Amanda Quick carti

Suflete salbatice de Amanda Quick Capitolul 1 — Nu cred că elefantul o să se potrivească, spuse Oliver Rain în cele din urmă. Vocea blândă, gravă, îi era umbrită de un ton de regret politicos. — Îmi era teamă că nu o să-ţi placă. Annie Lyncroft studie posacă bestia şi se întrebă cum să deschidă adevăratul subiect pe care voia să îl discute cu impenetrabilul Oliver Rain. — Recunosc că e neobişnuit, admise Rain. — Probabil îţi pui aceeaşi întrebare pe care o pun mulţi dintre clienţii mei. Te întrebi, e o formă de artă sau e pur şi simplu de prost gust? — O întrebare interesantă, consimţi Rain. — Nu uita că elefantul e şi funcţional, nu doar ornamental, spuse Annie, într-o încercare instinctivă, disperată, de a salva vânzarea. Are un mic sertar ascuns în bază. Foarte util pentru obiecte mărunte. — Nu cred că se potriveşte în camera asta, spuse Rain diplomat. Annie se întrebă în sinea ei dacă nu cumva Oliver Rain însuşi era singurul lucru care ar fi părut la locul lui în camera de lucru decorată în negru abanos, auriu şi gri. Fusese aproape sigură că lui Rain nu avea să-i placă elefantul. Figurina cloisonné[1] de jumătate de metru înălţime, cu unghiile roşu aprins şi trompa violet, arăta ridicol de vesel aşezată lângă grădina de pietre zen a lui Rain. Grădina, care ocupa un colţ extins al camerei de lucru, nu era o grădină adevărată, cel puţin nu după standardele lui Annie. Nu avea nici urmă de verdeaţă. Nici o singură frunză, cu atât mai puțin vreo floare colorată care să păteze perfecțiunea imaculată a nisipului gri sidefat. Nisipul era închis într-o ramă îngustă de lemn negru. Fusese greblat cu meticulozitate pentru a forma modele abstracte în jurul a cinci pietre. Annie bănuia că Rain petrecuse ore întregi încercând să decidă unde anume să așeze pietrele pe nisip. Era, fără îndoială, exact genul de problemă estetică lipsită de emoţie care l-ar fi atras. Designerul pe care Rain îl angajase să amenajeze interiorul spaţiosului apartament nou de la etajul douăzeci şi şase înţelesese natura clientului ei cu o precizie desăvârşită. Din toate camerele se deschideau privelişti aparent nesfârşite spre Seattle, Elliott Bay şi peninsula Olympic, şi toate erau decorate în aceleaşi tonuri severe de negru abanos, auriu şi gri ce dominau camera de lucru. Rezultatul final era un bârlog auster şi elegant, perfect potrivit pentru un bărbat pe care multă lume îl considera a fi un prădător periculos. Nu, decise Annie, elefantul era o creatură frumoasă, dar cu siguranţă nu se potrivea în decorul disciplinat şi sobru al apartamentului lui Rain, recent finalizat. Nu îşi putea imagina nimic din buticul ei plin de obiecte unicat fanteziste care să arate bine în acest loc. Oliver Rain, în mod evident, nu era înclinat spre nimic fantezist. — Îmi pare rău că elefantul nu e tocmai potrivit, murmură Rain. — Nu-ţi face griji. Nu credeam nici eu că o să meargă. Sinceră să fiu, nu am reuşit să fac niciun client să se arate interesat de el. Annie se încruntă. E ceva la elefantul ăsta ce pare să descurajeze oamenii. Mă întreb dacă de vină sunt unghiile. — Tot ce se poate. — Ei bine, nu-i un capăt de lume. Aici se sfârşea speranţa ei de a arunca elefantul în cârca lui Oliver Rain. Ai insistat să vin să-ţi arăt altceva, aşa că am decis să îl încerc aici. — E foarte amabil din partea ta. Îţi apreciez perseverența. Dă-mi voie să-ţi mai torn nişte ceai. Rain se întinse după ceainicul cu email negru şi auriu așezat aproape, pe o tavă neagră de lac. Annie îl privi fascinată în timp ce reumplea ceaşca. Conul de lumină albă intensă proiectat de lampa cu halogen de pe biroul lui îi dezvăluia forţa viguroasă a mâinilor. Mâinile lui Rain nu erau cele ale unui director executiv. Erau aspre, chiar bătătorite în unele locuri, ca şi cum şi-ar fi câştigat averea lucrând pământul, nu derulând investiţii de mâna întâi. Reuşi să insufle gestului delicat de turnare a ceaiului un aer de masculinitate captivantă. Fiecare mişcare trăda forţă disciplinată şi graţie. Annie descoperise că fiecare mişcare pe care o făcea Rain, oricât de măruntă, îi capta pe deplin atenţia. Poate că se datora faptului că fiecare vibraţie de putere controlată contrasta atât de puternic cu încremenirea vastă, profundă, ce emana din el când nu se mişca. Annie nu mai cunoscuse niciodată un bărbat care să se controleze atât de complet. Îl privi circumspectă în timp ce luă ceaşca de la el. — Dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, nu cred că am nimic în Wildest Dreams care ţi se va potrivi. Rain o contemplă ca şi cum ar fi reprezentat o dilemă curioasă, dar nu imposibil de rezolvat. — Doar fiindcă elefantul nu merge, nu cred că ar trebui să pornim de la premisa că nimic altceva din magazinul tău nu va merge. — Nu ţi-a plăcut nici caruselul pe care l-am adus luni, îi aminti Annie. — Ah, da, caruselul. Recunosc, avea un oarecare farmec, dar, cumva, creaturile cam bizare păreau să nu se potrivească aici. — Depinde cum priveşti lucrurile, presupun, murmură Annie. Personal, considera că acel carusel superb aurit, populat de o colecţie de animale mitologice ciudate, aducea o notă plăcută într-o încăpere ce îl conţinea deja pe Oliver Rain, un bărbat prin definiţie neobişnuit, aproape mitic. Nimeni nu ştia prea multe despre Rain. Dar cam aşa stăteau lucrurile cu majoritatea legendelor, reflectă ea. Cu cât erau mai puţine detaliile concrete disponibile, cu atât bărbatul devenea mai legendar în ochii lumii. Îl întâlnise pentru prima dată cu şase săptămâni în urmă, la petrecerea de logodnă a fratelui ei Daniel. Ştia despre existenţa lui, desigur, fiindcă Daniel lucrase cândva pentru el. Dar nu îi fusese prezentat niciodată. Daniel Lyncroft era un geniu recunoscut în domeniul electronicii. Cu cinci ani în urmă fusese angajat de către Rain să instaleze mai multe sisteme de securitate high-tech pentru vastul imperiu de afaceri al lui Rain. Ulterior, când Daniel plecase pentru a-şi înfiinţa propria firmă de electronică, Rain investise masiv în compania aflată la început de drum, devenind astfel cel mai mare susţinător financiar individual al lui Daniel. Daniel o avertizase pe Annie că, deşi Rain fusese invitat să participe la petrecerea de logodnă, era prea puţin probabil să vină. Oliver Rain nu era văzut aproape niciodată în public, cu atât mai puţin la ocazii sociale. Mai mult, dacă ar fi decis vreodată să apară în societate, în mod aproape cert ar fi ales să o facă la un nivel mult mai înalt decât cel la care se afla familia Lyncroft. Averea familiei Rain, pe care Oliver Rain o refăcuse de la zero după misterioasa dispariţie a tatălui său, era la fel de legendară ca omul în sine. Dar spre marea surprindere şi încântare a lui Daniel, Rain îşi făcuse apariţia la petrecerea de logodnă într-o limuzină neagră. Purtase o ţinută de seară în negru şi alb sever. Hainele oficiale subliniaseră încremenirea întunecată, aprigă din el. Annie fusese vrăjită de Rain încă din prima clipă când îl văzuse. Nu semăna cu niciun alt bărbat din câţi cunoscuse vreodată. Avea o aură obsedantă de putere, pasiune şi orgoliu, dar toate ascunse sub un autocontrol de fier. Fusese interesant să vadă cum oamenii se dădeau la o parte discret din calea lui Rain când acesta traversase restaurantul şic pe care Daniel îl rezervase pentru acea ocazie. Înţelegea impulsul. Nu încăpea îndoială că Rain radia un aer de potenţial pericol. Se strecurase prin mulţimea de oaspeţi ca un leopard care aluneca printr-o turmă de oi. Doar o părticică minusculă din Annie îşi dorise să se refugieze undeva în siguranţă. O parte mult mai mare şi mai vehementă o îndemnase să se apropie de Oliver Rain indiferent de riscuri. Annie concluzionase că Rain exercita asupra ei aceeaşi atracţie ca obiectele neobişnuite pe care le vindea în buticul ei, Wildest Dreams. Nu era chipeş în sens convenţional, dar îl găsea total irezistibil. Ceva din adâncul fiinţei ei reacţiona la prezenţa lui, făcând-o teribil de conştientă de ea. Când o privea, părul fin de pe ceafa ei se zbârlea. În noaptea petrecerii de logodnă a lui Daniel, Annie memorase în secret fiecare detaliu legat de Oliver Rain, de la culoarea ochilor, care aveau o nuanţă de gri ireală, indescriptibilă, până la impasibilitatea controlată a trăsăturilor. Îşi purta părul negru mult prea lung pentru un director executiv. Ar fi putut să-i ajungă pe umeri dacă nu şi l-ar fi prins la spate într-o coadă joasă. Faţa lui severă şi aspră trăda o voinţă implacabilă, neînduplecată. Umbra îngheţată de argintiu din părul lui, alături de inteligenţa rece, calculată, din privire, o făcuseră pe Annie să concluzioneze că Rain era foarte aproape de vârsta de patruzeci de ani. Avea de-a face cu un bărbat care nu s-ar fi bazat niciodată pe frumuseţe sau farmec pentru a obţine ceea ce îşi dorea în viaţă, decise ea. Pur şi simplu ar fi acţionat pentru a obţine acel lucru. Rain rămăsese la petrecere mai puţin de jumătate de oră. În afară de scurtul timp pe care îl petrecuse cu Daniel şi cele câteva minute cât îi luase să fie prezentat logodnicei lui Daniel, Joanna, şi lui Annie, se ţinuse departe de mulţime. Stătuse singur, ocupând un spaţiu pe care nimeni altcineva nu îndrăznise să îl încalce, şi sorbise din şampanie, în timp ce oaspeţii se revărsau în valuri în jurul lui. Annie fusese intens conştientă de privirea lui urmărind-o în timp ce dansase cu prieteni de-ai lui Daniel, dar Rain nu îi ceruse să i se alăture pe ring. Nu dansase absolut cu nimeni. Când Oliver Rain plecase discret de la petrecere, Annie simţise o dezamăgire ciudată. Micul tăciune de emoţie senzuală nefamiliară care se aprinsese în ea la sosirea lui se stinsese odată cu plecarea lui. Urmărise pe furiş de la o fereastră când Daniel îl condusese pe Rain afară, la limuzina ce îl aştepta. Cei doi bărbaţi petrecuseră câteva minute discutând încet pe alee. Când conversaţia se sfârşise, Rain ridicase privirea spre fereastra la care stătea Annie, ca şi cum ar fi ştiut în tot acest timp că îl privea. O salutase cu o înclinare discretă, aproape galantă, din cap. Apoi urcase în limuzină şi dispăruse în noaptea udată de ploaie. — E un bărbat interesant, dar cam periculos, îi spusese Daniel lui Annie mai târziu. Nu ştii niciodată exact ce gândeşte. Nu cred că are încredere în nimeni. Când lucram pentru el era aproape obsedat să strângă informaţii despre toţi angajaţii-cheie şi oamenii cu care făcea afaceri. — Informaţii? — Mai degrabă dosare de securitate. Gura lui Daniel se curbase într-un zâmbet strâmb. A susţinut dintotdeauna că a deţine informaţii personale despre oameni era instrumentul pe care se baza pentru a avea mereu un as în mânecă. — Îmi închipui că a avea un as în mânecă e probabil foarte important pentru cineva ca el, spusese Annie gânditoare. Îşi doreşte să păstreze controlul în permanenţă. — Ceea ce nu trebuie să uiţi niciodată în privinţa lui Oliver Rain este că el are întotdeauna propriile obiective şi nu lasă pe nimeni să afle care sunt acele obiective până nu e pregătit. Este un lup singuratic, nu joacă în echipă. — E gangster? întrebase Annie, îngrozită de gândul că poate fratele ei îi era îndatorat unui infractor. Daniel rânjise. — Dacă e, atunci e unul suficient de deştept încât să îngroape cadavrele suficient de adânc ca nimeni să nu le găsească vreodată. — De ce naiba l-ai lăsat să te susţină dacă nu ai încredere în el? Daniel o privise surprins. — Nu am spus niciodată că nu aş fi avut încredere în el. Am spus doar că e periculos. — Există o diferenţă? — O diferenţă mare. Annie îşi încolăcise braţele în jurul trunchiului, străbătută de un mic fior: — Ce altceva mai ştii despre el? — Nu prea multe, deşi am lucrat pentru el. Omul este o legendă. — De ce? întrebase Annie. — Acum cincisprezece ani, tatăl lui şi-a părăsit întreaga familie. S-a evaporat pur şi simplu. Nu cunosc întreaga poveste, dar ceea ce ştiu e că, cu doar câteva luni înainte să dispară, Edward Rain îşi convinsese câţiva prieteni să investească într-unul dintre proiectele lui de dezvoltare. — Lasă-mă să ghicesc, spusese Annie. Banii investitorilor s-au evaporat şi ei odată cu Rain? — Corect. Ba mai mult, Edward Rain îşi lichidase majoritatea valorilor personale. Şi acei bani i-a luat cu el. Familiei nu i-a mai rămas, practic, nimic în afară de un munte de datorii. — Am auzit poveşti cum că s-au mai întâmplat astfel de lucruri. Am citit un articol în ziar acum câteva zile despre un bancher important care a urcat pur şi simplu într-un avion cu câteva milioane de dolari şi nu a mai fost văzut niciodată. Şi-a lăsat în urmă familia şi întreaga viaţă. — Asta a făcut şi Edward Rain, spusese Daniel. Annie îşi fixase fratele cu privirea. — Ce s-a întâmplat? — Oliver a reuşit să plătească toate datoriile tatălui lui în decursul a doi ani, spusese Daniel. Vocea îi trăda o admiraţie rece. A reconstruit averea tatălui de la zero. Acum e cu mult mai vastă decât era înainte să dispară Edward Rain, ceea ce ar trebui să-ţi spună ceva despre Oliver. — Bietul Oliver, şoptise Annie. Probabil a fost devastat emoţional când a dispărut tatăl lui. Daniel se încruntă îngrijorat. — Ei, Annie… — Ruşinea şi umilinţa trebuie să fi fost intolerabile pentru cineva ca el, continuase Annie gânditoare. E evident că a fost marcat pe viaţă. Nici nu-i de mirare că nu e prea deschis cu oamenii. — Opreşte-te, îi poruncise Daniel. Nici să nu te gândeşti. — La ce anume? întrebase Annie cu inocenţă. — Să încerci să-l salvezi pe Oliver Rain. Nu e nicidecum doar un bărbat rătăcit şi rănit pe care să poţi să ţi-l adaugi la colecţie. Crede-mă, Rain nu are nevoie să fie salvat. — Oricine are nevoie să fie salvat la un moment dat, Daniel. — Nu şi Rain, spusese Daniel sec. Individul e capabil să aibă grijă de el însuşi. Crede-mă. Annie nu îl mai văzuse pe Rain, nici nu mai primise vreo veste de la el, decât după două săptămâni. O sunase a doua zi după ce avionul privat al lui Daniel se prăbuşise în ocean în timpul unui zbor spre Alaska, ceea ce se întâmplase cu o lună în urmă, în octombrie. Rain o întrebase foarte blând dacă avea nevoie de orice fel de ajutor. Prinsă în haosul situaţiei, chinuindu-se să se descurce cu reporterii şi cu autorităţile care desfăşurau operaţiile de căutare şi salvare, şi încercând în acelaşi timp să o consoleze pe Joanna, Annie fusese tensionată şi distrată. Îi spusese abrupt lui Oliver Rain că nu avea nevoie de ajutorul lui. De-abia după ce închisese telefonul îşi amintise, prea târziu, că Rain era principalul creditor al fratelui ei. Acum că Daniel dispăruse, Rain reprezenta o potenţială ameninţare. Dacă hotăra să solicite rambursarea anticipată a uriaşului împrumut pe motiv că tânăra companie fondată de Daniel îşi pierduse conducătorul, Lyncroft Unlimited avea să se prăbuşească. Pur şi simplu era imposibil să se ramburseze împrumutul lui Oliver Rain în acel moment. Dar nu Rain se dovedise a fi ameninţarea imediată, ci o coaliţie formată din furnizori şi alţi investitori, care intraseră toţi în panică la aflarea veştii că Daniel nu se mai afla în fruntea companiei. Barry Cork, asistentul de încredere al lui Daniel, făcea tot ceea ce-i stătea în putere pentru a convinge pe toată lumea că activitatea continua normal, însă nu îl credea nimeni. Câteva zile mai târziu, Rain o sunase din nou: — Poate ar fi bine să discutăm, spusese el calm. — Despre ce? întrebase Annie, ştiind foarte bine ce voia acesta să discute. — Despre viitorul firmei Lyncroft. — Firma Lyncroft merge foarte bine, mulţumesc. Barry Cork are totul sub control. Fratele meu va fi salvat în scurt timp şi totul va reveni la normal. — Îmi pare rău, domnişoară Lyncroft, dar trebuie să accepţi faptul că Daniel e foarte probabil mort. — Eu nu cred asta, şi nici logodnica lui. Vom ţine Lyncroft pe picioare până se întoarce el. Annie strânsese cablul telefonului şi încercase să-şi păstreze tonul calm şi încrezător: Apreciez grija dumitale, dar nu s-a schimbat nimic în cadrul companiei. Totul e sub control. — Înţeleg. Se lăsase o tăcere prelungită pe fir. Aud zvonuri cum că unii dintre ceilalţi creditori ai fratelui tău încep să facă presiuni pentru o vânzare sau o fuziune. — Prostii! Sunt doar zvonuri. Le-am explicat tuturor că totul e bine şi că ne aşteptăm ca Daniel să revină în curând. Se lăsase din nou o tăcere meditativă. — Cum doreşti. Te rog să nu eziţi să mă suni dacă ceilalţi investitori încep să-ţi facă probleme. S-ar putea să te pot ajuta. Annie închisese telefonul simţindu-se mai neliniştită ca niciodată. Lyncroft Unlimited era o companie deţinută în familie. Nimeni, în afară de membrii familiei, nu putea deţine acţiuni în firmă. Daniel insistase să menţină controlul deplin asupra companiei lui. În acel moment nu existau decât doi membri ai familiei Lyncroft, Annie şi fratele ei. Ceea ce însemna că Annie era singurul moştenitor al lui Daniel. Cu două săptămâni în urmă, Rain o contactase din nou. În loc să pomenească despre soarta companiei Lyncroft Unlimited, acesta îi explicase că apela la serviciile ei profesionale. Voia ca ea să vină să completeze cu ultimele detalii amenajarea camerelor din noul lui apartament penthouse. Annie încă nu era cu totul sigură de ce acceptase misiunea. Cu siguranţă avea mai mult decât destule pe cap şi fără să îşi mai croiască timp în programul ei nebunesc pentru a oferi consultanţă personală unui client. Dar azi era cea de-a patra vizită a ei la etajul douăzeci şi şase al impunătoarei clădiri din centrul oraşului Seattle. Până în acel moment vizita se desfăşurase exact după acelaşi model ca şi cele anterioare. Nu era uşor de ajuns la Oliver Rain. Mai întâi trebuia să treacă de portarul din holul clădirii. Exista un cod special care trebuia introdus în panoul de comandă al liftului pentru a ajunge la etajul douăzeci şi şase. Când ajungea la uşa apartamentului penthouse era întâmpinată de un bărbat robotic cunoscut doar ca Bolt. Părea a fi o combinaţie de majordom şi şofer. Annie se întrebă dacă era şi gardă de corp. În felul lui, Bolt era aproape la fel de interesant ca angajatorul lui. Părea să aibă puţin peste cincizeci de ani. De fiecare dată când îl văzuse Annie fusese îmbrăcat într-un costum elegant de culoare închisă. În ochii lui de un albastru-deschis nu se citea niciun fel de emoţie. Părul rar îi era ras la jumătate de centimetru pe toată suprafaţa capului. Bolt avea un aer mecanic ce o făcuse pe Annie să se întrebe dacă nu cumva era parţial maşinărie. Şi-l imagina băgându-se în priză în fiecare noapte pentru a-şi reîncărca bateriile. Avea impresia foarte clară că nu îi plăcea de ea. La acea primă vizită Bolt o condusese în camera de lucru cu un minimum de cuvinte. Ceaiul le fusese servit pe o tavă. Annie aşteptase neliniştită ca Rain să deschidă subiectul fratelui ei dispărut, dar el condusese discuţia exclusiv pe tema ultimelor piese decorative potrivite pentru a finaliza amenajarea apartamentului. După acea primă consultaţie Annie începuse să aştepte cu nerăbdare aceste interludii liniştite, senine. În timpul cât se izola în siguranţă acolo, în camera de lucru a lui Rain, sorbind din ceaiul lui exotic, aromat şi discutând despre lucruri lipsite de importanţă precum elefanţi cloisonné şi carusele aurite, putea să lase deoparte toate temerile şi problemele. Ceea ce era o uşurare, fiindcă acele temeri şi probleme se transformau rapid în coşmaruri. Nu uitase ce spusese Daniel cum că Rain ar fi fost periculos, dar îi venea din ce în ce mai greu să se teamă de el. Era ceva surprinzător de liniştitor în forţa lui. Se trezi încercând în mod conştient să absoarbă o parte din ea în timpul acelor sesiuni de după-amiază petrecute în camera lui de