o urmări pe Elissa îndepărtându-se. — Da. — Ieri am cunoscut pe cineva care o cunoştea destul de bine şi spunea că Meredith nu ar fi luat niciodată aşa ceva. Ţi se pare cunoscută afirmaţia? Oftând, Ed îşi îndreptă atenţia asupra lui. — Am mai discutat despre asta, Walker. — Voiam doar să-ţi spun şi ţie. — Se pare ca fratele tău lucrează la o altă teorie a conspiraţiilor. Spune-i să nu-şi mai piardă timpul. Investigaţia privind moartea lui Bethany Walker este încheiată şi aşa va rămâne până când nu veţi avea nişte dovezi solide. — Bineînţeles, Ed. Mă bucur să aflu că ţii cont şi de alte opţiuni. — Cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru fratele tău este să-l duci la un psihiatru, spuse Ed pornind motorul maşinii. N-ar fi o idee rea dacă ai discuta cu el. Mi se pare că începi şi tu să crezi toate poveştile acelea. Exact în aceeaşi clipă, Wrench ridică piciorul lângă cauciucul din faţă. Din fericire, prea ocupat să privească în spate pentru a se asigura, Ed nu observă gestul jignitor al câinelui. Apoi ambală motorul, îndepărtându-se. Wrench se apropie cuminte de Thomas. — A fost un gest cât se poate de pasiv-agresiv, Wrench. Câinele îşi arătă colţii. — Bine, poate că sunt la fel de rău ca Deke, spuse Thomas. Dar cel puţin eu nu parchez lângă copacii din apropierea aleii pentru a urmări o femeie care îşi face exerciţiile zilnice. Ar trebui să fii un disperat sa faci una ca asta. Wrench ridică privirea spre el. — Ei, ne-am învârtit şi noi în preajma unui apartament din Los Angeles în aşteptarea Leonorei Hutton. Dar era vorba de afaceri, cu totul altceva, nu? Îşi continuară drumul cu acelaşi pas lent, ignorând mulţimea agitată din jur. Câteva clipe după aceea se îndreptau spre dealul împădurit, unde printre copaci se zărea o casă. Thomas se opri pe verandă, scoţând cheia din buzunar şi deschizând uşa. O dată ajunşi în micul hol, îl eliberă pe Wrench din lesă şi îşi agăţă haina în debara în vreme ce câinele se duse să bea apă. În casă era răcoare, aşa că Thomas aprinse focul în camera din faţă. După ce flăcările începură să se ridice cu putere, se îndreptă spre barul care separa bucătăria de restul casei. Atât în baie cât şi în holul de la intrare, aproape totul strălucea. Îi trebuiseră câteva luni bune ca să termine de pus faianţa şi gresia întrebându-se uneori dacă nu cumva exagerase. Îşi verifică robotul; nu erau mesaje noi. Leonora Hutton nu telefonase. Dintr-o pungă mare din dulap scoase o gustare pentru Wrench, aruncându-i-o. Câinele începu să ronţăie fericit osul fals. — Se spune că e bun pentru dinţii tăi, zise Thomas. Wrench însă nu părea a fi prea îngrijorat de sănătatea danturii sale. Era greu să explici importanţa bunei igiene orale unui câine ce fusese binecuvântat cu dinţi excelenţi. Thomas renunţă să mai încerce, deschise uşa de lângă frigider, intrând în camera lui preferată – atelierul. Aprinse lumina. Pe pereţi se vedeau şiruri de scule strălucitoare – cleşti, şurubelniţe, chei franceze, toate aranjate după mărime şi tip. Cuie şi şuruburi se aflau în lăzi cu sertare prevăzute cu mici ferestre din plastic. Într-un colţ al încăperii era un sac cu pietriş, rămas de la lucrările recent terminate. Se apropie de masa mare, din lemn, aflată în mijlocul încăperii, sprijinindu-se de ea, lângă maşina de găurit. Aici reuşea cel mai bine să-şi limpezească gândurile, iar acum voia să se gândească la Leonora Hutton. Noaptea şi ziua. Imagini inversate în oglindă. Fusese atât de sigur pe lucrurile la care trebuia să se aştepte din partea femeii bănuite a fi complicea lui Meredith! Însă Leonora reuşise să-l descumpănească. Nici măcar nu încercase să-l seducă. Îşi spuse că nu trebuia să considere asta o jignire. Cu toate astea, intuia că ar fi fost o experienţă mult mai interesantă decât cea pe care o avusese cu Meredith. Pentru aceasta, sexul reprezentase un mijloc cât se poate de sigur de care se folosea cu o competenţă profesională. Din câte îşi putuse da seama însă, procesul în sine nu o interesase la fel de mult şi nici rezultatul ce nu avea nimic în comun cu orgasmul; aflase asta pe propria-i piele. În schimb, ca orice om care-şi alege o anumită meserie, Meredith se îngrijea ca totul să decurgă cât mai potrivit şi mai plăcut. Toate aceste lucruri fuseseră de ajuns pentru un timp. Ea niciodată nu-i ceruse să-i arate sentimente despre care amândoi ştiau că nu există. Privind în urmă, Thomas înţelese că Meredith a considerat oportun să pună capăt relaţiei când realizase că nu avea cum să o ajute mai departe. Femeia fusese o escroacă, o mincinoasă de profesie şi o hoaţă, însă niciodată un adevărat mister. Ştia asta, pentru că o cunoscuse destul de bine. Pe de altă parte însă, Leonora era o enigmă. Se gândi la ea, întrebându-se dacă procedase corect în privinţa ei.   * — Te-a ameninţat? întrebă Gloria Webster. Leonora îşi privi bunica aşezată în faţa ei, la masa din restaurant. Bunicii fuseseră aceia care o crescuseră după moartea părinţilor într-un accident de avion, când ea avea doar trei ani. Bunicul Calvin murise în urmă cu şase ani. Deşi Gloria avea peste optzeci de ani, niciodată nu renunţa la culoarea blond deschis a buclelor mereu îngrijite şi nu ieşea din casă nerujată. Prefera costumele pantalon, din poliester şi bluze gen tunică, cu guler înalt pentru a-şi ascunde ridurile. Costumul din această seară avea o culoare verde închis, potrivită cu ochii ei. Încheieturile mâinilor îi erau împodobite cu brăţări de aur, eleganţa ei fiind completată de inele strălucitoare. Cu toate că niciuna din bijuterii nu avea o valoare prea mare, Gloria ţinea foarte mult la ele. Leonora îşi considera bunica un adevărat model. Intenţiona să se îmbrace exact la fel atunci când va avea optzeci de ani. Cu mult timp în urmă hotărâse că nu ar greşi prea mult dacă şi-ar modela existenţa după cea a Gloriei. În cel mai rău caz, nu s-ar plictisi niciodată. — Aşa mi s-a părut, răspunse. Mi-a dat de înţeles, mai mult sau mai puţin, că voi fi implicată în furt dacă nu-l ajut. — Crezi că vorbea serios? Cântărind întrebarea, Leonora muşcă dintr-un crevete. — Da, cred că vorbea serios, zise. Thomas Walker nu părea că glumeşte câtuşi de puţin. — Pare un bărbat disperat. Comentariul avu darul să o sperie pe fată. — Disperat? Nu cred că e cel mai potrivit cuvânt. Hotărât, mai degrabă. Gândeşte-te la un transatlantic, e foarte greu să-l întorci din drum. Ochii Gloriei se înviorară. — O, Doamne! Este un bărbat puternic, domnul Walker al tău? — Mai bine spus de nestăvilit. — Prost ca noaptea? — Din păcate, nu. — Hmm. Gloria luă o gură din vinul roşu, aşezând apoi paharul la loc. Nu mi se pare a fi genul lui Meredith. — Şi eu am avut aceeaşi impresie. Mă îndoiesc că legătura lor a durat prea mult. Fără îndoială că a încercat să-l folosească pentru a-şi atinge nişte scopuri, renunţând la el când şi-a dat seama că nu-l putea manipula. — Nu crezi că l-a putut controla pe Thomas Walker? — Nu cred că cineva în afara lui însuşi poate face asta. Cuvintele au fost urmate de o scurtă tăcere, timp în care Leonora ciugulea cartofii copţi. — Ca să vezi, spuse Gloria foarte încet. Nepoata ei ridică iute privirea din farfurie. — Asta ce vrea să mai însemne? — Nimic, răspunse aceasta cu un ton neaşteptat de degajat. — Încetează, zise tânăra ţintind furculiţa spre ea. Opreşte-te imediat. Cunosc expresia de pe chipul tău şi este cum nu se poate mai nepotrivită în cazul ăsta. Să nu-ţi vină cine ştie ce idei, bunico. — Sigur că nu, draga mea. Răspunsul nu o mulţumi pe Leonora. Îşi cunoştea bunica foarte bine şi ştia că îşi dorea să-şi vadă nepoata căsătorită. După ruperea logodnei cu Kyle, bunica manifesta un interes aproape bolnăvicios pentru viaţa ei amoroasă. Gloria adoptase o poziţie tranşantă de „acum ori niciodată” în legătură cu problema care uneori pentru Leonora era de-a dreptul înspăimântătoare. — Crezi că Meredith a furat într-adevăr banii? întrebă ea. — Probabil că da, doar era o escroacă. — Din păcate, ai dreptate. — Problema e, continuă Leonora încet, că nu ştiu exact ce urmăreşte Thomas Walker în toată povestea asta. — Chiar tu ai spus că vrea să găsească banii dispăruţi. — Da, dar poate nu are de gând să-i pună la loc în fondul de acordare a burselor. — Aha, rosti Gloria ridicând sprâncenele. Crezi că vrea să şi-i însuşească? — După cum a spus chiar el, un milion şi jumătate de dolari reprezintă o sumă îndeajuns de motivantă. — Dumnezeule, totul este foarte complicat, nu? — Şi nu se termină aici, spuse fata oprindu-se puţin după aceea. Ţine-te bine. Mi-a sugerat că există o mică posibilitate ca Meredith să fi fost ucisă. Gloria tocmai luase o altă gură de vin. Se înecă tuşind, sorbind din nou pentru a-şi opri tusea. — Ucisă? repetă cu un ton slab. Ucisă? — Walker a sugerat că un complice ar putea fi răspunzător pentru accidentul ei. Bănuieşte că Meredith nu a lucrat singură. — Şi cine ar putea fi acela? — Eu. — Tu? Dar e o prostie. Tu şi Meredith nu aveţi nimic în comun. — Thomas Walker nu mă cunoaşte aşa bine ca tine, bunico. — Da, cred că e adevărat. Gloria îşi ţuguie buzele. Poate că domnul Walker a inventat o astfel de poveste ca să te determine să cooperezi cu el. — Cine ştie? Tocmai asta e problema. Nu ştiu ce se întâmplă cu adevărat sau ce să cred. — Tipic pentru Meredith, nu? spuse Gloria. Să creeze o asemenea dezordine şi să-i lase pe alţii să cureţe în urma ei.   * După cină, Leonora îşi conduse bunica înapoi la căminul Melba Creek Gardens. Parcă maşina şi coborî scoţând cadrul din portbagaj. Gloria deschisese deja portiera maşinii în timp ce nepoata sa pregătea aparatul. Intrară amândouă în holul elegant al azilului. Recepţionera le salută cu o înclinare din cap. Până la etajul trei, au urcat cu liftul transparent ce oferea priveliştea terenurilor din jurul aşezământului. Leonora coborî prima, aşteptând apoi ca Gloria să direcţioneze cadrul. Numeroase apartamente dădeau spre hol, iar lângă fiecare uşă exista un raft mic de lemn, îndeajuns de lat pentru ca pe el să poată fi puse o vază cu flori, câteva gustări sau ornamente de sărbători. Era de la sine înţeles că fiecare locatar trebuia să-şi împodobească cât mai ingenios raftul din faţa camerei. Pe Leonora o amuza întotdeauna să constate că niciuna din aceste bucăţi de lemn nu era goală. Presiunea celorlalte priviri este o forţă deosebit de puternică indiferent de vârstă. Una dintre uşile de la jumătatea holului se deschise şi un bărbat scoase capul afară. Puţinul păr din vârful creştetului era alb ca neaua; le privea pe deasupra ochelarilor. — Bună, Herb, spuse Leonora. — Bună seara, Leonora. Mi s-a părut că-ţi zăresc maşina în parcare. V-aţi distrat bine? — Cina a fost minunată, răspunse Gloria. Probabil că mai târziu se vor cunoaşte efectele, dar cui îi pasă? Am dulapul de medicamente plin de pastile împotriva arsurilor. — Arăţi foarte bine, Gloria, zise Herb. Îmi place cum îţi vine verdele, îţi scoate ochii în evidenţă. — Lasă complimentele, Herb. Nu te duc nicăieri. Ţi-ai terminat articolul? — La naiba, sigur că da. Spre deosebire de alţii pe care-i cunosc, eu îl predau întotdeauna la timp. — Haide, haide, ştii că Irma a avut o scuză serioasă săptămâna trecută. Primise vizita nepotului ei din Denver. — Şi ce dacă? Nepoata mea m-a vizitat acum două săptămâni şi tot am reuşit să fiu punctual. — De data asta, Irma a scris un articol foarte bun despre călătorii, zise Gloria. O listă detaliată a hotelurilor din Las Vegas cu instalaţii corespunzătoare în baie şi mese accesibile celor în scaune cu rotile. Iar eu voi urma cu un editorial destul de dur în care voi pune marea întrebare. Leonora o privi uimită. — Care e marea întrebare? — De ce hotelurile rezervă camerele accesibile celor în scaun cu rotile sau cu cadru tocmai la capătul holului, cât mai departe de lift? Şi de ce aceste camere au priveliştea cea mai puţin favorabilă? — Bună întrebare, recunosc, spuse Leonora. Gazeta Gloriei, publicaţia electronică pe care Gloria o înfiinţase cu câteva luni în urmă, după ce urmase câteva cursuri de calculatoare, se dovedise un succes. Lista abonaţilor creştea în fiecare zi, pe măsură ce tot mai mulţi vârstnici aveau acces la Internet. — Spune-mi, Herb, care este problema dezbătută în rubrica „Întrebaţi-o pe Henrietta” de săptămâna asta? vru Leonora să ştie. — Milicent din Portland mi-a trimis un e-mail în care-mi spunea că familia ei încerca să o convingă să renunţe la condusul maşinii. Ea nu e sigură că asta şi-ar dori, dar rudele o presează cu insistenţă. Pe lângă asta, unul dintre prietenii ei tocmai a suferit un accident de automobil, lucru ce a neliniştit-o puţin. — Este o problemă destul de dificilă, zise Leonora. — Ba deloc, o contrazise Herb. I-am subliniat cât de mult ar economisi dacă ar renunţa la maşină. Întreţinerea ei, benzina şi toate celelalte costă foarte mult. I-am mai spus că ar putea aloca o sumă călătoriilor cu taxiul şi tot i-ar mai rămâne destul. — Eşti foarte priceput, Herb, remarcă Leonora pe un ton plin de admiraţie. — Ştiu, răspunse acesta, privind apoi sugestiv spre Gloria. — Să nu-ţi vină vreo idee, zise ea. — Dar ştii ce-mi doresc. — Încă nu, Herb. Trebuie să mă mai gândesc. — La naiba, merit să-mi apară numele în rubrică, zise Herb. M-am săturat de mesajele adresate Henriettei. Ar trebui ca toţi să se adreseze rubricii „Întrebaţi-l pe Herb”. — Nu sună la fel de bine, spuse Gloria. — Cui îi pasă de asta? Aici e doar o problemă de principii jurnalistice. — Ţi-am spus, mă mai gândesc. Gloria luă cadrul, îndepărtându-se. Să mergem, draga mea, i se adresă Leonorei. E târziu, iar Herb trebuie să doarmă. — Pe naiba, strigă el în urma bătrânei. Nu am mai dormit bine de douăzeci de ani; somnul n-are nimic de-a face cu asta. Vreau să-mi apară numele la blestemata aia de rubrică. — Noapte bună, Herb, zise Gloria fără a privi în urma ei. Dădură colţul, oprindu-se apoi în faţa unei uşi. Leonora aşteptă în vreme ce bunica ei scotea cheia din poşetă. — Ştii, bunico, cred că Herb te place. — Ha. Ziariştii ăştia sunt toţi la fel. Ar face orice pentru un articol.   Leonora conduse până acasă prin noaptea caldă a Californiei. Melba Creek era un oraş plăcut, aflat la marginea suburbiilor din San Diego. Se mutase aici cu patru ani în urmă, când i se oferise un post în cadrul departamentului de cercetare la Colegiul Piercy din apropiere, o mică şcoală de arte. După moartea lui Calvin, Gloria o urmase. Cele două locuiseră o vreme în apartamente învecinate, în aceeaşi clădire, însă după ce a căzut a doua oară, rămânând câteva ore întinsă pe pardoseală, Gloria alesese siguranţa azilului Melba Creek Gardens; aici, în fiecare cameră existau alarme, băi cu instalaţii adecvate şi un personal permanent, la care se adăugau activităţile zilnice incluzând bridge, înot şi cursuri de calculatoare. Deşi ea pretindea că se mutase fiindcă îi plăcea mai mult aici, Leonora ştia că o făcuse de dragul ei. Nu avea rost să nege că se simţea extrem de uşurată să poată pleca la serviciu sau din oraş pentru mai multe zile fără grija că Gloria ar putea cădea din nou sau s-ar îmbolnăvi neavând pe nimeni aproape care să o ajute. Observă luminiţa robotului telefonic imediat ce intră în casă. Primul lucru la care s-a gândit a fost că Thomas Walker sunase să vadă cât timp mai putea rezista tensiunii. Brusc, valul de adrenalină deveni mai puternic, simţindu-se copleşită de o nelinişte ciudată. Ar fi fost încântată să-i spună ca nu era deloc speriată, ci aştepta chiar cu nerăbdare continuarea poveştii. Cu foarte multă nerăbdare. Triumfătoare, constată că avusese aşadar dreptate, el fusese cel care cedase primul. Fu dezamăgită să audă vocea familiară a fostului ei logodnic.   „… Leo? Sunt Kyle. Încep sa cred că îmi eviţi telefoanele…”   — Extrem de perspicace.   „… Trebuie să vorbim, Leo. E important. S-a ivit o bună ocazie de a ocupa un post în cadrul Departamentului de Engleză anul acesta, însă există o mică problemă. Din comitet face parte prietena ta, Helena Talbot. Ştii doar ce crede despre mine după ce s-a întâmplat anul trecut. Lucrurile s-ar schimba dacă i-ai telefona şi i-ai spune că a fost o întâmplare nefericită şi că tu nu mă învinovăţeşti câtuşi de puţin…”   Leonora şterse mesajul. Era singurul. Thomas Walker nu sunase, încercând să o sperie şi mai mult. Nu avea de ce să se simtă atât de… atât de dezamăgită. Pentru Dumnezeu, doar era un joc al nervilor tari şi nu al seducţiei. La naiba. Acum se gândea la sex; ce o făcuse să se gândească la asta? Deşi ar fi trebuit să fie ultimul lucru care să o preocupe, nu era deloc aşa.   Thomas nu sună nici în seara următoare. În loc să se simtă uşurată, devenea din ce în ce mai neliniştită. Ceva îi spunea că nu era genul de om care să renunţe atât de uşor. Încă o lăsa să aştepte. Nu va fi ea cea care va ceda prima.   Două zile mai târziu, după un somn agitat se trezi dimineaţă ameţită şi neliniştită. Deschise laptopul abia după ce-şi pregăti o cană mare de ceai verde Dragon Well. Primise doar un mesaj. De la Meredith. Titlul suna în felul următor: De dincolo de mormânt… Aproape că o putea auzi pe Meredith râzând în vreme ce scria aceste cuvinte.   Leo, Dacă citeşti asta, înseamnă că am murit. Păcat. Mesajul acesta trebuie să ajungă la tine doar dacă nu mai sunt pe lumea asta pentru a-l şterge. Un gând destul de înfiorător, nu? Ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că bunica ta avea dreptate când spunea că nu voi avea parte de un sfârşit prea bun. Sper, măcar că m-am stins în plină glorie. Voi trece la subiect acum. Prin acest mesaj îţi las moştenire tot ceea ce-mi aparţine. Asta înseamnă cam un milion şi jumătate. Nu e rău pentru o hoaţă neînsemnată ca mine, nu? Este cea mai mare sumă pe care mi-am însuşit-o vreodată. Îţi vei găsi moştenirea într-un cont din Caraibe. Cum un e-mail nu este cel mai sigur mijloc de a comunica, nu voi scrie aici numărul fermecat de care vei avea nevoie. În drum spre tine se află chiar acum cheia unui seif. În afara numărului de acces la cont, acolo se mai află şi alte două obiecte. Un sfat. Câteva persoane de prin partea locului s-ar simţi un pic supărate dacă ar afla cu ce m-am ocupat în ultima vreme. (Parcă ar fi prima oară…) Dacă cineva îţi va pune întrebări despre mine, să le spui că ultima oară când m-ai văzut a fost atunci când ţi-am stricat logodna. Apropo, cred în continuare că ţi-am făcut un imens serviciu. Kyle te-ar fi înşelat până acum cu altcineva. Crede-mă, cunosc bine bărbaţii. Şi încă ceva: dacă dintr-un motiv sau altul lucrurile iau o întorsătură nedorită, sună-l pe Thomas Walker. Îl poţi găsi la numărul de mai jos. Am fost o vreme împreună şi s-ar înfuria teribil dacă ar şti ce am făcut. Ştii, unii bărbaţi nu au deloc simţul umorului. Cu toate acestea, este o persoană cum rar întâlneşti: un om în care poţi avea încredere. Închei sperând că-mi vei duce dorul măcar din când în când. Ştiu că am creat multe necazuri, dar uneori ne-am distrat bine, nu? Îmi pare rău că nu am avut ocazia să ne luăm rămas-bun. Cu dragoste, Meredith.      

Dama de companie de Amanda Quick PROLOG: ARTHUR   Arthur Lancaster, conte de St. Merryn, şedea la clubul său în faţa unui foc în care trosneau lemnele, bând un pahar de excelent vin de porto şi citind un ziar, când i se anunţă că logodnica lui fugise cu un alt bărbat. — Mi s-a spus că tânărul Burnley a folosit o scară pentru a se căţăra până la fereastra ei şi a o ajuta pe domnişoara Juliana să coboare la trăsură. Bennett Fleming îşi lăsă trupul scurt şi zdravăn pe scaunul din faţa lui Arthur şi întinse mâna către sticla de porto. După cât se pare, cei doi au luat-o spre nord. Nu încape îndoială că se îndreaptă către Gretna Green. Tatăl Julianei a pornit deja în urmărirea fugarilor, însă trăsura acestuia e veche şi înceată. O tăcere absolută se lăsă peste întreaga încăpere. Toate discuţiile încetară. Niciun ziar nu mai foşnea, niciun pahar nu se mai mişca. Era aproape de miezul nopţii şi clubul era ticsit de lume. Toţi bărbaţii din apropiere păreau să fi îngheţat în scaun, încordându-se din răsputeri să tragă cu urechea la conversaţia care se desfăşura lângă şemineu. Cu un oftat, Arthur îşi împături ziarul, îl lăsă deoparte şi luă o înghiţitură de vin. Apoi privi în direcţia ferestrei, la rafalele de ploaie pe care vântul dezlănţuit le izbea de geamuri. — Pe o asemenea furtună vor fi foarte norocoşi dacă vor izbuti să străbată măcar cincisprezece kilometri, zise bărbatul. După cum avea să se întâmple cu tot ce va spune el în noaptea aceea, remarca deveni şi ea o parte a legendei lui St. Merryn… Un om dotat cu atâta stăpânire de sine încât, atunci când i s-a spus că logodnica lui fugise cu un alt bărbat, el s-a mulţumit să facă un comentariu asupra vremii umede de-afară. Bennett dădu repede pe gât o duşcă de porto, după care însoţi privirea lui Arthur, uitându-se şi el pe fereastră. — Tânărul Burnley şi domnişoara Juliana au o trăsură excelentă şi rapidă, precum şi un atelaj puternic şi odihnit. Bărbatul îşi drese glasul. Este puţin probabil ca tatăl ei să-i mai poată ajunge din urmă, dar un călăreţ bun, cu un cal sprinten, ar fi capabil să pună mâna pe fugari. Aşteptarea mocnea în liniştea limpede ca de cristal. St. Merryn era un burlac ale cărui grajduri adăposteau câţiva cai de mare clasă, ceea ce nu era pentru nimeni un secret. Toţi aşteptau să afle dacă însuşi contele va decide să pornească pe urmele cuplului fugar. Arthur se ridică cu un aer nonşalant, luând cu el sticla de vin pe jumătate goală. — Ştii, Bennett, în seara asta constat că m-a cuprins o imensă plictiseală. Cred că am să mă duc să văd dacă se întâmplă ceva interesant în sala pentru jocuri de cărţi. Sprâncenele lui Bennett se înălţară brusc spre marginea părului. — Dar tu nu joci niciodată. Nu mă încumet nici măcar să încep să număr de câte ori te-am auzit susţinând că este ilogic să pariezi nişte bani pe rostogolirea zarului ori pe o mână de cărţi de joc. — Azi mă simt neobişnuit de norocos. Arthur o luă din loc în direcţia anunţată. — Naiba s-o ia de treabă! murmură Bennett. Trăsăturile lui grosolane se adânciră în semn de îngrijorare, sări în picioare, îşi înşfacă paharul de vin pe jumătate plin şi se urni pentru a-l ajunge din urmă pe conte. — Ştii, spuse Arthur pe când cei doi ajunseseră la mijlocul încăperii nefiresc de tăcute, îmi trece acum prin minte că am apreciat mai degrabă greşit când i-am cerut lui Graham mâna fiicei sale. — Cum aşa? Bennett se uită pieziş la Arthur cu o privire neliniştită, căutând parcă semne de febră. — Da. Cred că data următoare când o să mă mai hotărăsc să-mi găsesc o nevastă, voi aborda problema de o manieră mai logică, adică aşa cum aş proceda cu una dintre investiţiile mele. Bennett se strâmbă, conştient fiind că asistenţa prezentă era încă atentă la tot ce spunea Arthur. — Şi cum dracu’ intenţionezi să aplici logica în găsirea unei neveste? — Mă gândesc că acele calităţi pe care cineva le cere unei neveste nu sunt diferite de calităţile pe care se aşteaptă să le întâlnească la o însoţitoare plătită. Bennett, care tocmai înghiţea o gură de porto, se înecă şi începu să tuşească, împroşcând în jur cu stropi de vin. — O însoţitoare? izbuti el să îngaime într-un târziu. — Te rog doar să analizezi atent chestiunea. Paharul lui Arthur scoase un clinchet în momentul în care bărbatul aplecă sticla de vin şi atinse buza cu gâtul. O însoţitoare ideală este o doamnă manierată şi cultă, cu o reputaţie nepătată şi un psihic solid şi liniştit, precum şi cu modestie şi echilibru în comportament şi fel de a se îmbrăca. Iar aceste însuşiri nu sunt ele oare aceleaşi prin care oricine ar caracteriza o nevastă perfectă? — O însoţitoare plătită este, prin definiţie, o persoană care a sărăcit şi a rămas singură pe lume. — Bineînţeles că este Săracă şi lipsită de orice mijloace de subzistenţă, dădu din umeri Arthur. Altminteri de ce ar solicita o atât de umilă poziţie? — Majoritatea domnilor ar prefera o nevastă care să le poată aduce o oarecare avere sau ceva proprietăţi imobiliare, preciză Bennett. — Ooo, dar tocmai în privinţa asta am eu un imens avantaj, nu-i aşa? Arthur se opri în uşa sălii de jocuri şi trecu în revistă mesele ocupate. Fără să subliniez prea apăsat aspectul ăsta, pot spune că sunt putred de bogat şi că mă îmbogăţesc tot mai mult cu fiecare zi. Eu n-am nevoie de o nevastă înstărită. Bennett se opri şi el lângă Arthur, încuviinţând fără prea mare tragere de inimă: — Adevărat… — Unul dintre marile avantaje la însoţitoarele plătite constă tocmai în crunta lor sărăcie, continuă Arthur. Asta le face să se arate recunoscătoare în egală măsură indiferent ce angajament li se oferă. — Ah! La asta nu mă gândisem. Bennett mai luă o înghiţitură bună de porto, coborând apoi încet paharul. Cred că încep să-ţi înţeleg raţionamentul. — Lipsite de adăpost, tinerele doamne romantice ale căror concepţii despre dragoste au fost trist deformate de Byron şi de romanele Minervei Press, ca însoţitoare plătite, trebuie, obligatoriu, să dovedească un mult mai accentuat spirit practic. Ele au învăţat, şi încă pe o cale foarte dură, cât de nemiloasă poate fi lumea. — Fără îndoială. — În consecinţă, prototipul însoţitoarei nu va fi înclinat către o purtare care i-ar periclita poziţia. Un bărbat ar putea, de exemplu, să conteze că o asemenea doamnă nu ar fugi cu un altul cu puţin timp înainte de cununie. — Poate că de vină este şi vinul de porto, dar consider că tot ce ai spus corespunde unui excelent raţionament. Bennett se încruntă. Însă cum ar putea cineva să găsească o nevastă care să întrunească integral calităţile unei însoţitoare plătite? — Fleming, sunt nevoit să-ţi spun că mă cam dezamăgeşti. Răspunsul la întrebarea ta mi se pare limpede ca lumina zilei. Dacă cineva doreşte să-şi aleagă o astfel de nevastă, trebuie să se adreseze unei agenţii care furnizează asemenea însoţitoare. Apoi el nu are decât să intervieveze un număr de solicitante, după care să facă propria alegere. Bennett clipi nedumerit. — O agenţie? — Cum s-ar putea înşela un bărbat? Arthur îşi reproşă: Ar fi trebuit să mă gândesc la o astfel de idee încă de acum câteva luni. Spune şi tu dacă n-aş fi evitat numeroase neplăceri! — Păi… — Acum te rog să mă scuzi, dar cred că s-a ivit un loc liber la masa din colţ. — Jocul va fi aspru, îl preveni Bennett. Eşti absolut sigur că…? Însă Arthur nu mai era atent. Traversă încăperea şi se aşeză la masa de joc. Când se ridică din nou, câteva ore mai târziu, era cu câteva mii de lire sterline mai bogat. Faptul că domnul conte îşi încălcase propria regulă de fier de a se împotrivi jocurilor de noroc şi reuşise să câştige în noaptea aceea o considerabilă sumă de bani mai adăugase ceva la legenda lui St. Merryn. Prima geană de lumină a unor zori de zi cenuşii de-abia începea să se ivească peste acoperişuri când Arthur părăsi clubul. Bărbatul se urcă în trăsura care îl aştepta şi fu condus înapoi la casa lui mare, cufundată în beznă, din Rain Street[1]. Se duse apoi direct în pat. La nouă şi jumătate în dimineaţa următoare fu trezit din somn de venerabilul său majordom, care îi aduse la cunoştinţă că tatăl logodnicei sale o descoperise în cele din urmă pe fiica lui la un han, acolo unde aceasta împărţea o cameră cu tânărul şi frumosul ei salvator. Bineînţeles că, în scopul salvării reputaţiei tinerei domnişoare, nu mai era de făcut decât un singur lucru. Ofensatul părinte hotărâse că tânăra pereche va fi cununată imediat, cu dispensă specială. Arthur mulţumi politicos servitorului pentru ştire, după care se întoarse pe partea cealaltă şi adormi imediat la loc.     PROLOG: ELENORA   Vestea morţii tatălui său vitreg îi fu adusă Elenorei Lodge de cei doi bărbaţi în favoarea cărora el pierduse tot ce investise într-o afacere păguboasă. Bărbaţii ajunseseră acasă la ea pe la trei după-amiază. — Samuel Jones a decedat brusc, în urma unui atac de apoplexie, când a aflat că proiectul minier eşuase, o informă, fără niciun semn de compasiune, unul dintre cei doi bărbaţi din Londra. — Această casă, tot ce se află în ea, precum şi terenul care o înconjoară, de aici şi până la pârâu, totul ne aparţine acum nouă, îi aduse la cunoştinţă şi cel de-al doilea creditor, fluturându-i prin faţa ochilor un vraf de hârtii semnate pe fiecare pagină de Samuel Jones. Primul bărbat aruncă pe furiş o privire lacomă către micul inel de aur pe care Elenora îl purta pe unul dintre degetele ei delicate. — Răposatul a inclus pe lista bunurilor cu care a garantat împrumutul şi bijuteriile dumitale, precum şi toate celelalte lucruri care îţi aparţin, cu excepţia îmbrăcămintei. Cel de-al doilea creditor mişcă brusc un deget pentru a indica un individ mătăhălos care îi însoţea. — Dânsul este domnul Hitchins. Noi l-am angajat din Bow Street. Se află aici ca să se asigure că nu iei nimic de valoare din casă. Huiduma cu păr cărunt care îi însoţea pe creditorii lui Samuel Jones avea nişte ochi atenţi şi duri. Adusese cu el însemnul caracteristic al secţiei de poliţie din Bow Street: un baston. Elenora îi înfruntă pe cei trei bărbaţi cu înfăţişări care mai de care mai agresive, conştientă de prezenţa menajerei şi a cameristei sale agitându-se neliniştite în spatele ei. Gândurile îi zburau către băieţii de la grajduri şi către oamenii care aveau grijă de grădină şi de mica fermă de pe lângă casă. Îşi dădea perfect seama că nu putea face aproape nimic pentru a-i proteja. Unica ei speranţă era aceea de a sugera că ar fi o mare prostie ca personalul să fie concediat. — Presupun că vă daţi seama că această proprietate produce un venit frumuşel, începu ea. — Da, Miss Lodge. Primul creditor se legănă pe călcâie cu vădită satisfacţie. Samuel Jones ne-a explicat asta suficient de clar. Cel de-al doilea bărbat se uita la îngrijita grădină din jurul casei cu un aer anticipativ. — Este într-adevăr o fermă foarte frumoasă. — Atunci cred că vă daţi seama şi că unicul motiv pentru care această proprietate este atât de valoroasă constă în aceea că oamenii care lucrează pământul şi au grijă de gospodărie sunt foarte pricepuţi şi harnici. Ar fi imposibil să fie înlocuiţi. Dacă îi veţi lăsa să plece de-aici, vă pot asigura că recoltele vor scădea, iar valoarea proprietăţii se va micşora sensibil în doar câteva luni. Cei doi creditori se uitară încruntaţi unul la celălalt. Era evident că niciunul nu luase în considerare problema muncitorilor agricoli şi a servitorilor care îngrijeau proprietatea. La auzul celor spuse de tânăra femeie, sprâncenele sure ale celui de-al treilea bărbat se ridicară şi în ochii lui apăru o expresie ciudată. Dar nu zise nimic. În definitiv, de ce ar fi intervenit el? gândi Elenora. Finalul acestei probleme nu avea nimic de-a face cu el. Cei doi creditori se puseră de acord din priviri, fără o vorbă. Apoi primul îşi drese glasul: — Personalul existent va rămâne la fermă. Noi am demarat deja demersurile pentru vânzarea proprietăţii, iar viitorul ei deţinător s-a exprimat cât se poate de limpede cum că doreşte ca totul să rămână aşa cum este. — Desigur, doar cu excepţia dumitale, Miss Lodge. Al doilea creditor legănă capul cu un aer înţelept. Noul proprietar n-ar avea nevoie şi de dumneata. Încordarea Elenorei se reduse oarecum. Cei care lucrau pentru ea erau salvaţi. Acum putea să-şi concentreze atenţia asupra propriului ei viitor. — Presupun că mi se va acorda răgazul necesar ca să-mi împachetez hainele, zise ea cu răceală. Niciunul dintre cei doi creditori nu părea să fi remarcat dispreţul profund din glasul femeii. Unul dintre ei îşi scoase ceasul din buzunar. — Miss Lodge, ai pentru asta exact treizeci de minute. Omul dădu din cap în direcţia uriaşului din Bow Street. Domnul Hitchins va rămâne aici pe tot parcursul împachetatului pentru a se asigura că nu vei fura nimic din argintărie. Când vei fi gata de plecare, unul dintre lucrătorii de la fermă te va duce în sat şi te va lăsa la han. Te priveşte personal ce vei face după aceea. Elenora se întoarse, cu atâta demnitate de câtă mai era în stare, trezindu-se faţă în faţă cu menajera care plângea cu suspine şi cu camerista uluită. În faţa dezastrului, simţea şi ea că i se învârte capul, însă ştia că trebuie să-şi păstreze cumpătul în faţa celor două. Schiţă în direcţia lor ceva ce spera să semene a zâmbet de încurajare. — Vă rog să vă liniştiţi, spuse ea vioaie. După cum aţi auzit, voi vă veţi păstra locurile de muncă, precum şi toţi bărbaţii de la fermă. Menajera şi camerista se opriră din plâns şi lăsară jos batistele. Neputincioase, cele două răsuflară uşurate. — Mulţumesc, domnişoară Elenora, şopti menajera. Elenora o bătu uşor cu palma pe umăr şi se grăbi spre scări. Se strădui să-l ignore pe poliţistul care îi supraveghea fiecare mişcare, urmând-o la un pas în spatele ei. Hitchins se postă în uşa dormitorului Elenorei, cu mâinile la spate şi cu picioarele depărtate, urmărind-o când trase de sub pat un geamantan încăpător. Elenora se întrebă ce ar zice dacă l-ar informa că era unicul bărbat care pusese vreodată piciorul în iatacul ei. — Ăsta a fost cufărul de călătorie al bunicii mele, îi spuse, deschizând capacul şi arătându-i interiorul gol. Bunica mea a fost actriţă. Numele ei de scenă era Agatha Knight. Când s-a măritat cu bunicul meu, în familie s-a iscat mare zarvă. A fost un scandal teribil. Străbunicii mei l-au ameninţat pe bunicul că îl vor dezmoşteni. Însă până la urmă au fost nevoiţi să accepte situaţia. Ştii cum sunt treburile de familie. Hitchins mârâi. Ori nu avea nicio experienţă de familie, ori găsea că povestea ei este extrem de plictisitoare. Ea bănuia că a doua variantă era cea mai probabilă. Deşi Hitchins nu avea chef de conversaţie, Elenora continuă să sporovăiască fără încetare în timp ce îşi scotea din dulap îmbrăcămintea. Urmărea să-i distragă atenţia. Nu voia ca el să devină prea curios în legătură cu vechiul cufăr. — Biata mea mamă a suferit foarte mult din cauză că mama ei îşi alesese o asemenea profesie. Şi-a petrecut toată viaţa încercând să trăiască în umbra faimoasei cariere a bunicii mele. Hitchins se uită la ceas. — V-au mai rămas zece minute. — Îţi mulţumesc, domnule Hitchins, îi zâmbi rece Elenora. Îmi eşti de foarte mare ajutor. Poliţistul se dovedea deprins cu sarcasmul. Fără îndoială că, în profesia lui, avea experienţa unor asemenea situaţii. Elenora deschise brusc un sertar şi scoase de acolo un braţ de lenjerie intimă, impecabil apretată şi călcată. — Poate că aţi vrea să întoarceţi privirea, domnule. Hitchins avu bunăvoinţa de a nu se holba prea tare la cămăşile ei de noapte. Însă atunci când ea întinse mâna către micul ceas deşteptător de pe măsuţa de noapte, strânse din buze. — Nu aveţi voie să luaţi decât îmbrăcămintea personală, Miss Lodge, îi atrase el atenţia, dând din cap. — Da, bineînţeles. Ce mare lucru dacă şterpelea ceasul? Păcat. Dacă l-ar fi amanetat, ar fi putut primi câteva lire în schimbul lui. Cum de am uitat? comentă ea. Trânti capacul cufărului şi îl încuie repede cu un fior de uşurare. Poliţistul nu manifestase nici cel mai mic interes faţă de vechiul cufăr al bunicii ei. — Mi s-a spus că semăn leit cu ea când avea vârsta mea de acum, zise Elenora pe un ton de conversaţie. — Cu cine anume, Miss Lodge? — Cu bunica mea, actriţa. — Aşa, deci. Hitchins ridică din umeri. Eşti gata? — Da. Sper că îmi vei coborî dumneata bagajul, nu? — Desigur, domniţă. Hitchins săltă cufărul şi îl cără până în holul de la intrare. Afară, îl încărcă în cotiga fermierului, gata de plecare. Unul dintre creditori îi aţinu calea Elenorei când ea se pregătea să-l urmeze pe Hitchins. — Micul inel de aur de la mâna dumitale, dacă nu te superi, Miss Lodge, spuse el răspicat. — Într-adevăr. Cu o graţioasă îndemânare, ea izbuti să scoată inelul de pe deget şi să-l scape din mână concomitent cu momentul în care bărbatul se întindea să-l ia. Cerculeţul de aur se izbi de pardoseală. — La naiba! Nesuferitul omuleţ se aplecă să-l recupereze. Câtă vreme era încă aplecat, parodiind parcă o stângace plecăciune, Elenora îl depăşi şi porni să coboare treptele. Agatha Knight subliniase întotdeauna marea însemnătate a unei bine regizate ieşiri din scenă. Hitchins, manifestând o neaşteptată dovadă de maniere alese, o ajută să se suie în prea puţin eleganta cotigă de ţară. — Mulţumesc, domnule, murmură Elenora. Se aşeză pe grosolana băncuţă de lemn a cotigii cu toată graţia şi aplombul pe care le-ar fi afişat urcând într-o superbă caleaşcă. În ochii omului legii trecu o sclipire admirativă. — Vă urez mult noroc, Miss Lodge. El se uită în partea din spate a cotigii, unde se lăfăia în voie cufărul. V-am spus cumva că şi unchiul meu a călătorit în tinereţea lui cu o trupă de actori ambulanţi? Elenora îngheţă. — Nu, nu mi-ai spus. — El avea un cufăr foarte asemănător. Spunea că un asemenea cufăr este cât se poate de practic. Mi-a povestit că avea întotdeauna grijă să ţină împachetate acolo câteva lucruri de primă necesitate pentru cazul în care ar fi obligat să plece în mare grabă din localitate. Femeia înghiţi în sec. — Şi bunica mea m-a sfătuit cam la fel. — Sunt convins că i-aţi urmat întocmai sfatul, Miss Lodge, nu? — Da, domnule Hitchins, aşa am făcut. — Aţi făcut foarte bine urmându-i sfatul, Miss Lodge. Aţi fost foarte inspirată. Bărbatul clipi, îşi atinse marginea pălăriei şi se retrase în direcţia celor care îl angajaseră. Elenora inspiră adânc, după care deschise umbreluţa de soare şi o ţinu drept în sus, ca pe o mândră flamură în luptă. Apoi cotiga se puse în mişcare. Tânăra femeie nu se întoarse să privească înapoi la casa în care se născuse şi în care trăise toată viaţa. Moartea tatălui ei vitreg nu o surprinsese cine ştie ce şi nu era prea mâhnită. Atunci când Samuel Jones se căsătorise cu mama ei, Elenora avea deja şaisprezece ani. El petrecuse prea puţin timp aici, la ţară, preferind Londra şi interminabilele lui proiecte de investiţii. După ce mama Elenorei murise, cu trei ani în urmă, el nu se mai arătase aproape deloc. Această stare de fapt îi convenise perfect Elenorei. Ei nu-i păsa de Jones şi fusese foarte mulţumită să nu-l aibă în preajmă. Dar desigur că asta se întâmpla mai înainte ca ea să fi descoperit că avocatul lui izbutise să transfere sub controlul lui Jones moştenirea pe care i-o lăsase bunica ei şi care includea casa şi terenurile înconjurătoare. Iar acum totul se dusese pe apa sâmbetei. Ei bine, nu chiar absolut totul, gândi ea cu o satisfacţie răutăcioasă. Creditorii lui Samuel Jones nu avuseseră habar de broşa de aur cu perle a bunicii ei şi nici de cerceii asortaţi, bijuterii ascunse toate sub fundul fals al vechiului cufăr de recuzită. Agatha Knight îi dăruise aceste giuvaieruri imediat după ce mama Elenorei se măritase cu Samuel Jones. Agatha ţinuse secret acest cadou, povăţuind-o pe Elenora să ascundă în cufăr şi broşa, şi cerceii şi să nu vorbească nimănui despre ele, nici măcar propriei sale mame. Acum era evident că intuiţia Agathei în privinţa lui Jones fusese corectă. Cei doi creditori nu ştiuseră nimic nici despre cele douăzeci de lire sterline, în bancnote, sumă aflată de asemenea în cufăr. Ea pusese aceşti bani deoparte după vânzarea recoltei, dosindu-i laolaltă cu bijuteriile atunci când îşi dăduse seama că Jones avea de gând să investească în proiectul său minier întreaga contravaloare a recoltei. Ce-a fost a fost, îşi spuse ea. Acum trebuia să-şi îndrepte atenţia spre viitor. Norocul ei se afla pe o pantă vădit descendentă, dar cel puţin Elenora nu era chiar singură pe lume. Era logodită, urmând să se mărite cu un domn foarte drăguţ. Atunci când Jeremy Clyde va afla despre situaţia ei disperată, Elenora ştia că se va grăbi să-i vină în ajutor. Şi va insista ca ei doi să grăbească data cununiei. Da, cu siguranţă că aşa se va întâmpla, gândi ea. Iar după aproximativ o lună de zile, teribilul incident va rămâne de domeniul trecutului. Ea va fi atunci o femeie căsătorită şi va organiza şi conduce o nouă gospodărie. Perspectiva o bucura grozav. Dacă exista un talent în care excela cu-adevărat, atunci acela era priceperea ei de a organiza şi a supraveghea puzderia de treburi solicitate de buna funcţionare a unei gospodării-model şi a unei ferme prospere. Se descurca în orice situaţie, de la încheierea vânzării profitabile a recoltelor şi până la evidenţa unei stricte contabilităţi, având grijă de toate reparaţiile curente, de angajarea servitorilor şi a lucrătorilor agricoli, precum şi de prepararea leacurilor medicinale în casă. Dacă s-ar strădui, ar putea deveni o soţie ideală pentru Jeremy.   * Mai târziu în aceeaşi seară, Jeremy Clyde intra cu calul la galop în curtea hanului exact în momentul în care Elenora o instruia pe nevasta hangiului cât de important este să se asigure că cearşafurile ei sunt proaspăt spălate. Când se uită pe fereastră şi văzu cine sosise, Elenora întrerupse brusc lecţia şi se grăbi să coboare. Nu se opri decât în braţele primitoare ale lui Jeremy. — Iubita mea. Jeremy o îmbrăţişă scurt, după care o depărtă uşor de el. Chipul lui frumos purta semnele unei mari îngrijorări. Am venit de cum am auzit trista veste. Ce cumplit trebuie să fi fost pentru tine! Şi creditorii tatălui tău vitreg au luat chiar totul? Casa? Întreaga proprietate? Elenora oftă. — Mă tem că da. — Este o lovitură îngrozitor de grea pentru tine, draga mea. Nici nu ştiu ce să-ţi spun. Se simţea însă că Jeremy avea să-i spună ceva extrem de important. Îi luă ceva timp pentru a ajunge la subiect şi o asigură în prealabil pe Elenora că i se rupe inima că este nevoit să-i frângă şi ei inima cu ceea ce avea de zis, însă realmente nu avea încotro. Totul se reducea, de fapt, la o chestiune foarte simplă: din pricină că fusese deposedată de moştenirea ei, el era nevoit să rupă imediat logodna. La scurt timp după aceea, tânărul plecă la fel de grăbit precum venise. Elenora urcă scara până în odăiţa ei şi comandă o sticlă din cel mai ieftin vin pe care îl avea hangiul. După ce sticla de vin îi fusese adusă în cameră, încuie uşa, aprinse o lumânare şi îşi turnă un pahar plin-ochi cu reconfortanta licoare. Rămase timp îndelungat privind în noapte, bând vinul prost şi gândindu-se la viitorul ei. Acum era într-adevăr singură pe lume. Era un gând straniu şi tulburător. Viaţa ei bine rânduită fusese întoarsă cu susul în jos. Cu numai câteva ore înainte, viitorul i se păruse cât se putea de clar şi de luminos. Jeremy proiectase să se mute, după nunta lor, la ea acasă. Elenora îşi făcuse o imagine trandafirie despre traiul ei ca soţie şi parteneră de viaţă; imagine în care ea conducea gospodăria, îi creştea pe copiii lor şi continua să supravegheze bunul mers al afacerilor fermei. Iar acum, diafanul balon de săpun din visul ei se spărsese. Însă foarte târziu în noapte, după ce aproape tot conţinutul sticlei de vin se dusese, Elenora avu sentimentul că acum era liberă aşa cum nu mai fusese niciodată în viaţa ei. Pentru prima oară, acum nu mai avea niciun fel de obligaţii faţă de nimeni. Nu mai avea nici servitori şi nici alţi locatari care să depindă de ea. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Nu mai avea nici rădăcini, nici legături, nici casă. Nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă ea devenea faimoasă ori dacă târa numele Lodge prin noroiul unui imens scandal, exact aşa cum făcuse bunica ei. Avea acum o nesperată ocazie de a da un nou curs existenţei sale. În lumina palidă a primilor zori, întrezări o uluitoare perspectivă a unui cu totul alt viitor pe care şi l-ar putea făuri. Era un viitor în care va fi eliberată de încorsetările structurilor rigide şi înguste în care ar fi fost silită să evolueze într-o mică comunitate rurală, un viitor în care îşi va putea controla propriile posesiuni şi propria situaţie financiară. În acest nou viitor grandios va fi capabilă să facă lucruri pe care nu le-ar fi putut realiza niciodată în vechea ei existenţă. Şi-ar putea permite să guste chiar şi din acele rare plăceri stimulatoare despre care bunica ei o asigurase că nu puteau fi găsite decât în braţele bărbatului potrivit. Însă nu va fi nevoită să plătească preţul pe care cele mai multe dintre femeile de condiţia ei socială îl plăteau pentru a cunoaşte aceste plăceri, îşi jură ea. Nu va fi nevoită să se căsătorească. La urma urmei, nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă îşi făcea numele de ruşine. Da, acest nou viitor va fi unul măreţ. Nu trebuia decât să găsească o cale de a plăti pentru a ajunge la el.       [1] Strada Ploii (n.r.).  

