Amanda Quick carti

Amanda, gimmy a quick romantic one, yeah !

Atractie periculoasa de Amanda Quick Capitolul 1 Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   Galeria întunecată a muzeului era plină cu tot felul de exponate stranii, tulburătoare. Niciuna dintre antichităţi nu era însă la fel de şocantă precum femeia căzută pe podeaua de marmură rece, într-o baltă de sânge. Deasupra trupului se întrezărea silueta ameninţătoare a unui bărbat. Lămpile de pe perete aveau flacăra mică, dar luminau destul cât să dea la iveală un trup înveşmântat într-o haină lungă până la pământ. Gulerul înalt era ridicat astfel încât să-i ascundă şi chipul pe jumătate. Leona Hewitt avu la dispoziţie doar o clipă ca să înregistreze scena înfricoşătoare. Tocmai trecuse de o statuie masivă din piatră, un monstru mitic, înaripat. Era deghizată în servitor, cu părul ei lung strâns sub o perucă bărbătească, şi se mişca rapid, aproape în fugă, grăbindu-se să găsească cristalul. Inerţia mişcării o duse direct spre bărbatul aflat lângă trupul femeii. Ucigaşul se întoarse spre ea, iar haina lui se învolbură ca o aripă uriaşă, neagră. Leona încercă din toate puterile să-şi schimbe traiectoria, dar era prea târziu. Bărbatul o prinse fără niciun efort, de parcă ea era o iubită care i se aruncase în braţe, o iubită pe care o aşteptase cu mare nerăbdare. — Linişte, îi şopti el la ureche, foarte încet. Nu te mişca. Nu cuvintele lui o făcură să rămână nemişcată, ci vocea. Fiecare cuvânt pulsa de energie, inundându-i simţurile ca un val uriaş într-un ocean de emoţii. Se simţea de parcă un doctor nebun îi injectase cine ştie ce drog ciudat, o poţiune care o paralizase imediat. Iar teama pe care o simţise cu mai puţin de o clipă în urmă dispăru ca prin minune. — Vei rămâne nemişcată şi nu vei scoate niciun sunet până când nu-ţi spun să faci altceva. Vocea bărbatului era puternică, o adevărată forţă a naturii; era rece ca gheaţa, dar în acelaşi timp ciudat de plăcută, şi parcă o atrăgea într-o altă dimensiune. Sunetele înăbuşite ale petrecerii care continua cu două etaje mai jos – râsul oaspeţilor beţi, muzica veselă – dispărură în întuneric. Leona era într-un alt loc acum, un tărâm unde nu erau decât ea şi vocea lui. Vocea lui. Vocea lui o forţase să intre în acea transă bizară. Leona ştia însă totul despre transe. Înţelegând ce i se întâmplase, Leona îşi reveni imediat. Bărbatul se folosea de cine ştie ce forţă paranormală ca să o controleze. De ce rămăsese atât de nemişcată şi de pasivă? Ar fi trebuit să lupte pentru viaţa ei deja. Şi avea să lupte. Făcând apel la toată voinţa, Leona se folosi de propria ei energie ca şi când ar fi avut un cristal pentru vise în care să o adune. Ceaţa stranie care o învăluise se sparse într-un milion de cioburi strălucitoare. Brusc, vraja lui se destrămă. Bărbatul o strângea însă în continuare la piept. Leona se simţea de parcă fusese înlănţuită de o piatră. — La naiba, murmură ucigaşul. Eşti femeie. Realitatea, teama şi sunetele înăbuşite de dedesubt se întoarseră într-o clipită. Leona începu să se zbată din toate puterile. Peruca îi alunecă pe un ochi, răpindu-i parţial vederea. Bărbatul îi astupă gura cu o mână şi o strânse şi mai tare. — Nu ştiu cum ai reuşit să ieşi din transă, dar dacă vrei să trăieşti o să taci, îi spuse el. Vocea lui era diferită acum. Era încă adâncă şi ademenitoare, însă cuvintele nu mai aveau acea energie magică de care se folosise ca să o transforme pentru scurt timp într-o statuie. Era limpede că bărbatul renunţase la puterile lui mistice ca să o controleze şi se folosea acum de o metodă clasică: forţa superioară cu care natura îi înzestrase pe toţi bărbaţii. Leona încercă să-i tragă un şut în gleznă, dar pantoful îi alunecă pe ceva. Vai, Doamne, sânge. Rată ţinta, dar lovi un obiect de pe podea, de lângă cadavru. Obiectul scoase un sunet slab şi alunecă mai departe pe dalele de piatră. — La naiba, cineva urcă scările, îi şopti bărbatul la ureche. Nu-i auzi paşii? Dacă ne găsesc, nici eu, nici dumneata n-o să mai scăpăm cu viaţă. Siguranţa rece din vocea lui o făcu să aibă dintr-odată îndoieli. — Nu eu am omorât-o, adăugă şi mai încet bărbatul, de parcă îi citise gândurile. Dar sunt sigur că ucigaşul ei e încă în casa asta. S-ar putea să fie chiar el acum, întorcându-se ca să-şi ascundă urmele. Leona îşi dădu seama că îl credea, şi nu doar fiindcă vocea lui o forţase să intre în transă. Era pur şi simplu logic. Dacă el era ucigaşul, atunci probabil că i-ar fi tăiat deja gâtul, iar trupul ei ar fi întins pe podea lângă celălalt, într-o baltă de sânge. Rămase nemişcată. — În sfârşit, un semn de inteligenţă, murmură el. Acum, Leona începu să audă şi ea paşii. Într-adevăr, cineva urca scările şi se îndrepta spre galerie; fie ucigaşul, fie unul dintre ceilalţi oaspeţi. Lordul Delbridge avea mulţi prieteni în vizită în seara aceea. Petrecerile lui erau renumite, nu doar fiindcă se consumau cantităţi impresionante de vin scump şi de mâncare excelentă, ci şi fiindcă întotdeauna erau invitate cele mai scumpe curtezane. Încet, cu grijă, bărbatul îşi dădu mâna la o parte. Leona nu încercă să ţipe, aşa că el îi dădu drumul. Imediat, ea îşi împinse peruca la loc ca să poată vedea mai bine. Degetele lui se strânseră ca o cătuşă în jurul încheieturii ei fragile. O clipă mai târziu, bărbatul o trase departe de cadavru, la adăpostul umbrei proiectate de o masă uriaşă de piatră aşezată pe un piedestal masiv. La jumătatea drumului, bărbatul se aplecă şi ridică obiectul micuţ pe care Leona îl lovise cu piciorul mai devreme. Îl lăsă să cadă în buzunarul hainei, apoi o împinse în spaţiul îngust dintre masă şi perete. Când Leona se frecă fără să vrea de colţul mesei, simţi un fulger neplăcut de energie. Se trase imediat înapoi, crispându-se puţin. În lumina slabă văzu că piatra era decorată cu simboluri stranii săpate direct în suprafaţa rece. Tremurând, îşi dădu seama că nu era o masă obişnuită, ci mai degrabă cine ştie ce vechi altar folosit în vreun ritual satanic. Simţise o energie la fel de sinistră emanând dinspre mai multe obiecte din muzeul privat al lordului Delbridge. Întreaga galerie era impregnată de miasma unor emanaţii care o făceau să se înfioare. Paşii se apropiau acum, venind din vârful scării principale spre galeria tăcută. — Molly? se auzi vocea unui bărbat, îngălată de băutură. Unde eşti, draga mea? Scuză-mă, am întârziat puţin la cărţi. Dar n-am uitat de tine. Leona simţi braţul însoţitorului ei cum se strânge în jurul ei. Şi el îi sesizase tremurul de mai devreme. O împinse fără menajamente în spatele mesei, apoi se aşeză pe vine lângă ea şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Leona spera sincer că obiectul era un pistol. Paşii se apropiară şi mai mult. Încă o clipă şi nou-venitul avea să o găsească pe femeia moartă. — Molly? se auzi din nou vocea lui, enervată acum. Unde naiba eşti, femeie proastă? N-am chef de jocurile tale în seara asta. Deci acea femeie venise în galerie ca să se întâlnească cu un amant. Iubitul ei întârziase, iar acum era pe cale să o găsească. Paşii se opriră. — Molly? se auzi o exclamaţie uimită. Ce cauţi pe jos? Sunt sigur că putem găsi un pat ceva mai comod. Nu… la naiba! Leona auzi un geamăt îngrozit, apoi paşi grăbiţi care se îndepărtau. Amantul o luase la fugă înapoi spre scara principală. Când trecu prin faţa unei lămpi, Leona îi văzu silueta, tremurând pe perete ca o imagine dintr-un teatru de umbre. Brusc, bărbatul cu haina neagră se ridică. O clipă, Leona îl privi uimită. Ce naiba avea de gând să facă? Încercă să-l apuce de mână şi să-l tragă la loc, lângă ea, dar bărbatul plecase deja, strecurându-se din spatele îngrozitorului altar. Leona îşi dădu seama că avea de gând să-i iasă în cale amantului nefericit. „E nebun!“ se gândi ea. Fără îndoială că celălalt urma să presupună că dăduse nas în nas cu ucigaşul şi să ţipe din toţi rărunchii, ceea ce avea să-i atragă pe Delbridge şi pe toţi oaspeţii şi servitorii în galerie. Disperată, se pregăti să fugă pe scara servitorilor. Apoi însă, un alt plan îi veni în minte. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte şi să încerce să se piardă în mulţime mai târziu. Încă mai încerca să-şi dea seama care alternativă era mai bună când îl auzi pe bărbatul cu haina neagră vorbind. Folosea din nou acea voce stranie care o făcuse să rămână nemişcată câteva clipe. — Opreşte-te, comandă el pe un ton adânc, vibrant, animat de o energie invizibilă. Nu te mişca. Ordinul avu un efect imediat asupra siluetei care alerga. Amantul se opri imediat şi rămase îngheţat într-o poziţie ciudată. Hipnoză, se gândi Leona, înţelegând în sfârşit. Bărbatul cu haina neagră era un maestru cu puteri deosebite căci reuşise cumva să-şi întărească ordinele pe care le dădea printr-o energie fizică. Până acum, Leona nu se preocupase prea mult de arta hipnozei. În general, aceasta era apanajul artiştilor de scenă şi al şarlatanilor care susţineau că pot vindeca isteria sau alte boli nervoase cu talentele lor. Mulţi oameni îşi făceau griji din cauza hipnozei, care era ţinta a tot felul de speculaţii sinistre. Ziarele publicau deseori avertismente vehemente împotriva hipnotizatorilor care se foloseau de talentele lor misterioase în scopuri necurate. Însă oricare ar fi fost intenţiile hipnotizatorului, se spunea că are nevoie de un mediu liniştit şi de un subiect calm şi cooperant. Niciodată nu mai auzise de vreun hipnotizator care să fie în stare să ţintuiască locului un bărbat în toată firea cu doar câteva cuvinte. — Eşti intr-un loc complet nemişcat, continuă hipnotizatorul. Eşti adormit. Vei rămâne aşa până când ceasul va bate ora trei. Când te trezeşti, îţi vei aminti că ai găsit-o pe Molly moartă, însă nu-ţi vei aminti că m-ai văzut pe mine, şi nici pe femeia care e cu mine. Noi doi n-am avut nicio treabă cu moartea lui Molly. Noi doi nu contăm. Ai înţeles? — Da. Leona privi spre ceasul de pe o măsuţă din apropiere. Lampa de lângă el lumina slab, iar limbile abia se vedeau. Era ora două şi jumătate. Hipnotizatorul tocmai le oferise o jumătate de oră în care să evadeze. Acum, el se întoarse şi o privi. — Vino, spuse simplu. Trebuia să fi plecat de mult. Trebuie să ieşim înainte ca altcineva să urce scările. Leona se sprijini din reflex cu o mână de suprafaţa rece a altarului ca să se ridice în picioare. În clipa în care pielea ei atinse piatra simţi din nou acel curent electric răvăşindu-i trupul. Era aceeaşi senzaţie ca şi când ar fi atins un vechi sicriu al cărui ocupant nu murise în pace. Îşi trase mâna zorită, apoi se ridică şi se grăbi să iasă din spatele mesei. Rămase cu privirea holbată la bărbatul care stătea pironit în mijlocul galeriei, ca o statuie. — Pe aici, spuse hipnotizatorul. Apoi porni grăbit spre o uşă care dădea spre scările servitorilor. Leona îşi întoarse privirea cu un efort şi îl urmă de-a lungul unui culoar strâmt mărginit de statui stranii şi de vitrine de sticlă care adăposteau tot felul de obiecte misterioase. Prietena ei, Carolyn, o avertizase că umblau tot felul de zvonuri legate de colecţia lordului Delbridge. Chiar şi ceilalţi colecţionari, care erau la fel de obsedaţi şi de excentrici ca lordul însuşi, considerau că Delbridge are obiecte foarte stranii în colecţia lui. Iar din clipa în care pusese piciorul în galerie, Leona înţelesese motivul speculaţiilor. Nu era din cauză că obiectele ar fi avut cine ştie ce forme stranii. Chiar şi în lumina slabă se vedea că majoritatea erau cât se poate de obişnuite. Galeria era plină de tot felul de vaze antice, urne, bijuterii, arme şi statui – genul de artefacte tipice pentru o colecţie mare de antichităţi. Însă în aer se simţea o miasmă slabă de energie necurată care îi făcea perişorii fini de pe ceafă să se ridice. Miasma emana dinspre relicve. — Şi dumneata o simţi? întrebă hipnotizatorul. Leona tresări auzind întrebarea şoptită. Bărbatul părea curios. Nu, de fapt, părea intrigat. Înţelese la ce se referea. Era firesc ca un hipnotizator atât de talentat să fie la fel de sensibil ca şi ea. — Da, răspunse ea. Simt şi eu. E destul de neplăcut. — Mi s-a spus că, dacă înghesui suficiente obiecte paranormale în aceeaşi cameră, chiar şi cei care nu sunt la fel de sensibili ca noi le vor simţi efectele. — Deci toate obiectele de aici sunt paranormale? întrebă uimită Leona. — Poate ar fi mai bine să spun că fiecare dintre ele a fost asociat cu paranormalul de zeci sau sute de ani. De-a lungul timpului, toate au absorbit câte ceva din energia celor care le-au folosit pentru vrăjile lor. — Unde a găsit Delbridge toate astea? — Ştiu că unele dintre ele au fost furate, dar nu pot spune asta despre absolut toată colecţia. Rămâi aproape de mine. Ordinul lui era inutil, fiindcă acum şi Leona era la fel de nerăbdătoare ca şi el să plece de acolo. Din câte se părea, trebuia să se întoarcă altă dată şi să caute cristalul. Hipnotizatorul se mişca atât de repede că Leona trebuia să alerge ca să ţină pasul. Se mişca uşor în hainele bărbăteşti pe care le purta. Dacă ar fi fost îmbrăcată cu o rochie n-ar fi reuşit niciodată să se mişte cu o asemenea viteză, fiindcă straturile de fuste şi jupe ar fi stânjenit-o prea mult. Simţi o furnicătură. Şi mai multă energie. Emana dinspre unul dintre obiectele din jur, dar curenţii erau cu siguranţă diferiţi. Leona îi recunoscu imediat. Era energia unui cristal. — Stai, şopti ea, oprindu-se. Trebuie să fac ceva. — Nu avem timp, spuse hipnotizatorul, oprindu-se şi întorcându-se spre ea, iar haina lui neagră se răsuci odată cu mişcarea. Avem o jumătate de oră, mai puţin chiar dacă altcineva urcă scările. Leona scutură din degete, încercând să-şi elibereze mâna. — Atunci pleacă fără mine. Siguranţa mea nu te priveşte. — Ai înnebunit? Trebuie să plecăm de-aici. — Am venit aici ca să recuperez o anumită relicvă. E undeva în apropiere. Nu plec fără ea. — Deci eşti hoaţă de meserie? Bărbatul nu părea şocat. Fără îndoială că şi el se ocupa cu aşa ceva. Era singura explicaţie logică pentru prezenţa lui în galerie. — Delbridge are o relicvă care îmi aparţine, explică ea. A fost furată din casa familiei mele acum câţiva ani. Îmi pierdusem orice speranţă că o voi găsi în seara asta, dar acum că ştiu că e undeva în apropiere nu pot pleca fără să o caut. Hipnotizatorul rămase nemişcat. — De unde ştii că relicva pe care o cauţi e în preajmă? Leona ezită, întrebându-se cât putea să-i dezvăluie. — Nu pot să-ţi explic, dar sunt foarte sigură. — Unde este? Leona se întoarse puţin, căutând sursa pulsurilor slabe de energie. Câţiva paşi mai încolo se vedea un dulap imens de lemn, migălos sculptat. — Acolo, spuse ea. Încercă încă o dată să-şi tragă mâna, iar de data asta el îi dădu drumul. Imediat, Leona se grăbi să studieze dulapul. Avea două uşi şi o singură încuietoare. — Mă aşteptam la asta, spuse ea. Băgă mâna în buzunar, scoase pana de fier pe care i-o dăduse Adam Harrow şi începu să lucreze. Procesul nu se dovedi la fel de uşor cum fusese atunci când Adam o învăţase ce să facă. Încuietoarea nu se clinti. Hipnotizatorul o urmări tăcut o clipă. Fruntea Leonei începu să transpire. Schimbă puţin unghiul penei şi încercă din nou. — Ceva îmi spune că nu ai prea multă experienţă cu aşa ceva, spuse hipnotizatorul pe un ton neutru. Condescendenţa lui o făcu să tresară. — Dimpotrivă, am destulă experienţă, rosti ea printre dinţi. — Dar nu şi pe întuneric, desigur. Dă-te la o parte. Lasă-mă să încerc eu. Leona vru să protesteze, dar logica învinse. Adevărul era că nu avusese parte decât de două zile de experimente grăbite cu pana. Crezuse că era destul de talentată, dar Adam o avertizase că nu era la fel de uşor să spargă o încuietoare când se simţea presată de timp. Ticăitul ceasului de pe măsuţă bubuia asurzitor în galeria tăcută. Nu mai era timp. Leona privi spre silueta îngheţată care urma să iasă din transă în curând. Făcu un pas înapoi, codindu-se. Apoi îi întinse pana fără nicio vorbă. — Am şi eu una, spuse hipnotizatorul. Apoi scoase o fâşie mică şi îngustă de metal dintr-un buzunar al hainei, o strecură în încuietoare şi începu să lucreze. Aproape imediat, Leona auzi un clinchet înfundat. — Am reuşit, şopti el. Leonei i se păru că balamalele scârţâie la fel de tare ca vuietul unui tren. Privi neliniştită peste umăr, spre scara principală, însă umbrele din celălalt capăt al galeriei erau nemişcate şi nu se auzea niciun pas. Hipnotizatorul privi în adâncurile dulapului. — Se pare că amândoi am venit aici pentru acelaşi lucru. Leona se înfioră din nou, dar de data asta din alt motiv. — Ai venit aici ca să-mi furi cristalul? — Ţi-aş sugera să dezbatem cui îi aparţine de drept cristalul altă dată. Leona era într-atât de scandalizată că uită să-i mai fie teamă. — Acel cristal e al meu, spuse ea. Încercă să ia cristalul, dar hipnotizatorul se puse între ea şi dulap şi întinse mâna. Era greu să-i vadă mişcările în întuneric, dar Leona ştiu imediat că se întâmplase un dezastru. Îl auzi răsuflând brusc, din toate puterile, apoi tuşind încet. În aceeaşi clipă simţi un miros de substanţă chimică pe care nu o recunoştea. — Dă-te înapoi, îi ordonă el. Comanda lui era atât de intensă că Leona se supuse fără să se mai gândească la ce făcea. — Ce e? întrebă ea, trăgându-se înapoi câţiva paşi. Ce s-a întâmplat? Hipnotizatorul se întoarse. Spre uimirea ei, se clătina puţin, de parcă îi era greu să-şi păstreze echilibrul. Ţinea o punguţă de catifea neagră într-o mână. — Delbridge va fi ocupat cu poliţia după ce este descoperit trupul femeii, spuse el încet. Dacă ai noroc, va trece ceva timp până să înceapă să-şi caute piatra. Deci ai destul timp să scapi. Vocea lui era plată, sinistră. — Şi dumneata vei scăpa, spuse grăbită Leona. — Nu, răspunse hipnotizatorul. Leona simţi cum începe să o cuprindă groaza. — Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat? — Nu mai avem timp, răspunse el, luând-o din nou de încheietură şi trăgând-o spre scările servitorilor. Nu mai putem întârzia nicio secundă. În urmă cu o clipă, Leona fusese furioasă. Acum însă începu să intre în panică. Inima îi bătea cu putere. — Ce s-a întâmplat? se răsti ea. Eşti bine? — Da, deocamdată. — Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce s-a întâmplat când ai scos cristalul din dulap. Bărbatul deschise uşa care ducea la scara în spirală. — Am activat o capcană. — Ce fel de capcană? întrebă ea, studiindu-i mâinile cu atenţie. Te-ai tăiat? Sângerezi? — Cristalul era într-o vitrină de sticlă. Când am deschis-o, am eliberat şi aburii toxici dinăuntru. Am inhalat o parte din ei. Presupun că era un fel de otravă. — Dumnezeule. Eşti sigur? — Fără nicio îndoială, răspunse el, aprinzând o torţă şi împingând-o ferm în jos, pe treptele vechi de piatră. Deja îi simt efectul. Leona privi înapoi, peste umăr. Acum îl văzu limpede pentru prima oară. Avea părul lung, până la gulerul cămăşii, şi pieptănat peste cap. Fruntea lui era înaltă, iar trăsăturile lui arătau de parcă ar fi fost cizelate de un sculptor care voia să arate putere, nu frumuseţe. Chipul lui se potrivea cu vocea: misterios, intens, periculos de fascinant. Dacă o femeie s-ar fi uitat în ochii lui adânci şi verzi prea mult timp, atunci ar fi căzut sub o vrajă din care n-ar mai fi avut scăpare. — Trebuie să te ducem la un doctor, spuse ea. — Dacă vaporii sunt ceea ce cred că sunt, niciun doctor nu va şti ce antidot să-mi dea pentru simplul motiv că nu există aşa ceva. — Dar trebuie să încercăm. — Ascultă-mă cu atenţie, spuse el. Viaţa dumitale va depinde de cât de bine îmi urmezi ordinele. Nu va trece prea mult timp, poate niciun sfert de oră, înainte să înnebunesc. Leona se strădui să înţeleagă sensul groaznic al cuvintelor lui. — Din cauza otrăvii? — Da. Drogul îmi va provoca halucinaţii şi mă va face să cred că sunt înconjurat de demoni şi de monştri. Nu trebuie neapărat să fii alături de mine când se va întâmpla asta. — Dar… — Voi deveni o ameninţare gravă şi pentru tine, şi pentru oricine altcineva se va nimeri să-mi fie în jur. M-ai înţeles? Leona înghiţi un nod şi coborî în fugă alte câteva trepte. — Da. Erau aproape de capătul scării. Vedea chiar lumina lunii strecurându-se pe sub uşa care se deschidea înspre grădină. — Cum ai de gând să pleci de-aici? întrebă hipnotizatorul. — Însoţitorul meu mă aşteaptă cu o trăsură, spuse ea. — După ce ieşim din grădină trebuie să pleci cât mai departe de mine şi de casa asta nenorocită. Poftim, ia cristalul. Leona ezită pe una din treptele roase de piatră, pe jumătate întoarsă. Hipnotizatorul îi întinse punguţa de catifea. Uimită, i-o luă din mână, simţind o urmă vagă de energie. Gestul îi dădu de înţeles mult mai limpede decât vorbele lui că bărbatul nu credea că va supravieţui. — Mulţumesc, spuse ea, nesigură. Nu mă aşteptam… — N-am de ales, trebuie să ţi-l dau acum. Nu mai pot fi răspunzător pentru el. — Eşti absolut sigur că nu există niciun antidot pentru otravă? — Eu nu cunosc niciunul. Fii foarte atentă. Înţeleg că ai impresia că e dreptul dumitale să deţii cristalul ăsta nenorocit, dar dacă gândeşti câtuşi de puţin şi dacă vrei să fii în siguranţă, atunci i-l vei înapoia proprietarului de drept. Îţi voi da numele şi adresa lui. — Apreciez că-ţi faci griji pentru mine, dar te asigur că Delbridge nu mă va putea găsi. Dumneata eşti în pericol în seara asta. Ai spus ceva de halucinaţii. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu tine. Hipnotizatorul se şterse la ochi cu dosul mânecii cu un gest nerăbdător, apoi clătină din cap ca să-şi revină. — Încep să văd lucruri care nu sunt acolo. Acum ştiu că sunt doar fantezii, însă nu va trece mult şi mi se vor părea întru totul reale. Atunci voi fi un pericol pentru tine. — Cum poţi fi atât de sigur? — Cred că aceiaşi vapori au fost folosiţi de două ori în ultimele două luni. Ambele victime erau colecţionari bătrâni. Niciunul dintre ei nu era predispus la izbucniri violente, dar sub influenţa drogului au început să-i atace pe alţii. Unul dintre ei şi-a înjunghiat un servitor loial, celălalt a încercat să-i dea foc nepotului său. Acum înţelegi pericolul în care te afli? — Vorbeşte-mi despre halucinaţiile pe care spui că începi să le ai. Hipnotizatorul stinse torţa şi deschise uşa de la capătul scărilor. Aerul de afară era rece şi umed. Luna încă mai lumina grădina, însă în curând avea să înceapă să plouă. — Dacă tot ceea ce am auzit este adevărat, atunci voi fi mistuit de un coşmar. Cel mai probabil, voi muri în curând. Celelalte două victime au murit deja. — Cum au murit? Hipnotizatorul ieşi afară şi o trase după el. — Unul s-a aruncat pe fereastră, celălalt a suferit un atac de cord. Dar am vorbit destul. Trebuie să te duc departe. Vorbea pe un ton rece, detaşat, care o îngrijora pe Leona cel puţin la fel de mult ca şi previziunile lui sumbre. Îşi acceptase deja soarta, însă plănuia totuşi să o salveze. Uimirea o făcu să tresară. Simţi cum i se taie respiraţia. Hipnotizatorul nici măcar nu-i ştia numele, însă era hotărât să o ajute să evadeze. Nimeni nu mai făcuse vreodată ceva atât de eroic pentru ea. — Vei veni cu mine, milord, spuse ea. Ştiu câte ceva despre coşmaruri. Hipnotizatorul nici măcar nu se obosi să spere sau să-i răspundă. — Vorbeşte încet şi rămâi aproape, spuse el. Capitolul 2 „Sunt un om mort“, se gândi Thaddeus Ware. Era straniu că revelaţia nu producea cine ştie ce impresie asupra lui. Poate că otrava îşi făcuse deja efectul. I se părea că deocamdată reuşeşte să îndepărteze coşmarurile, dar nu putea fi sigur. Poate că până şi convingerea că era suficient de puternic încât să-i reziste otrăvii alte câteva minute era o iluzie. În orice caz, sperând cu disperare că de fapt chiar reuşea să ţină piept imaginilor bizare, îşi concentră întreaga atenţie asupra femeii şi a dorinţei de a o duce într-un loc sigur. Acesta era singurul lui scop acum. I se părea că imaginile stranii care îi tremurau chiar la marginea privirii se dădeau puţin înapoi ori de câte ori se concentra asupra dorinţei de a o salva. Probabil că asta se datora anilor întregi în care se antrenase pentru a-şi ascuţi talentele de hipnotizator. Cel puţin, nu ducea lipsă de voinţă. Simţea că voinţa lui era singurul lucru care mai stătea acum drept pavăză între el şi coşmarul care avea să îi cuprindă în curând mintea. O conduse pe femeie prin grădină, pe acelaşi drum pe care intrase mai devreme. De data asta, doamna făcu ce i se spunea şi rămase aproape de el. Un gard viu lung şi înalt le ieşi în cale. Thaddeus se întinse şi o apucă pe femeie, cu gândul să o îndrume spre poartă, dar în clipa în care mâna lui îi prinse braţul, concentrarea lui se spulberă ca o vază de porţelan scăpată pe o podea de marmură. Fără niciun avertisment, sângele începu să-i pulseze cu o euforie nebănuită. O strânse şi mai tare, savurând plăcerea neaşteptată. Auzi drept răspuns un suspin slab, uimit, dar nu-i dădu atenţie. Dintr-odată nu mai simţea decât braţul suplu, rotund şi minunat pe care îl apucase. Parfumul ei îi intoxica simţurile, îl făcea să nu mai gândească limpede. De sub tufiş începură să iasă demoni şi monştri. Rânjeau, iar lumina lunii le făcea colţii să strălucească. „Poţi să o posezi chiar aici, chiar acum. Nu e nimeni care să te oprească. E a ta.“ Nu se putea ca femeia să nu-şi dea seama cât de apetisantă arăta în haine bărbăteşti, se gândi Thaddeus. Gândul că se îmbrăcase aşa doar ca să-l seducă îl amuza, dar îl făcea să se simtă în acelaşi timp mulţumit de sine. — Trebuie să-ţi revii, domnule, spuse imperios femeia. Trăsura e foarte aproape. Mai avem nevoie doar de câteva minute, apoi vom fi amândoi în siguranţă. În siguranţă. Cuvântul îi evocă o amintire ştearsă. Se concentră, încercând să-şi aducă aminte un lucru important, ceva ce trebuia să facă înainte să o posede pe femeie. Era ceva, o idee palidă, purtată de adieri invizibile. Se agăţă de mica frântură de realitate cu toate puterile. Trebuia să o salveze. Da, asta era. Viaţa ei era în pericol. Monştrii şi demonii tremurară, deveniră transparenţi o clipă. „Ai halucinaţii, Ware. Fii atent sau o s-o ucizi chiar tu.“ Revelaţia îl lovi cu puterea unui val îngheţat. Se trase înapoi de pe marginea abisului. — Ai grijă sau o să calci pe el, spuse. — Un demon? întrebă precaută femeia. — Nu, bărbatul din tufiş. — Ce Dumnezeu? Uimită, Leona îşi coborî privirea. I se tăie răsuflarea când văzu un picior ieşind de sub frunzişul des. — E… începu ea, dar nu-şi mai duse întrebarea la capăt. — Când am venit aici, i-am băgat în transă şi pe el, şi pe celălalt paznic, explică bărbatul, îmboldind-o spre poartă. Nu se vor trezi până dimineaţă. — Ah. Leona ezită puţin. Nu ştiam că… Delbridge are paznici. — Data viitoare când vrei să jefuieşti pe cineva, poate ar fi mai bine să te gândeşti şi la asta. — Am intrat în clădire deghizată ca unul dintre servitorii angajaţi pentru seara asta, dar plănuiam să ies prin grădină. Aş fi căzut fix în ghearele lor dacă nu te-ai fi ocupat dumneata de ei înainte. Ce noroc am avut că ne-am întâlnit în seara asta. — Sunt foarte norocos, chiar aşa. Thaddeus nici nu se obosi să-şi ascundă sarcasmul. Atitudinea ei pozitivă îl înnebunea aproape la fel de mult ca halucinaţiile alea nenorocite. — Pari foarte încordat, şopti Leona, grăbind pasul. Halucinaţiile dumitale sunt mai puternice acum? Thaddeus simţi nevoia să ţipe la ea; vru să o scuture până o făcea să înţeleagă în ce situaţie gravă se aflau. Halucinaţiile nu îl atacau direct, ci aşteptau în unghere întunecate momentul în care voinţa lui avea să slăbească din nou, aşa cum se întâmplase mai devreme. În clipa în care îşi pierdea controlul, coşmarul avea să-i invadeze mintea. Cel mai mult îşi dorea să o sărute înainte să cadă pradă coşmarului. Dar din păcate nu avea timp să facă aşa ceva. În curând avea să-i sune ceasul. Singurul lucru pe care îl mai putea face era să încerce să o salveze. Câteva minute. Doar câteva minute îi trebuiau ca să o conducă până la trăsura ei şi să o vadă plecând. Câteva minute, atât. Putea să mai reziste atât de puţin. Trebuia, de dragul ei. Deschise poarta grea. Femeia trecu repede de partea cealaltă, iar el o urmă. Conacul lui Delbridge fusese construit la câţiva kilometri depărtare de Londra. Dincolo de zidurile înalte care împrejmuiau grădina era un pâlc des de copaci. La prima vedere, pădurea se arăta impenetrabilă; dar o privire mai atentă dădu la iveală monştrii care se ascundeau în umbrele întunecate. — Trăsura ne aşteaptă undeva în apropiere, spuse femeia. Thaddeus îşi scoase pistolul din buzunarul hainei. — Ţine, ia asta, zise el. — La ce-mi trebuie pistolul dumitale? — Fiindcă halucinaţiile s-au înrăutăţit. Acum o clipă am fost la un pas să te posed cu forţa. Nu ştiu de ce voi fi în stare data viitoare. — Prostii, spuse ea, părând într-adevăr şocată. Să nu cumva să te aştepţi să cred că ai fi în stare să faci aşa ceva, domnule. — Atunci nu eşti nici pe jumătate la fel de deşteaptă cum credeam. Leona îşi drese glasul. — Şi totuşi, având în vedere circumstanţele, înţeleg de ce îţi faci griji. Luă pistolul cu grijă, ţinându-l stângace cu o mână, apoi se întoarse şi îl conduse pe o alee îngustă, desfundată, luminată slab de razele lunii. — Presupun că nu ştii să foloseşti pistolul pe care tocmai ţi l-am dat, spuse el. — Nu, dar prietenul meu se pricepe la arme. Avea un prieten, un prieten bărbat. Vestea îl lovi cu forţa unui pumn în plină figură. Se simţi scandalizat şi în acelaşi timp inexplicabil de posesiv. Nu, de fapt erau iarăşi halucinaţiile. În orice caz, cel mai probabil va fi mort până dimineaţă, aşa că n-avea niciun drept asupra ei. — Cine e prietenul dumitale? întrebă el oricum. — Îl vei cunoaşte într-o clipă. Mă aşteaptă în pădure. — Ce bărbat adevărat ţi-ar permite să-ţi asumi un asemenea risc? — Eu şi Adam am ajuns la concluzia că va fi mai uşor pentru o singură persoană să se furişeze în conac decât pentru două, răspunse ea. În orice caz, cineva trebuia să păzească trăsura şi caii. — Atunci prietenul dumitale ar fi trebuit să intre în conac şi să te lase pe tine cu caii. — Prietenul meu are multe talente, dar nu şi cel care i-ar permite să simtă cristalul. Eu eram singura care putea încerca să-l găsească. — Cristalul ăla nenorocit nu a meritat riscurile pe care ţi le-ai asumat în seara asta. — Serios, domnule, chiar nu este momentul să-mi ţii o predică. Avea dreptate. Halucinaţiile de coşmar se apropiau iarăşi. Vedea strigoii cu coada ochiului, iar demonii pândeau de o parte şi de alta a aleii. Un şarpe uriaş cu ochi roşii, strălucitori, sâsâia dintre crengile unui copac. Thaddeus nu mai spuse nimic, ci se concentră iarăşi pe nevoia de a o conduce pe femeie până la trăsură pentru ca bunul ei prieten, Adam, să o poată duce departe de coşmarul lui. Dincolo de o cotitură a aleii se ascundea o trăsură mică, închisă, care părea foarte rapidă. Nimeni nu se vedea pe capră. Cei doi cai stăteau liniştiţi, aproape aţipiţi. Leona se opri şi privi neliniştită în jur. — Adam? chemă încet. Unde eşti? — Sunt aici, Leona. Thaddeus se simţi dintr-odată fericit şi, în mod straniu, mirat. În sfârşit, ştia cum o cheamă: Leona. Cei din vechime credeau că numele au putere. Aveau dreptate. Numele de Leona îi reînnoi puterile. „Ai halucinaţii, Ware. Revino-ţi.“ Un bărbat slab, purtând o pelerină grea de vizitiu, ieşi dintre copaci. Şapca lui era trasă până deasupra ochilor. Pistolul din mâna lui străluci în lumina lunii. — El cine e? Vocea părea să fie a unui gentleman tânăr şi bine educat şi nu avea nimic din accentul dur al unui vizitiu. — Un prieten, spuse Leona. Viaţa lui e în pericol, şi la fel şi a noastră. Nu am timp să-ţi explic de ce. Am găsit cristalul. Trebuie să plecăm de-aici, imediat. — Nu înţeleg. Cum de te-ai întâlnit cu o cunoştinţă în conacul lui Delbridge? Era un oaspete, poate? întrebă Adam, cu vocea plină de o dezaprobare rece. — Te rog, Adam, nu acum, spuse Leona, grăbindu-se să deschidă portiera trăsurii. Îţi voi explica totul în amănunt mai târziu. Era limpede că Adam nu era pe deplin convins, însă ajunse la concluzia că nu era momentul potrivit să protesteze. — Bine, spuse el, lăsându-şi pistolul să cadă într-un buzunar şi căţărându-se agil pe capră. Leona se urcă în trăsura neluminată. Thaddeus o văzu dispărând în întunericul dinăuntru. Deşi coşmarul începea deja să-i înceţoşeze mintea, avu un moment de luciditate în care se gândi că n-o va mai vedea niciodată pe acea femeie uimitoare, că nu-i va afla niciodată secretele. Era pe cale să dispară pentru totdeauna, iar el n-o ţinuse în braţe nici măcar o dată. Se apropie să închidă uşa. — Unde vei merge? întrebă, vrând să o audă măcar vorbindu-i pentru ultima oară. — Ne întoarcem în Londra, bineînţeles. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce stai acolo? Urcă-te! — Ţi-am spus, nu pot veni cu tine. Coşmarul e pe cale să mă cuprindă. — Iar eu ţi-am spus că mă pricep la coşmaruri. Adam îl privi de sus. — Ne pui pe toţi în pericol, se răsti el cu o voce groasă. Urcă-te în trăsură, domnule. — Mergeţi fără mine, spuse încet Thaddeus. Mai am un lucru de făcut înainte ca halucinaţiile să preia controlul. — Ce? întrebă Adam. — Trebuie să-l ucid pe Delbridge. — Hm, spuse gânditor Adam. Nu e o idee rea. Chipul Leonei apăru în cadrul uşii. — Nu. Nu poţi risca să te întorci la conac, domnule, nu în starea în care eşti. — Dacă nu-l omor pe Delbridge, va căuta cristalul, explică Thaddeus. — Ţi-am spus că nu mă va putea găsi, îl asigură Leona. — Noul tău prieten are dreptate, îi spuse Adam. Îţi sugerez să-i urmăm sfatul şi să-l lăsăm aici. Nu este o idee rea să-l lăsăm să încerce să-l ucidă pe Delbridge, nu-i aşa? Dacă reuşeşte, atunci am scăpat şi noi de o grijă pe viitor. — Dar nu înţelegi, insistă Leona. Omul ăsta e în ghearele unei otrăvi groaznice. Are halucinaţii. Nu-şi dă seama ce spune. — Ăsta e încă un motiv să-l lăsăm aici, spuse Adam. Ultimul lucru de care avem nevoie în seara asta e să cărăm după noi un nebun. Thaddeus o studie atent pe Leona, străduindu-se să-i mai vadă o ultimă oară chipul în lumina lunii. — Are dreptate, spuse el. Trebuie să plecaţi fără mine. — Categoric nu, spuse Leona, prinzându-l de mânecă. Ai încredere în mine, domnule. Îţi dau cuvântul meu de onoare că e foarte posibil să te pot ajuta. Nu plecăm fără tine. — La naiba, murmură Adam, dar vocea lui era resemnată. Atunci n-ai de cât să te urci în trăsură, domnule. E greu să câştigi o dispută cu Leona dacă e convinsă că are dreptate. Dar nu încăpăţânarea Leonei îl făcea să ezite, îşi dădu seama Thaddeus, ci convingerea ei că ar putea fi în stare să-l ajute. — Concentrează-te pe partea bună a lucrurilor, domnule, încercă să-l îmbărbăteze Leona. N-ai nimic de câştigat dacă nu vezi decât partea rea. — Şi crede din tot sufletul în puterea optimismului şi a gândirii pozitive, se plânse Adam. E o trăsătură cât se poate de enervantă, să ştii. Thaddeus privi cu jind portiera deschisă a trăsurii; acum că Leona îi aprinsese o mică flacără a speranţei, nu se simţea în stare să o stingă. Dacă Leona îl salva, atunci o va putea apăra de lordul Delbridge şi o va putea face a lui. Asta îl făcu să se hotărască în sfârşit. Sări în trăsură şi se trânti pe bancheta din faţa Leonei. Trăsura porni imediat, iar caii trecură la un trap rapid. Într-un colţ din mintea lui care îşi păstra încă o urmă de raţiune, Thaddeus îşi dădu seama că Adam nu aprinsese lămpile din exterior. Se ghida după lumina lunii pe drumul plin de meandre. Era un lucru nebunesc, dar nebunia era la ordinea zilei în ultima vreme. Înăuntru, silueta Leonei abia se vedea pe fondul tapiţeriei negre. Dar Thaddeus o simţea intens. Până şi aerul părea să strălucească, aprins de esenţa ei feminină. — Cum te cheamă, domnule? întrebă ea. — Thaddeus Ware. Cât de straniu era că tocmai împărtăşise o aventură răscolitoare cu acea femeie al cărei chip nici nu-l văzuse bine încă. Până acum nu avusese ocazia să o privească decât în galeria slab luminată şi în grădină, sub razele lunii. Dacă se întâlneau mâine pe străzile din Londra, se putea să nici n-o recunoască. Asta dacă nu cumva o auzea vorbind. Sunetul vocii ei, cald şi molcom, dar şi ciudat de senzual, îi va rămâne în minte pentru totdeauna. I-ar fi recunoscut şi parfumul, şi probabil şi silueta, pe undeva. Când o luase în braţe îi simţise fără îndoială formele apetisante. Şi mai era ceva, o urmă vagă de putere seducătoare care nu putea să vină decât de la aura ei. Ah, da, ar fi recunoscut-o oriunde. „Fiindcă e a ta“, şopti un demon. „A mea.“ Fără niciun avertisment, ultimele lui redute se prăbuşiră şi monştrii ieşiră la iveală. Săriră din umbrele întunecate ale minţii lui şi invadară trăsura. Într-o clipită, interiorul trăsurii se transformă într-un peisaj de coşmar. O creatură mare cât un câine stătea pe banchetă, lângă el. Dar o asemenea monstruozitate nu putea fi un câine. Avea un trup rotund, strălucitor, şi opt picioare acoperite cu pene. Ochii lui goi, compuşi, reflectau o lumină întunecată. Din colţii lui picura otravă. Un chip fantomatic apăru la fereastră. În loc de ochi avea două găuri goale, negre. Gura lui se deschise într-un strigăt mut. Thaddeus văzu cu coada ochiului o mişcare undeva la stânga. Nu trebuia să-şi întoarcă privirea ca să vadă că fiinţa care se cuibărise acolo avea picioare solzoase, care se terminau cu gheare, şi antene care se zbăteau ca tot atâţia viermi. Ferestrele trăsurii nu se mai deschideau spre pădurea întunecată, ci arătau scene nepământeşti dintr-o altă dimensiune: râuri de lavă care curgeau printre copaci din ţurţuri negri, îngheţaţi, păsări stranii cu cap de şarpe cocoţate pe crengile de gheaţă. Îi mai rămăsese destul discernământ încât să-şi dea seama că sperase prosteşte ca voinţa lui să fie suficient de puternică încât să ţină piept coşmarului. Avea otrava lui Delbridge în sânge de cel puţin cincisprezece minute, iar acum ea era cea care deţinea controlul. Însă lucrul cel mai surprinzător era că nu-i mai păsa câtuşi de puţin. — Domnule Ware? Vocea Leonei, pe care ar fi recunoscut-o oriunde, se auzi din întuneric. — Prea târziu, spuse el, amuzat de îngrijorarea pe care i-o simţea în voce. Bine ai venit în coşmarul meu. Nu este chiar aşa de rău după ce te obişnuieşti. — Domnule Ware, trebuie să mă asculţi. Trupul lui Thaddeus fu cuprins de o pasiune mistuitoare. Leona era atât de aproape, nu trebuia decât să se întindă şi să o posede. Nu mai dorise niciodată o femeie atât de tare, şi nimeni nu l-ar fi putut opri. — Pot să te ajut să te lupţi cu halucinaţiile, spuse ea. — Dar nu vreau să mă lupt cu ele, răspunse el încet. Dimpotrivă, chiar îmi fac plăcere. Şi ţie îţi vor plăcea. Leona îşi smulse nerăbdătoare peruca şi scoase un obiect din buzunarul hainei. Thaddeus nu văzu ce era, dar câteva clipe mai târziu lumina lunii străluci în mâinile ei. Acum o văzu pentru prima oară. Avea părul negru, prins într-un coc înalt, iar chipul ei era pur şi simplu răpitor, deşi nu în acelaşi fel în care o frumuseţe absolută era răpitoare. Nu, Leona era inteligentă, hotărâtă şi delicată, într-un fel. Buzele ei păreau atât de moi. Ochii ei de culoarea chihlimbarului topit străluceau cu o forţă feminină. Thaddeus nu mai văzuse niciodată ceva atât de seducător. — Vrăjitoareo, şopti el fascinat. Leona se trase înapoi, de parcă ar fi lovit-o. — Ce? — Nimic, zâmbi el; apoi privi curios cristalul. Ce-i asta? Tot o halucinaţie? — E Piatra Aurora, domnule Ware. Voi pătrunde în visurile dumitale.

Capitolul 1 Era o scenă parcă desprinsă dintr-un coşmar. Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se opri în prag şi îşi aruncă privirea în mica şi vesela anticameră a iadului. Erau oase peste tot. Cranii ce rânjeau sălbatic, coaste şi femururi zdrobite erau împrăştiate haotic precum o grămadă de gunoaie drăceşti. Bucăţi de piatră cu dinţi şi degete de la picioare şi alte fragmente fără noimă încastrate în ele erau îngrămădite pe pervazul ferestrei. Un vraf de vertebre zăcea pe podea într-un colţ. În mijlocul acestei dezordini teribile se afla o siluetă zveltă cu un şorţ pătat. O bonetă de muselină albă era cocoţată strâmb peste coama sălbatică şi încâlcită de cârlionţi castanii. Femeia, evident tânără, era aşezată la o masă grea de mahon. Spatele ei îngust şi graţios era întors spre Gideon. Realiza o schiţă, cu întreaga atenţie concentrată asupra a ceva ce părea a fi un os lung încastrat într-o bucată de piatră. De unde stătea el, Gideon observă că nu purta verighetă pe niciunul dintre degetele suple ce ţineau condeiul. Era deci una dintre fiice, nu văduva răposatului reverend Pomeroy. Exact ce îi lipsea, îşi spuse, o altă fiică de paroh. După ce ultima murise, iar tatăl ei îndurerat părăsise acele locuri, tatăl lui Gideon numise un nou preot în sat, reverendul Pomeroy. Dar când acesta îşi dăduse sufletul, cu patru ani în urmă, Gideon, care între timp preluase moşiile tatălui său, nu se obosise să-i caute un înlocuitor. Gideon nu era deosebit de interesat de binele spiritual al locuitorilor din Upper Biddleton. Graţie unei înţelegeri încheiate între Pomeroy şi tatăl lui Gideon, familia Pomeroy continuase să locuiască în casa parohială. Îşi plăteau chiria la timp şi asta era tot ceea ce conta pentru tânărul aristocrat. Mai zăbovi o clipă cu privirea asupra scenei din faţa lui, apoi se uită prin încăpere în căutarea persoanei care lăsase deschisă uşa casei parohiale, oricine ar fi fost ea. Cum nu apăru nimeni, îşi scoase pălăria şi păşi în micul hol. Briza vioaie ce bătea dinspre mare îl urmă înăuntru. Era sfârşit de martie şi, deşi vremea era neobişnuit de caldă pentru această perioadă a anului, aerul mării era încă înţepător. Imaginea tinerei aşezate printre oasele învechite împrăştiate prin toată camera îl amuza şi îl intriga deopotrivă. Traversă holul în linişte, având grijă ca cizmele lui de călărie să nu facă zgomot pe podeaua de piatră. Era un bărbat masiv, unii spuneau monstruos, şi învăţase cu mult timp în urmă să se mişte fără un sunet, într-o încercare zadarnică de a compensa acest lucru. Atrăgea oricum destule priviri. Se opri în pragul uşii, studiind-o pe femeia întoarsă cu spatele. Când deveni evident că era prea cufundată în schiţa ei pentru a-i observa prezenţa, spulberă fără să vrea vraja. — Bună dimineaţa, spuse el. Tânăra ţipă speriată, scăpă condeiul din mână şi sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe faţă. Gideon era obişnuit cu această reacţie. Nu fusese niciodată un bărbat chipeş, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătăţea cu nimic aspectul. — Tu cine naiba eşti? Fata îşi ţinea acum ambele mâini la spate, străduindu-se în mod evident să-şi ascundă desenele în spatele a ceva ce părea a fi un jurnal. Expresia de şoc din ochii ei uriaşi, de culoare turcoaz, se transforma rapid în suspiciune. — St. Justin. Gideon îi oferi un zâmbet de o politeţe rece, cât se poate de conştient de efectul acestui gest asupra cicatricei. Aşteptă ca ochii ei incredibil de strălucitori să se umple de repulsie. — St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele de St. Justin? — Da. O expresie de uşurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii ei albastru-verzui: — Slavă Domnului! — Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon. Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îi privi supărată: — Dumnezeule bun, milord, m-aţi speriat teribil! Oare ce vă veni să intraţi aşa furiş peste oameni? — Dacă te nelinişteşte gândul de a fi deranjată de oaspeţi nepoftiţi, fără îndoială ar fi mai bine să-ţi ţii uşa încuiată, zise el aruncând o privire cu subînţeles peste umăr, spre uşa deschisă a casei. — O, vai. Probabil că doamna Stone a deschis-o mai devreme. Ea crede cu tărie în aerul proaspăt, să ştiţi. Intraţi, vă rog, milord. Sări din nou în picioare şi luă două volume groase de pe singurul scaun liber din încăpere. Stătu nehotărâtă preţ de o clipă, căutând prin învălmăşeala de obiecte un spaţiu suficient de mare cât să le cuprindă. În cele din urmă, oftând uşor, renunţă şi aruncă nepăsătoare cărţile pe podea: Vă rog să luaţi loc. — Mulţumesc. Gideon înaintă cu băgare de seamă şi se aşeză prudent pe scăunelul cu spătar în formă de scut. Stilul epocii în materie de mobilier era unul delicat, deloc potrivit pentru dimensiunile şi greutatea lui. Constată însă uşurat că scaunul rezistă. Coborî privirea spre cărţile care se aflaseră recent acolo. Prima era Teoria Pământului de James Hutton, iar cealaltă era Ilustraţii ale Teoriei lui Hutton despre Pământ de Playfair. Acestea, în combinaţie cu încăperea plină de oase, explicau multe. Gazda lui era pasionată de fosile. Poate că obişnuinţa ei de a se afla printre cranii albite şi rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simţea în largul ei printre imagini hidoase. O studie în vreme ce ea îşi făcu de lucru strângând ce mai rămăsese din desenele şi notiţele ei. Domniţa era neobişnuită, şi asta era puţin spus. Coama neîmblânzită îi scăpase de mult de sub strânsoarea bonetei şi a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei. Cu siguranţă nu era frumoasă, nici măcar deosebit de drăguţă, cel puţin nu după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie şi vitalitate, la fel ca tot restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinţi mici şi albi se încălecau puţin în faţă. Fără a înţelege de ce, găsi că efectul era fermecător. Nasul îngust şi ascuţit şi pomeţii înalţi, în combinaţie cu inteligenţa vioaie din ochii ei spectaculoşi, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, ruşinoasă sau mironosiţă, decise Gideon. Cu o asemenea femeie, ştiai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea. Faţa ei îi amintea de o pisicuţă deşteaptă; simţi brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Ştia din experienţă că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese muşcat rău o dată şi se învăţase minte. Ghici că gazda lui avea puţin peste douăzeci de ani. Se întrebă dacă lipsa unei moşteniri o împiedicase să-şi găsească un soţ sau dacă pasiunea ei evidentă pentru oase vechi îi descurajase pe potenţialii pretendenţi. Prea puţini gentlemeni ar fi fost tentaţi să ceară mâna unei femei care manifesta mai mult interes faţă de fosile decât faţă de flirt Privirea lui Gideon alunecă rapid peste restul corpului ei, remarcând rochia de muselină cu talie înaltă care probabil avusese cândva nuanţa bronzului, dar pălise de mult într-un ton vag de maro. O cămăşuţă plisată acoperea decolteul cuminte. Cămăşuţa şi şorţul ce o acoperea cu totul lăsau mult loc imaginaţiei. Chiar şi aşa, Gideon păru să distingă o pereche de sâni delicaţi şi rotunzi şi o talie subţire. O privi atent în vreme ce fata ocoli rapid masa pentru a se aşeza din nou pe scaun. În clipa în care trecu în grabă pe lângă marginea mesei, muselina uşoară se mulă pentru scurt timp în jurul unui şezut ce părea înzestrat cu rotunjimi generoase. — M-aţi luat prin surprindere, după cum vedeţi, milord. Tânăra ascunse alte câteva schiţe în spatele unui exemplar din Revista Societăţii de Fosile şi Antichităţi. Se încruntă mustrătoare spre Gideon. Îmi cer scuze pentru aspectul meu, dar cum nu mă aşteptam să sosiţi în dimineaţa asta, e oarecum de înţeles că nu m-am îmbrăcat pe măsura ocaziei. — Nu-ţi face griji pentru aspectul dumitale, domnişoară Pomeroy. Te asigur că nu mă deranjează. Gideon îşi permise să ridice o sprânceană în semn de întrebare politicoasă. Eşti domnişoara Harriet Pomeroy, nu-i aşa? — Da, desigur, milord, confirmă ea roşind. Cine altcineva să fiu? Probabil mă consideraţi o fetişcană prost crescută. Este adevărat, mătuşa mea mă tot ceartă pentru lipsa bunelor maniere, însă, vedeţi dumneavoastră, o femeie aflată în situaţia mea nu poate fi niciodată prea grijulie. — Înţeleg, rosti Gideon rece. Reputaţia unei tinere este un bun fragil, iar fiica unui paroh e cu atât mai mult în pericol, nu-i aşa? — Poftim? făcu ea nedumerită. — Poate ar trebui să chemi o rudă sau pe menajera voastră să ne ţină companie aici. De dragul reputaţiei dumitale. — Reputaţie? Harriet clipi, ochii ei albastru-verzui lărgindu-se de mirare. Cerule, nu mă refeream la reputaţia mea, milord! Nu am fost niciodată în primejdia de a fi luată cu de-a sila, în toată viaţa mea, şi cum am deja aproape douăzeci şi cinci de ani, nu se întrezăresc motive serioase de îngrijorare în viitor. — Mama ta nu s-a obosit să te avertizeze în privinţa pericolului reprezentat de străini? — Nu. Harriet zâmbi melancolică. Tatăl meu spunea despre mama că era un înger în carne şi oase. Era binevoitoare şi primitoare cu toată lumea. A murit într-un accident de trăsură cu doi ani înainte să ne mutăm în Upper Biddleton. Era în toiul iernii, iar ea ducea haine călduroase pentru săraci. Tuturor ne-a fost teribil de dor de ea, multă vreme. În special tatei. — Înţeleg. — Dacă vă faceţi griji în privinţa manierelor, milord, mă tem că nu vă pot ajuta, continuă Harriet pe un ton relaxat. Mătuşa şi sora mea s-au dus în sat la cumpărături. Menajera e pe undeva prin preajmă, dar nu-mi imaginez că ar fi de mare ajutor în cazul în care aţi ameninţa totuşi să mă luaţi cu de-a sila. I se face rău la cel mai mic semn al unei crize. — Ai dreptate în privinţa asta, spuse Gideon. Cu siguranţă nu i-a fost de mare ajutor nici ultimei tinere care a locuit în această casă. — O, deci aţi cunoscut-o pe doamna Stone? întrebă ea, cu interesul stârnit. — Ne-am întâlnit acum câţiva ani, când locuiam în zonă. — Desigur. Tot ea a fost şi menajera ultimului preot, nu-i aşa? Am moştenit-o cu tot cu această casă parohială. Mătuşa Effie spune că e o prezenţă extrem de deprimantă şi sunt în general de acord cu ea, dar tata ne îndemna mereu să fim miloase. Potrivit lui, nu putem s-o dăm afară fiindcă nu ar avea şanse să-şi găsească altceva de lucru în zonă. — O atitudine demnă de toată lauda, care însă îţi aruncă în cârcă o menajeră greu de suportat, doar dacă nu cumva doamna Stone s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor. — Se pare că nu. Vede doar răul în toate. Dar tata a fost un om bun la suflet, chiar dacă i-a lipsit simţul practic. Eu mă străduiesc să trăiesc mai departe cum ar fi dorit el, deşi uneori e foarte dificil. Harriet se aplecă în faţă şi îşi puse mâinile una peste alta. Însă asta nu e important în momentul de faţă. Daţi-mi voie să mă întorc la subiectul care ne interesează. — Chiar te rog. Gideon îşi dădu seama că începea chiar să se simtă bine. — Când am spus că nu pot fi prea grijulie mă refeream la necesitatea de a proteja ceva infinit mai important decât reputaţia mea, milord. — Mă uimeşti. Ce ar putea fi mai important decât asta, domnişoară Pomeroy? — Munca mea, desigur. Se lăsă pe spate în scaun şi îl fixă cu o privire încărcată de semnificaţii. Sunteţi un om de lume, milord. Nu încape îndoială că aţi călătorit mult. Aţi văzut viaţa aşa cum e, cum s-ar spune. Probabil ştiţi foarte bine că peste tot se ascund nelegiuiţi fără scrupule. — Chiar aşa? — Fără îndoială. Vă pot asigura că există unii care mi-ar fura fosilele şi ar pretinde că sunt propriile lor descoperiri fără nicio tresărire de remuşcare. Ştiu că trebuie să fie dificil pentru un gentleman onorabil şi de viţă nobilă ca dumneavoastră să creadă că unii indivizi ar fi în stare să se coboare la aşa ceva, dar lucrurile astea se întâmplă. Realitatea e realitate. Trebuie să fiu permanent în gardă. — Înţeleg. — Bun, deci. Nu vreau să par excesiv de bănuitoare, milord, dar vă puteţi dovedi cumva identitatea? Gideon încremeni. Cicatricea de pe faţa lui era un semn distinctiv suficient pentru majoritatea oamenilor, în special acolo, în Upper Biddleton. — Ţi-am spus că sunt St. Justin. — Mă tem că trebuie să insist să-mi oferiţi o dovadă. După cum spuneam, trebuie să fiu cât mai precaută posibil. Gideon analiză situaţia, neştiind dacă să râdă sau să blesteme. Incapabil să decidă, vârî mâna în buzunar şi scoase o scrisoare. — Dumneata mi-ai trimis asta, cred, domnişoară Pomeroy. Cu siguranţă, faptul că se află asupra mea demonstrează limpede că eu sunt St. Justin. — O, da. Scrisoarea mea. Zâmbi uşurată. Deci aţi primit-o. Şi aţi venit imediat. Ştiam eu că aşa veţi face. Toată lumea spune că nu vă interesează nimic din ceea ce se petrece aici, la Upper Biddleton, dar simţeam că nu poate fi adevărat. În fond, aici v-aţi născut, nu? — Am această onoare, spuse Gideon sec. — Înseamnă că aveţi legături strânse cu acest pământ. Rădăcinile dumneavoastră sunt înfipte pentru totdeauna aici, chiar dacă aţi ales să vă stabiliţi pe o alta dintre moşiile pe care le deţineţi. Imposibil să nu aveţi un sentiment de datorie şi responsabilitate faţă de această regiune. — Domnişoară Pomeroy… — Nu aţi putea să întoarceţi spatele satului în care aţi crescut. Sunteţi viconte, moştenitorul unui titlu de conte. Ştiţi ce înseamnă obligaţia şi… — Domnişoară Pomeroy. Gideon ridică o mână pentru a o face să tacă. Fu puţin surprins când tactica se dovedi eficientă. Hai să lămurim ceva. Nu mă preocupă prea tare soarta satului Upper Biddleton, ci doar ca terenurile de aici ale familiei mele să rămână productive. În cazul în care vor înceta să-mi asigure un venit corespunzător, te asigur că le voi vinde fără să clipesc. — Dar majoritatea oamenilor din zonă depind de dumneavoastră într-un fel sau altul pentru a-şi câştiga existenţa. Fiind cel mai mare moşier de pe-aici, puteţi asigura stabilitatea economică pentru întreaga regiune. Cu siguranţă sunteţi conştient de acest lucru. — Interesele mele legate de Upper Biddleton sunt de natură financiară, nu emoţională. Harriet păru deconcertată pentru o clipă de această declaraţie, dar îşi reveni imediat: — Glumiţi, milord. Bineînţeles că vă interesează soarta acestui sat. Aţi venit aici drept răspuns la scrisoarea mea, nu-i aşa? Asta e o dovadă că vă pasă. — Am venit aici absolut din pură curiozitate, domnişoară Pomeroy. Scrisoarea dumitale avea tonul unei porunci regale, nici mai mult, nici mai puţin. Nu sunt obişnuit să fiu convocat de fetişcane pe care nici măcar nu le-am întâlnit vreodată, cu atât mai puţin ca acestea să-mi ţină predici despre datoriile şi responsabilităţile mele. Ca să fiu sincer, eram foarte curios să o cunosc pe femeia care s-a simţit îndreptăţită să facă aşa ceva. — O! Expresia lui Harriet deveni prudentă. Pentru prima dată de când sosise Gideon, păru să priceapă că acesta nu era tocmai încântat de modul în care îl convocase. Încercă să îi zâmbească timid. Iertaţi-mă, milord. Poate scrisoarea mea a avut un ton puţin prea categoric? — Asta e prea puţin spus, domnişoară Pomeroy. Harriet îşi muşcă scurt buza de jos, studiindu-l. — Trebuie să recunosc, am o uşoară tendinţă de a fi puţin cam directă, dacă se poate spune aşa. — Viguroasă ar fi un termen mai potrivit. Sau eventual poruncitoare. Chiar tiranică. — Mi se trage de la faptul că trebuie să iau decizii tot timpul, cred, oftă ea. Tata era un om minunat în multe privinţe, dar prefera să se ocupe de problemele religioase ale enoriaşilor mai degrabă decât de aspectele practice ale vieţii de zi cu zi. Mătuşa Effie este o scumpă, dar nu a fost crescută să ţină frâiele, dacă mă înţelegeţi. Iar sora mea de-abia acum termină şcoala, nu prea are experienţă. — Ai preluat de mult controlul asupra acestei gospodării şi, prin urmare, te-ai obişnuit să ai iniţiativa şi să dai ordine, conchise Gideon. Asta încerci să-mi spui, domnişoară Pomeroy? — Exact. Harriet zâmbi, vizibil încântată de perspicacitatea lui. Văd că înţelegeţi. Deci ştiţi că în orice situaţie cineva trebuie să ia decizii şi să dea instrucţiuni. — Cam cum se întâmplă la bordul unui vas? Gideon îşi înăbuşi un rânjet când şi-o imagină pe Harriet Pomeroy la comanda unui vas de linie al Majestăţii Sale. Ar fi arătat destul de captivant în uniformă, hotărî el. Pe baza a ceea ce observase până în acel moment, era gata să pună pariu pe o sumă serioasă că fesele domnişoarei Pomeroy s-ar fi comportat interesant într-o pereche de pantaloni. — Da, exact ca la bordul unui vas, aprobă ea. Ei bine, în gospodăria asta, persoana care ia deciziile sunt, în general, eu. — Înţeleg. — Bun, deci. Mă îndoiesc foarte tare că aţi făcut atâta drum de pe moşiile dumneavoastră din nord doar pentru a vă satisface curiozitatea despre o femeie care va scris în termeni oarecum energici. Vă pasă totuşi despre ceea ce se petrece aici, în Upper Biddleton, milord. Recunoaşteţi. Gideon ridică din umeri, vârând scrisoarea înapoi în buzunar. — N-am de gând să dezbat subiectul, domnişoară Pomeroy. Am venit, deci hai să trecem la treabă. Poate vei binevoi să-mi spui exact care este această ameninţare sumbră la care ai făcut aluzie în scrisoarea dumitale şi de ce trebuie abordată cu deosebită discreţie! — Vai de mine! Gura moale a lui Harriet se curbă într-un zâmbet strâmb. Pe lângă faptul că m-am exprimat poruncitor, am mai şi adoptat un ton cam sinistru, nu-i aşa? Probabil că scrisoarea mea a părut ruptă dintr-unul dintre romanele gotice ale doamnei Radcliffe. — Da, domnişoară Pomeroy, aşa a fost. Gideon nu vedea niciun motiv să menţioneze că recitise scrisoarea cu diverse ocazii. Apelul acela însufleţit, cu întorsături vioaie de frază, chiar dacă excesiv de dramatice, îl făcuse foarte curios să o cunoască pe autoare în persoană. — Ei bine, vedeţi dumneavoastră, milord, voiam să fiu sigură că v-am captat în întregime atenţia. — Te asigur că mi-ai captat-o. Harriet se aplecă din nou în faţă, împreunându-şi mâinile într-un gest pragmatic. — Foarte pe şleau spus, am aflat recent că Upper Biddleton este folosit ca ascunzătoare de o ceată de ucigaşi şi hoţi periculoşi. Amuzamentul sec al lui Gideon dispăru. Se întrebă brusc dacă avea de-a face cu o femeie smintită. — Poate binevoieşti să-mi explici această observaţie, domnişoară Pomeroy? — Peşterile, milord. Vă amintiţi de nenumăratele peşteri de pe acest domeniu. Flutură nerăbdătoare din mână spre uşa deschisă de la intrare, arătând stâncile golaşe ce se înşirau de-a lungul ţărmului. Răufăcătorii folosesc una dintre cavernele de deasupra plajei. — Îmi amintesc destul de clar peşterile. Nu au adus niciodată vreun folos moşiei. Familia mea le-a permis întotdeauna vânătorilor de fosile şi căutătorilor de curiozităţi să le exploreze după pofta inimii. Gideon se încruntă. Vrei să spui că cineva le foloseşte pentru activităţi ilegale? — Exact, milord. Am descoperit acest lucru acum câteva săptămâni, în timp ce exploram un culoar dintre stânci. Privirea lui Harriet se aprinse de entuziasm. Am făcut câteva descoperiri cât se poate de promiţătoare acolo. Un femur minunat, printre alte lucruri… Se întrerupse brusc. — E ceva în neregulă? — Nu, nu, bineînţeles că nu. Harriet îşi încreţi nasul într-o grimasă autozeflemitoare. Iertaţi-mă, milord, m-am îndepărtat de subiect. Tind să fac asta când încep să vorbesc despre fosile. Nu au cum să vă intereseze explorările mele. Bun, deci, să trecem la problema peşterilor folosite în scopuri nelegiuite. — Te rog, continuă, murmură Gideon. Devine tot mai interesant cu fiecare clipă. — Da, ei bine, după cum ziceam, acum câteva zile, într-o dimineaţă, exploram un nou culoar şi… — Nu e o distracţie cam periculoasă, domnişoară Pomeroy? Unii s-au rătăcit zile întregi prin acele peşteri. Câţiva au murit în ele. — Vă asigur, sunt foarte atentă. Folosesc un felinar şi îmi marchez drumul. Tata mi-a arătat cum să explorez corect. Bun, deci, într-una dintre excursiile mele recente am dat peste o peşteră fantastică. Mare cât un salon. Şi plină cu formaţiuni cât se poate de promiţătoare. Harriet îşi îngustă ochii. Părea a fi totodată o ascunzătoare pentru prada obţinută pe căi necinstite. — Pradă? — Pradă, captură, jaf. Ştiţi fără îndoială la ce mă refer, milord. Bunuri furate. — Ah. Pradă. Da, desigur. Gideon îşi spuse că nu mai conta dacă era smintită. Tânăra era de departe cea mai interesantă femeie pe care o întâlnise de multă vreme. Ce fel de pradă, domnişoară Pomeroy? — Staţi să văd, murmură ea încruntându-se gânditoare. Erau câteva tacâmuri de argint excelente. Câteva sfeşnice de aur foarte frumoase. Câteva bijuterii. Totul părea să fie de cea mai bună calitate, milord. Am bănuit imediat că nu proveneau din zona Upper Biddleton. — Ce te-a făcut să crezi asta? — Avem una sau două gospodării în zonă care se laudă cu asemenea piese valoroase, asta e sigur, dar furtul oricăror obiecte din acele case ar fi ajuns la urechile oamenilor. Nu s-a raportat nimic de genul acesta. — Înţeleg. — Suspectez că obiectele sunt aduse în timpul nopţii de altundeva şi păstrate în peşteri până când proprietarii renunţă să le caute. Mi s-a spus odată că detectivii particulari din Londra reuşesc adesea să-i prindă pe hoţi atunci când nelegiuiţii încearcă să vândă bunurile. — Eşti bine informată. — Ei bine, da, e evident că nişte nelegiuiţi deosebit de deştepţi au avut ideea de a păstra bunurile furate în peşterile mele până în momentul în care se vor linişti apele şi va dispărea îngrijorarea. După care obiectele vor fi fără îndoială luate şi duse la Bath sau Londra pentru a fi vândute la diverse case de amanet şi magazine de bijuterii. — Domnişoară Pomeroy. Gideon începu să se întrebe, pentru prima dată, dacă nu cumva chiar se petrecea ceva periculos în peşterile din stânci. Îmi dai voie să te întreb de ce nu ai prezentat această problemă intendentului meu şi magistratului local? — Magistratul e destul de bătrân, milord. Nu ar putea nicidecum să facă faţă acestei situaţii şi, dacă e să fiu sinceră, nu am prea mare încredere în intendentul dumneavoastră, domnul Crane. Harriet îşi ţuguie buzele. Ezit să o spun, milord, dar e posibil ca el să fie la curent cu activităţile cetei de răufăcători şi să închidă ochii. — Asta e o acuzaţie foarte gravă, domnişoară Pomeroy, o avertiză Gideon mijindu-şi ochii. — Da, ştiu. Dar pur şi simplu nu pot să am încredere în el. Nici măcar n-am habar ce anume v-a făcut să-l angajaţi. — A fost primul care a solicitat postul când a devenit disponibil, spuse nonşalant aristocratul. Avea recomandări excelente. — Chiar de-ar fi aşa, tot nu-mi place omul acesta. Bun, deci, să trecem la fapte. S-a întâmplat cel puţin de două ori să văd bărbaţi intrând în peşteri la ore târzii din noapte. Intrau în caverne purtând pachete, dar când se întorceau pe plajă aveau mâna goală. — La ore târzii din noapte? — După miezul nopţii, mai exact. Doar la reflux, desigur. Peşterile sunt inaccesibile în timpul fluxului. Gideon analiză această veste şi o găsi profund tulburătoare. Gândul că domnişoara Pomeroy umbla pe ţărm în toiul nopţii, de una singură, îl îngrijora, mai ales dacă se întâmpla să aibă dreptate în privinţa activităţii ilegale din peşteri. În mod evident, tânăra nu era bine protejată. — Ce Dumnezeu căutai pe plajă în toiul nopţii, domnişoară Pomeroy? — Stăteam de pază, desigur. De la fereastra dormitorului meu se vede o parte din plajă. După ce am descoperit bunurile furate în peşterile mele, am început să stau de veghe cu regularitate. Când am observat lumini pe plajă într-o noapte am început să am bănuieli şi am ieşit să studiez situaţia mai îndeaproape. — Ai ieşit din adăpostul casei tale, la o oră târzie din noapte, pentru a urmări bărbaţi pe care îi bănuiai a fi hoţi? Lui Gideon nu-i venea să creadă. — Cum altfel aş fi putut să-mi dau seama exact ce se petrecea? bombăni ea iritată. — Mătuşa dumitale e la curent cu acest comportament ciudat? întrebă el fără menajamente. — Bineînţeles că nu. N-ar face decât să se îngrijoreze dacă ar afla că există nelegiuiţi prin preajmă. Mătuşa Effie are tendinţa să se agite când e vorba de astfel de lucruri. — Nu e singura care reacţionează astfel. Îi înţeleg pe deplin sentimentele în această privinţă. — În orice caz, are destule pe cap în momentul de faţă, zise ea ignorându-i replica. I-am promis că am să găsesc o cale de a-i asigura surorii mele, Felicity, un sezon la Londra, iar acesta este subiectul cel mai important pentru ea. — Dumneata încerci să finanţezi un sezon la Londra pentru sora dumitale? De una singură? se miră el. — Evident că nu pot face asta de una singură, oftă ea. Mica rentă pe care ne-a lăsat-o tatăl meu nu ajunge pentru mare lucru. O completez din când în când vânzându-mi o parte din fosile, dar nu mi-aş putea permite nicidecum un sezon la Londra pentru Felicity cu ceea ce obţin pe această cale. Însă am un plan. — Nu ştiu de ce, nu mă surprinde să aud asta. Harriet îi zâmbi plină de entuziasm: — Trag nădejde că mătuşa Adelaide se va lăsa convinsă să ne ajute, acum că avarul ăla de soţ al ei şi-a dat obştescul sfârşit. A strâns o avere, şi, contrar aşteptărilor lui, nu a putut să o ia cu el. În curând, mătuşa Adelaide va deveni stăpână peste toate. — Înţeleg. Şi speri că va finanţa sezonul la Londra al surorii dumitale? Fata chicoti, vizibil încântată de planul ei. — Dacă reuşim s-o ducem pe Felicity la Londra, sunt sigură că putem să-i găsim un soţ. Sora mea nu seamănă deloc cu mine. E de-a dreptul superbă. Bărbaţii vor cădea grămadă la picioarele ei şi o vor copleşi cu oferte. Dar ca să se ajungă la aşa ceva, trebuie s-o duc la Londra. Piaţa peţitoarelor, ştiţi dumneavoastră. — Ştiu. — Da, aşa e. Expresia lui Harriet deveni şireată. Trebuie s-o fluturăm pe Felicity ca pe o prună coaptă în faţa înaltei societăţi şi să sperăm că se va găsi un gentleman amabil care să o culeagă din pom. Gideon scrâşni din dinţi, amintindu-şi mult prea bine propria lui experienţă din sezonul petrecut la Londra cu mai mulţi ani în urmă. — Înţeleg foarte bine cum funcţionează sistemul, domnişoară Pomeroy. — Îmi închipui că aşa e, milord, spuse ea îmbujorată. Bun, deci, să ne întoarcem la problema peşterilor. — Spune-mi, ai mai discutat cu cineva despre constatările dumitale? — Nu. Din clipa în care mi-am dat seama că nu pot să am încredere în domnul Crane mi-a fost teamă să mai pomenesc de observaţiile mele în faţa altcuiva. Îmi făceam griji ca nu cumva persoana căreia îi acordam încrederea mea să decidă, mânată de cele mai bune intenţii, că era de datoria sa să meargă direct la Crane. Dacă s-ar fi întâmplat asta, dovezile ar fi putut fi eliminate. În plus, sinceră să fiu, nu ţin să intre şi altcineva în peştera aceea. — Hmm. Gideon o studie în tăcere, analizând ceea ce tocmai aflase. Nu încăpea îndoială că Harriet Pomeroy vorbea serios. Nu mai putea s-o ignore ca fiind o smintită sau o excentrică amuzantă. Eşti convinsă că ai văzut bunuri furate în peştera aceea? — Absolut convinsă. Harriet ridică bărbia. Milord, este foarte important pentru mine să luaţi imediat măsuri ca să-i alungaţi pe nelegiuiţii de acolo. Trebuie să insist să vă ocupaţi de problemă cât de curând posibil. Asta cade în responsabilitatea dumneavoastră. Gideon adoptă intenţionat un ton foarte blând. Cei care îl cunoşteau bine fugeau să se ascundă când îl folosea. — Insişti, domnişoară Pomeroy? — Sunt nevoită să o fac. Harriet păru să nu detecteze ameninţarea discretă din cuvintele lui. Nelegiuiţii ăia îmi stau în cale. Gideon se întrebă dacă nu cumva începea din nou să piardă firul conversaţiei. — Îţi stau în cale? Nu înţeleg. — Stau în calea explorărilor mele, milord, zise Harriet. Sunt cât se poate de nerăbdătoare să explorez acea peşteră în căutare de fosile, dar am ezitat să o fac până nu scăpăm de hoţi. Dacă încep să lucrez acolo cu ciocanul şi dalta, există riscul ca nelegiuiţii să observe că a trecut cineva prin grotă. — Dumnezeule! Gideon uită cât îl enervase aerul ei imperativ. Impetuozitatea fetei era o problemă mult mai gravă. Dacă ceea ce-mi spui e adevărat doar pe jumătate, nici măcar să nu te gândeşti să te mai apropii de acea peşteră, domnişoară Pomeroy. — O, nu e deloc periculos de mers acolo ziua. Hoţii nu frecventează acel loc decât noaptea. Ei bine, să trecem la modul în care o să capturăm ceata de răufăcători Am un plan pe care s-ar putea să fiţi interesat să-l auziţi. Probabil aveţi câteva idei proprii, desigur. Cel mai bine ar fi să cooperăm. — Domnişoară Pomeroy, se pare că nu m-ai auzit. Gideon se ridică în picioare şi făcu un pas mare în faţă, ajungând astfel să se profileze impunător deasupra mesei. Se sprijini cu ambele mâini pe suprafaţa de mahon şi se aplecă peste ea într-o manieră intimidantă, obligând-o să ridice privirea direct spre chipul lui brăzdat de cicatrice oribile. Harriet făcu ochii mari de surpriză în faţa acestei tactici neaşteptate, dar nu păru speriată. — V-am auzit, milord, spuse, începând să se dea înapoi. Gideon împiedică această vagă încercare de retragere întinzându-se şi prinzându-i bărbia între degete. Îşi dădu seama cu un fior brusc de plăcere că pielea ei era fină şi incredibil de moale, iar oasele delicate păreau fragile în palma lui masivă. — Dă-mi voie să-ţi explic limpede, mârâi el, fără a se obosi să-şi ascundă intenţia în spatele unei măşti de politeţe. Nu vei mai pune piciorul nicăieri în apropiere de acele stânci până nu apuc să reflectez mai în detaliu asupra întregii probleme şi să mă hotărăsc asupra unui plan de bătaie. Ai înţeles, domnişoară Pomeroy? Buzele lui Harriet se întredeschiseră, gata să rostească ceva ce el ştia că avea să fie o obiecţie. Înainte să pronunţe vreun cuvânt însă, fu întreruptă de un ţipăt asurzitor din pragul uşii. Tânăra femeie tresări şi se întoarse spre uşă. Gideon îi urmări privirea. — Doamnă Stone, spuse Harriet, părând în culmea enervării. — Dumnezeule mare, este chiar el! Bestia de la Blackthorne Hall. Doamna Stone îşi duse mâna tremurătoare la gât şi se holbă la Gideon cuprinsă de groază şi dezgust Deci te-ai întors, ticălos desfrânat şi criminal! Cum îndrăzneşti să pui mâna pe o altă tânără pură? Fugi, domnişoară Harriet. Fugi şi salvează-te! Gideon îşi simţi stomacul strângându-i-se de furie. Îi dădu drumul lui Harriet şi făcu un pas hotărât spre femeie. — Gura, cotoroanţo. — Nu, nu mă atinge, ţipă doamna Stone. Nu te apropia de mine, monstrule. Oooh! Îşi dădu ochii peste cap şi alunecă greoaie la pământ, leşinând. Gideon se uită scârbit la femeia căzută, apoi aruncă o privire peste umăr spre Harriet, pentru a-i vedea reacţia. Fata rămăsese pe scaun, contemplând împietrită silueta nemişcată a menajerei. — Dumnezeule, murmură ea. — Acum înţelegi de ce nu petrec prea mult timp în preajma satului Upper Biddleton, domnişoară Pomeroy, spuse Gideon. Nu sunt prea bine văzut prin părţile astea. Există, de fapt, una sau două persoane precum doamna Stone, aici de faţă, care ar prefera să mă vadă mort.

