Amanda Quick carti

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

Nechibzuinta de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Lumina lunii i se potrivea. Învăluit în lumina de argint care umplea pajiştea, Gabriel Banner, conte de Wylde, arăta la fel de misterios şi primejdios ca o legendă care a prins viată. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea pomilor şi îşi tinu răsuflarea în timp ce Wylde se îndrepta spre ea. Încercă să–şi stăpânească mâinile care îi tremurau pe hăţuri. Nu era momentul să–şi piardă controlul: Era o doamnă care lupta pentru o cauză nobilă, Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor şi alegerea era limitată, într–adevăr, Wylde era singurul candidat potrivit. Mai întâi însă trebuia să–l convingă să accepte propunerea ei. De săptămâni de zile lucra la acest plan. Până în noaptea aceasta, contele, singuratic şi izolat de lume, ignorase constant toate scrisorile ei voit misterioase. Disperată, apelase la o altă tactică. În încercarea de a–l ademeni afară din bârlogul său, folosise ca momeală singurul lucru căruia ştia că el nu îi putea rezista. Faptul că se găsea în noaptea aceasta aici, pe această pajişte izolată din Sussex, însemna că reuşise în cele din urmă să–l provoace să vină la o întâlnire. Wylde nu ştia cine era ea. În scrisorile ei se semnase numai Doamna Voalată. Lui Phoebe îi părea rău că trebuise să recurgă la această mică înşelătorie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde ar fi descoperit adevărata ei identitate la începutul aventurii, ar fi refuzat desigur să o ajute. Trebuia să–l convingă cu orice preţ să o ajute în cercetările ei înainte de a îndrăzni să se prezinte. Phoebe era sigură că de îndată ce va înţelege despre, ce era vorba, va înţelege şi motivele care o îndemnaseră să fie atât de ascunsă la început. Nu, Wylde nu o cunoştea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Ea nu–l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi–l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz, ieşit direct  dintr–un roman medieval de aventuri. Aşa cum îl văzuse când era atât de tânără, nu–i mai lipsea decât o armură strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea bine ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu–şi amintea deloc acel moment. Fusese mult prea ocupat la vremea aceea plănuind cum să fugă cu sora ei Meredith. Phoebe se încordă de curiozitate acum, când el se îndrepta spre ea. Din nefericire, vălul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedicau să–şi dea seama cât de mult se schimbase în aceşti ani. Primul ei gând fu că părea mai robust decât şi–l amintea ea. Mai înalt. Mai suplu. Mai puternic, cumva. Umerii păreau mai laţi sub pelerina largă cu glugă pe care o purta. Pantalonii strânşi pe corp scoteau în evidenţă conturul puternic şi musculos al coapselor. Borul întors al pălăriei arunca o umbră ameninţătoare şi impenetrabilă pe faţa lui Wylde. Tulburată câteva clipe, Phoebe se întrebă dacă nu făcuse o alegere proastă. Poate că era pe cale să întâlnească un ticălos adevărat, un tâlhar sau ceva şi mai rău. Se mişcă neliniştită în şa. Dacă pătea ceva în noaptea aceasta, biata ei familie îndurerată va avea cu siguranţă dreptate să pună o înscripţie adecvată pe mormântul ei: A PLĂTIT ÎN CELE DIN URMĂ PENTRU NECHIBZUINŢA EI – care ar fi foarte potrivită. Din punctul de vedere al clanului ei, deosebit de acaparator, Phoebe îşi petrecuse, întreaga viaţă intrând dintr–un bucluc în altul. De data aceasta însă, poate riscase chiar prea mult. — Misterioasa Doamnă Voalată, presupun? întrebă Gabriel cu răceală.   Se linişti de îndată. Îndoielile lui Phoebe privitor la identitatea bărbatului se topiră imediat. Nu putea să nu recunoască tonul acela hotărât şi dur, chiar dacă nu–l auzise de opt ani. Ceea ce o uimi însă fu fiorul care o cuprinse ca şi cum ar fi aşteptat să–l audă. Se încruntă o clipă în faţa acestei reactii ciudate. — Bună seara, seniore, spuse. Gabriel îşi opri armăsarul negru la un metru de ea. — Am primit ultimul dumneavoastră bilet, doamnă. Mi s–a părul la fel de iritant ca şi celelalte. Phoebe înghiţi nervos când îşi dădu seama că el nu era într–o dispoziţie prea veselă. — Am sperat, să vă trezesc interesul, domnule. — Îmi displace profund înşelăciunea. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îmi displace profund înşelăciunea. Se întrebă dintr–odată dacă nu făcuse o greşeală tactic serioasă tratând cu Wylde. Bine că avusese grijă să–şi pună vălul în noaptea aceasta, se gândi. Desigur că nu vroia ca el să descopere cine era, dacă nu ducea la bun sfârşit treaba din noaptea aceasta. — Cu toate acestea mă bucur că aţi acceptat invitaţia mea. — Curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Gabriel zâmbi uşor în lumina lunii, dar nu era niciun pic de căldură în arcuirea buzelor, iar privirea lui umbrită nu arăta nimic. Aţi devenit un spin în ochii mei în ultimele două luni, doamnă. Cred că vă da–ţi bine seama de acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu toată convingerea. Însă adevărul este seniore, că a început să mă cuprindă disperarea. Sunteti un om greu de contactat. Nu mi–aţi răspuns la scrisorile iniţiale şi nu ieşiţi în societate. N–am găsit niciun alt mijloc de a vă atrage atenţia. — Aşa încât aţi decis să mă provocaţi în mod deliberat într–o asemenea măsură încât să mă deranjez în sfârşit să vă întâlnesc? Phoebe respiră adânc. — Cam aşa ceya. — În general se consideră un lucru periculos să deranjezi un om ca mine, misterioasa mea Doamnă Voalată. Ea nu se îndoise o clipă de acest lucru, dar acum era prea târziu să dea înapoi. Lucrurile ajunseseră prea departe pentru a mai opri aventura din noaptea aceasta. Se afla în căutarea adevărului şi trebuia să fie tare. — Aşa să fie, domnul meu? Phoebe încercă să vorbeacă pe un ton rece şi amuzat. De fapt, nu mi–aţi lăsat nicio altă alternativă. Nu vă temeti, sunt sigură că de îndată ce veţi auzi ce am de spus, veţi fi bucuros că aţi fost de acord în cele din urmă să vă întâlniţi cu mine şi ştiu că îmi veţi ierta mica înşelătorie. — Dacă m–aţi chemat ca să vă puteţi bucura de ultima dumneaoastră victorie, trebuie să vă previn că nu–mi place să pierd. — Victorie? Ea clipi sub văl şi apoi realiză că el vorbea despre momeala pe care ea o folosise să–l atragă acolo în noaptea asta. Oh, da, cartea. Lăsati. Seniore. Şi dumneavoastră sunteţi tot atât de nerăbdător ca şi mine să vedeţi manuscrisul. Evident că nu aţi putut rezista invitatiei mele de a–l vedea, chiar dacă eu sunt noul lui proprietar. Gabriel mângâie gâtul armăsarului său cu mâna înmănuşată. — Se pare că avem în comun interesul pentu manuscrisele medievale. — Adevărat. Văd că vă deranjează că eu am fost aceea care a găsit „Cavalerul şi vrăjitorul” şi a descoperit că este de vânzare, spuse Phoebe. — Dar cu siguranţă că sunteţi atât de generos încât să recunoaşteţi cât de ingenioase au fost investigaţiile mele. Manuscrisul era chiar aici în Sussex, de fapt, practic chiar sub nasul dumneavoastră. Gabriel înclină capul în semn de recunoaştere a priceperii ei. — Păreţi să fiţi destul de norocoasă în această privinţă. Acesta este al treilea manuscris la care aţi ajuns înaintea mea în aceste ultime săptămâni. Pot să vă întreb de ce nu aţi pus mâna pe el, pur şi simplu să–l luaţi, aşa cum aţi făcut şi cu celelalte? — Pentru că, aşa cum v–am explicat în scrisorile mele, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, domnule. Phoebe ezită şi apoi spuse repede, cu o voce mieroasă. Şi ca să fiu perfect cinstită, ar fi bine să am un însoţitor cu mine în noaptea aceasta. — Aha! — Am ajuns la concluzia că domnul Nash este un om foarte ciudat, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi. Condiţiile pe care le–a pus privitor la ora la care îmi va înmâna manuscrisul m–au neliniştit. Nu–mi place să fac afaceri la miezul nopţii. — Nash pare să fie chiar mai mult decât amuzant de excentric, recunoscu Gabriel gânditor. — Pretinde că este un tip nocturn, cam ca un liliac. În scrisorile lui spune că la el acasă programul este pe dos decât la ceilalţi. El doarme când alţii sunt treji şi munceşte când ceilalţi dorm. Foarte ciudat, nu–i aşa? — Fără îndoială că s–ar potrivi foarte bine cu lumea bună, spuse Gabriel sec. Cei mai mulţi dintre ei petrec toată noaptea şi dorm în timpul zilei. Totuşi, aveti probabil dreptate să fiţi precaută ştiind că trebuia să vă întâlniţi cu el singură la miezul nopţii. Phoebe zâmbi. — Sunt bucuroasă că sunteţi de acord cu planul meu de a lua un însoţitor. — Sunt de acord, dar mărturisesc că mă surprinde atâta grijă din partea dumneavoastră, spuse Gabriel cu precizia unui spadasin care îşi vâră spada în teacă. Până acum nu aţi demonstrat prea multă înclinatie pentru prudenţă şi precauţii. Sarcasmul din vocea lui o făcu să roşească. — Când cineva caută adevărul, trebuie să fie curajos, seniore. — Consideraţi că sunteţi în căutarea adevărului? — Da, seniore, aşa consider. — Înţeleg. Vorbind despre căutarea adevărului, trebuie, să vă spun că şi eu caut unul în noaptea asta aici. O teamă surdă o cuprinse pe Phoebe. — Da, seniore? Şi care ar fi acesta? — Nu numai dorinta de a vedea manuscrisul lui Nash înainte ca dumneavoastră să intraţi în posesia lui mă aduce aici, Doamna mea Voalată. — Aşa să fie oare, domnul meu? Poate că planul ei funcţionase în cele din urmă, se gândi Phoebe. Poate că îi trezise într–adevăr interesul, exact aşa cum sperase să o facă. Vă interesează ceea ce am să vă spun? — Nu în mod special. Dar sunt interesat să–mi cunosc noul adversar. Cred că trebuie să–ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine sunteţi, doamnă, dar mi–aţi dat mult de furcă în ultimul timp. M–am săturat de jocurile dumneavoastră. O nouă undă de nelinişte îi întunecă bucuria lui Phoebe. Era încă departe de a–şi atinge cu succes ţelul. — Cred că ne vom mai întâlni în viitor. După cum aţi spus, suntem interesaţi amândoi să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele trosni uşor în timp ce Gabriel dădu pinteni armăsarului său ca să se apropie cu câţiva paşi. — V–au făcut multă plăcere micile dumneavoastră victorii din ultima vreme, Doamna mea Voalată? — Foarte mult. Ea zâmbi, în ciuda nervozităţii. Sunt foarte mulţumită de recentele mele achiziţii. Completează minunat biblioteca mea. — Înteleg. Urmă o mică pauză. Nu consideraţi că este putin necugetat să mă invitaţi şi pe mine în noaptea asta să asist la ultima dumneavoastră lovitură? Era cu mult mai necugetat decât şi–ar fi putut închipui el, se gândi Phoebe, mâhnită. — Vedeti, seniore, dumneavoastră sunteti una dintre puţinele persoane din toată Anglia capabilă să aprecieze ultima mea descoperire. — Desigur că o apreciez mult. Foarte mult, de fapt. Şi în asta constă pericolul. Degetele lui Phoebe tremurau uşor pe hamuri. — Pericolul? — Dacă decid să vă iau manuscrisul prin forţă după ce îl preluati de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o blândeţe ucigătoare. Phoebe întepeni, brusc auzind ameninţarea. Nu luase în considerare această posibilitate. Wylde era un senior, la urma urmelor. — Nu fiţi ridicol. Sunteţi un gentleman. Nu puteţi face un asemnea lucru. — Misterioasele doamne voalate care complotează să priveze gentlemani ca mine de obiecte pe care le doresc cu ardoare nu trebuie să fie prea surprinse dacă sus numiţii gentlemani devin nerăbdători. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash este o autentică legendă a Mesei Rotunde din secolul al paisprezecelea aşa cum pretinde el, îl vreau eu, doamnă. Spuneţi preţul. Se simţea încordarea în aerul care–i înconjura. O clipă curajul o părăsi pe Phoebe. Fu pe punctul de a întoarce iapa şi să galopeze înapoi la vila de la Amesbury unde stătea şi era în siguranţă: se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitori fuseseră tot atât de dificili. — Mă îndoiesc că puteţi plăti preţul pe care–l cer, domnule, murmură ea. — Spuneţi şi vom vedea. Phoebe îşi trecu limba peste buzele uscate. — Problema este că nu am intenţia să–l vând. — Sunteţi sigură de asta? Gabriel îşi aduse armăsarul încă un pic mai aproape. Animalul mare îşi scutură capul şi răsuflă puternic, incomodând iapa lui Phoebe. — Absolut sigură, spuse Phoebe repede. Se opri pentru efect. Totuşi, aş putea să mă gândesc să vi–l dau. — Să mi–l dai? Gabriel era clar uluit de această remarcă. Despre ce dracu vorbeşti? — O să vă explic mai târziu, domnule. Phoebe se străduia să–şi calmeze calul nervos. Pot să vă atrag atenţia că este aproape miezul nopţii? Trebuie să fiu la reşedinta domnului Nash în câteva minute. Veniţi cu mine sau nu? — Sunt ferm decis să–mi îndeplinsc îndatoririle de însotitor al dumneavoastră în seara aceasta, spuse Gabriel aspru. Este mult prea târziu ca să scăpaţi de mine. — Da, bine, atunci să rezolvăm această treabă, nu? Phoebe îşi îndemnă iapa să pornească pe pajiştea luminată de luna. Reşedinţa domnului Nash trebuie să fie la mică distanţă de aici, potrivit cu indicaţiile din ultima lui scrisoare. — N–aş vrea să–l faceţi să vă aştepte. Gabriel îşi mână armăsarul să pornească după ea. Animalul cu părul lucios îşi potrivi pasul cu cel al calului lui Phoebe. Phoebe se întrebă dacă şi iapa ei era tot atât de nervoasă ca şi ea. Gabriel şi armăsarul lui păreau amândoi mari şi înfricoşători în lumina lunii. — Acum, dacă tot ne–am întâlnit în cele din urmă, Doamna mea Voalată, aş avea câteva întrebări să vă adresez, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă o privire piezişă. — Întrucât mi–aţi ignorat scrisorile din ultimele două luni, mă surprinde să aud acest lucru. Am avut impresia că nu sunt un subiect care să vă intereseze prea tare. — Acum însă, ştiţi prea bine că sunt interesat. Spuneţi–mi, aveţi intenţia să continuaţi să alergaţi după fiecare obscură carte medievală pe care o vreau şi eu? — Probabil. După cum aţi remarcat, părem să avem gusturi similar în asemenea lucruri. — Asta poate deveni foarte costisitor pentru amândoi. De cum se va afla că există doi solicitanţi rivali pentru fiecare carte veche care iese la lumină, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, cred că vor urca, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi pot permite. Primesc o rentă foarte generoasă. Gabriel îi aruncă o privire cercetătoare, dintr–o parte. — Soţul dumneavoastră nu are nimic