Un inger pazitor de Amanda Quick Capitolul 1 — Cine te-a făcut îngerul meu păzitor? întrebă Lucy Sheridan. Era ofticată; foarte, foarte ofticată. Dar, în acelaşi timp, emoţionată. Se afla singură cu Mason Fletcher în maşină, pe un drum îngust, în lumina lunii. Ar fi trebuit să fie cea mai romantică noapte din viaţa ei – genul de lucruri din care sunt zămislite visurile adolescenţilor. Mason stricase însă totul ameninţând-o ca pe un copil pe care nu-l duce capul să se adăpostească de ploaie. Se cufundă adânc în scaunul din dreapta al camionetei, cu un picior sprijinit de bord şi cu mâinile strâns încrucişate la piept. — Nu mai sunt îngerul păzitor al cuiva, zise Mason fără să-şi ia ochii de la drum. Îţi fac un serviciu în seara asta. — Fie că-mi place, fie că nu. Ar trebui să fiu recunoscătoare? — Mica petrecere a lui Brinker n-o să se sfârşească bine. Pileală, droguri şi o mulţime de puşti minori. Nu vrei să fii acolo când dau buzna poliţaii. Siguranţa lui calmă, ca de gheaţă, era de-a dreptul enervantă. Nimeni nu i-ar fi dat nouăsprezece ani, doar cu trei ani mai mare decât ea, îşi zise. Realităţile vieţii de adolescent făceau ca asta să fie, desigur, o prăpastie de netrecut. După cum ar fi spus mătuşa Sara, pentru el nu era decât o minoră din cauza căreia risca să ajungă la puşcărie dacă mergea prea departe. Dar era mai rău de atât. Mason nu avea numai nouăsprezece ani, ci avea nouăsprezece ani şi mergea spre treizeci. Potrivit mătuşii Sara, ochii lui erau cei ai unui suflet bătrân. Bine, Sara obişnuia să descrie oamenii în moduri ciudate. Ea şi partenera ei de afaceri, Mary, erau pasionate de chestii precum meditaţia, iluminarea şi trăirea clipei. Totuşi, în vorbele Sarei referitoare la Mason exista un sâmbure de adevăr, se gândi Lucy. El era deja bărbat aşa cum niciunul dintre băieţii de la petrecere nu avea să fie vreodată. Îi făcea pe toţi să pară elevi de şcoală generală. Mason începea să i se pară mai adult decât oricare dintre adulţii pe care îi cunoştea, inclusiv părinţii ei. Când aceştia se despărțiseră, cu trei ani în urmă, toată lumea îi felicitase pentru divorţul civilizat. Dar niciuna dintre cunoştinţele lor nu ştia ce trăise Lucy, o puştoaică de treisprezece ani care se ascundea în camera ei în timp ce aşa-zişii adulţi se certau folosind grenade verbale încărcate cu acuzaţii şi replici pline de sarcasm. Dacă divorţul care urmase trebuia să fie un exemplu de comportament civilizat, cuvântul „civilizat“ avea nevoie de o nouă definiţie. Mason, pe de altă parte, părea un adult în toată puterea cuvântului, poate chiar la modul exagerat. În urmă cu doi ani se mutase în Summer River împreună cu unchiul său şi cu fratele mai mic. Mason lucra cu normă întreagă la un magazin de bricolaj şi, în plus, muncea la renovarea unei case vechi. În vara aceea se ocupa singur de creşterea fratelui său, pentru că unchiul lui era plecat pe front. Un lucru era al naibii de dar: Mason lua viaţa Foarte în Serios. Lucy se întreba ce făcea el ca să se distreze, presupunând că înţelegea acest concept. Ba chiar conducea ca un adult, sau cel puţin aşa cum ar ti trebuit să conducă un adult, îşi spuse ea morocănoasă, Felul în care se purta cu camioneta învechită a unchiului era elocvent. Schimba vitezele cu mişcări line, competente, nu accelera brusc pe porţiunile drepte de drum, nu aborda curbele prea rapid şi nu depăşea viteza legală nici în ruptul capului. Ar fi trebuit să fie plictisitor, dar nu era. O făcea să se simtă pur şi simplu în mâini sigure. — Nu aveam nevoie să mă salvezi, îi spuse. Pot să am grijă de mine. Minunat. Acum chiar că suna ca o puştoaică. — Erai depăşită în seara asta. — Hai, lasă-mă! Eram OK. Chiar dacă vin poliţaii la ferma Harper, ştim amândoi că nimeni nu va fi arestat. Şeriful Hobbs n-o să-i bage la puşcărie pe Tristan Brinker şi Quinn Colfax. Am auzit-o pe mătuşa Sara zicând că şeriful n-ar face nimic care să-i supere pe taţii lor. — Mda, unchiul meu zice că Brinker şi Colfax au tot consiliul orăşenesc, inclusiv şeriful, la degetul mic. Dar asta nu înseamnă că Hobbs n-o să-i agaţe pe câţiva dintre puştii din seara asta doar ca să arate că-şi face treaba. — Şi ce dacă? O să le dea un avertisment, atâta tot. În cel mai rău caz, Hobbs ar fi chemat-o pe mătuşa mea să mă ia şi să mă ducă acasă. — Tu chiar crezi că ăsta e cel mai rău caz? — Sigur. Îi venea să scrâşnească din dinţi. — Ai încredere în mine, Lucy, spuse el. Nu aveai ce căuta la petrecerea lui Brinker. — Îţi dai seama probabil că mâine-dimineaţă toţi cei care se distrează acum la fermă o să râdă de mine pe la spate. Mason nu răspunse. În lumina becurilor din bord, bărbia lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptată în piatră. Pentru prima oară, Lucy simţi un impuls de curiozitate. — Îmi ascunzi ceva, nu-i aşa? — Las-o baltă, mormăi el. — De parcă aş mai putea s-o fac acum. De unde-ai ştiut că eram la petrecerea lui Brinker în seara asta? — Are vreo importanţă? — Da. Are. — Am auzit zvonuri că ai putea fi acolo. Am sunat-o pe mătuşa ta. Nu era acasă. — E cu Mary la San Francisco, la un târg de antichităţi. Am lăsat un mesaj în căsuţa vocală a mătuşii mele, dacă trebuie neapărat să ştii. Mason ignoră remarca. — Când am aflat că mătuşa ta e plecată, am decis să trec prin parc să văd dacă eşti acolo. M-am gândit că ţi-e destul de greu. — Pentru că eu nu sunt unul dintre copiii de ştabi? — Eşti prea mică să stai prin preajma lui Brinker şi a lui Colfax. — Jillian Benson e doar cu un an mai mare decât mine. Şi, te rog, las-o mai încet cu morala! N-o să sar în prăpastie doar pentru că toţi prietenii mei fac asta. — Jillian nu-i prietena ta. — Întâmplător, ea e cea care m-a invitat. — Da? făcu Mason pe un ton gânditor. I-auzi, ce interesant… — M-a sunat mai devreme şi mi-a zis că se duce la petrecerea lui Brinker, după care m-a întrebat dacă vreau să vin şi eu. Nu e ca şi cum ai avea prea multe de făcut în oraşul ăsta. — Aşa că ai profitat de ocazie. — Nici chiar aşa. La început am zis nu. Sunt aici doar în vacanţa de vară. Nu cunosc decât câţiva puşti din zonă. Ea mi-a zis că ar fi un prilej bun să-mi fac noi cunoştinţe. I-am spus că n-am maşină. S-a oferit să mă ia de acasă. — Foarte frumos din partea ei, nu? comentă Mason. — Unde vrei să ajungi? — Ai băut ceva înainte să apar eu acolo? — Doar nişte apă din sticla pe care-am adus-o cu mine. Şi, apropo, nu-ţi datorez nicio explicaţie. — Nu ai băut nimic din sticlele alea fără etichetă care erau în lada cu gheaţă? — Era un fel de energizant, mi-a zis Jillian. Brinker are un stoc serios la toate petrecerile de la fermă. Se pare că are ceva special. — Dar n-ai băut, nu? — N-aveam chef să mă îmbăt sau să mă ameţesc, da? N-avea nicio intenție s-o recunoască, însă ideea de a consuma băutura aceea cu o nuanţă bizară o speriase de moarte. Adevărul trist era că îşi dăduse seama cu mult înainte să ajungă Mason că noaptea era sortită eşecului. Nu era făcută să trăiască periculos, să forţeze nota sau să meargă pe marginea prăpastiei. Toată lumea o considera o fată responsabilă, cu capul pe umeri, nu genul care intră în bucluc. Dar ăsta era doar un fel de-a spune că era plictisitoare şi mult prea precaută. Parcă fusese blestemată să rămână pentru totdeauna în afara unei sere invizibile şi să privească de acolo oamenii care îndrăzneau să-și asume riscuri şi să-și trăiască viața cu adevărat. — De ce să te duci la cheful lui Brinker dacă n-ai vrea să se îmbeţi sau să te droghezi? o întrebă Mason. Ea se foi şi se lăsă şi mai adânc în scaun. — Voiam doar să dansez. Să mă distrez puţin. Dă-mă în judecată! — Dar nu dansai când am ajuns acolo. — Pentru că n-am fost invitată, oftă ea. În sfârșit, am ajuns la una dintre celebrele petreceri date de Brinker, dar s-a dovedit că nimeni nu voia să fie cu mine. Ai avut dreptate, m-am băgat unde nu-mi fierbea oala, m-am amestecat cu cine nu trebuia, bla, bla, bla, şi am fost a naibii de norocoasă c-ai apărut. Mulţumit? Mason, concentrat să vireze pe aleea lungă şi îngustă care ducea prin livadă la casa confortabilă a Sarei, nu răspunse. Luminile erau aprinse înăuntru. O dubă veche, inscripţionată cu Summer River Antiques, era parcată pe locul ei obişnuit, în faţă. — Se pare că mătuşa ta este acasă, zise el oprind motorul. — A venit mai devreme. Lucy îşi desfăcu centura de siguranţă şi deschise uşa. De obicei, ea şi Mary nu se întorc din călătoriile de cumpărături mai devreme de miezul nopţii. — Asta e bine, murmură el în timp ce studia uşa de la intrare. Lucy dădu să coboare din maşină, dar se opri. — Ce-i bine? — N-o să fii singură în noaptea asta. — La naiba, Mason! N-am nevoie de o dădacă. De fapt, eu fac pe dădaca pentru copiii altora. Şi sunt foarte căutată, pentru că sunt atât de cu capul pe umeri şi de responsabilă şi aşa mai departe. — Ştiu. Îmi cer scuze! — O, termină cu scuzele! Nu te prinde. Fata sări din camionetă şi se îndreptă spre casă. — Îmi cer scuze şi pentru astă-seară, adăugă el cu vocea mai aspră. N-am vrut să te jenez. — Aha. Aruncându-i o privire prin uşa deschisă a camionetei, Lucy adăugă: Ştii ce? Peste câţiva ani, când o să fiu matură, adu-mi aminte să-ţi mulţumesc pentru operaţiunea de salvare complet inutilă din seara asta. Poate când o să am treizeci sau patruzeci de ani o să fiu în stare să-ţi apreciez intenţiile nobile. Sau nu. Ştii cum se spune, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. — Da, am auzit asta. „La dracu’“, se gândi ea. N-avea decât să-i spună şi restul. — Te informez că ţi-ai pierdut timpul degeaba. Când ai venit, mă pregăteam să plec acasă. — Un plan discutabil. E un drum lung. — Totul ar fi fost în regulă. Aveam telefonul mobil. În plus, suntem în Summer River, nu în oraş. Mătuşa zice că n-a mai fost nicio crimă aici de multă vreme. — Lucruri rele se întâmplă şi în oraşele mici, la fel ca oriunde altundeva, replică Mason. — Rahat. Acum o să-mi faci morală zicându-mi că fetele nu trebuie să meargă singure acasă după lăsarea întunericului? Se întrerupse, căci expresia de pe faţa lui Mason arăta că exact asta urma. Zâmbind, reluă: Nu te poţi abţine, nu-i aşa? Eşti născut să protejezi şi să fii mereu la dispoziţia celor slabi. Poate-ar trebui să iei în calcul o carieră în poliţie. — Am auzit că se fac bani mai frumoşi în imobiliare. — Vorbesc serios. — De ce voiai să pleci pe jos acasă? insistă el, fără să-i bage în seamă tentativa de a schimba subiectul. — Pentru că Jillian se îmbăta, dacă vrei să ştii adevărul. Ştiam că nu vrea să plece. Crede că Brinker e tare. Toate fetele cred asta, la fel şi unii băieţi. În fine, mă temeam s-o las să mă ducă acasă cu maşina. Iată, întreaga poveste a nopţii mele nebune. Ai avut dreptate. N-ar fi trebuit să mă duc la fermă, chiar dacă jumătate dintre copiii din oraş sunt acolo. Ai făcut o faptă bună, cât trebuie să te mai lauzi? Uşa se deschise, iar în prag apăru Sara. Lampa de pe verandă îi lumina părul şaten, care dădea semne de încărunţire. La fel precum celelalte femei din familia Sheridan, nu era o amazoană, dar statura ei de un metru şaizeci şi doi şi silueta minionă erau înşelătoare. Deceniile de yoga şi de cărat lemne de foc pentru şemineul masiv îi conferiseră umeri laţi şi un corp puternic şi compact. — Bună, Mason, zise ea făcându-i cu mâna. Mersi c-ai adus-o pe Lucy acasă. Tocmai voiam s-o sun pe mobil să văd dacă are nevoie s-o iau cu maşina. — Pentru puţin, doamnă, răspunse Mason. Era în drumul meu. — Pe dracu’ în drumul tău! Lucy dădu să închidă uşa camionetei, dar ceva o făcu să ezite. Legat de chestia asta cu îngerul păzitor, murmură ea. — Ţi-am spus că nu-s înger păzitor. Pentru prima oară se întrezări un dram de emoţie în tonul lui. Părea iritat. — Mătuşa Sara se dă în vânt după chestia cu karma, spuse Lucy. Ştii, ce oferi, aia primeşti. — Ştiu ce e karma. Vocea lui era ciudat de plată. Lucy îşi dădu seama că reuşise să-l insulte sugerând că nu cunoştea sensul acelui cuvânt. Chiar dacă el o făcuse de râs târând-o afară de la petrecere, îi părea rău că-l jignise. Toată lumea ştia că Mason muncea de când terminase liceul. Nu avusese şansa să-şi continue educaţia. Mătuşa Sara îi spusese că fratele său, Aaron, fusese cel sortit să meargă la facultate. Aaron tocmai fusese acceptat la o universitate prestigioasă, foarte scumpă, iar Mason şi unchiul lui făceau tot ce le stătea în putere ca să se asigure că tânărul nu avea să rămână cu datorii după absolvire. — Hai să zicem, de dragul discuţiei, că mătuşa mea are dreptate în privinţa karmei, zise Lucy. Dacă-i aşa, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ai nevoie de ajutor. — Şi? — Te-ai întrebat vreodată cine-l salvează pe un înger păzitor profesionist atunci când intră în bucluc? Trânti uşa camionetei înainte ca el să apuce să răspundă şi merse repede spre veranda unde o aştepta Sara. Se alesese praful şi de cea mai romantică noapte din viaţa ei.

1     Ajunsese altcineva înaintea lui la farmacie. Edison Stokes se aplecă în penumbra micului şi întunecosului magazin. Privi mânerul cuţitului împlântat adânc în pieptul bătrânului. Dacă‑l scotea, n‑ar fi făcut decât să grăbească inevitabilul. — Cine a făcut asta? întrebă Edison apucând strâns mâna crispată. Spune‑mi, Jonas. Îţi jur că va plăti. Sângele gâlgâia în gura farmacistului. — Ierburile. A cerut ierburile acelea speciale. Lorring mi‑a spus să‑i dau imediat de ştire dacă cineva caută… — Lorring ţi‑a primit mesajul. De asta sunt aici. Edison se aplecă şi mai mult. Cine a cumpărat ierburile? — Nu ştiu. A trimis un servitor după ele. — Nu‑mi poţi spune ceva care să mă ajute să‑l găsesc pe cel care ţi‑a făcut asta? — Servitorul spunea… vocea lui Jonas se stinse, căci sângele îi umpluse gura. — Ce‑a spus servitorul, Jonas? — Că‑i trebuie ierburile imediat. Şi că pleacă din oraş… ceva despre o petrecere la un conac, la ţară… Edison simţi cum mâna farmacistului îşi slăbeşte strânsoarea. — Cine dă petrecerea asta, Jonas? Unde o să aibă loc? Bătrânul închise ochii. Timp de câteva secunde, Edison îşi zise că n‑are să mai afle nimic altceva. Însă buzele pline de sânge ale farmacistului se mişcară pentru ultima dată. — Ware Castle, veni şoapta, aproape stinsă.     2     Mizerabilul era acolo, la Ware Castle. Să‑l ia dracu’. Emma Greyson izbi cu pumnul înmănuşat în balustrada de piatră a balconului. Numai de ghinioane avea parte. Oriunde s‑ar fi dus, era la fel, gândea ea. Şi ghinioanele durau de ceva vreme, culminând cu dezastrul financiar absolut petrecut cu două luni în urmă. Iar acum, punând capac la toate, era obligată să‑şi petreacă următoarea săptămână încercând să‑l evite pe Chilton Crane. Părea mai mult decât era în stare să îndure. Bătea darabana cu degetele pe piatra străveche. N‑ar fi trebuit să o surprindă atât de mult apariţia lui Crane în după‑amiaza aceea. În definitiv, Lumea Bună era o lume oarecum restrânsă. Nimic ciudat, deci, în faptul că mizerabilul se afla printre numeroşii invitaţi la petrecere. „Nu‑ţi poţi permite să pierzi şi postul ăsta“, îşi repetă Emma cu voce înăbuşită. Se putea ca Crane să nu‑şi amintească de ea, dar singurul lucru pe care‑l putea face era să se ferească din calea lui pe durata şederii la castel. Cu atâta lume prin preajmă, n‑o să‑ţi fie prea greu să te confunzi cu mobilierul, se îmbărbătă ea. Sunt prea puţini cei care dau atenţie domnişoarelor de companie. De undeva, din întunericul de sub balcon, zgomotul unei mişcări uşoare o smulse din gândurile sumbre. Se aplecă şi scrută atent umbrele proiectate de un zid înalt. Una din umbre prinse viaţă, ieşi din conul de beznă şi alunecă traversând pajiştea scăldată în lumina lunii. Emma se aplecă mai mult şi zări silueta care înainta, precum o fantomă, pe cărarea argintată. Înaltă, zveltă, cu părul întunecat şi îmbrăcată în întregime în negru. N‑a mai fost nevoie ca razele palide ale lunii să cadă pe chipul auster, ascetic al bărbatului de jos: Edison Stokes. Se întorcea de la plimbare în după‑amiaza zilei de ieri, când el îşi făcuse apariţia la castel. Îl văzuse intrând cu trăsura‑i strălucitoare în curtea interioară. Vehiculul elegant era tras de armăsari perfect armonizaţi şi foarte bine antrenaţi. Animalele răspundeau cu precizie calmă comenzilor transmise de mâinile lui Stokes prin hăţuri. Supunerea de care dădeau dovadă arăta că stăpânul lor foloseşte mai degrabă îndemânarea şi fermitatea, decât strigătele şi loviturile sălbatice pentru a‑i ţine în frâu. Mai târziu, Emma remarcase că ceilalţi oaspeţi îi aruncau priviri piezişe de fiecare dată când intra în vreo încăpere. Ştia că atitudinea lor de viclenie temătoare însemna că bărbatul este extrem de bogat şi extrem de puternic. Şi, probabil, deosebit de periculos. Iar toate acestea îl făceau extrem de fascinant în ochii elitei sufocate de plictis şi blazare. Umbrele se mişcau din nou. Emma se aplecă mai tare peste balcon şi îl văzu pe Stokes încălecând pervazul de piatră al unei ferestre deschise. Ce ciudat! În definitiv, era un oaspete al castelului, nu avea nevoie să se furişeze astfel. Nu exista decât o explicaţie pentru ca Stokes să procedeze aşa: fie că se întorcea de la o întâlnire secretă cu soţia vreunuia dintre musafiri, fie că tocmai se îndrepta spre una. Fără să ştie de ce, se aşteptase parcă la mai mult de la Stokes. Stăpâna ei, lady Mayfield, le făcuse cunoştinţă cu o seară înainte. Când bărbatul îşi înclinase foarte ceremonios capul deasupra mâinii ei, intuiţia o luminase ca un fulger. Acesta nu este un alt Chilton Crane, îşi spusese ea atunci. Edison Stokes părea ceva mai mult decât un alt libidinos mizerabil într‑o lume în care asemenea specimene se găseau din belşug. Era evident că se înşelase din nou. Şi nu pentru întâia oară în ultima vreme. Un hohot copios de râs se răspândi în noapte prin una dintre ferestrele deschise din aripa de est a castelului. Bărbaţii din sala de biliard păreau chercheliţi binişor. În sala de bal, muzica continua să cânte. Jos, sub balconul în care se afla ea, Edison Stokes dispăruse într-o cameră întunecoasă care nu‑i aparţinea. După o vreme, Emma se întoarse şi se îndreptă încet spre coridorul slab luminat. Putea să se retragă în linişte în propriu‑i dormitor. Lady Mayfield trebuie să fi fost în formă deja. Letty avea o adevărată pasiune pentru şampanie, aşa că nu va băga de seamă că domnişoara ei de companie dispăruse pentru tot restul serii. Sunetul unor voci şoptite venind dinspre scara de serviciu, foarte rar folosită, o sili să se oprească brusc pe la mijlocul coridorului. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă atentă. Se auzeau râsete înăbuşite. Un cuplu, desigur. Bărbatul părea dezgustător de beat. — Bănuiesc că te aşteaptă camerista? şoptea Chilton Crane cu o nerăbdare prost mascată. Pe casa scărilor apăru lumina şovăitoare a unei lumânări. Emma îngheţă. Sperase din tot sufletul să scape de ghinioane! În câteva clipe, Crane şi însoţitoarea lui aveau să intre în holul unde se afla ea. Era prinsă în capcană. Chiar dacă se întorcea şi o lua la fugă cât o ţineau picioarele, n‑ar fi reuşit să străbată întregul coridor până la holul principal. — Nu fi stupid, murmură Miranda, lady Ames. I‑am dat liber fetei în seara asta, înainte să cobor. Nu aveam niciun chef să dau ochii cu ea la întoarcere. — Nu era nevoie să‑i dai liber, se repezi Chilton. Sunt sigur că i‑am fi găsit ceva de făcut. — Domnule Crane, vrei cumva să insinuezi că ar fi putut să ni se alăture în aşternuturi? replică Miranda cu falsă indignare. Sir, sunt de‑a dreptul şocată. — Diversitatea este sarea şi piperul vieţii, draga mea. Am observat că femeile care depind în întregime de o slujbă ca să poată trăi sunt extrem de doritoare să facă tot ce li se cere. Ba chiar de‑a dreptul nerăbdătoare. — Va trebui să‑ţi satisfaci altă dată gustul pentru servitoare. N‑am nicio intenţie să te împart în seara asta cu camerista mea. — Poate că ar trebui să căutăm un pic mai sus, pentru o partidă în trei. Am observat că lady Mayfield a venit însoţită de o domnişoară de companie. Ce părere ai dacă am chema‑o în dormitorul tău, sub un pretext oarecare… — Domnişoara de companie a lui lady Mayfield? Adică vrei să spui miss Greyson? De această dată, Miranda era cu adevărat indignată. Să nu îndrăzneşti să‑mi spui că ţi‑a trecut prin minte să o seduci pe creatura aia cu ochelari şi bonetă. Şi cu părul acela roşu, îngrozitor. Chiar eşti lipsit de gust? — Am descoperit adesea că îndărătul hainelor anoste şi al ochelarilor de vedere se poate ascunde un spirit deosebit. Chilton tăcu câteva clipe. Cât despre însoţitoarea lui lady Mayfield… — Prefer să nu, dacă nu te superi. — Îmi pare ciudat de cunoscută, spuse Chilton în şoaptă. Mă întreb dacă n‑am mai întâlnit‑o pe undeva. Ghearele spaimei strânseră stomacul Emmei. Avusese toate motivele să spere că Crane n‑a recunoscut‑o când, ceva mai devreme, fusese obligată să treacă pe lângă el, în sala de muzică. Nu o privise decât în treacăt. Îşi spusese că bărbaţii asemenea lui Crane, care dădeau iama printre cameristele, guvernantele şi domnişoarele de companie ale gazdelor nu se obosesc să reţină trăsăturile nefericitelor victime. Şi‑apoi, părul ei avea acum altă culoare. Temându‑se că vreuna din fostele ei stăpâne, care o concediase pentru nesupunere, ar putea să‑şi prevină cunoştinţele despre roşcata cea insolentă, purtase o perucă brunetă în timpul scurt cât fusese angajată la Ralston Manor. — Las‑o pe domnişoara de companie a lui lady Mayfield, îi ceru Miranda pe un ton imperativ. Nu‑i decât o creatură micuţă şi plictisitoare. Te asigur ca eu am de oferit lucruri mult mai interesante şi mai tentante. — Desigur, draga mea. Cum spui tu. În glasul lui Crane se simţea o undă de dezamăgire. Emma se retrase cu un pas. Trebuia să facă ceva. Nu putea să stea pur şi simplu acolo, aşteptând să apară Miranda şi Crane. Privi peste umăr. Singura sursă de lumină de pe coridorul întunecat era o aplică montată cam pe la jumătatea peretelui. Uşi din lemn masiv, adânc afundate în zidul de piatră, marcau intrarea în numeroase odăi de oaspeţi. Se răsuci, îşi prinse fustele cu amândouă mâinile şi porni în grabă de‑a lungul coridorului de piatră. O să se ascundă într‑una din camere. La castel sosiseră o mulţime de invitaţi, astfel că fiecare încăpere de pe etaj găzduia pe cineva, însă cu siguranţă că erau toate goale la ora aceea. Seara abia începuse. Prietenii familiei Ware se aflau încă jos, dansând, flirtând, distrându‑se. Se opri în faţa celei mai apropiate uşi şi încercă clanţa, închisă. Inima i se opri câteva clipe, apoi îşi înteţi bătăile. Se repezi la uşa următoare. Nici aceea nu voia să se deschidă. O cuprinse panica. Ajunse la a treia uşă, apucă clanţa, o apăsă şi, cu un imens suspin de uşurare, descoperi că se deschide. Se strecură fără zgomot în cameră şi închise cu mare grijă uşa după ea. Apoi privi cu atenţie în jur. Lumina puternică a lunii, revărsată prin ferestre, dezvăluia perdelele grele ale unui pat mare, cu baldachin. Măsuţa de toaletă era plină cu sticluţe frumoase. Pe un fotoliu se vedea o cămaşă de noapte vaporoasă, tivită cu dantelă. O să aştepte acolo până când Chilton şi Miranda vor intra într‑unul din celelalte dormitoare. Apoi se va strecura înapoi până la scara de serviciu, hotărî ea. Se întoarse şi îşi lipi urechea de lemnul uşii, ascultând zgomotul paşilor de pe coridor, care se auzea din ce în ce mai aproape. O cuprinse o presimţire sumbră. Dacă nimerise tocmai în dormitorul Mirandei? Paşii se opriră în faţa uşii. — Iată‑ne ajunşi, Chilton. Vocea Mirandei era înăbuşită de lemnul gros. Stai puţin să găsesc cheia. Emma se îndepărtă de uşă, de parcă ar fi devenit brusc din fier încins. N‑avea la dispoziţie decât câteva secunde. Miranda credea că uşa ei este închisă şi căuta de zor cheia în poşeta‑i minusculă. Privi disperată în jur, prin camera luminată de razele lunii. Sub pat nu era loc; se vedeau cuferele aşezate acolo, probabil din lipsă de spaţiu. Nu‑i rămânea decât dulapul masiv. Alergă spre el, fără zgomot, pe covorul gros. Râsul de beţiv al lui Crane răsună de cealaltă parte a uşii. Se auzi apoi clinchet de metal făcut de cheile căzute pe pardoseala de gresie. — Asta‑i culmea, vezi ce m‑ai determinat să fac? spuse Miranda. Am scăpat‑o. — Dă‑mi voie, zise Chilton. Emma smuci uşile dulapului masiv şi se strecură prin desişul foşnitor al rochiilor, făcându-și loc înăuntru. Apoi întinse mâna şi trase uşile până se asigură că sunt bine închise, şi se lăsă învăluită de întunericul dens. În aceeaşi clipă, mâna unui bărbat îi cuprinse talia. Încercă să ţipe. O palmă caldă îi apăsă gura şi se simţi strânsă cu asprime şi lipită de un piept larg şi tare ca piatra. O cuprinse o spaimă cumplită. Teama de a fi recunoscută părea un fleac pe lângă situaţia în care se afla. Nu era de mirare că găsise uşa dormitorului deschisă. Cineva se strecurase înăuntru înaintea ei. — Vă rog să tăceţi, miss Greyson, îi şopti în ureche Edison Stokes, altfel vom avea amândoi de dat o grămadă de explicaţii.   *   O recunoscuse când smucise uşile dulapului. Ascuns îndărătul unei complicate şi elegante rochii de seară, Edison văzuse lumina lunii reflectată într‑o pereche de ochelari cu rame de aur. În ciuda situaţiei delicate în care se afla el însuşi, simţi o satisfacţie ciudată la gândul că avusese dreptate în privinţa micuţei însoţitoare a lui lady Mayfield. În momentul când făcuseră cunoştinţă, avusese certitudinea că tânăra nu posedă niciuna din calităţile cerute unei persoane care îmbrăţişează o asemenea carieră. Se purtase sobru şi reţinut, însă nu era nimic umil sau supus în ochii aceia verzi, atât de pătrunzători. În adâncul lor se citea hotărâre, inteligenţă şi o ironie bine mascată. O doamnă cu totul deosebită, îşi aminti că gândise atunci. Şi încă una foarte atrăgătoare, cu toate că se străduia să ascundă acest lucru îndărătul ochelarilor şi al rochiei demodate, care arăta de parcă ar fi fost vopsită de mai multe ori. Şi acum afla că doamna cea deosebită se distra ascunzându‑se în dulapuri aflate în dormitoarele altor persoane. Ce interesant! Emma se foia agitată în strânsoarea lui şi deveni brusc conştient de rotunjimea fermă a sânilor ei apăsaţi de propriu‑i antebraţ. Mireasma de curat şi de proaspăt a trupului ei îl făcu să‑şi dea seama cât de mic, de strâmt şi de intim era interiorul dulapului. Nu se îndoia că îl recunoscuse, deoarece se liniştise şi renunţase să se mai lupte cu el. Îi luă cu grijă mâna de pe gură. Niciun sunet. Era limpede că nu doreşte nici ea să fie descoperită. Constatarea îl făcu să se întrebe dacă nu cumva împărţea spaţiul dulapului cu o mică hoaţă de bijuterii. — Uşurel, Chilton. Vocea Mirandei nu mai părea amuzată. O să‑mi distrugi rochia. Te rog frumos să nu mă bruschezi. Ştii bine că nu‑i nicio grabă. Dă‑mi voie să aprind lumânarea. — Iubita mea, inspiri atâta pasiune, încât îţi jur că nu mai pot să aştept nicio secundă. — Ai putea cel puţin să‑şi scoţi cămaşa şi cravata. Miranda părea din ce în ce mai agasată. Nu sunt una din servitoarele tale şi nici vreo domnişoară insipidă de companie ca să fiu îmbrăţişată sprijinită de un perete. Edison simţi limpede tremurul care o străbătu pe Emma. Îi luă mâinile într‑ale lui şi descoperi că îşi ţinea pumnii strânşi. Mânie sau teamă? se întrebă el. — Dar i‑a luat o veşnicie valetului meu să facă nodul acesta special, spuse Chilton cu glas plângăreţ. Se numeşte „fântâna antică“, ştii? Ultimul strigăt al modei. — Am să‑ţi scot cravata şi am să refac nodul înainte să pleci, murmură Miranda îmblânzită. Am visat mereu s‑o fac pe valetul pentru un gentleman ca tine. Un bărbat atât de splendid dăruit de natură. — Chiar aşa? Chilton părea complet copleşit de compliment. Bine, dacă insişti… Dar grăbeşte‑te, ştii bine că nu avem toată noaptea la dispoziţie. — Dar avem toată noaptea la dispoziţie, bunul meu domn. Este exact ce‑mi doresc. Fâşâit moale de îmbrăcăminte. Miranda murmură ceva. Chilton geme şi respiră sacadat. — Măi, dar eşti nerăbdător în seara asta, spuse Miranda, nu foarte încântată de descoperire. Sper că nu te vei dovedi prea nerăbdător. Detest bărbaţii care nu au grijă ca doamna să fie satisfăcută mai întâi. — Patul, gâfâi Chilton. Haide o dată în pat. Doar n‑am venit aici să facem conversaţie mondenă. — Lasă‑mă să‑ţi scot cămaşa. Ador priveliştea unui piept musculos. — Îmi scot singur blestemata asta de cămaşă. Urmă o scurtă tăcere. Gata, acuma cred că este în regulă, suspină el exasperat. Hai s‑o facem o dată, doamnă! — Pe naiba, Chilton, mi‑a ajuns. Dă‑mi drumul. Nu sunt o târfă ieftină din Covent Garden. Ia‑ţi mâinile de pe mine. M‑am răzgândit. — Dar, Miranda… vocea bărbatului se frânse într‑un geamăt aspru şi prelung. Pe toţi dracii, murmură el în cele din urmă. Uite ce m‑ai determinat să fac. — Deocamdată văd că mi‑ai mototolit cearşaful, spuse Miranda cu o satisfacţie cinică în glas. L‑am adus cu mine de la Londra ca să fiu sigură că dorm în aşternut de calitate, şi uite ce ai făcut. — Dar, Miranda… — Acum înţeleg de ce preferi femeile care nu au posibilitate să‑ţi pretindă vreun talent de amorez. Ai rafinamentul unui puşti de şaptesprezece ani în braţele primei lui femei. — A fost din vina ta, bombăni Chilton. — Las‑o baltă. Dacă mai stai mult aici, voi muri de plictiseală. Din fericire, mai am destul timp să găsesc un domn mai talentat care să‑mi ţină companie restul nopţii. — Ei, stai puţin… — Am spus să ieşi afară. Vocea Mirandei avea acum accentele ascuţite ale furiei. Sunt o doamnă, merit ceva mai mult. Du‑te şi‑ţi găseşte o cameristă, sau pe insipida aia de domnişoară de companie a lui lady Mayfield, dacă ai chef să te distrezi. Ţinând cont de felul jalnic în care te comporţi ca amant, numai unele ca ele te‑ar putea accepta. — Poate că am să fac exact ce mi‑ai sugerat, izbucni Chilton. Pun pariu că m‑aş simţi mult mai bine cu miss Greyson decât cu tine. Emma se zbătu în strânsoarea braţelor lui Stokes. — Nici nu mă îndoiesc de asta, răspunse tăios Miranda. Hai, pleacă. — Am avut odată o porţie de tăvăleală cu o domnişoară de companie la Ralston Manor. Vocea lui Chilton se înăspri brusc. Era o căţea afurisită. Nu ştia când să se oprească din luptă. — Să nu‑mi spui că o biată domnişoară de companie a îndrăznit cu adevărat să‑ţi refuze farmecele şi talentul de amorez. — Şi‑a luat pedeapsa, fii pe pace. Chilton părea insensibil la sarcasmul evident din vocea Mirandei. Lady Ralston ne‑a găsit împreună în debaraua cu aşternuturi. Bineînţeles că a concediat‑o imediat pe creatura aia neînsemnată şi proastă. — Nu mă interesează deloc detaliile aventurii tale cu o însoţitoare plătită, spuse Miranda pe un ton rece; îşi recăpătase fără îndoială stăpânirea de sine. — Şi, evident, fără referinţe, adăugă Chilton cu voce vindicativă. Mă îndoiesc că o să‑şi mai găsească de lucru vreodată. Probabil că acum moare de foame într‑un azil pentru nevoiaşi. Emma tremura violent şi respira sacadat, cu pumnii lipiţi de coapse. Teamă sau mânie? se întrebă Edison din nou. Ceva îi spunea că este mânie. Începuse să se teamă că Emma va deschide uşile dulapului şi‑l va lua pe Crane la întrebări. Ar fi fost, probabil, o scenă amuzantă, dar nu şi‑o putea permite. Un asemenea gest ar fi fost un adevărat dezastru pentru ea şi ar fi năruit propriile‑i planuri. O ţinu mai strâns, încercând să‑i transmită un avertisment tăcut. Emma păru să înţeleagă. Cel puţin nu mai dădea impresia că este gata să dea buzna afară din dulap. — Dacă nu pleci imediat, Chilton, mă voi vedea obligată să‑l chem pe Swan, spuse Miranda cu o voce de gheaţă. Sunt sigură că nu‑i va fi deloc greu să te scoată afară. — Stai aşa, nu‑i nevoie să chemi bruta aia uriaşă şi plină de muşchi, mormăi Chilton. Plec singur. Se auziră paşi apăsaţi pe podea, uşa deschizându‑se şi apoi închizându‑se. — Idiot blestemat, murmură Miranda cu dezgust. Sunt o adevărată doamnă. Merit tot ceea ce este mai bun. Alţi paşi. De data aceasta mai uşori. Miranda traversa încăperea îndreptându‑se spre măsuţa de toaletă. Edison spera din tot sufletul să nu aibă nevoie de ceva din dulap. Se auzeau sunete uşoare: un pieptene de argint lăsat pe tăblia de lemn a măsuţei, clinchetul unor sticluţe ciocnite, fâşâitul unei fuste din satin scump şi‑apoi alţi paşi uşori. Uşa dormitorului se deschise şi se închise din nou. Edison şi Emma ştiură că sunt, în sfârșit, singuri. — Cred, domnişoară Greyson, spuse el, că după ce am împărtăşit o experienţă atât de intimă, ar trebui să ne cunoaştem mai bine. Îţi propun să găsim un loc ceva mai confortabil unde să putem avea o discuţie deschisă. — Pe toţi dracii, răspunse Emma. — Sunt întru totul de acord cu dumneata, domnişoară.

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Scheletul zăcea întins pe un pat sculptat migălos şi foarte împodobit, plasat în centrul vechiului laborator care devenise mormântul alchimistului. Oasele vechi de mai bine de două sute de ani erau încă înfăşurate în zdrenţele unui halat care fusese cu siguranţă croit din cea mai scumpă mătase şi catifea. Mănuşi și papuci brodaţi cu fir de aur încă mai înfăşurau oasele mâinilor, respectiv ale picioarelor, creând o stranie iluzie de carne. — Probabil croitorul lui îl iubea, spuse Gabriel Jones. — Dacă ai un client alchimist, asta nu însemnă neapărat că omul nu poate avea un acut simţ al eleganţei, remarcă Caleb Jones. Gabriel aruncă o privire la hainele vărului său, apoi se uită la ţinuta lui. Atât pantalonii, cât şi cămăşile de in pe care le purtau erau pline de praf şi de noroi, dar, ca şi cizmele, erau lucrate de mână şi le veneau ca turnate. — O trăsătură de familie, după câte se pare, spuse Gabriel. — O adăugire frumoasă la legenda familiei Jones, fu de acord Caleb. Gabriel se apropie de pat şi ridică mai sus braţul în care ţinea felinarul. În lumina tremurătoare a acestuia putu să distingă simbolurile criptice, specifice alchimiştilor, pentru mercur, argint şi aur, simboluri care împodobeau poalele largi ale halatului în care era înfăşurat scheletul. Simboluri similare erau incrustate şi în tăblia de lemn a patului. Lângă pat, pe podea, se afla un cufăr. Cele două sute de ani care trecuseră peste metalul părţilor lui laterale îl acoperiseră cu rugină, dar capacul era protejat de un strat subţire de metal rezistent la coroziune. Aur, gândi Gabriel. Se aplecă şi şterse cu o batistă imaculată o mică parte din praful care acoperea capacul. În lumina puţină se puteau desluşi decoraţiunile care împodobeau stratul subţire de aur – un model cu frunze – precum şi câteva cuvinte în latina veche, gravate de asemenea în aur. — E uimitor că în două sute de ani locul acesta nu a fost descoperit şi jefuit, spuse el. Mai mult ca sigur că alchimistul îşi făcuse o grămadă de duşmani şi de rivali de‑a lungul vieţii. Asta ca să nu mai vorbim de toţi membrii Societăţii Arcanului şi nici de membrii familiei Jones, care îl caută de zeci de ani. — Alchimistul era, pe bună dreptate, cunoscut drept o persoană foarte isteaţă şi foarte secretoasă, îi reaminti Caleb. — O altă trăsătură de familie. — E adevărat, fu de acord Caleb. În vocea lui apăruse o umbră de tristețe. între el şi vărul lui existau multe deosebiri, gândi Gabriel. Caleb era un tip meditativ, care cădea adesea în muţenie. Prefera să stea singur în laboratorul lui. Nu avea prea multă răbdare cu vizitatorii, cu musafirii sau cu orice alte persoane care așteptau din partea lui cordialitate sau măcar o urmă de amabilitate. Gabriel fusese dintotdeauna mai activ din punct de vedere social şi mai puţin capricios decât vărul său, dar în ultima vreme simţise şi el nevoia să se retragă în propria bibliotecă pentru perioade destul de mari de timp. Ştia că se folosea de clipele acestea de studiu nu numai ca o modalitate de îmbogăţire a cunoştinţelor, ci şi de izolare, poate chiar de evadare. Amândoi încercau să scape, fiecare în felul lui, de acele aspecte ale firii lor care nu puteau fi calificate decât ca anormale, gândi el. Se îndoia că vreunul dintre ei ar fi putut să găsească într‑o bibliotecă, ori într‑un laborator, ceea ce căutau. Caleb examină una dintre cărţile vechi. — O să avem nevoie de ajutor pentru a împacheta toate relicvele astea. — Putem să angajăm câţiva oameni din sat, spuse Gabriel. Începu automat să schiţeze în gând un plan de acţiune cu privire la împachetarea şi expedierea lucrurilor găsite în laboratorul‑mormânt al alchimistului. Se pricepea la planuri de acţiune. Tatăl său îi spusese nu o dată că talentul lui la construirea celor mai bune strategii era strâns legat de neobişnuitele sale puteri paranormale. Totuşi, Gabriel prefera să considere acest talent ca pe o manifestare a acelei părţi a lui care era normală. Îşi dorea cu disperare să creadă că era un om logic, raţional, modern şi nu un individ primitiv, necivilizat, blocat într‑un stadiu inferior al evoluţiei. Alungă din minte aceste gânduri tulburătoare şi se concentră asupra planurilor de transportare a relicvelor. Cel mai apropiat sat se afla la câţiva kilometri distanţă. Era o mică aşezare, care supravieţuise de‑a lungul secolelor datorită contrabandei. Oamenii de acolo ştiau să păstreze un secret, mai ales dacă la mijloc erau şi ceva bani pentru ei. Societatea Arcanului îşi putea permite să cumpere tăcerea sătenilor, reflectă Gabriel. Locaţia izolată de pe coastă, pe care alchimistul o alesese pentru laboratorul său, o mică fortăreaţă, arăta dezolant chiar şi astăzi. Acum două sute de ani probabil că zona era şi mai sălbatică şi mai izolată, gândi el. Laboratorul‑mormânt era ascuns sub pământ, sub ruinele unui castel. Când el şi Caleb reuşiseră în sfârşit să deschidă uşa laboratorului, cu puţină vreme în urmă, îi întâmpinase o duhoare grea de cadavru care îi făcuse pe amândoi să se dea înapoi, tuşind şi gâfâind. Hotărâseră de comun acord să aştepte până când atmosfera din cameră avea să fie împrospătată de briza răcoroasă a oceanului şi abia apoi să intre. Odată înăuntru, se treziseră într‑o cameră mobilată în maniera unui birou de studiu. Volume vechi, legate în piele, cu cotoarele roase şi crăpate pe alocuri, erau aliniate în rafturile bibliotecii. Două sfeşnice erau puse la îndemână, aşteptând parcă să fie împodobite cu lumânări şi aprinse. Aparatele vechi de două sute de ani pe care alchimistul le folosise pentru experimentele sale se aliniau ordonat de‑a lungul unei mese lungi de lucru. Eprubetele şi celelalte vase de sticlă erau năclăite de mizerie. Instrumentele metalice, arzătoarele şi foalele erau pline de rugină. — Dacă există ceva de valoare aici, cu siguranţă că se află în cufărul acela, spuse Caleb. Dar nu văd pe nicăieri vreo cheie. Crezi c‑ar trebui să forţăm încuietoarea acum sau să aşteptăm până ajungem înapoi Ia Casa Arcanului? — Eu zic c‑ar fi mai bine să aflăm acum cu ce avem de‑a face, spuse Gabriel. Se lăsă pe vine lângă cufărul solid şi examină atent încuietoarea de metal. Dacă înăuntru se află o comoară, aur şi pietre preţioase, va trebui să luăm măsuri suplimentare de precauţie pentru protejarea conţinutului pe drumul spre casă. — Avem nevoie de nişte scule solide pentru a forţa încuietoarea aia. Gabriel aruncă o privire spre schelet. Un mic obiect metalic se zărea lângă o mână, ascuns parţial sub mănuşă. — Cred c‑am zărit cheia, spuse el. Se aplecă şi ridică cu grijă degetele mănuşii pentru a scoate cheia. Se auzi un trosnet uşor. Mâna se desprinse din încheietură. Gabriel se trezi ţinând în mână o mănuşă plină cu oase. — La naiba, murmură Caleb. M‑au trecut fiori pe şira spinării. Credeam că asta se întâmplă numai în romanele de senzaţie. — Nu e decât un schelet, spuse Gabriel, punând pe pat mănuşa şi conţinutul ei morbid. Un schelet vechi de două sute de ani. — Ah, dar acesta se întâmplă să fie scheletul lui Sylvester Jones, Alchimistul, strămoşul nostru şi fondatorul Societăţii Arcanului, spuse Caleb. Din câte ştim noi, tipul era foarte viclean şi foarte periculos. Poate că nu‑i place ca laboratorul lui să fie descoperit după atâta amar de ani. Gabriel se lăsă din nou pe vine, lângă cufăr. — Dacă i‑ar fi păsat atât de mult de intimitatea lui, n‑ar mai fi lăsat tot felul de indicii despre locul ăsta în seria de scrisori pe care le‑a trimis înainte de a muri. Scrisorile zăcuseră în arhivele Societăţii până în urmă cu câteva luni, când el le scosese de acolo şi reuşise să descifreze codul secret al alchimistului. Introduse cheia în broasca cufărului şi îşi dădu imediat seama că nu va merge. — E prea ruginită, spuse el. Adu sculele. Zece minute mai târziu reuşiră împreună să deschidă cufărul. Capacul se ridică greu. Balamalele ruginite scârţâiră prelung. Dar nu urmă nicio explozie, nu se ridicară limbi de foc şi nu avură parte de nicio altă surpriză neplăcută. Gabriel şi Caleb se uitară în cufăr. — Şi noi care credeam că o să găsim aur şi pietre preţioase, spuse Caleb. — Din fericire, n‑am pornit această expediţie în speranţa că vom descoperi o comoară, îl aprobă Gabriel. În cufăr nu se afla decât un caiet mic, legat în piele. Ridică respectivul caiet şi îl deschise cu mare grijă. — Bănuiesc că aici vom găsi formula la care făcea referire alchimistul în hârtiile şi în scrisorile lui. Pentru el, probabil că formula aceea era mai preţioasă decât aurul şi pietrele preţioase. Paginile îngălbenite erau acoperite cu scrisul ordonat al alchimistului, totul într‑o latină criptică. Caleb se aplecă spre a se putea uita mai bine la adunătura aceea aparent neinteligibilă de cifre, litere, simboluri şi cuvinte care acopereau prima pagină. — E scris într‑unul dintre blestematele lui de coduri secrete, spuse el, clătinând din cap. Gabriel întoarse o pagină. — Înclinaţia pentru secrete şi coduri este o tradiţie pe care membrii Societăţii Arcanului o păstrează cu mare entuziasm de peste două secole. — În viața mea n‑am întâlnit o adunătură mai mare de excentrici obsedaţi şi exclusivişti ca Societatea Arcanului. Gabriel închise grijuliu caietul şi întâlni privirea lui Caleb. — Cred că există destui oameni care ne‑ar cataloga şi pe noi cel puţin la fel de excentrici ca oricare dintre membrii Societăţii. — Probabil că excentrici nu este cuvântul care ni se potriveşte cel mai bine. Maxilarul lui Caleb se încordă. Dar nici n‑aş încerca să găsesc un altul mai potrivit. Gabriel nu‑l contrazise. Când erau mai tineri, se bucuraseră din plin de excentricităţile lor şi consideraseră sensibilitatea lor specială ca pe ceva normal. Dar vârsta adultă şi maturitatea le oferiseră altă perspectivă, mai precaută. Şi acum, parcă pentru a‑şi face viaţa şi mai dificilă, gândi Gabriel, avea de furcă şi cu un părinte cu vederi foarte moderne, care devenise un entuziast susţinător al teoriilor domnului Darwin. Hippolyte Jones era hotărât să‑l vadă pe fiul lui căsătorit cât mai repede cu putinţă. Gabriel ajunsese la concluzia că dorinţa secretă a tatălui său era să vadă dacă neobişnuita sensibilitate paranormală pe care o avea fiul lui se va dovedi o trăsătură ereditară. La naiba, nu se va lăsa târât într‑un experiment asupra evoluţiei, gândi Gabriel. Cât despre găsirea unei soţii, prefera să conducă el însuşi operaţiunile. Se uită spre Caleb. — Te‑ai gândit vreodată că noi suntem membrii unei societăţi pline de excentrici secretoşi şi singuratici, obsedaţi de mistere şi ciudăţenii? — Nu e vina noastră, declamă Caleb, aplecându‑se să se uite mai bine la unul din străvechile instrumente de pe masa de lucru. Noi nu făceam decât să ne îndeplinim îndatoririle de buni fii atunci când ne‑am lăsat prinşi în mrejele lor. Ştii la fel de bine ca şi mine că atât tatăl meu, cât şi al tău ar fi fost pur şi simplu scandalizaţi dacă am fi refuzat să intrăm şi noi în mult‑iubita lor Societate. Pe lângă asta, n‑ai niciun drept să te plângi. Tu ai fost cel care m‑a convins să particip la ceremonia aia blestemată. Gabriel se uită în jos la inelul negru‑auriu cu onix pe care‑l purta pe mâna dreaptă. Pe piatră era incrustat simbolul alchimist al focului. — Ştiu foarte bine chestia asta, spuse el. Caleb răsuflă zgomotos. — Îmi dau seama că ai fost supus unei presiuni imense pentru a intra în Societate, mai ales ţinând seama de circumstanţe. — Da. Gabriel închise capacul greu al cufărului şi studie cuvintele criptice incrustate în foiţa de aur ce‑l acoperea. Sper din toată inima că nu e vorba de un blestem de alchimist. Cel care va cuteza să deschidă acest cufăr va muri în chinuri înainte de răsăritul soarelui, sau ceva de genul ăsta. — Probabil că e vorba de un blestem sau cel puţin de un fel de avertisment. Caleb ridică din umeri. Vechii alchimişti erau cunoscuţi pentru chestiile de genul ăsta. Dar tu şi cu mine aparţinem vremurilor moderne, nu‑i aşa? Noi nu credem în astfel de baliverne.   Primul bărbat a murit trei zile mai târziu. Se numea Riggs. Era unul dintre sătenii pe care Gabriel şi Caleb îi angajaseră să împacheteze lucrurile găsite în mormântul alchimistului şi să ducă în siguranţă cutiile în vagoane pentru a fi transportate. Trupul lui fusese descoperit într‑o fundătură străveche, în apropierea portului. Riggs fusese înjunghiat de două ori. Prima lovitură îi perforase pieptul. A doua îi tăiase beregata. Pe pietrele vechi ale aleii se scursese mult sânge. Fusese ucis cu propriul lui cuţit, aflat acum lângă el, cu lama plină de sânge închegat. — Mi s‑a spus că Riggs era un singuratic căruia îi plăceau femeile, îi plăcea să bea şi să se încaiere prin taverne, spuse Caleb. Din câte spun localnicii, era de aşteptat s‑o sfârşească rău mai devreme sau mai târziu. Se presupune că s‑a luat la harţă cu cineva care era mai puternic, mai rapid sau mai norocos decât el. Se uită la Gabriel; aşteptă fără să mai spună nimic. Resemnat în faţa inevitabilului, Gabriel se lăsă pe vine lângă cadavru. Apucă îngândurat cuţitul de mâner, îşi concentră atenţia asupra armei crimei şi se pregăti de şocul avertismentului cutremurător care ştia că o să vină. În mânerul cuţitului rămăsese o mare cantitate de energie. Crima nu fusese comisă decât cu câteva ore în urmă. Senzaţii puternice rămăseseră încă legate de lama cuţitului, de‑ajuns de puternice pentru a declanşa emoţii întunecate în adâncurile fiinţei lui. Îşi simţi toate simţurile ascuţindu‑se. Se simţea dintr‑o dată mai alert, într‑o anume stare metafizică. Tulburător era că dorinţa primordială de a vâna îi încingea sângele. Dădu drumul repede cuţitului care căzu zdrăngănind pe pietrele aleii şi se ridică în picioare. Caleb îl urmărea cu o privire intensă. — Ei bine? — Riggs nu a fost ucis de un străin cuprins deodată de furie sau de panică, spuse Gabriel. Strânse absent mâna în care ţinuse cuţitul. Era un gest automat, o încercare zadarnică de a scăpa de întinarea răului care continua parcă să plutească în jurul lui şi de dorinţa de a vâna pe care i‑o stârnise. Cel peste care‑a dat în fundătura asta venise aici cu intenţia de a‑l ucide. A fost o crimă comisă cu premeditare, cu sânge rece. — Un soţ încornorat sau poate un duşman mai vechi. — Asta e cea mai plauzibilă explicaţie, îl aprobă Gabriel. Dar putea simţi cum influxurile energetice fac să i se ridice părul de pe ceafă. Autorităţile vor ajunge cu siguranţă la această concluzie, mai ales ţinând seama de reputaţia lui Riggs. Totuşi, cred c‑ar fi bine să inventariem conţinutul lăzilor. Sprâncenele tui Caleb se ridicară. — Crezi că Riggs a furat vreun artefact şi a încercat sa‑l vândă cuiva care apoi l‑a omorât? — Poate. — Credeam c‑am căzut amândoi de acord că în laboratorul alchimistului n‑am prea văzut obiecte de valoare, oricum, niciunul care să merite sa mori pentru el. Hai să anunţăm autorităţile locale şi apoi să ne uităm la lăzile acelea, spuse Gabriel încet. Se întoarse şi o luă repede spre intrarea îngustă a aleii, dornic să se îndepărteze cât mai rapid de locul în care se petrecuse răbufnirea aceea de violenţă. Îşi ţinea încă sub control impulsul de a vâna, dar îl simţea şoptindu‑i din adâncurile întunecoase ale ființei lui, făcându‑l atent la cealaltă latură a firii lui, o parte care nu avea nimic în comun cu modernul.   Dură destul de mult ca să verifice toate lăzile în care fuseseră puse artefactele după ce fuseseră împachetate cu grijă, gata de transport. Totul fusese confruntat cu lista pe care Caleb şi Gabriel o întocmiseră înainte de ambalarea lucrurilor. Până la urmă descoperiră că nu lipsea decât un singur obiect. — A luat blestematul acela de caiet, spuse Caleb dezgustat. N‑o să fie deloc amuzant să explicăm pierderea asta taţilor noştri, cu atât mai puţin membrilor Consiliului. Gabriel contemplă interiorul gol al cufărului. — Probabil că i‑am uşurat munca forţând capacul. N‑a trebuit să se chinuie prea mult pentru a pune mâna pe caiet. Dar de ce‑ar vrea cineva chestia aia? Mâzgălelile şi elucubraţiile unui bătrân alchimist nebun ar fi putut fi interesante doar pentru un cercetător. Obiectul avea o însemnătate istorică doar pentru membrii Societăţii Arcanului şi doar pentru că Sylvester a fost fondatorul Societății. Caleb clătină din cap. — Se pare că există cineva care chiar crede că formula aceea funcţionează. Cineva care este dispus să ucidă pentru a pune mâna pe ea. — Ei bine, un lucru e sigur. Am fost martorii începutului unei noi legende numai bună de adăugat în panoplia Societăţii Arcanului. Caleb se încruntă. — Blestemul lui Sylvester Alchimistul? — Sună interesant, nu crezi?    