Comoara de ametist de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Unii bărbaţi par să fie ieşiţi direct din visele unei femei. Alţii sunt de-a dreptul coşmaruri. În ceea ce o privea pe Lyra Dore, Cruz Sweetwater stătea cu picioarele în ambele tărâmuri. Când unda de conştiență o învălui, aproape că scăpă paharul din mână. — Nu pot să cred, zise ea, vărsând puţin din şampania din care tocmai sorbise. Bastardul e aici. Dar adevărul era că nici nu o şoca, nici nu o surprindea. În inima ei ştiuse că, mai curând sau mai târziu, el se va întoarce în viaţa ei. Totul era învăluit de o senzaţie tulburătoare şi continuă de inevitabilitate. Ca şi cum ar fi urmărit cu încetinitorul un accident feroviar, gândi ea. O parte din mintea ei îndrăznise chiar să spere că, atunci când se va întoarce la ea, o va face în genunchi. Dar cu norocul ei – scandalos de nestatornicul noroc Dore – era foarte greu să se întâmple aşa ceva. Aşa erau visele. Cele bune aveau decenţa de a se risipi la răsăritul soarelui. Coşmarurile, pe de altă parte, aveau tendinţa obraznică de a reveni mereu ca să te obsedeze. — Glumeşti. Nancy Halifax privi în jurul galeriei înţesate de oameni, faţa ei atrăgătoare era luminată de bucurie. Nu avea nevoie să întrebe cine era bastardul. Eşti sigură? — Sunt, îngână Lyra cu buzele pe marginea paharului. Încă o şoaptă de conştiență intensă îi străbătu simţurile. Ştia că Cruz se afla în apropiere, în acelaşi fel în care ar fi ştiut dacă oricare dintre celelalte specii din vârful piramidei prădătorilor s-ar fi aflat acolo. — Ăsta-i doar un eveniment într-o expoziţie mică, zise Nancy. Nu este genul de licitaţie de anvergură sau expoziţie de muzeu la care să vină un Sweetwater. Nu există decât un singur motiv pentru care tipul ăsta al tău ar veni aici în seara asta. Ştie că eşti aici. Vrea să vorbească cu tine. — Nu este în niciun caz tipul meu, iar dacă tu crezi că a venit aici să mă vadă, atunci poţi să crezi şi că am o mină de chihlimbar pe care pot să ţi-o vând, zise Lyra. Dar, adânc în sufletul ei, speranţa se ridica deja. — Pun pariu că vrea să te implore să-l ierţi şi să fiţi din nou împreună. Dar nu-l văd. Eşti sigură că e aici? Nancy era o femeie impresionantă, înaltă de aproape un metru şi optzeci în picioarele goale. În seara asta, purta pantofi cu tocuri de opt centimetri, care îi accentuau rochia neagră, mulată pe forme. Vederea ei asupra încăperii era, fără îndoială, excelentă. — Sunt sigură, zise Lyra. Dacă nu-l vezi, înseamnă că nu vrea el să-l vezi. Oricum, nu încă. Vânează. — Oh, fii serioasă, Lyra. De parcă ar fi o felină-fantomă care îşi urmăreşte prada. — O analogie greşită. — Aşa sper şi eu. — Gândeşte-te la el ca la un asasin profesionist, zise Lyra. Un asasin foarte, foarte elegant îmbrăcat. — Nu crezi că exagerezi puţin? — Îmmm. Nu, nu cred. Lyra nu se deranjă să cerceteze mulţimea. Nu avea rost. Era cu câţiva centimetri buni mai scundă decât Nancy şi, chiar şi cu tocurile foarte înalte, nu ar fi putut să vadă peste capetele celor din jurul ei. Şi, oricum, nu era nevoie să-l caute pe Cruz. Ştia deja că se află acolo. Îi simţea prezenţa cu tot corpul ei. Încercă să-şi concentreze atenţia asupra artefactului din cuarţ verde, expus în vitrina de sticlă din apropiere. Galeria Swan de colecţii de antichităţi extraterestre era, cu siguranţă, una respectabilă, dar Nancy avea dreptate, Swan nu se afla printre cele de înaltă clasă aşa cum era Galeria Fairstead, care se ocupa numai de colecţionarii cei mai bogaţi şi mai exclusivişti. Dacă Swan ar fi fost o galerie de vârf, gândi Lyra, ea şi cu Nancy nu ar fi primit niciodată invitaţii la licitaţia care urma să aibă loc peste o oră. Niciuna dintre ele nu se învârtea printre cercurile înalte ale lumii artei. Niciuna dintre ele nu se afla în situaţia de a putea licita pentru vreuna din relicvele care aveau să fie prezentate în seara asta. Se aflau aici doar pentru că erau prietene cu Harriet Swan, proprietara galeriei. Harriet era disperată să aibă cât mai multă lume. — Tot nu-l văd, zise Nancy. — Asta se întâmplă pentru că încă nu vrea să fie văzut. Lyra mai luă grăbită încă o gură de şampanie, într-un efort disperat de a-şi de-rezona simţurile sleite. Aşa fac toţi prădătorii care se respectă. Stau pitiţi, feriţi de ochii celorlalţi, până când sunt gata să lovească. În momentul în care îi zăreşti, e prea târziu. Şi-au înfipt deja colţii în gâtul tău. Nancy rânji. — Pare interesant. Lyra o privi fără să scoată un cuvânt. — Scuze. Nancy avu decenţa să pară mâhnită. Ştiu că ai toate motivele să fii foarte supărată pentru ce ţi-a făcut Sweetwater. Dar trebuie să recunoşti că noi, ăştia care n-am avut un iepuraş de praf în lupta aia, avem dreptul să fim curioşi în ceea ce-l priveşte. Cum să-ţi zic, până la urmă e un Sweetwater. — N-ai avut un iepuraş de praf în lupta aia? repetă Lyra ultragiată. În caz că n-ai observat, prietena ta cea mai bună a fost sfâşiată de către Cruz Sweetwater împreună cu un grup de avocaţi plătiţi regeşte de la Chihlimbar, Inc. — E doar un fel de-a spune, zise Nancy repede. Nu-ţi face griji, te susţin sută la sută. Cele mai bune prietene pentru eternitate. Ştii asta. — Mulţumesc, zise Lyra cu răceală. Furnicătura electrifiantă a energiei care îi ridica fiecare fir de păr de pe ceafă nu se estompa. Mai mult, devenea din ce în ce mai puternică. Încearcă să ţii minte că prietenele se susţin reciproc în asemenea situaţii. — Absolut. Sunt categoric de partea ta. Doar că, cum să zic, Cruz Sweetwater este unul dintre oamenii de la Chihlimbar, Inc. Toată lumea e atentă atunci când un Sweetwater apare. E ca şi cum un şef de Ghildă ar intra în încăpere. De fapt, mulţi ar spune că acum, de când Cruz a devenit şeful firmei de securitate a familiei, are mai multă putere aici în Frecvenţa, decât conducătorul local al Ghildei. — Asta nici n-ar fi prea greu, răspunse Lyra sec, din moment ce Ghilda locală se află între şefi. — Ştii tu ce vreau să spun. Lyra oftă. — Ştiu. Iartă-mă. Sunt puţin iritată. Harold Taylor, şeful Ghildei din Frecvenţa, murise de curând, iar Consiliul nu alesese încă un nou şef. Dar asta, Lyra trebuia să recunoască, era doar o tehnică. Nancy avea dreptate. În calitate de şef executiv al Chihlimbar, Inc. Security, Cruz Sweetwater chiar deţinea mai multă putere decât un şef de Ghildă, cel puţin în lumea de la suprafaţă. Când venea vorba de lumea subterană, cei de la Chihlimbar, Inc. deţineau de multă vreme o relaţie de muncă apropiată cu Ghildele. După părerea Lyrei, asocierea lor semăna cu o alianţă între două organizaţii criminale care căzuseră de acord să-şi respecte una celeilalte teritoriile. Abilitatea de a rezona chihlimbarul începuse să apară la scurt timp după sosirea coloniştilor de pe Pământ. Iniţial fusese considerată o adaptare la mediu ciudată, fără nicio importanţă practică. Dar atunci când cortina de energie, care făcea posibilă călătoria între planeta-mamă şi o mulţime de alte lumi, s-a închis fără niciun avertisment, chihlimbarul a devenit singurul lucru care stătea între colonişti şi dezastrul total. Când maşinăriile lor high-tech au început inevitabil să cedeze, membrii Primei Generaţii – uniţi în dorinţa de a nu fi şi Ultima Generaţie de pe Armonia – au apelat la chihlimbar ca sursă de energie. De mai bine de două sute de ani de când se închisese Cortina, le era de mare ajutor descendenţilor lor. În aceste vremuri alimenta totul, de la maşini de spălat la computere. Legile inamovibile ale economiei fiind cele care erau, cine controla mineritul chihlimbarului de rezonanţă standard – CRS – controla, de asemenea, o mulţime de alte lucruri pe Armonia. Iar în ultimii cincizeci de ani, misterioasa şi retrasa familie Sweetwater reuşise să preia o mare parte din această piaţă. Singurul competitor serios al lui Chihlimbar, Inc. era corporaţia Rez-Stone, care controla o porţiune la fel de mare din piaţă. Rivalitatea dintre cele două firme era legendară. — Nu poţi să mă învinovăţeşti dacă sunt un pic curioasă în legătură cu Cruz Sweetwater, zise Nancy. Nici măcar nu am apucat să-l întâlnesc acum trei luni când ieşeai cu el. — Crede-mă, curiozitatea e un lucru periculos când e vorba de domnul Sweetwater, zise Lyra. Îl simţea foarte aproape acum. Senzaţia de scântei, care îi invadau simţurile, o făcea să respire cu greutate. Paharul pe jumătate gol pe care îl ţinea îi tremură uşor între degete. Practic îl simţea pe Cruz cum o încolţeşte. Nevoia de a o rupe la fugă aproape că o copleşea. Din nefericire, vroia să fugă spre el şi nu de el. Era o nebunie, gândi ea. Dacă ar avea un pic de minte, ar trebui să se furişeze pe uşa din spate. Indiferent de ce vroia Cruz de la ea, putea fi sigură că nu era ceva bun pentru ea. Dar amintirea orhideelor violet, care stăteau într-o vază neagră pe măsuţa ei de cafea, îi copleşi orice urmă de minte. Ultima livrare a spectaculos de frumoaselor şi oripilant de scumpelor flori sosise în acea după-amiază. Nota care le însoţea era identică cu toate celelalte. Suntem făcuţi unul pentru altul. Nu urma nicio semnătură. Niciodată nu existase vreo semnătură. Îndrăznise să viseze, în ultimele câteva săptămâni, dar fusese nevoită să recunoască faptul că frumoasa ei fantezie despre întoarcerea lui Cruz Sweetwater avea o parte întunecată. O parte din ea era speriată că acest scenariu romantic pe care îl construia nu era nimic altceva decât o variantă nouă, seducătoare, a coşmarurilor ciudate, pe care le avea în plină zi şi care o asaltau în ultima vreme. Dacă despre asta era vorba, atunci, cel puţin era o halucinaţie mult mai plăcută decât cele prin care trecuse. Aceste episoade care o storceau de puteri deveniseră din ce în ce mai rele. Nu spusese nimănui, nici măcar lui Nancy, temându-se că, doar vorbind despre viziunile ciudate, le-ar face cumva mult mai reale. — Uite-l, şopti Nancy. Tocmai a intrat. L-am recunoscut după pozele din ziare. Uau. Înţeleg ce vrei să spui. — Ţi-am zis, hainele sunt de calitate. — Costumul ăla e superb, zise Nancy. Întotdeauna am susţinut că nimic nu scoate mai bine în evidenţă ce-i mai bun în masculul speciei decât combinaţia de negru cu negru. Dar nu despre asta vorbeam. E aerul ăla cool, sofisticat, pe care îl are. Ai dreptate. N-aş vrea să-l întâlnesc într-o alee întunecoasă. Reuşi să tremure teatral. Pe de altă parte, un dormitor întunecos… — Nu te duce aşa departe, o avertiză Lyra. — Spui asta pentru că n-ai ajuns tu acolo. Te întreb din nou, aşa cum am făcut în ultimele trei luni. Ce-a fost în capul tău, femeie? — Ăăă, nu ştiu. Poate autoconservarea? Ce puteam să fac după ce am descoperit că urma să fiu dată la o parte din cea mai mare descoperire de chihlimbar a decadei, dacă nu a secolului? Să-l las să mă înşele în mai multe feluri? În niciun caz. Pe de altă parte, la vremea aia citeam manualul de căsătorie şi eram sfătuită cu străşnicie să nu sar în pat prea devreme cu un bărbat. Cumpărase Zece paşi către o căsătorie de făgăduinţă; Secretele unei codoaşe profesioniste, imediat după ce îl cunoscuse pe Cruz. Fusese atât de sigură că el era bărbatul potrivit. Nu vrusese să lase nimic la voia întâmplării. Norocul Dore avea obiceiul să dispară atunci când aveai mai multă nevoie de el. Dar, până la urmă, nu avusese ocazia să cadă victimă tentaţiei. Şi nu Zece paşi către o căsătorie de făgăduinţă o salvase. Adevărul, pe care nu l-ar fi recunoscut faţă de nimeni, nici măcar faţă de cea mai bună prietenă a ei, era că invizibila linie de demarcaţie din scurta lor relaţie fusese trasă de Cruz. Nici măcar nu încercase să o atragă în pat. Avusese parte de multe săruturi înfocate şi de gâfâieli în urmă cu trei luni, dar asta fusese tot. Cât de rău s-ar fi simţit după ce fusese strivită de cizma grea a Chihlimbar, Inc., dacă ar mai fi făcut şi greşeala de a se culca cu Cruz? Pe de altă parte, cât de mult mai rău s-ar fi putut simţi? — Îţi dau un sfat, prieteno, zise Nancy. Data viitoare, când cunoşti un tip interesant, ar fi bine să aştepţi până ce v-aţi distrat puţin în pat, şi după aia să-l dai în judecată pe el şi compania lui. Bărbaţii au obiceiul să se enerveze atunci când sunt daţi în judecată. — Şi mult mi-a folosit. Chihlimbar, Inc. strivise procesul ei patetic şi pe şi mai pateticul ei avocat, fără niciun efort. — Cum ai făcut chestia asta? întrebă Nancy, cu atenţia încă îndreptată asupra scenei din spatele lui Lyra. — Cum am intentat proces? Lyra ridică din umeri. Nu e greu. Îţi trebuie doar bani. Mulţi. Mai mulţi decât aveam eu, din câte se pare. — Nu vorbeam despre proces, zise Nancy nerăbdătoare. Vroiam să ştiu cum de ai ghicit acum câteva minute că Sweetwater Cruz se pregătea să intre aici? Ştiai că e aici înainte ca el să intre în încăpere. Cum e cu chestia asta? — Probabil un soi de instinct primitiv de conservare. Păcat că nu-l aveam şi acum trei luni. Dar, în realitate, simţurile ei paranormale se acordaseră la Cruz Sweetwater instantaneu şi permanent din primul moment în care se întâlniseră. Nu îşi formase o imagine mentală a bărbatului visurilor ci, dar îl recunoscuse pe Cruz din momentul în care îl văzuse. El este cel pe care îl aşteptai. Certitudinea profundă se intensificase cu fiecare oră pe care o petreceau împreună şi cu fiecare sărut fierbinte. Trei luni mai târziu, şi după un proces fără şanse, legătura psihică nu slăbise niciun pic. Era sigură că puteau trece trei ani, treizeci sau tot restul vieţii, şi un frison de recunoaştere tot ar fi alertat-o, dacă Cruz ar fi apărut din senin oriunde în apropierea ei. Trebuia să fii al meu. — Nu te uita acum, dar cred că te-a văzut, zise Nancy. Vine încoace. O cascadă de emoţii o inundă pe Lyra. Mânie, dorinţă frustrată, nevoia de răzbunare şi o senzaţie fragilă de speranţă, toate amestecate la un loc în mod haotic. — Se pare că se aşteaptă să alergi la toaletă, zise Nancy. Merge pe lângă oameni ca să-ţi taie drumul. Asta punea capac la toate. Lyra se simţi invadată de adrenalina fierbinte şi stimulatoare. Singurul lucru care o putea determina să rămână pe loc şi să accepte confruntarea era cunoaşterea faptului că el se aştepta ca ea să încerce să fugă. Era o Dore, fir-ar să fie. Ultima din această ramură. Avea de susţinut tradiţia familiei. Cei din familia Dore nu fugeau de nimic. Mai mult, nu fugeau din calea unui Sweetwater. Nu avea nevoie de expresia foarte mirată a lui Nancy ca să ştie că Cruz îi invadase spaţiul personal. Îl simţea direct în spatele ei. — Bună, Lyra, zise el. Vocea lui era joasă, întunecată, plină de putere; total masculină. Ea se întoarse spre el cu răceală, uimită că reuşea să menţină o doză de autocontrol acum, când ajunsese la momentul confruntării. Reuşi chiar şi un zâmbet de gheaţă. Nimic nu se schimbase; şi, mai ales, avea aceiaşi ochi de vânător. Văzuse ochii ăştia noapte de noapte în visele ei, precum şi piatra neagră din inelul greu pe care îl purta el, erau întunecaţi ca obsidianul, cu focuri verzi care ardeau în adâncurile lor. Părul lui era la fel de negru cum şi-l amintea, tot scurt tăiat. Trăsăturile aspru sculptate ale feţei dure erau la fel de excitant de sălbatice. O bucurie intimă o cuprinse. Cuminte, fată! — Bună seara, domnule Sweetwater, zise ea prefăcându-se uşor surprinsă. Nu ştiam că sunteţi interesat în achiziţionarea de antichităţi de la licitaţiile galeriilor de artă. Aveam impresia că preferaţi achiziţionarea prin metode mai directe. — Cum ar fi? Cruz arcui o sprânceană neagră, politicos mirat. — Oh, să zicem, prin desfiinţarea competitorilor, răspunse Lyra dulce. Nancy tresări şi se înecă cu şampanie. — Pentru Dumnezeu, Lyra. Cruz se uită la ea. — Nu cred că ne-am cunoscut. Mă numesc Cruz Sweetwater. — Da, bineînţeles, domnul Sweetwater, zise Nancy. Tuşi de câteva ori, dar îşi reveni rapid. Eu sunt Nancy Halifax. Galeria Halifax din Cartierul Vechi? Sunt sigură că n-aţi auzit de ea. Sunt specializată în artă modernă. — E o plăcere să te cunosc, Nancy. Lyra mi-a pomenit de tine de câteva ori. — Vrei să spui pe vremea când eraţi împreună? întrebă Nancy. Cruz privi spre Lyra. — Da. — Pe vremea când credeam că domnul Sweetwater este un client adevărat, care doreşte să angajeze serviciile mele profesionale, zise Lyra cu o voce egală. Pe vremea când purta un nume fals. Nancy privi uşor oripilată. Ca de obicei, Cruz nu muşcă momeala. Asta era ceva obişnuit pentru Cruz Sweetwater, gândi Lyra. Nu-şi pierdea niciodată calmul. Probabil că era la fel de controlat şi în pat. Nu că ar fi avut vreo şansă să afle dacă are sau nu dreptate. Cruz era definit de control. Nu era ea parapsiholog, dar avea o puternică suspiciune că autocontrolul pe care el îl afişa era rezultatul direct al componentei psi a naturii sale. Nu-i vorbise niciodată de simţurile sale psi – unul dintre multele secrete pe care le ţinuse faţă de ea, cu trei luni în urmă – dar ar fi trebuit să fie incredibil de proastă ca să nu realizeze că era plin de putere naturală. Oricine poseda un grad înalt de talent trebuia să aibă şi un înalt grad de autocontrol. Cei care aveau doar talentul petreceau, în general, cea mai mare parte a vieţii în spitale de boli parapsihice, împletind fulare şi luând pastile. — Eram plecată din oraş la vremea respectivă, zise Nancy încercând să treacă peste momentul de stânjeneală. Închid întotdeauna galeria pentru vreo două săptămâni pe la începutul verii. Reuniune obligatorie cu familia la casa de lângă lac. Se strâmbă. Ştii cum e cu familia. — Da, zise Cruz. Părea amuzat. Ştiu cum e cu familia. Schimbară un zâmbet de înţelegere mutuală. Dacă exista un singur lucru asupra căruia oamenii să se simtă apropiaţi, acela era subiectul familie. După ce se închisese Cortina, exilându-i pe colonişti, Prima Generaţie de colonişti a înţeles că supravieţuirea lor depindea de puterea familiei, piatra de temelie a oricărei societăţi. Şi s-au apucat să croiască legături de familie prin toate mijloacele legale, sociale şi morale pe care le aveau la dispoziţie. Fondatorii îşi atinseseră scopul. Familia însemna totul pe Armonia. Mai puţin atunci când nu aveai una personală. Lyra mai luă o înghiţitură de şampanie fără să facă vreun comentariu, acesta fiind răspunsul ei standard atunci când se ridica subiectul legăturilor de familie. Bunicul ei, care o crescuse după ce părinţii îi muriseră într-un accident minier, se prăpădise cu patru ani în urmă, lăsând-o singură pe lume. — Apoi m-am decis să încerc o incursiune de cumpărături în Rezonanţa şi Cadenţa, continuă Nancy simţindu-se obligată să continue conversaţia. Asta mi-a mai luat o săptămână. Când am ajuns acasă… Ah. Se opri, se înroşi la faţă şi aruncă o privire stânjenită către Lyra. — Când ai ajuns acasă, se terminase deja totul, zise Lyra uimită de propriul ei calm. Rezonă un zâmbet politicos pentru Cruz şi făcu semn cu mâna către artefactele expuse. Care dintre aceste lucruri drăguţe v-a adus aici în seara asta, domnule Sweetwater? — Tu, zise el. Avu senzaţia că podeaua galeriei i se prăbuşeşte sub picioare. Chiar venise să-şi ceară scuze şi să-şi repare greşeala. Săptămânile în care îi trimisese orhideele de ametist fuseseră un mod de a-şi face drum către ea, aşa cum sperase. Dar trebuia să fie tare, îşi spuse ea severă. Mai rămăseseră o mulţime de implorări care trebuiau făcute. Dacă îi permitea să intre în viaţa ei prea repede, ar fi creat un precedent nesănătos. Acum avea un avantaj în această relaţie. Trebuia să şi-l menţină. Cruz Sweetwater avea prostul obicei de a obţine ceea ce vroia. Asta nu mai putea continua. Trebuiau trasate graniţele. — Sunt derutată, zise ea punând în voce cantitatea exactă de uimire. Vrei să mă angajezi ca să acordez vreun chihlimbar sau să mă consulţi în privinţa vreunui artefact din ametist? — Nu, zise el. Aş vrea să stăm de vorbă. — Desigur. Îşi lua o figură atentă. — În particular, adăugă Cruz. — Oh, uite, zise Nancy înainte ca Lyra să poată răspunde. E domnul Fitzburn. Îi zâmbi lui Cruz. Va trebui să mă scuzi. Trebuie să stau de vorbă cu el. Fitzburn este un potenţial client. Nu a reuşit sa cumpere primele trei tablouri ale lui Chimera pe care le aveam în expoziţie şi se teme că nu-i voi oferi o şansă pentru următorul. — Înţeleg, zise Cruz. — Te interesează arta modernă, domnule Cruz? întrebă Nancy. — Nu prea mă preocupă, zise Cruz. Presupun că Chimera este foarte popular? — Este cel mai nou talent. Se află pe punctul de a fi descoperit de către lumea artei, după cum susţine un critic de la Frecvenţa Herald. Dar este foarte retras. Nu acordă niciun fel de interviuri şi nu face niciun fel de publicitate. Expune numai în galeria mea. — Înţeleg. — Poţi să vii oricând să-mi vizitezi expoziţia, zise Nancy. Scoase o carte de vizită din poşeta mică şi neagră. Ar fi o onoare pentru mine. — Mulţumesc, zise Cruz. Luă cartea de vizită şi-i dădu drumul în buzunarul jachetei negre. Lyra se încruntă spre Nancy. — Cred că te aşteaptă domnul Fitzburn. — Aşa e, zise Nancy. Pa! Se grăbi să plece, oprindu-se doar un moment în spatele lui Cruz ca să-i facă cu ochiul Lyrei peste umărul lui şi ca să dea din mâini în gesturi încurajatoare. Lyra se prefăcu că nu observă. — Despre ce vroiai să vorbeşti cu mine, Cruz? zise ea. — Aş prefera să nu vorbim aici. Apartamentul tău este aproape. Te-ar deranja să mergem acolo ca să stăm de vorbă? O alarmă se declanşa în ea. Se gândi imediat că nu ar fi fost o idee bună să se ducă singură cu el acasă. Oricum, nu încă. Următorul gând se îndreptă spre vasele rămase nespălate în chiuvetă încă de la micul dejun. Şi mai era şi sutienul de mătase ciocolatie pe care îl spălase de mână în dimineaţa aceea, înainte de a pleca de-acasă. Sutienul era întins peste un prosop pe o băncuţă de fereastră. Apartamentul ei era mic, deschis, ca o mansardă. Şi bucătăria şi băncuţa de fereastră se vedeau clar de la intrare şi din camera de zi. Nu avea cum să-l împiedice pe Cruz să vadă vasele sau sutienul. Era aşa de specific norocului Dore, gândi ea. Bărbatul visurilor ei îi intra din nou în viaţă, dând semne că dorea să îndrepte trădarea pe care o comisese, iar ea trebuia să-şi facă griji de vasele murdare şi de un sutien spălat. Îşi drese vocea. — Cum să-ţi zic… — Dacă te deranjează să fii singură cu mine, zise Cruz, probabil că putem găsi un restaurant liniştit prin apropiere. — Nu. Cuvântul îi scăpase înainte de a-l putea opri. Inspiră adânc. Putea face faţă. Cruz avea şi el mândria lui. Putea să-i permită un pic de intimitate pentru implorările pe care urma să le facă şi, de la una la alta, după cum părea foarte posibil, vor urma o mulţime de săruturi şi împăcarea. Şi pentru asta era nevoie de intimitate. — Nu, e în ordine. Putem merge la mine. — Mulţumesc. O luă de braţ şi porni către uşă. Îmi pare rău că te-am luat prin surprindere. Am vrut să te sun, dar m-am gândit că ar fi mai bine să discutăm faţă în faţă. Unele lucruri nu se pot spune la telefon. — Mai ales dacă ai în vedere că ultimele noastre conversaţii au avut loc prin intermediul avocaţilor, zise ea. Gura lui schiţă un zâmbet uşor. — Aşa ceva are tendinţa de a limita conversaţia. — De fapt, s-a dovedit a fi mai mult un monolog. — Asta pentru că ai avut un avocat foarte slab. Toate capetele se întoarseră în timp ce Cruz o conducea prin încăpere către uşile de sticlă. Ca şi cei mai mulţi dintre membrii ai clanului Sweetwater, faimoşi pentru izolarea lor, el încerca să fie cât mai discret. Până de curând, îşi desfăşurase cariera lucrând ca agent în diversele birouri teritoriale ale AI Security. Acest gen de anonimitate îi permisese să o păcălească acum trei luni. Dar recenta numire ca şef executiv îi atrăsese multă atenţie din partea media. Procesul intentat de ea pusese paie pe foc. Acum, la adunările de genul celei la care se afla, nu avea cum să treacă neobservat. O linişte bizară coborî peste mulţime. Aproape imediat fu urmată de sunetul conversaţiilor puţin forţate. Ritmul inconfundabil al bârfei, gândi Lyra. Mâine vorba se va răspândi prin toate străzile Cartierului, acolo unde se aflau galeriile şi magazinele de antichităţi, şi poate chiar o menţionare în secţia de artă a ziarului Frecvenţa Herald. Cu siguranţă că Harriet Swan era ameţită. Nimic nu ar fi ridicat mai mult statutul modestei ei galerii decât vorba că Cruz Sweetwater a fost prezent în seara asta. Cu trei luni în urmă genul ăsta de atenţie nu ar fi fost o problemă. Sub acoperirea unui colecţionar secretos din subteran, Cruz preferase restaurantele retrase şi cu lumină puţină, precum şi cinele romantice în apartamentul ei. Dar în seara asta lucrurile stăteau altfel. Tensiunea i se zvârcoli în stomac. Nu-i plăcea senzaţia asta. Era ca şi cum ar fi fost pe scenă. — Ignoră-i, zise Cruz. Ca şi cum mi-ar citi gândurile. Nici ideea asta nu-i plăcea. Experţii erau siguri că telepatia este imposibilă, dar ei nu-l cunoscuseră pe Cruz Sweetwater. Poate că nu era în stare să citească gândurile, dar nu exista nimeni mai priceput atunci când venea vorba de a prezice mişcarea următoare a unui oponent. Era întotdeauna cu un pas înainte. Nu trebuia să uite asta. Nancy îi surprinse privirea din partea opusă a încăperii şi îi făcu semn cu degetele arătându-i subtil semnul de high-rez: mâna închisă, degetul mare şi cel mic ridicate în aer. Lyra inspiră adânc. Un lucru, cel puţin, era clar. Nu avea de-a face cu unul din oribilele ei coşmaruri cu ochii deschişi. Cruz nu era o iluzie. Putea simţi puterea din el; simţea energia care rezona între ei. Orice avea să se întâmple în seara asta, avea să fie real. Ieşi cu el în noaptea strălucitoare.

Magie de Amanda Quick CAPITOLUL 1 Alice se credea o bună cunoscătoare a logicii şi în acelaşi timp o persoană inteligentă. Nu dăduse niciodată prea multă crezare legendelor, dar nici nu avusese de-a face cu vreuna până acum. În seara asta era însă cât se poate de dornică să creadă în legende şi de fapt chiar se afla în prezenţa uneia, aşezată la masa principală întinsă în holul castelului de la Lingwood Manor. Cavalerul negru, cunoscut ca Hugh cel Necruţător, îşi mânca cina compusă din ciorbă de praz şi cârnaţi de porc. Exact ca un om obişnuit. Alice gândi că până şi o legendă trebuie să mănânce. Acest gând îi dădea curaj în timp ce cobora scările din turn. Era îmbrăcată cu cea mai bună rochie a ei pentru acest eveniment, o rochie făcută din catifea verde-închis şi împodobită cu panglici de mătase. Părul ei era prins într-o plasă fină din fire aurii, care aparţinuse mamei ei, şi era fixat cu un cerculeţ delicat din metal auriu. În picioare avea papuci din piele moale, de culoare verde. Alice era pregătită cum nu se poate mai bine pentru a întâmpina o legendă, dar scena care o întâmpină pe ea la capătul scărilor o uimi. Hugh cel Necruţător cina ca orice om obişnuit. Dar asta era singura asemănare. Alice fu străbătută de un mic fior de teamă şi plăcere. Toate legendele erau periculoase iar Sir Hugh nu făcea excepţie de la regulă. Se opri pe ultima treaptă strângând în mână poala rochiei şi privind stânjenită în holul plin de lume. Avea senzaţia că totul era ireal. Preţ de o clipă se întrebă neliniştită dacă nu cumva nimerise în camera de lucru a unui vrăjitor. Deşi plină de oameni, încăperea era cufundată într-o tăcere ameninţătoare. Aerul era greu ca şi cum ar fi fost încărcat cu prevestiri rele şi ameninţări sumbre. Nimeni, nici măcar vreun servitor, nu se mişca. Harfa trubadurului tăcuse; câinii se îngrămădiseră unul în altul sub mesele lungi, ignorând oasele care le fuseseră aruncate. Cavalerii şi oamenii de arme, care ocupau laviţele, stăteau de parcă erau sculptaţi în piatră. Flăcările din şemineul central încercau zadarnic să împrăştie umbrele ce păreau să rătăcească prin cameră. Era ca şi cum holul, atât de cunoscut, ar fi fost cuprins de o vrajă care îl făcea straniu şi ireal. N-ar fi trebuit să fie surprinsă, gândi Alice. Hugh cel Necruţător avea reputaţia de a fi infinit mai îngrozitor decât orice magician. Era în fond omul care, după cum se spune, purta sabia denumită Aducătoare de furtună. Alice îşi aţinti privirea spre faţa întunecată a lui Hugh şi înţelese cât se poate de clar trei lucruri. Primul, că cele mai periculoase furtuni erau acelea care zăceau în sufletul acestui om şi nu acelea atribuite sabiei lui; al doilea, că vânturile oarbe care bântuiau în adâncurile lui erau ţinute în frâu de o voinţă de neînfrânt şi o hotărâre de oţel. Al treilea lucru pe care îl înţelese din prima privire era acela că Hugh ştia cum să-şi folosească reputaţia lui legendară în propriul său avantaj. Deşi oaspete, domina totuşi holul cu toţi cei ce se aflau în el. — Sunteţi Lady Alice? întrebă Hugh din mijlocul tenebrelor. Vocea lui răsuna de parcă venea din fundul unui lac foarte adânc aflat în mijlocul unei peşteri întunecate. Zvonurile care îl precedaseră nu fuseseră exagerări. Cavalerul negru era îmbrăcat complet în negru, fără podoabe, fără broderii. Tunica, centura pentru sabie, cizmele, erau toate negre ca noaptea fără stele. — Eu sunt Alice, Mylord. Făcu, în mod deliberat, o reverenţă adâncă, joasă, plecând de la ideea că bunele maniere n-au făcut niciodată rău cuiva. Când reveni, observă că Hugh o privea ca şi cum ar fi fost de-a dreptul fascinat. — M-aţi chemat? întrebă ea. — Da, doamnă. Vă rog apropiaţi-vă ca să putem vorbi. Răspunsul lui avea tonul unei invitaţii. — Am înţeles că posedaţi un lucru care-mi aparţine, adăugă el. Acesta era momentul pe care îl aştepta Alice. Se ridică graţioasă din plecăciunea pe care o făcuse şi porni printre şirurile de mese lungi, încercând să-şi amintească tot ce auzise despre Hugh în ultimele trei zile. Informaţiile ei erau trunchiate şi se bazau în principal pe zvonuri şi legende. Nu era deloc satisfăcută de ceea ce ştia. Ar fi dorit să ştie mai multe, pentru că în următoarele minute o mulţime de lucruri depindeau de modul în care avea să se descurce cu acest om misterios. Dar nu mai era timp. Trebuia să se descurce cu puţinele informaţii pe care reuşise să le culeagă din şoaptele de prin sat şi din casa unchiului ei. Foşnetul moale produs de poalele rochiei pe lespezile podelei şi pocnetele focului erau singurele zgomote din marea încăpere. Un aer de groază şi emoţie domina întreaga scenă. Alice aruncă o privire scurtă unchiului ei, Sir Ralf, care stătea lângă periculosul lui oaspete. Pe capul lui chel lucea o peliculă de sudoare. Corpul lui grăsuţ, înveşmântat într-o tunică de culoarea dovleacului, cu efectul nefericit de-a mări şi mai mult asemănarea cu o tărtăcuţă, era complet pierdut în tenebrele ce păreau că emană de la Hugh. Una din mâinile lui, pufoasă, plină de inele, strângea o halbă de bere, dar în acel moment nu bea. Alice ştia că, deşi Ralf era în general un om gălăgios şi un fanfaron, în seara asta era anxios până la teamă reală. Verii ei, gălăgioşii Gervase şi William, erau la fel de alarmaţi. Stăteau ţepeni la una dintre mesele laterale, cu ochii aţintiţi asupra ei. Alice le simţea disperarea şi înţelegea cauza ei. În faţa lor se aflau oamenii lui Hugh, cu feţele lor sumbre, înăsprite în bătălii. Mânerele săbiilor pe care le purtau străluceau în lumina focului. Depindea de ea să-l placheze pe Hugh. Dacă avea sau nu să curgă sânge în seara asta, depindea de ea. Toată lumea ştia de ce venise Hugh cel Necruţător la Lingwood Hall. Doar ai casei ştiau că ceea ce căuta el nu se afla acolo. Reacţia lui probabilă la aflarea acestei veşti era ceea ce îi făcea pe toţi să le tremure genunchii. Se hotărâse ca Alice să fie aceea care să-i explice situaţia. În decursul ultimelor trei zile, de când se aflase că trebuie să vină cavalerul acesta sumbru, Ralf se plânsese tuturor că dezastrul iminent se datora în întregime lui Alice. Insistase ca ea să poarte povara încercării de a-l convinge pe Hugh să nu se răzbune asupra castelului. Alice ştia că unchiul ei era furios, dar în acelaşi timp era şi speriat. Şi pe drept cuvânt. Lingwood Manor avea un mic contigent de cavaleri şi luptători, dar de fapt aceştia nu erau decât nişte simpli fermieri, şi nu oameni de arme. N-aveau nici pregătire adecvată, nici experienţă. Nu era niciun secret că Lingwood Hall nu putea rezista unui asalt al legendarului Hugh cel Necruţător. El şi oamenii săi aveau să transforme castelul în cea mai oribilă plăcintă cu carne, cât ai pocni din degete. Nimeni nu considera ciudat faptul că Ralf trecuse asupra nepoatei lui sarcina de a-l îmbuna pe Hugh. Din contră, mulţi ar fi considerat ciudat dacă n-o făcea. Toată lumea ştia că Alice nu se intimida uşor, nici măcar în faţa unei legende. La vârsta de douăzeci şi trei de ani Alice era o femeie cu propria ei judecată deşi, uneori, ezita s-o arate. Era perfect conştientă că unchiului nu-i plăcea firea ei independentă; ştia foarte bine că o numea scorpie în faţa altora, deşi nu ezita să apeleze la licorile ei atunci când avea dureri de articulaţii. Alice se considera o persoană fermă şi hotărâtă şi nu-şi făcea iluzii. Era conştientă de pericolul din acel moment, dar şi de faptul că sosirea lui Hugh reprezenta marea şansă a vieţii ei. Trebuia să profite de ea, altminteri, ea şi fratele ei aveau să-şi sfârşească zilele aici, la Lingwood Manor. Se opri în faţa mesei principale şi privi la omul aşezat pe cel mai frumos jilţ de la castel, din stejar sculptat. Se spunea că Hugh cel Necruţător nu era cel mai chipeş dintre bărbaţi, dar în seara asta flăcările şi umbrele din încăpere făceau ca trăsăturile lui să pară tot atât de întunecate ca ale diavolului însuşi. Părul lui, pieptănat pe spate din vârful capului, era negru ca smoala; ochii, o nuanţă ciudată de chihlimbar auriu, străluceau de o inteligenţă nemiloasă. Era uşor de văzut cum îşi câştigase faima de „Necruţător”. Alice îşi dădu seama imediat că nimic nu l-ar fi oprit pe acest om să obţină ceea ce dorea. Fu străbătută de un fior rece, dar hotărârea ei rămase neclintită. — Sunt dezamăgit că nu aţi binevoit să luaţi parte la cina noastră, Lady Alice, spuse Hugh încet. Mi s-a spus că v-aţi ocupat personal de pregătirea ei. — Da, Mylord, răspunse ea cu zâmbetul cel mai atrăgător. Unul dintre micile lucruri pe care reuşise să le afle despre Hugh era acela că îi plăceau mâncărurile gustoase, bine pregătite. Era sigură că în privinţa asta totul fusese ireproşabil. — Sper că v-a plăcut, adăugă ea. — E o întrebare interesantă, spuse Hugh rămânând o clipă pe gânduri ca şi cum ar fi fost o problemă de logică sau de filosofie. N-am nimic de reproşat gustului sau varietăţii mâncărurilor. Mărturisesc că am mâncat pe săturate. Alice zâmbi uşor. Cuvintele lui măsurate şi evidenta lipsă de apreciere a cinei o enervau. Stătuse ore în şir în bucătărie supraveghind pregătirile pentru acest festin. — Mă bucur să aud că nu aveţi nimic de reproşat mâncărurilor, Mylord, spuse ea. Din colţul ochilor văzu cum Ralf se face mic la auzul tonului ei înţepat. — Nu, mâncărurile au fost excelente, admise el. Trebuie totuşi să acceptăm că există întotdeauna posibilitatea unor suspiciuni de otrăvire, când afli că cel care a supravegheat pregătirea mâncării nu ia parte la cină. — Otrăvire! Alice era revoltată. — Însuşi gândul acesta adaugă o anumită savoare, nu? Ralf se feri ca şi cum Hugh şi-ar fi tras sabia. Un geamăt colectiv de oroare se ridică din locul unde se aflau slujitorii. Războinicii se foiră jenaţi pe laviţele lor. Câţiva cavaleri îşi aşezară mâna pe mânerul sabiei. Gervase şi William păreau gata să leşine. — Nu, Mylord, spuse repede Ralf bâlbâit, vă asigur că nu aveţi absolut niciun motiv s-o bănuiţi pe nepoata mea că v-ar fi otrăvit. Vă jur, pe onoarea mea, e incapabilă de aşa ceva. — Întrucât mă aflu încă în viaţă, fără să mă resimt după o cină atât de bună, înclin să vă dau dreptate, spuse Hugh. Dar nu puteţi să-mi luaţi în nume de rău că sunt circumspect în asemenea împrejurări. — Şi care ar fi, mă rog, aceste împrejurări, Mylord? întrebă Alice. Îl văzu pe Ralf închizând ochii strâns, disperat, auzind cum tonul ei trece de la cel înţepător la unul de-a dreptul nepoliticos. Nu era vina ei că această conversaţie nu începea sub auspicii mai bune. Hugh cel Necruţător era acela care îi stârnise sentimentele. Auzi ce idee! Otravă. Ca şi când ar fi ea în stare, măcar o clipă, să se gândească la aşa ceva! S-ar fi gândit să utilizeze una dintre reţetele mai nocive ale mamei ei numai în disperare de cauză şi atunci, numai dacă sursele ei ar fi informat-o că Hugh era prost, crud, brutal şi lipsit de inteligenţă. Şi chiar şi atunci, gândi ea din ce în ce mai iritată, tot nu ar fi mers până acolo încât să-l omoare. Ar fi folosit vreo licoare inofensivă, care le-ar fi produs lui şi oamenilor săi o toropeală sau o greaţă atât de puternică încât ar fi fost incapabili să-i ucidă cu sânge rece pe cei ai casei. Hugh se uită lung la Alice, apoi, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, gura lui aspră se destinse uşor la un colţ. Zâmbetul era complet lipsit de căldură. Exprima doar un amuzament rece. — Îmi luaţi în nume de rău prudenţa? Am aflat de curând că vă place să studiaţi textele antice. Se ştie bine că anticii erau mari specialişti în otrăvuri. În plus, am auzit că propria dumneavoastră mamă era expertă în ierburi ciudate. — Cum îndrăzniţi, domnule… Alice era acum furioasă. Toată intenţia ei de a se purta cu acest om cu grijă şi prudenţă se risipi. — Sunt o femeie cultă, nu o vrăjitoare. Studiez probleme de filosofie, nu magia neagră. Mama mea a fost într-adevăr o expertă în ierburi şi o mare tămăduitoare, dar nu şi-ar fi folosit niciodată cunoştinţele pentru a face cuiva rău. — Mă bucur să aud asta. — Şi nici eu nu am vreun interes să ucid oameni, spuse Alice repede. Nici măcar pe oaspeţii nerecunoscători şi nepoliticoşi, Mylord. Cana de bere din mâna lui Ralf dârdâia. — Alice, pentru Dumnezeu, încetează. Alice îl ignoră. Îl privi pe Hugh cu ochii îngustaţi. — Vă asigur că n-am omorât pe nimeni în viaţa mea, domnule. Şi ăsta-i un lucru pe care, pariez, nu-l puteţi spune despre dumneavoastră. Tăcerea de moarte care domnea asupra mesenilor fu ruptă doar de câteva exclamaţii de groază. Ralf gemu şi se luă cu mâinile de cap. Gervase şi William păreau stupefiaţi. Hugh era singurul care părea netulburat. Se uita la Alice cu o privire gânditoare. — Mă tem că aveţi dreptate, doamnă, spuse el moale. Nu pot pretinde aşa ceva. Simplitatea şocantă a acestei recunoaşteri avu asupra lui Alice efectul izbirii de un zid. Se opri brusc. Clipi şi îşi recăpătă echilibrul. — Ah, aşa deci… Ochii de chihlimbar ai lui Hugh străluciră de curiozitate. — Mai exact, ce vreţi să spuneţi, doamnă? Ralf încercă cu îndrăzneală să oprească spirala descendentă a acestei conversaţii. Înălţă capul, îşi şterse fruntea cu mâneca tunicii şi se uită la Hugh cu o expresie rugătoare. — Domnule, vă rog să înţelegeţi că zănatica mea nepoată n-a avut nicio intenţie să vă ofenseze. Expresia lui Hugh arăta îndoială. — Nu? — Desigur că nu, bolborosi Ralf. Nu există niciun motiv de suspiciune, doar pentru că ea n-a cinat cu noi. De fapt, Alice nu cinează niciodată aici, în sala principală, cu ceilalţi ai casei. — Ciudat, murmură Hugh. Alice bătu în podea cu vârful pantofului. — Pierdem timpul, domnilor. Hugh se uită la Ralf. — Pretinde că… preferă solitudinea propriului ei apartament, explică repede Ralf. — De ce? întrebă Hugh întorcându-se spre Alice. Ralf se plânse: — Zice că nivelul intelectual al conversaţiilor din această sală e prea jos pentru ea. — Aha! Ralf îi aruncă lui Alice o privire beligerantă vărsându-şi vechiul lui năduf. — Se pare că discuţiile din timpul meselor purtate de cavalerii noştri oneşti şi inimoşi nu sunt suficient de elevate pentru înaltele standarde ale nepoatei mele. Hugh ridică o sprânceană. — Cum adică? Pe Lady Alice n-o interesează detaliile despre progresele unui cavaler în antrenamentele zilnice sau succesele lui la vânătoare? Ralf suspină. — Nu, Mylord. Regret că trebuie s-o spun, dar n-o interesează deloc asemenea lucruri. Nepoata mea e un exemplu perfect al modului greşit de a educa femei, după mine. Devin căpăţânoase. Le face să creadă că ele ar trebui să poarte nădragii. Dar cel mai rău este că deşteaptă în ele ingratitudine şi lipsă de respect pentru sărmanii bărbaţi însărcinaţi cu protejarea lor şi a căror soartă nefericită este de a le hrăni şi a le adăposti. Ofensată, Alice îi aruncă o privire fulminantă. — Greşeşti, unchiule. Ştii perfect de bine că îţi sunt recunoscătoare pentru protecţia oferită mie şi fratelui meu. Ce ne-am fi făcut fără line? Ralf se înroşi. — Ajunge, Alice. Ai spus destule. — Să-ţi spun eu ce am fi făcut, Benedict şi cu mine, dacă n-am fi avut generoasa ta protecţie. Am fi stat în propriul nostru castel cinând la propria noastră masă. — Pe sângele sfinţilor, Alice, ai înnebunit? spuse Ralf cu groază crescândă. Nu-i deloc momentul să discutăm asta. — Foarte bine, spuse Alice cu un zâmbet întunecat. Atunci, să schimbăm subiectul. Preferi să discutăm despre cum ai reuşit să cheltuieşti puţinul care a mai rămas din moştenirea mea după ce ai dat fiului tău moşia tatălui meu? — La dracu, femeie, nici tu nu eşti prea econoamă de felul tău. Anxietatea lui Ralf datorită prezenţei lui Hugh răbufni scurt. — Cartea aia pe care ţi-am cumpărat-o ultima oară m-a costat cât un ogor bun. — Era o carte foarte importantă despre pietre scrisă de episcopul Marbode din Rennes, replică Alice. Descrie toate proprietăţile pietrelor preţioase şi a fost un adevărat chilipir. — Zău?! mârâi Ralf. Atunci dă-mi voie să-ţi spun cum s-ar fi putut cheltui banii ăia. — Încetaţi! Hugh întinse o mână mare, frumoasă, spre cupa cu vin. Era o mişcare mică, dar, venită din adâncurile vastului spaţiu de tenebre care-l învăluia pe Hugh, o făcu pe Alice să tresară şi să facă involuntar un pas înapoi. Ralf îşi înghiţi repede celelalte acuzaţii pe care intenţiona să le aducă nepoatei sale. Alice se înroşi, supărată şi stânjenită de această ceartă stupidă. Ca şi când n-ar fi existat lucruri mai importante în clipa aceea, gândi ea. Temperamentul ei sălbatic era blestemul vieţii ei. Se întrebă o clipă, nu fără oarecare invidie, cum reuşise Hugh să capete atâta stăpânire de sine. Pentru că, în mod clar, îşi controla perfect firea. Ăsta era unul dintre lucrurile care-l făceau atât de periculos. Acum o privea lung, cu flăcările din vatră reflectate în ochi. — Să lăsăm la o parte ceea ce pare a fi o veche dispută de familie. N-am nici timpul nici răbdarea să lămurim acum lucrurile. Ştiţi de ce am venit aici în seara asta, Lady Alice? — Da, Mylord. Alice înţelese că n-avea rost să mai continue cu acest subiect. Căutaţi piatra cea verde. — Sunt pe urmele acestui blestemat de cristal de mai bine de o săptămână, doamnă. În Clydemere am aflat că a fost cumpărat de un tânăr cavaler de la Lingwood Hall. — Aşa şi este, Mylord, spuse Alice repede, la fel de dornică să treacă la chestiuni de afaceri ca şi el. — Pentru dumneavoastră? — Da. Vărul meu, Gervase, l-a descoperit la un vânzător ambulant de la târgul de vară din Clydemere. Alice îl văzu pe Gervase tresărind vizibil la auzul numelui său. Ştia că mă va interesa foarte mult şi a fost atât de drăguţ să mi-l cumpere! — V-a spus că negustorul a fost găsit ulterior cu beregata despicată? întrebă Hugh într-o doară. Alice simţi că i se usucă gura. — Nu, nu mi-a spus, Mylord. Cu siguranţă Gervase n-a aflat acest lucru. — Aşa se pare, spuse Hugh privindu-l pe Gervase cu interesul unui animal de pradă. Gervase închise şi deschise gura de două ori înainte de a-şi găsi graiul. — Vă jur că nu mi-am dat seama de pericolul care planează asupra cristalului, domnule. Nu era prea scump şi m-am gândit că-i va face plăcere lui Alice. E moartă după pietre neobişnuite şi alte asemenea lucruri. — Cristalul verde nu are nimic deosebit. Hugh se aplecă în faţă destul de mult pentru a modifica jocul de lumini şi umbre de pe faţa lui, care deveni astfel mai demonică. — Cu cât durează mai mult căutarea, cu atât mă amuză mai puţin. Alice îşi încreţi fruntea străbătută de un gând: — Sunteţi absolut sigur că moartea negustorului are legătură cu cristalul, Mylord? Hugh o privi ca şi cum l-ar fi interesat dacă soarele avea să răsară a doua zi. — Vă îndoiţi de cuvântul meu? — Nu, bineînţeles că nu. Alice îşi înăbuşi un mic geamăt interior. Bărbaţii sunt ridicol de sensibili când e vorba de logica lor. Nu văd legătura dintre piatra verde şi uciderea negustorului. — Nu? — Nu. Piatra verde nu e nici prea frumoasă nici deosebit de valoroasă din câte îmi dau seama. Este chiar urâtă pentru un cristal. — Apreciez părerea dumneavoastră de expertă. Alice nu luă în seamă sarcasmul din vocea lui. Mintea ei o luase înainte urmărind logica acestei probleme interesante. — Sunt de acord că un tâlhar înrăit ar fi putut ucide pentru a obţine piatra, dacă ar fi avut greşita impresie că e valoroasă. În realitate însă, e o piatră ieftină, altminteri Gervase nu ar fi cumpărat-o niciodată. Şi de ce l-ar ucide cineva pe sărmanul negustor după ce a vândut cristalul? N-are niciun sens. — Crima e cât se poate de logică în situaţia în care cineva încearcă să acopere nişte urme, spuse Hugh cu prea multă blândeţe. Vă asigur că oamenii au fost şi sunt ucişi în continuare pentru motive mult mai puţin importante. — Se prea poate. Alice îşi sprijini cotul în palma mâinii celeilalte şi se bătu uşor cu degetele pe obraz. — Pe ochii sfinţilor, aş putea să jur că bărbaţilor le place foarte mult să comită o mulţime de violenţe inutile şi stupide. — Se întâmplă, admise Hugh. — În orice caz, dacă nu aveţi o dovadă clară care să facă legătura între uciderea negustorului şi cristalul verde, nu văd cum puteţi susţine cât de cât sigur că ar exista vreuna. Dădu din cap pentru a-şi sublinia argumentul. Negustorul putea foarte bine fi ucis din cu totul alte motive. Hugh nu spuse nimic. O privea cu o curiozitate rece, ca şi cum Alice ar fi fost o creatură ciudată, necunoscută, care s-ar fi materializat în faţa lui. Pentru prima oară păru puţin deconcertat, ca şi cum n-ar mai fi ştiut ce să creadă despre ea. Ralf gemu vădit nefericit. — Alice, în numele Sfintei Cruci, te rog nu te mai contrazice cu Sir Hugh. Nu-i momentul să-ţi exersezi talentele în materie de retorică şi dezbateri. Alice se simţi ofensată de această acuzaţie cu totul nemeritată. — Nu sunt nepoliticoasă, unchiule. Încerc doar să-i arăt lui Sir Hugh că nu poţi deduce motivul unei crime decât pe baza unor dovezi solide. — Trebuie să mă credeţi pe cuvânt, Lady Alice, spuse Hugh. Negustorul e mort datorită acelui blestemat de cristal. Cred că putem fi amândoi de acord că n-ar fi deloc indicat să mai moară şi alţii din cauza lui, nu? — Da, Mylord. Sper că nu mă consideraţi lipsită de maniere. Atâta doar că eu… — Pui la îndoială totul, o completă el sec. Alice îl privi încruntată. — Ce vreţi să spuneţi? — Se pare că puneţi la îndoială totul. În alte împrejurări acest obicei mi s-ar părea oarecum amuzant, dar în seara asta n-am chef de asemenea distracţii. Am venit cu un scop precis: vreau cristalul verde. Alice îşi luă curaj. — Nu vreau să vă simţiţi ofensat, Mylord, dar să ştiţi că vărul meu a cumpărat acest cristal pentru mine. Acum este proprietatea mea. — La dracu’, Alice, şuieră Ralf. — Pentru Dumnezeu, Alice, trebuie să te cerţi cu el? şopti Gervase. — Ne-am dus pe copcă! murmură William. Hugh îi ignoră pe toţi concentrându-şi atenţia doar asupra lui Alice. — Cristalul verde este ultima dintre Pietrele Scarcliffe, doamnă. Eu sunt noul lord Scarcliffe. Cristalul îmi aparţine. Alice îşi drese glasul şi alegându-şi cuvintele cu grijă spuse: — Îmi dau seama că piatra v-a aparţinut cândva, Mylord, dar se poate argumenta că, strict vorbind, nu mai este a dumneavoastră. — Credeţi? Aveţi o pregătire în domeniul juridic la fel de bună ca şi în ştiinţele naturii, deci? Alice îi susţinu privirea. — Acel cristal a fost obţinut de Gervase într-o tranzacţie perfect legală, după care mi-a fost trecut mie sub forma unui dar. Nu văd cum aţi putea ridica pretenţii asupra lui. Tăcerea nefirească ce învăluia încăperea fu întreruptă de un nou suspin colectiv. Cineva scăpă o cană de bere pe podea. Zgomotul puternic de metal răsună în toată clădirea. Un câine scheună. Ralf scoase un mic orăcăit. Se uită la Alice cu ochii ieşiţi din orbite. — Alice, ce înseamnă asta? — Nimic. Vreau doar să-i arăt ce drepturi am asupra cristalului, spuse Alice şi, privindu-l pe Hugh în ochi, continuă: Am auzit spunându-se că Hugh cel Necruţător este un bărbat aspru, dar cinstit şi drept. Este adevărat? — Hugh cel Necruţător, spuse Hugh pe un ton ameninţător, este un bărbat care ştie să păstreze ceea ce este al lui. Puteţi fi sigură doamnă, că eu consider cristalul ca fiind al meu. — Domnule, cristalul acesta e foarte important pentru cercetările mele. În prezent studiez diferite pietre şi proprietăţile lor, iar cristalul verde mi se pare foarte interesant. — Parcă spuneaţi că e urât. — Da, Mylord. Dar am constatat că obiectele, cărora le lipseşte farmecul superficial şi atractiv, adesea ascund secrete de mare interes intelectual. — Teoria dumneavoastră se aplică şi la oameni? Alice păru încurcată. — Adică? — Prea puţini oameni ar zice despre mine că sunt atrăgător şi plin de farmec, doamnă. Mă întrebam doar dacă mă găsiţi interesant. — Aha. — În sens intelectual, desigur. Alice îşi atinse buzele cu vârful limbii. — Păi, în privinţa asta, Mylord, s-ar putea spune despre dumneavoastră că sunteţi interesant. Cu siguranţă. „Fascinant” ar fi cuvântul cel mai bun, gândi ea. — Sunt flatat. V-ar interesa poate şi mai mult să ştiţi că nu port acest nume din întâmplare. Mi se spune „Necruţătorul” datorită obiceiului meu de a urmări întotdeauna un lucru până îl obţin. — Nu mă îndoiesc nicio clipă de asta, domnule, dar nu vă pot permite să ridicaţi pretenţii asupra cristalului verde, spuse Alice cu un zâmbet strălucitor. Poate cândva am să vi-l împrumut. — Duce-ţi-vă şi aduceţi piatra, spuse Hugh cu o voce îngrozitor de calmă. Acum. — Mylord, nu m-aţi înţeles. — Nu, doamnă, dumneavoastră sunteţi cea care nu înţelege. M-am săturat de acest joc care se pare că vă amuză. Aduce-ţi-mi imediat piatra, altfel veţi suporta consecinţele. — Alice! ţipă Ralf. Fă ceva! — Da, spuse Hugh. Faceţi ceva, Lady Alice. Aduce-ţi-mi cristalul verde imediat! Alice îşi îndreptă statura şi se pregăti să-i dea vestea proastă. — Mă tem că nu pot face asta, Mylord. — Nu puteţi, sau nu vreţi? întrebă Hugh încet. Alice scutură din umeri. — Nu pot. Am păţit şi eu de curând ceea ce aţi păţit şi dumneavoastră. — Pe toţi dracii, ce vorbe mai sunt şi astea? Întrebă Hugh. — Cristalul verde mi-a fost furat acum câteva zile, Mylord. — Ţine-mă, Doamne, şopti Hugh. Dacă vreţi să-mi provocaţi mânia cu ţesătura asta de minciuni şi cuvinte confuze, aproape că aţi reuşit, doamnă. Vă previn totuşi, că urmarea n-o să vă placă. — Nu, Mylord, spuse Alice repede. Nu spun decât adevărul. Piatra a dispărut din camera mea de lucru de aproape o săptămână. Hugh aruncă o privire rece, întrebătoare spre Ralf, care dădu din cap nehotărât. Hugh îşi întoarse din nou privirea lui neliniştitoare spre Alice, fixând-o dur. — Dacă e adevărat, spuse el cu răceală, de ce nu mi s-a spus imediat ce am sosit? Alice îşi drese din nou vocea. — A fost ideea unchiului meu. A zis că, de vreme ce piatra este proprietatea mea, eu trebuie să fiu aceea care să vă informeze de pierderea ei. — Şi să ridicaţi şi pretenţii asupra ei, totodată, nu? Zâmbetul lui Hugh semăna mult cu lama mult finisată a sabiei lui. N-avea niciun rost să nege evidenţa. — Da, Mylord. — Sunt sigur că ideea de a-mi spune acest lucru, abia după ce am mâncat bine, a fost a dumneavoastră, murmură Hugh. — Da, Mylord. Mama spunea întotdeauna că bărbaţii sunt mai înţelegători după o masă bună. Ei bine, sunt încântată să vă spun că am un plan de a recupera piatra. Hugh părea să n-o fi auzit. Arăta de parcă era pierdut în gânduri. — Nu cred că am mai întâlnit o femeie ca dumneavoastră, Lady Alice. Alice fu momentan derutată. Căldura unei plăceri neaşteptate începu să dospească în ea. — Găsiţi că sunt interesantă, Mylord? întrebă ea, adăugând apoi cu dificultate: În sens intelectual, adică? — Da, doamnă. Extrem de interesantă. Alice se înroşi. Nu i se mai întâmplase ca un bărbat să-i facă un asemenea compliment. De fapt, niciun fel de compliment. Îi dădea un fior de plăcere. Faptul că Hugh o găsea la fel de interesantă cum îl găsise şi ea pe el, aproape că o copleşea. Se strădui să scape de această senzaţie nouă şi să se întoarcă la chestiunile practice. — Mulţumesc, Mylord, spuse ea, cu ceea ce credea a fi un calm lăudabil în împrejurarea dată. Aşa cum spuneam, când am aflat că urmează să ne vizitaţi, am făcut un plan pe baza căruia am putea recupera cristalul împreună. Ralf se uită fix la ea. — Alice, ce vrei să spui? — Am să explic imediat totul, unchiule, spuse Alice privindu-l pe Hugh. Sunt sigură că vă interesează să auziţi detaliile, Mylord. — Puţini, foarte puţini oameni au încercat în diferite momente să mă înşele, spuse Hugh. Alice se încruntă. — Să vă înşele, Mylord? Nimeni de aici n-a încercat să vă înşele. — Cei care au încercat sunt acum morţi. — Domnule, propun să ne întoarcem la subiectul nostru, spuse Alice nerăbdătoare. Deci, de vreme ce piatra verde ne interesează pe amândoi, logic ar fi să ne unim forţele. — Trebuie să spun, cu regret, că au mai existat şi vreo două femei care au făcut jocuri periculoase cu mine, dar nu cred că aţi dori să le cunoaşteţi soarta. — Mylord, ne îndepărtăm de subiect… Hugh mângâie piciorul cupei de vin. — Dar acum, când mă gândesc la acele femei, care mi-au pus răbdarea la încercare cu jocurile lor prosteşti, cred că pot spune cu oarecare certitudine că nu semănau deloc cu dumneavoastră. — Sunt sigură că nu. Alice începu iar să se enerveze. Eu nu fac niciun joc, domnule. Din contră, ar fi în interes reciproc să combinăm mintea mea cu calităţile dumneavoastră cavalereşti pentru a recupera piatra. — Asta ar fi greu de făcut, Lady Alice, având în vedere că nu am nicio dovadă că posedaţi vreun pic de minte, spuse Hugh răsucind cupa în mână. Sau cel puţin una care să nu fi fost viciată. Alice simţi că ia foc. — Mylord, mă insultaţi în modul cel mai revoltător. — Alice, ai să ne duci pe toţi la pieire, şopti Ralf disperat. Hugh nu-i dădu nicio atenţie. Continuă s-o fixeze pe Alice. — Nu vă insult, doamnă, subliniez doar un fapt indiscutabil. Trebuie să fiţi lipsită de minte, dacă veţi crede că vă puteţi juca cu mine în maniera asta. O femeie cu adevărat deşteaptă şi-ar fi dat seama de mult că păşeşte pe gheaţă subţire. — Domnule, m-am săturat de toate prostiile astea. — Şi eu. — Vreţi să fiţi rezonabil şi să-mi ascultaţi planul, sau nu? — Unde e cristalul verde? Alice era la capătul răbdării. — V-am spus că a fost furat, spuse ea ţipând. Cred că ştiu identitatea hoţului şi sunt gata să vă ajut să aflaţi unde se ascunde. În schimb, vreau să facem o înţelegere. — O înţelegere? Cu mine? Ochii lui Hugh exprimau un pericol infinit. Glumiţi, doamnă. — Nu, sunt foarte serioasă. — Nu cred că v-ar conveni condiţiile unei înţelegeri cu mine. Alice îl privi provocator. — De ce, nu? Ce m-ar costa? — Sufletul, probabil, spuse Hugh.      

Deceptie de Amanda Quick PROLOG — Spune-i să se ferească de Gardian. Artemis Wingfield se întinse peste masa cârciumii. Ochii lui de un albastru spălăcit priveau fix de sub sprâncenele stufoase. Ai priceput, Chillhurst? Trebuie să se ferească de Gardian. Jared Ryder, viconte de Chillhurst, îşi sprijini coatele de masă, privindu-l cu unicul său ochi valid pe bărbatul care îl însoţea. Wingfield se obişnuise cu el în ultimele două zile, îşi zise în sinea lui. Se acomodase atât de bine, încât nu se mai zgâia la peticul de catifea neagră care îi acoperea ochiul bolnav. Era clar că Wingfield îl acceptase pe Jared, deoarece îl lua exact drept ceea ce se dăduse: un aventurier englez, asemeni lui, hotărât să plece într-o călătorie acum când, în fine, războiul împotriva lui Napoleon luase sfârşit. Cei doi bărbaţi îşi petrecuseră ultimele două nopţi în acelaşi han. Se aflau într-un port francez mic şi murdar, în aşteptarea vapoarelor pe care urmau să se îmbarce. Era o seară de primăvară caldă. Cârciuma plină de fum se umpluse de consumatori. Jared îşi spuse că Wingfield se supusese unor chinuri inutile îmbrăcându-se în felul acela. În mod categoric, la disconfortul bărbatului mai vârstnic contribuiau gulerul înalt până la bărbie, cravata elegant înnodată, vesta perfect mulată pe trup şi haina bine croită. Costumaţia modernă nu era potrivită nici pentru o seară atât de călduroasă, nici pentru cârciuma în care se aflau. Dar Wingfield era genul de englez care punea mai mare preţ pe aspect decât pe confortul personal. Jared bănuia că, în timp ce călătorea, noul lui amic se îmbrăca la patru ace înaintea fiecărei cine; ar fi făcut-o chiar dacă cina i-ar fi fost servită într-un cort. — Am auzit ce ai spus, domnule. Dar nu înţeleg la ce te referi. Cine, sau ce este acest Gardian? — Circulă o mulţime de aberaţii, ca să fiu sincer. E vorba de o legendă veche, care are legătură, printre altele, şi cu un jurnal ce intenţionez să-l trimit în Anglia, nepoatei mele. Contele care mi-a vândut acest jurnal m-a avertizat. — Înţeleg, spuse Jared, politicos. Fereşte-te de Gardian. La asta te referi, nu? Interesant. — După cum am precizat, jurnalul are legătură doar parţial cu legenda. Aseară însă a avut loc un incident ciudat. Nimeni nu poate fi suficient de vigilent… — Un incident ciudat? Wingfield strânse pleoapele. — Am impresia că, în timpul cinei, mi-a cotrobăit prin cameră cineva de aici, de la han. Jared se încruntă. — Azi-dimineaţă, la micul dejun, n-ai suflat o vorbă despre chestia asta. — Nu eram sigur. Nu mi s-a furat nimic, înţelegi? Dar toată ziua am avut bizara senzaţie că sunt urmărit. — Neplăcut. — Într-adevăr. Oricum, incidentul nu are nimic de-a face cu jurnalul. Totuşi, am început să-mi fac unele griji. Nu vreau să-mi pun nepoata în pericol. Jared sorbi din berea slabă de provenienţă englezească. — Ce conţine jurnalul pe care vrei să-i trimiţi nepoatei tale? — Este jurnalul unei doamne, explică Wingfield. Claire Lightbourne. Asta-i tot ce ştiu. Textul este neinteligibil. — Adică? — Pare să fie scris într-un melanj de limbi: greacă, latină, engleză. Parcă ar fi un cod inventat de doamna respectivă. Nepoata mea crede că jurnalul Lightbourne conţine cheia necesară descoperirii unei comori fabuloase. Wingfield pufni cu dispreţ. — Crezi că este o simplă poveste complet neadevărată? — După părerea mea, şansele de a descoperi o comoară sunt nule. Olympia însă se va distra încercând să descifreze jurnalul. Îi place să se ocupe de chestii dintr-astea. — Pare o femeie ciudată. Wingfield chicoti. — Este. Dar presupun că nu din vina ei. A fost crescută de o mătuşă destul de excentrică şi de dama ei de companie. Niciodată n-am fost în relaţii foarte bune cu această ramură a familiei mele. Se spune că mătuşa şi dama de companie au hotărât să o educe singure pe Olympia şi i-au umplut capul cu o groază de idei ciudate. — Ce fel de idei? — Mulţumită educaţiei primite, Olympiei nu-i pasă deloc de etichetă. Nu mă înţelege greşit. Este o tânără minunată, cu o reputaţie nepătată, dar preocupările fetelor de vârsta ei o lasă rece… dacă pricepi ce vreau să spun. — Preocupări cum ar fi…? — Moda, de exemplu. Nu o interesează vestimentaţia. Pe deasupra, mătuşa aia a ei nu i-a dat niciodată sfaturile de care trebuie să ţină seama orice domnişoară: cum să danseze, cum să flirteze, cum să se facă plăcută unui eventual pretendent. Wingfield clătină din cap, dezaprobator. Foarte ciudată educaţie, dacă-mi ceri părerea. Ăsta-i motivul principal pentru care nu şi-a găsit încă un soţ, cel puţin aşa cred. — Ce o interesează pe nepoata ta? Curiozitatea lui Jared fusese stârnită şi el nu reuşi să şi-o stăpânească. — Orice are legătură cu obiceiurile şi legendele tărâmurilor străine care i se par fascinante. Depune o activitate intensă la Societatea pentru călătorii şi explorări, deşi n-a trecut niciodată hotarele Dorset-ului. Jared îl privi lung. — Dacă nu călătoreşte, ce fel de activitate desfăşoară la societate? — Încearcă să dea de urma tuturor cărţilor, jurnalelor şi scrisorilor vechi, în care se vorbeşte despre călătorii şi explorări. Studiază ceea ce găseşte şi trage nişte concluzii. În ultimii trei ani a publicat mai multe articole în revista trimestrială a societăţii. — Serios? Jared devenea din ce în ce mai curios. — Da. În ochii lui Wingfield apăru o sclipire trecătoare de mândrie. Articolele se bucură de popularitate, deoarece conţin tot felul de informaţii instructive despre tradiţiile şi deprinderile străinilor. — Cum a aflat de existenţa jurnalului Lightbourne? Wingfield ridică din umeri. — Prin intermediul unor scrisori, peste care a dat pe parcursul cercetărilor. A pierdut aproape un an, dar, până la urmă, l-a localizat. Se afla într-un orăşel de aici, de pe coasta Franţei. Iniţial, a aparţinut unei biblioteci mari, care a fost distrusă în timpul războiului. — Ai venit în Franţa special pentru a-i face rost nepoatei tale de acest jurnal? — Nu. Orăşelul se afla în drumul meu, spuse Wingfield. Am pornit spre Italia. Se pare că în ultimii câţiva ani jurnalul a trecut prin mai multe mâini. Bătrânul care mi l-a vândut avea nevoie de bani şi îşi vindea cărțile. Am fost nevoit să mă tocmesc cu el şi să cumpăr mai multe volume. — Unde se află jurnalul în acest moment? — O, la loc sigur! L-am împachetat şi l-am lăsat în grija celor de pe Sea Flame, împreună cu celelalte lucruri pe care i le trimit Olympiei. — Nu ţi-e teamă că la bordul corăbiei ar putea păţi ceva? — Dumnezeule, nu! Sea Flame este unul dintre vasele companiei Flamecrest. Are o reputaţie excelentă şi echipaje demne de toată încrederea. Prezintă toate garanţiile. Nu, nu, lucrurile mele sunt pe mâini bune. Pe mare, nu li se poate întâmpla nimic. — Dar pe drumurile Angliei? De ele nu eşti chiar atât de sigur, nu? Wingfield făcu o grimasă. — Acum, când ştiu că lucrurile mele vor fi însoţite de tine până în Dorset, la Upper Tudway, sunt mult mai liniştit. — Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acorzi. — Ţi-o acord, domnule. Nepoata mea va fi cât se poate de fericită când va vedea jurnalul. Jared îşi zise că Olympia Wingfield era, într-adevăr, o fiinţă deosebit de ciudată, dar el era obişnuit cu asemenea fiinţe. În definitiv, crescuse în mijlocul unei familii de excentrici. Wingfield se rezemă de peretele separeului şi se uită în jur. Privirile i se opriră asupra unui bărbat robust, care şedea la masa alăturată. Remarcă o cicatrice şi faptul că era înarmat cu un cuţit. Figura primitivă alunga eventualii comeseni. Era genul tipic de client al cârciumilor din porturi. — Al naibii de duri tipi, nu? spuse Wingfield pe un ton care spunea că nu se simte la largul lui. — Jumătate din bărbaţii care se află aici nu arată mult mai civilizaţi decât nişte piraţi, zise Jared. Sunt soldaţi rămaşi pe drumuri după înfrângerea lui Napoleon. Marinari care aşteaptă să se urce la bordul unui vas. Oameni care caută o femeiuşcă dispusă să-i accepte, sau un motiv de bătaie. Lepădăturile obişnuite care îşi pierd vremea prin porturi. — Dar cealaltă jumătate? Pe faţa lui Jared apăru un zâmbet fugar. — Ceilalţi, probabil că sunt piraţi în toată regula. — Nu m-aş mira. Spuneai că ai călătorit foarte mult, domnule. Trebuie să fi trecut printr-o mulţime de locuri de genul acesta. Presupun că ai învăţat să te descurci. — După cum vezi, am reuşit să supravieţuiesc. Wingfield se uită cu subînţeles la bucata de catifea neagră care acoperea ochiul lui Jared. — Însă n-ai scăpat chiar nevătămat, după cum observ. — E adevărat, zise Jared schiţând o strâmbătură. Era conştient că, în general, oamenii nu considerau că are un aspect prea liniştitor. Emoţia nu se datora doar peticului de catifea neagră. Chiar şi atunci când se îmbrăca în haine mai elegante, membrii familiei îi spuneau că arată ca un pirat. Marele lor regret era că nu se comporta ca atare şi că se ocupa de afaceri. Înşelase speranţele tatălui său care îşi dorise un fiu îndrăzneţ, entuziast, cu sânge fierbinte, capabil să ducă mai departe tradiţiile familiei. Iniţial, Wingfield îl tratase cu precauţie. Jared era conştient că nu aspectul lui, ci calmul şi limbajul elevat îl convinseseră până la urmă pe bărbatul mai vârstnic că are de-a face cu un gentleman, care îi poate fi amic. — Cum ţi-ai pierdut ochiul, dacă nu te deranjează întrebarea mea? — Este o poveste lungă, spuse Jared. Şi cam dureroasă. Prefer să nu vorbesc despre ea. — Desigur, desigur. Wingfield roşi. Scuză-mi impertinenţa. — Nu-ţi face probleme. Sunt obişnuit să stârnesc curiozitatea oamenilor. — Mda… Ei bine, trebuie să-ţi spun că mâine dimineaţă, când îl voi vedea pe Sea Flame pornind în larg, mi se va lua o piatră de pe inimă. Mă linişteşte gândul că te vei afla la bord şi că îmi vei duce lucrurile până în Upper Tudway. Îţi mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa de care ai dat dovadă asumându-ţi această sarcină. — Dacă tot mă întorc în Dorset, mă bucur că-ţi pot fi de folos. — Trebuie să recunosc că m-ai scăpat de nişte cheltuieli suplimentare, i se destăinui Wingfield. Nu mai sunt obligat să apelez, ca de obicei, la firma din Weymouth, care s-ar fi ocupat de transportul bunurilor până la Olympia. Serviciile lor sunt foarte scumpe. — Niciodată nu scapi ieftin când vrei să imporţi ceva. — Adevărat. Din păcate, Olympia n-a reuşit să valorifice aşa cum trebuie mărfurile din ultimele două transporturi. Sumele obţinute nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor mele. Cred că amândoi am duce-o mai bine dacă am renunţa la acest gen de afaceri. — Piaţa importurilor este imprevizibilă, spuse Jared. Nepoata ta se pricepe la afaceri? — O, Doamne, nu! Olympia nu are cap de afaceristă. Este isteaţă foc, dar n-o interesează problemele financiare. Mi-e teamă că a moştenit caracteristicile familiei mele. Doreşte din tot sufletul să călătorească, la fel ca mine, dar n-are posibilitatea să o facă. — O femeie care călătoreşte singură întâmpină mari dificultăţi, admise Jared. — Nu dificultăţile o sperie. Nu este genul tipic de domnişoară englezoaică. Are douăzeci şi cinci de ani şi obişnuieşte să facă ce-o taie capul. Nici nu vreau să mă gândesc de ce-ar fi fost în stare dacă veniturile i-ar fi permis să-şi pună ideile în aplicare. Şi, mai ales, dacă n-ar fi avut în cârcă trei nepoţi groaznic de zburdalnici. — Îşi creşte nepoţii? — Aşa îi numeşte: nepoţi. Adevărul este că există nişte relaţii de rudenie, dar ceva mai îndepărtate. Băieţii sunt fiii unui văr. Vărul şi soţia lui au murit într-un accident de trăsură, cu doi ani în urmă. — Şi cum au ajuns copiii în grija nepoatei tale? — Habar n-am cum se fac chestiile astea, domnule. După moartea părinţilor, băieţii au trecut de la o rudă la alta, până când, în final, adică acum şase luni, au aterizat în faţa uşii Olympiei, care i-a luat în îngrijire. — Dificilă sarcină pentru o tânără necăsătorită. — În special pentru una care nu se gândeşte decât la tărâmuri îndepărtate şi legende vechi. Wingfield se încruntă, gânditor. Băieţii ăia cresc ca nişte sălbăticiuni. Au făcut praf trei preceptori la rând. Sunt nişte puşti drăguţi, dar se ţin doar de năzbâtii. În casa lor este un talmeş-balmeş permanent. — Înţeleg. Jared crescuse şi el într-o casă asemănătoare, dar nu căutase niciodată să trăiască noi experienţe. Preferase existenţa calmă, ordonată. — Evident, eu încerc s-o ajut pe Olympia. Ori de câte ori mă aflu în Anglia, fac tot ce pot pentru ea. Dar nu stai în Anglia suficient timp. Nu ai cum să-i ţii sub control pe cei trei băieţi, nu? gândi Jared. — În afară de jurnalul Lightbourne, ce-i mai trimiţi nepoatei tale? Wingfield sorbi ultima picătură de bere. — Haine, condimente, câteva bijuterii fără valoare. Şi cărţile, evident. — Ea se va ocupa de vânzarea lor în Londra? — Cărţile sunt pentru biblioteca ei. Restul, însă, da, ia drumul Londrei. O parte din banii câştigaţi vor fi folosiţi în gospodăria ei. Cu cealaltă parte, îmi va finanţa călătoriile. Sistemul acesta s-a dovedit avantajos pentru amândoi, deşi, după cum ţi-am spus, am duce-o mai bine dacă am renunţa la el. — Este dificil să faci afaceri bune dacă nu-ţi ţii cu atenţie contabilitatea, observă Jared pe un ton sec. Îşi aminti brusc de problemele apărute în ultimele şase luni în propriile-i registre contabile. Avea intenţia să cerceteze cu mai multă atenţie această problemă. Era deja clar că din imensul imperiu financiar Flamecrest se furase o mare sumă, care se ridica la mai multe mii de lire sterline. Jared nu suporta ideea că fusese înşelat. Nu-i plăcea să-l ia cineva de prost. Dar, pe moment, trebuia să se concentreze asupra jurnalului. — Corect, domnule. Este necesar să dai atenţie contabilităţii, însă pe Olympia şi pe mine ne plictisesc de moarte aceste aspecte. Cu toate acestea, am scos-o până acum la capăt. Wingfield îşi strânse pleoapele şi îl privi ţintă pe Jared. Ascultă, eşti sigur că nu te deranjează serviciul pe care ţi le-am cerut? — Absolut deloc. Jared se uită spre fereastră. Lângă cheiul cufundat în întuneric, se deslușea silueta negricioasă a corăbiei Sea Flame, care aştepta începerea mareei de dimineaţă. — Îţi apreciez bunăvoinţa, domnule. Mare noroc să dau tocmai aici, în această zonă a Franţei, peste un astfel de gentleman şi pe deasupra să te întorci în Anglia chiar cu Sea Flame. Jared schiţă un surâs discret. — Da, mare noroc, spuse, întrebându-se ce reacţie ar fi avut Wingfield dacă ar fi aflat că el nu era doar proprietarul corăbiei Sea Flame, ci a întregii flote Flamecrest. — Mă simt mult mai bine ştiind că vei avea grijă ca mărfurile şi jurnalul să ajungă cu bine la nepoata mea. Îmi pot continua liniştit călătoria. — Parcă ai zis că te îndrepţi spre Italia, nu? — Apoi spre India. Ochii lui Wingfield căpătară expresia entuziastă a oricărui călător pasionat. Întotdeauna mi-am dorit să văd India. — Îţi urez călătorie plăcută, spuse Jared. — La fel, domnule. Şi încă o dată, mulţumesc. — Plăcerea-i de partea mea. Jared îşi scoase ceasul şi după ce îl consultă spuse: — Acum, te rog să mă scuzi, şi se ridică în picioare. — Te culci? — Nu încă. Înainte de a urca în cameră, voi face o plimbare pe chei, ca să-mi limpezesc mintea. — Ai grijă să nu te urmărească cineva, îl avertiză Wingfield cu voce joasă. Este bine să-ţi păzeşti spatele. Nu prea-mi place adunătura de aici, ca să nu mai vorbesc de răufăcătorii care bântuie pe afară la ora asta. — Nu-ţi face griji pentru mine, domnule. Jared înclină capul, salutându-şi politicos tovarăşul, se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Câţiva dintre bărbaţii care şuşoteau stând aplecaţi deasupra halbelor cu bere îi studiară cu ochi cunoscători cizmele scumpe. De la ele, privirile li se ridicară spre cuţitul pe care îl avea prins la şold, apoi mai sus, spre peticul negru care îi acoperea ochiul. Nimeni nu se ridică pentru a-l urmări pe Jared. Briza mării îi răsfiră părul lung, imediat ce se cufundă în întunericul de afară. Spre deosebire de Wingfield, Jared era îmbrăcat în haine potrivite climatului cald. Detesta eşarfele şi cravatele. Gulerul cămăşii fine din bumbac îi era desfăcut şi mânecile ridicate. Jared privi de-a lungul cheiului din piatră. Mintea, concentrată la afacerea în curs de derulare, nu-i afecta atenţia. Un om care şi-a pierdut un ochi avea motive să aibă grijă de celălalt. În depărtare, la capătul opus al cheiului, văzu un semnal făcut cu o lanternă. Din întuneric se desprinseră siluetele a doi bărbaţi. Amândoi erau masivi. Aproape la fel de înalţi şi de laţi în spate ca Jared. Feţele lor dure, cioplite parcă în piatră, erau încadrate de favoriţi argintii şi ciufuri bogate de păr alb. Păşeau vioi, deşi amândoi depăşiseră vârsta de şaizeci de ani. Doi aventurieri îmbătrâniţi, gândi Jared cu o oarecare afecţiune. Bărbatul care mergea ceva mai în faţă îl salută pe Jared zâmbind. În razele lunii, ochii bătrânului păreau complet decoloraţi, dar Jared era familiarizat cu această neobişnuită nuanţă cenuşie. O vedea în fiecare dimineaţă în oglindă, atunci când se bărbierea. — Bună seara, domnule, îi spuse el politicos tatălui său. Apoi îl salută printr-o înclinare de cap pe celălalt bărbat. Unchiule Thaddeus… Superbă noapte, nu-i aşa? — Era timpul să-ţi faci apariţia. Magnus, conte de Flamecrest, se încruntă. Începusem să cred că noul tău amic o să te ţină de vorbă toată noaptea. — Wingfield adoră conversaţia. Thaddeus ridică lanterna. — Ia zi, flăcăule, ce-ai aflat? Jared avea treizeci şi patru de ani. Trecuse multă vreme de când nu se mai considera „flăcău“. Mai mult decât atât, se simţea mult mai vârstnic decât oricare alt membru al familiei sale. Cu toate acestea, nu era cazul să-l corecteze pe Thaddeus. — Wingfield crede că a descoperit jurnalul lui Claire Lightbourne, spuse el calm. — Al naibii să fiu. Faţa lui Magnus exprimă o vizibilă satisfacţie. Deci este adevărat. Jurnalul a fost, în sfârşit, descoperit. Auzi, după atâţia ani de căutări! — Fir-ar al naibii, exclamă Thaddeus. Cum dracu’ a ajuns Wingfield primul la el? — Cred că a fost localizat de nepoata lui, spuse Jared, aici, în Franţa. Verii mei şi-au pierdut vremea de pomană căutându-l în Spania. — Haide, Jared, spuse Magnus împăciuitor. Charles şi William au avut toate motivele să creadă că jurnalul a fost dus acolo în timpul războiului. Tinerii tăi veri te-au cam supărat pentru că s-au lăsat prinşi de afurisiţii ăia de bandiţi. — S-au lansat într-o aventură stupidă, spuse Jared, morocănos. Am pierdut aproape două mii de lire ca să-i răscumpăr. Ca să nu mai pomenesc de timpul pierdut şi de energia consumată, pe care aş fi putut să le utilizez ocupându-mă de afacerile mele. — La naiba, fiule, se răsti Magnus. Numai la asta te gândeşti? Numai la afacerile tale? Pentru numele lui Dumnezeu, prin vene îţi curge sânge de aventurier, dar ai inimă şi suflet de neguţător. — Sunt conştient că te dezamăgesc, domnule. Pe dumneata şi pe toţi membrii familiei noastre. Jared se sprijini de parapetul din piatră care mărginea cheiul. Am mai discutat de câteva ori. Nu-i cazul s-o facem şi în seara asta. — Are dreptate, Magnus, interveni Thaddeus. Avem de rezolvat probleme mult mai importante. Jurnalul se află, practic, în mâinile noastre. După părerea mea, trebuie doar să ni le întindem şi să-l luăm. Jared ridică o sprânceană. — Care dintre voi a încercat aseară să şi le întindă? Wingfield susţine că cineva i-a cotrobăit prin cameră. — A meritat să facem o încercare, recunoscu Thaddeus, fără pic de jenă. Magnus îl aprobă printr-o înclinare a capului. — Ne-am uitat prin jur. Atâta tot. Jared se stăpâni să nu înjure. — Jurnalul se află pe Sea Flame încă de ieri după-amiază. Ca să ajungem la el ar trebui să descărcăm toată încărcătura afurisitei ăleia de corăbii. — Păcat, mormăi Thaddeus, dezolat. — În orice caz, continuă Jared, jurnalul îi aparţine domnişoarei Olympia Wingfield, de la Meadow Stream Cottage, Dorset. Ea l-a cumpărat, ea a plătit. — Aş! Jurnalul este al nostru, protestă Magnus. Este o moştenire de familie. Tipa nu are niciun drept asupra lui. — Se pare că uiţi un amănunt: chiar dacă punem mâna pe el, este puţin probabil să-l putem descifra. În schimb… Jared făcu o pauză suficient de lungă pentru a capta atenţia tatălui şi a unchiului său. — În schimb…? îl îndemnă Magnus nerăbdător. — Artemis Wingfield este convins că nepoata lui va găsi codul în care este scris jurnalul, spuse Jared. Se pare că domnişoara Wingfield excelează în probleme de acest gen. Thaddeus se entuziasmă imediat. — Ia ascultă, flăcăule. Înseamnă că planul este cât se poate de clar. Trebuie să mergi pe urmele jurnalului, până la destinaţie, apoi să intri în graţiile domnişoarei Wingfield şi s-o determini să-ţi destăinuiască tot ce află. — Excelentă idee, zise Magnus. Farmec-o, fiule. Sedu-o. Când vei putea s-o modelezi ca pe o cocă, determin-o să ne transmită toate informaţiile pe care le obţine din jurnal. Abia după aceea i-l vom sufla de sub nas. Jared oftă. Era dificil să fii singura fiinţă sensibilă şi sănătoasă la minte într-o familie de excentrici. De trei generaţii, jurnalul Lightbourne îi preocupa pe bărbaţii familiei Flamecrest, cu excepţia lui Jared. Tatăl, unchiul şi verii lui plecaseră în căutarea acestuia. La fel ca bunicul şi fraţii acestuia. Presupusa comoară domina cu o forţă incredibilă preocupările acestui mare clan întemeiat de un aventurier autentic. Dar totul trebuia să aibă o limită. Cu câteva săptămâni în urmă, verii săi erau cât pe ce să fie ucişi din cauza jurnalului. Jared hotărâse că a sosit vremea să pună capăt acestei isterii o dată pentru totdeauna. Din păcate, n-o putea face decât recuperând jurnalul, pentru a vedea dacă acesta conţine, într-adevăr, secretul comorii dispărute. Nimeni nu protestase atunci când anunţase că a venit rândul lui să plece după misteriosul tezaur care dispăruse în urmă cu aproape o sută de ani. De fapt, toată lumea – şi, în special, tatăl lui – fusese peste măsură de încântată să constate că Jared manifestă interes faţă de problema care îi preocupa. Jared ştia că familia îl aprecia pentru talentul său de afacerist. În acelaşi timp, era conştient că nu reprezenta prea mult într-o familie faimoasă pentru bărbaţii ei curajoşi şi pasionaţi. Rudele îl considerau deprimant de moale. Susţineau că-i lipseşte „focul Flamecrest“. La rândul lui, Jared aprecia că le lipseşte autocontrolul şi capacitatea de a raţiona. Remarcase graba cu care veneau la el atunci când aveau o problemă sau rămâneau fără bani. Jared soluţiona toate problemele clanului Flamecrest, inclusiv amănuntele „plictisitoare“ care condiţionau desfăşurarea normală a vieţii de familie. Şi făcea asta de la vârsta de nouăsprezece ani. Toţi membrii familiei erau de acord că se pricepea mai bine decât ei la asta. Uneori, când rămânea treaz până la ore târzii din noapte pentru a-şi pune la punct agenda de lucru, se întreba în treacăt dacă îi va sări şi lui cineva în ajutor, când va avea nevoie. — Vorbiţi de farmece şi seducţie, spuse Jared, însă, eu nu am moştenit talentele Flamecrest, aşa că nu pot nici să farmec, nici să seduc. — Aş! Magnus făcu o mişcare amplă cu braţul, dându-i astfel de înţeles că refuză să-i accepte ideea. Problema constă în faptul că n-ai fost niciodată tentat să încerci. Faţa lui Thaddeus exprima îngrijorare. — Haide, Magnus! Eu n-aş merge chiar atât de departe. Cum poţi să afirmi că nu a încercat niciodată? Gândeşte-te la situaţia aceea nefericită, de acum trei ani, când flăcăul nostru s-a străduit să-şi facă rost de o soţie. Jared se uită la unchiul său. — Cred că putem renunţa la discuţia asta. Nu am intenţia s-o seduc pe domnişoara Wingfield doar pentru a-mi dezvălui secretul jurnalului. Şi nici pe altcineva. Thaddeus se încruntă. — Atunci, flăcăule, cum îl vom scoate de la ea? — Cumpăr informaţiile, spuse Jared. — Le cumperi! Magnus părea şocat. Crezi că un secret ca acesta poate fi obţinut cu ajutorul banilor? — Experienţa îmi spune că se poate cumpăra practic orice. O abordare directă şi o ofertă corespunzătoare face minuni în cele mai dificile situaţii. — Flăcăule, flăcăule, ce ne facem cu tine? gemu Thaddeus. — Îmi daţi mână liberă să mă ocup de problema asta. Hai să ne înţelegem. Eu voi merge după jurnal, iar voi îmi promiteţi că nu veţi uita de învoială. — Care învoială? întrebă Magnus nedumerit. Jared strânse din dinţi. — Cât timp mă ocup de această problemă, nu vă băgaţi în afacerile Flamecrest-ului. — Fir-ar al naibii, fiule, dar eu şi Thaddeus conducem afacerile familiei încă dinainte de a te naşte. — Da, domnule, ştiu. Amândoi sunteţi de vină că s-au dus de râpă. Magnus se încruntă revoltat. — Nu-i vina noastră că am trecut prin vremuri grele. În anii aceia, afacerile nu mergeau. Jared consideră că e mai înţelept să nu insiste asupra acestui subiect. Toţi ştiau că lipsa flerului de care dădea dovadă contele, combinată cu nepriceperea fratelui său, contribuiseră la distrugerea averii familiei Flamecrest. Jared luase în mână frâiele, la vârsta de nouăsprezece ani – exact la timp pentru a salva ultimul vas hodorogit pe care îl mai poseda familia. Amanetase colierul mamei sale pentru a completa suma necesară ca să-l păstreze. Niciunul dintre membrii familiei nu-l iertase pentru lipsa de sentimentalism de care dăduse dovadă. Nici măcar mama lui. Abordase subiectul chiar pe patul de moarte, cu doi ani în urmă. Jared fusese însă prea îndurerat pentru a-i aminti că se bucurase din plin, la fel ca toţi ceilalţi membri ai clanului, de rodul eforturilor sale, adică de noua avere Flamecrest. Jared reconstruise imperiul Flamecrest pornind de la acel unic vas. Spera din tot sufletul că, în momentul întoarcerii din nebuneasca lui călătorie, nu va fi nevoit să-o ia de la capăt. — Nu-mi vine să cred, în sfârşit, comoara familiei Flamecrest aproape că se află în mâinile noastre. Thaddeus strânse degetele, ridicând triumfător pumnul. — Posedăm deja o avere, îi atrase atenţia Jared. Nu avem nevoie de comoara aceea furată, pe care căpitanul Jack şi partenerul său, Edward Yorke, au îngropat-o pe insula aia blestemată, cu aproape o sută de ani în urmă. — N-a fost furată, tună Magnus. — Aminteşte-ţi, domnule, că atunci când a trăit în Indiile de Vest, străbunicul a fost pirat. Sprâncenele lui Jared se ridicară. Este puţin probabil ca el şi Yorke să fi ajuns în posesia comorii într-un mod onorabil. — Căpitanul Jack nu a fost pirat, protestă Thaddeus cu vehemenţă. A fost un englez loial, plecat pe mare în misiune. Pentru numele lui Dumnezeu, comoara este o pradă de război, luată legal de pe un vas spaniol! — Ar fi interesant să auzim şi versiunea spaniolă a acestei poveşti, remarcă Jared. — Aş! Magnus îl fulgeră cu privirile. Ei sunt de vină pentru situaţia creată. Dacă afurisiţii ăia de spanioli nu i-ar fi urmărit, căpitanul Jack şi Yorke n-ar fi fost obligaţi să o îngroape pe insula aia nenorocită, iar noi n-am mai fi acum, aici, bătându-ne capul cum s-o recuperăm. — Da, domnule, spuse Jared, obosit. Auzise toate astea de nenumărate ori şi de fiecare dată îl plictisiseră. — Singurul pirat adevărat a fost Edward Yorke, continuă Magnus. Mincinosul, escrocul, criminalul ăla, care l-a turnat spaniolilor pe străbunicul tău. Căpitanul Jack a reuşit să scape de cursa care i-a fost întinsă doar cu ajutorul lui Dumnezeu. — Chestiile astea s-au petrecut cu aproape o sută de ani în urmă. Nu putem fi siguri că Yorke l-a trădat pe căpitanul Jack, spuse Jared, calm. Şi, oricum, nu prea mai contează ce s-a întâmplat. — Ba contează, se răsti Magnus. Eşti descendentul unei familii care are cu ce să se mândrească, băiete. Este datoria ta să găseşti comoara dispărută. Comoara aceea ne aparţine. Avem toate drepturile s-o revendicăm. — În definitiv, spuse Thaddeus grav, tu eşti noul Gardian, flăcăule. — La naiba, bombăni Jared. Ştii foarte bine că astea-s nişte prostii. — Nu-s prostii, insistă Thaddeus. Ai câştigat dreptul de a purta acest titlu cu mulţi ani în urmă, în noaptea în care te-ai folosit de stiletul căpitanului Jack pentru a-ţi scăpa verii de contrabandistul ăla. Ai uitat? — Este cam greu să uit acel incident care m-a costat un ochi, domnule, mormăi Jared. Nu intenţiona să provoace o ceartă din cauza acestei legende idioate a familiei lor. Îi ajungeau problemele create de comoară. — Trebuie să ţii cont de faptul că eşti noul Gardian, spuse Magnus, cu un aer solemn. Ai însângerat stiletul. Mai mult decât atât, eşti imaginea fidelă a căpitanului Jack. Arăţi exact cum arăta el în tinereţe. — Destul. Jared îşi scoase ceasul din buzunar şi îl apropie de lumină, pentru a-i putea vedea cadranul. Este târziu. Mâine trebuie să mă trezesc devreme. — Du-te naibii cu ceasul tău afurisit, cu tot, bodogăni Thaddeus. Pun pariu că îţi notezi în agendă şi întâlnirea pe care ai avut-o cu noi. — Evident, îl asigură Jared cu răceală. Depind de agenda aia. Ceasul şi agenda erau lucrurile pe care le preţuia cel mai mult, îşi zise Jared. Trecuseră destui ani de când acestea îl ajutaseră să stabilească ordinea într-o lume care se dovedea adesea haotică din cauza sucitei, imprevizibilei lui familii. — Nu-mi vine să cred. Magnus clătină capul, deprimat. Noi discutăm despre descoperirea unei imense comori şi tu îţi consulţi ceasul şi agenda, ca un obtuz om de afaceri. — Sunt un obtuz om de afaceri, domnule, spuse Jared. — Iată un motiv suficient de bun pentru ca un tată să înceapă să plângă, bombăni Magnus. — Încearcă să demonstrezi că nu-ţi lipseşte complet „spiritul Flamecrest“, flăcăule, îl rugă Thaddeus. — Suntem pe cale să ne recuperăm moştenirea pierdută, fiule. Magnus se agăţă de marginea parapetului din piatră şi privi marea întunecată, de parcă ar fi putut întrezări ceva dincolo de linia orizontului. O simt în oase. Comoara Flamecrest se află, în sfârşit, la îndemâna noastră. Ţie îţi revine cinstea de a o reda familiei. — Te asigur, domnule, spuse Jared politicos, că entuziasmul pe care mi-l provoacă această perspectivă