lucru. — E evident că va dura ceva timp până să găsim exact detaliul potrivit pentru camera asta, spuse Rain, aruncând o ultimă privire elefantului. Dar sunt un om răbdător. Sunt sigur că vom găsi ceva mai devreme sau mai târziu. — Mă îndoiesc, spuse Annie. Privirea ei măsură încăperea austeră şi elegantă. E evident că gustul tău nu se potrivește cu genul de lucruri pe care le vând eu. Filosofia mea e că orice încăpere are nevoie de o notă discordantă. Un interior superb are nevoie de o pată colorată de urâţenie. Un interior senin are nevoie de un obiect care să nu se potrivească. Un interior aglomerat are nevoie de un element de ordine. Rain nu zâmbi, ceea ce nu era nicidecum surprinzător, dar o schimbare subtilă în ochii lui de culoarea ceţii îi spuse că era amuzat. Nu petrecuse decât câteva după-amiezi cu el, dar învăţase să descifreze destul de bine micile semne ce îi indicau dispoziţia. Nu era un bărbat lipsit de emoţii, îşi dădu ea seama, însă la un moment dat învăţase să exercite un control fenomenal asupra propriilor emoţii. — Nu mă preocupă diferenţele dintre gusturile noastre când e vorba de elefanţi şi carusele, spuse Rain încet. Tăcu, sorbind din ceai cu un aer gânditor. Tăcerile erau frecvente în compania lui Oliver Rain. Nu păreau să îl deranjeze, dar Annie le găsea intimidante. Ei nu i se întâmpla decât rar să se cufunde într-o tăcere prelungită în toiul unei conversaţii. Sorbi din ceai şi se întrebă dacă acum era momentul să deschidă subiectul pe care voia să-l discute. Poate ar fi trebuit să mai aştepte o săptămână, sau ceva de genul ăsta, dar îi era teamă că nu putea să mai amâne prea mult. Începea să intre în criză de timp. Dacă nu reuşea să îl convingă pe Rain să intre în planul ei nebunesc pentru a salva Lyncroft Unlimited, avea să fie nevoită să se replieze şi să găsească o altă idee. Din păcate, nu credea că existau alte idei. Nu mai avea soluţii. Annie îşi simţi stomacul contractându-se şi se întări sufleteşte. Foarte atent, puse ceaşca de ceai înapoi pe farfurioara negru cu auriu: — Domnule Rain… — Oliver. Te rog. Vreau să mă consideri un prieten al familiei. — Oliver. Annie inspiră adânc. Acum o lună, imediat după dispariţia fratelui meu, ai spus ceva cum că ai dori să ne ajuţi, pe mine şi pe Joanna adică. — Presupun că tot nu se ştie nimic despre soarta fratelui tău? — Nu, recunoscu Annie. Operaţia de căutare şi salvare fusese oprită la trei zile după ce dispăruse avionul lui Daniel. Verdictul oficial era că Daniel dispăruse în largul mării. — Şi acum, în sfârşit, începi să înţelegi dificultăţile cu care te vei confrunta dacă insişti să încerci să conduci singură Lyncroft Unlimited, spuse Oliver calm. Annie îi întâlni privirea rece. — Va fi imposibil, nu-i aşa? — Da. — Ai ştiut asta de la bun început, nu-i aşa? Oliver ridică uşor din umeri. — Era inevitabil să apară probleme grave. Fratele tău era sufletul companiei Lyncroft Unlimited. Toată lumea ştie asta. Acum că el nu mai e, era de aşteptat ca investitorii să se agite. Annie strânse braţul fotoliului negru lăcuit. — Ceilalţi investitori şi creditori m-au invitat la o şedinţă acum două zile. Mi-au dat un ultimatum. Dacă nu accept cât de repede să vând sau să fuzionez Lyncroft cu o firmă importantă, vor solicita rambursarea anticipată a creditelor. — Ştiu despre acea şedinţă. Annie îşi încreţi nasul. — Nu mă surprinde. Făcu o pauză. Dar tu nu ai participat la ea. — Nu. — Asta înseamnă că nu crezi că ar trebui să accept o vânzare sau o fuziune? Annie îşi ţinu respiraţia, aşteptând un răspuns. — N-am spus asta. O vânzare s-ar putea să fie cea mai bună opţiune. Va ţine compania pe picioare, creându-se astfel şansa de a lansa pe piaţă noua tehnologie fără fir a fratelui tău. Când se va întâmpla asta, toţi cei implicaţi îşi vor recupera investiţia iniţială, plus un profit considerabil. Invenţiile lui Daniel ţineau de domeniul foarte popular şi inovator al electronicii care revoluţiona totul, de la sistemele computerizate de gestionare a inventarelor până la proceduri medicale. Daniel îi spusese adesea lui Annie că birourile viitorului aveau să fie „fără fir“. Cablurile electrice care în prezent legau dispozitivele electronice de prize de perete sau de surse de curent aveau să dispară. — Nu pot să vând firma lui Daniel. Annie îşi strânse hotărâtă pumnii. A muncit prea mult să o lanseze. A investit în ea tot ce avea, nu doar bani, ci şi munca şi geniul lui. Viitorul electronicii e în domeniul ăsta al tehnologiei fără fir, iar el se va număra printre pionierii ei. Nu înţelegi? Nu pot să o dau altcuiva. Ochii lui Oliver erau umbriţi de genele negre. — Nu ai s-o dai pur şi simplu altcuiva. Poţi să ceri un preţ foarte bun. Sunt o mulţime de firme în domeniu care ar da orice să pună mâna pe noua tehnologie la care lucra fratele tău. — Nu am de gând să vând compania lui Daniel, repetă Annie. Nu atâta timp cât eu şi Joanna credem că mai există o şansă să fie încă în viaţă. — Într-o bună zi va trebui să priveşti mai realist situaţia, spuse Oliver. E foarte probabil că Daniel nu mai e printre noi. Ştii asta la fel de bine ca mine. Annie ridică bărbia. — Aş şti dacă Daniel ar fi mort. — Ai şti? — Da, la naiba, aş şti! Daniel e singura familie pe care o mai am, singurul care mi-a rămas de când a murit mătuşa Madeline. Aş simţi dacă într-adevăr nu ar mai fi printre noi. Îşi înfipse degetele în buclele bogate, de culoarea vişinei putrede, aranjate într-o tunsoare bob. Aş simţi în adâncul sufletului. Cu siguranţă şi-ar fi dat seama. Nu? Annie ştia că începea să ajungă la capătul puterilor. Nu mai reuşise să doarmă bine nici măcar o noapte de la dispariţia lui Daniel. Şocul iniţial pălise oarecum, dar temerile ei secrete evadau uneori din locul întunecat unde reuşea să le ţină închise în cea mai mare parte a timpului. Când se întâmpla acest lucru, aproape o copleşeau. Poate că iubitul ei frate mai mare chiar era mort. Era extenuată. Avusese prea multe decizii de luat în ultimele câteva săptămâni, prea multe întrebări la care fusese nevoită să răspundă, prea multă presiune din partea oamenilor care investiseră în compania fratelui ei. Iar acum, că Joanna îi spusese despre copil, apărea un nou set de probleme pe care trebuia să le înfrunte. — Nu sunt singura care ar simţi dacă Daniel ar fi mort, continuă Annie încet. Joanna e la fel de convinsă ca mine în privinţa asta. Suntem amândouă sigure că este încă în viaţă. — Nimeni nu poate să supravieţuiască în apele alea, aproape de coasta peninsulei Alaska, mai mult de treizeci sau patruzeci de minute, îi aminti Oliver blând. Ştii asta. — Detaliul pe care toată lumea pare să îl uite e că fratele meu e un geniu cu acte în regulă. Mai mult, când zbura îşi lua precauţii pe care alţi oameni nu s-ar fi obosit să le ia. Avea la el un costum de zbor şi supravieţuire pe mare, de exemplu. Şi o plută. Şi tot felul de echipamente. — Nici măcar un costum de supravieţuire pe mare nu poate apăra pe cineva de hipotermie la nesfârşit. — Există zeci de insule împrăştiate între zona asta şi Alaska. Sute. Majoritatea sunt doar mici petice de pământ. Ar fi putut să ajungă pe oricare dintre ele. Ar fi putut să supravieţuiască pe una dintre ele până era salvat. — Operaţiile de căutare şi salvare au fost foarte temeinic îndeplinite, spuse Oliver. Am avut eu grijă de asta. Annie făcu ochi mari. — Da? — Bineînţeles. Ţi-am spus, Daniel a fost mai mult decât un angajat de încredere cât a lucrat pentru mine. A fost un prieten. — Mă bucur să aud asta, spuse Annie sumbru. Fiindcă am venit să-ţi cer ajutorul. Sper că prietenia ta cu Daniel a fost suficient de puternică încât să fii de acord cu planul meu. Oliver o studie cu o expresie de satisfacţie temperată. Era evident că se aşteptase la acest moment. — Vrei să-ţi fac o ofertă de cumpărare a companiei. — Nu. Annie sări în picioare şi porni cu paşi mari spre ferestrele ce se întindeau de la podea până în tavan. Se uită afară la cerul de culoarea ardeziei şi la apele cenuşii ale golfului Elliott. Nu, ăsta e ultimul lucru pe care îl vreau. Ţi-am spus, nu am să vând Lyncroft Unlimited. Nu dacă am de ales. — Aş fi dispus să accept să i-o vând înapoi fratelui tău dacă ar reapărea. Annie îi aruncă o privire peste umăr. — Asta e generos din partea ta, dar nu cred că e o idee prea bună. — De ce nu? Annie strânse din dinţi. — Fiindcă ştiu din surse foarte sigure că eşti un om periculos, Oliver Rain. El nu păru tulburat să audă acest lucru. — Chiar aşa? Cine ţi-a spus asta? — Daniel. — Fratele tău a fost întotdeauna foarte inteligent. — Aşa-i. Un geniu. Ascultă, ştim amândoi că dacă ar fi să-ţi vând compania, aş pierde complet controlul asupra ei. Ai putea să faci orice cu ea. Ai putea chiar să refuzi să i-o vinzi înapoi lui Daniel sau, şi dacă ai accepta, poate că ai cere un preţ atât de mare încât cu siguranţă nu şi l-ar permite. — Am putea să stabilim termenii tranzacţiei înainte să semnezi orice. — Pur şi simplu nu-mi place să cedez controlul asupra companiei. Nici măcar în favoarea ta. Riscul e prea mare. Nu te supăra, dar, sincer, nu văd cum cineva aflat în deplinătatea facultăţilor mintale ar fi dispus să cedeze drepturile asupra tehnologiei pe care a creat-o Daniel. — Îţi apreciez loialitatea şi hotărârea. Dar, între timp, creditorii fratelui tău fac presiuni uriaşe asupra ta. Pot să te forţeze să accepţi o vânzare sau o fuziune, Annie. — Ştiu. Annie închise ochii pentru o clipă, apoi se răsuci pe călcâie pentru a fi cu faţa spre el. Au început să sune în fiecare zi. După şedinţa aia de acum două zile mi-am dat seama că avem probleme serioase. — Era doar o chestiune de timp. Au intrat în panică, Annie. Sunt sigur că înţelegi poziţia lor. Lyncroft Unlimited e o companie a unui singur om, din toate punctele de vedere importante, iar acel om a dispărut. — Trebuie să reuşesc să mai câştig timp. Nu am nevoie decât de puţin. — Cât? — Tocmai asta e, habar n-am. Câteva zile, sau poate săptămâni. Cine ştie cât va dura să îl găsim pe Daniel? Oliver sorbi lent, gânditor, din ceai şi puse ceaşca jos pe farfurioară. Annie urmări mişcarea din priviri. Porţelanul delicat părea foarte fragil în mâinile lui puternice. Dar în acelaşi timp părea să fie în siguranţă. — Chiar dacă eu îţi ofer tot timpul pe care ţi-l doreşti, nu poţi spera să-i ţii la distanţă pe restul creditorilor prea mult timp, spuse Oliver. — Nu singură, nu. Sunt conştientă de asta. Dar s-ar linişti dacă ar crede că firma e din nou pe mâini bune. Toată lumea ştie că sunt complet pe dinafară în tot ce ţine de electronică, şi la fel şi Joanna. Şi nici nu ştim nimic despre cum să administrăm o companie de dimensiunile Lyncroft. — Nu, confirmă Rain, nu ştiţi. Annie făcu un pas entuziast în faţă. — Dar dacă un director executiv care se bucură de o reputaţie strălucita în domeniul afacerilor ar prelua frâiele companiei, cred că am putea să amânăm pe termen nedeterminat solicitările investitorilor. Oliver nu se clinti, dar căpătă acum un aer de promptitudine rece. — Te gândeşti să angajezi pe cineva care să administreze compania în locul tău? — Într-un fel. — Presupun că e o posibilitate. Ai vorbit cu cineva până acum? — I-am cerut lui Barry Cork să întrebe discret câteva persoane, recunoscu Annie. El spune că problema e că persoanele pe care le-a abordat i-au răspuns, fără excepţie, că nu sunt dispuse să o facă dacă nu li se garantează o felie permanentă din acţiunile companiei ca parte a retribuţiei. — E o pretenţie rezonabilă într-o astfel de situaţie. Dar tu nu vrei să renunţi nici măcar la o părticică din Lyncroft Unlimited, aşa-i? — Nu, nu îndrăznesc. Daniel probabil că nu ar reuşi să o mai recupereze după ce se întoarce. Peste cinci ani Lyncroft Unlimited va fi una dintre cele mai tari firme de electronică din ţară. Toată lumea din domeniu e conştientă de potenţialul ei. — Dacă accepţi un asociat acum, lui Daniel îi va fi imposibil să se descotorosească de el mai târziu, de asta ţi-e teamă? — Exact. Asociaţii se pot dovedi foarte dificili. Daniel mi-a spus odată că nu şi-ar dori niciodată un asociat. — Trebuie să înţelegi că nu ai decât două opţiuni în acest moment. Poţi să vinzi sau să fuzionezi firma lui Daniel, sau poţi să-ţi iei un asociat care să o administreze în locul tău. — Pur şi simplu nu pot să-mi asum riscul ăsta, spuse Annie. S-ar putea ca Daniel să nu mai reuşească niciodată să preia controlul deplin asupra companiei lui. Oliver se întinse după ceainic. — Sunt sigur că te pot ajuta cu ceva, Annie. Ea fu cuprinsă de uşurare. — Asta e exact ceea ce speram că o să spui. Oliver îi aruncă pieziş o privire speculativă. — Chiar aşa? — Da. Din punctul meu de vedere, miza e mare şi pentru tine. În fond, e şi în interesul tău ca firma fratelui meu să supravieţuiască şi să reuşească să îşi scoată pe piaţă produsele, aşa-i? Oliver o privi peste buza ceştii. — E adevărat că voi obţine un profit considerabil când noua tehnologie va începe să iasă pe piaţă. — Ei bine, am găsit o soluţie care ne va asigura ambilor ceea ce dorim. — Aşa să fie? Tonul îi fusese sceptic, dar era evident curios. — Da, chiar aşa. Voi proteja compania lui Daniel şi, în acelaşi timp, voi proteja şi investiţia ta. Annie se grăbi să se întoarcă la scaunul ei şi să se aşeze. Acum, că sosise momentul să îşi explice ideea, nu mai era atât de agitată. Se aplecă încet în faţă concentrată şi îşi sprijini braţele pe suprafaţa lustruită a biroului de abanos. — Ascult, Annie. — E puţin cam dificil de explicat, spuse ea. Dar dacă mă asculţi până la capăt, cred că vei fi de acord că s-ar putea să meargă. Ţine cont că planul nu va trebui aplicat prea mult timp, fiindcă sunt sigură că îl vom găsi pe Daniel cât de curând. Oliver se întrerupse tocmai când voia să mai toarne ceai. — Devine din ce în ce mai interesant. Hai să auzim planul tău. — În regulă, după cum ştii, Lyncroft Unlimited e o corporaţie deţinută în familie. Întreg pachetul de acţiuni se află în mâinile fratelui meu şi ale mele. După ce se căsătoreşte cu Daniel, Joanna va primi şi ea acţiuni în companie, dar nu înainte să se întâmple asta. — Înţeleg. Dar cum ea nu a apucat să se căsătorească cu fratele tău, iar lumea îl consideră pe Daniel mort, acum întregul pachet de acţiuni e în mâinile tale. Eşti singura membră a familiei Lyncroft prezentă în momentul de faţă. — Asta aşa e. Annie îşi luă inima în dinţi pentru punctul culminant. Dar dacă eu m-aş căsători, soţul meu ar deveni un membru al familiei. Aş putea să îi ofer o participaţie în companie. Ceaiul se vărsă pe suprafaţa biroului de abanos. Oliver puse jos ceainicul cu bruscheţe. Preţ de o clipă se holbă la micuţa baltă de ceai vărsat, parcă uluit să constate că mâinile lui puternice dăduseră greş. Când ridică din nou privirea, ochii îi sticleau de gheaţă. — Nu ştiam că intenţionezi să te căsătoreşti cu cineva. Annie flutură din mână. — Nu intenţionez. Nu tocmai, adică. Domnule Rain, vreau să zic, Oliver, ai auzit vreodată de o căsătorie de convenienţă?   [1] Tehnică de prelucrare a emailului care constă în turnarea acestuia în mici compartimente metalice (n.red.)

CAPITOLUL 1   Arzătorul mic şi bolul de lângă corp relatau trista poveste. Profesorul Lawrence Maltby reuşise, în sfârşit, să se sinucidă. Judecând după reziduurile negre şi mirosul persistent de mirodenii exotice, îşi pusese capăt cu ajutorul unui drog obişnuit de stradă, cunoscut sub denumirea de Chartreuse. Lydia Smith plecă din cadrul uşii dormitorului sărăcăcios pe care Maltby îl transformase în birou şi se ghemui lângă silueta costelivă, încreţită a doctorului. Nu se aştepta să găsească puls şi, când îşi puse vârful degetelor pe gât, sub barba albă răvăşită, îşi dădu seama că avea dreptate. Se cutremură, se ridică repede, se dădu înapoi şi îşi luă geanta de umăr pentru a scoate telefonul. Degetele îi tremurau când formă numărul pentru urgenţe. — Da, este corect, spuse ea operatoarei mult prea stresate. Numărul treisprezece, Hidden Lane. Etajul unu, apartament A. Este în Old Quarter, în apropiere de Zid. — Mă scuzaţi, doamnă, dar strada asta nu apare pe harta oraşului, spuse răstit operatoarea. Sunteţi sigură că aceasta este adresa? — Da, sunt sigură. Hidden Lane nu apare pe toate hărţile. Lydia se mai îndepărtă un pas de lângă cadavru. Probabil că acesta este motivul pentru care este numită Aleea Ascunsă. Uite, spune medicilor să vină pe Dead City Way, pe South Wall Street şi apoi să meargă la dreapta, la taverna din colţ. Odată ce vor ajunge în zonă, toată lumea îi poate îndruma. — În regulă. Se făcu un moment de linişte înainte ca femeia să revină la telefon. Sunt pe drum. Trimit la dum­neavoastră şi un echipaj de poliţie, pentru că aţi spus că este un corp. Operatorul părea să spună că nu era sigură că Lydia cunoştea diferenţa între un corp mort şi unul de alt fel. — În acest apartament este cu siguranţă un om mort. Credeţi-mă, am mai văzut unul înainte. — Pentru niciun motiv să nu părăsiţi locul faptei, doamnă. Deoarece dumneavoastră aţi găsit corpul, va trebui să efectuaţi câteva formalităţi. Formalităţi. Lydia simţi că i se ridică părul pe ceafă la fel de tare ca în urmă cu câteva minute, când intrase în apartamentul sumbru al lui Maltby şi îşi dăduse seama că se întâmplase ceva îngrozitor. Din experienţa ei, formalităţi era cuvântul folosit de înfumuraţii membri ai Consiliului Academic pentru a descrie farsa unui interogatoriu formal pe care îl înscenaseră înainte de a o concedia din funcţia pe care o deţinuse la universitate, cu şapte luni în urmă. Trebuie să parcurgem câteva formalităţi… aşa se exprimase poliţistul care se ocupa de investigaţiile crimei asupra lui Chester Brady, de luna trecută, prevestind astfel tortura pe care Lydia fusese obligată să o îndure. Nu era vina ei că ea fusese prima persoană care dăduse peste trupul lui Chester în sarcofagul acela ciudat, străvechi, îşi spuse ea. Şi nu avea niciun motiv să creadă că este responsabilă pentru repetarea aceloraşi circumstanţe astăzi, fiind prima persoană care a găsit astăzi trupul lui Maltby. Era ghinionul ei că intrase în nebunia asta, îşi spuse singură. Ar fi putut fi oricine. Uşa apartamentului lui Maltby era descuiată când venise ea, cu câteva minute în urmă, aşa că îşi vârâse capul înăuntru şi îl strigase. În fond, el era cel care îi spusese să treacă pe acolo în dimineaţa aceasta. De fapt, mesajul pe care i-l lăsase pe robotul telefonului în timp ce ea era ocupată cu turul unui grup de turişti la muzeu, fusese o cerere insistentă, nu o rugăminte. „… aici este Dr. Lawrence Maltby. Trebuie să vă văd imediat, domnişoară Smith. Vă rog să veniţi la apartamentul meu cât mai repede posibil. Am veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni, care a dus la concedierea dumneavoastră de la universitate…” Deşi îşi dăduse demisia din funcţia de la Old Frequency College acum mai bine de o decadă, era evident că Maltby nu îşi pierduse prestanţa de profesor autoritar. Tonul vocii sale lăsate pe robot fusese cel al unui şef de catedră mustrând un membru mai tânăr al personalului biroului său. În ciuda severităţii sale, Lydia nu întârzie să răspundă cererii sale. Cuvintele magice veşti extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni îi captaseră pe deplin atenţia. Dar cursa exorbitantă cu taxiul spre Hidden Lane fusese în zadar. Ajunsese prea târziu. Cu toate acestea nu vedea niciun motiv care să justifice multitudinea de explicaţii pe care operatoarea i le cerea. — Uite ce, nu este scena unei crime sau ceva de genul acesta, spuse ea repede. Profesorul Maltby nu a fost ucis. Se pare că a luat o supradoză de Chartreuse. Nu trebuie să mă supui acestui interogatoriu. Nu am niciun răspuns de