Nechibzuinta de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Lumina lunii i se potrivea. Învăluit în lumina de argint care umplea pajiştea, Gabriel Banner, conte de Wylde, arăta la fel de misterios şi primejdios ca o legendă care a prins viată. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea pomilor şi îşi tinu răsuflarea în timp ce Wylde se îndrepta spre ea. Încercă să–şi stăpânească mâinile care îi tremurau pe hăţuri. Nu era momentul să–şi piardă controlul: Era o doamnă care lupta pentru o cauză nobilă, Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor şi alegerea era limitată, într–adevăr, Wylde era singurul candidat potrivit. Mai întâi însă trebuia să–l convingă să accepte propunerea ei. De săptămâni de zile lucra la acest plan. Până în noaptea aceasta, contele, singuratic şi izolat de lume, ignorase constant toate scrisorile ei voit misterioase. Disperată, apelase la o altă tactică. În încercarea de a–l ademeni afară din bârlogul său, folosise ca momeală singurul lucru căruia ştia că el nu îi putea rezista. Faptul că se găsea în noaptea aceasta aici, pe această pajişte izolată din Sussex, însemna că reuşise în cele din urmă să–l provoace să vină la o întâlnire. Wylde nu ştia cine era ea. În scrisorile ei se semnase numai Doamna Voalată. Lui Phoebe îi părea rău că trebuise să recurgă la această mică înşelătorie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde ar fi descoperit adevărata ei identitate la începutul aventurii, ar fi refuzat desigur să o ajute. Trebuia să–l convingă cu orice preţ să o ajute în cercetările ei înainte de a îndrăzni să se prezinte. Phoebe era sigură că de îndată ce va înţelege despre, ce era vorba, va înţelege şi motivele care o îndemnaseră să fie atât de ascunsă la început. Nu, Wylde nu o cunoştea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Ea nu–l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi–l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz, ieşit direct  dintr–un roman medieval de aventuri. Aşa cum îl văzuse când era atât de tânără, nu–i mai lipsea decât o armură strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea bine ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu–şi amintea deloc acel moment. Fusese mult prea ocupat la vremea aceea plănuind cum să fugă cu sora ei Meredith. Phoebe se încordă de curiozitate acum, când el se îndrepta spre ea. Din nefericire, vălul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedicau să–şi dea seama cât de mult se schimbase în aceşti ani. Primul ei gând fu că părea mai robust decât şi–l amintea ea. Mai înalt. Mai suplu. Mai puternic, cumva. Umerii păreau mai laţi sub pelerina largă cu glugă pe care o purta. Pantalonii strânşi pe corp scoteau în evidenţă conturul puternic şi musculos al coapselor. Borul întors al pălăriei arunca o umbră ameninţătoare şi impenetrabilă pe faţa lui Wylde. Tulburată câteva clipe, Phoebe se întrebă dacă nu făcuse o alegere proastă. Poate că era pe cale să întâlnească un ticălos adevărat, un tâlhar sau ceva şi mai rău. Se mişcă neliniştită în şa. Dacă pătea ceva în noaptea aceasta, biata ei familie îndurerată va avea cu siguranţă dreptate să pună o înscripţie adecvată pe mormântul ei: A PLĂTIT ÎN CELE DIN URMĂ PENTRU NECHIBZUINŢA EI – care ar fi foarte potrivită. Din punctul de vedere al clanului ei, deosebit de acaparator, Phoebe îşi petrecuse, întreaga viaţă intrând dintr–un bucluc în altul. De data aceasta însă, poate riscase chiar prea mult. — Misterioasa Doamnă Voalată, presupun? întrebă Gabriel cu răceală.   Se linişti de îndată. Îndoielile lui Phoebe privitor la identitatea bărbatului se topiră imediat. Nu putea să nu recunoască tonul acela hotărât şi dur, chiar dacă nu–l auzise de opt ani. Ceea ce o uimi însă fu fiorul care o cuprinse ca şi cum ar fi aşteptat să–l audă. Se încruntă o clipă în faţa acestei reactii ciudate. — Bună seara, seniore, spuse. Gabriel îşi opri armăsarul negru la un metru de ea. — Am primit ultimul dumneavoastră bilet, doamnă. Mi s–a părul la fel de iritant ca şi celelalte. Phoebe înghiţi nervos când îşi dădu seama că el nu era într–o dispoziţie prea veselă. — Am sperat, să vă trezesc interesul, domnule. — Îmi displace profund înşelăciunea. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îmi displace profund înşelăciunea. Se întrebă dintr–odată dacă nu făcuse o greşeală tactic serioasă tratând cu Wylde. Bine că avusese grijă să–şi pună vălul în noaptea aceasta, se gândi. Desigur că nu vroia ca el să descopere cine era, dacă nu ducea la bun sfârşit treaba din noaptea aceasta. — Cu toate acestea mă bucur că aţi acceptat invitaţia mea. — Curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Gabriel zâmbi uşor în lumina lunii, dar nu era niciun pic de căldură în arcuirea buzelor, iar privirea lui umbrită nu arăta nimic. Aţi devenit un spin în ochii mei în ultimele două luni, doamnă. Cred că vă da–ţi bine seama de acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu toată convingerea. Însă adevărul este seniore, că a început să mă cuprindă disperarea. Sunteti un om greu de contactat. Nu mi–aţi răspuns la scrisorile iniţiale şi nu ieşiţi în societate. N–am găsit niciun alt mijloc de a vă atrage atenţia. — Aşa încât aţi decis să mă provocaţi în mod deliberat într–o asemenea măsură încât să mă deranjez în sfârşit să vă întâlnesc? Phoebe respiră adânc. — Cam aşa ceya. — În general se consideră un lucru periculos să deranjezi un om ca mine, misterioasa mea Doamnă Voalată. Ea nu se îndoise o clipă de acest lucru, dar acum era prea târziu să dea înapoi. Lucrurile ajunseseră prea departe pentru a mai opri aventura din noaptea aceasta. Se afla în căutarea adevărului şi trebuia să fie tare. — Aşa să fie, domnul meu? Phoebe încercă să vorbeacă pe un ton rece şi amuzat. De fapt, nu mi–aţi lăsat nicio altă alternativă. Nu vă temeti, sunt sigură că de îndată ce veţi auzi ce am de spus, veţi fi bucuros că aţi fost de acord în cele din urmă să vă întâlniţi cu mine şi ştiu că îmi veţi ierta mica înşelătorie. — Dacă m–aţi chemat ca să vă puteţi bucura de ultima dumneaoastră victorie, trebuie să vă previn că nu–mi place să pierd. — Victorie? Ea clipi sub văl şi apoi realiză că el vorbea despre momeala pe care ea o folosise să–l atragă acolo în noaptea asta. Oh, da, cartea. Lăsati. Seniore. Şi dumneavoastră sunteţi tot atât de nerăbdător ca şi mine să vedeţi manuscrisul. Evident că nu aţi putut rezista invitatiei mele de a–l vedea, chiar dacă eu sunt noul lui proprietar. Gabriel mângâie gâtul armăsarului său cu mâna înmănuşată. — Se pare că avem în comun interesul pentu manuscrisele medievale. — Adevărat. Văd că vă deranjează că eu am fost aceea care a găsit „Cavalerul şi vrăjitorul” şi a descoperit că este de vânzare, spuse Phoebe. — Dar cu siguranţă că sunteţi atât de generos încât să recunoaşteţi cât de ingenioase au fost investigaţiile mele. Manuscrisul era chiar aici în Sussex, de fapt, practic chiar sub nasul dumneavoastră. Gabriel înclină capul în semn de recunoaştere a priceperii ei. — Păreţi să fiţi destul de norocoasă în această privinţă. Acesta este al treilea manuscris la care aţi ajuns înaintea mea în aceste ultime săptămâni. Pot să vă întreb de ce nu aţi pus mâna pe el, pur şi simplu să–l luaţi, aşa cum aţi făcut şi cu celelalte? — Pentru că, aşa cum v–am explicat în scrisorile mele, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule. Phoebe ezită şi apoi spuse repede, cu o voce mieroasă. Şi ca să fiu perfect cinstită, ar fi bine să am un însoţitor cu mine în noaptea aceasta. — Aha! — Am ajuns la concluzia că domnul Nash este un om foarte ciudat, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi. Condiţiile pe care le–a pus privitor la ora la care îmi va înmâna manuscrisul m–au neliniştit. Nu–mi place să fac afaceri la miezul nopţii. — Nash pare să fie chiar mai mult decât amuzant de excentric, recunoscu Gabriel gânditor. — Pretinde că este un tip nocturn, cam ca un liliac. În scrisorile lui spune că la el acasă programul este pe dos decât la ceilalţi. El doarme când alţii sunt treji şi munceşte când ceilalţi dorm. Foarte ciudat, nu–i aşa? — Fără îndoială că s–ar potrivi foarte bine cu lumea bună, spuse Gabriel sec. Cei mai mulţi dintre ei petrec toată noaptea şi dorm în timpul zilei. Totuşi, aveti probabil dreptate să fiţi precaută ştiind că trebuia să vă întâlniţi cu el singură la miezul nopţii. Phoebe zâmbi. — Sunt bucuroasă că sunteţi de acord cu planul meu de a lua un însoţitor. — Sunt de acord, dar mărturisesc că mă surprinde atâta grijă din partea dumneavoastră, spuse Gabriel cu precizia unui spadasin care îşi vâră spada în teacă. Până acum nu aţi demonstrat prea multă înclinatie pentru prudenţă şi precauţii. Sarcasmul din vocea lui o făcu să roşească. — Când cineva caută adevărul, trebuie să fie curajos, seniore. — Consideraţi că sunteţi în căutarea adevărului? — Da, seniore, aşa consider. — Înţeleg. Vorbind despre căutarea adevărului, trebuie, să vă spun că şi eu caut unul în noaptea asta aici. O teamă surdă o cuprinse pe Phoebe. — Da, seniore? Şi care ar fi acesta? — Nu numai dorinta de a vedea manuscrisul lui Nash înainte ca dumneavoastră să intraţi în posesia lui mă aduce aici, Doamna mea Voalată. — Aşa să fie oare, domnul meu? Poate că planul ei funcţionase în cele din urmă, se gândi Phoebe. Poate că îi trezise într–adevăr interesul, exact aşa cum sperase să o facă. Vă interesează ceea ce am să vă spun? — Nu în mod special. Dar sunt interesat să–mi cunosc noul adversar. Cred că trebuie să–ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine sunteţi, doamnă, dar mi–aţi dat mult de furcă în ultimul timp. M–am săturat de jocurile dumneavoastră. O nouă undă de nelinişte îi întunecă bucuria lui Phoebe. Era încă departe de a–şi atinge cu succes ţelul. — Cred că ne vom mai întâlni în viitor. După cum aţi spus, suntem interesaţi amândoi să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele trosni uşor în timp ce Gabriel dădu pinteni armăsarului său ca să se apropie cu câţiva paşi. — V–au făcut multă plăcere micile dumneavoastră victorii din ultima vreme, Doamna mea Voalată? — Foarte mult. Ea zâmbi, în ciuda nervozităţii. Sunt foarte mulţumită de recentele mele achiziţii. Completează minunat biblioteca mea. — Înteleg. Urmă o mică pauză. Nu consideraţi că este putin necugetat să mă invitaţi şi pe mine în noaptea asta să asist la ultima dumneavoastră lovitură? Era cu mult mai necugetat decât şi–ar fi putut închipui el, se gândi Phoebe, mâhnită. — Vedeti, seniore, dumneavoastră sunteti una dintre puţinele persoane din toată Anglia capabilă să aprecieze ultima mea descoperire. — Desigur că o apreciez mult. Foarte mult, de fapt. Şi în asta constă pericolul. Degetele lui Phoebe tremurau uşor pe hamuri. — Pericolul? — Dacă decid să vă iau manuscrisul prin forţă după ce îl preluati de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o blândeţe ucigătoare. Phoebe întepeni, brusc auzind ameninţarea. Nu luase în considerare această posibilitate. Wylde era un senior, la urma urmelor. — Nu fiţi ridicol. Sunteţi un gentleman. Nu puteţi face un asemnea lucru. — Misterioasele doamne voalate care complotează să priveze gentlemani ca mine de obiecte pe care le doresc cu ardoare nu trebuie să fie prea surprinse dacă sus numiţii gentlemani devin nerăbdători. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash este o autentică legendă a Mesei Rotunde din secolul al paisprezecelea aşa cum pretinde el, îl vreau eu, doamnă. Spuneţi preţul. Se simţea încordarea în aerul care–i înconjura. O clipă curajul o părăsi pe Phoebe. Fu pe punctul de a întoarce iapa şi să galopeze înapoi la vila de la Amesbury unde stătea şi era în siguranţă: se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitori fuseseră tot atât de dificili. — Mă îndoiesc că puteţi plăti preţul pe care–l cer, domnule, murmură ea. — Spuneţi şi vom vedea. Phoebe îşi trecu limba peste buzele uscate. — Problema este că nu am intenţia să–l vând. — Sunteţi sigură de asta? Gabriel îşi aduse armăsarul încă un pic mai aproape. Animalul mare îşi scutură capul şi răsuflă puternic, incomodând iapa lui Phoebe. — Absolut sigură, spuse Phoebe repede. Se opri pentru efect. Totuşi, aş putea să mă gândesc să vi–l dau. — Să mi–l dai? Gabriel era clar uluit de această remarcă. Despre ce dracu vorbeşti? — O să vă explic mai târziu, domnule. Phoebe se străduia să–şi calmeze calul nervos. Pot să vă atrag atenţia că este aproape miezul nopţii? Trebuie să fiu la reşedinta domnului Nash în câteva minute. Veniţi cu mine sau nu? — Sunt ferm decis să–mi îndeplinsc îndatoririle de însotitor al dumneavoastră în seara aceasta, spuse Gabriel aspru. Este mult prea târziu ca să scăpaţi de mine. — Da, bine, atunci să rezolvăm această treabă, nu? Phoebe îşi îndemnă iapa să pornească pe pajiştea luminată de luna. Reşedinţa domnului Nash trebuie să fie la mică distanţă de aici, potrivit cu indicaţiile din ultima lui scrisoare. — N–aş vrea să–l faceţi să vă aştepte. Gabriel îşi mână armăsarul să pornească după ea. Animalul cu părul lucios îşi potrivi pasul cu cel al calului lui Phoebe. Phoebe se întrebă dacă şi iapa ei era tot atât de nervoasă ca şi ea. Gabriel şi armăsarul lui păreau amândoi mari şi înfricoşători în lumina lunii. — Acum, dacă tot ne–am întâlnit în cele din urmă, Doamna mea Voalată, aş avea câteva întrebări să vă adresez, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă o privire piezişă. — Întrucât mi–aţi ignorat scrisorile din ultimele două luni, mă surprinde să aud acest lucru. Am avut impresia că nu sunt un subiect care să vă intereseze prea tare. — Acum însă, ştiţi prea bine că sunt interesat. Spuneţi–mi, aveţi intenţia să continuaţi să alergaţi după fiecare obscură carte medievală pe care o vreau şi eu? — Probabil. După cum aţi remarcat, părem să avem gusturi similar în asemenea lucruri. — Asta poate deveni foarte costisitor pentru amândoi. De cum se va afla că există doi solicitanţi rivali pentru fiecare carte veche care iese la lumină, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, cred că vor urca, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi pot permite. Primesc o rentă foarte generoasă. Gabriel îi aruncă o privire cercetătoare, dintr–o parte. — Soţul dumneavoastră nu are nimic împotriva acestor obiceiuri atât de scumpe? — Nu am niciun sot, domnule. Şi nici nu doresc să am unul. Din observaţiile mele, soţul tinde să limiteze aventurile unei femei. — Sunt de acord că puţini bărbati ar fi de acord cu acest gen de nebunie în care v–aţi angajat în noaptea asta, mormăi Gabriel. Niciun bărbat în toate minţile n–ar îngădui unei soţii să cutreiere singură prin păduri sau pe oriunde la această oră. Neil i–ar fi îngăduit să o facă, gândi Phoebe melancolic. Dar blondul ei Lancelot murise şi ea pornise în căutarea ucigaşului sau. Lăsă amintirile deoparte şi încercă să–şi stăpânească tresărirea de vinovăţie pe care o simtea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n–ar fi fost ea, Neil n–ar fi plecat niciodată în mările Sudului să facă avere. Şi dacă n–ar fi plecat în mările Sudului, n–ar fi fost omorât de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, Phoebe îi aminti lui Gabriel. Încerca disperată să menţină conversatia pe un ton lejer. Am un cavaler rătăcitor care mă însoţeşte. Mă simt în siguranţă. — Te referi cumva la mine? — Bineînteles. — Atunci ar trebui să ştii că aceşti Cavaleri rătăcitori sunt obişnuiti să fie foarte bine răsplătiţi pentru serviciile lor, spuse Gabriel. În timpurile medievaie doamna îi acorda favorurile apărătorului ei. Spuneţi–mi, doamnă, intenţionaţi să mă răsplătiţi în acelaşi fel pentru treaba din noaptea asta? Ochii lui Phoebe se făcură mari sub văl. Era şocată. Chiar dacă nu vroia să o admită. Desigur că nu vroise să spună că ea ar fi trebuit să răsplătească cu favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligată să respecte regulile de bună cuviinţă ale societăţii, nu putea, totuşi să creadă în niciun fel că natura fundamentală a lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler, care în urmă cu opt ani se pornise să o salveze pe sora ei de la o căsătorie aranjată era în străfundul sufletului un gentleman plin de curtoazie. Într–adevăr, în ochii fetei de şaisprezece ani ar fi fost demn să stea chiar la Masa Rotundă. Bineînteles că n–ar fi făcut avansuri complet necavalereşti unei doamne. Sau i–ar fi făcut? Probabil că ea îl întelesese greşit. Poate că numai o necăjea. — Să–mi amintiţi să vă dau o batistă sau ceva asemănător în dar pentru eforturile pe care le faceţi în noaptea asta, seniore spuse Phoebe. Nu putea să–şi dea seama dacă părea suficient de sofisticată sau nu. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avea prea multă experienţă cu domnii fără maniere. Ca fiică mai mică a contelui de Clarington, Phoebe fusese întotdeauna protejată cu multă grijă. Chiar prea mult uneori, după cum socotea. — Nu cred că o batistă va fi o recompensă suficientă, aprecie Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea. — Oricum, este tot ce veţi căpăta, aşa că încetaţi să mă mă provocaţi, seniore. Se simţi uşurată văzând o fereastră luminată în faţa lor. Asta trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică şi şubredă care se vedea în lumina lunii. Chiar şi pe timp de noapte se putea vedea că acea casă trebuia îngrijită. Părea complet neglijată: O poartă dărăpănată bloca drumul spre poteca grădinii lăsată în paragină. Lumina care venea din casă trecea printr–un mic geam spart. Acoperişul trebuia reparat. — Nash nu pare să se descurce prea bine vânzând manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din scrisorile lui am rămas cu impresia că are o bibliotecă bogată, dar îi displace grozav să se despartă de cărţile sale. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde „Cavalerul şi Vrăjitorul” numai pentru că are, mare nevoie de fonduri pentru a cumpăra un volum pe care–l consideră mai important decât un roman medieval de aventuri frivole. — Ei, dar ce poate fi mai important decât un roman de aventuri frivole? gura lui Gabriel se arcui într–un zâmbet uşor, în timp ce ridică braţele şi o prinse pe Phoebe de mijloc. I se tăie respiratia în timp ce el o ridică fără efort din şa. Nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu tălpile la câţiva centimetri de pământ. Era prima dată când o atingea, prima dată când era atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. Era fără suflare. El mirosea bine, îşi dădu ea seama surprinsă. Mirosul lui nu putea fi descris, numai piele şi lână, atât de masculin… Ştiu imediat că n–o să–l uite niciodată. Dintr–un motiv sau altul puterea din braţele lui o făcu să se simtă slăbită. Era conştientă de cât era de mică şi de uşoară în comparaţie cu el. Nu era numai imaginaţia ei; era mai robust decât îşi amintea ea. Cu opt ani în urmă, Phoebe îl admirase pe pretinsul salvator al surorii ei cu admiraţia nevinovată şi idealistă a unei tinere fete. În noaptea aceasta descoperi cu uimire că ar putea foarte bine să se simtă atrasă de el în felul în care o femeie este atrasă de un bărbat. Nu mai simţise acest lucru faţă de niciun alt bărbat înainte, nici faţă de Neil. Nu mai avusese niciodată aceasta senzaţie imediată de apropiere care te înfioară. Poate era numai imaginatia ei care o luase razna, se linişti ea. Prea multă încordare sub lumina lunii. Familia ei o îndemnase întotdeauna să–şi mai pună frâu imaginatiei. Gabriel o puse jos pe picioarele ei. Tulburată de efectul ameţitor pe care el îl avea asupra simţurilor ei, Phoebe uită să se sprijine bine pe piciorul drept înainte să–şi lase greutatea şi pe cel stâng. Se împiedică şi se agăţă de Gabriel ca să–şi recapete echilibrul. Gabriel îşi arcui sprâncenele. — Vă fac să vă simtiti nervoasă, doamna mea? — Nu, sigur că nu. Phoebe îşi eliberă braţul şi îşi aranjă repede fusta costumului de călărie. Porni hotărâtă spre poarta dărăpănată. Nu putea în niciun fel să ascundă faptul că şchiopăta uşor. Ea se obişnuise de mult cu acest lucru, dar ceilalti îl observau întotdeauna. — V–aţi scrântit glezna când v–am dat jos? în vocea lui Gabriel se simţea acum o îngrijorare reală. Scuzaţi–mă, doamnă. Vă rog, lăsaţi–mă să vă ajut. — N–am nimic la gleznă, spuse Phoebe nerăbdătoare. Am piciorul stâng puţin slăbit, asta–i tot. Din cauza unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, spuse Gabriel. Părea gânditor. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea evidentă a piciorului ei stâng îl deranja. Descurajase cu siguranţă alţi bărbati în trecut. Puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze un vals cu ei. În mod normal, nu o deranjau asemenea reacţii. Se obişnuise cu ele. Dar descoperi că o durea să gândească că Gabriel ar putea fi dintre aceia care nu pot tolera imperfecţiuni la o femeie! — Dacă par puţin nervoasă, spuse Phoebe supărată, este pentru că nu vă cunosc–prea bine, domnule. — Nu sunt aşa convins de asta, spuse Gabriel uşor amuzat. Sunteţi pe cale să furaţi de sub nasul meu cel de–al treilea manuscris. S–ar părea că mă cunoaşteţi foarte bine cu adevărat. — Nu vi–l fur, domnul meu. Phoebe ridică mâna spre borul pălăriei şi îşi coborî al doilea rând al vălului întunecat. Unul singur ar fi putut să nu fie suficient pentru a–i ascunde trăsăturile în interiorul casei. — Consider că suntem rivali: nu duşmani. — Există o mică diferenţă când este vorba despre asemenea lucruri. Fiţi atentă doamnă. Cred că aţi abuzatde norocul dumneavoastră în noaptea aceasta. Phoebe bătu repede la uşă. — Nu te pripi, Wylde. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii când o să câştigi tu în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel fixau chipul lui Phoebe ascuns sub vălul des, în timp ce se auzeau paşi de cealaltă parte a uşii. Voi avea grijă pe viitor să fiu mult mai competitiv decât am fost până acum. — Mi–a plăcut competiţia foarte mult până acum, spuse Phoebe în timp ce uşa era descuiată pe dinăuntru. Duelul verbal cuwylde semăna cu a târî o bucată de carne crudă în fata unui tigru. Un joc periculos, în cel mai fericit caz. Dar trebuia ca el să rămână nedumerit, îşi reaminti ea. Dacă îşi pierdea interesul, putea pur şi simplu să dispară în noapte. Încă odată, nu putea decât să regrete faptul că erau atât de puţini cavaleri rătăcitori disponibili. — Dacă v–a plăcut competiţia până acum spuse Gabriel, este numai pentru că până acum aţi câştigat. Asta se va schimba curând.    

Capitolul 1 Era cea mai întunecată oră a nopţii, aproape ora trei dimineaţa, şi ceaţa îngheţată se lipea de oraş ca o fantomă. Prudence Merryweather concluziona, cu părere de rău, că era un moment destul de nepotrivit pentru a-i face o vizită bărbatului cunoscut sub numele de îngerul Prăbuşit. Tremură în ciuda hotărârii ei îndrăzneţe, în momentul în care trăsura se opri în faţa uşii de la intrarea casei, învăluită în ceaţă. Noile felinare cu gaz care fuseseră instalate în această parte a oraşului erau neputincioase în această ceaţă deasă. O tăcere sinistră pusese stăpânire pe strada rece, întunecată. Singurele zgomote erau uruitul trăsurii şi cele făcute de copitele cailor pe pavaj. Prudence se gândi o clipă să-i spună vizitiului să întoarcă trăsura şi s-o ducă direct acasă. Dar alungă acest gând tot atât de repede cum îi venise. Ştia că nu trebuie să ezite acum. Era în joc viaţa fratelui ei. Îşi adună curajul, îşi potrivi mai bine ochelarii şi coborî din trăsură. Îşi trase gluga pelerinei vechi de lână gri, astfel încât să-i ascundă faţa şi începu hotărâtă să urce treptele casei. În urma ei, trăsura porni mai departe. Prudence se opri şi se întoarse alarmată. — Hei, unde ai plecat, omule? Ti-am spus că-ţi mai dau ceva în plus, dar să m-aştepţi. Nu stau decât un minut. — Nu te speria, dom’şoară. Potriveam doar hăţurile, atât. Vizitiul apărea ca o pată întunecată, fără trăsături distincte în capa lui mare şi cu pălăria trasă mult peste urechi. Vocea lui hârâia datorită ginului pe care-l băuse toată seara, ca să se apere de frigul înţepător. — Ţi-am spus că te aştept. Prudence se relaxă uşor. — Te rog să m-aştepţi până mă-ntorc. Altfel, rămân în aer după ce-mi termin treaba. — Ai o treabă? Aşa-i zice? Vizitiul zâmbi pe sub mustaţă în timp ce destupa sticla de gin şi turnă conţinutul pe gât. — Drăguţă treabă, n-am ce zice. Poate că prietenul o să vrea să-i încălzeşti patul toată noaptea. E al naibii de frig în seara asta. Prudence se încruntă la el, îşi dădu seama că nu câştiga nimic angajându-se într-o discuţie cu un vizitiu beat la ora asta târzie. N-avea timp de asemenea prostii. Îşi strânse mai bine mantia în jurul corpului şi urcă în grabă treptele de la uşa principală. Ferestrele de la etaj erau întunecate. Probabil că celebrul stăpân al casei se culcase deja. Din toate punctele de vedere, era o situaţie anormală. Se spunea că legendarul Conte de Angelstone rareori se culca înaintea zorilor. Îngerul Prăbuşit nu-şi câştigase această reputaţie formidabilă culcându-se la ore rezonabile. Toată lumea ştie că diavolul prefera adăpostul nopţii. Prudence ezită înainte de-a ridica mâna înmănuşată pentru a bate la uşă. Era foarte conştientă că treaba pe care urma s-o facă implica un anumit risc. Fusese crescută la ţară, venise de curând la Londra, dar nu era atât de naivă încât să creadă că era normal ca doamnele să viziteze domni la orice oră, cu atât mai puţin la ora trei dimineaţa. Prudence bătu cu putere în uşă. Păru să treacă o veşnicie până când un majordom morocănos, pe jumătate îmbrăcat, deschise uşa. Era un om fălcos, cu un început de chelie, care-i amintea lui Prudence de un câine de vânătoare, feroce. Lumânarea pe care o ţinea într-o mâna dezvălui trăsăturile sumbre ce exprimau mai întâi supărarea, apoi un dezgust crescând. Luă notă de pelerina şi de silueta acoperită a lui Prudence cu ochi tăioşi, dezaprobatori. — Da, domnişoară? Prudence respiră profund. — Am venit să-i fac o scurtă vizită domnului conte. — Chiar aşa? Majordomul schiţă un rânjet batjocoritor care i s-ar fi potrivit Cerberului, câinele cu trei capete despre care se spunea că păzeşte intrarea în infern. — Cu regret vă informez că lordul nu este acasă. — Ba e. Prudence ştia că trebuie să fie fermă, dacă voia să treacă de cerberul îngerului Prăbuşit. — Mi-am verificat informaţiile înainte de-a mă decide să-l vizitez. Te rog să-l informezi imediat că are un vizitator. — Şi cine să-i spun c-a venit? întrebă majordomul cu o voce cavernoasă. — O doamnă. — Nu prea-i de crezut. Nici o doamnă n-ar fi aici la ora asta. Cară-te, nesuferită mică ce eşti! Lordul nu vrea să aibă de-a face cu cele de soiul tău. Dacă are chef de un pic de sifon poa’ să caute ceva mult mai bun decât o prostituată de pe stradă. Prudence fierbea din pricina insultelor. Totul avea să fie în mod clar mai neplăcut decât anticipase ea. Strânse din dinţi. — Fii bun şi informeaz-o pe înălţimea sa că cineva pe care-l interesează apropiatul lui duel doreşte să-l vadă. Majordomul o privi uimit. — Şi, mă rog, ce-ar putea să ştie o femele de genul tău despre chestiunile personale ale înălţimii sale? — Se pare că mult mai mult decât ştii dumneata. Dacă nu-i spui lui Angelstone că-l caută cineva, te asigur c-ai să regreţi. Ai putea să-ţi pierzi slujba dacă nu-l anunţi că sunt aici. Majordomul nu părea impresionat de această ameninţare, dar începuse să şovăie. — Aşteaptă aici. Trânti uşa, lăsând-o pe Prudence în picioare, pe scări. Degetele de gheaţă ale ceţii se-ncolăciră strâns în jurul ei. Se ghemui mai adânc în mantie. Aceasta se dovedea a fi una dintre cele mai mizerabile seri pe care le petrecuse în viaţa ei. Lucrurile fuseseră mult mai simple la ţară. Uşa se deschise din nou, un moment mai târziu. Majordomul o privi de sus pe Prudence şi-i indică în silă că putea să intre. — Domnia sa te va primi în bibliotecă. — Aşa mă gândeam şi eu. Prudence păşi repede peste prag, recunoscătoare să scape din strânsoarea ceţii, chiar dacă asta însemna să intre în gura iadului. Majordomul deschise uşa bibliotecii şi-o ţinu deschisă pentru ea. Prudence trecu pe lângă el şi intră într-o încăpere întunecată, umbrită, luminată doar de o mică vâlvătaie din vatră. Uşa se închise în urma ei, chiar când înţelese că nu era nici urmă de Angelstone. — Domnule conte? Prudence se opri brusc şi privi intens în întuneric. — Domnule? Sunteţi aici? — Bună seara, domnişoară Merryweather. Sper să mă iertaţi pentru lipsa de maniere a majordomnului meu. Sebastian, Conte de Angelstone, se ridică încet dintr-un fotoliu imens şi privi căminul. Sub unul din braţe ţinea strâns o pisică mare, neagră. —Trebuie să înţelegeţi că vizita dumneavostră este oarecum neaşteptată. Mai ales având în vedere ora şi împrejurările. — Da, domnule conte. Sunt conştientă de asta. Prudence îşi ţinu răsuflarea la vederea lui. Dansase cu Sebastian mai devreme. În seara aceea, dar fusese pentru prima dată când îl întâlnise pe îngerul Prăbuşit, înţelese acum că era nevoie de mai mult decât una sau două întâlniri, pentru a se obişnui cu impactul pe care îl avea el asupra simţurilor ei. Angelstone era orice, numai angelic nu, atât ca înfăţişare cât şi ca temperament. În saloanele mondene se spunea că seamănă foarte tare cu Stăpânul Lumii de dedesubt. Într-adevăr, îţi trebuia o imaginaţie formidabilă ca să ţi-l închipui cu o pereche de aripi şi cu aureolă. Focul ce pâlpâia în spatele lui Sebastian părea puţin prea rarefiat în seara asta. Strălucirea flăcărilor scotea puternic în evidenţă trăsăturile lui aspre, întunecate. Părul lui negru era tuns scurt. Ochii lui ciudaţi, ca de chihlimbar, străluceau de o inteligenţă pătrunzătoare, rece. Trupul lui era puternic şi slab. Prudence ştia, din experienţa pe care o avusese cu el pe ringul de dans, că Sebastian avea o graţie masculină periculoasă, perfidă. Era evident îmbrăcat pentru interior, nu pentru a primi vizite. Cravata lui albă îi spânzura în voie în jurul gâtului şi cămaşa şifonată era suficient de mult descheiată ca să dezvăluie părul negru, cârlionţat, de pe piept. Pantalonii lui de culoarea pielii de căprioară îmbrăţişau liniile viguroase ale şoldurilor lui. Încă nu-şi dăduse jos cizmele negre de călărie lustruite ca o oglindă. Prudence ştia foarte puţine lucruri despre modă. Era o problemă de o importanţă extrem de limitată pentru ca. Dar înţelese că era o eleganţă masculină înnăscută la Sebastian, care se interesa prea puţin de îmbrăcăminte. Eleganţa era o parte din el, aşa cum era o parte din el şi pisica pe care-o ţinea în braţe. Singura bijuterie pe care o purta Sebastian era un inel de aur, pe unul din degetele lui lungi. Inelul sclipi şters când mângâie încet pisica. Prudence privi inelul. Mai devreme, când dansase cu el, observase că pe el era gravată cu minuţiozitate litera „F“. Presupuse că venea de la Fleetwood, numele de familie al contelui. Pentru o clipă, păru că nu-şi poate lua ochii de la mâna lui Sebastian când acesta mângâia pisica. Când reuşi într-un târziu, să-i întâlnească din nou privirea, văzu că el zâmbea uşor. Tresări cuprinsă de frisonul unei nelinişti senzuale care o invadă. Îşi spuse că pur şi simplu nu era obişnuită să vadă un bărbat în ţinută de casă. Din nefericire, avusese aceeaşi reacţie mai devreme în seara asta, când Sebastian fusese îmbrăcat potrivit pentru bal. Prudence înţelese că bărbatul avea un efect înrobitor asupra ei. Se întrebă în treacăt dacă el exista în realitate. Chiar când stătea acolo privindu-l, Sebastian începu parcă să dispară ca un spectru într-o ceaţă cenuşie. Timp de câteva secunde fu atât de speriată ca nu cumva să se transforme într-o arătare, chiar în faţa ochilor ei, încât nu mai putu gândi limpede. Apoi înţelese care era problema. — Vă rog să mă iertaţi, domnule conte. Prudence îşi scoase repede ochelarii şi şterse norul de ceaţă care începuse să-i întunece vederea. — Ştiţi, e atât de frig afară. Când am intrat în camera asta călduroasă, s-a format condens pe lentile. E una din problemele neplăcute cărora trebuie să le facă faţă cei care poartă ochelari. Sebastian ridică o sprânceană neagră. — Aveţi compasiunea mea, domnişoară Merryweather. — Ei, da, mulţumesc. Nu se poate face mare lucru în privinţa asta. Te obişnuieşti. Prudence îşi aşeză ochelarii înapoi pe nas. Se încruntă la Sebastian. — Presupun că vă-ntrebaţi de ce sunt aici la ora asta destul de târzie. — Mi-a trecut prin cap întrebarea asta. Privirea lui alunecă peste pelerina ei veche, care se desfăcuse uşor, dezvăluind rochia de bal cafenie, îngrijită, demodată, de dedesubt. Pentru o clipă, în ochi i se citi amuzamentul, înlocuit apoi de o privire speculativă. — Aţi venit singură? — Da, bineînţeles, spuse şi-l privi surprinsă. — Anumiţi oameni ar spune c-a fost cam neînţelept. — Trebuia să vă văd singură. Am venit dintr-un motiv foarte personal. — Înţeleg. Vă rog, luaţi loc. — Mulţumesc. Prudence zâmbi puţin cam nesigură în timp ce se aşeză pe celălalt fotoliu mare din faţa focului. Îşi reaminti că-l plăcuse pe Angelstone mai devreme în seara asta, cu toate că prietena ei Hester – lady Pembroke, fusese îngrozită când el se prezentase cu forţa. În mod sigur, nu era chiar atât de rău cum susţinea toată lumea, îşi spuse Prudence urmărindu-l pe Sebastian aşezându-se din nou în fotoliul lui. Instinctul ei în privinţa oamenilor era, în general, vrednic de încredere. Fusese doar o singură ocazie nefericită, în urmă cu trei ani, când din păcate, se înşelase în privinţa unui bărbat. — E puţin cam neplăcut, domnule conte. — Da. Sebastian îşi întinse picioarele încălţate spre foc şi începu să mângâie din nou pisica. — Şi e şi puţin cam periculos. — Prostii. Am un pistol în săculeţul meu de mână şi vizitiul care m-a adus aici a fost de-acord să mă aştepte. — Vă asigur, voi fi absolut în siguranţă. — Un pistol? O privi oarecum amuzat. — Sunteţi o femeie foarte neobişnuită, domnişoară Merryweather. Aţi crezut că aveţi nevoie de un pistol ca să vă apăraţi de mine? — Pentru Dumnezeu, nu, domnule conte. Prudence era realmente şocată. — Dumneavoastră sunteţi un gentleman, domnule. — Chiar sunt? — Sigur că sunteţi. Vă rog să nu mă necăjiţi, domnule conte. Mi-am luat pistolul cu mine ca să mă apăr de tâlhari. Am înţeles că sunt foarte mulţi aici, în oraş. — Da. Sunt, într-adevăr. Pisica se ghemui în poala lui Sebastian şi o privi pe Prudence fără să clipească. O izbi faptul că ochii animalului aveau aproape aceeaşi nuanţă de chihlimbar cu cei ai stăpânului său. Fu distrasă pe moment de această remarcă. — Pisica dumneavoastră are vreun nume, domnule? întrebă ea brusc. — Da. — Care? Zâmbetul abia schiţat al lui Sebastian apăru din nou în colţul gurii lui. — Lucifer. — Oh! Prudence îşi drese glasul discret. — Da, ei bine, după cum spuneam, nu sunt deloc neobişnuită, ba chiar sunt o femeie cât se poate de comună, care, din păcate, nu este obişnuită cu stilul de viaţă din oraş. — Nu sunt de-acord, domnişoară Merryweather. Sunteţi cea mai neobişnuită femeie pe care am întâlnit-o vreodată. — Mi-e foarte greu să cred asta, spuse ea aspru. Ei bine, se pare că am fost cauza unui conflict între dumneavoastră şi fratele meu în seara asta şi doresc să-i pun capăt pe loc. — Conflict? Privirea de chihlimbar a lui Sebastian se îngustă, gânditoare. — Eu nu ştiu de niciun conflict între mine şi Trevor Merryweather. — Nu încercaţi să mă păcăliţi pretinzând că nu ştiţi nimic de situaţie, domnule conte. Prudence îşi împreună strâns în poală mâinile înmănuşate. — Am auzit că dumneavoastră şi Trevor o să vă duelaţi în zori. Nu o să permit aşa ceva. — Cum aveţi de gând să opriţi duelul? Sebastian o privea cu un interes indolent. — Pentru asta, în ultimele câteva ore am cercetat subiectul duelurilor şi-am venit cu o soluţie. — Într-adevăr? — Da. Scuzele vor pune capăt acestei idioţenii. Imediat ce-am înţeles ce trebuia făcut, l-am căutat pe Trevor la serata de la Atkinses şi i-am vorbit lui mai întâi. Din nenorocire, s-a dovedit a fi ridicol de încăpăţânat în privinţa întregii poveşti, deşi vedeam că era îngrozit de ce urma să se întâmple în zori. E foarte tânăr, ştiţi. — Nu-i prea tânăr ca să provoace la duel, se pare. Prudence clătină din cap. — Spunea mereu că trebuie să meargă până la capăt, pentru că-i în joc onoarea mea şi a lui. Onoarea mea. Vă puteţi imagina? — În general, despre asta-i vorba în asemenea situaţii. Duelurile ar fi insuportabil de plictisitoare pentru toţi, dacă n-ar fi implicată onoarea unei femei. — Ce tâmpenie! Daţi-mi voie să vă spun, domnule conte, că dacă dumneavoastră chiar credeţi asta, atunci nu aveţi mai mult bun simţ decât fratele meu. — Ce gând înfricoşător! Prudence îi ignoră sarcasmul. — E o prostie să crezi c-am fost insultată doar pentru că m-aţi invitat la dans. N-am fost deloc insultată, i-am spus şi lui Trevor. — Mulţumesc. — Adevărul e, spuse Prudence cu sinceritate, că Trevor s-a simţit nevoit să fie foarte protector faţă de mine, de la moartea părinţilor noştri. Crede că, fiind bărbatul familiei, are anumite obligaţii. Intenţiile lui sunt bune, dar uneori depăşeşte măsura, încercând să aibă grijă de mine. E ridicol din partea lui să vă provoace la duel pentru un fapt atât de lipsit de importanţă. — Nu sunt pe deplin convins că a fost un fapt lipsit de importanţă. Degetele elegante ale lui Sebastian mângâiau încet motanul. — Dumneavoastră şi cu mine am avut o conversaţie destul de lungă la bal. — Despre chestiuni de interes reciproc intelectual, nimic mai mult, spuse Prudence repede. — Am dansat şi un vals. — Aşa au făcut mulţi alţi oameni. Lady Pembroke îmi spune că e ultimul strigăt al modei. Toată lumea dansează vals acum. Realmente, provocarea lui Trevor este de necrezut. — Dar nu în ochii unor anumiţi oameni. Prudence îşi muşcă buza. — Ei bine, de vreme ce v-a provocat şi eu nu-l pot convinge să vă ceară scuze, astfel ca duelul să poată fi anulat, mai rămâne o singură soluţie. Ochii de chihlimbar ai lui Sebastian îi întâlniră pe-ai ei. — Sunt extrem de curios să aud care-i soluţia dumneavoastră, domnişoară Merryweather. — E realmente foarte simplu. Prudence îi dărui un zâmbet plin de speranţă. — Trebuie să-mi cereţi scuze, continuă ea. Mâna lui Sebastian se opri pe motan. Genele lui ca de abanos îi acoperiră privirea ca un văl. — Poftim? — M-aţi auzit. Trebuie să-mi cereţi scuze. Prudence se-aplecă înainte. — E singura cale, domnule conte. Ştiţi, Trevor n-are decât douăzeci de ani. Este nervos şi cred că ştie că-i băgat în treaba asta până peste cap, dar e mult prea tânăr şi prea repezit să admită că situaţia i-a scăpat de sub control. — Fratele dumneavoastră s-ar putea să nu creadă că i-a scăpat de sub control. Ar putea fi pe de-a-ntregul convins că singurul răspuns potrivit, în aceste împrejurări era să mă provoace la duel. — Ridicol. Trebuie să înţelegeţi, domnule conte. De când mama şi tata au fost omorâţi într-un accident de trăsură, în urmă cu doi ani, fratele meu a încercat să ia asupra lui rolul de cap de familie. — Înţeleg. — E la vârsta teribilă când bărbaţii tineri simt lucrurile foarte intens. Mă gândesc că aţi fost şi dumneavoastră tânăr odată. Sebastian o privi evident fascinat. — Acum că aţi adus vorba, cred că am fost. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, bineînţeles. Prudence roşi. — N-am vrut să spun că acum sunteţi bătrân, domnule conte. — Mulţumesc. Prudence îi zâmbi încurajator. — Dumnezeule probabil că nu aveţi cu mult peste patruzeci. — Treizeci şi cinci. Prudence clipi. — Poftim? — Am treizeci şi cinci de ani, domnişoară Merryweather. Nu patruzeci. — Înţeleg. Prudence se întrebă dacă nu cumva îl jignise. Căută să recucerească terenul pierdut. — Ei bine, sigur aveţi aspectul unui anume tip de maturitate robustă care-i de aşteptat să se găsească la un bărbat mult mai în vârstă, domnule. — Drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta. Alţii, au zis că faţa mea poartă însemnele unui suflet distrus şi ale unei vieţi prea grele. Prudence înghiţi în sec. — Adevărul este, domnule conte, că mă tem că trebuie să ne bizuim pe înţelepciunea şi pe bunul simţ pe care, fără îndoială, le-aţi dobândit în ultimii treizeci şi cinci de ani, dacă vrem să punem capăt prostiei făcute de un băiat de douăzeci de ani. Sebastian o privi îndelung. — Vorbiţi serios, nu-i aşa, domnişoară Merryweather? Vă aşteptaţi într-adevăr ca eu să-i cer scuze fratelui dumneavoastră. — Vorbesc foarte serios. Asta-i o chestiune de viaţă şi de moarte, domnule conte. Din informaţiile mele, sunteţi un trăgător excelent. Prudence îşi strânse şi mai tare mâinile împreunate. — Înţeleg că vă antrenaţi în mod regulat la Manton şi că acesta nu va fi primul dumneavoastră duel. — Se pare că sunteţi remarcabil de bine informată. — Mă pricep foarte bine să fac investigaţii, domnule conte, spuse Prudence pe un ton rigid. E o pasiune de-a mea, aşa cum v-am explicat mai devreme în seara asta. — Într-adevăr. Dar am trăit cu impresia că interesul dumneavoastră iniţial era cercetarea fenomenelor spectrale. Prudence privi motanul. — E adevărat că m-am specializat în asemenea probleme, dar vă asigur că domeniul meu de interes este de fapt, foarte larg. Îmi place să găsesc răspunsuri la întrebări încurcate. — Credeţi în fantome, domnişoară Merryweather? — Eu personal sunt extrem de sceptică în legătură cu acest subiect, admise Prudence. Dar mulţi oameni cred într-adevăr în fantome. Ei cred adesea că au dovada fenomenelor spectrale. Pasiunea mea implică examinarea probelor şi încercarea de-a găsi o explicaţie logică pentru ele. — Înţeleg. Sebastian privi flăcările din cămin. — Am căutat să vă cunosc pentru că auzisem de neobişnuita dumneavoastră pasiune. Prudence zâmbi dezamăgită. — Sunt pe deplin conştientă de asta, domnule conte, îmi dau seama că sunt considerată o femeie originală aici, în oraş. Nu sunteţi primul domn care a căutat să mă cunoască doar pentru că era curios în legătură cu pasiunea mea. Aveţi idee cât de iritant este să fii invitată la dans doar pentru că eşti considerată ciudată? — Cred că am cât de cât idee, spuse Sebastian, pe un ton neaşteptat de sec. Lumea mondenă este întotdeauna intrigată de neobişnuit. Reacţionează ca un copil mic care are o jucărie nouă. Şi dacă se întâmplă să strice jucăria aceea, o aruncă la o parte şi se îndreaptă spre un alt obiect arătos, strălucitor. — Înţeleg. Inima lui Prudence se strânse. Sperase ea într-adevăr ca el s-o găsească ceva mai interesantă decât jucăria nouă? în fond, avea de-a face cu îngerul Prăbuşit. — Vreţi să spuneţi că m-aţi invitat la dans pentru că sunt cea mai recentă distracţie a lumii mondene. V-aţi amuzat doar. — Nu. Sebastian o privi pe furiş. — V-am invitat la dans pentru că m-aţi intrigat, domnişoară Merryweather. Mi-a trecut prin minte că noi doi am putea avea câteva pasiuni comune. Prudence îl privi uluită. — Vorbiţi serios, domnule conte? Vă ocupaţi de investigarea fenomenelor spectrale? — Nu chiar. — Atunci? — Nu cred că-i important acum. Sunt probleme mult mai presante care ne interesează, nu-i aşa? — Da, sigur. Duelul dumneavoastră cu fratele meu. Prudence reveni la problemele de actualitate. — Deci îi cereţi scuze lui Trevor, nu? Ştiu că va fi îngrozitor de enervant să faceţi asta, când el e cel care-a greşit, dar sunt sigură că înţelege şi el că acest duel trebuie oprit. — Nu-mi stă în obicei să-mi cer scuze, domnişoară Merryweather. Prudence îşi umezi buzele uscate. — Problema e că pe Trevor nu-l pot convinge s-o facă. — Atunci mă tem că fratele dumneavoastră va trebui să suporte consecinţele. Prudence simţi că i se răcesc mâinile. — Domnule, insist să vă purtaţi ca un bărbat matur, respectabil. Trevor e la fel de neobişnuit cu viaţa de oraş ca şi mine. N-a ştiut ce face când v-a provocat la duel. — Greşiţi, domnişoară Merryweather. Fratele dumneavoastră ştia foarte bine ce face. Ştia cine sunt şi-mi cunoştea reputaţia. Sebastian zâmbi abia schiţat. — De ce credeţi că a fost atât de supărat pentru faptul că v-am invitat la dans? continuă el. Prudence se încruntă. — Am aflat foarte multe despre reputaţia dumneavoastră în ultimele trei sau patru ore, domnule conte. Mi se pare că depăşeşte cu mult toate proporţiile faptelor. Sebastian păru puţin surprins. — Cunoaşteţi faptele mele, domnişoară Merryweather? — Majoritatea. Prudence le enumeră rapid pe mâna ei înmănuşată. — Cu ani în urmă, tatăl dumneavoastră şi-a făcut familia de râs fugind cu o actriţă. Familia Fleetwood era furioasă. Părinţii dumneavoastră au fost forţaţi să părăsească ţara din cauza scandalului. N-au fost făcute niciodată anunţuri de căsătorie, aşa că toată lumea, inclusiv rudele, au presupus că domnul conte nu s-a căsătorit de fapt, niciodată, cu mama dumneavoastră. — Asta rezumă cea mai mare parte din trecutul meu. — Nu tocmai. Când v-aţi întors în Anglia, acum doi ani, lumea mondenă a simţit o plăcere nespusă în a vă considera un bastard. — Într-adevăr. Sebastian părea amuzat. — A fost foarte crud din partea oamenilor să spună asemenea lucruri. Sigur că nu eraţi răspunzător de împrejurările naşterii dumneavoastră. — Sunteţi foarte înţelegătoare, domnişoară Merryweather. — E o chestiune de bun simţ. De ce-ar trebui blamat un copil pentru faptele părinţilor lui? De altfel, întâmplarea face că nu v-aţi născut în afara căsătoriei. — Nu. Prudence îl privi gânditoare. — Din motive personale, poate pentru că vi s-a părut amuzant, aţi hotărât să-i lăsaţi pe toţi să creadă că sunteţi un fiu nelegitim. — Hai să zicem că n-am vrut să mă deranjez să le schimb împresia, admise el. — Până anul trecut, când a murit unchiul dumneavoastră, bătrânul conte. N-a fost niciodată căsătorit, aşa că n-a lăsat nici un fiu care să-i moştenească titlul. Tatăl dumneavoastră era următorul succesor, dar, din nefericire, a murit acum patru ani, iar dumneazoastră eraţi considerat nelegitim. De aceea, toată lumea a crezut că verişorul dumneavostră Jeremy, al cărui tată a murit şi el acum câtva timp, ar fi devenit noul Conte de Angelstone. Sebastian zâmbi şi nu spuse nimic. — Dar, spuse Prudence, aţi uimit întreaga lume mondenă aducând dovezi concludente că părinţii dumneavoastră au fost, într-adevăr, căsătoriţi legal înainte de-a vă fi născut. Eraţi moştenitorul legitim al titlului. Mi s-a spus că rudele nu v-au iertat asta niciodată. — Un fapt care nu mă deranjează în mod deosebit. — În plus, la vremea când aţi intrat în posesia titlului, aveaţi deja o avere care punea în umbră averea moştenită, spuse Prudence. Acesta-i încă un lucru pe care nu-l apreciază rudele dumneavoastră. Sebastian îşi înclină puţin capul. — Vă felicit pentru investigaţiile făcute, domnişoară Merryweather. Aţi aflat multe despre mine într-un timp relativ scurt. — N-au lipsit oamenii dornici să vă bârfească, domnule conte. — Rar se-întâmplă. — Reputaţia dumneavoastră e aproape legendară. — Probabil pe bună dreptate, observă Sebastian încet. — E atât de formidabilă, de fapt, continuă Prudence încet, încât ar putea cu siguranţă rezista la câteva remarci fără importanţă, care s-ar putea face dacă i-aţi cere scuze fratelui meu. Sebastian strânse din dinţi fără să vrea, ochii îi străluciră de admiraţie. — O lovitură impresionantă, domnişoară Merryweather. Şi foarte bine executată, dacă pot spune aşa ceva. — Mulţumesc, domnule conte. Am vrut să scot în evidenţă un fapt mărunt. Aţi putea să-i cereţi scuze fratelui meu şi să rămâneţi cu reputaţia extraordinară pe care-o aveţi încă intactă! Cei care vor afla de actul dumneavoastră de generozitate faţă de Trevor vor privi ca pe un gest de amabilitate. — Lumea nu mă ştie de om amabil, domnişoară Merryweather. Prudence zâmbi încurajator. — O să afle, după cum se va răspândi vestea că aţi refuzat să vă duelaţi cu fratele meu. Toată lumea ştie c-aţi fi putut vârî un glonte în el, dacă aţi fi hotărât asta. — E o perspectivă interesantă şi destul de amuzantă, având în vedere situaţia. — Sunt încântată că-nţelegeţi, domnule conte. Cred că micul meu plan va merge foarte bine. Tot ce trebuie să faceţi este să-i cereţi scuze lui Trevor. Sebastian reflectă o clipă. — Trebuie să mărturisesc că nu prea văd nici un beneficiu clar pentru mine, în toată treaba asta. — Veţi fi scutit de neplăcerea unui duel în zori, sublinie Prudence. Cu siguranţă, e un mare câştig. — Din întâmplare, zorile mă prind totdeauna treaz. În ochii lui Sebastian apăru o sclipire rece. — Un duel n-ar fi un inconvenient major, continuă el. Prudence îl privi şocată. Apoi se gândi că observase un amuzament diabolic în ochii lui de chihlimbar. — De ce vreţi să mă necăjiţi, domnule conte? — Las impresia asta? — Da. Sunt sigură că nu doriţi chiar atât de mult să vă duelaţi cu un băiat tânăr, neexperimentat. N-o să dovediţi nimic cu asta. Promiteţi-mi că-i veţi pune capăt acestei situaţii cu o scuză evitând vărsarea de sânge. — Îmi cereţi să las la o parte problema minoră a onoarei mele. — Vă cer să fiţi rezonabil. — De ce-aş fi rezonabil? Prudence ajunsese aproape de limita răbdării. — Domnule conte, insist să nu vă mai purtaţi ca un idiot cu tărâţe-n cap. Amândoi ştim că sunteţi prea inteligent ca să vreţi să vă angajaţi în ceva atât de stupid ca un duel. — Un idiot cu tărâţe-n cap? Prudence roşi. — Îmi cer scuze, domnule, dar aşa mi se pare mie. Mă aşteptam la mai mult din partea dumneavoastră. — Sunt dezolat să aflu că nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră. Dar eu rareori fac faţă aşteptărilor altora. Mă surprinde că n-aţi aflat acest lucru în timpul investigaţiilor dumneavoastră din seara asta. — Vă face plăcere să-i zăpăciţi pe ceilalţi, spuse Prudence. Îmi dau seama că simţiţi, fără îndoială, că sunteţi îndreptăţit să perseveraţi într-o asemenea manieră. Cu siguranţă, ăsta-i felul dumneavoastră de-a vă răzbuna pe societate pentru modul în care v-a tratat înainte de-a fi obţinut acest titlu. — E o atitudine foarte generoasă din partea dumneavoastră. — De altfel, spuse Prudence foarte calculat, vă cer să vă ridicaţi deasupra înclinaţiilor dumneavoastră, şi să vă comportaţi ca un bărbat generos, responsabil, inimos, cum ştiu că puteţi fi. Un râs diabolic lumină puţin ochii lui Sebastian. — Ce dracu’ vă face să credeţi că pot să mă port aşa? Prudence era exasperată. — Sunteţi un bărbat cult, cu o minte pătrunzătoare, domnule. De atâta lucru mi-am dat seama în ringul de dans, când am discutat despre investigaţiile mele în legătură cu fenomenele spectrale. Aţi pus întrebări competente şi-aţi dat dovadă de o inteligenţă pătrunzătoare. Refuz că cred că nu vă puteţi purta cu o anume generozitate a spiritului. Sebastian frecă urechile lui Lucifer în timp ce se gândea la sugestie. — Cred că ar fi o experienţă nouă. — Exact lucrul care să vă înlăture plictiseala. Prudence ezită apoi adăugă blând: — Înţeleg că suferiţi de plictiseală. — Cine v-a spus asta? — Aproape toată lumea, zise ea. E-adevărat? Sebastian îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului şi privi la focul din faţa lui. Zâmbi cu totul lipsit de umor. — Nu ştiu, spuse el încet. Prudence îl privi fix. — Nu ştiţi ce simţiţi? Îi strecură o privire ciudată. — În majoritatea timpului nu sunt sigur dacă simt cât de cât ceva, domnişoară Merryweather. — Un timp am avut o senzaţie similară după moartea părinţilor mei, spuse Prudence încet. — Chiar? — Da. Dar l-am avut pe fratele meu, Trevor. Şi lady Pembroke a fost foarte drăguţă. Am reuşit să ne mângâiem reciproc. În cele din urmă, mi-a revenit moralul. — Sunt convins. Vocea lui Sebastian avea o nuanţă batjocoritoare. — Categoric aveţi moralul ridicat, domnişoară Merryweather. Dar faptul că sufăr sau nu de plictiseală n-are nici o legătură cu ce discutăm. Haideţi să ne întoarcem la subiect. — Da, desigur. Zâmbi uşor, temătoare. — Sunt conştientă că vă cer un serviciu, domnule conte. — Foarte adevărat. Scuzele sunt un lucru extrem de străin naturii mele ca şi obiceiul de a face servicii. — Sunt sigur că veţi supravieţui. — Asta rămâne de văzut, spuse Sebastian. Poate c-ar trebui să vă reamintesc că atunci când se face un serviciu, se aşteaptă să fie răsplătit, la un moment dat. Pe Prudence o străbătu un fior de alarmă. Îl privi îngrijorată. — Ce anume vreţi să spuneţi, domnule conte? — Doar că, în schimbul serviciului pe care vi-l fac în noaptea asta, veţi fi de acord să-mi faceţi şi dumneavoastră unul, dacă vreodată vă voi cere acest lucru. Prudence rămăse absolut nemişcată. — Ce fel de serviciu aşteptaţi în schimbul aceluia de-a salva viaţa fratelui meu? — Cine ştie? Nu putem vedea în viitor, domnişoară Merryweather. Acum n-am idee ce-aş putea să vă cer cândva. — Înţeleg. Sprâncenele ei se uniră de îngrijorare. — Dar credeţi că va veni momentul să-mi cereţi ceva? Sebastian zâmbi vag. Ochii lui şi ai pisicii reflectau lumina focului. — Da, domnişoară Merryweather. Într-o zi voi avea, cu siguranţă, ceea ce mi se datorează. Am încheiat târgul? O tăcere periculoasă se aşeză peste biblioteca cufundată în umbră. Era întreruptă doar de pâlpâitul flăcărilor din cămin. Prudence nu-şi putea lua ochii de la privirea nemişcată, de nepătruns, a lui Sebastian. Trebuie să rişte, să se bazeze pe faptul că intenţia ei era corectă. Poate că omul era periculos, dar nu credea că e diabolic. — Foarte bine, domnule conte, spuse Prudence încet. Sunt de acord cu târgul ăsta. Sebastian o privi lung, ca şi când ar fi căutat să vadă dincolo de aparenţe, tot aşa cum încercase şi ea să-i pătrundă secretele. — Cred că sunteţi o femeie care se ţine de cuvânt, domnişoară Merryweather. Prudence se încruntă. — Bineînţeles că sunt. — Nu trebuie să vă supăraţi. Onoarea adevărată este o însuşire destul de rară, atât la bărbaţi, cât şi la femei. — Dacă aşa spuneţi dumneavoastră. Asta înseamnă că o să-i cereţi scuze fratelui meu? — Da. O să am grijă ca duelul să fie anulat. Prudence se simţi plină de uşurare. — Mulţumesc, domnule conte. Sunt foarte recunoscătoare. E într-adevăr frumos din partea dumneavoastră să faceţi asta. — Ajunge, domnişoară Merryyveather. Nu am nevoie de mulţumirile dumneavoastră! Noi doi am făcut un târg. O să aveţi ocazia să vă achitaţi de obligaţie curând. Sebastian aşeză motanul jos, pe covor. Lucifer clipi spre Prudence iritat, ca şi cum ar fi blamat-o că fusese deranjat din poziţia lui confortabilă. Apoi dădu din coadă şi plecă să se aşeze pe o pernă de mătase, roşu cu auriu. Sebastian se ridică din fotoliu, se aplecă s-o apuce de mâini şi o trase în jos. — Domnule conte? El nu răspunse, dar ochii îi erau ca două flăcări când o trase mai aproape de el. Îşi înclină capul şi îşi coborî gura peste gura ei. Sărutul lui Sebastian era o declaraţie deliberată, calculată, cu intenţie senzuală. Prudence nu mai fusese niciodată sărutată astfel, deşi o anumită pare a cugetului ei recunoscu imediat sărutul drept ceea ce era. Un fior o străbătu din cap până-n picioare, în clipa în care-şi dădu seama, într-un fel nedefinit, că Sebastian o voia pentru sine. Prudence era uluită. Tremura. Abia putu să respire. O emoţie teribilă pâlpâia înăuntrul ei. Întregul ei corp era brusc trezit de o energie nouă, pulsantă. Totul se termină înainte ca Prudence să înceapă măcar să se obişnuiască cu acest atac senzual. Suspină când Sebastian îşi înălţă capul. — Acum că am încheiat târgul, e timpul să mergeţi acasă, domnişoară Merryweather. — Oh, da. Da, desigur. Cu degete tremurânde, Prudence se luptă să potrivească gluga pelerinei. Îşi spuse că trebuia să fie la fel de nonşalantă cum era şi el. Avea douăzeci şi cinci de ani, nu era o fetiţă fără experienţă. — De altfel, nimeni nu mi-ar fi simţit lipsa. Regulile casei lui lady Pembroke sunt respectate cu stricteţe şi am lăsat instrucţiuni clare când m-am retras în camera mea, să nu fiu deranjată. — Cum aţi ieşit din casă? — Prin bucătării. A fost puţin cam dificil să găsesc o trăsură, dar m-am descurcat. Vizitiul a spus că mă aşteaptă. — Trăsura în care aţi venit a fost lăsată să plece. Prudence privi brusc în sus. — A plecat? — Nu vă alarmaţi. Vă conduc eu acasă, domnişoară Merryweather. — Nu-i absolut deloc nevoie, spuse ea repede. — Am poruncit deja să-mi fie adusă trăsura. — Înţeleg. Prudence nu găsi nimic altceva de spus. Sebastian o conduse pe Prudence afară din bibliotecă, în hol, unde îl aştepta majordomnul cu faţa ca a unui câine de vânătoare. — Haina mea, Flowers. Sebastian zâmbi cu zâmbetul lui ciudat, lipsit de umor. — Apropo, se pare că nu mai am nici o întâlnire în zori, până la urmă. Te rog, ai grijă ca micul dejun să fie servit la ora obişnuită. — Da, domnule conte. Flowers aruncă lui Prudence o privire uimită, întrebătoare în timp ce-l ajută pe Sebastian să îmbrace un palton negru. Dar ca un servitor stilat ce era, nu spuse nimic. Deschise uşa de la intrare fără nici un cuvânt. O trăsură neagră, cu doi armăsari negri, aştepta în ceaţă. Sebastian o ajută pe Prudence să urce. Apoi se căţără înăuntru şi se aşeză vizavi de ea. Lămpile din trăsură aruncau o lumină fioroasă asupra trăsăturilor lui rigide, ameninţătoare. În clipa aceea, lui Prudence nu-i fu greu să înţeleagă de ce i se spunea îngerul Prăbuşit. — Apreciez că mă însoţiţi, domnule conte, dar realmente, nu-i nevoie. Prudence se înfăşură şi mai tare în pelerina ei veche, în timp ce trăsura porni pe strada întunecată. — Ah, dar e nevoie, domnişoară Merryweather. Noi doi suntem legaţi printr-un târg acum. Şi până când voi avea ce-mi datoraţi, e în interesul meu să fiţi în siguranţă. Zâmbi din nou. — N-aţi ştiut că diavolul are grijă de ce-i al lui?