împotriva acestor obiceiuri atât de scumpe? — Nu am niciun sot, domnule. Şi nici nu doresc să am unul. Din observaţiile mele, soţul tinde să limiteze aventurile unei femei. — Sunt de acord că puţini bărbati ar fi de acord cu acest gen de nebunie în care v–aţi angajat în noaptea asta, mormăi Gabriel. Niciun bărbat în toate minţile n–ar îngădui unei soţii să cutreiere singură prin păduri sau pe oriunde la această oră. Neil i–ar fi îngăduit să o facă, gândi Phoebe melancolic. Dar blondul ei Lancelot murise şi ea pornise în căutarea ucigaşului sau. Lăsă amintirile deoparte şi încercă să–şi stăpânească tresărirea de vinovăţie pe care o simtea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n–ar fi fost ea, Neil n–ar fi plecat niciodată în mările Sudului să facă avere. Şi dacă n–ar fi plecat în mările Sudului, n–ar fi fost omorât de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, Phoebe îi aminti lui Gabriel. Încerca disperată să menţină conversatia pe un ton lejer. Am un cavaler rătăcitor care mă însoţeşte. Mă simt în siguranţă. — Te referi cumva la mine? — Bineînteles. — Atunci ar trebui să ştii că aceşti Cavaleri rătăcitori sunt obişnuiti să fie foarte bine răsplătiţi pentru serviciile lor, spuse Gabriel. În timpurile medievaie doamna îi acorda favorurile apărătorului ei. Spuneţi–mi, doamnă, intenţionaţi să mă răsplătiţi în acelaşi fel pentru treaba din noaptea asta? Ochii lui Phoebe se făcură mari sub văl. Era şocată. Chiar dacă nu vroia să o admită. Desigur că nu vroise să spună că ea ar fi trebuit să răsplătească cu favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligată să respecte regulile de bună cuviinţă ale societăţii, nu putea, totuşi să creadă în niciun fel că natura fundamentală a lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler, care în urmă cu opt ani se pornise să o salveze pe sora ei de la o căsătorie aranjată era în străfundul sufletului un gentleman plin de curtoazie. Într–adevăr, în ochii fetei de şaisprezece ani ar fi fost demn să stea chiar la Masa Rotundă. Bineînteles că n–ar fi făcut avansuri complet necavalereşti unei doamne. Sau i–ar fi făcut? Probabil că ea îl întelesese greşit. Poate că numai o necăjea. — Să–mi amintiţi să vă dau o batistă sau ceva asemănător în dar pentru eforturile pe care le faceţi în noaptea asta, seniore spuse Phoebe. Nu putea să–şi dea seama dacă părea suficient de sofisticată sau nu. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avea prea multă experienţă cu domnii fără maniere. Ca fiică mai mică a contelui de Clarington, Phoebe fusese întotdeauna protejată cu multă grijă. Chiar prea mult uneori, după cum socotea. — Nu cred că o batistă va fi o recompensă suficientă, aprecie Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea. — Oricum, este tot ce veţi căpăta, aşa că încetaţi să mă mă provocaţi, seniore. Se simţi uşurată văzând o fereastră luminată în faţa lor. Asta trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică şi şubredă care se vedea în lumina lunii. Chiar şi pe timp de noapte se putea vedea că acea casă trebuia îngrijită. Părea complet neglijată: O poartă dărăpănată bloca drumul spre poteca grădinii lăsată în paragină. Lumina care venea din casă trecea printr–un mic geam spart. Acoperişul trebuia reparat. — Nash nu pare să se descurce prea bine vânzând manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din scrisorile lui am rămas cu impresia că are o bibliotecă bogată, dar îi displace grozav să se despartă de cărţile sale. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde „Cavalerul şi Vrăjitorul” numai pentru că are, mare nevoie de fonduri pentru a cumpăra un volum pe care–l consideră mai important decât un roman medieval de aventuri frivole. — Ei, dar ce poate fi mai important decât un roman de aventuri frivole? gura lui Gabriel se arcui într–un zâmbet uşor, în timp ce ridică braţele şi o prinse pe Phoebe de mijloc. I se tăie respiratia în timp ce el o ridică fără efort din şa. Nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu tălpile la câţiva centimetri de pământ. Era prima dată când o atingea, prima dată când era atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. Era fără suflare. El mirosea bine, îşi dădu ea seama surprinsă. Mirosul lui nu putea fi descris, numai piele şi lână, atât de masculin… Ştiu imediat că n–o să–l uite niciodată. Dintr–un motiv sau altul puterea din braţele lui o făcu să se simtă slăbită. Era conştientă de cât era de mică şi de uşoară în comparaţie cu el. Nu era numai imaginaţia ei; era mai robust decât îşi amintea ea. Cu opt ani în urmă, Phoebe îl admirase pe pretinsul salvator al surorii ei cu admiraţia nevinovată şi idealistă a unei tinere fete. În noaptea aceasta descoperi cu uimire că ar putea foarte bine să se simtă atrasă de el în felul în care o femeie este atrasă de un bărbat. Nu mai simţise acest lucru faţă de niciun alt bărbat înainte, nici faţă de Neil. Nu mai avusese niciodată aceasta senzaţie imediată de apropiere care te înfioară. Poate era numai imaginatia ei care o luase razna, se linişti ea. Prea multă încordare sub lumina lunii. Familia ei o îndemnase întotdeauna să–şi mai pună frâu imaginatiei. Gabriel o puse jos pe picioarele ei. Tulburată de efectul ameţitor pe care el îl avea asupra simţurilor ei, Phoebe uită să se sprijine bine pe piciorul drept înainte să–şi lase greutatea şi pe cel stâng. Se împiedică şi se agăţă de Gabriel ca să–şi recapete echilibrul. Gabriel îşi arcui sprâncenele. — Vă fac să vă simtiti nervoasă, doamna mea? — Nu, sigur că nu. Phoebe îşi eliberă braţul şi îşi aranjă repede fusta costumului de călărie. Porni hotărâtă spre poarta dărăpănată. Nu putea în niciun fel să ascundă faptul că şchiopăta uşor. Ea se obişnuise de mult cu acest lucru, dar ceilalti îl observau întotdeauna. — V–aţi scrântit glezna când v–am dat jos? în vocea lui Gabriel se simţea acum o îngrijorare reală. Scuzaţi–mă, doamnă. Vă rog, lăsaţi–mă să vă ajut. — N–am nimic la gleznă, spuse Phoebe nerăbdătoare. Am piciorul stâng puţin slăbit, asta–i tot. Din cauza unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, spuse Gabriel. Părea gânditor. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea evidentă a piciorului ei stâng îl deranja. Descurajase cu siguranţă alţi bărbati în trecut. Puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze un vals cu ei. În mod normal, nu o deranjau asemenea reacţii. Se obişnuise cu ele. Dar descoperi că o durea să gândească că Gabriel ar putea fi dintre aceia care nu pot tolera imperfecţiuni la o femeie! — Dacă par puţin nervoasă, spuse Phoebe supărată, este pentru că nu vă cunosc–prea bine, domnule. — Nu sunt aşa convins de asta, spuse Gabriel uşor amuzat. Sunteţi pe cale să furaţi de sub nasul meu cel de–al treilea manuscris. S–ar părea că mă cunoaşteţi foarte bine cu adevărat. — Nu vi–l fur, domnul meu. Phoebe ridică mâna spre borul pălăriei şi îşi coborî al doilea rând al vălului întunecat. Unul singur ar fi putut să nu fie suficient pentru a–i ascunde trăsăturile în interiorul casei. — Consider că suntem rivali: nu duşmani. — Există o mică diferenţă când este vorba despre asemenea lucruri. Fiţi atentă doamnă. Cred că aţi abuzatde norocul dumneavoastră în noaptea aceasta. Phoebe bătu repede la uşă. — Nu te pripi, Wylde. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii când o să câştigi tu în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel fixau chipul lui Phoebe ascuns sub vălul des, în timp ce se auzeau paşi de cealaltă parte a uşii. Voi avea grijă pe viitor să fiu mult mai competitiv decât am fost până acum. — Mi–a plăcut competiţia foarte mult până acum, spuse Phoebe în timp ce uşa era descuiată pe dinăuntru. Duelul verbal cuwylde semăna cu a târî o bucată de carne crudă în fata unui tigru. Un joc periculos, în cel mai fericit caz. Dar trebuia ca el să rămână nedumerit, îşi reaminti ea. Dacă îşi pierdea interesul, putea pur şi simplu să dispară în noapte. Încă odată, nu putea decât să regrete faptul că erau atât de puţini cavaleri rătăcitori disponibili. — Dacă v–a plăcut competiţia până acum spuse Gabriel, este numai pentru că până acum aţi câştigat. Asta se va schimba curând.    

Capitolul 1 Era cea mai întunecată oră a nopţii, aproape ora trei dimineaţa, şi ceaţa îngheţată se lipea de oraş ca o fantomă. Prudence Merryweather concluziona, cu părere de rău, că era un moment destul de nepotrivit pentru a-i face o vizită bărbatului cunoscut sub numele de îngerul Prăbuşit. Tremură în ciuda hotărârii ei îndrăzneţe, în momentul în care trăsura se opri în faţa uşii de la intrarea casei, învăluită în ceaţă. Noile felinare cu gaz care fuseseră instalate în această parte a oraşului erau neputincioase în această ceaţă deasă. O tăcere sinistră pusese stăpânire pe strada rece, întunecată. Singurele zgomote erau uruitul trăsurii şi cele făcute de copitele cailor pe pavaj. Prudence se gândi o clipă să-i spună vizitiului să întoarcă trăsura şi s-o ducă direct acasă. Dar alungă acest gând tot atât de repede cum îi venise. Ştia că nu trebuie să ezite acum. Era în joc viaţa fratelui ei. Îşi adună curajul, îşi potrivi mai bine ochelarii şi coborî din trăsură. Îşi trase gluga pelerinei vechi de lână gri, astfel încât să-i ascundă faţa şi începu hotărâtă să urce treptele casei. În urma ei, trăsura porni mai departe. Prudence se opri şi se întoarse alarmată. — Hei, unde ai plecat, omule? Ti-am spus că-ţi mai dau ceva în plus, dar să m-aştepţi. Nu stau decât un minut. — Nu te speria, dom’şoară. Potriveam doar hăţurile, atât. Vizitiul apărea ca o pată întunecată, fără trăsături distincte în capa lui mare şi cu pălăria trasă mult peste urechi. Vocea lui hârâia datorită ginului pe care-l băuse toată seara, ca să se apere de frigul înţepător. — Ţi-am spus că te aştept. Prudence se relaxă uşor. — Te rog să m-aştepţi până mă-ntorc. Altfel, rămân în aer după ce-mi termin treaba. — Ai o treabă? Aşa-i zice? Vizitiul zâmbi pe sub mustaţă în timp ce destupa sticla de gin şi turnă conţinutul pe gât. — Drăguţă treabă, n-am ce zice. Poate că prietenul o să vrea să-i încălzeşti patul toată noaptea. E al naibii de frig în seara asta. Prudence se încruntă la el, îşi dădu seama că nu câştiga nimic angajându-se într-o discuţie cu un vizitiu beat la ora asta târzie. N-avea timp de asemenea prostii. Îşi strânse mai bine mantia în jurul corpului şi urcă în grabă treptele de la uşa principală. Ferestrele de la etaj erau întunecate. Probabil că celebrul stăpân al casei se culcase deja. Din toate punctele de vedere, era o situaţie anormală. Se spunea că legendarul Conte de Angelstone rareori se culca înaintea zorilor. Îngerul Prăbuşit nu-şi câştigase această reputaţie formidabilă culcându-se la ore rezonabile. Toată lumea ştie că diavolul prefera adăpostul nopţii. Prudence ezită înainte de-a ridica mâna înmănuşată pentru a bate la uşă. Era foarte conştientă că treaba pe care urma s-o facă implica un anumit risc. Fusese crescută la ţară, venise de curând la Londra, dar nu era atât de naivă încât să creadă că era normal ca doamnele să viziteze domni la orice oră, cu atât mai puţin la ora trei dimineaţa. Prudence bătu cu putere în uşă. Păru să treacă o veşnicie până când un majordom morocănos, pe jumătate îmbrăcat, deschise uşa. Era un om fălcos, cu un început de chelie, care-i amintea lui Prudence de un câine de vânătoare, feroce. Lumânarea pe care o ţinea într-o mâna dezvălui trăsăturile sumbre ce exprimau mai întâi supărarea, apoi un dezgust crescând. Luă notă de pelerina şi de silueta acoperită a lui Prudence cu ochi tăioşi, dezaprobatori. — Da, domnişoară? Prudence respiră profund. — Am venit să-i fac o scurtă vizită domnului conte. — Chiar aşa? Majordomul schiţă un rânjet batjocoritor care i s-ar fi potrivit Cerberului, câinele cu trei capete despre care se spunea că păzeşte intrarea în infern. — Cu regret vă informez că lordul nu este acasă. — Ba e. Prudence ştia că trebuie să fie fermă, dacă voia să treacă de cerberul îngerului Prăbuşit. — Mi-am verificat informaţiile înainte de-a mă decide să-l vizitez. Te rog să-l informezi imediat că are un vizitator. — Şi cine să-i spun c-a venit? întrebă majordomul cu o voce cavernoasă. — O doamnă. — Nu prea-i de crezut. Nici o doamnă n-ar fi aici la ora asta. Cară-te, nesuferită mică ce eşti! Lordul nu vrea să aibă de-a face cu cele de soiul tău. Dacă are chef de un pic de sifon poa’ să caute ceva mult mai bun decât o prostituată de pe stradă. Prudence fierbea din pricina insultelor. Totul avea să fie în mod clar mai neplăcut decât anticipase ea. Strânse din dinţi. — Fii bun şi informeaz-o pe înălţimea sa că cineva pe care-l interesează apropiatul lui duel doreşte să-l vadă. Majordomul o privi uimit. — Şi, mă rog, ce-ar putea să ştie o femele de genul tău despre chestiunile personale ale înălţimii sale? — Se pare că mult mai mult decât ştii dumneata. Dacă nu-i spui lui Angelstone că-l caută cineva, te asigur c-ai să regreţi. Ai putea să-ţi pierzi slujba dacă nu-l anunţi că sunt aici. Majordomul nu părea impresionat de această ameninţare, dar începuse să şovăie. — Aşteaptă aici. Trânti uşa, lăsând-o pe Prudence în picioare, pe scări. Degetele de gheaţă ale ceţii se-ncolăciră strâns în jurul ei. Se ghemui mai adânc în mantie. Aceasta se dovedea a fi una dintre cele mai mizerabile seri pe care le petrecuse în viaţa ei. Lucrurile fuseseră mult mai simple la ţară. Uşa se deschise din nou, un moment mai târziu. Majordomul o privi de sus pe Prudence şi-i indică în silă că putea să intre. — Domnia sa te va primi în bibliotecă. — Aşa mă gândeam şi eu. Prudence păşi repede peste prag, recunoscătoare să scape din strânsoarea ceţii, chiar dacă asta însemna să intre în gura iadului. Majordomul deschise uşa bibliotecii şi-o ţinu deschisă pentru ea. Prudence trecu pe lângă el şi intră într-o încăpere întunecată, umbrită, luminată doar de o mică vâlvătaie din vatră. Uşa se închise în urma ei, chiar când înţelese că nu era nici urmă de Angelstone. — Domnule conte? Prudence se opri brusc şi privi intens în întuneric. — Domnule? Sunteţi aici? — Bună seara, domnişoară Merryweather. Sper să mă iertaţi pentru lipsa de maniere a majordomnului meu. Sebastian, Conte de Angelstone, se ridică încet dintr-un fotoliu imens şi privi căminul. Sub unul din braţe ţinea strâns o pisică mare, neagră. —Trebuie să înţelegeţi că vizita dumneavostră