Frumoasa şi Bestia de Amanda Quick                Capitolul 1 Era o scenă parcă desprinsă dintr-un coşmar. Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se opri în prag şi îşi aruncă privirea în mica şi vesela anticameră a iadului. Erau oase peste tot. Cranii ce rânjeau sălbatic, coaste şi femururi zdrobite erau împrăştiate haotic precum o grămadă de gunoaie drăceşti. Bucăţi de piatră cu dinţi şi degete de la picioare şi alte fragmente fără noimă încastrate în ele erau îngrămădite pe pervazul ferestrei. Un vraf de vertebre zăcea pe podea într-un colţ. În mijlocul acestei dezordini teribile se afla o siluetă zveltă cu un şorţ pătat. O bonetă de muselină albă era cocoţată strâmb peste coama sălbatică şi încâlcită de cârlionţi castanii. Femeia, evident tânără, era aşezată la o masă grea de mahon. Spatele ei îngust şi graţios era întors spre Gideon. Realiza o schiţă, cu întreaga atenţie concentrată asupra a ceva ce părea a fi un os lung încastrat într-o bucată de piatră. De unde stătea el, Gideon observă că nu purta verighetă pe niciunul dintre degetele suple ce ţineau condeiul. Era deci una dintre fiice, nu văduva răposatului reverend Pomeroy. Exact ce îi lipsea, îşi spuse, o altă fiică de paroh. După ce ultima murise, iar tatăl ei îndurerat părăsise acele locuri, tatăl lui Gideon numise un nou preot în sat, reverendul Pomeroy. Dar când acesta îşi dăduse sufletul, cu patru ani în urmă, Gideon, care între timp preluase moşiile tatălui său, nu se obosise să-i caute un înlocuitor. Gideon nu era deosebit de interesat de binele spiritual al locuitorilor din Upper Biddleton. Graţie unei înţelegeri încheiate între Pomeroy şi tatăl lui Gideon, familia Pomeroy continuase să locuiască în casa parohială. Îşi plăteau chiria la timp şi asta era tot ceea ce conta pentru tânărul aristocrat. Mai zăbovi o clipă cu privirea asupra scenei din faţa lui, apoi se uită prin încăpere în căutarea persoanei care lăsase deschisă uşa casei parohiale, oricine ar fi fost ea. Cum nu apăru nimeni, îşi scoase pălăria şi păşi în micul hol. Briza vioaie ce bătea dinspre mare îl urmă înăuntru. Era sfârşit de martie şi, deşi vremea era neobişnuit de caldă pentru această perioadă a anului, aerul mării era încă înţepător. Imaginea tinerei aşezate printre oasele învechite împrăştiate prin toată camera îl amuza şi îl intriga deopotrivă. Traversă holul în linişte, având grijă ca cizmele lui de călărie să nu facă zgomot pe podeaua de piatră. Era un bărbat masiv, unii spuneau monstruos, şi învăţase cu mult timp în urmă să se mişte fără un sunet, într-o încercare zadarnică de a compensa acest lucru. Atrăgea oricum destule priviri. Se opri în pragul uşii, studiind-o pe femeia întoarsă cu spatele. Când deveni evident că era prea cufundată în schiţa ei pentru a-i observa prezenţa, spulberă fără să vrea vraja. — Bună dimineaţa, spuse el. Tânăra ţipă speriată, scăpă condeiul din mână şi sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe faţă. Gideon era obişnuit cu această reacţie. Nu fusese niciodată un bărbat chipeş, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătăţea cu nimic aspectul. — Tu cine naiba eşti? Fata îşi ţinea acum ambele mâini la spate, străduindu-se în mod evident să-şi ascundă desenele în spatele a ceva ce părea a fi un jurnal. Expresia de şoc din ochii ei uriaşi, de culoare turcoaz, se transforma rapid în suspiciune. — St. Justin. Gideon îi oferi un zâmbet de o politeţe rece, cât se poate de conştient de efectul acestui gest asupra cicatricei. Aşteptă ca ochii ei incredibil de strălucitori să se umple de repulsie. — St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele de St. Justin? — Da. O expresie de uşurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii ei albastru-verzui: — Slavă Domnului! — Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon. Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îi privi supărată: — Dumnezeule bun, milord, m-aţi speriat teribil! Oare ce vă veni să intraţi aşa furiş peste oameni? — Dacă te nelinişteşte gândul de a fi deranjată de oaspeţi nepoftiţi, fără îndoială ar fi mai bine să-ţi ţii uşa încuiată, zise el aruncând o privire cu subînţeles peste umăr, spre uşa deschisă a casei. — O, vai. Probabil că doamna Stone a deschis-o mai devreme. Ea crede cu tărie în aerul proaspăt, să ştiţi. Intraţi, vă rog, milord. Sări din nou în picioare şi luă două volume groase de pe singurul scaun liber din încăpere. Stătu nehotărâtă preţ de o clipă, căutând prin învălmăşeala de obiecte un spaţiu suficient de mare cât să le cuprindă. În cele din urmă, oftând uşor, renunţă şi aruncă nepăsătoare cărţile pe podea: Vă rog să luaţi loc. — Mulţumesc. Gideon înaintă cu băgare de seamă şi se aşeză prudent pe scăunelul cu spătar în formă de scut. Stilul epocii în materie de mobilier era unul delicat, deloc potrivit pentru dimensiunile şi greutatea lui. Constată însă uşurat că scaunul rezistă. Coborî privirea spre cărţile care se aflaseră recent acolo. Prima era Teoria Pământului de James Hutton, iar cealaltă era Ilustraţii ale Teoriei lui Hutton despre Pământ de Playfair. Acestea, în combinaţie cu încăperea plină de oase, explicau multe. Gazda lui era pasionată de fosile. Poate că obişnuinţa ei de a se afla printre cranii albite şi rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simţea în largul ei printre imagini hidoase. O studie în vreme ce ea îşi făcu de lucru strângând ce mai rămăsese din desenele şi notiţele ei. Domniţa era neobişnuită, şi asta era puţin spus. Coama neîmblânzită îi scăpase de mult de sub strânsoarea bonetei şi a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei. Cu siguranţă nu era frumoasă, nici măcar deosebit de drăguţă, cel puţin nu după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie şi vitalitate, la fel ca tot restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinţi mici şi albi se încălecau puţin în faţă. Fără a înţelege de ce, găsi că efectul era fermecător. Nasul îngust şi ascuţit şi pomeţii înalţi, în combinaţie cu inteligenţa vioaie din ochii ei spectaculoşi, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, ruşinoasă sau mironosiţă, decise Gideon. Cu o asemenea femeie, ştiai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea. Faţa ei îi amintea de o pisicuţă deşteaptă; simţi brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Ştia din experienţă că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese muşcat rău o dată şi se învăţase minte. Ghici că gazda lui avea puţin peste douăzeci de ani. Se întrebă dacă lipsa unei moşteniri o împiedicase să-şi găsească un soţ sau dacă pasiunea ei evidentă pentru oase vechi îi descurajase pe potenţialii pretendenţi. Prea puţini gentlemeni ar fi fost tentaţi să ceară mâna unei femei care manifesta mai mult interes faţă de fosile decât faţă de flirt Privirea lui Gideon alunecă rapid peste restul corpului ei, remarcând rochia de muselină cu talie înaltă care probabil avusese cândva nuanţa bronzului, dar pălise de mult într-un ton vag de maro. O cămăşuţă plisată acoperea decolteul cuminte. Cămăşuţa şi şorţul ce o acoperea cu totul lăsau mult loc imaginaţiei. Chiar şi aşa, Gideon păru să distingă o pereche de sâni delicaţi şi rotunzi şi o talie subţire. O privi atent în vreme ce fata ocoli rapid masa pentru a se aşeza din nou pe scaun. În clipa în care trecu în grabă pe lângă marginea mesei, muselina uşoară se mulă pentru scurt timp în jurul unui şezut ce părea înzestrat cu rotunjimi generoase. — M-aţi luat prin surprindere, după cum vedeţi, milord. Tânăra ascunse alte câteva schiţe în spatele unui exemplar din Revista Societăţii de Fosile şi Antichităţi. Se încruntă mustrătoare spre Gideon. Îmi cer scuze pentru aspectul meu, dar cum nu mă aşteptam să sosiţi în dimineaţa asta, e oarecum de înţeles că nu m-am îmbrăcat pe măsura ocaziei. — Nu-ţi face griji pentru aspectul dumitale, domnişoară Pomeroy. Te asigur că nu mă deranjează. Gideon îşi permise să ridice o sprânceană în semn de întrebare politicoasă. Eşti domnişoara Harriet Pomeroy, nu-i aşa? — Da, desigur, milord, confirmă ea roşind. Cine altcineva să fiu? Probabil mă consideraţi o fetişcană prost crescută. Este adevărat, mătuşa mea mă tot ceartă pentru lipsa bunelor maniere, însă, vedeţi dumneavoastră, o femeie aflată în situaţia mea nu poate fi niciodată prea grijulie. — Înţeleg, rosti Gideon rece. Reputaţia unei tinere este un bun fragil, iar fiica unui paroh e cu atât mai mult în pericol, nu-i aşa? — Poftim? făcu ea nedumerită. — Poate ar trebui să chemi o rudă sau pe menajera voastră să ne ţină companie aici. De dragul reputaţiei dumitale. — Reputaţie? Harriet clipi, ochii ei albastru-verzui lărgindu-se de mirare. Cerule, nu mă refeream la reputaţia mea, milord! Nu am fost niciodată în primejdia de a fi luată cu de-a sila, în toată viaţa mea, şi cum am deja aproape douăzeci şi cinci de ani, nu se întrezăresc motive serioase de îngrijorare în viitor. — Mama ta nu s-a obosit să te avertizeze în privinţa pericolului reprezentat de străini? — Nu. Harriet zâmbi melancolică. Tatăl meu spunea despre mama că era un înger în carne şi oase. Era binevoitoare şi primitoare cu toată lumea. A murit într-un accident de trăsură cu doi ani înainte să ne mutăm în Upper Biddleton. Era în toiul iernii, iar ea ducea haine călduroase pentru săraci. Tuturor ne-a fost teribil de dor de ea, multă vreme. În special tatei. — Înţeleg. — Dacă vă faceţi griji în privinţa manierelor, milord, mă tem că nu vă pot ajuta, continuă Harriet pe un ton relaxat. Mătuşa şi sora mea s-au dus în sat la cumpărături. Menajera e pe undeva prin preajmă, dar nu-mi imaginez că ar fi de mare ajutor în cazul în care aţi ameninţa totuşi să mă luaţi cu de-a sila. I se face rău la cel mai mic semn al unei crize. — Ai dreptate în privinţa asta, spuse Gideon. Cu siguranţă nu i-a fost de mare ajutor nici ultimei tinere care a locuit în această casă. — O, deci aţi cunoscut-o pe doamna Stone? întrebă ea, cu interesul stârnit. — Ne-am întâlnit acum câţiva ani, când locuiam în zonă. — Desigur. Tot ea a fost şi menajera ultimului preot, nu-i aşa? Am moştenit-o cu tot cu această casă parohială. Mătuşa Effie spune că e o prezenţă extrem de deprimantă şi sunt în general de acord cu ea, dar tata ne îndemna mereu să fim miloase. Potrivit lui, nu putem s-o dăm afară fiindcă nu ar avea şanse să-şi găsească altceva de lucru în zonă. — O atitudine demnă de toată lauda, care însă îţi aruncă în cârcă o menajeră greu de suportat, doar dacă nu cumva doamna Stone s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor. — Se pare că nu. Vede doar răul în toate. Dar tata a fost un om bun la suflet, chiar dacă i-a lipsit simţul practic. Eu mă străduiesc să trăiesc mai departe cum ar fi dorit el, deşi uneori e foarte dificil. Harriet se aplecă în faţă şi îşi puse mâinile una peste alta. Însă asta nu e important în momentul de faţă. Daţi-mi voie să mă întorc la subiectul care ne interesează. — Chiar te rog. Gideon îşi dădu seama că începea chiar să se simtă bine. — Când am spus că nu pot fi prea grijulie mă refeream la necesitatea de a proteja ceva infinit mai important decât reputaţia mea, milord. — Mă uimeşti. Ce ar putea fi mai important decât asta, domnişoară Pomeroy? — Munca mea, desigur. Se lăsă pe spate în scaun şi îl fixă cu o privire încărcată de semnificaţii. Sunteţi un om de lume, milord. Nu încape îndoială că aţi călătorit mult. Aţi văzut viaţa aşa cum e, cum s-ar spune. Probabil ştiţi foarte bine că peste tot se ascund nelegiuiţi fără scrupule. — Chiar aşa? — Fără îndoială. Vă pot asigura că există unii care mi-ar fura fosilele şi ar pretinde că sunt propriile lor descoperiri fără nicio tresărire de remuşcare. Ştiu că trebuie să fie dificil pentru un gentleman onorabil şi de viţă nobilă ca dumneavoastră să creadă că unii indivizi ar fi în stare să se coboare la aşa ceva, dar lucrurile astea se întâmplă. Realitatea e realitate. Trebuie să fiu permanent în gardă. — Înţeleg. — Bun, deci. Nu vreau să par excesiv de bănuitoare, milord, dar vă puteţi dovedi cumva identitatea? Gideon încremeni. Cicatricea de pe faţa lui era un semn distinctiv suficient pentru majoritatea oamenilor, în special acolo, în Upper Biddleton. — Ţi-am spus că sunt St. Justin. — Mă tem că trebuie să insist să-mi oferiţi o dovadă. După cum spuneam, trebuie să fiu cât mai precaută posibil. Gideon analiză situaţia, neştiind dacă să râdă sau să blesteme. Incapabil să decidă, vârî mâna în buzunar şi scoase o scrisoare. — Dumneata mi-ai trimis asta, cred, domnişoară Pomeroy. Cu siguranţă, faptul că se află asupra mea demonstrează limpede că eu sunt St. Justin. — O, da. Scrisoarea mea. Zâmbi uşurată. Deci aţi primit-o. Şi aţi venit imediat. Ştiam eu că aşa veţi face. Toată lumea spune că nu vă interesează nimic din ceea ce se petrece aici, la Upper Biddleton, dar simţeam că nu poate fi adevărat. În fond, aici v-aţi născut, nu? — Am această onoare, spuse Gideon sec. — Înseamnă că aveţi legături strânse cu acest pământ. Rădăcinile dumneavoastră sunt înfipte pentru totdeauna aici, chiar dacă aţi ales să vă stabiliţi pe o alta dintre moşiile pe care le deţineţi. Imposibil să nu aveţi un sentiment de datorie şi responsabilitate faţă de această regiune. — Domnişoară Pomeroy… — Nu aţi putea să întoarceţi spatele satului în care aţi crescut. Sunteţi viconte, moştenitorul unui titlu de conte. Ştiţi ce înseamnă obligaţia şi… — Domnişoară Pomeroy. Gideon ridică o mână pentru a o face să tacă. Fu puţin surprins când tactica se dovedi eficientă. Hai să lămurim ceva. Nu mă preocupă prea tare soarta satului Upper Biddleton, ci doar ca terenurile de aici ale familiei mele să rămână productive. În cazul în care vor înceta să-mi asigure un venit corespunzător, te asigur că le voi vinde fără să clipesc. — Dar majoritatea oamenilor din zonă depind de dumneavoastră într-un fel sau altul pentru a-şi câştiga existenţa. Fiind cel mai mare moşier de pe-aici, puteţi asigura stabilitatea economică pentru întreaga regiune. Cu siguranţă sunteţi conştient de acest lucru. — Interesele mele legate de Upper Biddleton sunt de natură financiară, nu emoţională. Harriet păru deconcertată pentru o clipă de această declaraţie, dar îşi reveni imediat: — Glumiţi, milord. Bineînţeles că vă interesează soarta acestui sat. Aţi venit aici drept răspuns la scrisoarea mea, nu-i aşa? Asta e o dovadă că vă pasă. — Am venit aici absolut din pură curiozitate, domnişoară Pomeroy. Scrisoarea dumitale avea tonul unei porunci regale, nici mai mult, nici mai puţin. Nu sunt obişnuit să fiu convocat de fetişcane pe care nici măcar nu le-am întâlnit vreodată, cu atât mai puţin ca acestea să-mi ţină predici despre datoriile şi responsabilităţile mele. Ca să fiu sincer, eram foarte curios să o cunosc pe femeia care s-a simţit îndreptăţită să facă aşa ceva. — O! Expresia lui Harriet deveni prudentă. Pentru prima dată de când sosise Gideon, păru să priceapă că acesta nu era tocmai încântat de modul în care îl convocase. Încercă să îi zâmbească timid. Iertaţi-mă, milord. Poate scrisoarea mea a avut un ton puţin prea categoric? — Asta e prea puţin spus, domnişoară Pomeroy. Harriet îşi muşcă scurt buza de jos, studiindu-l. — Trebuie să recunosc, am o uşoară tendinţă de a fi puţin cam directă, dacă se poate spune aşa. — Viguroasă ar fi un termen mai potrivit. Sau eventual poruncitoare. Chiar tiranică. — Mi se trage de la faptul că trebuie să iau decizii tot timpul, cred, oftă ea. Tata era un om minunat în multe privinţe, dar prefera să se ocupe de problemele religioase ale enoriaşilor mai degrabă decât de aspectele practice ale vieţii de zi cu zi. Mătuşa Effie este o scumpă, dar nu a fost crescută să ţină frâiele, dacă mă înţelegeţi. Iar sora mea de-abia acum termină şcoala, nu prea are experienţă. — Ai preluat de mult controlul asupra acestei gospodării şi, prin urmare, te-ai obişnuit să ai iniţiativa şi să dai ordine, conchise Gideon. Asta încerci să-mi spui, domnişoară Pomeroy? — Exact. Harriet zâmbi, vizibil încântată de perspicacitatea lui. Văd că înţelegeţi. Deci ştiţi că în orice situaţie cineva trebuie să ia decizii şi să dea instrucţiuni. — Cam cum se întâmplă la bordul unui vas? Gideon îşi înăbuşi un rânjet când şi-o imagină pe Harriet Pomeroy la comanda unui vas de linie al Majestăţii Sale. Ar fi arătat destul de captivant în uniformă, hotărî el. Pe baza a ceea ce observase până în acel moment, era gata să pună pariu pe o sumă serioasă că fesele domnişoarei Pomeroy s-ar fi comportat interesant într-o pereche de pantaloni. — Da, exact ca la bordul unui vas, aprobă ea. Ei bine, în gospodăria asta, persoana care ia deciziile sunt, în general, eu. — Înţeleg. — Bun, deci. Mă îndoiesc foarte tare că aţi făcut atâta drum de pe moşiile dumneavoastră din nord doar pentru a vă satisface curiozitatea despre o femeie care va scris în termeni oarecum energici. Vă pasă totuşi despre ceea ce se petrece aici, în Upper Biddleton, milord. Recunoaşteţi. Gideon ridică din umeri, vârând scrisoarea înapoi în buzunar. — N-am de gând să dezbat subiectul, domnişoară Pomeroy. Am venit, deci hai să trecem la treabă. Poate vei binevoi să-mi spui exact care este această ameninţare sumbră la care ai făcut aluzie în scrisoarea dumitale şi de ce trebuie abordată cu deosebită discreţie! — Vai de mine! Gura moale a lui Harriet se curbă într-un zâmbet strâmb. Pe lângă faptul că m-am exprimat poruncitor, am mai şi adoptat un ton cam sinistru, nu-i aşa? Probabil că scrisoarea mea a părut ruptă dintr-unul dintre romanele gotice ale doamnei Radcliffe. — Da, domnişoară Pomeroy, aşa a fost. Gideon nu vedea niciun motiv să menţioneze că recitise scrisoarea cu diverse ocazii. Apelul acela însufleţit, cu întorsături vioaie de frază, chiar dacă excesiv de dramatice, îl făcuse foarte curios să o cunoască pe autoare în persoană. — Ei bine, vedeţi dumneavoastră, milord, voiam să fiu sigură că v-am captat în întregime atenţia. — Te asigur că mi-ai captat-o. Harriet se aplecă din nou în faţă, împreunându-şi mâinile într-un gest pragmatic. — Foarte pe şleau spus, am aflat recent că Upper Biddleton este folosit ca ascunzătoare de o ceată de ucigaşi şi hoţi periculoşi. Amuzamentul sec al lui Gideon dispăru. Se întrebă brusc dacă avea de-a face cu o femeie smintită. — Poate binevoieşti să-mi explici această observaţie, domnişoară Pomeroy? — Peşterile, milord. Vă amintiţi de nenumăratele peşteri de pe acest domeniu. Flutură nerăbdătoare din mână spre uşa deschisă de la intrare, arătând stâncile golaşe ce se înşirau de-a lungul ţărmului. Răufăcătorii folosesc una dintre cavernele de deasupra plajei. — Îmi amintesc destul de clar peşterile. Nu au adus niciodată vreun folos moşiei. Familia mea le-a permis întotdeauna vânătorilor de fosile şi căutătorilor de curiozităţi să le exploreze după pofta inimii. Gideon se încruntă. Vrei să spui că cineva le foloseşte pentru activităţi ilegale? — Exact, milord. Am descoperit acest lucru acum câteva săptămâni, în timp ce exploram un culoar dintre stânci. Privirea lui Harriet se aprinse de entuziasm. Am făcut câteva descoperiri cât se poate de promiţătoare acolo. Un femur minunat, printre alte lucruri… Se întrerupse brusc. — E ceva în neregulă? — Nu, nu, bineînţeles că nu. Harriet îşi încreţi nasul într-o grimasă autozeflemitoare. Iertaţi-mă, milord, m-am îndepărtat de subiect. Tind să fac asta când încep să vorbesc despre fosile. Nu au cum să vă intereseze explorările mele. Bun, deci, să trecem la problema peşterilor folosite în scopuri nelegiuite. — Te rog, continuă, murmură Gideon. Devine tot mai interesant cu fiecare clipă. — Da, ei bine, după cum ziceam, acum câteva zile, într-o dimineaţă, exploram un nou culoar şi… — Nu e o distracţie cam periculoasă, domnişoară Pomeroy? Unii s-au rătăcit zile întregi prin acele peşteri. Câţiva au murit în ele. — Vă asigur, sunt foarte atentă. Folosesc un felinar şi îmi marchez drumul. Tata mi-a arătat cum să explorez corect. Bun, deci, într-una dintre excursiile mele recente am dat peste o peşteră fantastică. Mare cât un salon. Şi plină cu formaţiuni cât se poate de promiţătoare. Harriet îşi îngustă ochii. Părea a fi totodată o ascunzătoare pentru prada obţinută pe căi necinstite. — Pradă? — Pradă, captură, jaf. Ştiţi fără îndoială la ce mă refer, milord. Bunuri furate. — Ah. Pradă. Da, desigur. Gideon îşi spuse că nu mai conta dacă era smintită. Tânăra era de departe cea mai interesantă femeie pe care o întâlnise de multă vreme. Ce fel de pradă, domnişoară Pomeroy? — Staţi să văd, murmură ea încruntându-se gânditoare. Erau câteva tacâmuri de argint excelente. Câteva sfeşnice de aur foarte frumoase. Câteva bijuterii. Totul părea să fie de cea mai bună calitate, milord. Am bănuit imediat că nu proveneau din zona Upper Biddleton. — Ce te-a făcut să crezi asta? — Avem una sau două gospodării în zonă care se laudă cu asemenea piese valoroase, asta e sigur, dar furtul oricăror obiecte din acele case ar fi ajuns la urechile oamenilor. Nu s-a raportat nimic de genul acesta. — Înţeleg. — Suspectez că obiectele sunt aduse în timpul nopţii de altundeva şi păstrate în peşteri până când proprietarii renunţă să le caute. Mi s-a spus odată că detectivii particulari din Londra reuşesc adesea să-i prindă pe hoţi atunci când nelegiuiţii încearcă să vândă bunurile. — Eşti bine informată. — Ei bine, da, e evident că nişte nelegiuiţi deosebit de deştepţi au avut ideea de a păstra bunurile furate în peşterile mele până în momentul în care se vor linişti apele şi va dispărea îngrijorarea. După care obiectele vor fi fără îndoială luate şi duse la Bath sau Londra pentru a fi vândute la diverse case de amanet şi magazine de bijuterii. — Domnişoară Pomeroy. Gideon începu să se întrebe, pentru prima dată, dacă nu cumva chiar se petrecea ceva periculos în peşterile din stânci. Îmi dai voie să te întreb de ce nu ai prezentat această problemă intendentului meu şi magistratului local? — Magistratul e destul de bătrân, milord. Nu ar putea nicidecum să facă faţă acestei situaţii şi, dacă e să fiu sinceră, nu am prea mare încredere în intendentul dumneavoastră, domnul Crane. Harriet îşi ţuguie buzele. Ezit să o spun, milord, dar e posibil ca el să fie la curent cu activităţile cetei de răufăcători şi să închidă ochii. — Asta e o acuzaţie foarte gravă, domnişoară Pomeroy, o avertiză Gideon mijindu-şi ochii. — Da, ştiu. Dar pur şi simplu nu pot să am încredere în el. Nici măcar n-am habar ce anume v-a făcut să-l angajaţi. — A fost primul care a solicitat postul când a devenit disponibil, spuse nonşalant aristocratul. Avea recomandări excelente. — Chiar de-ar fi aşa, tot nu-mi place omul acesta. Bun, deci, să trecem la fapte. S-a întâmplat cel puţin de două ori să văd bărbaţi intrând în peşteri la ore târzii din noapte. Intrau în caverne purtând pachete, dar când se întorceau pe plajă aveau mâna goală. — La ore târzii din noapte? — După miezul nopţii, mai exact. Doar la reflux, desigur. Peşterile sunt inaccesibile în timpul fluxului. Gideon analiză această veste şi o găsi profund tulburătoare. Gândul că domnişoara Pomeroy umbla pe ţărm în toiul nopţii, de una singură, îl îngrijora, mai ales dacă se întâmpla să aibă dreptate în privinţa activităţii ilegale din peşteri. În mod evident, tânăra nu era bine protejată. — Ce Dumnezeu căutai pe plajă în toiul nopţii, domnişoară Pomeroy? — Stăteam de pază, desigur. De la fereastra dormitorului meu se vede o parte din plajă. După ce am descoperit bunurile furate în peşterile mele, am început să stau de veghe cu regularitate. Când am observat lumini pe plajă într-o noapte am început să am bănuieli şi am ieşit să studiez situaţia mai îndeaproape. — Ai ieşit din adăpostul casei tale, la o oră târzie din noapte, pentru a urmări bărbaţi pe care îi bănuiai a fi hoţi? Lui Gideon nu-i venea să creadă. — Cum altfel aş fi putut să-mi dau seama exact ce se petrecea? bombăni ea iritată. — Mătuşa dumitale e la curent cu acest comportament ciudat? întrebă el fără menajamente. — Bineînţeles că nu. N-ar face decât să se îngrijoreze dacă ar afla că există nelegiuiţi prin preajmă. Mătuşa Effie are tendinţa să se agite când e vorba de astfel de lucruri. — Nu e singura care reacţionează astfel. Îi înţeleg pe deplin sentimentele în această privinţă. — În orice caz, are destule pe cap în momentul de faţă, zise ea ignorându-i replica. I-am promis că am să găsesc o cale de a-i asigura surorii mele, Felicity, un sezon la Londra, iar acesta este subiectul cel mai important pentru ea. — Dumneata încerci să finanţezi un sezon la Londra pentru sora dumitale? De una singură? se miră el. — Evident că nu pot face asta de una singură, oftă ea. Mica rentă pe care ne-a lăsat-o tatăl meu nu ajunge pentru mare lucru. O completez din când în când vânzându-mi o parte din fosile, dar nu mi-aş putea permite nicidecum un sezon la Londra pentru Felicity cu ceea ce obţin pe această cale. Însă am un plan. — Nu ştiu de ce, nu mă surprinde să aud asta. Harriet îi zâmbi plină de entuziasm: — Trag nădejde că mătuşa Adelaide se va lăsa convinsă să ne ajute, acum că avarul ăla de soţ al ei şi-a dat obştescul sfârşit. A strâns o avere, şi, contrar aşteptărilor lui, nu a putut să o ia cu el. În curând, mătuşa Adelaide va deveni stăpână peste toate. — Înţeleg. Şi speri că va finanţa sezonul la Londra al surorii dumitale? Fata chicoti, vizibil încântată de planul ei. — Dacă reuşim s-o ducem pe Felicity la Londra, sunt sigură că putem să-i găsim un soţ. Sora mea nu seamănă deloc cu mine. E de-a dreptul superbă. Bărbaţii vor cădea grămadă la picioarele ei şi o vor copleşi cu oferte. Dar ca să se ajungă la aşa ceva, trebuie s-o duc la Londra. Piaţa peţitoarelor, ştiţi dumneavoastră. — Ştiu. — Da, aşa e. Expresia lui Harriet deveni şireată. Trebuie s-o fluturăm pe Felicity ca pe o prună coaptă în faţa înaltei societăţi şi să sperăm că se va găsi un gentleman amabil care să o culeagă din pom. Gideon scrâşni din dinţi, amintindu-şi mult prea bine propria lui experienţă din sezonul petrecut la Londra cu mai mulţi ani în urmă. — Înţeleg foarte bine cum funcţionează sistemul, domnişoară Pomeroy. — Îmi închipui că aşa e, milord, spuse ea îmbujorată. Bun, deci, să ne întoarcem la problema peşterilor. — Spune-mi, ai mai discutat cu cineva despre constatările dumitale? — Nu. Din clipa în care mi-am dat seama că nu pot să am încredere în domnul Crane mi-a fost teamă să mai pomenesc de observaţiile mele în faţa altcuiva. Îmi făceam griji ca nu cumva persoana căreia îi acordam încrederea mea să decidă, mânată de cele mai bune intenţii, că era de datoria sa să meargă direct la Crane. Dacă s-ar fi întâmplat asta, dovezile ar fi putut fi eliminate. În plus, sinceră să fiu, nu ţin să intre şi altcineva în peştera aceea. — Hmm. Gideon o studie în tăcere, analizând ceea ce tocmai aflase. Nu încăpea îndoială că Harriet Pomeroy vorbea serios. Nu mai putea s-o ignore ca fiind o smintită sau o excentrică amuzantă. Eşti convinsă că ai văzut bunuri furate în peştera aceea? — Absolut convinsă. Harriet ridică bărbia. Milord, este foarte important pentru mine să luaţi imediat măsuri ca să-i alungaţi pe nelegiuiţii de acolo. Trebuie să insist să vă ocupaţi de problemă cât de curând posibil. Asta cade în responsabilitatea dumneavoastră. Gideon adoptă intenţionat un ton foarte blând. Cei care îl cunoşteau bine fugeau să se ascundă când îl folosea. — Insişti, domnişoară Pomeroy? — Sunt nevoită să o fac. Harriet păru să nu detecteze ameninţarea discretă din cuvintele lui. Nelegiuiţii ăia îmi stau în cale. Gideon se întrebă dacă nu cumva începea din nou să piardă firul conversaţiei. — Îţi stau în cale? Nu înţeleg. — Stau în calea explorărilor mele, milord, zise Harriet. Sunt cât se poate de nerăbdătoare să explorez acea peşteră în căutare de fosile, dar am ezitat să o fac până nu scăpăm de hoţi. Dacă încep să lucrez acolo cu ciocanul şi dalta, există riscul ca nelegiuiţii să observe că a trecut cineva prin grotă. — Dumnezeule! Gideon uită cât îl enervase aerul ei imperativ. Impetuozitatea fetei era o problemă mult mai gravă. Dacă ceea ce-mi spui e adevărat doar pe jumătate, nici măcar să nu te gândeşti să te mai apropii de acea peşteră, domnişoară Pomeroy. — O, nu e deloc periculos de mers acolo ziua. Hoţii nu frecventează acel loc decât noaptea. Ei bine, să trecem la modul în care o să capturăm ceata de răufăcători Am un plan pe care s-ar putea să fiţi interesat să-l auziţi. Probabil aveţi câteva idei proprii, desigur. Cel mai bine ar fi să cooperăm. — Domnişoară Pomeroy, se pare că nu m-ai auzit. Gideon se ridică în picioare şi făcu un pas mare în faţă, ajungând astfel să se profileze impunător deasupra mesei. Se sprijini cu ambele mâini pe suprafaţa de mahon şi se aplecă peste ea într-o manieră intimidantă, obligând-o să ridice privirea direct spre chipul lui brăzdat de cicatrice oribile. Harriet făcu ochii mari de surpriză în faţa acestei tactici neaşteptate, dar nu păru speriată. — V-am auzit, milord, spuse, începând să se dea înapoi. Gideon împiedică această vagă încercare de retragere întinzându-se şi prinzându-i bărbia între degete. Îşi dădu seama cu un fior brusc de plăcere că pielea ei era fină şi incredibil de moale, iar oasele delicate păreau fragile în palma lui masivă. — Dă-mi voie să-ţi explic limpede, mârâi el, fără a se obosi să-şi ascundă intenţia în spatele unei măşti de politeţe. Nu vei mai pune piciorul nicăieri în apropiere de acele stânci până nu apuc să reflectez mai în detaliu asupra întregii probleme şi să mă hotărăsc asupra unui plan de bătaie. Ai înţeles, domnişoară Pomeroy? Buzele lui Harriet se întredeschiseră, gata să rostească ceva ce el ştia că avea să fie o obiecţie. Înainte să pronunţe vreun cuvânt însă, fu întreruptă de un ţipăt asurzitor din pragul uşii. Tânăra femeie tresări şi se întoarse spre uşă. Gideon îi urmări privirea. — Doamnă Stone, spuse Harriet, părând în culmea enervării. — Dumnezeule mare, este chiar el! Bestia de la Blackthorne Hall. Doamna Stone îşi duse mâna tremurătoare la gât şi se holbă la Gideon cuprinsă de groază şi dezgust Deci te-ai întors, ticălos desfrânat şi criminal! Cum îndrăzneşti să pui mâna pe o altă tânără pură? Fugi, domnişoară Harriet. Fugi şi salvează-te! Gideon îşi simţi stomacul strângându-i-se de furie. Îi dădu drumul lui Harriet şi făcu un pas hotărât spre femeie. — Gura, cotoroanţo. — Nu, nu mă atinge, ţipă doamna Stone. Nu te apropia de mine, monstrule. Oooh! Îşi dădu ochii peste cap şi alunecă greoaie la pământ, leşinând. Gideon se uită scârbit la femeia căzută, apoi aruncă o privire peste umăr spre Harriet, pentru a-i vedea reacţia. Fata rămăsese pe scaun, contemplând împietrită silueta nemişcată a menajerei. — Dumnezeule, murmură ea. — Acum înţelegi de ce nu petrec prea mult timp în preajma satului Upper Biddleton, domnişoară Pomeroy, spuse Gideon. Nu sunt prea bine văzut prin părţile astea. Există, de fapt, una sau două persoane precum doamna Stone, aici de faţă, care ar prefera să mă vadă mort.

1     Călugărul Nebun de la Monkcrest stătea în faţa focului din şemineu, frământat de gânduri negre. Era ca şi cum s‑ar fi aflat la marginea unei fântâni şi şi‑ar fi cufundat privirea în apele întunecate. Deocamdată nu căzuse pradă adâncurilor, dar în ultima vreme simţea, din când în când, că echilibrul său era îngrijorător de precar. Vreme de mulţi ani se împotrivise ispitei de a arunca o privire în acele umbre. Studiile sale, precum şi sarcina de a creşte doi băieţi zburdalnici, orfani de mamă, îi dirijaseră în mare măsură atenţia spre probleme mai importante. În urmă cu o lună şi jumătate însă, moştenitorul său, Carlton, şi fiul său mai mic, William, plecaseră pe continent însoţiţi de bătrânul lor preceptor. Întreprindeau „Marea călătorie în jurul lumii“. Călugărul Nebun constatase cu surprindere cât de pustii i se păreau acum vechile săli ale somptuoasei sale locuinţe, fosta abaţie Monkcrest. Rămăsese singur, dacă făcea abstracţie de credincioşii săi slujitori şi de excelentul său câine de vânătoare, Elf. Ştia că, atunci când aveau să se înapoieze Carlton şi William, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca înainte. În vârstă de nouăsprezece şi respectiv şaptesprezece ani, fiii săi se aflau în pragul bărbăţiei. Erau puternici, inteligenţi şi independenţi – vulturi tineri, gata să‑şi ia zborul. Ştia că această pornire de a privi partea întunecată a lucrurilor era o trăsătură moştenită de la strămoşii săi – acel lung şir de bărbaţi care, înaintea lui, deţinuseră titlul de „Conte de Monkcrest”, printre care se aflau câţiva răspunzători pentru nefericitul epitet care îi urmărise pe toţi ceilalţi: Călugării Nebuni. Câinele tolănit în faţa focului deveni agitat, de parcă ar fi simţit neliniştea stăpânului său. Animalul îşi înălţă capul masiv şi se uită la Leo Drake cu o privire tulburător de directă. — E din cauza furtunii, Elf. Toată energia asta încarcă atmosfera cu electricitate. Este explicabil faptul că are un efect neplăcut asupra unui om cu temperamentul meu. Deşi nu părea pe de‑a‑ntregul mulţumit de această explicaţie, Elf îşi rezemă iar capul pe labele‑i uriaşe. Ţintele metalice de pe zgarda lată de piele din jurul gâtului său sclipiră vag în lumina pâlpâitoare a focului. Leo privi cu atenţie firele argintii ivite în părul din jurul botului lui Elf. Nu demult, privindu‑se în oglindă în timp ce se bărbierea, remarcase şi în părul său negru ace de gheaţă asemănătoare. — Crezi, Elf, că suntem pe cale de a îmbătrâni? Elf nu se osteni să deschidă ochii. — Slavă Domnului că asta‑i părerea ta. M‑ai liniştit, zise Leo, luând de pe masa alăturată paharul de coniac pe jumătate gol şi sorbind din el. O clipă, mă cuprinsese îngrijorarea. Afară, vântul urla. Era o oră de când o furtună îşi dezlănţuise toanele izbind în zidurile străvechii şi somptuoasei clădiri de piatră care, de‑a lungul mai multor generaţii, îi adăpostise pe Călugării Nebuni. Din când în când, fulgerele continuau să se descarce cu zgomot sec, în depărtări, umplând biblioteca cu o lumină stranie. Dar partea mai rea trecuse; furtuna slăbea în intensitate. Leo reflecta la faptul că, în ultima vreme, cercetările sale în tainicele domenii ale civilizaţiilor antice îi abăteau tot mai puţin atenţia de la întunecatele ape ale fântânii. — S‑ar putea ca problema să se datoreze mai degrabă unui exces de studiu, şi nu invers. Poate că‑i vremea să pornim iar la vânătoare, Elf. Ca o exprimare a acordului total faţă de o asemenea sugestie, coada lui Elf izbi o dată tare în pardoseală. — Din nefericire, de luni de zile n‑a mai apărut în district vreo pradă interesantă, continuă Leo, după care mai luă o înghiţitură de coniac. Cu toate acestea, trebuie să găsesc ceva cu care să mă distrez, altminteri aş putea sfârşi asemeni unuia din personajele romanelor care‑ţi îngheaţă sângele în vine şi care se bucură de atâta căutare în bibliotecile volante. Elf îşi mişcă nervos o ureche. Leo bănuia că pe câinele său îl interesau şi mai puţin decât pe el povestirile de groază ce descriu mistere întunecate cunoscute sub denumirea de romane „sumbre”. — Mă şi văd petrecându‑mi nopţile preumblându‑mă alene dintr‑o încăpere pustie şi plină de pânze de păianjen în alta, căutând în întuneric spectre şi apariţii stranii şi aşteptând ca frumoasa şi neajutorata eroină să‑mi cadă în gheare. Ideea de a ţine în ghearele sale o frumoasă şi neajutorată eroină nu contribui cu nimic la îmbunătăţirea stării sale de spirit. Adevărul era că, de foarte multă vreme, nu avusese în ghearele sale nicio fiinţă de gen feminin, fie ea sau nu neajutorată. Poate că tocmai această nefericită împrejurare era cauza neliniştii lui din seara asta. Aruncă o privire spre rafturile de cărţi, încărcate cu nenumărate volume. Nimic nu‑l atrăgea. Plictiseala părea să‑i fi pătruns până în măduva oaselor. Se gândi să‑şi umple din nou paharul de coniac. Elf se întinse şi‑şi înalţă capul. De astă dată nu se uită la Leo, ci privi spre fereastra bibliotecii. — Te nelinişteşte furtuna? Ai văzut tu altele şi mai rele. Elf nu‑l băgă în seamă. Cu strădanii lenevoase, se ridică în picioare şi, câteva secunde, rămase nemişcat. Apoi se îndreptă spre fereastră. Pe covorul oriental, labele lui mari nu făceau niciun zgomot. Sesizând atitudinea de alertă a câinelui, Leo se încruntă. Cineva se apropia de Monkcrest Abbey[1]; în miez de noapte, în mijlocul uneia dintre cele mai puternice furtuni de primăvară. — Imposibil, îşi zise Leo. Nimeni n‑ar îndrăzni să vină aici fără a fi invitat; iar eu n‑am mai lansat nicio invitaţie de când am comis greşeala de a‑l primi, luna trecută, pe idiotul acela de Gilmartin. Amintirea scurtei vizite a acestuia îl făcu să schiţeze o grimasă. Charles Gilmartin pretinsese că ar fi fost un erudit, însă se dovedise un şarlatan şi un prost. Leo nu suporta niciuna din aceste categorii de oameni. Îşi zise că, dacă îşi irosise cât de cât timpul cu un asemenea individ, trebuie să fi fost realmente cumplit de dornic de compania unui om inteligent. Strălucirea unui nou fulger, mai îndepărtat, ilumină cerul întunecat, urmată nu de un tunet, ci de huruitul înăbuşit al unor roţi de trăsură pe pietrele caldarâmului curţii din faţă. Cineva avusese, într‑adevăr, neobrăzarea de a veni, pe neanunţate, la conac. — Fir‑ar al dracului! ocărî Leo, cuprinzând între degete gâtul fragil al clondirului de cristal şi turnându‑şi coniac în pahar. Indiferent cine‑ar fi, fără îndoială că se va aştepta să‑i ofer adăpost în noaptea asta, ascultă‑mă pe mine, Elf. Tăcut, Elf privea afară pe fereastră. — Finch o să ne scape de el. Finch venise să lucreze la conac pe vremea când Leo era doar un băieţel. Cu timpul căpătase mare experienţă în îndepărtarea musafirilor nepoftiţi. Potrivit legendei Monkcrest-ului, Călugării Nebuni erau bine cunoscuţi pentru lipsa lor de ospitalitate. În poveştile referitoare la proastele lor maniere exista mai mult decât un simplu sâmbure de adevăr. Stăpânii de la Monkcrest Abbey aveau o îndelungată tradiţie în ceea ce priveşte evitarea celor care ameninţau să‑i plictisească. O asemenea conduită nu era de natură să stimuleze o viaţă socială activă. Elf mârâi uşor. Nu era mârâitul de avertizare, după cum remarcă Leo. Sunetul scos de el părea a fi mai mult exprimarea unei întrebări canine. De afară, se auzi zgomotul făcut de oprirea trăsurii. Tropăitul pe loc al copitelor răsună pe pietrele caldarâmului. Dinspre grajduri veni zvon de glasuri. Un vizitiu strigă ceva, cerând ajutor. — Hei, omule, mişcă‑ţi fundu’! Am în trăsura asta o doamnă respectabilă şi camerista ei. Vor avea nevoie de un foc zdravăn şi de ceva mâncare, aşa cum se cuvine. Dă‑i zor! Afurisitele astea de fulgere îmi sperie caii. — O doamnă? se întrebă Leo, rămânând nemişcat. Despre ce dracu’ vorbeşte individul? Cu urechile ciulite, Elf continuă să privească atent prin fereastră. Fără chef, Leo lăsă pe masă paharul cu coniac, se ridică în picioare şi se îndreptă cu paşi mari spre geam. Se opri lângă Elf şi îşi rezemă mâna pe capul masiv al animalului. Jos, curtea conacului devenise scena unei activităţi neobişnuite. Felinarele trăsurii dădeau la iveală conturul unui vehicul mic, plin de noroi. Din grajduri ieşiră doi rândaşi, cu lanterne, care se pregăteau să se ocupe de noii sosiţi. Vizitiul, înfăşurat într‑o manta amplă, coborî din cabina sa şi deschise portiera trăsurii. — Indiferent cine‑or fi, probabil că au fost îndrumaţi greşit, îi spuse Leo lui Elf. Finch îi va lămuri în curând şi‑i va trimite să‑şi vadă de drum. Finch îşi făcu apariţia pe treptele de intrare ale conacului. Din câte se părea, vârstnicul majordom se bucurase de câteva clipe de tihnă în bucătărie – într‑una din mâini ţinea o felie de brânză, iar cu cealaltă se străduia să‑şi încheie haina peste abdomenul burduhănos. Finch îşi vârî ultima bucăţică de brânză în gură şi începu să‑şi agite braţele. Vorbele îi erau întrucâtva înăbuşite de mâncarea ce‑i umplea gura; deşi fereastra era închisă, Leo reuşi să le desluşească. — Ei, ia ascultă, ce‑i asta? exclamă Finch, coborând treptele. Cine vă‑nchipuiţi că sunteţi, de sosiţi pe neanunţate, la o oră atât de necreştinească? Împins de o curiozitate crescândă, Leo deschise fereastra, pentru a auzi mai bine. Ploaia aproape că încetase, însă rafalele de vânt umede îi udară părul. Elf îşi scoase nasul pe fereastră, să adulmece aerul nopţii. — Aveţi musafiri, omule! anunţă vizitiul, întinzând mâna pentru a‑i da ajutor uneia din ocupantele trăsurii. — Vă aflaţi la reşedinţa contelui de Monkcrest, decretă Finch. Dânsul nu aşteaptă niciun vizitator. Aţi greşit adresa. Înainte ca vizitiul să apuce să dea vreo replică, din trăsură coborî o femeie, cu chipul acoperit de gluga pelerinei. În mod evident, nu părea intimidată de primirea nepoliticoasă a lui Finch. — Dimpotrivă, afirmă ea, cu un glas calm şi tăios, care nu suporta contrazicere. Monkcrest Abbey este destinaţia noastră. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că are oaspeţi. Sunt doamna Beatrice Pool. Mă însoţeşte camerista mea. Intenţionăm să ne petrecem noaptea aici. Finch îşi îndreptă spatele, depăşind‑o cu mult în înălţime pe Beatrice Poole, care, după cum observă Leo, nu era prea înaltă. Centimetrii lipsă îi compensa însă printr‑o atitudine poruncitoare cu care s‑ar fi mândrit chiar şi Wellington[2]. — Domnul conte nu primeşte oaspeţi neinvitaţi, replică Finch, pe un ton aspru. — Prostii! Pe mine mă va primi. — Doamnă… — Te asigur că nu voi pleca de aici înainte de a sta de vorbă cu el, declară Beatrice, aruncând o privire în interiorul trăsurii. Vino, Sally. Am suportat îndeajuns furtuna. Genul ăsta de condiţii atmosferice s‑ar potrivi foarte bine cu decorul unui roman, însă în viaţa reală este extrem de incomod. — Asta aşa‑i, doamnă, zise o femeie durdulie şi robustă, lăsându‑se ajutată să coboare din trăsură. Nu‑i o noapte plăcută nici pentru oameni, nici pentru animale, n’est‑ce pas[3]? Mizerabilul accent franţuzesc îl făcu pe Leo să‑şi înalţe sprâncenele. Era gata să parieze că, indiferent cine ar fi fost Sally, persoana respectivă nu petrecuse în Franţa nici măcar o oră. — În curând vom fi la căldură, într‑o încăpere uscată, spuse Beatrice. — Staţi pe loc! exclamă Finch, desfăcându‑şi larg braţele pentru a bloca accesul spre treptele de intrare. Nu puteţi să vă invitaţi, pur şi simplu, singură, la Monkcrest Abbey! — Cu siguranţă n‑am bătut atâta drum pentru a fi alungată, îl informă Beatrice. Am o treabă cu domnul conte. Dacă nu ai de gând să ne însoţeşti în casă într‑un mod civilizat, fii atât de bun şi dă‑te la o parte. — Cel care dă ordine pe‑aici este domnul conte, ripostă Finch, pe tonul lui cel mai dur. — Am auzit că Înălţimea sa contele de Monkcrest este cunoscut ca un excentric, spuse Beatrice, dar refuz să cred că ar încredinţa două femei neajutorate, nevinovate şi extenuate fălcilor lacome ale acestei înspăimântătoare furtuni. — Doamna are o întorsătură a frazei mai degrabă teatrală, nu‑i aşa? comentă Leo, scărpinând cu un aer absent urechile lui Elf. Ceva îmi spune că această doamnă Poole nu este nici neajutorată, nici nevinovată. Şi nu pare a fi nici deosebit de extenuată. Elf mişcă o ureche. Orice doamnă care îndrăzneşte să vină la Monkcrest într‑o noapte ca asta, fără a fi invitată, însoţită numai de camerista sa, nu‑i câtuşi de puţin o floare plăpândă. Elf îşi schimbă locul, apropiindu‑se mai mult de fereastra deschisă. Finch, cu braţele larg desfăcute se retrase în susul treptelor. — Doamnă, trebuie să insist să vă înapoiaţi în trăsură. — Nu fi caraghios! replică Beatrice, înaintând spre el cu alura unui feldmareşal. — Sărmanul Finch nu are nicio şansă, Elf, comentă Leo, cu un zâmbet uşor. — Ascultaţi‑mă! continuă Finch, în al cărui glas începea să se simtă disperarea. La marginea satului se află un han. Vă puteţi petrece noaptea acolo. Îl voi informa pe domnul conte că doriţi să staţi de vorbă cu dânsul mâine dimineaţă. Dacă va fi de acord, vă voi da de ştire. — Îmi voi petrece noaptea sub acest acoperiş, şi la fel vor face cei care mă însoţesc, ripostă doamna, arătând cu mâna spre vizitiu. Condu‑l pe John, cel de aici, într‑un loc curat şi uscat în care să se poată instala. Are nevoie de o halbă de bere şi de o mâncare caldă. Mă tem că acest om cumsecade a avut parte de tot ce‑a fost mai rău în timpul neplăcutei noastre călătorii. Nu vreau să se aleagă cu o răceală. Camerista mea va rămâne, bineînţeles, împreună cu mine. — N‑am pretenţii prea mari, interveni vizitiul, gratificându‑l pe Finch cu un zâmbet triumfător. Câteva felii de şuncă, puţin pateu de ţipar, dacă se‑ntâmplă să ai aşa ceva la îndemână, şi nişte bere îmi vor fi de ajuns. Deşi am o slăbiciune pentru budinci. — Ai grijă să capete o budincă şi orice altceva îşi doreşte, zise Beatrice. Merită asta, după nefericita întâlnire cu acel tâlhar de drumul mare. — Un tâlhar de drumul mare? repetă Finch, holbându‑se la ea. — A fost o experienţă absolut îngrozitoare, preciză Sally, ducându‑şi o mână la piept şi cutremurându‑se în mod vizibil. Ce ticăloşi!… Nu se dau în lături de la a răpi femei nevinovate, aşa cum suntem madame şi moi[4], zău aşa! Al dracului de mare noroc am avut că n‑am păţit‑o… — Ajunge, Sally, o întrerupse Beatrice cu vioiciune. Nu‑i nevoie să înfloreşti povestea adăugind comentarii melodramatice. Amândouă am trecut prin asta fără nicio urmare supărătoare. — Ce‑i cu toată vorbăria aceasta despre un tâlhar de drumul mare? întrebă Finch. Pe domeniile de la Monkcrest nu există niciun tâlhar de drumul mare. Niciunul n‑ar îndrăzni să vină aici. — Da’, ce‑i povestea asta, cu un tâlhar? repetă şi Leo, în şoaptă, aplecându‑se mai mult în afara ferestrei. — Hoţul acţiona de cealaltă parte a râului, explică Beatrice. Chiar dincolo de pod. Un ticălos. Din fericire, aveam la mine pistolul, iar John era şi el înarmat, aşa că am reuşit să‑l punem pe fugă. — Da’ să ştii că ticălosul nu mi‑a dat prea multă atenţie, interveni vizitiul, adresându‑i lui Finch un zâmbet larg. Cea care l‑a băgat în toţi sperieţii a fost doamna Poole. Probabil că niciodată n‑a mai avut de‑a face cu o doamnă cu pistol. Poate că, înainte de a‑ncerca să jefuiască următoarea trăsură, se va gândi de două ori. — Dacă l‑aţi întâlnit de cealaltă parte a râului, înseamnă că nu se afla pe domeniile Monkcrest, trase Finch concluzia, trecând cu vederea amănuntele de mai mică importanţă. — Eu una nu văd care‑i diferenţa, replică Beatrice. Un tâlhar este un tâlhar, oriunde ar fi. — Atâta vreme cât rămâne departe de domeniile Monkcrest, domnul conte nu va fi nevoit să se ocupe de această problemă, explică Finch. — Ceea ce e foarte comod pentru dânsul, remarcă Beatrice. — Se pare că dumneavoastră, doamnă, nu înţelegeţi situaţia, ripostă Finch, pe un ton tăios. Domnul conte este deosebit de meticulos în legătură cu anumite lucruri. — La fel sunt şi eu. După ce te vei fi ocupat de John, poţi avea grijă să se trimită sus, lui Sally şi mie, o tavă cu ceai fierbinte şi ceva substanţial de mâncare. După ce ne vom fi înviorat, voi avea o întrevedere cu domnul conte. — Ascultă, interveni Sally, pune pe tava aia şi o halbă de bere, s’il vous plait[5]. În scop pur terapeutic. Beatrice îşi ridică uşor fustele şi se pregăti să treacă pe lângă Finch. — Eşti atât de amabil să te dai la o parte din drum? — Monkcrest Abbey nu‑i un nenorocit de han, doamnă Poole! răcni majordomul. — În acest caz serviciile şi mâncarea ar trebui să fie de o calitate mult superioară în comparaţie cu cele cu care am fost nevoite să ne confruntăm noaptea trecută, pe drum. Fii bun şi informează‑l pe domnul conte că voi fi gata să mă întâlnesc cu dânsul peste o jumătate de oră. În clipa aceea, vântul se învolbură în gluga pelerinei lui Beatrice, smulgându‑i‑o de pe faţă. Pentru prima oară, Leo îi văzu trăsăturile, în lumina ce se revărsa prin fereastra deschisă. Înainte ca Beatrice să‑şi tragă gluga la loc, Leo reuşi să desluşească un profil pur, alcătuit dintr‑o frunte înaltă şi inteligentă, un nas ce denota siguranţă de sine şi un maxilar cu un contur fin. Avea între douăzeci şi treizeci de ani, apropiindu‑se periculos de mult de treizeci – fu concluzia la care ajunse Leo – şi părea înclinată să cedeze calităţii ei înnăscute de a‑şi manifesta autoritatea. În mod categoric, o femeie de lume. Genul acela care izbuteşte întotdeauna să facă în aşa fel încât lucrurile să decurgă aşa cum vrea ea. — Vă asigur, doamnă, că domnul conte dispune de mijloacele de a fi la curent cu tot ce se întâmplă în propria‑i casă şi pe domeniile Monkcrest, zise Finch, pe un ton ameninţător. Mijloace care nu sunt la îndemâna oamenilor obişnuiţi, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. — Presupun că te referi la acele zvonuri interesante în legătură cu obiceiul contelui de a se îndeletnici cu probleme de ordin supranatural. Eu una nu cred nimic din toate astea. — Poate că ar trebui să credeţi, doamnă. Pentru binele dumneavoastră. — Nu încerca să mă sperii, bătrâne, replică Beatrice, chicotind. Îţi pierzi timpul. Nu mă îndoiesc că sătenii savurează asemenea poveşti, însă eu mă consider o autoritate în materie şi nu dau crezare prostiilor pe care le‑am auzit. — O autoritate? se miră Leo, încruntându‑se. Ce dracu’ vrea să spună prin asta? Elf adulmecă aerul. Devenise evident faptul că Beatrice ajunsese la capătul răbdării. — Sally, decretă ea, nu am de gând să mai stăm nicio clipă aici, afară. Hai să intrăm în casă. Acestea fiind zise, trecu la acţiune cu o rapiditate care îl luă pe Finch prin surprindere. Fără să vrea, Leo privi cu admiraţie cum femeia îl ocoleşte sprinten pe majordom. Trecând pe lângă el, urcă treptele de piatră şi se făcu nevăzută prin uşa ce dădea în hol. Sally o urmă îndeaproape. Cu gura deschisă, Finch se holba în urma celor două nepoftite. Vizitiul îşi exprimă simpatia, bătându‑l uşor cu palma pe umăr. — Nu te învinui, omule. În scurtul timp în care am fost în slujba ei, am descoperit că doamna Poole este o forţă a naturii. O dată ce a pornit la drum, cel mai bun lucru este să te dai la o parte din calea ei. — De câtă vreme eşti în serviciul ei? îl întrebă Finch, posomorât. — M‑a angajat ieri dimineaţă, ca s‑o aduc aici, la Monkcrest. Dar răstimpul ăsta a fost îndeajuns de lung pentru a mă face să înţeleg o mulţime de lucruri în legătură cu această doamnă. Ceva ce pot spune în favoarea ei este că, spre deosebire de majoritatea celor din lumea bună, are grijă de personalul ei. Pe drum, am fost hrăniţi bine. Şi niciodată nu strigă şi nu ocărăşte oamenii, aşa cum fac unii ale căror nume le‑aş putea aminti. — Trebuie să întreprind ceva în privinţa ei, zise Finch, cu privirile aţintite spre treptele acum pustii. Domnul conte se va înfuria. — În locul tău, nu m‑aş agita în legătură cu stăpânul, îl sfătui vizitiul, pe un ton vesel. Chiar dacă e puţin ciudat, cum susţin unii, doamna Poole o să aranjeze lucrurile cu el. — Nu‑l cunoşti pe domnul conte. — Într‑adevăr, dar, aşa cum ziceam, o cunosc oarecum pe doamna Poole. Călugărul tău Nebun e pe cale să‑şi întâlnească perechea. Leo se trase înapoi şi închise fereastra. — S‑ar putea ca vizitiul să aibă dreptate, Elf, comentă el. Un om prudent ar trebui, fără îndoială, să acţioneze cu multă precauţie în orice tratative cu formidabila doamnă Poole. Elf execută echivalentul canin al unei înălţări din umeri şi se înapoie cu paşi mici în faţa şemineului. Mă întreb de ce o fi venit aici? continuă Leo, trecându‑şi mâna prin părul umezit. Bănuiesc că există o singură cale prin care să aflu răspunsul corect. Ca de obicei, Elf nu zise nimic. Se instală în faţa focului şi închise ochii. Leo oftă şi întinse mâna spre şnurul clopoţelului, pentru a‑l chema pe Finch. — Fără îndoială că voi regreta asta, însă, privind partea pozitivă a situaţiei, seara promite să devină mult mai interesantă decât era în urmă cu o oră.   Beatrice luă o înghiţitură bună din ceaiul fierbinte. — Minunat! exclamă ea. Acesta‑i întăritorul de care aveam nevoie. Sally cercetă conţinutul tăvii pe care o adusese camerista de la bucătărie. — Aici nu‑i niciun amărât de gin, constată ea, fulgerând‑o cu privirea pe nefericita fată. Ia ascultă, unde‑i ginu’ meu? — Bucătăreasa a trimis puţin dintr‑al ei, răspunse camerista, tresărind. Este în carafă. — În sticluţa aia fantezistă, da? se miră Sally, uitându‑se cu îndoială la micul clondir de cristal. Cred că o s‑ajungă. Îşi turnă o porţie zdravănă şi dădu pe gât jumătate din ea. Mais  oui[6]. Vădit uşurată, camerista se dedică aranjării pâinii prăjite şi feliilor de pateu de peşte rece. Al dracului de bun, ţiparu’, aprecie ea, după care sorbi încă o dată din pahar şi se prăbuşi într‑un fotoliu din faţa şemineului. Credeam, doamnă, că n‑o să mai ajungem aici. Ce să mai spun de tâlharul ăla şi de furtună! Ai fi zis că nu se ştie ce forţe supranaturale, diabolice, se străduiau să ne ţină departe de aici, n’est‑ce pas? — Nu fi caraghioasă, Sally! Farfuriile de pe tavă zăngăniră zgomotos. Beatrice auzi un uşor suspin, ca o exclamaţie de uimire. — Oh! şopti camerista. Iertaţi‑mă, doamnă! Beatrice îi aruncă o privire şi constată că fata era foarte tânără. Să fi avut cel mult şaisprezece ani. — S‑a întâmplat ceva? o întrebă. — Nu, doamnă, răspunse camerista, grăbindu‑se să aranjeze platourile şi să ridice borcanul cu gem, care se răsturnase. Totul e‑n ordine. — Cum te cheamă? se interesă Beatrice, încruntându‑se. — Alice, doamnă. — Arăţi de parcă tocmai ai fi văzut o stafie, Alice. Eşti cumva bolnavă? — Nu. Pe cinstea mea, doamnă, spuse Alice, ştergându‑şi mâinile pe şorţ, cu gesturi nervoase. Sunt sănătoasă ca un cal, după cum ar zice maică‑mea. Zău aşa. — Sunt încântată să te‑aud spunând asta. — Dacă e să‑mi cereţi părerea, interveni Sally, măsurând‑o din ochi pe Alice, fata asta pare a fi speriată de moarte. — Eu nu mă sperii de nimic! protestă Alice, îndreptându‑şi spatele, cu mândrie. — Au contrariu, zise Sally, cu mărinimie. — Au contraire[7], murmură Beatrice. — Au contraire, repetă, sârguincioasă, Sally. Alice se uită la Sally cu o curiozitate nedisimulată. — Bucătăreasa spune că eşti o cameristă franţuzoaică de lux. Este adevărat? — Absolument[8], confirmă Sally, radiind de mândrie. Acolo, la Londra, toate doamnele din înalta societate preferă să angajeze cameriste, croitorese şi modiste franţuzoaice, şi de asemenea alt personal. — Oh!… exclamă Alice, impresionată după cum se şi cuvenea. — Alice, zice Beatrice, încruntându‑se, cu siguranţă nu te temi de reacţia stăpânului tău faţă de neaşteptata mea vizită din seara aceasta aici. În ciuda celor spuse de majordom, nu pot crede că domnul conte şi‑ar învinovăţi slujitorii pentru prezenţa mea sub acoperişul său. — Nu, doamnă, se grăbi Alice să răspundă. Nu‑i vorba de asta. Lucrez aici doar de câteva săptămâni, dar ştiu că domnul conte n‑ar da vina pe mine pentru ceva de care n‑am fost vinovată. Toată lumea îl ştie ca pe un om cu foarte multe ciudăţenii… În mod evident îngrozită de propriile‑i cuvinte, Alice se întrerupse brusc. — Ciudăţenii? interveni Sally, pe un ton tăios. Que c’est[9]? — Ei bine, zise Alice, a cărei faţă deveni roşie ca racul, dânsul este unul dintre Călugării Nebuni. Maică‑mea spune că atât tatăl cât şi bunicul lui erau şi ei ciudaţi, da’ eu nici nu m‑am gândit să… — Linişteşte‑te, Alice, îi spuse Beatrice, făcându‑i‑se milă de ea. Îţi făgăduiesc să nu‑i raportez stăpânului tău că l‑ai calificat ca fiind un om ciudat. — Ceea ce voiam să zic – se strădui Alice, cu curaj, să îndrepte răul făcut – este că oricine de pe domeniile Monkcrest ştie că toţi Călugării Nebuni au grijă de oamenii lor. Sunt stăpâni buni, doamnă. — Atunci nu ai de ce să te temi de toanele lui, o încredinţă Beatrice, zâmbind. Totuşi, dacă cineva din personalul acestei case ar avea oarecare îndoieli în privinţa asta, fii sigură că sunt hotărâtă să‑i explic stăpânului tău cum stau lucrurile. După ce voi fi încheiat întrevederea mea cu el, va înţelege totul cât se poate de bine. — Dar, doamnă, replică Alice, facând ochii mari, asta şi este situaţia. Vreau să zic, el ştie oricum totul foarte bine. — Ce mama dracului vrei să zici? o întrebă Sally, aruncându‑i o privire mânioasă. Alice păru că nu observă revenirea la jargonul englezesc, chipul ei tânăr exprimând un amestec de spaimă, admiraţie şi emoţie. — L‑am auzit pe Finch spunându‑i bucătăresei că, atunci când s‑a dus să‑l informeze pe domnul conte despre prezenţa dumneavoastră aici, dânsul ştia de sosirea dumneavoastră. — Quel uluitor[10]! şopti Sally. — Uimitor, conveni Beatrice, amuzându‑se. — Da, doamnă. A fost de‑a dreptul uimitor. Finch zicea că domnul conte ştia totul în legătură cu vizita dumneavoastră. Că aţi venit încoace tocmai de la Londra şi că aveţi o cameristă franţuzoaică, şi că de cealaltă parte a râului aţi fost opriţi de un tâlhar la drumul mare. Ştia chiar şi că doreaţi să vă întâlniţi cu dânsul peste o jumătate de oră. — Cu tâlharul de drumul mare? zise Beatrice, pe un ton blajin. Aş prefera să evit o altă întâlnire cu el, dac‑ar fi posibil. — Nu, doamnă, protestă Alice, cu oarecare iritare. Cu domnul conte. În mod cert, contele reuşise să‑şi creeze în mintea slujitorilor săi o imagine de omnipotenţă. „Nu mai spune!“ gândi Beatrice în sinea ei. — Nimeni nu pricepe cum de poate domnul conte să ştie lucruri de felul ăsta, continuă Alice, dând din cap cu un aer confidenţial, da’ bucătăreasa susţine că‑i ceva caracteristic. Finch zice că stăpânul are metodele lui. — A, da, „metodele” domnului conte, spuse Beatrice, sorbind o gură de ceai. Îmi displace să‑ţi spulber iluziile, Alice, însă eu bănuiesc că, pentru a ajunge la uimitoarele lui previziuni, stăpânul tău n‑a recurs la o intuiţie metafizică. Cred mai degrabă că el a deschis o fereastră, prin care şi‑a scos capul şi a ascultat pe ascuns conversaţia mea cu majordomul. Jignită de presupunerea că era posibil ca mult respectatul conte să se înjosească până la a trage cu urechea, Alice se îmbăţoşă. — Oh, nu, doamnă, protestă ea. Sunt sigură că dânsul n‑ar face aşa ceva. De ce să‑şi fi scos capul afară, în ploaie? — O purtare ciudată, într‑adevăr, murmură Beatrice. Am putea risca să avansăm o posibilă explicaţie a motivului pentru care este cunoscut sub denumirea de Călugărul Nebun, ce crezi? Părând zdrobită de incapacitatea lui Beatrice de a fi impresionată de misterioasele metode ale contelui, Alice se retrase cu spatele spre uşă. — Iertaţi‑mă, doamnă, mai doriţi ceva? — Deocamdată, nimic, spuse Beatrice. Îţi mulţumesc, Alice. — Da, doamnă, zise fata, grăbindu‑se să plece. Beatrice aşteptă să se închidă uşa, apoi luă o felie de pâine prăjită şi muşcă din ea. — Cred că sunt de‑a dreptul înfometată, Sally. — Şi moi la fel, zise camerista, înşfăcând cea mai mare bucată de pateu de peşte şi o furculiţă. Dumneavoastră, doamnă, puteţi să luaţi în râs treaba aia cu tâlharul de drumul mare, dar eu una jur că am avut noroc c‑am scăpat cu viaţă. I‑am văzut expresia din ochi. Era una urâtă. — Am fost norocoase că am avut un vizitiu atât de iscusit, replică Beatrice. Din fericire, John nu se lasă uşor pradă panicii. — Atâta rău! comentă Sally, vârându‑şi în gură o bucată mare de pateu. Toţi vizitiii sunt la fel: nepăsători în faţa primejdiei. Şi, mai tot timpul, beţi criţă. Cel care l‑a speriat şi l‑a făcut s‑o ia la fugă a fost micul dumneavoastră pistol, nu John. — Ştiu că ne‑am aventurat într‑o călătorie dificilă, Sally. Îţi mulţumesc încă o dată că ai acceptat să mă însoţeşti, deşi nu prea ţi‑am lăsat timp de gândire. În momentul acesta, mi‑ar fi fost imposibil să‑i scot din oraş pe vărul meu şi pe mătuşa mea. Erau invitaţi la o serată extrem de importantă. N‑am vrut s‑o iau cu mine nici pe sărmana menajeră. Doamna Cheslyn nu „ţine“ la drum. — Ei, lăsaţi, nu vă mai agitaţi atâta! Pe mine m‑a bucurat prilejul de a‑mi exersa franceza. În curând o să‑mi iau diploma de absolvire de la Academie, şi mă voi pregăti să‑mi ofer serviciile unei familii din lumea bună. Trebuie să‑mi îmbunătăţesc accentul, nu‑i aşa? — Accentul tău devine mai bun pe zi ce trece. Ţi‑ai ales deja un nou nume? — Încă mai ezit între unul simplu, cum ar fi Marie, şi unul care să sune ceva şi mai bine. Ce părere aveţi despre Jacqueline? — Foarte drăguţ. — Mais oui, aprobă Sally, ridicându‑şi paharul cu gin. Aşadar, Jacqueline va rămâne. Beatrice zâmbi. Din fericire pentru Sally şi pentru oribilul ei accent, folosirea unei cameriste franceze era la modă. Străduindu‑se să obţină una, majoritatea doamnelor din lumea bună treceau cu îngăduinţă peste un accent dubios. Adevărul era că nu existau suficient de multe cameriste, croitorese sau modiste franţuzoaice, ca să poţi alege. Bineînţeles că, dacă vreuna dintre potenţialele stăpâne ale lui Sally şi‑ar da seama că nu numai accentul lui Sally era îndoielnic, ci şi talentul ei, lucrurile s‑ar mai complica niţeluş, îşi zise Beatrice. Sally, ca şi celelalte femei care trecuseră prin Academie, dusese o existenţă mizerabilă. Toate fuseseră prostituate în cele mai jalnice bordeluri din Londra. Beatrice şi prietena ei Lucy Harby – cunoscută clientelor sale sub numele Madame d’Arbois, modista franceză exclusivistă – nu‑şi propuseseră să le ofere femeilor sărace o modalitate de a scăpa de „stradă“. Confruntându‑se cu sărăcia claselor de jos, fuseseră amândouă prea ocupate cu strădania de a scăpa de cariere cum ar fi cea de guvernantă pentru a‑şi mai face griji în legătură cu salvarea altora. Însă imediat după ce se lansaseră în noile lor profesiuni, hotărâseră să încerce să schimbe destinul unor tinere nefericite. Prima tânără – sângerând în urma pierderii unei sarcini – sosise la uşa de serviciu a noului atelier de croitorie al lui Lucy la o lună după deschiderea acestuia. Beatrice şi Lucy o căraseră la etaj, în încăperile înghesuite în care locuiau împreună. Când supravieţuirea fetei devenise certă, puseseră la cale un plan pentru a‑i găsi o nouă profesiune. Biletul de drum către o viaţă mai bună era o imitaţie de accent franţuzesc. Planul de a preschimba o tânără prostituată într‑o cameristă de origine franceză pentru doamne din lumea bună se bucurase de un succes deosebit şi astfel luase naştere „Academia”. Trecuseră cinci ani. Acum, Beatrice avea propria ei vilă în oraş. Lucy, care cu rochiile ei de gală la preţuri revoltător de mari înregistrase succese financiare mult superioare celor ale lui Beatrice, se căsătorise cu un bogat negustor de textile care îi aprecia talentele de afaceristă. Se mutase într‑o frumoasă casă nouă, situată într‑un cartier scump, dar continua să conducă salonul ei de croitorie sub numele de Madame d’Arbois. Beatrice şi Lucy transformaseră fosta lor locuinţă de deasupra atelierului de croitorie în sală de clasă, şi angajaseră o profesoară care să le predea o franceză rudimentară unor tinere disperate. Uneori, pierdeau câte o elevă, care se înapoia pe străzi. De fiecare dată Beatrice era marcată de insuccesul înregistrat. Lucy, mult mai practică, privea lucrurile într‑un mod mai filosofic: nu le poţi salva pe toate. Beatrice ştia că prietena ei avea dreptate; cu toate acestea, în adâncul fiinţei sale – fiind fiica unui vicar – nu‑i venea uşor să accepte eşecurile. Sally se uită cu interes la pereţii posomorâţi ai încăperii. — Credeţi că locurile astea sunt bântuite de stafii, aşa cum zicea nevasta hangiului? — Nu, nu cred, spuse Beatrice, pe un ton ferm. Am impresia că personalul domnului conte este încântat de reputaţia stăpânului lor. — Călugării Nebuni de la Monkcrest, şopti Sally, cutremurându‑se. Te face să te‑nfiori, n’est‑ce pas? — Să nu‑mi spui că tu crezi poveştile pe care ni le‑a istorisit aseară soţia hangiului! replică Beatrice, schiţând o grimasă. — Erau tocmai bune ca să‑ţi creeze coşmaruri, zău aşa. Toată vorbăria aceea despre lupi şi vrăjitorii, şi tot felul de lucruri oribile care se‑ntâmplă noaptea… — Toate sunt nişte prostii. — Atunci, de ce aţi lăsat‑o să le înşire, până aproape de miezul nopţii? i‑o întoarse Sally. — Am socotit că era un mod amuzant de a ne petrece timpul. Sally nu bănuia nimic despre adevăratul scop al călătoriei nebuneşti către regiunile sălbatice ale Devonului. Din câte ştia ea, Beatrice venise să‑l vadă pe contele de Monkcrest în legătură cu nişte nebuloase treburi de familie. Ceea ce, de fapt, era absolut adevărat, gândi Beatrice în sinea ei. — Din câte se vorbesc despre el, continuă Sally, al cărei piept plin se cutremură sub efectul unui nou fior, ar putea fi eroul unuia din romanele doamnei York. — Vrei să‑mi spui că tu citeşti romanele doamnei York? se miră Beatrice. — Nu citesc eu prea bine, recunoscu Sally, da‑ntotdeauna e cineva prin preajmă care ni le poate citi cu glas tare nouă, celorlalte. Mie‑mi plac cel mai mult chestiile cu fantome şi cu degete însângerate care te cheamă în ganguri întunecoase. — Înţeleg. — Fetele aşteaptă cu nerăbdare noul roman al doamnei York, Castelul Umbrelor. Rose zice că stăpâna ei a cumpărat un exemplar. De îndată ce doamna îl va termina, Rose o să‑l împrumute şi o să ni‑l citească. — Habar nu aveam că te interesează romanele de groază, remarcă Beatrice, simţindu‑se străbătută de un bine cunoscut fior de plăcere. Îţi voi împrumuta cu plăcere exemplarul meu din Castelul Umbrelor. — Asta‑i tare drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă Poole! exclamă Sally, cu ochii măriţi de încântare. Vă vom fi teribil de recunoscătoare. Nu atât de recunoscătoare pe cât sunt eu, gândi Beatrice. Întotdeauna se bucura pe ascuns atunci când afla că exista cineva căruia îi plăceau romanele pe care le semna ea cu pseudonimul de „doamna Amelia York”. Cu toate acestea, nu‑i spuse nimic lui Sally despre tainica ei identitate ca autoare de romane. Numai Lucy şi membrii familiei sale ştiau că ea scria pentru a‑şi câştiga existenţa. Urmări privirea lui Sally, de jur‑împrejurul încăperii. Poate că, înainte de plecare, avea să‑şi facă unele însemnări. Monkcrest Abbey era o construcţie cât se poate de pitorească. Ziduri groase de piatră, uşi în arcadă şi kilometri de coridoare posomorite; totul contribuia pentru a crea atmosfera unei case care se potrivea perfect într‑unul din romanele ei. În drum spre camerele lor, Beatrice şi Sally trecură printr‑o lungă galerie plină de obiecte datând din epoca primitivă şi din antichitate. Statui greceşti, romane şi egiptene, chipuri de piatră, impasibile, se găseau într‑o sumedenie de firide. Dulapuri încărcate cu cioburi de oale şi o oglindă antică ocupau, pe coridoare, unghere ciudate. Pe lângă calitatea sa de erudit, reflectă Beatrice, Monkcrest era, în mod evident, un colecţionar de antichităţi. Închise ochii, lăsându‑se cuprinsă de atmosfera străvechilor ziduri de piatră. Simţi o senzaţie ciudată. Vreme de o clipă, aproape că fu conştientă de povara trecerii anilor. Era un sentiment vag, abia sesizabil şi indescriptibil, unul pe care‑l trăise adesea în prezenţa unor clădiri foarte vechi sau a unor obiecte din vremuri de mult apuse. Era vorba de melancolie, desigur. Adesea o simţise, atunci când se afla în clădiri atât de vechi, însă aici exista şi ceva ce‑i vorbea despre viitor. În trecut, casa cunoscuse vremuri fericite, şi avea să le cunoască din nou. Paginile grele de istorie păreau că o apasă, însă aici nu exista nimic care să‑i provoace coşmaruri sau care s‑o ţină trează noaptea. Când deschise ochii, îşi dădu seama că impresia pregnantă pe care i‑o crea Monkcrest era aceea de solitudine. — Închipuiți-vă cum e să locuieşti într‑o ruină ca asta, zise Sally. Poate că domnul conte este într‑adevăr nebun. — Monkcrest Abby nu‑i tocmai o ruină. Este o clădire foarte veche, dar pare bine reparată. Nu e casa unui nebun. Beatrice nu încercă să‑i explice lui Sally reacţia ei faţă de atmosfera acelor locuri. Era ceva ce făcea parte din ea, ceva ce nu putea fi exprimat prin cuvinte. În orice caz, era convinsă de adevărul spuselor ei. Contele o fi fost un om retras, neospitalier şi excentric, dar în niciun caz nebun. — Cum puteţi fi sigură că acest Călugăr Nebun nu ne va închide în pivniţă şi nu ne va supune la ritualuri stranii, oculte? întrebă Sally, luând încă o îmbucătură de pateu. — Din puţinul pe care‑l ştiu în legătură cu genul ăsta de practici, am impresia că, pentru a fi supusă unor ritualuri oculte, trebuie să fii virgină, replică Beatrice, zâmbind ironic. Niciuna din noi nu intră în categoria asta. — Mais oui! exclamă Sally, luminându‑se la faţă. Ei bine, atunci, asta‑i o uşurare, nu‑i aşa? Cred că o să mai iau puţin gin. Beatrice era în egală măsură sigură de dispreţul lui Monkcrest faţă de ştiinţele oculte, cât şi de sănătatea lui mentală. Contele se bucura de respect în calitatea sa de cunoscător în materie de antichităţi şi de legende străvechi. Scrisese mult pe această temă, şi întotdeauna dovedise rigoare şi erudiţie, evitând înfloriturile romantice. Spre deosebire de mine, îşi zise Beatrice cu tristeţe, el nu încearcă, în lucrările sale, să accentueze elementul supranatural sau romantic. În ultimele două zile, citise câteva dintre lungile şi plictisitoarele articole scrise de el pentru Societatea Colecţionarilor de Antichităţi. Constatase cu regret că Monkcrest dispreţuia profund elementele palpitante care constituiau instrumentele ei de lucru. Dacă ar afla că ea, pentru a‑şi câştiga existenţa, scria romane de groază, probabil că ar trimite‑o să‑şi facă imediat bagajele. Dar riscul acesta era extrem de redus. Faptul că ea se ascundea sub pseudonimul „doamna York“ constituia un secret foarte bine păstrat. În ciuda părerii slujitorilor lui, Beatrice era convinsă că aşa‑numitul Călugăr Nebun nu era un vrăjitor, astfel încât nu‑i putea stabili adevărata identitate. — Din câte spunea majordomul ăla gras, zise Sally, sorbindu‑şi ginul, pe domnul conte nu‑l prea încântă să aibă musafiri. Mă întreb de ce a fost de acord să vă primească, fără să protesteze? Beatrice se gândi la imensa singurătate ce răzbătea prin atmosfera de la Monkcrest Abbey. — Poate că se plictiseşte, sugeră ea.         [1] Abbey (lb. engl.): Clădire sau grup de clădiri locuite de călugări sau călugăriţe, sub conducerea unui abate (stareţ) sau a unei stareţe. Denumirea este utilizată şi pentru definirea unei locuinţe somptuoase care, în trecut, a fost abaţie (mănăstire) (nota trad.).   [2] Wellington (Arthur Wellesley, duce de ~) (1769‑1852): general britanic, care a luptat împotriva trupelor franceze în Portugalia şi în Spania şi care, în 1814, a dat bătălia de la Toulouse, câștigând apoi în luptele de la Waterloo. Prim‑ministru al Marii Britanii între 1828‑1830 (nota trad.).   [3] N 'est‑ce pas (lb. fr. în original): Nu‑i aşa? (nota trad.).   [4] Moi (lb. fr. în original) = Eu; cu mine (nota trad.).   [5] S’il vous plait (lb.fr. în original) = Vă rog (nota trad.).   [6] Mais oui (lb. fr. în original) = Mda /Chiar aşa (nota trad.).   [7] Au contraire (lb. fr. în original) = Dimpotrivă (nota trad.).   [8] Absolument (lb. fr. în original) = Categoric / Absolut (nota trad.).   [9] Que c’este? (lb. fr. în original)= Într‑o exprimare agramată, Alice vrea probabil să întrebe „Qu’est‑ce que c’est que ça?“ (Ce‑i aia? / Cum adică?) (nota trad.).   [10] Quel= Exprimare agramată în lb.fr., în loc ‑ probabil ‑ de: Comme c’est... = Ce/Cît de... (nota trad.).    