PROLOG Martin avea de gând s-o ucidă. Ieşi pe pasarelă şi ajunse în cabina modernă a vasului de linie cu două motoare, întrebându-se de ce o afecta atât de puternic acea deznădejde copleşitoare. Primul lucru pe care-l înveţi foarte repede atunci când rămâi orfan e că până la urmă nu te poţi bizui decât pe tine însuţi. Orfelinatul şi strada sunt şcolile de bază, care-ţi conferă diplome la un nivel mulţumitor cât să te poţi descurca. Când eşti singur pe lume, legile supravieţuirii sunt simple. Ea le învăţase bine. Crezuse că trecutul o pregătise pentru orice, inclusiv pentru posibilitatea ca singurul bărbat în care avusese încredere să-i întoarcă spatele într-o bună zi. Dar se înşelase. Durerea provocată de această trădare nu a putut fi cruţată de nimic. Martin ieşi din cabină. Soarele orbitor al Caraibelor se reflecta în lentilele ochelarilor săi. O văzu şi-i zâmbi charismatic. — Iată-te, îi spuse întâmpinând-o ca să-i ia calculatorul din mână. Ai întârziat. Îl privi pe bărbatul în cămaşă albă şi pantaloni albastru-închis care venea pe pasarelă cu servieta ei. Aţi avut probleme cu vremea? — Nu, sir. Eric Schafer lăsă jos servieta mică. Am aterizat la timp. Dar are loc un fel de sărbătoare locală. Străzile sunt înţesate de oameni. Ştiţi cum e aici, pe insulă. Este un singur drum de la aeroport şi acesta traversează oraşul. Nu ai cum să eviţi aglomeraţia în trafic. Eric se îndreptă de spate şi-şi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei. Cămaşa sa, pe care se afla brodată emblema discretă a Crocker World, fusese apretată milităreşte în acea dimineaţă, la Miami, înainte de a urca în avionul cu reacţie corporatist de mici dimensiuni. Acum era rău şifonată din cauza căldurii de pe insulă. — Festivalul Night and Day, spuse Martin. Am uitat de el. E mare eveniment pe aici. O combinaţie între Mardi Gras şi Halloween. Minte, se gândi ea. Urmări acea izbucnire ciudat de întunecată de energii din aura lui. Totul făcea parte din planul de a o ucide. Festivalul oferea cadrul perfect pentru acoperirea unei crime. Cu atâţia străini pe insulă, autorităţile locale ar fi fost prea ocupate să observe dacă domnul Crocker se întoarce singur de pe insula personală. — Mai doriţi ceva, sir? întrebă Eric. — Unde e Banner? — L-am lăsat la aeroport. Stă cu ochii pe avion. — Vă puteţi întoarce la Miami cu avionul cu reacţie. N-are rost să pierdeţi o săptămână întreagă pe insula asta. Aveţi neveste şi copii care abia aşteaptă să vă revadă. V-am cam răpit timpul în ultimele luni. — Da, sir. Mulţumim. Recunoştinţa lui Eric era sinceră. Martin ştia cum să-şi apropie oamenii, combinând salariile generoase cu alte beneficii şi cu farmecul său personal. Se gândise adesea că ar fi putut să fie un lider religios de succes. Dar el îşi alesese o carieră total diferită. Urcă acele câteva trepte din lemn de tec ca să-şi ia casca. — Fă-mi rost de parâme, îi strigă lui Eric. — Sigur, domnule Crocker. Eric se lăsă pe vine ca să desfacă odgoanele care ancorau puternica ambarcaţiune de ponton. Se întrebă ce vor gândi el şi ceilalţi din echipă, despre dispariţia ei. Probabil, Martin pregătise deja o poveste convingătoare. Ceva de genul că ar fi căzut peste bord. Curenţii de pe insulă erau cunoscuţi ca fiind înşelători. Simţi vibraţii sub picioare când motorul bărcii începu să tulbure apa. Eric îi făcu un semn prieteneşte cu mâna şi-şi mai şterse sudoarea de pe frunte. Chipul lui nu afişa nicio expresie tainică de speculaţie masculină, nicio clipire furişă sau zâmbet. Când se vor întoarce la aeroport el şi copilotul său, John Banner, nu vor comenta faptul că şeful lor a plecat cu una dintre prietenele sale. Nimeni din personalul lui Martin n-o luase drept una din multele iubite ale lui Martin. Femeile lui erau de obicei înalte, slabe şi blonde. Ea nu avea niciunul din aceste atribute. Era doar un ajutor angajat. Oficial, era asistenta lui Martin, călătorea peste tot cu el. Îi organiza viaţa şi avea grijă ca multele sale reşedinţe să fie funcţionale. Dar cel mai important, ea răspundea şi de găzduirea prietenilor săi, a asociaţilor în afaceri şi a politicienilor care-l vizitau ocazional, a persoanelor cu interese comune, a grupurilor care exercitau diverse presiuni sau a şefului statului. Ridică mâna făcându-i semne de rămas-bun lui Eric şi strivi o lacrimă între gene. Indiferent ce s-ar întâmpla astăzi, ştia că nu-l va mai revedea niciodată. Ambarcaţiunea se desprinse cu graţie de doc, îndreptându-se spre intrarea în micul port. Ca mulţi alţii care se mişcau prin cercurile stratosferice populate de cei bogaţi, Martin avea câteva case şi apartamente în diferite locaţii din lume. Conacul din Miami era reşedinţa principală, dar locul pe care-l considera acasă era mica insulă achiziţionată cu câţiva ani în urmă. Nu se putea ajunge la ea decât cu barca. Nu exista nicio pistă de aterizare, doar un ponton. Spre deosebire de alte reşedinţe ale sale, care erau întotdeauna pregătite să-l primească, Martin nu avea personal pe această insulă. Casa era mult mai mică şi mai modestă în comparaţie cu altele deţinute de el. Considera că este locul refugiului personal. De îndată ce depăşi stâlpii care marcau intrarea în port, Martin ambală motorul. Barca prinse viteză, despicând cu putere apa de un albastru-turcoaz. Era la cârmă şi nu-i acordă nicio atenţie, concentrat să piloteze vasul. Ea îşi ascuţi celelalte simţuri şi se mai uită o dată la aura lui. Energia întunecată era mai puternică acum. Se amplifica. Simţi că barca e prea mică pentru ea. Nu avea unde să se ascundă, unde să fugă. Ştiuse de zile întregi, de săptămâni, dacă era să fie brutal de cinstită cu sine, că Martin plănuia să se descotorosească de ea. Era aproape sigură că ştia şi motivul. Cu toate acestea, o mică parte din ea se mai agăţa de un fir slab de speranţă că nu este aşa, chiar şi când misterul începuse să se dezvăluie. Poate exista o explicaţie logică pentru modificarea îngrijorătoare a aurei sale. Poate noua zonă întunecată era consecinţa unei boli mintale. Indiferent cât de înfricoşătoare ar fi fost această posibilitate, cel puţin i-ar permite să se mai relaxeze puţin, ştiind că nu mai era în toate minţile: că adevăratul Martin nu i-ar plănui niciodată moartea. Dar instinctul ei fin de supravieţuitoare o opri să se mai autoamăgească. Poate cândva, Martin avusese ceva pentru ea, dar în adâncul inimii ştiuse întotdeauna că relaţia lor se bazase pe faptul că ea îi fusese de folos. Acum ajunsese la concluzia că era ceva de care se putea debarasa. În mintea lui, situaţia nu era complicată. Rămase în picioare la pupa, urmărind cum portul şi orăşelul rămân în urmă, micşorându-se tot mai mult. Când s-au transformat în nişte mici şi indistincte perle, ea se întoarse. Insula privată a lui Martin se afla foarte aproape acum. Putea zări casa ivită pe o colină. Martin încetini barca, apoi o aduse uşor de-a lungul punţii din lemn. — Trage odgoanele, spuse Martin cu o voce ascuţită, atenţia sa fiind concentrată asupra manevrării bărcii. Asta i-a trebuit. Dintr-un motiv inexplicabil, acea comandă simplă, obişnuită, a declanşat ceva, undeva, în capul ei. Acel amestec teribil de durere, tristeţe, neîncredere şi teamă paralizantă a minţii, care se rotea ca un vârtej în interiorul ei, cu intensităţi alternante, de zile întregi, a fost brusc depăşit de o furie rece ca gheaţa. Celelalte simţuri au reacţionat violent ca răspuns la afluxul de adrenalină. Fiul de căţea plănuia s-o ucidă. Acum. Astăzi. — Sigur, Martin, spuse ea surprinsă de vocea sa rece şi controlată. Dar de fapt, avea multă experienţă în a-şi ascunde emoţiile şi reacţiile în spatele unui chip graţios, exagerat de politicos. Le-ar fi putut da lecţii gheişelor. Dar nu era gheişă. Prinse frânghia la pupa, apoi păşi uşor de pe barcă pe pontonul îngust. Nu i-a luat mult s-o lege. Făcuse asta de nenumărate ori în trecut. Martin lăsă cârma şi coborî treptele. — Uite, ia asta, îi spuse întinzându-i calculatorul. Îţi aduc servieta şi proviziile. Luă laptopul de la el şi aşteptă să transfere servieta şi cele două pungi de cumpărături pe ponton. El privi în jur să se asigure că luase tot ce-i trebuia din barcă. Apoi păşi pe ponton. — Gata? întrebă el. Fără a mai aştepta răspunsul, luă cu o mişcare uşoară pungile de cumpărături şi le aşeză pe fiecare braţ. Aura sa izbucni cu nerăbdare şi cu o exaltare de-a dreptul înspăimântătoare. Impulsurile de energie întunecată deveneau tot mai frenetice. Asta nu era doar o afacere, realiză ea. El abia aştepta, de fapt, s-o ucidă. Propria ei furie izbucni cu putere. — Desigur. Îi acordă cel mai reuşit zâmbet profesionist, cel pe care-l folosea să-i întâmpine invitaţii şi asociaţii. Îl considera zâmbetul ei de scenă. Dar aş vrea să ştiu, doar din curiozitate, când ai plănuit s-o faci? — Ce să fac? întrebă el. Tocmai se întorsese cu spatele la ea, îndreptându-se spre micul SUV parcat la capătul pontonului. — Să mă ucizi. El se opri brusc din mers. Ea urmări şocul care-i izbi aura. Culori greu de descris izbucniră dincolo de spectru. Se gândi că-l luase prin surprindere. Oare chiar crezuse că-i poate pune la cale moartea fără ca ea să-şi dea seama? În mod evident, răspunsul la această întrebare era un da răsunător. De fapt, nici ea nu-i destăinuise chiar toate secretele. Când se întoarse spre ea, chipul lui era un amestec de furie şi de nerăbdare. — Despre ce naiba vorbeşti? o întrebă. Sau pur şi simplu faci o glumă proastă? Ea îşi încrucişă braţele la piept, ca şi cum s-ar fi strâns în braţe. — Ştim amândoi că nu e o glumă, îi spuse ea calm. M-ai adus aici cu intenţia de a mă ucide. — N-am timp de asta. Am treabă. — Să presupun că voi fi victima unui accident, că mă voi îneca? Îi zâmbi rece. E atât de trist. Asistenta s-a dus să înoate şi asta a fost… Se întâmplă adesea. El îi cercetă chipul ca şi cum s-ar fi întrebat dacă are febră mare, apoi clătină din cap. — Nu cred asta. — Nici eu n-am crezut. Dar am prevăzut că se va întâmpla aşa cu săptămâni în urmă. — Bine, hai să dăm cărţile pe faţă, spuse el cu aerul unuia care începe să suspecteze că are de-a face cu o nebună. Am format o echipă atâta timp! Doisprezece ani. De ce aş vrea să te omor acum? — Cred că din două motive. Primul, desigur, este că am descoperit recent că în ultimele luni ai permis unor nemernici să se folosească de resursele de la Crocker World, ca să-şi acopere afacerile ilegale cu arme. Echipamente agricole pe care cu atâta generozitate le-ai donat ţărilor în curs de dezvoltare!? S-a dovedit că acele tractoare şi pluguri trăgeau cu gloanţe adevărate. Imaginează-ţi ce surprinsă am fost! Pentru o clipă, ea se gândi că el va mai continua şarada. Dar în faţa ei se afla Martin. El putea ieşi la suprafaţă mai repede ca oricine altcineva. Asta făcea parte din talentul lui. El îi zâmbi cu o umbră de regret autentic şi lăsă jos pungile de cumpărături. — Am ştiut că te vei împotrivi la unele din afacerile mele. De asta nu te-am convocat de la începutul proiectului. — Nu este doar problema afacerilor pe care le faci, deşi este destul de grav. Este vorba de cei pentru care lucrezi. Furia explodă în privirile şi în aura lui Martin. — Nu lucrez pentru nimeni, îi spuse printre dinţi. Crocker World e a mea. La naiba, eu am construit-o. Eu sunt Crocker World. — Ai fost Crocker World. Dar ai dat compania pe care ai construit-o, pe care te-am ajutat s-o construieşti, pe mâinile unei organizaţii criminale. — Tu n-ai avut nimic de-a face cu succesul meu. Ar trebui să stai în genunchi şi să-mi mulţumeşti pentru ce am făcut pentru tine. Dacă n-aş fi apărut, ai fi lucrat şi acum în florăria aia, închiriată pe o sumă modică, trăind singură doar cu câteva pisici, pentru că sperii orice bărbat îţi apare în cale. La naiba, şi pe mine mă sperii câteodată! Mărturisirea asta o tulbură. — Poftim? — Felul în care te uiţi la cineva, imaginându-ţi ce l-ar putea face să-i bată inima mai tare. Ce l-ar determina să ucidă. Ce-l sperie de moarte. Punctele lui tari şi slăbiciunile. E al dracului de fantomatic. De ce crezi că vreau să mă descotorosesc de tine? — Uiţi ceva, Martin. Dacă nu mi-ai fi oferit acea slujbă cu doisprezece ani în urmă, ai mai avea şi acum acel cazinou la dracu’ în praznic, în Binge, Nevada. Eu i-am descoperit pe cei care te escrocau. Eu te-am ajutat să te răfuieşti cu şeful interlopilor. Dacă nu eram eu, ai fi acum îngropat în vreun mormânt la mică adâncime în deşert. — Asta e o minciună. — Tot eu i-am găsit pe primii investitori, acei deţinători de capital care te-au susţinut când ai decis să vinzi cazinoul şi să începi construcţia blocurilor-turn de apartamente. Aura lui Martin era un infern acum. — L-aş fi găsit şi singur, îi strigă în replică. — Nu este adevărat. Eşti un talent de nivel mediu în materie de strategie, Martin. Sesizezi oportunitatea şi poţi întocmi un plan cu o îndemânare pe care nu o au prea mulţi, pentru că ai un psihic puternic. Dar nu cunoşti oamenii. — Tacă-ţi gura aia blestemată. — Fără acest talent, toată intuiţia ta în materie de afaceri e inutilă. Să construieşti un imperiu financiar nu înseamnă doar cifre şi grafice care indică profitul şi pierderile. Presupune identificarea şi exploatarea punctelor tari şi a celor slabe ale concurenţei. El îi zâmbi atotcunoscător. — Crezi că am nevoie de lecţii de afaceri de la tine? — Timp de doisprezece ani am fost creierul tău. Eu ţi-am spus când un asociat are probleme, financiare sau personale. Eu te-am prevenit când cineva încerca să te păcălească. Eu am identificat puterea şi slăbiciunea adversarilor şi partenerilor tăi. Eu îţi spun exact ce trebuie să oferi cuiva ca să închei o afacere şi tot eu îţi spun când este cel mai bine să te retragi. — Am avut nevoie de tine, aşa e. Dar nu mai am acum. Totuşi, înainte de a termina chestia asta, tare aş vrea să ştiu cum ai aflat de mica mea afacere cu arme. — În faţa invitaţilor şi a partenerilor tăi de afaceri sunt doar un membru de încredere din rândul personalului. Nimeni nu se uită de două ori la mine. Nimeni nu mă remarcă. Dar eu îi observ foarte bine. Asta mă plăteşti să fac, de fapt. Uneori văd şi aud câte ceva. Şi sunt foarte bună când trebuie să fac cercetări, îţi aminteşti? — Cât de mult ştii? — Despre cei cu care te-ai încurcat? Ridică abia perceptibil dintr-un umăr. Nu prea multe. Doar că e un fel de cartel condus de nişte indivizi puternici şi că te-au convins să le rezolvi treburile murdare. Aura lui Martin se amplifică. — Nu m-a corupt nimeni. — Până de curând, n-aş fi crezut că poţi fi cumpărat, îi spuse ea. Mai precis, ce ar putea să-i ofere o adunătură de gangsteri unuia dintre cei mai prosperi bărbaţi de pe planetă, pentru a merita să-şi rişte libertatea, reputaţia şi viaţa? Acum, în ochii lui Martin se citea furia. — Nu ştii despre ce naiba vorbeşti. Organizaţia nu e vreo bandă din lumea interlopă. — Ba este, Martin. Prima oară când i-ai adus pe acei doi bărbaţi la reşedinţa din Miami, ţi-am spus că sunt extrem de periculoşi. — Şi eu sunt la fel, şuieră Martin. Întinse mâna şi-şi scoase încet ochelarii de soare. Mai periculos decât îţi imaginezi, mulţumită noilor mei parteneri de afaceri. Şi graţie lor nu mai am nevoie de tine. — Ce tot spui? — Organizaţia pe care o reprezintă cei doi înseamnă mai mult decât bani. Înseamnă putere, putere adevărată, genul de putere la care conducătorii lumii şi miliardarii pot doar să viseze. Brusc, ea înţelese. Nu crezuse că ar putea fi mai speriată decât era deja, dar se înşelase. — Bănuiesc că asta explică modificările aurei tale din ultimele luni, spuse ea. Martin păru surprins. — Ce modificări? se interesă el. — Am crezut că poate eşti victima unei boli mintale, care ţi-a afectat parasimţurile. — La naiba cu tine, nu sunt bolnav! — Eşti bolnav, Martin, dar nu din cauza unei boli apărute în mod natural. Ţi-ai făcut-o singur. Şi cu puţin ajutor din partea prietenilor, desigur. Martin făcu un pas spre ea. Nu părea speriat. Părea chiar nerăbdător. Incitat. — Poţi vedea efectele drogurilor în aura mea? — Ale unui drog, repetă ea. Da, asta este singura explicaţie logică. Acei doi bărbaţi ţi-au furnizat un fel de drog care-ţi afectează parasimţurile. — Dar care îmi poate prelungi viaţa, poate chiar cu douăzeci de ani. Şi ceea ce este mai important, vor fi ani buni. Nu voi fi slab şi vulnerabil. Îmi voi păstra puterea. — Nu-mi vine să cred că aud asta. Martin, tu eşti un afacerist strălucit! Chiar nu sesizezi când ţi se vând gogoşi? Promisiunea longevităţii este cea mai veche escrocherie din lume. — Motivul pentru care cercetătorii nu sunt siguri în chestiunea prelungirii duratei de viaţă este tocmai faptul că noul drog n-a fost descoperit de atât de mult timp, ca să poată fi testat. Cei de la vârf îl folosesc doar de câţiva ani. Dar datele de laborator par foarte încurajatoare. — Eşti un fraier, Martin. — E adevărat, insistă el. Chiar dacă ei se înşală că drogul mi-ar prelungi viaţa, asta nu înseamnă că formula nu funcţionează. Poate ridica un talent strategic ca al meu de la nivelul şapte până la nivelul nouă sau zece. — Nu eşti de nouă sau zece. Aş fi ştiut. Totuşi, ceva s-a schimbat în aura ta. Indiferent ce-ar fi, nu este… se opri căutând cuvântul potrivit. Nu este sănătos. — Sănătos? rânji el. Asta este un cuvânt prostesc, învechit. Crezi că mă interesează cât de sănătos sunt? Totuşi, spre ştiinţa ta, află că ai dreptate. Drogul nu-mi ridică nivelul talentului. N-a fost realizat ca să aibă efectul ăsta. — Nu înţeleg. — Drogul poate fi modificat genetic în multe feluri, pentru a se potrivi profilului psihic al individului. Versiunea pe care o iau m-a înzestrat cu un talent nou. — Dacă poţi crede asta, eşti complet nebun. — Nu sunt nebun, strigă Martin. Vorbele răsunară puternic în jur. Urmă o linişte terifiantă de câteva secunde. Apoi aura lui Martin izbucni cu o energie care-i provoacă greaţă. Ştiu c-a venit momentul. Acum o va ucide. Singura întrebare era dacă intenţiona să se folosească de o armă sau la capătul punţii va acţiona cu mâinile goale. Neavând unde să fugă, un lucru era sigur: stătea acolo. Un impuls energetic mistuitor asupra minţii îi veni de niciunde. Se năpusti asupra ei, provocându-i o durere tulburătoare şi perspectiva unei plonjări nesfârşite în abis. Nu avea armă. Căzu în genunchi copleşită de forţa fulgerului care-i biciui simţurile. Nu avea nici mâinile goale. O mică greşeală din partea ei. Martin o fixa cu privirea, subjugat de propria-i putere. — Au avut dreptate, rosti el. Mi-au spus adevărul despre drog. Felicitări. Tocmai tu vei fi prima persoană care va vedea ce pot face cu noul meu talent. — Nu mă atinge. — Nu am de gând să te ating. Nici nu este nevoie. O să-ţi paralizez simţurile psihice. Vei intra în comă, apoi vei muri. — Martin, nu, nu face asta. Vocea ei era mai calmă acum. La fel şi simţurile. Îşi revenise cumva în urma şocului iniţial traumatizant. Îşi controla durerea, ceea ce însemna că-i respingea undele de energie invadatoare. Poate nu este prea târziu. Poate unii experţi din Societate te-ar putea ajuta. — Mă rogi. Îmi place asta. — Nu te voi implora să-mi cruţi viaţa. Dar există ceva ce ar trebui să afli înainte de a o face. — Ce? — Dacă n-ai fi apărut, acum aş fi proprietara florăriei, a unui întreg lanţ de florării. — Ăsta a fost întotdeauna cel mai mare defect al tău, spuse Martin. Visele şi ambiţiile tale au fost mult prea mici în comparaţie cu ale mele. El intensifică furia psihică a energiei negative pe care o genera, chipul încordându-i-se de efort. Ea respinse cu putere acea energie îndreptată asupra ei. Durerea se mai diminuă într-o oarecare măsură. — Mori! La naiba cu tine! şuieră el. Făcu încă un pas spre ea. De ce nu mori? Ei îi revenea puterea. Putea să se concentreze clar pe menţinerea acelui scut energetic în care se transformase ura ei. Martin se clătină, dar nu păru să observe că ea îi opune rezistenţă. Ba chiar părea dezorientat. Furios, se concentră şi mai făcu un pas spre ea, aproape atingând-o. Propulsă şi mai multă putere prin benzile de nepătruns ale fulgerului întunecat pe care-l producea. — Trebuia să mori, strigă. Se întinse s-o apuce de gât. Ea îşi ridică braţele într-un gest reflex, de apărare. El o prinse de mâini. Ea îl strânse de încheieturi. Palmele ei ardeau. Lumea explodă, trimiţând unde de şoc prin simţurile ei. Martin Crocker se convulsionă o dată. O privi cu ochii unui om care cercetează iadul. — Nu! strigă el. Se clătină, îşi pierdu echilibrul şi căzu peste ponton în apă. Aura sa sclipi cu impetuozitate terifiantă. Ea se ridică, inima bătându-i puternic. Pentru a doua oară în viaţă ucisese un om. Şi nu orice om, de data asta, ci unul foarte puternic, un multimilionar influent, care era implicat într-o acţiune criminală primejdioasă. Iar mâinile îi mai ardeau încă.     CAPITOLUL 1 WAIKIKI…   Bărbatul acela solid cu cămaşă înflorată, în nuanţe de portocaliu şi violet, cu mâneci scurte, urma să devină o problemă în următoarele cinci minute. Nu trebuia să fii mediu ca să simţi acea energie volatilă, plină de furie, care agita atmosfera în jurul mesei cinci. Orice barman experimentat ar fi recepţionat aceste informaţii. Pentru un barman care, din întâmplare, era şi clarsenzitiv şi fost poliţist, semnele insesizabile de avertisment începuseră să pulseze precum neonul când, cu o jumătate de oră în urmă, la Dark Rainbow intrase domnul Cămaşă Înflorată Portocaliu-Violetă. Luther Malone amestecă în cocteilul Mai-Tai cu paiul şi-l aşeză pe tava lui Julie, alături de bere şi de Blue Hawaii. Julie se aplecă peste bar să ia o cireaşă şi o felie de ananas din containerul unde erau ţinute la rece. — Ai probleme la masa cinci, îi spuse încet. Idiotul ăla îl sâcâie pe Crazy Ray. Din fericire pentru dobitocul ăla, Ray n-a observat încă. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. Deşi dugheana se afla în Waikiki, nu se înghesuiau prea mulţi turişti pe acolo. Ascunsă într-o curticică, la jumătate de clădire distanţă de aglomeratul Kuhio Avenue, Rainbow avea grijă de un grup excentric de persoane care-l frecventau cu regularitate. Unii dintre clienţi, Crazy Ray printre ei, erau mai excentrici decât ceilalţi. Cu mult timp în urmă, Ray se dedicase zeilor surfingului. Când Ray nu era la surfing, intra într-o stare de meditaţie tip Zen. Toţi care-l cunoşteau ştiau că este mai bine să fie lăsat în pace în acea zonă, supranaturală. — Fii atent, îi spusese Julie. Apoi a adăugat felia de ananas şi cireaşa în Mai-Tai. Mare parte din masa aia este muşchi, nu grăsime. — Da, văd asta. Apreciez pontul. Julie îi zâmbi scurt. — Chiar n-aş vrea să ţi se întâmple ceva, şefule. Programul de la slujba asta se potriveşte perfect cu munca mea la hotel. Ca mulţi alţii care lucrau în industria turismului din Hawaii, Julie avea două slujbe. Viaţa pe insulă avea avantajele sale, dar era scumpă. Vinerea şi sâmbăta noaptea, ea apărea la Dark Rainbow să ajute la servirea cinei când barul era aglomerat. Ziua lucra la recepţia unuia dintre multele hoteluri lipsite de culoare, cu preţuri modeste, care cumva reuşise să supravieţuiască în umbra celor din staţiunile de pe plajă, a clădirilor de locuinţe şi a blocurilor-turn. În afară de Julie, care lucra două nopţi pe săptămână, Rainbow mai beneficia şi de serviciile spălătorilor de vase. Oricum, postul acesta era permanent vacant. Din nou. Spălătorii de vase veneau şi plecau atât de des, încât proprietarii, Petra şi Wayne Groves, nu se mai oboseau să le reţină numele. Le spuneau tuturor Bud şi atât. Cel mai recent Bud plecase cu o seară înainte. Evident, din cauză că slujba se suprapunea cu întâlnirile sale reglate cu traficanţii de metamfetamină. Uşa bucătăriei se deschise brusc. Wayne Groves, unul dintre cei doi proprietari ai barului Rainbow ieşi cu o tavă de farfurii, fiecare plină cu grămezi de mâncare bine prăjită. Cam tot ce ieşea din bucătăria de la Dark Rainbow era prăjit. Wayne se opri brusc, concentrat asupra bărbatului în cămaşa portocalie-violet. Wayne era deşirat, dar musculos, cu trăsături dure, ascuţite, care s-ar fi potrivit unui ucigaş profesionist de şcoală veche. Ochii se potriveau cu restul feţei. Erau reci ca gheaţa. Avea şaizeci şi cinci de ani, dar putea încă să citească ultimul rând de pe tabelul oftalmologului. Adevărul era că ar fi putut citi chiar şi mai multe rânduri de sub acest ultim rând, dar nu se fac teste pentru cei cu vederea nefiresc de bună. Wayne era acoperit din cap până în picioare de tatuaje, cel mai vizibil fiind şarpele cu ochii roşii, încolăcit în jurul cheliei care lucea. Capul şarpelui era aşezat sus, pe frunte, o bijuterie întunecată dintr-o coroană de rău augur. Wayne era un tip foarte concentrat. Mare parte a puterii de concentrare era dedicată primirii comenzilor de peşte, cartofi prăjiţi şi hamburgeri sau spălării paharelor. Dar acum avea altă ţintă. Tipul cu cămaşa înflorată nu ştia asta, dar era în vizorul unui om care cândva îşi câştigase existenţa ca trăgător de elită pentru o agenţie guvernamentală secretă. Luther înşfăcă acea crosă care era prinsă de tejghea. Trebuia să se pună în mişcare. Ultimul lucru de care aveau nevoie aici la Rainbow era un incident care să atragă după sine o razie a poliţiei din Honolulu. Localurilor de afaceri din jur nu le-ar conveni. Pe aici, nimănui nu-i plăcea să iasă în evidenţă. Asta se impunea de două ori mai mult în cazul obişnuiţilor localului, dintre care majoritatea erau persoane cărora sensibilitatea le era grav afectată, aşa cum era Crazy Ray. Ieşi de după bar. Se opri puţin lângă tăcutul şi liniştitul Wayne. — E în ordine, îi spuse. Mă descurc eu. Wayne clipi, ieşind din liniştea sa de moarte. — Mă rog, mormăi. Se întoarse şi o luă uşor spre masa din apropiere. Uşa bucătăriei se deschise şi răzbătu un val de căldură cu miros de grăsime. Apăru Petra Groves, bucătăreasa şi coproprietara restaurantului. Scană încăperea cu o expresie critică, în timp ce-şi ştergea mâinile de şorţul foarte pătat. — Am simţit ceva, zise ea. Deşi părăsise Texasul încă din copilărie, accentul de atunci încă se mai simţea în fiecare cuvânt pe care îl rostea. Intuiţia Petrei, ca şi capacitatea lui Wayne de a fixa ţinta cu o carabină imposibil de lungă erau cu mult peste normal. De fapt, puteau fi descrise ca paranormale. Atât Petra, cât şi Wayne erau nişte senzitivi de nivel mediu: amândoi se retrăseseră din aceeaşi agenţie fără nume. Petra fusese agentul lui Wayne pe vremea când acesta lucrase ca trăgător de elită. Împreună formaseră o echipă mortală. Mai formaseră împreună şi o altă echipă – erau parteneri pe viaţă. Petra era o femeie viguroasă, care nu împlinise încă şaizeci de ani. Îşi purta părul lung, grizonat, într-o coadă pe spate. Un chipiu de bucătar îngălbenit rău era aşezat pe vârful capului. Un cercel de aur îi strălucea într-una din urechi. În timp ce Wayne purta un pistol ascuns într-un toc la gleznă, Petra avea un cuţit, unul mare. Îl ţinea într-un toc sub şorţul ei lung. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. — Bine. Petra încuviinţă şi intră din nou în bucătăria supraîncălzită. Luther şchiopătă prin încăpere. Nivelul general al tensiunii în încăpere se ridica cu repeziciune. Lumea era neliniştită. Studiile de parapsihologie pierduseră teren, discreditate total de teoriile ştiinţifice moderne. Din acest motiv, mulţi oameni treceau prin viaţă ignorând, suprimându-şi latura senzitivă a firii lor sau rămânând în mod voit ignoranţi. Dar în situaţii ca aceasta, chiar şi cei cu sensibilitate normală se trezeau uitându-se în jur după cea mai apropiată ieşire, chiar înainte de a-şi da seama ce nu era în regulă. Cei aflaţi la Rainbow erau oricum, dar nu normali. Cămaşă Înflorată nu părea conştient de prezenţa lui Luther, nici de neliniştea celor prezenţi. Era prea ocupat să-l împroaşte pe Crazy Ray cu o ploaie de invective. — Hei, surfer de doi lei! spuse cu voce tare. Trăieşti destul de bine făcându-ţi de cap cu turistele? Cât le iei să arunce o privire la surful tău de mici dimensiuni? Ray îl ignoră. Continua să stea aplecat asupra berii sale, mestecând liniştit peştele prăjit şi cartofii. Era un tip cu umerii foarte largi, cu bronzul unuia care stătea toată ziua pe valuri. Părul castaniu fusese decolorat de soare. Nu puteai să-l învinuieşti pe Cămaşă Înflorată că nu-şi alese bine ţinta, se gândi Luther. Ray nu părea nebun, dacă nu-i puteai vedea aura. — Ce s-a întâmplat? întrebă Cămaşă Înflorată. Ai probleme să răspunzi la o întrebare aşa de simplă? Unde este spiritul aloha despre care am auzit atâtea? Ray lăsă berea jos şi dădu să se întoarcă. Luther îşi încordă simţurile până putu să vadă aurele celor din jur. Lumina şi întunericul se inversau, dar nu aşa cum făceau pe un negativ fotografic. Când se ambala astfel, nu vedea decât negrul şi albul. Nuanţele de culoare spectrală veneau din diferite puncte de-a lungul spectrului paranormal. Nu existau cuvinte să le descrie. Energia pulsa şi sclipea, pivotând în jurul fiecărei persoane din vecinătate. Tensiunea crescândă, palpabilă pentru simţurile sale normale, dar percepută prin parasimţurile sale se întinse deja într-un curent de maree periculos. Scurtul moment de ameţeală care însoţea întotdeauna modificările de percepţie se pierduse între un pas şi următorul. Se obişnuise cu izbucniri scurte de dezorientare acută. Trăise cu acest talent de care devenise conştient în adolescenţă. Se concentră asupra lui Ray la început. Cămaşă Înflorată era cea mai nesuferită persoană din jur, dar Ray era cel mai imprevizibil. Nebunia efervescentă, abia controlată, se vedea clar în tonalităţile cromatice şi impulsurile ciudate, sporadice, ale aurei sale. Cele mai alarmante elemente luau forma filamentelor de un galben-verzui bolnăvicios, care scânteiau şi dispăreau în forme greu de definit. Rădăcinile acestora prindeau putere foarte repede, pe măsură ce slaba înţelegere a lui Ray în privinţa realităţii începea să pălească. Se furişă repede în universul său unic, paranoid. — Stai departe de mine, îi spuse Ray blând. Un bărbat deştept, auzind acea voce, s-ar fi dat imediat la o parte, dar Cămaşă Înflorată rânji, fără a fi conştient că tocmai lăsa să iasă din sticlă un duh instabil şi plin de neprevăzut. — Nu-ţi face griji, Surfer de doi lei, îi spuse. Ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să mă apropii de tine. Aş putea lua cine ştie ce boală de la turistele cărora le faci diverse servicii. Ray dădu să se ridice, să-şi încordeze umerii musculoşi de sub tricoul său rupt. Luther se afla acum la mai puţin de jumătate de metru. Se concentra asupra fulgerelor energetice verzui-galbene, lipsite de vigoare, care pocneau şi plesneau în aura lui Ray. Cu o precizie extraordinară – greşelile au adesea consecinţe extrem de neplăcute – genera un val de energie din propria sa aură. Impulsurile rezonau cu ale lui Ray în sistem contrapunct. Undele de energie verzui-galbene slăbeau vizibil. Ray clipi de câteva ori şi se încruntă confuz. Luther îşi reglă aura ceva mai mult. Cu un oftat, Ray îşi pierdu interesul faţă de Cămaşa Aloha. Brusc epuizat, căzu înapoi pe scaunul său. — De ce nu-ţi termini berea? i se adresă Luther. Am eu grijă de ăsta. — Mda, sigur. Ray se uită la sticla de pe masă. Berea mea. Mulţumit că-l scosese cineva din starea de plictiseală copleşitoare, luă sticla şi sorbi îndelung din ea. Rămas fără victima sa, Cămaşă Înflorată reacţionă cu furie crescândă. Nemulţumirea i se citea pe chip. Se aplecă într-o parte şi privi în jurul lui Luther. — Hei, cu tine vorbesc, Surfer Idiot, îi strigă lui Ray. — Nu, spuse Luther, pe acelaşi ton scăzut cu care i se adresase lui Ray. Cu mine vorbeşti. Tocmai spuneam că ai vrea să pleci acum. Aura Cămăşii Înflorate era mult mai stabilă ca a lui Ray. Asta era vestea cea bună. Vestea rea era că predominau culorile frustrării şi ale furiei. În ceea ce îi priveşte pe agresori, aceştia sufereau din cauza stimei de sine scăzute şi încercau să compenseze asta făcându-i victime pe ceilalţi. Din punctul de vedere ai lui Luther asta era o greşeală. Tipii precum Cămaşă Înflorată se simţeau superiori celorlalţi şi erau lipsiţi de orice urmă de empatie. Agresorii nu-i tiranizau pe alţii dintr-o dorinţă inconştientă de a compensa stima de sine. O făceau pentru că puteau şi pentru că le plăcea. Singura modalitate de a opri un agresor era să-l sperii. Tipii de felul ăsta aveau un simţ puternic de autoconservare. Nu era nimic misterios sau înşelător în undele energetice care răzbăteau dinspre Cămaşă Înflorată. Rafalele fierbinţi ale pornirii sale de necontrolat manifestată prin abuz verbal pulsau şi loveau foarte clar. Luther generă câteva forme de atenuare. Dorinţa puternică de a-l răni şi domina pe Ray pieri instantaneu sub greutatea mare, strivitoare, a epuizării, dar Cămaşă Înflorată era deja în picioare, întorcându-şi atenţia asupra lui Luther. — Dă-te la o parte din calea mea, barmanule, dacă nu vrei să te alegi cu un pumn în faţă. Îl apucă de mână, vrând să-l dea la o parte. Asta a fost o greşeală. Contactul fizic a amplificat energia folosită de Luther. Cămaşă Înflorată s-a clătinat puţin, aproape pierzându-şi echilibrul. S-a apucat de marginea mesei ca să se ţină pe picioare. — Ce? eliberă el un strigăt. Cred că mi-e rău sau aşa ceva. — Nu-ţi face probleme în privinţa notei de plată, spuse Luther. L-a luat de mână pe Cămaşă Înflorată şi l-a condus spre uşă. Băutura a fost din partea casei. — Ce? Cămaşă Înflorată clătină din cap, incapabil să se concentreze. Ce… ce se întâmplă? — Pleci. — Oh! Cămaşă Înflorată se încruntă. Bine. Cred că da. Am obosit dintr-o dată. Nu mai opuse rezistenţă. Tăcerea se lăsă asupra mulţimii. Ceilalţi meseni urmăriră în linişte cum Luther îl conduse afară în noapte pe Cămaşă Înflorată. Când se închise uşa în urma lor, nivelul zgomotului reveni la normal la Dark Rainbow. — Ce se întâmplă? întrebă Cămaşă Înflorată frecându-se la ochi. Unde mergem? — Te întorci la hotel. — Mda? Nu era pic de provocare în acest cuvânt, doar confuzie şi uimire. Luther îl conduse prin curtea mică, apoi ocoliră palmierii în ghiveci, cam firavi, pe care-i plantase Wayne în efortul său de a adăuga ceva la atmosfera autentică de insulă. Era aproape zece. Proprietarul clubului vânătorilor de la etajul al doilea băgase înăuntru semnul care le promitea turiştilor Un Mediu Sigur de Vânătoare, Arme adevărate, Muniţie din Fabrică şi Servicii Excelente pentru Clienţi. Din motive pe care Luther nu le-a înţeles niciodată în totalitate, barurile care le permiteau vizitatorilor insulei să tragă în poligoanele din interior înfloreau în Waikiki. Red Skull Tattoo, Salonul de Body Piercing şi Zen Comics erau închise noaptea, dar aparatele ruginite de aer condiţionat ale pasajului cu televiziune pentru adulţi funcţionau din greu, ca de obicei. Era singura modalitate de a şti dacă locul este deschis. Nu răzbătea nicio rază de lumină prin ferestrele întunecate, murdare ale pasajului. Clienţii se strecurau înăuntru şi afară ca fantomele, în umbra nopţii. Luther îşi scoase zombi-companionul pe sub placa de lemn vechi de la intrarea în curte, apoi pe aleea îngustă spre Kuhio Avenue. La ora aceasta traficul era intens, iar restaurantele în aer liber şi tavernele erau aglomerate. A ezitat în a-l duce pe Cămaşă Înflorată încă un bloc, la Kalakaua, unde vitrinele strălucitor iluminate ale buticurilor designerilor cu vestimentaţie unicat şi restaurantele mai sofisticate adăposteau zeci de vizitatori în noaptea plină de miresme. Nu avea nevoie de necazuri, decise. Putea face ce trebuia chiar aici. Din nefericire, nu avea rost doar să-l arunce pe Cămaşă Înflorată pe stradă. Efectele energiei reprimate erau de scurtă durată. Luther ştia că dacă l-ar elibera pe Cămaşă Înflorată de această extremă plictiseală, tipul ar reveni imediat la starea lui normală, indiferent care ar fi fost aceasta. Dacă şi-ar reveni şi-ar aminti că încercarea sa de a-l provoca pe Ray a dat greş, iar barmanul a acţionat în felul lui. Şi-ar mai aminti că a fost alungat din clădire într-un fel ruşinos, de un maimuţoi cu un baston. Acele amintiri i-ar da un imbold suficient de puternic ca să revină la Rainbow în încercarea de a se răzbuna. Teama era una dintre emoţiile primitive, un nucleu de instincte de supravieţuire care, asemeni tuturor instinctelor era adânc înrădăcinat în creier. Asta însemna că era trăită în spectrul simţurilor, de la normal până la paranormal. Era una dintre emoţiile cel mai uşor de declanşat, dacă aveai talentul necesar. Şi odată declanşată, tindea să persiste o vreme. Agresorii înţelegeau bine teama, pentru că-şi petreceau prea mult timp inducându-le-o celorlalţi. Luther trase aer adânc în piept, apoi expiră încet. Nu era nerăbdător să acţioneze, dar un barman trebuia să-şi îndeplinească sarcinile până la capăt. S-a înfierbântat, ascultându-şi simţurile. Apoi l-a întors pe zombiul său docil în aşa fel încât Cămaşă Înflorată să fie cu faţa spre intrare, pe aleea care ducea la Rainbow. — Nu vei dori vreodată să ajungi acolo, îi spuse. Cei din barul acela sunt nebuni cu toţii. Nici nu are rost să-ţi spun ce-ţi vor face. E ca şi cum ai intra într-o încăpere plină de nitroglicerină. Eşti mult prea isteţ ca să te întorci. Îşi însoţi cuvintele de mici impulsuri energetice adresate punctelor latente de teamă din spectrul paranormal al Cămăşii înflorate, stimulându-l e deliberat şi stârnindu-le pe măsură ce le identifica. Exista un motiv pentru termenul „buton de panică”. Le-a atins şi s-a jucat cu ele până când Cămaşă Înflorată a transpirat, a început să tremure, uitându-se spre aleea întunecată de parcă ar fi fost poarta către iad. Cu noroc, când îşi va reveni din această experienţă, amintirea aleii şi a barului Dark Rainbow vor fi inexplicabil legate de un sentiment inconştient de disconfort psihic profund. Dar dacă se mai întâmpla să mai treacă vreodată pe acolo, va evita instinctiv aleea. Aşa se manifesta teama la nivel psihic. De obicei. Încercarea de a stabili un răspuns la reacţia de teamă se lega de faptul că exista întotdeauna posibilitatea să aibă rezultate nedorite asupra ta. Unii oameni se simţeau datori să-şi confrunte teama. Dar din experienţa lui Luther, asta nu era valabil pentru mentalitatea unui agresor. Slăbi presiunea psihică. Cămaşă Înflorată se calmă. — Vrei să te întorci în camera de hotel, spuse Luther. Ai băut cam mult în seara asta. Dormi bine. — Mda, aşa e, şopti Cămaşă Înflorată neliniştit de acum. Prea multă băutură. Se grăbi spre intersecţie şi traversă strada. Dispăru după colţ, luând-o spre Kalakaua şi spre siguranţa conferită de luminile hotelurilor de pe plajă. Luther se sprijini în baston, resimţind din plin greutatea întunecată a ceea ce făcuse. Dispreţuia partea asta. Exista întotdeauna un preţ de plătit   cartea o descarcati de aici....