este oarecum neaşteptată. Mai ales având în vedere ora şi împrejurările. — Da, domnule conte. Sunt conştientă de asta. Prudence îşi ţinu răsuflarea la vederea lui. Dansase cu Sebastian mai devreme. În seara aceea, dar fusese pentru prima dată când îl întâlnise pe îngerul Prăbuşit, înţelese acum că era nevoie de mai mult decât una sau două întâlniri, pentru a se obişnui cu impactul pe care îl avea el asupra simţurilor ei. Angelstone era orice, numai angelic nu, atât ca înfăţişare cât şi ca temperament. În saloanele mondene se spunea că seamănă foarte tare cu Stăpânul Lumii de dedesubt. Într-adevăr, îţi trebuia o imaginaţie formidabilă ca să ţi-l închipui cu o pereche de aripi şi cu aureolă. Focul ce pâlpâia în spatele lui Sebastian părea puţin prea rarefiat în seara asta. Strălucirea flăcărilor scotea puternic în evidenţă trăsăturile lui aspre, întunecate. Părul lui negru era tuns scurt. Ochii lui ciudaţi, ca de chihlimbar, străluceau de o inteligenţă pătrunzătoare, rece. Trupul lui era puternic şi slab. Prudence ştia, din experienţa pe care o avusese cu el pe ringul de dans, că Sebastian avea o graţie masculină periculoasă, perfidă. Era evident îmbrăcat pentru interior, nu pentru a primi vizite. Cravata lui albă îi spânzura în voie în jurul gâtului şi cămaşa şifonată era suficient de mult descheiată ca să dezvăluie părul negru, cârlionţat, de pe piept. Pantalonii lui de culoarea pielii de căprioară îmbrăţişau liniile viguroase ale şoldurilor lui. Încă nu-şi dăduse jos cizmele negre de călărie lustruite ca o oglindă. Prudence ştia foarte puţine lucruri despre modă. Era o problemă de o importanţă extrem de limitată pentru ca. Dar înţelese că era o eleganţă masculină înnăscută la Sebastian, care se interesa prea puţin de îmbrăcăminte. Eleganţa era o parte din el, aşa cum era o parte din el şi pisica pe care-o ţinea în braţe. Singura bijuterie pe care o purta Sebastian era un inel de aur, pe unul din degetele lui lungi. Inelul sclipi şters când mângâie încet pisica. Prudence privi inelul. Mai devreme, când dansase cu el, observase că pe el era gravată cu minuţiozitate litera „F“. Presupuse că venea de la Fleetwood, numele de familie al contelui. Pentru o clipă, păru că nu-şi poate lua ochii de la mâna lui Sebastian când acesta mângâia pisica. Când reuşi într-un târziu, să-i întâlnească din nou privirea, văzu că el zâmbea uşor. Tresări cuprinsă de frisonul unei nelinişti senzuale care o invadă. Îşi spuse că pur şi simplu nu era obişnuită să vadă un bărbat în ţinută de casă. Din nefericire, avusese aceeaşi reacţie mai devreme în seara asta, când Sebastian fusese îmbrăcat potrivit pentru bal. Prudence înţelese că bărbatul avea un efect înrobitor asupra ei. Se întrebă în treacăt dacă el exista în realitate. Chiar când stătea acolo privindu-l, Sebastian începu parcă să dispară ca un spectru într-o ceaţă cenuşie. Timp de câteva secunde fu atât de speriată ca nu cumva să se transforme într-o arătare, chiar în faţa ochilor ei, încât nu mai putu gândi limpede. Apoi înţelese care era problema. — Vă rog să mă iertaţi, domnule conte. Prudence îşi scoase repede ochelarii şi şterse norul de ceaţă care începuse să-i întunece vederea. — Ştiţi, e atât de frig afară. Când am intrat în camera asta călduroasă, s-a format condens pe lentile. E una din problemele neplăcute cărora trebuie să le facă faţă cei care poartă ochelari. Sebastian ridică o sprânceană neagră. — Aveţi compasiunea mea, domnişoară Merryweather. — Ei, da, mulţumesc. Nu se poate face mare lucru în privinţa asta. Te obişnuieşti. Prudence îşi aşeză ochelarii înapoi pe nas. Se încruntă la Sebastian. — Presupun că vă-ntrebaţi de ce sunt aici la ora asta destul de târzie. — Mi-a trecut prin cap întrebarea asta. Privirea lui alunecă peste pelerina ei veche, care se desfăcuse uşor, dezvăluind rochia de bal cafenie, îngrijită, demodată, de dedesubt. Pentru o clipă, în ochi i se citi amuzamentul, înlocuit apoi de o privire speculativă. — Aţi venit singură? — Da, bineînţeles, spuse şi-l privi surprinsă. — Anumiţi oameni ar spune c-a fost cam neînţelept. — Trebuia să vă văd singură. Am venit dintr-un motiv foarte personal. — Înţeleg. Vă rog, luaţi loc. — Mulţumesc. Prudence zâmbi puţin cam nesigură în timp ce se aşeză pe celălalt fotoliu mare din faţa focului. Îşi reaminti că-l plăcuse pe Angelstone mai devreme în seara asta, cu toate că prietena ei Hester – lady Pembroke, fusese îngrozită când el se prezentase cu forţa. În mod sigur, nu era chiar atât de rău cum susţinea toată lumea, îşi spuse Prudence urmărindu-l pe Sebastian aşezându-se din nou în fotoliul lui. Instinctul ei în privinţa oamenilor era, în general, vrednic de încredere. Fusese doar o singură ocazie nefericită, în urmă cu trei ani, când din păcate, se înşelase în privinţa unui bărbat. — E puţin cam neplăcut, domnule conte. — Da. Sebastian îşi întinse picioarele încălţate spre foc şi începu să mângâie din nou pisica. — Şi e şi puţin cam periculos. — Prostii. Am un pistol în săculeţul meu de mână şi vizitiul care m-a adus aici a fost de-acord să mă aştepte. — Vă asigur, voi fi absolut în siguranţă. — Un pistol? O privi oarecum amuzat. — Sunteţi o femeie foarte neobişnuită, domnişoară Merryweather. Aţi crezut că aveţi nevoie de un pistol ca să vă apăraţi de mine? — Pentru Dumnezeu, nu, domnule conte. Prudence era realmente şocată. — Dumneavoastră sunteţi un gentleman, domnule. — Chiar sunt? — Sigur că sunteţi. Vă rog să nu mă necăjiţi, domnule conte. Mi-am luat pistolul cu mine ca să mă apăr de tâlhari. Am înţeles că sunt foarte mulţi aici, în oraş. — Da. Sunt, într-adevăr. Pisica se ghemui în poala lui Sebastian şi o privi pe Prudence fără să clipească. O izbi faptul că ochii animalului aveau aproape aceeaşi nuanţă de chihlimbar cu cei ai stăpânului său. Fu distrasă pe moment de această remarcă. — Pisica dumneavoastră are vreun nume, domnule? întrebă ea brusc. — Da. — Care? Zâmbetul abia schiţat al lui Sebastian apăru din nou în colţul gurii lui. — Lucifer. — Oh! Prudence îşi drese glasul discret. — Da, ei bine, după cum spuneam, nu sunt deloc neobişnuită, ba chiar sunt o femeie cât se poate de comună, care, din păcate, nu este obişnuită cu stilul de viaţă din oraş. — Nu sunt de-acord, domnişoară Merryweather. Sunteţi cea mai neobişnuită femeie pe care am întâlnit-o vreodată. — Mi-e foarte greu să cred asta, spuse ea aspru. Ei bine, se pare că am fost cauza unui conflict între dumneavoastră şi fratele meu în seara asta şi doresc să-i pun capăt pe loc. — Conflict? Privirea de chihlimbar a lui Sebastian se îngustă, gânditoare. — Eu nu ştiu de niciun conflict între mine şi Trevor Merryweather. — Nu încercaţi să mă păcăliţi pretinzând că nu ştiţi nimic de situaţie, domnule conte. Prudence îşi împreună strâns în poală mâinile înmănuşate. — Am auzit că dumneavoastră şi Trevor o să vă duelaţi în zori. Nu o să permit aşa ceva. — Cum aveţi de gând să opriţi duelul? Sebastian o privea cu un interes indolent. — Pentru asta, în ultimele câteva ore am cercetat subiectul duelurilor şi-am venit cu o soluţie. — Într-adevăr? — Da. Scuzele vor pune capăt acestei idioţenii. Imediat ce-am înţeles ce trebuia făcut, l-am căutat pe Trevor la serata de la Atkinses şi i-am vorbit lui mai întâi. Din nenorocire, s-a dovedit a fi ridicol de încăpăţânat în privinţa întregii poveşti, deşi vedeam că era îngrozit de ce urma să se întâmple în zori. E foarte tânăr, ştiţi. — Nu-i prea tânăr ca să provoace la duel, se pare. Prudence clătină din cap. — Spunea mereu că trebuie să meargă până la capăt, pentru că-i în joc onoarea mea şi a lui. Onoarea mea. Vă puteţi imagina? — În general, despre asta-i vorba în asemenea situaţii. Duelurile ar fi insuportabil de plictisitoare pentru toţi, dacă n-ar fi implicată onoarea unei femei. — Ce tâmpenie! Daţi-mi voie să vă spun, domnule conte, că dacă dumneavoastră chiar credeţi asta, atunci nu aveţi mai mult bun simţ decât fratele meu. — Ce gând înfricoşător! Prudence îi ignoră sarcasmul. — E o prostie să crezi c-am fost insultată doar pentru că m-aţi invitat la dans. N-am fost deloc insultată, i-am spus şi lui Trevor. — Mulţumesc. — Adevărul e, spuse Prudence cu sinceritate, că Trevor s-a simţit nevoit să fie foarte protector faţă de mine, de la moartea părinţilor noştri. Crede că, fiind bărbatul familiei, are anumite obligaţii. Intenţiile lui sunt bune, dar uneori depăşeşte măsura, încercând să aibă grijă de mine. E ridicol din partea lui să vă provoace la duel pentru un fapt atât de lipsit de importanţă. — Nu sunt pe deplin convins că a fost un fapt lipsit de importanţă. Degetele elegante ale lui Sebastian mângâiau încet motanul. — Dumneavoastră şi cu mine am avut o conversaţie destul de lungă la bal. — Despre chestiuni de interes reciproc intelectual, nimic mai mult, spuse Prudence repede. — Am dansat şi un vals. — Aşa au făcut mulţi alţi oameni. Lady Pembroke îmi spune că e ultimul strigăt al modei. Toată lumea dansează vals acum. Realmente, provocarea lui Trevor este de necrezut. — Dar nu în ochii unor anumiţi oameni. Prudence îşi muşcă buza. — Ei bine, de vreme ce v-a provocat şi eu nu-l pot convinge să vă ceară scuze, astfel ca duelul să poată fi anulat, mai rămâne o singură soluţie. Ochii de chihlimbar ai lui Sebastian îi întâlniră pe-ai ei. — Sunt extrem de curios să aud care-i soluţia dumneavoastră, domnişoară Merryweather. — E realmente foarte simplu. Prudence îi dărui un zâmbet plin de speranţă. — Trebuie să-mi cereţi scuze, continuă ea. Mâna lui Sebastian se opri pe motan. Genele lui ca de abanos îi acoperiră privirea ca un văl. — Poftim? — M-aţi auzit. Trebuie să-mi cereţi scuze. Prudence se-aplecă înainte. — E singura cale, domnule conte. Ştiţi, Trevor n-are decât douăzeci de ani. Este nervos şi cred că ştie că-i băgat în treaba asta până peste cap, dar e mult prea tânăr şi prea repezit să admită că situaţia i-a scăpat de sub control. — Fratele dumneavoastră s-ar putea să nu creadă că i-a scăpat de sub control. Ar putea fi pe de-a-ntregul convins că singurul răspuns potrivit, în aceste împrejurări era să mă provoace la duel. — Ridicol. Trebuie să înţelegeţi, domnule conte. De când mama şi tata au fost omorâţi într-un accident de trăsură, în urmă cu doi ani, fratele meu a încercat să ia asupra lui rolul de cap de familie. — Înţeleg. — E la vârsta teribilă când bărbaţii tineri simt lucrurile foarte intens. Mă gândesc că aţi fost şi dumneavoastră tânăr odată. Sebastian o privi evident fascinat. — Acum că aţi adus vorba, cred că am fost. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, bineînţeles. Prudence roşi. — N-am vrut să spun că acum sunteţi bătrân, domnule conte. — Mulţumesc. Prudence îi zâmbi încurajator. — Dumnezeule probabil că nu aveţi cu mult peste patruzeci. — Treizeci şi cinci. Prudence clipi. — Poftim? — Am treizeci şi cinci de ani, domnişoară Merryweather. Nu patruzeci. — Înţeleg. Prudence se întrebă dacă nu cumva îl jignise. Căută să recucerească terenul pierdut. — Ei bine, sigur aveţi aspectul unui anume tip de maturitate robustă care-i de aşteptat să se găsească la un bărbat mult mai în vârstă, domnule. — Drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta. Alţii, au zis că faţa mea poartă însemnele unui suflet distrus şi ale unei vieţi prea grele. Prudence înghiţi în sec. — Adevărul este, domnule conte, că mă tem că trebuie să ne bizuim pe înţelepciunea şi pe bunul simţ pe care, fără îndoială, le-aţi dobândit în ultimii treizeci şi cinci de ani, dacă vrem să punem capăt prostiei făcute de un băiat de douăzeci de ani. Sebastian o privi îndelung. — Vorbiţi serios, nu-i aşa, domnişoară Merryweather? Vă aşteptaţi într-adevăr ca eu să-i cer scuze fratelui dumneavoastră. — Vorbesc foarte serios. Asta-i o chestiune de viaţă şi de moarte, domnule conte. Din informaţiile mele, sunteţi un trăgător excelent. Prudence îşi strânse şi mai tare mâinile împreunate. — Înţeleg că vă antrenaţi în mod regulat la Manton şi că acesta nu va fi primul dumneavoastră duel. — Se pare că sunteţi remarcabil de bine informată. — Mă pricep foarte bine să fac investigaţii, domnule conte, spuse Prudence pe un ton rigid. E o pasiune de-a mea, aşa cum v-am explicat mai devreme în seara asta. — Într-adevăr. Dar am trăit cu impresia că interesul dumneavoastră iniţial era cercetarea fenomenelor spectrale. Prudence privi motanul. — E adevărat că m-am specializat în asemenea probleme, dar vă asigur că domeniul meu de interes este de fapt, foarte larg. Îmi place să găsesc răspunsuri la întrebări încurcate. — Credeţi în fantome, domnişoară Merryweather? — Eu personal sunt extrem de sceptică în legătură cu acest subiect, admise Prudence. Dar mulţi oameni cred într-adevăr în fantome. Ei cred adesea că au dovada fenomenelor spectrale. Pasiunea mea implică examinarea probelor şi încercarea de-a găsi o explicaţie logică pentru ele. — Înţeleg. Sebastian privi flăcările din cămin. — Am căutat să vă cunosc pentru că auzisem de neobişnuita dumneavoastră pasiune. Prudence zâmbi dezamăgită. — Sunt pe deplin conştientă de asta, domnule conte, îmi dau seama că sunt considerată o femeie originală aici, în oraş. Nu sunteţi primul domn care a căutat să mă cunoască doar pentru că era curios în legătură cu pasiunea mea. Aveţi idee cât de iritant este să fii invitată la dans doar pentru că eşti considerată ciudată? — Cred că am cât de cât idee, spuse Sebastian, pe un ton neaşteptat de sec. Lumea mondenă este întotdeauna intrigată de neobişnuit. Reacţionează ca un copil mic care are o jucărie nouă. Şi dacă se întâmplă să strice jucăria aceea, o aruncă la o parte şi se îndreaptă spre un alt obiect arătos, strălucitor. — Înţeleg. Inima lui Prudence se strânse. Sperase ea într-adevăr ca el s-o găsească ceva mai interesantă decât jucăria nouă? în fond, avea de-a face cu îngerul Prăbuşit. — Vreţi să spuneţi că m-aţi invitat la dans pentru că sunt cea mai recentă distracţie a lumii mondene. V-aţi amuzat doar. — Nu. Sebastian o privi pe furiş. — V-am invitat la dans pentru că m-aţi intrigat, domnişoară Merryweather. Mi-a trecut prin minte că noi doi am putea avea câteva pasiuni comune. Prudence îl privi uluită. — Vorbiţi serios, domnule conte? Vă ocupaţi de investigarea fenomenelor spectrale? — Nu chiar. — Atunci? — Nu cred că-i important acum. Sunt probleme mult mai presante care ne interesează, nu-i aşa? — Da, sigur. Duelul dumneavoastră cu fratele