dat. Operatoarea era de neclintit. — Îmi pare rău, doamnă, dar regulile sunt reguli. Rămâneţi unde sunteţi până când ajung acolo medicii şi poliţiştii. — Mda, sigur. Lydia termină brusc convorbirea. Se uită încă o dată la cadavru şi îşi schimbă apoi imediat direcţia privirii. Nu îl cunoscuse personal pe Maltby, dar auzise timp de ani de zile bârfele din Ruin Row. Tragicul său sfârşit fusese prezis de ceva vreme de toţi proprietarii de galerii care avuseseră de-a face cu el. În perioada sa de glorie, fusese un profesor de para-arheologie extrem de respectat. Dar cariera lui se ruinase după infiltrarea sa în lumea infernală a dependenţilor de droguri. După ce fusese concediat de Old Frequency College, venise aici în Cadence City, unde încercase să îşi câştige existenţa drept consultant particular pentru colecţionarii şi proprietarii de galerii de pe Ruin Row. Dar drogurile făcuseră imposibilă o colaborare demnă de încredere cu el. Într-un final, reputaţia sa compromisă făcuse ca activitatea lui de consultant să se ruineze complet. La sfârşitul vieţii sale, Maltby coborâse pe cea mai de jos treaptă a afacerilor cu antichităţi. Devenise un umil cercetător de ruine, cu un trai la limita subzistenţei, menţinut de ilicitele sale descinderi în catacombe, întreprinse în speranţa că va descoperi la un moment dat relicve valoroase. Mai multe dintre cunoştinţele Lydiei de la Old Quarter îi spuseseră că, în scurtele momente în care el putea să îşi alunge obiceiurile suficient timp cât să coboare în adâncuri, Maltby reuşea să facă descoperiri destul de spectaculoase. Nimeni nu ştia unde au loc săpăturile sale secrete din catacombe şi, onorând regulile nerostite care guvernează partea mai puţin legitimă a afacerilor cu antichităţi, nimeni nu îl întreba. Ea ascultă cu atenţie timp de câteva clipe zgomotul de afară, dar nu auzi sirene. Probabil medicii şi poliţia nu mai puteau întârzia mai mult de câteva minute. Asta îi dădea totuşi răgazul necesar să analizeze puţin camera. Încercând să nu se uite la cadavru, merse spre birou şi cercetă suprafaţa răvăşită. Erau mai multe copii vechi ale Manualului de Para-arheologie, îngrămădite fără noimă într-un colţ. Stilouri, hârtii şi un carneţel zăceau aruncate într-o dezordine totală. Îşi deschise geanta de umăr, scoase o batistă şi o folosi pentru a deschide carneţelul. Mâzgălelile din interior păreau să fie o serie de critici furibunde îndreptate împotriva unor articole apărute în nişte serii recente din Manualul de Para-arheologie; scrisorile acestea fuseseră adresate editorilor, dar nu văzuseră însă niciodată lumina tiparului. Închise carneţelul şi cercetă masa. Chiar şi dezordinea aceea părea să aibă, în mod paradoxal, o coerenţă a ei. Erau prezente toate detaliile pe care te-ai fi aşteptat să le găseşti pe masa unui academician, inclusiv un teanc mic de bucăţi de hârtie, grămezi cu cărţi de referinţă, o lampă şi o sugativă. Nu era niciun calculator, dar asta nu era neapărat o surpriză. Probabil că Maltby îl vânduse de mult pentru a-şi cumpăra Chartreuse. Fie asta, fie îi fusese furat. Avea vecini destul de dificili. Se uită mai atent, încercând să îşi dea seama ce anume o deranja. Şi atunci a realizat că sugativa nu era aşezată acolo unde ar fi fost folosită în mod obişnuit, în centrul biroului. Fusese trasă sau împinsă prea departe, spre dreapta, astfel că un colţ al ei atârna peste margine. Nici lampa nu era aşezată la locul ei. Umbra cădea într-un unghi ciudat care reflecta o fâşie de lumină direct pe podea. Era uşor de înţeles ce se întâmplase. Fără îndoială, simţind că are probleme serioase din cauza supradozei, Maltby încercase în mod evident să se ridice în picioare, poate pentru a striga după ajutor. Fusese ameţit şi instabil şi probabil că se împleticise, apucând obiectele cele mai la îndemână, într-o încercare zadarnică de a-şi recăpăta echilibrul. Lovise lampa, iar sugativa fusese târâtă în mişcare. Ea se aplecă să deschidă sertarul de sus al biroului, gândindu-se că nu ar putea cauza niciun fel de problemă, dacă ar căuta acolo vreun potenţial indiciu lăsat de Maltby. Se opri în timp ce se întindea să apuce mânerul sertarului, zărind bucata de hârtie care zăcea pe covorul uzat. Era de mărimea unei pagini smulse din carneţelul aşezat lângă telefon. Curioasă, se aplecă şi se ghemui sub birou pentru a lua hârtia. Când se uită, văzu că cineva începuse să mâzgălească, într-o scriitură foarte dezorganizată, două cuvinte. Amber Hil În uşa de la intrare se auzi o bătaie puternică, care zgudui imediat nemişcarea nefirească a camerei moarte. Speriată, încercă să-şi recapete echilibrul. Capul i se lovi de partea de dedesubt a biroului. — La dracu. Sări de sub birou şi aruncă hârtia în geantă. Se auzi o a doua bătaie. O străbătu un fior. Indiferent cine era afară, reuşise să transforme această simplă bătaie în uşă în impresia unei adevărate chemări la condamnare. Ezită, nesigură dacă să răspundă sau nu. Încă nu se auzeau sirene, ceea ce elimina ipoteza conform căreia vizitatorul lui Maltby este medic sau poliţist. Având în vedere proasta reputaţie a cartierului, nu îi rămâneau decât variante destul de neplăcute. Îşi dăduse atunci seama că singura variantă înţeleaptă ar fi să ignore pur şi simplu bătaia în uşă. Uşa nu era însă încuiată, astfel încât oricine era afară pe hol s-ar fi putut hotărî să îşi încerce norocul şi să apese pe clanţă. Probabil ar fi o idee bună să meargă în camera din faţă şi să încuie uşa.   ♥ ♥ ♥ Ieşi grăbită din birou, străbătu holul îngust şi traversă camera de zi murdară, în vârful picioarelor. În uşa solidă era un vizor. Încercând să nu îşi dezvăluie prezenţa, îşi lipi ochiul de cercul mic de sticlă. În acelaşi timp se întinse după cheie. Se opri când văzu bărbatul stând în holul întunecat. Barbă crescută de o zi, ghete zgâriate, pantaloni grosolani de culoare kaki şi cămaşă şi o jachetă uzată de piele, nu te făceau decât să ajungi la aceeaşi concluzie. Era genul de bărbat care părea să fie o alegere perfectă pentru o întâlnire, dacă aveai chef de o plimbare în zona sălbatică, dar cu siguranţă nu ţi-ai dori să îl întâlneşti pe o alee întunecată într-o noapte fără lună. Ochii lui erau o combinaţie tulburătoare de auriu şi verde. Avea trăsăturile dure şi implacabile ale unui bărbat obişnuit să deţină controlul. Pe deasupra avea şi un ceas de ambră. Ştia asta pentru că o astfel de tipologie de bărbat îi era bine cunoscută. Desigur, nu era nimic special în legătură cu ceasurile de ambră. Aproape toată lumea poartă ambră, într-o formă sau alta. Cu două sute de ani în urmă, coloniştii de pe Pământ învăţaseră că aici, în Harmony, unica piatră preţioasă avea o singură proprietate cu adevărat specială: ambra făcea posibil ca oamenii să îşi concentreze energia psihică latentă, puteri paranormale pe care mediul ambiant al noii lumi le dezlănţuise. Având în vedere că, de la a doua generaţie, toţi urmaşii coloniştilor dovedeau un anumit talent PSI pe care îl puteau controla cu ajutorul ambrei, acesta devenise în curând sursa de energie a alegerii. Până şi copiii rezonau cu ambra cu suficientă pricepere cât să deschidă o uşă sau să apese pe buton pentru a se uita la desene animate. Lydia ştia că Emmett London nu folosea accesorii de ambră numai pentru că erau la modă. Era un para-rezonator de energie-disonantă foarte puternic – un vânător de fantome. Avea aptitudinea psihică şi pregătirea necesară pentru a neutraliza bilele periculoase, dilatate, ale energiei haotice disonante, aşa numitele fantome, care gravitau la întâmplare pe coridoarele subterane nesfârşite ale ruinelor străine. Vânătorii de fantome erau un element indispensabil pentru orice echipă de excavare, în principal, ei erau nişte paznici profesionişti, angajaţi de Breasla lor pentru a-i proteja pe arheologi, cercetători şi alte persoane care explorau şi excavau catacombele străvechi de sub Oraşul Mort. Până să îl cunoască pe Emmett London, luna trecută, avusese o părere foarte proastă generalizată despre vânători, îi clasa pe cei mai mulţi dintre aceşti adepţi ai energiei-disonanţă pe o treaptă inferioară chiar gangsterilor cei mai feroci. Exista câte o Breaslă a vânătorilor în fiecare oraş important al Harmony şi în ceea ce o privea, erau nişte simple organizaţii criminale legalizate conduse de şefi nemiloşi. Emmett era misteriosul fost-şef al Breslei din Resonance City. La scurtă vreme după sosirea lui în Cadence, luna trecută, începuseră să circule zvonuri prin presa de scandal care atestau că el este succesorul ales de prezentul şef al Breslei din Cadence City, Mercer Wyatt. Emmett negase orice interes în asumarea conducerii Breslei locale, dar Lydia nu era sigură că va putea evita această poziţie – nu dacă Wyatt urma să îl forţeze. Erau multe zicale vechi despre vânători şi Breaslă, una dintre ele spunând că cine a fost o dată omul Breslei, va fi întotdeauna omul Breslei. Evident, înţelepciunea convenţională omisese faptul că existaseră şi câteva femei vânător, dar asta nu avea nicio legătură. În ultimele săptămâni, încercase foarte tare să nu se gândească la faptul că se culca cu bărbatul pe care Mercer Wyatt îl alesese să preia poziţia de şef al Breslei din Cadence. Deschise uşa cu putere şi se aruncă în braţele lui Emmett. — Nu ştii cât sunt de bucuroasă să te văd, spuse ea cu nasul afundat în cămaşa lui. Cum m-ai găsit? — Am sunat la birou. Melanie mi-a spus că eşti aici. Îşi puse un braţ în jurul umerilor ei şi se uită înapoi pentru a vedea holul întunecat. Mulţumit, o conduse în apartament şi închise uşa. Ce naiba cauţi în zona asta din oraş? — Maltby, bărbatul care locuieşte aici, spunea că vrea să mă vadă. Când am ajuns aici, zăcea pe podeaua din biroul lui. Inspiră adânc. Este cam… mort. Emmett păru îndurerat. — Nu încă unul. Ea se încruntă. — Acum nu este ca data trecută. Se pare că Maltby a luat o supradoză de Chartreuse. Am chemat o ambulanţă. Suspină. Nu că ar mai ajuta cu ceva. — Unde este? Resemnarea stoică din vocea lui o deranjă. — Nu trebuie să te porţi ca şi cum ar fi un obicei al meu să găsesc cadavre. Făcu un semn cu mâna spre birou. Este în camera din capătul culoarului. Emmett merse până lângă uşa biroului. Ea îl urmă, strângând poşeta în mână. — Nu este bine deloc, spuse Emmett. — Mda, păi este şi mai rău pentru Maltby. — Nu asta voiam să spun. Au apărut ceva complicaţii. Ultimul lucru de care avem nevoie acum este un cadavru. El dispăru în birou. Alarmată, se grăbi să intre pe uşă. Emmett se uita la cadavrul lui Maltby, cercetând spaţiul îngust al camerei cu o expresie meditativă. — Ce complicaţii? întrebă ea. Nu mă înţelege greşit, mă bucur să te văd, dar ce faci aici? Când te-ai întors din excursia cu cortul pe care ai făcut-o cu Zane şi tovarăşii lui? Nu era deloc surprinzător că Emmett părea cam indispus astăzi, îşi spuse. Tânărul ei vecin, Zane Hoyt, şi tovarăşii lui se ocupau cu toţii de rezonarea energiei-PSI, într-o parte destul de dubioasă a oraşului, în care modele masculine adevărate erau destul de rare. Băieţii din vecinătate se dezvoltau mai rapid decât putea oricare dintre ei să controleze, graţie puterii PSI. Era o adevărată reţetă pentru dezastru. Aveau nevoie cu disperare de îndrumare şi de o mână de fier care să-i conducă. Trupele de Vânători-Cercetaşi sponsorizate de Breaslă erau o resursă utilă comunităţii din Cadence, dar în zona în care locuiau Lydia şi Zane nu existase nicio astfel de grupare. Emmett se ocupase de această problemă cu câteva săptămâni în urmă când îndemnase tăcut Breasla să plaseze o trupă în vecinătate. Mersese atât de departe, încât se ocupase în mod activ de grupările nou formate. Toţi băieţii, chiar şi Zane, îl idolatrizau de Emmett. În fond, era unul dintre cei mai puternici para-rezonatori din oraş. Aşa cum aflase Lydia, băieţii aceştia erau foarte impresionaţi de puterea lui. — Am ajuns pe la trei dimineaţa, spuse Emmett. I-am lăsat pe băieţi pe la casele lor şi m-am dus acasă ca să dorm. Nu am vrut să te trezesc. Telefonul suna când am intrat pe uşă. Absent, îşi masă bărbia. Nu am dormit încă. Sirenele se auzeau în depărtare. Era şi timpul, îşi spuse Lydia. — Cine te-a sunat? întrebă ea. De ce nu ai mai ajuns să dormi? — Este o poveste lungă. O să îţi explic mai târziu. O privi cu atenţie. Între timp, te rog să îmi spui că tipul acesta mort nu are nicio legătură cu noua ta slujbă de consultant. — Oh, nu, lucrurile merg minunat cu proiectul Hepscott, spuse ea, uşurată că, pentru prima oară, poate da un răspuns pozitiv, încrezător. Aruncă o privire neliniştită spre Maltby. Este o problemă personală. — Mda, îmi era frică de asta. Expresia lui Emmett se împietri şi mai mult. Are legătură cu întrebările acelea al căror răspuns ai tot încercat să-l afli în Ruin Row în ultimele două săptămâni, nu? Cele despre aşa zisa Săptămână Pierdută pe care ai avut-o. Ar fi trebuit să bănuiască faptul că el aflase de aceste întrebări, pe care de fapt, ea le voia discrete. Emmett era un fost şef al Breslei. Avea relaţii. — Maltby m-a sunat, spuse ea repede. Nu eu l-am sunat pe el. — Pur şi simplu nu poţi renunţa, nu-i aşa? Eşti hotărâtă să dovedeşti că ai fost victima unei aşa-zise conspiraţii a vânătorilor de fantome. Nu poţi să accepţi că ceea ce ţi s-a întâmplat a fost doar un accident foarte grav. Ochii ei se îngustară. — Exact din cauza asta nu ţi-am spus că fac investigaţii pe cont propriu. Ştiam că nu mă vei privi decât cu suspiciune. — Tocmai din cauza asta ar trebui să te tratez cu suspiciune. Arătă spre cadavru. Lucruri ca acesta se întâmplă frecvent în partea asta a oraşului. Cel puţin, ar fi trebuit să mă suni înainte să vii să pui întrebări. — Ştiam că te vei întoarce foarte târziu noaptea trecută. Am crezut că vei dormi mai târziu astăzi. — M-ai fi sunat să mă inviţi să vin cu tine dacă ai fi crezut că sunt treaz? Începea să simtă un fel de nesiguranţă. — Cunosc viaţa din Old Quarter, Emmett. Am trăit aici toată viaţa mea. Nu am nevoie de escortă. — Poate nu ai nevoie în cartierul în care locuieşti, dar acesta este în celălalt capăt al Quarterului. În aceste locuri, ai nevoie de o escortă. Ea îşi intensifică strânsoarea poşetei. — Ştii, nu este tocmai momentul pentru o predică cu privire la siguranţa personală. — În drumul meu spre această clădire, m-am întâlnit cu trei vânzători de droguri care se ofereau să îmi dea nişte Chartreuse de înaltă calitate, cu două târfe, cu un tip care încerca să îmi vândă un ecran antirezonanţă super şi cu unul din idioţii aceia zâmbitori cu halate de baie verzi care promit să dezvăluie secretele adevăratului extaz dacă vei cumpăra o carte. Şi asta numai în jumătate de stradă între locul acesta şi unde mi-am parcat Slider-ul. Voi fi norocos dacă o să îmi mai găsesc maşina acolo când o să mă întorc. — Sunt sigură că îţi vei găsi Slider-ul exact acolo unde l-ai parcat. Nimeni nu ar îndrăzni să îl atingă. Toată lumea ştie cine eşti, Emmett, mai ales mulţumită acelui articol idiot apărut în Cadence Tattler săptămâna trecută. Spre dezgustul lui Emmett, popularul ziar de scandal tipărise pe prima pagină o fotografie a sa. Fotografia fusese însoţită de un discurs emoţionant care punea la îndoială adevăratul motiv al prezenţei sale în Cadence. Titlul, Şeful suprem al Breslei? spunea totul. Emmett îşi propti mâinile în şolduri. — M-ai speriat de moarte, Lydia. — Mda. Eşti vânător de fantome. Pe tine nu te sperie nimic. Vorbea uşor, dar în adâncul ei era uşurată că el încheie discuţia. Erau de câteva săptămâni implicaţi în această relaţie foarte complicată şi lucrurile erau destul de nesigure încă. Nu aveau nevoie de o altă confruntare de opinii. Ascultară sirenele care se opriră brusc pe alee. Emmett ridică din sprâncene. — Te superi dacă te întreb ce intenţionezi să le spui poliţiştilor? Ea se încruntă. — Sper să nu pună prea multe întrebări. — Este a doua oară în decurs de o lună în care găseşti un cadavru. Am senzaţia că vor fi ceva întrebări. Cineva bătu în uşa apartamentului. — Mă duc să le deschid, spuse Lydia. Se întoarse şi traversă holul. Când deschise uşa din faţă a apartamentului, văzu doi medici, un ofiţer de poliţie în uniformă şi încă o persoană, destul de familiară de altfel, care încerca cu disperare să intre cât mai repede în holul întunecat. — Bună, domnişoară Smith, spuse inspectorul Alice Martinez. Văd că într-adevăr îţi faci apariţia în cele mai interesante locuri. Îşi răsuci privirea dură de poliţist pentru a se uita peste umărul stâng al Lydiei. La fel şi tu, London. Ce-i asta? Descoperirea cadavrelor chiar este pentru voi cea mai plăcută variantă a unei întâlniri romantice? Unul din medici se uită spre Emmett. — Unde este mortul? — În josul holului, îi răspunse Emmett. Cei doi medici şi ofiţerul se îndreptară spre birou. Lydiei nu-i plăcea senzaţia de disconfort pe care o simţea. — Ce faceţi aici, inspectore, întrebă ea prudentă. Nu este o crimă. Alice nu îşi îndepărtă atenţia de la Emmett. — De fapt vă căutam pe dumneavoastră, domnule London. Am sunat la biroul domnişoarei Smith pentru a vedea dacă ştie unde sunteţi şi mi s-a spus că este probabil ca amândoi să fiţi la această adresă. Imaginaţi-vă surpriza mea când am aflat că domnişoara Smith tocmai a dat telefon pentru a spune că a găsit un om mort. — Inspectore… Emmett îşi înclină cu politeţe capul. Lydia avu impresia că nu era surprins să o vadă pe Alice Martinez. Disconfortul deveni din ce în ce sesizabil, acutizat fiind şi de ploaia care părea să înceapă din clipă în clipă. — De ce voiai să vorbeşti cu Emmett? întrebă ea tăios. — Trebuie să îi pun câteva întrebări, spuse Alice. Nimic mai mult decât o simplă formalitate. — Ce? Lydia era îngrozită. Nu poate fi adevărat. Doar nu crezi că Emmett are vreo legătură cu moartea profesorului Maltby? Eu sunt cea care a găsit corpul. Emmett nu este implicat în asta. Pura întâmplare a făcut ca el să fie aici când aţi venit şi voi. Alice şi Emmett se uitară amândoi la ea. Lydia îşi dădu seama pe loc de exagerarea pe care o comisese. Să devii atât de defensiv este ultimul lucru pe care trebuie să îl faci în preajma unui poliţist, îşi spuse singură. — Nu intenţionam să vorbesc cu domnul London despre moartea lui Maltby, spuse calm Alice. Deşi probabil că ar trebui să revizuiesc această decizie. Dar, pentru moment, vom trece peste asta. Motivul pentru care l-am căutat în această dimineaţă este să îi pun câteva întrebări în legătură cu o altă problemă pe care o gestionez în acest moment. — Problemă? Lydia îşi mută direcţia privirii de la Alice spre Emmett şi din nou înapoi. Un alt val de teamă îi străbătu terminaţiile nervoase. Ce problemă? Ce se întâmplă aici? — Cineva a încercat în dimineaţa aceasta să îl ucidă pe Mercer Wyatt, spuse Emmett uşor. — Indiferent cine a fost, aproape că a reuşit, adăugă Alice. Wyatt este la terapie intensivă la Cadence Memorial Hospital, sub protecţie armată. Doctorii au terminat operaţia în urmă cu două ore. Starea lui este definită ca fiind critică. Lydia se relaxă uşor. — Înţeleg. Păi, este o nefericire, dar nu pot să spun că sunt teribil de surprinsă. În fond, Wyatt este şeful Breslei. Nimeni nu dobândeşte acest statut fără să îşi facă duşmani. Mizeria politicii interne a Breslei este de notorietate. Cel puţin aşa este aici în Cadence. — Adevărat, aprobă Alice cu un ton neutru al vocii. Lydia se încruntă. — Şi de ce vrei să îl interoghezi pe Emmett? — Pentru că circulă zvonul că este noul şef activ al Breslei din Cadence. Pe faţa lui Alice se întipări un zâmbet glacial. Dacă ar fi să dau crezare zvonurilor pe care le-am auzit, în cazul în care Wyatt nu va reuşi să iasă de la terapie intensivă, Emmett va prelua afacerile în mod definitiv.