CAPITOLUL 1   Arzătorul mic şi bolul de lângă corp relatau trista poveste. Profesorul Lawrence Maltby reuşise, în sfârşit, să se sinucidă. Judecând după reziduurile negre şi mirosul persistent de mirodenii exotice, îşi pusese capăt cu ajutorul unui drog obişnuit de stradă, cunoscut sub denumirea de Chartreuse. Lydia Smith plecă din cadrul uşii dormitorului sărăcăcios pe care Maltby îl transformase în birou şi se ghemui lângă silueta costelivă, încreţită a doctorului. Nu se aştepta să găsească puls şi, când îşi puse vârful degetelor pe gât, sub barba albă răvăşită, îşi dădu seama că avea dreptate. Se cutremură, se ridică repede, se dădu înapoi şi îşi luă geanta de umăr pentru a scoate telefonul. Degetele îi tremurau când formă numărul pentru urgenţe. — Da, este corect, spuse ea operatoarei mult prea stresate. Numărul treisprezece, Hidden Lane. Etajul unu, apartament A. Este în Old Quarter, în apropiere de Zid. — Mă scuzaţi, doamnă, dar strada asta nu apare pe harta oraşului, spuse răstit operatoarea. Sunteţi sigură că aceasta este adresa? — Da, sunt sigură. Hidden Lane nu apare pe toate hărţile. Lydia se mai îndepărtă un pas de lângă cadavru. Probabil că acesta este motivul pentru care este numită Aleea Ascunsă. Uite, spune medicilor să vină pe Dead City Way, pe South Wall Street şi apoi să meargă la dreapta, la taverna din colţ. Odată ce vor ajunge în zonă, toată lumea îi poate îndruma. — În regulă. Se făcu un moment de linişte înainte ca femeia să revină la telefon. Sunt pe drum. Trimit la dum­neavoastră şi un echipaj de poliţie, pentru că aţi spus că este un corp. Operatorul părea să spună că nu era sigură că Lydia cunoştea diferenţa între un corp mort şi unul de alt fel. — În acest apartament este cu siguranţă un om mort. Credeţi-mă, am mai văzut unul înainte. — Pentru niciun motiv să nu părăsiţi locul faptei, doamnă. Deoarece dumneavoastră aţi găsit corpul, va trebui să efectuaţi câteva formalităţi. Formalităţi. Lydia simţi că i se ridică părul pe ceafă la fel de tare ca în urmă cu câteva minute, când intrase în apartamentul sumbru al lui Maltby şi îşi dăduse seama că se întâmplase ceva îngrozitor. Din experienţa ei, formalităţi era cuvântul folosit de înfumuraţii membri ai Consiliului Academic pentru a descrie farsa unui interogatoriu formal pe care îl înscenaseră înainte de a o concedia din funcţia pe care o deţinuse la universitate, cu şapte luni în urmă. Trebuie să parcurgem câteva formalităţi… aşa se exprimase poliţistul care se ocupa de investigaţiile crimei asupra lui Chester Brady, de luna trecută, prevestind astfel tortura pe care Lydia fusese obligată să o îndure. Nu era vina ei că ea fusese prima persoană care dăduse peste trupul lui Chester în sarcofagul acela ciudat, străvechi, îşi spuse ea. Şi nu avea niciun motiv să creadă că este responsabilă pentru repetarea aceloraşi circumstanţe astăzi, fiind prima persoană care a găsit astăzi trupul lui Maltby. Era ghinionul ei că intrase în nebunia asta, îşi spuse singură. Ar fi putut fi oricine. Uşa apartamentului lui Maltby era descuiată când venise ea, cu câteva minute în urmă, aşa că îşi vârâse capul înăuntru şi îl strigase. În fond, el era cel care îi spusese să treacă pe acolo în dimineaţa aceasta. De fapt, mesajul pe care i-l lăsase pe robotul telefonului în timp ce ea era ocupată cu turul unui grup de turişti la muzeu, fusese o cerere insistentă, nu o rugăminte. „… aici este Dr. Lawrence Maltby. Trebuie să vă văd imediat, domnişoară Smith. Vă rog să veniţi la apartamentul meu cât mai repede posibil. Am veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni, care a dus la concedierea dumneavoastră de la universitate…” Deşi îşi dăduse demisia din funcţia de la Old Frequency College acum mai bine de o decadă, era evident că Maltby nu îşi pierduse prestanţa de profesor autoritar. Tonul vocii sale lăsate pe robot fusese cel al unui şef de catedră mustrând un membru mai tânăr al personalului biroului său. În ciuda severităţii sale, Lydia nu întârzie să răspundă cererii sale. Cuvintele magice veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni îi captaseră pe deplin atenţia. Dar cursa exorbitantă cu taxiul spre Hidden Lane fusese în zadar. Ajunsese prea târziu. Cu toate acestea nu vedea niciun motiv care să justifice multitudinea de explicaţii pe care operatoarea i le cerea. — Uite ce, nu este scena unei crime sau ceva de genul acesta, spuse ea repede. Profesorul Maltby nu a fost ucis. Se pare că a luat o supradoză de Chartreuse. Nu trebuie să mă supui acestui interogatoriu. Nu am niciun răspuns de dat. Operatoarea era de neclintit. — Îmi pare rău, doamnă, dar regulile sunt reguli. Rămâneţi unde sunteţi până când ajung acolo medicii şi poliţiştii. — Mda, sigur. Lydia termină brusc convorbirea. Se uită încă o dată la cadavru şi îşi schimbă apoi imediat direcţia privirii. Nu îl cunoscuse personal pe Maltby, dar auzise timp de ani de zile bârfele din Ruin Row. Tragicul său sfârşit fusese prezis de ceva vreme de toţi proprietarii de galerii care avuseseră de-a face cu el. În perioada sa de glorie, fusese un profesor de para-arheologie extrem de respectat. Dar cariera lui se ruinase după infiltrarea sa în lumea infernală a dependenţilor de droguri. După ce fusese concediat de Old Frequency College, venise aici în Cadence City, unde încercase să îşi câştige existenţa drept consultant particular pentru colecţionarii şi proprietarii de galerii de pe Ruin Row. Dar drogurile făcuseră imposibilă o colaborare demnă de încredere cu el. Într-un final, reputaţia sa compromisă făcuse ca activitatea lui de consultant să se ruineze complet. La sfârşitul vieţii sale, Maltby coborâse pe cea mai de jos treaptă a afacerilor cu antichităţi. Devenise un umil cercetător de ruine, cu un trai la limita subzistenţei, menţinut de ilicitele sale descinderi în catacombe, întreprinse în speranţa că va descoperi la un moment dat relicve valoroase. Mai multe dintre cunoştinţele Lydiei de la Old Quarter îi spuseseră că, în scurtele momente în care el putea să îşi alunge obiceiurile suficient timp cât să coboare în adâncuri, Maltby reuşea să facă descoperiri destul de spectaculoase. Nimeni nu ştia unde au loc săpăturile sale secrete din catacombe şi, onorând regulile nerostite care guvernează partea mai puţin legitimă a afacerilor cu antichităţi, nimeni nu îl întreba. Ea ascultă cu atenţie timp de câteva clipe zgomotul de afară, dar nu auzi sirene. Probabil medicii şi poliţia nu mai puteau întârzia mai mult de câteva minute. Asta îi dădea totuşi răgazul necesar să analizeze puţin camera. Încercând să nu se uite la cadavru, merse spre birou şi cercetă suprafaţa răvăşită. Erau mai multe copii vechi ale Manualului de Para-arheologie, îngrămădite fără noimă într-un colţ. Stilouri, hârtii şi un carneţel zăceau aruncate într-o dezordine totală. Îşi deschise geanta de umăr, scoase o batistă şi o folosi pentru a deschide carneţelul. Mâzgălelile din interior păreau să fie o serie de critici furibunde îndreptate împotriva unor articole apărute în nişte serii recente din Manualul de Para-arheologie; scrisorile acestea fuseseră adresate editorilor, dar nu văzuseră însă niciodată lumina tiparului. Închise carneţelul şi cercetă masa. Chiar şi dezordinea aceea părea să aibă, în mod paradoxal, o coerenţă a ei. Erau prezente toate detaliile pe care te-ai fi aşteptat să le găseşti pe masa unui academician, inclusiv un teanc mic de bucăţi de hârtie, grămezi cu cărţi de referinţă, o lampă şi o sugativă. Nu era niciun calculator, dar asta nu era neapărat o surpriză. Probabil că Maltby îl vânduse de mult pentru a-şi cumpăra Chartreuse. Fie asta, fie îi fusese furat. Avea vecini destul de dificili. Se uită mai atent, încercând să îşi dea seama ce anume o deranja. Şi atunci a realizat că sugativa nu era aşezată acolo unde ar fi fost folosită în mod obişnuit, în centrul biroului. Fusese trasă sau împinsă prea departe, spre dreapta, astfel că un colţ al ei atârna peste margine. Nici lampa nu era aşezată la locul ei. Umbra cădea într-un unghi ciudat care reflecta o fâşie de lumină direct pe podea. Era uşor de înţeles ce se întâmplase. Fără îndoială, simţind că are probleme serioase din cauza supradozei, Maltby încercase în mod evident să se ridice în picioare, poate pentru a striga după ajutor. Fusese ameţit şi instabil şi probabil că se împleticise, apucând obiectele cele mai la îndemână, într-o încercare zadarnică de a-şi recăpăta echilibrul. Lovise lampa, iar sugativa fusese târâtă în mişcare. Ea se aplecă să deschidă sertarul de sus al biroului, gândindu-se că nu ar putea cauza niciun fel de problemă, dacă ar căuta acolo vreun potenţial indiciu lăsat de Maltby. Se opri în timp ce se întindea să apuce mânerul sertarului, zărind bucata de hârtie care zăcea pe covorul uzat. Era de mărimea unei pagini smulse din carneţelul aşezat lângă telefon. Curioasă, se aplecă şi se ghemui sub birou pentru a lua hârtia. Când se uită, văzu că cineva începuse să mâzgălească, într-o scriitură foarte dezorganizată, două cuvinte. Amber Hil În uşa de la intrare se auzi o bătaie puternică, care zgudui imediat nemişcarea nefirească a camerei moarte. Speriată, încercă să-şi recapete echilibrul. Capul i se lovi de partea de dedesubt a biroului. — La dracu. Sări de sub birou şi aruncă hârtia în geantă. Se auzi o a doua bătaie. O străbătu un fior. Indiferent cine era afară, reuşise să transforme această simplă bătaie în uşă în impresia unei adevărate chemări la condamnare. Ezită, nesigură dacă să răspundă sau nu. Încă nu se auzeau sirene, ceea ce elimina ipoteza conform căreia vizitatorul lui Maltby este medic sau poliţist. Având în vedere proasta reputaţie a cartierului, nu îi rămâneau decât variante destul de neplăcute. Îşi dăduse atunci seama că singura variantă înţeleaptă ar fi să ignore pur şi simplu bătaia în uşă. Uşa nu era însă încuiată, astfel încât oricine era afară pe hol s-ar fi putut hotărî să îşi încerce norocul şi să apese pe clanţă. Probabil ar fi o idee bună să meargă în camera din faţă şi să încuie uşa.   ♥ ♥ ♥ Ieşi grăbită din birou, străbătu holul îngust şi traversă camera de zi murdară, în vârful picioarelor. În uşa solidă era un vizor. Încercând să nu îşi dezvăluie prezenţa, îşi lipi ochiul de cercul mic de sticlă. În acelaşi timp se întinse după cheie. Se opri când văzu bărbatul stând în holul întunecat. Barbă crescută de o zi, ghete zgâriate, pantaloni grosolani de culoare kaki şi cămaşă şi o jachetă uzată de piele, nu te făceau decât să ajungi la aceeaşi concluzie. Era genul de bărbat care părea să fie o alegere perfectă pentru o întâlnire, dacă aveai chef de o plimbare în zona sălbatică, dar cu siguranţă nu ţi-ai dori să îl întâlneşti pe o alee întunecată într-o noapte fără lună. Ochii lui erau o combinaţie tulburătoare de auriu şi verde. Avea trăsăturile dure şi implacabile ale unui bărbat obişnuit să deţină controlul. Pe deasupra avea şi un ceas de ambră. Ştia asta pentru că o astfel de tipologie de bărbat îi era bine cunoscută. Desigur, nu era nimic special în legătură cu ceasurile de ambră. Aproape toată lumea poartă ambră, într-o formă sau alta. Cu două sute de ani în urmă, coloniştii de pe Pământ învăţaseră că aici, în Harmony, unica piatră preţioasă avea o singură proprietate cu adevărat specială: ambra făcea posibil ca oamenii să îşi concentreze energia psihică latentă, puteri paranormale pe care mediul ambiant al noii lumi le dezlănţuise. Având în vedere că, de la a doua generaţie, toţi urmaşii coloniştilor dovedeau un anumit talent PSI pe care îl puteau controla cu ajutorul ambrei, acesta devenise în curând sursa de energie a alegerii. Până şi copiii rezonau cu ambra cu suficientă pricepere cât să deschidă o uşă sau să apese pe buton pentru a se uita la desene animate. Lydia ştia că Emmett London nu folosea accesorii de ambră numai pentru că erau la modă. Era un para-rezonator de energie-disonantă foarte puternic – un vânător de fantome. Avea aptitudinea psihică şi pregătirea necesară pentru a neutraliza bilele periculoase, dilatate, ale energiei haotice disonante, aşa numitele fantome, care gravitau la întâmplare pe coridoarele subterane nesfârşite ale ruinelor străine. Vânătorii de fantome erau un element indispensabil pentru orice echipă de excavare, în principal, ei erau nişte paznici profesionişti, angajaţi de Breasla lor pentru a-i proteja pe arheologi, cercetători şi alte persoane care explorau şi excavau catacombele străvechi de sub Oraşul Mort. Până să îl cunoască pe Emmett London, luna trecută, avusese o părere foarte proastă generalizată despre vânători, îi clasa pe cei mai mulţi dintre aceşti adepţi ai energiei-disonanţă pe o treaptă inferioară chiar gangsterilor cei mai feroci. Exista câte o Breaslă a vânătorilor în fiecare oraş important al Harmony şi în ceea ce o privea, erau nişte simple organizaţii criminale legalizate conduse de şefi nemiloşi. Emmett era misteriosul fost-şef al Breslei din Resonance City. La scurtă vreme după sosirea lui în Cadence, luna trecută, începuseră să circule zvonuri prin presa de scandal care atestau că el este succesorul ales de prezentul şef al Breslei din Cadence City, Mercer Wyatt. Emmett negase orice interes în asumarea conducerii Breslei locale, dar Lydia nu era sigură că va putea evita această poziţie – nu dacă Wyatt urma să îl forţeze. Erau multe zicale vechi despre vânători şi Breaslă, una dintre ele spunând că cine a fost o dată omul Breslei, va fi întotdeauna omul Breslei. Evident, înţelepciunea convenţională omisese faptul că existaseră şi câteva femei vânător, dar asta nu avea nicio legătură. În ultimele săptămâni, încercase foarte tare să nu se gândească la faptul că se culca cu bărbatul pe care Mercer Wyatt îl alesese să preia poziţia de şef al Breslei din Cadence. Deschise uşa cu putere şi se aruncă în braţele lui Emmett. — Nu ştii cât sunt de bucuroasă să te văd, spuse ea cu nasul afundat în cămaşa lui. Cum m-ai găsit? — Am sunat la birou. Melanie mi-a spus că eşti aici. Îşi puse un braţ în jurul umerilor ei şi se uită înapoi pentru a vedea holul întunecat. Mulţumit, o conduse în apartament şi închise uşa. Ce naiba cauţi în zona asta din oraş? — Maltby, bărbatul care locuieşte aici, spunea că vrea să mă vadă. Când am ajuns aici, zăcea pe podeaua din biroul lui. Inspiră adânc. Este cam… mort. Emmett păru îndurerat. — Nu încă unul. Ea se încruntă. — Acum nu este ca data trecută. Se pare că Maltby a luat o supradoză de Chartreuse. Am chemat o ambulanţă. Suspină. Nu că ar mai ajuta cu ceva. — Unde este? Resemnarea stoică din vocea lui o deranjă. — Nu trebuie să te porţi ca şi cum ar fi un obicei al meu să găsesc cadavre. Făcu un semn cu mâna spre birou. Este în camera din capătul culoarului. Emmett merse până lângă uşa biroului. Ea îl urmă, strângând poşeta în mână. — Nu este bine deloc, spuse Emmett. — Mda, păi este şi mai rău pentru Maltby. — Nu asta voiam să spun. Au apărut ceva complicaţii. Ultimul lucru de care avem nevoie acum este un cadavru. El dispăru în birou. Alarmată, se grăbi să intre pe uşă. Emmett se uita la cadavrul lui Maltby, cercetând spaţiul îngust al camerei cu o expresie meditativă. — Ce complicaţii? întrebă ea. Nu mă înţelege greşit, mă bucur să te văd, dar ce faci aici? Când te-ai întors din excursia cu cortul pe care ai făcut-o cu Zane şi tovarăşii lui? Nu era deloc surprinzător că Emmett părea cam indispus astăzi, îşi spuse. Tânărul ei vecin, Zane Hoyt, şi tovarăşii lui se ocupau cu toţii de rezonarea energiei-PSI, într-o parte destul de dubioasă a oraşului, în care modele masculine adevărate erau destul de rare. Băieţii din vecinătate se dezvoltau mai rapid decât putea oricare dintre ei să controleze, graţie puterii PSI. Era o adevărată reţetă pentru dezastru. Aveau nevoie cu disperare de îndrumare şi de o mână de fier care să-i conducă. Trupele de Vânători-Cercetaşi sponsorizate de Breaslă erau o resursă utilă comunităţii din Cadence, dar în zona în care locuiau Lydia şi Zane nu existase nicio astfel de grupare. Emmett se ocupase de această problemă cu câteva săptămâni în urmă când îndemnase tăcut Breasla să plaseze o trupă în vecinătate. Mersese atât de departe, încât se ocupase în mod activ de grupările nou formate. Toţi băieţii, chiar şi Zane, îl idolatrizau de Emmett. În fond, era unul dintre cei mai puternici para-rezonatori din oraş. Aşa cum aflase Lydia, băieţii aceştia erau foarte impresionaţi de puterea lui. — Am ajuns pe la trei dimineaţa, spuse Emmett. I-am lăsat pe băieţi pe la casele lor şi m-am dus acasă ca să dorm. Nu am vrut să te trezesc. Telefonul suna când am intrat pe uşă. Absent, îşi masă bărbia. Nu am dormit încă. Sirenele se auzeau în depărtare. Era şi timpul, îşi spuse Lydia. — Cine te-a sunat? întrebă ea. De ce nu ai mai ajuns să dormi? — Este o poveste lungă. O să îţi explic mai târziu. O privi cu atenţie. Între timp, te rog să îmi spui că tipul acesta mort nu are nicio legătură cu noua ta slujbă de consultant. — Oh, nu, lucrurile merg minunat cu proiectul Hepscott, spuse ea, uşurată că, pentru prima oară, poate da un răspuns pozitiv, încrezător. Aruncă o privire neliniştită spre Maltby. Este o problemă personală. — Mda, îmi era frică de asta. Expresia lui Emmett se împietri şi mai mult. Are legătură cu întrebările acelea al căror răspuns ai tot încercat să-l afli în Ruin Row în ultimele două săptămâni, nu? Cele despre aşa zisa Săptămână Pierdută pe care ai avut-o. Ar fi trebuit să bănuiască faptul că el aflase de aceste întrebări, pe care de fapt, ea le voia discrete. Emmett era un fost şef al Breslei. Avea relaţii. — Maltby m-a sunat, spuse ea repede. Nu eu l-am sunat pe el. — Pur şi simplu nu poţi renunţa, nu-i aşa? Eşti hotărâtă să dovedeşti că ai fost victima unei aşa-zise conspiraţii a vânătorilor de fantome. Nu poţi să accepţi că ceea ce ţi s-a întâmplat a fost doar un accident foarte grav. Ochii ei se îngustară. — Exact din cauza asta nu ţi-am spus că fac investigaţii pe cont propriu. Ştiam că nu mă vei privi decât cu suspiciune. — Tocmai din cauza asta ar trebui să te tratez cu suspiciune. Arătă spre cadavru. Lucruri ca acesta se întâmplă frecvent în partea asta a oraşului. Cel puţin, ar fi trebuit să mă suni înainte să vii să pui întrebări. — Ştiam că te vei întoarce foarte târziu noaptea trecută. Am crezut că vei dormi mai târziu astăzi. — M-ai fi sunat să mă inviţi să vin cu tine dacă ai fi crezut că sunt treaz? Începea să simtă un fel de nesiguranţă. — Cunosc viaţa din Old Quarter, Emmett. Am trăit aici toată viaţa mea. Nu am nevoie de escortă. — Poate nu ai nevoie în cartierul în care locuieşti, dar acesta este în celălalt capăt al Quarterului. În aceste locuri, ai nevoie de o escortă. Ea îşi intensifică strânsoarea poşetei. — Ştii, nu este tocmai momentul pentru o predică cu privire la siguranţa personală. — În drumul meu spre această clădire, m-am întâlnit cu trei vânzători de droguri care se ofereau să îmi dea nişte Chartreuse de înaltă calitate, cu două târfe, cu un tip care încerca să îmi vândă un ecran antirezonanţă super şi cu unul din idioţii aceia zâmbitori cu halate de baie verzi care promit să dezvăluie secretele adevăratului extaz dacă vei cumpăra o carte. Şi asta numai în jumătate de stradă între locul acesta şi unde mi-am parcat Slider-ul. Voi fi norocos dacă o să îmi mai găsesc maşina acolo când o să mă întorc. — Sunt sigură că îţi vei găsi Slider-ul exact acolo unde l-ai parcat. Nimeni nu ar îndrăzni să îl atingă. Toată lumea ştie cine eşti, Emmett, mai ales mulţumită acelui articol idiot apărut în Cadence Tattler săptămâna trecută. Spre dezgustul lui Emmett, popularul ziar de scandal tipărise pe prima pagină o fotografie a sa. Fotografia fusese însoţită de un discurs emoţionant care punea la îndoială adevăratul motiv al prezenţei sale în Cadence. Titlul, Şeful suprem al Breslei? spunea totul. Emmett îşi propti mâinile în şolduri. — M-ai speriat de moarte, Lydia. — Mda. Eşti vânător de fantome. Pe tine nu te sperie nimic. Vorbea uşor, dar în adâncul ei era uşurată că el încheie discuţia. Erau de câteva săptămâni implicaţi în această relaţie foarte complicată şi lucrurile erau destul de nesigure încă. Nu aveau nevoie de o altă confruntare de opinii. Ascultară sirenele care se opriră brusc pe alee. Emmett ridică din sprâncene. — Te superi dacă te întreb ce intenţionezi să le spui poliţiştilor? Ea se încruntă. — Sper să nu pună prea multe întrebări. — Este a doua oară în decurs de o lună în care găseşti un cadavru. Am senzaţia că vor fi ceva întrebări. Cineva bătu în uşa apartamentului. — Mă duc să le deschid, spuse Lydia. Se întoarse şi traversă holul. Când deschise uşa din faţă a apartamentului, văzu doi medici, un ofiţer de poliţie în uniformă şi încă o persoană, destul de familiară de altfel, care încerca cu disperare să intre cât mai repede în holul întunecat. — Bună, domnişoară Smith, spuse inspectorul Alice Martinez. Văd că într-adevăr îţi faci apariţia în cele mai interesante locuri. Îşi răsuci privirea dură de poliţist pentru a se uita peste umărul stâng al Lydiei. La fel şi tu, London. Ce-i asta? Descoperirea cadavrelor chiar este pentru voi cea mai plăcută variantă a unei întâlniri romantice? Unul din medici se uită spre Emmett. — Unde este mortul? — În josul holului, îi răspunse Emmett. Cei doi medici şi ofiţerul se îndreptară spre birou. Lydiei nu-i plăcea senzaţia de disconfort pe care o simţea. — Ce faceţi aici, inspectore, întrebă ea prudentă. Nu este o crimă. Alice nu îşi îndepărtă atenţia de la Emmett. — De fapt vă căutam pe dumneavoastră, domnule London. Am sunat la biroul domnişoarei Smith pentru a vedea dacă ştie unde sunteţi şi mi s-a spus că este probabil ca amândoi să fiţi la această adresă. Imaginaţi-vă surpriza mea când am aflat că domnişoara Smith tocmai a dat telefon pentru a spune că a găsit un om mort. — Inspectore… Emmett îşi înclină cu politeţe capul. Lydia avu impresia că nu era surprins să o vadă pe Alice Martinez. Disconfortul deveni din ce în ce sesizabil, acutizat fiind şi de ploaia care părea să înceapă din clipă în clipă. — De ce voiai să vorbeşti cu Emmett? întrebă ea tăios. — Trebuie să îi pun câteva întrebări, spuse Alice. Nimic mai mult decât o simplă formalitate. — Ce? Lydia era îngrozită. Nu poate fi adevărat. Doar nu crezi că Emmett are vreo legătură cu moartea profesorului Maltby? Eu sunt cea care a găsit corpul. Emmett nu este implicat în asta. Pura întâmplare a făcut ca el să fie aici când aţi venit şi voi. Alice şi Emmett se uitară amândoi la ea. Lydia îşi dădu seama pe loc de exagerarea pe care o comisese. Să devii atât de defensiv este ultimul lucru pe care trebuie să îl faci în preajma unui poliţist, îşi spuse singură. — Nu intenţionam să vorbesc cu domnul London despre moartea lui Maltby, spuse calm Alice. Deşi probabil că ar trebui să revizuiesc această decizie. Dar, pentru moment, vom trece peste asta. Motivul pentru care l-am căutat în această dimineaţă este să îi pun câteva întrebări în legătură cu o altă problemă pe care o gestionez în acest moment. — Problemă? Lydia îşi mută direcţia privirii de la Alice spre Emmett şi din nou înapoi. Un alt val de teamă îi străbătu terminaţiile nervoase. Ce problemă? Ce se întâmplă aici? — Cineva a încercat în dimineaţa aceasta să îl ucidă pe Mercer Wyatt, spuse Emmett uşor. — Indiferent cine a fost, aproape că a reuşit, adăugă Alice. Wyatt este la terapie intensivă la Cadence Memorial Hospital, sub protecţie armată. Doctorii au terminat operaţia în urmă cu două ore. Starea lui este definită ca fiind critică. Lydia se relaxă uşor. — Înţeleg. Păi, este o nefericire, dar nu pot să spun că sunt teribil de surprinsă. În fond, Wyatt este şeful Breslei. Nimeni nu dobândeşte acest statut fără să îşi facă duşmani. Mizeria politicii interne a Breslei este de notorietate. Cel puţin aşa este aici în Cadence. — Adevărat, aprobă Alice cu un ton neutru al vocii. Lydia se încruntă. — Şi de ce vrei să îl interoghezi pe Emmett? — Pentru că circulă zvonul că este noul şef activ al Breslei din Cadence. Pe faţa lui Alice se întipări un zâmbet glacial. Dacă ar fi să dau crezare zvonurilor pe care le-am auzit, în cazul în care Wyatt nu va reuşi să iasă de la terapie intensivă, Emmett va prelua afacerile în mod definitiv.

Casatorie de forma de Amanda Quick 1   Pereţii urlau la ea. — Of, Doamne, şopti Zoe Luce oprindu-se în pragul dormitorului şi uitându-se disperată la pereţii albi. Nu acum. Nu azi. Nu în clipa asta. Chiar am nevoie de serviciul ăsta. Pereţii hohoteau. Prin straturile de zugrăveală proaspătă, albă care îi acopereau răzbătea groaza. Ţipetele mute ricoşau din podea în tavan. Instinctiv îşi duse degetele la tâmplă, dar în zadar. Închise ochii şi strânse pleoapele, concentrându-se asupra zigzagului de săgeţi luminoase care treceau prin ea şi se scufundau într-o mare glacială, undeva în pântece. Davis Mason o urmase îndeaproape şi se afla la un pas în spatele ei, când Zoe se opri brusc. Luat pe nepregătite, dădu peste ea. — Uf, îmi cer scuze, zise el. Nu eram atent. — E vina mea. Zoe Luce făcu un pas înapoi şi se întoarse pe culoar. Era mult mai bine aici. Putea face faţă situaţiei. Se strădui să îi ofere lui Davis un zâmbet cât mai optimist şi mai convingător. Nu fu uşor, din cauza ţipetelor înăbuşite care încă mai veneau dinspre dormitor. Trebuia să iasă din casa asta. Repede. Orice se întâmplase în dormitorul ăla, nu fusese de bine. — Hei, Davis o atinse uşor pe umăr, e totul în ordine, Zoe? Îi zâmbi nesigură. Era relativ uşor să-i zâmbeşti lui Davis. Avea trăsături fine şi un comportament civilizat, cu o notă bine venită de ştrengărie. Dacă ar fi fost maşină, ar fi fost una cochetă, europeană. Judecându-l după casa spaţioasă, cămaşa şi pantalonii de comandă şi inelul cu onix şi diamant, mai era şi bogat. Pe scurt, se gândi ea cu tristeţe, până în clipa aceea păruse clientul ideal. Bineînţeles, totul se schimbase. — Da, e bine. Respiră adânc, aşa cum învăţase la cursul de autoapărare. Încercând să îşi reamintească instrucţiunile profesorului, căută centrul calm, stabil din ea. Din nefericire, nu putea să controleze încă partea aceasta. Nu simţea decât începutul neliniştii care urma să se instaleze. — Ce s-a întâmplat? Davis părea de-a dreptul îngrijorat. — Un început de migrenă, spuse Zoe. Mi se întâmplă adesea când sar peste micul dejun. Reuşea să mintă cu uşurinţă, căci exersase mult. Păcat că nu putea să se convingă pe sine, gândi ea. Puţină autoamăgire i-ar prinde bine acum. Davis se uită fix la ea câteva clipe, după care se relaxă. — Nu ţi-ai luat doza de cafeină de dimineaţă? — Şi de hrană. E vorba de glicemie. Ar trebui să mă învăţ minte. Simţind nevoia imperioasă să schimbe subiectul, se uită înapoi, în dormitor, şi spuse primul lucru care îi veni în minte: Ce s-a întâmplat cu patul? — Patul? Se uitară amândoi la spaţiul dintre cele două noptiere din lemn masiv. Zoe înghiţi în sec, jenată. — Toată locuinţa este complet mobilată, spuse ea, şi lipsa patului sare în ochi. — L-a luat ea, zise Davis înverşunat. — Fosta soţie? Davis oftă. — Adora afurisitul ăla de pat. A căutat luni întregi până l-a găsit. Ţinea la patul ăla mai mult decât la mine. Când a plecat, a insistat să-l ia. — Aha. — Ştii ce înseamnă un divorţ. Uneori certurile cele mai mari sunt din cauza lucrurilor lipsite de importanţă. Orice ar mai fi fost, se gândi Zoe, patul numai lipsit de importanţă nu era. — Înţeleg. Davis o privi atent. — Te mai doare capul? — Se rezolvă după ce iau micul dejun şi beau o ceaşcă de cafea, îi linişti ea. — Uite cum vom proceda. Ai văzut restul casei. Sunt sigur ca ţi-ai făcut o impresie generală. Hai să luăm o pauză şi să mâncăm ceva la club. Vom avea ocazia să-mi spui ce părere ai. Gândul la mâncare îi întoarse stomacul pe dos. Din experienţă, ştia că nu va putea înghiţi nimic până nu îi vor trece fiorii. Şi asta va dura o vreme. Fusese o experienţă şocantă şi o luase prin surprindere. Era vina ei. Ştia că nu trebuia să intre într-un spaţiu fără să-şi ia măsuri de precauţie, dar fusese acaparată de planurile de interior şi de restul casei, unde totul părea atât de nou, de curat. Pur şi simplu nu se aşteptase să aibă probleme şi, aşa cum se întâmpla adesea, trebuia să plătească. — Aş merge cu plăcere, dar am o altă întâlnire după-amiază şi trebuie să mă pregătesc. Davis păru să ezite. — Eşti sigură… — Mă tem că da. Chiar trebuie să plec. De fapt, am văzut tot ce era de văzut pentru moment. Şi am simţit mai mult decât aş fi dorit să ştiu, mulțumesc foarte mult. Am planul etajului. Voi face nişte copii şi câteva schiţe ca să înţelegi la ce m-am gândit. — Aş aprecia dacă ai face nişte desene. Davis se uită spre dormitor şi dădu din cap parcă îndurerat. Recunosc că nu prea pot vizualiza lucrurile. Mi-e mai uşor să înţeleg o idee dacă o văd transpusă într-o imagine. — Întotdeauna e mai uşor dacă te uiţi la un desen. O clipă, vreau să-mi verific agenda. Deschise geanta imensă, una dintre cele şase identice, dar de culori diferite pe care le avea. Erau o combinaţie de servietă şi geantă. Azi o alesese pe cea verde pentru că îi plăcuse cum contrasta cu costumul violet închis. Pipăind, dădu la o parte un mic aparat foto, un caiet de schiţe, ruleta, o cutie transparentă de plastic cu multe pixuri de diferite culori şi markere, un dosar cu mostre de material şi brelocul mare, de colecţie, legat de inelul cu cheile apartamentului ei. Agenda era ultima. O scoase din geantă şi o deschise. — Voi nota câteva idei, spuse ea pe un ton vioi, şi voi încerca să fac nişte schiţe până la sfârşitul săptămânii. Ne putem vedea la mine la birou vineri după-amiază? — Vineri? Davis era vizibil dezamăgit. Asta înseamnă peste o săptămână. Durează chiar atât de mult? Aş vrea să începem cât mai curând posibil. Adevărul este că totul mi se pare deprimant în casa asta de când a plecat soţia mea. Sunt sigură de asta, îşi spuse Zoe în gând. — Înţeleg, rosti ea cu voce tare, încercând să pară înduioşată. Îi era destul de greu, deoarece îşi mai simţea părul zbârlit pe ceafă şi pielea de găină pe sub mânecile jachetei uşoare. — Mă străduiesc să nu am resentimente, spuse Davis, dar divorţul mă costă enorm. Cred că voi primi note de plată de la avocaţi mult timp de acum încolo. Davis Mason părea într-o formă destul bună, financiar vorbind, după divorţ. Deţinea o casă foarte scumpă, era dispus să o plătească generos pentru amenajarea interiorului şi făcea parte dintr-un club exclusivist. Zoe se abţinu să comenteze, deoarece învăţase să dea dovadă de diplomaţie faţă de persoanele proaspăt divorţate, după ce descoperise că sunt clienţi potenţiali pentru decoratorii de interioare. După o căsnicie distrusă, oamenii se grăbeau să-şi redefinească spaţiul în care locuiau. Era un fel de terapie necesară depăşirii stării emoţionale provocată de despărţire. Zoe răsfoi paginile agendei, prefăcându-se că se uită peste program. Apoi o închise brusc şi spuse hotărât: — Îmi pare rău, dar am un program foarte încărcat. Vineri este singura zi în care am destul timp să mă pot ocupa aşa cum trebuie de acest proiect. La ora două este bine? — Se pare că nu am de ales. Davis nu părea prea încântat. Era obişnuit să obţină ce voia. Atunci rămâne pe vineri. Nu am vrut să par nerăbdător, dar chiar îmi doresc să începem treaba. — E normal. Din moment ce v-aţi hotărât să redecoraţi spaţiul în care locuiţi este firesc să doriţi să grăbiţi lucrurile, dar refacerea întregului interior este o operaţie majoră şi o greşeală în această fază poate fi extrem de costisitoare. — Da, am constatat asta. Se mai uită încă o dată înspre dormitor. Am încercat să zugrăvesc camera şi mi-am dat seama că am nevoie de ajutorul unui specialist. Am încercat s-o fac mai luminoasă vopsind-o în alb, dar după ce am terminat mi-am dat seama că nu era bine. Ridică din umeri, neputincios. În schimb, dormitorul avea aerul tihnit al unei camere de autopsie sau de îmbălsămare, îşi zise Zoe în sinea ei. Nici măcar lumina soarelui reflectată de suprafaţa piscinei de safir nu putea contracara efectul. Parte din senzaţia neplăcută se datora probabil zugrăvelii albe, dezolante, dar ea ştia că adevărata problemă era dată de ceea ce se petrecuse în acel dormitor. Anumite lucruri nu puteau fi îngropate sub un strat de vopsea. Şi mai ştia că Domnul Client Ideal nu conştientiza senzaţiile reţinute de pereţi. Îi părea nespus de rău că până acum nu întâlnise pe nimeni în stare să perceapă ceea ce simţea ea – ca energie pură, brută. Se întâmplase de multe ori să-i vadă pe alţii reacţionând inconştient la atmosfera dintr-o anumită cameră, ceea ce însemna că subconştientul lor sesiza existenţa unor semnale aproape fizice. Pe de altă parte, învăţase să păstreze pentru ea tot ce afla. — Aţi ales un alb strălucitor rigid, spuse ea făcând încă un pas în spate pentru a mări distanţa dintre ea şi dormitor. Există credinţa că albul este cea mai bună şi mai simplă soluţie. În realitate este dificil, deoarece reflectă lumina orbitoare, în special aici, în Arizona. În plus, are tendinţa să formeze umbre reci acolo unde este mobila. În final, toate astea duc la lipsa de armonie şi de linişte. Aţi făcut bine că v-aţi oprit după ce aţi terminat camera asta. — Am ştiut că nu este soluţia cea bună. Davis făcu un gest invitând-o să o ia înaintea lui pe culoar. Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am hotărât să apelez la un decorator profesionist, nu dădeam doi bani pe treaba asta cu feng shui a ta. — Mulţi oameni au îndoieli până ajung să vadă rezultatul. — Ştiam că e la modă. Femeile de la club sunt foarte încântate. Helen Weymouth, cea care te-a recomandat, era încântată de felul în care i-ai transformat casa după divorţ. Intenţionase să o vândă din cauza amintirilor urâte. Susţine că întreaga atmosferă s-a schimbat datorită ţie. — Proiectul Weymouth a fost interesant. Nu mai era mult până la uşă. În câteva minute va fi afară. Doamna Weymouth mi-a dat mână liberă. — M-a sfătuit să fac acelaşi lucru. Acum câteva luni, după ce a plecat Jennifer, aş fi spus că toată treaba asta cu aranjarea mobilierului pentru a ordona fluxul de energii pozitive şi negative mă depăşeşte. Dar, cu cât stau mai mult aici, cu toate lucrurile exact aşa cum erau înainte de a pleca ea, cu atât sunt mai convins că ai dreptate cu teoriile tale despre decorare. — Nu practic un anumit tip de feng shui. Îşi dădu seama îngrozită ca vorbeşte mult prea repede. Poartă-te normal. Poţi să te descurci. Folosesc elemente din moduri de abordare diferite, combinate cu principii de organizare din alte tradiţii clasice de decorare, cum ar fi Vastu. — Ce-i aia? — O ştiinţă antică hindusă care stabileşte principiile de arhitectură şi decorare. Mai folosesc şi elementele pe care le consider utile din teoriile contemporane privind armonia şi proporţiile. Am un stil destul de eclectic. De fapt, mă hotărăsc în timp ce lucrez, continuă ea în gând, conştientă că niciunul dintre clienţi n-ar fi încântat să ştie asta. Zoe se îndreptă grăbită spre uşă, dornică să respire aer proaspăt. Acum, că fusese sensibilizată de experienţa din dormitor, se simţea cuprinsă de emoţii bolnăvicioase care o asaltau dinspre ceilalţi pereţi ai casei. Trebuia să iasă cât mai repede de acolo. Ajunse în sfârşit în hol. Davis, aflat chiar în spatele ei, îi deschise uşa din faţă şi Zoe ieşi în căldura plăcută de început de octombrie. — Eşti sigură că te simţi destul de bine ca să conduci până la birou? o întrebă Davis. Poartă-te normal. — Am un baton cu vitamine în maşină. Încă o minciună. Chiar era bună la treaba asta! — Bine. Ai grijă atunci. Ne vedem vineri. — Sigur. Vineri. Îi adresă ceea ce spera să fie un zâmbet vesel, profesional, strânse bine geanta verde şi se îndreptă sprintenă spre maşină, străduindu-se să nu pară că fuge de casa plină de ţipete. Când ajunse la maşină oftă uşurată, deschise brusc uşa, aruncă geanta pe scaunul din dreapta, se aşeză la volan, îşi puse ochelarii fumurii şi porni motorul. Mâinile îi mai tremurau încă. Efectul valului de adrenalină, presupuse ea. Nu era prima dată când i se întâmpla. Se descurca. Cu toate astea, fu nevoită să ţină volanul strâns ca să poată conduce pentru a ieşi din cartierul acela elegant. La stânga, o pajişte de un verde imposibil servea ca pasaj către cea de-a şaisprezecea gropiţă a Clubului de Ţară Desert View. În jurul terenului de golf erau răspândite cu pricepere case elegante, asemănătoare reşedinţei Mason. Dincolo de fâşiile de un verde viu se întindea Deşertul Sonoran şi ceva mai departe se profilau înălţimile de la baza muntelui. Clubul de golf şi oraşul învecinat, Whispering Springs, se aflau la aproximativ o oră de condus de Phoenix, destul de aproape ca să acapareze o parte din comerţul turistic, dar destul de departe de traficul şi aglomeraţia oraşului. Peisajul sălbatic i se păruse straniu şi străin când se mutase aici cu un an în urmă, dar, cu timpul, se familiarizase cu noul mediu şi se simţea bine. Descoperise frumuseţea surprinzătoare a deşertului la răsăritul şi apusul soarelui şi profunzimile uluitoare de lumini şi umbre. Fusese întotdeauna atrasă de contraste. Decizia de a se muta în Whispering Springs fusese bună, îşi zise ea, dar poate că ar trebui să se mai gândească la alegerea carierei pe care o făcuse în acelaşi timp. I se păruse natural şi logic să aleagă decoraţiunile de interior. La urma urmei avea experienţă în artele frumoase, ochiul format şi se pricepea să amenajeze un spaţiu. Mai mult, nu avea nevoie de nicio diplomă sau calificare suplimentară pentru a intra legal în afaceri. Cu toate acestea, întâlnirea din ziua aceea o pusese pe gânduri. Un gardian în uniformă ieşi dintr-o clădire micuţă de lângă poarta de la intrare. După insigna de pe haina kaki elegantă era un angajat de la Radnor Security Systems. O salută politicos, îi ură o zi bună şi se întoarse în sanctuarul lui cu aer condiţionat ca să noteze ceva în jurnal. Paza era destul de strictă în această enclavă de bogătaşi, cu toate acestea, cineva din reşedinţa Mason nu beneficiase de ea. Aşteptă până se deschiseră porţile şi ieşi pe drumul de întoarcere spre centrul oraşului Whispering Springs înainte de a ridica telefonul. Formă singurul număr pe care îl introdusese în meniul de apelare rapidă. Arcadia Ames răspunse la al treilea apel, rostind cu vocea ci guturală numele magazinului de suveniruri care îi aparţinea. — Galeria Euphoria. Arcadia vindea suveniruri unicat, scumpe, unei clientele înstărite, dar Zoe era convinsă că ea ar fi putut vinde şi nisip cu vocea ei. Era cea mai bună prietenă a ei, singura de altfel. Cândva, avusese şi alţi prieteni. Asta fusese cu mult timp în urmă, când avea o viaţă reală şi nu trăia printre umbre. — Sunt eu, spuse Zoe. — S-a întâmplat ceva? Ceva n-a mers bine cu Domnul Client Ideal? — Poţi spune şi aşa. — S-a hotărât să nu te angajeze? Ce idiot! Nu-ţi face griji, vor mai fi şi alţi clienţi la fel de buni. Numărul divorţurilor nu pare să scadă. — Din nefericire, Mason nu s-a răzgândit, spuse Zoe pe un ton egal. Aş fi preferat s-o facă. — Nenorocitul s-a dat la tine? — S-a comportat impecabil. — Probabil că este bogat, aşa sunt toţi cei din Desert View, şi un jucător pe sume mari. Deci, ce n-a mers bine? — Am motive să cred că Domnul Client Ideal şi-a ucis soţia.