Meduza albastra  de Amanda Quick PROLOG Custodele se aşeză în dreptul luminării şi deschise cartea veche legată în piele. întoarse cu grijă paginile îngălbenite, până ce găsi pasajul pe care îl căuta. ... Se spune că aceştia se întâlnesc în taină, la miezul nopţii, şi îşi oficiază straniile lor ceremonii. Se zvoneşte că cei acceptaţi la aceste întâlniri o divinizează pe Gorgona, cea care în loc de păr are şerpi. Alte păreri susţin că ei propovăduiesc supunerea faţă de conducătorul lor, singurul care stăpâneşte puterea Meduzei de a-i transforma pe oameni în adevărate stane de piatră. Se mai spune că această forţă a lui este un fel de magie ciudată şi înspăimântătoare. După ce îşi aruncă victimele într-o transă profundă, fixează în subconştientul lor anumite comenzi, pe care acestea, după ce îşi revin, le execută fără niciun fel de împotrivire. Ceea ce făcea stăpânul era un mare mister, aşa că nimeni din cei asupra cărora şi-a exercitat puterea nu păstrează vreo amintire despre comenzile care le-au fost date în timp ce se aflau în transă. Se crede că forţa stăpânului este amplificată de puterea unei pietre preţioase pe care o poartă. Pe această piatră este cioplită imaginea înspăimântătoare a Meduzei. Sub gâtul retezat al creaturii, este gravat un baston de comandant. Se spune că acest simbol constituie reprezentarea baghetei magice pe care maestrul cultului o foloseşte la executarea ritualului de magie. Piatra gravată este asemănătoare cu onixul, cu deosebirea că printre dungile sale se pot vedea rare şi extrem de bizare nuanţe de albastru, în loc de alb şi negru. Stratul exterior al pietrei are o tentă atât de închisă, încât pare aproape negru. Acesta încadrează imaginea Meduzei, săpată în stratul de culoare mai deschisă. Al doilea strat este albăstrui asemenea unor safire fine de o nuanţă mai pală. Brăţara de aur, pe care este montată piatra, are numeroase incrustaţii minuscule, alcătuind un desen de şerpi încolăciţi. Prin părţile acestea, stăpânul este extrem de temut. în timpul ceremoniilor cultului, el apare întotdeauna camuflat sub o mantie cu glugă. Nimeni nu-i ştie numele, iar piatra preţioasă, pe care sunt gravate capul Gorgonei şi bagheta magică, reprezintă emblema şi sigiliul său. Se consideră că această piatră este, totodată, izvorul care îi dă întreaga sa putere. Mi s-a spus că piatra este cunoscută sub numele de „Meduza Albastră”.       l   Tobias o văzu pe Lavinia urcând treptele casei cu numărul 7, de pe Aleea Claremont; deodată îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Sub borul larg al pălăriei elegante, figura ei luminoasă, care întotdeauna îl fascina, dezvăluia acum semnele unei tensiuni neobişnuite. Din câte reuşise el să o cunoască, Lavinia arareori i se păruse frământată de vreo problemă sau vreo nesiguranţă. Era mai mult înclinată să ia hotărâri şi să facă totul neîntârziat. Chiar mult prea înclinată în această direcţie, se gândi el după o lungă reflecţie. Nechibzuită şi impetuoasă erau cuvintele care i-au venit imediat în minte. O privea de la fereastra salonaşului intim, fiecare fibră a trupului său tremurând de o încordare pe care nu şi-o putea stăpâni. El nu avea răbdare pentru premoniţii şi alte asemenea fleacuri metafizice; avea încredere în impresiile sale, mai ales când acestea aveau legătură cu noua sa parteneră şi iubită. Iar acum Lavinia nu părea deloc în apele ei. El ştia mai bine ca oricine că nu era prea uşor să-i tulburi Laviniei liniştea. — Doamna Lake a venit, spuse el, privind peste umăr la menajeră. — Tocmai la timp. Doamna Chilton lăsă tava de ceai, grăbindu-se către uşă. Credeam că nu mai ajunge. Mă duc să-i iau haina şi mănuşile. Sunt sigură că i-ar plăcea să servească dânsa ceaiul musafirilor. Probabil că abia aşteaptă să bea şi ea o ceaşcă. Din câte putea zări pe faţa ei ascunsă în umbra pălăriei, Tobias avea sentimentul că Lavinia ar fi avut mai curând nevoie de o porţie bună de sherry, din rezerva pe care o ţinea în camera ei de lucru. însă porţia de alcool va trebui să mai aştepte. Trebuia mai întâi să se ocupe de oaspeţii care o aşteptau aici, în salonaş. Lavinia zăbovi în faţa uşii de la intrare, cotrobăind prin geanta ei încăpătoare, după cheie. Acum el putea citi cu claritate semnele încordării, adunate în jurul ochilor ei frumoşi. Ce naiba să se fi întâmplat? În timpul afacerii cu crimele figurinelor de ceară, de acum câteva săptămâni, el credea că ajunsese să o cunoască pe Lavinia destul de bine. Nu putea fi tulburată sau speriată prea uşor. în cariera sa de detectiv, uneori cu destule pericole, întâlnise foarte puţine persoane, indiferent de sex, care să dovedească atâta sânge rece în condiţii periculoase, cum făcea Lavinia Lake. Ar fi fost nevoie de ceva cu totul dramatic, ca să aducă în ochii ei o expresie atât de întunecată. Fiorul neliniştii care îl cuprinsese avea un efect paralizant atât în privinţa răbdării, cât şi a stăpânirii de sine, ambele fiind pentru moment într-o stare jalnică. De îndată ce va rămâne între patru ochi cu Lavinia, va trebui să analizeze amănunţit situaţia care apăruse. Din nefericire însă, acest lucru părea să mai întârzie ceva timp. Oaspeţii ei erau, în mod evident, pregătiţi pentru o conversaţie de durată. Tobias nu era foarte interesat de niciunul dintre aceştia. Doctorul Howard Hudson, înalt, subţire şi elegant îmbrăcat, se prezentase drept un vechi prieten de familie. Soţia lui, Celeste, era una din acele femei foarte atrăgătoare, mult prea conştiente de efectul lor asupra masculilor speciei umane şi care nu pierd nicio ocazie de a-şi folosi farmecul dăruit de Natură, pentru a-i manipula pe bărbaţi. Părul ci, de un blond strălucitor, era strâns în creştetul capului, într-o coafură înaltă, iar ochii aveau culoarea cerului senin de vară. Purta o rochie dintr-un şifon foarte fin, cu imprimeu de trandafiri micuţi şi ornamente de panglici roz şi verzi. Avea şi un mic evantai prins de poşetă. Tobias se gândi că rochia ei era cam scurtuţă pentru o zi atât de răcoroasă de primăvară timpurie, dar privind decolteul larg al acesteia era aproape sigur că Celeste o alesese intenţionat. În cele douăzeci de minute petrecute în compania cuplului de musafiri, Tobias ajunsese la două concluzii de netăgăduit. Prima – că doctorul Howard Hudson nu era altceva decât un şarlatan. A doua o plasa pe Celeste în categoria aventurierelor de înaltă clasă. Însă Tobias gândea că ar fi mai bine să-şi păstreze aceste păreri numai pentru el. Se îndoia că Lavinia le-ar fi primit cu prea mult entuziasm. — De-abia aştept s-o revăd pe Lavinia, spuse Hudson, din fotoliul în care se lăfăia cu nonşalanţă. Au trecut câţiva ani buni de când am văzut-o ultima dată. Sunt nerăbdător să-i fac cunoştinţă cu draga mea Celeste. Hudson avea un glas răsunător de bariton, demn de un actor profesionist. Timbrul vocii sale era grav şi vibrant ca al unor instrumente muzicale bine acordate. Pe Tobias îl cam călca pe nervi această sonoritate, dar nu putea să nu recunoască faptul că atrăgea atenţia într-o manieră spectaculoasă. Silueta lui Howard Hudson era realmente remarcabilă, fiind scoasă în evidenţă de croiala elegantă a sacoului său bleumarin, a vestei în dungi şi a pantalonilor impecabili. Cravata avea un nod neobişnuit şi sofisticat; Tobias se gândea că ar fi fost foarte apreciat de cumnatul său, Anthony. Acesta, la cei douăzeci şi unu de ani ai săi, era la vârsta când tinerii acordă mare atenţie unor asemenea detalii vestimentare. Cu siguranţă că el ar fi admirat în egală măsură şi incrustaţiile din aur, care împodobeau ceasul lui Hudson. Tobias îşi făcu în minte socoteala că doctorul trebuia să aibă între patruzeci şi cincizeci de ani. Figura lui Hudson era înzestrată cu acele trăsături distinse şi armonioase care făceau ca femeile, indiferent de vârstă, să întoarcă după el capul. Părul său, de un castaniu închis brăzdat de şuviţe argintii, era extrem de bogat, iar bărbatul îşi purta hainele cu o degajare şi un aplomb care l-ar fi făcut invidios şi pe cel mai mare campion al eleganţei masculine, în zilele lui de mare glorie. — Howard. Tensiunea din ochii verzi ai Laviniei dispăru cu desăvârşire, când intră în salonaş. întinse braţele înspre doctor, cu un entuziasm nedisimulat. Scuză-mă pentru întârziere. Am fost la cumpărături în Pali Mall şi am pierdut noţiunea timpului, fără a mai lua în calcul şi traficul aglomerat. Tobias se simţi de-a dreptul fascinat de schimbarea totală şi rapidă a expresiei Laviniei. Dacă nu i-ar fi văzut figura în timp ce urca treptele de la intrare, n-ar fi ghicit că era supărată, judecând după expresia pe care o avea acum îl deranja că simpla revedere a doctorului Howard Hudson avusese un efect atât de binefăcător asupra stării ei de spirit. — Lavinia, draga mea. Howard se ridica şi, cu degetele sale lungi şi foarte îngrijite, îi cuprinse mâinile. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericit sunt să te pot revedea, după atâta amar de vreme. Un alt val de nemulţumire, la fel de inexplicabilă, îl străbătu pe Tobias din cap până-n picioare. Ceea ce atrăgea atenţia asupra lui Hudson, pe lângă vocea sa tulburătoare, erau şi ochii. Combinaţia, cu totul ieşită din comun, de căprui şi auriu, realiza un efect irezistibil. Atât glasul, cât şi privirea, constituie, fără îndoială, un ansamblu extrem de util în profesia lui, se gândea Tobias. Doctorul Howard Hudson practica aşa-zisa ştiinţă a hipnozei. — M-am bucurat când am primit ieri mesajul tău, spuse Lavinia. Habar nu aveam că te afli la Londra. Hudson zâmbi. — Iar eu am fost de-a dreptul încântat să aflu că şi tu eşti la Londra. îţi poţi închipui ce surpriză am avut, draga mea. Ultima oară când am avut veşti despre tine plecaseşi împreună cu nepoţica ta în Italia, în calitate de însoţitoare a unei persoane de neam mare, pe care o chema doamna Underwood. — Planurile noastre s-au schimbat pe neaşteptate, spuse dulce Lavinia. Circumstanţele ne-au obligat, pe Emeline şi pe mine, să ne întoarcem în Anglia mai curând decât ne tăcuserăm noi socoteala. Tobias ridică din sprâncene la auzul acestei afirmaţii atât de false, însă făcu bine şi îşi ţinu gura. — Atunci am, cu siguranţă, mare noroc. Howard îi mai strânse încă o dată mâinile uşor, cu familiaritate, după care îi dădu drumul. Permite-mi să ţi-o prezint pe soţia mea, Celeste. — Este o mare plăcere, pentru mine, să vă cunosc, doamnă Lake, şopti Celeste pe un ton mieros. Howard mi-a povestit multe despre dumneavoastră. Tobias se amuză pentru un moment, observând maniera femeii de a se comporta. înclinarea graţioasă, aproape teatrală a capului, nu putea ascunde evaluarea riguroasă, pe care o remarcase în ochii ei frumoşi. El a reuşit să desluşească etapele succesive de fotografiere, analiză şi catalogare. Evident Celeste a înţeles imediat că Lavinia putea fi scoasă de sub suspiciunea de a reprezenta o potenţială ameninţare la adresa ei. Pentru prima oară, în acea după-amiază, Tobias reuşise să se amuze. Ridicarea Laviniei deasupra oricărei suspiciuni constituia o greşeală de neiertat. — Plăcerea este de partea mea. Lavinia se aşeză pe canapea, îşi aranjă faldurile rochiei de culoarea prunei şi apoi ridică ceainicul. N-aş fi putut să bănuiesc că Howard s-a căsătorit, dar mă bucur nespus să aud acest lucru. Prea mult timp a fost singur. — Am fost subjugat, fără vreo şansă de scăpare, o asigură Howard. Când am văzut-o prima dată pe frumoasa mea Celeste, acum un an, soarta mi-a fost pecetluită. Nu numai că este o încântătoare soţie şi o prezenţă extrem de agreabilă, dar s-a dovedit şi foarte pricepută în a se ocupa de contabilitatea şi de agenda mea de lucru. Chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea. — De-a dreptul mă flataţi, domnule. Celeste îşi lăsă în jos privirea şi îi zâmbi Laviniei. A încercat Howard să mă iniţieze şi în tainele hipnozei, însă din păcate mă tem că nu am niciun fel de aptitudini în această privinţă. La invitaţia gazdei, Celeste luă ceaşca de ceai şi farfurioara. Dacă nu mă înşel, soţul meu era foarte bun prieten cu părinţii dumneavoastră. — Într-adevăr. O expresie de tristeţe umbri faţa Laviniei. Pe vremuri, ne vizita adeseori, la noi acasă. Părinţii mei nu numai că îl iubeau mult, dar se numărau şi printre cei mai mari admiratori ai săi. Tatăl meu nu o dată mi-a mărturisit că îl considera cel mai desăvârşit practician al hipnozei, din câţi cunoscuse la viaţa lui. — Este un compliment deosebit pentru mine, spuse Howard cu modestie. Părinţii tăi au fost ei înşişi foarte dotaţi în această artă. Eram realmente fascinat, privindu-i la lucru. Fiecare avea stilul său propriu şi amândoi ajungeau la rezultate uimitoare. — Soţul meu mi-a povestit că părinţii dumneavoastră s-au prăpădit într-un naufragiu, acum vreo zece ani, şopti Celeste. Şi că dumneavoastră v-aţi pierdut, în acelaşi an, şi soţul. îmi închipui că aţi avut atunci o perioadă foarte grea. — Da. Lavinia mai umplu cu ceai încă două ceşti. Dar nepoata mea, Emeline, a venit acum şase ani să locuiască împreună cu mine şi ne înţelegem foarte bine. îmi pare rău că nu este şi ea în după-amiaza aceasta aici, să te cunoască. Participă alături de nişte prieteni la o prelegere despre monumentele şi fântânile din Roma. Celeste schiţă o expresie de compasiune şi politeţe. — Tu şi nepoata ta sunteţi singure pe lume? — Nu consider că suntem singure, răspunse Lavinia înţepată. Ne avem una pe cealaltă. — Totuşi, sunteţi doar voi două. Două femei singure pe lume. Celeste aruncă pe furiş o privire în direcţia lui Tobias. Din experienţa mea, femeia lipsită de sfatul, ca şi de sprijinul unui bărbat, se află într-o situaţie dificilă şi nefericită. Tobias aproape că scăpă din mână ceaşca şi farfurioara pe care Lavinia tocmai i le oferise. Nu l-a şocat afirmaţia lui Celeste, de altfel în totală neconcordanţă cu realitatea, privind posibilităţile şi resursele personale ale Laviniei şi ale lui Emeline, cât mai degrabă impresia că, pentru câteva secunde, putea să jure că soţia lui Howard flirta cu el, fără nicio disimulare. — Dacă vrei să ştii, ne descurcăm de minune, Emeline şi cu mine, rosti Lavinia, brusc agasată. Tobias, te rog, ai grijă să nu verşi ceaiul pe tine. Acesta îi surprinse o clipă privirea, înţelegând că masca bunelor maniere ascundea de fapt iritarea Laviniei. El se întrebă cu ce oare reuşise să o supere de data asta. Relaţia dintre ei părea să alterneze între ciondăneală şi pasiune, cu tot mai neaşteptate salturi şi cu foarte rare perioade de acalmie, după părerea lui. Niciunul din ei nu se simţea cu adevărat la largul său în această poveste mistuitoare de dragoste, care se înfiripase între ei. Însă de un lucru era absolut sigur în privinţa legăturii lor: nu era deloc plictisitoare. Din punctul lui de vedere era destul de neplăcut. Existau momente în care ar fi dat oricât pentru câteva clipe plictisitoare petrecute împreună cu Lavinia. Dar poate că timpul îi va oferi şi ocazia de a-şi mai trage sufletul. — Scuză-mă, Lavinia, rosti Howard cu aerul unuia care se află pe punctul de a aborda un subiect delicat. Nu pot să nu remarc faptul că nu îţi practici profesia. Ai abandonat cumva ştiinţa hipnozei, considerând că piaţa de-aici, din Londra, este slabă? Ştiu că e greu să-ţi atragi genul potrivit de clientelă, când îţi lipsesc legăturile sociale adecvate. Spre uimirea lui Tobias, întrebarea lui Howard părea s-o fi luat pe Lavinia prin surprindere. Ea avu o scurtă tresărire care făcu să i se clatine ceaşca din mână. Dar îşi reveni imediat. — Din mai multe motive, am început o nouă carieră. Deşi cererea privind terapia prin hipnoză pare a fi mai mare ca oricând, concurenţa este extrem de dură în acest domeniu şi, după cum ai observat şi tu, nu este uşor să câştigi exclusivitatea unei clientele alese decât dacă ai relaţii şi referinţe din lumea bună. — Înţeleg. Howard dădu din cap cu multă seriozitate. In cazul acesta va trebui ca Celeste şi cu mine să apelăm la altcineva, care să ne recomande clientela potrivită. Nu-mi va fi uşor să încep practica aici. — Unde ai practicat până acum? îl întrebă Tobias. — Am petrecut câţiva ani în America, călătorind şi ţinând prelegeri despre ştiinţa hipnozei. însă, cu mai bine de un an în urmă, a început să-mi fie dor de ţară şi m-am întors în Anglia. Celeste se uită la el cu nişte ochi strălucitori. — L-am cunoscut pe Howard anul trecut, în Bath. El izbutise să desfăşoare acolo o activitate înfloritoare, dar a înţeles că venise vremea să se întoarcă la Londra. — Sper să descopăr aici o mai mare varietate de cazuri interesante şi neobişnuite, le explică Howard cu un aer serios. Cei mai mulţi dintre pacienţii mei din Bath, ca şi din America, erau interesaţi de tratamente pentru afecţiuni din cele mai banale. Reumatism, isterie la femei, probleme cu somnul, genul ăsta de boli. Acestea erau, fără îndoială, destul de neplăcute pentru pacienţii mei, iar pentru mine – prea plictisitoare. — Howard intenţionează să se ocupe de cercetare şi să efectueze experimente în domeniul hipnozei. Celeste de-a dreptul îşi sorbea soţul din ochi. Vrea să descopere toate aplicaţiile şi binefacerile posibile ale acestei ştiinţe. Intenţionează să scrie şi o carte pe tema asta. — Şi, pentru a putea realiza cu deplin succes ceea ce mi-am propus, trebuie să am ocazia să examinez pacienţi cu afecţiuni neurologice mai ieşite din comun, decât aş putea întâlni în mod obişnuit, în ţară, concluzionă Howard. În ochii Laviniei se aprinse flacăra entuziasmului. — Dar este un lucru realmente admirabil şi interesant. Ar fi timpul ca ştiinţa hipnozei să ocupe locul pe care îl merită. Ea aruncă în direcţia lui Tobias o privire semnificativă. Credeţi-mă, foarte mulţi oameni, neinformaţi, mai persistă în convingerea lor, potrivit căreia hipnotizatorii sunt cu toţii, fără nicio excepţie, nişte şarlatani şi nişte escroci de cea mai joasă speţă. Tobias ignoră comentariul Laviniei, sorbind liniştit din ceai. Hudson răsuflă zgomotos şi scutură din cap cu un aer grav. — Din păcate, trebuie să recunosc că, în profesia noastră, există prea mulţi practicieni neaveniţi. — Numai progresele înregistrate în domeniu vor descuraja acest soi de oameni, declară sentenţios Lavinia. Tocmai de aceea este atâta nevoie de cercetare şi de experimente inedite. Celeste se uită la ea cu un aer întrebător. — Sunt curioasă să ştiu care este natura noii tale cariere, doamnă Lake. Există atât de puţine profesii la îndemâna unei doamne. — Îmi câştig existenţa din încasarea unor comisioane de la diverse persoane care mă angajează pentru efectuarea unor investigaţii private discrete. Lavinia puse ceaşca pe farfurioară. Cred că am pe-aici câteva cărţi de vizită. Se aplecă peste braţul canapelei şi trase un sertăraş al mesei. A, da, le-am găsit. Scoase două cărţi de vizită, înmânând câte una celor doi soţi. Tobias ştia deja ce era tipărit pe micuţele cartonaşe albe. INVESTIGAŢII PARTICULARE DISCREŢIE GARANTATĂ — Cu totul ieşit din comun, spuse Celeste surprinsă. — Interesant. Howard strecură în buzunar cartea de vizită a Laviniei, încruntându-se preocupat. Dar trebuie să-ţi repet că îmi pare nespus de rău să aflu că ai renunţat să mai practici hipnoza. Aveai un mare talent înnăscut pentru această artă, draga mea. Decizia de a-ţi schimba cariera reprezintă o mare pierdere pentru această nobilă profesie. Celeste o cercetă pe Lavinia cu o privire iscoditoare. — Ai abandonat această ştiinţă numai de teama concurenţei? Tobias îşi spuse că, dacă n-ar fi urmărit-o cu atenţie pe Lavinia, ar fi ratat clipa de întristare din ochii ei. Şi n-ar fi remarcat nici contractarea abia perceptibilă a micuţilor muşchi ai gâtului. Ar fi putut pune rămăşag că i se pusese un nod în gât, înainte de a răspunde. — A existat şi un... incident neplăcut, cu un pacient de-al meu, zise Lavinia pe un ton neutru. Iar veniturile nu se ridicau la nivelul dorit. Este greu să pretinzi aici onorarii mari, după cum desigur cred că ştii deja. în plus, trebuia să mă gândesc şi la viitorul lui Emeline. Terminase şcoala şi am considerat că venise vremea să-şi desăvârşească educaţia. Sunt de părere că manierele elegante şi rafinamentul nu pot fi dobândite decât prin călătorii în străinătate. Aşa încât, una peste alta, am socotit că e bine să accept oferta doamnei Underwood de a petrece împreună cu ea un sezon la Roma. — Înţeleg. Howard nu-şi putea lua ochii de la figura ei uşor întristată. Trebuie să recunosc că mi-a ajuns câte ceva la urechi, în legătură cu neplăcerile pe care le-ai avut în acel sătuc din nord. Sper că nu te-ai lăsat prea mult afectată de acest caz. — Nu, nu, sigur că nu, răspunse Lavinia cu prea multă grabă. Doar că alunei când m-am întors cu Emeline din Italia, am vrut să încerc şi această nouă ocupaţie, pe care am găsit-o pe gustul meu. — Este o meserie practicată destul de rar de către o doamnă. Celeste îi aruncă din nou lui Tobias o privire semnificativă. Să înţeleg că agreezi noua profesie a doamnei Lake, domnule? — Te asigur că am şi eu momentele mele de îndoială şi de multă nesiguranţă, în legătură cu ocupaţia ei actuală, răspunse sec Tobias. Ca să nu mai vorbesc şi de nenumăratele nopţi nedormite. — Domnul March vrea să glumească. Lavinia îl fulgeră o clipă pe Tobias, cu o privire aspră. El nu are calitatea de a fi sau nu de acord. De fapt, uneori face pentru mine unele treburi de asistent. — Asistentul tău? Ochii lui Celeste se măriseră, exprimând o vădită uimire. Vrei să spui că este angajatul tău? — Nu e chiar aşa, rosti molcom Tobias. S-ar putea spune mai degrabă că îi sunt partener. Nici Celeste şi nici Howard nu păreau a fi auzit mica lui corectură. Amândoi se holbau la el uluiţi. Howard clipi. — Asistent, zici. — Partener, repetă apăsat Tobias, ca să fie mai clar. — Apelez, câteodată, şi la serviciile lui Tobias, în cazurile mai deosebite. Lavinia făcu un gest cu mâna prin aer. Ori de câte ori am nevoie de priceperea lui. Ii zâmbi dulce. Presupun că e foarte mulţumit să obţină un venit suplimentar. Nu-i aşa, domnule? Pe Tobias, turnura conversaţiei începuse să-l cam agaseze. Venise momentul să-i amintească Laviniei că nu numai ea avea limbă ascuţită. — Banii sunt doar un aspect al parteneriatului nostru, ţinu el să sublinieze. Trebuie să recunosc că în cadrul acestei colaborări am descoperit şi alte beneficii suplimentare, deosebit de plăcute. Femeia avu delicateţea să roşească. Şi totuşi, într-un mod destul de vizibil, ea refuza cu îndârjire să cedeze teren, îşi întoarse privirea înspre musafirii ei, cu un zâmbet candid în vârful buzelor. — Cooperarea noastră este pentru domnul March un prilej de a-şi exercita capacităţile în sensul raţionamentului logic deductiv. El găseşte foarte stimulativ faptul că este asistentul meu. E adevărat, domnule? — Perfect adevărat, acceptă Tobias. De fapt, cel mai corect ar fi să admit că această colaborare mi-a dat posibilitatea să mă bucur de unul dintre cele mai stimulatoare exerciţii pe care le-am cunoscut de mult timp, doamnă Lake. Lavinia miji puţin ochii, în semn de avertisment tacit. El zâmbi satisfăcut şi muşcă lacom dintr-o prăjitură cu gem de coacăze, pe care doamna Chilton le pusese pe tavă. Doamna Chilton face adevărate minuni din coacăze, gândi Tobias cu admiraţie. — Dar este de-a dreptul fascinant. Celeste îl examină pe acesta, pe deasupra ceştii, sorbindu-şi ceaiul. Şi, de fapt, cu ce te ocupi dumneata, domnule March? — Domnul March se pricepe excelent să obţină informaţii din anumite surse inaccesibile mie, rosti Lavinia înainte ca Tobias să poată scoate vreun sunet. Un domn poate face mici investigaţii în locurile unde o doamnă nu este bine venită, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Howard se lumină la faţă, dumerindu-se. — Ce colaborare extraordinară! Pot presupune că noua ta ocupaţie s-a dovedit mai bănoasă decât cea dinainte, Lavinia? — Poate fi destul de profitabilă. Lavinia făcu intenţionat o pauză, după care adăugă: Uneori. însă trebuie să recunosc faptul că, sub aspect financiar, este cam imprevizibilă. — Înţeleg. Howard părea din nou preocupat de ceva. — Dar cred că am pălăvrăgit destul în legătură Cu noua mea carieră, zise repede Lavinia. Spune-mi, când crezi că o să începi tratamentele terapeutice, la noua ta adresă, Howard? — Va fi nevoie de cel puţin o lună, poate chiar mai mult, până voi termina cu amenajarea cabinetului, răspunse bărbatul. Apoi va mai dura o vreme ca să dau de veste în mediile adecvate că aştept pacienţi şi că sunt interesat numai de bolnavii cu afecţiuni neurologice atipice. Dacă nu eşti suficient de precaut, te poţi trezi invadat de doamne dornice să-şi trateze isteria şi, după cum am mai spus, n-am de gând să-mi irosesc timpul cu asemenea tulburări banale. — Înţeleg. Lavinia se uita la el cu o expresie de un interes surprinzător. Ai de gând să dai anunţuri în ziare? Eu aşa m-am gândit să procedez. Tobias se întrerupse din mestecat şi lăsă jos restul din prăjitura cu coacăze. — Ce naiba? Mie nu mi-ai spus că ai de gând să faci aşa ceva. — N-are importanţă. Ea îi reteză întrebarea, printr-o scurtă mişcare a mâinii. îţi voi explica mai târziu amănuntele. Este doar o idee la care m-am gândit în ultima vreme. — Ar fi mai bine să te preocupe altceva, o sfătui el, băgând apoi repede în gură ultima bucăţică de prăjitură. Lavinia îl fulgeră cu o privire cruntă. El se prefăcu a nu observa. Howard îşi drese glasul. — Să-ţi spun drept, nu intenţionez să apelez la ziare, pentru că mi-e teamă că în felul acesta aş atrage exact clientela obişnuită a bolnavilor cu afecţiuni banale. — Da, cred că există acest risc. Lavinia căzu pe gânduri. Şi totuşi, afacerile sunt afaceri. Conversaţia alunecă apoi înspre secretele şi aspectele cât se poate de tehnice ale hipnozei. Tobias se apropie de fereastră, ascultând discuţia înfierbântată, fără a lua parte la ea. El avea rezerve serioase în privinţa întregii probleme a hipnozei. Adevărul era că, până s-o întâlnească pe Lavinia, Tobias fusese ferm convins de corectitudinea rezultatelor la care ajunseseră cercetătorii francezi, printre care câţiva reputaţi oameni de ştiinţă, precum doctorii Franklin şi Lavoisier. Concluziile acestora erau cât se poate de simple şi de clare: nu exista niciun fel de magnetism animal şi, prin urmare, hipnoza nu avea niciun fel de bază ştiinţifică. Practicarea hipnozei nu era decât o simplă înşelătorie. Tobias acceptase repede ideea că posibilitatea de a induce o transă adâncă nu era decât acţiunea unui escroc, menită să-i distreze pe naivi. El recunoştea cel mult faptul, că un hipnotizator înzestrat ar putea să exercite o anumită influenţă asupra unor indivizi mai slabi de înger, iar asta făcea ca hipnoza să fie şi mai suspectă în ochii lui. Totuşi, nu se putea nega faptul că oamenii erau foarte interesaţi de hipnoză şi nu dădeau semne că acest interes ar scădea, în ciuda părerilor contrare ale multor medici şi reputaţi oameni de ştiinţă. Uneori el era de-a dreptul îngrijorat de aptitudinile Laviniei în acest domeniu. Familia Hudson plecă după o jumătate de oră. Lavinia îi conduse pe cei doi până la uşă. Tobias rămase la locul lui lângă fereastră şi îl văzu pe Howard cum îşi ajută soţia să se urce într-o birjă. Lavinia aşteptă să plece birja, după care închise uşa de la intrare. Revenind după câteva clipe în salonaş, părea mult mai relaxată decât atunci când ajunsese acasă. Era evident că vizita vechiului ei prieten de familie mai destinsese atmosfera. Tobias nu ştia ce să creadă despre efectul binefăcător pe care îl avusese Hudson asupra dispoziţiei Laviniei. — Mai vrei o ceaşcă de ceai, Tobias? Se aşeză la loc pe canapea, ridicând ceainicul. Eu o să mai beau una. — Nu, mulţumesc. El îşi puse mâinile la spate, privind-o. Ce dracu’ s-a întâmplat, cât ai fost plecată de-acasă în după-amiaza asta? Lavinia tresări, vărsând pe masă puţin ceai. — Dumnezeule, uite ce-am făcut din cauza ta. Luă un şerveţel şi începu să şteargă picăturile de ceai. Ce te face să crezi că mi s-ar fi întâmplat ceva? — Ştiai că vei avea oaspeţi. Chiar tu i-ai invitat. Lavinia continua să-şi facă de lucru cu ştergerea picăturilor de ceai de pe măsuţă. -■ Ţi-am spus, am pierdut noţiunea timpului, iar traficul a fost îngrozitor de aglomerat. — Lavinia, să ştii că nu sunt tâmpit. — Ajunge, domnule. Ea puse deoparte şerveţelul şi îl fixă pe Tobias cu o privire mohorâtă. Nu sunt deloc dispusă să fiu supusă interogatoriului tău. Şi, de fapt, tu nu ai niciun drept să mă chestionezi în legătură cu problemele melc personale. Trebuie să recunosc că, în ultima vreme, ai cam început să semeni tot mai mult cu un soţ. Se lăsă o tăcere mormântală. Cuvântul său plutea sinistru în atmosferă, scris parcă cu litere de foc. — Când de fapt, rosti pe un ton răspicat în cele din urmă Tobias, eu nu sunt decât partenerul tău ocazional de afaceri, iar uneori şi amantul tău. Asta ai vrut să spui, doamnă? Obrajii Laviniei se colorară intens. — Iartă-mă domnule, nu ştiu ce m-a apucat. Am fost cam deplasată. Unica mea scuză este aceea că în clipa asta mă simt iritată. — Văd şi eu lucrul ăsta. Iar în calitatea mea de partener al tău ocazional şi grijuliu, aş putea să aflu şi eu ce anume te-a iritat? Lavinia strânse îmbufnată din buze. — Faptul că a flirtat cu tine. — Nu înţeleg/ — Celeste. A flirtat cu tine. Nu încerca să negi acest lucru. Am văzut foarte bine ce a făcut. Şi nici măcar nu s-a deranjat să fie mai subtilă, nu eşti de acord? Tobias era atât de surprins, încât avu nevoie de câteva momente bune ca să înţeleagă ce spunea ea. — Celeste Hudson? repetă el aşteptând, parcă, o confirmare. Implicaţiile acelei acuzaţii îi răsunau foarte clar în minte. Da, am remarcat şi eu că a făcut câteva încercări în acest sens, dar... Lavinia îşi îndreptă umerii, iar spatele îi deveni rigid. — A fost dezgustător. Era Lavinia oare cu adevărat geloasă? Acea posibilitate uluitoare îi produse o plăcută euforie. Tobias încercă un zâmbet timid. — A fost din partea ei o procedură de rutină şi prin urmare nu m-a flatat în mod deosebit, însă nu aş denumi-o un lucru dezgustător. — Ba eu aşa aş numi-o. Este o femeie căsătorită. Ce rost avea să clipească atâta din gene spre tine? — Din câte ştiu eu, femeile înclinate către flirt fac acest lucru indiferent dacă sunt sau nu căsătorite. Presupun că există în ele un fel de impuls înnăscut. — Ce jenant trebuie să fie pentru bietul Howard. Dacă ea se comportă aşa cu toţi bărbaţii pe care îi întâlneşte, bănuiesc că el se simte mai tot timpul umilit şi nefericit. — Mă îndoiesc de asta. — Ce vrei să spui? — Îl suspectez pe bietul Howard ca socotind foarte folositor acest dar al soţiei sale de a flirta. Tobias traversă încăperea şi mai luă o prăjitură de pe tavă. De fapt, nici nu m-ar mira să aflu că a luat-o de nevastă chiar pentru acest talent al ei înnăscut. — Tobias, cum poţi să vorbeşti aşa? — Vorbesc cât se poate de serios. Sunt absolut sigur că ea a atras, la cabinetul lui din Bath, un mare număr de pacienţi din rândul bărbaţilor. Lavinia părea destul de şocată de afirmaţiile lui Tobias. — La asta nu m-am gândit. Crezi că încerca doar să-ţi trezească interesul cu privire la tratamentele lui terapeutice? — Se pare că da, aşa că ar fi mai bine să ne limităm la a considera că doamna Hudson clipea din genele ei lungi doar pentru a face reclamă metodei Hudson de terapie prin hipnoză. — Hmm. — Şi acum, că am rezolvat această problemă, continuă el, să revenim la micul meu interogatoriu. Ce dracu’ ţi s-a întâmplat astăzi, cât ai fost plecată la cumpărături? Lavinia ezită o vreme, apoi suspină uşor. — Nimic deosebit. Mi s-a părut că am văzut pe cineva cunoscut. Făcu o pauză, luând o gură de ceai, după care continuă: O persoană pe care nu mă aşteptam s-o văd aici, în Londra. — Pe cine anume ai văzut? Lavinia strâmbă din nas. — Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit niciodată un om atât de tenace ca tine în a tot reveni asupra unui subiect despre care i s-a atras în repetate rânduri atenţia că nu se doreşte a fi adus în discuţie. — Şi ăsta nu este decât unul din nenumăratele mele talente. Şi cu siguranţă, unul dintre motivele pentru care tu continui să apelezi din când în când la serviciile mele, în cazurile mai deosebite. Lavinia nu replică. Însă nu o făcea nici din secretomanie, nici din încăpăţânare, se gândi el. Părea foarte neliniştită şi probabil că nu ştia de unde să-şi înceapă istorisirea. Tobias se ridică în picioare. — Hai, draga mea. Să ne luăm hainele şi mănuşile şi să facem împreună o plimbare în parc.

O noapte de neuitat de Amanda Quick Prolog Cu şaptesprezece ani în urmă…   Casa din capătul aleii era cufundată în linişte şi întuneric. Ceva nu este în regulă, se gândi Irene. Părinţii îi lăsau întotdeauna lumina aprinsă când venea acasă târziu. — Nu fi supărată, Irene, îi spuse Pamela oprind maşina pe alee. Luminile de poziţie ale decapotabilei nu băteau decât până la şirul de brazi care mărgineau drumul. A fost doar o glumă, da? Ai tăi dorm deja. N-or să afle niciodată că te-ai întors acasă după ce s-a dat stingerea. Irene deschise uşa maşinii şi se căzni să coboare. — Vor şti. Am distrus totul. — Dă vina pe mine, îi spuse Pamela nepăsătoare. Am pierdut şirul orelor. — E vina mea. Am făcut greşeala să cred că-mi eşti cu adevărat prietenă. Am crezut că pot avea încredere în tine. Părinţii mei îmi cer să respect doar două reguli: să nu consum droguri şi să nu merg în partea cealaltă a lacului. — Mai lasă-mă. În seara asta nu ai încălcat decât o regulă. Pamela zâmbi larg. Nici măcar în maşină nu am avut droguri. — Nu aveam voie să ieşim din oraş, ştii şi tu asta. Ţi-ai luat carnetul de conducere de curând. Tata spune că încă nu ai destulă experienţă la volan. — Te-am adus acasă întreagă, nu? — Nu asta-i ideea şi o ştii şi tu foarte bine. Le-am făcut o promisiune alor mei. — Eşti o fiică model. Vocea ei trăda dispreţ şi exasperare. Nu te mai saturi să tot respecţi reguli? Irene făcu un pas înapoi. — Deci despre asta a fost vorba? Ai vrut să vezi dacă mă poţi determina să încalc regulile? Ei bine, ai reuşit. Sper că eşti satisfăcută. Este ultima dată când mai facem ceva împreună. Presupun că asta îţi şi doreai, nu? Noapte bună, Pamela. Se întoarse spre casa aflată în beznă şi-şi căută cheile în poşetă. — Irene, stai aşa… Irene o ignoră. Cu cheia în mână se îndreptă spre uşă. Părinţii ei aveau să fie foarte supăraţi. Probabil că o vor închide în casă pentru tot restul zilelor sau cel puţin până la sfârşitul verii. — Bine, fie ca tine, îi strigă Pamela. Întoarce-te la viaţa ta plictisitoare de fată cuminte şi la familia ta perfectă şi la fel de plictisitoare. Data viitoare când îmi voi face o prietenă bună voi alege pe cineva care ştie să se distreze. Pamela demară repede. Luminile maşinii dispărură şi Irene se trezi singură. Seara era rece. Luminile străluceau peste lac. Pamela ridicase capota maşinii noi şi strălucitoare. Nu ar fi trebuit să-i fie chiar aşa de frig. Poate că era de vină sentimentul pe care-l trăieşti când îţi dădeai seama că nu poţi avea încredere în cineva pe care-l considerai prieten. Se uită să vadă dacă nu se observa vreo lumină în dormitorul părinţilor ei, pe partea din stânga a casei. Probabil că auziseră maşina Pamelei, se gândi ea. Tatăl ei avea somnul uşor. Nu se vedea nicio lumină. Se simţi puţin mai uşurată. Dacă nu se trezeau, ar fi amânat o scenă penibilă până mâine. Nu mai era mult până la micul dejun şi va afla destul de repede care-i va fi pedeapsa. Abia vedea treptele de la verandă. Tatăl ei uitase să aprindă lumina exterioară. Asta chiar că era ciudat, întotdeauna aprindea acel bec şi pe cel din spatele casei. O altă regulă. Se opri cu cheia în mână. Dormitorul părinţilor ei era imediat pe dreapta cum intrai. Cu siguranţă aveau să o audă dacă intra pe uşa din faţă. Dar, dacă dormeau, s-ar fi putut să nu audă când deschidea uşa din spate. Dacă intra pe la bucătărie ar fi avut o şansă să se strecoare în dormitor, iară să-i trezească pe ai ei. Coborî de pe verandă şi înconjură casa. Era întuneric beznă. Păcat că nu avea o lanternă. În lumina slabă a lunii, micul ponton şi barca de pe lac pe care o folosea tatăl ei la pescuit erau aproape invizibile. Se sperie când văzu că nici în spate nu era aprinsă lumina. Se împiedică de prima treaptă şi aproape căzu. În ultimul moment, reuşi să se apuce de balustradă. Cum de uitase tatăl ei să aprindă măcar lumina din spate? Ceva era cu adevărat ciudat. Poate că se arseseră simultan cele două becuri. Introduse cheia în broască şi răsuci mânerul cu grijă, încercând să nu facă zgomot. Un miros care-i făcu stomacul să se strângă o izbi. Oare intrase vreun animal în casă? Mama ei avea să facă o criză dimineaţa. Concomitent, sentimentul că se întâmplase un lucru îngrozitor o făcu să tremure din toate încheieturile. Cu greu păşi înăuntru, bâjbâind apoi după întrerupător. Lumina se aprinse, orbind-o câteva secunde. Apoi văzu sângele de pe podea. Auzi pe cineva ţipând. Într-un colţ îndepărtat al minţii îşi dădu seama că ea era cea care scosese acel sunet de disperare, de durere, de groază şi de negare. Dar zgomotul era îndepărtat şi parcă nu-i aparţinea. Plecase spre alte locuri, undeva unde nimic nu era aşa cum trebuie, unde totul era anormal. Când se întoarse pe Pământ îşi dădu seama că pentru ea, definiţia a ceea ce era normal se schimbase pentru totdeauna.         E-MAIL DATA: 7 Martie DE LA: PWebb PENTRU: IStenson SUBIECT: Trecutul   Bună, Irene,   Ştiu că acest e-mail este o mare surpriză. Sper că nu l-ai trimis direct la coş când ai văzut numele expeditorului. Am auzit că acum eşti reporter şi reporterii sunt prin definiţie curioşi, astfel, cu puţin noroc, probabil că citeşti acest mesaj. E greu de crezut că au trecut şaptesprezece ani de când nu ne-am mai văzut, nu? Îmi dau seama că, prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat, ai fi bucuroasă să nu mă mai vezi alţi şaptesprezece ani, dar trebuie să vorbesc cu tine, şi asta foarte repede. Ceea ce am să-ţi comunic are legătură cu trecutul. Nu-ţi pot spune într-un e-mail sau la telefon. Ai încredere, este la fel de important pentru amândouă. Trebuie să mai fac câteva lucruri înainte de a ne vedea. Vino la lac, joi după-amiază. În mod normal, totul va fi gata până atunci. Sună-mă imediat ce ajungi în oraş. Apropo, nu am uitat cât de mult îţi plăcea şerbetul de portocale cu îngheţată de vanilie. E ciudat ce lucruri ţinem minte, nu?   Fosta ta cea mai bună prietenă, Pamela.       1 — Vă conduc eu până la căbănuţă, domnişoară Stenson, spuse Luke Danner. Irene simţi cum i se ridică părul pe ceafa. Îşi încheia trenciul. Se opri. Ar fi trebuit să plec mai devreme, îşi zise. Ar fi trebuit să mă întorc la cabană cât mai era lumină. Asta se întâmplă când devii dependentă se ştiri. Trebuise să vadă ştirile de seară şi singurul loc din Sunrise, de pe lacul Lodge, unde puteai avea acces la televizor era recepţia vechiului motel. În cele din urmă, văzuse, în compania proprietarului, fluxul deprimant al ştirilor date de corespondenţii din întreaga lume. Ceva mai înainte îl văzuse afişând semnul: Nu mai avem locuri. Asta o îngrijorase puţin. Nu se vedea niciun client în tot motelul. Încercă să se gândească la o scuză rezonabilă pentru a-i refuza oferta de a o însoţi, dar Luke era deja în picioare. El traversă holul vechi cu paşi mari, îndreptându-se spre biroul de la intrare. — Nu e lumină pe drumul spre căbănuţă, spuse el. Cele câteva becuri care luminau poteca s-au ars. O trecu un alt fior. Trăia cu teama de întuneric de când avea cincisprezece ani. Dar această reacţie nervoasă nu era doar o spaimă enormă pe care o resimţea de fiecare dată când contempla apusul. Era amestecată cu sentimentul prezenţei nefamiliare şi ciudate a lui Luke Danner. La o primă privire, mulţi oameni ar fi fost înclinaţi să-l subestimeze, dar ea nu va face niciodată această greşeală. Era un bărbat complicat. În anumite circumstanţe, cu siguranţă că putea fi extrem de periculos. Era de înălţime medie, cu un trup puternic şi umeri largi. Faţa-i părea dăltuită în piatră. Ochii verzi-căprui aminteau de cei ai unui alchimist care a privit prea mult timp şi prea concentrat în focul puternic al alambicului. Părul, tuns scurt, avea sclipiri argintii. Ea aprecie că trebuia să aibă undeva în jur de patruzeci de ani. Pe mâna stângă nu se vedea vreo verighetă. Probabil că era divorţat. Bărbaţii interesanţi de vârsta lui, de obicei, aveau cel puţin o căsătorie la activ, iar Luke Danner era cu siguranţă foarte interesant. Chiar fascinant, dacă se gândea mai bine. Abia de-i adresase câteva cuvinte în ultima oră şi jumătate în care se uitase la ştirile de la toate televiziunile. Nu făcuse decât să stea lângă ea, întins pe unul dintre fotoliile mari, cu picioarele răşchirate pe un covor vechi, contemplând reporterii, mult prea veseli pentru a fi naturali şi prezentatorii calmi, chiar stoici. Ceva din atitudinea lui spunea că deja văzuse ceea ce lumea avea mai rău de oferit şi nu era foarte impresionat de varianta televizată. — N-o să fie nicio problemă pe potecă, spuse ea. Scoase o lanternă-stilou din buzunar. Am lumină. — Şi eu. Luke se aplecă în spatele tejghelei. Când se ridică avea în mână o lanternă puternică. În mâinile lui mari şi îndemânatice părea o adevărată armă. Se uită la mica ei lanternă amuzat. A mea e mai mare, spuse el. Ignoră remarca asta, îşi zise, deschizând uşa înainte ca el să aibă timp să o facă pentru ea. Aerul rece o înfioră. Ştia că nu ningea decât rar la altitudinea aceea. Staţiunea de pe malul lacului Ventana era în munţi, dar aproape de zona viticolă cu climă moderată. Totuşi, era doar începutul primăverii şi în această parte a Californiei se făcea destul de frig după ce se întuneca. Luke luă o jachetă veche de piele de pe un cuier confecţionat dintr-o pereche de coarne şi o urmă afară. Nici nu se sinchisise să închidă uşa, remarcă ea. Criminalitatea nu fusese niciodată o problemă în Dunsley. Ştia că în ultimii douăzeci de ani nu se comiseseră decât două crime în oraş, amândouă într-o seară de vară, în urmă cu şaptesprezece ani. Se opri la intrarea în căbănuţa din piatră şi lemn. Era ora şapte şi jumătate, dar ar fi putut, la fel de bine, să fie miezul nopţii. Întunericul se lăsa brusc în zona împădurită şi umbroasă a munţilor. Luke aprinse lanterna uriaşă pe care o luase de sub tejghea. Avea dreptate, se gândi ea, lanterna lui chiar că era mai mare. Raza pe care o emitea acoperea cu totul mica luminiţă produsă de lanterna ei şi lumina zone întinse. — Frumoasă lanternă, spuse ea ezitant. Nimeni nu aprecia o lanternă bună mai mult decât ea. Se considera o adevărată cunoscătoare. Ce model e? — Model militar. Am cumpărat-o de pe internet, pe ebay. — Aha. Îşi propuse să verifice cum era cu articolele militare ce se găseau pe internet când va avea nevoie de o lanternă nouă. Asta se va întâmpla în curând. Cumpăra des noi modele. Luke coborî cele trei trepte în spatele ei, mişcându-se cu o uşurinţă şi cu o relaxare care îi spuneau că el nu avea nicio problemă cu întunericul. Probabil că nu existau multe lucruri care să-l sperie pe Luke Danner. Se uită de-a lungul potecii. — Nu doar câteva becuri lipsesc. Se pare că niciunul nu funcţionează. — Am comandat becuri noi la magazin, spuse el. — Ar fi minunat dacă ar fi instalate până la vară, nu? — E cumva sarcasm ceea ce detectez în vocea dumneavoastră, domnişoară Stenson? Îi zâmbi cuceritor. — Pentru numele lui Dumnezeu, bineînţeles că nu. — Voiam doar să fiu sigur. Câteodată, voi, oamenii sofisticaţi, ce veniţi din alte părţi, sunteţi mult prea ascuţiţi la minte pentru noi, localnicii. Nu face pe provincialul complexat cu mine, Luke Danner. Nici eu n-am venit cu pluta. E adevărat că nu ştia prea multe despre el – şi nici nu era sigură că dorea să ştie dar vedea sclipirea de inteligenţă, strălucitoare ca diamantul, din ochii lui. — Ceva îmi spune că nici dumneata nu aparţii acestui oraş mai mult decât mine, domnule Danner. — Ce vă face să spuneţi asta? întrebă el, puţin prea politicos. — Eu i-aş spune intuiţie. — Aveţi multe? — Multe ce? — Intuiţii? Se gândi o clipă. — Uneori. — Mie, personal, nu-mi place ghicitul, spuse el. Prefer faptele documentate. — Nu vreau să vă jignesc, dar pare puţin obsesiv. — Da, aşa pare? Merseră mai departe pe poteca presărată cu pietriş, care lega cele douăsprezece cabănuţe. Pietrişul scrâşnea sub tocurile cizmelor ei din piele. Luke era încălţat cu pantofi de sport, şi aproape că nici nu-i auzea paşii. Printre ramurile copacilor mai zărea câte o rază argintie pe suprafaţa întunecată a lacului, dar lumina lunii nu pătrundea printre rândurile dese de pini şi brazi, care creşteau în împrejurimile lacului Lodge. Auzea zgomote ciudate în coroana deasă de deasupra. Mâna i se strângea convulsiv pe lanterna-stilou. Nu va recunoaşte în faţa lui, dar era bucuroasă că o însoţea. Noaptea nu se simţea bine. În acea seară, avea să fie chiar mai rău decât de obicei, pentru că o petrecea în oraşul care-i bântuia visele. Ştia că probabil nu va reuşi să adoarmă. Scrâşnetul pietrişului şi sunetele bizare pe care le producea vântul ce străbătea crengile îi făceau nervii să se întindă la maximum. Avea nevoie de confortul pe care i-l dădea prezenţa unei alte persoane. Dar, judecând după tăcerea în care urmăriseră ştirile ceva mai devreme, bănuia că discuţiile de dragul discuţiilor nu erau preferatele lui Luke Danner. Întâlnirile, la care trebuia să-şi scoată partenera la cină, reprezentau, probabil, o adevărată tortură pentru el. Se uită la prima căbănuţă, cea pe care, evident, Luke o folosea pentru sine. Lumina de pe prispă ardea, dar ferestrele erau întunecate. În niciuna dintre celelalte cabănuţe nu se vedea vreo lumină, cu excepţia celei care îi fusese repartizată. Luminile străluceau prin fiecare fereastră a cabanei numărul cinci, la fel şi pe verandă şi în spate. Lăsase lumina aprinsă, atunci când se decisese să vadă ştirile la unicul televizor disponibil. — Se pare că sunt singura clientă în seara asta. — Nu suntem în sezon. Îşi aminti că micile comunităţi care trăiau pe malurile lacului Ventana nu recunoşteau decât două ipostaze, în sezon şi în afara lui. Totuşi, i se părea ciudat că nu mai era nimeni. — Pot să te întreb de ce ai pus semnul cu: „Nu mai sunt locuri?“ — Nu-mi place să fiu deranjat seara, spuse Luke. E deja destul de rău că oamenii vin la orice oră din zi să închirieze camere. — Înţeleg. Îşi drese vocea. Faceţi meseria doar ca hotelier? — Eu nu vând ospitalitate. Dacă cineva are nevoie de o cameră pentru o noapte, foarte bine. Îi închiriez o cameră. Dar dacă clienţii nu se deranjează să ajungă la o oră decentă, atunci n-au decât să conducă până la Kirbyville şi să caute un motel acolo. — E şi asta o modalitate de a face afaceri cu un motel, deşi s-ar putea să nu fie abordarea cea mai profitabilă. Când aţi preluat cabana? — Cam acum cinci luni. — Ce s-a întâmplat cu fostul proprietar? Simţi imediat că întrebarea ei stârnise curiozitatea lui Luke. — Îl ştiaţi pe Charlie Gibbs? întrebă el pe un ton neutru. Regretă că întrebase. E adevărat că voia să stea de vorbă în seara aceea, dar ultimul lucru despre care voia să vorbească era trecutul ei în acel oraş. Dar ea fusese cea care îl provocase la discuţia care ajunsese în acel punct. — Da, l-am cunoscut pe Charlie, spuse ea pe un ton la fel de neutru. Dar au trecut ani buni de când nu l-am mai văzut. Ce mai face? — Agentul imobiliar care mi-a vândut cabana mi-a spus că a murit anul trecut. — Îmi pare rău să aud asta. Şi chiar îi părea rău. Charlie era deja în vârstă când ea plecase de acolo, aşa că nu fu chiar surprinsă să audă că murise. Dar asta nu făcuse decât să mai atingă una dintre acele coarde sensibile, care tot vibrau de când ajunsese aici, în urmă cu câteva ore. Nu-l cunoscuse foarte bine pe Charlie Gibbs, dar asemeni bibliotecii din parc, el şi vechea lui cabană erau o parte din peisajul copilăriei ei. — Mi s-a spus că afacerile înfloresc aici după Ziua Eroilor, spuse Luke pe un ton care nu avea nici cea mai mică urmă de entuziasm. Am auzit că e o adevărată explozie de Ziua Muncii. — Aşa se întâmplă de obicei în staţiunile turistice de vară. Făcu o mică pauză. Nu păreţi foarte entuziasmat de posibilitatea ca afacerile să înflorească. Ridică din umeri. — Mie-mi place când e linişte şi pace. E motivul principal pentru care am cumpărat această cabană. Asta şi faptul că o proprietate cu vedere la lac nu are cum să piardă din valoare. — Dar nu este puţin cam greu să vă câştigaţi existenţa cu o asemenea filosofie de afaceri? — Mă descurc. Când vine vara o să plătesc rate mai mari, ca să compensez lunile mai proaste. Se gândi la maşina de teren care era parcată în faţa cabanei lui. Maşina era mare, scumpă şi nouă. Charlie Gibbs nu-şi permisese niciodată să-şi cumpere o astfel de maşină. Şi nici nu avusese niciodată un ceas precum cel pe care îl avea Luke la încheietură. Ceas care părea capabil să reziste la o imersiune de cincizeci de metri şi care indica ora de pe mai multe meridiane. Asemenea ceasuri nu erau, cu siguranţă, ieftine. Curiozitatea îi creştea cu fiecare secundă care trecea, dar ştia că Luke nu ar fi apreciat o discuţie despre finanţele sale. Se gândi la un alt subiect. — Ce aţi făcut înainte de a cumpăra căbănuţele? — Am fost în Corpul Puşcaşilor Marini până acum vreo şase luni. Am încercat o vreme să-mi găsesc norocul în lumea corporatistă, dar lucrurile nu au mers prea bine. Îi era uşor să şi-l închipuie în armată. Era ceva în ţinuta lui care-l făcea să pară îmbrăcat în uniformă, nu în jeans şi cu tricou. Şi mai era şi aerul de încredere, autoritate şi comandă. Un mascul Alpha, din cap până-n picioare. Cunoştea genul foarte bine. Şi tatăl ei făcuse parte din Corpul Puşcaşilor Marini înainte de a se angaja în poliţie. Luke era genul care îşi păstra cumpătul şi te conducea prin fum şi foc în siguranţă, atunci când ceilalţi alergau de colo-colo ca nişte găini bete. Astfel de bărbaţi aveau şi ei utilitatea lor, dar nu erau dintre cei cu care puteai convieţui uşor. Mama ei îi explicase asta de câteva ori, când era exasperată. — Cabana trebuie să fi fost într-o stare foarte proastă când ai cumpărat-o, spuse ea. Ultima dată când am văzut-o eu stătea să cadă şi asta se întâmpla cu mult timp în urmă. — I-am făcut ceva renovări de infrastructură. Se uită la căbănuţa ei de pe marginea lacului care se vedea printre copacii înalţi. Poate că nu ai observat micul afiş din cameră, care-ţi sugera să ajuţi conducerea motelului Sunrise de pe lacul Lodge să protejeze mediul înconjurător, nelăsând lumina aprinsă la plecarea din cameră. Se uită şi ea în aceeaşi direcţie. Căbănuţa era luminată ca un stadion de fotbal pe care se juca un meci în nocturnă. — Am văzut notificarea, îl asigură ea. Dar am mai văzut şi că managerul conducea un vehicul sport utilitar foarte mare, care probabil că are un consum crescut de benzină pe kilometru. Aşa că, am presupus, cum era şi normal, că cererea de a reduce consumul de curent nu era decât o modalitate vicleană şi ipocrită de a-i face pe oaspeţi să se simtă vinovaţi că nu au ajutat conducerea să economisească câţiva bănuţi din nota de electricitate a motelului. — Bine, la naiba. I-am spus lui Maxine că nu va funcţiona. Nu rezolvi niciodată nimic dacă încerci să fii subtil. Dacă vrei ca oamenii să se conformeze regulilor, i-am spus, trebuie să le faci cât mai clare posibil. Să nu fie nici cea mai mică posibilitate de interpretare. — Cine e Maxine? — Maxine Boxell. Directoarea adjunctă. Are un copil şi nu e căsătorită. Fiul ei, Brady, va fi cel care va conduce barca motelului pe timpul verii. Din câte am înţeles, sunt mulţi clienţi care vor să iasă pe lac în acea perioadă a anului. Maxine spune că putem să cerem o căruţă de bani pentru o excursie de pescuit de trei ore. Mă bate la cap să iau încă o barcă, mai rapidă, pentru schi nautic. Dar deocamdată nu mă grăbesc să iau o decizie în privinţa asta. S-ar putea ca afacerile să se dezvolte prea mult. Numele îi spunea ceva. Exista o Maxine care terminase liceul în luna iunie a acelui an în care toată lumea ei se dărâmase. Pe atunci numele ei era Maxine Spangler. — Te deranjează dacă te întreb ce te aduce aici, în Dunsley, domnişoară Stenson? — Probleme personale. — Personale, da? — Da. Putea să facă şi ea pe misterioasa dacă voia. — Cu ce vă ocupaţi? întrebă el când deveni clar că ea nu avea să cadă în capcana întrebării ce nu era chiar atât de subtilă. Ce se întâmplase? se întrebă ea. Mai înainte, abia dacă scosese două cuvinte şi acum, dintr-odată, se decisese să pună tot felul de întrebări directe şi personale. — Sunt reporter, îi răspunse. — Ah, da? Părea amuzat şi chiar puţin surprins. Pe mine m-aţi fi putut păcăli. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că faceţi parte din mass-media. — Ştiţi, mi se spune asta destul de des. — Tocurile alea înalte şi trenciul la modă sunt impresionante. Nu arătaţi ca una dintre creaturile alea sclifosite care tocmai au fost respinse la un concurs de frumuseţe şi citesc ştirile la televizor. — Asta poate pentru că lucrez la un ziar, nu la un post de televiziune, spuse ea pe un ton sec. — Aha, deci lucraţi în presă. O complet altă specie. Făcu o mică pauză. Ce ziar? — Glaston Cove Beacon. Aşteptă o clipă răspunsul pe care-l anticipa. — Nu am auzit niciodată de el. Exact cum se aşteptase. — Şi asta mi se spune des, spuse ea răbdătoare. Glaston Cove este un orăşel aflat pe coastă. Beacon este un cotidian mic, dar proprietarul, editor şi redactor şef în acelaşi timp, a făcut de curând un site pe internet, de unde se poate descărca ultima ediţie. — E greu să mă gândesc la ceva ce s-ar putea întâmpla aici în Dunsley şi care ar putea atrage atenţia unui reporter din Glaston Cove. Era mai mult decât o conversaţie de politeţe, se gândi ea. Se transforma uşor, uşor într-un interogatoriu. — V-am spus, am venit aici în scopuri personale, spuse ea încet, nu să fac un material pentru ziar. — Ah, da, aşa e. Scuze, am uitat partea cu treburile personale. O uitase pe dracu’. Îşi zâmbi sieşi, neplăcut impresionată. El încercase să o preseze cumva, dar nu avea să-i meargă. Nu avea de gând să dea explicaţii unui străin, în special nu unuia care primea corespondenţa în oraşul ăsta. După ce se va întâlni cu Pamela, va lăsa Dunsley în urmă fără niciun fel de regret. Când ajunseră la căbănuţa numărul cinci îşi dădu seama cu surprindere că o încercau sentimente amestecate: pe de o parte, de uşurare, iar pe de alta, un fel de regret. Scoase cheia din buzunar şi urcă treptele din faţă. — Vă mulţumesc că m-aţi însoţit, spuse ea. — Nicio problemă. Urcă după ea pe scări, îi luă cheia din mână şi o introduse în broască. Când aţi venit, azi după-amiază, cred că am uitat să vă spun că puteţi găsi cafea şi gogoşi, gratuit, în hol, între orele şapte şi zece. — Serios? Sunt profund impresionată. Din câte înţelesesem, managementul hotelului nu crede în facilităţi oferite clienţilor. — Ai întrebat de serviciu la cameră. Deschise uşa şi se uită la holul puternic luminat. Nu facem astfel de lucruri, dar oferim cafeaua de dimineaţă şi gogoşi. Asta dacă avem clienţi. Lucru care, mulţumită dumneavoastră, există. — Îmi cer scuze de deranj. — Da, bine, chestia asta se mai întâmplă când lucrezi în branşă, remarcă el relativ serios. — E o viziune extrem de filosofică. — Ştiu, spuse el. A trebuit să mi-o dezvolt de când am devenit hangiu. Din fericire am avut parte de ceva pregătire. Oricum, după cum spuneam, gogoşile au fost ideea lui Maxine. — Înţeleg. — Am fost de acord să încerce timp de o lună, cu titlu de probă. Ca să fiu sincer, eu nu vi le recomand. Au gust de zahăr amestecat cu rumeguş. Bănuiesc că sunt deja expirate, atunci când se duce Maxine să le ia. Nu pot fi sigur sută la sută de asta, pentru că producătorii din Dunsley nu dau doi bani pe ştampilarea datei de producere sau a celei de expirare pe produsele lor. — Ar fi trebuit să-mi iau în drum ceva pentru micul dejun. — Dar puteţi merge în oraş. Ventana View Café se deschide la şase. — Voi ţine minte. Fu nevoită să se strecoare pe lângă el ca să intre înăuntru. Acest lucru o obligă să se atingă de trupul lui musculos. Îi simţi căldura şi mirosul de mascul. Când se întoarse pentru a-i spune noapte bună, fu surprinsă să-l vadă studiind-o cu o expresie elocventă în privire. — Ce e? întrebă ea neliniştită. — Vorbiţi serios cu micul dejun? — Da. — Majoritatea femeilor pe care le cunosc nu se dau în vânt după micul dejun. Nu avea nici cea mai mică intenţie să-i spună că micul dejun era una dintre micile, dar importantele ritualuri pe care le respecta pentru a menţine normalitatea şi ordinea în universul ei intim. Micul dejun însemna sfârşitul nopţii. Era o masă foarte importantă. Dar nu avea de ce să-i explice lui asta. Nu putea să înţeleagă. Singura care înţelesese importanţa vitală a micului dejun fusese ultima din cei peste o jumătate de duzină de terapeuţi pe care-i consultase de-a lungul anilor. Doctoriţa LaBarre făcuse tot posibilul să o determine să renunţe la alte rutine obsesive, care-i ameninţaseră la un moment dat viaţa. Buna doctoriţă nu eliminase micul dejun, pe motiv că avea şi alte calităţi. — Orice nutriţionist vă va spune că micul dejun este cea mai importantă masă a zilei, îi spuse ea. Se simţea ca o idioată, de fiecare dată când trebuia să folosească această explicaţie pentru nevoia ei de a urma un ritual. Spre surprinderea ei, Luke nici măcar nu zâmbi, ci se înclină într-o manieră foarte solemnă. — Absolut, spuse el. Micul dejun este cel mai important. Oare o lua peste picior? Nu era sigură. Se îndreptă şi făcu un pas spre interior, pregătindu-se să închidă uşa. — Dacă nu vă supăraţi, trebuie să dau un telefon, spuse ea. — Sigur. Se dădu puţin înapoi. Ne vedem dimineaţă. Apoi avu un moment de ezitare. — Era să uit. Probabil că voi pleca mâine. O privi cu duritate. — Aţi rezervat două nopţi. — A doua noapte este pentru situaţii de urgenţă, pentru cazul în care, din motive grave, nu reuşesc să plec mâine. — Noi nu rezervăm situaţii de urgenţă aici, la Sunrise, pe lacul Lodge. Avem o regulă strictă: renunţarea la rezervări se face cu douăzeci şi patru de ore înainte. Se uită la ceas. A trecut de mult ora limită. — Vom discuta regula dumneavoastră, mâine, când voi afla dacă mai trebuie sau nu să petrec o altă noapte în Dunsley. Noapte bună, domnule Danner. — Succes în rezolvarea problemelor personale, domnişoară Stenson. — Mulţumesc, spuse ea. În ceea ce mă priveşte, cu cât termin mai repede, cu atât mai bine. Zâmbi. — Încep să cred că nu vă prea place imaginea pitorească a micii noastre comunităţi de munte. — Sunteţi foarte perspicace. — Noapte bună… — Nu o spuneţi, îl avertiză ea. Am mai auzit asta. — Nu pot rezista. Zâmbi. Noapte bună, Irene. Uşa scoase un zgomot satisfăcător când i-o trânti în faţă. Sunetul zăvorului tras suna chiar mai bine. Solid. Foarte solid. Poate că Luke Danner era nou în Dunsley, dar făcea totuşi parte din acest peisaj pe care ea-l ura. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să se încurce cu el. Se duse la fereastră şi se uită printre draperii pentru a se asigura că el pleca. Cobora scările sigur de el şi ridică o mână în semn de „la revedere“, sugerându-i că ştie că-l urmăreşte. Mulţumită că rămăsese singură, scoase telefonul din geantă şi apăsă pe butonul care forma ultimul număr apelat. Uitase de câte ori o sunase pe Pamela de când ajunsese în Dunsley, în acea după-amiază. Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. Închise înainte să intre căsuţa poştală. Nici nu mai ştia câte mesaje îi lăsase. Nu avea niciun rost să-i mai lase încă unul.    