meu. Prudence reveni la problemele de actualitate. — Deci îi cereţi scuze lui Trevor, nu? Ştiu că va fi îngrozitor de enervant să faceţi asta, când el e cel care-a greşit, dar sunt sigură că înţelege şi el că acest duel trebuie oprit. — Nu-mi stă în obicei să-mi cer scuze, domnişoară Merryweather. Prudence îşi umezi buzele uscate. — Problema e că pe Trevor nu-l pot convinge s-o facă. — Atunci mă tem că fratele dumneavoastră va trebui să suporte consecinţele. Prudence simţi că i se răcesc mâinile. — Domnule, insist să vă purtaţi ca un bărbat matur, respectabil. Trevor e la fel de neobişnuit cu viaţa de oraş ca şi mine. N-a ştiut ce face când v-a provocat la duel. — Greşiţi, domnişoară Merryweather. Fratele dumneavoastră ştia foarte bine ce face. Ştia cine sunt şi-mi cunoştea reputaţia. Sebastian zâmbi abia schiţat. — De ce credeţi că a fost atât de supărat pentru faptul că v-am invitat la dans? continuă el. Prudence se încruntă. — Am aflat foarte multe despre reputaţia dumneavoastră în ultimele trei sau patru ore, domnule conte. Mi se pare că depăşeşte cu mult toate proporţiile faptelor. Sebastian păru puţin surprins. — Cunoaşteţi faptele mele, domnişoară Merryweather? — Majoritatea. Prudence le enumeră rapid pe mâna ei înmănuşată. — Cu ani în urmă, tatăl dumneavoastră şi-a făcut familia de râs fugind cu o actriţă. Familia Fleetwood era furioasă. Părinţii dumneavoastră au fost forţaţi să părăsească ţara din cauza scandalului. N-au fost făcute niciodată anunţuri de căsătorie, aşa că toată lumea, inclusiv rudele, au presupus că domnul conte nu s-a căsătorit de fapt, niciodată, cu mama dumneavoastră. — Asta rezumă cea mai mare parte din trecutul meu. — Nu tocmai. Când v-aţi întors în Anglia, acum doi ani, lumea mondenă a simţit o plăcere nespusă în a vă considera un bastard. — Într-adevăr. Sebastian părea amuzat. — A fost foarte crud din partea oamenilor să spună asemenea lucruri. Sigur că nu eraţi răspunzător de împrejurările naşterii dumneavoastră. — Sunteţi foarte înţelegătoare, domnişoară Merryweather. — E o chestiune de bun simţ. De ce-ar trebui blamat un copil pentru faptele părinţilor lui? De altfel, întâmplarea face că nu v-aţi născut în afara căsătoriei. — Nu. Prudence îl privi gânditoare. — Din motive personale, poate pentru că vi s-a părut amuzant, aţi hotărât să-i lăsaţi pe toţi să creadă că sunteţi un fiu nelegitim. — Hai să zicem că n-am vrut să mă deranjez să le schimb împresia, admise el. — Până anul trecut, când a murit unchiul dumneavoastră, bătrânul conte. N-a fost niciodată căsătorit, aşa că n-a lăsat nici un fiu care să-i moştenească titlul. Tatăl dumneavoastră era următorul succesor, dar, din nefericire, a murit acum patru ani, iar dumneazoastră eraţi considerat nelegitim. De aceea, toată lumea a crezut că verişorul dumneavostră Jeremy, al cărui tată a murit şi el acum câtva timp, ar fi devenit noul Conte de Angelstone. Sebastian zâmbi şi nu spuse nimic. — Dar, spuse Prudence, aţi uimit întreaga lume mondenă aducând dovezi concludente că părinţii dumneavoastră au fost, într-adevăr, căsătoriţi legal înainte de-a vă fi născut. Eraţi moştenitorul legitim al titlului. Mi s-a spus că rudele nu v-au iertat asta niciodată. — Un fapt care nu mă deranjează în mod deosebit. — În plus, la vremea când aţi intrat în posesia titlului, aveaţi deja o avere care punea în umbră averea moştenită, spuse Prudence. Acesta-i încă un lucru pe care nu-l apreciază rudele dumneavoastră. Sebastian îşi înclină puţin capul. — Vă felicit pentru investigaţiile făcute, domnişoară Merryweather. Aţi aflat multe despre mine într-un timp relativ scurt. — N-au lipsit oamenii dornici să vă bârfească, domnule conte. — Rar se-întâmplă. — Reputaţia dumneavoastră e aproape legendară. — Probabil pe bună dreptate, observă Sebastian încet. — E atât de formidabilă, de fapt, continuă Prudence încet, încât ar putea cu siguranţă rezista la câteva remarci fără importanţă, care s-ar putea face dacă i-aţi cere scuze fratelui meu. Sebastian strânse din dinţi fără să vrea, ochii îi străluciră de admiraţie. — O lovitură impresionantă, domnişoară Merryweather. Şi foarte bine executată, dacă pot spune aşa ceva. — Mulţumesc, domnule conte. Am vrut să scot în evidenţă un fapt mărunt. Aţi putea să-i cereţi scuze fratelui meu şi să rămâneţi cu reputaţia extraordinară pe care-o aveţi încă intactă! Cei care vor afla de actul dumneavoastră de generozitate faţă de Trevor vor privi ca pe un gest de amabilitate. — Lumea nu mă ştie de om amabil, domnişoară Merryweather. Prudence zâmbi încurajator. — O să afle, după cum se va răspândi vestea că aţi refuzat să vă duelaţi cu fratele meu. Toată lumea ştie c-aţi fi putut vârî un glonte în el, dacă aţi fi hotărât asta. — E o perspectivă interesantă şi destul de amuzantă, având în vedere situaţia. — Sunt încântată că-nţelegeţi, domnule conte. Cred că micul meu plan va merge foarte bine. Tot ce trebuie să faceţi este să-i cereţi scuze lui Trevor. Sebastian reflectă o clipă. — Trebuie să mărturisesc că nu prea văd nici un beneficiu clar pentru mine, în toată treaba asta. — Veţi fi scutit de neplăcerea unui duel în zori, sublinie Prudence. Cu siguranţă, e un mare câştig. — Din întâmplare, zorile mă prind totdeauna treaz. În ochii lui Sebastian apăru o sclipire rece. — Un duel n-ar fi un inconvenient major, continuă el. Prudence îl privi şocată. Apoi se gândi că observase un amuzament diabolic în ochii lui de chihlimbar. — De ce vreţi să mă necăjiţi, domnule conte? — Las impresia asta? — Da. Sunt sigură că nu doriţi chiar atât de mult să vă duelaţi cu un băiat tânăr, neexperimentat. N-o să dovediţi nimic cu asta. Promiteţi-mi că-i veţi pune capăt acestei situaţii cu o scuză evitând vărsarea de sânge. — Îmi cereţi să las la o parte problema minoră a onoarei mele. — Vă cer să fiţi rezonabil. — De ce-aş fi rezonabil? Prudence ajunsese aproape de limita răbdării. — Domnule conte, insist să nu vă mai purtaţi ca un idiot cu tărâţe-n cap. Amândoi ştim că sunteţi prea inteligent ca să vreţi să vă angajaţi în ceva atât de stupid ca un duel. — Un idiot cu tărâţe-n cap? Prudence roşi. — Îmi cer scuze, domnule, dar aşa mi se pare mie. Mă aşteptam la mai mult din partea dumneavoastră. — Sunt dezolat să aflu că nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră. Dar eu rareori fac faţă aşteptărilor altora. Mă surprinde că n-aţi aflat acest lucru în timpul investigaţiilor dumneavoastră din seara asta. — Vă face plăcere să-i zăpăciţi pe ceilalţi, spuse Prudence. Îmi dau seama că simţiţi, fără îndoială, că sunteţi îndreptăţit să perseveraţi într-o asemenea manieră. Cu siguranţă, ăsta-i felul dumneavoastră de-a vă răzbuna pe societate pentru modul în care v-a tratat înainte de-a fi obţinut acest titlu. — E o atitudine foarte generoasă din partea dumneavoastră. — De altfel, spuse Prudence foarte calculat, vă cer să vă ridicaţi deasupra înclinaţiilor dumneavoastră, şi să vă comportaţi ca un bărbat generos, responsabil, inimos, cum ştiu că puteţi fi. Un râs diabolic lumină puţin ochii lui Sebastian. — Ce dracu’ vă face să credeţi că pot să mă port aşa? Prudence era exasperată. — Sunteţi un bărbat cult, cu o minte pătrunzătoare, domnule. De atâta lucru mi-am dat seama în ringul de dans, când am discutat despre investigaţiile mele în legătură cu fenomenele spectrale. Aţi pus întrebări competente şi-aţi dat dovadă de o inteligenţă pătrunzătoare. Refuz că cred că nu vă puteţi purta cu o anume generozitate a spiritului. Sebastian frecă urechile lui Lucifer în timp ce se gândea la sugestie. — Cred că ar fi o experienţă nouă. — Exact lucrul care să vă înlăture plictiseala. Prudence ezită apoi adăugă blând: — Înţeleg că suferiţi de plictiseală. — Cine v-a spus asta? — Aproape toată lumea, zise ea. E-adevărat? Sebastian îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului şi privi la focul din faţa lui. Zâmbi cu totul lipsit de umor. — Nu ştiu, spuse el încet. Prudence îl privi fix. — Nu ştiţi ce simţiţi? Îi strecură o privire ciudată. — În majoritatea timpului nu sunt sigur dacă simt cât de cât ceva, domnişoară Merryweather. — Un timp am avut o senzaţie similară după moartea părinţilor mei, spuse Prudence încet. — Chiar? — Da. Dar l-am avut pe fratele meu, Trevor. Şi lady Pembroke a fost foarte drăguţă. Am reuşit să ne mângâiem reciproc. În cele din urmă, mi-a revenit moralul. — Sunt convins. Vocea lui Sebastian avea o nuanţă batjocoritoare. — Categoric aveţi moralul ridicat, domnişoară Merryweather. Dar faptul că sufăr sau nu de plictiseală n-are nici o legătură cu ce discutăm. Haideţi să ne întoarcem la subiect. — Da, desigur. Zâmbi uşor, temătoare. — Sunt conştientă că vă cer un serviciu, domnule conte. — Foarte adevărat. Scuzele sunt un lucru extrem de străin naturii mele ca şi obiceiul de a face servicii. — Sunt sigur că veţi supravieţui. — Asta rămâne de văzut, spuse Sebastian. Poate c-ar trebui să vă reamintesc că atunci când se face un serviciu, se aşteaptă să fie răsplătit, la un moment dat. Pe Prudence o străbătu un fior de alarmă. Îl privi îngrijorată. — Ce anume vreţi să spuneţi, domnule conte? — Doar că, în schimbul serviciului pe care vi-l fac în noaptea asta, veţi fi de acord să-mi faceţi şi dumneavoastră unul, dacă vreodată vă voi cere acest lucru. Prudence rămăse absolut nemişcată. — Ce fel de serviciu aşteptaţi în schimbul aceluia de-a salva viaţa fratelui meu? — Cine ştie? Nu putem vedea în viitor, domnişoară Merryweather. Acum n-am idee ce-aş putea să vă cer cândva. — Înţeleg. Sprâncenele ei se uniră de îngrijorare. — Dar credeţi că va veni momentul să-mi cereţi ceva? Sebastian zâmbi vag. Ochii lui şi ai pisicii reflectau lumina focului. — Da, domnişoară Merryweather. Într-o zi voi avea, cu siguranţă, ceea ce mi se datorează. Am încheiat târgul? O tăcere periculoasă se aşeză peste biblioteca cufundată în umbră. Era întreruptă doar de pâlpâitul flăcărilor din cămin. Prudence nu-şi putea lua ochii de la privirea nemişcată, de nepătruns, a lui Sebastian. Trebuie să rişte, să se bazeze pe faptul că intenţia ei era corectă. Poate că omul era periculos, dar nu credea că e diabolic. — Foarte bine, domnule conte, spuse Prudence încet. Sunt de acord cu târgul ăsta. Sebastian o privi lung, ca şi când ar fi căutat să vadă dincolo de aparenţe, tot aşa cum încercase şi ea să-i pătrundă secretele. — Cred că sunteţi o femeie care se ţine de cuvânt, domnişoară Merryweather. Prudence se încruntă. — Bineînţeles că sunt. — Nu trebuie să vă supăraţi. Onoarea adevărată este o însuşire destul de rară, atât la bărbaţi, cât şi la femei. — Dacă aşa spuneţi dumneavoastră. Asta înseamnă că o să-i cereţi scuze fratelui meu? — Da. O să am grijă ca duelul să fie anulat. Prudence se simţi plină de uşurare. — Mulţumesc, domnule conte. Sunt foarte recunoscătoare. E într-adevăr frumos din partea dumneavoastră să faceţi asta. — Ajunge, domnişoară Merryyveather. Nu am nevoie de mulţumirile dumneavoastră! Noi doi am făcut un târg. O să aveţi ocazia să vă achitaţi de obligaţie curând. Sebastian aşeză motanul jos, pe covor. Lucifer clipi spre Prudence iritat, ca şi cum ar fi blamat-o că fusese deranjat din poziţia lui confortabilă. Apoi dădu din coadă şi plecă să se aşeze pe o pernă de mătase, roşu cu auriu. Sebastian se ridică din fotoliu, se aplecă s-o apuce de mâini şi o trase în jos. — Domnule conte? El nu răspunse, dar ochii îi erau ca două flăcări când o trase mai aproape de el. Îşi înclină capul şi îşi coborî gura peste gura ei. Sărutul lui Sebastian era o declaraţie deliberată, calculată, cu intenţie senzuală. Prudence nu mai fusese niciodată sărutată astfel, deşi o anumită pare a cugetului ei recunoscu imediat sărutul drept ceea ce era. Un fior o străbătu din cap până-n picioare, în clipa în care-şi dădu seama, într-un fel nedefinit, că Sebastian o voia pentru sine. Prudence era uluită. Tremura. Abia putu să respire. O emoţie teribilă pâlpâia înăuntrul ei. Întregul ei corp era brusc trezit de o energie nouă, pulsantă. Totul se termină înainte ca Prudence să înceapă măcar să se obişnuiască cu acest atac senzual. Suspină când Sebastian îşi înălţă capul. — Acum că am încheiat târgul, e timpul să mergeţi acasă, domnişoară Merryweather. — Oh, da. Da, desigur. Cu degete tremurânde, Prudence se luptă să potrivească gluga pelerinei. Îşi spuse că trebuia să fie la fel de nonşalantă cum era şi el. Avea douăzeci şi cinci de ani, nu era o fetiţă fără experienţă. — De altfel, nimeni nu mi-ar fi simţit lipsa. Regulile casei lui lady Pembroke sunt respectate cu stricteţe şi am lăsat instrucţiuni clare când m-am retras în camera mea, să nu fiu deranjată. — Cum aţi ieşit din casă? — Prin bucătării. A fost puţin cam dificil să găsesc o trăsură, dar m-am descurcat. Vizitiul a spus că mă aşteaptă. — Trăsura în care aţi venit a fost lăsată să plece. Prudence privi brusc în sus. — A plecat? — Nu vă alarmaţi. Vă conduc eu acasă, domnişoară Merryweather. — Nu-i absolut deloc nevoie, spuse ea repede. — Am poruncit deja să-mi fie adusă trăsura. — Înţeleg. Prudence nu găsi nimic altceva de spus. Sebastian o conduse pe Prudence afară din bibliotecă, în hol, unde îl aştepta majordomnul cu faţa ca a unui câine de vânătoare. — Haina mea, Flowers. Sebastian zâmbi cu zâmbetul lui ciudat, lipsit de umor. — Apropo, se pare că nu mai am nici o întâlnire în zori, până la urmă. Te rog, ai grijă ca micul dejun să fie servit la ora obişnuită. — Da, domnule conte. Flowers aruncă lui Prudence o privire uimită, întrebătoare în timp ce-l ajută pe Sebastian să îmbrace un palton negru. Dar ca un servitor stilat ce era, nu spuse nimic. Deschise uşa de la intrare fără nici un cuvânt. O trăsură neagră, cu doi armăsari negri, aştepta în ceaţă. Sebastian o ajută pe Prudence să urce. Apoi se căţără înăuntru şi se aşeză vizavi de ea. Lămpile din trăsură aruncau o lumină fioroasă asupra trăsăturilor lui rigide, ameninţătoare. În clipa aceea, lui Prudence nu-i fu greu să înţeleagă de ce i se spunea îngerul Prăbuşit. — Apreciez că mă însoţiţi, domnule conte, dar realmente, nu-i nevoie. Prudence se înfăşură şi mai tare în pelerina ei veche, în timp ce trăsura porni pe strada întunecată. — Ah, dar e nevoie, domnişoară Merryweather. Noi doi suntem legaţi printr-un târg acum. Şi până când voi avea ce-mi datoraţi, e în interesul meu să fiţi în siguranţă. Zâmbi din nou. — N-aţi ştiut că diavolul are grijă de ce-i al lui?