Jessie de Amanda Quick 1 — Nu văd. — E-n regulă, doamnă Valentine. Ochii dumneavoastră sunt buni. Jessie Benedict se înclină îngrijorată peste silueta fragilă întinsă pe patul de spital şi o bătu uşor pe mâna încleştată de cearceaf. — Aţi căzut foarte rău şi aveţi câteva coaste rupte şi o comoţie, dar n-aveţi nimic la ochi. Deschideţi-i şi priviţi-mă! Ochii albaştri spălăciţi ai Irenei Valentine se deschiseră brusc. — Nu mă-nţelegi, Jessie. Nu văd! — Dar vă uitaţi drept la mine. Puteţi vedea că eu sunt cea care stă aici în picioare, nu-i aşa? Acum Jessie era alarmată. Ridică mâna. — Câte degete ţin în sus? — Două. Capul încărunţit al doamnei Valentine se agită pe pernă. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu despre felul ăsta de vedere vorbesc! Nu înţelegi? Nu văd. Jessie începu să se dumirească şi proprii ei ochi se măriră sub efectul şocului. — O, nu! Sunteţi sigură, doamnă Valentine? De unde ştiţi? Femeia vârstnică oftă şi închise din nou ochii. — Nu pot să-ţi explic. Vorbele sunau acum răguşit şi neclar. — Ştiu doar că s-a dus! continuă ea. E ca şi cum ţi-ai pierde simţul mirosului sau al pipăitului. Doamne, Jessie, e ca şi când aş fi oarbă. Toată viaţa mea am avut acest dar, iar acum s-a dus! — E din cauza loviturii de la cap. Asta trebuie să fie. De îndată ce vă veţi reveni din comoţie, totul va fi bine! Jessie privi în jos spre ea, gândindu-se ce mică şi fragilă părea doamna Valentine când nu purta vreunul dintre turbanele ei colorate, sau fustele învăluitoare şi colierele zornăitoare care-i plăceau atât. Timp de un minut, doamna Valentine nu scoase o vorbă. Zăcea nemişcată pe patul de spital, cu mâna încă încleştată de cearceaf. Jessie începu să bănuiască că adormise. — Doamnă Valentine? şopti ea. Vă simţiţi bine? — N-am căzut, mormăi greoi doamna Valentine. — Ce-aţi spus? — N-am căzut pe scările acelea Am fost împinsă. — Împinsă?! Jessie era din nou îngrozită. Sunteţi sigură? Aţi spus cuiva asta? — Am încercat să le spun, dar n-au vrut să asculte. Au zis că eram singură în casă. Jessie, ce-am să mă fac? Biroul… Cine o să ţină biroul deschis? Jessie îşi înălţă umerii. Asta era marea ei şansă şi n-avea de gând să-i dea cu piciorul. — O să am eu grijă de toate, doamnă Valentine! Nu vă faceţi nicio grijă. Sunt asistenta dumneavoastră, vă amintiţi? Menirea asistenţilor este de a face să meargă treburile în lipsa şefului. Irene Valentine deschise din nou ochii, pentru o clipă, şi se uită fix la Jessie cu o expresie de îndoială. — Poate că ar fi mai bine să închizi pur şi simplu biroul pentru câteva săptămâni, draga mea! Doar Dumnezeu ştie că n-avem prea mulţi clienţi. — Prostii! Zise iute Jessie. O să mă descurc foarte bine. — Jessie, nu fi atât de sigură! Eşti la mine doar de o lună. Există o groază de lucruri privitoare la felul în care conduc firma, pe care tu nu le ştii… În acel moment, o soră intră zorită pe uşă şi o fixă zâmbitoare pe Jessie. — Cred că vizita a durat destul… Doamna Valentine are nevoie să se odihnească. — Înţeleg. Jessie o bătu uşor, pentru ultima oară, pe mâna fragilă care strângea cearceaful. — Mă întorc mâine, doamnă Valentine. Aveţi grijă de dumneavoastră şi încercaţi să nu vă faceţi probleme în legătură cu biroul. Totul va fi bine. — Of, Doamne! oftă bolnava şi închise din nou ochii. Aruncând o ultimă privire îngrijorată spre femeia palidă întinsă pe patul de spital, Jessie se întoarse şi ieşi pe coridor. Abordă prima persoană cu aspect oficial pe care o văzu. — Doamna Valentine crede că a fost îmbrâncită pe scări îl informă Jessie fără menajamente. Poliţia a fost înştiinţată? Angajatul spitalului, un tânăr cu un aer cinstit, zâmbi cu simpatie. — Desigur. A fost primul lucru făcut de dimineaţă, după ce au găsit-o. Mi s-a spus-că nu sunt semne că ar fi atacat-o vreun intrus. Se pare că pur şi simplu şi-a pierdut echilibrul pe treapta de sus şi s-a rostogolit până jos. Se mai întâmplă, ştiţi! Destul de des, în special la bătrâni. Puteţi verifica la poliţie, dacă vreţi. Au întocmit un raport. — Dar ea pare să creadă că era cineva în casă. Cineva care a îmbrâncit-o intenţionat. — În asemenea cazuri, când s-a lovit grav la cap, pacientul uită adeseori ce s-a întâmplat în realitate în cele câteva minute anterioare accidentului. — Este o pierdere de memorie permanentă? Doctorul dădu din cap. — În mod frecvent. Deci, chiar dacă acolo, ar fi fost un intrus, mai mult ca sigur că ea nu şi-ar fi amintit. — Problema este că doamna Valentine e puţin diferită…, începu Jessie, dar apoi se gândi că tânărul nu voia probabil să audă de calităţile de medium ale patroanei ei. În general, medicina se declara împotriva acestui gen de lucruri. Nu-i nimic. Mulţumesc, oricum doctore. Ne vedem mai târziu. Jessie făcu stânga-mprejur şi se grăbi spre lift, cu gândul la noile responsabilităţi care o aşteptau la birou. Cu un gest inconştient şi obişnuit, ridică mâna ca să-şi treacă o şuviţă de păr după ureche. Părul negru ca pana corbului, cu firul gros şi strălucitor, era tuns scurt, cu colţ pe ceafă şi se rotunjea puternic exact sub pomeţii înalţi. Un breton lung îi încadra ochii uşor oblici şi îi sublinia trăsăturile delicate, dându-i o privire ciudată, exotică, aproape ca de pisică. Impresia de felină era accentuată de silueta ei zveltă, care părea să vibreze de energie când era în mişcare, sau se relaxa în mod senzual când se tolănea într-un fotoliu. Jeanşii negrii, cizmele negre şi cămaşa alba fluturândă de poet, pe care Jessie le purta astăzi se potriveau cu aerul ei. Se încruntă, preocupată, în timp ce aştepta nerăbdătoare liftul ca să ajungă în holul spitalului. Trebuia să facă o grămadă de lucruri, acum, când răspundea temporar de „Consultaţiile Valentine“. Iar primul lucru pe listă era anularea unei întâlniri fixate anterior. Gândul îi aduse simultan o uşurare nebunatică, dar şi o undă de descumpănire. Scăpase în seara asta! Dar nu era sigură că vroia într-adevăr să scape. Acest amestec neplăcut şi confuz de emoţii era ceva cu care trebuia să se confrunte frecvent în ultima vreme, şi nu existau şanse ca situația să se amelioreze. Intuiţia o avertiza că atâta timp cât Sam Hatchard se afla în viaţa ei, lucrurile nu făceau decât să se complice. Jessie porni cu paşi mari în josul străzii, tocurile cizmelor mişcându-i-se într-un ritm vioi pe trotuar. Era o seară frumoasă de primăvară târzie, dacă ignorai tenta uşoară de galben care plutea peste Seattle. Ceaţa industrială era ceva despre care nimeni nu voia să vorbească într-un oraş considerat printre cele mai frumoase şi mai plăcute de locuit. Oamenii tindeau s-o ignore atunci când avea îndrăzneala să apară, preferând să vorbească în schimb despre minunata lumină a soarelui. Şi era perfect adevărat că, în curând, ceața avea să dispară, luată de ploaia care urma. Din fericire, Seattle nu ducea lipsă de averse de ploaie. Copacii plantaţi în şir de-a lungul trotuarului alcătuiau un baldachin de un verde proaspăt deasupra capului ei. Silueta în rapidă evoluţie a oraşului Seattle, cu un număr din ce în ce mai mare de clădiri înalte, se profila pe fundalul scânteietor al Golfului Eliott. Bacuri şi tancuri petroliere alunecau ca nişte vaporaşe de jucărie pe bazinul albastru închis. În depărtare, Jessie de-abia putea desluşi prin ceaţa uşoară colţuroşii Munţi Olimpici. Îşi îngustă ochii din cauza strălucirii, apoi căută în geanta neagră şi scoase o pereche de ochelari fumurii. Zilele însorite erau întotdeauna ameţitoare în zona Pacificului de Nord-Vest. Îi trebuiră circa douăzeci de minute ca să străbată distanța până la liniştita stradă lăturalnică, unde se aflau birourile „Consultaţiilor Valentine“. Micuţa firmă era găzduită de o clădire de cărămidă cu două niveluri, la câteva blocuri de Spitalul First Hill, unde fusese transportată doamna Valentine de dimineaţă. Uşa exterioară a construcţiei îmbătrânite de vreme purta inscripţia firmei doamnei Valentine, precum şi imaginea stilizată a unul prihor, emblema unei mici firme de calculatoare – programare – proiectare care îşi avea şi ea sediul acolo. Jessie deschise uşa şi păşi în holul întunecos. Uşa din dreapta, din sticlă mată, se deschise şi un tânăr slab, de vreo douăzeci şi ceva de ani, scoase capul afară. Arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat, ceea ce probabil că şi făcuse. Purta blugi, adidaşi şi o cămaşă albă cu mâneci scurte, cu un buzunar de plastic plin de pixuri şi ustensile pentru calculator. Se holba la ea printr-o pereche de ochelari cu ramă de corn, clipind din cauza luminii. În spatele lui, aparatele bâzâiau uşor, iar un ecran de calculator lucea straniu. Jessie zâmbi. — Bună, Alex. — A, tu erai, Jessie! zise Alex Robin[1]. Speram că e vreun client. Cum se simte doamna Valentine? — O să se facă bine. Şi-a rupt nişte coaste şi a suferit o comoţie. Doctorii vor s-o ţină în spital câteva zile, şi apoi o să stea o vreme la sora ei. Dar trebuie să se facă bine. Alex se scărpină în cap absent. Părul de culoarea nisipului stătea în smocuri. — Biata bătrână! Noroc că n-a murit. Ce se va întâmpla cu firma? Jessie zâmbi plină de încredere. — Cade în sarcina mea, cât lipseşte ea. — Adevărat? Alex clipi din nou. Ei bine, ăă, noroc! Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva. Jessie strâmbă din nas. — Tot ce ne trebuie sunt câţiva clienţi noi. — Ca şi nouă, de altfel. Hei, poate ar trebui să încercăm să ne facem reclamă pentru serviciile noastre combinate, rânji Alex. „Robin şi Valentine: Consultaţii parapsihologice cu ajutorul calculatorului“. — Ştii, spuse Jessie începând să urce scările, nu e o idee rea. Nu-i rea deloc! O să mă gândesc puţin la ea. — Stai, Jessie, n-am vorbit serios! strigă Alex după ea. Am glumit doar! — Şi totuşi, ar exista posibilităţi reale! zbieră Jessie la el de la etaj. Băgă cheia în broasca uşii pe care scria „CONSULTAŢII VALENTINE”. Am şi găsit o lozincă pentru noi. „Intuiția şi inteligenţa lucrând pentru dumneavoastră“! — Las-o baltă! Toţi ţicniţii din oraş ne vor bate la uşă. — Cui îi pasă, atâta timp cât plătesc? — Bun punct de vedere! Jessie intră în biroul sărăcăcios şi-şi aruncă geanta şi ochelarii pe canapeaua îmbrăcată în creton decolorat. Apoi traversă camera până la uriaşul birou demodat, cu capac rulant, şi înhăţă telefonul. „Mai bine să termin cu asta înainte de a-mi pierde curajul“, îşi zise ea. Se lăsă pe uriaşul scaun turnant din lemn şi-şi propti picioarele încălţate în cizme pe birou. Scaunul protestă scârţâind tare, în timp ce ea se apleca înainte, ca să formeze numărul personal al tatălui ei de la „Elemente de fixare Benedict“. — Biroul domnului Benedict. Vocea părea să n-aibă trup, era deosebit de calmă şi teribil de profesională. — Salut, Grace, sunt Jessie! Tata e acolo? — A, bună, Jessie! O parte din profesionalism dispăru din voce, fiind repede înlocuit de familiaritatea obişnuită între vechi cunoştinţe. — Ţii morţiş să vorbeşti cu el? — Te rog, spune-i că este extrem de important! — O secundă. Să văd ce pot face. Grace puse receptorul de-o parte. Un moment mai târziu, vocea hârşâită se auzi pe fir. Ca de obicei, bătrânul părea impacientat de întrerupere. — Jessie? Sunt în toiul unei discuţii pentru un nou contract. Ce e? — Bună, tată! Rezistă impulsului automat de a-şi cere scuze pentru că-l deranjează. Vincent Benedict avea întotdeauna treabă, aşa că orice telefon reprezenta, prin definiţie, o întrerupere care pica prost. De la o vârstă fragedă, Jessie trăsese concluzia că, dacă nu se străduia să evite acest lucru, avea să sfârşească prin a-şi cere scuze la fiecare convorbire cu tatăl ei. — Voiam doar să-ţi spun că s-a întâmplat ceva aici, la birou, şi că n-am să pot merge în seara asta la cina cu Hatch şi cu familia Galloway. Avem aici o adevărată criză de conducere, tată! — Aveţi pe dracu’! Vocea lui Vincent Benedict tună în telefon. — Mi-ai dat cuvântul că o să-l ajuţi pe Hatch să-i întreţină pe cei doi Galloway diseară. Ştii prea bine că prezenţa ta acolo este de o importanţă crucială. Ţi-am explicat asta la începutul săptămânii. Galloway trebuie să vadă un front unit. Astea sunt afaceri, ce Dumnezeu! — Atunci du-te tu la cină cu ei! Jessie ținu telefonul departe de ureche. Nimic, practic nimic nu trecea înaintea afacerilor în lumea tatălui ei. Învăţase acest lucru de mică, la modul dur. — N-o să pară în regulă! răcni Vincent. Doi bărbaţi conversând cu Ethel şi cu George o să facă treaba să arate prea ca o blestemată de întrunire de afaceri! — Păi, luându-ne după intenţii şi scopuri, asta şi e. Fii cinstit, tată! Dacă n-ar fi un soi de întrunire deghizată, tu şi Hatch n-aţi fi aşa de preocupaţi de ea. — Nu asta e problema. Ar trebui să fie ceva întâmplător, ceva monden. Ştii al naibii de bine despre ce vorbesc. Suntem pe cale de a încheia o afacere importantă. Hatch are nevoie de o companie la cină, iar Galloway trebuie să vadă că îl sprijin pe Hatch sută la sută. — Dar, ascultă, tată… Jessie se temu că o să înceapă să scâncească şi se întrerupse brusc. Era imposibil să-i explice tatălui ei cât de mult îi displăcea să i se comande o întâlnire de afaceri cu Sam Hatchard. Vincent n-ar fi înţeles obiecţia, iar Hatch nici atât. La urma urmelor, aici se împuşcau doi iepuri dintr-o singură lovitură eficientă. Hatch putea să se ocupe de afacerile companiei şi în acelaşi timp s-o curteze pe fiica preşedintelui. — Soluţia perfectă este să te trimit pe tine! continuă brusc Vincent. Familia Galloway te cunoaşte de multă vreme, când or să-mi vadă fata cu noul director executiv al „Elementelor de Fixare Benedict“, vor fi siguri că noua schimbare a conducerii are tot sprijinul meu şi că nimic nu se va modifica în cadrul firmei. Lucrul ăsta este important, Jessie! Galloway este de şcoală veche. Îi place senzaţia de continuitate în relaţiile de afaceri. — Tată, nu pot să mă duc! Doamna Valentine a avut azi un accident. E la spital — La spital? Ce naiba s-a întâmplat? — A căzut pe scări. Nu ştiu încă sigur ce s-a întâmplat. Are o comoţie şi nişte coaste rupte. O să lipsească de la birou câteva săptămâni. Eu îi ţin locul — La ce bun? Mi-ai spus chiar tu că nu are prea mulţi clienţi. — În calitate de asistentă a ei, am de gând să rezolv eu asta. O să elaborez un plan de marketing, pentru a îmbunătăţi afacerile. — Iisuse! Nu pot să cred că fiica mea lucrează la un plan de marketing pentru o ghicitoare. — Tată, nu vreau să mai aud comentarii răutăcioase despre noua mea muncă! Vorbesc serios! — Bine, bine. Ascultă, Jessie, îmi pare rău de doamna Valentine, dar nu văd cum schimbă asta lucrurile pentru diseară. — Dar eu răspund acum aici, tată! Doamna Valentine se bazează pe mine ca să fac să meargă treaba, iar aici sunt tone de lucruri de făcut. — Astă-seară? întrebă Vincent sceptic. Jessie aruncă o privire disperată prin biroul gol, oprindu-şi în cele din urmă ochii asupra filelor albe ale agendei de consultaţii. Încercă să adopte un ton ferm. — Ei bine, da, de fapt o să fiu foarte ocupată cu punerea în ordine a dosarelor şi cu elaborarea noului meu plan. Ar trebui să înţelegi. Tu n-ai lucrat în viaţa ta mai puţin de douăsprezece ore pe zi. De obicei paisprezece. — Ia mai lasă-mă, Jessie! A conduce „Elementele de Fixare Benedict“ nu este acelaşi lucru cu a te ocupa de clientela unei ghicitoare. — N-o mai face ghicitoare! Este un „medium“. Unul adevărat. Ascultă, tată, aici eu conduc o afacere! O afacere ca oricare alta. Jessie coborî tonul până la un nivel de îndemn rugător. — Aşa că vrei să-mi faci o favoare şi să-i spui lui Hatch că am o obligaţie şi că nu pot să merg cu el diseară? — La naiba, nu! Spune-i singură! — Tată, te rog, tipul mă enervează! Ţi-am mai spus asta. — Te enervezi singură, Jessie! Şi n-ai motiv, după câte ştiu. Vrei să-l refuzi pentru diseară, când contează pe tine, dă-i drumul şi refuză-l! Dar nu te aştepta să-ţi rezolv eu treburile neplăcute! — Haide, tată, nu-mi faci tu un hatâr? Sunt de-a dreptul copleşită de treburi şi n-am timp să-l caut! — Nu-i nevoie să-l cauţi. Tocmai a intrat în birou. De fapt, stă chiar în faţa mea. Poţi să-i explici exact de ce vrei să-l laşi baltă, când peste două ore el are de gând să finalizeze un contract important… — Tată, nu, aşteaptă te rog…, se linguşi Jessie. Era prea târziu. Tânăra închise ochii îngrozită, auzindu-l pe tatăl ei cum pune palma pe receptor şi vorbeşte cu cineva din birou. — E Jessie, fornăi Vincent. Încearcă să se eschiveze de la cina de diseară cu familia Galloway. Rezolvă problema! Tu eşti acum directorul general aici! Jessie gemu când simţi că telefonul a trecut în alte mâini. Chemă în minte imaginea acelor mâini. Erau elegante, frumoase şi masculine. Mâini de artist sau de spadasin. Un alt glas se auzi pe fir, întunecat, calm şi infinit de profund, ca apele liniştite ale mării la miezul nopţii, provocându-i un uşor fior senzual pe şira spinării. — Care e problema, Jessie? întrebă Sam Hatchard cu un calm înspăimântător. Tot ce făcea sau spunea Hatch era calm, rece şi cu o eficienţă necruţătoare. La suprafaţă, omul părea să aibă gheaţă în vine, părea că este incapabil de o emoţie reală. Dar din primul moment în care îl cunoscuse, intuiţia ei o avertizase că se înşela. — Bună, Hatch. Jessie îşi luă picioarele de pe birou şi, fără să-şi dea seama, începu să răsucească firul de telefon între degete. Înghiţi în sec şi se luptă să-şi menţină tonul clar, neezitant. — Îmi pare rău că-ţi fac figura asta, dar a apărut ceva neprevăzut la birou… — Cum poate să apară ceva neprevăzut la biroul unei ghicitoare? Jessie clipi. Dacă ar fi discutat cu oricine altcineva în afară de Hatch, ar fi bănuit că glumeşte. Dar cu o săptămână în urmă se lămurise că tipul n-avea pic de simţ al umorului. Se holbă la perete. — N-am să te pot ajuta să-i întreţii pe cei doi Galloway diseară. Şefa mea e în spital şi eu îi ţin locul aici. Am o groază de lucruri de făcut şi trebuie într-adevăr să încep treaba. Probabil că va trebui să lucrez toată seara. — E cam târziu pentru mine să-mi fac alte planuri, Jessie! Jessie tuşi ca să-şi dreagă glasul. Degetele i se încleştară pe firul telefonului. — Îmi cer scuze pentru asta, dar doamna Valentine se bazează pe mine! — Afacerea Galloway implică o groază de bani. — Da, ştiu, dar… — George şi Ethel Galloway de-abia aşteaptă să te revadă. Nu ştiu cum ar interpreta absenţa ta. Ar putea crede că am preluat eu totul, sau că este vreo neînţelegere între mine şi tatăl tău… Fiecare cuvânt era o lovitură invizibilă, bătând în cuie portița de ieşire pe care ea sperase s-o folosească. — Ascultă, Hatch… — Dacă lui Galloway îi intră în cap că „Elementele de Fixare Benedict“ sunt pe cale de a trece în alte mâini sau au probleme, s-ar putea să nu mai vrea să mai încheie afacerea. Aş fi foarte dezamăgit să pierd acest contract. Jessie începu să se simtă încolţită. De fapt, Hatch era maestru în arta hăituirii. Începu să-şi plimbe ochii roată prin încăpere, ca şi cum s-ar fi aşteptat din clipă în clipă să fie vânată. — Tata n-ar putea să meargă cu tine? — Ar fi cam ciudat, nu crezi? Raţiunea rece a cuvintelor spori nervozitatea tinerei. Nimeni pe lume n-o enerva mai tare ca Sam Hatchard. Răsuci firul telefonului şi începu să bâţâie scaunul turnant dintr-o parte într-alta, cu o mişcare continuă. — Hatch, îmi dau seama că te-am anunţat foarte târziu. — Şi nici nu era prea necesar, cred… Acum, vocea lui Hatch era foarte calmă. — Sunt sigur că doamna Valentine nu se aşteaptă să lucrezi şi nopţile — Ei bine, de obicei nu, dar acum e un fel de urgenţă. — Chiar e ceva acolo care nu poate aştepta până mâine? Jessie privea neajutorată la suprafaţa de lucru imaculată a biroului. În felul ei, era o fiinţă cinstită. Când era încolţită, avea tendinţa să spună adevărul. — Ştii, ăsta nu e genul de afaceri în care poţi să planifici lucrurile. — Jessie! Ea înghiţi din nou în sec. Nu putea să sufere ca Hatch să-şi concentreze întreaga atenție asupra ei. Era prea vulnerabilă. — Da? — De-abia aşteptam să te văd în seara asta. — Cum? se îndreptă Jessie de parcă ar fi atins o sârmă electrică. Mişcarea bruscă întinse tare firul telefonului. Aparatul se răsturnă de pe birou şi ateriză pe podea cu un pocnet răsunător. — O, la naiba! murmură ea. — S-a auzit de parcă ai fi scăpat telefonul, Jessie! observă Hatch şi aşteptă răbdător ca ea să revină pe fir. Totul e în regulă? Da, totul e în regulă, icni tânăra îndreptând firul răsucit şi punând telefonul la loc pe birou cu degete tremurătoare. Era furioasă pe ea însăşi. — Ascultă, Hatch… — Vin să te iau la şapte, îi spuse Hatch, părând din nou preocupat, ceea ce probabil că era adevărat. Sam Hatchard făcea frecvent două lucruri deodată, ambele legate de obicei de afaceri. Situaţia de față era un exemplu perfect. Jessie era conştientă de faptul că ei îi făcea curte fiind în mod clar influenţat de afaceri. — Hatch, chiar că nu pot! — La ora şapte, Jessie! Acum, te rog să mă ierţi, dar trebuie să mai verific împreună cu tatăl tău nişte cifre finale pentru afacerea Galloway. La revedere! Hatch închise telefonul cu un pocnet uşor. Jessie se cocoţă pe marginea scaunului şi se holbă buimăcită la receptorul din mâna ei, ascultând bâzâitul tonului. Simţindu-se înfrântă, aruncă receptorul în furcă şi-şi lăsă fruntea pe braţele încrucişate. Ar fi trebuit să ştie că nu putea scăpa uşor de cina cu familia Galloway. Invitaţia nu fusese întâmplătoare. Hatch se ţinea scai de ea. Nimic nu fusese încă spus, dar nu era niciun secret că Hatch avea în cap s-o ceară de nevastă. Un lucru însă era clar: Hatch o fascina. Dar, totodată, era conştientă că n-ar fi îndrăznit să cedeze planurilor lui. Pentru Hatch, căsătoria n-ar fi fost decât consumarea unei alte tranzacţii. Acest contract special i-ar fi garantat pe viaţă o bucată din „Elementele de Fixare Benedict“, ceea ce îşi dorea cu multă ardoare. Curtea asiduă făcută lui Jessie se afla, în acel moment, în capul listei de priorităţi a lui Hatch. Temporar, ea era la fel de importantă ca orice manevră de afaceri în care era actualmente implicat. Asta însemna că ea se afla într-o poziţie foarte delicată. Nu putea să nege atracţia pe care o resimţea în fața lui, iar în ocaziile când el o copleşea cu atenţii, tânăra se afla în pericol de a se prăbuşi total. Un fluture dansând în jurul flăcării. Jessie închise ochii şi chemă în minte imaginea bărbatului care devenise o obsesie în ultimele două luni. Personalitatea i se reflecta puternic în caracteristicile fizice. Era construit din linii zvelte, puternice, curios de graţioase. Mâinile alungite, de spadasin, se potriveau bine cu trăsăturile austere, ascetice. La început, încercase să-şi spună că nu exista niciun foc în spatele suprafeţei reci şi politicoase a bărbatului, dar ştia că se minţise singură. La fel ca la războinici şi la sfinţi, focul din interiorul lui Hatch nu ar fi ars niciodată pentru o femeie. El ardea pentru un imperiu – regatul pe care plănuise să-l construiască pe piatra de temelie „Elemente de Fixare Benedict”. Hatch avea tot sprijinul lui Vincent Benedict şi toată familia Benedict era de partea ambiţiilor sale. Fluturase o momeală irezistibilă în faţa tuturor Benedicţilor: în schimbul unei părţi din mica şi prospera afacere locală care era în prezent „Elemente de Fixare Benedict”, el urma să ridice compania pe culmi nebănuite. „Elemente de Fixare Benedict“ era o companie bazată literalmente pe şuruburi şi piuliţe, proiectând şi fabricând o largă varietate de produse folosite în construcţii. Dispunea de potenţialul de a se dezvolta într-un gigant industrial, un conglomerat care să domine o imensă parte a pieţei. Un singur lucru îi mai lipsea companiei: un om întreprinzător şi vizionar la vârf. Toţi cei din familie erau convinşi că Sam Hatchard era acel om. Singurul care trebuia într-adevăr convins era Vincent Benedict, fondatorul firmei. Iar acesta se ataşase imediat de Hatch. Relaţia creată între cei doi bărbaţi era pe cât de profundă, pe atât de inevitabilă. Jessie simţise acest lucru din primul moment în care îi văzuse împreună în aceeaşi încăpere. Hatch era fiul pe care tatăl ei nu-l avusese niciodată. E drept, ar fi fost o excelentă alegere pentru a aduce prosperitatea „Elementelor de Fixare Benedict“ dar, pe de altă parte, n-ar fi făcut nici două parale ca soţ, gândi Jessie severă. Sam Hatchard avea treizeci şi şapte de ani. Jessie trăsese concluzia că i-ar mai fi trebuit probabil încă vreo treizeci, dacă nu chiar mai mulţi, ca să se îmblânzească. Iar ea n-avea de gând să-i acorde atât. Nu era chiar atât de proastă! Totuşi, teribilul adevăr, greaua povară care o apăsa în prezent era conştiinţa că deşi fugea de Hatch, nu fugea destul de repede, şi ştia acest lucru. Fluturele din ea era puternic tentat să se joace cu focul. Hatch îi simţise slăbiciunea şi o folosea în mod deliberat. Nu era vreun mare secret. Toată lumea din familie o folosea. Într-unul dintre ungherele mai sănătoase ale minţii, Jessie era convinsă de faptul că, dacă şi-ar fi permis să cadă în ghearele lui Sam Hatchard, s-ar fi autocondamnat la o căsătorie total nefericită. Ar fi repetat greşeala pe care o făcuse mama ei, măritându-se cu Vincent Benedict. S-ar fi legat de un bărbat cu un singur ţel, un bărbat care niciodată n-ar fi acordat un loc aparte în viaţa lui unei soţii şi unei familii. Rezultatul final al bălăcirii într-o asemenea mlaştină de emoţii conflictuale era, natural, un haos pentru Jessie. În ultima lună, pe măsură ce subtila urmărire a lui Hatch se intensifica, se trezise dansând tot mai aproape de foc, incapabilă să reziste şi totuşi incapabilă să încline steagul. Era de-a dreptul caraghios. Trebuia să pună capăt acestei situaţii bizare. Trebuia să înveţe pur şi simplu sa spună nu. Telefonul începu să sune. Jessie tresări şi se lăsă înapoi în scaun. Automat întinse o mână către receptor şi apoi ezită, lăsând automatul să răspundă. Se auzi un ticăit, după care urmă un mesaj înregistrat al propriei ei voci spunând că biroul era închis, dar că îi va suna pe toţi cei care au telefonat, cât de curând posibil. Apoi pe fir se auzi prietena ei Alison Kent. De când Alison devenise agent de bursă, vocea ei căpătase cadenţele unei conducătoare profesioniste de manifestaţii. Jessie aproape că şi-o putea imagina pe vechea ei prietenă purtând o fustă scurtă şi fluturând un băţ cu pompon, în timp ce-şi făcea anunţurile reci. — Jessie, aici e Alison, de la Caine, Carter şi Peat. Sună-mă cât poţi de repede! Tocmai am descoperit o ocazie incredibilă, un produs cu ulei de gătit fără grăsimi. De data asta trebuie să ne mişcăm iute. Când aparatul amuţi, Jessie oftă. Pentru Alison, încă nouă în slujbă, orice afacere era ocazia vieţii, iar Jessie reuşea cu greu să păstreze distanţa. Trebuia să admită că entuziasmul ei iniţial fusese mare, când acceptase să devină primul client al lui Alison La Caine, Carter şi Peat. Îşi închipuise diverse moduri în care urma să dea lovitura, şi chiar se întrebase dacă n-ar putea avea aptitudini să se joace de-a piaţa timp de o normă întreagă. Dar o serie de pierderi recente o ajutaseră să-şi facă o imagine mai realistă asupra Wall Street-ului. Se temea să o sune din nou pe Alison, pentru că ar fi sfârşit prin a cumpăra o mulţime de acţiuni ale vreunei companii care vroia să comercializeze ulei de gătit fără grăsimi. Telefonul sună din nou, iar de data asta Jessie auzi pe automat vocea lui Lilian Benedict. Tonul cald, cultivat al mamei ei se revărsă peste nervii ei tociţi ca o smântână. — Jessie? Aici Lilian. Am vrut doar să verific dacă ai avut timp să vorbeşti cu Vincent despre împrumutul pentru „Excellent Designs“. A, apropo, distrează-te în seara asta, draga mea! Să-ţi pui rochiţa neagră decoltată în V la spate. Îţi stă minunat. Transmite-le cele mai bune urări lui Hatch şi familiei Galloway. Vorbim mai târziu. Se auzi un alt ţăcănit, urmat de o linişte pătrunzătoare, în timp ce Jessie analiza faptul că până şi propria ei mamă încerca s-o împingă în braţele lui Sam Hatchard. Situaţia scăpa de sub control. Jessie se ridică şi începu să se plimbe nervoasă prin birou. De fapt, nimeni nu folosise încă vorba „căsătorie“ în prezenţa ei, însă nu era nevoie de calităţile de medium ale doamnei Valentine pentru a şti ce gândeau toţi, inclusiv Hatch. În urmă cu o lună, când Jessie începuse să-şi dea seama ce se întâmpla, pur şi simplu izbucnise în râs, fiind teribil de sigură că o să poată face faţă presiunii acestei situaţii aiurite. Numai că sosise şi clipa spaimelor. Nu avea nici o îndoială că era manevrată uşor, ferm şi inexorabil către o alianţă care acum o sută de ani ar fi fost etichetată simplu – o căsătorie de convenienţă. Dacă nu era cu ochii-n patru, avea s-o păţească! Cei care se jucau cu focul sfârşeau adesea la urgenţă cu degetele fripte. Jessie aruncă o privire la ceas şi văzu cu spaimă că era aproape şase. Trebuia să se grăbească dacă vroia să ajungă acasă şi să se îmbrace, înainte ca Hatch să se înfiinţeze în prag. Hatch nu întârzia niciodată.   Hatch împinse dosarul cu imprimate peste birou, spre Vincent Benedict. — Aruncă o privire! Cred că o să-ţi placă. Nervos, Vincent se uită urât la dosar. — Sigur că da. Eşti un vrăjitor în privinţa treburilor de genul ăsta. Nimeni nu elaborează un contract mai bine ca tine. — Mulţumesc, murmură Hatch. Ştia că era foarte priceput la elaborarea proiectelor de genul celui încheiat între „Benedict Fasteners” şi „Galloway Engineering“, dar îi plăcea să fie apreciat, mai ales de către Vincent Benedict. Benedict continua să se încrunte, privind gânditor peste birou. Lui Hatch îi trecu prin minte că Jessie moştenise ochii de la tatăl ei. Erau de un straniu verde felin, foarte limpezi şi foarte inteligenţi. Dar în privirea lui Jessie era ceva vulnerabil, care sigur nu exista în privirea tatălui ei. Vincent se apropia de şaizeci de ani, fiind un bărbat viguros, bine făcut, ai cărui umeri solizi reprezentau o moştenire a tinereţii petrecute în domeniul construcţiilor. Avea părul alb şi rar. Faţa i se mai îmblânzise odată cu anii, dar nasul de vultur şi bărbia pătrată, puternică, mai reflectau încă imaginea unui om care reuşise în viaţă pe calea cea grea. Un om ce-şi stabilise singur majoritatea regulilor de viaţă, pe care însă le respectase cu sfinţenie. Dacă erai cinstit cu Vincent Benedict, era şi el cu tine. Dacă îl înşelai, o plăteai. Scump. Hatch înţelesese acest cod pentru că şi el trăia în conformitate cu el. Îl învăţase cu mult timp înainte de a intra în lumea corporaţiilor. Şi-l însuşise în lumea care trudea din greu şi care juca dur, o lume în care munca adevărată însemna lucrul cu propriile mâini, însemna munca la fermă, în construcţii, condusul camioanelor… Acest cod i se întipărise în timpul lucrului, iar după muncă, în nopţile petrecute în tavernele pline de fum, unde învăţai să bei bere în loc de vin alb şi unde te familiarizai cu psihologia ascultând cuvintele muzicii „country“. Lui Hatch îi plăcuse Benedict încă de la început. Între ei se stabilise o relaţie de stimă reciprocă, probabil pentru că aveau origini atât de asemănătoare. Vincent Benedict era unul dintre puţinii oameni pe care Hatch îi respecta cu adevărat: era de asemenea dintre şi mai puţinii oameni al căror respect era dorit de Hatch. — Ţi-e frică să nu-i îngheţe picioarele lui Galloway diseară? întrebă tânărul, după ce-şi dădu seama că Vincent nu se uita atent la cifrele de pe imprimat. — Nu. Vincent bătu darabana cu degetele pe birou cu un gest agitat, ce nu-i era caracteristic, şi se uită urât. — Ai vreo întrebare? îl îmboldi Hatch, gândindu-se care o fi problema. De obicei, Vincent era mai mult decât direct în exprimare. — Nu. Totul pare în regulă. Hatch ridică din umeri şi deschise un al doilea dosar pentru a cerceta cifrele din interior. Sesizase potenţialul lui „Benedict Fasteners“ imediat ce Benedict angajase „Hatchard Consulting“ pentru o scurtă perioadă, pentru sfaturi în afacerile cu o companie japoneză. Compania deschisese recent o uzină la Washington şi dorea să folosească furnizori locali. Majoritatea acestora nu puteau satisface pretenţiile japonezilor privind controlul calităţii. Vincent Benedict fusese destul de înţelept să vadă că viitorul ar fi şi mai profitabil dacă ar găsi o cale în acest sens. Hatch îi arătase calea şi, în decursul procesului, trăsese concluzia că „Benedict Fasteners“ era exact mica întreprindere „coaptă“, plină de bani, pe care o căuta el pentru a o folosi ca trambulină spre un imperiu. Vincent refuzase să vândă direct, dar întrezărise posibilitatea unui târg. În consecinţă, Benedict îi oferise lui Hatch un contract de un an ca director executiv, pentru a avea timp să se studieze reciproc. Curând devenise clar că preţul unei părţi din „Benedict Fasteners“ era asigurarea rămânerii firmei în familie. Exista un singur mod de a face acest lucru, dar între timp Hatch o cunoscuse pe Jessie Benedict şi hotărâse că preţul nu era prea mare. De fapt, toată tranzacţia apărea foarte clară şi satisfăcătoare din toate punctele de vedere. Contractul Galloway era în buzunar, desigur. Cina de diseară era doar o întâlnire de societate, ce avea menirea de a cimenta relaţia respectivă, atrăgându-i totodată atenţia lui Galloway că de acum înainte urma să trateze cu Sam Hatchard, noul director executiv de la „Benedict Fasteners“. Prezenţa lui Jessie avea să ateste faptul că transferul de putere avea binecuvântarea lui Vincent. — Zice că o enervezi! mormăi deodată Vincent. Hatch privi în sus, cu gândul încă la cifrele din faţa lui. — Poftim? — Jessie zice că o enervezi. — Da, înţeleg… Hatch îşi înfundă din nou nasul în hârtii. — La naiba, omule, nu te deranjează? — O să-i treacă! — Şi de ce-o enervezi? întrebă Vincent. Hatch aruncă din nou o privire în sus, amuzat. — Asta ce mai e? Doar nu-ţi mai faci şi acum griji pentru fiică-ta? Are douăzeci şi şapte de ani. Poate să-şi poarte singură de grijă! — Nu sunt prea sigur de asta, bombăni Vincent. Douăzeci şi şapte de ani, şi încă nu şi-a găsit o slujbă serioasă… Hatch zâmbi scurt. — Din câte am auzit, şi-a găsit o mulţime de slujbe. Doar că niciodată n-a făcut prea mulţi purici într-un loc. — E al naibii de deşteaptă! Privirea lui Vincent se întunecă şi mai tare. Întotdeauna a fost deşteaptă. Dar de-atâtea ori şi-a schimbat slujbele de când a terminat colegiul, încât le-am pierdut şirul. Nici o direcţie! Nici un scop! Acum nu-mi vine să cred că s-a dus să lucreze pentru o ghicitoare. Asta e ultima picătură. Îţi spun eu! Hatch dădu din nou din umeri. — Ia-o încet! Într-o lună-două, probabil că o să demisioneze ca să se ducă să lucreze la Grădina Zoologică. — Aş fi fericit. Pare să ia foarte în serios noua ei slujbă la această doamnă „medium“. E acolo deja de o lună şi pare mai entuziastă ca niciodată. Încă n-a reuşit să fie dată afară şi ăsta-i semn rău. Oamenii încep de obicei să se gândească s-o dea afară pe Jessie la câteva săptămâni de la angajare. Drace, la blestematul acela de serviciu de telegrame cântate n-a rezistat nici două săptămâni. Bănuiesc că nu le-a trebuit mult ca să-şi dea seama că n-are voce. — Dă-i o şansă! Vincent îl privi bănuitor. — Nu te deranjează că ţopăie tot timpul de colo-colo? Nu ţi se pare fluşturatică? — O să se potolească după ce se mărită. — De unde ştii? i-o întoarse Vincent. Ce ştii tu despre femei şi căsătorie, de pari atât de convins? — Am fost însurat o dată. Vincent rămase cu gura căscată. — Ai fost? Ce s-a întâmplat? Ai divorţat? — Soţia mea a murit. Vincent era pur şi simplu uluit că Hatch, pe care ajunsese să-l considere prieten – dacă nu chiar fiul pe care nu-l avusese niciodată –, nu-i pomenise niciodată de căsătoria lui. — Iisuse! Îmi pare rău, Hatch! Sam întâlni ochii lui Vincent şi zise: — Asta a fost de mult. — Mda, ei bine, cum am mai zis, îmi pare rău! — Mulţumesc. Hatch se întoarse la studiul hârtiilor. — Nu-ţi mai face probleme în privinţa fiicei tale. O să am eu grijă de ea. — Păi asta încerc să-ţi spun. Nu-mi lasă impresia că ar dori să ai tu grijă de ea, Hatch. Nu prea te încurajează, nu-i aşa? — Greşeşti, spuse Hatch blând. A fost foarte încurajatoare în felul ei. Vincent îi aruncă o privire nedumerită. — Da? — Da. Hatch întoarse o filă a imprimatului. — Pe naiba, cum poţi să spui asta? Ce-a făcut ca să te încurajeze? — Devine foarte nervoasă în preajma mea, îi explică Hatch răbdător. — Ştiu, la naiba, asta ţi-am şi spus. Pentru numele lui Dumnezeu, ce…? se întrerupse Vincent, neîncrezător. Vrei să spui că ăsta-i un semn bun? — Un semn foarte bun. — Eşti sigur? Am avut două neveste, şi nici Connie, nici Lilian n-au fost niciodată nervoase în preajma mea, zise Vincent. — Jessie e altfel. — Poţi s-o mai spui o dată. Niciodată n-am înţeles-o pe fata asta. — Ăsta-i un comentariu interesant, având în vedere că vrei să-i laşi „Benedict Fasteners“. — Mda, păi e singura din familie în care pot avea destulă încredere ca să i-o las. Şi, orice s-ar întâmpla, Jessie va face ce e mai bine pentru firmă şi pentru familie. Asta contează! — Dar e clar că n-o interesează şi că nici n-are talent pentru a conduce „Benedict Fasteners“, sublinie Hatch. — La naiba, pentru asta te-am adus pe tine în comitetul de conducere. Tu eşti soluţia perfectă a problemei. Vincent îl ţintui cu o privire pătrunzătoare. — Nu-i aşa? — Ba da.   La şapte fără cinci, Hatch parcă grijuliu noul său Mercedes gri argintiu într-un spaţiu liber, în faţa blocului lui Jessie de pe Capitol Hill. Bărbatul coborî din maşină şi automat privi în jos, ca să-şi verifice lustrul pantofilor ascuţiţi. Apoi îşi aranjă nodul cravatei cu dungi fine şi îşi îndreptă sacoul gri. Satisfăcut, se îndreptă către intrare. Hatch era foarte conştient de eleganţa sobră, reţinută a costumului său. Avea grijă de amănunte ca lăţimea şi culoarea dungilor cravatelor şi de gulerele cămăşilor făcute pe comandă. Nu dădea atenţie acestor lucruri datorită unei înclinaţii înnăscute pentru modă, ci pentru că nu voia ca din întâmplare să greşească la ceva atât de fundamental. În lumea afacerilor, de multe ori omul era judecat după haine. Hatch crescuse în cizme, blugi şi cămăşi de lucru. Chiar dacă evolua de câtăva vreme cu succes în mediul de afaceri, încă nu avea încredere în propriul său instinct când era vorba de haina potrivită, aşa că exagera din precauţie. Soţia lui, Olivia, îl învăţase pe Hatch cam tot ce ştia despre aspectul conservator preferat de magnaţii corporaţiilor americane. Pentru acest sfat, o parte din fiinţa lui avea să-i rămână întotdeauna recunoscătoare. Doar cam pentru atât putea să-i fie recunoscător, după atâţia ani. Hatch îşi privi ceasul din oțel şi aur, în timp ce apăsa pe soneria de la intrarea vechii clădiri de cărămidă. Când cumpărase ceasul, îşi făcuse probleme pentru că era prea țipător. Avusese aceleaşi îndoieli şi în privinţa Mercedesului. Dar amândouă îl atrăseseră nu numai pentru că erau splendid făcute şi minunat de funcţionale, dar şi pentru că reprezentau foarte tangibil succesul obţinut de Hatch în viaţă. Succesul despre care tatăl său, o epavă plângăreaţă şi plină de amărăciune, îi prezisese că-l va ocoli. Când Hatch era într-o dispoziţie filosofică, ceea ce se întâmpla extrem de rar, se întreba dacă nu cumva se zbătuse să atingă o asemenea poziţie în special ca să-i dovedească tatălui său că se înşelase. Limbile de aur ale ceasului îi arătau că ajunsese la timp. Numai că treaba asta nu-i era de niciun folos. Jessie avea tendinţa să fie în întârziere ori de câte ori Hatch trebuia să treacă s-o ia în oraş. Ştia din experienţele anterioare că se va fâţâi cu frenezie prin apartament, adunându-şi cheile, verificând dacă a stins gazul şi punând în funcţiune automatul telefonic. Orice, numai să întârzie inevitabilul, gândi Hatch strâmbându-se. Ridică degetul de pe butonul interfonului, în timp ce vocea fără suflu a lui Jessie răspundea. — Cine e? — Hatch. — Tu? — Aşteptai pe altcineva? întrebă el politicos. — Nu. Sigur că nu. Intră. Uşa scoase un scârțâit în timp ce se debloca singură, şi Hatch intră în holul interior. O luă pe scări până la etajul doi şi apoi merse de-a lungul coridorului până la apartamentul lui Jessie. Bătu uşor, iar ea îi deschise, privindu-l cu o încântare vag acuzatoare. — Ai ajuns la fix! Hatch ignoră reproşul din voce. Zâmbi satisfăcut, plimbându-şi privirea aprobator peste rochia de seară neagră şi strâmtă, care-i scotea în evidenţă talia şi se oprea exact sub genunchi. — Bună, Jessie! Arăţi foarte bine astă seară. Ca de obicei. Pentru el, Jessie arăta bine tot timpul. Avea ceva vibrant, feminin, misterios. Îl făcea să se gândească la vrăjitoare, pisici şi regine din Egiptul antic. Cu tot exotismul ei, fața lui Jessie oglindea atât inteligenţă cât şi o adâncă vulnerabilitate feminină. Amândouă îl atrăgeau. Reacţia lui în faţa intelectului ei era lesne de înţeles. Era un bărbat care preferase întotdeauna femeile inteligente. Celălalt gen îl irita. Dar reacţia la vulnerabilitatea ei îl surprindea totuşi. De multă vreme nu se mai simţise protector faţă de o femeie, şi nu-şi amintea ca senzaţia să fi fost tot atât de intensă în trecut, nici măcar în vremurile de început cu prima sa soţie, Olivia. Nu putea să-şi explice în mod satisfăcător de ce reacţiona astfel fată de Jessie. Ea era, la urma urmelor, un tip de femeie total diferit faţă de Olivia. În multe privinţe, era opusul soţiei sale moarte. Jessie era vioaie şi volatilă, în timp ce Olivia fusese întotdeauna calmă şi încântătoare. Fiica mai mare a lui Benedict se dovedea nărăvaşă şi dificilă. Olivia fusese întotdeauna manierată şi rafinată. Jessie era genul de femeie care punea blocuri de stâncă în calea unui bărbat, chiar dacă îl dorea. Olivia ştiuse instinctiv cum să-i măgulească eul masculin. Hatch ştia că Jessie îl va face să aştepte în seara asta, în primul rând fiindcă o enervau manevrele lui de a o aduce la întâlnire şi fiindcă era şi mai furioasă pe ea însăşi pentru că nu era capabilă să scape din plasă. Olivia l-ar fi făcut poate să aştepte doar câteva minute, în intenţia de a arăta corespunzător. La urma urmelor, ea ar fi înţeles importanţa obligaţiei din această seară şi i-ar fi acordat tot sprijinul. Întotdeauna îl sprijinise în carieră. Lui Jessie nici că-i păsa de cariera lui Hatch. Hatch oftă în sinea lui, în timp ce trecea pragul. Jessie se dădu înapoi, ţinând uşa deschisă. Brusc se împiedică de calul mare de fier care servea drept opritor pentru uşă. Hatch se întinse şi o prinse de braţ ca s-o sprijine. Pielea ei era ca mătasea şi îi putea mirosi parfumul uşor şi picant. — Fir-ar să fie! zise ea, uitându-se în jos. Uite ce s-a întâmplat. Mi s-a dus un fir de la ciorap. Trebuie să mă schimb! — Nicio problemă! Hatch se prefăcu că nu-i remarcă iritarea din voce, în timp ce închidea uşor uşa în urma ei. — Am făcut astfel încât să avem câteva minute în plus la dispoziţie. Nu trebuie să fim la restaurant înainte de opt fără un sfert. Ea îi aruncă o privire aspră peste umăr, în vreme ce se îndrepta spre dormitor. — Mi-ai spus şapte şi jumătate. — Am minţit. Uşa dormitorului se închise cu un pocnet în urma ei, dar Hatch apucă să observe decolteul adânc, în formă de V, ce-i orna toaleta. În tăietura decolteului se vedea o porţiune mare de piele netedă, de culoarea smântânii. Hatch zâmbi din nou şi aruncă o privire prin camera mică şi plăcută. Nu avusese ocazia să petreacă prea mult timp în apartamentul lui Jessie, spre marele său regret, dar de câte ori se afla aici, era foarte intrigat de decorul eclectic şi colorat. Locul acela reprezenta o oglindă vie a intereselor ei mereu schimbătoare, adesea capricioase. Mobilierul era în cea mai mare parte modern şi consta dintr-o mulţime de obiecte din sticlă şi metal negru, cu un design ultramodern. Pe pereţi se aflau afişe înrămate, deoarece Jessie îşi schimba prea des părerile ca să rişte să investească în tablouri costisitoare. Puteai oricând să arunci un afiş dacă te plictiseai de el, explicase ea când Hatch o întrebase despre ele. Lângă fereastra din faţă se afla o masă joasă de sticlă, cu o colecţie de cactuşi miniaturali pe ea. Plantele ţepoase arătau cam nedumerite aici, în mediul umed al Pacificului de Nord-Vest. Ultima oară când Hatch fusese în apartament, pe masă se aflau ferigi. În spatele canapelei era un perete cu cărţi. Găseai acolo lucrări dintre cele mai diverse, de la studii despre magie şi mituri, la volume de auto-educaţie, despre cum să-ţi alegi o carieră creatoare, care să-ţi ofere satisfacţii. Printre ele nu se afla niciuna dintre cărţile la modă care se văd adesea în apartamentele femeilor, despre cum să-ţi găseşti şi să păstrezi un bărbat, observă Hatch. Colecţia de romane cuprindea cam toate genurile, de la romane de dragoste şi suspans, la romane de groază şi ştiinţifico-fantastice. Singurul lucru care părea să fie constant în lumea lui Jessie era neabătuta ei loialitate faţă de familie. Hatch observase în ultimele două luni că ea era în multe privinţe inima şi sufletul clanului Benedict. Loialitatea era un lucru pe care Hatch îl aprecia foarte mult la o femeie, probabil pentru că nu prea avusese parte de aşa ceva în trecut. Devenise clar pentru el că dacă s-ar fi integrat destul de adânc în familia Benedict, s-ar fi bucurat şi el de acelaşi grad de loialitate din partea lui Jessie ca şi ceilalţi. Întreaga strategie a curţii pe care i-o făcea lui Jessie se baza pe această observaţie. Telefonul de pe masa din colţ țârâi exact când Hatch începuse să răsfoiască o carte intitulata „Către o nouă filosofie a ecologiei“, un cadou de ziua ei de naştere de la vărul David. — Răspunde tu pentru mine, vrei? strigă Jessie din dormitor. Hatch ridică receptorul. — Da? — Salut, zise o voce vioaie, clocotind de energie. Sunt Alison, de la Caine, Carter şi Peat şi vreau să vorbesc cu Jessie Benedict. — O secundă! Hatch puse jos receptorul şi străbătu holul ca să bată la uşa dormitorului. — Cine e, Hatch? — Pare să fie o agentă de bursă. — Vai, Dumnezeule, Alison! La ora asta? Am evitat-o toată ziua. Jessie deschise uşa şi se uită fix la Hatch cu nişte ochi înspăimântaţi. Credeam că pot să scap de ea până mâine dimineaţă. Încearcă să-mi vândă acţiuni ale unei companii care fabrică ulei de gătit fără grăsimi. Ştii ceva despre uleiul de gătit fără grăsimi? — Doar că e probabil prea frumos să fie adevărat. — De asta mi-era teamă… — De ce nu-i spui pur şi simplu „nu”? Hatch inspiră parfumul subtil care emana din dormitor. Prin crăpătura uşii, putea să vadă doar colţul unui pat acoperit cu o pătură albă. Un portjartier alb zăcea aruncat într-o dezordine seducătoare pe covorul alb. — Nu înţelegi? şuieră Jessie exasperată. Nu pot să-i spun nu lui Alice. E prietena mea, e nouă în domeniu şi munceşte din greu ca să-şi alcătuiască o listă de clienţi. Simt că ar trebui s-o ajut. Hatch ridică din sprâncene, se întoarse în camera de zi şi ridică receptorul. — Pe Jessie n-o interesează niciun fel de acţiuni pentru uleiul de gătit fără grăsimi, zise el. Nu dădu atenţie izbucnirii ciripitului de protest de la celălalt capăt al firului şi puse calm receptorul în furcă. Apoi se întoarse şi o văzu pe Jessie uitându-se fix la el. Pe faţa ei apăruse o expresie şocată şi nemulţumită. Hatch îi zâmbi amabil. — E chiar foarte uşor să spui nu, Jessie! — Văd. Fii sigur că o să ţin minte tehnica asta! izbucni ea.      