Capitolul 1   Fiica era secretul răzbunării sale. Înţelesese asta cu luni în urmă. Prin ea avea să se răzbune pe întregul clan Faringdon, căci dintre cei patru bărbaţi care îi erau datori pentru ceea ce se întâmplase cu douăzeci şi trei de ani în urmă, Broderick Faringdon îi era cel mai dator. Prin ea avea să-şi recâştige dreptul său din naştere şi să-l pedepsească pe cel care i-l furase în primul rând. Simon Augustus Traherne, conte de Blade, îşi opri armăsarul castaniu între nişte ulmi golaşi şi rămase tăcut, privind casa impunătoare. Nu mai văzuse St. Clair Hall de douăzeci şi trei de ani, dar în ochii lui trişti părea la fel ca atunci când plecase. Din pricina luminii gri a soarelui de iarnă târzie, zidurile de piatră ale edificiului emanau o strălucire glacială. Clădirea avea o eleganţă rigidă, nu o arhitectură înzorzonată ca multe alte reşedinţe asemănătoare. Fusese construită în stilul paladian atât de îndrăgit în ultimul secol şi avea un aer de solemnitate distantă. Casa nu era la fel de masivă ca altele, dar fiecare linie a sa avea un rafinament incontestabil, chiar dacă rece, de la ferestrele înalte până la scările largi care duceau spre uşa de la intrare. Chiar dacă în anii scurşi clădirea nu se schimbase, peisajul în care era amplasată suferise transformări majore, observă Simon. Gata cu peisajele austere de peluze interminabile presărate din când în când cu clasicele fântâni. Fuseseră înlocuite de grădini cu flori. Multe grădini cu flori. Evident, cineva o luase razna plantând grădini cu flori. Chiar şi în toiul iernii, efectul lor era vizibil din depărtare. Primăvara şi vara, zidurile cenuşii se înălţau dintr-un amalgam îmbietor de flori vesele, plante agăţătoare şi garduri vii tunse în forme ciudate. Era caraghios. Casa nu fusese niciodată caldă şi primitoare. N-ar fi trebuit să fie înconjurată de grădini viu colorate şi garduri vii tăiate în forme prosteşti. Simon bănuia cine era de vină pentru peisagistica revoltătoare. Roibul se foi neliniştit. Contele mângâie absent gâtul armăsarului cu mâna îmbrăcată într-o mănuşă de piele. — Nu mai durează mult, Lap Seng, îi murmură el, strângând frâiele. O să mă ocup de nenorociţii ăia de Faringdoni foarte curând. După douăzeci şi trei de ani, mă voi răzbuna în sfârşit. Iar fiica era cheia. Nu era ca şi cum domnişoara Emily Faringdon ar fi fost o puştoaică inocentă ieşită de pe băncile şcolii. Avea douăzeci şi patru de ani şi, după spusele gazdei lui, Lady Gillingham, era foarte conştientă că i se diminuaseră drastic şansele de a găsi un soţ bun. Circulaseră zvonuri voalate despre un scandal din trecutul domniţei care îi nimicise orice speranţă de alianţă respectabilă. Asta o făcea pe Emily Faringdon extrem de utilă. Simon îşi dădu seama că petrecuse atâţia ani trăind printre culturile ciudate din Indiile de Est, încât nu mai gândea ca un englez. De fapt, prietenii şi cunoştinţele sale îl acuzau deseori că era mult prea enigmatic. Poate că aşa şi era. Răzbunarea, de exemplu, nu mai era pentru el un concept simplu, direct, ci mai degrabă unul care implica o atenţie şi o planificare amănunţite. După tipicul oriental, presupunea să distrugă o familie întreagă, nu doar un singur membru al acesteia. Un gentleman englez de viţă nobilă nu s-ar fi gândit niciodată să se folosească de o tânără inocentă în dorinţa sa de răzbunare. Simon descoperise însă că nu-l deranja deloc această idee. Chiar deloc. Oricum, dacă zvonurile erau adevărate, doamna nu era deloc inocentă. În timp ce făcea cale-ntoarsă spre reşedinţa gazdelor sale îl cuprinse o satisfacţie rece. După douăzeci şi trei de ani de aşteptare, avea să obţină în sfârşit St. Clair Hall şi răzbunarea.   * Emily Faringdon ştia că era îndrăgostită. Nu-l cunoscuse niciodată în persoană pe cel care îi dobândise afecţiunea, dar asta nu o făcea mai puţin sigură de dragostea ei. Ştia din scrisorile sale că domnul S.A. Traherne era un bărbat cu care sufletul ei comunica la un nivel superior. Era un om perspicace, sensibil şi rafinat, înzestrat cu viziune şi inteligenţă, cu un caracter puternic. Era, pe scurt, perfect. Din nefericire, şansele de a-l cunoaşte vreodată în persoană, darmite de a avea o relaţie romantică cu el, erau extrem de reduse. Emily oftă, îşi puse ochelarii cu ramă de argint şi scoase scrisoarea de la S.A. Traherne din grămada de plicuri, ziare şi reviste care sosiseră cu poşta de dimineaţă. În ultimele câteva luni devenise tot mai pricepută la a dibui scrisul de mână îndrăzneţ, elegant al lui Traherne şi sigiliul său neobişnuit în formă de cap de dragon. Datorită corespondenţei ei considerabile şi diverselor publicaţii la care era abonată, pe biroul enorm de mahon se adunau mereu o grămadă de scrisori, însă reuşea de fiecare dată să le depisteze pe cele de la S.A. Traherne. Mânui cuţitaşul cu multă grijă, ca să nu deterioreze sigiliul preţios. Fiecare componentă a unei epistole de la S.A. Traherne era foarte importantă şi demnă să fie păstrată pentru totdeauna într-o cutie specială pe care Emily o cumpărase anume. Tocmai rupea cu atenţie sigiliul de ceară roşie, când uşa bibliotecii se deschise şi fratele ei intră agale în încăpere. — Bună dimineaţa, Em. Văd că munceşti din greu, ca de obicei. Nu ştiu cum poţi, surioară dragă. — Bună, Charles. Charles Faringdon îşi sărută fugar sora pe obraz, după care se aşeză cu gesturi elegante într-un fotoliu de partea cealaltă a biroului enorm. Îi aruncă un zâmbet nonşalant şi atrăgător, specific bărbaţilor Faringdon, şi îşi încrucişă picioarele. — Bineînţeles, nu ştiu ce ne-am face dacă nu ţi-ar plăcea să te îngropi aici, în toate scrisorile astea plictisitoare şi enervante. Emily puse reticentă pe birou plicul de la S.A. Traherne şi îl acoperi discret cu ultimul număr din The Gentleman’s Magazine. Scrisorile de la Traherne erau strict personale, nu le putea lăsa la vedere, unde ar fi putut atrage interesul întâmplător al vreunui membru al familiei. — Se pare că eşti în toane foarte bune, spuse ea vioaie. Să înţeleg că ţi-ai revenit după descurajarea pe care ţi-au pricinuit-o pierderile recente la cărţi şi ai hotărât să te întorci în oraş? Îl privi pe fratele ei arătos prin lentilele rotunde ale ochelarilor, observându-i expresia familiară de iritaţie şi afecţiune. Emily îl iubea pe Charles, aşa cum îi iubea şi pe fratele lui geamăn, Devlin, şi pe tatăl ei cel mereu binedispus şi foarte sociabil. Dar nu avea cum să ignore faptul că bărbaţii Faringdon se caracterizau prin iresponsabilitate şi nepăsare, lucru care putea fi extrem de obositor uneori. Chiar şi frumoasa ei mamă, care murise cu şase ani în urmă, se plânsese frecvent de asta. Totuşi, Emily trebuia să recunoască evidenţa: cu excepţia izbitoare a propriei persoane, cei din clanul Faringdon erau foarte arătoşi. În acea dimineaţă, Charles arăta superb ca întotdeauna în costumul lui de călărie. Haina îi fusese croită de Weston, după cum prea bine ştia sora lui, pentru că tocmai plătise factura pentru ea. Pantalonii croiţi perfect pe corp îi scoteau în evidenţă silueta zveltă, iar cizmele străluceau de lustruite ce erau. Emily aproape că-şi vedea reflexia în ele. Înalt, cu un păr atât de blond că părea poleit în lumina soarelui şi cu ochii la fel de albaştri precum cerul de vară, Charles era un Faringdon tipic. Pe lângă trăsăturile unui Adonis tânăr, mai moştenise şi şarmul specific familiei. — Bineînţeles că mi-am revenit, o asigură Charles vesel. Plec spre Londra în câteva minute. Este o zi splendidă pentru un drum călare. Dacă ai instrucţiuni pentru Davenport, i le voi transmite cu bucurie. Mai mult ca sigur voi ajunge mai repede ca poştalionul. De fapt, am pus chiar şi rămăşag cu Pearson pe tema asta. — Nu, zise Emily clătinând din cap. Nimic pentru domnul Davenport astăzi. Poate că voi lua anumite decizii săptămâna viitoare, când primesc veşti despre recolta de fasole de la corespondenţii mei din Essex şi Kent. Charles strâmbă din nas. — Fasole. Cum poţi să te gândeşti la chestii de felul producţiei de fasole, Emily? Este ceva atât de-al naibii de plictisitor! — Cu nimic mai plictisitor ca detaliile privind producţia de fier şi cărbune şi recoltele de grâu. Mă surprinde că nu eşti şi tu puţin mai interesat de asemenea probleme. Toate lucrurile de care te bucuri în viaţă, de la cizmele tale elegante până la calul de vânătoare superb pe care l-ai cumpărat luna trecută, sunt rezultatul direct al atenţiei acordate unor amănunte precum producţia de fasole. Charles rânji cu un gest de cedare şi se ridică. — Fără predici, Em. Sunt chiar mai plictisitoare ca fasolea. Oricum, bidiviul e absolut spectaculos. Tata m-a ajutat să-l aleg de la Tattersall, şi ştii ce ochi format are pentru caii pursânge. — Da, dar a fost îngrozitor de scump, Charles. — Gândeşte-te că e o investiţie. Fratele ei o sărută din nou scurt pe obraz. Ei bine, dacă nu ai veşti pentru Davenport, am şters-o. Ne vedem din nou când am nevoie să iau o pauză de la mesele de joc. Emily îi zâmbi cu nostalgie. — Transmite-le salutările mele tatei şi lui Devlin. Aproape că-mi doresc să merg cu tine la Londra. — Prostii. Întotdeauna îmi spui că eşti mai fericită aici, la ţară, unde ai ce face toată ziua. Charles se îndreptă cu paşi mari spre uşă. Oricum, e joi. În după-amiaza asta e întâlnirea societăţii literare, nu-i aşa? N-ai vrea să lipseşti. — Nu, sigur că n-aş vrea. La revedere, Charles. — La revedere, Em. Emily aşteptă ca uşa de la bibliotecă să se închidă după fratele ei ca să ridice The Gentleman’s Magazine de pe scrisoarea de la S.A. Traherne. Zâmbi, simţind o plăcere secretă când începu să citească scrisul elegant.   Draga mea domnişoară Faringdon, Mă tem că acest bileţel va fi destul de scurt, dar sper că îmi veţi ierta graba când vă voi spune de ce. Se pare că foarte curând voi ajunge prin zona dumneavoastră. Voi fi oaspetele lordului Gillingham, care am înţeles că e vecin cu dumneavoastră. Trag nădejde că nu sunt prea îndrăzneţ dacă îmi exprim speranţa că veţi fi destul de binevoitoare încât să-mi oferiţi prilejul de a vă cunoaşte personal cât voi fi acolo.   Emily înlemni, şocată. S.A. Traherne venea la Little Dippington. Nu-şi credea ochilor. Cu inima gonindu-i nebuneşte, apucă scrisoarea şi reciti primele rânduri. Era adevărat. Avea să fie oaspetele soţilor Gillingham, care aveau un conac nu departe de St. Clair Hall. Cu degete tremurânde, lăsă cu grijă foaia din mână şi se forţă să inspire adânc de câteva ori ca să controleze şuvoiul încins ce-o năpădise. Era o înflăcărare amestecată cu spaimă. Acea parte din ea care tânjise să-l cunoască pe S.A. Traherne în carne şi oase se războia deja cu partea cealaltă, care se temuse întotdeauna să-l întâlnească. Tensiunea apărută brusc între cele două îi dădu o stare de ameţeală. Încercând cu disperare să-şi păstreze cumpătul, îşi aminti că dintr-o astfel de întâlnire nu avea cum să iasă ceva romantic. De fapt, era pe punctul de a pierde relaţia epistolară care devenise atât de importantă pentru ea în ultimele câteva luni. Riscul teribil pe care îl implica această situaţie era ca, în timpul petrecut prin vecinătate, S.A. Traherne să audă nişte aluzii îngrozitoare despre Incidentul nefericit din trecutul ei. Evident, gazda lui, Lady Gillingham, ştia totul despre pata aceea neplăcută de pe reputaţia lui Emily. La fel ca toţi ceilalţi din preajma conacului Little Dippington. Se întâmplase cu cinci ani în urmă şi nimeni nu mai prea vorbea despre asta, dar categoric nu era un secret. Emily încercă să fie cât se poate de realistă. Mai devreme sau mai târziu, dacă S.A. Traherne rămânea destul de mult prin zonă, cineva cu siguranţă avea să menţioneze Incidentul. — La naiba, rosti ea destul de tare în liniştea bibliotecii. Tresări la auzul acelor cuvinte atât de nefeminine. Unul dintre dezavantajele faptului că petrecea atât de mult timp singură în acea casă enormă, doar cu o mână de servitori care să-i ţină companie, era că dobândise câteva obiceiuri urâte. De exemplu, înjura nestingherită, ca un bărbat când avea chef, ceea ce i se întâmpla frecvent. Îşi spuse că trebuia să-şi strunească limba pe lângă S.A. Traherne. Era sigură că unui bărbat atât de sofisticat şi sensibil ca el i se părea inacceptabil să audă sudălmi din gura unei femei. Avea să fie foarte dificil să se ridice la standardele înalte ale lui S.A. Traherne, constată ea cu amărăciune. Simţi un junghi de vinovăţie când se gândi dacă nu cumva îl indusese în eroare cu privire la propriul ei nivel de rafinament. Sări în picioare şi se apropie de fereastra care dădea înspre grădină. Chiar nu ştia dacă să se bucure sau să dispere din pricina scrisorii lui Traherne. Avea impresia că se bălăbănea pe marginea unei prăpăstii. S.A. Traherne venea la Little Dippington. Încă nu reuşea să perceapă amploarea posibilităţilor şi riscurilor aferente. Nu-i spusese când avea să sosească, însă era limpede că nu peste multă vreme. Poate în câteva săptămâni. Sau luna următoare. Poate că ar fi trebuit să inventeze o scuză, de pildă o vizită imposibil de amânat. Totuşi, nu s-ar fi îndurat să piardă această ocazie, chiar dacă s-ar fi putut solda cu un eşec în toată puterea cuvântului. Ce oribil că o îngrozea aşa de tare să se gândească la o întâlnire cu bărbatul pe care îl iubea. — La naiba, repetă Emily. Şi apoi îşi dădu seama că rânjea ca o idioată chiar dacă îi venea să plângă. Aproape că nu mai suporta întregul amalgam de emoţii. Se întoarse la birou şi citi restul scrisorii de la S.A. Traherne.   Vă mulţumesc pentru ultima dumneavoastră poezie, „Gânduri la ceasurile întunecate dinainte de mijirea zorilor“. Am citit-o cu mult interes şi, trebuie s-o mărturisesc, m-au impresionat cu precădere versurile în care exploraţi asemănările remarcabile dintre o urnă crăpată şi o inimă frântă. Extrem de tulburător. Sunt sigur că veţi fi primit un răspuns pozitiv de la un editor înainte ca misiva mea să ajungă la destinaţie.   Al dumneavoastră pentru totdeauna, S.A. Traherne   Emily ştiu în acel moment că nu avea cum să scape sub pretextul vizitării unei rude inexistente. Indiferent de ce avea să se întâmple, nu putea rata ocazia de a-l cunoaşte pe bărbatul care-i înţelegea atât de bine poemele şi care-i aprecia versurile ca fiind extrem de tulburătoare. Împături scrisoarea la loc şi o strecură în corsajul rochiei bleu cu talie înaltă. Aruncând o privire la pendulă, constată că trebuia să se întoarcă la treabă. Avea multe de făcut înainte să se ducă la întâlnirea Societăţii literare de joi după-amiaza. Găsi ultima scrisoare de respingere de la editor doar când ajunse pe la jumătatea teancului de pe birou. O recunoscu imediat, deoarece primise multe altele la fel. După toate aparenţele, domnul Pound, un bărbat evident limitat intelectual şi absolut insensibil, nu considera că poeziile ei erau extrem de tulburătoare. Pe de altă parte însă, vestea că S.A. Traherne avea să se afle curând prin vecinătate îi alină considerabil amarul.   — Fir-ar să fie, nu înţeleg de ce vrei să mergi la o reuniune a societăţii literare locale, Blade. Sprâncenele stufoase ale lordului Gillingham se ridicară în timp ce acesta-şi privea oaspetele. El şi Simon stăteau în curtea din faţa conacului, aşteptând să le fie aduşi caii. — M-am gândit c-ar putea fi distractiv. Simon îşi pocni uşor cravaşa de cizmă. Devenea tot mai nerăbdător, acum că mai erau doar câteva minute până s-o cunoască pe domnişoara Emily Faringdon. — Distractiv? Eşti un tip cam ciudat. Presupun că e din cauza anilor petrecuţi în Orient. Nu-i prea bine ca omul să stea prea mult printre străini, zic eu. Îşi face tot felul de idei năstruşnice. — Dar asta mi-a adus şi averea de care mă bucur acum, îi aminti Simon sec. — Mda, aşa e. Gillingham îşi drese glasul şi schimbă subiectul. Le-am spus domnişoarelor Inglebright că vei lua parte la reuniunea lor. Vei fi mai mult decât binevenit, sunt sigur, dar ar trebui să te avertizez că societatea asta e doar o haită de fete bătrâne care se întâlnesc o dată pe săptămână şi ridică în slăvi nişte nenorociţi de poeţi. Femeile sunt foarte, foarte înclinate spre prostii romantice de genul ăsta, ştii? — Aşa am auzit. Totuşi, sunt curios să văd cum se distrează mai nou lumea de la ţară. — Cum vrei. Vin cu tine la Rose Cottage şi te prezint, dar după aia eşti pe cont propriu. Nu te superi dacă nu rămân şi eu, nu-i aşa? — Bineînţeles că nu, murmură Simon în timp ce un rândaş le aduse caii. E ideea mea năstruşnică şi sunt pregătit să suport consecinţele. Simon sări uşor în şaua lui Lap Seng şi o porni la galop alături de gazda lui. Nerăbdarea pe care o simţea devenea tot mai intensă, rozându-i măruntaiele. Se chinui să o controleze. În mod normal, se mândrea cu propria stăpânire de sine. Nu se îndoia că avea să fie primit bine de domnişoarele Inglebright şi grupul de fete bătrâne cititoare de poezii. Poate că nu era arătos ca lorzii Byron, Ashbrook şi alţii de seama lor, dar era, la urma urmei, un conte. Era pe deplin conştient că acest simplu fapt, combinat cu averea şi puterea sa de netăgăduit, punea în umbră orice defecte fizice şi orice păcate, erori de judecată şi alte defecte de caracter. Fără îndoială că doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza fuseseră încântate să afle că Înălţimea Sa, contele de Blade, dorea să participe la modesta lor reuniune. Rose Cottage merita întru totul atributul „modest“. Era o casă micuţă, situată nu departe de sat, înconjurată de o grădină de trandafiri. Două femei scunde, cu părul cărunt, de vârste nedeterminate, stăteau în poartă, întâmpinându-le pe alte trei femei care tocmai sosiseră pe jos. Toate erau înfofolite în pelerine uzate şi mantale îmblănite care-şi pierduseră de mult luciul. Bonetele lor demodate erau strânse bine sub bărbie. Simon le studie în timp ce se apropia călare împreună cu lordul Gillingham. Avu imediat impresia că era pe punctul de a se confrunta cu un stol de porumbei agitaţi. Înjură încet în sinea lui, întrebându-se care dintre aceste păsări şterse era Emily Faringdon. Se simţi descurajat, însă şi oarecum surprins. Cumva, din scrisorile ei, nu şi-o imaginase ca pe o femeie severă de vârstă mijlocie. Se aşteptase la o tânără vioaie care deborda de energie şi romantism. Cinci perechi de ochi circumspecţi priveau pe furiş de sub bonetele de modă veche. Niciuna dintre acele priviri nu părea să aparţină cuiva sub patruzeci de ani. Simon se încruntă. Fusese absolut convins că domnişoara Faringdon era mult mai tânără. Şi mai drăguţă. Cei din clanul Faringdon erau cunoscuţi pentru frumuseţea lor, din păcate neînsoţită de o inteligenţă pe măsură. — Bună ziua, doamnelor. Gillingham îşi scoase pălăria cu un aer galant şi zâmbi jovial. L-am adus pe oaspetele dumneavoastră din această după-amiază. Permiteţi-mi să vi-l prezint pe contele de Blade. Ştiţi, s-a întors recent din Indiile de Est. Vrea să vadă ce se mai petrece prin cercurile literare de aici, din Anglia. Simon tocmai îşi scotea căciula din blană de castor cu bor ondulat, oţelindu-se pentru sarcina care îi stătea înainte, când îşi dădu seama că nu se zărea nici urmă de entuziasm în vreuna dintre cele cinci perechi de ochi care îl înfruntau. Miji şi el ochii în timp ce Gillingham făcu prezentările. Nici urmă de îndoială. Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza nu erau încântate să-l vadă. De fapt, putea să jure că detectase iritare şi suspiciune pe chipurile lor. Ai fi crezut chiar că bunele doamne ar fi preferat ca el să nu se fi aflat deloc acolo. Gillingham încheie rapid formalităţile. — Domnişoarele Inglebright, domnişoara Bracegirdle, domnişoara Hornsby şi domnişoara Ostly. Femeile răspunseră politicos, dar rece. Nu era nici o domnişoară Faringdon, constată Simon. Se simţea uşurat, însă asta complica lucrurile în acelaşi timp. Spera că domnişoara doar întârzia. — Frumos din partea dumneavoastră să vă alăturaţi întâlnirii noastre, milord, rosti placid domnişoara Bracegirdle, o femeie înaltă, osoasă, cu o faţă prelungă. — Da, într-adevăr, declară afectat cea mai în vârstă din cele două surori Inglebright. Lăsa impresia că nou-venitul ar fi făcut mai bine să se fi dus în schimb la vânătoare. Ce amabil din partea dumneavoastră să vă aplecaţi asupra micii noastre societăţi de ţară! Mă tem că ne veţi considera destul de neinteresante, însă. Nu e nicio asemănare cu marile saloane din Londra. — Nu, nu, nicio asemănare, gânguri domnişoara Ostly, plinuţă şi prost îmbrăcată. Am rămas cam în urmă aici, milord. — Saloanele din Londra nu m-au impresionat în mod deosebit, spuse Simon, uimit de primirea care i se făcea. Ceva nu era în regulă. Doar câteva grupuri de doamne vorbăreţe şi filfizoni care preferau să discute ultimele scandaluri şi nu ultimele lucrări de literatură, continuă el. Cele cinci femei se priviră stânjenite. Cea mai tânără dintre domnişoarele Inglebright îşi drese vocea. — Uneori, şi noi mai pălăvrăgim despre astfel de prostii, milord. Ştiţi cum e la ţară. Abia aşteptăm să vină cineva de la oraş cu ultimele bârfe. — Atunci aş putea să vă furnizez ultimele noutăţi, răspunse Simon, pe jumătate amuzat. Nu aveau să scape atât de uşor. Intenţiona să plece când voia el. Femeile se priviră una pe cealaltă, părând mai nesigure şi enervate ca oricând. În momentul acela le atrase atenţia sunetul de potcoave de pe drum. — Ah, uite-o şi pe domnişoara Faringdon, spuse domnişoara Hornsby, părând să se bucure sincer pentru prima dată. „Misterioasa domnişoară Faringdon“, se gândi Simon; când se uită peste umăr, văzu o iapă gri bălţată galopând spre micul grup. I se puse un nod în stomac. În primul rând, femeia din şa călărea bărbăteşte şi nu pe lateral. În al doilea rând, această membră a clanului Faringdon nu era nici pe departe blondă. Nişte cârlionţi de un roşu aprins săltau în dezordine sub o bonetă veselă de pai. Pe chipul doamnei sclipea ceva. Simon era foarte intrigat. Emily Faringdon purta o pereche de ochelari cu rame de argint. Îi privi ţintă câteva secunde. Nicio altă femeie pe care o cunoştea n-ar fi purtat ochelari în public. — Domnişoara Emily Faringdon, îl informă în şoaptă lordul Gillingham. Aparţine unei familii simpatice, deşi sunt nişte cartofori cu toţii. Toată lumea îi numeşte Faringdonii cei fluşturatici şi neisprăviţi, ştii? Asta cu excepţia domnişoarei Emily. Ce fată drăguţă. Păcat de incidentul nefericit din trecutul ei. — A, da. Incidentul. Simon îşi aminti bârfa pe care o scosese recent de la gazda lui. Fusese o informaţie extrem de utilă. Deşi nu deţinea încă toate detaliile, cunoştea destule despre trecutul lui Emily ca să se bizuie pe un avantaj tactic important în campania pe care era pe punctul să o lanseze. Nu reuşea să-şi ia privirea de la Emily Faringdon. Văzu cu uimire o mână de pistrui răspândiţi pe nasul delicat. Iar ochii din spatele lentilelor sclipitoare erau foarte verzi. Incredibil de verzi. Lordul Gillingham tuşi discret. — N-ar fi trebuit să spun nimic, murmură el. S-a întâmplat pe când avea doar nouăsprezece ani, săraca de ea. Este totul în trecut. Nimeni nu mai vorbeşte despre asta, evident. Am încredere că n-o vei face nici dumneata. — Bineînţeles că nu, murmură Simon. Interlocutorul său se îndreptă puţin în şa şi-i zâmbi binevoitor lui Emily. — Bună ziua, domnişoară Emily. — Bună ziua, milord. Ce zi încântătoare, nu-i aşa? Emily îşi opri iapa şi-i zâmbi cu căldură lui Gillingham. Ne însoţiţi în după-amiaza asta? Începu să descalece fără ajutor. — Permiteţi-mi, domnişoară Faringdon. Simon cobora deja din şa, aruncându-i frâiele tovarăşului său. O privi rapid pe Emily în timp ce înainta spre ea. Încă nu-i venea să creadă că-şi găsise în sfârşit prada. Toţi Faringdonii pe care îi văzuse până atunci fuseseră înalţi, blonzi şi incredibil de arătoşi. Uitându-se acum la ea, Simon nu putea decât să presupună că, în urmă cu douăzeci şi patru de ani, vreo zână mai răutăcioasă strecurase un copil pe ascuns în leagănul din casa familiei Faringdon. Ba Emily aducea chiar puţin a spiriduş. În orice caz, nu amintea nici pe departe de o zeiţă impunătoare. Era mult prea scundă, foarte slabă şi nu avea deloc sâni. Într-adevăr, totul la ea părea firav, de la năsucul în vânt la curba blândă a şoldului, aproape imperceptibilă sub materialul greu al costumului demodat de călărie. Lumina soarelui licări din nou pe lentilele ochelarilor când Emily se întoarse către Simon. Acesta se trezi pironit de privirea ei verde în care strălucea un amestec revigorant de inteligenţă vioaie şi inocenţă binevoitoare. Simon hotărî că domnişoara Emily Faringdon avea să se dovedească a fi oricum, numai plictisitoare nu. Puţin cam în urmă cu moda, evident, însă defel plictisitoare. „E exact ca scrisorile ei, la urma urmei“, se gândi el. Doamna era originală. Se întinse spre ea, cuprinzându-i talia fină. O simţi uşoară şi suplă sub degetele lui. „Puternică pentru înălţimea ei. Şi plină de vitalitate feminină.“ La naiba! Se încingea doar atingând-o. Simon se încruntă şi îşi redobândi imediat stăpânirea de sine. Gillingham începu să le facă cunoştinţă în grabă, dar Emily nu asculta cu atenţie. — Mulţumesc, domnule, spuse ea cu respiraţia puţin întretăiată. Se concentra asupra săculeţului de mână pe care îl legase de şa. A spus Blade? Doamne sfinte, nu ni se întâmplă prea des să fim vizitate de un conte joi după-amiaza. — Numele meu de botez e Simon. Simon Augustus Traherne, rosti Simon apăsat. Cred că mă cunoaşteţi mai degrabă ca S.A. Traherne, domnişoară Faringdon. Emily Faringdon rămase cu gura căscată, şi ochii ei verzi se măriră de groază în spatele lentilelor. — S.A. Traherne? Nu, nu se poate să fiţi domnul Traherne. Se smuci în spate, ieşind din prinsoarea lui, de parcă ar fi ars-o. — Aveţi grijă, domnişoară Faringdon, strigă Simon văzând cum iapa îşi înălţa capul brusc, alarmată. Avertismentul lui veni însă prea târziu. Cizma lui Emily lovi accidental pântecele rotund al iepei, care, simţindu-se ofensată de un asemenea tratament, se dădu într-o parte, agitată. Săculeţul de mână se lovi de coastele animalului. Ochelarii lui Emily îi căzură pe vârful nasului. Încercă să-i împingă la loc, chinuindu-se să-şi controleze în acelaşi timp patrupedul. Dar era deja pe jumătate descălecată şi, când iapa sforăi şi se trase iarăşi în lateral, înclinându-se, tânăra femeie începu inevitabil să alunece în jos. — Dumnezeule, ţipă domnişoara Bracegirdle, cade de pe cal. — Aşa este, confirmă lordul Gillingham, evident îngrijorat. Una dintre domnişoarele Inglebright se repezi să apuce căpăstrul, însă aceasta fu ultima picătură pentru iapă. Animalul se ridică pe picioarele din spate, lovind aerul cu copitele din faţă. — La naiba, murmură Emily, pierzându-şi complet echilibrul şi căzând direct în braţele lui Simon, care o aşteptau larg deschise. capitolul 2 Emily îşi dori ca podeaua de la Rose Cottage să se caşte sub scaunul ei şi să o înghită cu totul. Era îngrozită. Era umilită. Ar fi dat orice să leşine pe loc. Din nefericire, nu era chiar atât de delicată şi sensibilă. Furia îi întuneca minţile. Era absolut intolerabil ca marea dragoste a vieţii ei să apară pe furiş şi să o prindă complet nepregătită pentru o astfel de ocazie monumentală. Sorbi din ceai ca să-şi calmeze nervii, ascultând sporovăială haotică a membrelor societăţii literare despre articolele dintr-un număr recent al Edinburgh Review. Se simţea o lipsă totală de entuziasm cu privire la acest proiect. Ceaşca zăngăni când Emily o puse pe farfurie. Sunetul o făcu să-şi dea seama cât de încordată era. În ritmul ăsta, era doar o chestiune de timp până să verse ceaiul pe covor. — Presupun că n-ar trebui să mă surprindă recenzia la ultima scriere a lui Southey. Vocea calmă, profundă a lui Simon tranşă o conversaţie agitată despre lucrarea destul de anostă a lui John MacDonald, O monografie geografică a Imperiului Persan. Ca de obicei, redactorii au fost complet pe lângă subiect în comentariile lor. Pur şi simplu nu ştiu cum să-l abordeze pe Southey. Bineînţeles, se pare că nu ştiu cum să-i abordeze nici pe Wordsworth sau Coleridge, nu-i aşa? Ai crede că au ceva de împărţit cu Poeţii lacului. Discuţia slăbuţă, care oricum începuse destul de greu, în scurt timp se opri de tot. Din nou. Simon sorbi din ceai şi îşi privi interlocutoarele, dându-le prilejul să răspundă. Când nu vorbi nimeni, încercă să reia conversaţia. Bineînţeles, la ce te poţi aştepta de la adunătura aia de scoţieni care se autointitulează critici literari? Cum a spus şi Byron acum câţiva ani, criticii din Edinburgh sunt meschini şi răutăcioşi. Tind să fiu de acord. Ce părere are micul dumneavoastră grup despre asta? — Vă referiţi la poemul satiric al lui Byron, Barzi englezi şi critici scoţieni, domnul meu? reuşi să întrebe politicos domnişoara Hornsby. — Corect. Nerăbdarea transpărea clar din vocea lui Simon. Domnişoara Hornsby se albi de parcă ar fi fost înţepată de o viespe. Vreo două doamne îşi dreseră glasurile şi se priviră agitate. — Mai doriţi ceai, milord? se interesă Lavinia Inglebright, apucând ceainicul. — Mulţumesc, rosti Simon sec. Emily se crispă sesizând iritarea şi frustrarea contelui, pe măsură ce conversaţia se transforma iarăşi într-o flecăreală lipsită de substanţă, dar nu-şi putu reprima un zâmbet fugar. Efectul glacial pe care îl avea Simon asupra Societăţii literare de joi după-amiaza o amuza. Era ca şi cum ai fi avut de-a face cu un dragon. Ştiai că trebuie să fii foarte politicos, dar nu prea aveai habar cum să te porţi cu creatura. Aşezat la locul de onoare, în apropierea şemineului, S.A. Traherne părea să ocupe tot spaţiul disponibil din încăperea aceea micuţă, înzorzonată, feminină. De fapt, o copleşea cu masculinitatea lui puternică, emanând o primejdie subtilă. În timp ce-l observa pe ascuns, tânăra femeie se simţi cuprinsă de un fior ciudat. Contele era bine făcut, musculos, zvelt şi lat în umeri. Coapsele puternice îi erau clar evidenţiate de pantalonii strâmţi. Emily sesiză că Lavinia Inglebright privea neliniştită scaunul delicat pe care stătea el. Săraca Lavinia se temea probabil că piesa fragilă de mobilier avea să se rupă în bucăţi. Se întrezărea un dezastru social. „Ce-i drept, contele căzut printre rămăşiţele scaunului Laviniei Inglebright ar fi o privelişte interesantă“, îşi spuse în sinea ei. În clipa următoare hotărî că o lua razna. De ce nu se încheia odată după-amiaza asta interminabilă? Îşi înăbuşi un geamăt şi miji ochii, încercând să găsească masa cea mai apropiată, unde să-şi aşeze cu grijă ceaşca şi farfuria zornăitoare. Fără ochelari, totul era doar o ceaţă colorată. Bineînţeles, îi ştersese şi-i pusese în săculeţul ei imediat ce contele o lăsase jos din braţe. Dar răul fusese deja făcut. Fusese văzută cu ei. După atâtea luni de speranţe tainice, când îşi cunoscuse în sfârşit marea dragoste a vieţii avusese ochelarii pe nas. Era pur şi simplu de nesuportat. Iar dezastrul nici măcar nu se încheia acolo. Blade o văzuse şi călărind bărbăteşte. În plus, o surprinsese purtând o bonetă demodată şi cel mai vechi costum de călărie al ei. Evident, nu-şi acoperise pistruii cu pudră înainte să plece de la St. Clair Hall. Nu se deranja niciodată să se pudreze când era la ţară. Toţi cei din Little Dippington ştiau deja cum arăta. Doamne, ce eşec. Pe de altă parte, Simon Augustus Traherne, conte de Blade, era chiar perfect, aşa cum ştiuse că avea să fie. Ce-i drept, răceala din privirea lui stranie o luase pe nepregătite, însă era de aşteptat ca ochii unui dragon să aibă o lucire de gheaţă, se gândi ea. Şi nici nu putea să-l acuze pentru duritatea neaşteptată a trăsăturilor sale. Doar nu era vina lui Blade că nu exista nici urmă de blândeţe sau moliciune în nasul acela îndrăzneţ, pomeţii înalţi şi maxilarul parcă tăiat în piatră. Era chipul unui om cu un mare caracter, se gândi Emily. Un chip pe care se citea o voinţă enormă. Pur şi simplu un model de perfecţiune masculină. Ce păcat că era conte! Prăpastia dintre ei era mult mai amplă acum decât atunci când el fusese pur şi simplu S.A. Traherne. Ceaşca şi farfuria din mâna ei zornăiră riscant când se aplecă înainte. — Permiteţi-mi să iau eu ceaşca, domnişoară Faringdon. Degetele lui puternice şi calde se atinseră de ale ei când îi luă abil obiectele de porţelan din mână. — Mulţumesc. Emily îşi muşcă buza şi se lăsă pe spate. Groaza ei depăşise orice limite. Evident, probabil că fusese pe punctul de a-şi pune ceaşca şi farfuria în poala cuiva, poate chiar a lui. La naiba. Înălţă o rugăciune disperată să scape din acest coşmar. — Sugerez să vă puneţi ochelarii, domnişoară Faringdon, murmură Simon în şoaptă, în timp ce doamnele începură să dezbată fără prea mult chef despre corectitudinea recenziilor din Edinburgh Review. Nu are sens să bâjbâiţi pe jumătate oarbă. Suntem prieteni vechi. În ceea ce mă priveşte, nu trebuie să vă preocupe moda. — Bănuiesc că aveţi dreptate, milord, oftă Emily. În orice caz, m-aţi văzut deja cu ei, nu-i aşa? Cotrobăi prin săculeţul ei după ochelari şi şi-i puse pe nas. În fine, văzu mai limpede chipul sculptat al lui Simon şi ochii lui stranii. Îşi dădu seama că acesta o observa foarte atent şi se gândi că-i putea citi gândurile. Nu prea corespund aşteptărilor dumneavoastră, nu-i aşa, milord? Buzele contelui se ridicară într-un zâmbet. — Sunteţi şi mai interesantă în persoană decât în scrisorile dumneavoastră, domnişoară Faringdon. Vă asigur, nu sunt absolut deloc dezamăgit. Sper doar să puteţi spune acelaşi lucru despre mine. Emily căscă gura, uluită. O închise rapid la loc. — Dezamăgită? se bâlbâi ea. O, nu, nicidecum, domnule Traherne, adică milord. Roşi, amintindu-şi că avea douăzeci şi patru de ani şi nu era o şcolăriţă prostuţă. În plus, coresponda cu bărbatul acesta de luni de zile. — Bine. Să continuăm atunci. Simon părea satisfăcut. Sorbi iarăşi din ceai strâmbându-se uşor, de parcă savoarea nu-i era întru totul pe plac. Hotărâtă să se comporte ca un adult, Emily se forţă să participe la conversaţia greoaie din jurul ei. Întrucât doamnele izbutiseră în sfârşit să încropească o discuţie despre influenţa Poeţilor lacului, făcu tot posibilul să-şi aducă o contribuţie cât de cât inteligentă. Contele sorbi în tăcere din ceai pentru o vreme. Tocmai ce se simţea mai în largul ei când, din senin, Simon lăsă din mână ceaşca şi interveni. În salonaşul cochet, cuvintele sale avură efectul unei bombe. — Că tot veni vorba de Byron şi cei de felul lui, rosti contele calm, a avut cineva ocazia să citească ultima lucrare a lordului Ashbrook, Eroul din Marliana? Personal, mi s-a părut o imitaţie destul de slăbuţă a lui Byron. Iar asta e o afirmaţie blândă. Tipul pur şi simplu nu e la fel de interesant ca Byron, nu-i aşa?  Îi lipseşte un simţ puternic al ironiei. Dar fără îndoială că Asbbrook e destul de îndrăgit în unele cercuri, în prezent. Sunt curios să aflu care e părerea dumneavoastră. Comentariul aparent inofensiv îngheţă atmosfera din încăpere. Domnişoarele Inglebright îşi ţinură respiraţia la unison. Gura domnişoarei Bracegirdle tremura din cauza şocului. Domnişoara Hornsby şi domnişoara Ostly se uitară una la cealaltă. Emily îşi coborî ochii spre mâinile pe care le ţinea împreunate foarte strâns în poală. Chiar şi Simon, cu toată sofisticarea şi tot calmul lui, părea oarecum speriat de tăcerea de plumb care se lăsase în salon. Era o tăcere de-a dreptul ostilă şi acuzatoare, diferită de cele de dinainte. Contele privi în jurul lui uşor îngrijorat. Să înţeleg că n-aţi avut prilejul să citiţi poemul epic al lui Ashbrook? — Nu, milord. N-am avut. Emily îşi coborî pleoapele, conştientă de văpaia care-i mistuia obrajii. Se întinse din nou după ceaşca de ceai, încercând cu disperare să găsească o ocupaţie degetelor tremurânde. — Nu aţi pierdut mare lucru, vă asigur, spuse Simon fără tragere de inimă. Ochii lui aurii trădau o curiozitate periculoasă; aducea cu un dragon care descoperise o posibilă pradă. Doamnele din Societatea literară de joi după-amiaza se treziră brusc la viaţă. Ca şi când menţionarea numelui lui Ashbrook le pusese în mişcare, preluară controlul asupra conversaţiei. Vocile lor se ridicară puternic, umplând salonul cu o dezbatere lungă şi prozaică despre o lucrare recentă numită Patronage, de Maria Edgeworth. Chiar şi criticii din Edinburgh, care în mod normal o linguşeau pe domnişoara Edgeworth, găsiseră cu greu câteva lucruri bune de spus despre acest roman. Membrele cenaclului îl sfârtecară pur şi simplu în bucăţi. Cu un zâmbet rece, de necitit, Simon se lăsă pe spate în scaun şi permise ca discuţia să se dezlănţuie în jurul lui. — Iertați-mă, îi murmură el lui Emily. Se pare c-am făcut o alegere nefericită. Emily, care tocmai sorbea din ceai, se înecă. — Chiar deloc, milord, reuşi ea să îngaime cu răsuflarea întretăiată şi ochii umeziţi. Doar că nu cunoaştem foarte bine scrierile lordului Ashbrook. — Înţeleg. Simon se întinse şi o bătu între umeri. Emily se clătină sub forţa loviturii, după care îşi recăpăta echilibrul şi respiraţia. — Mulţumesc, milord, şopti ea. — Cu plăcere. Afişând un surâs sardonic, Blade se ridică în picioare. În salon se lăsă din nou tăcerea, de data asta plină de speranţă. Bărbatul ridică o sprânceană. Cu îngăduinţa dumneavoastră, doamnelor, trebuie să plec. I-am promis lui Lady Gillingham că mă întorc devreme. Sper că voi avea plăcerea imensă de a vă revedea. Vă asigur că a fost o după-amiază foarte instructivă. Urmară câteva minute de curtoazie haotică, timp în care Simon fu condus degrabă spre uşa căsuţei. Făcu o plecăciune politicoasă şi se îndreptă spre poartă, unde îl aştepta legat armăsarul. Încălecă, îşi înclină pălăria şi o porni la galop. Un val de uşurare se lăsă din nou peste Rose Cottage. Celelalte cinci femei se întoarseră ca una spre Emily. — Credeam că nu mai pleacă, murmură Priscilla Inglebright, trântindu-se în scaun. Lavinia, ce-ar fi să ne torni încă o ceaşcă de ceai, te rog? — Sigur. Sora ei luă ceainicul, în timp ce doamnele se reaşezară pe locurile lor. Ce şoc am avut când lordul Gillingham a trimis vorbă că Blade voia să ne viziteze azi. Nu puteam să refuz. Gillingham mi-a spus că musafirul său e un personaj foarte important la Londra. — Presupun că e un om de vază, comentă sora ei, dar nu se potriveşte deloc în grupul nostru. — Deloc. Domnişoara Hornsby oftă. Era ca şi cum trebuia să întreţinem o fiară enormă care a nimerit cumva la noi în salon. — Un dragon, sugeră blând Emily. — Un dragon e o descriere foarte potrivită, încuviinţă domnişoara Ostly. Are un aer primejdios, nu-i aşa? Ochii ăia ciudaţi te îndeamnă să fii foarte precaut. Te trec fiori de gheaţă când îi vezi. — Ar trebui să fim foarte flatate că ne-a vizitat un conte, dar, sinceră să fiu, mă simt incredibil de uşurată c-a plecat. Bărbaţii de felul lui nu au ce căuta la un cenaclu de ţară ca al nostru, afirmă Priscilla Inglebright. E absolut extenuant să înfrunţi o asemenea personalitate. — Mi se pare că familia lui a locuit prin apropiere la un moment dat. Lavinia se încruntă, căzută pe gânduri. Emily tresări. — Eşti sigură? — O, da. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de-atunci. Eu şi Priscilla ne mutaserăm de curând aici. Familia contelui deţinea destul de multe pământuri prin jur, dacă-mi amintesc bine. Lavinia se opri brusc, cu o expresie ciudată în privire. Dar, cum am spus, asta a fost cu peste douăzeci de ani în urmă şi nu ţin minte toate detaliile. — E culmea că a trebuit să-şi facă apariţia tocmai azi, remarcă domnişoara Hornsby. Aşteptam şi noi veşti de la Emily şi-a trebuit să petrecem o oră discutând ultimele cronici literare. Extrem de frustrant. Dar măcar putem trece la treabă acum. Se întoarse cu o privire întrebătoare spre tânăra femeie. Ei bine, draga mea? Cum a mers? Emily îşi împinse mai ferm ochelarii pe nas şi îşi apucă săculeţul de mână. Îşi simţea mintea mult mai clară acum că S.A. Traherne plecase. — Stimate membre ale Societăţii literare de joi după-amiaza, sunt încântată să vă aduc veşti bune. Scotoci prin săculeţ în timp ce vorbea, scoţând nişte hârtii. Acţiunile la canalul navigabil pe care le-am cumpărat au fost vândute cu un profit respectabil. Am primit raportul domnului Davenport cu poşta de azi-dimineaţă. A dus deja cambiile la bancă şi a depus sumele în conturile voastre. — Măi să fie, exclamă domnişoara Bracegirdle cu o strălucire veselă în ochi. S-ar putea să-mi permit totuşi căsuţa de la capătul străzii. Ce uşurare să ştiu că voi avea un acoperiş deasupra capului după ce-mi pleacă la şcoală ultima odraslă! — Ce palpitant, declară domnişoara Hornsby. Gândeşte-te, Martha, se întoarse ea spre domnişoara Ostly, aşa ne putem asigura o pensie decentă. — Foarte bine, răspunse Martha Ostly, din moment ce-a devenit destul de clar că niciunul dintre angajatorii noştri nu se va chinui să ne ofere aşa ceva. Ce uşurare să te gândeşti că n-o să-ţi petreci bătrâneţile în sărăcie! — În ritmul ăsta, eu şi Lavinia vom avea curând suficienţi bani ca să ne deschidem propriul pension pentru domnişoare, spuse Priscilla Inglebright fericită. Ni s-a părut un vis imposibil, şi acum e pe cale să se împlinească. — Mulţumită lui Emily, adăugă Lavinia Inglebright zâmbindu-i călduros celei mai tinere membre din grup. — Mă cutremur când îmi imaginez ce s-ar fi ales de noi dacă nu ne-ai fi sugerat planul incredibil de a pune banii în comun şi de a investi în acţiuni şi fonduri, Emily. Domnişoara Hornsby dădu din cap. Eu, una, mă îngrozeam la gândul că va trebui să am grijă de vreo rudă vârstnică. Am nişte neamuri înfiorătoare, te umilesc pentru cel mai mic gest caritabil. — Suntem salvate şi îi datorăm totul lui Emily, conchise domnişoara Bracegirdle. Dacă te putem răsplăti cumva, să ne spui numaidecât. — M-aţi răsplătit peste măsură fiind prietenele mele, le asigură Emily. Nu voi uita niciodată ce-aţi făcut pentru mine acum cinci ani, când mă umplusem de ruşine. — Prostii, draga mea, spuse domnişoara Bracegirdle. Pur şi simplu am insistat să iei parte la reuniunile noastre de joi după-amiaza, ca de obicei. „Şi le-aţi arătat astfel foarte clar tuturor că oamenii cumsecade din Little Dippington nu o vor ostraciza pe fiica familiei Faringdon doar din cauza Incidentului nefericit“, se gândi Emily, cuprinsă de un val de afecţiune. Avea să le fie mereu recunoscătoare acelor doamne. Cu o licărire poznaşă în ochi, Lavinia Inglebright se ridică şi propuse: — Ştiţi ce? Cred c-ar trebui să sărbătorim. Să aduc sticla aia de Bordeaux pe care am păstrat-o pentru ocazii speciale, Priscilla? — Ce idee încântătoare! exclamă sora ei.   Simon se văzu obligat să-şi plimbe armăsarul aiurea printre copaci aproape o jumătate de oră înainte ca prada lui să binevoiască să apară. Contele fumega în sinea lui. Lucrurile nu începuseră chiar aşa de bine precum anticipase el când aranjase să participe la reuniunea de joi după-amiaza. Obligat să însceneze o retragere strategică, se hotărâse să o aştepte în pădurice pe Emily, care urma să se întoarcă la St. Clair Hall. Se aşteptase ca întrunirea societăţii literare să se încheie la scurt timp după plecarea lui, dar era evident că bunele doamne găsiseră în sfârşit un subiect de discuţie. Frigul îi intrase în oase, deşi era o după-amiază neobişnuit de caldă. La urma urmei, era sfârşitul lui februarie. Lap Seng necheză încet şi îşi ciuli urechile fine. Simon îl struni şi ascultă. Auzi la distanţă sunetul unui cal venind la trap. — Era şi vremea, mârâi el încălecând la loc. Apoi se încruntă când auzi vocea lui Emily intonând vioi, dar fals, un cântecel. — La ce-s buni bărbaţii, vă întreb, doamnelor/Dac-am avea un dram de minte, i-am azvârli în ghearele dracilor./Toate au cică un rost pe lume, până şi lipitorile/Dar rostul bărbaţilor nu-l putem dibui/Decât dacă le umblăm în izmene, căutându-le comorile. În pofida proastei lui dispoziţii, Simon se trezi rânjind. Se pare că membrele societăţii se delectaseră cu ceva mai tare decât ceaiul după plecarea lui. Apucă mai strâns frâiele şi îl scoase pe Lap Seng dintre copaci, în mijlocul drumului. O clipă mai târziu, iapa pestriţă a lui Emily apăru tropăind de după curbă. La început, tânăra femeie nu-l văzu. Era mult prea concentrată asupra cântecului obscen. Ochelarii îi străluceau în lumina soarelui şi cârlionţii roşii îi săltau pe ritmul melodiei. Pe Simon îl cuprinse brusc dorinţa de a vedea cum i-ar fi arătat părul de culoarea focului dacă l-ar fi lăsat să-i cadă liber pe umeri. — Fir-ar să fie, bombăni el pe sub mustaţă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie atras fizic de femeia asta. Trebuia să-şi păstreze mintea limpede şi să-şi urmeze scopul. Răzbunarea cu sânge-rece presupunea gândire cu sânge-rece. Bună ziua, domnişoară Faringdon. Emily îşi opri calul, uluită. — Milord, ce căutaţi aici, pentru numele lui Dumnezeu? Era roşie la faţă şi în ochii ei de spiriduş se citea panica. V-aţi pierdut? Familia Gillingham locuieşte chiar peste deluşorul acela. Trebuie doar să faceţi stânga la pârâu şi să urcaţi colina de-a curmezişul. — Mulţumesc, spuse Simon. Dar vă asigur că nu m-am pierdut. Vă aşteptam. Începusem să mă tem că aţi apucat alt drum spre casă. Ea îl privi inexpresiv. — Dar aţi spus că familia Gillingham vă aştepta să ajungeţi devreme. — Mărturisesc c-a fost o scuză ca să pot pleca. Am avut impresia clară că prezenţa mea le inhiba pe bunele doamne de la societatea literară. — Mă tem c-aveţi dreptate, milord. Nu suntem deloc obişnuite să primim în rândurile noastre un dragon – îngrozită, încercă imediat să o dreagă – adică un conte. — Un dragon, hm? Aşa mă consideraţi dumneavoastră, domnişoară Faringdon? — O, nu, domnul meu, îl asigură ea rapid. Ei bine, poate că există o anumită asemănare la nivelul ochilor. Simon zâmbi larg. — Dar dinţii? — O asemănare extrem de mică. Dar vă asigur că absolut nesemnificativă, milord. Corespundeţi pe deplin imaginii pe care mi-am făcut-o din scrisorile dumneavoastră. Simon expiră încet, străduindu-se din răsputeri să nu-şi piardă răbdarea. — V-ar plăcea să mă însoţiţi într-o plimbare? Avem multe de discutat. — Avem? — Bineînţeles. Suntem prieteni vechi, nu-i aşa? — Suntem? — Corectaţi-mă dacă greşesc, domnişoară Faringdon, dar aveam impresia că am corespondat câteva luni de zile. Ea începu să se agite. — O, da, milord. Cu siguranţă. Categoric. Buclele ei roşii săltară sub bonetă când dădu din cap a încuviinţare. Simt că vă cunosc de ani de zile. — Sentimentul e reciproc. — Doar că nu mă aşteptam să vă cunosc în persoană. — Înţeleg. Ce spuneţi de-o plimbare pe malul pârâiaşului? Simon descălecă şi se îndreptă cu paşi mari şi hotărâţi spre ea, trăgându-l pe Lap Seng. Ea îl privi cu o dorinţă nedisimulată. — Mi-ar plăcea foarte mult, milord, dar mă tem că nu s-ar prea cuveni. — Prostii. Cine să ne vadă? Şi chiar dacă ne-ar observa cineva împreună, nu ar avea de ce să comenteze. La urma urmei, tocmai ce ni s-a făcut cunoştinţă, potrivit uzanţelor, la întrunirea unui cenaclu respectabil. Ezitarea ei dispăru imediat. Îi zâmbi radios. — Aveţi dreptate, milord. Nu-mi vine să cred că în sfârşit ne-am întâlnit. E încununarea tuturor speranţelor mele. Începu să coboare de pe iapă şi Simon se întinse să o ajute. De data asta, spre dezamăgirea lui, nu-şi mai pierdu echilibrul şi nu i se prăbuşi în braţe. O parte din el îşi dorea să simtă din nou trupul acela moale, uşor și feminin. — Îmi pare rău că v-am luat prin surprindere în după-amiaza asta, spuse el, mânând caii înspre pădurice. Sperasem să vă surprind. Ştiu ce mult vă plac surprizele. — Foarte atent din partea dumneavoastră. Chiar îmi plac surprizele. Emily se opri, după care specifică: de cele mai multe ori. — Dar nu întotdeauna, zâmbi el. — Aş fi vrut din tot sufletul să fiu pregătită pentru întâlnirea noastră. Nici nu vă imaginaţi cum am întors pe toate părţile scrisoarea primită azi-dimineaţă. Am presupus că voi avea la dispoziţie săptămâni întregi ca să pun la punct toate detaliile. Nu c-ar fi contat prea mult, bănuiesc. Contele o privi şi îşi dădu seama că-i ajungea doar până la umăr. Era mică, însă mişcările ei aveau o eleganţă încântătoare. — Permiteţi-mi să vă spun că arătaţi excelent, domnişoară Faringdon. Într-adevăr, m-aţi fermecat din clipa în care v-am văzut. — Chiar aşa? Îşi încreţi nasul, vădit uluită de afirmaţia lui. — Absolut. — Vă mulţumesc, milord. Vă asigur că şi eu am fost la fel de fermecată. De dumneavoastră, vreau să spun. „Va fi aproape prea uşor“, se gândi Simon. — Dar nu voiam să vă supăr pe dumneavoastră sau pe doamnele de la societatea literară, declară el cu glas tare. Iertaţi-mă, vă rog. — Vedeţi dumneavoastră, astăzi nu plănuiserăm să discutăm despre poezie sau ultimele recenzii, îi explică Emily, păşind uşor în dreptul lui. — Despre ce aveaţi de gând să discutaţi? — Investiţii, spuse ea fluturând nonşalant din mână. — Investiţii? — Da, îmi dau seama că trebuie să vi se pară incredibil de plictisitor. Îl privi neliniştită. Vă asigur că astăzi a fost o zi mai deosebită. Aveam să le dau prietenelor mele nişte veşti excelente despre unele plasamente pe care le-am făcut în numele lor. Ştiţi, le îngrijorează situaţia pensiilor lor. Şi pe bună dreptate. — Vă ocupaţi de pensiile lor? — Mă pricep cât de cât la chestiunile financiare, aşa că fac tot ce pot. Doamnele pe care le-aţi cunoscut astăzi s-au purtat foarte frumos cu mine. Măcar atât pot face ca să le răsplătesc. Îi zâmbi liniştitor. Dar vă promit că în mod normal ne petrecem timpul dezbătând ultimele romane şi volume de poezii. Chiar săptămâna trecută am analizat cu mare atenţie cartea domnişoarei Austen, Mândrie şi prejudecată. Voiam să vă scriu despre asta. — Cum vi s-a părut romanul? — E foarte agreabil în felul lui. Adică domnişoara Austen e cu siguranţă o scriitoare foarte bună. Are un dar neîntrecut de a scoate în evidenţă anumite tipuri de personaje, dar… — Dar? Era curios fără să vrea. — Subiectele ei sunt atât de obişnuite, nu credeţi? Se referă la tipuri umane şi evenimente atât de comune! — Domnişoara Austen nu e Byron, sunt de acord. — Aşa e, aprobă Emily cu entuziasm. Cărţile ei sunt destul de antrenante, însă le lipseşte exotismul ce răzbate din scrierile lordului Byron, ca să nu mai pomenim de spiritul de aventură şi de pasiunea exacerbată. La cenaclul nostru tocmai am terminat de citit Ghiaurul. — Şi v-a plăcut, să înţeleg? — O, da. O atmosferă splendidă, aventuri remarcabile, pasiuni incitante – mi-a plăcut la fel de mult ca Childe Harold. Abia aştept următorul poem al lui Byron. — Dumneavoastră şi majoritatea londonezilor. — Spuneţi-mi, milord, aţi auzit cumva cum se pronunţă mai exact „G“-ul din Ghiaurul[1]? E dur sau moale? Joia trecută am discutat destul de mult pe tema asta şi niciuna dintre noi nu era sigură, deşi domnişoara Bracegirdle, care stăpâneşte excelent istoria antică, consideră c-ar trebui să fie moale. — E o chestiune încă nesoluţionată, din câte ştiu eu, răspunse ambiguu Simon. Încă nu avusese ocazia să citească poemul şi nici nu intenţiona să o facă. Citise literatură romantică şi poezie doar cât să-şi pună la punct capcana. Acum că laţul era pe cale să se strângă în jurul prăzii, nu-l mai interesau câtuşi de puţin poemele tratând despre pasiune şi aventură. Avea lucruri mult mai bune de făcut. — Nu c-ar conta realmente, spuse Emily. Treaba cu „G“-ul, vreau să spun. — Pentru Byron ar trebui să conteze, zise el ridicând din umeri. Ajunseseră la pârâu şi erau acum în siguranţă, feriţi de orice priviri curioase. Se întoarse o luă spre dreapta, în amonte. Emily îşi ridică fustele costumului de călărie ponosit cu un gest graţios care conferi ţinutei mai multă eleganţă decât avea de fapt. Se uită curioasă la peisajul din jur. — Mă scuzaţi, milord, dar se pare că ştiţi încotro mergeţi. Vă amintiţi cărarea asta din vremea copilăriei? Simon îi aruncă o privire piezişă. Bineînţeles, era clar că avea să afle despre asta destul de curând. — De unde ştiţi că familia mea a avut o casă aici? — Lavinia Inglebright a pomenit despre asta. — A trecut foarte mult timp de atunci, spuse Simon precaut. — Totuşi, ce coincidenţă uluitoare, nu-i aşa? Imaginaţi-vă doar, milord, aţi început să corespondaţi cu mine deoarece aţi descoperit întâmplător că vă împărtăşeam interesul pentru literatura romantică. După aceea se vădeşte că aţi locuit lângă Little Dippington când eraţi mic. Iar acum facem cunoştinţă. Incredibil! — Viaţa e plină de coincidenţe bizare. — Prefer să cred că e vorba de soartă. Ştiţi ce? Văd cu ochii minţii un băieţel alergând pe lângă pârâu, poate cu un câine. Aveaţi un câine, milord? — Cred că da. — Mă gândeam eu. Eu însămi vin des pe aici. Vă amintiţi poemul meu intitulat Versuri într-o zi de vară pe malul unui iaz? — Destul de bine. — L-am scris pe când contemplam iazul micuţ din faţa noastră, îl informă ea cu mândrie. Poate vă amintiţi un vers sau două din el? Simon aruncă o singură privire la expresia plină de speranţă din ochii ei verzi şi se trezi scotocind cu disperare prin minte după un pasaj din poemul suav, dar uşor de uitat pe care i-l trimisese mândră într-una dintre ultimele ei scrisori. Fu extrem de uşurat când memoria lui excelentă îi veni în ajutor. Făcu o încercare cu primele două versuri. — „Priveşte iazul presărat cu stropi de soare încins. Stau lângă el visând comorile-i de nedescris.“ — V-aţi amintit! Emily părea la fel de încântată de parcă i-ar fi oferit o lădiţă de giuvaieruri. În clipa următoare i se destăinui roşind: Îmi dau seama c-ar trebui să rescriu anumite părţi. Nu-mi place foarte mult felul în care „nedescris“ rimează cu „încins“. „Aprins“ sau „stins“ s-ar potrivi mai bine, nu credeţi? — Păi, începu Simon precaut, e greu de spus. — Nu c-ar conta prea mult în momentul de faţă, îi spuse ea vioi. Lucrez la un proiect important şi va dura o vreme până să mă întorc la Versuri într-o zi de vară pe malul unui iaz. — Un proiect important? Cumva, discuţia începuse să-i scape printre degete, constată el. — Da, l-am numit Doamna misterioasă. Va fi un poem epic de mare amploare, cu aventuri şi pasiuni întunecate, în stilul lui Byron. Îşi ridică timidă privirea spre el. Sunteţi singurul, în afară de membrele societăţii literare, căruia i-am spus până acum, milord. — Sunt onorat, rosti el cu o mică plecăciune. Aventură şi pasiuni întunecate, hm? — O, da. E vorba de o tânără cu părul de culoarea apusului de soare care pleacă în căutarea iubitului ei dispărut. Vedeţi dumneavoastră, cei doi urmau să se căsătorească, însă familia ei nu era de acord şi le-a interzis să se mai vadă. El a fost obligat să plece. Dar mai întâi i-a dat un inel fetei şi-a asigurat-o că se va întoarce s-o ia cu el, în pofida opreliştilor. — Dar planul n-a mers bine? — Exact. El nu-şi mai face apariţia, iar eroina ştie că a dat de necaz şi că are nevoie cu disperare de ea. — De unde ştie? întrebă Simon. — Ea şi eroul sunt atât de apropiaţi, atât de uniţi de pasiunea lor pură şi nobilă, încât pot comunica pe un plan superior. Pur şi simplu simte că el are probleme, astfel că îşi părăseşte căminul pornind în căutarea lui. — Un gest destul de riscant. Poate că el s-a folosit pur şi simplu de ostilitatea părinţilor ei ca pretext s-o abandoneze. Poate că se plictisise de ea, iar faptul că familia tinerei l-a alungat i-a oferit prilejul să scape de o legătură stânjenitoare pe care nu şi-o dorea. Lui Simon îi veni să-şi dea palme imediat ce termină de vorbit. Expresia îngrozită de pe chipul fetei era de-ajuns să-i răscolească bruma de conştiinţă care-i mai rămăsese. — O, nu, îngăimă Emily. Nu s-a întâmplat deloc aşa. — Bineînţeles că nu, spuse contele, forţându-se să zâmbească larg. Vă tachinam doar. Trebuie să mă iertaţi. Cum aş putea să cunosc povestea din spatele poemului dumneavoastră? Doar dumneavoastră îl scrieţi. — Exact. Şi vă promit că va avea un final fericit. Vedeţi dumneavoastră, prefer finalurile fericite. — Spuneţi-mi ceva, domnişoară Faringdon. Dacă cineva v-ar da zece mii de lire, ce-aţi face cu ele? Entuziasmul ei eteric dispăru ca prin farmec. În spatele lentilelor, privirea visătoare a lui Emily deveni dintr-odată şireată. O inteligenţă ascuţită sclipea ca un foc verde în ochii aceia de spiriduş. — Aş investi într-o companie care urmează să construiască un nou canal, despre care am aflat de curând, aş achiziţiona poate câteva titluri bancare şi aş plasa nişte bani în obligaţiuni cu dobândă de patru la sută. Totuşi, aş avea grijă cu ultimele. Războiul ăsta obositor împotriva lui Napoleon se va sfârşi curând şi s-ar putea ca dobânda obligaţiunilor să scadă. Trebuie să fii gata să te mişti rapid când ai de-a face cu banii guvernului. — Excelent, murmură el pe sub mustaţă. Voiam să mă asigur că am nimerit femeia potrivită. Pentru o clipă începusem să mă îndoiesc. Emily clipi. — Mă scuzaţi? — Nu contează. O glumă personală. Simon îi zâmbi. Sfaturile dumneavoastră financiare sunt foarte logice, domnişoară Faringdon. Strategiile noastre se aseamănă foarte mult. — Oh! Jucaţi la Bursă? — Printre altele. Am diverse interese financiare. Opri caii şi legă frâiele de doi copaci din apropiere, după care o luă pe Emily de braţ şi o duse înspre un bolovan mare de lângă iaz. O privi aşezându-se şi ajustându-şi cu eleganţă fustele grele ale costumului de călărie. Îl distraseră pentru o clipă mişcările mâinilor ei peste faldurile groase. Apoi îşi veni în fire. „E timpul să ne întoarcem la scopul nostru iniţial“, se gândi. Nici nu vă imaginaţi cât înseamnă asta pentru mine, declară el alăturându-i-se. Locul ăsta mi-a apărut de nenumărate ori în vis, şi de fiecare dată dumneavoastră eraţi lângă mine. După ce v-am citit poemul, am ştiut că apreciaţi acest peisaj la fel de mult ca mine. Ea se uită în jur, încruntându-se la malurile acoperite de iarbă şi la iazul puţin adânc. — Credeţi că l-am redat bine în poezie, milord? Sunteţi sigur c-aţi recunoscut exact locul acesta din descrierea mea? Simon îi urmări privirea, amintindu-şi de câte ori venise acolo în tinereţea lui singuratică, refugiindu-se de tatăl lui tiranic şi rece sau de cererile nesfârşite ale mamei lui slabe de înger, mereu suferinde. — Da, domnişoară Faringdon. Cu siguranţă l-aş recunoaşte oricând. — E atât de frumos! Vin destul de des aici ca să fiu singură şi să mă gândesc la poemul meu epic, Doamna misterioasă. Acum, când ştiu că aţi cunoscut odinioară acest colţ de rai, că aţi meditat aici, va însemna cu atât mai mult pentru mine. — Mă flataţi. — Spun doar adevărul. Ciudat, nu-i aşa? Se răsuci spre el cu sprâncenele unite într-o expresie sinceră. Dar m-am simţit foarte aproape de dumneavoastră de când v-am citit prima scrisoare. Nu vi se pare că e mâna uimitoare a sorţii că ne-am descoperit reciproc prin scrisori? — O mână absolut uimitoare. Simon se gândi câte săptămâni petrecuse căutând cea mai bună metodă ca să o abordeze pe domnişoara Emily Faringdon. O scrisoare alcătuită sub pretextul că auzise despre interesul pe care-l manifesta pentru poezie i se păruse cea mai rapidă, mai uşoară modalitate de a pătrunde iarăşi la St. Clair Hall. — Am ştiut din prima scrisoare că sunteţi foarte special, milord. — Eu am fost cel care avea impresia că purta corespondenţă cu o femeie foarte specială. Galant, îi ridică mâna şi i-o sărută. — Am visat atât de mult la o relaţie ca a noastră, mărturisi ea cu un surâs visător. Contele o măsură din priviri. Era tot mai uşor. Femeia era deja pe jumătate îndrăgostită de el. Din nou, trânti uşa în faţa sentimentului aceluia cicălitor de vină care îl agasa într-un colţ îndepărtat al minţii. — Spuneţi-mi, domnişoară Faringdon, cum anume vedeţi relaţia noastră? Ea roşi, dar ochii îi sclipeau de entuziasm: — O relaţie foarte pură, milord. O relaţie într-o sferă superioară, dacă mă înţelegeţi. — O sferă superioară? — Da. La cum văd eu lucrurile, legătura dintre noi este evident intelectuală. E un produs nobil al minţii, o relaţie care se desfăşoară pe tărâmul metafizic. O prietenie bazată pe o sensibilitate asemănătoare şi înţelegere reciprocă. Am putea spune că avem o comuniune spirituală, milord. O uniune a reflecţiilor fundamentale. Pasiunile noastre sunt dintre cele mai înalte. — Pe toţi dracii, bombăni Simon. — Milord? Îl privea cu o asemenea inocenţă, încât îi venea s-o apuce de umeri şi s-o scuture zdravăn. Nu putea fi chiar atât de naivă, în ciuda poeziilor ei. Avea, la urma urmei, douăzeci şi patru de ani, şi mai era şi povestea aceea cu Incidentul nefericit pe care i-o menţionase Gillingham. — Mă tem că mi-aţi supraestimat virtuţile nobile, domnişoară Faringdon, rosti el fără menajamente. Nu am venit în Hampshire ca să am o legătură spirituală cu dumneavoastră. Strălucirea din ochii ei se stinse instantaneu. — Mă scuzaţi, milord? Simon scrâşni din dinţi şi îi apucă mâna. — Am venit cu un scop mult mai lumesc, domnişoară Faringdon. — Şi care ar fi acesta? — Am venit să vă cer de soţie. Tânăra femeie nu reacţionă deloc aşa cum se aşteptase el de la o fată bătrână cu un trecut îndoielnic. Ar fi trebuit să fie încântată că un conte voia să discute cu tatăl ei despre o posibilă căsătorie. În schimb, mormăi indignată: — La naiba! Simon îşi pierdu răbdarea. — Până aici, anunţă el. Trebuie să renunţaţi la toate balivernele astea romantice despre sferele superioare ale dragostei cu care v-aţi îndopat atâtea luni. — Milord, despre ce vorbiţi? — Păi, despre pasiunile mai întunecate, bineînţeles, domnişoară Faringdon. Se întinse spre ea şi o trase în braţele lui. Sunt curios să văd dacă realmente vă plac astfel de lucruri.   [1] Titlul original al poemului lui Byron este Giaour (n. red.)    

PROLOG   Spre sfârşitul domniei reginei Victoria…   O expoziţie impresionantă a puterior spirituale   De Gilbert Otford  Corespondent Flying Intelligencer     Doamna Fordyce, renumita autoare, a făcut de curând o demonstraţie tulburătoare dezvăluindu-şi puterile psihice, în faţa unei audienţe restânse, private, compusă în întregime din doamne. Cei prezenţi descriu o scenă fascinantă. În cameră, domnea întunericul. Doamna Fordyce stătea singură la o masă luminată de o singură lampă. Din acea poziţie continua să răspundă la întrebări şi să facă remarci dintre cele mai personale despre mulţi dintre cei prezenţi. La sfârşitul expoziţiei, toţi au apreciat că doar existenţa unor puteri psihice extraordinare putea explica această capacitate ciudată a doamnei Fordyce de a răspunde corect la întrebările care îi erau puse. Claritatea uimitoare a remarcilor sale despre cei din cameră, pe care nu-i cunoscuse înainte, a produs o puternică impresie. Apoi, doamna Fordyce a fost asaltată cu invitaţii la şedinţe de spiritism. I s-a sugerat chiar să i se adreseze domnului Reed, preşedintele Societăţii de Cercetări Spirituale, pentru a putea susţine un test la Wintersett House, sediul Societăţii. Ea a refuzat toate aceste invitaţii făcând cunoscut faptul că nu vor mai avea loc demonstraţii ale puterilor sale. Cei care studiază astfel de fenomene susţin unanim faptul că existenţa acestor capacităţi psihice solicită în mare măsură nervii care, potrivit legilor naturii, sunt mai fragili în cazul femeilor decât al bărbaţilor. Domnul Reed i-a explicat intermediarului său că preocuparea unei femei pentru sănătatea nervilor săi este singurul motiv pentru care ezită să susţină demonstraţii. I-a mai relatat faptul că discreţia înnăscută a sentimentelor şi modestia, particularităţi definitorii pentru o doamnă adevărată, determină orice femeie, înzestrată deopotrivă cu calităţi psihice veritabile şi cu bun-simţ, să reziste ideii de a-şi demonstra puterile într-o şedinţă publică.     1 Faţa mediumului mort era ca o ceaţă fantomatică pe sub vălul de nuntă însângerat. În timpul vieţii, fusese destul de drăguţă. Rochia de seară, lungă, grea, de un albastru întunecat, era şifonată în jurul picioarelor zvelte. Vătraiul de fier care fusese folosit pentru a-i sparge craniul, în spate, fusese şi el aruncat alături. Adam Hardesty a înaintat în camera mică şi întunecată, vrând să treacă peste bariera creată de mirosul specific şi rece al morţii. S-a ghemuit lângă trupul ei, ridicând lumânarea în aer. Prin vălul străveziu a zărit strălucirea mărgelelor albastre care împodobeau colierul de la gâtul lui Elizabeth Delmont. O pereche de cercei atârnau de urechile ei. Pe podea, lângă degetele ei palide, inerte, era un ceas de buzunar. Cadranul fusese spart, iar limbile rămăseseră înţepenite pentru totdeauna la miezul nopţii. El îşi scoase propriul ceas din buzunarul pantalonilor pentru a verifica ora. Era două şi zece. Dacă ceasul de pe covor fusese spart în timpul unei confruntări violente care părea să fi avut loc în cameră, Delmont fusese omorâtă înainte cu două ore. O broşa neagră de doliu zăcea pe corsajul strâns, uşor dantelat, al rochei albastre. Broşa arăta ca şi cum ar fi fost prinsă intenţionat în pieptul lui Delmont, ca o parodie nemiloasă a respectului funerar. El a smuls broşa şi a întors-o pentru a-i cerceta reversul. Flăcăruia lumânării lumină o mică fotografie: portretul unei femei blonde, acoperită de un voal de nuntă şi o rochie de mireasă. Femeia nu părea să aibă mai mult de optsprezece – nouăsprezece ani. Ceva din tristeţea şi resemnarea întipărite pe chipul ei frumos, faţa fără de zâmbet dădeau impresia că mariajul nu era ceea ce-şi dorise de la viaţă. Sub poză, o şuviţă din părul său odulat şi blond era închisă sub un cristal teşit. A privit îndelung femeia din fotografie, memorând fiecare detaliu vizibil. Când a terminat, a pus la loc, cu grijă, broşa pe pieptul lui Delmont. Poliţia ar putea s-o considere un indiciu important. S-a ridicat şi s-a întors uşor pe călcâie pentru a cerceta camera în care fusese ucisă Elizabeth Delmont. Locul arăta ca şi cum o furtună puternică se abătuse asupra sa. Masa mare din mijlocul camerei fusese răsturnată, scoţând la iveală un mecanism ciudat dedesubtul ei. În orice caz, nu Delmont fusese cea care activase mecanismul ascuns ce determinase alunecarea şi răsturnarea mesei grele de lemn. Surorile Gullible interpretează astfel de fenomene ca semne ale prezenţei spiritelor. Sub masă, chiar la mijloc se aflau două sertare. Ambele erau deschise. El s-a apropiat şi le-a închis. În felul acesta, nu mai puteau fi observate. Şi-a plimbat degetele pe marginea mesei pătrate, căutând şi alte sertare bine ascunse. Nu a mai găsit niciunul. Câteva scaune erau împrăştiate prin cameră. Multe obiecte ciudate zăceau în dezordine pe covor – un flaut, o trompetă, câţiva clopoţei şi un set de clopoţei muzicali. O vergea telescopică, o tăbliţă şi câteva lacăte zăceau într-un morman de obiecte lângă o debara deschisă. A extras un lacăt şi l-a cercetat în lumina lumânării. În câteva secunde, a descoperit metoda prin care a fost deschis. Lângă un scaun se afla o mână albă, inertă, care părea să fie smulsă din cot. Mâna graţioasă încă mai atârna. El o împinse cu vârful pantofului. Era din ceară, modelată cu grijă în jos, spre degetele albe şi liniile palmei. Îşi păstra scepticismul în privinţa ultimelor descoperiri spirituale. Era conştient de faptul că atunci când va apărea ştirea morţii unui medium, mulţi oameni vor crede că Delmont a fost sfâşiată de spiritele periculoase pe care ea le-a chemat din Lumea Cealaltă. Când se ajunge la scandaluri există o singură regulă, de la care nu trebuie să te abaţi: nu te implica în ele. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca moartea lui Delmont să devină o senzaţie, dar întrevedea puţine şanse ca acest lucru să fie evitat acum. Tot ce putea face era să se ţină cât mai departe de zvonurile vehiculate în presă. A cercetat cu atenţie camera de spiritism cu gândul că există un loc în casă unde mediumul prefera să-şi ascundă secretele. A descoperit încă trei compartimente, unul în perete şi două în podea, dar nici urmă de un jurnal secret. După ce a terminat, a urcat scările care duceau spre dormitorul lui Elisabeth Delmont, unde a verificat cu atenţie toate sertarele şi garderoba. În zadar. Singurul lucru interesant era un mic catalog cu titlul Secretele Mediumurilor. Multitudinea de obiecte puse în vânzare includea părţi corporale artificiale menite să imite manifestări supranaturale, oglinzi false şi o invenţie ciudată din fire şi un scripete care făcea posibilă levitaţia. Firma garanta clienţilor potenţiali stricta confidenţialitate a tranzacţiilor. Apoi, a coborât printr-un hol întunecat, cu intenţia de a părăsi casa pe uşa de la bucătărie. Făcuse tot ce putuse. Îi era imposibil să cerceteze fiecare centimetru al casei, în speranţa de a mai găsi şi alte compartimente sau dulapuri secrete. Când a traversat salonul semiîntunecat, a zărit un birou în mijlocul încăperii. A intrat în cameră, traversând covorul în nuanţe de roşu şi negru, şi a deschis în grabă mai multe sertare. Niciunul nu ascundea jurnalul, dar într-un ungher, se afla o coală de hârtie mototolită cu o listă de nume şi adrese. Data din ziua precedentă şi cuvintele ora nouă erau scrise la începutul paginii. A cercetat lista pentru câteva secunde, până când şi-a dat seama că descoperise numele surorilor care participaseră la ultima şedinţă de spiritism a lui Elisabeth Delmont. Unul dintre nume era subliniat. I se părea vag cunoscut, dar nu ştia de unde să-l ia. În general, avea o memorie bună. Era şi cazul când se gândea că pe vremuri vânduse bârfe sau alte secrete ale oamenilor ca să traiască. Acum, se învârtea în cercuri mai înalte, dar unele lucruri nu se schimbaseră. Nu uitase niciodată un nume, o figură sau un zvon. Informaţia îi dădea puterea de a răzbi în jungla orbitoare şi schimbătoare a societăţii, aşa cum îl ajutase să supravieţuiască pe străzile Londrei, în tinereţe. S-a concentrat asupra numelui subliniat, încercând să invoce o imagine sau o impresie sau chiar o zvâcnire malefică de bârfă. Îşi simţea memoria împrospătată. Era aproape sigur că Julia sau Wilson pronunţaseră în trecere numele acela. Avea legătură cu un articol dintr-un ziar. Nu Times; era sigur de asta. Îl citea zilnic. A decis. Era vorba de un ziar mai puţin cunoscut. Genul de ziar care relata întâmplări senzaţionale – crime violente şi scandaluri sexuale murdare – cu scopul de a vinde cât mai multe exemplare. Nu-i acordase atenţie la momentul respectiv, pentru că persoana despre care era vorba nu făcea parte din lumea relativ mică a celor bogaţi şi privilegiaţi, care constituiau domeniul lui de interes. O scânteie de lumină fantomatică i-a dat fiori. Doamna Fordyce, Corley Lane, numărul 22. De data aceasta nu-i va mai uita numele.     2 Bărbatul misterios era învăluit de o mantie invizibilă croită din intrigă şi umbră. Avea ceva oarecum tulburător, chiar deprimant, îşi spuse Caroline Fordyce în uşa studioului ei. Îi stârnise curiozitatea. Era aproape ora nouă dimineaţa şi nu-l mai întâlnise niciodată în viaţa ei pe Adam Grove. O doamnă înzestrată cu respectul firesc al manierelor nu i-ar fi permis niciodată să intre în casă şi, în mod sigur, nu la o oră aşa de matinală, gândea ea. Dar o responsabilitate excesivă face viaţa prea monotonă. Trebuia să ştie; în ultimii trei ani, fusese chinuitor de prudentă în privinţa manierelor, iar lucrurile fuseseră extrem de plictisitoare aici, pe Corley Lane, numărul 22. — Vă rog, luaţi loc, domnule Grove. Caroline se ridică de la biroul său şi se opri în faţa ferestrei dinspre grădină, aşezându-se în faţa strălucirii calde a soarelui care acum lumina faţa vizitatorului ei. Menajera mi-a comunicat că aţi sunat pentru a discuta o problemă de o importanţă covârşitoare pentru amândoi. Într-adevăr, sintagma o importanţă covârşitoare îi atrăsese atenţia şi o determinase să o roage pe doamna Plummer să-l conducă pe Grove în studioul său. Ce cuvinte delicios de ameninţătoare, gândea ea fericită. Sintagma o importanţă covârşitoare dezvăluia un Incident Senzaţional. Nimeni nu o căutase pe Corley Lane, numărul 22, pentru a-i aduce la cunoştinţă veşti de o importanţă covârşitoare, mai puţin fiica negustorului de peşte care o sfătuise pe doamna Plummer să miroasă bine somonul înainte de a-l cumpăra, săptămâna trecută. Fata i-a explicat că tatăl său tratase peştele cu o substanţă menită să estompeze mirosul de alterat. I-a mărturisit că ea nu dorea să fie responsabilă cu contaminarea întregii case. Ca şi cum eu aş fi fost păcălită de o astfel de escrocherie, rostise doamna Plummer, şi din cuvintele ei răzbătea dispreţul. Astfel, sunau ştirile de o importanţă covârşitoare în casa doamnei Fordyce. S-ar putea ca acest vizitator matinal să-şi fi dat seama că greşise adresa şi că vestea de o importanţă covârşitoare trebuie transmisă altcuiva, gândea Caroline. Dar, în acelaşi timp, voia să profite din plin de acest moment care o scotea din rutina zilnică. — Mulţumesc pentru amabilitate, doamnă Fordyce, spuse Adam Grove din uşă. Dumnezeule, gândi ea. Vocea lui era irezistibilă, joasă şi profundă, plină de o siguranţă masculină. De data aceasta, se simţi străbătută de un tremur de vigilenţă. A înţeles că Grove era un bărbat înzestrat cu o voinţă formidabilă; genul de om obişnuit să-şi atingă obiectivele, probabil, cu orice preţ. Inspiraţia lovi cu forţa fulgerului ploii de vară. Adam Grove era exact ce căutase în dimineaţa aceea. Privi în fugă hârtia şi stiloul de pe biroul său, întrebându-se dacă putea îndrăzni să îşi noteze ceva. Nu dorea să-l impacienteze pe Grove sau să-l determine să plece în grabă. Ar fi înţeles că a greşit adresa şi s-ar fi făcut nevăzut. Era o ocazie specială şi nu voia să o rateze. Poate că nu va observa dacă îşi va nota câteva observaţii în timpul conversaţiei. — Bineînţeles că m-am simţit obligată să ascult vestea dumneavoastră de o importanţă covârşitoare, spuse ea, lasându-se cât mai comod pe scaunul din spatele biroului. — Nu v-aş fi deranjat la această oră, dacă motivul vizitei mele nu ar fi fost atât de presant, o asigură el. Stând pe scaun, doamna Fordyce îi adresă un zâmbet încurajator, în timp ce-şi căuta stiloul. — Luaţi loc, vă rog. — Mulţumesc. Ea îi indică un scaun. Când trecu el prin dreptul luminii, putu să observe haina şi pantalonii cu o croială sofisticată. Degetele i se încleştară în jurul stiloului. Fii atentă, gândi ea. Omul ăsta vine din lumea cealaltă; nu din cea spirituală cu care erau obişnuite mediumurile, dar dintr-o sferă a societăţii mult mai periculoasă. Locul unde cei bogaţi şi puternici fac regulile şi îi exploatează pe cei pe care-i consideră inferiori. Acum trei ani, a avut o experienţă îngrozitoare cu un bărbat care se învârtea în cercuri privilegiate. Atunci a învăţat o lecţie pe care îşi propusese să n-o uite niciodată, oricât de misterios şi interesant părea să fie domnul Adam Grove. Îl studia, încercând să nu fie observată. Era zvelt şi bine făcut. Avea gesturi controlate, dar pline de graţie. Privindu-l aveai impresia că s-ar înfuria în cazul unui pericol, dar atât tăria, cât şi voinţa lui erau deplin controlate. Deborda de energie şi vitalitate masculină, fapt imposibil de ignorat. Fără îndoială, era bărbatul potrivit pentru a interpreta personajul lui Edmund Drake. Ea scrise repede Debordează de vitalitate masc., ca şi cum ar fi improvizat o listă de cumpărături. S-a hotărât să-şi noteze câte ceva şi despre stilul vestimentar. Era deopotrivă elegant şi distins, dar nu se conforma modei masculine actuale. Grove era îmbrăcat din cap până-n picioare în tonuri puternice, închise, de gri. Cămaşa reprezenta singura excepţie. Era de un alb imaculat. Gulerul era întors după noua modă, uşor deschis şi părea să fie mult mai comod decât cel ridicat. Cravata avea un nod riguros. Nu-i de mirare că avusese atâtea probleme când a trebuit să se decidă cum să-l îmbrace pe Edmund Drake. A încercat să-l îmbrace cu o pereche de pantaloni frapant de dungaţi şi cămăşi cu imprimeuri deschise pe care le observase la toţi bărbaţii moderni, în ultima perioadă. O vestimentaţie atât de îndrăzneaţă nu îl avantaja pe Edmund. El trebuia să exprime ameninţare şi determinare absolută. Bulinele, dungile şi carourile nu i se potriveau. Scrise fără să privească spre hârtie: Pantaloni şi haină gri închis. Grove şedea pe fotoliu, în faţa căminului. — Observ că eraţi ocupată cu corespondenţa de dimineaţă. Îmi cer scuze din nou că v-am întrerupt. — Nici o problemă, domnule. Ea îi adresă un zâmbet aprobator. Îmi notam doar câteva idei pentru a nu omite nişte detalii de care urmează să mă ocup mai târziu. — Înţeleg. Părul lui Grove se potrivea, de asemenea, personajului Edmund Drake, gândi ea. Avea o nuanţă foarte apropiată de negru, puţin grizonat la tâmple. Era tuns scurt şi pieptănat pe spate. Nu cedase modei actuale a mustăţilor şi bărbilor scurte, dar putea să observe o umbră neagră ce îi acoperea obrazul şi marginile feţei. Îşi dădu seama că nu se bărbierise în dimineaţa aceea. Ce ciudat! Îmbrăcămintea şi frizura lui Edmund Drake nu erau singurele lucruri care trebuia schimbate pentru ca el să pară mai ameninţător. Greşise când îl concepuse arătos. Era convinsă acum că faţa lui trebuia să aibă trăsături la fel de dure ca cele ale lui Adam Grove. Drake trebuia să devină omul modelat de un trecut aspru şi întunecat. Îşi notă: trăsături aspre. Din locul în care se afla, Adam nu putea vedea pe deasupra biroului sofisticat, sculptat în stil rococo, ca să poată să distingă ceea ce scrisese ea, dar aceasta simţi că este observată. Se opri şi îl privi, zâmbind larg. A îngheţat însă când a văzut indiferenţa privirii de un verde intens, ce strălucea în întuneric. Foarte atentă şi din nou fără a privi spre hârtie, mâzgăli cuvintele: ochi ca smaraldele; strălucesc în întuneric. — Vă continuaţi adnotările, doamnă Fordyce? întrebă el brusc. — Da. Îmi cer scuze. Puse stiloul deoparte. Acum, că stătea în lumină, putea observa semnele profunde de oboseală care îi înconjurau gura şi îi atingeau colţurile ochilor. Era încă dimineaţă. Care putea fi cauza acestui aer subtil de extenuare? — Doriţi o ceaşcă de ceai? întrebă ea prevenitor. El păru uşor mirat de propunere. — Nu, mulţumesc. Nu intenţionez să zăbovesc mult. — Înţeleg. Probabil că ar trebui să-mi spuneţi care este motivul vizitei dumneavoastră. — Foarte bine. S-a oprit pentru a se asigura că îl urmăreşte cu atenţie. Cred că aţi auzit despre o femeie pe nume Elizabeth Delmont. Pentru un moment a părut nedumerită. Apoi, şi-a amintit numele. — Mediumul din Hamsey Street? — Da. S-a rezemat din nou de scaun. Dintre toate subiectele posibile, acesta era ultimul pe care se aştepta ca el să-l abordeze. Deşi întreaga ţară părea fascinată de spiritism, mediumuri şi studiul puterilor spirituale, chiar nu-şi putea imagina cum un barbat ca Adam Grove era interesat de astfel de lucruri. — Da, am întâlnit-o, spuse ea încet. Din întâmplare, am participat la o şedinţă de spiritism acasă la doamna Delmont, noaptea trecută, împreună cu mătuşile mele. Ezită. De ce întrebaţi? — Elizabeth Delmont a murit. Şocată, îl fixă cu privirea câteva secunde. — Poftim? — A fost ucisă la puţin timp după şedinţa de spiritism de noaptea trecută, adăugă el, cu un calm desăvârşit. — Ucisă, înghiţi ea cu greu. Sunteţi sigur? — Eu însumi i-am găsit trupul după aproximativ două ore, în dimineaţa asta. — Dumneavoastră aţi găsit trupul? Abia după câteva clipe îşi reveni după tragicul anunţ. Nu înţeleg. — Cineva i-a spart capul cu un vătrai. Doamna Fordyce simţea un nod în gât. Se pare că decizia de a primi în casa ei un domn care susţinea că găsise trupul unei femei ucise nu a fost dintre cele mai fericite. A privit repede clopoţelul care atâma în spatele biroului. Probabil că intenţiona s-o cheme pe doamna Plummer. Deşi se afla pe punctul de a o alerta pe menajeră, cedă în faţa celui mai mare viciu, curiozitatea. — Pot să vă întreb ce căutaţi în casa doamnei Delmont la acea oră târzie? De îndată ce rosti acele cuvinte, îşi dădu seama de gravitatea greşelii sale. Roşi. Era un singur motiv pentru care un bărbat bogat şi, bineînţeles, viril, ca Adam Grove, ar fi venit la Elizabeth Delmont la ora două dimineaţa. Doamna Delmont fusese o femeie foarte frumoasă, seducătoare şi senzuală, care atrăgea orice bărbat. Printre ei se numără domnul McDaniel, bătrânul văduv, care fusese prezent la ultima şedinţă, noaptea trecută. În mod sigur, el nu era singurul bărbat din preajma ei. — Nu, doamnă Fordyce, Elizabeth Delmont nu a fost amanta mea, răspunse Adam, de parcă i-ar fi citit gândurile. De fapt, până azi-noapte, nu am întâlnit-o niciodată. Când am găsit-o, era prea târziu pentru a mai face cunoştinţă. — Înţeleg. Se luptă cu emoţiile şi încercă să adopte o atitudine mai raţională. La urma urmei, era considerată o văduvă; o femeie cu ceva experienţă de viaţă. Mă iertaţi, domnule Grove. Discuţia asta a luat o întorsură destul de ciudată. Habar n-aveam că doamna Delmont a murit. — A fost ucisă, doamnă Fordyce. Adam o privi cu atenţie. Aţi afirmat că discuţia asta a luat o turnură neaşteptată. Spuneţi-mi, care credeaţi că e motivul vizitei mele? — Sincer, am crezut că aţi greşit adresa. — Atunci, de ce n-aţi rugat-o pe menajeră să verifice acest lucru? întrebă el cu o logică deprimantă. — Recunosc, am fost curioasă să aflu ce veşti îmi aduceţi, îşi deschise braţele larg. Rar ni se întâmplă să primim veşti despre incidente deosebit de grave, înţelegeţi. De fapt, nu a existat niciodată un astfel de vizitator, de trei ani de când locuim aici. — Să primiţi? — Cele două mătuşi ale mele locuiesc împreună cu mine. Sunt afară acum. Îşi fac exerciţiile de dimineaţă. Mătuşa Emma şi mătuşa Milly consideră foarte importante plimbările în ritm vioi şi le practică zilnic. Adam se încruntă. — Nu le-am găsit numele pe lista participanţilor la şedinţa de spiritism. Aţi spus că v-au însoţit noaptea trecută. Nu-i plăcea cum decurgeau lucrurile. Avea impresia că o interoghează. — Da, răspunse ea ceva mai precaută. Nu mi-au dat voie să merg noaptea, singură. Doamna Delmont nu avea nimic împotriva prezenţei lor. — De ce aţi participat la şedinţă? Chiar credeaţi că Elizabeth Delmont putea comunica cu spiritele? o întrebă el, fără a se feri să-şi exprime opinia despre astfel de lucruri. Sarcasmul lui o deranjă. Se simţi obligată să se apere. — Vă amintesc, domnule, răspunse ea tăios, că foarte multe persoane eminente, educate şi respectate iau în serios spiritismul şi alte chestiuni de natură psihică. — Nişte proşti cu toţii. — Au fost înfiinţate societăţi şi cluburi pentru a sprijini cercetarea fenomenelor spirituale şi pentru a investiga aprecierile mediumurilor. Reviste prestigioase apar cu regularitate. Se întoarse la biroul ei şi înşfacă un exemplar al New Dawn, care sosise ieri. Aceasta, de exemplu. Este publicată de Societatea de Cercetări Spirituale şi vă asigur că autorii articolelor sunt documentaţi. — Prostii. Adam mişcă o mână cu un gest dezaprobator. Orice om cu puţină raţiune ştie că cei care susţin că deţin puteri psihice sunt cu toţii nişte şarlatani. — Aş putea spune că sunteţi foarte ferm pe poziţie, replică ea. Vă rog să mă scuzaţi, însă raţionamentul dumneavoastră nu presupune o minte deschisă, analitică. El zâmbi dezgustat. — Cât de deschisă este mintea dumneavoastră, doamnă Fordyce? Chiar luaţi în serios treaba cu spiritele care se mişcă, vorbesc şi coboară la masa dumneavoastră? Ea înţepeni o vreme în scaun. — De fapt, eu însămi am demarat o cercetare, de curând. — Şi aţi întâlnit vreun medium autentic? Doamna Delmont, de exemplu? — Nu, recunoscu ea, ezitând să-i dea dreptate. De fapt, nici nu cred că e posibilă comunicarea cu spiritele. — Mă bucur să aud asta. Îmi confirmă impresia iniţială despre inteligenţa dumneavoastră. Ea se încruntă. — Îmi permit să vă reamintesc, domnule, că domeniul cercetării spirituale se extinde foarte repede. În ultima vreme, a început să reunească tot felul de fenomene, nu doar invocarea spiritelor. Deşi nu cred că mediumurile pot comunica cu stafiile şi spiritele, nu pot nega toate tipurile de puteri psihice. Ochii lui verzi se îngustară, iar privirea îi deveni fixă. — Dacă nu credeţi că mediumurile pot invoca spiritele, atunci de ce aţi fost prezentă la şedinţa de spiritism din casa doamnei Delmont? Nu mai încăpea nici o îndoială. Doamna Fordyce era supusă unui interogatoriu. Privi din nou soneria. — Nu e nevoie să chemaţi menajera ca să vă salveze, spuse el sec. Nu vă fac nici un rău. Dar aştept să-mi daţi nişte răspunsuri. Ea se încruntă. — Parcă aţi fi un poliţist, domnule Grove. — Liniştiţi-vă, doamnă Fordyce. Îmi dau cuvântul că nu am nici o legătură cu poliţia. — Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce vă aflaţi aici? Ce doriţi? — Informaţii, răspunse el scurt. De ce aţi luat parte la şedinţă? — V-am spus, cercetam fenomenele psihice, răspunse ea. În ciuda aversiunii dumneavoastră, este un câmp de cercetare legal. El clătină din cap dezgustat. — Trucuri de salon şi jocuri. Nimic mai mult. Decise că era prea târziu să mai pună întrebări personale. Doamna Fordyce îşi împreună mâinile deasupra biroului, intenționând să pară fermă şi autoritară. — Îmi pare foarte rău să aflu că doamna Delmont a fost ucisă, spuse ea impasibil. Dar nu înţeleg de ce vă interesează împrejurările în care a murit. Dacă dumneavoastră şi doamna Delmont nu vă cunoşteaţi, aşa cum mi-aţi spus, ce căutaţi în casa ei la ora două dimineaţa? — Cred că este suficient să vă spun că aveam motivele mele să o caut pe Elizabeth Delmont la ora aceea şi că acele motive erau extrem de presante. Acum, că este moartă, nu-mi rămâne decât să aflu cine a omorât-o. Fordyce era şocată. — Doriţi să-l prindeţi de unul singur? — Da. — În mod sigur, asta e treaba poliţiei, domnule. El ridică din umeri. — Bineînţeles că vor investiga şi ei cazul, dar mă îndoiesc că-l vor prinde pe făptaş. Doamna îşi desfăcu braţele şi apucă din nou stiloul. — Foarte interesant, domnule Grove. Apoi, scrise pe hârtie: hotărât şi îndârjit. Să vedem dacă am înţeles lucrurile în ordinea corectă. Dumneavoastră investigaţi moartea doamnei Delmont şi aţi venit aici ca să mă întrebaţi dacă am vreo informaţie despre crimă. El o privea cum mişca repede stiloul. — În rezumat, cam aşa stau lucrurile. Apropo de incidente surprinzătoare, gândi ea. Incidentele, de obicei, nu sunt mai surprinzătoare decât acesta. — Mi-ar plăcea să vă povestesc tot ce-mi amintesc, domnule, dar nu mai înainte ca dumneavoastră să-mi spuneţi ce vă interesează în afacerea asta. Ea îl studie, ca şi cum ar fi avut de-a face cu un specimen biologic nemaiîntâlnit care se ivise pe neaşteptate şi cu greu putea fi identificat. Ceasul de perete bătea cu putere în liniştea camerei. După o bună bucată de vreme, domnul Grove părea să fi ajuns la o concluzie. — Foarte bine, spuse el, voi răspunde la câteva dintre întrebările dumneavoastră. În schimb, insist să păstraţi discreţia în legătură cu ceea ce vă voi spune. — Da, bineînţeles. Îşi notă pe hârtie cuvântul secretos. El se ridică de pe fotoliu înainte ca ea să-şi dea seama măcar că se mişcase. — La naiba! Surprinsă de caracterul imprevizibil al acţiunilor lui, gâfâi şi scăpă din mână stiloul. Din doi paşi, el străbătu distanţa dintre ei, ajunse la ea şi-i smulse foaia de hârtie de pe birou. Cam mult pentru oboseala lui aparentă, gândi ea. Şi când te gândeşti că aproape îi era milă de el. — Domnule! încercă să-i smulgă hârtia din mână. Vă rog să mi-o daţi înapoi imediat. Ce credeţi că faceţi? — Mă interesează lista dumneavoastră de îndatoriri, doamnă. Cercetă pagina repede şi chipul i se înăspri. — Jachetă şi pantaloni gri închis? Trăsături ferme? Ce naiba se întâmplă aici? — Nu cred că adnotările mele au vreo importanţă pentru dumneavoastră, domnule. — Tocmai v-am spus că insist ca această problemă să rămână strict secretă. Pentru a nu isca un scandal. Am o regulă de la care nu mă abat în astfel de situaţii. Ea se încruntă. — Aveţi o regulă în ceea ce priveşte scandalurile? Care este aceasta? — Prefer să le evit. — Toţi ne dorim asta. Neputând să-şi recupereze hârtia, adoptă o atitudine îndrăzneaţă. Credeţi-mă domnule, nici eu nu-mi doresc să mă las antrenată într-un scandal. Vă asigur că n-am nici cea mai mică intenţie de a discuta despre investigaţia dumneavoastră în afara acestei case. — Atunci, de ce a trebuit să vă notaţi aceste comentarii? — Îmi organizam gândurile, doar. El cercetă ce scrisese ea. — Am dreptate când spun că unele mâzgălituri de aici au legătură cu vestimentaţia şi culoarea ochilor mei, doamnă Fordyce? — Păi… — Doresc să ştiu de ce vă notaţi observaţiile astea pe hârtie. La naiba, femeie, dacă vrei să faci din mine subiectul jurnalului personal… — Vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie să vă includ în jurnalul meu privat, a mărturisit ea cu cea mai mare sinceritate. — Atunci, să înţeleg că sunteţi într-adevăr implicată în afacerea asta cu asasinarea mediumului, adăugă el, uşor ameninţător. Doamna Fordyce se îngrozi. — Nu e adevărat — Atunci, nu înţeleg care e logica acestor note personale. Dacă nu intenţionaţi să reproduceţi conversaţia noastră pentru jurnalul dumneavoastră personal, atunci nu-mi rămâne să cred decât că întocmiţi un raport pentru complicele dumneavoastră. — Complice? Era dezorientată şi foarte speriată. Sunteţi imoral, domnule. Cum îndrăzniţi să insinuaţi că aş putea fi implicată într-o crimă? El se repezi la hârtia din faţa ei. — Cum altfel puteţi explica nevoia de a înregistra acest interviu? Ea încercă să se concentreze şi să gândească limpede. — Nu vă datorez nici o explicaţie, domnule Grove. Dimpotrivă. Vă amintesc că dumneavoastră sunteţi cel care a dat buzna astăzi în această casă. Această acuză l-a enervat în mod evident. — O spuneţi ca şi cum aş fi intrat cu forţa în casa dumneavoastră. Însă lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Dumneavoastră i-aţi cerut menajerei să-mi dea drumul înăuntru. — Doar pentru că aţi declarat că aveţi de discutat o problemă de importanţă majoră pentru amândoi. Spunând asta, se retrase. Adevărul e că moartea doamnei Delmont este de o importanţă covârşitoare doar pentru dumneavoastră, domnule Grove. — Vă înşelaţi, doamnă Fordyce. — Prostii, spuse ea cu emfază, menţinându-se ferm pe poziţie. Nu mă interesează în niciun fel împrejurările care au însoţit moartea lui Elizabeth Delmont. Adam ridică din sprâncene. Nu spuse nimic. Timp de câteva secunde, în cameră se lăsă tăcerea. — Nimic în afară de o curiozitate absolut normală din partea unei persoane care tocmai a aflat despre o crimă îngrozitoare, adăugă ea liniştit. — Dimpotrivă, doamnă Fordyce, sunt sigur că interesul dumneavoastră pentru aceste evenimente nu izvorăşte doar din curiozitate. — Cum e posibil? Noaptea trecută am întâlnit-o prima oară pe femeia asta. Nu am avut nici cea mai mică intenţie de a o revedea. Vă mai amintesc faptul că, în afară de mine şi de mătuşile mele, mai existau încă două persoane la acea şedinţă. Dacă nu mă înşel, numele lor erau doamna Howel şi domnul McDaniel. El se îndreptă spre fereastră, privind spre grădină. În ciuda aerului său obosit, umerii puternici erau perfect drepţi. — Amândoi sunt destul de bătrâni şi slabi, răspunse el scurt. Nu cred că vreunul dintre ei ar fi avut puterea şi încrâncenarea necesare pentru a apuca un vătrai şi a sparge capul unei persoane mai tinere, mai puternice, ca să nu mai vorbim de forţa de a răsturna o masă şi câteva scaune. Ea ezită. — Aţi vorbit cu ei? — Nu era nevoie. Am făcut câteva investigaţii pe străzile unde locuiesc. Sunt sigur că nici unul dintre ei n-are a face cu treaba asta. — Da, puţin probabil, recunoscu ea. — Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat la şedinţa de spiritism? — Nu e prea mult de spus. Ea îşi desfăcu braţele. Doar obişnuitele invocări şi desemnări. Una sau două reprezentaţii. Nişte îndrumări de natură financiară venite de pe lumea cealaltă. — Îndrumări financiare? întrebă el cu asprime. — Da, domnul McDaniel a aflat că în curând va primi o ofertă de investiţie. Nu a fost nimic neobişnuit. Participanţii sunt adesea anunţaţi că vor primi bani dintr-o sursă necunoscută. — Înţeleg. Se întoarse uşor şi o privi cu o expresie triumfătoare. Deci, a existat subiectul banilor, nu-i aşa? Ea strânse scaunul atât de tare, încât încheieturile degetelor începură să se albească. Abia mai respira. Oare Grove se va duce la poliţie şi le va acuza de crimă pe ea şi pe mătuşile sale? Ştia acum că toate trei se aflau în mare pericol. Erau nevinovate, dar nu încăpea nici o îndoială că, dacă un bărbat ca Adam Grove, puternic şi cu o poziţie privilegiată, le va acuza de crimă, vor fi într-o situaţie foarte dificilă. Nu le rămânea altceva de făcut decât să părăsească Londra imediat, hotărî ea în grabă. Singura şansă era să dispară din nou, aşa cum făcuseră în urmă cu trei ani. Încercă să calculeze câţi bani aveau în casă. De îndată ce domnul Grove va pleca, o va trimite pe doamna Plummer să rezerve biletele de tren. Cât de repede îşi vor face bagajele? Adam îşi încruntă sprâncenele negre. —Vă simţiţi bine, doamnă Fordyce? Arătaţi de parcă sunteţi pe punctul de a leşina. Doamna Fordyce se înfurie dintr-o dată. — Mi-aţi pus în pericol viaţa mea şi pe cea a mătuşilor mele, domnule. Cum vă aşteptaţi să reacţionez? El se încruntă. — Ce vă trece prin minte? Nu v-am ameninţat nicicum, doamnă. — Ne-aţi acuzat de crimă, dacă nu pe toate, cel puţin pe mine. Dacă vă prezentaţi la poliţie cu bănuielile astea, vom fi arestate şi închise. Ne vor spânzura. — Doamnă Fordyce, imaginaţia dumneavoastră depăşeşte limitele raţiunii şi ale logicii. Am câteva bănuieli, dar acestea nu înseamnă mare lucru. — Ah, niciuna dintre noi nu poate dovedi că nu s-a întors după şedinţă ca să-l omoare pe medium. Declaraţia noastră ar contrazice-o pe a dumneavoastră, domnule, şi amândoi suntem conştienţi de faptul că trei doamne, în situaţia noastră, care nu dispun de relaţii în societate, nu vor avea nici o şansă în faţa unei persoane cu o poziţie socială şi materială ca a dumneavoastră, dacă veţi decide să ne consideraţi vinovate. — Liniştiţi-vă, doamnă. Se pare că mă aflu în faţa unei crize de isterie. Mânia o îndârji şi mai mult pe doamna Fordyce. — Cum îndrăzniţi să-mi spuneţi să nu mă alarmez? Mătuşile mele împreună cu mine vom fi spânzurate din cauza dumneavoastră, domnule. — Ei, nici chiar aşa, mormăi el. — Ba da, chiar aşa. — La naiba! M-am săturat de teatrul ăsta. Făcu un pas spre ea. — Opriţi-vă! Ea apucă spătarul scaunului cu ambele mâini şi îl plimbă în jurul său ca o pavăză în calea lui. Nu vă apropiaţi! O să ţip dacă mai faceţi vreun pas. Doamna Plummer şi vecinii mă vor auzi, vă garantez. El ezită, expirând zgomotos. — Vă rog să vă calmaţi, doamnă Fordyce. E deja prea obositor, ca să nu mai vorbim de faptul că reprezintă o pierdere de timp pentru amândoi. — Nu pot să fiu calmă în faţa unor astfel de ameninţări. Pentru un moment, el o privi cu seriozitate. — V-aţi gândit vreodată la o carieră în teatru, doamnă Fordyce? Văd că aveţi un desăvârşit simţ dramatic. — Cred că situaţia în care mă aflu este potrivită unei drame, spuse ea printre dinţi. El o studie îndelung. Ea avu impresia că el îşi reface schemele secrete. — Respiraţi adânc, doamnă, şi adunaţi-vă, spuse el în cele din urmă. Nu am nici cea mai mică intenţie de a vă acuza de crimă pe dumneavoastră şi pe mătuşile dumneavoastră. — De ce v-aş crede? El îşi frecă tâmplele. — Vă asigur că nu mă interesează să fac dreptate în cazul acesta. Las problema asta pe mâna poliţiei, deşi mă îndoiesc că vor reuşi. Sunt foarte eficienţi, trebuie să soluţioneze crime obişnuite, dar aceasta nu este o crimă obişnuită. Ea îşi dădu seama că spune adevărul. Oricum, nu lăsă din mână scaunul. — Dacă nu aţi venit aici ca să aflaţi adevărul despre moartea lui Elizabeth Delmont, atunci, ce doriţi, domnule Grove? El o privi cercetător. — Singurul meu obiectiv în afacerea asta este să recuperez jurnalul. Ea nu încercă să-şi ascundă nedumerirea. — Ce jurnal? Cel care a fost furat din casa lui Elizabeth Delmont, noaptea trecută. — Încercaţi să găsiţi jurnalul doamnei Delmont? Ei bine, vă asigur că nu ştiu nimic despre el, nici eu şi nici mătuşile mele. În plus, vă pot spune cu certitudine că nu am observat nici un jurnal pe masă, la şedinţa de azi-noapte. El o studie pentru alte câteva momente şi, apoi, clătină din cap, ca şi cum ar fi acceptat situaţia, în cele din urmă. — Ştiţi ce, vă cred pe cuvânt, doamnă Fordyce. Se pare că într-adevăr m-am înşelat în privinţa dumneavoastră. În cele din urmă, se linişti şi ea. — V-aţi înşelat, domnule. — Am venit în grabă aici, de dimineaţă, cu speranţa că veţi recunoaşte că aţi luat nenorocitul ăla de jurnal. În cel mai rău caz, am crezut că îmi veţi oferi unele indicii ca să aflu ce s-a întâmplat cu el. — De ce este aşa de important jurnalul acesta pentru dumneavoastră? Zâmbetul lui deveni ameninţător ca un cuţit. — Cred că e de-ajuns să vă spun că doamna Delmont intenţiona să mă şantajeze cu acest jurnal. În mod cert, doamna Delmont alesese lăcomia în locul precauţiei şi al dreptăţii, gândi Caroline. Nici o persoană înzestrată cu bun-simţ n-ar fi riscat să sustragă bani de la un astfel de om. — Ce v-a făcut să credeţi că aş avea vreo legătură cu lucrurile astea? întrebă ea. El îşi îndreptă spatele şi-şi prinse mâinile la ceafă. — Dumneavoastră şi celelalte persoane prezente la şedinţă aţi fost ultimii care aţi văzut-o în viaţă pe Elizabeth Delmont, în afară de ucigaş, bineînţeles. Am înţeles de la vecinii doamnei Delmont că menajera era liberă aseară. — Da, e adevărat. Doamna Delmont în persoană ne-a deschis uşa. Ne-a spus că mereu procedează aşa în nopţile în care are şedinţe de spiritism pentru că altfel nu poate intra în starea de transă. Bineînţeles, cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva… — Da? interveni el. Ce anume v-a făcut să vă întrebaţi, doamnă Fordyce? — Ei bine, cred că doamnei Delmont îi displăcea prezenţa menajerei în timp ce se afla în şedinţă. Se temea că femeia îşi va da seama de şmecheriile ei şi va încerca s-o şantajeze. Cercetătorii din acest domeniu obişnuiesc să plătească servitorii mediumurilor ca să-şi spioneze stăpânii, înţelegeţi? — Bun raţionament, doamnă Fordyce. Adam îi aprecie logica. Cred că aveţi dreptate. Mediumurile sunt cunoscute ca persoane secretoase. — Cum aţi aflat numele şi adresa mea? — Când am găsit cadavrul, am descoperit şi o listă cu persoanele care au participat la ultima întrunire a doamnei Delmont. Adresele se aflau pe o hârtie, lângă nume. — Înţeleg. Văzu parcă aievea imaginea lui Adam Grove, cercetând în amănunt salonul doamnei Delmont, în timp ce trupul femeii ucise zăcea întins pe podea. O imagine înfricoşătoare care spunea mult despre nervii domnului Grove. Înghiţi în sec. — Am petrecut tot restul nopţii şi dimineaţa discutând cu servitorii, birjarii şi… Ezită, ca şi cum şi-ar fi ales cuvintele cu mare grijă… Cu alte persoane ce locuiesc pe aceeaşi stradă, aproape de casa doamnei Delmont. Printre altele, am aflat că menajera doamnei Delmont avea grijă de fiica sa, care urma să nască azi-noapte. Un alibi de necontestat. Doar dumneavoastră aţi mai rămas, doamnă Fordyce. — Acum, înţeleg de ce păreţi aşa de obosit, spuse ea încet. Aţi fost treaz toată noaptea. El îşi freca indiferent barba, apoi, se strâmbă. — Îmi cer scuze pentru deranj. — Nici o problemă, având în vedere împrejurările care v-au determinat să procedaţi astfel. Ezită. Prin urmare, aţi venit aici cu intenţia de a mă investiga în modul ăsta subtil. V-aţi propus să mă speriaţi şi, apoi, să mă determinaţi să mărturisesc implicarea mea într-un plan anume, nu-i aşa? El îşi trecu mâna prin părul scurt, negru, fără nici un fel de remuşcare. — Da, cam astea erau intenţiile mele. Conştientă de faptul că s-ar fi putut ca el să nu fie pe deplin convins, doamna Fordyce încercă să găsească alţi posibili suspecţi. — Poate doamna Delmont a fost victima unui hoţ care a atacat-o după ce a dat buzna în casa ei, sugeră ea. — Am căutat peste tot. Nici urmă de uşi sau ferestre forţate. Se pare că doamna Delmont în persoană l-a primit pe criminal în casă. Modul firesc în care a făcut această afirmaţie accentuă neliniştea doamnei Fordyce. — Cu siguranţă aţi făcut destule observaţii noaptea trecută, domnule Grove. Oricine ştie că în prezenţa unei femei ucise cu sălbăticie este greu de acţionat raţional şi metodic. — Din nefericire, se pare că nu am reuşit să obţin vreo informaţie folositoare, spuse el. Se îndreptă, apoi, spre uşă cu paşi hotărâţi. Am irosit timpul dumneavoastă, dar şi pe al meu. V-aş fi recunoscător dacă nu aţi discuta cu altcineva despre această întrevedere. Ea nu răspunse. El se opri cu mâna pe clanţă şi o privi. — Ei bine, doamnă Fordyce, pot avea încredere în dumneavoastră că veţi păstra secretul acestei discuţii? Ea se dezmetici. — Depinde, domnule. El începu să râdă cinic. — Bineînţeles, doriţi ceva în schimbul tăcerii. Care este preţul, doamnă Fordyce? Un alt acces de furie o cuprinse. — Nu vreau banii dumneavoastră. Ceea ce mă interesează este siguranţa mea şi a mătuşilor mele. Dacă vreuna dintre noi se va afla în pericol sau va fi arestată din cauza dumneavoastră, nu voi ezita să dezvălui numele dumneavoastră poliţiei şi să le dau toate amănuntele discuţiei noastre. — Mă îndoiesc că poliţia o să vă creeze probleme. După cum aţi spus şi dumneavoastră, vor decide că doamna Delmont a fost ucisă de un hoţ şi asta ar fi tot. — Cum puteţi fi sigur de asta? — Pentru că ăsta este răspunsul cel mai uşor şi se ştie că oamenii legii preferă genul acesta de explicaţii. — Şi dacă găsesc lista cu participanţii la întrunire şi îi vor considera pe toţi suspecţi, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, domnule? Îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o hârtie împăturită. Nu vor găsi lista. Ea privi hârtia. — Aţi luat-o? — Sunt sigur că nimeni de pe lista asta nu va fi de folos poliţiei. — Înţeleg. — Fiindcă tot a venit vorba de nume, zise el în treacăt, trebuie să vă spun că n-are niciun rost să dezvăluiţi poliţiei numele meu. — De ce? întrebă ea rece. Un domn cu poziţia dumneavoastră socială şi materială n-ar trebui să-şi facă prea multe griji dacă va fi interogat de poliţie. — Nimeni nu e mai presus de lege. Dar nu acesta este motivul pentru care v-am sfătuit să nu menţionaţi numele meu. El schiţă un zâmbet ciudat. Problema e că domnul Grove nu există. L-am inventat pentru această întrevedere. Când voi părăsi această cameră, va dispărea la fel ca acele prezenţe fantomatice atât de populare în rândul amatorilor de spiritism. Doamna Fordyce se aşeză pe scaun, simţind cum îi vâjâie capul. — Dumnezeule! V-aţi prezentat cu un nume fals! — Da. Sunteţi amabilă să îmi răspundeţi la o ultimă întrebare? Ea clipi, încercând să se liniştească şi să-şi adune gândurile. — Ce întrebare? El ridică hârtia pe care o luase de pe birou. — Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ai scris ideile astea? — A, acelea. Posomorâtă, recuperă hârtia. Sunt scriitoare, domnule. Povestirile mele sunt publicate în Flying Intelligencer. Se opri. Poate că citiţi ziarul acesta. — Nu, nu îl citesc. Din câte îmi amintesc, este unul dintre ziarele care urmăresc să facă senzaţie. — Bine… — Genul de ziar care, pentru a-şi atrage cititori, recurge la ştiri despre scandaluri ilicite şi crime senzaţionale. Ea oftă. — Să înţeleg că preferaţi Times. — Da. — Nu încape nici o îndoială, mormăi ea. Spuneţi-mi, nu e cam plictisitor? — Îl consider la obiect şi scris într-o manieră accesibilă, doamnă Fordyce. Este genul meu preferat de lectură publicistică. — Bineînţeles. După cum spuneam, Flying Intelligencer îmi publică povestirile. Sunt obligată prin contract să-i predau editorului meu, domnul Straggett, câte un capitol pe săptămână. Am avut câteva probleme cu personajul Edmund Drake. Are un rol foarte important în poveste, dar am întâmpinat unele dificultăţi în redarea naturaleţii lui. Mă tem că este puţin confuz. Trebuie retuşat. Adam părea fascinat şi, totodată, amuzat. — V-aţi luat notiţe despre înfăţişarea şi vestimentaţia mea, pentru ca apoi să le atribuiţi eroului povestirii dumneavoastră? — Dumnezeule, nici gând, îl asigură ea cu o mişcare a mâinii. De unde v-a venit ideea asta? Edmund Drake nu este eroul poveştii mele. E personajul negativ al acestei piese.  