PROLOG Martin avea de gând s-o ucidă. Ieşi pe pasarelă şi ajunse în cabina modernă a vasului de linie cu două motoare, întrebându-se de ce o afecta atât de puternic acea deznădejde copleşitoare. Primul lucru pe care-l înveţi foarte repede atunci când rămâi orfan e că până la urmă nu te poţi bizui decât pe tine însuţi. Orfelinatul şi strada sunt şcolile de bază, care-ţi conferă diplome la un nivel mulţumitor cât să te poţi descurca. Când eşti singur pe lume, legile supravieţuirii sunt simple. Ea le învăţase bine. Crezuse că trecutul o pregătise pentru orice, inclusiv pentru posibilitatea ca singurul bărbat în care avusese încredere să-i întoarcă spatele într-o bună zi. Dar se înşelase. Durerea provocată de această trădare nu a putut fi cruţată de nimic. Martin ieşi din cabină. Soarele orbitor al Caraibelor se reflecta în lentilele ochelarilor săi. O văzu şi-i zâmbi charismatic. — Iată-te, îi spuse întâmpinând-o ca să-i ia calculatorul din mână. Ai întârziat. Îl privi pe bărbatul în cămaşă albă şi pantaloni albastru-închis care venea pe pasarelă cu servieta ei. Aţi avut probleme cu vremea? — Nu, sir. Eric Schafer lăsă jos servieta mică. Am aterizat la timp. Dar are loc un fel de sărbătoare locală. Străzile sunt înţesate de oameni. Ştiţi cum e aici, pe insulă. Este un singur drum de la aeroport şi acesta traversează oraşul. Nu ai cum să eviţi aglomeraţia în trafic. Eric se îndreptă de spate şi-şi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei. Cămaşa sa, pe care se afla brodată emblema discretă a Crocker World, fusese apretată milităreşte în acea dimineaţă, la Miami, înainte de a urca în avionul cu reacţie corporatist de mici dimensiuni. Acum era rău şifonată din cauza căldurii de pe insulă. — Festivalul Night and Day, spuse Martin. Am uitat de el. E mare eveniment pe aici. O combinaţie între Mardi Gras şi Halloween. Minte, se gândi ea. Urmări acea izbucnire ciudat de întunecată de energii din aura lui. Totul făcea parte din planul de a o ucide. Festivalul oferea cadrul perfect pentru acoperirea unei crime. Cu atâţia străini pe insulă, autorităţile locale ar fi fost prea ocupate să observe dacă domnul Crocker se întoarce singur de pe insula personală. — Mai doriţi ceva, sir? întrebă Eric. — Unde e Banner? — L-am lăsat la aeroport. Stă cu ochii pe avion. — Vă puteţi întoarce la Miami cu avionul cu reacţie. N-are rost să pierdeţi o săptămână întreagă pe insula asta. Aveţi neveste şi copii care abia aşteaptă să vă revadă. V-am cam răpit timpul în ultimele luni. — Da, sir. Mulţumim. Recunoştinţa lui Eric era sinceră. Martin ştia cum să-şi apropie oamenii, combinând salariile generoase cu alte beneficii şi cu farmecul său personal. Se gândise adesea că ar fi putut să fie un lider religios de succes. Dar el îşi alesese o carieră total diferită. Urcă acele câteva trepte din lemn de tec ca să-şi ia casca. — Fă-mi rost de parâme, îi strigă lui Eric. — Sigur, domnule Crocker. Eric se lăsă pe vine ca să desfacă odgoanele care ancorau puternica ambarcaţiune de ponton. Se întrebă ce vor gândi el şi ceilalţi din echipă, despre dispariţia ei. Probabil, Martin pregătise deja o poveste convingătoare. Ceva de genul că ar fi căzut peste bord. Curenţii de pe insulă erau cunoscuţi ca fiind înşelători. Simţi vibraţii sub picioare când motorul bărcii începu să tulbure apa. Eric îi făcu un semn prieteneşte cu mâna şi-şi mai şterse sudoarea de pe frunte. Chipul lui nu afişa nicio expresie tainică de speculaţie masculină, nicio clipire furişă sau zâmbet. Când se vor întoarce la aeroport el şi copilotul său, John Banner, nu vor comenta faptul că şeful lor a plecat cu una dintre prietenele sale. Nimeni din personalul lui Martin n-o luase drept una din multele iubite ale lui Martin. Femeile lui erau de obicei înalte, slabe şi blonde. Ea nu avea niciunul din aceste atribute. Era doar un ajutor angajat. Oficial, era asistenta lui Martin, călătorea peste tot cu el. Îi organiza viaţa şi avea grijă ca multele sale reşedinţe să fie funcţionale. Dar cel mai important, ea răspundea şi de găzduirea prietenilor săi, a asociaţilor în afaceri şi a politicienilor care-l vizitau ocazional, a persoanelor cu interese comune, a grupurilor care exercitau diverse presiuni sau a şefului statului. Ridică mâna făcându-i semne de rămas-bun lui Eric şi strivi o lacrimă între gene. Indiferent ce s-ar întâmpla astăzi, ştia că nu-l va mai revedea niciodată. Ambarcaţiunea se desprinse cu graţie de doc, îndreptându-se spre intrarea în micul port. Ca mulţi alţii care se mişcau prin cercurile stratosferice populate de cei bogaţi, Martin avea câteva case şi apartamente în diferite locaţii din lume. Conacul din Miami era reşedinţa principală, dar locul pe care-l considera acasă era mica insulă achiziţionată cu câţiva ani în urmă. Nu se putea ajunge la ea decât cu barca. Nu exista nicio pistă de aterizare, doar un ponton. Spre deosebire de alte reşedinţe ale sale, care erau întotdeauna pregătite să-l primească, Martin nu avea personal pe această insulă. Casa era mult mai mică şi mai modestă în comparaţie cu altele deţinute de el. Considera că este locul refugiului personal. De îndată ce depăşi stâlpii care marcau intrarea în port, Martin ambală motorul. Barca prinse viteză, despicând cu putere apa de un albastru-turcoaz. Era la cârmă şi nu-i acordă nicio atenţie, concentrat să piloteze vasul. Ea îşi ascuţi celelalte simţuri şi se mai uită o dată la aura lui. Energia întunecată era mai puternică acum. Se amplifica. Simţi că barca e prea mică pentru ea. Nu avea unde să se ascundă, unde să fugă. Ştiuse de zile întregi, de săptămâni, dacă era să fie brutal de cinstită cu sine, că Martin plănuia să se descotorosească de ea. Era aproape sigură că ştia şi motivul. Cu toate acestea, o mică parte din ea se mai agăţa de un fir slab de speranţă că nu este aşa, chiar şi când misterul începuse să se dezvăluie. Poate exista o explicaţie logică pentru modificarea îngrijorătoare a aurei sale. Poate noua zonă întunecată era consecinţa unei boli mintale. Indiferent cât de înfricoşătoare ar fi fost această posibilitate, cel puţin i-ar permite să se mai relaxeze puţin, ştiind că nu mai era în toate minţile: că adevăratul Martin nu i-ar plănui niciodată moartea. Dar instinctul ei fin de supravieţuitoare o opri să se mai autoamăgească. Poate cândva, Martin avusese ceva pentru ea, dar în adâncul inimii ştiuse întotdeauna că relaţia lor se bazase pe faptul că ea îi fusese de folos. Acum ajunsese la concluzia că era ceva de care se putea debarasa. În mintea lui, situaţia nu era complicată. Rămase în picioare la pupa, urmărind cum portul şi orăşelul rămân în urmă, micşorându-se tot mai mult. Când s-au transformat în nişte mici şi indistincte perle, ea se întoarse. Insula privată a lui Martin se afla foarte aproape acum. Putea zări casa ivită pe o colină. Martin încetini barca, apoi o aduse uşor de-a lungul punţii din lemn. — Trage odgoanele, spuse Martin cu o voce ascuţită, atenţia sa fiind concentrată asupra manevrării bărcii. Asta i-a trebuit. Dintr-un motiv inexplicabil, acea comandă simplă, obişnuită, a declanşat ceva, undeva, în capul ei. Acel amestec teribil de durere, tristeţe, neîncredere şi teamă paralizantă a minţii, care se rotea ca un vârtej în interiorul ei, cu intensităţi alternante, de zile întregi, a fost brusc depăşit de o furie rece ca gheaţa. Celelalte simţuri au reacţionat violent ca răspuns la afluxul de adrenalină. Fiul de căţea plănuia s-o ucidă. Acum. Astăzi. — Sigur, Martin, spuse ea surprinsă de vocea sa rece şi controlată. Dar de fapt, avea multă experienţă în a-şi ascunde emoţiile şi reacţiile în spatele unui chip graţios, exagerat de politicos. Le-ar fi putut da lecţii gheişelor. Dar nu era gheişă. Prinse frânghia la pupa, apoi păşi uşor de pe barcă pe pontonul îngust. Nu i-a luat mult s-o lege. Făcuse asta de nenumărate ori în trecut. Martin lăsă cârma şi coborî treptele. — Uite, ia asta, îi spuse întinzându-i calculatorul. Îţi aduc servieta şi proviziile. Luă laptopul de la el şi aşteptă să transfere servieta şi cele două pungi de cumpărături pe ponton. El privi în jur să se asigure că luase tot ce-i trebuia din barcă. Apoi păşi pe ponton. — Gata? întrebă el. Fără a mai aştepta răspunsul, luă cu o mişcare uşoară pungile de cumpărături şi le aşeză pe fiecare braţ. Aura sa izbucni cu nerăbdare şi cu o exaltare de-a dreptul înspăimântătoare. Impulsurile de energie întunecată deveneau tot mai frenetice. Asta nu era doar o afacere, realiză ea. El abia aştepta, de fapt, s-o ucidă. Propria ei furie izbucni cu putere. — Desigur. Îi acordă cel mai reuşit zâmbet profesionist, cel pe care-l folosea să-i întâmpine invitaţii şi asociaţii. Îl considera zâmbetul ei de scenă. Dar aş vrea să ştiu, doar din curiozitate, când ai plănuit s-o faci? — Ce să fac? întrebă el. Tocmai se întorsese cu spatele la ea, îndreptându-se spre micul SUV parcat la capătul pontonului. — Să mă ucizi. El se opri brusc din mers. Ea urmări şocul care-i izbi aura. Culori greu de descris izbucniră dincolo de spectru. Se gândi că-l luase prin surprindere. Oare chiar crezuse că-i poate pune la cale moartea fără ca ea să-şi dea seama? În mod evident, răspunsul la această întrebare era un da răsunător. De fapt, nici ea nu-i destăinuise chiar toate secretele. Când se întoarse spre ea, chipul lui era un amestec de furie şi de nerăbdare. — Despre ce naiba vorbeşti? o întrebă. Sau pur şi simplu faci o glumă proastă? Ea îşi încrucişă braţele la piept, ca şi cum s-ar fi strâns în braţe. — Ştim amândoi că nu e o glumă, îi spuse ea calm. M-ai adus aici cu intenţia de a mă ucide. — N-am timp de asta. Am treabă. — Să presupun că voi fi victima unui accident, că mă voi îneca? Îi zâmbi rece. E atât de trist. Asistenta s-a dus să înoate şi asta a fost… Se întâmplă adesea. El îi cercetă chipul ca şi cum s-ar fi întrebat dacă are febră mare, apoi clătină din cap. — Nu cred asta. — Nici eu n-am crezut. Dar am prevăzut că se va întâmpla aşa cu săptămâni în urmă. — Bine, hai să dăm cărţile pe faţă, spuse el cu aerul unuia care începe să suspecteze că are de-a face cu o nebună. Am format o echipă atâta timp! Doisprezece ani. De ce aş vrea să te omor acum? — Cred că din două motive. Primul, desigur, este că am descoperit recent că în ultimele luni ai permis unor nemernici să se folosească de resursele de la Crocker World, ca să-şi acopere afacerile ilegale cu arme. Echipamente agricole pe care cu atâta generozitate le-ai donat ţărilor în curs de dezvoltare!? S-a dovedit că acele tractoare şi pluguri trăgeau cu gloanţe adevărate. Imaginează-ţi ce surprinsă am fost! Pentru o clipă, ea se gândi că el va mai continua şarada. Dar în faţa ei se afla Martin. El putea ieşi la suprafaţă mai repede ca oricine altcineva. Asta făcea parte din talentul lui. El îi zâmbi cu o umbră de regret autentic şi lăsă jos pungile de cumpărături. — Am ştiut că te vei împotrivi la unele din afacerile mele. De asta nu te-am convocat de la începutul proiectului. — Nu este doar problema afacerilor pe care le faci, deşi este destul de grav. Este vorba de cei pentru care lucrezi. Furia explodă în privirile şi în aura lui Martin. — Nu lucrez pentru nimeni, îi spuse printre dinţi. Crocker World e a mea. La naiba, eu am construit-o. Eu sunt Crocker World. — Ai fost Crocker World. Dar ai dat compania pe care ai construit-o, pe care te-am ajutat s-o construieşti, pe mâinile unei organizaţii criminale. — Tu n-ai avut nimic de-a face cu succesul meu. Ar trebui să stai în genunchi şi să-mi mulţumeşti pentru ce am făcut pentru tine. Dacă n-aş fi apărut, ai fi lucrat şi acum în florăria aia, închiriată pe o sumă modică, trăind singură doar cu câteva pisici, pentru că sperii orice bărbat îţi apare în cale. La naiba, şi pe mine mă sperii câteodată! Mărturisirea asta o tulbură. — Poftim? — Felul în care te uiţi la cineva, imaginându-ţi ce l-ar putea face să-i bată inima mai tare. Ce l-ar determina să ucidă. Ce-l sperie de moarte. Punctele lui tari şi slăbiciunile. E al dracului de fantomatic. De ce crezi că vreau să mă descotorosesc de tine? — Uiţi ceva, Martin. Dacă nu mi-ai fi oferit acea slujbă cu doisprezece ani în urmă, ai mai avea şi acum acel cazinou la dracu’ în praznic, în Binge, Nevada. Eu i-am descoperit pe cei care te escrocau. Eu te-am ajutat să te răfuieşti cu şeful interlopilor. Dacă nu eram eu, ai fi acum îngropat în vreun mormânt la mică adâncime în deşert. — Asta e o minciună. — Tot eu i-am găsit pe primii investitori, acei deţinători de capital care te-au susţinut când ai decis să vinzi cazinoul şi să începi construcţia blocurilor-turn de apartamente. Aura lui Martin era un infern acum. — L-aş fi găsit şi singur, îi strigă în replică. — Nu este adevărat. Eşti un talent de nivel mediu în materie de strategie, Martin. Sesizezi oportunitatea şi poţi întocmi un plan cu o îndemânare pe care nu o au prea mulţi, pentru că ai un psihic puternic. Dar nu cunoşti oamenii. — Tacă-ţi gura aia blestemată. — Fără acest talent, toată intuiţia ta în materie de afaceri e inutilă. Să construieşti un imperiu financiar nu înseamnă doar cifre şi grafice care indică profitul şi pierderile. Presupune identificarea şi exploatarea punctelor tari şi a celor slabe ale concurenţei. El îi zâmbi atotcunoscător. — Crezi că am nevoie de lecţii de afaceri de la tine? — Timp de doisprezece ani am fost creierul tău. Eu ţi-am spus când un asociat are probleme, financiare sau personale. Eu te-am prevenit când cineva încerca să te păcălească. Eu am identificat puterea şi slăbiciunea adversarilor şi partenerilor tăi. Eu îţi spun exact ce trebuie să oferi cuiva ca să închei o afacere şi tot eu îţi spun când este cel mai bine să te retragi. — Am avut nevoie de tine, aşa e. Dar nu mai am acum. Totuşi, înainte de a termina chestia asta, tare aş vrea să ştiu cum ai aflat de mica mea afacere cu arme. — În faţa invitaţilor şi a partenerilor tăi de afaceri sunt doar un membru de încredere din rândul personalului. Nimeni nu se uită de două ori la mine. Nimeni nu mă remarcă. Dar eu îi observ foarte bine. Asta mă plăteşti să fac, de fapt. Uneori văd şi aud câte ceva. Şi sunt foarte bună când trebuie să fac cercetări, îţi aminteşti? — Cât de mult ştii? — Despre cei cu care te-ai încurcat? Ridică abia perceptibil dintr-un umăr. Nu prea multe. Doar că e un fel de cartel condus de nişte indivizi puternici şi că te-au convins să le rezolvi treburile murdare. Aura lui Martin se amplifică. — Nu m-a corupt nimeni. — Până de curând, n-aş fi crezut că poţi fi cumpărat, îi spuse ea. Mai precis, ce ar putea să-i ofere o adunătură de gangsteri unuia dintre cei mai prosperi bărbaţi de pe planetă, pentru a merita să-şi rişte libertatea, reputaţia şi viaţa? Acum, în ochii lui Martin se citea furia. — Nu ştii despre ce naiba vorbeşti. Organizaţia nu e vreo bandă din lumea interlopă. — Ba este, Martin. Prima oară când i-ai adus pe acei doi bărbaţi la reşedinţa din Miami, ţi-am spus că sunt extrem de periculoşi. — Şi eu sunt la fel, şuieră Martin. Întinse mâna şi-şi scoase încet ochelarii de soare. Mai periculos decât îţi imaginezi, mulţumită noilor mei parteneri de afaceri. Şi graţie lor nu mai am nevoie de tine. — Ce tot spui? — Organizaţia pe care o reprezintă cei doi înseamnă mai mult decât bani. Înseamnă putere, putere adevărată, genul de putere la care conducătorii lumii şi miliardarii pot doar să viseze. Brusc, ea înţelese. Nu crezuse că ar putea fi mai speriată decât era deja, dar se înşelase. — Bănuiesc că asta explică modificările aurei tale din ultimele luni, spuse ea. Martin păru surprins. — Ce modificări? se interesă el. — Am crezut că poate eşti victima unei boli mintale, care ţi-a afectat parasimţurile. — La naiba cu tine, nu sunt bolnav! — Eşti