Un inger pazitor de Amanda Quick Capitolul 1 — Cine te-a făcut îngerul meu păzitor? întrebă Lucy Sheridan. Era ofticată; foarte, foarte ofticată. Dar, în acelaşi timp, emoţionată. Se afla singură cu Mason Fletcher în maşină, pe un drum îngust, în lumina lunii. Ar fi trebuit să fie cea mai romantică noapte din viaţa ei – genul de lucruri din care sunt zămislite visurile adolescenţilor. Mason stricase însă totul ameninţând-o ca pe un copil pe care nu-l duce capul să se adăpostească de ploaie. Se cufundă adânc în scaunul din dreapta al camionetei, cu un picior sprijinit de bord şi cu mâinile strâns încrucişate la piept. — Nu mai sunt îngerul păzitor al cuiva, zise Mason fără să-şi ia ochii de la drum. Îţi fac un serviciu în seara asta. — Fie că-mi place, fie că nu. Ar trebui să fiu recunoscătoare? — Mica petrecere a lui Brinker n-o să se sfârşească bine. Pileală, droguri şi o mulţime de puşti minori. Nu vrei să fii acolo când dau buzna poliţaii. Siguranţa lui calmă, ca de gheaţă, era de-a dreptul enervantă. Nimeni nu i-ar fi dat nouăsprezece ani, doar cu trei ani mai mare decât ea, îşi zise. Realităţile vieţii de adolescent făceau ca asta să fie, desigur, o prăpastie de netrecut. După cum ar fi spus mătuşa Sara, pentru el nu era decât o minoră din cauza căreia risca să ajungă la puşcărie dacă mergea prea departe. Dar era mai rău de atât. Mason nu avea numai nouăsprezece ani, ci avea nouăsprezece ani şi mergea spre treizeci. Potrivit mătuşii Sara, ochii lui erau cei ai unui suflet bătrân. Bine, Sara obişnuia să descrie oamenii în moduri ciudate. Ea şi partenera ei de afaceri, Mary, erau pasionate de chestii precum meditaţia, iluminarea şi trăirea clipei. Totuşi, în vorbele Sarei referitoare la Mason exista un sâmbure de adevăr, se gândi Lucy. El era deja bărbat aşa cum niciunul dintre băieţii de la petrecere nu avea să fie vreodată. Îi făcea pe toţi să pară elevi de şcoală generală. Mason începea să i se pară mai adult decât oricare dintre adulţii pe care îi cunoştea, inclusiv părinţii ei. Când aceştia se despărțiseră, cu trei ani în urmă, toată lumea îi felicitase pentru divorţul civilizat. Dar niciuna dintre cunoştinţele lor nu ştia ce trăise Lucy, o puştoaică de treisprezece ani care se ascundea în camera ei în timp ce aşa-zişii adulţi se certau folosind grenade verbale încărcate cu acuzaţii şi replici pline de sarcasm. Dacă divorţul care urmase trebuia să fie un exemplu de comportament civilizat, cuvântul „civilizat“ avea nevoie de o nouă definiţie. Mason, pe de altă parte, părea un adult în toată puterea cuvântului, poate chiar la modul exagerat. În urmă cu doi ani se mutase în Summer River împreună cu unchiul său şi cu fratele mai mic. Mason lucra cu normă întreagă la un magazin de bricolaj şi, în plus, muncea la renovarea unei case vechi. În vara aceea se ocupa singur de creşterea fratelui său, pentru că unchiul lui era plecat pe front. Un lucru era al naibii de dar: Mason lua viaţa Foarte în Serios. Lucy se întreba ce făcea el ca să se distreze, presupunând că înţelegea acest concept. Ba chiar conducea ca un adult, sau cel puţin aşa cum ar ti trebuit să conducă un adult, îşi spuse ea morocănoasă, Felul în care se purta cu camioneta învechită a unchiului era elocvent. Schimba vitezele cu mişcări line, competente, nu accelera brusc pe porţiunile drepte de drum, nu aborda curbele prea rapid şi nu depăşea viteza legală nici în ruptul capului. Ar fi trebuit să fie plictisitor, dar nu era. O făcea să se simtă pur şi simplu în mâini sigure. — Nu aveam nevoie să mă salvezi, îi spuse. Pot să am grijă de mine. Minunat. Acum chiar că suna ca o puştoaică. — Erai depăşită în seara asta. — Hai, lasă-mă! Eram OK. Chiar dacă vin poliţaii la ferma Harper, ştim amândoi că nimeni nu va fi arestat. Şeriful Hobbs n-o să-i bage la puşcărie pe Tristan Brinker şi Quinn Colfax. Am auzit-o pe mătuşa Sara zicând că şeriful n-ar face nimic care să-i supere pe taţii lor. — Mda, unchiul meu zice că Brinker şi Colfax au tot consiliul orăşenesc, inclusiv şeriful, la degetul mic. Dar asta nu înseamnă că Hobbs n-o să-i agaţe pe câţiva dintre puştii din seara asta doar ca să arate că-şi face treaba. — Şi ce dacă? O să le dea un avertisment, atâta tot. În cel mai rău caz, Hobbs ar fi chemat-o pe mătuşa mea să mă ia şi să mă ducă acasă. — Tu chiar crezi că ăsta e cel mai rău caz? — Sigur. Îi venea să scrâşnească din dinţi. — Ai încredere în mine, Lucy, spuse el. Nu aveai ce căuta la petrecerea lui Brinker. — Îţi dai seama probabil că mâine-dimineaţă toţi cei care se distrează acum la fermă o să râdă de mine pe la spate. Mason nu răspunse. În lumina becurilor din bord, bărbia lui arăta ca şi cum ar fi fost sculptată în piatră. Pentru prima oară, Lucy simţi un impuls de curiozitate. — Îmi ascunzi ceva, nu-i aşa? — Las-o baltă, mormăi el. — De parcă aş mai putea s-o fac acum. De unde-ai ştiut că eram la petrecerea lui Brinker în seara asta? — Are vreo importanţă? — Da. Are. — Am auzit zvonuri că ai putea fi acolo. Am sunat-o pe mătuşa ta. Nu era acasă. — E cu Mary la San Francisco, la un târg de antichităţi. Am lăsat un mesaj în căsuţa vocală a mătuşii mele, dacă trebuie neapărat să ştii. Mason ignoră remarca. — Când am aflat că mătuşa ta e plecată, am decis să trec prin parc să văd dacă eşti acolo. M-am gândit că ţi-e destul de greu. — Pentru că eu nu sunt unul dintre copiii de ştabi? — Eşti prea mică să stai prin preajma lui Brinker şi a lui Colfax. — Jillian Benson e doar cu un an mai mare decât mine. Şi, te rog, las-o mai încet cu morala! N-o să sar în prăpastie doar pentru că toţi prietenii mei fac asta. — Jillian nu-i prietena ta. — Întâmplător, ea e cea care m-a invitat. — Da? făcu Mason pe un ton gânditor. I-auzi, ce interesant… — M-a sunat mai devreme şi mi-a zis că se duce la petrecerea lui Brinker, după care m-a întrebat dacă vreau să vin şi eu. Nu e ca şi cum ai avea prea multe de făcut în oraşul ăsta. — Aşa că ai profitat de ocazie. — Nici chiar aşa. La început am zis nu. Sunt aici doar în vacanţa de vară. Nu cunosc decât câţiva puşti din zonă. Ea mi-a zis că ar fi un prilej bun să-mi fac noi cunoştinţe. I-am spus că n-am maşină. S-a oferit să mă ia de acasă. — Foarte frumos din partea ei, nu? comentă Mason. — Unde vrei să ajungi? — Ai băut ceva înainte să apar eu acolo? — Doar nişte apă din sticla pe care-am adus-o cu mine. Şi, apropo, nu-ţi datorez nicio explicaţie. — Nu ai băut nimic din sticlele alea fără etichetă care erau în lada cu gheaţă? — Era un fel de energizant, mi-a zis Jillian. Brinker are un stoc serios la toate petrecerile de la fermă. Se pare că are ceva special. — Dar n-ai băut, nu? — N-aveam chef să mă îmbăt sau să mă ameţesc, da? N-avea nicio intenție s-o recunoască, însă ideea de a consuma băutura aceea cu o nuanţă bizară o speriase de moarte. Adevărul trist era că îşi dăduse seama cu mult înainte să ajungă Mason că noaptea era sortită eşecului. Nu era făcută să trăiască periculos, să forţeze nota sau să meargă pe marginea prăpastiei. Toată lumea o considera o fată responsabilă, cu capul pe umeri, nu genul care intră în bucluc. Dar ăsta era doar un fel de-a spune că era plictisitoare şi mult prea precaută. Parcă fusese blestemată să rămână pentru totdeauna în afara unei sere invizibile şi să privească de acolo oamenii care îndrăzneau să-și asume riscuri şi să-și trăiască viața cu adevărat. — De ce să te duci la cheful lui Brinker dacă n-ai vrea să se îmbeţi sau să te droghezi? o întrebă Mason. Ea se foi şi se lăsă şi mai adânc în scaun. — Voiam doar să dansez. Să mă distrez puţin. Dă-mă în judecată! — Dar nu dansai când am ajuns acolo. — Pentru că n-am fost invitată, oftă ea. În sfârșit, am ajuns la una dintre celebrele petreceri date de Brinker, dar s-a dovedit că nimeni nu voia să fie cu mine. Ai avut dreptate, m-am băgat unde nu-mi fierbea oala, m-am amestecat cu cine nu trebuia, bla, bla, bla, şi am fost a naibii de norocoasă c-ai apărut. Mulţumit? Mason, concentrat să vireze pe aleea lungă şi îngustă care ducea prin livadă la casa confortabilă a Sarei, nu răspunse. Luminile erau aprinse înăuntru. O dubă veche, inscripţionată cu Summer River Antiques, era parcată pe locul ei obişnuit, în faţă. — Se pare că mătuşa ta este acasă, zise el oprind motorul. — A venit mai devreme. Lucy îşi desfăcu centura de siguranţă şi deschise uşa. De obicei, ea şi Mary nu se întorc din călătoriile de cumpărături mai devreme de miezul nopţii. — Asta e bine, murmură el în timp ce studia uşa de la intrare. Lucy dădu să coboare din maşină, dar se opri. — Ce-i bine? — N-o să fii singură în noaptea asta. — La naiba, Mason! N-am nevoie de o dădacă. De fapt, eu fac pe dădaca pentru copiii altora. Şi sunt foarte căutată, pentru că sunt atât de cu capul pe umeri şi de responsabilă şi aşa mai departe. — Ştiu. Îmi cer scuze! — O, termină cu scuzele! Nu te prinde. Fata sări din camionetă şi se îndreptă spre casă. — Îmi cer scuze şi pentru astă-seară, adăugă el cu vocea mai aspră. N-am vrut să te jenez. — Aha. Aruncându-i o privire prin uşa deschisă a camionetei, Lucy adăugă: Ştii ce? Peste câţiva ani, când o să fiu matură, adu-mi aminte să-ţi mulţumesc pentru operaţiunea de salvare complet inutilă din seara asta. Poate când o să am treizeci sau patruzeci de ani o să fiu în stare să-ţi apreciez intenţiile nobile. Sau nu. Ştii cum se spune, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. — Da, am auzit asta. „La dracu’“, se gândi ea. N-avea decât să-i spună şi restul. — Te informez că ţi-ai pierdut timpul degeaba. Când ai venit, mă pregăteam să plec acasă. — Un plan discutabil. E un drum lung. — Totul ar fi fost în regulă. Aveam telefonul mobil. În plus, suntem în Summer River, nu în oraş. Mătuşa zice că n-a mai fost nicio crimă aici de multă vreme. — Lucruri rele se întâmplă şi în oraşele mici, la fel ca oriunde altundeva, replică Mason. — Rahat. Acum o să-mi faci morală zicându-mi că fetele nu trebuie să meargă singure acasă după lăsarea întunericului? Se întrerupse, căci expresia de pe faţa lui Mason arăta că exact asta urma. Zâmbind, reluă: Nu te poţi abţine, nu-i aşa? Eşti născut să protejezi şi să fii mereu la dispoziţia celor slabi. Poate-ar trebui să iei în calcul o carieră în poliţie. — Am auzit că se fac bani mai frumoşi în imobiliare. — Vorbesc serios. — De ce voiai să pleci pe jos acasă? insistă el, fără să-i bage în seamă tentativa de a schimba subiectul. — Pentru că Jillian se îmbăta, dacă vrei să ştii adevărul. Ştiam că nu vrea să plece. Crede că Brinker e tare. Toate fetele cred asta, la fel şi unii băieţi. În fine, mă temeam s-o las să mă ducă acasă cu maşina. Iată, întreaga poveste a nopţii mele nebune. Ai avut dreptate. N-ar fi trebuit să mă duc la fermă, chiar dacă jumătate dintre copiii din oraş sunt acolo. Ai făcut o faptă bună, cât trebuie să te mai lauzi? Uşa se deschise, iar în prag apăru Sara. Lampa de pe verandă îi lumina părul şaten, care dădea semne de încărunţire. La fel precum celelalte femei din familia Sheridan, nu era o amazoană, dar statura ei de un metru şaizeci şi doi şi silueta minionă erau înşelătoare. Deceniile de yoga şi de cărat lemne de foc pentru şemineul masiv îi conferiseră umeri laţi şi un corp puternic şi compact. — Bună, Mason, zise ea făcându-i cu mâna. Mersi c-ai adus-o pe Lucy acasă. Tocmai voiam s-o sun pe mobil să văd dacă are nevoie s-o iau cu maşina. — Pentru puţin, doamnă, răspunse Mason. Era în drumul meu. — Pe dracu’ în drumul tău! Lucy dădu să închidă uşa camionetei, dar ceva o făcu să ezite. Legat de chestia asta cu îngerul păzitor, murmură ea. — Ţi-am spus că nu-s înger păzitor. Pentru prima oară se întrezări un dram de emoţie în tonul lui. Părea iritat. — Mătuşa Sara se dă în vânt după chestia cu karma, spuse Lucy. Ştii, ce oferi, aia primeşti. — Ştiu ce e karma. Vocea lui era ciudat de plată. Lucy îşi dădu seama că reuşise să-l insulte sugerând că nu cunoştea sensul acelui cuvânt. Chiar dacă el o făcuse de râs târând-o afară de la petrecere, îi părea rău că-l jignise. Toată lumea ştia că Mason muncea de când terminase liceul. Nu avusese şansa să-şi continue educaţia. Mătuşa Sara îi spusese că fratele său, Aaron, fusese cel sortit să meargă la facultate. Aaron tocmai fusese acceptat la o universitate prestigioasă, foarte scumpă, iar Mason şi unchiul lui făceau tot ce le stătea în putere ca să se asigure că tânărul nu avea să rămână cu datorii după absolvire. — Hai să zicem, de dragul discuţiei, că mătuşa mea are dreptate în privinţa karmei, zise Lucy. Dacă-i aşa, mai devreme sau mai târziu s-ar putea să ai nevoie de ajutor. — Şi? — Te-ai întrebat vreodată cine-l salvează pe un înger păzitor profesionist atunci când intră în bucluc? Trânti uşa camionetei înainte ca el să apuce să răspundă şi merse repede spre veranda unde o aştepta Sara. Se alesese praful şi de cea mai romantică noapte din viaţa ei.

Capitolul 1   Mut de uimire, Julian Richard Sinclair, conte de Ravenwood, asculta cu scepticism cum i se refuza cererea oficială în căsătorie, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. În scurt timp, îndoiala fu înlocuită de o mânie rece, controlată. Cine se credea această doamnă? Din păcate nu o putea întreba acest lucru, de vreme ce ea alesese să lipsească de la întrevedere, iar cu respingerea mărinimoasei propuneri formulate de Julian fusese însărcinat bunicul ei, care nu se simţea deloc în largul lui în această poziţie ingrată. — La naiba, Ravenwood, şi mie îmi displace la fel de mult această situaţie. Trebuie să recunoşti însă că nu ai de-a face cu o fetişcană de-abia ieşită de pe băncile şcolii, îi explică lordul Dorring posomorât. Înainte era un copil tare drăgălaş, gata întotdeauna să le facă pe plac celorlalţi. Acum însă are douăzeci şi trei de ani şi în ultima vreme face numai ce vrea ea. E destul de enervantă uneori cu atitudinea ei, dar asta este. Nu-i pot rândui eu viaţa. — Ştiu câţi ani are, spuse Julian sec. M-am gândit că tocmai datorită vârstei ar putea fi o femeie rezonabilă şi uşor de ţinut în frâu. — A, dar este uşor de ţinut în frâu, bolborosi lordul Dorring. Este cât de poate de uşor de ţinut în frâu, departe de mine să susţin altceva. Nu este genul de fetişcană prostuţă şi împrăştiată, plină de istericale sau de toane, urmă el. Chipul roşcovan, încadrat de favoriţi, îi vădea consternarea. În mod obişnuit este foarte bună la inimă şi foarte ascultătoare. Este un model perfect de… ăăăă… modestie şi graţie feminină. — Modestie şi graţie feminină, repetă Julian rar. — Exact, milord, spuse lordul Dorring, înseninându-se. Modestie şi graţie feminină. A fost un sprijin de nădejde pentru bunica ei după moartea fiului nostru mezin şi a soţiei sale acum câţiva ani. Ştii, părinţii lui Sophy au dispărut pe mare tocmai când ea împlinea şaptesprezece ani, aşa că ea şi sora ei au venit să stea la noi. Sunt convins că îţi aminteşti, continuă lordul Dorring, tuşind ca să-şi dreagă glasul. Sau se poate să îţi fi scăpat asta, întrucât erai destul de ocupat cu… ăăă… cu alte lucruri atunci. Alte lucruri! Un eufemism politicos pentru vremurile în care căzuse fără scăpare în mrejele frumoasei vrăjitoare care era Elizabeth, se gândi Julian. — Dacă nepoata dumitale întruchipează cu adevărat toate virtuţile de dorit într-o femeie, Dorring, de ce nu o poţi convinge să-mi accepte cererea în căsătorie? — Este fără îndoială cu totul şi cu totul vina mea, după cum susţine bunica ei, replică lordul Dorring încruntându-se cu o expresie nefericită. Mă tem că i-am permis să citească prea mult şi lucruri complet nepotrivite, după câte mi s-a spus. Totuşi nu-i poţi indica lui Sophy ce să citească. Nu îmi pot închipui cum ar putea vreun bărbat să facă asta. Îţi mai torn puţin vin de Bordeaux, Ravenwood? — Da, mulţumesc, aş mai bea un pahar, spuse Julian, aruncându-i o privire gazdei sale îmbujorate şi forţându-se să vorbească pe un ton calm. Trebuie să îţi mărturisesc că nu prea înţeleg, Dorring. Ce au a face obiceiurile de lectură ale lui Sophy? — Din păcate nu am vegheat îndeaproape asupra cărţilor ei, mormăi lordul Dorring, dând pe gât paharul de vin. Femeile tinere îşi bagă o sumedenie de idei ciudate în cap dacă nu eşti atent la ceea ce citesc, dar după ce sora ei a murit acum trei ani, nu am vrut să fiu prea dur cu Sophy. Eu şi bunica ei o iubim enorm. E o fată cât se poate de rezonabilă. Chiar nu-mi dau seama ce i-a venit să îţi refuze cererea în căsătorie. Sunt convins că şi-ar schimba părerea dacă i-ai mai da puţin timp. — Timp? rosti Ravenwood ridicând din sprânceană, fără a putea să-şi ascundă sarcasmul. — Trebuie să recunoşti că ai grăbit puţin lucrurile. Şi soţia mea e de aceeaşi părere. Aici, la ţară, totul se desfăşoară ceva mai lent. Ştii, noi nu prea suntem obişnuiţi cu moda de la oraş. Femeile, chiar şi cele cu picioarele pe pământ, au ideile astea romantice despre cum ar trebui peţite, spuse lordul Dorring aruncându-i oaspetelui său o privire plină de speranţă. Poate că dacă i-ai da câteva zile să se gândească la cererea ta în căsătorie… — Aş vrea să vorbesc eu însumi cu domnişoara Dorring, stărui Julian. — Credeam că am vorbit destul de clar. Nu este aici momentan, a plecat călare să o viziteze pe bătrâna Bess, aşa cum face în fiecare miercuri. — Sunt conştient de asta. Bănuiesc că a fost informată că voi veni în vizită la ora trei. — Ăăă, da, cred că i-am spus, mormăi lordul Dorring tuşind din nou pentru a-şi drege glasul. Fără îndoială că a uitat. Ştii cum sunt tinerele… continuă el, aruncând o privire la ceas. Ar trebui să se întoarcă pe la patru şi jumătate. — Din păcate nu o pot aştepta. Julian puse jos paharul şi se ridică în picioare. Poţi să îţi informezi nepoata că nu sunt un om răbdător. Sperasem să rezolv astăzi această problemă a căsătoriei. — Cred că ea o consideră rezolvată, milord, spuse lordul Dorring cu tristeţe. — Poţi să o informezi că eu nu am aceeaşi opinie. Voi veni din nou mâine la aceeaşi oră şi ţi-aş fi recunoscător, Dorring, dacă ai face efortul de a-i reaminti de întrevedere. Doresc să-i vorbesc personal înainte de a încheia această afacere. — Desigur, îi voi transmite negreşit, Ravenwood, dar trebuie să te previn că nu e întotdeauna uşor să ghiceşti când vine şi când pleacă Sophy. După cum am spus, uneori face după cum o taie capul. — Atunci mă aştept să o struneşti puţin. Este nepoata ta şi dacă e nevoie să o ţii mai din scurt, te rog să procedezi ca atare. — O, Doamne, bombăni Dorring emoţionat, de-ar fi aşa uşor! Julian păşi spre uşa micii biblioteci ponosite şi ieşi în holul îngust şi întunecat. Majordomul, îmbrăcat astfel încât se asorta de minune cu restul conacului decrepit, emblemă a micii nobilimi de ţară scăpătate, îi înmână jobenul scump şi mănuşile. Julian dădu repede din cap şi trecu în viteză pe lângă bătrânul servitor. Tocurile cizmelor lui lungi răsunară în gol pe podeaua de piatră. Regreta deja cât timp pierduse îmbrăcându-se protocolar pentru această întrevedere neproductivă. Ba mai venise şi cu trăsura, deşi ar fi putut la fel de bine să se deplaseze călare până la Chesley Court, fără a face efortul de a da vizitei o notă ceremonioasă. Astfel, în drum spre casă ar fi putut să treacă pe la vreo doi arendaşi şi să rezolve nişte afaceri. Măcar nu ar fi pierdut întreaga după-amiază. — La conac, porunci el imediat ce i se deschise uşa trăsurii. Vizitiul, care purta livreaua cu verde şi auriu a familiei Ravenwood, îşi atinse pălăria în semn de confirmare. Frumosul echipaj de armăsari cenuşii porni la trap sub atingerea uşoară a cravaşei de îndată ce se auzi uşa trăsurii trântindu-se. Lucru de la sine înţeles, contele de Ravenwood nu prea avea timp de pierdut pe drumuri de ţară în acea după-amiază. Julian se tolăni pe pernele trăsurii înfigându-şi bine în podea călcâiele cizmelor şi încrucişându-şi braţele pe piept. Se străduia să-şi potolească enervarea, însă nu-i era deloc uşor. Nici măcar nu-i trecuse prin cap că cererea lui în căsătorie ar fi putut fi respinsă. Domnişoara Sophy Dorring nu avea nici cea mai mică şansă de a primi o ofertă mai bună, şi asta o ştia toată lumea, chiar şi bunicii ei. Lordul Dorring şi soţia lui