Prolog Ceasul din hol bătu miezul nopţii, răsunând ca un clopot de moarte. Frumoasa rochie de modă veche, îngrozitor de grea şi puţin nepotrivită pentru trupul ei deoarece fusese croită pentru o altă femeie, îi împiedica fuga disperată de-a lungul coridorului: stofa de lână fină i se înfăşură pe picioare ameninţând s-o doboare la fiecare pas. Femeia îşi ridică poalele sus, mai sus, până aproape de genunchi, şi riscă o privire în urmă, peste umăr. Bărbatul se apropia, alergând după ea în acelaşi mod în care un ogar setos de sânge, se năpusteşte asupra unei căprioare. Faţa lui, cândva demonic de frumoasă, faţa care ademenise o femeie inocentă şi încrezătoare, mai întâi spre o căsătorie şi apoi spre pierzanie, era acum o mască de furie arzătoare, ucigaşă, înfricoşătoare. Cu ochi sălbatici, ieşiţi din orbite şi părul ridicat pe creştet, bărbatul o urmărea îndeaproape. Cuţitul din mâna lui avea să fie curând la gâtul ei. — Căţea blestemată! Strigătul lui de furie răsună cu ecou pe coridorul de sus. Lumina tremurătoare a unui sfeşnic sclipi pe lama fieroasă ascuţitului. — Eşti moartă! De ce nu mă laşi în pace? Jur să te trimit înapoi în Iad unde ţi-e locul. Şi de data asta am să m-asigur că te-am aranjat cum trebuie. M-auzi, stafie blestemată? De data asta s-a zis cu tine. Femeia ar fi dorit să ţipe, dar nu putea. Singurul lucru pe care îl putea face era să fugă pentru a se salva. — Am să privesc cum îţi curge sângele printre degetele mele până n-o mai rămâne o picătură! strigă el în urma ei, mult mai aproape acum. De data asta ai să fii moartă de-a binelea, căţea afurisită. Mi-ai dat destul de furcă. Femeia se afla acum în capul scărilor, cu răsuflarea tăiată. Frica îi strângea măruntaiele. Ridicând greaua rochie şi mai sus, porni în jos pe scări, cu o mână pe balustradă pentru a nu cădea. Ar fi fost o cumplită ironie să moară cu gâtul frânt şi nu tăiat. Urmăritorul era extrem de aproape acum. Femeia îşi dădea seama că existau toate şansele să nu reuşească să scape cu bine. De data asta mersese prea departe, îşi luase prea multe riscuri. Făcuse pe stafia, iar acum nu mai lipsea mult să devină stafie cu adevărat. Urmăritorul o va înşfăca înainte de a atinge ultima treaptă. În sfârşit obţinuse dovada pe care o căuta. În furia lui, bărbatul mărturisise. Dacă va supravieţui, avea s-o răzbune pe sărmana ei mamă. Dar aşa cum stăteau lucrurile, investigaţia ei avea s-o coste probabil viaţa. În curând avea să simtă mâinile lui înşfăcând-o, într-o parodie îngrozitoare a îmbrăţişării sexuale cu care o ameninţase când fusese mai tânără. Apoi va simţi cuţitul. Cuţitul. Doamne Sfinte, cuţitul. Era la jumătatea treptelor când ţipătul înfiorător al urmăritorului ei zgudui tenebrele. Privi înapoi cu groază şi îşi dădu seama că din acel moment miezul nopţii nu va mai fi niciodată ca până atunci, pentru ea. Miezul nopţii avea să fie un coşmar.     Capitolul 1 Victoria Claire Huntington îşi dădea seama când cineva are gânduri ascunse cu ea; nu ajunsese la matura vârstă de douăzeci şi patru de ani fără a fi învăţat să-i recunoască pe sofisticaţii vânători de zestre din lumea bună. Moştenitoarele erau, la urma urmei, un vânat atrăgător. Faptul că era încă nemăritată şi stăpână a unei averi substanţiale era o dovadă a îndemânării ei de a scăpa de oportuniştii şmecheri şi vicleni care mişunau prin saloane. Victoria se hotărâse de mult să nu se lase pradă farmecului lor înşelător şi superficial. Lucas Mallory Colebrook însă, noul conte de Stonevale era altfel. Putea fi şi el un oportunist, dar în mod sigur nu exista nimic viclean sau superficial la el. Printre păunaşii din lumea bună, contele era un vultur. Victoria începea să se întrebe dacă nu cumva chiar calităţile care ar fi trebuit s-o pună în gardă, tăria ascunsă şi voinţa neînfrântă pe care le observase la el, nu erau exact lucrurile care o atrăgeau. Era de netăgăduit că fusese fascinată de acest om încă din clipa în care îl cunoscuse, cu mai puţin de o oră în urmă. Atracţia pe care o simţea era foarte tulburătoare. De fapt, era de-a dreptul periculoasă. — Cred c-am câştigat iar, milord. Victoria îşi coborî mâna ei elegant înmănuşată şi răsfiră cărţile pe postavul verde al mesei de joc, trimiţând adversarului ei un zâmbet ameţitor. — Felicitări, domnişoară Huntington. Se pare că aveţi un noroc formidabil în seara asta. Stonevale, ai cărui ochi cenuşii o făceau pe Victoria să se gândească la stafii mişunând în miezul nopţii, nu arăta deloc afectat de pierdere. Părea mai degrabă cuprins de o satisfacţie discretă, ca şi cum tocmai i se realizase un plan alcătuit cu grijă. Avea aerul că anticipase cu calm totul. — Da, am un noroc uimitor în seara asta, nu? murmură Victoria. S-ar putea chiar bănui că am fost ajutată… — Resping o astfel de posibilitate. Nu pot accepta să vă pătaţi onoarea, domnişoară Huntington. — Sunteţi foarte galant, milord. Dar aici nu era vorba de onoarea mea. Vă asigur că sunt perfect conştientă că n-am trişat. Victoria se opri brusc. Îşi dăduse seama că prin această remarcă se afla acum pe o gheaţă foarte subţire. Practic îl acuzase pe conte că jucase cu cărţi măsluite pentru a-i da ei posibilitatea să câştige. Ochii lui Stonevale o fixară pe deasupra mesei. Expresia lor era enervant de calmă, înfricoşător de calmă, gândi Victoria cu un fior. Ar fi trebuit să existe un licăr de emoţie în privirea aceea cenuşie, rece, dar nu exista nimic în afară de o anumită încordare. — Nu vreţi să vă exprimaţi mai clar, domnişoară Huntington? Victoria se hotărî repede să se întoarcă pe un teren mai sigur. — Vă rog, milord, nu luaţi în seamă cuvintele mele. Sunt extrem de uimită de norocul meu la cărţi în seara asta având în vedere că în cel mai bun caz nu sunt decât o jucătoare oarecare. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui jucător abil, sau cel puţin aşa mi s-a spus. — Mă flataţi, domnişoară Huntington. — Deloc, spuse Victoria. Am auzit vorbindu-se de abilitatea cu care jucaţi la White şi la Brooks, ca şi pe la alte cluburi din oraş, mai puţin onorabile, ca să zic aşa. — Poveşti mult înflorite, bănuiesc. Totuşi, m-aţi făcut curios. Întrucât abia ne-am cunoscut, de unde ştiţi poveştile astea? Victoria nu putea recunoaşte că ceruse relaţii despre el de la prietena ei, Annabella Lyndwood, în clipa în care îl văzuse intrând în sala de bal, cu două ore în urmă. — Sunt convinsă că ştiţi cum zboară vorbele, milord. — Într-adevăr. Dar o femeie cu inteligenţa dumneavoastră n-ar trebui să se ia după nişte vorbe. Cu gesturi uşoare şi elegante, Stonevale adună cărţile frumos, una peste alta. Apoi, odihnindu-şi degetele lui fine, lungi, deasupra lor, îi zâmbi rece şi adăugă: — Ei bine, domnişoară Huntington? Victoria îl privi cercetător, incapabilă să-şi reprime emoţia care o stăpânea. Dacă ar avea cât de cât minte, ar trebui să curme totul acum, îşi spuse ea. Dar în seara aceasta era greu să gândească logic şi clar aşa cum făcea de obicei în astfel de împrejurări. Nu mai cunoscuse nici un bărbat ca Stonevale până atunci. Zumzetul conversaţiilor şi râsetele din salonul de joc a Lady-ei Atherton se atenuaseră; chiar şi muzica din sala de bal se auzea acum slab, distant. Imensa reşedinţă londoneză a Lordului Atherton era plină de oameni bine îmbrăcaţi, din înalta societate, şi de numeroşi servitori, dar Victoria avu brusc sentimentul că se află singură cu Stonevale. — Câştigul meu, repetă Victoria încet, încercând să-şi adune gândurile. Da, va trebui să întreprind ceva, nu? — Miza a fost un serviciu nu-i aşa? Câştigând, aveţi dreptul să-mi cereţi un serviciu. Vă stau la dispoziţie. — Momentan n-am nevoie de nici un serviciu de la dumneavoastră. — Sunteţi sigură? Victoria avu o tresărire sub privirea lui pătrunzătoare, lată un bărbat care ştie mai mult decât ar trebui, gândi ea. — Da. — Mă tem că trebuie să vă contrazic, domnişoară Huntington. Cred că aveţi nevoie de un serviciu din partea mea. Din câte ştiu, aveţi nevoie de un însoţitor în seara asta când veţi merge împreună cu domnişoara Lyndwood la parcul de distracţii în căutare de aventuri. Victoria înlemni. — Ce ştiţi dumneavoastră despre asta? Stonevale răvăşi uşor cărţile cu unul din degetele lui lungi. — Lyndwood şi cu mine suntem prieteni; frecventăm acelaşi club, uneori jucăm şi cărţi, ştiţi cum se petrec lucrurile. — Lordul Lyndwood? Fratele Annabellei? Ati vorbit cu el? — Da. Victoria se înfurie. — A promis că ne va însoţi în seara asta şi ne-a dat cuvântul că nu va sufla o vorbă nimănui. Cum îndrăzneşte să discute asta cu prietenii lui? A întrecut orice limită. Şi le mai acuzaţi pe femei că sunt bârfitoare! Ce neruşinare! — Nu fiţi atăt de supărată pe el, domnişoară Huntington. — Ce-a făcut Lyndwood? Un anunţ general la vreunul din cluburile lui că le va aduce pe sora lui şi pe prietena ei la parcul de distracţii? — N-a fost un anunţ general, vă asigur. A fost cât se poate de discret. În fond e vorba de sora lui, nu? Dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu cred că Lyndwood mi s-a confesat pentru că se simţea stresat de asta. — Stresat? De ce? Nu există nimic în toată povestea asta care să-i dea emoţii. Pur şi simplu ne va însoţi pe Annabella şi pe mine la parcul de distracţii. Ce poate fi mai simplu? — Din câte am înţeles, aţi exercitat amândouă o anumită presiune asupra lui pentru a-l face să accepte. Sărmanul e încă destul de tânăr pentru a rezista unor manevre feminine. Din fericire însă a fost destul de înţelept pentru a-şi regreta slăbiciunea şi destul de deştept pentru a cere ajutor. — Într-adevăr sărman. Ce prostie. Ca şi cum eu şi Annabella l-am fi obligat pe Bertie la asta. — Şi nu-i aşa? întrebă Stonevale. — Bineînţeles că nu. I-am spus doar că suntem hotărâte să mergem în parc astă seară iar el a insistat să ne însoţească. Foarte galant, am gândit noi. — Nu prea avea de ales, ca gentleman. Nu vă putea lăsa să mergeţi singure. Ştiaţi foarte bine asta. A fost un şantaj, în plus, cred că a fost mai mult ideea dumneavoastră domnişoară Huntington. — Şantaj! - Victoria era de-a dreptul furioasă. Resping această acuzaţie, domnule. — De ce? Asta e adevărul. Credeţi că Lyndwood ar fi acceptat de bună voie să vă însoţească dacă nu-l ameninţaţi c-o să vă duceţi singure? Mama Annabellei ar fi făcut o criză de nervi dacă ar fi aflat de această mică escapadă şi la fel şi mătuşa dumneavoastră, bănuiesc. — Vă asigur că mătuşa Cleo e mult prea tare pentru a face o criză de nervi, declară Victoria loială. Stonevale însă avea dreptate în legătura cu mama Annabellei. Lady Lyndwood ar fi făcut o criză de isterie dacă afla despre intenţiile fiicei ei din seara aceea. Tinerele bine crescute din lumea bună nu merg noaptea în parcul de distracţii. — O fi mătuşa dumneavoastră o femeie tare, vă cred pe cuvânt întrucât n-am avut încă onoarea de a-i fi prezentat, dar mă îndoiesc sincer că ar fi de acord cu intenţia dumneavoastră din seara asta, spuse Stonevale. — Am să-l sugrum pe Lyndwood când îl văd. E lipsit de nobleţe să trădeze un secret de maniera asta. — N-a fost numai vina lui. Am fost ofiţer destul de mulţi ani ca să-mi dau seama când un tânăr are ceva pe suflet şi nu mi-a fost greu să-l fac să-mi spună ce-l apasă. Victoria îşi îngustă ochii. — De ce? — Să zicem că eram doar curios. Când Lyndwood a văzut că sunt bucuros să-l ajut, mi-a mărturisit tot şi m-a rugat să-l însoţesc. — Nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce eraţi atât de curios? — Motivele mele nu interesează în mod deosebit. Degetele lui Stonevale răvăşiră din nou cărţile. — Alta e problema importantă acum, adăuga el. — Eu nu văd nicio problemă. „În afară de a scăpa de tine”, adăugă ea în gând. Primul ei instinct fusese corect. Ar fi trebuit să plece cât timp mai putuse. Dar se părea că nici nu avusese ocazia asta, de fapt. Brusc, totul părea că se desfăşoară potrivit unui plan conceput dinainte şi asupra căruia controlul ei era din ce în ce mai slab. — Ar trebui să discutăm despre unele detalii ale aventurii din seara asta, nu credeţi? — Detaliile sunt deja puse la punct, mulţumesc. Victoriei nu-i plăcea să preia altcineva conducerea. — Vă rog să mă înţelegeţi. Poate că e fostul soldat din mine, sau poate simpla curiozitate, nu ştiu, dar aş dori să aflu exact despre ce e vorba înainte de a porni într-o aventură. N-aţi vrea să faceţi unele precizări în privinţa evenimentelor? întrebă Stonevale inocent. — Nu văd ce ce. Nu v-am invitat să veniţi cu noi. — Nu doresc decât să vă fiu util, domnişoară Huntington. Nu numai că Lyndwood îmi este recunoscător pentru ajutorul meu în seara asta, dar chiar şi dumneavoastră veţi constata că e foarte convenabil să ai un om în plus la nevoie. — Nu mă tem câtuşi de puţin de mulţimea dezlănţuită. Din contră, o să fie mai palpitant. — Atunci sper că-mi veţi fi recunoscătoare pentru discreţia mea, dacă se va întâmpla să-i fiu prezentat mătuşii dumneavoastră în seara asta. Victoria îl privi în tăcere o clipă. — Se pare că nu numai lordul Lyndwood e în pericol de a fi şantajat, ci şi eu. — Mă răniţi, domnişoară Huntington. — Din păcate nu mortal. Altminteri aş scăpa de o problemă, nu? — Eu vă rog să mă consideraţi o soluţie şi nu o problemă. Stonevale îi zâmbi lent. Umbrele din ochii lui însă nu dispărură. — Nu vă cer decât să vă slujesc ca însoţitor în seara asta când vă aventuraţi pe străzile periculoase ale oraşului, continuă el. Sunt foarte nerăbdător să-mi achit datoria de la jocul de cărţi. — Şi dacă eu refuz să accept plata sub formă de însoţitor, îi veţi spune mătuşii mele totul, nu-i aşa? Stonevale suspină. — Ar fi foarte neplăcut pentru toţi cei interesaţi ca mătuşa dumneavoastră sau mama domnişoarei Lyndwood să afle ce intenţii aveţi, dar nu se ştie niciodată ce subiecte de conversaţie apar în cursul unei seri, nu? Victoria izbi cu evantaiul închis în masă. — Am ştiut eu. Ăsta e şantaj. — E un cuvânt urât, dar cred că într-un anumit sens, e într-adevăr şantaj, recunoscu Stonevale. Vânător de zestre. Asta era singura explicaţie. Încă nu întâlnise unul atât de îndrăzneţ şi agresiv. Erau în general extrem de manieraţi şi plini de graţie, cel puţin la început. Victoria avea însă încredere în instinctele ei. Îl fixă pe Stonevale o clipă, fascinată de licărul expectativ din ochii lui duri, cenuşii. Când începu să se ridice de la masa de joc, contele se ridică în picioare s-o ajute. — Sper să ne vedem mai târziu, îi şopti el la ureche în timp ce ea se ridica. — Dacă urmăriţi moştenirea, milord, spuse Victoria tărăgănat, aruncaţi-vă undiţa în altă parte. Vă pierdeţi timpul cu mine. Metoda dumneavoastră e nouă, dar nu mi se pare deloc atrăgătoare. Vă asigur că am rezistat unor încercări mult mai agreabile. — Am aflat. Contele merse alături de ea în timp ce intrau în strălucitoarea şi aglomerata sală de bal. Victoria observă din nou, ca şi mai înainte, mersul lui echilibrat, dar inegal. Hainele negre, elegante, de seară, cravata artistic legată, pantalonii strânşi pe picior şi cizmele lustruite nu reuşeau să ascundă şchiopătatul care afecta piciorul lui stâng. — Ce anume vi s-a spus, milord? întrebă Victoria. Contele dădu din umeri. — Că nu prea vă interesează căsătoria. — Sursele dumneavoastră se înşală, spuse ea cu un zâmbet uşor. Nu mă interesează deloc. Nu am absolut nici un interes să mă căsătoresc. Stonevale îi aruncă o privire piezişă. — Păcat. Poate dacă aţi avea un soţ şi o familie cu care să vă petreceţi serile, n-aţi mai fi obligată să vă amuzaţi cu aventuri riscante ca aceea pe care aţi plănuit-o în seara asta. Zâmbetui Victoriei se lărgi. — Sunt sigură că genul de aventură pe care l-am plănuit pentru seara asta va fi mult mai amuzant decât îndatoririle nocturne ale unei soţii. — Ce vă face atăt de convinsă? — Istoria personală. Mama a fost cerută în căsătorie pentru averea ei şi asta a distrus-o. Scumpa mea mătuşă a fost de asemenea căsătorită pentru banii ei. Din fericire pentru ea, soţul ei a avut nobleţea de a muri repede într-un accident de vânătoare. Eu, neputând miza pe un asemenea noroc, m-am hotărât să nu risc o căsătorie. — Nu vă e teamă că aţi putea pierde o parte importantă din viaţa unei femei? spuse el. —Câtuşi de puţin. N-am observat nimic atrăgător la o căsătorie. Victoria îşi desfăcu evantaiul ei aurit pentru a ascunde un fior. Amintirea micilor cruzimi zilnice ale tatălui ei vitreg şi actele de violenţă la beţie exercitate asupra mamei ei era mereu vie. Nici chiar luminile strălucitoare ale sălii de bal n-o putea întuneca. Îşi făcu vânt de câteva ori sperând ca Stonevile să creadă că era foarte plictisită de direcţia pe care o luase conversaţia. — Acum, cu voia dumneavoastră, milord, aş vrea să vorbesc ceva cu o prietenă. Stonevale îi urmări direcţia privirii. — A, da, întreprinzătoarea Annabella Lyndwood. Fără îndoială că e nerăbdătoare să discutaţi amănuntele planului. Se pare că, de vreme ce sunteţi hotărâtă să nu acceptaţi ajutorul meu, voi fi obligat să aflu singur amănuntele. Dar nu vă fie teamă, sunt foarte bun strateg, spuse Stonevale înclinând uşor capul asupra mâinii Victoriei. Ne vedem mai târziu, domnişoară Huntington. — Am să mă rog la Dumnezeu să găsiţi ceva mai amuzant de făcut în seara asta, decât să ne însoţiţi. — Slabă speranţă. Zâmbetul uşor al contelui deveni un rânjet scurt, răutăcios, dezgolindu-i o clipă dinţii albi, puternici. Victoria îşi întoarse spatele cu o piruetă elegantă fluturându-şi rochia de mătase galben-aurie, refuzând să-i dea bărbatului satisfacţia unei priviri peste umăr. Omul ăsta nu era numai potenţial periculos, ci şi nesuferit. Îşi înăbuşi un mic suspin în timp ce aluneca prin mulţime. N-ar fi trebuit să-i permită contelui s-o ademenească în sala de joc. De fapt nici nu se făcea ca o doamnă să joace cărţi cu un bărbat într-o împrejurare ca asta. Ea însă nu putuse niciodată rezista unei aventuri iar afurisitul de bărbat păruse să-şi fi dat seama de asta imediat. O simţise şi se folosise de slăbiciunea ei. Era de reţinut asta. Nu existase nimic care s-o avertizeze. În fond Stonevale îi fusese prezentat după toate regulile nici mai mult nici mai puţin de însăşi Jessica Atherton. Toată lumea ştia că Lady Atherton era complet deasupra oricărui reproş, o femeie perfectă. Slabă, cu părul negru şi ochi albaştri, vicecontesa nu numai că era tânără, delicată, chiar încântătoare, dar şi de o modestie care i se potrivea. Era veşnic zâmbitoare, păstrând mereu un aer respectabil şi ţinând la buna cuviinţă. Cu alte cuvinte, nu ar fi prezentat niciodată un ticălos, un vânător de zestre, vreunuia din oaspeţii ei. — Vicky, te-am căutat pretutindeni. Annabella se îndreptă grăbită spre prietena ei. Îşi desfăcu evantaiul şi îl folosi pentru a-şi ascunde buzele în timp ce şoptea: — Ai jucat cărţi cu Stonevale? Câtă nesăbuinţă! Cine a câştigat? Victoria suspină. — Eu, din păcate. — Ţi-a spus că Bertie l-a invitat să ne însoţească în seara asta? Am fost foarte furioasă pe el, dar Bertie insistă că trebuie să mai fie un bărbat cu noi, pentru protecţie. —Aşa mi s-a dat şi mie de înţeles. — O, scumpa mea, eşti furioasă. Îmi pare rău, crede-mă, dar nu l-am putut împiedica. Bertie a promis să nu sufle un cuvânt despre planul nostru, dar se pare că Stonevale a reuşit să-l facă să vorbească. — Da. Înţeleg cum a procedat. Probabil că i s-a dat de băut până când a spus tot. E păcat că fratele tău nu-şi poate ţine gura, dar nu-i nimic, Bella. Sunt sigură că ne, vom amuza şi aşa. Ochii albaştri azurii ai Annabellei străluciră de uşurare. Buclele ei blonde tresăltară încântător când dădu din cap şi zâmbi. Annabella Lyndwood era considerată de anumiţi arbitri ai eleganţei doar un pic mai plinuţă decât o cerea moda. Tendinţa asta spre corpolenţă însă nu-i îndepărtase deloc pe mulţii ei curtezani. Împlinise de curând douăzeci şi unu de ani şi îi mărturisise Victoriei că va fi obligată fără îndoială să accepte una din numeroasele propuneri pe care le primise în acest sezon. Annabella intrase târziu în cursa pentru căsătorie datorită morţii neaşteptate a tatălui ei, dar se dovedise extrem de populară când îşi făcuse în cele din urmă apariţia la Londra. — Ce ştii despre el, Bella? întrebă Victoria încet. — Despre cine? Despre Stonevale? Nu prea multe, ca să fiu sinceră. Bertie spune că e respectat în cluburi. Titlul l-a obţinut abia de curând, cred. Fostul conte îi era un fel de rudă, unchi sau cam aşa ceva. Bertie vorbea de nişte moşii în Yorkshire. — Altceva n-a mai spus? — Să mă mai gândesc… După Bertie, familia lui e aproape stinsă. Era cât pe ce să se stingă de tot, cred, când Lucas Colebrook a fost grav rănit în Peninsulă cu vreun an în urmă. Victoria simţi un ciudat ghem în stomac. — Şchiopătatul? — Da. A fost sfârşitul carierei lui militare, care oricum s-ar fi sfârşit odată cu preluarea titlului. Prima lui datorie este acum faţă de titlu şi de moşie, normal. — Normal. Victoria n-ar fi dorit să pună următoarea întrebare dar nu se putu abţine. — Cum s-a întâmplat? — Rana de la picior? Nu ştiu amănuntele. Bertie spune că Stonevale nu vorbeşte niciodată de ea, dar că însuşi Wellington l-a citat în mai multe ordine de zi. Se spune că în timpul luptei în care a fost rănit, Stonevale a reuşit să se menţină în şa şi să-şi conducă oamenii spre obiectiv înainte de a se prăbuşi pe câmp şi a fi considerat mort. Considerat mort. Victoria simţi că-i vine rău. Reuşi să-şi învingă senzaţia neplăcută, amintindu-şi că Lucas Colebrook nu era genul de om de care ei să-i fie milă. În plus, se îndoia serios că Stonevale ar fi apreciat-o. Afară de cazul în care găsea vreun mod de a o folosi în propriul lui avantaj. Se întrebă dacă nu cumva Stonevale propusese jocul de cărţi pentru a nu fi obligat să îndure o rundă de dansuri populare. Probabil că şchiopătatul nu-i permitea accesul pe ringul de dans. — Ce crezi despre el, Vicky? Am văzut-o pe perfecta domnişoară Pilkington privindu-l toată seara, ca şi alte fete din sala de bal. Ca să nu mai pomenesc şi de mamele lor. Nimic nu deşteaptă mai bine apetitul decât un pic de sânge proaspăt, nu? spuse Annabella uşor înţepător. — Ce imagine dezgustătoare, spuse Victoria râzând fără voie. Mă întreb dacă Stonevale ştie că e privit ca un armăsar. — Nu ştiu. Tu eşti însă singura la care se uită. Toată lumea a observat că tu ai fost aceea pe care a ademenit-o în sala de joc. — Cred că e în căutarea unei zestre, spuse Victoria. — M-ai omorât, Vicky. Veşnic ai impresia că bărbaţii te curtează pentru moştenirea ta. Eşti de-a dreptul bătută în cap în privinţa asta. Ţi se pare imposibil ca unii din admiratorii tăi să fie interesaţi de persoana ta şi nu de zestre? — Bella, am aproape douăzeci şi cinci de ani. Ştim amândouă că bărbaţii din lumea noastră nu fac propuneri fetelor mai în vârstă decât dacă sunt tentaţi de motive practice. Averea mea e un motiv foarte practic. — Vorbeşti de parcă ai fi expusă într-o vitrină. Şi nu ăsta-i adevărul. — Ba da, şi ca să fiu sinceră, prefer lucrurile aşa cum sunt, spuse Victoria cu voce egală. Annabella scutură din cap. — De ce? — Pentru că totul devine mult mai simplu, replică Victoria vag, căutându-l pe Stonevale prin mulţime fără să-şi dea seama. Îl găsi în cele din urmă vorbind cu amfitrioana lângă uşa care dădea spre vastele grădini ale Athertonilor. Privi atentă camera intimă în care stătea, dominând-o cu înălţimea lui pe Lady Atherton care era ca o viziune în roz. — Dacă asta te face să te simţi mai bine, află că Bertie n-a zis absolut nimic care să implice că Stonevale ar fi un vânător de zestre, spuse Annabella. Din contră, se spune că bătrânul conte era un excentric care a strâns bogăţii până în ziua morţii. Acum i-au revenit toate noului conte. Şi tu-l ştii pe Bertie. Nici n-ar visa să invite pe cineva să ne însoţească în seara asta dacă nu l-ar place. Asta era adevărat, gândi Victoria. Lordul Lyndwood, doar cu doi ani mai în vârstă decât sora lui, privea îndatoririle legate de proaspătul său titlu cât se poate de serios. Era foarte protector cu exuberanta şi sprinţara lui soră şi veşnic amabil cu Victoria. Nu le-ar expune pe niciuna din ele unui bărbat a cărui reputaţie ar fi îndoielnică. Probabil că Annabella avea dreptate, poate că ea însăşi era un pic prea pornită contra vânătorilor de zestre. Apoi îşi aminti de ochii lui Stonevale. Chiar dacă nu era un vânător de zestre, era totuşi mai periculos decât oricare alt bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, poate cu excepţia tatălui ei vitreg. Victoria scoase un suspin la acest gând apoi îl înlătură furioasă. Nu, îşi spuse ea brusc cu mânie, indiferent cât de periculos ar putea fi Stonevale nu putea să-l pună în aceeaşi categorie cu bruta care se însurase cu mama ei. Ceva din adâncul ei îi spunea că, cei doi bărbaţi nu erau de aceeaşi speţă. — Felicitări, draga mea Victoria, văd că te bucuri de atenţia noului nostru conte. Stonevale e un specimen interesant, nu? Trezită din gândurile ei de vocea gâtuită, cunoscută, Victoria privi în stânga şi o văzu pe Isabel Rycott lângă ea. Adevărul era că nu-i prea plăcea femeia asta, dar simţea o uşoară invidie când era prin preajma ei. Isabel Rycott îi amintea întotdeauna Victoriei de o bijuterie exotică. Avea treizeci şi ceva de ani şi plutea în jurul ei un aer de mister feminin şi erotism care părea să atragă bărbaţii precum mierea albinele. Aerul de erotism era sporit de graţia ei felină, părul ei negru lucios şi ochii uşor oblici. Era una din puţinele femei din sală în afară de Victoria, care desfideau moda zilei purtând culori puternice în loc de monotonul alb sau pastel. Neobişnuita ei rochie de un verde profund ca smaraldul strălucea puternic în lumina sălii de bal. Dar nu aspectul neobişnuit al Isabelei o făcea pe Victoria s-o privească cu o anumită invidie gânditoare; libertatea pe care i le confereau vârsta şi statutul ei de văduvă erau lucrurile care o făceau pe Victoria s-o admire în secret. O femeie în situaţia Isabelei Rycott atrăgea atenţia societăţii mult mai puţin decât Victoria. Lady Rycott era liberă să aibă chiar şi aventuri galante. Victoria nu cunoscuse niciodată un bărbat cu care să fi dorit să aibă o aventură, dar i-ar fi plăcut foarte mult s-o poată face dacă i se năzărea. — Bună seara, Lady Rycott, spuse Victoria privind în jos la femeia care era cu câţiva centimetri mai scundă decât ea. L-aţi cunoscut pe conte? Isabel scutură din capul ei frumos modelat. — Încă n-am fost prezentaţi din păcate. A intrat în societatea noastră abia de curând, deşi am auzit că şi-a făcut apariţia pe la mesele de joc din cluburi de mai mult timp. — Aşa am auzit şi eu, spuse Annabella. Bertie spune că e un jucător excelent, cu mult sânge rece. — Da? Isabel privi spre contele care încă mai stătea de vorbă cu Lady Atherton. — Nu-i de loc genul de bărbat chipeş, nu? Dar are ceva care te intrigă. Chipeş? Victoria ar fi râs în gura mare la ideea de a folosi acest cuvânt insipid pentru a-l descrie pe Stonevale. Nu, nu era chipeş. Avea trăsături puternice, chiar aspre, cu un nas ascuţit, o falcă agresivă şi o expresie de permanentă veghe în ochii aceia cenuşii. Părul lui era de culoarea unei nopţi fără lună, înspicat cu argintiu la tâmple, dar nimic din toate astea nu-l făcea chipeş. Când te uitai la Stonevale vedeai o faţă masculină tăcută, controlată, şi nu un filfizon arătos. — Trebuie să recunoaşteţi, spuse Anabella, că îşi poartă bine hainele. — Da, aprobă Isabel şoptit. Îşi poartă hainele extrem de bine. Victoriei nu-i plăcea privirea cercetătoare a Isabelei în timp ce-l privea pe conte, dar trebuia să admită că Stonevale era unul din acei oameni rari care nu era dominat de croielile elegante în mare vogă. Umerii lui puternici, abdomenul suplu şi pulpele musculoase n-aveau nevoie de perniţe de vată sau camuflaje. — S-ar putea să fie chiar amuzant, spuse Isabel. — S-ar putea, o aprobă Annabella. Victoria privi din nou silueta înaltă, întunecată de lângă Lady Atherton. — S-ar putea ca amuzant să nu fie cuvântul cel mai potrivit. Periculos era cuvântul potrivit. Victoria simţi brusc dorinţa de a se juca puţin cu acest pericol. Tumultul lumii bune, de care se folosea tot mai des în ultimul timp pentru a-şi umple lungile ore ale nopţii nu mai era deajuns. Îi trebuia ceva nou care s-o scape de coşmarurile ei neîntrerupte. Contele de Stonevale putea fi exact tonicul pe care îl căuta.

Gradina amagirilor de Amanda Quick Prolog Slater Roxton inspecta tablourile ciudat de luminoase de pe pereţii mausoleului bogat ornamentat în momentul în care trapa cavoului se declanşă. Prăpădul care era pe cale să se producă se transmise cu un huruit ce nu prevestea nimic bun, iar mugetul tânguitor al maşinăriei se stinse cu ecou adânc în piatră. Primul lui gând fu că vulcanul care se înălţa pe Fever Island erupsese. Bucăţi masive din tavanul pasajului care ducea spre ieşirea templului se deschiseră pe rând. De peste tot cădeau bolovani. Vocea lui Brice Torrence răsună de undeva de lângă intrare, din cealaltă parte a coridorului. — Slater, ieşi de acolo! Grăbeşte-te! O să se întâmple o nenorocire. Slater o luase deja din loc. Nu mai pierdu timp să-şi recupereze lămpile, desenele sau aparatul de fotografiat. Alergă spre uşa încăperii, aruncă o privire pe lungul şi întortocheatul coridor de piatră care ducea la ieşire şi îşi dădu seama că nu mai avea timp să scape. Între timp, din tavanul coridorului se desprindeau şi mai multe bucăţi. Cantităţi impresionante de pietre se prăbuşeau în pasaj. Dalele se îngrămădiră rapid unele peste altele, umplând tunelul. Ştia că, dacă ar fi încercat să sară în viteză în partea cealaltă, ar fi fost strivit de bolovani. Nu putea decât să se întoarcă şi să se afunde în labirintul neexplorat al cavernelor mormântului. Se grăbi să traverseze încăperea, apucă în grabă felinarul şi se îndreptă spre cel mai apropiat pasaj. Coridorul se pierdea într-un întuneric dens, necunoscut, dar măcar nu pica nimic din tavan. Alergă o distanţă scurtă şi se opri, conştient că, dacă mai înainta, în scurt timp avea să se piardă. El şi Brice nici nu se apucaseră bine de cartografiat complexul de hrube funerare săpate la baza vulcanului. Se ghemui lângă un perete şi încercă să-şi facă curaj. Lumina orbitoare a felinarelor cădea peste pictura stranie ce înfăţişa o erupţie catastrofică a unui vulcan. Un oraş elegant din marmură albă era distrus. Slater îşi dădu seama că situaţia era extrem de similară cu ceea ce se întâmpla chiar atunci. Nori de praf invadară tunelul. Îşi acoperi gura şi nasul cu cămaşa. Nu avea de ales, aşa că trebuia să aştepte ca nebunia asta să se termine. Groaza i se învolbură precum otrava în vene. În orice clipă, tavanul peşterii în care se adăpostise putea ceda, îngropându-l sub dărâmături, „Măcar s-ar termina totul în câteva secunde“, se gândi el. Nu era sigur că ar fi vrut să-şi contemple viitorul imediat dacă ar fi supravieţuit. Oricât ar mai avea de trăit, ar fi captiv în acest labirint maiestuos. Furtuna de roci şi pietre părea a nu se mai termina. În cele din urmă însă, peşterile templului tăcură. Urmă încă o eternitate până când ultima particulă de praf se depuse. Se săltă cu precauţie. Rămase nemişcat o clipă, ascultând liniştea aceea cutremurătoare, aşteptând ca pulsul să i se calmeze. După o vreme, se duse să cerceteze încăperea boltită în care se aflase când trapa de piatră îşi revărsase încărcătura mortală. Pe podea erau împrăştiate peste tot pietricele, dar păreau să fi sărit şi să se fi rostogolit în încăpere direct din grămada uriaşă care acum bloca pasajul ce ducea la ieşire. Supravieţuise, ceea ce însemna că era îngropat de viu. Începu să-şi calculeze şansele într-o manieră surprinzător de pedantă. Trase concluzia că era încă prea zdruncinat pentru a înţelege pe deplin gravitatea situaţiei în care se afla. Brice şi restul echipajului expediţiei nu aveau niciun motiv să creadă că scăpase cu viaţă; nu aveau cum să-l salveze nici măcar dacă nu şi-ar fi pierdut speranţa. Fever Island era un rest nelocuit de rocă vulcanică acoperită de o junglă neexplorată. Era situată la câteva mii de kilometri de civilizaţie. Singurele resurse disponibile erau limitate la proviziile şi echipamentul aflate la bordul corăbiei ancorate în micul port natural al insulei. Nu exista nicio cale prin care să facă rost de mecanismele şi de mâna de lucru necesare pentru înlăturarea cantităţii impresionante de bolovani care blocau intrarea în templu. Slater se gândi că Brice avea să se consulte cu căpitanul vasului. Aveau să ajungă la concluzia că murise şi aveau să se roage să nu se înşele, pentru că oricum nu puteau face nimic să îl salveze. Stinse un felinar pentru a economisi combustibil. Luă celălalt felinar şi înaintă prin labirint. Existau, după opinia lui, doar două variante. Prima – cea mai probabilă – era să rătăcească prin templu până murea. Îi rămânea doar să spere că avea să moară înainte ca întunericul nesfârşit să-l facă să-şi piardă minţile. Cea de-a doua variantă – foarte puţin probabilă – era să dea peste un pasaj care să îl scoată la lumină. Dar, chiar dacă ar fi avut el norocul ăsta, era improbabil să găsească drumul înapoi la corabie înainte ca aceasta să-şi ridice pânzele. Dăduseră peste insula asta blestemată când proviziile le erau cam pe terminate, după ce fuseseră abătuţi de la curs de o furtună violentă. Căpitanul era convins că îi mai pândea o furtună. Era hotărât să pornească înspre Londra în cel mai scurt timp posibil. Trebuia să se gândească la echipaj şi la ceilalţi membri ai expediţiei. Slater ştia că, dacă reuşea să scape din labirint, avea să se trezească abandonat pe o insulă unde niciun vas cunoscut nu poposea vreodată. Mulţi ani ar trece până la apariţia unei alte corăbii, asta dacă ar apărea una vreodată. Îşi continuă drumul prin cavernele întunecate, singurul punct de reper fiind picturile din templu, realizate de artiştii unei civilizaţii străvechi, de mult îngropaţi adânc sub straturi întregi de lavă fierbinte. Nu mai ştia cu precizie în ce moment începuse să înţeleagă semnificaţia picturilor sau dacă într-adevăr percepuse exact firul poveştii spuse de ele. Ţinu să-şi reamintească faptul că era o şansă destul de mare să-şi fi pierdut deja minţile. Bezna interminabilă şi operele de artă fascinante ar fi derutat pe oricine. Oricărui om în situaţia lui i s-ar fi întâmplat să aibă halucinaţii. În cele din urmă, fu aproape sigur că identificase trei legende distincte. Se opri când se lămuri că fiecare poveste în parte era dedicată unui drum diferit în labirint. Una dintre serii înfăţişa istoria unui război. Cea de-a doua era povestea unei răzbunări. Se hotărî într-un final să urmeze cea de-a treia legendă. N-avea să afle niciodată cât de mult mersese sau cât de departe ajunsese. În momentul în care se oprise, epuizat, se cufundase într-un somn presărat cu imaginile picturilor de pe pereţi, singurele care îl călăuziseră. Din când în când, dăduse peste pâraie subterane. Se oprise se bea cu sete. Mâncase cât de chibzuit putuse din bucata de brânză şi din cea de pâine pe care le avea la el, dar şi acestea se terminaseră într-un final. Mersese în continuare, neavând oricum ce altceva să facă. Dacă s-ar fi oprit ar fi fost ca şi cum s-ar fi predat necondiţionat. În cele din urmă, când ieşi clătinându-se din caverne într-un lanţ circular de piatră scăldat în lumina zilei, continuă să meargă, fiind convins că încă avea halucinaţii. Lumina soarelui. Un colţ al minţii înregistra realitatea celor văzute. Îşi ridică neîncrezător privirea spre cer şi văzu razele fierbinţi, tropicale, ce se iţeau printre bolovani. În stâncă fuseseră cioplite trepte abrupte. Din dreptul ieşirii atârna o funie lungă şi neagră. Cu o ultimă sforţare, înşfăcă funia şi o testă să vadă dacă rezistă la greutatea lui. Când se lămuri că nu prezenta niciun pericol, porni pe scara străveche, ţinându-se de funie ca de o balustradă. Ajunse la ieşire, se împletici afară din cotloanele templului şi se prăbuşi pe lespezile de piatră ale templului în aer liber. Stătuse atât de mult în întuneric, încât trebui să închidă ochii pentru a-i proteja de soarele puternic. Undeva în apropiere se auzi bubuitul unui gong. Zgomotul zgudui îndelung întreaga junglă. Nu era singurul de pe insulă.   Un an mai târziu, o altă corabie ancoră în micul golf. Slater se afla la bordul ei când aceasta îşi ridică pânzele. Nu mai era însă acelaşi om care fusese când pusese piciorul pe Fever Island. Pe parcursul următorilor ani, deveni o legendă în anumite cercuri. Când se întoarse în cele din urmă în Londra, descoperi marele blestem care se abate asupra tuturor legendelor: nu există loc care să poată fi considerat cu adevărat acasă.     capitolul 1 — Nu-mi vine să cred că Anne nu mai este. Matty Bingham îşi şterse ochii cu batista. Întotdeauna deborda de energie. Atât de fermecătoare! Atât de plină de viață! — Da, era. Ursula Kern strânse mai tare umbrela, cu privirea spre groparii care aruncau bulgări mari de pământ pe sicriu. A fost o femeie modernă. — Şi o secretară excepţională. Matty îşi îndesă batista în poşetă. O comoară pentru agenţie. Matty avea treizeci şi ceva de ani, fată bătrână fără familie sau relaţii. La fel ca restul femeilor care veniseră să lucreze la Agenţia de Secretariat Kern, renunţase la orice speranţă de a se mărita şi de a avea o familie a ei. La fel ca Anne şi celelalte, profitase de promisiunea pe care i-o făcuse Ursula – o carieră respectabilă ca secretară profesionistă, un domeniu disponibil acum şi pentru femei. Ziua era cât se poate de potrivită pentru o înmormântare – într-o nuanţă depresivă de cenuşiu şi burniţând constant. Ursula şi Matty erau singurele persoane îndoliate prezente lângă mormânt. Anne murise singură. Nu existase o familie care să vină să revendice trupul neînsufleţit. Ursula plătise pentru înmormântare. După părerea ei, nu fusese doar responsabilitatea ei ca şefă şi ca unică moştenitoare, ci şi un ultim gest al prieteniei pe care i-o purtase. Simţi o goliciune enormă în adâncul ei. Anne Clifton îi fusese cea mai bună prietenă în ultimii doi ani. Le legaseră lucrurile pe care le aveau în comun – lipsa unei familii şi un trecut tulburător pe care fiecare în parte îl îngropase cu grijă. Anne avusese câteva defecte – unele dintre celelalte secretare ale agenţiei o consideraseră o repezită – dar Ursula ştia că întotdeauna în remarcile lor se regăsise o notă distinctă de admiraţie. Tenacitatea încăpăţânată a lui Anne de a-şi croi singură un drum în viaţă, în pofida tuturor opreliştilor, o aduseseră în postura inedită de model al femeii moderne. După ce sicriul dispăru sub movila din ce în ce mai mare de ţărână, Ursula şi Matty se întoarseră şi parcurseră drumul invers prin cimitir. — Ai făcut un gest tare frumos că ai plătit pentru înmormântarea lui Anne, zise Matty. Ursula trecu de poarta din fier forjat. — Măcar atât am putut face. — O să-mi fie dor de ea. — Şi mie, spuse Ursula. „Pentru înmormântarea mea oare cine-o fi să plătească?“ se întrebă ea. Anne nu părea genul care să-şi ia singură viaţa, zise Matty. — Nu, deloc.   Ursula mâncă singură, aşa cum făcea de obicei. După ce termină, se duse în biroul ei micuţ şi confortabil. Menajera dădu buzna în cameră, să facă focul. — Mulţumesc, doamnă Dunstan, spuse Ursula. — Sunteţi sigură că vă simţiţi bine? se interesă cu blândeţe doamna Dunstan. Ştiu că aţi considerat-o prietenă pe domnişoara Clifton. E greu să pierzi o asemenea legătură. Şi eu mi-am pierdut câţiva prieteni de-a lungul timpului. — Mă simt bine, zise Ursula. O să m-apuc să sortez lucrurile domnişoarei Clifton, ca să fac un inventar. După aceea mă duc la culcare. — Prea bine, atunci. Doamna Dunstan ieşi încet pe hol şi închise uşa. Ursula aşteptă o clipă, după care îşi turnă o porţie zdravănă de brandy. Alcoolul incandescent îi mai alungă din răceala pe care o resimţise de la moartea lui Anne. După o vreme, traversă încăperea spre cufărul care adăpostea lucrurile lui Anne. Scoase unul câte unul obiectele cate îi stârniră o profundă stare de nelinişte – o sticluţă goală de parfum, un săculeţ de catifea cu câteva bijuterii, caietul de stenografie al lui Anne şi două punguţe cu seminţe. Luate individual, prezenţa acestor obiecte era uşor de explicat. Ca grup însă, ridicau tot felul de întrebări tulburătoare. În urmă cu trei zile, când menajera lui Anne descoperise trupul neînsufleţit al stăpânei ei, îi trimisese imediat vorbă Ursulei. Oricum fusese singura la care putea apela. La început, Ursula nici nu voise să accepte ideea că Anne murise din cauze naturale sau că-şi curmase singură viaţa. Chemase poliţia. Poliţiştii trăseseră imediat concluzia că nu exista niciun indiciu că avusese loc o crimă. Anne lăsase un bilet. Ursula îl găsise mototolit pe podea, chiar lângă cadavru. Pentru majoritatea oamenilor, semnele făcute cu creionul păreau doar nişte mâzgălituri. Anne însă fusese o stenografă profesionistă, care reuşise să-şi dezvolte propria metodă de scriere codificată. Biletul ascundea un mesaj, iar Ursula ştia că ei îi fusese adresat. Anne ştiuse prea bine că nimeni altcineva nu i-ar fi putut descifra stilul unic de a stenografia.   În spatele closetului.   Ursula se aşeză la birou şi mai sorbi din brandy în timp ce contemplă obiectele. După o vreme, împinse sticluţa goală de parfum mai încolo. O găsise pe măsuţa de scris a lui Anne, nu lângă celelalte obiecte. Lui Anne nu-i stătea în fire să nu spună nimic dacă îşi cumpăra un parfum nou, dar în afară de acest mic aspect, nu părea nimic misterios la acea sticluţă. Caietul, săculeţul cu bijuterii şi seminţele erau însă o cu totul altă treabă. De ce ascunsese Anne aceste trei obiecte în spatele vasului de toaletă? La un moment dat, deschise caietul cu stenograme şi începu să citească. Transcrierea scrisului criptic al lui Anne mergea încet, dar, două ore mai târziu, îşi dădu seama că în această după-amiază se înşelase într-o singură privinţă. Ultimul gest făcut de dragul prieteniei cu Anne nu era că plătise pentru înmormântarea ei. Mai era ceva ce putea face pentru Anne – să-l găsească pe ucigaşul ei. capitolul 2 Slater Roxton o privi pe Ursula prin ochelarii lui cu ramă de sârmă. — Ce naiba vrei să spui că nu eşti disponibilă câteva săptămâni, doamnă Kern? Doar am vorbit ceva. — Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar a apărut o chestiune urgentă, răspunse Ursula. Trebuie să-mi dedic tot timpul rezolvării ei. În bibliotecă se aşternu o linişte tulburătoare. Ursula încercă să se îmbărbăteze singură. Îl cunoştea pe Slater de cel mult două săptămâni şi lucrase cu el doar de două ori, dar i se părea că putuse intui ce fel de om era. Se dovedea a fi un client dificil. Îşi perfecţionase aproape impecabil arta de a nu-şi trăda starea de spirit sau gândurile, dar ea era din ce în ce mai alertă la anumite indicii subtile. Tăcerea adâncă şi privirea fixă cu care o ţintuia nu erau de bun augur. Stătea cu spatele îmbăţoşat în scaun, încercând din răsputeri să nu se trădeze că uitătura aceea îi dădea fiori pe şira spinării. Lămurindu-se că ea nu reacţiona aşa cum sperase în faţa dezaprobării lui ferme, înteţi nivelul tensiunii ridicându-se încet de pe scaun şi lipindu-şi palmele puternice pe suprafaţa lustruită a biroului de mahon. Mişcările lui emanau o anumită graţie înşelătoare, ceea ce îi conferea o aură fascinantă de putere nevăzută şi ținută bine în frâu. Stilul sumbru şi lipsit de emoţii îl descria perfect, începând cu discursul său calm şi rostit monoton până la ochii aceia verzi-aurii impenetrabili. Ţinuta lui accentua senzaţia de umbră şi gheaţă. În scurtul răstimp de când îl cunoştea, nu îl văzuse decât îmbrăcat din cap până în picioare în negru – cămaşă neagră de pânză şi eşarfă neagră, vestă din satin negru, pantaloni negri şi haină neagră. Până şi ramele ochelarilor erau dintr-un metal mai negru – nici pomeneală de ramă placată cu aur sau argint. Acum nu purta haina croită la patru ace. O agăţase în cuierul de lângă uşă. După ce o întâmpinase cu puţin timp în urmă, Slater şi-o dăduse jos ca să poată lucra la artefacte. Ştia că nu avea dreptul să critice un om bazându-se doar pe garderoba lui. Şi ea purta tot o ţinută neagră obişnuită. În ultimii doi ani, ajunsese să se gândească la hainele ei de doliu – de la vălul de văduvă şi rochia neagră elegantă până la ghetuţele negre cu toc gros – ca la o uniformă, dar şi ca la un echipament de camuflaj. Îi trecu prin minte că ea şi Slater formau un cuplu cam sumbru. Oricine ar fi intrat în bibliotecă ar fi zis că amândoi sufereau nespus din pricina unei dureri incomensurabile. Adevărul era că ea chiar suferea în tăcere. Se întrebă, şi nu pentru prima dată, ce motive avea Slater să se îmbrace în negru. Tatăl lui murise în urmă cu două luni. Acesta fusese motivul pentru care Slater se întorsese în Londra, după câţiva ani petrecuţi în străinătate. Acum administra averea familiei Roxton. Era destul de sigură că hainele negre se datorau unui obicei vestimentar de mult înrădăcinat – nicio legătură cu doliul. Dacă măcar jumătate dintre relatările presei referitoare la Slater Roxton erau adevărate, se gândi ea, atunci poate avea motive să se îmbrace în negru. La urma urmei, era culoarea misterului, iar Slater era întruchiparea misterului în înalta societate. Îl urmărise cu mare băgare de seamă şi cu o doză însemnată de curiozitate, dar şi cu ceea ce ştia foarte bine că era o fascinaţie absolut nechibzuită. Bănuise că anunţul ei, mai ales aşa concis cum fusese, nu avea să fie primit cu răbdare şi înţelegere. Se întâmplase de multe ori să aibă de-a face cu clienţi dificili, dar nu mai întâlnise niciodată pe cineva ca Slater. Până şi simplul gând că trebuia sa o scoată la capăt cu Slater Roxton îi amorţea mintea. Înţelesese încă de la începutul colaborării lor că individul era o forţă a naturii şi că nu ţinea cont de părerea nimănui. Acesta era, desigur, şi motivul pentru care îl considera extrem de interesant. — Tocmai v-am explicat că a apărut ceva neprevăzut, spuse ea. Avu grijă să-şi menţină tonul vocii rigid şi profesionist, ştiind că Slater s-ar fi năpustit asupra oricărui semn de nesiguranţă sau de slăbiciune. Îmi pare rău că trebuie să punem punct aici relaţiei noastre de afaceri. Totuşi… — Şi atunci, de ce îi puneţi capăt? — Este o chestiune de ordin personal, replică ea. Slater se încruntă. — Sunteți bolnavă? — Nu, nu sunt bolnavă. Mă bucur de o sănătate excelentă. Voiam să spun că sper că mă voi putea întoarce la un moment dat pentru a termina catalogarea. — Chiar aşa? Şi ce vă face să credeţi că nu vă voi căuta un înlocuitor? Or mai fi şi alte secretare în Londra. — Asta rămâne la latitudinea dumneavoastră, bineînţeles. Țin totuşi să vă reamintesc că v-am avertizat încă de la început că mai am şi alte angajamente legate de activitatea mea, care uneori ar putea interfera cu aranjamentele noastre de afaceri. Aţi fost de acord cu acestea. — Am primit asigurări, domnişoară Kern, că, în afară de multe alte calităţi excepţionale, sunteţi şi demnă de încredere. Nu puteţi veni pur şi simplu şi pleca într-un moment complicat ca acesta. Ursula îşi trase poalele rochiei ei negre astfel încât să curgă în falduri drepte şi elegante în jurul gleznelor, în vreme ce se gândea la opţiunile pe care le avea. Atmosfera din bibliotecă se tensiona rapid, de parcă ar fi existat un generator de electricitate care încărca aerul. Asta era senzaţia pe care o resimţea de câte ori se afla în apropierea lui Slater. Astăzi însă energia aceasta tulburătoare şi excitantă avea parcă şi o latură periculoasă aparte. În scurta perioadă de când îl cunoştea, nu îl văzuse niciodată pierzându-şi cumpătul. Nici în cealaltă extremă nu ajunsese. Încă nu îl văzuse râzând. Era adevărat, încropise ocazional un zâmbet foarte fugar, iar în ochii lui, de obicei reci, apăruse uneori un strop de căldură. Avea însă sentimentul că fusese mult mai surprins decât ea când permisese acelor emoţii să răbufnească. — Îmi pare rău, domnule Roxton, zise ea, repetând aceeaşi scuză. Vă asigur că nu am de ales. Timpul este foarte preţios. — Am impresia că merit o explicaţie mai amănunţită. Ce anume este atât de presant încât sunteţi nevoită să întrerupem colaborarea? — Chestiunea are legătură cu o persoană angajată de mine. — Vă simţiţi obligată să vă implicaţi în problemele personale ale angajaţilor? — Ei bine, da. Pe scurt, cam aşa stau lucrurile. Slater ieşi de după birou şi veni să se sprijine în partea frontală a acestuia, după care îşi încrucişă braţele. Trăsăturile lui gravate cu asprime îi dădeau un aer ascetic, neiertător. Uneori îi era simplu să şi-l imagineze ca pe un înger răzbunător. Alteori i se părea că ar fi un adevărat Lucifer. — Măcar aţi putea să-mi oferiţi o explicaţie, doamnă Kern, spuse el. Cred că îmi datoraţi atâta lucru. Părerea ei era că nu îi datora nimic. Îşi dăduse silința să îi explice toate condiţiile în care puteau colabora, încă de la început. Ca patroană a Agenţiei de Secretariat Kern, îşi asuma rareori îndatoriri în prezent. Afacerea i se dezvolta cu rapiditate. Drept urmare, în ultimele luni fusese ocupată la birou, unde antrenase noi secretare şi intervievase noi potenţiali clienţi. Acceptase această colaborare cu Slater ca pe o favoare făcută mamei acestuia, Lilly Lafontaine, o actriţă celebră care se retrăsese de pe scenă pentru a scrie melodrame. Nu se aşteptase să constate că misteriosul domn Roxton era atât de insistent. — Prea bine, domnule, zise ea, povestea pe scurt este că am decis să-mi iau un alt client. Slater încremeni. — Înţeleg, spuse el. Nu vă face plăcere să lucraţi cu mine? În vocea lui se distingea o notă nemiloasă. Înţelese cu o tresărire că trata plecarea ei ca pe o chestiune personală. Şi mai şocantă era însă impresia că el nu părea foarte surprins de faptul că nu mai voia să lucreze cu el, ci mai degrabă extrem de resemnat de demisia ei, de parcă ar fi prevăzut această sentinţă inevitabilă. — Ba dimpotrivă, domnule, răspunse ea repede. Proiectul acesta de catalogare mi se pare foarte interesant. — Nu vă plătesc îndeajuns? Ochii i se aprinseră de ceea ce putea fi uşurare. Dacă aceasta este problema, putem să renegociem tariful. — Vă asigur că nu are nicio legătură cu plata. — Dacă vă place ce faceţi şi sunteţi mulţumită de bani, de ce plecaţi de la mine pentru un alt client? întrebă el. De data asta păruse surprins din cale-afară. Simţi că i se taie răsuflarea şi că se face roşie ca focul. „Se comportă aproape ca un iubit părăsit“, se gândi ea. Bineînţeles că nu aşa stăteau lucrurile. Ei aveau doar o relaţie de client-angajator. „De aia nici nu ai des clienţi bărbaţi“, ţinu ea să-şi reamintească. De fiecare dată exista şi un anume risc. Să se simtă atrasă de unul dintre clienţi nu era genul de risc la care să fi bănuit că s-ar putea expune în momentul în care îşi stabilise criteriile. Principala ei grijă fusese faptul că ştia că bărbaţii reprezentau un risc pentru reputaţiile neştirbite ale secretarelor. Făcuse o excepţie în cazul lui Slater Roxton, iar acum venise momentul să plătească pentru asta. Una peste alta, probabil era mai bine ca această colaborare să ia sfârşit înainte ca ea să-şi piardă capul şi, posibil, şi inima. — În ce priveşte motivele pe care le am…, începu ea. — Cine este acest nou client? o întrerupse Slater. — Bine, domnule, vă voi explica circumstanţele pentru care mă văd nevoită să pun capăt acestui contract, dar e posibil să aveţi şi aşa ceva de comentat. — Ia să vedem! Nuanţa de comandă din vocea lui o făcu să se crispeze. — Nu vreau să prelungim această discuţie în contradictoriu, domnule – mai ales având în vedere faptul că sper că în viitorul apropiat îmi voi putea relua poziţia în această firmă. — Mi-aţi dat deja de înţeles că speraţi ca eu să aştept până când veţi considera că va fi momentul să vă întoarceţi. Făcu un gest cu palma înmănuşată spre talmeş-balmeşul de vechituri înghesuite în bibliotecă. — Artefactele stau aici de ani buni. Sunt sigură că mai pot aştepta o vreme să fie inventariate. — Cât de mult? se interesă el, puţin prea monoton. Ea îşi drese vocea. — Oh, revenind la asta, mi-e teamă că nu ştiu cu exactitate, cel puţin nu încă. E posibil ca în câteva zile să-mi fac o idee despre cât va dura cealaltă îndatorire pe care o am. — Nu intenţionez să mă cert cu dumneata, doamnă Kern, dar aş vrea să cunosc identitatea clientului pe care îl consideraţi mai important decât mine. Se opri brusc, vădit iritat. Ce vreau să ştiu, de fapt, este ce fel de muncă de secretariat consideraţi că este mai însemnată decât inventarierea artefactelor mele? Acest nou client este bancher? Sau proprietarul vreunei afaceri importante? Vreun avocat sau vreo doamnă din înalta societate care are nevoie de serviciile dumitale? — Acum câteva zile, am fost chemată la casa unei femei care se numea Anne Clifton. Anne a lucrat doi ani pentru mine. Mi-a fost mai mult decât o simplă angajată. Am considerat-o prietena mea. Aveam unele lucruri în comun. — Observ că vorbiţi la timpul trecut. — Anne a fost găsită moartă în biroul ei. Am chemat poliţia, iar detectivul care s-a arătat dispus să vină la scena morţii a declarat că, după părerea lui, moartea lui Anne a survenit în urma unor cauze naturale. Că i-ar fi cedat inima sau că ar fi avut un atac cerebral. Slater nici nu clipi. O privea de parcă tocmai îi spusese că putea zbura. Era evident că nu se aşteptase la un asemenea răspuns din partea ei, dar îşi recăpăta stăpânirea de sine cu o viteză uimitoare. — Îmi pare rău să aud despre moartea domnişoarei Clifton, spuse el. Făcu o pauză, iar ochii i se mijiră subtil. De ce aţi chemat poliţia? — Cred că Anne a fost ucisă. Slater se uită la ea, dar nu zise nimic o vreme. În cele din urmă, îşi scoase ochelarii şi începu să şteargă lentilele cu o batistă albă imaculată. — Hmm, zise el. Ursula mai reflectă câteva clipe. Adevărul gol-goluţ era că îşi dorea tare mult să discute despre planul ei cu cineva care nu doar că ar fi înţeles-o, dar i-ar fi putut oferi şi câteva sfaturi utile – cineva căruia îi putea mărturisi orice. Intuiţia îi spunea că Slater Roxton se pricepea de minune să păstreze un secret. Mai mult, în ultimele zile îi fusese evident că avea şi o minte extrem de logică. S-ar fi putut spune că îşi ducea această trăsătură până la extrem. — Ce o să vă spun trebuie ţinut sub tăcere, înţelegeţi? Sprâncenele lui negre se uniră într-o linie ameninţătoare. Ea îşi dădu seama că îl jignise. — Puteţi fi foarte sigură că-mi voi ţine pliscul, doamnă Kern. Fiece cuvânt în parte fusese învăluit într-un strat subţire de gheaţă. Îşi aranjă mănuşile, apoi îşi prinse cu hotărâre palmele în poală. Îşi rezervă câteva momente să-şi adune gândurile. Nu spusese nimănui, nici măcar asistentei ei, Matty, ce avea de gând să facă. — Am motive să suspectez că Anne Clifton a fost ucisă, repetă ea. Vreau să îi ţin locul în casa clientului pentru care lucra, să văd dacă pot găsi unele indicii care să mă ajute să-i găsesc ucigaşul. Fu pentru prima dată de când îl cunoştea când Slater păru surprins cu garda jos. Preţ de câteva secunde, se holbă la ea, evident stupefiat. — Poftim? îngăimă el în cele din urmă. — Ați auzit foarte bine, domnule. Poliția nu a găsit de cuviinţă să investigheze moartea lui Anne. Şi, de vreme ce nu s-a oferit altcineva, sunt gata să-mi asum eu această sarcină. Slater reuşi să se adune într-un final. — Asta-i nebunie curată, zise el foarte încet. Cam asta se alegea de speranţa ei că el avea să se arate înţelegător. Se ridică şi îşi coborî vălul negru prins de borul pălărioarei ei de catifea. Porni spre uşă. — Aş vrea sa vă reamintesc de promisiunea pe care mi-aţi făcut-o, cum că veţi păstra acest secret, zise ea. Iar acum, nu vă fie cu supărare, dar chiar trebuie să plec. O să vă dau de ştire de îndată ce voi rezolva situația legată de moartea lui Anne. Poate veţi dori să mă reangajaţi ca să vă ajut cu catalogarea. — Staţi pe loc, doamnă Kern. Nu mai faceţi niciun pas până nu găsesc o cale de ieşire din… din nodul ăsta încâlcit de haos pe care mi l-aţi pus pe tavă. Ea se opri cu mâna pe mânerul uşii, apoi se întoarse să îl înfrunte. „Nod încâlcit de haos?“ Ce mai era şi asta, o expresie împrumutată din altă limbă? — Sunt convins că aţi înţeles prea bine ce am vrut să spun. — Nu mai e nimic de lămurit. Singurul motiv pentru care mi-am dezvăluit intenţiile a fost că speram că îmi veţi putea oferi sfatul sau ajutorul. Aveţi o minte eminamente raţională şi logică, domnule. Acum însă am înţeles că a fost o prostie din partea mea să mă aştept să-mi înţelegeţi planul, ca să nu mai spun de ajutor. — Mai presus de toate, pentru că ceea ce vreți să faceţi nu are nicio legătură cu un plan raţional şi logic, i-o întoarse el. Nici pomeneală de vreo strategie coerentă. — E absurd, am studiat problema din toate punctele de vedere. — Mă îndoiesc. Dacă ați fi făcut-o, ați fi constatat că scopul pe care vi l-aţi propus presupune un efort nesăbuit, periculos probabil, şi, fără nicio îndoială, cât se poate de zadarnic. Ştiuse că era posibil ca el să nu fie entuziasmat de decizia ei de a investiga moartea lui Anne, dar se aşteptase să înţeleagă totuşi motivul pentru care se hotărâse să facă aşa ceva. De aici încolo nu mai avea niciun rost să creadă că legătura dintre ea şi Slater se baza pe respect reciproc. Dar de ce o deprima această concluzie? Era doar un client, nu un potenţial iubit. Schiţă un zâmbet crispat. — Vă rog să nu aveţi nicio rezervă, domnule. Sunteţi liber să vă exprimaţi adevăratele opinii despre planul meu. Dar puteţi să o faceţi foarte bine de unul singur. Eu nu am de gând să stau să vă ascult. Dădu să deschidă uşa, dar într-o clipă el fu lângă ea şi o închise. — O clipă, dacă sunteţi amabilă, doamnă Kern. Nu am terminat încă această conversaţie.