Dansatoarea de tango de Amanda Quick NUMĂRUL DE ANALIZĂ AL VISULUI: 2 - 10     Întocmită pentru: Clientul 2 Poziţia celui care visează: Nivelul Cinci pe scara Visului Lucid      Belvedere. Analist: I. Wright, asistent cercetător, Centrul Belvedere de Studiere a Somnului.     ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE Elementele şi simbolurile care indică violenţă extremă şi perversiune sexuală, în acest vis, sunt atât de exagerate şi atât de bizare, încât ele duc la concluzia că săvârşirea faptelor de către individ este supusă setei de sânge. Totuşi, în opinia analistului, această concluzie este greşită. Dimpotrivă, este probabil ca acel făptuitor să-şi fi înscenat, în mod deliberat, crimele în scopul de a se asigura că investigatorii le vor socoti creaţiile unei minţi bolnave. Analistul sugerează că dezlegarea mesajului criptic al respectivului vis rezidă în eşarfa roşie pe care cel ce visează a văzut-o când a deschis uşa dulapului. În lipsa contextului adiţional, este întrucâtva posibil ca acest lucru să facă obiectul analizei. Întocmită de: I. Wright.   PS.: Analistul consemnează că cel care visează (clientul 2) relatează şi despre zgomotul excesiv şi derutant al caruselului[1] care izbeşte în poarta din visul său. Este al treilea asemenea vis în care se întâmplă acest lucru, ce indică faptul că cel care visează trece încă printr-o mare suferinţă fizică. Deşi clientul 2 este perfect capabil să-şi controleze disconfortul, în timp ce se află în starea de vis lucid de Nivelul Cinci, acest fapt nu este decât o distragere a atenţiei.   Se pare că clientul 2 a consultat un doctor, aşa după cum a recomandat analistul în notele pe marginea primelor două din aceste vise „sonore“, dar nu a primit mare ajutor. Trebuie luate imediat măsuri suplimentare pentru a ajuta la stăpânirea durerii şi a disconfortului. Analistul sugerează ca persoana care visează să consulte un specialist în acupunctură.         NUMĂRUL DE ANALIZĂ AL VISULUI: 2 - 11     Întocmită pentru: Clientul 2 Poziţia celui care visează: Nivelul Cinci pe scara Visului Lucid Belvedere. Analist: I.Wright, asistent cercetător, Centrul Belvedere de Studiere a Somnului.     ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE Repetarea culorii albastru-deschis este aspectul cel mai semnificativ al acestui raport despre vis. Toate elementele albastre (ciocanul, computerul, fotografia şi oglinda) au cel puţin două lucruri în comun: (1) fiecare este un obiect care în mod obişnuit nu are culoarea albastru-deschis şi (2) fiecare este un obiect care nu pare să aparţină locului în care a fost găsit. Din aceste motive, este neîndoielnic că ele au fost identificate de clientul 2 cu o culoare ciudată în starea de vis lucid de Nivel Cinci. S-a sugerat, în mod susţinut, ca aceste lucruri să fie reexaminate în lumina prezentei analize. Ca întotdeauna, analistul ar aprecia existenţa unui context mai detaliat, ceea ce ar permite o interpretare completă. Întocmită de: I. Wright.   P.S.: Analistul este bucuros să observe că zgomotul violent al caruselului din visele anterioare n-a mai apărut în relatarea acestui vis. El speră că acest lucru dovedeşte că acupunctura a dat rezultate şi că persoana care visează nu a mai suferit durerea fizică intensă din visele anterioare.   Se presupune, de asemenea, că aşa după cum a recomandat analistul la începutul consultului, clientul 2 continuă să urmeze indicaţiile. Din experienţa analistului, rezultă că efectele traumatice ale viselor violente şi bizare de Nivel Cinci sunt atenuate de următoarele recomandări: (1) Să se ţină, la început, o dietă vegetariană (puţin peşte este admis, dar clientul trebuie să evite, în mod categoric, carnea roşie); (2) Să nu se vizioneze filme cu caracter violent (se sugerează, în mod special, să se revadă genul de comedii trăsnite din anii ’30); (3) Să nu se citească scrieri cu tentă violentă, romane care prezintă ucigaşi în serie. Toate acestea sunt, evident, mult prea asemănătoare cu visele de Nivel Cinci şi au tendinţa de a întări imaginea violenţei. Romanele de dragoste sunt, în schimb, călduros recomandate.     1 O înmormântare face întotdeauna ca ziua să fie neplăcută. Conştiinţa faptului că, probabil, modul lui defectuos de a fi o băgase în pământ pe Katherine Ralston, a înrăutăţit şi mai mult lucrurile pentru Ellis Cutler, în acea după-amiază. Se presupunea că el poate prevedea acţiunile persoanei pe care o avea în vizor. Toţi care lucraseră cu el spuneau că era un mare talent vizionar. Fusese o legendă la Frey-Salter Inc., sau cel puţin până în urmă cu câteva luni, când au început să se răspândească zvonurile. Însă, în pofida cercetărilor sale, crudul adevăr era că niciodată nu-i trecuse prin minte că Vincent Scargill ar putea-o ucide pe Katherine. Fie ca Domnul, în infinita lui mărinimie, să le dea familiei şi prietenilor lui Katherine liniştea şi pacea cugetului care pot veni doar din convingerea că mult iubita lor se află, în sfârşit, pe un tărâm lipsit de primejdie… Katherine a fost ucisă în apartamentul ei din Raleigh, Carolina de Nord, dar, pentru înmormântare, rudele sale i-au adus trupul acasă, în acest orăşel din Indiana. Era ora zece dimineaţa, dar într-o zi de vară din Vestul Mijlociu, căldura înăbuşitoare se instala repede. Cerul era apăsător şi plumburiu. Vântul făcea să se clatine stejarii bătrâni care străjuiau cimitirul. În depărtare se auzea tunetul. Ellis s-a ţinut departe de mulţimea de jeluitori, ocupându-şi locul ce-i era destinat. Toţi ceilalţi îi erau necunoscuţi. O întâlnise pe Katherine doar în câteva ocazii. Fusese angajată după ce el demisionase oficial din funcţia de la Frey-Salter ca să se ocupe de alte interese, aşa cum a spus Jack Lawson. Mai colabora totuşi cu Jack Lawson şi a fost de acord să conducă seminarii cu noii angajaţi. Katherine frecventase două dintre atelierele lui de lucru. Şi-o amintea ca fiind o blondă atrăgătoare, plină de viaţă. Lawson îi spusese că ea era nu numai o visătoare de Nivelul Cinci, ci şi o expertă în computere. Lawson era pasionat de tehnologia avansată, dar nu avea aptitudini de a o utiliza. Fusese încântat de îndemânarea lui Katherine. Ellis s-a simţit ca o pasăre de pradă, aşa cum stătea la marginea mormântului lui Katherine. Norul făcea inutili ochelarii de soare fumurii pe care-i purta şi care-i acopereau faţa. Nu şi i-a scos însă. Puterea obişnuinţei. Cu mult timp în urmă, descoperise că ochelarii fumurii erau o modalitate în plus de a păstra o distanţă de siguranţă între el şi ceilalţi. Serviciul solemn nu a durat mult. Când ultimele rugăciuni au fost rostite, Ellis s-a întors şi a pornit-o spre maşina închiriată. Nu mai avea nimic de făcut acolo. — Ai cunoscut-o? Vocea venea din spate, de la mică distanţă. Ellis s-a oprit şi a privit peste umăr. Un tânăr care părea să aibă douăzeci şi ceva de ani s-a apropiat repede, călcând peste iarba umedă. Paşii lui mari şi grăbiţi trădau o intensă agitaţie. Avea ochii albaştri ca ai lui Katherine, aceleaşi trăsături grave şi o figură uscăţivă. În dosarul ei personal era menţionat un frate geamăn. — Am fost colegi, a spus Ellis. A vrut să spună ceva care să sune potrivit, dar a rostit doar: Îmi pare rău. — Dave Ralston. Dave s-a oprit în faţa lui, cu un aer dezamăgit, cu trăsăturile înăsprite şi cu ochii mijiţi. Credeam că poate eşti un poliţist. — Ce te-a făcut să crezi asta? — Aşa arăţi. Dave a ridicat din umeri impacientat şi agitat. Totuşi, nu eşti din zonă. Nu te-a recunoscut nimeni. A ezitat puţin, apoi a adăugat: Am auzit că în cazul unei crime, poliţia participă deseori la înmormântări. Există o teorie cu privire la apariţia ucigaşului în mulţime. Ellis a mai scuturat o dată din cap. — Îmi pare rău, a spus din nou. — Ziceai că ai lucrat cu sora mea. — Sunt afiliat la Frey-Salter, firma din Carolina de Nord la care a fost angajată. Numele meu este Ellis Cutler. Pe chipul lui s-a văzut că numele îi era cunoscut. Expresia a fost rapid înlocuită de una de suspiciune. — Katherine a pomenit de tine. A spus că erai un fel de analist special la Frey-Salter, dar că ai plecat şi ai devenit consultant extern. Spunea că erai, practic, o legendă. — A exagerat. Dave a privit lung la Fordul de culoare crem, parcat sub un stejar. — Este al tău? — L-am închiriat de la aeroport. Frustrat, Dave a făcut o strâmbătură. Intuiţia îi spunea lui Ellis că tânărul se străduise să memoreze numărul de pe plăcuţa de înmatriculare şi fusese dezamăgit când aflase că maşina era închiriată. — Ai auzit, probabil, că poliţiştii cred că sora mea a fost ucisă pentru că a zădărnicit un jaf în apartamentul ei. — Da, a spus Ellis. Nu chiar aceasta era teoria pe care o auzise, dar citise fiecare cuvânt din raportul ofiţerului, încercând să găsească ceva ce i-ar fi putut sluji drept fir conducător pentru propria lui investigaţie. Examinase şi fotografiile victimei. Spera că Dave să nu le fi văzut. Katherine fusese împuşcată de aproape. — Părinţii mei şi ceilalţi s-au consolat cu această versiune. Dave a aruncat o privire rapidă peste umăr, spre un mic grup de oameni care se îndreptau încet spre mormânt: Eu însă nu. Niciun moment. Ellis a dat din cap şi n-a spus nimic. — Domnule Cutler, ştii ce cred eu? — Nu. Dave şi-a încleştat pumnii. — Sunt aproape sigur că Katherine a fost ucisă din cauza legăturii sale cu Frey-Salter. Lui Lawson nu-i va plăcea asta, s-a gândit Ellis. Ultimul lucru pe care-l dorea directorul era să atragă atenţia asupra fiefului său. La urma urmelor, Frey-Salter Inc. era o unitate corporativă, organizată minuţios pentru agenţia guvernamentală superior clasificată pe care Lawson o conducea. — De ce să fi vrut cineva să o ucidă pe Katherine? a întrebat Ellis, pe un ton cât mai neutru posibil. — Nu sunt sigur, a recunoscut Dave cu chipul împietrit, dar cred că motivul ar fi faptul că ea descoperise ceva ce nu trebuia să ştie. Spunea că la Frey-Salter totul se baza pe confidenţialitate, dată fiind mulţimea de secrete. Când a primit slujba, a trebuit să semneze documente în care se angaja să nu discute lucruri interpretabile cu nimeni din afara firmei. Ceva în modul în care privirea lui Dave s-a schimbat brusc pentru a reveni repede la aceeaşi intensitate l-a făcut pe Ellis să creadă că, probabil, el ştia mai multe despre activitatea surorii sale decât ar fi trebuit. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, era problema lui Lawson. El avea propriile sale probleme. — Semnarea unei declaraţii de confidenţialitate este o cerinţă obişnuită în companiile care conduc investigaţii de maximă importanţă, a spus Ellis pe un ton moderat. Spionajul corporatist este o problemă majoră. — Ştiu. Dave era vizibil străbătut de valuri de furie. Mă întreb dacă este posibil ca sora mea să fi descoperit ceva de acest gen. — Spionaj corporatist? — Exact. Poate că cineva a ucis-o ca să-i închidă gura. Exact ce-i trebuia, s-a gândit Ellis, un frate aiurit care explica uciderea surorii sale printr-o teorie a conspiraţiei. — Frey-Salter face cercetări în domeniul somnului şi al viselor, i-a reamintit Ellis, încercând să fie calm şi autoritar. Nu există niciun fel de motive pentru crimă în acest domeniu. Dave a făcut un pas înapoi, privindu-l cu suspiciune. — De ce aş crede că-mi spui adevărul? Lucrezi pentru Frey-Salter. — Consultant extern. — Care-i diferenţa? Le eşti încă loial. Ei îţi plătesc salariul. — Doar o parte din el, a spus Ellis. Acum am o slujbă permanentă. — Dacă abia ai cunoscut-o pe Katherine, de ce te afli aici? Dave a făcut un gest de ameninţare cu mâinile. Poate că tu eşti cel care a ucis-o. Poate că teoria cu ucigaşul care apare la înmormântare este reală. Lucrurile nu mai mergeau bine. — N-am ucis-o eu, Dave. — Cineva a făcut-o şi eu nu cred că a fost un hoţ oarecare. Într-una dintre zilele astea, voi descoperi cine mi-a ucis sora. Şi atunci, am de gând să mă asigur că va plăti. — Să-i lăsăm pe poliţişti să se ocupe de asta. E treaba lor. — Pe naiba! Ei sunt de prisos. Dave i-a întors spatele şi s-a îndepărtat în grabă de cimitir. Ellis a respirat uşurat şi a pornit prin iarbă spre locul în care-şi parcase maşina închiriată. Şi-a dat jos jacheta gri-închis, făcută pe comandă. A respirat adânc, căci mişcarea i-a produs o durere în umărul drept. S-a gândit că în curând va afla. Rana se vindecase şi el se simţea din zi în zi mai viguros. Spre surprinderea sa, şedinţele de acupunctură îl ajutaseră mult. Unele lucruri însă nu vor mai fi la fel. Scargill aproape că reuşise să-l ucidă. Bine cel puţin că nu fusese vreun pasionat de golf sau tenis, pentru că, fireşte, nu se mai punea problema practicării vreunui sport. Şi-a pus jacheta pe bancheta din spate şi a trecut la volan. N-a pornit însă motorul. În schimb, a stat mult timp, urmărindu-i pe cei care participaseră la înmormântare. Nu se ştie niciodată. Poate că era ceva adevărat în acea veche teorie despre ucigaşul care apare la înmormântarea victimei. Totuşi, dacă Vincent Scargill venise cumva să-şi pecetluiască crima, reuşise să se facă nevăzut. Un lucru nu uşor de realizat într-un orăşel din Indiana. Când n-a mai rămas nimeni, cu excepţia celor doi gropari, Ellis a pornit motorul şi a luat-o spre drumul care îl ducea înapoi la aeroportul din Indianapolis. Vestea morţii lui Katherine îi parvenise în timp ce participa la o întrunire de afaceri în zona San Francisco Bay. Plecase imediat la înmormântare. Furtuna a izbucnit douăzeci de minute mai târziu, dezlănţuită, spectaculoasă, aşa cum sunt furtunile în acea parte faimoasă de ţară. Ploaia torenţială a redus vizibilitatea la minimum. Dar Ellis putea conduce şi legat la ochi prin labirintul şoselelor şi al autostrăzilor care duceau înapoi la Indianapolis. Îi fusese suficient să parcurgă o dată drumul, când se îndreptase spre cimitir pentru ca acea parte din el care se baza pe observaţie să culeagă informaţii şi să le înregistreze în memorie. Un fulger ameninţător a luminat cerul, urmat de bubuitul tunetului. Ploaia a continuat, inundând lanurile de soia şi grâu care se întindeau pe mile întregi, de o parte şi de cealaltă a autostrăzii. Roţile din spate ale maşinilor împroşcau cu şuvoaie de apă. A simţit cum îi creşte adrenalina, lucru care i se întâmpla întotdeauna când natura se dezlănţuia. Îi plăceau furtunile puternice, aşa cum îi plăcea să-şi conducă propriul Maserati, cum pe vremuri îi plăcuse să se dea în montagne-russe. Această pasiune pentru furtuna cu tunete şi fulgere îl făcea să se gândească la Dansatoarea de Tango, la misterioasa doamnă care, uneori, apărea în visele sale. Se întreba cum ar fi să o aibă chiar acum alături, pe scaunul de lângă el. S-ar fi temut ea de furtună? Intuiţia sau poate imaginaţia prea înfierbântată îi spunea că aşa s-ar fi întâmplat, dar nu putea fi sigur. Se întreba ce făcea ea în acel moment, în însorita Californie. Deşi, în ultimele luni, apăruse de nenumărate ori în fanteziile sale, nu o întâlnise niciodată. Acum, situaţia părea să se fi schimbat. Făcuse planuri, dar din cauza lui Vincent Scargill acestea trebuiau să mai aştepte. Cu părere de rău, îşi abătu gândurile de la Dansatoarea de Tango şi le îndreptă spre următoarea mişcare pe care fostul său patron şi, uneori, client, Jack Lawson, o numea obsesia lui în legătură cu Vincent Scargill. A hotărât să se ducă la Raleigh şi să cerceteze apartamentul unde fusese găsit trupul lui Katherine. Poate că poliţiştii trecuseră cu vederea vreun indiciu neînsemnat care însă lui i-ar netezi drumul spre Scargill. Din nefericire, propria sa teorie referitoare la identitatea celui care o ucisese pe Katherine Ralston avea o mare problemă. Era motivul pentru care nu-i spusese lui Dave Ralston că era aproape sigur că ştie numele ucigaşului surorii sale. Vincent Scargill era mort.   Dave Ralston, aflat în maşina sa parcată pe un drum lateral, îl văzuse pe Ellis Cutler conducând pe autostradă. Descrierea pe care o făcuse celui considerat legenda de la Frey-Salter nu-i dădea pace. Se spune despre Cutler că este cel mai bun agent pe care l-a avut vreodată Lawson, dar omul mă intrigă. Nu-ţi poţi da seama ce gândeşte sau ce simte. Este ca şi cum ar sta întotdeauna în afara cercului. Urmăreşte jocul, dar nu se bucură de el, dacă înţelegi ce vreau să spun. Este definiţia curentă a singuraticului. Solitarii erau periculoşi, îşi spuse Dave. Ei merg pe drumul lor şi joacă după propriile reguli. Poate că Ellis Cutler comisese crima sau poate că urmărea un plan secret încredinţat de misteriosul Jack Lawson. Oricum, Cutler era un veritabil fir conducător, primul pe care putuse să-l găsească. Avea un nume şi un număr al maşinii închiriate. În această seară, după ce mulţimea de oameni care veniseră să-şi prezinte condoleanţele vor fi părăsit casa părinţilor săi, va pune în funcţiune computerul şi va încerca să-şi facă o idee în funcţie de informaţiile pe care le va obţine. Se pricepea la computere, la fel ca şi Katherine. Era unul dintre multele talente pe care le avuseseră în comun. A pornit maşina şi s-a îndepărtat de cimitir, fără a mai privi în urmă la mormântul lui Katherine. Ştia că nu va reveni aici să-şi ia cu adevărat rămas-bun până când nu-l va găsi pe cel care îi luase viaţa surorii sale gemene. Trebuia să facă dreptate, nu pentru ea, ci pentru el însuşi. Fuseseră foarte apropiaţi, aşa cum numai gemenii pot fi. Katherine va constitui o parte din el pentru tot restul vieţii sale. Nu va putea trăi cu amintirea ei, dacă nu va reuşi să o răzbune. Psihologii aveau o vorbă pentru asta. Sfârşit.   Dimineaţa următoare, Ellis a arătat legitimaţia sa de la Mapstone Investigations administratorului blocului din suburbia Raleigh, unde locuise Katherine, şi i-a cerut să-i împrumute cheia. — Locul n-a fost curăţat, l-a avertizat administratorul. — Nicio problemă, a spus Ellis. A intrat în apartament, a închis uşa şi a stat o clipă pe loc înainte de a păşi în obscuritatea apăsătoare. Era pe deplin conştient, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, de respectul datorat memoriei mortului. A mers încet prin apartament, examinând fiecare detaliu, înmagazinând imaginile pe care urma să le analizeze în visele sale. Sângele care îmbibase covorul bej se uscase şi era de un cafeniu-închis, atât de familiar. Ucigaşul răsturnase biblioteca, golise sertarele şi smulsese tablourile de pe pereţi, desigur, în încercarea de a crea impresia unui jaf violent. S-a înapoiat în living şi a stat un timp lângă pata de sânge uscat. Atunci a observat singurul obiect care părea nelalocul lui în apartament. Dovada crimei căzuse pe jos. Evident, poliţia nu considerase obiectul ca fiind o probă. El a luat-o de jos şi a pus-o sub braţ. La uşă a mai stat puţin, lăsându-se pătruns de atmosfera sumbră şi bântuită de spirite. Îl voi găsi, Katherine, ajurat el.     [1] De fapt, „montagne-russe“, trenuleţ cu vagoane, folosit în parcurile de distracţii (n.tr.).  

Suflete salbatice de Amanda Quick Capitolul 1 — Nu cred că elefantul o să se potrivească, spuse Oliver Rain în cele din urmă. Vocea blândă, gravă, îi era umbrită de un ton de regret politicos. — Îmi era teamă că nu o să-ţi placă. Annie Lyncroft studie posacă bestia şi se întrebă cum să deschidă adevăratul subiect pe care voia să îl discute cu impenetrabilul Oliver Rain. — Recunosc că e neobişnuit, admise Rain. — Probabil îţi pui aceeaşi întrebare pe care o pun mulţi dintre clienţii mei. Te întrebi, e o formă de artă sau e pur şi simplu de prost gust? — O întrebare interesantă, consimţi Rain. — Nu uita că elefantul e şi funcţional, nu doar ornamental, spuse Annie, într-o încercare instinctivă, disperată, de a salva vânzarea. Are un mic sertar ascuns în bază. Foarte util pentru obiecte mărunte. — Nu cred că se potriveşte în camera asta, spuse Rain diplomat. Annie se întrebă în sinea ei dacă nu cumva Oliver Rain însuşi era singurul lucru care ar fi părut la locul lui în camera de lucru decorată în negru abanos, auriu şi gri. Fusese aproape sigură că lui Rain nu avea să-i placă elefantul. Figurina cloisonné[1] de jumătate de metru înălţime, cu unghiile roşu aprins şi trompa violet, arăta ridicol de vesel aşezată lângă grădina de pietre zen a lui Rain. Grădina, care ocupa un colţ extins al camerei de lucru, nu era o grădină adevărată, cel puţin nu după standardele lui Annie. Nu avea nici urmă de verdeaţă. Nici o singură frunză, cu atât mai puțin vreo floare colorată care să păteze perfecțiunea imaculată a nisipului gri sidefat. Nisipul era închis într-o ramă îngustă de lemn negru. Fusese greblat cu meticulozitate pentru a forma modele abstracte în jurul a cinci pietre. Annie bănuia că Rain petrecuse ore întregi încercând să decidă unde anume să așeze pietrele pe nisip. Era, fără îndoială, exact genul de problemă estetică lipsită de emoţie care l-ar fi atras. Designerul pe care Rain îl angajase să amenajeze interiorul spaţiosului apartament nou de la etajul douăzeci şi şase înţelesese natura clientului ei cu o precizie desăvârşită. Din toate camerele se deschideau privelişti aparent nesfârşite spre Seattle, Elliott Bay şi peninsula Olympic, şi toate erau decorate în aceleaşi tonuri severe de negru abanos, auriu şi gri ce dominau camera de lucru. Rezultatul final era un bârlog auster şi elegant, perfect potrivit pentru un bărbat pe care multă lume îl considera a fi un prădător periculos. Nu, decise Annie, elefantul era o creatură frumoasă, dar cu siguranţă nu se potrivea în decorul disciplinat şi sobru al apartamentului lui Rain, recent finalizat. Nu îşi putea imagina nimic din buticul ei plin de obiecte unicat fanteziste care să arate bine în acest loc. Oliver Rain, în mod evident, nu era înclinat spre nimic fantezist. — Îmi pare rău că elefantul nu e tocmai potrivit, murmură Rain. — Nu-ţi face griji. Nu credeam nici eu că o să meargă. Sinceră să fiu, nu am reuşit să fac niciun client să se arate interesat de el. Annie se încruntă. E ceva la elefantul ăsta ce pare să descurajeze oamenii. Mă întreb dacă de vină sunt unghiile. — Tot ce se poate. — Ei bine, nu-i un capăt de lume. Aici se sfârşea speranţa ei de a arunca elefantul în cârca lui Oliver Rain. Ai insistat să vin să-ţi arăt altceva, aşa că am decis să îl încerc aici. — E foarte amabil din partea ta. Îţi apreciez perseverența. Dă-mi voie să-ţi mai torn nişte ceai. Rain se întinse după ceainicul cu email negru şi auriu așezat aproape, pe o tavă neagră de lac. Annie îl privi fascinată în timp ce reumplea ceaşca. Conul de lumină albă intensă proiectat de lampa cu halogen de pe biroul lui îi dezvăluia forţa viguroasă a mâinilor. Mâinile lui Rain nu erau cele ale unui director executiv. Erau aspre, chiar bătătorite în unele locuri, ca şi cum şi-ar fi câştigat averea lucrând pământul, nu derulând investiţii de mâna întâi. Reuşi să insufle gestului delicat de turnare a ceaiului un aer de masculinitate captivantă. Fiecare mişcare trăda forţă disciplinată şi graţie. Annie descoperise că fiecare mişcare pe care o făcea Rain, oricât de măruntă, îi capta pe deplin atenţia. Poate că se datora faptului că fiecare vibraţie de putere controlată contrasta atât de puternic cu încremenirea vastă, profundă, ce emana din el când nu se mişca. Annie nu mai cunoscuse niciodată un bărbat care să se controleze atât de complet. Îl privi circumspectă în timp ce luă ceaşca de la el. — Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, nu cred că am nimic în Wildest Dreams care ţi se va potrivi. Rain o contemplă ca şi cum ar fi reprezentat o dilemă curioasă, dar nu imposibil de rezolvat. — Doar fiindcă elefantul nu merge, nu cred că ar trebui să pornim de la premisa că nimic altceva din magazinul tău nu va merge. — Nu ţi-a plăcut nici caruselul pe care l-am adus luni, îi aminti Annie. — Ah, da, caruselul. Recunosc, avea un oarecare farmec, dar, cumva, creaturile cam bizare păreau să nu se potrivească aici. — Depinde cum priveşti lucrurile, presupun, murmură Annie. Personal, considera că acel carusel superb aurit, populat de o colecţie de animale mitologice ciudate, aducea o notă plăcută într-o încăpere ce îl conţinea deja pe Oliver Rain, un bărbat prin definiţie neobişnuit, aproape mitic. Nimeni nu ştia prea multe despre Rain. Dar cam aşa stăteau lucrurile cu majoritatea legendelor, reflectă ea. Cu cât erau mai puţine detaliile concrete disponibile, cu atât bărbatul devenea mai legendar în ochii lumii. Îl întâlnise pentru prima dată cu şase săptămâni în urmă, la petrecerea de logodnă a fratelui ei Daniel. Ştia despre existenţa lui, desigur, fiindcă Daniel lucrase cândva pentru el. Dar nu îi fusese prezentat niciodată. Daniel Lyncroft era un geniu recunoscut în domeniul electronicii. Cu cinci ani în urmă fusese angajat de către Rain să instaleze mai multe sisteme de securitate high-tech pentru vastul imperiu de afaceri al lui Rain. Ulterior, când Daniel plecase pentru a-şi înfiinţa propria firmă de electronică, Rain investise masiv în compania aflată la început de drum, devenind astfel cel mai mare susţinător financiar individual al lui Daniel. Daniel o avertizase pe Annie că, deşi Rain fusese invitat să participe la petrecerea de logodnă, era prea puţin probabil să vină. Oliver Rain nu era văzut aproape niciodată în public, cu atât mai puţin la ocazii sociale. Mai mult, dacă ar fi decis vreodată să apară în societate, în mod aproape cert ar fi ales să o facă la un nivel mult mai înalt decât cel la care se afla familia Lyncroft. Averea familiei Rain, pe care Oliver Rain o refăcuse de la zero după misterioasa dispariţie a tatălui său, era la fel de legendară ca omul în sine. Dar spre marea surprindere şi încântare a lui Daniel, Rain îşi făcuse apariţia la petrecerea de logodnă într-o limuzină neagră. Purtase o ţinută de seară în negru şi alb sever. Hainele oficiale subliniaseră încremenirea întunecată, aprigă din el. Annie fusese vrăjită de Rain încă din prima clipă când îl văzuse. Nu semăna cu niciun alt bărbat din câţi cunoscuse vreodată. Avea o aură obsedantă de putere, pasiune şi orgoliu, dar toate ascunse sub un autocontrol de fier. Fusese interesant să vadă cum oamenii se dădeau la o parte discret din calea lui Rain când acesta traversase restaurantul şic pe care Daniel îl rezervase pentru acea ocazie. Înţelegea impulsul. Nu încăpea îndoială că Rain radia un aer de potenţial pericol. Se strecurase prin mulţimea de oaspeţi ca un leopard care aluneca printr-o turmă de oi. Doar o părticică minusculă din Annie îşi dorise să se refugieze undeva în siguranţă. O parte mult mai mare şi mai vehementă o îndemnase să se apropie de Oliver Rain indiferent de riscuri. Annie concluzionase că Rain exercita asupra ei aceeaşi atracţie ca obiectele neobişnuite pe care le vindea în buticul ei, Wildest Dreams. Nu era chipeş în sens convenţional, dar îl găsea total irezistibil. Ceva din adâncul fiinţei ei reacţiona la prezenţa lui, făcând-o teribil de conştientă de ea. Când o privea, părul fin de pe ceafa ei se zbârlea. În noaptea petrecerii de logodnă a lui Daniel, Annie memorase în secret fiecare detaliu legat de Oliver Rain, de la culoarea ochilor, care aveau o nuanţă de gri ireală, indescriptibilă, până la impasibilitatea controlată a trăsăturilor. Îşi purta părul negru mult prea lung pentru un director executiv. Ar fi putut să-i ajungă pe umeri dacă nu şi l-ar fi prins la spate într-o coadă joasă. Faţa lui severă şi aspră trăda o voinţă implacabilă, neînduplecată. Umbra îngheţată de argintiu din părul lui, alături de inteligenţa rece, calculată, din privire, o făcuseră pe Annie să concluzioneze că Rain era foarte aproape de vârsta de patruzeci de ani. Avea de-a face cu un bărbat care nu s-ar fi bazat niciodată pe frumuseţe sau farmec pentru a obţine ceea ce îşi dorea în viaţă, decise ea. Pur şi simplu ar fi acţionat pentru a obţine acel lucru. Rain rămăsese la petrecere mai puţin de jumătate de oră. În afară de scurtul timp pe care îl petrecuse cu Daniel şi cele câteva minute cât îi luase să fie prezentat logodnicei lui Daniel, Joanna, şi lui Annie, se ţinuse departe de mulţime. Stătuse singur, ocupând un spaţiu pe care nimeni altcineva nu îndrăznise să îl încalce, şi sorbise din şampanie, în timp ce oaspeţii se revărsau în valuri în jurul lui. Annie fusese intens conştientă de privirea lui urmărind-o în timp ce dansase cu prieteni de-ai lui Daniel, dar Rain nu îi ceruse să i se alăture pe ring. Nu dansase absolut cu nimeni. Când Oliver Rain plecase discret de la petrecere, Annie simţise o dezamăgire ciudată. Micul tăciune de emoţie senzuală nefamiliară care se aprinsese în ea la sosirea lui se stinsese odată cu plecarea lui. Urmărise pe furiş de la o fereastră când Daniel îl condusese pe Rain afară, la limuzina ce îl aştepta. Cei doi bărbaţi petrecuseră câteva minute discutând încet pe alee. Când conversaţia se sfârşise, Rain ridicase privirea spre fereastra la care stătea Annie, ca şi cum ar fi ştiut în tot acest timp că îl privea. O salutase cu o înclinare discretă, aproape galantă, din cap. Apoi urcase în limuzină şi dispăruse în noaptea udată de ploaie. — E un bărbat interesant, dar cam periculos, îi spusese Daniel lui Annie mai târziu. Nu ştii niciodată exact ce gândeşte. Nu cred că are încredere în nimeni. Când lucram pentru el era aproape obsedat să strângă informaţii despre toţi angajaţii-cheie şi oamenii cu care făcea afaceri. — Informaţii? — Mai degrabă dosare de securitate. Gura lui Daniel se curbase într-un zâmbet strâmb. A susţinut dintotdeauna că a deţine informaţii personale despre oameni era instrumentul pe care se baza pentru a avea mereu un as în mânecă. — Îmi închipui că a avea un as în mânecă e probabil foarte important pentru cineva ca el, spusese Annie gânditoare. Îşi doreşte să păstreze controlul în permanenţă. — Ceea ce nu trebuie să uiţi niciodată în privinţa lui Oliver Rain este că el are întotdeauna propriile obiective şi nu lasă pe nimeni să afle care sunt acele obiective până nu e pregătit. Este un lup singuratic, nu joacă în echipă. — E gangster? întrebase Annie, îngrozită de gândul că poate fratele ei îi era îndatorat unui infractor. Daniel rânjise. — Dacă e, atunci e unul suficient de deştept încât să îngroape cadavrele suficient de adânc ca nimeni să nu le găsească vreodată. — De ce naiba l-ai lăsat să te susţină dacă nu ai încredere în el? Daniel o privise surprins. — Nu am spus niciodată că nu aş fi avut încredere în el. Am spus doar că e periculos. — Există o diferenţă? — O diferenţă mare. Annie îşi încolăcise braţele în jurul trunchiului, străbătută de un mic fior: — Ce altceva mai ştii despre el? — Nu prea multe, deşi am lucrat pentru el. Omul este o legendă. — De ce? întrebase Annie. — Acum cincisprezece ani, tatăl lui şi-a părăsit întreaga familie. S-a evaporat pur şi simplu. Nu cunosc întreaga poveste, dar ceea ce ştiu e că, cu doar câteva luni înainte să dispară, Edward Rain îşi convinsese câţiva prieteni să investească într-unul dintre proiectele lui de dezvoltare. — Lasă-mă să ghicesc, spusese Annie. Banii investitorilor s-au evaporat şi ei odată cu Rain? — Corect. Ba mai mult, Edward Rain îşi lichidase majoritatea valorilor personale. Şi acei bani i-a luat cu el. Familiei nu i-a mai rămas, practic, nimic în afară de un munte de datorii. — Am auzit poveşti cum că s-au mai întâmplat astfel de lucruri. Am citit un articol în ziar acum câteva zile despre un bancher important care a urcat pur şi simplu într-un avion cu câteva milioane de dolari şi nu a mai fost văzut niciodată. Şi-a lăsat în urmă familia şi întreaga viaţă. — Asta a făcut şi Edward Rain, spusese Daniel. Annie îşi fixase fratele cu privirea. — Ce s-a întâmplat? — Oliver a reuşit să plătească toate datoriile tatălui lui în decursul a doi ani, spusese Daniel. Vocea îi trăda o admiraţie rece. A reconstruit averea tatălui de la zero. Acum e cu mult mai vastă decât era înainte să dispară Edward Rain, ceea ce ar trebui să-ţi spună ceva despre Oliver. — Bietul Oliver, şoptise Annie. Probabil a fost devastat emoţional când a dispărut tatăl lui. Daniel se încruntă îngrijorat. — Ei, Annie… — Ruşinea şi umilinţa trebuie să fi fost intolerabile pentru cineva ca el, continuase Annie gânditoare. E evident că a fost marcat pe viaţă. Nici nu-i de mirare că nu e prea deschis cu oamenii. — Opreşte-te, îi poruncise Daniel. Nici să nu te gândeşti. — La ce anume? întrebase Annie cu inocenţă. — Să încerci să-l salvezi pe Oliver Rain. Nu e nicidecum doar un bărbat rătăcit şi rănit pe care să poţi să ţi-l adaugi la colecţie. Crede-mă, Rain nu are nevoie să fie salvat. — Oricine are nevoie să fie salvat la un moment dat, Daniel. — Nu şi Rain, spusese Daniel sec. Individul e capabil să aibă grijă de el însuşi. Crede-mă. Annie nu îl mai văzuse pe Rain, nici nu mai primise vreo veste de la el, decât după două săptămâni. O sunase a doua zi după ce avionul privat al lui Daniel se prăbuşise în ocean în timpul unui zbor spre Alaska, ceea ce se întâmplase cu o lună în urmă, în octombrie. Rain o întrebase foarte blând dacă avea nevoie de orice fel de ajutor. Prinsă în haosul situaţiei, chinuindu-se să se descurce cu reporterii şi cu autorităţile care desfăşurau operaţiile de căutare şi salvare, şi încercând în acelaşi timp să o consoleze pe Joanna, Annie fusese tensionată şi distrată. Îi spusese abrupt lui Oliver Rain că nu avea nevoie de ajutorul lui. De-abia după ce închisese telefonul îşi amintise, prea târziu, că Rain era principalul creditor al fratelui ei. Acum că Daniel dispăruse, Rain reprezenta o potenţială ameninţare. Dacă hotăra să solicite rambursarea anticipată a uriaşului împrumut pe motiv că tânăra companie fondată de Daniel îşi pierduse conducătorul, Lyncroft Unlimited avea să se prăbuşească. Pur şi simplu era imposibil să se ramburseze împrumutul lui Oliver Rain în acel moment. Dar nu Rain se dovedise a fi ameninţarea imediată, ci o coaliţie formată din furnizori şi alţi investitori, care intraseră toţi în panică la aflarea veştii că Daniel nu se mai afla în fruntea companiei. Barry Cork, asistentul de încredere al lui Daniel, făcea tot ceea ce-i stătea în putere pentru a convinge pe toată lumea că activitatea continua normal, însă nu îl credea nimeni. Câteva zile mai târziu, Rain o sunase din nou: — Poate ar fi bine să discutăm, spusese el calm. — Despre ce? întrebase Annie, ştiind foarte bine ce voia acesta să discute. — Despre viitorul firmei Lyncroft. — Firma Lyncroft merge foarte bine, mulţumesc. Barry Cork are totul sub control. Fratele meu va fi salvat în scurt timp şi totul va reveni la normal. — Îmi pare rău, domnişoară Lyncroft, dar trebuie să accepţi faptul că Daniel e foarte probabil mort. — Eu nu cred asta, şi nici logodnica lui. Vom ţine Lyncroft pe picioare până se întoarce el. Annie strânsese cablul telefonului şi încercase să-şi păstreze tonul calm şi încrezător: Apreciez grija dumitale, dar nu s-a schimbat nimic în cadrul companiei. Totul e sub control. — Înţeleg. Se lăsase o tăcere prelungită pe fir. Aud zvonuri cum că unii dintre ceilalţi creditori ai fratelui tău încep să facă presiuni pentru o vânzare sau o fuziune. — Prostii! Sunt doar zvonuri. Le-am explicat tuturor că totul e bine şi că ne aşteptăm ca Daniel să revină în curând. Se lăsase din nou o tăcere meditativă. — Cum doreşti. Te rog să nu eziţi să mă suni dacă ceilalţi investitori încep să-ţi facă probleme. S-ar putea să te pot ajuta. Annie închisese telefonul simţindu-se mai neliniştită ca niciodată. Lyncroft Unlimited era o companie deţinută în familie. Nimeni, în afară de membrii familiei, nu putea deţine acţiuni în firmă. Daniel insistase să menţină controlul deplin asupra companiei lui. În acel moment nu existau decât doi membri ai familiei Lyncroft, Annie şi fratele ei. Ceea ce însemna că Annie era singurul moştenitor al lui Daniel. Cu două săptămâni în urmă, Rain o contactase din nou. În loc să pomenească despre soarta companiei Lyncroft Unlimited, acesta îi explicase că apela la serviciile ei profesionale. Voia ca ea să vină să completeze cu ultimele detalii amenajarea camerelor din noul lui apartament penthouse. Annie încă nu era cu totul sigură de ce acceptase misiunea. Cu siguranţă avea mai mult decât destule pe cap şi fără să îşi mai croiască timp în programul ei nebunesc pentru a oferi consultanţă personală unui client. Dar azi era cea de-a patra vizită a ei la etajul douăzeci şi şase al impunătoarei clădiri din centrul oraşului Seattle. Până în acel moment vizita se desfăşurase exact după acelaşi model ca şi cele anterioare. Nu era uşor de ajuns la Oliver Rain. Mai întâi trebuia să treacă de portarul din holul clădirii. Exista un cod special care trebuia introdus în panoul de comandă al liftului pentru a ajunge la etajul douăzeci şi şase. Când ajungea la uşa apartamentului penthouse era întâmpinată de un bărbat robotic cunoscut doar ca Bolt. Părea a fi o combinaţie de majordom şi şofer. Annie se întrebă dacă era şi gardă de corp. În felul lui, Bolt era aproape la fel de interesant ca angajatorul lui. Părea să aibă puţin peste cincizeci de ani. De fiecare dată când îl văzuse Annie fusese îmbrăcat într-un costum elegant de culoare închisă. În ochii lui de un albastru-deschis nu se citea niciun fel de emoţie. Părul rar îi era ras la jumătate de centimetru pe toată suprafaţa capului. Bolt avea un aer mecanic ce o făcuse pe Annie să se întrebe dacă nu cumva era parţial maşinărie. Şi-l imagina băgându-se în priză în fiecare noapte pentru a-şi reîncărca bateriile. Avea impresia foarte clară că nu îi plăcea de ea. La acea primă vizită Bolt o condusese în camera de lucru cu un minimum de cuvinte. Ceaiul le fusese servit pe o tavă. Annie aşteptase neliniştită ca Rain să deschidă subiectul fratelui ei dispărut, dar el condusese discuţia exclusiv pe tema ultimelor piese decorative potrivite pentru a finaliza amenajarea apartamentului. După acea primă consultaţie Annie începuse să aştepte cu nerăbdare aceste interludii liniştite, senine. În timpul cât se izola în siguranţă acolo, în camera de lucru a lui Rain, sorbind din ceaiul lui exotic, aromat şi discutând despre lucruri lipsite de importanţă precum elefanţi cloisonné şi carusele aurite, putea să lase deoparte toate temerile şi problemele. Ceea ce era o uşurare, fiindcă acele temeri şi probleme se transformau rapid în coşmaruri. Nu uitase ce spusese Daniel cum că Rain ar fi fost periculos, dar îi venea din ce în ce mai greu să se teamă de el. Era ceva surprinzător de liniştitor în forţa lui. Se trezi încercând în mod conştient să absoarbă o parte din ea în timpul acelor sesiuni de după-amiază petrecute în camera lui de lucru. — E evident că va dura ceva timp până să găsim exact detaliul potrivit pentru camera asta, spuse Rain, aruncând o ultimă privire elefantului. Dar sunt un om răbdător. Sunt sigur că vom găsi ceva mai devreme sau mai târziu. — Mă îndoiesc, spuse Annie. Privirea ei măsură încăperea austeră şi elegantă. E evident că gustul tău nu se potrivește cu genul de lucruri pe care le vând eu. Filosofia mea e că orice încăpere are nevoie de o notă discordantă. Un interior superb are nevoie de o pată colorată de urâţenie. Un interior senin are nevoie de un obiect care să nu se potrivească. Un interior aglomerat are nevoie de un element de ordine. Rain nu zâmbi, ceea ce nu era nicidecum surprinzător, dar o schimbare subtilă în ochii lui de culoarea ceţii îi spuse că era amuzat. Nu petrecuse decât câteva după-amiezi cu el, dar învăţase să descifreze destul de bine micile semne ce îi indicau dispoziţia. Nu era un bărbat lipsit de emoţii, îşi dădu ea seama, însă la un moment dat învăţase să exercite un control fenomenal asupra propriilor emoţii. — Nu mă preocupă diferenţele dintre gusturile noastre când e vorba de elefanţi şi carusele, spuse Rain încet. Tăcu, sorbind din ceai cu un aer gânditor. Tăcerile erau frecvente în compania lui Oliver Rain. Nu păreau să îl deranjeze, dar Annie le găsea intimidante. Ei nu i se întâmpla decât rar să se cufunde într-o tăcere prelungită în toiul unei conversaţii. Sorbi din ceai şi se întrebă dacă acum era momentul să deschidă subiectul pe care voia să-l discute. Poate ar fi trebuit să mai aştepte o săptămână, sau ceva de genul ăsta, dar îi era teamă că nu putea să mai amâne prea mult. Începea să intre în criză de timp. Dacă nu reuşea să îl convingă pe Rain să intre în planul ei nebunesc pentru a salva Lyncroft Unlimited, avea să fie nevoită să se replieze şi să găsească o altă idee. Din păcate, nu credea că existau alte idei. Nu mai avea soluţii. Annie îşi simţi stomacul contractându-se şi se întări sufleteşte. Foarte atent, puse ceaşca de ceai înapoi pe farfurioara negru cu auriu: — Domnule Rain… — Oliver. Te rog. Vreau să mă consideri un prieten al familiei. — Oliver. Annie inspiră adânc. Acum o lună, imediat după dispariţia fratelui meu, ai spus ceva cum că ai dori să ne ajuţi, pe mine şi pe Joanna adică. — Presupun că tot nu se ştie nimic despre soarta fratelui tău? — Nu, recunoscu Annie. Operaţia de căutare şi salvare fusese oprită la trei zile după ce dispăruse avionul lui Daniel. Verdictul oficial era că Daniel dispăruse în largul mării. — Şi acum, în sfârşit, începi să înţelegi dificultăţile cu care te vei confrunta dacă insişti să încerci să conduci singură Lyncroft Unlimited, spuse Oliver calm. Annie îi întâlni privirea rece. — Va fi imposibil, nu-i aşa? — Da. — Ai ştiut asta de la bun început, nu-i aşa? Oliver ridică uşor din umeri. — Era inevitabil să apară probleme grave. Fratele tău era sufletul companiei Lyncroft Unlimited. Toată lumea ştie asta. Acum că el nu mai e, era de aşteptat ca investitorii să se agite. Annie strânse braţul fotoliului negru lăcuit. — Ceilalţi investitori şi creditori m-au invitat la o şedinţă acum două zile. Mi-au dat un ultimatum. Dacă nu accept cât de repede să vând sau să fuzionez Lyncroft cu o firmă importantă, vor solicita rambursarea anticipată a creditelor. — Ştiu despre acea şedinţă. Annie îşi încreţi nasul. — Nu mă surprinde. Făcu o pauză. Dar tu nu ai participat la ea. — Nu. — Asta înseamnă că nu crezi că ar trebui să accept o vânzare sau o fuziune? Annie îşi ţinu respiraţia, aşteptând un răspuns. — N-am spus asta. O vânzare s-ar putea să fie cea mai bună opţiune. Va ţine compania pe picioare, creându-se astfel şansa de a lansa pe piaţă noua tehnologie fără fir a fratelui tău. Când se va întâmpla asta, toţi cei implicaţi îşi vor recupera investiţia iniţială, plus un profit considerabil. Invenţiile lui Daniel ţineau de domeniul foarte popular şi inovator al electronicii care revoluţiona totul, de la sistemele computerizate de gestionare a inventarelor până la proceduri medicale. Daniel îi spusese adesea lui Annie că birourile viitorului aveau să fie „fără fir“. Cablurile electrice care în prezent legau dispozitivele electronice de prize de perete sau de surse de curent aveau să dispară. — Nu pot să vând firma lui Daniel. Annie îşi strânse hotărâtă pumnii. A muncit prea mult să o lanseze. A investit în ea tot ce avea, nu doar bani, ci şi munca şi geniul lui. Viitorul electronicii e în domeniul ăsta al tehnologiei fără fir, iar el se va număra printre pionierii ei. Nu înţelegi? Nu pot să o dau altcuiva. Ochii lui Oliver erau umbriţi de genele negre. — Nu ai s-o dai pur şi simplu altcuiva. Poţi să ceri un preţ foarte bun. Sunt o mulţime de firme în domeniu care ar da orice să pună mâna pe noua tehnologie la care lucra fratele tău. — Nu am de gând să vând compania lui Daniel, repetă Annie. Nu atâta timp cât eu şi Joanna credem că mai există o şansă să fie încă în viaţă. — Într-o bună zi va trebui să priveşti mai realist situaţia, spuse Oliver. E foarte probabil că Daniel nu mai e printre noi. Ştii asta la fel de bine ca mine. Annie ridică bărbia. — Aş şti dacă Daniel ar fi mort. — Ai şti? — Da, la naiba, aş şti! Daniel e singura familie pe care o mai am, singurul care mi-a rămas de când a murit mătuşa Madeline. Aş simţi dacă într-adevăr nu ar mai fi printre noi. Îşi înfipse degetele în buclele bogate, de culoarea vişinei putrede, aranjate într-o tunsoare bob. Aş simţi în adâncul sufletului. Cu siguranţă şi-ar fi dat seama. Nu? Annie ştia că începea să ajungă la capătul puterilor. Nu mai reuşise să doarmă bine nici măcar o noapte de la dispariţia lui Daniel. Şocul iniţial pălise oarecum, dar temerile ei secrete evadau uneori din locul întunecat unde reuşea să le ţină închise în cea mai mare parte a timpului. Când se întâmpla acest lucru, aproape o copleşeau. Poate că iubitul ei frate mai mare chiar era mort. Era extenuată. Avusese prea multe decizii de luat în ultimele câteva săptămâni, prea multe întrebări la care fusese nevoită să răspundă, prea multă presiune din partea oamenilor care investiseră în compania fratelui ei. Iar acum, că Joanna îi spusese despre copil, apărea un nou set de probleme pe care trebuia să le înfrunte. — Nu sunt singura care ar simţi dacă Daniel ar fi mort, continuă Annie încet. Joanna e la fel de convinsă ca mine în privinţa asta. Suntem amândouă sigure că este încă în viaţă. — Nimeni nu poate să supravieţuiască în apele alea, aproape de coasta peninsulei Alaska, mai mult de treizeci sau patruzeci de minute, îi aminti Oliver blând. Ştii asta. — Detaliul pe care toată lumea pare să îl uite e că fratele meu e un geniu cu acte în regulă. Mai mult, când zbura îşi lua precauţii pe care alţi oameni nu s-ar fi obosit să le ia. Avea la el un costum de zbor şi supravieţuire pe mare, de exemplu. Şi o plută. Şi tot felul de echipamente. — Nici măcar un costum de supravieţuire pe mare nu poate apăra pe cineva de hipotermie la nesfârşit. — Există zeci de insule împrăştiate între zona asta şi Alaska. Sute. Majoritatea sunt doar mici petice de pământ. Ar fi putut să ajungă pe oricare dintre ele. Ar fi putut să supravieţuiască pe una dintre ele până era salvat. — Operaţiile de căutare şi salvare au fost foarte temeinic îndeplinite, spuse Oliver. Am avut eu grijă de asta. Annie făcu ochi mari. — Da? — Bineînţeles. Ţi-am spus, Daniel a fost mai mult decât un angajat de încredere cât a lucrat pentru mine. A fost un prieten. — Mă bucur să aud asta, spuse Annie sumbru. Fiindcă am venit să-ţi cer ajutorul. Sper că prietenia ta cu Daniel a fost suficient de puternică încât să fii de acord cu planul meu. Oliver o studie cu o expresie de satisfacţie temperată. Era evident că se aşteptase la acest moment. — Vrei să-ţi fac o ofertă de cumpărare a companiei. — Nu. Annie sări în picioare şi porni cu paşi mari spre ferestrele ce se întindeau de la podea până în tavan. Se uită afară la cerul de culoarea ardeziei şi la apele cenuşii ale golfului Elliott. Nu, ăsta e ultimul lucru pe care îl vreau. Ţi-am spus, nu am să vând Lyncroft Unlimited. Nu dacă am de ales. — Aş fi dispus să accept să i-o vând înapoi fratelui tău dacă ar reapărea. Annie îi aruncă o privire peste umăr. — Asta e generos din partea ta, dar nu cred că e o idee prea bună. — De ce nu? Annie strânse din dinţi. — Fiindcă ştiu din surse foarte sigure că eşti un om periculos, Oliver Rain. El nu păru tulburat să audă acest lucru. — Chiar aşa? Cine ţi-a spus asta? — Daniel. — Fratele tău a fost întotdeauna foarte inteligent. — Aşa-i. Un geniu. Ascultă, ştim amândoi că dacă ar fi să-ţi vând compania, aş pierde complet controlul asupra ei. Ai putea să faci orice cu ea. Ai putea chiar să refuzi să i-o vinzi înapoi lui Daniel sau, şi dacă ai accepta, poate că ai cere un preţ atât de mare încât cu siguranţă nu şi l-ar permite. — Am putea să stabilim termenii tranzacţiei înainte să semnezi orice. — Pur şi simplu nu-mi place să cedez controlul asupra companiei. Nici măcar în favoarea ta. Riscul e prea mare. Nu te supăra, dar, sincer, nu văd cum cineva aflat în deplinătatea facultăţilor mintale ar fi dispus să cedeze drepturile asupra tehnologiei pe care a creat-o Daniel. — Îţi apreciez loialitatea şi hotărârea. Dar, între timp, creditorii fratelui tău fac presiuni uriaşe asupra ta. Pot să te forţeze să accepţi o vânzare sau o fuziune, Annie. — Ştiu. Annie închise ochii pentru o clipă, apoi se răsuci pe călcâie pentru a fi cu faţa spre el. Au început să sune în fiecare zi. După şedinţa aia de acum două zile mi-am dat seama că avem probleme serioase. — Era doar o chestiune de timp. Au intrat în panică, Annie. Sunt sigur că înţelegi poziţia lor. Lyncroft Unlimited e o companie a unui singur om, din toate punctele de vedere importante, iar acel om a dispărut. — Trebuie să reuşesc să mai câştig timp. Nu am nevoie decât de puţin. — Cât? — Tocmai asta e, habar n-am. Câteva zile, sau poate săptămâni. Cine ştie cât va dura să îl găsim pe Daniel? Oliver sorbi lent, gânditor, din ceai şi puse ceaşca jos pe farfurioară. Annie urmări mişcarea din priviri. Porţelanul delicat părea foarte fragil în mâinile lui puternice. Dar în acelaşi timp părea să fie în siguranţă. — Chiar dacă eu îţi ofer tot timpul pe care ţi-l doreşti, nu poţi spera să-i ţii la distanţă pe restul creditorilor prea mult timp, spuse Oliver. — Nu singură, nu. Sunt conştientă de asta. Dar s-ar linişti dacă ar crede că firma e din nou pe mâini bune. Toată lumea ştie că sunt complet pe dinafară în tot ce ţine de electronică, şi la fel şi Joanna. Şi nici nu ştim nimic despre cum să administrăm o companie de dimensiunile Lyncroft. — Nu, confirmă Rain, nu ştiţi. Annie făcu un pas entuziast în faţă. — Dar dacă un director executiv care se bucură de o reputaţie strălucita în domeniul afacerilor ar prelua frâiele companiei, cred că am putea să amânăm pe termen nedeterminat solicitările investitorilor. Oliver nu se clinti, dar căpătă acum un aer de promptitudine rece. — Te gândeşti să angajezi pe cineva care să administreze compania în locul tău? — Într-un fel. — Presupun că e o posibilitate. Ai vorbit cu cineva până acum? — I-am cerut lui Barry Cork să întrebe discret câteva persoane, recunoscu Annie. El spune că problema e că persoanele pe care le-a abordat i-au răspuns, fără excepţie, că nu sunt dispuse să o facă dacă nu li se garantează o felie permanentă din acţiunile companiei ca parte a retribuţiei. — E o pretenţie rezonabilă într-o astfel de situaţie. Dar tu nu vrei să renunţi nici măcar la o părticică din Lyncroft Unlimited, aşa-i? — Nu, nu îndrăznesc. Daniel probabil că nu ar reuşi să o mai recupereze după ce se întoarce. Peste cinci ani Lyncroft Unlimited va fi una dintre cele mai tari firme de electronică din ţară. Toată lumea din domeniu e conştientă de potenţialul ei. — Dacă accepţi un asociat acum, lui Daniel îi va fi imposibil să se descotorosească de el mai târziu, de asta ţi-e teamă? — Exact. Asociaţii se pot dovedi foarte dificili. Daniel mi-a spus odată că nu şi-ar dori niciodată un asociat. — Trebuie să înţelegi că nu ai decât două opţiuni în acest moment. Poţi să vinzi sau să fuzionezi firma lui Daniel, sau poţi să-ţi iei un asociat care să o administreze în locul tău. — Pur şi simplu nu pot să-mi asum riscul ăsta, spuse Annie. S-ar putea ca Daniel să nu mai reuşească niciodată să preia controlul deplin asupra companiei lui. Oliver se întinse după ceainic. — Sunt sigur că te pot ajuta cu ceva, Annie. Ea fu cuprinsă de uşurare. — Asta e exact ceea ce speram că o să spui. Oliver îi aruncă pieziş o privire speculativă. — Chiar aşa? — Da. Din punctul meu de vedere, miza e mare şi pentru tine. În fond, e şi în interesul tău ca firma fratelui meu să supravieţuiască şi să reuşească să îşi scoată pe piaţă produsele, aşa-i? Oliver o privi peste buza ceştii. — E adevărat că voi obţine un profit considerabil când noua tehnologie va începe să iasă pe piaţă. — Ei bine, am găsit o soluţie care ne va asigura ambilor ceea ce dorim. — Aşa să fie? Tonul îi fusese sceptic, dar era evident curios. — Da, chiar aşa. Voi proteja compania lui Daniel şi, în acelaşi timp, voi proteja şi investiţia ta. Annie se grăbi să se întoarcă la scaunul ei şi să se aşeze. Acum, că sosise momentul să îşi explice ideea, nu mai era atât de agitată. Se aplecă încet în faţă concentrată şi îşi sprijini braţele pe suprafaţa lustruită a biroului de abanos. — Ascult, Annie. — E puţin cam dificil de explicat, spuse ea. Dar dacă mă asculţi până la capăt, cred că vei fi de acord că s-ar putea să meargă. Ţine cont că planul nu va trebui aplicat prea mult timp, fiindcă sunt sigură că îl vom găsi pe Daniel cât de curând. Oliver se întrerupse tocmai când voia să mai toarne ceai. — Devine din ce în ce mai interesant. Hai să auzim planul tău. — În regulă, după cum ştii, Lyncroft Unlimited e o corporaţie deţinută în familie. Întreg pachetul de acţiuni se află în mâinile fratelui meu şi ale mele. După ce se căsătoreşte cu Daniel, Joanna va primi şi ea acţiuni în companie, dar nu înainte să se întâmple asta. — Înţeleg. Dar cum ea nu a apucat să se căsătorească cu fratele tău, iar lumea îl consideră pe Daniel mort, acum întregul pachet de acţiuni e în mâinile tale. Eşti singura membră a familiei Lyncroft prezentă în momentul de faţă. — Asta aşa e. Annie îşi luă inima în dinţi pentru punctul culminant. Dar dacă eu m-aş căsători, soţul meu ar deveni un membru al familiei. Aş putea să îi ofer o participaţie în companie. Ceaiul se vărsă pe suprafaţa biroului de abanos. Oliver puse jos ceainicul cu bruscheţe. Preţ de o clipă se holbă la micuţa baltă de ceai vărsat, parcă uluit să constate că mâinile lui puternice dăduseră greş. Când ridică din nou privirea, ochii îi sticleau de gheaţă. — Nu ştiam că intenţionezi să te căsătoreşti cu cineva. Annie flutură din mână. — Nu intenţionez. Nu tocmai, adică. Domnule Rain, vreau să zic, Oliver, ai auzit vreodată de o căsătorie de convenienţă?   [1] Tehnică de prelucrare a emailului care constă în turnarea acestuia în mici compartimente metalice (n.red.)