mai că leşinaseră când Julian le ceruse mâna nepoatei lor, cu câteva zile în urmă. În ceea ce-i privea, Sophy cam trecuse de vârsta la care ar fi putut obţine o partidă atât de bună. Oferta lui Julian fusese o adevărată mană cerească. Un zâmbet sardonic se formă pe buzele contelui în timp ce îşi imagina scena care urmase, fără îndoială, când Sophy le dăduse de ştire bunicilor ei că nu o interesa această căsătorie. În mod cert, lordul Dorring nu ştiuse cum să facă faţă situaţiei şi soţia lui suferise probabil un atac de nervi, aşa că nepoata cu gusturi discutabile în materie de lectură câştigase cu uşurinţă bătălia. De fapt, în primul rând se punea problema de ce voise fetişcana aceea prostuţă să câştige cu orice preţ bătălia. În mod normal, ar fi trebuit să profite de ocazie fără a sta prea mult pe gânduri, bucurându-se de această cerere în căsătorie asemenea rudelor sale. Până la urmă asta însemna că avea de gând să o instaleze la Ravenwood Abbey în calitate de contesă de Ravenwood, iar o domnişoară de douăzeci şi trei de ani, crescută la ţară, care nu arăta cine ştie ce şi cu o moştenire cât se poate de modestă, nici că putea spera la ceva mai bun. La un moment dat, Julian se întrebă în ce constau lecturile lui Sophy, alungând însă imediat gândul că ceea ce citea avea legătură cu situaţia de faţă. După toate aparenţele, problema era mai degrabă prea marea indulgenţă a bunicului faţă de nepoata lui rămasă orfană. Femeile profitau uşor de un bărbat cu un caracter slab. Şi vârsta ei putea fi o explicaţie. La început, Julian se gândise că ar fi putut constitui un avantaj. Avusese parte deja de o soţie tânără, greu de ţinut în frâu, şi îi fusese de ajuns. Elizabeth îi făcuse atâtea scene, toane și istericale cât să-i ajungă pentru toată viaţa. Se gândise că o femeie mai coaptă ar fi fost mai cu capul pe umeri şi mai puţin solicitantă, dar şi mai recunoscătoare totodată. Oricum fata nu prea avea de unde să aleagă acolo, la ţară, medita Julian, la fel cum nu prea ar fi avut de unde să aleagă nici la oraş, de fapt. Cu siguranţă nu era genul care să atragă atenţia bărbaţilor disponibili din înalta societate londoneză. Aceia se considerau cunoscători în materie de femei aşa cum se considerau experţi în cai şi nu prea existau şanse să se uite la Sophy. Nu avea un păr care să iasă în evidenţă, întrucât nu era nici vreo brunetă cu păr negru ca pana corbului şi nici vreo frumuseţe cu plete blonde, angelice. Buclele ei de un maro-roşcat aveau o nuanţă plăcută, însă păreau înzestrate cu o voinţă proprie, căci zulufii scăpau de fiecare dată de sub pălăriile ei sau dintr-o coafură aranjată cu mare trudă. Nu avea genul de profil grecesc care era la modă în acel moment la Londra, dar Julian trebuia să recunoască faptul că nu-i displăceau nasul ei în vânt, bărbia rotundă şi zâmbetul ei cald. Nu i s-ar fi părut împovărătoare sarcina de a se culca cu ea destul de des încât să-şi asigure un urmaş. Trebuia să recunoască şi că Sophy avea nişte ochi minunaţi, într-o nuanţă interesantă, neobişnuită, de turcoaz cu urme de auriu. În plus, era destul de curios şi deopotrivă mulţumitor faptul că proprietara lor nu avea vreo idee despre cum să-i folosească pentru a flirta. În loc să privească un bărbat printre gene, Sophy avea obiceiul destul de tulburător de a-l privi direct în ochi. Privirea ei era deschisă şi sinceră, ceea ce îl convinsese pe Julian că fetei i-ar fi fost destul de greu să înveţe eleganta artă de a minţi, ceea ce îi convenea de minune, întrucât aproape că înnebunise încercând să-şi dea seama ce era adevărat din ghemul de minciuni al lui Elizabeth. Sophy era zveltă şi rochiile cu talie înaltă care se purtau atunci o avantajau, deşi îi scoteau în evidenţă sânii mici. Cu toate acestea, Julian îi aprecia aerul sănătos, plin de viaţă, întrucât nu şi-ar fi dorit o slăbănoagă. Femeile fragile nu se descurcau prea bine la naştere. Recapitula în minte imaginea femeii pe care dorea să o ia de soţie şi constată că deşi evaluase destul de corect atuurile ei fizice, nu luase în considerare anumite aspecte ale personalităţii ei. De exemplu, nu ghicise că sub acea faţadă dulce şi timidă se ascundea o mândrie plină de demnitate. Probabil că mândria o împiedica pe Sophy să îi fie recunoscătoare, aşa cum ar fi trebuit, iar această încăpăţânare era mai puternic înrădăcinată decât se aşteptase. În mod evident, bunicii ei erau ruşinaţi de rezistenţa pe care o opunea nepoata lor şi destul de neajutoraţi în faţa ei. Julian conchise că dacă voia să salveze situaţia, trebuia să preia iniţiativa. Luă decizia chiar atunci când trăsura se opri în faţa scării impunătoare, amintind de forma cleştilor unui crab, ce marca intrarea impresionantă de la Ravenwood Abbey. Coborî din vehicul, urcă repede scările de piatră şi începu să împartă ordine în stânga şi în dreapta cu voce scăzută. — Trimite vorbă la grajduri, Jessup. Vreau să mi se pună şaua pe armăsarul negru şi să fie gata de plecare în douăzeci de minute. — Prea bine, domnule. Majordomul se întoarse pe călcâie pentru a da mai departe mesajul unui lacheu în timp ce Julian păşea pe pardoseala cu pătrate albe şi negre de marmură, îndreptându-se către scara masivă căptuşită cu un covor gros, roşu. Julian nu dădea mare importanţă conacului. Deşi crescuse acolo, îi pasase prea puţin de Ravenwood Abbey încă din primele zile ale căsniciei lui cu Elizabeth. Odinioară simţise pentru casă aceeaşi mândrie a posesiunii pe care o avea faţă de pământurile lui roditoare, dar acum nu mai încerca decât un vag dezgust pentru căminul lui străvechi. De fiecare dată când intra în vreo cameră se întreba dacă şi acolo fusese înşelat. Pământul lui, pe de altă parte, era cu totul altceva. Nicio femeie nu putea întina terenurile fertile şi bogate de pe moşia Ravenwood sau de pe celelalte proprietăţi ale lui. Un bărbat se putea baza pe pământ, iar dacă avea grijă de el, răsplata era înzecită. Ca să păstreze pământul pentru următorii conţi de Ravenwood, Julian era dispus să-şi asume cel mai mare sacrificiu: să se căsătorească din nou. Spera că aducând o nouă soţie la Ravenwood, măcar o parte din urmele lăsate de Elizabeth la conac aveau să se şteargă, mai ales cele din dormitorul de un lux apăsător, încărcat de senzualitate, pe care îl ocupase pe vremuri. Julian ura camera aceea şi nu mai pusese piciorul în ea de la moartea lui Elizabeth. Dacă ştia un lucru, îşi spuse în timp ce urca scările, era acela că nu avea să facă aceleaşi greşeli cu noua lui mireasă cum făcuse cu prima lui soţie. Nu avea să mai fie niciodată o muscă prinsă în pânza unui păianjen. Cincisprezece minute mai târziu, Julian cobora scările în costum de călărie. Nu se miră deloc să îşi găsească armăsarul negru, pe care îl botezase Angel, aşteptându-l gata de drum. Nu avusese nicio îndoială că totul era pus la punct. Toţi servitorii aveau grijă să ghicească dorinţele stăpânului de la Ravenwood şi nimeni nu ar fi făcut ceva care să provoace mânia diavolului, asta dacă ştiau ce este bine pentru ei. Julian sări de pe ultima treaptă şi se avântă în şa. Rândaşul făcu repede un pas înapoi când armăsarul negru îşi scutură capul, tropăind preţ de câteva clipe. Muşchii puternici tresăltară sub pielea strălucitoare în timp ce Julian îl strunea cu o mână fermă. Apoi dădu semnalul şi animalul ţâşni la trap, nerăbdător. Nu avea să fie greu să o prindă pe domnişoara Sophy Dorring pe drumul ei spre Chesley, se gândi Julian. Cunoştea fiecare bucăţică de moşie ca în palmă şi îşi cam dăduse seama pe unde ar fi putut să o găsească în timp ce urma o scurtătură de pe pământul lui. Fără îndoială că avea să folosească poteca de pe malul iazului. — O să se omoare într-o bună zi pe calul ăla, îi spuse lacheul rândaşului, care îi era văr, scuipând sarcastic pe pavajul curţii. — Nu aşa o să-şi piardă viaţa, fii pe pace. Călăreşte ca un diavol. Oare cât o să rămână aici de data asta? — Pe la bucătărie se vorbeşte că a venit să-şi găsească o nouă soţie. A pus ochii pe nepoata lordului Dorring. Acuma vrea o domnişoară liniştită de la ţară, care să nu-i dea prea mult de furcă. — Îl pot înţelege, şi eu aş face la fel dacă aş fi fost legat de scorpia aia nemernică pe care a ales-o prima oară. — Maggie de la bucătărie zice că prima lui nevastă a fost vrăjitoarea care l-a transformat într-un diavol. — Maggie are dreptate, ascultă-mă ce-ţi zic. Totuşi, îmi pare rău pentru domnişoara Dorring, e o femeie de treabă. Îţi aminteşti cum a venit pe la noi cu ierburile alea ale ei astă-iarnă, când mama tuşea de ţi se rupea inima? Mama jură că domnişoara Dorring i-a salvat viaţa. — Domnişoara Dorring o să ia de bărbat un conte, remarcă lacheul. — E drept, dar o să plătească scump privilegiul de a fi soţia diavolului. Sophy stătea pe băncuţa de lemn din faţa căsuţei bătrânei Bess şi înfăşură cu grijă ultima crenguţă de cimbrişor uscat din snop. O adăugă la grămăjoara de ierburi pe care tocmai le terminase de ales. I se cam terminaseră rezervele de usturoi, scaieţi, lăsnicior şi maci, păstrate sub diverse forme. — Astea ar trebui să-mi ajungă pentru câteva luni bune, Bess, spuse ea în timp ce îşi scutura palmele şi se ridica în picioare. Nu luă în seamă pata de iarbă de pe fusta vechiului ei costum de călărie albastru. — Ai grijă când prepari ceaiul de mac pentru reumatismul doamnei Dorring, o avertiză Bess. Anul ăsta, macii au o savoare foarte puternică. — O să-mi aduc aminte să reduc dozele, spuse Sophy dând din cap spre bătrâna plină de riduri care o învăţase atât de multe lucruri. Cum îţi mai merge? Ai nevoie de ceva? — Nu am nevoie de nimic, de nimic, copilă, zise Bess uitându-se în jur la căsuţa ei cea veche şi la grădiniţa de ierburi cu o privire senină, în timp ce îşi ştergea mâinile de şorţ. Am tot ce-mi trebuie. — Da, aşa spui mereu. Eşti norocoasă să fii atât de mulţumită de viaţa ta, Bess! — Şi tu îţi vei găsi mulţumirea în curând dacă te străduieşti îndeajuns. — Tot ce se poate, dar mai întâi trebuie să caut alte lucruri, murmură Sophy, şi zâmbetul îi pieri de pe chip. — Credeam că nu mai simţi acea dorinţă de răzbunare, copilă, spuse Bess privind-o cu înţelegere şi cu o tristeţe vădită în ochii ei spălăciţi. Îmi închipuiam că asta a rămas în trecut, acolo unde trebuie să stea. — Lucrurile s-au schimbat, Bess. Sophy ocoli căsuţa cu acoperiş de stuf spre locul unde era priponit calul ei. Se pare că mi s-a dat o nouă şansă să mă asigur că se va face dreptate. — Dacă ai vreun pic de judecată, ai face mai bine să mă asculţi şi să uiţi de asta, copilă. Ce-a fost, a fost. Sora ta nu mai este, Dumnezeu să o odihnească. Nu mai poţi face nimic pentru ea. Ai propria ta viaţă de care trebuie să te ocupi. Am auzit că sunt nişte lucruri mai grabnice la care trebuie să te gândeşti acum, spuse Bess cu un zâmbet ştirb. Sophy îi aruncă o privire ascuţită bătrânei şi făcu o încercare nereuşită de a-şi îndrepta pălăria costumului de călărie, care se înclina primejdios de mult. — Ca de obicei, reuşeşti să fii la curent cu bârfele de prin sat. Ai auzit că am primit o cerere în căsătorie de la diavol în persoană? — Bârfa e a celor care spun că lordul Ravenwood e un diavol. Eu mă iau numai după fapte. E adevărat? — Ce anume? Că este rudă cu Lucifer? Da, Bess, sunt aproape convinsă că este adevărat. Nu am întâlnit niciodată un bărbat atât de arogant ca domnia sa, iar trufia pe care o afişează nu poate fi decât diavolească. — Vreau să zic, e adevărat că te-a cerut de soţie? stărui Bess scuturând nerăbdătoare din cap. — Da. — Aşa deci. Şi cam când ai de gând să-i dai răspunsul? Sophy dădu din umeri, renunţând să-şi mai potrivească pălăria. Nu se descurca niciodată cu pălăriile. — Bunicul îi dă un răspuns după-masă. Contele a trimis mesaj cum că va veni în vizită astăzi la ora trei. Bess se opri dintr-odată pe cărarea pavată cu piatră şi buclele cenuşii ieşiră de sub boneta ei îngălbenită de muselină. — Azi după-masă? repetă ea, şi chipul i se contractă într-o expresie de mare uimire. Iar tu eşti aici şi îţi alegi ierburi din rezerva mea ca şi cum ar fi o zi obişnuită din săptămână. Ce aiureală e asta, copilă? Ar trebui să fii la Chesley Court, îmbrăcată cu cele mai bune haine ale tale. — Dar de ce? Bunicul nu are nevoie să fiu acolo, este perfect capabil să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit. — Să-i spună diavolului să se ducă de unde a venit? Doamne, Sophy, doar nu i-ai zis bunicului tău să refuze oferta contelui! — Întocmai, Bess, rosti Sophy cu un zâmbet machiavelic, oprindu-se lângă murgul ei şi îndesând pacheţelele de ierburi în buzunarele costumului de călărie. — Prostii! exclamă Bess. Nu cred că lordul Dorring e atât de nerod. Ştie prea bine că nu vei mai avea parte de o ofertă atât de bună nici într-o mie de ani. — Nu sunt aşa de sigură de asta, replică Sophy sec, dar desigur, asta depinde de ce înseamnă o ofertă bună pentru tine. — Copilă, faci asta pentru că ţi-e frică de conte? zise Bess, îngustându-şi ochii gânditoare. Ăsta-i baiul? Credeam că eşti destul de înţeleaptă încât să nu crezi toate poveştile care circulă prin sat. — Nu le cred pe toate, spuse Sophy în timp ce se avânta în şa, poate cam jumătate dintre ele. Te simţi mai bine acum, Bess? continuă fata potrivindu-şi jupoanele costumului de călărie sub ea. Călărea bărbăteşte, deşi nu se considera decent ca o femeie de rangul ei să facă asta. La ţară însă, oamenii închideau ochii la asemenea lucruri. În orice caz, Sophy considera că pudoarea ei era bine protejată, iar aşa cum îşi aranjase fustele, nu erau vizibile decât cizmele cafenii până la jumătate gambei. — Stai puţin, fata mea, o opri Bess punând mâna pe hăţuri şi privind-o printre gene. Doar nu crezi cu adevărat că Înălţimea Sa şi-a înecat prima soţie în iazul Ravenwood, nu? — Nu, Bess, nu cred asta, oftă Sophy, deşi mai corect ar fi fost să spună că nu voia să creadă asta. — Slavă Domnului, deşi la fel de adevărat este că nimeni nu l-ar fi putut învinui dacă chiar o omora, recunoscu Bess. — Asta aşa este. — Şi ce e cu nebunia asta cum că ai refuzat cererea în căsătorie a Înălţimii Sale? Nu-mi place deloc ce văd în ochii tăi, copilă. Am mai văzut privirea asta şi nu aduce nimic bun. Ce ai de gând să faci acum? — Acum? Păi acum o să-l duc pe bătrânul Dancer aici de faţă înapoi la Chesley Court, iar apoi o să pun deoparte plantele de leac pe care ai fost atât de bună să mi le dai. Guta bunicului iar ne joacă feste, şi nu mai aveam ierburi pentru decoctul lui preferat. — Sophy dragă, chiar ai de gând să-l refuzi pe conte? — Nu, spuse Sophy cu sinceritate, aşa că nu te mai uita la mine atât de oripilată. Până la urmă, dacă insistă, o să accept, dar voi face asta în condiţiile pe care le doresc eu. — Aaa, acum cred că pricep, exclamă Bess cu ochii mari. Iar ai citit cărţile alea despre drepturile femeilor, nu? Nu fi prostuţă, copilă, ascultă de sfatul unei femei bătrâne. Nu-ţi încerca şiretlicurile asupra lui Ravenwood, mă îndoiesc că îi vor plăcea. Poate că izbuteşti să-l duci cu preşul pe lordul Dorring, dar contele este alt soi de bărbat. — Aici trebuie să fiu de acord cu tine, Bess. Deosebirea dintre el şi bunicul e ca de la cer la pământ. Nu-ţi face griji pentru mine însă, ştiu ce fac, o asigură fata luând hăţurile şi înghiontindu-l pe Dancer cu călcâiele. — Eh, copilă, nu prea cred că ştii, strigă Bess după ea. Nu te joci cu diavolul fără să te arzi. — Parcă ziceai că Ravenwood nu e un diavol, replică Sorjhy peste umăr în timp ce Dancer porni la trap. Îi făcu cu mâna bătrânei şi se îndreptă spre un pâlc de copaci. Nu avea nevoie să-l ghideze pe Dancer înapoi spre Chesley Court, deoarece făcuseră acest drum atât de des în ultimii ani, încât ştia pe de rost pe unde să o ia pe domeniul Ravenwood. Sophy lăsă frâiele să cadă uşor pe grumazul lui Dancer şi medită la scena care avea să se desfăşoare neîndoielnic în clipa când sosea la Chesley Court. Desigur, bunicii ei erau înnebuniţi. Doamna Dorring se retrăsese precis în camera ei având la îndemână o sumedenie de săruri şi întăritoare, în timp ce lordul Dorring, lăsat să-l înfrunte de unul singur pe Ravenwood, se va fi consolat cu o sticlă de vin de Bordeaux. Puţinii servitori erau cu siguranţă posomorâţi, întrucât o partidă bună pentru Sophy ar fi fost şi în interesul lor, ca şi în interesul tuturor de altfel. În lipsa unei căsătorii avantajoase care să umple cuferele familiei, niciunul dintre servitorii în vârstă nu putea spera la pensie. Nimeni dintre cei de la conac nu putea să înţeleagă de ce Sophy refuzase oferta lui Ravenwood. Lăsând la o parte zvonurile, bârfa şi poveştile de groază, omul era până la urmă un conte, şi încă unul bogat şi puternic. Deţinea majoritatea pământurilor din vecinătate, în Hampshire, precum şi alte două proprietăţi mai mici în comitatele apropiate. De asemenea, avea o casă elegantă la Londra şi, din câte se zvonea, îşi administra pământurile destul de bine, fiind corect cu arendaşii şi cu servitorii, iar asta era tot ceea ce conta pe la ţară. Cei care erau atenţi să nu-l supere duceau o existenţă confortabilă. Desigur, Ravenwood avea şi defecte, şi toată lumea era de acord în această privinţă, dar avea grijă de pământul lui şi de oamenii care trăiau pe el. Poate că îşi omorâse soţia, dar nu făcuse nimic cu adevărat rău cum ar fi să îşi toace întreaga avere în iadul jocurilor de noroc de la Londra. Oamenii de prin partea locului îşi permiteau să fie drăguţi cu Ravenwood, se gândi Sophy, dar ei nu trebuiau să-l ia de bărbat. Ca de obicei când făcea acest drum, privirea fetei era atrasă de apele reci şi întunecate ale iazului Ravenwood care se întrezăreau printre copaci. Ici-colo, suprafaţa apei era presărată cu pojghiţe de gheaţă. Mai rămăsese destul de puţină zăpadă pe jos, dar suflarea rece a iernii încă se mai simţea în aer. Sophy se cutremură înfrigurată şi Dancer necheză ca răspuns. Fata se aplecă să mângâie gâtul calului, pentru a-l asigura că totul era în regulă, dar mâna îi înlemni brusc la jumătatea drumului. O adiere îngheţată ciufuli crengile de deasupra capului ei şi Sophy simţi cum o trecea din nou un fior. Cauza nu o reprezenta însă frigul de început de primăvară din acea după-amiază. Se îndreptă în şa când îl văzu pe bărbatul de pe armăsarul negru ca noaptea care se îndrepta spre ea printr-un pâlc de copaci văduviţi de frunze. Simţi cum inima începea să-i bată mai repede, aşa cum i se întâmpla mereu în prezenţa lui Ravenwood. Mult prea târziu, îşi spuse că ar fi trebuit să recunoască imediat micul frison care o trecuse mai înainte. Până la urmă, o parte din ea fusese îndrăgostită de bărbatul acesta încă de la optsprezece ani. Atunci făcuse cunoştinţă cu contele de Ravenwood prima oară. Desigur că el nu avea cum să-şi amintească împrejurarea, întrucât nu avea ochi decât pentru frumoasa Elizabeth, vrăjitoarea cu farmece irezistibile. Sophy ştia că sentimentele ei pentru bogatul conte de Ravenwood luaseră naştere firesc, aşa cum i se întâmplă oricărei tinere faţă de primul bărbat care a făcut-o să viseze. Şi totuşi această dragoste naivă nu murise, cum ar fi fost de aşteptat, nici măcar atunci când îşi dăduse seama că nu avea cum să-i atragă atenţia. În decursul anilor, sentimentul crescuse şi se transformase în ceva mai profund şi mai trainic. Sophy fusese atrasă de puterea tăcută şi de mândria şi integritatea înnăscute pe care le simţise la Ravenwood. La adăpostul viselor ei secrete, îl considera nobil fără ca asta să aibă vreo legătură cu titlul pe care îl moştenise. Atunci când fermecătoarea Elizabeth reuşise să transforme fascinaţia pe care o exercita asupra lui Ravenwood în durere şi furie sălbatică, Sophy îşi dorise să-i ofere alinare şi înţelegere, dar contele fusese intangibil. Îşi căutase consolarea o vreme pe continent, luptând în război sub comanda lui Wellington, iar la întoarcere era evident că toate emoţiile dispăruseră într-un loc bine ferecat înlăuntrul lui. Acum se părea că orice pasiune şi căldură de care putea da dovadă erau rezervate propriei moşii. Îi stătea foarte bine în negru, se gândi Sophy. Auzise că armăsarul purta numele de Angel şi fata se pomeni minunându-se