Cumplita vaduva de Amanda Quick PRIMUL PROLOG     Coşmar…   FOCUL cobora mugind pe scările din spate. Flăcările strălucitoare aruncau o lumină drăcească în hol. Îi mai rămăsese atât de puţin timp… Ridicând cheile care îi căzuseră printre degetele tremurânde, femeia mai încercă o dată să nimerească broasca uşii de la dormitor. Bărbatul mort care zăcea în balta de sânge de lângă ea râse. Femeia scăpă din nou cheile.     AL DOILEA PROLOG   Răzbunare…   ARTEMIS HUNT vârî ultimul medalion gravat în cea de–a treia scrisoare şi o puse lângă celelalte două de pe birou. Studie mult timp cele trei scrisori din faţa lui. Fiecare îi era adresată câte unui bărbat. Plănuia de multă vreme răzbunarea, dar acum toate elementele erau bine puse la punct. Primul pas era să expedieze scrisorile celor trei bărbaţi. Aveau menirea să le bage frica în oase; să–i facă să se uite peste umăr în nopţile întunecate şi ceţoase. Al doilea pas presupunea punerea în practică a unei complicate scheme financiare, care avea să ducă în cele din urmă la falimentarea lor. I–ar fi fost extrem de simplu să–i ucidă pe toţi trei. Nu meritau o pedeapsă mai mică, iar el, cu dibăcia lui, putea destul de uşor să ducă la capăt o astfel de treabă. Nu risca să fic prins. În definitiv, era Maestru. Dar voia ca cei trei să sufere pentru ceea ce făcuseră. Dorea ca el să–i ajute să cunoască neliniştea, apoi spaima covârşitoare. Avea să–i dezbare de aroganţă. Avea să le spulbere simţământul de siguranţă şi securitate de care se bucurau datorită poziţiei lor în societate. Iar în final avea să–i lase fără resursele care le permiteau, ocazional, să–i distrugă pe cei născuţi sub stele mai puţin norocoase decât ale lor. Înainte de a se termina totul, vor avea suficiente prilejuri să înţeleagă că, în ochii lumii, sunt nişte oameni definitiv distruşi. Vor fi nevoiţi să fugă din Londra nu numai pentru a se ascunde de creditori, ci şi pentru a scăpa de dispreţul nemilos al înaltei societăţi. Vor fi excluşi din cluburile cărora le aparţineau şi lipsiţi atât de plăcerile şi privilegiile clasei lor, cât şi orice posibilitate de a–şi reface averile prin căsătorii avantajoase. În cele din urmă, probabil, vor ajunge să creadă în stafii. Erau cinci ani de la moartea lui Catherine. Trecuse atât de mult timp încât cei trei nemernici depravaţi care trebuiau traşi la răspundere ajunseseră, cu siguranţă, să creadă că nu li se mai poate întâmpla nimic. Probabil că şi uitaseră evenimentele din seara aceea. Dar scrisorile cu medalioanele de la lănţişoarele ceasurilor de buzunar aveau să le facă zob convingerea că trecutul este la fel de mort ca tânăra pe care o distruseseră. Înainte de a face următoarea mişcare, trebuia să le dea un ragaz de câteva luni, timp în care să se obişnuiască să se uite peste umăr, gândi Artemis. Trebuia să–i lase o vreme ca să le slăbească vigilenţa. Abia după aceea va acţiona. Ridicându–se în picioare, se duse la carafa din cristal care se afla pe o masă din apropiere. Îşi turnă un pahar de brandy şi rosti în gând un toast în memoria lui Catherine. „În curând, îi promise fantomei care îl obseda. Te–am dezamăgit cât ai trăit, dar îţi jur că nu te voi dezamăgi şi după moarte. Ai aşteptat suficient timp clipa răzbunării. Eu o voi face în locul tău. Este singurul lucru pe care îl mai pot face pentru tine. Când termin, mă rog Domnului să ne simţim amândoi eliberaţi.” Dădu peste cap băutura şi puse paharul jos. Apoi aşteptă o clipă, dar nu observă nicio schimbare. Senzaţia de răceală şi goliciune era încă acolo, înăuntrul lui, aşa ca în toţi aceşti ultimi cinci ani. Nu se aştepta să cunoască vreodată fericirea adevărată. De fapt, era sigur că un sentiment atât de frivol nu putea fi nutrit de un om cu temperamentul lui. Datorită instruirii sale, învăţase că fericirea este iluzorie, la fel ca toate celelalte emoţii puternice. Dar sperase ca iniţierea planului său de răzbunare să–i dea o oarecare satisfacţie; în ultimă instanţă, poate chiar şi un sentiment de împăcare. Nu simţea însă decât o hotărâre nezdruncinată de a vedea toată treaba terminată. Începea să bănuiască că era blestemat. Oricum, trebuia să termine ceea ce începuse scriind celor trei epistole. Nu avea ce face. Lumea îl numea Negustorul de Visuri. Le va demonstra celor trei desfrânaţi care o uciseseră pe Catherine că putea vinde coşmaruri.     CAPITOLUL 1   SE SPUNEA că îşi omorâse soţul pentru că îl considerase nepotrivit. Şi se mai spunea că îşi incenfiase singură casa pentru a–şi ascunde crima. Lumea zicea că este foarte posibil să fie nebună. În cărţile de pariuri ale tuturor cluburilor de pe strada St. James tocmai se făcuse un rămăşag. Se ofereau o mie de lire oricărui bărbat care reuşea să petreacă o noapte cu Cumplita Văduvă şi să supravieţuiască pentru a istorisi cum a fost. Se vehiculau multe vorbe pe seama acelei doamne. Ajunseseră şi la urechile lui Artemis Hunt, fiindcă se obişnuise să se ţină la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Datorită reţelei sale de spioni şi informatori, era asaltat de un flux neîntrerupt de bârfe, speculaţii şi fragmente de poveşti inspirate din fapte reale. Unele dintre mizeriile strânse pe biroul lui se bazau pe adevăr, altele erau numai probabile, iar altele complet false. Sortarea lor presupunea un consum considerabil de timp şi energie. Dar el nu–şi irosea nici timpul, nici energia pentru a verifica toate informaţiile primite. Pe multe dintre ele le ignora pur şi simplu pentru că nu–i afectau propriile afaceri. Până în seara asta nu avusese niciun motiv să dea atenţie noianului de bârfe care o priveau pe Madeline Deveridge. Nu–i păsase dacă doamna aceasta îşi expediase sau nu soţul pe lumea cealaltă. Îl preocupaseră alte probleme. Până în seara asta, Cumplita Văduvă nu prezentase absolut niciun interes pentru el. Dar acum părea că el începuse să prezinte un anumit interes pentru ea. Majoritatea oamenilor ar fi spus că asta este un semn extraordinar de rău. El constatase însă, amuzat, că devenise curios. Nu i se mai întâmplase de foarte mult timp ceva atât de interesant. Lucru care nu face decât să demonstreze, gândi el, cât de fade şi limitate sunt preocupările mele de la o vreme. Stând pe strada învăluită în întunericul nopţii, se uită gânditor la trăsurica elegantă care se contura în ceaţă. Lămpile vehiculului străluceau fantomatic în aburii lăptoşi care pluteau prin preajma lui. Perdelele erau trase, ascunzând interiorul. Caii stăteau liniştiţi. Vizitiul arăta ca o moviliţă informă pusă pe capră. Artemis îşi aminti aforismul învăţat cu ani în urmă de la călugării Templelor Grădinii, care îl familiarizaseră cu filosofia antică Vanza şi cu arta marţială cu acelaşi nume. Viaţa oferă un banchet interminabil de oportunităţi. Înţelepciunea constă în felul în care ştii să faci distincţia între cele otrăvite şi cele care merită gustate. Auzi în spate uşa clubului său deschizându–se, apoi închizându–se. În noapte răsunară râsete puternice, de oameni beţi. Absent, Artemis se retrase în întunericul mai dens din dreptul unui gang apropiat şi se uită la cei doi bărbaţi care coborau treptele cu paşi împleticiţi. Se urcară într–o birjă staţionată în faţă, apoi, cu glasuri ridicate, îi cerură vizitiului să–i ducă la unul dintre cazinourile din zona lupanarelor. Plictiseala era inamica numarul unu a oamenilor de teapa lor. Erau în stare să facă absolut orice pentru a o învinge. Artemis aşteptă ca hodorogitul vehicul să pornească greoi spre celălalt capăt al străzii. Apoi se uită încă o dată la negricioasa siluetă fantomatică a trăsuricii din ceaţă. Marea problemă cu Vanza era că, cu toate sistemele ei de luptă şi cu toată filosofia ei instructivă, nu dădea suficientă atenţie acestei foarte umane caracteristici care este curiozitatea. Sau, cel puţin, nu dăduse atenţie curiozităţii lui. Artemis se hotărî. Ieşind din gang, o luă printre vălătucii de ceaţă, spre trăsura Cumplitei Văduve. Emoţia pe care i–o dădu anticipaţia în clipa aceea îl avertiză că s–ar putea să–şi regrete hotărârea. Dar decise să o ignore. Vizitiul se mişcă şi se încordă când îl văzu apropiindu–se. — Vă pot ajuta cu ceva, domnule? Întrebarea era respectuoasă, însă lui Artemis nu–i scăpă aversiunea ascunsă sub aparenţa politicoasă. Înţelese că omul care stătea adunat sub mantaua groasă şi largă, cu pălăria trasă bine peste urechi, nu era doar vizitiu, ci şi gardă de corp. — Mă numesc Hunt. Artemis Hunt. Cred că am o întâlnire cu doamna. — Aşadar dumneavoastră sunteţi, hm? Bărbatul nu se relaxă. Dimpotrivă, parcă se încordă şi mai mult. Urcaţi, vă rog, domnule. Vă aşteaptă. Artemis ridică sprâncenele auzind cu ce glas autoritar i se vorbeşte, dar, în loc să riposteze, întinse mâna şi deschise portiera. Lumina caldă, chihlimbarie a lămpii din interior se revărsă prin deschizătură. Pe una dintre canapelele tapiţate cu catifea neagră şedea o femeie înfăşurată într–o pelerină neagră, foarte scumpă după croială, de sub care nu se zărea decât un petic de rochie, tot neagră. Faţa femeii se distingea cu greu prin voaleta din dantelă neagră care o acoperea, însă Artemis îşi putea da seama că era zveltă. Avea o ţinută demnă, graţioasă, care îl avertiza că nu are de–a face cu o tânără crudă, stângace, abia ieşită de pe băncile şcolii. Sincer, ar fi trebuit să dea mai multă atenţie bârfelor cu privire la ea care îi ajunseseră la urechi în ultimul an, gândi. Ah, dar asta era situaţia. Ei bine, prea târziu acum. — Drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns atât de prompt la biletul pe care vi l–am trimis, domnule Hunt. Timpul este esenţial. Vocea ei joasă avea un timbru gutural care aprinse o scânteie de senzualitate adânc înăuntrul lui. Din nefericire, însă, deşi îi vorbise pe un ton oarecum agitat, de om care vrea să facă ceva fără întârziere, nu putea detecta la ea promisiunea nici unei relaţii amoroase. În aparenţă, Cumplita Văduvă nu–l ademenise în trăsura ei cu intenţia de a–l seduce şi de a petrece împreună cu el o noapte de dragoste, plină de nebunii şi năzbâtii. Artemis se aşeză şi închise portiera. Se întrebă dacă ar trebui să se simtă dezamăgit sau uşurat. — Mesajul dumneavoastră a ajuns la mine exact în clipa în care mă pregăteam să joc o mână de cărţi cu care eram sigur că voi câştiga, zise el. Sper că ceea ce aveţi să–mi spuneţi va compensa pierderea celor câteva sute de lire la care am fost obligat să renunţ pentru a veni la această întâlnire. Femeia înţepeni. Degetele ei, ascunse în mănuşi negre, din piele de căprioară, se strânseră pe închizătoarea imensului sac de mână pe care îl avea în poală. — Permiteţi–mi să mă prezint, domnule. Sunt Madeline Reed Deveridge. — Ştiu cine sunteţi, doamnă Deveridge. Şi, cum este clar că şi dumneavoastră ştiţi cine sunt, propun să trecem peste formalităţi şi să intrăm direct în miezul problemei. — Da, desigur. În spatele voaletei, ochii ei avură o sclipire care putea fi semn de iritare. Cu mai puţin de o oră în urmă, slujnica mea, Nellie, a fost răpită de lângă poarta de vest a Pavilioanelor Visurilor. Cum dumneavoastră sunteţi proprietarul acelui parc de distracţii, mă aştept să vă consideraţi răspunzător pentru toate infracţiunile comise în el sau în preajmă. Vreau să mă ajutaţi s–o găsesc pe Nellie. Artemis se simţi de parcă ar fi plonjat într–un ocean îngheţat. Femeia cunoştea legătura dintre el şi Pavilioanele Visurilor. Cum era posibil? Când primise bileţelul ei, se gândise şi eliminase, considerându–le improbabile, vreo jumătate de duzină dintre motivele întâlnirii din seara asta, dar niciunul nu se apropiase nici pe departe de ceea ce auzise. Cum putea să fi aflat ea că el era proprietarul parcului? Ştiuse de la bun început la ce riscuri se expunea în cazul în care era dat în vileag, dar se considerase un atât de bun cunoscător al Strategiilor Disimulării şi Diversiunii, încât crezuse că, exceptând un alt Maestru Vanza, nimeni nu putea descoperi adevărul. Iar Maeştrii Vanza nu aveau motive să se intereseze cu ce se ocupa el. — Domnule Hunt? Vocea lui Madeline răsună ascuţit. Aţi auzit ce–am spus? — Fiecare cuvânt, doamnă Deveridge. Pentru a–şi ascunde supărarea, Artemis vorbi deliberat pe un ton uşor obosit, de aşteptat de la un gentleman care trăieşte sub permanenta ameninţare a cruntei plictiseli. Dar trebuie să recunosc că nu înţeleg. Cred că aţi greşit adresa. Dacă slujnica dumneavoastră a fost răpită cu adevărat, trebuie să–i ordonaţi vizitiului să vă ducă în Bow Street. Acolo veţi putea găsi fără niciun dubiu un detectiv care s–o caute. Noi, cei de aici, din St. James, preferăm să avem alte preocupări, mai aşezate. — Nu folosiţi cu mine jocurile dumneavoastră Vanza, domnule. Nu–mi pasă că sunteţi Maestru. Ca proprietar al Pavilioanelor Visurilor, aveţi responsabilitatea de a vă asigura că cei care vă frecventează parcul se află în deplină siguranţă. Mă aştept să începeţi imediat s–o căutaţi pe Nellie. Aşadar, ştia că este un Vanza. Chestia asta era mai alarmantă decât vestea anterioară, cum că este conştientă că discută cu proprietarul Pavilioanelor. Senzaţia de răceală care pusese stăpânire pe el începu să se răspândească în tot trupul. Brusc, avu o viziune înspăimântătoare şi anume cum putea fi distrus planul conceput cu atâta grijă. Într–un fel sau altul, această extraordinară femeie adunase o cantitate periculos de mare de informaţii despre el. Ca să nu–şi trădeze furia şi mirarea, Artemis zâmbi. — Curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb cum v–a trecut prin minte bizara idee că aş avea vreo legătură cu Pavilioanele Visurilor sau cu Societatea Vanzagariană. — Nu prea contează, domnule. — Vă înşelaţi, doamnă Deveridge, replică Artemis cu glas foarte moale. Contează. Se vede că, din cine ştie ce motiv, vocea lui reuşi să o tulbure. De când se urcase în trăsura ei, o vedea pentru prima dată ezitând. Era şi timpul, gândi el morocănos. Dar când îi răspunse, femeia fu şocant de rece: — Domnule, sunt conştientă că nu sunteţi un simplu membru al Societăţii Vanzagariene, ci un Maestru. De cum am descoperit acest lucru, am ştiut că trebuie să caut ce se ascunde dincolo de aparenţe. Se întâmplă rareori ca cei familiarizaţi cu această filosofie să fie exact ceea ce par. Tuturor le este dragă iluzia şi au înclinaţii spre excentricitate. Situaţia era de o mie de ori mai proastă decât crezuse Artemis. — Înţeleg. Îmi pot permite să vă întreb cine v–a vorbit despre mine? — Nimeni, domnule. Cel puţin nu în sensul la care vă referiţi. Am descoperit singură adevărul datorită eforturilor mele. Al dracului de puţin probabil să fie aşa, gândi Artemis. — Vreţi să aveţi amabilitatea să–mi explicaţi, doamnă? — Sincer, acum n–am timp să intru în amănunte, domnule. Nellie este într–un mare pericol. Insist să mă ajutaţi s–o localizez. — De ce m–aş obosi să vă ajut să daţi de urma unei fugare, doamnă Deveridge? Sunt sigur că vă puteţi face rost repede de o altă slujnică. — Nellie n–a fugit. V–am spus, a fost răpită de nişte răufăcători. Prietena ei, Alice, a fost martora întregii scene. — Alice? — S–au dus amândouă în seara asta să vadă noile atracţii ale Pavilioanelor. Când au părăsit parcul prin poarta de vest, doi bărbaţi au înhăţat–o pe Nellie. Au aruncat–o ca pe un pachet într–o trăsură şi au fugit înainte ca lumea să–şi poată da seama ce se întâmplă. — Mai degrabă cred că este posibil ca această Nellie a dumneavoastră s–o fi tulit cu un tânăr, ripostă Artemis fără menajamente. Şi că prietenul ei a născocit un plan de răpire pentru ca, în cazul în care Nellie se răzgândeşte, să–i permiteţi să se întoarcă la fostul ei loc de muncă. — Prostii. Nellie a fost luată pe sus direct din stradă. Artemis îşi aminti tardiv că această Cumplită Văduvă are reputaţia de nebună. — De ce v–ar fi răpită slujnica? se interesă el, gândind că întrebarea era destul de raţională în împrejurările respective. — Mi–e teamă că a fost luată de unii dintre bărbaţii aceia josnici care alimentează bordelurile cu tinere inocente. Madeline înşfăcă o umbrelă neagră. Destul cu explicaţiile. Nu avem nicio clipă de pierdut. Artemis se întrebă dacă femeia intenţiona să utilizeze vârful umbrelei ca să–i dea un mic impuls, menit să–l determine să intre în acţiune. Se simţi uşurat când o văzu apucând obiectul de mâner şi izbind energic cu vârful în capota trăsurii. Evident, vizitiul stătuse cu urechile ciulite anume pentru a auzi acest semnal. Vehiculul se puse imediat în mişcare. — Ce naiba faceţi? spuse Artemis. V–a trecut prin minte ideea că s–ar putea să am obiecţii cu privire la propria–mi răpire? — Nu prea–mi pasă de obiecţiile dumitale, domnule. Madeline îşi sprijini spatele de spătarul canapelei. Ochii ei sclipiră prin voaleta de dantelă. În momentul de faţă, doar găsirea slujnicei mele are importanţă. Dumneavoastră am să vă cer scuze ceva mai târziu, dacă va fi necesar. — Abia aştept. Unde mergem? — Înapoi, la locul din care a fost răpită. La poarta de vest a parcului dumneavoastră de distracţii, domnule. Artemis miji ochii. După voce, Madeline nu părea furioasă, doar extrem de hotărâtă. — Doamnă Deveridge, aş vrea să ştiu exact la ce vă aşteptaţi din partea mea. — Sunteţi proprietarul Pavilioanelor Visurilor. Şi sunteţi un Vanza. Date fiind aceste două calităţi, bănuiesc că aveţi relaţii în unele locuri în care eu n–am. Artemis o studie cu atenţie. — Vreţi să spuneţi că mă aflu în bune relaţii cu membrii clasei criminale a societăţii, doamnă? — Nu mi–aş permite să fac nicio presupunere cu privire la extinderea reţelei dumneavoastră de asociaţi şi cu atât mai puţin la categoriile sociale din care fac ei parte. Dispreţul din vocea femeii era deosebit de interesant, mai ales având în vedere neliniştitoarele informaţii pe care le deţinea despre foarte intimele lui afaceri. Un lucru era cert: în conjunctura aceasta, Artemis nu putea să se dea jos din trăsură şi să plece. Simplul fapt că Madeline aflase că el deţinea Pavilioanele era mai mult decât suficient pentru ca planurile lui atent concepute să fie date peste cap. Acum nu mai era deloc amuzat de curiozitatea şi anticipaţia care îl animaseră iniţial. Era strict necesar să descopere cât de multe lucruri ştia Madeline Deveridge şi cum reuşise ea să intre în posesia unor informaţii atât de bine tăinuite. Tolănindu–se într–un colţ al canapelei tapiţate cu catifea neagră, îi studie trăsăturile voalate. — Foarte bine, doamnă Deveridge, spuse. Voi face tot ce voi putea pentru a vă recupera slujnica dispărută. Da să nu daţi vina pe mine dacă din cercetările făcute va rezulta că tânăra Nellie nu doreşte să fie găsită. Madeline întinse mâna pentru a ridica un colţ al perdelei de la geam şi aruncă o privire pe strada înceţoâată. — Vă asigur că vrea să fie salvată. Atenţia lui Artemis fu atrasă pentru câteva clipe de graţioasa mână înmănuşată care apucase marginea perdelei. Fără să vrea, îl fascina delicata curbă descrisă de încheietură şi palmă. Iar în nări îi ajunse un miros slab dar tulburător de ierburi şi flori pe care, probabil, Madeline le pusese în apa în care se îmbăiase. Cu un efort, îşi întoarse atenţia la mult mai presantul subiect pus în discuţie. — Oricum va fi soluţionată problema, doamnă, este bine să vă avertizez că în momentul definitivării ei voi vrea să primesc şi eu nişte răspunsuri. Întorcând brusc capul, Madeline îl privi lung. — Răspunsuri? Ce fel de răspunsuri? — Nu mă luaţi drept prost, doamnă Deveridge. Sunt extrem de impresionat de cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le posedaţi. Sursele dumneavoastră trebuie să fie excelente. Dar mă tem că ştiţi puţin cam multe lucruri despre mine şi afacerile mele. Madeline jucase cu disperare, dar câştigase. Se afla faţă în faţă cu misteriosul Negustor de Visuri, cu proprietarul tainic al celui mai exotic parc de distracţii din Londra. Era conştientă că îşi asumase un mare risc spunându–i că îi cunoaşte identitatea. El avea toate motivele să fie îngrijorat, gândi. Se învârtea prin cercuri înalte ale Lumii Politicoase. Se afla pe listele de musafiri ale tuturor persoanelor importante din societate şi era membru al celor mai bune cluburi. Dar nici măcar o avere ca a lui nu avea cum să–l ocrotească de dezastrul social ce se putea declanşa în momentul în care înalta societate afla că a admis în cele mai exclusiviste cercuri ale ei un gentleman care s–a apucat de comerţ. Ea era nevoită să admită că Hunt dădea un spectacol îndrăzneţ. Îşi crease un rol care era pe măsura marelui Edmund Kean. Izbutise să–şi păstreze secretă identitatea de Negustor de Visuri. Nimeni nu se gândea să se întrebe care era sursa lui de venituri. În definitiv, era un gentleman. Gentlemanii nu discutau asemenea probleme decât în cazul în care era evident că unul dintre ei a rămas fără niciun ban – caz în care respectivul devenea subiectul unui dispreţ considerabil şi al multor bârfe răutăcioase. De nenumărate ori se întâmplase ca bărbaţii ajunşi în asemenea situaţii să–şi pună pistolul la tâmplă pentru a nu fi nevoiţi să facă faţă scandalului declanşat de ruina lor financiară. Madeline nu avea cum să se ascundă pe după deget. Practic, îl şantajase pe Hunt pentru a o ajuta în această seară, dar nu avusese de ales. Cu siguranţă, avea să fie nevoită să plătească un anumit preţ pentru ceea ce făcuse. Artemis Hunt era un Maestru Vanza, unul dintre cei mai talentaţi gentlemani care studiaseră vreodată această artă. Bărbaţii de genul lui aveau tendinţa să fie extrem de secretoşi din fire. Hunt mersese până în pânzele albe pentru a–şi ascunde trecutul de adept al cultului Vanza – o mişcare care nu prevestea nimic bun. Faţă de calitatea de proprietar al Pavilioanelor Visurilor, cea de membru al Societăţii Vanzagariene nu–i putea face niciun rău în cercurile sociale. La urma urmelor, el oărea ferm hotărât să se învăluie în mister. Ceva nu era în regulă. Experienţa o învăţase că majoritatea membrilor Societăţii Vanzagariene puteau fi consideraţi nişte lunatici inofensivi. Existau şi unii ceva mai entuziaşti, care nu depăşeau însă limita excentricităţii, dar şi câţiva de–a dreptul nebuni. Dintre aceştia, unii erau chiar periculoşi. Artemis Hunt putea aparţine ultimei categorii. Cel puţin aşa începuse ea să bănuiască. O dată terminată treaba din seara asta, se putea trezi nevoită să facă fată multor alte probleme. De parcă n–ar fi avut deja destule… Pe de altă parte, însă, date fiind insomniile de care suferea de la o vreme, poate că era mai bine să aibă cu ce să–şi umple timpul, gândi ea prost dispusă. Brusc, un frison îi străbătu tot trupul. Abia acum realiză că Hunt făcea impresia că ar ocupa o prea mare parte din interiorul micuţei ei trăsuri. În ansamblu, el nu era la fel de masiv ca vizitiul Latimer, dar lăţimea umerilor lui era impresionantă şi se mişca cu o graţie periculos de lascivă, care o tulbura, fără să ştie de ce, într–un mod foarte ciudat. Iar inteligenţa şi vigilenţa din ochii lui nu făceau decât să sporească senzaţia de neastâmpăr care pusese stăpânire pe ea. Realiză că, în ciuda tuturor amănuntelor pe care le ştia despre acest bărbat, se simţea fascinaăa de el. Neliniştită, îşi strânse mai bine pelerina în jurul trupului. Nu fi proastă, gândi. Ultimul lucru pe care îl dorea era să se încurce cu un alt membru al Societăţii Vanzagariene. Dar era prea târziu să se răzgândească. Luase o decizie şi acum trebuia să–şi pună planul în aplicare până la capăt. Viaţa slujnicei ei, Nellie, putea depinde doar de această lovitură îndrăzneaţă. Cu o hurducătură, trasura se opri, smulgând–o din gândurile ei îngrijorătoare. Artemis se întinse spre lampă şi o stinse. Apoi, punând mâna pe perdea, o trase într–o parte. Madeline îl urmări atentă, parcă hipnotizată de puterea controlată a mişcărilor pe care îl văzu făcându–le pentru a se putea uita afară, în noapte. — Ei bine, doamnă, am ajuns la poarta de vest. După cum vedeţi, aglomeraţia este destul de mare chiar şi la acestă oră. Nu–mi vine să cred că este posibil ca o tânără să fie băgată cu forţa într–o trăsură în faţa atâtor oameni. Doar dacă nu doreşte ea însăşi să fie luată. Madeline se aplecă în faţă ca să poată examina scena. Parcul era luminat de o mulţime de lampadare colorate. Datorită preţului mic al biletelor de intrare, practic orice om, indiferent de clasa socială din care făcea parte, putea petrece o seară distractivă la Pavilioanele Visurilor. Gentlemani cu doamnele lor, membri ai aristocraţiei rurale, comercianţi, ucenici, servitoare, valeţi filfizoni, ofiţeri, crai şi escroci – toţi intrau şi ieşeau printre porţile puternic iluminate. Hunt are dreptate, gândi Madeline. Erau acolo o mulţime de oameni şi de vehicule. Ar fi fost dificil să urci cu forţa o femeie într–o trăsură fără să te observe nimeni. — Răpirea nu a avut loc chiar în faţa porţii, spuse ea. Alice mi–a zis că huliganii au apărut pe când stătea împreună cu Nellie în dreptul unei alei din apropiere, ca să aştepte trăsura trimisă de mine să le ia. Madeline studie capătul întunecos al unei străzi înguste. Presupun că s–a referit la colţul acela, acolo unde îşi pierd vremea puştii ăia. — Hmm. Scepticismul lui Artemis era aproape palpabil. Alarmată, Madeline îi aruncă o scurtă privire. Dacă el nu lua lucrurile în serios, nu va rezolva nimic în seara asta. Or ea ştia că nu mai aveau prea mult timp. — Domnule, trebuie să ne grăbim. Dacă nu ne mişcăm repede, Nellie va dispărea în cartierul rău famat. Va fi imposibil s–o mai găsim. Artemis lăsă perdeaua să cadă peste geam. Mâna lui se strânse în jurul mânerului portierei. — Rămâneţi aici. Mă întorc în câteva minute. Madeline se trase repede spre marginea canapelei. — Unde vă duceţi? — Calmaţi–vă, doamnă Deveridge. Nu intenţionez să renunţ la această investigaţie. Mă voi întoarce după ce îi voi supune unui interogatoriu pe câţiva inşi. Cu mare uşurinţă, el sări din trăsură şi închise portiera înainte ca Madeline să–i mai poată cere şi alte detalii. Iritată şi consternată de felul neaşteptat de brusc în care Hunt preluase comanda, îl urmări cum se îndreaptă spre aleea întunecoasă. Îl văzu rearanjându–şi mantaua şi pălăria şi fu uluită de rezultatul obţinut. După numai câţiva paşi, îşi schimbase complet înfăţişarea. Dar, deşi nu mai arăta ca un gentleman venit direct de la club, Hunt continua să se mişte cu o siguranţă şi o eleganţă care nu–i erau deloc nefamiliare. Ţinuta lui semăna atât de mult cu cea a lui Renwick, că se înfioră. Toată viaţa avea să asocieze mersul acesta uşor, de om care dă târcoale, cu abilii practicanţi ai artei marţiale Vanza. Se întrebă aşadar din nou dacă nu cumva făcuse o gravă greşeală. Termină odată, se mustră. Ştiai în ce te bagi încă de când i–ai trimis mesajul la club. Ai vrut să te ajute şi acum, de bine–de rău, ai exact ce ţi–ai dorit. Oricum, exista şi o parte pozitivă a lucrurilor, fiindcă din punct de vedere al aspectului fizic, Hunt nu semăna deloc cu decedatul ei soţ. Şi, din cine ştie ce motiv, constatarea era pentru ea ciudat de liniştitoare. Cu ochii lui albaştri, cu părul spălăcit şi cu trăsăturile frumoase, de crai, Renwick fusese o copie a îngerilor cu bucle aurii din tablourile marilor pictori. Hunt, în schimb, ar putea poza diavolului însuşi. Nu doar părul aproape negru ca smoala, ochii verzi şi liniile rigide ale feţei lui de ascet creau impresia unor adâncuri întunecate, imposibil de pătruns. În primul rând expresia rece, atotcunoscătoare a privirii lui era cea care îi trimitea lui Madeline câte un mic frison paralizant. Bărbatul acesta părea să fi explorat periferiile infernului. Spre deosebire de Renwick, care, întocmai ca un vrăjitor, reuşise să farmece pe oricine se apropiase de el cu felul lui degajat, Hunt arăta atât de periculos pe cât era, cu siguranţă, în realitate. Sub ochii lui Madeline, el dispăru printre umbrele ce se unduiau pe la hotarele insulei de lumină în mijlocul căreia se ridicau Pavilioanele Visurilor. Latimer coborî de pe capră. Faţa lui lată, boţită de nelinişte, apăru în dreptul geamului portierei. — Doamnă, nu–mi place chestia asta, spuse el. Ar fi trebuit să mergem pe Bow Street şi să luăm un detectiv. — S–ar putea să ai dreptate, dar este prea târziu ca să mai încercăm şi varianta asta. Eu sunt unica vinovată. Nu–mi rămâne decât să sper că… Madeline se opri în momentul în care în spatele lui Latimer se materializă Hunt. Oh, iată–vă, domnule. Începusem să ne facem probleme. — El este Short John. Artemis arătă spre un puşti slab ciufulit, neîngrijit, care nu putea avea mai mult de zece sau unsprezece ani. Ne va însoţi, adăugă Hunt. Madeline se uită încruntată la Short John. — Este cam târziu. N–ar fi trebuit să te afli în pat tinere? Capul lui Short John se ridică brusc. Gestul, care nu putea fi interpretat greşit, spunea clar că puştiul se simte adânc jignit în mândria lui. Scuipă pe pavaj cu o dexteritate de expert. — Eu nu sunt un mucos, doamnă. Eu activez într–o ramură respectabilă a comerţului. Madeline îl privi stupefiată. — Poftim? Ce vinzi? — Informaţii, spuse Short John vesel. Sunt unul dintre „Ochii şi Urechile” lui Zachary. — Cine este Zachary? — Zachary lucrează pentru mine, interveni Artemis punând capăt explicaţiilor care tindeau evident să devină tot mai amănunţite. Short John, permite–mi să ţi–o prezint pe doamna Deveridge. Short John zâmbi cu gura până la urechi, îşi scoase şapca şi o salută pe Madeline cu o plecăciune surprinzător de graţioasă. — La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. Madeline îi răspunse cu o înclinare a capului. — Încântată de cunoştinţă, Short Iohn. Sper că ne poţi ajuta. — Voi face tot ce–mi stă în puteri, doamnă. — Destul. Nu mai putem pierde vremea. Artemis se uită la Latimer când vizitiul întinse mâna spre mânerul portierei. Grăbeşte–te, omule. Short John, aici prezent, te va călăuzi. Mergem la o tavernă din Blister Lane – „Câinele cu Ochi Galbeni”. O ştii? — Nu taverna, domnule, dar ştiu unde este Blister Lane. Latimer se întunecă la faţă. Acolo au dus–o nemernicii ăia pe Nellie? — Aşa zice Short John. El se urcă cu tine, pe capră. Artemis deschise portiera şi se strecură în trăsură. Hai s–o luăm din loc. Dintr–un salt, Latimer se urcă pe locul lui. Short Iohn se cocoţă ceva mai greu în spatele vizitiului. Trăsura se puse în mişcare înainte ca Artemis să închidă portiera. — Omul dumneavoastră este cu siguranţă foarte nerăbdător s–o găsească pe Nellie, spuse el când se aşeză pe canapea. — Latimer o iubeşte pe Nellie, îi explică Madeline. Intenţionează să se căsătorească cu ea în curând. Apoi, Madeline încercă să descifreze expresia feţei lui Hunt. Cum aţi aflat că Nellie a fost dusă la taverna aceea? — Short Iohn a fost martorul întregii scene. Uluită, Madeline îl privi lung. — Şi de ce naiba n–a raportat infracţiunea? — După cum v–a spus, este om de afaceri. Nu–şi poate permite să divulge secretele care ţin de meseria lui. Aşteaptă ca Zachary să facă obişnuitele tururi de colectare a informaţiilor care în dimineaţa zilei imediat următoare trebuie să ajungă la mine. Dar în seara asta, în locul lui, am apărut eu, aşa că băiatul mi–a vândut direct ponturile. Ştie că prezint suficientă încredere pentru a nu–l lăsa pe Zachary fără onorariul uzual. — Dumnezeule mare! Domnule, vreţi să–mi daţi de înţeles că aţi angajat o întreagă reţea de informatori de genul lui Short John? Artemis ridică din umeri. — Le acord onorarii mult mai mari decât ar fi primit de la beneficiarii cărora cei mai mulţi dintre ei obişnuiau să le vândă ceasul ori şfeşnicul pe care reuşeau când şi când să–l fure. În plus, lucrând cu mine, Zachary şi puştii pe care îi numim „Ochii şi Urechile” lui nu mai riscă să fie băgaţi în închisoare, ca pe vremea când practicau cealaltă meserie. — Nu înţeleg. De ce aţi da bani pentru genul de ştire şi bârfe pe care le poate colecta de pe străzi banda dumneavoastră de tineri potlogari? — Aţi fi uimită dacă aţi şti ce se poate afla din asemene surse. Madeline strâmbă din nas cu delicateţe. — Nu mă îndoiesc că informaţiile sunt, într–adevăr stupefiante. Dar de ce ar prezenta interes pentru un gentleman care ocupă poziţia dumneavoastră? Artemis nu spuse nimic. Nu făcu decât să se uite la ea. În ochi îi apăruseră nişte sclipiri amuzante, care nu aveau însă nicio legătură cu buna dispoziţie, apoi păru să se retragă într–un ungher întunecos dinăuntrul său. Dar la ce s–ar fi putut aştepta? se întrebă Madeline. Ar fi trebuit să presupună că Hunt este unul dintre cei mai mari excentrici. Îşi drese glasul. — N–am vrut să vă jgnesc, domnule. Am pus această întrebare din simplul motiv că treaba asta pare… ăă… oarecum neobişnuită. — Vreţi să ziceţi prea ascunsă, prea complexă, prea secretoasă? Vocea lui Artemis era nefiresc de politicoasă. Prea în stil Vanza, nu? Mai bine schimb subiectul, gândi Madeline. — Unde este acum acel Zachary? — Zachary este un tânăr de o anumită vârstă, spuse Artemis sec. Îseara asta s–a dus să–şi curteze domnişoara. Fata lucrează la atelierul unei modiste. Asta este seara ei liberă. Tânărul va regreta că a ratat această aventură. — Ei, cel puţin ştim ce s–a întâmplat. V–am spus că Nellie n–a fugit cu un bărbat. — Adevărat. Obişnuiţi ca, ori de câte ori aveţi dreptate, să le atrageţi atât de promt atenţia oamenilor că nu v–aţi înşelat? — Nu suport să vorbesc pe ocolite, domnule. În special atunci când se pune o problemă atât de importantă ca siguranţa unei tinere inocente. Madeline se încruntă. Îi trecuse un anumit gând prin minte. Cum a aflat Short John unde a fost dusă Nellie? întrebă. — A urmărit trăsura. A luat–o pe jos după ea. Mi–a zis că nu i–a fost greu, deoarece ceaţa a încetinit traficul. Pe faţa lui Artemis apăru un zâmbet ce nu părea să prevestească nimic bun. Short John este un puşti isteţ. A ştiut că–l voi plăti foarte bine dacă voi afla că de lângă una dintre intrările Pavilioanelor a fost răpită o tânără. — Mă faceţi să cred că vreţi neapărat să ştiţi ce activităţi infracţionale se desfăşoară în vecinătatea centrului dumneavoastră de afaceri. În definitiv, ca proprietar al Pavilioanelor, aveţi o anumită responsabilitate. — Corect. Artemis păru să se retragă şi mai mult în întunecosul colţ al canapelei. Nu–mi pot permite să accept ca în zona aia să aibă loc astfel de incidente. Este dăunător pentru afaceri.

Nesocotita de Amanda Quick Capitolul 1 Razele lunii îl prindeau de minune. Învăluit în lumina argintie ce se revărsa în poiană, contele de Wylde arăta enigmatic şi periculos precum o legendă trezită la viaţă. Phoebe Layton îşi opri iapa la marginea copacilor şi răsuflă profund când Wylde se apropie călare de ea. Încercă să-şi liniştească mâinile ce ţineau strâns frâiele. Nu era momentul potrivit să-şi piardă sângele rece. Era o doamnă pusă pe fapte mari. Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor, iar opţiunile îi erau limitate. De fapt, Wylde era singurul dintre cunoscuţii săi care se potrivea rolului. Dar mai întâi trebuia convins să accepte această poziţie. Lucra la acel proiect de câteva săptămâni. Până în seara aceea, solitarul şi rezervatul conte îi ignorase ferm toate scrisorile, concepute anume pentru a-i stârni curiozitatea. Disperată, apelase la o altă tactică, în încercarea de a-l scoate din bârlog, pregătise o capcană folosind drept momeală singura bucăţică ispititoare căreia ştia că nu ar fi putut să-i reziste. Faptul că el se afla acolo în seara aceea, pe acel drum izolat de provincie din Sussex, însemna că reuşise cel puţin să obţină o întâlnire. Wylde nu ştia cu cine avea de-a face. În scrisorile ei, se semnase enigmatic „Doamna cu Voal“. Phoebe regreta mica viclenie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde i-ar fi cunoscut adevărata identitate de la început, mai mult ca sigur ar fi refuzat să o ajute. Trebuia convins să accepte misiunea înainte ca ea să-şi dezvăluie numele. Phoebe era sigură că, după ce înţelegea totul, avea să priceapă şi motivele pentru care păstrase secretul în prima fază. Nu, Wylde nu o cunoştea pe ea, dar Phoebe îl cunoştea pe el. Nu-l mai văzuse de aproape opt ani. La şaisprezece ani şi-l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil şi viteaz rupt direct dintr-o poveste de dragoste medievală. În ochii ei tineri nu-i mai lipseau decât armura strălucitoare şi o sabie. Deşi Phoebe îşi amintea clar ultima dată când îl văzuse, ştia că Gabriel nu avea nici cea mai vagă amintire despre ea. La vremea aceea fusese prea ocupat cu intrigile de a fugi în lume cu sora ei, Meredith. Se crispă când îl văzu venind spre ea călare. Din nefericire, combinaţia dintre voalul pe care îl purta şi lumina palidă a lunii o împiedica să estimeze cât de mult se schimbase de-a lungul anilor. Primul ei gând fu că părea mai mare decât şi-l amintea. Mai înalt. Mai zvelt. Oarecum mai solid. Umerii lui păreau mai laţi sub mantaua cu pelerină pe care o purta. Pantalonii de călărie mulaţi îi scoteau în evidenţă liniile puternice, musculoase ale coapselor. Borul răsfrânt al pălăriei arunca peste trăsăturile lui Wylde o umbră impenetrabilă, severă. Preţ de o clipă tulburătoare, Phoebe se întrebă dacă nu cumva era un alt bărbat, unul periculos. Poate era pe punctul de a se întâlni cu un adevărat răufăcător, un tâlhar de drumul mare sau chiar mai rău. Se foi neliniştită în şa. Dacă i se întâmpla ceva rău în noaptea aceea, biata ei familie avea să se simtă neîndoios îndreptăţită să-i scrie pe piatra de mormânt ceva potrivit. ÎN CELE DIN URMĂ A PLĂTIT PENTRU PROPRIA NESOCOTINŢĂ s-ar fi potrivit de minune. Din punctul de vedere al clanului ei exagerat de protector, Phoebe îşi petrecuse viaţa întreagă sărind dintr-un bucluc într-altul. De data aceasta poate că nu avea să mai scape cu bine. — Misterioasa Doamnă cu Voal, presupun? întrebă Gabriel rece. Phoebe fu copleşită de uşurare. Îndoielile ei legate de identitatea bărbatului se rezolvară instantaneu. I-ar fi fost imposibil să nu recunoască tonurile acelea sumbre, aspre, deşi nu le mai auzise de opt ani. Spre surprinderea ei însă, constată că-i stârneau un fior vag de nerăbdare. Se încruntă scurt, nedumerită de propria reacţie ciudată. — Seara bună, milord, spuse ea. Gabriel îşi struni armăsarul negru, oprindu-l la câţiva metri depărtare: — Am primit cel mai recent bilet al dumitale, doamnă. L-am găsit extrem de iritant, la fel ca toate celelalte. Phoebe înghiţi neliniştită când îşi dădu seama că acesta nu era într-o dispoziţie fermecătoare: — Speram mai degrabă să îţi stârnesc interesul. — Îmi displac profund vicleniile. — Înţeleg. Phoebe se întristă. Îi displăceau profund vicleniile. Se întrebă brusc dacă nu cumva făcuse o eroare tactică gravă apelând la Wylde. Era bine că avusese grijă să apară cu voal în seara acea, îşi spuse. Cu siguranţă nu voia ca el să-i descopere identitatea dacă misiunea din seara aceea nu dădea roade. Mă bucur totuşi că mi-ai acceptat invitaţia, urmă ea. — Am cedat curiozităţii. Gabriel zâmbi vag în lumina lunii, dar curba gurii lui nu avea nici urmă de căldură, iar privirea umbrită nu dezvăluia nimic. Ai devenit un spin în coasta mea pe parcursul ultimelor două luni, doamnă. Presupun că eşti la curent cu acest lucru. — Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu sinceritate. Dar adevărul este că începeam să devin disperată, milord. Eşti un bărbat dificil de contactat. Nu ai răspuns scrisorilor mele de la început şi, cum nu ieşi în societate, nu am găsit nicio altă cale de a-ţi capta atenţia. — Prin urmare ai decis să mă provoci intenţionat în asemenea măsură încât, în sfârşit, să-mi aţâţ singur dorinţa de a te vedea? Phoebe inspiră adânc: — Cam aşa ceva. — În general sunt considerat un om periculos când sunt iritat, misterioasa mea Doamnă cu Voal. Phoebe nu se îndoia nicio clipă de acest lucru, dar era prea târziu pentru a se mai retrage. Mersese prea departe pentru a pune capăt misiunii din acea noapte. Era o doamnă pusă pe fapte mari şi trebuia să-şi păstreze inima dârză. — Chiar aşa să fie, milord? Tânăra femeie încercă să adopte un ton calm, amuzat. Adevărul e că nu mi-ai dat de ales. Dar fii fără teamă, sunt sigură că din clipa în care vei auzi ce am de spus, vei fi bucuros că ai acceptat să se întâlneşti cu mine şi îmi vei ierta micul vicleşug. — Dacă m-ai chemat pentru a te desfăta cu cel mai recent triumf al tău, ar trebui să te avertizez că nu-mi place să pierd. — Triumf? Clipi surprinsă în spatele voalului, apoi îşi dădu seama că se referea la ispita de care se folosise pentru a-l atrage acolo în acea noapte. O, da, cartea. Recunoaşte acum, milord. Eşti la fel de nerăbdător să vezi manuscrisul pe cât sunt şi eu. Evident, nu puteai rezista invitaţiei de a-l vedea, deşi eu sunt noua lui stăpână. — Se pare că avem în comun interesul faţă de manuscrise medievale, comentă Gabriel mângâind grumazul armăsarului cu mâna înmănuşată. — Aşa e. Văd că te deranjează faptul că eu şi nu altcineva am dat de urma cărţii Cavalerul şi vrăjitorul şi am aflat că era de vânzare. Dar fără îndoială eşti suficient de generos cât să apreciezi cât de eficiente au fost investigaţiile mele. Manuscrisul se afla chiar aici, în Sussex, în fond, practic sub nasul tău. Gabriel înclină capul în semn de apreciere. — Pari destul de norocoasă, dacă stau să mă gândesc. Este al treilea manuscris de acest gen pe care l-ai obţinut înaintea mea în ultimele câteva săptămâni. Îmi dai voie să te întreb de ce nu te-ai mulţumit să-l înhaţi şi să-l duci cu tine, aşa cum ai făcut cu celelalte? — Fiindcă, după cum am explicat, doresc să discut cu dumneata. Phoebe ezită, apoi recunoscu într-un torent de vorbe şoptite: în plus, ca să fiu sinceră, am decis că ar putea fi înţelept să-mi iau o escortă în noaptea asta. — Aha. — Am ajuns la concluzia că domnul Nash e un bărbat foarte bizar, chiar şi pentru un colecţionar de cărţi, continuă Phoebe. Condiţiile pe care le-a impus privind momentul în care îmi va preda manuscrisul îmi trezesc o oarecare nelinişte. Nu-mi place să închei tranzacţii la miezul nopţii. — Nash depăşeşte nivelul excentricităţii amuzante, confirmă Gabriel gânditor. — Pretinde că e o fiinţă nocturnă, oarecum ca un liliac. În scrisori afirmă că în casa lui totul se desfăşoară după un program opus programului normal adoptat de restul lumii. Doarme când ceilalţi sunt treji şi lucrează când ceilalţi dorm. Foarte bizar, nu-i aşa? — Fără îndoială s-ar potrivi foarte bine în înalta societate, rosti Gabriel sec. Majoritatea membrilor ei petrec toată noaptea şi dorm peste zi. Însă probabil ai dreptate când te fereşti de a-l întâlni singură în miez de noapte. — Mă bucur că îmi aprobi planul de a-mi lua un însoțitor zâmbi ea. — Îl aprob, dar mărturisesc că mă surprinde îngrijorarea dumitale, replică bărbatul cu precizia unui spadasin. Până în prezent nu te-ai arătat prea înclinată spre grijă şi prudenţă. — Când ai o misiune de îndeplinit, trebuie să fii îndrăzneţ, milord, proclamă Phoebe cu obrajii purpurii din cauza comentariului sarcastic. — Consideri că ai o misiune de îndeplinit? — Da, milord, aşa cred. — Înţeleg. Dacă tot e vorba de misiuni, ar trebui să-ţi spun că am venit în noaptea asta mânat şi de un scop personal. — Da, milord? Ce anume? întrebă ea străbătută de un fior de teamă. — Nu doar gândul de a vedea manuscrisul lui Nash înainte să intre în posesia dumitale m-a adus aici, Doamna mea cu Voal. — Chiar aşa, milord? Poate că planul ei chiar funcţionase, îşi spuse Phoebe. Poate că într-adevăr reuşise să-i stârnească puţin curiozitatea, aşa cum sperase. Te interesează ce am de spus? — Nu în mod deosebit. Dar mă interesează să-mi cunosc noul adversar. Cred că e important să-ţi cunoşti duşmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu ştiu cine eşti, doamnă, dar te joci cu mine de ceva vreme deja. M-am săturat de jocurile dumitale. O nouă tresărire de nelinişte veni să ştirbească dispoziţia tot mai bună a tinerei. Încă mai avea mult până la îndeplinirea cu succes a misiunii ei. — Presupun că ne vom reîntâlni. După cum ai spus, ne interesează foarte mult să colecţionăm aceleaşi cărţi şi manuscrise. Şaua de piele scârţâi uşor când Gabriel dădu pinteni armăsarului, făcându-l să se apropie câţiva paşi: — Te-ai bucurat de micile dumitale victorii din ultimul timp, Doamna mea cu Voal? — Foarte mult. Zâmbi în ciuda neliniştii. Sunt destul de mulţumită de ultimele mele achiziţii. Îmi completează excelent biblioteca. — Înţeleg. Făcu o scurtă pauză. Nu găseşti câtuşi de puţin nesocotit gestul de a mă invita să-ţi fiu martor la cel mai recent triumf? Dăduse dovadă de mai multă nesocotinţă decât ar fi putut el şti vreodată, reflectă Phoebe cu tristeţe. — Adevărul este, milord, că te numeri printre puţinii oameni din întreaga Anglie care sunt capabili să aprecieze această ultimă descoperire a mea. — Cu siguranţă o apreciez. Chiar foarte mult. Şi tocmai de aici izvorăşte pericolul. — Pericolul? Degetele lui Phoebe tremurară uşor pe frâiele calului. — Dacă aş decide să-ţi iau manuscrisul cu forţa după ce îl primeşti de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o şoaptă letală. Phoebe se crispă brusc în faţa ameninţării. Nu se gândise la acea posibilitate. Wylde era conte, în fond. — Nu vorbi prostii. Eşti un gentleman. Nu ai face aşa ceva. — Doamnele misterioase cu voal care urzesc intrigi pentru a-i răpi unui gentleman ca mine obiecte după care a tânjit îndelung nu ar trebui să fie prea surprinse dacă respectivul gentleman îşi pierde răbdarea. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash e o legendă autentică a Mesei Rotunde din secolul paisprezece, aşa cum pretinde el, atunci mi-l doresc, doamnă. Doar spune-mi preţul. Tensiunea era palpabilă în aerul dintre ei. Curajul lui Phoebe păli pentru o clipă. Făcu un efort de voinţă pentru a nu-şi întoarce iapa şi a porni în galop înapoi spre siguranţa casei de la ţară a familiei Amesbury, unde stătea în acel moment. Se întrebă dacă şi în epoca medievală cavalerii rătăcitorii se dovediseră atât de al naibii de dificili: — Mă îndoiesc, domnule, că mi-aţi putea oferi preţul pe care îl doresc, şopti ea. — Spune-mi care e şi vom vedea. — Adevărul e că nu intenţionez să îl vând, murmură ea lingându-şi buzele uscate. — Eşti sigură de asta? Gabriel îşi împinse armăsarul câţiva paşi mai în faţă. Animalul masiv îşi scutură capul şi pufăi, înghesuind iapa lui Phoebe. — Cât se poate de sigură, spuse ea rapid. Făcu o pauză de efect. Însă s-ar putea să fiu dispusă să ţi-l dau. — Să mi-l dai? Gabriel fu vizibil surprins de afirmaţia ei. Despre ce naiba tot vorbeşti? — Am să-ţi explic mai târziu. Phoebe se chinui să-şi liniştească iapa agitată. Dă-mi voie să-ţi aduc aminte că e aproape miezul nopţii. Sunt aşteptată la domnul Nash în câteva minute. Ai de gând să mă însoţeşti, sau nu? — Cu certitudine am să-mi îndeplinesc sarcina de însoţitor în seara asta, spuse Gabriel sumbru. E mult prea târziu să te mai descotoroseşti de mine. — Ei bine, trecem la treabă atunci? Phoebe dădu pinteni calului, pornind pe aleea luminată de lună. Casa domnului Nash ar trebui să fie la mică distanţă de aici, conform instrucţiunilor pe care le-am primit în ultima sa scrisoare. — N-aş vrea să-l faci să aştepte. Gabriel îşi întoarse armăsarul pentru a o urma. Animalul elegant îşi potrivi pasul după cel al iepei lui Phoebe. Aceasta se întrebă dacă iapa era la fel de neliniştită ca ea. Atât Gabriel, cât şi armăsarul lui păreau uriaşi şi ameninţători în lumina lunii. — Acum că în sfârşit ne-am întâlnit, Doamna mea cu Voal, am câteva întrebări pentru dumneata, spuse Gabriel. Phoebe îi aruncă pieziş o privire prudentă: — Cum mi-ai ignorat toate scrisorile din ultimele două luni, sunt surprinsă să aud asta. Mi se părea că nu-ţi stârnesc prea mult interesul. — Ştii al naibii de bine că sunt interesat acum. Spune-mi, intenţionezi să vânezi toate cărţile medievale obscure pe care se întâmplă să mi le doresc eu? — Probabil. După cum ai remarcat, se pare că avem gusturi similare în această privinţă. — Povestea ar putea lua o turnură foarte costisitoare pentru amândoi. După ce se va afla că există doi cumpărători rivali pentru fiecare volum ce este descoperit, preţurile vor creşte foarte mult, foarte repede. — Da, îmi închipui că aşa va fi, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi permit. Am o sursă de venit foarte generoasă. — Soţul tău nu e deranjat de obiceiurile tale costisitoare? întrebă Gabriel aruncându-i o ocheadă insinuantă. — Eu nu am soţ, domnule. Nici nu sunt nerăbdătoare să-mi găsesc unul. Din câte am observat, soţii au tendinţa de a limita aventurile unei femei. — Recunosc şi eu că puţini soţi ar accepta genul de aventură prostească în care te-ai lansat în seara asta, murmură Gabriel. Niciun bărbat întreg la cap nu i-ar permite soţiei sale să rătăcească singură pe drumuri de ţară la ora asta. Neil i-ar fi permis să facă asta, reflectă Phoebe cu regret. Însă blondul ei Lancelot murise, iar ea era hotărâtă să-i descopere ucigaşul. Îşi lăsă amintirile deoparte şi încercă să suprime valul de vinovăţie pe care îl simţea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n-ar fi fost ea, Neil nu ar fi plecat niciodată spre Mările Sudului în căutarea unei comori. Iar dacă nu ar fi plecat spre Mările Sudului, nu ar fi fost ucis de un pirat. — Nu sunt singură, domnule, îi aminti Phoebe lui Gabriel. Încercă din răsputeri să-şi păstreze un ton relaxat. Am un cavaler rătăcitor care să mă însoţească. Mă simt cât se poate de în siguranţă. — Te referi la mine, cumva? — Desigur. — Atunci ar trebui să ştii că, de obicei, cavalerii rătăcitori sunt generos răsplătiţi pentru ceea ce li se cere, spuse Gabriel. În epoca medievală domniţa îi oferea cavalerului favorurile ei. Spune-mi, doamnă, intenţionezi să mă răsplăteşti pentru eforturile din noaptea asta într-o manieră similară? Phoebe făcu ochii mari în spatele voalului. Era şocată fără să vrea. Cu siguranţă nu sugerase subtil că era cazul să-l răsplătească oferindu-i favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase şi nu se mai simţea obligat să onoreze regulile de politeţe ale înaltei societăţi, nu putea să creadă că esenţa naturii lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler care îşi propusese să o salveze pe sora ei dintr-un mariaj aranjat cu atâţia ani în urmă era în fundul sufletului un gentleman galant. Într-adevăr, aşa cum îl văzuse ea la şaisprezece ani, era demn de a sta el însuşi la Masa Rotundă. În mod cert nu i-ar fi făcut avansuri vădit neelegante unei doamne. Sau da? Probabil înţelesese greşit. Poate că doar o tachina. — Aminteşte-mi să-ţi ofer o bucată de panglică sau vreun alt fleac inutil în dar pentru eforturile dumitale din seara asta, milord. Nu-şi putea da seama dacă vorbele ei aveau sau nu un aer sofisticat. Avea aproape douăzeci şi cinci de ani, dar asta nu însemna că avusese foarte multă experienţă cu domni lipsiţi de maniere. Fiind cea mai mică dintre fiicele contelui de Clarington, Phoebe fusese dintotdeauna bine protejată. Uneori chiar prea mult, după părerea ei. — Nu cred că o bucată de panglică va fi o răsplată suficientă, reflectă Gabriel. Phoebe îşi pierdu răbdarea: — Ei bine, e tot ce ai şanse să primeşti, aşa că încetează să mă mai provoci, milord. Se simţi uşurată când văzu în faţă o fereastră luminată. Aceea trebuie să fie casa domnului Nash. Studie casa mică, dărăpănată, dezvăluită de lumina lunii. Chiar şi în obscuritatea nopţii se vedea că aceasta avea nevoie de atenţie. Atmosfera generală era una de neglijenţă. O poartă stricată stătea de-a curmezişul cărării pe care crescuseră buruieni. Lumina dinăuntrul casei cădea pe un ochi de geam spart. Acoperişul avea nevoie să fie peticit. — Nash nu pare să câştige prea bine din negoţul cu manuscrise. Gabriel îşi opri armăsarul şi sări uşor pe pământ. — Nu cred că vinde multe manuscrise. Din câte am înţeles din scrisorile lui, are o bibliotecă vastă, dar detestă să se despartă de vreun exemplar. Phoebe îşi opri iapa. Îmi vinde Cavalerul şi vrăjitorul doar fiindcă are mare nevoie de bani pentru a-şi cumpăra un volum pe care îl consideră mai important decât o frivolă poveste de dragoste medievală. — Vai, dar ce ar putea fi mai important decât o frivolă poveste de dragoste? Umbra unui zâmbet curbă buzele lui Gabriel când ridică mâinile şi o prinse pe Phoebe de talie. Ea tresări când acesta o ridică din şa cu uşurinţă. Însă nu o lăsă jos, ci continuă să o ţină în faţa lui, cu vârfurile botinelor atârnând la doi centimetri de sol. Era prima dată când o atingea, prima dată când se afla atât de aproape de el. Phoebe fu şocată de propria ei reacţie. I se tăiase răsuflarea. Gabriel mirosea plăcut, îşi dădu seama. Parfumul lui era imposibil de descris, miros de piele şi lână, complet masculin. Conştientiza brusc faptul că nu avea să-l uite niciodată. Dintr-un motiv sau altul, forţa mâinilor lui o înspăimântă. Era conştientă de cât de micuţă şi uşoară era în comparaţie cu el. Aşadar, nu fusese o închipuire; Gabriel chiar era mai mare decât şi-l amintea. Cu opt ani în urmă îl admirase pe cavalerul dornic s-o salveze pe sora ei cu inocenţa şi idealismul unei adolescente. În seara aceea descoperi cu surprindere că era cât se poate de posibil să se simtă atrasă de el ca o femeie faţă de un bărbat. Nu mai simţise niciodată aşa ceva faţă de un bărbat, nici măcar cu Neil. Nu trăise niciodată acea trezire a simţurilor imediată şi cutremurătoare. Poate că doar imaginaţia îi juca feste. Prea multă lumină a lunii şi prea multă tensiune. Familia ei o mustra în permanenţă să-şi potolească imaginaţia vioaie. Gabriel o lăsă jos. Derutată de efectul ameţitor pe care i-l produsese asupra simţurilor, Phoebe uită să se sprijine ferm pe piciorul drept înainte de a-şi lăsa greutatea şi pe stângul. Se împiedică şi se agăţă de braţul lui pentru a-şi recăpăta echilibrul. — Îţi stârnesc neliniştea, milady? se miră contele. — Nu, desigur că nu. Phoebe se desprinse de braţul lui şi îşi aranjă rapid fustele costumului de călărie, după care porni hotărâtă spre poarta stricată. Îi era imposibil să-şi ascundă uşorul şchiopătat ce-i ştirbea mersul. Ea se obişnuise cu el de multă vreme, dar ceilalţi oameni îl observau întotdeauna. — Ţi-ai sucit glezna când te-am pus jos? Tonul lui Gabriel trăda îngrijorare sinceră acum. Îmi cer iertare, doamnă. Dă-mi voie să te ajut. — Nu am nicio problemă cu glezna, spuse Phoebe nerăbdătoare. Piciorul meu stâng e doar ceva mai slab, atâta tot. Efectele unui vechi accident de trăsură. — Înţeleg, murmură Gabriel. Părea îngândurat. Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea vizibilă a piciorului ei stâng îl deranja. Cu siguranţă alungase alţi bărbaţi în trecut. Prea puţini bărbaţi invitau o femeie care şchiopăta să danseze cu ei un vals. De regulă nu o deranjau astfel de reacţii. Era obişnuită cu ele. În acel moment însă o irita gândul că Gabriel era, poate, unul dintre acei bărbaţi ce nu puteau tolera imperfecţiuni la o femeie. — Dacă par puţin neliniştită, rosti ea morocănoasă, e fiindcă nu te cunosc prea bine, domnule. — Nu sunt prea sigur de asta, replică bărbatul cu o urmă de amuzament în ton. Eşti pe punctul de a-mi fura cel de-al treilea manuscris. S-ar părea că mă cunoşti foarte bine, de fapt. — Nu-ţi fur nimic, milord. Phoebe duse mâna la borul pălăriei cochete şi coborî cel de-al doilea voal întunecat. Era posibil ca unul singur să nu fie suficient pentru a-i ascunde trăsăturile după ce intrau în casă. Consider că suntem rivali, nu inamici. — Diferenţa este prea mică atunci când e vorba de astfel de lucruri. Ai fost avertizată, doamnă. Se poate să-ţi fi forţat prea mult norocul cu acţiunea din noaptea asta. — Nu te agita, Wylde, zise ea pe când bătea în uşă. Sunt sigură că vor fi şi alte ocazii să câştigi în jocul acesta. — Fără îndoială. Ochii lui Gabriel rămaseră aţintiţi pe chipul tinerei femei, ascuns de voalurile groase, în vreme ce de cealaltă parte a uşii răsună zgomotul unor paşi greoi. Pe viitor mă voi strădui să-ţi ofer o provocare mai dificilă decât până acum. — Am fost cât se poate de satisfăcută de provocarea de până acum, spuse Phoebe ascultând cum persoana dinăuntru trăgea zăvorul. Schimbul de replici tăioase cu Wylde era ca şi cum ar fi târât o bucată de carne crudă în faţa unui tigru. O misiune extrem de periculoasă. Dar trebuia să-i păstreze curiozitatea vie, îşi aminti singură. Dacă îşi pierdea interesul, era posibil să dispară pur şi simplu în noapte. Din nou, nu putu să nu regrete cât de puţini cavaleri rătăcitori mai existau. Nu prea avea de unde să aleagă. — Dacă eşti satisfăcută de provocarea oferită până acum, spuse Gabriel, e doar fiindcă ai câştigat de fiecare dată. Asta este pe cale să se schimbe.

Prolog   — Este foarte puţin probabil ca domnişoara de Desire să fie încă virgină, spuse Thurston de Landry. Dar, ţinând cont de circumstanţe, sunt sigur că vei reuşi să verifici acest aspect al problemei. Gareth îşi privi impasibil tatăl. Reacţia lui la ştirea că viitoarea lui soţie îşi pierduse onoarea în braţele altui bărbat fusese aproape imperceptibilă, cu excepţia unei mici încordări a degetelor pe paharul cu vin. Ca fiu bastard, ce fusese obligat să‑şi facă loc în lume cu sabia, avea câţiva ani de experienţă care‑l ajutau să‑şi ascundă emoţiile. De fapt, devenise atât de priceput la asta încât majoritatea cunoscuţilor credeau că nu avea deloc sentimente. — Spui că e moştenitoare? întrebă, străduindu‑se să se concentreze pe cel mai important aspect al problemei. Are avere? — Mda. — În acest caz, e bună de soţie, răspunse Gareth disimulându‑şi satisfacţia. Tatăl lui avea dreptate. Atâta timp cât femeia nu purta în pântec bebeluşul altcuiva, Gareth era pregătit să treacă totuşi cu vederea chestiunea onoarei sau a lipsei acesteia dacă în schimb se alegea cu un domeniu. Un domeniu al lui, unde să nu fie doar un fiu bastard a cărui prezenţă trebuia tolerată. Un loc unde să fie bine‑venit şi dorit nu numai pentru că priceperea lui în a mânui cuvintele îl făcea util pe moment. Un loc unde să nu‑i conteste nimeni dreptul de a sta în faţa şemineului. Gareth avea treizeci şi unu de ani şi ştia că, probabil, nu avea să i se mai ivească niciodată o asemenea ocazie. Era un om care învăţase de mult că trebuia să profite de fiecare şansă pe care destinul i‑o scotea în cale. Filosofia aceasta îi fusese de ajutor în trecut. — Este singura moştenitoare a insulei Desire, spuse Thurston sorbind încet din frumoasa lui cupă din argint incrustată şi privind gânditor la foc. Tatăl ei, Sir Humphrey, avea vocaţie de explorator şi era preocupat de aplicarea noilor descoperiri la exploatarea pământurilor. Din păcate, se aude că a murit acum câteva luni, în timpul unei călătorii în Spania. Ucis de bandiţi. — Şi nu există moştenitori de sex masculin? — Nu. În urmă cu doi ani, unicul fiu al lui Humphrey, Edmund, şi‑a rupt gâtul la un turnir. Clare, fiica, este singura rămasă. Domeniul îi revine ei. — Şi ca suzeran al lui Sir Humphrey, tu deţii tutela asupra fetei lui. Ea se va căsători la comanda ta. Gura lui Thurston se transformă într‑un rictus. — Asta rămâne de văzut, zise el. Deloc în largul lui, Gareth observă că tatăl lui abia se abţinea să nu rânjească. Serios şi reţinut din fire, tânărul detesta umorul grosolan. Rareori răspundea chiar şi cu un amuzament moderat glumelor şi farselor care îi făceau pe alţii să râdă cu gura până la urechi. Înfăţişarea sa sobră îi completa foarte bine reputaţia de bărbat necruţător, care putea fi extrem de periculos dacă era provocat. Nu avea nimic împotriva zâmbetelor şi a râsului; pur şi simplu nu se simţea înclinat să se bucure de ele. În acel moment aşteptă cu prudenţă să afle ce i se părea atât de amuzant lui Thurston într‑o chestiune care ar fi trebuit să ţină strict de afaceri. Cercetă profilul simetric şi elegant al tatălui său în lumina flăcărilor din vatră. Thurston avea cincizeci şi ceva de ani. Părul său des, negru, era presărat cu fire argintii, dar încă atrăgea privirile tuturor femeilor care se aflau în preajma sa. Gareth ştia că nu numai prezenţa lui în cercul restrâns de baroni preferaţi ai lui Henric al II‑lea îl transformase într‑un obiect de interes pentru sexul opus, ci o contribuţie importantă o avusese şi înfăţişarea lui extrem de agreabilă. Reputaţia lui de seducător, manifestată liber în tinereţe, atât înainte cât şi după căsătoria sa aranjată, fusese legendară. Mama lui Gareth, cea mai mică dintre fiicele unei familii nobile din sud, fusese una dintre multele lui cuceriri. Din câte ştia Gareth, el era singura progenitură adultă ilegitimă a tatălui său. Dacă mai fuseseră şi alţii de‑a lungul anilor, niciunul nu supravieţuise copilăriei. Spre satisfacţia lui Thurston şi spre nemulţumirea prea puţin ascunsă a soţiei sale, el îşi făcuse datoria faţă de fiul său bastard. Îl recunoscuse pe Gareth încă de la început. Gareth fusese crescut de mama lui până la opt ani. În acea perioadă, Thurston vizitase frecvent conacul liniştit unde locuiau cei doi, dar când băiatul împlinise vârsta la care fiii de nobili îşi începeau instrucţia pentru a deveni cavaleri, mama lui anunţase că intenţiona să se călugărească. Avusese loc o ceartă înverşunată. Gareth nu avea să uite niciodată furia tatălui său. Dar mama lui fusese atât de hotărâtă, încât într‑un final câştigase, ba chiar se alesese cu o zestre consistentă, spre încântarea stareţei, care fusese mai mult decât fericită să o primească la mănăstire ca novice. Thurston îl adusese pe fiul său bastard acasă, la castelul Beckworth, unde se îngrijise de educaţia sa cu aceeaşi atenție şi sârguinţă pe care le arătase faţă de moştenitorul său, Simon, şi ceilalţi fii legitimi. Soţia lui Thurston, Lady Lorice, frumoasă, rece şi mândră, nu avusese încotro decât să tolereze situaţia. Cu toate acestea, nu se străduise prea mult pentru a‑l face pe Gareth să se simtă bine‑venit în gospodărie. Profund conştient de statutul său şi ducând dorul atmosferei studioase şi contemplative din casa mamei sale, Gareth îşi vărsase toată energia în antrenamentele cu suliţa şi sabia. Exersase la nesfârşit, căutând o satisfacţie trecătoare în desăvârşirea propriilor aptitudini. Când nu‑şi perfecţiona talentele de luptător, se refugia în solitudinea bibliotecii de la mănăstirea benedictină din vecinătate, unde citea tot ce îi dădea fratele Andrew, bibliotecarul. Până la şaptesprezece ani, Gareth dobândise o cultură remarcabilă. Studiase tratatele de matematică şi optică traduse din greacă şi arabă de Gerard din Cremona. Meditase la teoriile lui Aristotel asupra celor patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul. Fusese fascinat de scrierile lui Platon despre astronomie, lumină şi materie. Preocupările lui pentru subiectele academice nu se dovediseră niciodată de folos, dar talentele sale de cavaler şi de comandant îi dăduseră ocazia să‑şi construiască o carieră. Mulţi seniori puternici, inclusiv tatăl său, aveau nevoie de un luptător care să combată hoţii şi cavalerii renegaţi ce reprezentau o ameninţare pentru moşiile şi conacele lor îndepărtate. Vânarea nelegiuiţilor era o activitate bine plătită, la care Gareth se pricepea de minune, astfel că devenise un om bogat mulţumită priceperii sale în mânuirea sabiei, însă nu‑şi putuse satisface dorinţa ce ardea mocnit în interiorul lui, aceea de a avea propriul domeniu. Numai suzeranul, tatăl lui, îl putea împroprietări cu o moşie. În urmă cu patru zile, Thurston îl convocase la castelul Beckworth, iar în seara aceea aflase că cea mai mare dorinţă a sa era pe cale să se îndeplinească. Nu trebuia decât să accepte drept soţie o domnişoară cu o reputaţie pătată. Era un preţ mic pentru lucrul la care râvnea cel mai mult pe lume. Gareth era obişnuit să plătească pentru ceea ce dorea să obţină. — Câţi ani are domnişoara de Desire? întrebă el. — Stai să mă gândesc. Clare ar trebui să aibă douăzeci şi trei de ani acum, zise Thurston. Gareth se încruntă. — Şi e încă nemăritată? — Am înţeles că nu‑şi prea doreşte asta. Unele femei nu vor, să ştii. Mama ta, spre exemplu. — Mă îndoiesc de faptul că mama a avut de ales după ce am fost conceput, zise Gareth pe un ton calculat neutru. Era un subiect vechi şi prea familiar. Ştia foarte bine cum să‑şi ascundă amărăciunea. A fost norocoasă că a găsit o mănăstire care a primit‑o, adăugă el. — Aici greşeşti, replică Thurston rezemându‑şi coatele de braţele sculptate ale fotoliului şi sprijinindu‑şi bărbia pe degetele lungi. Cu zestrea pe care i‑am acordat‑o, poţi să fii sigur că mama ta a avut de unde să aleagă în privinţa mănăstirilor. Într‑adevăr, cele mai importante lăcaşuri s‑au bătut pentru ea, zâmbi el. Desigur, nu aveau idee că orice loc ar fi primit‑o avea să ajungă foarte curând sub comanda ei. Gareth ridică din umeri. Îşi vedea foarte rar mama, dar coresponda cu ea în mod regulat şi ştia că Thurston avea dreptate. Mama lui era o femeie deşteaptă, formidabilă. Exact la fel de deşteaptă şi de formidabilă ca şi tatăl lui. Gândurile îi reveniră la chestiunea arzătoare. — Domnişoara Clare este cumva urâtă? — Din câte ştiu eu, nu. Nu am văzut‑o de când era doar o copilă, dar din câte îmi amintesc, era bine făcută. Nu promitea că o să devină o mare frumuseţe, dar nu am observat în înfăţişarea ei ceva urât sau nepotrivit. Te preocupă mult felul în care arată? se interesă Thurston ridicând din sprânceană. — Nu, răspunse Gareth cu ochii la foc. Mă preocupă numai pământurile ei. — Și eu am crezut la fel. — Încercam doar să‑mi dau seama de ce nu s‑a măritat până acum. Thurston dădu din mână a lehamite. Superba broderie în roşu şi auriu de pe mâneca tunicii străluci în lumina flăcărilor. — Aşa cum am zis, unele femei nu au o dorinţă deosebită pentru măritiş, dintr‑un motiv sau altul. Din câte am înţeles, domnişoara Clare se numără printre acestea. A consimţit la căsătorie acum numai pentru că ştie că n‑are loc de întors. — De dragul proprietăţilor sale? — Da. Insula Desire este o pasăre grasă, îndeajuns de mare ca să fie jumulită. Are nevoie de protecţie. Se pare că a avut deja probleme cu vecinul său, Nicholas de Seabern, dar şi cu o bandă de tâlhari care îi atacă transporturile de bunuri spre Londra. — Deci are nevoie de un soţ care să fie în stare să‑i apere conacul, iar tu vrei o garanţie că Desire va continua să‑ţi aducă profit. — Da. Insula nu e mare. Pământurile ei produc o cantitate importantă de lână şi de grâne, însă nu asta este principala sursă de bunăstare acolo, spuse Thurston luând o punguţă brodată elegant de pe masa din apropiere. De aici provine cea mai mare parte a veniturilor de la Desire. Aruncă punguţa spre Gareth, care o prinse cu uşurinţă. Mirosul de flori şi ierburi pluti afară din ea. O apropie de nas şi inhală aroma bogată, plină, izbitor de complexă. Era un iz îmbătător care stârni o poftă senzuală undeva înlăuntrul său. Mai mirosi o dată. — Parfumuri? — Da. Este o insulă a florilor şi a ierburilor aromatice. Iar produsele pe care le exportă sunt parfumuri şi alifii din cele mai diverse. — Deci o să devin grădinar? — Chiar că va fi o schimbare pentru Cerberul din Wyckmere, zâmbi Thurston. — Aşa e. Ştiu prea puţine despre grădinărit, dar o să învăţ curând tot ce e necesar. — Ai învăţat mereu repede, oricare a fost subiectul. Gareth ignoră comentariul. — Aşadar, domnişoara de Desire este dispusă să se mărite cu un bărbat care să‑i protejeze vasta grădină de flori. Iar eu vreau ca pământul să fie al meu. Se pare că noi doi putem ajunge la o înţelegere corectă. — Se poate. — E vreo urmă de îndoială? se interesă tânărul. Zâmbetul care dădea târcoale gurii lui Thurston se transformă într‑un rânjet de scurtă durată. — Mă tem că ai ceva concurenţă pe acest post. — Despre cine e vorba? — Nicholas de Seabern, vecinul lui Clare, şi totodată unul dintre vasalii mei. A pus ochii pe Desire de un timp. De fapt, el este motivul principal pentru care suspectez că domnişoara nu mai este virgină. — A sedus‑o? — Potrivit surselor mele, Nicholas aproape a răpit‑o luna trecută şi a ţinut‑o ostatică la castelul Seabern vreme de patru zile. — Şi apoi a încercat să‑i smulgă prin forţă acceptarea măritişului? — Da. Domnişoara însă a refuzat. Gareth ridică o sprânceană. Nu era surprins de poveste. Răpirea moştenitoarelor nemăritate era un sport destul de des practicat. Dar era surprins să afle că tânăra nu se măritase imediat după incident. Puţine femei ar fi avut tăria de a refuza căsătoria după ce‑şi pierdeau virginitatea şi reputaţia din cauza unui lord violator. — O femeie neobişnuită. — Da. Se pare că domnişoara Clare are anumite cerinţe cu privire la viitorul ei stăpân, zise Thurston cu un nou rânjet. De fapt, chiar mi‑a trimis prescripţiile sale, cerându‑mi să‑i caut un bărbat care să respecte întocmai criteriile. — La dracu’! Prescripţii? bombăni Gareth. Ce prostie mai e şi asta? Ştiam eu că e ceva ce nu mi‑ai spus. — A scris aceste specificaţii cu lux de amănunte. Uite, vezi şi singur. Thurston luă de pe masă o foaie împăturită şi i‑o înmână fiului său. Acesta privi sigiliul rupt şi văzu că avea forma unui trandafir. Trecu repede peste salutări şi paragraful de deschidere al scrisorii caligrafiate. Încetini când ajunse la porţiunea ce detalia cerinţele domnişoarei cu privire la un soţ:   Am cedat rugăminţilor dumneavoastră şi am luat în calcul nevoile oamenilor mei, milord. Cu regret accept necesitatea unei căsătorii. Din această cauză m‑am gândit la această chestiune cu foarte multă grijă. Desire este un loc izolat, după cum bine ştiţi. Nu cunosc niciun posibil candidat în preajmă cu excepţia vecinului meu, Sir Nicholas, care este inacceptabil. De aceea vă rog respectuos să îmi trimiteţi o selecţie de cel puţin patru pretendenţi. Ca să vă ajut la sarcina selectării candidaţilor pentru acest post, am pregătit o listă a calităţilor pe care le caut. Domnia voastră, milord, sunteţi, evident, interesat de aceste pământuri. Am certitudinea că, la fel ca mine, doriţi ca acestea să fie în siguranţă. De aceea, din perspectiva dumneavoastră, viitorul lord de Desire trebuie să fie un cavaler care poate comanda o companie mică, dar eficientă, de luptători. Vă reamintesc faptul că trebuie să‑şi aducă el însuși trupele, din moment ce aici, pe insulă, nu există soldaţi. Pe lângă această cerinţă, cu care neîndoielnic sunteţi de acord, mai am încă trei solicitări personale. Vreau să le specific în detaliu, astfel încât să le înţelegeţi cu uşurinţă. În primul rând, în ceea ce priveşte calităţile lui fizice, viitorul lord de Desire trebuie să fie un bărbat cu un fizic bine proporţionat. Am observat că bărbaţii masivi preferă să se bazeze pe forţa brută pentru a‑şi atinge scopurile în loc de înţelepciune şi educaţie. Nu‑mi pasă de bărbaţii care încearcă să‑i domine pe ceilalţi prin puterea fizică. De aceea, vă rog să țineți cont de acest aspect când faceţi alegerea. În al doilea rând, viitorul meu domn trebuie să aibă o fire veselă şi maniere agreabile. Sunt sigură că o să înţelegeţi când vă spun că nu doresc să fiu legată de un bărbat melancolic sau predispus la toane şi stări proaste. Vreau ca soţul meu să aibă simţul umorului, să fie un om care să se bucure de umilele noastre mijloace de distracţie de aici, de pe insulă. În al treilea rând, este absolut esenţial ca soţul meu să fie un om învăţat, căruia să‑i placă discuţiile intelectuale. Vreau să port cât mai multe conversaţii cu el, în special în lunile reci de iarnă când vom fi amândoi obligaţi să ne petrecem timpul în casă. Sper că cele trei cerinţe sunt datul de simple, iar prescripţiile mele sunt clare. Nu ar trebui să fie nicio problemă la selectarea mai multor candidaţi dintre cunoştinţele dumneavoastră. Vă rog să‑i trimiteţi pe aceşti pretendenţi la mine oricând puteţi. O să iau o hotărâre cât mai repede şi o să v‑o transmit. Scrisă la Desire, pe şaptesprezece aprilie.   Gareth împături scrisoarea, conştient de amuzamentul enervant din ochii tatălui său. — Mă întreb cum a reuşit să creeze aceste prescripţii pentru lordul şi soţul perfect. Thurston chicoti. — Cred că a preluat elementele de bază din vreo baladă romantică. Ştii genul. De obicei, este vorba despre un erou, în general tipul de cavaler care măcelăreşte vrăjitori malefici şi îi jură dragoste veşnică domniţei lui. — O domnişoară care, de obicei, aparţine altui bărbat, mormăi Gareth. Suzeranului, de exemplu. Da, ştiu cântecele la care te referi. Nu‑mi pasă de ele. — Femeile le adoră. Gareth ridică din umeri. — Câţi candidaţi o să trimiţi, milord? — Cred cu tărie că e bine să le faci pe plac femeilor până la un punct. O să‑i permit domnişoarei Clare să aleagă dintre doi pretendenţi. — Nu trei sau patru? se miră tânărul. — Nu. Din experienţă ştiu că ai parte numai de belele atunci când îi oferi unei femei prea multe posibilităţi. — Deci doi pretendenţi… Eu şi încă unul. — Da. — Şi împotriva cui o să concurez? Thurston rânji. — Împotriva lui Sir Nicholas de Seabern. O veste bună pentru tine, fiule. Cerinţele domnişoarei sunt foarte clare, nu‑i aşa? Vrea un bărbat care are o statură medie, îi place să râdă şi ştie să citească. Gareth îi restitui scrisoarea cu un zâmbet lipsit de veselie. — Este norocoasă, nu‑i aşa? Îndeplinesc una dintre cerinţe. Ştiu să citesc.     capitolul 1   Clare se afla în grădina mănăstirii cu Margaret, maica superioară de la Sfânta Ermiona, când ajunse vorba la ea că primul pretendent sosise pe insulă. — A venit o companie numeroasă, Lady Clare. Chiar în acest moment intră în sat, strigă William. Tânăra se opri în mijlocul unei discuţii detaliate despre cea mai bună metodă de extragere a esenţei de trandafiri. — Îmi cer scuze, maică superioară, îi spuse ea lui Margaret. — Sigur. Margaret era o femeie voinică, de vârstă mijlocie. Boneta de călugăriţă care‑i completa ţinuta benedictină îi scotea în evidenţă privirea atentă şi trăsăturile uşor rotunjite. Este un eveniment important, adăugă ea. Clare se întoarse spre William, care aştepta lângă poarta grădinii fluturând vesel o traistă plină de coacăze roşii. Era un puştan rotofei, cu părul castaniu şi ochi căprui, a cărui fire împletea curiozitatea neostoită cu entuziasmul. El şi mama lui, Lady Joanna, veniseră pe insula Desire în urmă cu trei ani. Clare se ataşase de amândoi. Din moment ce familia i se micşorase treptat până nu mai rămăsese nimic din ea, lăsând‑o singură pe lume, îşi petrecea foarte mult timp împreună cu ei. — Cine a venit, William? Clare se pregăti sufleteşte să afle răspunsul. Fiecare locuitor de pe Desire, cu excepţia ei, aştepta de săptămâni bune, cu mare nerăbdare, acea zi. Numai ea nu era dornică să‑l cunoască pe noul senior al domeniului. Cel puţin avea posibilitatea să aleagă, îşi reaminti. Era mult mai mult decât îşi permiteau femeile aflate în situaţia ei. — Este primul dintre pretendenţii pe care aţi spus că‑i va trimite lordul Thurston, zise William îndesându‑şi în gură o mână de coacăze. Din cât se zice, e un cavaler straşnic, Lady Clare. Aduce cu el un alai mare de soldaţi. L‑am auzit pe John fierarul spunând că ar fi nevoie de jumătate dintre bărcile din Seabern ca să‑i transporte pe toţi, cu cai şi bagaje. O senzaţie ciudată de agitaţie şi nesiguranţă o făcu pe Clare să‑şi ţină răsuflarea. Îşi promisese că avea să fie calmă şi să trateze totul ca pe o afacere, dar apropierea momentului fatidic o emoţiona peste aşteptări. — Un alai mare? întrebă ea ridicând din sprâncene. — Da, răspunse William încântat. Razele soarelui sclipesc atât de tare în coifurile lor încât te dor ochii, adăugă el înghiţind încă doi pumni cu coacăze. Iar caii sunt imenşi. În special unul dintre ei, a zis John, un armăsar mare cu potcoave care cutremură pământul pe care calcă. — Dar eu nu am cerut ditamai oastea, bombăni Clare. Desire nu are nevoie decât de o companie restrânsă care să ne protejeze transporturile. Ce naiba o să fac eu cu un număr aşa de mare de soldaţi aici? Şi cu toţi caii lor. Bărbaţii şi caii mănâncă mult, să ştii. — Nu te agita, Clare, zâmbi Margaret. Viziunea tânărului William despre un alai mare de soldaţi este probabil foarte diferită de a noastră. Ţine cont că singura trupă înarmată pe care a văzut‑o în viaţa lui este cea a lui Sir Nicholas de la mica reşedinţă din Seabern. — Sper că aveţi dreptate. Clare ridică flaconul cu pomadă care îi atârna de un lănţişor la cingătoare şi inhală aroma delicată a trandafirilor şi a ierburilor. Parfumul o linişti, ca întotdeauna. Oricum, ar fi o mare risipă dacă voi fi nevoită să hrănesc şi să adăpostesc atâţia bărbaţi şi cai, urmă ea. Pe urechea Sfintei Ermiona, nu‑mi place deloc ideea de a întreţine atâţia oameni. Şi e abia primul dintre candidaţi. — Calmează‑te, Clare. Este posibil ca mulţimea care a debarcat în port să nu însoţească un singur pretendent. Cei trei sau patru pe care i‑ai comandat e posibil să fi ajuns toţi în acelaşi timp. Asta ar explica de ce sunt atâţia bărbaţi şi cai. Lui Clare îi plăcu această variantă. — Da, asta trebuie să fie. Lăsă jos micuţul recipient pentru pomadă şi îl lăsă să atârne la loc între pliurile rochiei. Toţi pretendenţii mei au sosit laolaltă. Şi pentru că fiecare şi‑a adus propriul anturaj, atunci se poate explica numărul mare de bărbaţi şi de cai. — Da. Pe Clare o lovi însă un alt gând, care‑i îndepărtă rapid scurtul moment de uşurare. — Sper că nu vor sta mult. Va costa o avere să‑i hrănim pe toţi. — Îţi poţi permite, Clare. — Nu despre asta e vorba. Cel puţin, nu în totalitate. Ochii lui Margaret licăriră. — După ce vei alege, ceilalţi candidaţi, inclusiv soldaţii lor şi tot alaiul vor pleca. — Pe degetul Sfintei Ermiona, atunci o să aleg repede, ca să nu risipim mai multă mâncare şi fân pe această adunătură decât este necesar. — Un plan inteligent. Privind‑o îndeaproape, stareţa se interesă: Eşti nerăbdătoare, copila mea? — Nu, nu, sigur că nu, minţi Clare. Nu vreau decât să pun lucrurile la punct. Sunt multe de făcut. Nu‑mi pot permite să irosesc mult timp în această chestiune a alegerii unui soţ. Sunt sigură că lordul Thurston mi‑a trimis candidaţi care îndeplinesc toate cerinţele mele. — Sunt sigură că aşa a făcut, murmură Margaret. Ai fost foarte clară în scrisoarea pe care i‑ai trimis‑o. — Da. Clare îşi petrecuse ore întregi la formularea criteriilor pentru noul stăpân al domeniului Desire. Acele ore urmaseră altora în care se gândise la numeroase motive pentru care nu avea nevoie de un soţ. În final, apelase la toate artificiile de retorică, logică şi dezbatere pe care le învăţase de la Margaret, fiind pe deplin conştientă că nu se putea feri de inevitabil decât dacă îi furniza lordului Thurston o scuză genială ca să nu se mărite. Îşi testase fiecare argument iscusit formulat mai întâi asupra Joannei şi apoi a lui Margaret. Solidare cu ea, ambele femei cântăriseră pretextele atent construite, una după alta, şi îi oferiseră critici şi sfaturi. În lunile de după moartea tatălui ei, Clare dezvoltase ceea ce era sigură că reprezenta argumentul absolut, de necontestat şi perfect logic împotriva necesităţii unei căsătorii; se bazase în acest demers pe amplasarea strategică, practic inexpugnabilă, a insulei Desire. Dar atunci se întâmplase nenorocirea. Cel mai apropiat vecin al ei de pe ţărm, Sir Nicholas de Seabern, îi stricase planurile şi o răpise în timp ce se afla într‑o vizită scurtă pe domeniul lui. Furioasă pe Nicholas pentru că îi distrusese planurile demonstrându‑i că era foarte vulnerabilă, Clare se hotărâse să îi facă viaţa un coşmar. Până la finele şederii sale forţate, Nicholas îi mărturisise că era bucuros că avea să n‑o mai vadă niciodată. Dar era prea târziu. Pentru că se întâmplase în perioada în care se înmulţiseră şi jafurile asupra regiunii, răpirea fusese cireaşa de pe tort. Clare îşi dăduse seama atunci că nu era decât o chestiune de timp până când lordul Thurston avea să audă zvonurile. Avea să ajungă la concluzia că ea era incapabilă să protejeze Desire şi urma să acţioneze imediat, ocupându‑se personal de problemă. Oricât ar fi fost de furioasă şi de frustrată, Clare trebuia să recunoască faptul că nu‑l putea condamna pe Thurston. Dacă s‑ar fi aflat în poziţia lui şi ea ar fi procedat la fel. Partea din venit la care avea dreptul ca suzeran era prea consistentă ca s‑o expună pericolelor. Iar Clare nu putea să primejduiască vieţile bărbaţilor din sat, care însoţeau transporturile de parfum. Mai devreme sau mai târziu, hoţii aveau să omoare pe cineva în timpul atacurilor. Adevărul era că nu exista altă variantă. Avea o datorie faţă de locuitorii insulei. Mama ei, care murise când Clare avea doisprezece ani, o învăţase încă din leagăn că dorinţele stăpânei erau pe locul doi, după nevoile oamenilor şi ale pământurilor de pe urma cărora îşi câştigau traiul. Clare ştia prea bine că, deşi avea capacitatea de a obţine în continuare profituri de pe moşie, nu era o luptătoare antrenată. Nu avea în subordine cavaleri, nici măcar soldaţi de rând. Cei puţini care fuseseră odată se risipiseră de‑a lungul anilor. Unii îl însoţiseră pe fratele ei, Edmund, la turniruri şi nu se mai întorseseră pe insulă după ce acesta fusese omorât. În definitiv, Desire nu era un loc prea interesant. Nu‑i atrăgea cu nimic pe cavalerii tineri şi pe aceia dornici de glorie şi de profituri, pe care le obţineau concurând de nenumărate ori în turniruri sau plecând în cruciade. Ultimii doi bărbaţi care trăiseră în castelul Desire plecaseră în călătorie alături de tatăl lui Clare, Sir Humphrey. Îi trimiseseră apoi vorbă despre moartea tatălui ei şi nu se mai întorseseră. Odată ce lordul lor murise, fuseseră eliberaţi de sub jurământul de credinţă. Îşi găsiseră stăpâni noi în sud. Clare nu avea nici cea mai mică idee despre cum să facă rost de o trupă de soldaţi de încredere şi nici nu îndrăznea să se gândească la antrenarea şi la controlarea lor. Prima scrisoare de atenţionare de la Thurston sosise în urmă cu şase săptămâni. Redactată pe un ton politicos, exprima sincere condoleanţe pentru moartea lui Sir Humphrey, însă aluziile referitoare la apărarea insulei transpăreau clar. În a doua scrisoare spunea fără ocolişuri: Clare trebuia să se mărite. Spre disperarea ei, şi ea ajunsese la aceeaşi concluzie. Ştiind că mariajul era inevitabil, procedase ca în toate cazurile când se punea problema îndatoririlor: se hotărâse să‑şi îndeplinească responsabilităţile. Însă, în stilul ei caracteristic, preluase controlul asupra problemei. Le spusese Joannei şi lui Margaret că, dacă tot avea să‑i fie pusă în cârcă povara unui soţ, intenţiona să aibă un cuvânt de spus în privinţa alesului. — Se apropie, Lady Clare, ţipă William din dreptul porţii. Clare îşi scutură pământul negru şi gras de pe mâini. — Vă rog să mă scuzaţi, maică superioară. Trebuie să mă întorc la castel ca să mă schimb înainte de sosirea oaspeţilor mei. Aceşti cavaleri dichisiţi din sud se aşteaptă, fără îndoială, să fie întâmpinaţi cu mare pompă. — Aşa şi trebuie, zise Margaret. Ştiu că nu eşti nerăbdătoare să te măriţi şi nu arăţi niciun entuziasm pentru asta, dar fii veselă, copila mea. Aminteşte‑ţi că mai mult ca sigur vor fi trei, poate chiar patru candidaţi. O să ai de unde alege. Clare îi aruncă bătrânei sale prietene şi profesoare o privire fugară. Îşi coborî vocea astfel încât nici William şi nici portăreasa din apropiere să n‑o audă: — Şi dacă nu‑mi place de niciunul dintre cei trei pretendenţi pe care mi i‑a trimis lordul Thurston? — Atunci o să ne întrebăm dacă eşti greu de mulţumit, mai cu seamă când vine vorba despre alegerea viitorului senior al domeniului Desire, sau doar cauţi pretexte ca să nu mergi până la capăt. Clare se strâmbă şi‑i aruncă interlocutoarei sale o privire abătută. — Sunteţi întotdeauna atât de practică şi de directă! Aveţi un mod unic de a pătrunde în miezul problemei. — Ştiu, din experienţă, că o femeie care este practică şi sinceră faţă de sine însăşi are şanse mai mari de a‑şi atinge ţelurile. — Da, aşa m‑aţi învăţat întotdeauna, doamnă, spuse Clare îndreptându‑şi umerii. N‑o să uit niciodată lecţiile dumneavoastră. — Mama ta ar fi mândră de tine, copila mea. Clare observă că Margaret nu‑l menţionase pe tatăl ei. Nu era nevoie. Ştiau amândouă că Sir Humphrey nu fusese niciodată interesat de administrarea pământurilor sale, pe care o lăsase în seama soţiei sale şi, mai târziu, a fiicei, în timp ce el se ocupa cu studii erudite şi experimente. La un moment dat, un strigăt puternic se auzi de pe stradă, din cealaltă parte a zidului mănăstirii. Miraţi şi bucuroşi, sătenii se adunaseră ca să‑i vadă pe cavalerii nou‑sosiţi. William îndesă pachetul de afine roşii în săculeţul care îi atârna de curea şi se grăbi spre o bancă joasă rezemată de perete. Clare îşi dădu seama prea târziu ce avea de gând să facă. — William, să nu îndrăzneşti să te caţări pe zid. Ştii ce ar spune mama ta! — Nu vă faceţi probleme, n‑o să cad. Vreau doar să‑i văd pe cavaleri. Băiatul se urcă pe băncuţă şi încercă să‑şi salte trupul durduliu peste zidul de piatră în timp ce Clare ofta, schimbând priviri resemnate cu Margaret. Nu era nicio îndoială că mama mult prea protectoare a lui William ar fi făcut o criză dacă s‑ar fi aflat acolo. Joanna era convinsă că fiul ei era delicat şi că nu trebuia să‑şi asume vreun risc. — Doamna Joanna nu‑i aici, zise stareţa impasibilă, ca şi cum Clare s‑ar fi exprimat cu voce tare. Aşa că îţi sugerez să ignori problema. — Dacă William o să cadă, Joanna n‑o să mă ierte niciodată. — Într‑o bună zi va trebui să înceteze să‑l mai cocoloşească pe puşti, spuse Margaret ridicând din umeri cu o atitudine filosofică. Altfel o să devină un tânăr temător şi gras. — Ştiu, dar Joanna nu poate fi învinovăţită în totalitate pentru că îl protejează, şopti Clare. A pierdut totul. Nu suportă gândul de a‑şi pierde şi fiul. — Îi văd! strigă William cu un picior pe zid. Au ajuns deja pe stradă, anunţă el ducându‑şi mâna streaşină la ochi ca să se apere de razele primăvăratice. Bidiviul sur e în fața celorlalți. Jur, călărețul e aproape la fel de mare ca armăsarul lui! Clare se încruntă. — Am cerut candidaţi de statură medie. — Poartă un coif strălucitor şi o tunică din zale, exclamă William. Şi duce un scut argintat care străluceşte ca o oglindă mare în lumina soarelui. — O oglindă mare? Intrigată, Clare se grăbi pe cărarea din grădină ca să‑i vadă chiar ea pe nou‑veniţi. — Este foarte ciudat, milady. Totul în ţinuta lui este argintiu sau gri – chiar şi îmbrăcămintea cavalerului şi harnaşamentul calului sunt gri. E ca şi cum el şi armăsarul au fost modelaţi numai din argint şi fum. — Argint şi fum… repetă Clare. Imaginaţia ta a luat‑o razna, odată cu minţile. — E adevărat, jur! Uimirea lui William părea absolut autentică, sporind curiozitatea tinerei femei. — Şi cam cât de mare e acest cavaler din fum şi argint? — Este foarte, foarte mare, raportă puştiul din postul său de observaţie. Iar cavalerul care vine în spatele lui este aproape la fel de mare. — Nu e deloc un semn bun, comentă Clare. Se îndreptă spre poartă ca să privească spre stradă, însă priveliştea era blocată de mulţimea de săteni entuziasmaţi. Zvonul se împrăştiase rapid, aşa că toată lumea sosise ca să asiste la marele spectacol oferit de alaiul de cavaleri. John fierarul, Robert dogarul, Alice de la berărie şi trei fermieri musculoşi, toţi mai înalţi decât ea, o împiedicau să‑i vadă pe nou‑veniţi. — Nu te alarma, spuse Margaret cu o licărire de amuzament în privire. Încă o dată, trebuie să fim indulgente cu experienţa de viaţă limitată a băiatului. Orice cavaler i s‑ar părea imens. Armura şi toate celelalte accesorii creează această impresie. — Da, ştiu. Totuşi, aş vrea foarte mult să‑l văd cu ochii mei pe acest cavaler, zise Clare. Estimând rapid înălţimea de la bancă la marginea de sus a zidului, strigă: William, pregăteşte‑te să‑mi dai o mână de ajutor! Puştiul îşi întoarse ochii de la scena din stradă şi se uită la ea. — Doriţi să staţi aici pe zid lângă mine, Lady Clare? — Da. Dacă rămân jos, o să fiu ultima persoană de pe insulă care o să vadă invazia. Clare îşi ridică marginile tunicii lungi şi se urcă pe băncuţă. Margaret scoase un sunet de dezaprobare. — Zău, Clare, este de‑a dreptul necuviincios. Gândeşte‑te cât de stânjenită o să te simţi dacă vreunul dintre pretendenţi o să te vadă comportându‑te ca o ţărancă mânată de curiozitate. Ar putea să te recunoască mai târziu, la castel. — N‑o să mă observe nimeni aici. Din ce se aude, vizitatorii noştri sunt mult prea ocupaţi să se dea în spectacol în sat. Vreau să văd şi eu ce se întâmplă. Clare apucă marginea zidului, găsi o crăpătură între pietre cu vârful pantofului moale şi se luptă să se ridice lângă William. — Aveți grijă, stăpână, zise băiatul, care se aplecă să o prindă de mână. — Nu‑ţi face griji, spuse Clare gâfâind în timp ce îşi trecu un picior şi apoi şi pe celălalt peste zidul lat din piatră. Oi fi eu o fată bătrână de douăzeci şi trei de ani, dar încă mai pot să mă caţăr, zâmbi ea pe când îşi netezea rochia. Uite, am reuşit. Acum, ia să vedem, unde e cavalerul acesta din argint şi fum? — Este în capătul străzii, îi arătă William spre port. Ascultaţi tunetul potcoavelor. E ca şi cum ar fi o furtună de pe apă. — Cu siguranţă fac îndeajuns de mult zgomot ca să scoale morţii din morminte. Tânăra femeie îşi împinse pe spate gluga mantiei şi se întoarse ca să se uite în lungul străzii înguste. Bubuitul potcoavelor se apropia. Sătenii tăcură. Atunci îl văzu Clare pe cavalerul îmbrăcat în argintiu şi gri. Ţinându‑şi respiraţia, înţelese uimirea lui William. Omul şi calul, ca unul, păreau să fie compuşi din toate elementele unei furtuni magnifice: vânt, ploaie şi fulger. Nu era nevoie decât de o privire ca să‑şi dea seama că acea furie mohorâtă, odată stârnită, era capabilă să distrugă tot ce‑i stătea în cale. Pentru o clipă, vederea cavalerului din argint şi fum o amuţi, la fel ca şi pe sătenii adunaţi în drum. O senzaţie disperată de scufundare puse stăpânire pe stomacul ei în timp ce‑şi dădu seama că se uita, fără îndoială, la unul dintre pretendenţii ei. „Este prea mare, îşi spuse. Mult prea mare. Şi prea periculos. În mod cert, nepotrivit.“ Cavalerul cenuşiu călărea în fruntea unei trupe formate din şapte bărbaţi – cavaleri, oşteni şi unul sau doi servitori. Clare se uită curioasă la luptătorii care călăreau în spatele imensei maşinării de război. Deşi văzuse foarte puţini soldaţi la viaţa ei, nu putea să nu remarce că aveau ţinute asortate cu a conducătorului lor. Erau îmbrăcaţi în nuanţe sobre de gri, maro şi negru care îi făceau să pară cumva şi mai ameninţători. Cortegiul se apropiase, ocupând toată strada îngustă. Steagurile fluturau în briza mării. Clare putea auzi scârţâitul şi alunecarea oţelului pe piele. Harnaşament şi armură se mişcau împreună în ritmuri bine rodate. Caii cu potcoave imense înaintau ca nişte maşini de luptă imense, ceea ce şi erau. Se deplasau cu o lentoare care le sublinia puterea şi le îngăduia tuturor celor prezenţi să vadă bine spectacolul. Clare se holba la ciudata privelişte cu aceeaşi doză de uimire ca toţi ceilalţi. Era vag conştientă de şoaptele care se propagau prin mulţime ca un val pornind de la chilia de piatră unde locuia pustnica satului. Fascinată de scena care se derula în faţa ochilor ei, ignoră la început murmurele, dar, pe măsură ce creşteau în intensitate, îi atraseră într‑un final atenţia. — Ce spun, William? — Nu ştiu. Ceva despre un cerber. Clare se uită peste umăr înspre chilia construită în zidul mănăstirii. Pustnica Beatrice trăia acolo; alesese calea sihăstriei în urmă cu aproape zece ani şi de atunci nu ieşise niciodată afară. Ar fi trebuit să‑şi dedice întreaga viaţă rugăciunii şi meditaţiei, dar adevărul era că se preocupa numai de colportarea bârfelor. Nu ducea niciodată lipsă de aşa ceva, pentru că în timpul zilei toată lumea trecea pe sub fereastra ei. Mulţi se opreau ca să stea de vorbă ori să‑i ceară sfatul, iar Beatrice se purta cu ei aşa cum se poartă o lăptăreasă cu o vacă, storcându‑le şi ultima picătură de informaţie. Beatrice nu‑şi ignora totuşi menirea, astfel că le oferea cu mult zel sfaturi tuturor celor care‑i solicitau părerea. Nu de puţine ori se oferea să ajute chiar dacă nimeni nu‑i cerea acest lucru. Avea o înclinaţie către prevestiri sumbre şi se grăbea să avertizeze cu privire la nenorocirea şi dezastrul ce urmau. Uneori avea dreptate. — Ce spun? o strigă Margaret pe Clare. — Încă nu sunt sigură, răspunse tânăra femeie, chinuindu‑se să distingă şoaptele. William zice că e vorba despre un cerber. Cred că pustnica a început să vorbească. — Atunci nu‑s decât închipuiri, bombăni stareţa. — Ascultaţi, le întrerupse William. Acum puteţi desluşi cuvintele. Valul de şoapte se înălţă cu repeziciune din marea de săteni. — … cerber. — Spun că ar fi un cerber de pe undeva din sud. Nu am prins numele… — Cerberul din Wyckmere? — Da, aşa e, Wyckmere. Este cunoscut drept Cerberul din Wyckmere. Se spune că poartă o sabie mare, care se numeşte Fereastra Iadului. — De ce i se spune aşa? — Pentru că de multe ori e ultimul lucru pe care îl vede un om înainte să moară răpus de lama ei. Ochii lui William se măriră. Tremurând de emoţie, îşi duse mâna repede la punguţa de la brâu pentru o altă mână de fructe. Aţi auzit, Lady Clare? întrebă el cu gura plină de coacăze. Cerberul din Wyckmere. — Da. Clare observă că oamenii din mulţime se uitau unii la alţii când vestea ajunse la ei, dar licărirea de încântare nu le părăsi chipurile. Orice se întâmpla, îşi dădu ea seama cu stupoare, sătenii păreau mai fascinaţi ca oricând de sosirea cavalerilor. Se gândeau, fără îndoială, la prestigiul pe care avea să‑l reverse asupra lor un senior cu o reputaţie de temut. „Reputaţia e bună, dar numai dacă nu eşti obligată să te măriţi cu ea”, îşi zise Clare. — Cerberul din Wyckmere, şopti William cu o reverenţă care ar fi fost mai potrivită pentru o rugăciune. Cred că este, într‑adevăr, un mare cavaler. — Ceea ce aş vrea să ştiu e unde sunt ceilalţi. — Care ceilalţi? Clare se uită cu atenţie la călăreţii care se apropiau şi se încruntă. — Trebuiau să fie cel puţin încă trei cavaleri din care să‑mi aleg soţul. Aceşti bărbaţi par să se afle cu toţii sub un singur steag. — Păi, acest Cerber din Wyckmere e aproape la fel de mare ca trei oameni puşi unul lângă altul, rosti William cu mare satisfacţie. Nu mai avem nevoie de alţii. Clare se încruntă. „Cerberul nu e chiar aşa de mare, îşi zise, dar arată formidabil.” Nu avea deloc proporţiile medii pe care le ceruse. Cavalerul cenuşiu şi anturajul său se aflau aproape în faţa ei. Indiferent de situaţie, nou‑veniţii le ofereau privitorilor o distracţie pe cinste. „E interesant de văzut dacă ceilalţi pretendenţi vor întrece această demonstraţie de oţel şi putere”, medită ea. Era atât de prinsă de spectacolul neobişnuit, încât abia băgă de seamă o altă clipocire de şoapte care străbătu mulţimea. I se păru că îşi aude numele, dar nu dădu atenţie acestui lucru. Ca stăpână a domeniului, era obişnuită ca oamenii să vorbească despre ea. Era în firea lucrurilor. — Clare, ar fi bine să te întorci imediat la castel, i se adresă Margaret. Dacă o să stai acolo sus pe zid n‑o să poţi ajunge la timp ca să‑l întâmpini aşa cum se cuvine pe marele cavaler. — E prea târziu, doamnă, zise Clare ridicând vocea pentru a se face auzită peste vacarmul glasurilor şi bubuitul potcoavelor. Sunt prinsă aici până când se împrăştie mulţimea. Joanna şi servitorii se vor ocupa de primirea oaspeţilor noştri. — Cum adică? o mustră Margaret. Joanna şi servitorii nu sunt potriviţi pentru a‑l întâmpina aşa cum se cuvine pe viitorul senior al domeniului. Clare îşi întoarse capul şi rânji. — A, dar nu ştim dacă acest mare cavaler va deveni stăpânul insulei, nu‑i aşa? De fapt, şansele lui sunt mici. Din câte văd, nu are deloc dimensiunile potrivite. — Mărimea, copila mea, e prea puţin importantă, murmură Margaret. Tunetul potcoavelor şi zornăitul harnaşamentelor se opriră brusc. Un icnet de uimire scos de William şi liniştea subită care se lăsase peste mulţime o făcură pe Clare să se întoarcă încet. Fu uimită să observe că armata de călăreţi, care îşi făcuse loc încet dar sigur în centrul satului, se oprise chiar în mijlocul străzii. Direct în faţa locului în care ea stătea cocoţată pe zid. Înghiţi în sec atunci când îşi dădu seama că masivul cavaler cenuşiu o privea fix. Primul instinct fu să alunece înapoi peste marginea zidului şi, după o aterizare discretă, să se refugieze în grădină. Dar era prea târziu ca să‑şi ia zborul. Trebuia să acţioneze vitejeşte. Clare deveni dintr‑odată conştientă de faptul că rochia i se murdărise de noroi, iar părul îi era ciufulit de vânt. Palmele i se umeziră în timp ce strânse marginea zidului încălzit de soare. Sigur nu se uita la ea. Nu se putea uita la ea. Nu făcuse nimic ca să atragă atenţia cavalerului cenuşiu. Era doar o femeie care stătea pe zid şi urmărea spectacolul împreună cu restul sătenilor. Cu toate acestea, el o ţintuia cu privirea. Momentul părea să nu se mai termine. Tinerei femei i se păru că până şi briza se oprise. Frunzele copacilor din grădina mănăstirii atârnau nemişcate. Nu se auzea niciun sunet, nici măcar fâşâitul unui stindard. Se uită la ochii aflaţi în umbra vizierei de oţel şi se rugă fierbinte ca temutul Cerber din Wyckmere să o confunde cu o săteancă. La o comandă nevăzută, imensul armăsar rotat porni spre zidul mănăstirii. Cei care stăteau în drumul bestiei se topiră instantaneu în lături ca să creeze un culoar de trecere. Privirile tuturor erau îndreptate direct spre Clare. — Vine încoace, stăpână, cârâi William. Poate că vă recunoaşte. — Dar nu ne‑am întâlnit niciodată, răspunse ea, strângând şi mai tare cu degetele marginea de piatră. Nu are de unde să ştie cine sunt. William deschise gura ca să spună ceva, dar o închise brusc în momentul în care bidiviul masiv se opri chiar în faţa lui Clare. Privirea cavalerului o fixă. Clare se uită adânc în ochii sumbri de culoarea cristalului fumuriu. Văzu inteligenţa rece, calculată care ardea în adâncuri şi ştiu în acel moment că nou‑venitul o recunoscuse. Îşi ţinu respiraţia încercând frenetic să găsească o modalitate de a scăpa basma curată. Niciodată nu se mai confruntase cu o asemenea situaţie stânjenitoare. — O caut pe stăpâna domeniului Desire, a spus cavalerul. Un tremur curios o străbătu la auzul vocii lui. Nu‑şi dădea seama de ce reacţionase atât de ciudat pentru că în mod cert vocea i se potrivea. Era joasă, ameninţătoare, emanând o forţă perfect stăpânită. Clare se agăţă de piatră pentru a‑şi stăpâni degetele din tremurat, apoi ridică bărbia şi îşi îndreptă umerii. Ea era stăpâna acelei moşii şi intenţiona să se poarte într‑o manieră adecvată acelui titlu, chiar dacă avea în faţă un bărbat cum nu mai întâlnise niciodată în viaţa ei. — Eu sunt cea pe care o căutaţi. Cine sunteţi? — Sunt Gareth de Wyckmere. Clare îşi aminti şoaptele. Cerberul din Wyckmere. — Am auzit despre dumneavoastră că sunteţi cunoscut sub alt nume. — Sunt cunoscut sub multe nume, dar nu răspund la toate. Era un avertisment clar în cuvintele lui. Clare îl percepu şi se hotărî să dea înapoi ascunzându‑se în spatele bunelor maniere. Îşi înclină capul cu politeţe. — Bine aţi venit pe insula Desire, Sir Gareth. Permiteţi‑mi să vă mulţumesc în numele întregului sat pentru spectacolul oferit astăzi. Foarte rar avem ocazia de a ne delecta cu o asemenea privelişte grandioasă. — Mă bucur că sunteţi satisfăcută de ceea ce aţi văzut până acum, milady. Sunt sigur că veţi fi la fel de mulţumită şi de restul reprezentaţiei, spuse Gareth, după care lăsă frâiele, îşi ridică mâinile îmbrăcate în armură şi îşi scoase coiful. Clare observă că nu privi peste umăr şi nu făcu niciun semn, doar îşi ţinu coiful într‑o parte. Un alt cavaler se apropie imediat, luă acoperământul de oţel din mâna lui Gareth şi se retrase în mijlocul celorlalţi războinici. Clare îşi studie oaspetele cu o curiozitate pe care nu o putea masca nici măcar de dragul bunelor maniere. La urma urmelor, acesta era unul dintre bărbaţii care fuseseră trimişi să‑i ceară mâna. Era surprinsă să descopere că în adâncul ei era încântată de ceea ce vedea. Era, cu siguranţă, prea mare, dar cumva acest neajuns nu mai părea atât de alarmant, aşa cum se gândise când elaborase criteriile pentru viitorul soţ. Motivul era evident. În ciuda staturii şi a puterii fizice, ceva îi spunea că nu avea în faţă un bărbat care se baza numai pe forţa brută ca să obţină ceea ce dorea. Gareth de Wyckmere era neîndoielnic un cavaler versat în arta sângeroasă a războiului, dar nu era bătut în cap. Clare putea vedea asta pe faţa lui. Razele soarelui străluciră în părul lui negru, lung până la umeri. Ceva în trăsăturile lui feroce, parcă sculptate, îi aduseră aminte castelanei de stâncile care îi protejau insula mult iubită. În ciuda inteligenţei ce strălucea în ochii lui, simţi că avea o hotărâre de neclintit. Acesta era un bărbat care se luptase pentru tot ceea ce obţinuse în viaţă. Examinarea nu părea să‑l deranjeze. Pur şi simplu stătea calm şi răbdător, cu o atitudine sugerând că nu‑l preocupa verdictul. Se vedea că avea ţelul lui, pe care intenţiona să‑l atingă indiferent de decizia ei şi de concluzii. Acest lucru o îngrijoră pe Clare. Cerberul din Wyckmere nu era un individ pe care să‑l poată refuza cu uşurinţă. „Dar, până la urmă, şi eu pot fi la fel de hotărâtă ca să‑mi ating ţelul“, îşi reaminti ea. În definitiv, fusese nevoită să administreze insula încă de la vârsta de doisprezece ani. — Ei, milady? întrebă Gareth. Sunteţi mulţumită de viitorul vostru senior? Viitorul senior? Clare clipi uimită. Nu ştia dacă să râdă sau să se încrunte pentru această mostră de aroganţă care îi tăiase răsuflarea. Se hotărî să reacţioneze politicos, dar afişând un zâmbet rece: — Nu pot spune. Nu i‑am întâlnit pe ceilalţi candidaţi. — Vă înşelaţi, doamnă. Sunt eu şi Sir Nicholas. Gura lui Clare se deschise din cauza şocului. — Dar nu e posibil! Am solicitat o selecţie de cel puţin trei sau patru cavaleri. — Nu primim întotdeauna tot ce vrem de la viaţă, nu‑i aşa? — Dar nu îndepliniţi niciuna dintre cererile mele, răbufni ea. Nu vreau să vă jignesc, dar nu aveţi statura potrivită. Şi păreţi a fi un războinic, nu un om paşnic, urmă ea privindu‑l încruntată. În plus, nu mi se pare că aveţi un temperament vesel. — În legătură cu statura mea nu am ce face. Şi e adevărat că am fost foarte bine antrenat în arta războiului, dar vă jur că sunt în căutarea unei vieţi liniştite şi paşnice. Cât despre temperamentul meu, cine poate şti? Un om se poate schimba, nu? — Nu sunt sigură, răspunse Clare îngrijorată. — Ştiu să citesc. — Păi, e ceva, cred. Totuşi… — Milady, experienţa m‑a învăţat că trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă. — Nimeni nu ştie asta mai bine ca mine, replică ea pe un ton glacial. O să fiu directă. Aţi bătut o cale lungă şi ne‑aţi oferit un spectacol de zile mari. Nu vreau să vă dezamăgesc, dar ţin să fiu corectă; mă tem că sunt puţine şanse să deveniţi seniorul acestor locuri. Poate că ar fi mai bine să vă luaţi oamenii şi să plecaţi cu aceleaşi bărci cu care aţi sosit. — Nu, domnişoară. Am aşteptat prea mult şi am bătut un drum prea lung. Sunt aici să‑mi revendic viitorul. Nu am nicio intenţie să plec. — Dar trebuie să insist… Se auzi un sunet încet, letal. Sabia lui Gareth apăru în mâna lui ca prin farmec. Mişcarea rapidă, înspăimântătoare stârni rumoare în mulţime. Clare se opri în mijlocul propoziţiei. Ochii ei se măriră. Razele soarelui dansară şi licăriră pe lama de oţel în timp ce Gareth o ţinu ridicată. Totul şi toţi păreau să fi îngheţat. Tânărul William reuşi să rupă vraja. — Nu aveţi voie s‑o vătămaţi pe doamna mea! ţipă el la Gareth. N‑o să vă las să‑i faceţi vreun rău! Mulţimea fu la fel de şocată de curajul băiatului cum fu şi de vederea sabiei scoase din teacă. — Taci, William, şopti Clare. Gareth îi aruncă puştiului o privire. — Eşti foarte curajos, tinere. Majoritatea o iau la goană de frică atunci când văd Fereastra Iadului. Se vedea clar că William era înspăimântat, dar avea o expresie de hotărâre încăpăţânată. Se uită la Gareth. — Nu‑i faceţi rău. — N‑o să‑i fac rău, zise Gareth. Ca viitor lord îmi face plăcere să văd că a avut parte de un protector atât de curajos până la sosirea mea. Îţi sunt îndatorat, băiete. Pe faţa lui William apăru o expresie ce oglindea nesiguranţa. Gareth întoarse sabia cu o altă mişcare rapidă, ca un fulger. Întinse lama spre Clare cu mânerul înainte, într‑un gest clar de omagiu şi respect. Aşteptă, împreună cu toţi ceilalţi, ca ea să apuce arma. Un murmur de uimire şi de aprobare trecu prin mulţime. Clare îl auzi. Percepu încântarea lui William, care se abţinea cu greu. Tensiunea din atmosferă era copleşitoare. Să refuze sabia ar fi fost o decizie plină de riscuri. Nu se ştia cum avea să reacţioneze Gareth sau ce ar fi făcut războinicii lui călare pentru a se răzbuna. Puteau distruge întreg satul în doar câteva minute. S‑o accepte, pe de altă parte, însemna să le ofere lui Gareth şi tuturor celorlalţi motiv să creadă că avea să accepte oferta. Era o capcană. Una bine construită, trebui ea să recunoască, dar în mod clar o capcană. O cursă cu doar două ieşiri, amândouă periculoase. Dar ştiuse de la început că bărbatul acela îşi folosea înţelepciunea ca principală armă pentru a obţine ceea ce dorea. Se uită în jos la mânerul sabiei lungi de oţel. Observă că la capăt avea incrustat un cristal cenuşiu imens care părea să fie umplut cu fumul de la nişte focuri nevăzute. Dintr‑odată îşi dădu seama de unde provenea numele lamei. Nu era nevoie de prea multă fantezie ca să‑ţi imaginezi cristalul din mâner ca pe o poartă către iad. Când li se întâlniră privirile, Clare observă că acel cristal fumuriu se potrivea perfect cu ochii lui. Ştiind că nu era altă ieşire din capcană, alese una din cele două opţiuni disponibile şi, cu un gest lent, apucă mânerul sabiei. Arma era atât de grea, încât îşi folosi ambele mâini ca să o ţină. Un strigăt puternic de bucurie se ridică din mulţime. William rânji. Uralele umplură atmosfera. Armurile răsunară când cavalerii şi soldaţii îşi etalară lăncile şi loviră cu ele scuturile. Clare se uită la Gareth şi se simţi de parcă tocmai coborâse de pe cel mai înalt vârf al insulei. Cavalerul îşi întinse mâinile mari, acoperite cu zale, o apucă şi o trecu peste zid. Lumea începu să se învârtă în jurul ei. Era cât pe‑aci să scape sabia grea. O clipă mai târziu se trezi aşezată în siguranţă în şa, în faţa Cerberului. Se uită în sus şi văzu licărirea de satisfacţie din ochii lui Gareth, care o ţinea cu o mână împlătoşată de mărimea unui arbore. Clare se întrebă în sinea ei de ce se simţea totuşi de parcă s‑ar fi aflat încă în cădere. Gareth ridică o mână şi chemă un cavaler. Un luptător cu o expresie severă se apropie. — Da, Sir Gareth? — Ulrich, spuse acesta ridicând vocea pentru ca omul lui să îl poată auzi peste uralele mulţimii. Escortează‑l pe nobilul protector al doamnei mele într‑o manieră demnă de serviciile sale excelente. — Am înţeles. Ulrich îşi conduse calul mai aproape de zid şi îşi întinse mâinile ca să‑l apuce pe William de talie, după care îl coborî şi‑l puse în şa. Clare observă cât de fericit era băiatul să fie purtat prin mulţime pe bidiviul impunător şi îşi dădu seama cu tristeţe că Gareth tocmai dobândise un supus loial pe viaţă. Ascultă strigătele exaltate ale oamenilor ei în timp ce Cerberul din Wyckmere îşi plimba armăsarul rotat ca la paradă. Se uită în spate peste umăr şi o zări pe Margaret, care stătea în poarta mănăstirii. Stareţa îi făcu veselă cu mâna. Clare strânse mai bine Fereastra Iadului şi reflectă la capcana meşteşugită în care fusese prinsă.