1   Arzi, vrăjitoareo, arzi…   Vocea îi răsună în minte ca o şoaptă lugubră şi cavernoasă. Raine Tallentyre se opri în capul scărilor care duceau la pivniţă. Prevăzătoare, atinse balustrada cu vârful degetelor; contactul se dovedi edificator. Vibrând de cruzime şi patimă malefică, vocea murmură gros, din nou: …Nu există decât un singur mod de a ucide o vrăjitoare. Pedepseşte‑o. Fă‑o să sufere. Arzi, vrăjitoareo, arzi… Era aceeaşi voce pe care o auzise când se atinsese în trecere de bufetul din bucătărie, în urmă cu câteva minute. Şoaptele evocau adâncul întunericului, abisul fricii şi puterea focului mistuitor. Urmele unei energii paranormale erau foarte proaspete în jurul ei. Un individ cu tulburări psihice profunde trecuse recent prin această casă. Măcar de‑ar fi fost vorba despre un degenerat, care să se limiteze la diverse fantezii denaturate depănate doar în mintea lui. Dar Raine Tallentyre avea suficientă experienţă, încât să ştie că lucrurile nu stăteau, probabil, aşa. Nemernicul acela era capabil de cele mai josnice atrocităţi: un monstru uman. Înfiorându‑se, îşi smulse mâna de pe balustradă şi îşi şterse podul palmei de impermeabil. Gestul fusese instinctiv, ca un reflex. Trenciul lung şi negru era ud, fiindcă afară turna cu găleata, însă apa, fie ea cât de abundentă, nu ar fi putut spăla complet amintirea energiei nefaste pe care Raine Tallentyre tocmai o sesizase. Răsucind capul spre Doug Spicer, care era în urma ei, mai auzi o voce, de data aceasta vocea mătuşii ei. Avertizarea venea direct din amintirile ei din adolescenţă. Raine, niciodată să nu le povesteşti celorlalţi despre şoaptele din capul tău. Rişti să‑ţi spună că eşti nebună, ca mine. — Vreau doar să arunc o privire rapidă prin pivniţă, spuse ea, îngrozită de ceea ce o putea aştepta. Mijind ochii stânjenit în bezna de la picioarele scării, Doug zise: — Chiar crezi că e necesar, domnişoară Tallentyre? S‑ar putea să colcăie de şoareci pe‑acolo sau poate chiar şobolani ori şerpi. Nu îţi face griji, pot întocmi inventarul şi fără o inspecţie amănunţită a subsolului clădirii. Doug era proprietarul firmei „Spicer Properties“, una dintre cele trei agenţii imobiliare din orăşelul Shelbyville, Washington. Îl contactase când sosise în acea dimineaţă, deoarece el fusese singurul agent imobiliar care catadicsise să ia legătura cu ea, după ce aflase de moartea Vellei Tallentyre. Cu delicateţe, Doug întrebase dacă putea face inventarul proprietăţii, în vederea vânzării. Raine acceptase bucuroasă propunerea lui. Realitatea era că nu fusese nicidecum asaltată de solicitările vreunor agenţi imobiliari entuziaşti. Cât despre Doug, acesta era relativ nou în oraş şi se căznea să îşi consolideze afacerea. Altfel spus, aveau nevoie unul de celălalt. Îmbrăcat într‑un costum elegant din stofa gri‑închis, la care asortase o cravată bleu, şi ţinând în mână o servietă frumoasă din piele maro, Doug era prototipul agentului imobiliar profesionist. Nişte ochelari de firmă, cu rame fine, îi încadrau ochii spălăciţi. Maşina lui, parcată pe alee, era un Jaguar. Cât priveşte vârsta, Raine îi dădea vreo patruzeci de ani. O calviţie incipientă îi înălţa cumva fruntea; în rest, avea o alură de bărbat solid şi bine hrănit care, fără să fie deocamdată supraponderal, luase deja câteva kilograme în plus. O avertizase că nu va fi uşor să vândă o asemenea casă dezolantă, cu conducte şi cabluri electrice învechite. — Vin înapoi imediat, îl linişti ea. Nu putea să‑i explice că, de fapt, nu mai avea încotro acum, după ce prinsese murmurul paranormal al unui individ care visa să omoare vrăjitoare. Raine ştia că trebuia să afle adevărul înainte de a pleca din casă. — Am făcut ceva investigaţii şi l‑am sunat pe Phil Brooks, după ce am vorbit cu dumneata, spuse Doug. Mi‑a explicat că mătuşa dumitale a renunţat la serviciile firmei lui de deratizare, cu puţin timp înainte, ăăă, de a părăsi oraşul. Cu puţin timp înainte ca eu să o fi mutat de aici, îl corectă în gând Raine. Degetele mâinii cu care atinsese balustrada se încleştară strâns pe cureaua poşetei. Cu puţin timp înainte de a trebui să o internez într‑un sanatoriu foarte scump şi foarte izolat. În urmă cu o lună, Vella Tallentyre murise în cămăruţa ei din Spitalul Psihiatric St. Damian, din Oriana, o localitate de pe malul Lacului Washington. Potrivit autorităţilor, decesul survenise din cauza unui atac de cord. Vella Tallentyre avea cincizeci şi nouă de ani. Brusc, îi trecu prin minte că Doug nu voia, probabil, să‑şi murdărească imaculatul lui costum de haine şi pantofii frumos lustruiţi. Şi adevărul era că nici nu‑l putea blama pentru asta. — Nu‑i nevoie să vii cu mine, zise ea. Cobor doar scările. Te rog, fii un domn şi insistă că vrei să mă însoţeşti. — În fine, dacă ţii neapărat, spuse Doug, făcând un pas înapoi. Nu văd niciun întrerupător de lumină, aici, sus. — Este unul jos, la baza scării. Vai şi‑amar de codul bunelor maniere pentru gentlemeni. În fond, ce pretenţie putea să aibă şi ea?! Doar nu trăiau în secolul al XIX‑lea! Codul bunelor maniere, dacă existase vreodată, nu se mai aplica în prezent. După experienţa prin care trecuse cu Bradley, s‑ar fi cuvenit să ştie lucrul acesta, mai bine decât oricine. Gândurile legate de detectivul Bradley Mitchell avură un efect de îmbărbătare asupra lui Raine. Valul de indignare feminină, ce o cuprinsese când îşi amintise de el, declanşă în ea o doză de adrenalină care se dovedi suficient de puternică încât să o propulseze pe trepte în jos. Doug rămase ezitând în capul scărilor, umplând spaţiul din cadrul uşii. — Dacă nu funcţionează lumina, am eu o lanternă în maşină, se oferi el. Prototipul agentului imobiliar dornic să se facă util întotdeauna. Raine Tallentyre îl ignoră şi coborî cu precauţie în bezna de dedesubt. Poate că până la urmă nu‑i va da acceptul să scoată casa la vânzare. Problema era, însă, că niciunul dintre ceilalţi doi agenţi imobiliari din oraş nu părea interesat de această tranzacţie. Şi conta nu numai faptul că această clădire ajunsese aşa de părăginită. Adevărul era că părea puţin probabil ca vreunul dintre locuitorii acestui orăşel să fie tentat să achiziţioneze casa. De douăzeci de ani, acest imobil se aflase în proprietatea unei femei care fusese diagnosticată drept nebună, o femeie care auzea voci în mintea ei. Asemenea informaţii riscau, desigur, să domolească entuziasmul posibililor clienţi. Aşa cum îi explicase şi Doug, va fi nevoie, probabil, să ademenească vreun cumpărător din afara oraşului, o persoană dispusă să investească în renovarea construcţiei. Treptele vechi din lemn scârţâiau şi pârâiau. În timp ce cobora, Raine încerca să evite să se mai atingă de balustradă, având grijă totodată să pună piciorul cât mai aproape de marginea fiecărei trepte, astfel încât să nu rişte să calce direct pe urmele lui. Cu preţul unor încercări dificile, învăţase că energia paranormală, în cazul fiinţelor umane, se transmitea foarte uşor prin contactul direct al pielii cu o suprafaţă dură, însă un act de cruzime sângeros de o asemenea intensitate putea pătrunde şi prin tălpile pantofilor. Dar, oricât de prudentă ar fi fost, îi era imposibil să se ferească întru totul de acele porţiuni. Fă‑o să sufere. Pedepseşte‑o, aşa cum mă pedepsea Mama pe mine. Izul de igrasie şi mucegai se accentua pe măsură ce Raine cobora. Bezna se căsca la picioarele scărilor ca un puţ fără fund. Raine se opri pe ultima treaptă, bâjbâi cu mâna pe perete şi găsi întrerupătorul. Când îl atinse, simţi o scuturătură în mână, care nu avea nimic de‑a face cu electricitatea. Arzi, vrăjitoareo, arzi. Noroc că becul simplu din dulia montată deasupra funcţiona încă, luminând palid şi gălbui spaţiul cu tavan scund şi fără ferestre, care se afla dincolo de pragul uşii. Pivniţa era ticsită cu tot felul de vechituri şi obiecte rămase de la Vella Tallentyre, după o viaţă plină de amar. Câteva piese de mobilier uzate, inclusiv un dulap masiv, cu oglinzi pe uşi, o masă de bucătărie cu schelet metalic cromat şi un blat din melamină roşie, plus patru scaune asortate, cu tapiţerie din vinilin roşu, fuseseră îngrămădite laolaltă într‑un colţ. În rest, cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de câteva cutii de carton şi lăzi mari, în care se aflau multe dintre nenumăratele tablouri pictate de Vella de‑a lungul anilor. Picturile evidenţiau toate una şi aceeaşi temă: diverse măşti sumbre şi tulburătoare. Raine simţi o strângere de inimă. Ce simplu ar fi fost ca acum, după ce aruncase repede o privire în jur, să se retragă înapoi, sus, pe scări. Pentru a se convinge, însă, că niciun secret cumplit nu zăcea îngropat acolo, trebuia să coboare şi acea ultimă treaptă, care îi servise drept refugiu, şi să se aventureze prin labirintul de cutii şi lăzi din pivniţă. Numai asta nu‑i trebuia ei acum, când şi‑aşa avea destule probleme personale. Formalităţile legate de succesiunea micii averi lăsate de mătuşa Vella îi răpiseră enorm de mult timp şi se dovediseră teribil de deprimante. Şi, simultan cu aceste triste activităţi, Raine se văzuse nevoită să se împace cu gândul că unicul bărbat despre care credea că o accepta aşa cum era, cu vocile acelea pe care le auzea numai ea, o considera complet neatrăgătoare în pat. Iar, peste toate astea, Raine mai avea şi o firmă de care trebuia să se ocupe. Sfârşitul lui octombrie reprezenta o perioadă de activitate frenetică pentru „Incognito“, magazinul ei de confecţii de lux. Nu, categoric nu avea nevoie de alte încurcături şi probleme, însă, pe de altă parte, ştia prea bine că, dacă ignora şoaptele, risca să aibă nenumărate nopţi albe, în săptămânile următoare. Fără să încerce să‑şi explice motivul, intuia că descoperirea adevărului constituia singurul antidot împotriva vocilor ameninţătoare, care reveneau obsesiv în mintea ei. Cu un nod în stomac, păşi pe pardoseala de ciment şi, întinzând o mână, atinse cel mai apropiat obiect – o cutie de carton prăfuită. Acum nu mai avea cum să se eschiveze. Trebuia să urmărească dâra de murmure paranormale lăsate de monstru. — Ce faci acolo? strigă îngrijorat Doug, din capul scărilor. Parcă ziceai că arunci doar o privire şi urci imediat înapoi. — Sunt o grămadă de catrafuse aici. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să fac ordine, aşa că mai bine să‑mi formez o idee de pe‑acum, ca să ştiu ce mă aşteaptă. — Te rog să ai grijă, domnişoară Tallentyre. Se prefăcu, însă, că nu‑l aude. Dacă nu catadicsise să o însoţească în această explorare prin întunecimea beciului, atunci nici pe ea nu o interesau acum platitudinile lui. Pe cutia de carton nu exista nimic; în schimb, când îşi plimbă vârful degetelor peste suprafaţa melaminată a mesei vechi, Raine simţi o nouă scuturătură sinistră. Demonul este mai puternic decât vrăjitoarea. Gâfâind şocată, îşi trase degetele de pe masă şi păşi repede înapoi. Oricât ar fi încercat să se pregătească psihic, ştia că niciodată nu se va putea obişnui cu senzaţia aceea oribilă pe care o avea atunci când se atingea de dâra invizibilă lăsată de nişte şoapte cu adevărat funeste. Privi în jos, spre pardoseală, căutând urme de paşi, dar nu reuşi să distingă nimic. La lumina pală din pivniţă, praful cenuşiu care acoperea totul părea de aceeaşi culoare cu cimentul. În plus, umbrele adânci ce umpleau spaţiile dintre cutiile stivuite acolo lăsau într‑o beznă neagră o bună parte din suprafaţa pardoselii. Înainta cu paşi mărunţi, pipăind cu precauţie obiectele pe care le întâlnea în cale, ca şi cum s‑ar fi temut să nu se frigă la degete. Energia statică paranormală, lipită parcă de oglinda prăfuită a dulapului, o făcu să tresară violent. Privind în jur, îşi dădu seama că se deplasa în lungul unei cărări înguste, care şerpuia prin jungla de lăzi şi cutii. Imaginara potecă ducea la uşa închisă a vechii magazii de lemne. Un lacăt gros ţinea încuiată uşa solidă din faţa ei. Un lacăt nou şi foarte strălucitor. Ştia, dinainte să fi atins lacătul, că suprafaţa metalică a acestuia păstrase pregnant amprenta biologică a monstrului. Când mai avea de făcut doar un pas până la uşa magaziei, Raine îşi luă inima în dinţi şi întinse braţul spre lacăt. Deşi îl atinse doar fugitiv, cu vârful degetului, şocul se dovedi, totuşi, înfricoşător. Arzi, vrăjitoareo, arzi. „Oh, fir‑ar să fie!“ şuieră Raine, cu respiraţia întretăiată. — Domnişoară Tallentyre? strigă Doug, de‑a dreptul alarmat acum. Ce s‑a întâmplat? Ai păţit ceva? Auzi paşii lui pe trepte. Nu încăpea îndoială că ţipătul ei, denotând spaimă şi uimire, declanşase în el vreun impuls bărbătesc latent, care îl îmboldise să îi vină în ajutor. Mai bine mai târziu decât niciodată. — N‑am păţit nimic, dar e ceva foarte dubios aici, jos, spuse ea, scoţând din buzunar telefonul celular. Sun acum la 911. — Nu înţeleg, spuse Doug, oprindu‑se pe ultima treaptă, cu palma încleştată strâns pe mânerul servietei. Privind atent în jur, o zări într‑un final lângă uşa magaziei. — De ce naiba vrei să chemi poliţia? — Pentru că presimt că această pivniţă s‑ar putea să fie scena unei crime. Operatoarea de la 911 intră pe fir, înainte ca Doug să‑şi poată reveni din şoc. — Pompierii sau poliţia? întrebă femeia, pe un ton sec. — Poliţia, replică Raine, adoptând un ton cât mai convingător cu putinţă, pentru a fi sigură că operatoarea o va lua în serios. Mă aflu pe Crescent Lane numărul 14, casa Tallentyre. Spuneţi‑le celor care vor veni să aducă o unealtă pentru a putea tăia un lacăt. Repede. — Dar care‑i problema, doamnă? insistă femeia, care nu accepta să fie zorită aşa. — Tocmai am descoperit un cadavru. Închise telefonul, înainte ca operatoarea să apuce să îi mai pună alte întrebări. În clipa aceea, sesiză că Doug nu se clintise încă din pragul pivniţei. Deşi trăsăturile lui erau parţial estompate din cauza întunericului, Raine ar fi putut paria că agentul imobiliar rămăsese cu gura căscată. Bietul om începea să se dumirească, probabil, că existau într‑adevăr nişte motive temeinice pentru care confraţii lui din localitate preferaseră să nu promoveze la vânzare fosta proprietate Tallentyre. Precis că îi ajunseseră şi lui la urechi diversele zvonuri despre mătuşa Vella. Poate începea să se întrebe dacă nu cumva nebunia era o trăsătură specifică membrilor acestei familii. Şi întrebarea era îndreptăţită. Doug îşi drese glasul. — Sigur eşti în regulă, domnişoară Tallentyre? insistă el. Raine îi adresă zâmbetul pe care îl rezerva pentru situaţii de acest gen, un zâmbet special pe care Pandora, asistenta ei, îl etichetase drept un surogat de „du‑te naibii“. — Nu, dar ce‑ar fi nou în asta? spuse ea, pe un ton politicos.   Numele ofiţerului de poliţie era Bob Fulton, tipul bărbatului dur, serios şi milităros. Coborî în pivniţă cu o lanternă mare şi un patent foarte periculos, după cum arăta. — Unde‑i cadavrul? întrebă el, pe un ton ce denota că văzuse destui morţi la viaţa lui. — Nu ştiu exact dacă există vreun cadavru, recunoscu Raine. Dar cred că ar fi bine să verificaţi un pic lacătul de la uşa magaziei. Poliţistul se uită la ea cu o expresie pe care Raine o recunoscu imediat, fiindcă o văzuse de atâtea ori la Bradley, când acesta lucra la o anchetă: „toţi cei de‑aici sunt suspecţi, până la proba contrarie“. — Dumneata cine eşti? întrebă Fulton. — Raine Tallentyre. — Rudă cu cucoana ţicnită… ăăă, am vrut să spun Vella Talentyre? — Nepoata ei. — Nu vă supăraţi dacă vă întreb, dar ce căutaţi astăzi aici? — Am moştenit această casă, spuse ea, pe un ton glacial. Comisese indelicateţea de a o face „ţicnită“ pe mătuşa Vella, ceea ce însemna că nici ea nu mai avea de ce să fie politicoasă. Sesizând clar că spiritele începuseră să se cam încingă, Doug făcu un pas în faţă. — Sunt Doug Spicer. Firma „Spicer Properties“. Nu cred că ne‑am mai întâlnit, îi spuse el poliţistului. Am venit, azi, aici, cu domnişoara Tallentyre, pentru a face o evaluare a clădirii, pe care urmează să o scoatem la vânzare. — Am auzit că Vella Tallentyre s‑a prăpădit. Scuze, doamnă, spuse Fulton, înclinând capul. — Mulţumesc, răspunse Raine, pe un ton înţepat. În privinţa lacătului de la magazie… Ofiţerul de poliţie studie uşa şi încuietoarea metalică, după care se uită bănuitor la Raine: — Ce vă face să credeţi că înăuntru s‑ar afla un cadavru? Raine îşi încrucişă braţele la piept şi adoptă o atitudine defensivă. Se aşteptase la atitudinea suspicioasă a poliţistului. Era mult mai simplu când lucra cu Bradley, care ştia să intervină în asemenea momente, ferind‑o de ridiculizarea şi incredulitatea interlocutorilor. — O presimţire, spuse ea, pe un ton neutru. Fulton pufai prelung. — Staţi aşa, nu‑mi spuneţi; lăsaţi‑mă să ghicesc. Credeţi că aveţi capacităţi paranormale, ca mătuşa dumneavoastră, aşa‑i? Raine îi adresă faimosul ei zâmbet. — Mătuşa mea a avut într-adevăr capacităţi paranormale. Sprâncenele stufoase ale lui Fulton se arcuiră brusc. — Am auzit că ar fi ajuns până la urmă într‑un spital de psihiatrie, în Oriana. — Exact, în principal din cauză că nimeni nu credea ce spunea ea. Vă rog să deschideţi magazia, domnule poliţist. Dacă e goală, îmi voi cere scuze pentru că v‑am răpit din timp. — Sunteţi conştientă că dacă voi găsi cu adevărat un cadavru în acea magazie va trebui să răspundeţi la o mulţime de întrebări, la secţia de poliţie. — Staţi liniştit, ştiu perfect acest lucru. Ofiţerul îi scrută faţa cu atenţie. Timp de câteva secunde, Raine avu impresia că Fulton va continua să obiecteze, dar expresia de pe chipul ei îl determinase, probabil, să treacă la acţiune. Fără să mai spună alt cuvânt, Fulton se întoarse spre uşa magaziei şi ridică patentul. Se auzi un scrâşnet metalic, tăios, în momentul în care cleştele reteză toarta lacătului. Fulton lăsă jos patentul şi, apucând strâns lanterna cu mâna stângă, întinse spre clanţă mâna dreaptă învelită în mănuşă. Uşa se deschise gemând din balamalele ruginite. Raine simţi că i se taie respiraţia, imaginându‑şi ce ar putea descoperi şi dacă se uita, şi dacă nu se uita înăuntru. Îşi impuse să se uite. Pe cimentul rece din magazie zăcea o femeie goală. Singurul articol de vestimentaţie din apropiere era o curea groasă de piele, încolăcită ca un şarpe lângă ea. Femeia avea mâinile şi picioarele legate. Peste gură, i se lipise o bandă adezivă. Părea tânără – nu‑i dădeai mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani – și groaznic de slabă. Părul negru şi foarte încâlcit îi acoperea parţial trăsăturile. Surpriza consta în faptul că tânăra trăia.

Prolog   Ochii intrusului scăpărau de furie. Dintr-o mişcare, bărbatul mătură cu mâna încă un şir de vase de pe raft. Fragile, obiectele se sparseră pe podea, împrăştiindu-se în sute de cioburi. A trecut apoi la nişte statuete miniaturale. — Doamnă Lake, te sfătuiesc să te grăbeşti cu împachetatul, zise el, canalizându-şi violenţa spre câteva figurine de lut, înfăţişând, în mai multe variante, diverse personaje mitologice – Pani, Afrodite şi satiri. Trăsura pleacă peste cincisprezece minute şi, te asigur, te vei număra printre pasageri împreună cu nepoata dumitale, cu sau fără bagaj e. De lângă scară, Lavinia privea neputincioasă cum musafirul acesta nepoftit îi distrugea toate mărfurile. — N-ai dreptul să faci una ca asta. Mă aduci în sapă de lemn. — Ba dimpotrivă, doamnă. Îţi salvez pielea, spuse el, răsturnând cu vârful cizmei o urnă mare decorată cu motive etrusce. Dar stai liniştită, n-am nevoie de mulţumirile nimănui. Lavinia s-a albit la faţă când urna s-a făcut ţăndări, în contact cu podeaua. Şi-a dat seama că n-avea niciun rost să discute cu un dement. Tipul era hotărât să-i distrugă magazinul, or ea nu putea să-l împiedice. Învăţase de mică să recunoască semnele care indică întotdeauna că e momentul să recurgi la o retragere tactică. Cu toate astea, nu putuse niciodată să accepte cu calm adversităţile sortii. — Dacă am fi în Anglia, aş cere să fii arestat, domnule March. — Ah, ce păcat, dar noi nu ne aflăm în Anglia, doamnă Lake, nu-i aşa?! Tobias March a înşfăcat un centurion de piatră, în mărime naturală şi, apucându-l de scut, l-a azvârlit în faţă. Romanul s-a prăbuşit pe propria-i sabie. — Ne aflăm în Italia, reluă el, aşa că nu-ţi rămâne decât să te supui ordinului meu. Nu avea niciun rost să mai insiste. Fiecare clipă petrecută aici, în încercarea de a-l determina pe Tobias March să se poarte raţional, însemna timp pierdut. Mai bine se ducea să îşi facă bagajele. Din nefericire însă, încăpăţânarea care o caracteriza nu-i permitea să părăsească fără luptă câmpul de bătălie. — Ticălosule, mârâi ea printre dinţi. — Ei, să nu exagerăm, totuşi, o puse el la punct, trântind pe jos încă un rând de vase roşii de lut. Dar cred că am înţeles ce vrei să insinuezi. — E limpede că nu ai nici cel mai elementar bun-simţ, Tobias March. — Nu vreau să mă cert cu dumneata pe această temă, zise el, lovind cu piciorul o statuetă de mărime mijlocie ce o înfăţişa pe Venus goală. Dar nici dumneata nu eşti mai brează din punctul acesta de vedere, să ştii. O trecu un fior de gheaţă, când statuia se sfărâmă. Aceste Venus goale erau solicitate frecvent de clienţii ei. — Nu ţi-e ruşine?! Cum îndrăzneşti?! Faptul că eu şi nepoata mea ne-am trezit izolate aici, la Roma, şi că nevoia ne-a împins să ne apucăm de comerţ, pentru câteva luni, nu te îndreptăţeşte nicidecum să ne insulţi în halul ăsta. — Gata, ajunge, se răsti Tobias, întorcându-se cu faţa spre ea. La lumina lanternei, chipul lui necruţător părea dăltuit într-o piatră mai rece decât oricare dintre statuile aflate acolo. Zi mersi că te-am considerat doar o victimă naivă a infractorului pe care îl urmăresc, şi nu o membră a bandei lui de hoţi şi ucigaşi. — Mi-ai spus că răufăcătorii se foloseau de magazinul meu pentru a face schimb de mesaje. Dar, sinceră să fiu, domnule March, având în vedere comportamentul dumitale grosolan, îmi vine greu să te cred pe cuvânt. Bărbatul scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită. — Negi că acest bilet era ascuns într-unul dintre vasele dumitale? Aruncă o privire spre hârtia aceea blestemată. Cu numai câteva momente în urmă, se uitase uluită la March, care zgâlţâia zdravăn un splendid vas grecesc. Un mesaj, care semăna izbitor de mult cu raportul unui răufăcător către şeful lui, fusese dosit cu grijă în interior. Ceva legat de un târg încheiat cu nişte piraţi. — Ce vină am eu dacă unul dintre clienţii mei a pus un bilet în vasul acela?! exclamă Lavinia, ridicând bărbia. — N-a fost vorba doar despre un client, doamnă Lake. Răufăcătorii se folosesc de magazinul dumitale de câteva săptămâni. — Şi, mă rog, de unde ştii dumneata asta, domnule? — Află că urmăresc acest loc şi pe dumneata personal cam de o lună. Lavinia făcu ochii mari, uluită de tupeul cu care March îşi recunoştea fapta. — Vasăzică, mă spionezi de o lună? — La începutul investigaţiilor mele am presupus că eşti membră a cercului lui Carlisle de aici, din Roma. Abia după ce am studiat bine toate aspectele, am ajuns la concluzia că, probabil, dumneata habar n-ai avut cu ce se îndeletniceau unii dintre aşa-zişii dumitale clienţi. — E revoltător! — Vrei să spui că ai ştiut ce urmăresc, în momentul în care ai sesizat regularitatea cu care veneam aici? o întrebă el pe un ton batjocoritor. — N-am afirmat aşa ceva, negă ea pe un ton cam strident. Ştia însă că nu îşi mai putea stăpâni nervii. În viaţa ei nu fusese aşa de furioasă şi speriată. — Credeam, sincer, că sunt doar nişte cumpărători de antichităţi. — Nu mai spune! făcu Tobias, uitându-se la o colecţie de vase de sticlă verde, aşezate frumos pe un raft de sus. Zâmbetul care i se aşternuse pe buze o înfioră. Şi cât de sinceră eşti, de fapt, doamnă Lake? — Ce vrei să insinuezi? tresări Lavinia. — Nu insinuez nimic. Remarc doar că majoritatea articolelor din acest magazin sunt nişte copii ieftine ale unor obiecte de artă foarte vechi. Prea puţin din ceea ce se află expus aici este autentic. — De unde ştii, mă rog? se răsti ea la el. Până acum nu mi-ai spus că eşti expert în antichităţi, domnule. Să ştii că nu mă impresionezi cu asemenea afirmaţii absurde. Nimeni nu şi-ar închipui că ai fi vreun cunoscător în materie de artă atâta vreme cât mi-ai făcut praf magazinul. — Ai dreptate, doamnă Lake. Nu sunt expert în antichităţile greceşti şi romane. Sunt doar un om de afaceri. — Aiurea! Ce motiv ar avea un simplu om de afaceri să bată drumul până la Roma în urmărirea unui răufăcător pe nume Carlisle? — Sunt aici în numele unuia dintre clienţii mei, care m-a angajat să investighez ce s-a întâmplat cu un individ pe nume Bennett Ruckland. — Şi ce-a păţit acest domn Ruckland? — A fost ucis aici, la Roma, declară Tobias, uitându-se fix la ea. Clientul meu e convins de acest lucru, fiindcă Ruckland aflase prea multe despre organizaţia secretă condusă de Carlisle. — Povestea pare plauzibilă. — Nu mă interesează, e povestea mea, or nimic altceva nu contează în seara asta, rosti el apăsat, azvârlind încă un vas pe jos. Ţi-au mai rămas zece minute, doamnă Lake. Inutil. Apucându-şi poalele rochiei cu mâinile, Lavinia începu să urce scările, dar, străfulgerată de o idee, se opri la jumătatea drumului. — Meseria asta de a investiga tot soiul de crime pentru nişte clienţi care te plătesc mi se pare o îndeletnicire destul de bizară, remarcă ea. Tobias făcu praf o mică lampă cu ulei, de pe vremea romanilor. — Nu mai puţin bizară decât comercializarea unor false antichităţi. — Domnule, ţi-am mai spus că nu sunt false, se aprinse Lavinia. Sunt reproduceri realizate cu scopul de a fi cumpărate ca suveniruri. — Poţi să le numeşti cum vrei. Mie tot mi se pare că seamănă cu nişte pastişe grosolane. — Dar parcă spuneai, domnule, că nu eşti expert în materie de artă! Ai zis că eşti un simplu om de afaceri. — Mai ai încă aproximativ opt minute, doamnă Lake. Lavinia pipăia cu degetele pandantivul de argint de la gât, aşa cum făcea adesea când îşi simţea nervii întinşi la maximum. — Nu-mi dau seama dacă eşti un nemernic monstruos sau doar ţăcănit, şopti ea. — Şi crezi că ar fi vreo diferenţă? remarcă el amuzat, dar pe un ton glacial. — Nu, niciuna. Situaţia devenise imposibilă. N-avea încotro; trebuia să se dea bătută în faţa lui. Oftând uşor din cauza furiei sale neputincioase, se răsuci pe călcâie şi pomi valvârtej în sus, pe scări. Când ajunse în cămăruţa slab luminată, constată că, spre deosebire de ea, Emeline profitase din plin de răgazul care li se lăsase la dispoziţie. Două cufere de mărime mijlocie şi încă unul foarte mare erau deschise, pe jos. Cuferele mai mici erau deja umplute până la refuz. — Bine că ai venit, zise Emeline pe un ton înfundat, cu capul în şifonier. De ce-ai stat atât de mult? — Am încercat să-l conving pe domnul March că n-are dreptul să ne arunce în stradă, acum, în plină noapte. — Dar nu ne aruncă în stradă, o contrazise Emeline, scoţând la iveală un mic vas antic, pe care îl ţinea strâns la piept. Ne-a pus la dispoziţie o trăsură şi doi oameni înarmaţi, care să ne scoată din Roma, tefere şi nevătămate, şi să ne ducă apoi acasă, în Anglia. Mie mi s-a părut un gest mărinimos din partea lui. — Aiurea! Joacă tare, ascultă-mă pe mine, şi nu vrea să-i stăm în cale. în timp ce se străduia să înfăşoare vasul într-o rochie de voal, Emeline zise: — Tipul e convins că suntem în mare primejdie din cauza lui Carlisle, un ticălos care, potrivit spuselor lui, s-ar fi folosit de magazinul nostru pentru a face schimb de mesaje cu oamenii lui. — Ei, na! De ce să luăm de bune afirmaţiile domnului March şi să credem că există un răufăcător ca acesta, care operează aici, la Roma! exclamă Lavinia, deschizând un dulap. Dinăuntru o privea galeş un Apolo frumos şi extrem de bine dotat. Eu, una, nu pun prea mult preţ pe spusele tipului. Un lucru e, însă, limpede: are nevoie de încăperile acestea pentru scopurile lui dubioase. — Eu sunt convinsă că ne-a spus adevărul, insistă Emeline, îndesind vasul învelit într-un al treilea cufăr. Şi, dacă aşa stau lucrurile, are dreptate. Suntem într-adevăr în primejdie. — Dacă există efectiv o bandă de răufăcători în toată tărăşenia asta, nu m-ar mira să aflu că Tobias March e şeful lor. Susţine că e un simplu om de afaceri, dar mie mi s-a părut că are ceva diabolic în el. — Te enervezi uşor şi ai o imaginaţie prea bogată, Lavinia, o dojeni Emeline. Ştii că nu poţi gândi limpede dacă laşi frâu liber imaginaţiei. De jos, se auzeau zgomote de vase sparte. — Lua-l-ar naiba pe tipul ăsta, mormăi Lavinia. Oprindu-se din împachetat, Emeline îşi înclină capul pe umăr, ciulind urechile. — Vrea să lase impresia că am fost victimele unui jaf, nu crezi?! — A zis ceva cum că e mai bine să distrugă magazinul, ca nu cumva Carlisle să intre la bănuieli şi să creadă că a fost descoperit, zise Lavinia, chinuindu-se să-l scoată pe Apolo din dulap. Dar probabil că şi asta e tot o minciună de-a lui. Dacă vrei să ştii părerea mea, tipul se distrează pe cinste acolo, în magazin. E nebun de legat. — Nici vorbă, o contrazise Emeline, ducându-se să mai ia un vas din şifonier. Recunosc, însă, că a fost o idee bună să depozităm piesele autentice aici, sus, ca să nu îi tentăm pe hoţi. — De fapt, singurul nostru noroc în toată povestea asta, preciză Lavinia, apucându-l pe Apolo de bust şi trăgându-l afară din dulap. Mă cutremur când mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă am fi expus originalele astea alături de copiile de jos. Precis că March le-ar fi făcut praf şi pe ele. — Dacă vrei să ştii părerea mea, cel mai mare noroc în chestia asta îl reprezintă convingerea domnului March că nu facem parte din cercul de criminali al lui Carlisle, zise Emeline, învelind un văsuţ într-un prosop şi punându-l apoi în cufăr. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi putut să ne facă dacă ar fi crezut că suntem în cârdăşie cu răufăcătorii aceia, şi nu doar victimele lor inocente. — Asta s-o crezi tu! Ce poate fi mai rău decât faptul că ne-a distrus singura noastră sursă de venit şi că ne dă afară din casă. Aruncând o privire spre zidurile vechi de piatră din jurul lor, Emeline oftă uşor. — Cum să fie cămăruţa asta urâtă „casă“ pentru noi?! Mie nu-mi pare rău că plec de-aici. — Ba ai să vezi tu cât de mult îţi va lipsi, când o să ne trezim leftere la Londra şi nevoite să ne câştigăm existenţa pe stradă. — N-o să ajungem până acolo, o contrazise Emeline, bătând uşor cu palma în vasul învelit în prosop, pe care îl ţinea în mână. Vom vinde toate aceste antichităţi, după ce o să ajungem în Anglia. Ştii bine că sunt o mulţime de colecţionari de vase vechi şi statui antice. Cu banii pe care o să-i scoatem din vânzare vom putea închiria o casă. — Nu pentru multă vreme, însă. Zi mersi dacă vom avea norocul să obţinem suficienţi bani ca să ne putem întreţine măcar şase luni. Când o să rămânem fără niciunul dintre aceste obiecte de valoare, vom fi la mare ananghie. — Până atunci, născoceşti tu ceva, Lavinia, cum ai făcut întotdeauna. Uită-te numai cât de bine ne-am descurcat când ne-am trezit izolate aici, la Roma, după ce patronul nostru a fugit cu contesa aia frumoasă. Ideea ta de a ne apuca de comerţul cu antichităţi a fost absolut genială. Cu un mare efort de voinţă, Lavinia se abţinu să nu urle de exasperare. O înnebunea efectiv această încredere nemărginită pe care o avea Emeline în capacitatea ei de a ieşi cu bine din orice dezastru. — Hai, te rog, ajută-mă să-l mut pe Apolo ăsta, îi zise ea. Emeline se uită lung la imensul nud, pe care Lavinia se căznea să-l târască prin cameră. — O să ocupe aproape tot spaţiul din ultimul cufăr. Poate că ar fi mai bine să renunţăm la el şi să luăm în schimb nişte vase. — Statuia asta a lui Apolo face cât zeci de vase la un loc, îi atrase atenţia Lavinia. Se oprise în mijlocul odăii, gâfâind din cauza efortului şi încercând să apuce mai bine nudul. E cel mai valoros obiect de artă pe care îl avem. Trebuie neapărat să-l luăm cu noi. — Dacă îl băgăm în cufăr, n-o să mai avem loc pentru cărţile tale, remarcă Emeline, cu blândeţe. Lavinia simţi că i se face rău de la stomac. Oprindu-se brusc, se uită la raftul plin eu cărţi de poezie, pe care le adusese din Anglia. Gândul de a renunţa la ele i se părea de neconceput. — O să-mi iau eu altele, rosti ea cu îndârjire, apucând zdravăn statuia. Emeline şovăia, uitându-se atentă la faţa Laviniei. — Eşti sigură? Ştiu că înseamnă enorm pentru tine. — Apolo e mai important. — Foarte bine, zise Emeline, aplecându-se să-l ridice pe Apolo de membrele inferioare. De pe scară se auzea călcătura grea a cizmelor lui Tobias March. După câteva clipe, acesta îşi făcu apariţia în pragul uşii. Se uită întâi la cufere, apoi îşi mută privirile spre Lavinia şi Emeline. — Trebuie să plecaţi imediat, zise el. Nu pot risca să vă mai las să rămâneţi aici nici măcar zece minute. Laviniei îi venea să-i arunce în cap cu unul dintre vase. — Nu plec fără Apolo. Statuia asta e tot ce ne-a mai rămas ca să putem trăi, dacă nu vrem să ajungem pensionarele vreunui bordel din Anglia. Emeline se strâmbă. — Zău aşa, Lavinia, nu mai exagera. — Ăsta e purul adevăr, se răţoi Lavinia. — Ia daţi-mi mie statuia asta afurisită, spuse Tobias, venind spre ele. Şi, luând nudul în braţe, îl puse în cufăr. — Mulţumesc, îi zâmbi Emeline cu căldură. E tare grea. — Ia nu-i mai mulţumi atât, zise Lavinia, scârbită. Uiţi că el e cauza tuturor necazurilor noastre din seara asta?! — Încântat întotdeauna să vă pot fi de folos, spuse Tobias, aranjând mai bine statuia în cufăr. Mai aveţi ceva? — Da, răspunse Lavinia cu promptitudine. Urna aceea de lângă uşă. Este o piesă extrem de rară şi valoroasă. — Nu mai încape în cufăr, remarcă Tobias, cu capacul în mână. Trebuie să alegi între Apolo şi urnă. Nu le poţi lua pe amândouă. Lavinia miji ochii, devenind bănuitoare. — Aha, asta fiindcă vrei să iei dumneata urna, nu-i aşa?! Ţi-ai pus în gând să mi-o furi. — Te asigur, doamnă Lake, că nu mă interesează deloc blestemata asta de urnă. Spune, vrei urna sau statuia lui Apolo? Alege. Acum. — Statuia lui Apolo, mormăi ea. Emeline se dusese să îndese o cămaşă de noapte şi nişte pantofi în jurul nudului. — Cred că suntem gata, domnule March. — Da, într-adevăr, întări şi Lavinia, cu un zâmbet tăios. Complet gata. Sper ca într-o bună zi să te pot răsplăti pentru munca din seara asta, domnule March. — Ce-i asta, doamnă Lake, o ameninţare? întrebă el, trântind capacul cufărului. — Ia-o cum vrei, domnule, îi replică ea, luând poşeta într-o mână şi pelerina de drum în cealaltă. Haide, Emeline, să plecăm până nu-i trece prin cap domnului March să dea foc la casă cu noi înăuntru. — N-are rost să fii aşa de urâcioasă, o dojeni Emeline, luându-şi pelerina şi o pălărie. În situaţia de faţă, cred că domnul March dă dovadă de o admirabilă stăpânire de sine. Tobias a înclinat din cap. — Îţi mulţumesc pentru înţelegere, domnişoară Emeline. — Nu trebuie să iei în seamă remarcile Laviniei, domnule, zise Emeline. Aşa e ea; când se simte contrariată şi presată, are tendinţa să-şi cam piardă cumpătul. — Am remarcat, răspunse Tobias, fixând-o pe Lavinia cu o privire rece. — Sper să fii înţelegător, aşadar, continuă Emeline. Pe lângă toate neplăcerile din seara asta, ne vedem obligate să lăsăm aici şi cărţile ei de poezie. I-a fost foarte greu să ia această decizie. Îi plac enorm poeziile, să ştii. — Oh, Doamne, încetează! exclamă Lavinia, punându-şi pelerina pe umeri şi pornind cu paşi iuţi spre uşă. Refuz să mai ascult conversaţia asta ridicolă. Un lucru e cert, abia aştept să scap de compania dumitale dezagreabilă, domnule March. — Mă jigneşti, doamnă Lake. — Nu atât de tare cum aş fi vrut. Oprindu-se în capul scărilor, Lavinia întoarse capul spre el. Nu părea câtuşi de puţin ofensat. Ba dimpotrivă, ai fi putut jura că se simte la largul său. Iar uşurinţa cu care a ridicat imul dintre cufere dovedea excelenta lui condiţie fizică. — În ce mă priveşte, eu abia aştept să ajung acasă, zise Emeline, grăbindu-se spre scară. Italia e o ţară frumoasă, dar mie mi-a fost dor de Londra. — Şi mie, confirmă Lavinia, făcând efortul de a-şi smulge privirea de la umerii laţi ai lui Tobias March. Toată aventura asta m-a dat peste cap, adăugă ea, coborând furioasă scara. De fapt, cine a avut ideea să venim la Roma ca însoţitoare ale doamnei Underwood?! Oribilă creatură! — Parcă tu, spuse Emeline, dregându-şi glasul. — Data viitoare, când o să-ţi mai sugerez ceva atât de bizar, te rog să fii aşa de bună şi să-mi dai cu nişte oţet pe la nas, ca să-mi revin în simţiri. — Fără îndoială că, la momentul respectiv, ideea a părut de-a dreptul strălucită, spuse, din spatele ei, Tobias March. — Aşa e, murmură Emeline, pe un ton neutru. „Gândeşte-te ce încântător ar fi să petrecem un sezon la Roma“, zicea Lavinia. „în mijlocul atâtor antichităţi inspirate“, insista tot ea. „Şi totul pe cheltuiala doamnei Underwood“, nu uita ea să adauge. „Vom trăi pe picior mare, alături de nişte oameni din lumea bună’ ’, spunea Lavinia, atunci. — Încetează, Emeline, se răţoi Lavinia la ea. Ştii foarte bine că a fost o experienţă instructivă. — Din mai multe puncte de vedere, îmi imaginez, se grăbi Tobias să comenteze. Asta dacă mă gândesc la bârfele pe care le-am auzit despre petrecerile date de către doamna Underwood. E-adevărat că până la orgii mai era doar un pas? Lavinia scrâşni din dinţi. — Recunosc că au avut loc vreo două incidente minore, nu prea fericite. — Dădea nişte petreceri cam ciudate, mărturisi Emeline. Lavinia şi cu mine a trebuit să ne închidem în dormitor, până s-au terminat. După părerea mea, însă, situaţia a scăpat complet de sub control, într-o dimineaţă, când am constatat că doamna Underwood fugise cu contele ei. Din cauza asta, noi ne-am trezit singure şi leftere într-o ţară străină. — Totuşi, ţinu să precizeze Lavinia, ne-am descurcat destul de bine, până când ai apărut dumneata, domnule March, şi te-ai amestecat în treburile noastre. — Regret nespus, doamnă Lake, că am fost nevoit să procedez aşa, zise Tobias. Ajunsă la parter, Lavinia se opri lângă scară, cuprinzând cu privirea magazinul plin de vase şi statui făcute ţăndări. A distrus tot, se gândi ea. N-a rămas un vas nespart. În niciun ceas, omul acesta distrusese o afacere pe care ele o puseseră în picioare într-un răstimp de aproape patru luni. — Nu pot crede că regretele dumitale sunt la fel de mari ca ale mele, domnule March, îi zise ea, apucând mai bine poşeta şi păşind printre cioburi spre uşă. După părerea mea, dezastrul acesta ti se datorează exclusiv dumitale.   Nu se crăpase încă de ziuă, când Tobias a auzit deschizându-se, în fine, uşa din spatele magazinului. Stătea la pândă pe scări, în întuneric, cu pistolul în mână. Din camera din spate şi-a făcut apariţia un bărbat cu un felinar, ce împrăştia o lumină slabă. Când a văzut dezastrul din magazin şi podeaua plină de cioburi, a încremenit locului. — Fir-ar să fie de porcărie! Punând felinarul pe tejghea, a traversat repede încăperea ca să vadă ce mai rămăsese dintr-un anumit vas mare. — Ce porcărie! bombăni el din nou. Răsucindu-se pe călcâie, se uită la toate obiectele distruse. — Cauţi ceva, Carlisle? îl întrebă Tobias, coborând o treaptă. Carlisle înlemni. La lumina palidă a felinarului, faţa lui era ca o mască a răului. — Tu cine mai eşti? — Nu mă cunoşti. M-a trimis după tine un prieten de-al lui Bennett Ruckland. — Ruckland. Da, bineînţeles. Trebuia să mă fi aşteptat la asta. Carlisle se mişcă cu o iuţeală fulgerătoare. Ridicând mâna, scoase la iveală un pistol, gata să tragă. Dar Tobias era pregătit. Trase şi el piedica de la pistol şi apăsă pe trăgaci. Împuşcătura nu şi-a atins ţinta. Tobias a băgat mâna în buzunar şi a scos o altă armă, mai eficientă. Prea târziu, însă. Carlisle trăsese deja. Tobias simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Impactul îl aruncă pe spate. Descleştându-şi degetele de pe pistolul cu care nu mai apucase să tragă, Tobias se prinse de balustradă în ultimul moment, astfel că nu se rostogoli pe scări, cu capul în jos. Carlisle se pregătea deja să tragă cu al doilea pistol. Tobias încercă să urce scara înapoi. Îl durea foarte tare piciorul stâng. Abia dacă putea să-l mai mişte. Întorcându-se pe burtă, se târî în sus pe scări, împingându-se în mâini şi în piciorul drept, ca un crab. Piciorul îi alunecă pe ceva umed – îi curgea sânge din piciorul rănit. Dedesubt, Carlisle înainta cu prudenţă spre scară. Nu mai trăsese şi cu al doilea pistol din cauza luminii difuze, care nu-i permitea să-l repereze. Da, întunericul era singura lui speranţă. Izbuti să ajungă pe palier, iar de acolo se aruncă peste pragul uşii, în încăperea neluminată, atingând cu mâna urna grea pe care Lavinia n-o mai luase cu ea, la plecare. — Ce poate fi mai supărător decât să ratezi ţinta? întrebă Carlisle, pe un ton voit amabil. Şi, pe urmă, să-ţi mai cadă din mână şi al doilea pistol. Mare neîndemânare, zău aşa. Acum urca repede scara, mult mai sigur pe el. Tobias apucă urna, o întoarse cu partea rotunjită spre sine şi încercă să respire cât mai liniştit. Durerea din piciorul stâng se accentuase. — Tipul care te-a trimis pe urmele mele s-a sinchisit măcar să-ţi spună că probabil n-o să te mai întorci viu în Anglia? îl întrebă Carlisle, de la jumătatea scărilor. Ţi-a zis cumva că am fost membru al Camerei albastre? Ştii ce înseamnă asta, amice? N-avea decât o şansă, îşi spuse Tobias. Trebuia să aştepte momentul propice. — Nu ştiu cu cât te-au plătit ca să vii după mine, dar în mod cert te-ai lăsat păcălit. Mare prost ai fost că ai acceptat târgul, mai zise Carlisle, pregătindu-se să păşească pe palier. Chestia asta te va costa viaţa, adăugă el, pe un ton nerăbdător. În acel moment, cu un ultim efort, Tobias dădu brânci urnei grele, care se rostogoli spre scară. — Ce-i asta? exclamă Carlisle, încremenind pe ultima treaptă. De unde vine zgomotul ăsta? Urna se izbi violent de picioarele lui. Carlisle scoase un urlet de durere. Tobias îl auzi zgâriind peretele cu unghiile, în încercarea disperată, dar zadarnică, de a-şi recăpăta echilibrul. Se auzi o serie de bufnituri sacadate, pe măsură ce Carlisle se rostogolea pe trepte. Zbieretele lui Carlisle amuţiră înainte ca trupul lui să se lovească de podea. Smulgând cearşaful de pe pat, Tobias rupse din el o fâşie lungă, pe care şi-o înfăşură pe coapsa stângă. Când se ridică în picioare, simţi că se învârte camera cu el. Clătinându-se, gata să leşine, începu să coboare treptele, făcând eforturi supraomeneşti să nu cadă. Carlisle zăcea răstignit la picioarele scării, cu gâtul răsucit într-o poziţie nefirească. Cioburile urnei sparte erau împrăştiate în jurul lui. — Ghinionul tău că l-a ales pe Apolo, şopti Tobias, uitându-se la mort. Dacă mă gândesc bine, decizia s-a dovedit excelentă. Doamna a avut o intuiţie nemaipomenită.