de simţul ironiei pe care îl poseda Ravenwood. Angel era o creatură a întunericului destinată unui om care trăia printre umbre, iar bărbatul care îl călărea aproape că făcea corp comun cu el. Ravenwood era suplu şi avea o constituţie robustă. Avea mâini neobişnuit de mari şi puternice, acel gen de mâini cu care ar fi putut să îşi sugrume soţia necredincioasă, după cum povesteau oamenii din sat. Umerii săi erau îndeajuns de laţi pentru a nu avea nevoie de pernuţe care să-i pună în evidenţă. Pantalonii de călărie se mulau perfect pe coapsele bine formate, musculoase şi puternice. În ciuda hainelor care i se potriveau atât de bine, Sophy ştia că nici cel mai bun croitor din Londra nu putea compensa aerul plin de tristeţe imprimat pe trăsăturile aspre ale lui Ravenwood. Avea părul la fel de negru precum coama lucioasă a armăsarului lui şi ochi de un verde profund, strălucitor, un verde demonic, după cum se gândea uneori Sophy. Se spunea că în neamul Ravenwood moştenitorii aveau întotdeauna ochii verzi, asortându-se astfel cu smaraldele familiei. Sophy găsea privirea lui Ravenwood intimidantă nu doar din cauza culorii ochilor, ci şi pentru că obişnuia să se uite la o persoană ca şi cum ar fi cântărit şi pus un preţ pe sufletul acelui nefericit. Sophy se întreba ce avea să facă Înălțimea Sa în momentul în care îi afla preţul. Îi dădu pinteni lui Dancer, îşi dădu la o parte din ochi pana pălăriei şi afişă ceea ce spera să fie un zâmbet senin şi plin de graţie. — Bună ziua, milord. Ce surpriză să vă găsesc în mijlocul pădurii! Ravenwood îşi opri armăsarul negru la doar câţiva metri depărtare şi păstră tăcerea preţ de câteva clipe, observând zâmbetul politicos al lui Sophy, fără a-i răspunde însă la fel de cordial. — Nu îmi dau seama exact ce vi se pare atât de surprinzător la această întâlnire, domnişoară Dorring. Până la urmă sunt pe pământul meu. Ştiam că sunteţi plecată să o vizitaţi pe bătrâna Bess şi am ghicit că aveaţi să vă întoarceţi la Chesley Court pe acest drum. — Perfect, milord. Este poate un exemplu de deducţie logică? Admir nespus acest gen de gândire. — Cred că ştiaţi prea bine că avem o afacere de încheiat astăzi. Dacă aţi fi la fel de inteligentă pe cât pretind bunicii dumneavoastră, v-aţi fi dat seama că asta urma să se întâmple în cursul după-amiezii. Prin urmare, per total, nu pot spune că există vreun element de surpriză în această întâlnire. De fapt, aş fi gata să pariez că a fost atent plănuită. Degetele lui Sophy se încleştară pe hăţuri. Cuvintele rostite pe un ton blând îi ardeau sufletul. Urechile lui Dancer se ridicară în semn de protest şi ea dădu drumul frâielor. Bess avea dreptate. Ravenwood nu era genul de bărbat pe care îl puteai duce cu preşul, iar Sophy ştia că trebuia să fie cât se poate de atentă cu el. — Credeam că bunicul se ocupă de această afacere din partea mea, aşa cum se cuvine. Nu v-a dat răspunsul la cererea dumneavoastră? — Ba da, spuse Ravenwood, lăsându-şi armăsarul încăpăţânat să mai avanseze câţiva paşi către Dancer. Am ales să nu accept acest răspuns până când nu voi fi discutat afacerea cu dumneavoastră personal. — Dar, milord, cu siguranţă asta nu este întru totul corect, sau aşa se procedează în ultima vreme la Londra? — Este modul în care doresc eu să procedez în ceea ce vă priveşte. Domnişoară Dorring, nu sunteţi o fetişcană fără minte, aşa că v-aş ruga să nu vă comportaţi ca şi cum aţi fi. Puteţi răspunde în nume propriu, aşa că lămuriţi-mă care este problema şi voi încerca să văd ce se poate face pentru a o rezolva. — Este vreo problemă, milord? — V-aş sfătui să nu vă jucaţi cu mine, domnişoară Dorring, se răsti el, şi ochii i se întunecară. Nu obişnuiesc să fac pe plac femeilor care încearcă să mă păcălească. — Înţeleg perfect. De aceea, nu ar trebui să vă mire că nu ţin să mă căsătoresc cu un bărbat care nu are obiceiul să le facă pe plac femeilor în general, cu atât mai puţin celor care încearcă să-l păcălească. — Vă rog să explicaţi ce vreţi să spuneţi, murmură contele îngustându-şi ochii. Sophy dădu uşor din umeri şi pălăria îi alunecă şi mai mult pe frunte. În mod automat ridică din nou mâna să îşi dea la o parte pana din ochi. — Prea bine, milord, mă forţaţi să vorbesc deschis. Nu cred că împărtăşim aceleaşi idei despre cum ar putea funcţiona căsnicia noastră. Am încercat să vă vorbesc între patru ochi de trei ori, cu ocazia vizitelor dumneavoastră la Chesley Court din ultimele două săptămâni, dar nu v-aţi arătat deloc interesat să discutaţi cu mine. Aţi tratat întreaga afacere de parcă v-aţi fi cumpărat încă un cal pentru grajdurile dumneavoastră. Recunosc, astăzi am fost obligată să recurg la tactici extreme pentru a vă atrage atenţia. — Aşadar aveam dreptate să mă gândesc că nu eraţi deloc surprinsă să mă găsiţi aici, spuse Ravenwood fixând-o cu o iritare rece. Prea bine, domnişoară Dorring, aveţi întreaga mea atenţie. Ce doriţi să-mi comunicaţi? Mie lucrurile mi se par cât se poate de clare. — Ştiu ce vreţi de la mine, spuse Sophy. Este destul de evident de altfel, dar nu cred că aveţi nici cea mai vagă idee despre ce vreau eu de la dumneavoastră, şi până când nu veţi înţelege asta şi nu veţi fi de acord cu dorinţele mele, nu există nicio şansă să ne căsătorim. — Poate că s-ar cuveni să luăm lucrurile unul câte unul, o domoli Ravenwood. Ce credeţi că vreau de la dumneavoastră? — Un moştenitor şi o soţie care să nu vă facă probleme. — Asta fiind varianta scurtă, comentă bărbatul, clipind alene în timp ce gura i se arcuia într-o încercare de zâmbet. — Este adevărată? — Da, cât se poate de adevărată, rosti el sec. Nu e niciun secret că vreau un moştenitor. Moşia Ravenwood este a familiei mele de trei generaţii încoace şi nu am de gând să o pierd tocmai eu. — Cu alte cuvinte, mă consideraţi o iapă de prăsilă. Şaua scârţâi sub Ravenwood în timp ce acesta o studia pe Sophy, păstrând tăcerea o clipă interminabil de lungă. — Mă tem că bunicul dumneavoastră avea dreptate, lecturile v-au imprimat o lipsă de delicateţe în felul de a fi, domnişoară Dorring, spuse el într-un sfârşit. — Ah, dar pot fi şi mai puţin delicată de atât, milord. De exemplu, am înţeles că aveţi o amantă la Londra. — Şi de unde naiba aţi auzit aşa ceva? Pun pariu că nu de la lordul Dorring. — Se vorbeşte în mod curent despre asta aici, la ţară. — Iar dumneavoastră aplecaţi urechea la poveştile pe care le spun oamenii din sat, care nu s-au îndepărtat mai mult de câteva mile de casele lor? ripostă el pe un ton dispreţuitor. — Sunt oare diferite poveştile care se spun pe la oraş? — Încep să cred că doriţi să mă insultaţi, domnişoară Dorring. — Nici gând, milord, sunt doar extrem de prevăzătoare. — Încăpăţânată, nu prevăzătoare. Folosiţi-vă puţina minte pe care o aveţi ca să fiţi atentă la ce spun. Dacă exista realmente ceva de obiectat în ceea ce mă priveşte sau în privinţa comportamentului meu, credeţi că bunicii dumneavoastră ar fi acceptat cererea mea în căsătorie? — Dacă aranjamentul financiar pe care îl propuneaţi era îndeajuns de consistent, da. — Se poate să aveţi dreptate, zâmbi slab Ravenwood auzindu-i replica. — Vreţi să spuneţi că toate poveştile pe care le-am auzit sunt false? se interesă fata ezitând. — Ce altceva aţi mai auzit? spuse Ravenwood aruncându-i o privire gânditoare. Sophy nu se aşteptase ca această conversaţie ciudată să intre atât de mult în detalii. — Adică în afara faptului că aveţi o amantă? — Dacă şi restul bârfelor sunt la fel de prosteşti ca asta, ar trebui să vă fie ruşine, domnişoară Dorring. — Vai, mi-e teamă că nu posed un simţ atât de rafinat al ruşinii, milord. Desigur că este o lipsă regretabilă, pe care ar trebui, probabil, să o luaţi în considerare. Bârfa poate fi grozav de distractivă, şi de multe ori nu mă pot abţine să nu plec urechea, trebuie s-o mărturisesc. — O lipsă regretabilă, într-adevăr, bombăni contele, strângând din dinţi. Ce altceva aţi mai auzit? repetă el. — Păi, în afara faptului că aveţi o amantă, se spune şi că v-aţi bătut o dată în duel. — Nu vă puteţi aştepta să confirm o asemenea nerozie. — Am auzit şi că v-aţi fi alungat ultima soţie la ţară pentru că nu a reuşit să vă dea un moştenitor, continuă Sophy nesăbuită. — Nu discut cu nimeni despre prima mea soţie, mârâi Ravenwood, şi faţa îi căpătă dintr-odată o expresie ameninţătoare. Dacă doriţi să ne înţelegem, domnişoară Dorring, ar fi mai bine să nu o mai pomeniţi niciodată. — Îmi cer scuze, milord, se îmbujora Sophy, dar nu doream să vorbesc despre ea, ci mai degrabă despre obiceiul dumneavoastră de a vă lăsa soţiile pe la ţară. — Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi? Fetei îi trebui ceva mai mult curaj ca să continue decât se gândise atunci când deschisese gura. — Cred că ar trebui să clarific faptul că nu am de gând să fiu lăsată aici, la Ravenwood, sau pe vreo alta dintre moşiile dumneavoastră în timp ce vă petreceţi vremea la Londra. — Credeam că sunteţi fericită aici, zise el încruntându-se. — Este adevărat că îmi place viaţa la ţară şi, în general, sunt mulţumită aici, dar nu vreau să fiu prizonieră la Ravenwood Abbey. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la ţară, milord, şi aş dori să revăd Londra. — Să o revedeţi? Mi s-a dat de înţeles că nu prea v-a plăcut primul sezon petrecut la oraş, domnişoară Dorring. — Sunt convinsă că nu v-a scăpat eşecul răsunător de care am avut parte când am fost prezentată în societate. Nu am primit nici măcar o singură cerere în căsătorie în acel sezon, recunoscu ea, ferindu-şi ruşinată ochii. — Încep să-mi dau seama de ce aţi eşuat atât de lamentabil, domnişoară Dorring, zise Ravenwood nemilos. Dacă aţi fost la fel de directă cu toţi admiratorii dumneavoastră aşa cum aţi fost cu mine astăzi, fără îndoială că i-aţi băgat pe toţi în sperieţi. — Reuşesc să vă bag în sperieţi, milord? — Vă asigur că încep să-mi tremure picioarele. — Vă ascundeţi minunat teama, milord. Sophy aproape că zâmbi fără să vrea, dar, văzând o strălucire trecătoare în ochii contelui, îşi cenzură imediat umorul rebel. — Să continuăm această discuţie deschisă, domnişoară Dorring. Prin urmare, nu doriţi să vă petreceţi tot timpul aici, la Ravenwood. Mai aveţi şi alte cereri pe listă? — Aş mai avea câteva, milord, spuse Sophy ţinându-şi răsuflarea, căci aceasta era partea cea mai periculoasă. — Să le auzim, oftă el. — Aţi dat de înţeles cât se poate de clar că pentru dumneavoastră principalul obiectiv al căsătoriei este un moştenitor. — Poate că vă surprinde, domnişoară Dorring, dar acesta este un motiv legitim şi acceptabil ca un bărbat să dorească să se însoare. — Înţeleg, dar eu nu sunt pregătită să fac acum copii, milord. — Nu sunteţi pregătită? Mi s-a spus că aveţi douăzeci şi trei de ani, din punctul de vedere al societăţii sunteţi mai mult decât pregătită. — Sunt pe deplin conştientă, milord, şi nu este nevoie să subliniaţi asta, dar, oricât de ciudat ar putea părea, nu mă consider senilă şi probabil nici dumneavoastră, altfel nu m-aţi fi cerut de soţie. — Este drept că atunci când ai treizeci şi patru de ani, douăzeci şi trei nu par o vârstă prea înaintată, spuse Ravenwood, zâmbind şi dezvelindu-şi astfel dinţii albi şi puternici. Totuşi păreţi destul de sănătoasă şi în formă, domnişoară Dorring. Cred că vă veţi descurca foarte bine la naştere. — Nu ştiam că sunteţi un expert în domeniu. — Ne îndepărtăm din nou de subiect. Ce vreţi să spuneţi exact, domnişoară Dorring? — Vreau să spun că nu voi fi de acord să mă mărit cu dumneavoastră decât dacă îmi daţi cuvântul de onoare că nu mă veţi lua cu forţa dacă nu vă dau permisiunea, rosti ea, adunându-şi curajul. Simţi cum se înroşea sub privirea uimită a lui Ravenwood. Mâinile îi tremurau pe hăţurile lui Dancer şi bătrânul cal se mişcă neliniştit. O altă pală de vânt mătură crengile copacilor şi trecu prin stofa costumului ei de călărie. — Vă dau cuvântul meu de onoare, domnişoară Dorring că nu am obligat în viaţa mea o femeie să facă ce nu vrea, replică Julian cu ochii verzi plini de o mânie rece. Totuşi, aici vorbim despre căsnicie, şi trebuie să înţelegeţi că aceasta implică anumite îndatoriri şi obligaţii atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei. Sophy dădu repede din cap afirmativ şi pălăria îi căzu din nou peste ochi, dar de data aceasta ignoră pana. — De asemenea înţeleg, milord, că multor bărbaţi li se pare firesc să insiste în a-şi cere drepturile indiferent dacă femeile vor asta sau nu. Sunteţi unul dintre aceştia? — Nu vă puteţi aştepta să mă căsătoresc ştiind că soţia mea nu este pregătită să-mi acorde drepturile care mi se cuvin ca soţ, mormăi Ravenwood. — Nu am spus că nu aş fi pregătită să vă acord drepturile niciodată, vă rog doar să-mi acordaţi suficient timp pentru a vă cunoaşte şi a mă obişnui cu situaţia. — Nu mă rugaţi, domnişoară Dorring, ci îmi cereţi. Este acesta rezultatul lecturilor dumneavoastră nepotrivite? — Văd că bunicul meu v-a avertizat în legătură cu asta. — Aşa este. Vă pot garanta că voi supraveghea personal ce citiţi după ce ne căsătorim, domnişoară Dorring. — Asta aduce în discuţie cea de-a treia cerere a mea. Trebuie să mi se permită să cumpăr şi să citesc orice cărţi şi tratate aş dori. Armăsarul negru îşi scutură capul în timp ce Ravenwood înjura printre dinţi, apoi se linişti pe măsură ce stăpânul lui trase frâiele cu îndemânare. — Să văd dacă am înţeles bine cererile dumneavoastră, spuse contele pe un ton plin de sarcasm. Nu vreţi să fiţi alungată la ţară, nu veţi împărţi patul cu mine până când nu veţi hotărî dumneavoastră şi veţi citi tot ceea ce vă doriţi, în ciuda sfaturilor sau recomandărilor mele. — Da, cred că este un rezumat corect al listei mele, milord, încuviinţă Sophy trăgând aer în piept. — Vă aşteptaţi să fiu de acord cu această listă revoltătoare? — Mă îndoiesc profund, milord, drept pentru care l-am rugat pe bunicul meu să vă refuze cererea în această după-amiază. M-am gândit că astfel nu ne vom pierde niciunul timpul. — Fie-mi iertat, domnişoară Dorring, dar cred că înţeleg perfect de ce nu v-aţi căsătorit niciodată. Niciun bărbat cu capul pe umeri nu ar fi de acord cu o asemenea listă ridicolă. Poate că în realitate nu vreţi să vă măritaţi. — În mod cert nu mă grăbesc să-mi caut un soţ. — Asta este evident. — Atunci aş putea spune că avem ceva în comun, milord, rosti Sophy cu îndrăzneală. Am impresia că doriţi să vă însuraţi doar dintr-un simţ al datoriei; prin urmare, ar trebui să pricepeţi cu uşurinţă că nici eu nu văd vreun avantaj real în măritiş? — Se pare că treceţi cu vederea avantajul pe care îl reprezintă banii mei. — În mod normal aceasta e, într-adevăr, o tentaţie puternică, dar în cazul meu nu reprezintă un aspect esenţial. Poate că nu-mi voi permite niciodată să port pantofi de dans bătuţi cu diamante din venitul modest lăsat de tatăl meu, dar voi reuşi să trăiesc destul de confortabil şi, ce este mai important, voi putea să-mi cheltui banii exact aşa cum doresc. Dacă m-aş căsători, aş pierde acest atu. — De ce nu adăugaţi pur şi simplu pe lista dumneavoastră de cereri faptul că nu veţi accepta să primiţi sfaturile soţului în ceea ce priveşte economiile şi finanţele dumneavoastră, domnişoară Dorring? — O idee excelentă, milord, cred că o voi face. Vă mulţumesc că mi-aţi indicat această soluţie atât de accesibilă la dilema mea. — Din nefericire, chiar dacă găsiţi un bărbat într-atât de necugetat încât să vă accepte toate dorinţele, nu veţi avea un temei legal care să vă garanteze că soţul îşi va respecta cuvântul dat după căsătorie, nu-i aşa? Sophy îşi privi mâinile, ştiind că el avea dreptate. — Nu, milord, aş depinde în întregime de onorabilitatea soţului meu. — Aveţi grijă, domnişoară Dorring, rosti contele cu o uşoară ameninţare în glas, onorabilitatea unui bărbat poate conta în ceea ce priveşte datoriile lui la jocurile de noroc sau reputaţia lui ca atlet, dar nu înseamnă mare lucru când vine vorba de raporturile sale cu o femeie. — Atunci nu prea am de ales. Dacă aşa stau lucrurile, nu voi risca niciodată să mă căsătoresc, spuse Sophy cu răceală. — Vă înşelaţi, domnişoară Dorring. Aţi ales deja, iar acum trebuie să vă asumaţi riscurile. Aţi declarat că aţi fi dispusă să vă căsătoriţi cu mine dacă vă accept cererile. Prea bine, sunt de acord cu ele. — Le acceptaţi? exclamă Sophy privindu-l cu gura căscată în timp ce inima îi bătea nebuneşte. — Afacerea este încheiată. Mâinile mari ale lui Ravenwood mişcară uşor de hăţuri şi armăsarul ridică alarmat capul. Ne vom căsători cât de curând posibil. Bunicul dumneavoastră mă aşteaptă mâine la ora trei. Spuneţi-i că doresc ca toate pregătirile să fie făcute atunci. De vreme ce am reuşit să ajungem la un acord privat, mă aştept să aveţi curajul de a fi acasă mâine când voi veni în vizită. — Milord, nu vă înţeleg pe deplin, sunteţi sigur că doriţi să vă căsătoriţi cu mine în condiţiile pe care vi le-am expus? îngăimă Sophy uluită. — Întrebarea este, Sophy, cât timp vei reuşi să-ţi menţii aceste condiţii odată ce-ţi vei da seama ce înseamnă să fii soţia mea, spuse Ravenwood cu un zâmbet neplăcut, în timp ce ochii de un verde smarald îi străluceau de amuzament. — Milord, v-aţi dat cuvântul de onoare, spuse Sophy îngrijorată. Trebuie să insist în această privinţă. — Dacă aţi fi bărbat, v-aş provoca la duel pentru că mi-aţi pus onoarea la îndoială. Aveţi cuvântul meu, domnişoară Dorring. — Mulţumesc, milord. Chiar nu vă deranjează că-mi voi cheltui banii după placul inimii? — Sophy, renta trimestrială pe care ţi-o voi da este cu mult mai mare decât întregul tău venit pe un an. Atâta vreme cât îţi plăteşti facturile din suma pe care ţi-o voi aloca, nu te voi întreba pe ce ai cheltuit banii. — Ah, înţeleg. Şi… cărţile mele? — Cred că o să pot suporta ideile prosteşti pe care ţi le vâră cărţile în cap. Fără îndoială că mă vor enerva din când în când, dar asta ne va da şansa unor discuţii interesante, nu crezi? Dumnezeu ştie cât de mult îl pot plictisi conversaţiile femeieşti pe un bărbat, până la punctul de a-l prosti. — Voi încerca să nu vă plictisesc, milord, dar aş vrea să mă asigur că ne înţelegem. Nu veţi încerca să mă ţineţi îngropată la ţară tot anul? — Îţi voi permite să mă însoţeşti la Londra când este convenabil, dacă asta vrei cu adevărat. — Sunteţi prea bun, milord. Şi… cealaltă cerere a mea? — A, da. Garanţia că nu te voi sili la nimic. Cred că în acest caz va trebui să stabilim o limită de timp. Până la urmă, principalul meu scop în toată această afacere este să obţin un moştenitor. — O limită de timp? repetă Sophy, începând să nu se mai simtă în largul ei. — Cât timp crezi că va fi necesar ca să te obişnuieşti cu mine? — Şase luni? încercă ea. — Nu fi gâsculiţă, domnişoară Dorring. Nu am de gând să aştept şase luni ca să-mi cer drepturile. — Trei luni? El păru gata să refuze această contraofertă, dar îşi schimbă părerea în ultimul moment. — Prea bine, trei luni. Vezi cât sunt de indulgent? — Mă copleşiţi cu generozitatea dumneavoastră, milord. — Aşa şi trebuie. Te provoc să găseşti un alt bărbat care ţi-ar da atâta timp înainte de a stărui să-ţi îndeplineşti datoria de soţie. — Aveţi perfectă dreptate, milord. Mă îndoiesc că aş putea găsi un alt bărbat care să fie la fel de amabil ca dumneavoastră în ceea ce priveşte căsătoria. Fie-mi iertat, dar nu îmi pot stăpâni curiozitatea, de ce sunteţi atât de amabil? — Pentru că, draga mea domnişoară Dorring, în final eu voi avea exact ceea ce îmi doresc de pe urma acestei căsătorii. Îţi doresc o zi bună. Ne vedem mâine la ora trei. Angel răspunse imediat presiunii exercitate de coapsele lui Ravenwood, descriind un cerc strâns şi pornind la trap mărunt printre copaci. Sophy rămase unde era până când Dancer îşi plecă capul pentru a lua o gură de iarbă şi mişcarea lui o readuse la realitate. — Acasă, Dancer. Sunt sigură că bunicii sunt fie pradă isteriei, fie cuprinşi de disperare de-acum. Măcar le pot da de ştire că am salvat situaţia. Cu toate acestea, în timp ce călărea spre Chesley Court îi trecu prin minte o veche zicală, aceea potrivit căreia cine vrea să mănânce cu dracul are nevoie de o lingură lungă.