bolnav, Martin, dar nu din cauza unei boli apărute în mod natural. Ţi-ai făcut-o singur. Şi cu puţin ajutor din partea prietenilor, desigur. Martin făcu un pas spre ea. Nu părea speriat. Părea chiar nerăbdător. Incitat. — Poţi vedea efectele drogurilor în aura mea? — Ale unui drog, repetă ea. Da, asta este singura explicaţie logică. Acei doi bărbaţi ţi-au furnizat un fel de drog care-ţi afectează parasimţurile. — Dar care îmi poate prelungi viaţa, poate chiar cu douăzeci de ani. Şi ceea ce este mai important, vor fi ani buni. Nu voi fi slab şi vulnerabil. Îmi voi păstra puterea. — Nu-mi vine să cred că aud asta. Martin, tu eşti un afacerist strălucit! Chiar nu sesizezi când ţi se vând gogoşi? Promisiunea longevităţii este cea mai veche escrocherie din lume. — Motivul pentru care cercetătorii nu sunt siguri în chestiunea prelungirii duratei de viaţă este tocmai faptul că noul drog n-a fost descoperit de atât de mult timp, ca să poată fi testat. Cei de la vârf îl folosesc doar de câţiva ani. Dar datele de laborator par foarte încurajatoare. — Eşti un fraier, Martin. — E adevărat, insistă el. Chiar dacă ei se înşală că drogul mi-ar prelungi viaţa, asta nu înseamnă că formula nu funcţionează. Poate ridica un talent strategic ca al meu de la nivelul şapte până la nivelul nouă sau zece. — Nu eşti de nouă sau zece. Aş fi ştiut. Totuşi, ceva s-a schimbat în aura ta. Indiferent ce-ar fi, nu este… se opri căutând cuvântul potrivit. Nu este sănătos. — Sănătos? rânji el. Asta este un cuvânt prostesc, învechit. Crezi că mă interesează cât de sănătos sunt? Totuşi, spre ştiinţa ta, află că ai dreptate. Drogul nu-mi ridică nivelul talentului. N-a fost realizat ca să aibă efectul ăsta. — Nu înţeleg. — Drogul poate fi modificat genetic în multe feluri, pentru a se potrivi profilului psihic al individului. Versiunea pe care o iau m-a înzestrat cu un talent nou. — Dacă poţi crede asta, eşti complet nebun. — Nu sunt nebun, strigă Martin. Vorbele răsunară puternic în jur. Urmă o linişte terifiantă de câteva secunde. Apoi aura lui Martin izbucni cu o energie care-i provoacă greaţă. Ştiu c-a venit momentul. Acum o va ucide. Singura întrebare era dacă intenţiona să se folosească de o armă sau la capătul punţii va acţiona cu mâinile goale. Neavând unde să fugă, un lucru era sigur: stătea acolo. Un impuls energetic mistuitor asupra minţii îi veni de niciunde. Se năpusti asupra ei, provocându-i o durere tulburătoare şi perspectiva unei plonjări nesfârşite în abis. Nu avea armă. Căzu în genunchi copleşită de forţa fulgerului care-i biciui simţurile. Nu avea nici mâinile goale. O mică greşeală din partea ei. Martin o fixa cu privirea, subjugat de propria-i putere. — Au avut dreptate, rosti el. Mi-au spus adevărul despre drog. Felicitări. Tocmai tu vei fi prima persoană care va vedea ce pot face cu noul meu talent. — Nu mă atinge. — Nu am de gând să te ating. Nici nu este nevoie. O să-ţi paralizez simţurile psihice. Vei intra în comă, apoi vei muri. — Martin, nu, nu face asta. Vocea ei era mai calmă acum. La fel şi simţurile. Îşi revenise cumva în urma şocului iniţial traumatizant. Îşi controla durerea, ceea ce însemna că-i respingea undele de energie invadatoare. Poate nu este prea târziu. Poate unii experţi din Societate te-ar putea ajuta. — Mă rogi. Îmi place asta. — Nu te voi implora să-mi cruţi viaţa. Dar există ceva ce ar trebui să afli înainte de a o face. — Ce? — Dacă n-ai fi apărut, acum aş fi proprietara florăriei, a unui întreg lanţ de florării. — Ăsta a fost întotdeauna cel mai mare defect al tău, spuse Martin. Visele şi ambiţiile tale au fost mult prea mici în comparaţie cu ale mele. El intensifică furia psihică a energiei negative pe care o genera, chipul încordându-i-se de efort. Ea respinse cu putere acea energie îndreptată asupra ei. Durerea se mai diminuă într-o oarecare măsură. — Mori! La naiba cu tine! şuieră el. Făcu încă un pas spre ea. De ce nu mori? Ei îi revenea puterea. Putea să se concentreze clar pe menţinerea acelui scut energetic în care se transformase ura ei. Martin se clătină, dar nu păru să observe că ea îi opune rezistenţă. Ba chiar părea dezorientat. Furios, se concentră şi mai făcu un pas spre ea, aproape atingând-o. Propulsă şi mai multă putere prin benzile de nepătruns ale fulgerului întunecat pe care-l producea. — Trebuia să mori, strigă. Se întinse s-o apuce de gât. Ea îşi ridică braţele într-un gest reflex, de apărare. El o prinse de mâini. Ea îl strânse de încheieturi. Palmele ei ardeau. Lumea explodă, trimiţând unde de şoc prin simţurile ei. Martin Crocker se convulsionă o dată. O privi cu ochii unui om care cercetează iadul. — Nu! strigă el. Se clătină, îşi pierdu echilibrul şi căzu peste ponton în apă. Aura sa sclipi cu impetuozitate terifiantă. Ea se ridică, inima bătându-i puternic. Pentru a doua oară în viaţă ucisese un om. Şi nu orice om, de data asta, ci unul foarte puternic, un multimilionar influent, care era implicat într-o acţiune criminală primejdioasă. Iar mâinile îi mai ardeau încă.     CAPITOLUL 1 WAIKIKI…   Bărbatul acela solid cu cămaşă înflorată, în nuanţe de portocaliu şi violet, cu mâneci scurte, urma să devină o problemă în următoarele cinci minute. Nu trebuia să fii mediu ca să simţi acea energie volatilă, plină de furie, care agita atmosfera în jurul mesei cinci. Orice barman experimentat ar fi recepţionat aceste informaţii. Pentru un barman care, din întâmplare, era şi clarsenzitiv şi fost poliţist, semnele insesizabile de avertisment începuseră să pulseze precum neonul când, cu o jumătate de oră în urmă, la Dark Rainbow intrase domnul Cămaşă Înflorată Portocaliu-Violetă. Luther Malone amestecă în cocteilul Mai-Tai cu paiul şi-l aşeză pe tava lui Julie, alături de bere şi de Blue Hawaii. Julie se aplecă peste bar să ia o cireaşă şi o felie de ananas din containerul unde erau ţinute la rece. — Ai probleme la masa cinci, îi spuse încet. Idiotul ăla îl sâcâie pe Crazy Ray. Din fericire pentru dobitocul ăla, Ray n-a observat încă. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. Deşi dugheana se afla în Waikiki, nu se înghesuiau prea mulţi turişti pe acolo. Ascunsă într-o curticică, la jumătate de clădire distanţă de aglomeratul Kuhio Avenue, Rainbow avea grijă de un grup excentric de persoane care-l frecventau cu regularitate. Unii dintre clienţi, Crazy Ray printre ei, erau mai excentrici decât ceilalţi. Cu mult timp în urmă, Ray se dedicase zeilor surfingului. Când Ray nu era la surfing, intra într-o stare de meditaţie tip Zen. Toţi care-l cunoşteau ştiau că este mai bine să fie lăsat în pace în acea zonă, supranaturală. — Fii atent, îi spusese Julie. Apoi a adăugat felia de ananas şi cireaşa în Mai-Tai. Mare parte din masa aia este muşchi, nu grăsime. — Da, văd asta. Apreciez pontul. Julie îi zâmbi scurt. — Chiar n-aş vrea să ţi se întâmple ceva, şefule. Programul de la slujba asta se potriveşte perfect cu munca mea la hotel. Ca mulţi alţii care lucrau în industria turismului din Hawaii, Julie avea două slujbe. Viaţa pe insulă avea avantajele sale, dar era scumpă. Vinerea şi sâmbăta noaptea, ea apărea la Dark Rainbow să ajute la servirea cinei când barul era aglomerat. Ziua lucra la recepţia unuia dintre multele hoteluri lipsite de culoare, cu preţuri modeste, care cumva reuşise să supravieţuiască în umbra celor din staţiunile de pe plajă, a clădirilor de locuinţe şi a blocurilor-turn. În afară de Julie, care lucra două nopţi pe săptămână, Rainbow mai beneficia şi de serviciile spălătorilor de vase. Oricum, postul acesta era permanent vacant. Din nou. Spălătorii de vase veneau şi plecau atât de des, încât proprietarii, Petra şi Wayne Groves, nu se mai oboseau să le reţină numele. Le spuneau tuturor Bud şi atât. Cel mai recent Bud plecase cu o seară înainte. Evident, din cauză că slujba se suprapunea cu întâlnirile sale reglate cu traficanţii de metamfetamină. Uşa bucătăriei se deschise brusc. Wayne Groves, unul dintre cei doi proprietari ai barului Rainbow ieşi cu o tavă de farfurii, fiecare plină cu grămezi de mâncare bine prăjită. Cam tot ce ieşea din bucătăria de la Dark Rainbow era prăjit. Wayne se opri brusc, concentrat asupra bărbatului în cămaşa portocalie-violet. Wayne era deşirat, dar musculos, cu trăsături dure, ascuţite, care s-ar fi potrivit unui ucigaş profesionist de şcoală veche. Ochii se potriveau cu restul feţei. Erau reci ca gheaţa. Avea şaizeci şi cinci de ani, dar putea încă să citească ultimul rând de pe tabelul oftalmologului. Adevărul era că ar fi putut citi chiar şi mai multe rânduri de sub acest ultim rând, dar nu se fac teste pentru cei cu vederea nefiresc de bună. Wayne era acoperit din cap până în picioare de tatuaje, cel mai vizibil fiind şarpele cu ochii roşii, încolăcit în jurul cheliei care lucea. Capul şarpelui era aşezat sus, pe frunte, o bijuterie întunecată dintr-o coroană de rău augur. Wayne era un tip foarte concentrat. Mare parte a puterii de concentrare era dedicată primirii comenzilor de peşte, cartofi prăjiţi şi hamburgeri sau spălării paharelor. Dar acum avea altă ţintă. Tipul cu cămaşa înflorată nu ştia asta, dar era în vizorul unui om care cândva îşi câştigase existenţa ca trăgător de elită pentru o agenţie guvernamentală secretă. Luther înşfăcă acea crosă care era prinsă de tejghea. Trebuia să se pună în mişcare. Ultimul lucru de care aveau nevoie aici la Rainbow era un incident care să atragă după sine o razie a poliţiei din Honolulu. Localurilor de afaceri din jur nu le-ar conveni. Pe aici, nimănui nu-i plăcea să iasă în evidenţă. Asta se impunea de două ori mai mult în cazul obişnuiţilor localului, dintre care majoritatea erau persoane cărora sensibilitatea le era grav afectată, aşa cum era Crazy Ray. Ieşi de după bar. Se opri puţin lângă tăcutul şi liniştitul Wayne. — E în ordine, îi spuse. Mă descurc eu. Wayne clipi, ieşind din liniştea sa de moarte. — Mă rog, mormăi. Se întoarse şi o luă uşor spre masa din apropiere. Uşa bucătăriei se deschise şi răzbătu un val de căldură cu miros de grăsime. Apăru Petra Groves, bucătăreasa şi coproprietara restaurantului. Scană încăperea cu o expresie critică, în timp ce-şi ştergea mâinile de şorţul foarte pătat. — Am simţit ceva, zise ea. Deşi părăsise Texasul încă din copilărie, accentul de atunci încă se mai simţea în fiecare cuvânt pe care îl rostea. Intuiţia Petrei, ca şi capacitatea lui Wayne de a fixa ţinta cu o carabină imposibil de lungă erau cu mult peste normal. De fapt, puteau fi descrise ca paranormale. Atât Petra, cât şi Wayne erau nişte senzitivi de nivel mediu: amândoi se retrăseseră din aceeaşi agenţie fără nume. Petra fusese agentul lui Wayne pe vremea când acesta lucrase ca trăgător de elită. Împreună formaseră o echipă mortală. Mai formaseră împreună şi o altă echipă – erau parteneri pe viaţă. Petra era o femeie viguroasă, care nu împlinise încă şaizeci de ani. Îşi purta părul lung, grizonat, într-o coadă pe spate. Un chipiu de bucătar îngălbenit rău era aşezat pe vârful capului. Un cercel de aur îi strălucea într-una din urechi. În timp ce Wayne purta un pistol ascuns într-un toc la gleznă, Petra avea un cuţit, unul mare. Îl ţinea într-un toc sub şorţul ei lung. — Mă ocup eu de el, spuse Luther. — Bine. Petra încuviinţă şi intră din nou în bucătăria supraîncălzită. Luther şchiopătă prin încăpere. Nivelul general al tensiunii în încăpere se ridica cu repeziciune. Lumea era neliniştită. Studiile de parapsihologie pierduseră teren, discreditate total de teoriile ştiinţifice moderne. Din acest motiv, mulţi oameni treceau prin viaţă ignorând, suprimându-şi latura senzitivă a firii lor sau rămânând în mod voit ignoranţi. Dar în situaţii ca aceasta, chiar şi cei cu sensibilitate normală se trezeau uitându-se în jur după cea mai apropiată ieşire, chiar înainte de a-şi da seama ce nu era în regulă. Cei aflaţi la Rainbow erau oricum, dar nu normali. Cămaşă Înflorată nu părea conştient de prezenţa lui Luther, nici de neliniştea celor prezenţi. Era prea ocupat să-l împroaşte pe Crazy Ray cu o ploaie de invective. — Hei, surfer de doi lei! spuse cu voce tare. Trăieşti destul de bine făcându-ţi de cap cu turistele? Cât le iei să arunce o privire la surful tău de mici dimensiuni? Ray îl ignoră. Continua să stea aplecat asupra berii sale, mestecând liniştit peştele prăjit şi cartofii. Era un tip cu umerii foarte largi, cu bronzul unuia care stătea toată ziua pe valuri. Părul castaniu fusese decolorat de soare. Nu puteai să-l învinuieşti pe Cămaşă Înflorată că nu-şi alese bine ţinta, se gândi Luther. Ray nu părea nebun, dacă nu-i puteai vedea aura. — Ce s-a întâmplat? întrebă Cămaşă Înflorată. Ai probleme să răspunzi la o întrebare aşa de simplă? Unde este spiritul aloha despre care am auzit atâtea? Ray lăsă berea jos şi dădu să se întoarcă. Luther îşi încordă simţurile până putu să vadă aurele celor din jur. Lumina şi întunericul se inversau, dar nu aşa cum făceau pe un negativ fotografic. Când se ambala astfel, nu vedea decât negrul şi albul. Nuanţele de culoare spectrală veneau din diferite puncte de-a lungul spectrului paranormal. Nu existau cuvinte să le descrie. Energia pulsa şi sclipea, pivotând în jurul fiecărei persoane din vecinătate. Tensiunea crescândă, palpabilă pentru simţurile sale normale, dar percepută prin parasimţurile sale se întinse deja într-un curent de maree periculos. Scurtul moment de ameţeală care însoţea întotdeauna modificările de percepţie se pierduse între un pas şi următorul. Se obişnuise cu izbucniri scurte de dezorientare acută. Trăise cu acest talent de care devenise conştient în adolescenţă. Se concentră asupra lui Ray la început. Cămaşă Înflorată era cea mai nesuferită persoană din jur, dar Ray era cel mai imprevizibil. Nebunia efervescentă, abia controlată, se vedea clar în tonalităţile cromatice şi impulsurile ciudate, sporadice, ale aurei sale. Cele mai alarmante elemente luau forma filamentelor de un galben-verzui bolnăvicios, care scânteiau şi dispăreau în forme greu de definit. Rădăcinile acestora prindeau putere foarte repede, pe măsură ce slaba înţelegere a lui Ray în privinţa realităţii începea să pălească. Se furişă repede în universul său unic, paranoid. — Stai departe de mine, îi spuse Ray blând. Un bărbat deştept, auzind acea voce, s-ar fi dat imediat la o parte, dar Cămaşă Înflorată rânji, fără a fi conştient că tocmai lăsa să iasă din sticlă un duh instabil şi plin de neprevăzut. — Nu-ţi face griji, Surfer de doi lei, îi spuse. Ultimul lucru pe care l-aş face ar fi să mă apropii de tine. Aş putea lua cine ştie ce boală de la turistele cărora le faci diverse servicii. Ray dădu să se ridice, să-şi încordeze umerii musculoşi de sub tricoul său rupt. Luther se afla acum la mai puţin de jumătate de metru. Se concentra asupra fulgerelor energetice verzui-galbene, lipsite de vigoare, care pocneau şi plesneau în aura lui Ray. Cu o precizie extraordinară – greşelile au adesea consecinţe extrem de neplăcute – genera un val de energie din propria sa aură. Impulsurile rezonau cu ale lui Ray în sistem contrapunct. Undele de energie verzui-galbene slăbeau vizibil. Ray clipi de câteva ori şi se încruntă confuz. Luther îşi reglă aura ceva mai mult. Cu un oftat, Ray îşi pierdu interesul faţă de Cămaşa Aloha. Brusc epuizat, căzu înapoi pe scaunul său. — De ce nu-ţi termini berea? i se adresă Luther. Am eu grijă de ăsta. — Mda, sigur. Ray se uită la sticla de pe masă. Berea mea. Mulţumit că-l scosese cineva din starea de plictiseală copleşitoare, luă sticla şi sorbi îndelung din ea. Rămas fără victima sa, Cămaşă Înflorată reacţionă cu furie crescândă. Nemulţumirea i se citea pe chip. Se aplecă într-o parte şi privi în jurul lui Luther. — Hei, cu tine vorbesc, Surfer Idiot, îi strigă lui Ray. — Nu, spuse