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   O expoziţie impresionantă a puterior spirituale   De Gilbert Otford  Corespondent Flying Intelligencer     Doamna Fordyce, renumita autoare, a făcut de curând o demonstraţie tulburătoare dezvăluindu-şi puterile psihice, în faţa unei audienţe restânse, private, compusă în întregime din doamne. Cei prezenţi descriu o scenă fascinantă. În cameră, domnea întunericul. Doamna Fordyce stătea singură la o masă luminată de o singură lampă. Din acea poziţie continua să răspundă la întrebări şi să facă remarci dintre cele mai personale despre mulţi dintre cei prezenţi. La sfârşitul expoziţiei, toţi au apreciat că doar existenţa unor puteri psihice extraordinare putea explica această capacitate ciudată a doamnei Fordyce de a răspunde corect la întrebările care îi erau puse. Claritatea uimitoare a remarcilor sale despre cei din cameră, pe care nu-i cunoscuse înainte, a produs o puternică impresie. Apoi, doamna Fordyce a fost asaltată cu invitaţii la şedinţe de spiritism. I s-a sugerat chiar să i se adreseze domnului Reed, preşedintele Societăţii de Cercetări Spirituale, pentru a putea susţine un test la Wintersett House, sediul Societăţii. Ea a refuzat toate aceste invitaţii făcând cunoscut faptul că nu vor mai avea loc demonstraţii ale puterilor sale. Cei care studiază astfel de fenomene susţin unanim faptul că existenţa acestor capacităţi psihice solicită în mare măsură nervii care, potrivit legilor naturii, sunt mai fragili în cazul femeilor decât al bărbaţilor. Domnul Reed i-a explicat intermediarului său că preocuparea unei femei pentru sănătatea nervilor săi este singurul motiv pentru care ezită să susţină demonstraţii. I-a mai relatat faptul că discreţia înnăscută a sentimentelor şi modestia, particularităţi definitorii pentru o doamnă adevărată, determină orice femeie, înzestrată deopotrivă cu calităţi psihice veritabile şi cu bun-simţ, să reziste ideii de a-şi demonstra puterile într-o şedinţă publică.     1 Faţa mediumului mort era ca o ceaţă fantomatică pe sub vălul de nuntă însângerat. În timpul vieţii, fusese destul de drăguţă. Rochia de seară, lungă, grea, de un albastru întunecat, era şifonată în jurul picioarelor zvelte. Vătraiul de fier care fusese folosit pentru a-i sparge craniul, în spate, fusese şi el aruncat alături. Adam Hardesty a înaintat în camera mică şi întunecată, vrând să treacă peste bariera creată de mirosul specific şi rece al morţii. S-a ghemuit lângă trupul ei, ridicând lumânarea în aer. Prin vălul străveziu a zărit strălucirea mărgelelor albastre care împodobeau colierul de la gâtul lui Elizabeth Delmont. O pereche de cercei atârnau de urechile ei. Pe podea, lângă degetele ei palide, inerte, era un ceas de buzunar. Cadranul fusese spart, iar limbile rămăseseră înţepenite pentru totdeauna la miezul nopţii. El îşi scoase propriul ceas din buzunarul pantalonilor pentru a verifica ora. Era două şi zece. Dacă ceasul de pe covor fusese spart în timpul unei confruntări violente care părea să fi avut loc în cameră, Delmont fusese omorâtă înainte cu două ore. O broşa neagră de doliu zăcea pe corsajul strâns, uşor dantelat, al rochei albastre. Broşa arăta ca şi cum ar fi fost prinsă intenţionat în pieptul lui Delmont, ca o parodie nemiloasă a respectului funerar. El a smuls broşa şi a întors-o pentru a-i cerceta reversul. Flăcăruia lumânării lumină o mică fotografie: portretul unei femei blonde, acoperită de un voal de nuntă şi o rochie de mireasă. Femeia nu părea să aibă mai mult de optsprezece – nouăsprezece ani. Ceva din tristeţea şi resemnarea întipărite pe chipul ei frumos, faţa fără de zâmbet dădeau impresia că mariajul nu era ceea ce-şi dorise de la viaţă. Sub poză, o şuviţă din părul său odulat şi blond era închisă sub un cristal teşit. A privit îndelung femeia din fotografie, memorând fiecare detaliu vizibil. Când a terminat, a pus la loc, cu grijă, broşa pe pieptul lui Delmont. Poliţia ar putea s-o considere un indiciu important. S-a ridicat şi s-a întors uşor pe călcâie pentru a cerceta camera în care fusese ucisă Elizabeth Delmont. Locul arăta ca şi cum o furtună puternică se abătuse asupra sa. Masa mare din mijlocul camerei fusese răsturnată, scoţând la iveală un mecanism ciudat dedesubtul ei. În orice caz, nu Delmont fusese cea care activase mecanismul ascuns ce determinase alunecarea şi răsturnarea mesei grele de lemn. Surorile Gullible interpretează astfel de fenomene ca semne ale prezenţei spiritelor. Sub masă, chiar la mijloc se aflau două sertare. Ambele erau deschise. El s-a apropiat şi le-a închis. În felul acesta, nu mai puteau fi observate. Şi-a plimbat degetele pe marginea mesei pătrate, căutând şi alte sertare bine ascunse. Nu a mai găsit niciunul. Câteva scaune erau împrăştiate prin cameră. Multe obiecte ciudate zăceau în dezordine pe covor – un flaut, o trompetă, câţiva clopoţei şi un set de clopoţei muzicali. O vergea telescopică, o tăbliţă şi câteva lacăte zăceau într-un morman de obiecte lângă o debara deschisă. A extras un lacăt şi l-a cercetat în lumina lumânării. În câteva secunde, a descoperit metoda prin care a fost deschis. Lângă un scaun se afla o mână albă, inertă, care părea să fie smulsă din cot. Mâna graţioasă încă mai atârna. El o împinse cu vârful pantofului. Era din ceară, modelată cu grijă în jos, spre degetele albe şi liniile palmei. Îşi păstra scepticismul în privinţa ultimelor descoperiri spirituale. Era conştient de faptul că atunci când va apărea ştirea morţii unui medium, mulţi oameni vor crede că Delmont a fost sfâşiată de spiritele periculoase pe care ea le-a chemat din Lumea Cealaltă. Când se ajunge la scandaluri există o singură regulă, de la care nu trebuie să te abaţi: nu te implica în ele. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca moartea lui Delmont să devină o senzaţie, dar întrevedea puţine şanse ca acest lucru să fie evitat acum. Tot ce putea face era să se ţină cât mai departe de zvonurile vehiculate în presă. A cercetat cu atenţie camera de spiritism cu gândul că există un loc în casă unde mediumul prefera să-şi ascundă secretele. A descoperit încă trei compartimente, unul în perete şi două în podea, dar nici urmă de un jurnal secret. După ce a terminat, a urcat scările care duceau spre dormitorul lui Elisabeth Delmont, unde a verificat cu atenţie toate sertarele şi garderoba. În zadar. Singurul lucru interesant era un mic catalog cu titlul Secretele Mediumurilor. Multitudinea de obiecte puse în vânzare includea părţi corporale artificiale menite să imite manifestări supranaturale, oglinzi false şi o invenţie ciudată din fire şi un scripete care făcea posibilă levitaţia. Firma garanta clienţilor potenţiali stricta confidenţialitate a tranzacţiilor. Apoi, a coborât printr-un hol întunecat, cu intenţia de a părăsi casa pe uşa de la bucătărie. Făcuse tot ce putuse. Îi era imposibil să cerceteze fiecare centimetru al casei, în speranţa de a mai găsi şi alte compartimente sau dulapuri secrete. Când a traversat salonul semiîntunecat, a zărit un birou în mijlocul încăperii. A intrat în cameră, traversând covorul în nuanţe de roşu şi negru, şi a deschis în grabă mai multe sertare. Niciunul nu ascundea jurnalul, dar într-un ungher, se afla o coală de hârtie mototolită cu o listă de nume şi adrese. Data din ziua precedentă şi cuvintele ora nouă erau scrise la începutul paginii. A cercetat lista pentru câteva secunde, până când şi-a dat seama că descoperise numele surorilor care participaseră la ultima şedinţă de spiritism a lui Elisabeth Delmont. Unul dintre nume era subliniat. I se părea vag cunoscut, dar nu ştia de unde să-l ia. În general, avea o memorie bună. Era şi cazul când se gândea că pe vremuri vânduse bârfe sau alte secrete ale oamenilor ca să traiască. Acum, se învârtea în cercuri mai înalte, dar unele lucruri nu se schimbaseră. Nu uitase niciodată un nume, o figură sau un zvon. Informaţia îi dădea puterea de a răzbi în jungla orbitoare şi schimbătoare a societăţii, aşa cum îl ajutase să supravieţuiască pe străzile Londrei, în tinereţe. S-a concentrat asupra numelui subliniat, încercând să invoce o imagine sau o impresie sau chiar o zvâcnire malefică de bârfă. Îşi simţea memoria împrospătată. Era aproape sigur că Julia sau Wilson pronunţaseră în trecere numele acela. Avea legătură cu un articol dintr-un ziar. Nu Times; era sigur de asta. Îl citea zilnic. A decis. Era vorba de un ziar mai puţin cunoscut. Genul de ziar care relata întâmplări senzaţionale – crime violente şi scandaluri sexuale murdare – cu scopul de a vinde cât mai multe exemplare. Nu-i acordase atenţie la momentul respectiv, pentru că persoana despre care era vorba nu făcea parte din lumea relativ mică a celor bogaţi şi privilegiaţi, care constituiau domeniul lui de interes. O scânteie de lumină fantomatică i-a dat fiori. Doamna Fordyce, Corley Lane, numărul 22. De data aceasta nu-i va mai uita numele.     2 Bărbatul misterios era învăluit de o mantie invizibilă croită din intrigă şi umbră. Avea ceva oarecum tulburător, chiar deprimant, îşi spuse Caroline Fordyce în uşa studioului ei. Îi stârnise curiozitatea. Era aproape ora nouă dimineaţa şi nu-l mai întâlnise niciodată în viaţa ei pe Adam Grove. O doamnă înzestrată cu respectul firesc al manierelor nu i-ar fi permis niciodată să intre în casă şi, în mod sigur, nu la o oră aşa de matinală, gândea ea. Dar o responsabilitate excesivă face viaţa prea monotonă. Trebuia să ştie; în ultimii trei ani, fusese chinuitor de prudentă în privinţa manierelor, iar lucrurile fuseseră extrem de plictisitoare aici, pe Corley Lane, numărul 22. — Vă rog, luaţi loc, domnule Grove. Caroline se ridică de la biroul său şi se opri în faţa ferestrei dinspre grădină, aşezându-se în faţa strălucirii calde a soarelui care acum lumina faţa vizitatorului ei. Menajera mi-a comunicat că aţi sunat pentru a discuta o problemă de o importanţă covârşitoare pentru amândoi. Într-adevăr, sintagma o importanţă covârşitoare îi atrăsese atenţia şi o determinase să o roage pe doamna Plummer să-l conducă pe Grove în studioul său. Ce cuvinte delicios de ameninţătoare, gândea ea fericită. Sintagma o importanţă covârşitoare dezvăluia un Incident Senzaţional. Nimeni nu o căutase pe Corley Lane, numărul 22, pentru a-i aduce la cunoştinţă veşti de o importanţă covârşitoare, mai puţin fiica negustorului de peşte care o sfătuise pe doamna Plummer să miroasă bine somonul înainte de a-l cumpăra, săptămâna trecută. Fata i-a explicat că tatăl său tratase peştele cu o substanţă menită să estompeze mirosul de alterat. I-a mărturisit că ea nu dorea să fie responsabilă cu contaminarea întregii case. Ca şi cum eu aş fi fost păcălită de o astfel de escrocherie, rostise doamna Plummer, şi din cuvintele ei răzbătea dispreţul. Astfel, sunau ştirile de o importanţă covârşitoare în casa doamnei Fordyce. S-ar putea ca acest vizitator matinal să-şi fi dat seama că greşise adresa şi că vestea de o importanţă covârşitoare trebuie transmisă altcuiva, gândea Caroline. Dar, în acelaşi timp, voia să profite din plin de acest moment care o scotea din rutina zilnică. — Mulţumesc pentru amabilitate, doamnă Fordyce, spuse Adam Grove din uşă. Dumnezeule, gândi ea. Vocea lui era irezistibilă, joasă şi profundă, plină de o siguranţă masculină. De data aceasta, se simţi străbătută de un tremur de vigilenţă. A înţeles că Grove era un bărbat înzestrat cu o voinţă formidabilă; genul de om obişnuit să-şi atingă obiectivele, probabil, cu orice preţ. Inspiraţia lovi cu forţa fulgerului ploii de vară. Adam Grove era exact ce căutase în dimineaţa aceea. Privi în fugă hârtia şi stiloul de pe biroul său, întrebându-se dacă putea îndrăzni să îşi noteze ceva. Nu dorea să-l impacienteze pe Grove sau să-l determine să plece în grabă. Ar fi înţeles că a greşit adresa şi s-ar fi făcut nevăzut. Era o ocazie specială şi nu voia să o rateze. Poate că nu va observa dacă îşi va nota câteva observaţii în timpul conversaţiei. — Bineînţeles că m-am simţit obligată să ascult vestea dumneavoastră de o importanţă covârşitoare, spuse ea, lasându-se cât mai comod pe scaunul din spatele biroului. — Nu v-aş fi deranjat la această oră, dacă motivul vizitei mele nu ar fi fost atât de presant, o asigură el. Stând pe scaun, doamna Fordyce îi adresă un zâmbet încurajator, în timp ce-şi căuta stiloul. — Luaţi loc, vă rog. — Mulţumesc. Ea îi indică un scaun. Când trecu el prin dreptul luminii, putu să observe haina şi pantalonii cu o croială sofisticată. Degetele i se încleştară în jurul stiloului. Fii atentă, gândi ea. Omul ăsta vine din lumea cealaltă; nu din cea spirituală cu care erau obişnuite mediumurile, dar dintr-o sferă a societăţii mult mai periculoasă. Locul unde cei bogaţi şi puternici fac regulile şi îi exploatează pe cei pe care-i consideră inferiori. Acum trei ani, a avut o experienţă îngrozitoare cu un bărbat care se învârtea în cercuri privilegiate. Atunci a învăţat o lecţie pe care îşi propusese să n-o uite niciodată, oricât de misterios şi interesant părea să fie domnul Adam Grove. Îl studia, încercând să nu fie observată. Era zvelt şi bine făcut. Avea gesturi controlate, dar pline de graţie. Privindu-l aveai impresia că s-ar înfuria în cazul unui pericol, dar atât tăria, cât şi voinţa lui erau deplin controlate. Deborda de energie şi vitalitate masculină, fapt imposibil de ignorat. Fără îndoială, era bărbatul potrivit pentru a interpreta personajul lui Edmund Drake. Ea scrise repede Debordează de vitalitate masc., ca şi cum ar fi improvizat o listă de cumpărături. S-a hotărât să-şi noteze câte ceva şi despre stilul vestimentar. Era deopotrivă elegant şi distins, dar nu se conforma modei masculine actuale. Grove era îmbrăcat din cap până-n picioare în tonuri puternice, închise, de gri. Cămaşa reprezenta singura excepţie. Era de un alb imaculat. Gulerul era întors după noua modă, uşor deschis şi părea să fie mult mai comod decât cel ridicat. Cravata avea un nod riguros. Nu-i de mirare că avusese atâtea probleme când a trebuit să se decidă cum să-l îmbrace pe Edmund Drake. A încercat să-l îmbrace cu o pereche de pantaloni frapant de dungaţi şi cămăşi cu imprimeuri deschise pe care le observase la toţi bărbaţii moderni, în ultima perioadă. O vestimentaţie atât de îndrăzneaţă nu îl avantaja pe Edmund. El trebuia să exprime ameninţare şi determinare absolută. Bulinele, dungile şi carourile nu i se potriveau. Scrise fără să privească spre hârtie: Pantaloni şi haină gri închis. Grove şedea pe fotoliu, în faţa căminului. — Observ că eraţi ocupată cu corespondenţa de dimineaţă. Îmi cer scuze din nou că v-am întrerupt. — Nici o problemă, domnule. Ea îi adresă un zâmbet aprobator. Îmi notam doar câteva idei pentru a nu omite nişte detalii de care urmează să mă ocup mai târziu. — Înţeleg. Părul lui Grove se potrivea, de asemenea, personajului Edmund Drake, gândi ea. Avea o nuanţă foarte apropiată de negru, puţin grizonat la tâmple. Era tuns scurt şi pieptănat pe spate. Nu cedase modei actuale a mustăţilor şi bărbilor scurte, dar putea să observe o umbră neagră ce îi acoperea obrazul şi marginile feţei. Îşi dădu seama că nu se bărbierise în dimineaţa aceea. Ce ciudat! Îmbrăcămintea şi frizura lui Edmund Drake nu erau singurele lucruri care trebuia schimbate pentru ca el să pară mai ameninţător. Greşise când îl concepuse arătos. Era convinsă acum că faţa lui trebuia să aibă trăsături la fel de dure ca cele ale lui Adam Grove. Drake trebuia să devină omul modelat de un trecut aspru şi întunecat. Îşi notă: trăsături aspre. Din locul în care se afla, Adam nu putea vedea pe deasupra biroului sofisticat, sculptat în stil rococo, ca să poată să distingă ceea ce scrisese ea, dar aceasta simţi că este observată. Se opri şi îl privi, zâmbind larg. A îngheţat însă când a văzut indiferenţa privirii de un verde intens, ce strălucea în întuneric. Foarte atentă şi din nou fără a privi spre hârtie, mâzgăli cuvintele: ochi ca smaraldele; strălucesc în întuneric. — Vă continuaţi adnotările, doamnă Fordyce? întrebă el brusc. — Da. Îmi cer scuze. Puse stiloul deoparte. Acum, că stătea în lumină, putea observa semnele profunde de oboseală care îi înconjurau gura şi îi atingeau colţurile ochilor. Era încă dimineaţă. Care putea fi cauza acestui aer subtil de extenuare? — Doriţi o ceaşcă de ceai? întrebă ea prevenitor. El păru uşor mirat de propunere. — Nu, mulţumesc. Nu intenţionez să zăbovesc mult. — Înţeleg. Probabil că ar trebui să-mi spuneţi care este motivul vizitei dumneavoastră. — Foarte bine. S-a oprit pentru a se asigura că îl urmăreşte cu atenţie. Cred că aţi auzit despre o femeie pe nume Elizabeth Delmont. Pentru un moment a părut nedumerită. Apoi, şi-a amintit numele. — Mediumul din Hamsey Street? — Da. S-a rezemat din nou de scaun. Dintre toate subiectele posibile, acesta era ultimul pe care se aştepta ca el să-l abordeze. Deşi întreaga ţară părea fascinată de spiritism, mediumuri şi studiul puterilor spirituale, chiar nu-şi putea imagina cum un barbat ca Adam Grove era interesat de astfel de lucruri. — Da, am întâlnit-o, spuse ea încet. Din întâmplare, am participat la o şedinţă de spiritism acasă la doamna Delmont, noaptea trecută, împreună cu mătuşile mele. Ezită. De ce întrebaţi? — Elizabeth Delmont a murit. Şocată, îl fixă cu privirea câteva secunde. — Poftim? — A fost ucisă la puţin timp după şedinţa de spiritism de noaptea trecută, adăugă el, cu un calm desăvârşit. — Ucisă, înghiţi ea cu greu. Sunteţi sigur? — Eu însumi i-am găsit trupul după aproximativ două ore, în dimineaţa asta. — Dumneavoastră aţi găsit trupul? Abia după câteva clipe îşi reveni după tragicul anunţ. Nu înţeleg. — Cineva i-a spart capul cu un vătrai. Doamna Fordyce simţea un nod în gât. Se pare că decizia de a primi în casa ei un domn care susţinea că găsise trupul unei femei ucise nu a fost dintre cele mai fericite. A privit repede clopoţelul care atâma în spatele biroului. Probabil că intenţiona s-o cheme pe doamna Plummer. Deşi se afla pe punctul de a o alerta pe menajeră, cedă în faţa celui mai mare viciu, curiozitatea. — Pot să vă întreb ce căutaţi în casa doamnei Delmont la acea oră târzie? De îndată ce rosti acele cuvinte, îşi dădu seama de gravitatea greşelii sale. Roşi. Era un singur motiv pentru care un bărbat bogat şi, bineînţeles, viril, ca Adam Grove, ar fi venit la Elizabeth Delmont la ora două dimineaţa. Doamna Delmont fusese o femeie foarte frumoasă, seducătoare şi senzuală, care atrăgea orice bărbat. Printre ei se numără domnul McDaniel, bătrânul văduv, care fusese prezent la ultima şedinţă, noaptea trecută. În mod sigur, el nu era singurul bărbat din preajma ei. — Nu, doamnă Fordyce, Elizabeth Delmont nu a fost amanta mea, răspunse Adam, de parcă i-ar fi citit gândurile. De fapt, până azi-noapte, nu am întâlnit-o niciodată. Când am găsit-o, era prea târziu pentru a mai face cunoştinţă. — Înţeleg. Se luptă cu emoţiile şi încercă să adopte o atitudine mai raţională. La urma urmei, era considerată o văduvă; o femeie cu ceva experienţă de viaţă. Mă iertaţi, domnule Grove. Discuţia asta a luat o întorsură destul de ciudată. Habar n-aveam că doamna Delmont a murit. — A fost ucisă, doamnă Fordyce. Adam o privi cu atenţie. Aţi afirmat că discuţia asta a luat o turnură neaşteptată. Spuneţi-mi, care credeaţi că e motivul vizitei mele? — Sincer, am crezut că aţi greşit adresa. — Atunci, de ce n-aţi rugat-o pe menajeră să verifice acest lucru? întrebă el cu o logică deprimantă. — Recunosc, am fost curioasă să aflu ce veşti îmi aduceţi, îşi deschise braţele larg. Rar ni se întâmplă să primim veşti despre incidente deosebit de grave, înţelegeţi. De fapt, nu a existat niciodată un astfel de vizitator, de trei ani de când locuim aici. — Să primiţi? — Cele două mătuşi ale mele locuiesc împreună cu mine. Sunt afară acum. Îşi fac exerciţiile de dimineaţă. Mătuşa Emma şi mătuşa Milly consideră foarte importante plimbările în ritm vioi şi le practică zilnic. Adam se încruntă. — Nu le-am găsit numele pe lista participanţilor la şedinţa de spiritism. Aţi spus că v-au însoţit noaptea trecută. Nu-i plăcea cum decurgeau lucrurile. Avea impresia că o interoghează. — Da, răspunse ea ceva mai precaută. Nu mi-au dat voie să merg noaptea, singură. Doamna Delmont nu avea nimic împotriva prezenţei lor. — De ce aţi participat la şedinţă? Chiar credeaţi că Elizabeth Delmont putea comunica cu spiritele? o întrebă el, fără a se feri să-şi exprime opinia despre astfel de lucruri. Sarcasmul lui o deranjă. Se simţi obligată să se apere. — Vă amintesc, domnule, răspunse ea tăios, că foarte multe persoane eminente, educate şi respectate iau în serios spiritismul şi alte chestiuni de natură psihică. — Nişte proşti cu toţii. — Au fost înfiinţate societăţi şi cluburi pentru a sprijini cercetarea fenomenelor spirituale şi pentru a investiga aprecierile mediumurilor. Reviste prestigioase apar cu regularitate. Se întoarse la biroul ei şi înşfacă un exemplar al New Dawn, care sosise ieri. Aceasta, de exemplu. Este publicată de Societatea de Cercetări Spirituale şi vă asigur că autorii articolelor sunt documentaţi. — Prostii. Adam mişcă o mână cu un gest dezaprobator. Orice om cu puţină raţiune ştie că cei care susţin că deţin puteri psihice sunt cu toţii nişte şarlatani. — Aş putea spune că sunteţi foarte ferm pe poziţie, replică ea. Vă rog să mă scuzaţi, însă raţionamentul dumneavoastră nu presupune o minte deschisă, analitică. El zâmbi dezgustat. — Cât de deschisă este mintea dumneavoastră, doamnă Fordyce? Chiar luaţi în serios treaba cu spiritele care se mişcă, vorbesc şi coboară la masa dumneavoastră? Ea înţepeni o vreme în scaun. — De fapt, eu însămi am demarat o cercetare, de curând. — Şi aţi întâlnit vreun medium autentic? Doamna Delmont, de exemplu? — Nu, recunoscu ea, ezitând să-i dea dreptate. De fapt, nici nu cred că e posibilă comunicarea cu spiritele. — Mă bucur să aud asta. Îmi confirmă impresia iniţială despre inteligenţa dumneavoastră. Ea se încruntă. — Îmi permit să vă reamintesc, domnule, că domeniul cercetării spirituale se extinde foarte repede. În ultima vreme, a început să reunească tot felul de fenomene, nu doar invocarea spiritelor. Deşi nu cred că mediumurile pot comunica cu stafiile şi spiritele, nu pot nega toate tipurile de puteri psihice. Ochii lui verzi se îngustară, iar privirea îi deveni fixă. — Dacă nu credeţi că mediumurile pot invoca spiritele, atunci de ce aţi fost prezentă la şedinţa de spiritism din casa doamnei Delmont? Nu mai încăpea nici o îndoială. Doamna Fordyce era supusă unui interogatoriu. Privi din nou soneria. — Nu e nevoie să chemaţi menajera ca să vă salveze, spuse el sec. Nu vă fac nici un rău. Dar aştept să-mi daţi nişte răspunsuri. Ea se încruntă. — Parcă aţi fi un poliţist, domnule Grove. — Liniştiţi-vă, doamnă Fordyce. Îmi dau cuvântul că nu am nici o legătură cu poliţia. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce vă aflaţi aici? Ce doriţi? — Informaţii, răspunse el scurt. De ce aţi luat parte la şedinţă? — V-am spus, cercetam fenomenele psihice, răspunse ea. În ciuda aversiunii dumneavoastră, este un câmp de cercetare legal. El clătină din cap dezgustat. — Trucuri de salon şi jocuri. Nimic mai mult. Decise că era prea târziu să mai pună întrebări personale. Doamna Fordyce îşi împreună mâinile deasupra biroului, intenționând să pară fermă şi autoritară. — Îmi pare foarte rău să aflu că doamna Delmont a fost ucisă, spuse ea impasibil. Dar nu înţeleg de ce vă interesează împrejurările în care a murit. Dacă dumneavoastră şi doamna Delmont nu vă cunoşteaţi, aşa cum mi-aţi spus, ce căutaţi în casa ei la ora două dimineaţa? — Cred că este suficient să vă spun că aveam motivele mele să o caut pe Elizabeth Delmont la ora aceea şi că acele motive erau extrem de presante. Acum, că este moartă, nu-mi rămâne decât să aflu cine a omorât-o. Fordyce era şocată. — Doriţi să-l prindeţi de unul singur? — Da. — În mod sigur, asta e treaba poliţiei, domnule. El ridică din umeri. — Bineînţeles că vor investiga şi ei cazul, dar mă îndoiesc că-l vor prinde pe făptaş. Doamna îşi desfăcu braţele şi apucă din nou stiloul. — Foarte interesant, domnule Grove. Apoi, scrise pe hârtie: hotărât şi îndârjit. Să vedem dacă am înţeles lucrurile în ordinea corectă. Dumneavoastră investigaţi moartea doamnei Delmont şi aţi venit aici ca să mă întrebaţi dacă am vreo informaţie despre crimă. El o privea cum mişca repede stiloul. — În rezumat, cam aşa stau lucrurile. Apropo de incidente surprinzătoare, gândi ea. Incidentele, de obicei, nu sunt mai surprinzătoare decât acesta. — Mi-ar plăcea să vă povestesc tot ce-mi amintesc, domnule, dar nu mai înainte ca dumneavoastră să-mi spuneţi ce vă interesează în afacerea asta. Ea îl studie, ca şi cum ar fi avut de-a face cu un specimen biologic nemaiîntâlnit care se ivise pe neaşteptate şi cu greu putea fi identificat. Ceasul de perete bătea cu putere în liniştea camerei. După o bună bucată de vreme, domnul Grove părea să fi ajuns la o concluzie. — Foarte bine, spuse el, voi răspunde la câteva dintre întrebările dumneavoastră. În schimb, insist să păstraţi discreţia în legătură cu ceea ce vă voi spune. — Da, bineînţeles. Îşi notă pe hârtie cuvântul secretos. El se ridică de pe fotoliu înainte ca ea să-şi dea seama măcar că se mişcase. — La naiba! Surprinsă de caracterul imprevizibil al acţiunilor lui, gâfâi şi scăpă din mână stiloul. Din doi paşi, el străbătu distanţa dintre ei, ajunse la ea şi-i smulse foaia de hârtie de pe birou. Cam mult pentru oboseala lui aparentă, gândi ea. Şi când te gândeşti că aproape îi era milă de el. — Domnule! încercă să-i smulgă hârtia din mână. Vă rog să mi-o daţi înapoi imediat. Ce credeţi că faceţi? — Mă interesează lista dumneavoastră de îndatoriri, doamnă. Cercetă pagina repede şi chipul i se înăspri. — Jachetă şi pantaloni gri închis? Trăsături ferme? Ce naiba se întâmplă aici? — Nu cred că adnotările mele au vreo importanţă pentru dumneavoastră, domnule. — Tocmai v-am spus că insist ca această problemă să rămână strict secretă. Pentru a nu isca un scandal. Am o regulă de la care nu mă abat în astfel de situaţii. Ea se încruntă. — Aveţi o regulă în ceea ce priveşte scandalurile? Care este aceasta? — Prefer să le evit. — Toţi ne dorim asta. Neputând să-şi recupereze hârtia, adoptă o atitudine îndrăzneaţă. Credeţi-mă domnule, nici eu nu-mi doresc să mă las antrenată într-un scandal. Vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie de a discuta despre investigaţia dumneavoastră în afara acestei case. — Atunci, de ce a trebuit să vă notaţi aceste comentarii? — Îmi organizam gândurile, doar. El cercetă ce scrisese ea. — Am dreptate când spun că unele mâzgălituri de aici au legătură cu vestimentaţia şi culoarea ochilor mei, doamnă Fordyce? — Păi… — Doresc să ştiu de ce vă notaţi observaţiile astea pe hârtie. La naiba, femeie, dacă vrei să faci din mine subiectul jurnalului personal… — Vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie să vă includ în jurnalul meu privat, a mărturisit ea cu cea mai mare sinceritate. — Atunci, să înţeleg că sunteţi într-adevăr implicată în afacerea asta cu asasinarea mediumului, adăugă el, uşor ameninţător. Doamna Fordyce se îngrozi. — Nu e adevărat — Atunci, nu înţeleg care e logica acestor note personale. Dacă nu intenţionaţi să reproduceţi conversaţia noastră pentru jurnalul dumneavoastră personal, atunci nu-mi rămâne să cred decât că întocmiţi un raport pentru complicele dumneavoastră. — Complice? Era dezorientată şi foarte speriată. Sunteţi imoral, domnule. Cum îndrăzniţi să insinuaţi că aş putea fi implicată într-o crimă? El se repezi la hârtia din faţa ei. — Cum altfel puteţi explica nevoia de a înregistra acest interviu? Ea încercă să se concentreze şi să gândească limpede. — Nu vă datorez nici o explicaţie, domnule Grove. Dimpotrivă. Vă amintesc că dumneavoastră sunteţi cel care a dat buzna astăzi în această casă. Această acuză l-a enervat în mod evident. — O spuneţi ca şi cum aş fi intrat cu forţa în casa dumneavoastră. Însă lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Dumneavoastră i-aţi cerut menajerei să-mi dea drumul înăuntru. — Doar pentru că aţi declarat că aveţi de discutat o problemă de importanţă majoră pentru amândoi. Spunând asta, se retrase. Adevărul e că moartea doamnei Delmont este de o importanţă covârşitoare doar pentru dumneavoastră, domnule Grove. — Vă înşelaţi, doamnă Fordyce. — Prostii, spuse ea cu emfază, menţinându-se ferm pe poziţie. Nu mă interesează în niciun fel împrejurările care au însoţit moartea lui Elizabeth Delmont. Adam ridică din sprâncene. Nu spuse nimic. Timp de câteva secunde, în cameră se lăsă tăcerea. — Nimic în afară de o curiozitate absolut normală din partea unei persoane care tocmai a aflat despre o crimă îngrozitoare, adăugă ea liniştit. — Dimpotrivă, doamnă Fordyce, sunt sigur că interesul dumneavoastră pentru aceste evenimente nu izvorăşte doar din curiozitate. — Cum e posibil? Noaptea trecută am întâlnit-o prima oară pe femeia asta. Nu am avut nici cea mai mică intenţie de a o revedea. Vă mai amintesc faptul că, în afară de mine şi de mătuşile mele, mai existau încă două persoane la acea şedinţă. Dacă nu mă înşel, numele lor erau doamna Howel şi domnul McDaniel. El se îndreptă spre fereastră, privind spre grădină. În ciuda aerului său obosit, umerii puternici erau perfect drepţi. — Amândoi sunt destul de bătrâni şi slabi, răspunse el scurt. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi avut puterea şi încrâncenarea necesare pentru a apuca un vătrai şi a sparge capul unei persoane mai tinere, mai puternice, ca să nu mai vorbim de forţa de a răsturna o masă şi câteva scaune. Ea ezită. — Aţi vorbit cu ei? — Nu era nevoie. Am făcut câteva investigaţii pe străzile unde locuiesc. Sunt sigur că nici unul dintre ei n-are a face cu treaba asta. — Da, puţin probabil, recunoscu ea. — Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat la şedinţa de spiritism? — Nu e prea mult de spus. Ea îşi desfăcu braţele. Doar obişnuitele invocări şi desemnări. Una sau două reprezentaţii. Nişte îndrumări de natură financiară venite de pe lumea cealaltă. — Îndrumări financiare? întrebă el cu asprime. — Da, domnul McDaniel a aflat că în curând va primi o ofertă de investiţie. Nu a fost nimic neobişnuit. Participanţii sunt adesea anunţaţi că vor primi bani dintr-o sursă necunoscută. — Înţeleg. Se întoarse uşor şi o privi cu o expresie triumfătoare. Deci, a existat subiectul banilor, nu-i aşa? Ea strânse scaunul atât de tare, încât încheieturile degetelor începură să se albească. Abia mai respira. Oare Grove se va duce la poliţie şi le va acuza de crimă pe ea şi pe mătuşile sale? Ştia acum că toate trei se aflau în mare pericol. Erau nevinovate, dar nu încăpea nici o îndoială că, dacă un bărbat ca Adam Grove, puternic şi cu o poziţie privilegiată, le va acuza de crimă, vor fi într-o situaţie foarte dificilă. Nu le rămânea altceva de făcut decât să părăsească Londra imediat, hotărî ea în grabă. Singura şansă era să dispară din nou, aşa cum făcuseră în urmă cu trei ani. Încercă să calculeze câţi bani aveau în casă. De îndată ce domnul Grove va pleca, o va trimite pe doamna Plummer să rezerve biletele de tren. Cât de repede îşi vor face bagajele? Adam îşi încruntă sprâncenele negre. —Vă simţiţi bine, doamnă Fordyce? Arătaţi de parcă sunteţi pe punctul de a leşina. Doamna Fordyce se înfurie dintr-o dată. — Mi-aţi pus în pericol viaţa mea şi pe cea a mătuşilor mele, domnule. Cum vă aşteptaţi să reacţionez? El se încruntă. — Ce vă trece prin minte? Nu v-am ameninţat nicicum, doamnă. — Ne-aţi acuzat de crimă, dacă nu pe toate, cel puţin pe mine. Dacă vă prezentaţi la poliţie cu bănuielile astea, vom fi arestate şi închise. Ne vor spânzura. — Doamnă Fordyce, imaginaţia dumneavoastră depăşeşte limitele raţiunii şi ale logicii. Am câteva bănuieli, dar acestea nu înseamnă mare lucru. — Ah, niciuna dintre noi nu poate dovedi că nu s-a întors după şedinţă ca să-l omoare pe medium. Declaraţia noastră ar contrazice-o pe a dumneavoastră, domnule, şi amândoi suntem conştienţi de faptul că trei doamne, în situaţia noastră, care nu dispun de relaţii în societate, nu vor avea nici o şansă în faţa unei persoane cu o poziţie socială şi materială ca a dumneavoastră, dacă veţi decide să ne consideraţi vinovate. — Liniştiţi-vă, doamnă. Se pare că mă aflu în faţa unei crize de isterie. Mânia o îndârji şi mai mult pe doamna Fordyce. — Cum îndrăzniţi să-mi spuneţi să nu mă alarmez? Mătuşile mele împreună cu mine vom fi spânzurate din cauza dumneavoastră, domnule. — Ei, nici chiar aşa, mormăi el. — Ba da, chiar aşa. — La naiba! M-am săturat de teatrul ăsta. Făcu un pas spre ea. — Opriţi-vă! Ea apucă spătarul scaunului cu ambele mâini şi îl plimbă în jurul său ca o pavăză în calea lui. Nu vă apropiaţi! O să ţip dacă mai faceţi vreun pas. Doamna Plummer şi vecinii mă vor auzi, vă garantez. El ezită, expirând zgomotos. — Vă rog să vă calmaţi, doamnă Fordyce. E deja prea obositor, ca să nu mai vorbim de faptul că reprezintă o pierdere de timp pentru amândoi. — Nu pot să fiu calmă în faţa unor astfel de ameninţări. Pentru un moment, el o privi cu seriozitate. — V-aţi gândit vreodată la o carieră în teatru, doamnă Fordyce? Văd că aveţi un desăvârşit simţ dramatic. — Cred că situaţia în care mă aflu este potrivită unei drame, spuse ea printre dinţi. El o studie îndelung. Ea avu impresia că el îşi reface schemele secrete. — Respiraţi adânc, doamnă, şi adunaţi-vă, spuse el în cele din urmă. Nu am nici cea mai mică intenţie de a vă acuza de crimă pe dumneavoastră şi pe mătuşile dumneavoastră. — De ce v-aş crede? El îşi frecă tâmplele. — Vă asigur că nu mă interesează să fac dreptate în cazul acesta. Las problema asta pe mâna poliţiei, deşi mă îndoiesc că vor reuşi. Sunt foarte eficienţi, trebuie să soluţioneze crime obişnuite, dar aceasta nu este o crimă obişnuită. Ea îşi dădu seama că spune adevărul. Oricum, nu lăsă din mână scaunul. — Dacă nu aţi venit aici ca să aflaţi adevărul despre moartea lui Elizabeth Delmont, atunci, ce doriţi, domnule Grove? El o privi cercetător. — Singurul meu obiectiv în afacerea asta este să recuperez jurnalul. Ea nu încercă să-şi ascundă nedumerirea. — Ce jurnal? Cel care a fost furat din casa lui Elizabeth Delmont, noaptea trecută. — Încercaţi să găsiţi jurnalul doamnei Delmont? Ei bine, vă asigur că nu ştiu nimic despre el, nici eu şi nici mătuşile mele. În plus, vă pot spune cu certitudine că nu am observat nici un jurnal pe masă, la şedinţa de azi-noapte. El o studie pentru alte câteva momente şi, apoi, clătină din cap, ca şi cum ar fi acceptat situaţia, în cele din urmă. — Ştiţi ce, vă cred pe cuvânt, doamnă Fordyce. Se pare că într-adevăr m-am înşelat în privinţa dumneavoastră. În cele din urmă, se linişti şi ea. — V-aţi înşelat, domnule. — Am venit în grabă aici, de dimineaţă, cu speranţa că veţi recunoaşte că aţi luat nenorocitul ăla de jurnal. În cel mai rău caz, am crezut că îmi veţi oferi unele indicii ca să aflu ce s-a întâmplat cu el. — De ce este aşa de important jurnalul acesta pentru dumneavoastră? Zâmbetul lui deveni ameninţător ca un cuţit. — Cred că e de-ajuns să vă spun că doamna Delmont intenţiona să mă şantajeze cu acest jurnal. În mod cert, doamna Delmont alesese lăcomia în locul precauţiei şi al dreptăţii, gândi Caroline. Nici o persoană înzestrată cu bun-simţ n-ar fi riscat să sustragă bani de la un astfel de om. — Ce v-a făcut să credeţi că aş avea vreo legătură cu lucrurile astea? întrebă ea. El îşi îndreptă spatele şi-şi prinse mâinile la ceafă. — Dumneavoastră şi celelalte persoane prezente la şedinţă aţi fost ultimii care aţi văzut-o în viaţă pe Elizabeth Delmont, în afară de ucigaş, bineînţeles. Am înţeles de la vecinii doamnei Delmont că menajera era liberă aseară. — Da, e adevărat. Doamna Delmont în persoană ne-a deschis uşa. Ne-a spus că mereu procedează aşa în nopţile în care are şedinţe de spiritism pentru că altfel nu poate intra în starea de transă. Bineînţeles, cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva… — Da? interveni el. Ce anume v-a făcut să vă întrebaţi, doamnă Fordyce? — Ei bine, cred că doamnei Delmont îi displăcea prezenţa menajerei în timp ce se afla în şedinţă. Se temea că femeia îşi va da seama de şmecheriile ei şi va încerca s-o şantajeze. Cercetătorii din acest domeniu obişnuiesc să plătească servitorii mediumurilor ca să-şi spioneze stăpânii, înţelegeţi? — Bun raţionament, doamnă Fordyce. Adam îi aprecie logica. Cred că aveţi dreptate. Mediumurile sunt cunoscute ca persoane secretoase. — Cum aţi aflat numele şi adresa mea? — Când am găsit cadavrul, am descoperit şi o listă cu persoanele care au participat la ultima întrunire a doamnei Delmont. Adresele se aflau pe o hârtie, lângă nume. — Înţeleg. Văzu parcă aievea imaginea lui Adam Grove, cercetând în amănunt salonul doamnei Delmont, în timp ce trupul femeii ucise zăcea întins pe podea. O imagine înfricoşătoare care spunea mult despre nervii domnului Grove. Înghiţi în sec. — Am petrecut tot restul nopţii şi dimineaţa discutând cu servitorii, birjarii şi… Ezită, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu mare grijă… Cu alte persoane ce locuiesc pe aceeaşi stradă, aproape de casa doamnei Delmont. Printre altele, am aflat că menajera doamnei Delmont avea grijă de fiica sa, care urma să nască azi-noapte. Un alibi de necontestat. Doar dumneavoastră aţi mai rămas, doamnă Fordyce. — Acum, înţeleg de ce păreţi aşa de obosit, spuse ea încet. Aţi fost treaz toată noaptea. El îşi freca indiferent barba, apoi, se strâmbă. — Îmi cer scuze pentru deranj. — Nici o problemă, având în vedere împrejurările care v-au determinat să procedaţi astfel. Ezită. Prin urmare, aţi venit aici cu intenţia de a mă investiga în modul ăsta subtil. V-aţi propus să mă speriaţi şi, apoi, să mă determinaţi să mărturisesc implicarea mea într-un plan anume, nu-i aşa? El îşi trecu mâna prin părul scurt, negru, fără nici un fel de remuşcare. — Da, cam astea erau intenţiile mele. Conştientă de faptul că s-ar fi putut ca el să nu fie pe deplin convins, doamna Fordyce încercă să găsească alţi posibili suspecţi. — Poate doamna Delmont a fost victima unui hoţ care a atacat-o după ce a dat buzna în casa ei, sugeră ea. — Am căutat peste tot. Nici urmă de uşi sau ferestre forţate. Se pare că doamna Delmont în persoană l-a primit pe criminal în casă. Modul firesc în care a făcut această afirmaţie accentuă neliniştea doamnei Fordyce. — Cu siguranţă aţi făcut destule observaţii noaptea trecută, domnule Grove. Oricine ştie că în prezenţa unei femei ucise cu sălbăticie este greu de acţionat raţional şi metodic. — Din nefericire, se pare că nu am reuşit să obţin vreo informaţie folositoare, spuse el. Se îndreptă, apoi, spre uşă cu paşi hotărâţi. Am irosit timpul dumneavoastă, dar şi pe al meu. V-aş fi recunoscător dacă nu aţi discuta cu altcineva despre această întrevedere. Ea nu răspunse. El se opri cu mâna pe clanţă şi o privi. — Ei bine, doamnă Fordyce, pot avea încredere în dumneavoastră că veţi păstra secretul acestei discuţii? Ea se dezmetici. — Depinde, domnule. El începu să râdă cinic. — Bineînţeles, doriţi ceva în schimbul tăcerii. Care este preţul, doamnă Fordyce? Un alt acces de furie o cuprinse. — Nu vreau banii dumneavoastră. Ceea ce mă interesează este siguranţa mea şi a mătuşilor mele. Dacă vreuna dintre noi se va afla în pericol sau va fi arestată din cauza dumneavoastră, nu voi ezita să dezvălui numele dumneavoastră poliţiei şi să le dau toate amănuntele discuţiei noastre. — Mă îndoiesc că poliţia o să vă creeze probleme. După cum aţi spus şi dumneavoastră, vor decide că doamna Delmont a fost ucisă de un hoţ şi asta ar fi tot. — Cum puteţi fi sigur de asta? — Pentru că ăsta este răspunsul cel mai uşor şi se ştie că oamenii legii preferă genul acesta de explicaţii. — Şi dacă găsesc lista cu participanţii la întrunire şi îi vor considera pe toţi suspecţi, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, domnule? Îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o hârtie împăturită. Nu vor găsi lista. Ea privi hârtia. — Aţi luat-o? — Sunt sigur că nimeni de pe lista asta nu va fi de folos poliţiei. — Înţeleg. — Fiindcă tot a venit vorba de nume, zise el în treacăt, trebuie să vă spun că n-are niciun rost să dezvăluiţi poliţiei numele meu. — De ce? întrebă ea rece. Un domn cu poziţia dumneavoastră socială şi materială n-ar trebui să-şi facă prea multe griji dacă va fi interogat de poliţie. — Nimeni nu e mai presus de lege. Dar nu acesta este motivul pentru care v-am sfătuit să nu menţionaţi numele meu. El schiţă un zâmbet ciudat. Problema e că domnul Grove nu există. L-am inventat pentru această întrevedere. Când voi părăsi această cameră, va dispărea la fel ca acele prezenţe fantomatice atât de populare în rândul amatorilor de spiritism. Doamna Fordyce se aşeză pe scaun, simţind cum îi vâjâie capul. — Dumnezeule! V-aţi prezentat cu un nume fals! — Da. Sunteţi amabilă să îmi răspundeţi la o ultimă întrebare? Ea clipi, încercând să se liniştească şi să-şi adune gândurile. — Ce întrebare? El ridică hârtia pe care o luase de pe birou. — Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai scris ideile astea? — A, acelea. Posomorâtă, recuperă hârtia. Sunt scriitoare, domnule. Povestirile mele sunt publicate în Flying Intelligencer. Se opri. Poate că citiţi ziarul acesta. — Nu, nu îl citesc. Din câte îmi amintesc, este unul dintre ziarele care urmăresc să facă senzaţie. — Bine… — Genul de ziar care, pentru a-şi atrage cititori, recurge la ştiri despre scandaluri ilicite şi crime senzaţionale. Ea oftă. — Să înţeleg că preferaţi Times. — Da. — Nu încape nici o îndoială, mormăi ea. Spuneţi-mi, nu e cam plictisitor? — Îl consider la obiect şi scris într-o manieră accesibilă, doamnă Fordyce. Este genul meu preferat de lectură publicistică. — Bineînţeles. După cum spuneam, Flying Intelligencer îmi publică povestirile. Sunt obligată prin contract să-i predau editorului meu, domnul Straggett, câte un capitol pe săptămână. Am avut câteva probleme cu personajul Edmund Drake. Are un rol foarte important în poveste, dar am întâmpinat unele dificultăţi în redarea naturaleţii lui. Mă tem că este puţin confuz. Trebuie retuşat. Adam părea fascinat şi, totodată, amuzat. — V-aţi luat notiţe despre înfăţişarea şi vestimentaţia mea, pentru ca apoi să le atribuiţi eroului povestirii dumneavoastră? — Dumnezeule, nici gând, îl asigură ea cu o mişcare a mâinii. De unde v-a venit ideea asta? Edmund Drake nu este eroul poveştii mele. E personajul negativ al acestei piese.