Luther, pe acelaşi ton scăzut cu care i se adresase lui Ray. Cu mine vorbeşti. Tocmai spuneam că ai vrea să pleci acum. Aura Cămăşii Înflorate era mult mai stabilă ca a lui Ray. Asta era vestea cea bună. Vestea rea era că predominau culorile frustrării şi ale furiei. În ceea ce îi priveşte pe agresori, aceştia sufereau din cauza stimei de sine scăzute şi încercau să compenseze asta făcându-i victime pe ceilalţi. Din punctul de vedere ai lui Luther asta era o greşeală. Tipii precum Cămaşă Înflorată se simţeau superiori celorlalţi şi erau lipsiţi de orice urmă de empatie. Agresorii nu-i tiranizau pe alţii dintr-o dorinţă inconştientă de a compensa stima de sine. O făceau pentru că puteau şi pentru că le plăcea. Singura modalitate de a opri un agresor era să-l sperii. Tipii de felul ăsta aveau un simţ puternic de autoconservare. Nu era nimic misterios sau înşelător în undele energetice care răzbăteau dinspre Cămaşă Înflorată. Rafalele fierbinţi ale pornirii sale de necontrolat manifestată prin abuz verbal pulsau şi loveau foarte clar. Luther generă câteva forme de atenuare. Dorinţa puternică de a-l răni şi domina pe Ray pieri instantaneu sub greutatea mare, strivitoare, a epuizării, dar Cămaşă Înflorată era deja în picioare, întorcându-şi atenţia asupra lui Luther. — Dă-te la o parte din calea mea, barmanule, dacă nu vrei să te alegi cu un pumn în faţă. Îl apucă de mână, vrând să-l dea la o parte. Asta a fost o greşeală. Contactul fizic a amplificat energia folosită de Luther. Cămaşă Înflorată s-a clătinat puţin, aproape pierzându-şi echilibrul. S-a apucat de marginea mesei ca să se ţină pe picioare. — Ce? eliberă el un strigăt. Cred că mi-e rău sau aşa ceva. — Nu-ţi face probleme în privinţa notei de plată, spuse Luther. L-a luat de mână pe Cămaşă Înflorată şi l-a condus spre uşă. Băutura a fost din partea casei. — Ce? Cămaşă Înflorată clătină din cap, incapabil să se concentreze. Ce… ce se întâmplă? — Pleci. — Oh! Cămaşă Înflorată se încruntă. Bine. Cred că da. Am obosit dintr-o dată. Nu mai opuse rezistenţă. Tăcerea se lăsă asupra mulţimii. Ceilalţi meseni urmăriră în linişte cum Luther îl conduse afară în noapte pe Cămaşă Înflorată. Când se închise uşa în urma lor, nivelul zgomotului reveni la normal la Dark Rainbow. — Ce se întâmplă? întrebă Cămaşă Înflorată frecându-se la ochi. Unde mergem? — Te întorci la hotel. — Mda? Nu era pic de provocare în acest cuvânt, doar confuzie şi uimire. Luther îl conduse prin curtea mică, apoi ocoliră palmierii în ghiveci, cam firavi, pe care-i plantase Wayne în efortul său de a adăuga ceva la atmosfera autentică de insulă. Era aproape zece. Proprietarul clubului vânătorilor de la etajul al doilea băgase înăuntru semnul care le promitea turiştilor Un Mediu Sigur de Vânătoare, Arme adevărate, Muniţie din Fabrică şi Servicii Excelente pentru Clienţi. Din motive pe care Luther nu le-a înţeles niciodată în totalitate, barurile care le permiteau vizitatorilor insulei să tragă în poligoanele din interior înfloreau în Waikiki. Red Skull Tattoo, Salonul de Body Piercing şi Zen Comics erau închise noaptea, dar aparatele ruginite de aer condiţionat ale pasajului cu televiziune pentru adulţi funcţionau din greu, ca de obicei. Era singura modalitate de a şti dacă locul este deschis. Nu răzbătea nicio rază de lumină prin ferestrele întunecate, murdare ale pasajului. Clienţii se strecurau înăuntru şi afară ca fantomele, în umbra nopţii. Luther îşi scoase zombi-companionul pe sub placa de lemn vechi de la intrarea în curte, apoi pe aleea îngustă spre Kuhio Avenue. La ora aceasta traficul era intens, iar restaurantele în aer liber şi tavernele erau aglomerate. A ezitat în a-l duce pe Cămaşă Înflorată încă un bloc, la Kalakaua, unde vitrinele strălucitor iluminate ale buticurilor designerilor cu vestimentaţie unicat şi restaurantele mai sofisticate adăposteau zeci de vizitatori în noaptea plină de miresme. Nu avea nevoie de necazuri, decise. Putea face ce trebuia chiar aici. Din nefericire, nu avea rost doar să-l arunce pe Cămaşă Înflorată pe stradă. Efectele energiei reprimate erau de scurtă durată. Luther ştia că dacă l-ar elibera pe Cămaşă Înflorată de această extremă plictiseală, tipul ar reveni imediat la starea lui normală, indiferent care ar fi fost aceasta. Dacă şi-ar reveni şi-ar aminti că încercarea sa de a-l provoca pe Ray a dat greş, iar barmanul a acţionat în felul lui. Şi-ar mai aminti că a fost alungat din clădire într-un fel ruşinos, de un maimuţoi cu un baston. Acele amintiri i-ar da un imbold suficient de puternic ca să revină la Rainbow în încercarea de a se răzbuna. Teama era una dintre emoţiile primitive, un nucleu de instincte de supravieţuire care, asemeni tuturor instinctelor era adânc înrădăcinat în creier. Asta însemna că era trăită în spectrul simţurilor, de la normal până la paranormal. Era una dintre emoţiile cel mai uşor de declanşat, dacă aveai talentul necesar. Şi odată declanşată, tindea să persiste o vreme. Agresorii înţelegeau bine teama, pentru că-şi petreceau prea mult timp inducându-le-o celorlalţi. Luther trase aer adânc în piept, apoi expiră încet. Nu era nerăbdător să acţioneze, dar un barman trebuia să-şi îndeplinească sarcinile până la capăt. S-a înfierbântat, ascultându-şi simţurile. Apoi l-a întors pe zombiul său docil în aşa fel încât Cămaşă Înflorată să fie cu faţa spre intrare, pe aleea care ducea la Rainbow. — Nu vei dori vreodată să ajungi acolo, îi spuse. Cei din barul acela sunt nebuni cu toţii. Nici nu are rost să-ţi spun ce-ţi vor face. E ca şi cum ai intra într-o încăpere plină de nitroglicerină. Eşti mult prea isteţ ca să te întorci. Îşi însoţi cuvintele de mici impulsuri energetice adresate punctelor latente de teamă din spectrul paranormal al Cămăşii înflorate, stimulându-l e deliberat şi stârnindu-le pe măsură ce le identifica. Exista un motiv pentru termenul „buton de panică”. Le-a atins şi s-a jucat cu ele până când Cămaşă Înflorată a transpirat, a început să tremure, uitându-se spre aleea întunecată de parcă ar fi fost poarta către iad. Cu noroc, când îşi va reveni din această experienţă, amintirea aleii şi a barului Dark Rainbow vor fi inexplicabil legate de un sentiment inconştient de disconfort psihic profund. Dar dacă se mai întâmpla să mai treacă vreodată pe acolo, va evita instinctiv aleea. Aşa se manifesta teama la nivel psihic. De obicei. Încercarea de a stabili un răspuns la reacţia de teamă se lega de faptul că exista întotdeauna posibilitatea să aibă rezultate nedorite asupra ta. Unii oameni se simţeau datori să-şi confrunte teama. Dar din experienţa lui Luther, asta nu era valabil pentru mentalitatea unui agresor. Slăbi presiunea psihică. Cămaşă Înflorată se calmă. — Vrei să te întorci în camera de hotel, spuse Luther. Ai băut cam mult în seara asta. Dormi bine. — Mda, aşa e, şopti Cămaşă Înflorată neliniştit de acum. Prea multă băutură. Se grăbi spre intersecţie şi traversă strada. Dispăru după colţ, luând-o spre Kalakaua şi spre siguranţa conferită de luminile hotelurilor de pe plajă. Luther se sprijini în baston, resimţind din plin greutatea întunecată a ceea ce făcuse. Dispreţuia partea asta. Exista întotdeauna un preţ de plătit   cartea o descarcati de aici....

CAPITOLUL 1   Arzătorul mic şi bolul de lângă corp relatau trista poveste. Profesorul Lawrence Maltby reuşise, în sfârşit, să se sinucidă. Judecând după reziduurile negre şi mirosul persistent de mirodenii exotice, îşi pusese capăt cu ajutorul unui drog obişnuit de stradă, cunoscut sub denumirea de Chartreuse. Lydia Smith plecă din cadrul uşii dormitorului sărăcăcios pe care Maltby îl transformase în birou şi se ghemui lângă silueta costelivă, încreţită a doctorului. Nu se aştepta să găsească puls şi, când îşi puse vârful degetelor pe gât, sub barba albă răvăşită, îşi dădu seama că avea dreptate. Se cutremură, se ridică repede, se dădu înapoi şi îşi luă geanta de umăr pentru a scoate telefonul. Degetele îi tremurau când formă numărul pentru urgenţe. — Da, este corect, spuse ea operatoarei mult prea stresate. Numărul treisprezece, Hidden Lane. Etajul unu, apartament A. Este în Old Quarter, în apropiere de Zid. — Mă scuzaţi, doamnă, dar strada asta nu apare pe harta oraşului, spuse răstit operatoarea. Sunteţi sigură că aceasta este adresa? — Da, sunt sigură. Hidden Lane nu apare pe toate hărţile. Lydia se mai îndepărtă un pas de lângă cadavru. Probabil că acesta este motivul pentru care este numită Aleea Ascunsă. Uite, spune medicilor să vină pe Dead City Way, pe South Wall Street şi apoi să meargă la dreapta, la taverna din colţ. Odată ce vor ajunge în zonă, toată lumea îi poate îndruma. — În regulă. Se făcu un moment de linişte înainte ca femeia să revină la telefon. Sunt pe drum. Trimit la dum­neavoastră şi un echipaj de poliţie, pentru că aţi spus că este un corp. Operatorul părea să spună că nu era sigură că Lydia cunoştea diferenţa între un corp mort şi unul de alt fel. — În acest apartament este cu siguranţă un om mort. Credeţi-mă, am mai văzut unul înainte. — Pentru niciun motiv să nu părăsiţi locul faptei, doamnă. Deoarece dumneavoastră aţi găsit corpul, va trebui să efectuaţi câteva formalităţi. Formalităţi. Lydia simţi că i se ridică părul pe ceafă la fel de tare ca în urmă cu câteva minute, când intrase în apartamentul sumbru al lui Maltby şi îşi dăduse seama că se întâmplase ceva îngrozitor. Din experienţa ei, formalităţi era cuvântul folosit de înfumuraţii membri ai Consiliului Academic pentru a descrie farsa unui interogatoriu formal pe care îl înscenaseră înainte de a o concedia din funcţia pe care o deţinuse la universitate, cu şapte luni în urmă. Trebuie să parcurgem câteva formalităţi… aşa se exprimase poliţistul care se ocupa de investigaţiile crimei asupra lui Chester Brady, de luna trecută, prevestind astfel tortura pe care Lydia fusese obligată să o îndure. Nu era vina ei că ea fusese prima persoană care dăduse peste trupul lui Chester în sarcofagul acela ciudat, străvechi, îşi spuse ea. Şi nu avea niciun motiv să creadă că este responsabilă pentru repetarea aceloraşi circumstanţe astăzi, fiind prima persoană care a găsit astăzi trupul lui Maltby. Era ghinionul ei că intrase în nebunia asta, îşi spuse singură. Ar fi putut fi oricine. Uşa apartamentului lui Maltby era descuiată când venise ea, cu câteva minute în urmă, aşa că îşi vârâse capul înăuntru şi îl strigase. În fond, el era cel care îi spusese să treacă pe acolo în dimineaţa aceasta. De fapt, mesajul pe care i-l lăsase pe robotul telefonului în timp ce ea era ocupată cu turul unui grup de turişti la muzeu, fusese o cerere insistentă, nu o rugăminte. „… aici este Dr. Lawrence Maltby. Trebuie să vă văd imediat, domnişoară Smith. Vă rog să veniţi la apartamentul meu cât mai repede posibil. Am veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni, care a dus la concedierea dumneavoastră de la universitate…” Deşi îşi dăduse demisia din funcţia de la Old Frequency College acum mai bine de o decadă, era evident că Maltby nu îşi pierduse prestanţa de profesor autoritar. Tonul vocii sale lăsate pe robot fusese cel al unui şef de catedră mustrând un membru mai tânăr al personalului biroului său. În ciuda severităţii sale, Lydia nu întârzie să răspundă cererii sale. Cuvintele magice veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni îi captaseră pe deplin atenţia. Dar cursa exorbitantă cu taxiul spre Hidden Lane fusese în zadar. Ajunsese prea târziu. Cu toate acestea nu vedea niciun motiv care să justifice multitudinea de explicaţii pe care operatoarea i le cerea. — Uite ce, nu este scena unei crime sau ceva de genul acesta, spuse ea repede. Profesorul Maltby nu a fost ucis. Se pare că a luat o supradoză de Chartreuse. Nu trebuie să mă supui acestui interogatoriu. Nu am niciun răspuns de dat. Operatoarea era de neclintit. — Îmi pare rău, doamnă, dar regulile sunt reguli. Rămâneţi unde sunteţi până când ajung acolo medicii şi poliţiştii. — Mda, sigur. Lydia termină brusc convorbirea. Se uită încă o dată la cadavru şi îşi schimbă apoi imediat direcţia privirii. Nu îl cunoscuse personal pe Maltby, dar auzise timp de ani de zile bârfele din Ruin Row. Tragicul său sfârşit fusese prezis de ceva vreme de toţi proprietarii de galerii care avuseseră de-a face cu el. În perioada sa de glorie, fusese un profesor de para-arheologie extrem de respectat. Dar cariera lui se ruinase după infiltrarea sa în lumea infernală a dependenţilor de droguri. După ce fusese concediat de Old Frequency College, venise aici în Cadence City, unde încercase să îşi câştige existenţa drept consultant particular pentru colecţionarii şi proprietarii de galerii de pe Ruin Row. Dar drogurile făcuseră imposibilă o colaborare demnă de încredere cu el. Într-un final, reputaţia sa compromisă făcuse ca activitatea lui de consultant să se ruineze complet. La sfârşitul vieţii sale, Maltby coborâse pe cea mai de jos treaptă a afacerilor cu antichităţi. Devenise un umil cercetător de ruine, cu un trai la limita subzistenţei, menţinut de ilicitele sale descinderi în catacombe, întreprinse în speranţa că va descoperi la un moment dat relicve valoroase. Mai multe dintre cunoştinţele Lydiei de la Old Quarter îi spuseseră că, în scurtele momente în care el putea să îşi alunge obiceiurile suficient timp cât să coboare în adâncuri, Maltby reuşea să facă descoperiri destul de spectaculoase. Nimeni nu ştia unde au loc săpăturile sale secrete din catacombe şi, onorând regulile nerostite care guvernează partea mai puţin legitimă a afacerilor cu antichităţi, nimeni nu îl întreba. Ea ascultă cu atenţie timp de câteva clipe zgomotul de afară, dar nu auzi sirene. Probabil medicii şi poliţia nu mai puteau întârzia mai mult de câteva minute. Asta îi dădea totuşi răgazul necesar să analizeze puţin camera. Încercând să nu se uite la cadavru, merse spre birou şi cercetă suprafaţa răvăşită. Erau mai multe copii vechi ale Manualului de Para-arheologie, îngrămădite fără noimă într-un colţ. Stilouri, hârtii şi un carneţel zăceau aruncate într-o dezordine totală. Îşi deschise geanta de umăr, scoase o batistă şi o folosi pentru a deschide carneţelul. Mâzgălelile din interior păreau să fie o serie de critici furibunde îndreptate împotriva unor articole apărute în nişte serii recente din Manualul de Para-arheologie; scrisorile acestea fuseseră adresate editorilor, dar nu văzuseră însă niciodată lumina tiparului. Închise carneţelul şi cercetă masa. Chiar şi dezordinea aceea părea să aibă, în mod paradoxal, o coerenţă a ei. Erau prezente toate detaliile pe care te-ai fi aşteptat să le găseşti pe masa unui academician, inclusiv un teanc mic de bucăţi de hârtie, grămezi cu cărţi de referinţă, o lampă şi o sugativă. Nu era niciun calculator, dar asta nu era neapărat o surpriză. Probabil că Maltby îl vânduse de mult pentru a-şi cumpăra Chartreuse. Fie asta, fie îi fusese furat. Avea vecini destul de dificili. Se uită mai atent, încercând să îşi dea seama ce anume o deranja. Şi atunci a realizat că sugativa nu era aşezată acolo unde ar fi fost folosită în mod obişnuit, în centrul biroului. Fusese trasă sau împinsă prea departe, spre dreapta, astfel că un colţ al ei atârna peste margine. Nici lampa nu era aşezată la locul ei. Umbra cădea într-un unghi ciudat care reflecta o fâşie de lumină direct pe podea. Era uşor de înţeles ce se întâmplase. Fără îndoială, simţind că are probleme serioase din cauza supradozei, Maltby încercase în mod evident să se ridice în picioare, poate pentru a striga după ajutor. Fusese ameţit şi instabil şi probabil că se împleticise, apucând obiectele cele mai la îndemână, într-o încercare zadarnică de a-şi recăpăta echilibrul. Lovise lampa, iar sugativa fusese târâtă în mişcare. Ea se aplecă să deschidă sertarul de sus al biroului, gândindu-se că nu ar putea cauza niciun fel de problemă, dacă ar căuta acolo vreun potenţial indiciu lăsat de Maltby. Se opri în timp ce se întindea să apuce mânerul sertarului, zărind bucata de hârtie care zăcea pe covorul uzat. Era de mărimea unei pagini smulse din carneţelul aşezat lângă telefon. Curioasă, se aplecă şi se ghemui sub birou pentru a lua hârtia. Când se uită, văzu că cineva începuse să mâzgălească, într-o scriitură foarte dezorganizată, două cuvinte. Amber Hil În uşa de la intrare se auzi o bătaie puternică, care zgudui imediat nemişcarea nefirească a camerei moarte. Speriată, încercă să-şi recapete echilibrul. Capul i se lovi de partea de dedesubt a biroului. — La dracu. Sări de sub birou şi aruncă hârtia în geantă. Se auzi o a doua bătaie. O străbătu un fior. Indiferent cine era afară, reuşise să transforme această simplă bătaie în uşă în impresia unei adevărate chemări la condamnare. Ezită, nesigură dacă să răspundă sau nu. Încă nu se auzeau sirene, ceea ce elimina ipoteza conform căreia vizitatorul lui Maltby este medic sau poliţist. Având în vedere proasta reputaţie a cartierului, nu îi rămâneau decât variante destul de neplăcute. Îşi dăduse atunci seama că singura variantă înţeleaptă ar fi să ignore pur şi simplu bătaia în uşă. Uşa nu era însă încuiată, astfel încât oricine era afară pe hol s-ar fi putut hotărî să îşi încerce norocul şi să apese pe clanţă. Probabil ar fi o idee bună să meargă în camera din faţă şi să încuie uşa.   ♥ ♥ ♥ Ieşi grăbită din birou, străbătu holul îngust şi traversă camera de zi murdară, în vârful picioarelor. În uşa solidă era un vizor. Încercând să nu îşi dezvăluie prezenţa, îşi lipi ochiul de cercul mic de sticlă. În acelaşi timp se întinse după cheie. Se opri când văzu bărbatul stând în holul întunecat. Barbă crescută de o zi, ghete zgâriate, pantaloni grosolani de culoare kaki şi cămaşă şi o jachetă uzată de piele, nu te făceau decât să ajungi la aceeaşi concluzie. Era genul de bărbat care părea să fie o alegere perfectă pentru o întâlnire, dacă aveai chef de o plimbare în zona sălbatică, dar cu siguranţă nu ţi-ai dori să îl întâlneşti pe o alee întunecată într-o noapte fără lună. Ochii lui erau o combinaţie tulburătoare de auriu şi verde. Avea trăsăturile dure şi implacabile ale unui bărbat obişnuit să deţină controlul. Pe deasupra avea şi un ceas de ambră. Ştia asta pentru că o astfel de tipologie de bărbat îi era bine cunoscută. Desigur, nu era nimic special în legătură cu ceasurile de ambră. Aproape toată lumea poartă ambră, într-o formă sau alta. Cu două sute de ani în urmă, coloniştii de pe Pământ învăţaseră că aici, în Harmony, unica piatră preţioasă avea o singură proprietate cu adevărat specială: ambra făcea posibil ca oamenii să îşi concentreze energia psihică latentă, puteri paranormale pe care mediul ambiant al noii lumi le dezlănţuise. Având în vedere că, de la a doua generaţie, toţi urmaşii coloniştilor dovedeau un anumit talent PSI pe care îl puteau controla cu ajutorul ambrei, acesta devenise în curând sursa de energie a alegerii. Până şi copiii rezonau cu ambra cu suficientă pricepere cât să deschidă o uşă sau să apese pe buton pentru a se uita la desene animate. Lydia ştia că Emmett London nu folosea accesorii de ambră numai pentru că erau la modă. Era un para-rezonator de energie-disonantă foarte puternic – un vânător de fantome. Avea aptitudinea psihică şi pregătirea necesară pentru a neutraliza bilele periculoase, dilatate, ale energiei haotice disonante, aşa numitele fantome, care gravitau la întâmplare pe coridoarele subterane nesfârşite ale ruinelor străine. Vânătorii de fantome erau un element indispensabil pentru orice echipă de excavare, în principal, ei erau nişte paznici profesionişti, angajaţi de Breasla lor pentru a-i proteja pe arheologi, cercetători şi alte persoane care explorau şi excavau catacombele străvechi de sub Oraşul Mort. Până să îl cunoască pe Emmett London, luna trecută, avusese o părere foarte proastă generalizată despre vânători, îi clasa pe cei mai mulţi dintre aceşti adepţi ai energiei-disonanţă pe o treaptă inferioară chiar gangsterilor cei mai feroci. Exista câte o Breaslă a vânătorilor în fiecare oraş important al Harmony şi în ceea ce o privea, erau nişte simple organizaţii criminale legalizate conduse de şefi nemiloşi. Emmett era misteriosul fost-şef al Breslei din Resonance City. La scurtă vreme după sosirea lui în Cadence, luna trecută, începuseră să circule zvonuri prin presa de scandal care atestau că el este succesorul ales de prezentul şef al Breslei din Cadence City, Mercer Wyatt. Emmett negase orice interes în asumarea conducerii Breslei locale, dar Lydia nu era sigură că va putea evita această poziţie – nu dacă Wyatt urma să îl forţeze. Erau multe zicale vechi despre vânători şi Breaslă, una dintre ele spunând că cine a fost o dată omul Breslei, va fi întotdeauna omul Breslei. Evident, înţelepciunea convenţională omisese faptul că existaseră şi câteva femei vânător, dar asta nu avea nicio legătură. În ultimele săptămâni, încercase foarte tare să nu se gândească la faptul că se culca cu bărbatul pe care Mercer Wyatt îl alesese să preia poziţia de şef al Breslei din Cadence. Deschise uşa cu putere şi se aruncă în braţele lui Emmett. — Nu ştii cât sunt de bucuroasă să te văd, spuse ea cu nasul afundat în cămaşa lui. Cum m-ai găsit? — Am sunat la birou. Melanie mi-a spus că eşti aici. Îşi puse un braţ în jurul umerilor ei şi se uită înapoi pentru a vedea holul întunecat. Mulţumit, o conduse în apartament şi închise uşa. Ce naiba cauţi în zona asta din oraş? — Maltby, bărbatul care locuieşte aici, spunea că vrea să mă vadă. Când am ajuns aici, zăcea pe podeaua din biroul lui. Inspiră adânc. Este cam… mort. Emmett păru îndurerat. — Nu încă unul. Ea se încruntă. — Acum nu este ca data trecută. Se pare că Maltby a luat o supradoză de Chartreuse. Am chemat o ambulanţă. Suspină. Nu că ar mai ajuta cu ceva. — Unde este? Resemnarea stoică din vocea lui o deranjă. — Nu trebuie să te porţi ca şi cum ar fi un obicei al meu să găsesc cadavre. Făcu un semn cu mâna spre birou. Este în camera din capătul culoarului. Emmett merse până lângă uşa biroului. Ea îl urmă, strângând poşeta în mână. — Nu este bine deloc, spuse Emmett. — Mda, păi este şi mai rău pentru Maltby. — Nu asta voiam să spun. Au apărut ceva complicaţii. Ultimul lucru de care avem nevoie acum este un cadavru. El dispăru în birou. Alarmată, se grăbi să intre pe uşă. Emmett se uita la cadavrul lui Maltby, cercetând spaţiul îngust al camerei cu o expresie meditativă. — Ce complicaţii? întrebă ea. Nu mă înţelege greşit, mă bucur să te văd, dar ce faci aici? Când te-ai întors din excursia cu cortul pe care ai făcut-o cu Zane şi tovarăşii lui? Nu era deloc surprinzător că Emmett părea cam indispus astăzi, îşi spuse. Tânărul ei vecin, Zane Hoyt, şi tovarăşii lui se ocupau cu toţii de rezonarea energiei-PSI, într-o parte destul de dubioasă a oraşului, în care modele masculine adevărate erau destul de rare. Băieţii din vecinătate se dezvoltau mai rapid decât putea oricare dintre ei să controleze, graţie puterii PSI. Era o adevărată reţetă pentru dezastru. Aveau nevoie cu disperare de îndrumare şi de o mână de fier care să-i conducă. Trupele de Vânători-Cercetaşi sponsorizate de Breaslă erau o resursă utilă comunităţii din Cadence, dar în zona în care locuiau Lydia şi Zane nu existase nicio astfel de grupare. Emmett se ocupase de această problemă cu câteva săptămâni în urmă când îndemnase tăcut Breasla să plaseze o trupă în vecinătate. Mersese atât de departe, încât se ocupase în mod activ de grupările nou formate. Toţi băieţii, chiar şi Zane, îl idolatrizau de Emmett. În fond, era unul dintre cei mai puternici para-rezonatori din oraş. Aşa cum aflase Lydia, băieţii aceştia erau foarte impresionaţi de puterea lui. — Am ajuns pe la trei dimineaţa, spuse Emmett. I-am lăsat pe băieţi pe la casele lor şi m-am dus acasă ca să dorm. Nu am vrut să te trezesc. Telefonul suna când am intrat pe uşă. Absent, îşi masă bărbia. Nu am dormit încă. Sirenele se auzeau în depărtare. Era şi timpul, îşi spuse Lydia. — Cine te-a sunat? întrebă ea. De ce nu ai mai ajuns să dormi? — Este o poveste lungă. O să îţi explic mai târziu. O privi cu atenţie. Între timp, te rog să îmi spui că tipul acesta mort nu are nicio legătură cu noua ta slujbă de consultant. — Oh, nu, lucrurile merg minunat cu proiectul Hepscott, spuse ea, uşurată că, pentru prima oară, poate da un răspuns pozitiv, încrezător. Aruncă o privire neliniştită spre Maltby. Este o problemă personală. — Mda, îmi era frică de asta. Expresia lui Emmett se împietri şi mai mult. Are legătură cu întrebările acelea al căror răspuns ai tot încercat să-l afli în Ruin Row în ultimele două săptămâni, nu? Cele despre aşa zisa Săptămână Pierdută pe care ai avut-o. Ar fi trebuit să bănuiască faptul că el aflase de aceste întrebări, pe care de fapt, ea le voia discrete. Emmett era un fost şef al Breslei. Avea relaţii. — Maltby m-a sunat, spuse ea repede. Nu eu l-am sunat pe el. — Pur şi simplu nu poţi renunţa, nu-i aşa? Eşti hotărâtă să dovedeşti că ai fost victima unei aşa-zise conspiraţii a vânătorilor de fantome. Nu poţi să accepţi că ceea ce ţi s-a întâmplat a fost doar un accident foarte grav. Ochii ei se îngustară. — Exact din cauza asta nu ţi-am spus că fac investigaţii pe cont propriu. Ştiam că nu mă vei privi decât cu suspiciune. — Tocmai din cauza asta ar trebui să te tratez cu suspiciune. Arătă spre cadavru. Lucruri ca acesta se întâmplă frecvent în partea asta a oraşului. Cel puţin, ar fi trebuit să mă suni înainte să vii să pui întrebări. — Ştiam că te vei întoarce foarte târziu noaptea trecută. Am crezut că vei dormi mai târziu astăzi. — M-ai fi sunat să mă inviţi să vin cu tine dacă ai fi crezut că sunt treaz? Începea să simtă un fel de nesiguranţă. — Cunosc viaţa din Old Quarter, Emmett. Am trăit aici toată viaţa mea. Nu am nevoie de escortă. — Poate nu ai nevoie în cartierul în care locuieşti, dar acesta este în celălalt capăt al Quarterului. În aceste locuri, ai nevoie de o escortă. Ea îşi intensifică strânsoarea poşetei. — Ştii, nu este tocmai momentul pentru o predică cu privire la siguranţa personală. — În drumul meu spre această clădire, m-am întâlnit cu trei vânzători de droguri care se ofereau să îmi dea nişte Chartreuse de înaltă calitate, cu două târfe, cu un tip care încerca să îmi vândă un ecran antirezonanţă super şi cu unul din idioţii aceia zâmbitori cu halate de baie verzi care promit să dezvăluie secretele adevăratului extaz dacă vei cumpăra o carte. Şi asta numai în jumătate de stradă între locul acesta şi unde mi-am parcat Slider-ul. Voi fi norocos dacă o să îmi mai găsesc maşina acolo când o să mă întorc. — Sunt sigură că îţi vei găsi Slider-ul exact acolo unde l-ai parcat. Nimeni nu ar îndrăzni să îl atingă. Toată lumea ştie cine eşti, Emmett, mai ales mulţumită acelui articol idiot apărut în Cadence Tattler săptămâna trecută. Spre dezgustul lui Emmett, popularul ziar de scandal tipărise pe prima pagină o fotografie a sa. Fotografia fusese însoţită de un discurs emoţionant care punea la îndoială adevăratul motiv al prezenţei sale în Cadence. Titlul, Şeful suprem al Breslei? spunea totul. Emmett îşi propti mâinile în şolduri. — M-ai speriat de moarte, Lydia. — Mda. Eşti vânător de fantome. Pe tine nu te sperie nimic. Vorbea uşor, dar în adâncul ei era uşurată că el încheie discuţia. Erau de câteva săptămâni implicaţi în această relaţie foarte complicată şi lucrurile erau destul de nesigure încă. Nu aveau nevoie de o altă confruntare de opinii. Ascultară sirenele care se opriră brusc pe alee. Emmett ridică din sprâncene. — Te superi dacă te întreb ce intenţionezi să le spui poliţiştilor? Ea se încruntă. — Sper să nu pună prea multe întrebări. — Este a doua oară în decurs de o lună în care găseşti un cadavru. Am senzaţia că vor fi ceva întrebări. Cineva bătu în uşa apartamentului. — Mă duc să le deschid, spuse Lydia. Se întoarse şi traversă holul. Când deschise uşa din faţă a apartamentului, văzu doi medici, un ofiţer de poliţie în uniformă şi încă o persoană, destul de familiară de altfel, care încerca cu disperare să intre cât mai repede în holul întunecat. — Bună, domnişoară Smith, spuse inspectorul Alice Martinez. Văd că într-adevăr îţi faci apariţia în cele mai interesante locuri. Îşi răsuci privirea dură de poliţist pentru a se uita peste umărul stâng al Lydiei. La fel şi tu, London. Ce-i asta? Descoperirea cadavrelor chiar este pentru voi cea mai plăcută variantă a unei întâlniri romantice? Unul din medici se uită spre Emmett. — Unde este mortul? — În josul holului, îi răspunse Emmett. Cei doi medici şi ofiţerul se îndreptară spre birou. Lydiei nu-i plăcea senzaţia de disconfort pe care o simţea. — Ce faceţi aici, inspectore, întrebă ea prudentă. Nu este o crimă. Alice nu îşi îndepărtă atenţia de la Emmett. — De fapt vă căutam pe dumneavoastră, domnule London. Am sunat la biroul domnişoarei Smith pentru a vedea dacă ştie unde sunteţi şi mi s-a spus că este probabil ca amândoi să fiţi la această adresă. Imaginaţi-vă surpriza mea când am aflat că domnişoara Smith tocmai a dat telefon pentru a spune că a găsit un om mort. — Inspectore… Emmett îşi înclină cu politeţe capul. Lydia avu impresia că nu era surprins să o vadă pe Alice Martinez. Disconfortul deveni din ce în ce sesizabil, acutizat fiind şi de ploaia care părea să înceapă din clipă în clipă. — De ce voiai să vorbeşti cu Emmett? întrebă ea tăios. — Trebuie să îi pun câteva întrebări, spuse Alice. Nimic mai mult decât o simplă formalitate. — Ce? Lydia era îngrozită. Nu poate fi adevărat. Doar nu crezi că Emmett are vreo legătură cu moartea profesorului Maltby? Eu sunt cea care a găsit corpul. Emmett nu este implicat în asta. Pura întâmplare a făcut ca el să fie aici când aţi venit şi voi. Alice şi Emmett se uitară amândoi la ea. Lydia îşi dădu seama pe loc de exagerarea pe care o comisese. Să devii atât de defensiv este ultimul lucru pe care trebuie să îl faci în preajma unui poliţist, îşi spuse singură. — Nu intenţionam să vorbesc cu domnul London despre moartea lui Maltby, spuse calm Alice. Deşi probabil că ar trebui să revizuiesc această decizie. Dar, pentru moment, vom trece peste asta. Motivul pentru care l-am căutat în această dimineaţă este să îi pun câteva întrebări în legătură cu o altă problemă pe care o gestionez în acest moment. — Problemă? Lydia îşi mută direcţia privirii de la Alice spre Emmett şi din nou înapoi. Un alt val de teamă îi străbătu terminaţiile nervoase. Ce problemă? Ce se întâmplă aici? — Cineva a încercat în dimineaţa aceasta să îl ucidă pe Mercer Wyatt, spuse Emmett uşor. — Indiferent cine a fost, aproape că a reuşit, adăugă Alice. Wyatt este la terapie intensivă la Cadence Memorial Hospital, sub protecţie armată. Doctorii au terminat operaţia în urmă cu două ore. Starea lui este definită ca fiind critică. Lydia se relaxă uşor. — Înţeleg. Păi, este o nefericire, dar nu pot să spun că sunt teribil de surprinsă. În fond, Wyatt este şeful Breslei. Nimeni nu dobândeşte acest statut fără să îşi facă duşmani. Mizeria politicii interne a Breslei este de notorietate. Cel puţin aşa este aici în Cadence. — Adevărat, aprobă Alice cu un ton neutru al vocii. Lydia se încruntă. — Şi de ce vrei să îl interoghezi pe Emmett? — Pentru că circulă zvonul că este noul şef activ al Breslei din Cadence. Pe faţa lui Alice se întipări un zâmbet glacial. Dacă ar fi să dau crezare zvonurilor pe care le-am auzit, în cazul în care Wyatt nu va reuşi să iasă de la terapie intensivă, Emmett va prelua afacerile în mod definitiv.