1 Primul indiciu că planurile lui întocmite cu grijă pentru noaptea aceea erau condamnate îl avu când deschise uşa dormitorului şi o găsi pe Cleopatra stând în hol. — Fir-ar al dracului! spuse cl foarte încet. Mă aşteptam să fie Minerva. Îndelung anticipata lui viziune a unei nopţi de pasiune petrecută într-un pat confortabil cu amanta şi ocazionala parteneră a lui de afaceri, Lavinia Lake, se estompă într-o ceaţă nedesluşită. Trecutul venise să-l bântuie în cel mai nepotrivit moment. — Bună, Tobias. Femeia din hol coborî masca verde cu auriu ataşată la beţişorul de aur din mână. Diadema în formă tic cobră care îi împodobea peruca lungă şi neagră, împletită cu artă, licărea la lumina unui felinar de perete. Un amuzament răutăcios licărea în ochii întunecaţi. — A trecut mult timp, nu-i aşa? Pot să intru? De fapt, trecuseră trei ani de când o văzuse ultima dată pe Aspasia Gray, dar se schimbase foarte puţin. Încă era o femeie uluitor de frumoasă, cu un profil clasic care se potrivea bine deghizării ei în regină a Egiptului. El ştia că părul ei adevărat era de un castaniu închis, frumos. Silueta înaltă, elegant proporţionată era şi mai bine pusă în valoare de rochia lungă, de un verde pal, tivită cu broderii de aur. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă în seara asta era să reînnoiască vechi cunoştinţe, se gândi Tobias March. Dar vederea Aspasiei Gray spulberase net starea de spirit. Amintiri din perioada foarte întunecată din urmă cu trei ani năvăliră peste el cu forţa valurilor purtate de furtună. Cu un efort, îşi adună minţile şi trecu repede în revistă holul întunecat din spatele Aspasiei. Nici urmă de Lavinia. Poate că, dacă acţiona repede, reuşea să scape de musafira lui nedorită înainte ca seara să fie total compromisă. — Cred că ar fi bine să intri. Reţinut, se dădu înapoi. — Nu te-ai schimbat, domnule, murmură ea. La fel de politicos ca întotdeauna, văd. Intră în camera luminată de foc cu un foşnet moale de fuste de mătase şi o iluzie de parfum exotic. El închise uşa şi se întoarse spre ea. Nu observase nicio Cleopatră la balul de la începutul serii, dar nu era de mirare. Castelul Beaumont era o monstruozitate de casă – uriaşă, întinsă – şi în seara asta era înţesat de oameni. Pe el îl interesase doar un oaspete anume. Invitaţia la petrecere venise prin intermediul bunăvoinţei lordului Vale. Primul impuls al lui Tobias fusese să decline oferta. Nu-1 prea interesau astfel de chestii. Petrecerile de casă, mai ales, i se păreau în cel mai bun caz plicticoase, cu toate că experienţa lui în acest domeniu era limitată. Dar apoi Vale îi reamintise de atracţia deosebită a unei petreceri într-o casă de ţară organizată aşa cum se cuvine. Da, există mic dejunuri lungi şi plicticoase şi conversaţii frivole şi jocuri prosteşti, dar reţine acest aspect extrem de important, foarte relevant: ţie şi doamnei Lake vi se va pune la dispoziţie câte un dormitor privat. Mai mult, nimeni nu va acorda nici cea mai mică atenţie pe care dintre aceste dormitoare veţi alege să le ocupaţi la noapte. Într-adevăr, obiectivul real al unei petreceri de casă bine plănuite este să asigure multe ocazii de genul ăsta. Aluzia la adevăratul caracter al unei mari petreceri de casă îl lovise pe Tobias cu forţa unui trăsnet. Când Vale, care nu avea nicio intenţie să participe la afacerea Beaumont, îi oferise să călătorească cu una dintre caleştile lui personale, Tobias se însufleţise. Fusese surprins, ca să nu spunem foarte uşurat, când Lavinia acceptase planul fără multe fasoane. Bănuia că entuziasmul ei era generat în mare parte de faptul că ea vedea într-o asemenea petrecere un excelent prilej de a pescui noi afaceri. Dar refuza să admită aspectul ăsta ca să nu-i afecteze moralul. Pentru prima dată de când se cunoşteau aveau să-şi permită luxul de a petrece nu numai o bună parte de noapte, ci două nopţi întregi în căldura şi intimitatea confortabilă a unui pat adevărat. Perspectiva fusese ameţitoare. Pentru prima dată nu avea să mai fie nevoie să se furişeze în zonele izolate ale parcului sau să se mulţumească cu masa de lucru din micul birou al Laviniei. Timp de trei zile minunate nu va fi obligat să se bizuie pe bunăvoinţa menajerei Laviniei, care putea fi convinsă uneori să se ducă la prăvălie după stafide când venea cl în vizită. Bineînţeles că savura toate întâlnirile prea scurte cu Lavinia în oraş, dar ocaziile acelea – oricât de stimulatoare – tindeau să fie precipitate şi uneori îl călcau pe nervi. Vremea avea scârbosul obicei de a se strica, aducând ploaie în după-amiezele în care el alegea parcul pentru întâlnire, şi nu ştiai niciodată când nepoata Laviniei, Emeline, putea alege un moment inoportun pentru a se întoarce acasă. Mai era şi caracterul imprevizibil al afacerii în care el şi Lavinia erau angajaţi. Când îţi oferi serviciile persoanelor care doresc să întreprinzi pentru ele investigaţii şi anchete particulare, nu ştii niciodată când îţi poate bate la uşă un client. Se uită la Aspasia. — Ce dracu’ cauţi aici? Credeam că eşti la Paris. — Ştiu prea bine că ai tendinţa să fii direct până la a deveni grosolan uneori, Tobias Dar sunt convinsă că merit o primire mai caldă din partea ta. În definitiv, nu sunt doar o cunoştinţă întâmplătoare. Avea dreptate, se gândi el. Amândoi erau înlănţuiţi pe veci de evenimentele din trecut şi de un mort pe nume Zachary Elland. — Scuzele mele, spuse el încet, dar adevărul e că m-ai luat prin surprindere. Nu te-am văzut azi după-amiază când au năvălit ceilalţi oaspeţi în castel, şi nici nu te-am observat la balul mascat din seara asta. — Am ajuns foarte târziu, după ce festivităţile serii începuseră. Te-am văzut la bal, dar erai ocupat cu micuţa ta prietenă roşcată. Aspasia îşi scoase mănuşile cu o graţie languroasă şi întinse mâinile spre foc. Cine naiba e ea, Tobias? N-aş fi zis că e genul tău. — Se numeşte doamna Lake. Nu se osteni să-şi ascundă enervarea din glas. — Ah, înţeleg. se uită în flăcări. Sunteţi amanţi. Era o afirmaţie, nu o întrebare. — Suntem şi parteneri de afaceri, spuse el pe un ton egal. Din când în când. Aspasia se uită la el, cu sprâncenele fine ridicate într-o expresie uşor ironică. — Nu înţeleg. Te referi la tranzacţii financiare în care sunteţi angajaţi voi doi? — Într-un fel. Doamna Lake şi cu mine ne câştigăm existenţa în acelaşi fel. Ea primeşte comenzi pentru anchete private, exact ca şi mine. Anumite cazuri le investigăm împreună. Pe buzele ei flutură un zâmbet trecător. — Presupun că afacerea cu anchete particulare este o treaptă mai sus de spionaj, dar de bună seamă nu e nici pe departe la fel de respectabilă precum cariera ta anterioară de om de afaceri. — Consider că se potriveşte cu temperamentul meu. — N-am să întreb cum îşi câştiga existenţa partenera ta înainte de a aborda această profesie ciudată. Ce e destul e destul, se gândi el. Obligaţiile faţă de vechile cunoştinţe au şi ele limite. — Aspasia, spune-mi de ce te afli aici. Am planuri pentru restul nopţii. — Planuri care o includ fără îndoială pe doamna Lake. Scuzele din glasul Aspasiei sunau autentic. Cu adevărat îmi pare rău, Tobias. Te rog să mă crezi când îţi spun că n-aş fi venit în dormitorul tău la ora asta dacă n-ar fi fost vorba de ceva extrem de urgent. — Şi treaba asta nu poate aştepta până dimineaţă? — Mă tem că nu. Se îndepărtă de foc şi se apropie încet de el. Aspasia era femeie de lume. Ştia că este bine şcolită în grozava artă socială de a-şi ascunde sentimentele şi simţămintele personale. Dar acum el prinse o schimbare tulburătoare în umbrele de sub aerul ei detaşat. Văzuse destul de des aceeaşi emoţie la alţii ca s-o recunoască pe loc. Aspasia Gray se temea. — Ce s-a întâmplat? întrebă el, de data asta ceva mai blând. Ea oftă. — N-am venit aici să petrec câteva zile în izolare la ţară. Până aseară nu aveam nici cea mai mică intenţie să accept invitaţia la petrecerea lui Beaumont. Am transmis chiar părerile mele de rău acum câteva săptămâni. Dar lucrurile s-au schimbat. Sunt aici acum pentru că te-am urmat, domnule. El se uită la ceasul său de buzunar care zăcea pe masa de toaletă şi văzu că era aproape unu noaptea. Forfota din casă se domolise. In câteva minute Lavinia avea să bată la uşa lui. Ţinea cu tot dinadinsul să scape de Aspasia înainte să se întâmple treaba asta. — De ce dracu’ ai bătut atâta drum după mine? întrebă el. Din Londra până aici sunt şase ore de mers cu caleaşca. — N-am avut de ales. Azi-dimineaţă m-am dus direct la adresa ta din Slate Street, dar nu mai erai. Omul tău m-a informat că ai plecat spre castelul Beaumont şi ai să lipseşti mai multe zile. Din fericire, mi-am amintit că în invitaţie era menţionat balul mascat. Am reuşit să găsesc în ultimul moment peruca asta şi o mască. — Ai primit invitaţie la chestia asta? întrebă el, curios. — Da, bine-nţeles. Lady Beaumont a trimis invitaţii tuturor celor din Societate. Petrecerile o încântă. E pasiunea ei de ani de zile şi lordul Beaumont e prea fericit să-i facă pe plac. Tuturor celor din Societate nu se referea cu siguranţă la Lavinia sau la el, reflectă Tobias. Ei reuşeau să se ţină pe marginea lumii distinse mulţumită legăturilor cu nişte foşti clienţi puternici şi înstăriţi, precum Vale şi doamna Dove, dar asocierea aceea nu-i califica automat să apară pe lista oaspeţilor regulaţi ai unei gazde. Pe de altă parte, pedigriul Aspasiei era impecabil. Era ultima din ramura sa şi controla o moştenire substanţială pe care o primise de la tatăl ei. La şaptesprezece ani fusese măritată pentru scurt timp cu un bărbat cu patruzeci de ani mai mare ca ea. Moartea lui la şase luni după cununie o lăsase cu un venit suplimentar. Tobias calculă că femeia avea acum douăzeci şi opt de ani. Combinaţia de frumuseţe, educaţie şi bani arăta extrem de atrăgător pe oricare listă de oaspeţi. Nu era deci de mirare că primise o invitaţie la castelul Beaumont. — Mă miră că menajera a reuşit să-ţi găsească un dormitor aşa, pe loc, spuse el. Credeam că întreg castelul e plin ochi. — E foarte aglomerat. Însă când am sosit şi am spus răspicat că s-a făcut „o încurcătură" cu invitaţiile, valetul şi menajera s-au consultat. Au reuşit să-mi găsească o cameră foarte plăcută chiar pe culoar. Presupun că au aranjat să mute pe cineva de mai mică importanţă într-o încăpere mai modestă. — Aspasia, spune-mi despre ce-i vorba. Tânăra femeie începu să se plimbe în sus şi în jos prin faţa şemineului. — Nu ştiu cum să încep. M-am întors de la Paris luna trecută şi am luat o casă în Londra. Fireşte că aveam de gând să trec pe la tine după ce mă instalam. Tobias îi scrută atent faţa şi hotărî că nu crede întru totul această ultimă afirmaţie. Era foarte sigur că, dacă ea ar fi avut de ales în problema respectivă, s-ar fi mulţumit să-l evite la infinit. Întotdeauna avea să-l asocieze cu tragicele evenimente din urmă cu trei ani. — Ce te-a făcut să te răzgândeşti? întrebă el. Expresia ei nu se schimbă, însă eleganţii umeri goi se încordară. Era nevoie de foarte mult ca să zdruncine nervii Aspasiei, reflectă el. — S-a întâmplat ceva azi-dimineaţă, spuse ea, uitându-se în foc. Ceva foarte tulburător. Şi nu mi-a venit nicio altă idee decât să mă consult imediat cu tine, Tobias. — Îţi propun să treci direct la subiect, o îndemnă el. — Foarte bine, dar mă tem că nu vei da crezare celor ce am de spus dacă nu îţi arăt ce mi-a fost lăsat azi-dimineaţă devreme pe treptele din faţă. Deschise o poşetă micuţă, brodată cu mărgele şi scoase un obiect mic, înfăşurat într-o batistă de olandă. 1-1 întinse pe palmă. El culese pacheţelul şi se duse cu el în cealaltă parte a camerei ca să-l examineze la lumina luminării. Acolo dezlegă batista şi o lăsă să cadă. Se uită la inelul din mână şi simţi că i se zburlise părul pe ceafă. — Ei drăcia dracului! şopti el. Aspasia nu spuse nimic. Încrucişă braţele la piept şi aşteptă. El studie mai bine inelul. Cercul era bătut cu pietre negre. Nestematele care licăreau întunecat încadrau un mic sicriu de aur. Cu vârful degetului, ridică capacul. Un craniu micuţ şi alb, excelent detaliat, rânji la el din sarcofagul miniatural. Aplecă inelul ca să citească inscripţia latinească de pe interiorul capacului, traducând în gând străvechea avertizare. Moartea vine. Întâlni ochii Aspasiei. — Este un vechi inel memento-mori. — Da, zise ea, strângând mai strâns braţele la piept. — Spuneai că a fost lăsat pe treptele de la intrare? — Menaj era mea l-a găsit. Inelul era într-o cutiuţă învelită în catifea neagră. — Era şi un bilet? Un mesaj de vreun fel? — Nu. Doar afurisitul ăsta de inel. Ea se cutremură, ne mai străduindu-se să-şi ascundă neliniştea. Acum înţelegi de ce am bătut atâta drum ca să te găsesc în seara asta. — Este imposibil, spuse el sec. Zachary Elland e mort, Aspasia. Amândoi am văzut cadavrul. îndurerată, ea închise un moment ochii, apoi se uită drept la el. — Nu e nevoie să-mi reaminteşti. Vechea vinovăţie îl zgudui. — Fireşte că nu. Scuzele mele. — După aceea, spuse ea încetişor, mi-ai zis că ai auzit zvonuri despre un alt om care şi-a făcut o profesie din crimă, exact cum îşi făcuse Zachary, un ucigaş care folosea aceeaşi semnătură înfiorătoare. — Calmează-te, Aspasia. — Îmi amintesc că mi-ai spus că n-a fost prins niciodată şi că nu a existat vreo dovadă a crimei în primul rând pentru că decesele păreau întotdeauna accidentale sau naturale. — Aspasia… — Poate că mai e încă acolo. Poate că… — Ascultă-mă bine, spuse el pe un ton care reuşi să o reducă în cele din urmă la tăcere. Iniţialul Om Memento-Mori, dacă a existat cu adevărat, trebuie să fie foarte bătrân acum. Mort, cel mai probabil. Zvonurile alea erau vechi de zeci de ani. Crackenburne şi unii dintre tovarăşii lui le-au auzit acum mai multe decenii, când ei înşişi erau tineri. — Da, ştiu. — Până la urmă au ajuns la concluzia că basmul cu un ucigaş profesionist de angajat nu era decât asta, o legendă sinistră. Era alimentat de zvonurile care circulau printre servitorii care bârfeau prin taverne şi le spuneau astfel de basme prietenilor lor. Nu încape îndoială că lui Zachary îi făcea plăcere să evoce vechile poveşti pentru că asta se potrivea cu simţul melodramei pe care îl avea el. Ştii cât prospera de pe urma senzaţiilor tari. — Da, ştiu. În cameră era cald, însă ea îşi freca braţele de parcă îi era frig. Era dependent de emoţii şi dramă aşa cum unii sunt dependenţi de opiu. Ezită. Nu încape îndoială că i-a făcut mare plăcere să reinventeze legenda Omului Memento-Mori. Acum s-ar părea că altcineva are acelaşi gust pentru melodramă. — Poate. — Tobias, nu mă feresc să-ţi spun că sunt înspăimântată. — Evident că altcineva ştie de Zachary Elland şi de legătura lui cu tine. Studie craniul miniatural din sicriul de aur. Eşti sigură că nu era niciun bilet? — Absolut sigură. Se uită deprimată la inel. A lăsat pe treptele mele capul ăla de mort ca să mă înspăimânte. — De ce ar fi făcut asta? — Nu ştiu. O străbătu un tremur vizibil. Toată ziua m-am gândit la întrebarea asta. Chiar aşa, nu prea m-am gândit la altceva. Făcu o pauză. Dar dacă… dar dacă cel care a lăsat inelul ăsta mă învinuieşte de moartea lui Zachary şi urmăreşte vreo răzbunare dementă? — Zachary şi-a luat viaţa când şi-a dat seama că eram pe cale să-l aduc în faţa justiţiei sub acuzaţia de crimă. Tu n-ai avut nicio legătură cu moartea lui. — Poate că cel care a lăsat inelul nu ştie asta. — Într-adevăr. Dar concluzia asta nu părea corectă, se gândi el. Ridică din nou spre lumină micul craniu. Capul de mort se holba la el cu orbitele lui goale, ironizându-1 cu un rânjet macabru. Trebuie să ne gândim şi la posibilitatea ca acest craniu să constituie un fel de anunţ. — Ce vrei să spui? El cântări inelul în palmă. — Eşti unul dintre foarte puţinii oameni care ar înţelege semnificaţia acestui inel, pentru că puţini ştiau că Zachary Elland îşi spunea Omul Memento-Mori şi folosea astfel de inele ca semnătură. Mă întreb dacă un alt ticălos nu îşi propune să preia mantaua profesiei lui Zachary. — Vrei să spui că s-ar putea să existe alt criminal care caută să rivalizeze cu Omul Memento-Mori? Ce idee cumplită! Făcu o pauză. Dar dacă e adevărat, ar fi fost mult mai logic să-şi lase cartea de vizită la tine, nu la mine. Tu ai fost cel care l-ai vânat pe Zachary. — Din câte înţeleg, şi pe mine mă va aştepta un inel când mă voi întoarce la Londra, spuse el încet. Azi-dimineaţă am pornit la drum foarte devreme. Poate că ţi-a adus mai întâi ţie inelul ăsta, iar când a ajuns la mine cu plecasem deja. Ea se întoarse brusc şi făcu un pas către el. În ochi i se citea limpede neliniştea. — Tobias, cel care a lăsat inelul avea în minte ceva îngrozitor. Dacă ai dreptate şi asta e o carte de vizită, avem de-a face cu un nou Om Memento-Mori. Trebuie să-l găseşti înainte ca cineva să fie omorât. 2 Lavinia auzi o uşă deschizându-se chiar când ajunse la piciorul scării scăldate în umbră. La jumătatea coridorului de piatră apăru lumina slabă a unei luminări. Un domn ieşi pe furiş din dormitor şi pomi către ea. încă se circula. Nu era pentru prima dată când se vedea nevoită să se repeadă într-o debara sau să dea fuga colţul în ultimele câteva minute. În noaptea asta, culoarele de la Beaumont Castle erau aglomerate ca o stradă din Londra. Tot acel du-te-vino dintre dormitoare ar fi fost amuzant dacă ea însăşi n-ar fi încercat să-şi croiască drum spre o întâlnire clandestină. Era vina ei, îşi zise. Tobias propusese să o viziteze în dormitorul ei după ce casa se liniştea. Ar fi fost un plan excelent dacă ar fi lăsat-o să rămână în camera spaţioasă şi confortabilă care îi fusese dată atunci când sosiseră amândoi în după-amiaza asta. Însă pe la începutul serii, din motive de neînţeles, fusese mutată într-un dormitor foarte mic. Aruncase o privire spre patul din noua ei cameră şi îşi dăduse seama că ar fi fost extrem de neconfortabil pentru două persoane, mai ales când una dintre ele era un bărbat înzestrat cu umeri largi. Îl informase pe Tobias că va veni ea în camera lui, neimaginându-şi o clipă că sarcina avea să fie atât de greu de îndeplinit fără să atragă atenţia. Era perfect conştientă că majoritatea oaspeţilor nu îşi făceau griji pe nedrept în legătură cu perspectiva de a fi zăriţi navigând între dormitoare. Era de la sine înţeles că toată lumea ignora tacit genul ăsta de întâmplări. Aşa stau lucrurile când te învârţi în cercuri sociale înalte, îşi zise. Însă avea sentimentul că n-ar fi bine pentru afacere ca o doamnă care îşi câştigă existenţa făcând cercetări private şi discrete să se comporte de o manieră indiscretă. Trebuia luată în calcul şi posibilitatea ca unele dintre persoanele elegante care fuseseră invitate în seara asta pe domeniul Beaumont să fie viitori clienţi. Îi păru deodată foarte bine că avusese ideea să-şi aducă masca de argint care îi ascundea faţa pe jumătate, ca şi sabia şi scutul pe care le purtase la balul mascat în care fusese costumată în Minerva. Ridicând masca pentru a-şi ascunde trăsăturile, păşi în heleşteul de întuneric din spatele scării. Domnul cu luminarea nici nu o observă. Era prea preocupat să ajungă la destinaţia lui. Când el începu să urce scara, auzi o bufnitură puternică, urmată de un geamăt înăbuşit. — La naiba! Domnul se aplecă şi bâjbâi pe la vârful picioarelor. Apoi, bombănind alte câteva înjurături, pomi şchiopătând pe scări în sus. Ea aşteptă până când fu convinsă că omul dispăruse, apoi ieşi cu grijă din ascunzătoare. În momentul acela, la mică distanţă pe culoar se deschise o altă uşă. — Chinurile iadului! şopti ea. În ritmul ăsta nu va ajunge niciodată în dormitorul lui Tobias. În lumina slabă aruncată de un felinar de perete, văzu două siluete ieşind din cameră. Femeia scoase un chicot adânc din gât. — Vino cu mine, domnule; n-o să-ţi pară rău, îţi promit. O servitoare, aprecie Lavinia. Era evident că oaspeţii nu erau singurii care luau parte la orgiile din miez de noapte ale unei petreceri de ţară. Îşi înăbuşi cu un efort iritarea, ridică din nou masca şi se întoarse în umbra din spatele scării. — Nu văd de ce nu ne-am distra în dormitorul meu, spuse bărbatul. Vorbea împleticit ca un om băut. Am un pat plăcut încălzit. — Am să te încălzesc eu repede bine şi cum trebuie, domnule. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Bărbatul chicoti răguşit. — Atunci să mergem. Unde-i dormitorul tău? — O, nu putem folosi dormitorul meu, domnule. În noaptea asta îl împart cu alte trei servitoare din cauză că avem casa atât de aglomerată. O să ieşim pe acoperiş. E cam frig, dar am acolo sus nişte cuverturi călduroase care ne aşteaptă. — La naiba, vrei să-mi spui că trebuie să mă caţăr tocmai până în vârful blestematului ăsta de castel doar ca să mă bucur de o târfa? — O să merite, domnule. Am eu un aparat foarte special care sigur o să distreze un om de lume ca dumneata. — Aparat, ’ai? Nerăbdarea şi emoţia domnului răzbăteau chiar şi prin ceaţa beţiei. Ce fel de echipament foloseşti, fata mea? Eu, unul, prefer biciuşca. Servitoarea şopti ceva ce Lavinia nu putu auzi. — Ei bine, fie. Glasul bărbatului se îngroşă şi mai mult de poftă. Asta chiar sună interesant. Aştept cu nerăbdare o demonstraţie. — Curând, domnule. Servitoarea îl zori spre scară. de îndată ce ajungem la acoperiş. Perechea îşi continuă drumul către piciorul scării. Lavinia zări în treacăt un domn corpolent care părea să fie de vreo şaizeci de ani. Era îmbrăcat într-o haină de catifea de culoarea prunei şi pantaloni bufanţi de modă veche. Avea o cravată complicat legată. Capul lui chel licărea în lumina aplicei de pe perete. Servitoarea era îmbrăcată ca restul personalului de la Beaumont Castle. Purta o rochie simplă, de culoare închisă, şi şorţ. Faţa ei era aproape în întregime ascunsă de borul lăsat al unei bonete mari. Domnul puse un picior pe treapta de jos şi se împiedică greoi. Pasul greşit îl făcu să râdă pe înfundate. — Un tribut adus excelentului coniac al lui Beaumont, aşa-i? Să încerc din nou. — Nu, nu pe scara asta, domnul meu. Servitoarea îl trase de braţ. O să folosim scara din spate. M-ar costa postul dacă valetul sau menajera m-ar vedea cu dumneavoastră. — Prea bine. Îndatoritor, chelul se lăsă condus pe coridor. Servitoarea îşi ridică fustele, dând la iveală pantofii solizi şi ciorapii. Îşi zori însoţitorul pe lângă mica pată de lumină aruncată de o altă aplică. De sub borul bonetei se iţeau câteva bucle groase şi spiralate de un blond-auriu. Domnul beat se lăsă pilotat pe după un colţ într-un alt hol întunecos. Uşurată că se găsea iar singură pe coridor, Lavinia ieşi iute de după scară şi pomi în grabă spre dormitorul lui Tobias. În ritmul ăsta va avea nevoie de un pahar de vin ca să-şi calmeze nervii când va sosi la destinaţie. Pe sub uşa lui Tobias răzbătea o dungă subţire de lumină. Lavinia ridică mâna, apoi ezită. Ocupantul dormitorului învecinat putea să audă ciocănitul şi să devină curios. Ţinând ferm într-o mână scutul şi masca, încercă clanţa care se răsuci uşor. Aruncând o ultimă privire pe culoar ca să fie sigură că nu o vede nimeni, deschise uşa. Priveliştea cuplului înlănţuit într-o îmbrăţişare strânsă în faţa focului o făcu să încremenească. Bărbatul era cu spatele la ea. Îşi scosese haina şi cravata şi îşi desfăcuse gulerul. Linia puternică a umerilor lui avea ceva foarte cunoscut. Nu-i putea vedea faţa fiindcă cl stătea cu capul înclinat intim spre o femeie cu părul negru, lung, ale cărei braţe erau petrecute pe după gâtul lui. — Îmi cer scuze. Umilită, Lavinia îşi feri repede privirea şi se retrase pe coridor. Am greşit camera. Îmi pare îngrozitor de rău că v-am deranjat. — Lavinia? Glasul lui Tobias plesni ca un bici pe distanţa scurtă. Nu era de mirare că linia acelor umeri i se păruse familiară. Se întoarse în loc, conştientă că rămăsese cu gura căscată. — Tobias? — Drăcia dracului! Dintr-o singură mişcare iute, se desprinse din braţele femeii. Intră şi închide uşa după tine. Vreau să cunoşti pe cineva. — Oh, vai de mine! Femeia se îndepărtă de Tobias şi o corectă pe Lavinia cu un amuzament detaşat. Cred că am şocat-o pe biata Minerva. Simţindu-se parcă prinsă în vraja unui misterios magician, Lavinia intră iar în cameră şi închise uşa cu mare grijă, Tobias, arătând foarte întunecat şi periculos, se duse la o masă mică, rotundă şi luă o carafă. — Lavinia, dă-mi voie să ţi-o prezint pe doamna Gray. Îşi turnă puţin coniac. A venit aici la mine în seara asta într-o problemă profesională. Aspasia, ea e, ăăă, asociata mea, doamna Lake. Lavinia recunoscu tonul rece, fără inflexiuni. Ceva nu era deloc în ordine în camera asta. Se întoarse iar spre Aspasia. — Presupun că sunteţi una dintre clientele lui Tobias, doamnă Gray. — Cred că am devenit de curând. Îi aruncă lui Tobias o privire indescifrabilă. Dar, te rog, trebuie să-mi spui Aspasia. Lavinia îşi dădea seama că femeia era foarte sigură pe ca şi la fel de sigură de locul ei în viaţa lui Tobias. Ăştia doi au avut de mult o legătură, se gândi ca. O legătură care o excludea pe ea. — Înţeleg. O străbătu un fior rece. Se întoarse spre Tobias, străduindu-se să vorbească cu calm. Ai să ai nevoie de j ajutorul meu în cazul ăsta? — Nu, spuse Tobias. Luă o înghiţitură de coniac. Am să rezolv singur problema asta. Un duş rece! Poate că presupusese prea multe, se gândi ea. După încheierea cu succes a afacerii hipnotizatorului nebun din urmă cu câteva săptămâni, se pomenise cu tendinţa i crescândă de a se considera partenera de afaceri cu normă întreagă a lui Tobias. Însă lucrurile nu stăteau aşa şi ar fi făcut bine să nu uite asta, se gândi ea. În realitate, aranjamentele lor de afaceri oglindeau mai mult sau mai puţin relaţia lor personală. Uneori lucrau împreună, aşa cum uneori făceau dragoste împreună. Însă fiecare avea cariera lui, exact cum avea casa lui. Cu toate astea, Tobias nu ezitase să se implice în ultimele două cazuri ale ei, şi faptul că el nu saluta ajutorul ei de data asta venea ca o surpriză dureroasă. — Prea bine. Se reculese, afişă ceea ce spera că era un zâmbet politicos, detaşat şi deschise uşa. În cazul ăsta, vă urez amândurora o seară bună şi vă las să vă întoarceţi la problemele voastre. Maxilarul lui Tobias încremeni – un semnal de avertizare pe care ea ajunsese să-l recunoască. Nu era în toane bune. Destul de corect, se gândi ea. Propria ei stare de spirit din momentul acela n-ar fi putut fi descrisă ca însorită. Mâna lui puternică se strânse pe gâtul carafei cu coniac. Preţ de o clipă, ea se gândi că poate se va răzgândi şi îi va cere să rămână. Însă în cele din urmă el nu făcu nicio mişcare să o reţină. Supărarea înlocui durerea pricinuită de vorbele lui. Ce era cu el? Pentru ea era evident că avea nevoie de ajutorul ei. — Am să vin la tine mai târziu, spuse Tobias hotărât, după ce Aspasia şi cu mine ne vom încheia treaba. Practic, îi ordona să se întoarcă în dormitorul ei şi să aştepte până când o avea el chef să vină. Revolta o sufocă. Chiar îşi imagina că îi va deschide uşa în noaptea asta după ce o expediase din camera lui într-un mod atât de sumar? — Nu te deranja, domnule. Era mulţumită că zâmbetul ei rămăsese lipit la locul lui. E târziu, şi cum a trebuit să îndurăm călătoria, precum şi diversele distracţii de aici de la castel, sunt sigură că vei fi absolut extenuat după ce vei termina de discutat cu doamna Gray. Nici nu mă gândesc să te las să faci efortul de a urca scara aceea înaltă. Ne vedem la micul dejun. Mânia ardea în ochii de gheaţă şi ceaţă ai lui Tobias. Mulţumită că făcuse impresie, Lavinia păşi uşor pe coridor şi închise uşa cu mult mai multă forţă decât era nevoie. La jumătatea scării hotărî că nu-i plăcea Aspasia Gray.

Minciuni nevinovate de Amanda Quick PROLOG Opt luni mai devreme…   Clare Lancaster stătea în cafeneaua unei mari librării din Phoenix, Arizona, aşteptându-şi sora după tată pe care n-o cunoscuse niciodată. Un amestec haotic de nerăbdare, anxietate, dor şi incertitudine o ardea pe dinăuntru într-o asemenea măsură, încât nu putea nici măcar să se atingă de ceaiul verde pe care-l comandase. Chiar dacă n-ar fi văzut atâtea fotografii şi n-ar fi citit toate acele articole despre Elizabeth Glazebrook şi familia ei bogată şi influentă în ziarele şi revistele despre întreţinerea casei şi a grădinii din Arizona, ar fi recunoscut-o încă din prima clipă când ar fi intrat pe uşă. În niciun caz n-o recunoştea datorită vreunei asemănări de familie, îşi spuse Clare. Înaltă de un metru şi şaizeci de centimetri, era obişnuită să se uite în sus nu numai la cei mai mulţi bărbaţi, ci şi la majoritatea femeilor. Era conştientă că, asemenea lui Napoleon, uneori tindea să compenseze într-o măsură exagerată. Prietenii şi cei care ţineau la ea spuneau că era nărăvaşă. Persoanele mai puţin binevoitoare tindeau să aleagă alte adjective: dificilă, încăpăţânată, băgăreaţă şi prea autoritară. Ocazional, fuseseră folosite şi cuvintele „căţea“ şi „scorpie“, adeseori de către bărbaţi care descoperiseră pe pielea lor că nu era nici pe departe atât de uşor să se culce cu ea pe cât presupuseseră. Elizabeth îi era diametral opusă: înaltă şi mlădioasă, cu un nor de păr blond-castaniu ca mierea, lung până la umeri, care strălucea în soarele deşertului, ajutat şi de contribuţia discretă a unui salon de coafură foarte scump. Trăsăturile ei aveau o simetrie fermecătoare, patriciană, care-i compunea un profil foarte elegant. Dar ceea ce se observa cel mai puternic din toate la Elizabeth era stilul. Sora ei după tată nu avea doar un foarte bun gust vestimentar, al bijuteriilor şi al accesoriilor, îşi spuse Clare – avea un gust excelent. Ştia cu cea mai mare precizie ce culori să poarte pentru a-şi scoate în evidenţă calităţile înnăscute, şi avea un ochi fără greş în materie de detalii. Până la recenta ei căsătorie cu Brad McAllister, Elizabeth făcea parte dintre cei mai realizaţi designeri de interioare din Sud-Vest. Dar, în ultimele câteva luni, lucrurile se schimbaseră dramatic. Afacerile cândva atât de prospere se destrămaseră. Elizabeth ezită un moment în uşa cafenelei, scrutând cu privirea consumatorii. Clare dădu să ridice o mână pentru a-i atrage atenţia. Nu exista niciun motiv ca Elizabeth s-o recunoască. La urma urmei, despre munca ei nu se scrisese niciodată în revistele scumpe, de lux, şi nici vorbă ca nunta să-i fi fost fotografiată pentru paginile mondene ale vreunui ziar. De fapt, nici măcar nu avusese vreo nuntă în viaţa ei – dar asta era altă poveste. Spre uimirea ei, Elizabeth încetă să mai caute din priviri imediat ce o văzu aşezată în colţul cafenelei, şi porni prin labirintul dintre mese. „Sora mea“, îşi spuse Clare. „Mă recunoaşte, la fel cum şi eu aş fi recunoscut-o, chiar dacă n-aş fi văzut-o niciodată în fotografii.“ Când Elizabeth se apropie, Clare văzu că în ochii ei de culoarea alunei se citea o groază abia disimulată. — Slavă Domnului că ai venit, şopti Elizabeth. Poşeta din piele fină, lucrată cu măiestrie, îi tremura uşor între degetele încleştate strâns. Neliniştea şi incertitudinea lui Clare se mistuiră într-o clipă. Ridicându-se în picioare, o îmbrăţişă pe Elizabeth ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă. — E-n regulă, spuse ea. O să fie totul bine. — Ba nu e-n regulă deloc, şopti Elizabeth, cu vocea înecată de lacrimi. O să mă omoare. Nimeni nu mă crede. Mă cred nebună. Toţi zic că e soţul ideal. — Eu te cred, răspunse Clare.       1   Jake Salter stătea în penumbra din capătul îndepărtat al verandei lungi, cu toate simţurile – normale şi paranormale – deschise spre deşert şi noapte, când simţi că-i fremătau firele de păr de la ceafă. Era primul avertisment pe care-l primea că ceva avea să-i pună în pericol toată strategia, pregătită cu atâta minuţiozitate. Vânătorul din el ştia că niciodată nu trebuia să ignore acea senzaţie tulburătoare. Ameninţătorul indicator al dezastrului luă forma unei maşini mici şi compacte, fără semne distinctive, care coti pe aleea aglomerată a uriaşei reşedinţe Glazebrook. Se-aproapie ceva necurat… Sau ceva foarte, foarte interesant. Ştia din experienţă că, de cele mai multe ori, cele două mergeau mână-n mână. — Se pare că avem un întârziat, spuse Myra Glazebrook. Nu pot să-mi imaginez cine-o fi. Sunt sigură că toţi cei care-au fost invitaţi aici astă-seară au şi sosit sau au anunţat cu regret că nu pot veni. Jake privi mica maşină care se apropia încet. Şoferul căuta un loc de parcare printre numeroasele limuzine, sedanuri scumpe şi SUV-uri masive care ocupau aleea. Ca un iepure apropiindu-se de-o adăpătoare din deşert care a atras deja o mulţime de pume. „Succes!“, îi ură Jake în sinea sa. Nu mai rămăsese niciun spaţiu liber în curtea rotundă, întinsă, din faţa conacului. În seara aceea, familia Glazebrook avea musafiri. Archer şi Myra Glazebrook îşi numeau cocktailul de gală din luna iulie a fiecărui an „Balul Şobolanilor din Deşert“. În această seară, erau prezente acolo toate persoanele sus-puse din comunitatea chivernisită a oraşului Stone Canyon, Arizona, care nu fugiseră de canicula necruţătoare a verii spre zonele cu climă mai blândă. — Trebuie să fie cineva din personalul de catering, spuse Myra, privind cu nemulţumire crescândă modesta maşină. Autovehiculul tocmai făcuse turul complet al aleii circulare, fără a fi găsit niciun loc unde să se poată opri. Fără să se descurajeze, îşi continuă drumul, pentru a mai încerca o dată. Fălcile Myrei se strânseră. — Li s-a spus clar să parcheze în spatele casei, celor de la aprovizionare. N-au voie să ocupe locurile din faţă. Astea-s pentru invitaţi. — Poate că vestea n-a ajuns şi la angajatul ăsta, murmură Jake. Maşina cotea iar spre ei, cu lumina farurilor reflectându-se din barele de şoc cromate ale vehiculelor mai mari. Jake era sigur că şoferul n-avea de gând să se lase păgubaş. — Mai devreme sau mai târziu, tot o să înţeleagă că nu mai e loc pe alee, spuse Myra. Şi atunci, nu-i va mai rămâne decât să se ducă în spate. „Eu n-aş băga mâna-n foc“, îşi spuse Jake. Se simţea o îndârjire teribilă în modul cum şoferul căuta un spaţiu de parcare. Dintr-odată, micul vehicul se opri brusc, sfidător, chiar în spatele unui BMW gri-argintiu metalizat, lucios. „Din toate maşinile care sunt aici în seara asta, tocmai pe-aia ţi-ai găsit s-o blochezi“, reflectă Jake. „Oare ce te paşte…?“ Acea parte din el pe care n-o arăta lumii întregi – partea nu tocmai normală – continua să fiarbă mocnit, ceea ce însemna că-l inundau informaţii parasenzoriale diferite de cele pe care le înregistrau simţurile lui naturale. Când se înfierbânta, primea datele printr-un spectru de energie şi lungimi de undă care se extindeau până în zonele paranormale. Era conştient de mirosurile dezlănţuite, îmbătătoare, şi sunetele slabe ale deşertului într-un mod care nu i-ar mai fi fost accesibil dacă şi-ar fi blocat latura parasenzitivă. Iar intuiţia lui de vânător funcţiona la capacitate maximă. — În niciun caz nu poate parca aici! exclamă tăios Myra, întorcând privirea în lungul verandei. Unde-i valetul pe care l-am angajat ca să se ocupe de parcări în seara asta? — L-am văzut ducându-se în spate, acum câteva minute, îi răspunse Jake. Probabil, a trebuit să-şi părăsească puţin postul. Pot s-o rezolv eu în locul lui. „A, da! Chiar vreau să rezolv eu treaba asta.“ — Nu, e-n regulă. Mai bine mă ocup eu, se opuse Myra. E oricând posibil să fie cineva care a fost omis întâmplător de pe lista invitaţilor. Se mai întâmplă şi de-astea, din când în când. Scuză-mă, Jake. Şi porni cu mişcări repezite spre intrarea verandei, ţăcănind pe dalele de gresie cu tocurile înalte ale sandalelor de ultimă modă. Jake îşi cenzură simţurile activate. „Încearcă să te comporţi cât mai normal.“ Putea s-o facă destul de bine, în cea mai mare parte a timpului. Învăţase de mult că oamenii, în special cei care aveau într-o mai mică sau mai mare măsură facultăţi metapsihice şi înţelegeau ce fel de persoană era, deveneau nervoşi atunci când el îşi dădea frâu liber capacităţilor. Alţii, adică majoritatea populaţiei – dintre care cei mai mulţi nici n-ar fi recunoscut vreodată că ar crede în paranormal –, începeau pur şi simplu să se neliniştească din motive pe care nu puteau să le explice. Jake se întreba din care categorie făcea parte nou-sositul. Se rezemă de balustrada verandei, învârtind absent în pahar whisky-ul de care nu se atinsese toată seara. Nu se afla acolo ca să se relaxeze sau să se bucure de ospitalitate. Venise pentru a culege informaţii cu toate simţurile. Vânătoarea avea s-o lase pe mai târziu. Portiera se deschise, şi persoana nou-venită coborî din maşină. Era o femeie. Nu purta uniforma celorlalţi membri ai personalului de la firma de catering. În schimb, avea pe ea un taior negru, auster, şi o pereche de escarpeni cu tocuri cui, tot negri. O geantă imensă, agăţată pe umăr, îi completa ţinuta. „Categoric, nu e de pe-aici“, îşi spuse Jake. Se aflau în Arizona şi era luna iulie. În acea perioadă a anului, nimeni nu se îmbrăca altfel decât sport şi lejer. Porni încet în lungul verandei. Când ajunse în zona de umbră intensă de lângă una dintre coloanele de piatră care susţineau copertina, se opri. Îşi rezemă un umăr de stâlp şi aşteptă să vadă ce-avea să se întâmple în continuare. Escarpenii negri şi sobri ai vizitatoarei răsunau sacadat, cu ecou, pe pietrele cu care era pavată aleea. Venea cu îndrăzneală spre intrarea din faţă, unde o aştepta Myra. Jake putea să distingă, prin taiorul negru şi sever, sânii mici şi tari, talia îngustă şi nişte şolduri care, descrise în termeni tehnici, probabil, erau prea generoase ca să se înscrie pe aceeaşi scală cu restul siluetei sale mignone. El însă nu avea nicio problemă, tehnică sau de altă natură, cu rotunjimile ei. I se păreau potrivite şi nimic mai mult. Era genul de femeie la care te uiţi de două ori, chiar dacă vezi foarte limpede că nu e frumoasă. Cel puţin, era genul la care el se uita de două ori. Hai, de trei, se decise Jake. Ochii ei mari şi tainici, nasul mândru şi bărbia hotărâtă erau frapante într-un mod impresionant şi neconvenţional. Luminile de pe verandă se oglindeau în luciul părului negru strâns într-un coc elegant, la ceafă. Dar nu înfăţişarea ei îi captase pe deplin atenţia, peste tot spectrul simţurilor sale. Altceva îl atrăgea, ceva ce nu depindea de atractivitatea fizică. Era un aspect nedefinit în felul cum păşea, în poziţia umerilor şi înclinaţia capului. Atitudine. Cât cuprinde. Ar fi fost o mare greşeală s-o subestimeze pe femeia aceea. Automat, catalogă şi analiză datele pe care i le aduceau simţurile, aşa cum făcea întotdeauna când vâna. Nu era o pradă. Era o făptură care-l intriga mult mai mult. Provocatoare. Pe o femeie ca asta nu puteai s-o atragi în pat cu şoşele, cu momele. Hotăra ea singură, pe baza unor criterii pe care tot ea şi le stabilise, ceea ce implica, probabil, unele eschive, anumite negocieri, poate şi câteva răfuieli. Simţi cum i se înfierbânta sângele în vene. Myra păşi în calea femeii. Jake observă că renunţase la rolul de gazdă distinsă. Nu era nevoie de nicio sensibilitate paranormală pentru a detecta tensiunea şi teama care vibrau prin toată fiinţa ei. Primele cuvinte rostite de Myra îl înştiinţară pe loc cât de gravă era situaţia. — Ce cauţi aici, Clare? întrebă Myra. Ei, fir-ar să fie. În sinea lui, Jake răsfoi dosarele pe care le primise la lectură cu două săptămâni în urmă, înainte de a fi trimis în Stone Canyon. Nu încăpea nicio confuzie: Toate se potriveau: vârsta, sexul, cantitatea de ostilitate din partea Myrei. Aceea era Clare Lancaster, cealaltă fiică a lui Archer, concepută în decursul unei legături scurte şi ilicite. Analiştii angajaţi de Jones & Jones, firma de investigaţii metapsihice, care-i oferise această misiune, estimaseră că probabilitatea ca ea să apară acolo în timp ce el lucra sub acoperire era mai mică de zece la sută. Ceea ce nu făcea decât să întărească faptul că a fi un mediu cu un fler special al teoriei probabilităţilor nu făcea nici cât o ceapă degerată când era vorba să prevezi comportamentul unei femei. Ghicitul simplu şi cinstit, de modă veche, ar fi dat rezultate mult mai bune. Ştia că avea motive să se îngrijoreze. Prezenţa lui Clare acolo nu anunţa nimic bun. Dacă zvonurile despre ea nu minţeau, ea era singura persoană din zonă care putea să-l dea de gol. Conform dosarelor de la Jones & Jones, Clare se situa la nivelul zece pe Scara Jones. Nu exista niciun nivel unsprezece – cel puţin, nu oficial. Scara Jones data de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese elaborată de Societatea Arcane, o organizaţie dedicată cercetărilor metapsihice şi paranormale. În epoca victoriană, multe persoane respectabile luau foarte în serios parapsihologia. Era o perioadă de apogeu a şedinţelor de spiritism, a mediilor oculte şi a demonstraţiilor de capacităţi metapsihice. Desigur, marea majoritate a practicanţilor din acele vremuri erau şarlatani şi escroci. Dar Societatea Arcane exista deja, în acea perioadă, de vreo două sute de ani, iar membrii ei ştiau adevărul. Unii oameni aveau într-adevăr talente paranormale. Scopul Societăţii era tocmai acela de a-i identifica şi studia pe indivizii de acest fel. De-a lungul anilor, dobândise un mare număr de membri cu facultăţi metapsihice foarte accentuate. Cei care se înscriau în Societate erau supuşi testelor şi-şi aduceau şi copiii să fie testaţi. Scara Jones era destinată să măsoare nivelul de energie metapsihică a unei persoane. Era permanent actualizată şi extinsă, pe măsură ce experţii moderni din cadrul Societăţii creau noi metode şi tehnici. Nu numai cunoaşterea intensei sensibilităţi a lui Clare îl punea pe Jake în alertă. Conform dosarelor, talentul ei era extrem de rar şi foarte neobişnuit. În ultima vreme, puterea energiei metapsihice pure a unui individ era destul de uşor de măsurat – cel puţin, în cadrul anumitor limite. Identificarea naturii exacte a talentului unei persoane era adeseori mult mai complicată. În imensa majoritate a cazurilor, facultăţile metapsihice se înscriau în sfera intuiţiei. Cei înzestraţi cu o cantitate măsurabilă de talent paranormal aveau adeseori succes la jocurile de cărţi. Câştigau când mizau pe noroc, şi erau cunoscuţi pentru presimţirile lor foarte demne de încredere. Dar existau şi unele excepţii majore. Printre membrii Societăţii, asemenea oameni de excepţie erau de obicei numiţi „exotici“. Şi nu era deloc un compliment. Clare Lancaster era o exotică. Deţinea capacitatea neobişnuită de a identifica tipul unic de energie metapsihică generată de o persoană care încerca să inducă în eroare sau să facă vreun rău. Cu alte cuvinte, Clare era un detector de minciuni uman. — Bună, Myra, salută ea. Văd pe faţa ta că nu te aşteptai să mă vezi. Mi-era teamă de aşa ceva. Tot ce pot spune e că din capul locului am avut o presimţire rea în legătură cu asta. Regret că te deranjez. Nu părea deloc să regrete, îşi spuse Jake. Vorbea ca o femeie care se aştepta să fie nevoită să se apere; o femeie care făcuse acest lucru de-atâtea ori în trecut, încât acum era gata să-l facă din nou. O luptătoare de stradă, mică şi înverşunată, cu escarpeni conservatori şi taior de birou foarte mototolit. Aproape se mira că nu-i vedea tatuate pe frunte cuvintele: „Nu călcaţi pe mine“. — Elizabeth ţi-a cerut să vii aici în seara asta? întrebă autoritar Myra. — Nu. Am primit un e-mail de la Archer. Îmi scria că e important să vin. „Ei, ce interesant…“, reflectă Jake. Archer nu suflase o vorbă despre cealaltă fiică a sa, necum să se mai deranjeze şi să-l prevină că era posibil să apară pe neaşteptate. Dintr-odată, Clare întoarse capul şi privi drept spre locul umbrit unde stătea Jake. Acesta simţi un mic şoc electric prin toate simţurile. Ceva o alertase în legătură cu prezenţa lui. Jake nu intenţionase acest lucru. Ştia cum să se piardă în peisaj. Avea talentul de a se camufla al unui animal de pradă şi-l putea folosi oricând dorea; în ultimele câteva minute, îl pusese în aplicare instinctiv. Pe lângă cele câteva mediumuri rare care aveau aptitudini metapsihice exotice, similare cu ale lui – ceilalţi vânători – existau foarte puţini oameni care i-ar fi putut detecta prezenţa în zona de umbră. Conştiinţa intuitivă a lui Clare era cu atât mai impresionantă, dată fiind cantitatea de electricitate foarte încărcată emoţional care vibra prin aer între ea şi Myra. Dacă nu altceva, măcar acea tensiune în sine ar fi trebuit să-i distragă atenţia. „Da, într-adevăr, se anunţă mari probleme. Abia aştept.“ — Nu ştiam că ne-a telefonat paznicul de la poartă, spuse înţepată Myra. Clare se întoarse iar spre ea. — Nu-ţi face griji, n-a avut loc nicio încălcare majoră a securităţii. Paznicul a sunat aici, înainte de a mă lăsa să trec. Cineva din casă a garantat pentru mine. — Înţeleg… Myra părea nefiresc de descumpănită. — Nu pot pricepe de ce Archer nu mi-a spus că te-a invitat şi pe tine. — Pe asta va trebui s-o lămureşti cu el, răspunse Clare. Ascultă, nu eu am fost cu ideea să fac atâta drum doar ca să vin la un cocktail. Mă aflu aici, fiindcă Archer mi-a spus că e ceva foarte important. Asta-i tot de ştiu. — Am să mă duc să-l caut, spuse Myra. Se întoarse şi traversă repede veranda, dispărând prin glasvandul deschis. Clare nu schiţă nicio mişcare de a o urma. În schimb, întoarse iar capul spre Jake. — Ne-am cunoscut? întrebă ea, cu o politeţe atât de rece, încât dădea clar de înţeles cât de sigură era că nu se cunoscuseră. — Nu, replică Jake, ieşind încet din umbră. Dar presimt că ne vom cunoaşte foarte bine. Eu sunt Jake Salter.  

Orasul de cuart de Amanda Quick CAPITOLUL 1   Dacă nu ar fi fost groaznic de evident că Chester Brady era deja mort, Lydia Smith l‑ar fi strâns de gât cu mâinile ei. Prima presupunere pe care o făcu, după ce dăduse colţul în semiîntunericul din aripa Mormântul Oraşului Mort a Ca­sei Shrimpton de Orori Antice, fusese aceea că Chester punea la cale una din şmecheriile lui. Trebuia să fie o bizară tactică de păcăleală, concepută să îi fure ei de sub nas posibilul cli­ent nou, înainte de a putea să semneze contractul. Era atât de caracteristic pentru păcăliciul ăsta nenorocit! Şi după tot ce făcuse pentru el! Se opri holbându‑se la un braţ şi un picior care atârnau pe o latură a unui sarcofag antic. Poate era doar un truc mai de neînţeles, de data asta. Umorul lui Chester înclina mai mult spre festele copilăreşti. Dar era ceva puţin cam prea realistă în felul în care era prăvălit în cosciugul cu o formă nu chiar umană. — Poate că a leşinat, sau ceva de felul ăsta, zise ea fără prea multe speranţe. — Nu cred. Emmett London trecu pe lângă ea şi merse mai departe pentru a privi în jos, în cutia funerară din cuarţ verde. — E mort de‑a binelea. Ai face bine să chemi autorităţile. Ea mai înaintă un pas, cu precauţie, şi văzu sângele. Se scursese din gâtul lui Chester şi se adunase pe fundul sicriului. Realitatea lucrurilor pe care le privea o izbi cu o putere năucitoare. Nu putea să creadă. Nu Chester. Era hoţ şi escroc sentimental, genul de caracter dubios care dădea nume rău tuturor celorlalţi comercianţi legitimi de antichităţi şi para‑arheologilor respectabili, dar era şi un prieten. Într‑un fel. Înghiţi cu greutate. — O ambulanţă? Emmett se uită la ea. Ceva din ochii lui o făcu să se simtă stânjenită. Poate era nuanţa ciudată, verzui‑aurie. Era prea apropiată de culoarea ochilor iepuraşului‑de‑praf – animalul ei de casă – cea de‑a doua pereche, aceea pe care o folosea la vânat. — Nu e nicio grabă cu ambulanţa, zise Emmett. În locul tău aş începe cu poliţia. Pentru el era uşor de zis, gândi Lydia. Problema era că, prima persoană cu care poliţia ar fi vrut să stea de vorbă ar fi fost ea, probabil. Toţi cei de pe Ruin Row ştiau că se certase cumplit cu Chester luna trecută când, nenorocitul dracului, îi furase primul potenţial client. Oh, Doamne, Chester era mort – mort cu adevărat! Îi era greu să înţeleagă asta. Nu era unul din convenabilele lui acte de dispariţie făcute ca să îl ţină departe de un client furios. De data asta moartea lui era reală. Dintr‑o dată simţi că o ia ameţeala. Nu putea fi adevărat. Respiră adânc, gândi ea. Câteva inspiraţii adânci. Nu se va prăbuşi. Nu se va lăsa copleşită. Nu va ceda nervos din cauza stresului, aşa cum se vor aştepta toţi să facă. Cu efort, reuşi să îşi revină. Privi spre cadavrul lui Chester şi îl văzu pe Emmett urmărind‑o. În mod ciudat, expresia lui era gânditoare, chiar puţin curioasă, într‑un mod detaşat. Era ca şi cum aştepta să vadă cum va reacţiona ea, ca şi cum reacţia ei la vederea cadavrului din sarcofag ar fi fost doar un interesant mister academic. Fără să îşi dea seama, privirea ei se îndreptă spre încheietura mâinii lui. Cu câteva minute mai devreme zărise o porţiune din ceasul lui. Faţa ceasului era din chihlimbar. Nu‑i mare lucru, gândi ea. Accesoriile din chihlimbar erau la modă. Mulţi oameni purtau chihlimbar din cauza asta. Dar unii oameni purtau chihlimbar pentru că era mijlocul pe care para-rezonatorii puternici îl foloseau pentru a‑şi concentra talentele psihice. O mai trecu un fior. — Da, desigur, poliţia, şopti ea. E un telefon la mine în birou. Vă rog să mă scuzaţi, dle. London, mă duc să‑i sun. — Aştept aici, zise Emmett. Atât de calm şi netulburat, gândi ea. Poate că era ceva obişnuit pentru el să se împiedice de cadavre. — Îmi pare rău pentru toate astea. Nu ştia ce altceva mai putea să spună. Emmett o privi cu acea expresie neclintită, de un interes politicos. — L‑ai ucis tu? Şocul produs de întrebare o lăsă momentan fără grai. — Nu, răspunse ea cu respiraţia întretăiată. Nu. Cu siguranţă că nu l‑am omorât eu pe Chester. — Atunci nu este vina ta, nu‑i aşa? Nu‑i nevoie să‑ţi ceri scuze. Avu clar impresia că el nu ar fi fost prea mirat dacă ea ar fi recunoscut că îl ucisese pe bietul Chester. Se întrebă îngrijorată ce spunea asta despre el. Se întoarse ca să meargă spre biroul ei prin galeria de exponate plină de întuneric. Privirea îi căzu asupra piciorului lui Chester, sprijinit de marginea sarcofagului verde. Piciorul era încălţat într‑o cizmă făcută dintr‑un fel de imitaţie ieftină de piele de şarpe. Chester se îmbrăcase întotdeauna ţipător, reflectă Lydia. Spre surpriza ei, simţi o undă de tristeţe cu totul neaşteptată. Este adevărat că fusese un escroc sordid şi oportunist. Dar era numai unul dintre cei mulţi care îşi câştigau traiul de azi pe mâine la marginea înfloritorului comerţ cu antichităţi din Cadence. Misterioasele ruine din cuarţ verde ale de mult‑dispărutei civilizaţii din altă lume care se dezvoltase odată aici, în Harmony, oferea o varietate întreagă de moduri de a obţine profit pentru antreprenorii abili. Chester nu fusese unul dintre cei mai răi din mulţimea celor ce lucrau la umbra zidului din Oraşul Mort. Fusese o pacoste, dar o pacoste simpatică. Avea să îi fie dor de el.   ♥ ♥ ♥ La ora cinci în după‑amiaza aceea, Melanie Toft stătea în uşa micului birou al Lydiei. Ochii ei întunecaţi erau plini de curiozitate. — Ce‑au zis? Tu ai scăpat? — Nu pe de‑a‑ntregul. Epuizată de orele de interogatoriu ale poliţiei, Lydia se prăbuşise în adâncul scaunului. — Detectiva Martinez zicea că se crede că Chester a fost omorât cândva între miezul nopţii şi trei dimineaţa. Eram acasă, în pat, la ora aia. Melanie ţistui din buze. — Singură, presupun? Melanie nu se sătura niciodată să aducă în discuţie subiectul sex. Cu şase luni în urmă pusese capăt celei de a treia, sau poate a patra căsătorii de convenienţă. Nu făcea un secret din faptul că era liberă pentru o a cincea. Bazându‑se pe experienţa ei considerabilă, Melanie se autonumise consiliera în materie de sex a Lydiei. Nu că ar fi avut nevoie de marea ei experienţă, gândi Lydia. Viaţa ei sexuală, niciodată una care ar fi putut fi catalogată ca fiind excitantă, devenise de‑a dreptul muribundă în ultimul an. Lydia se jucă absentă cu pietrele de chihlimbar din brăţară. — Cum verifică ei faptul că o persoană dormea nevinovată în propriul pat în momentul în care cineva era omorât? Melanie îşi încrucişă braţele şi se propti de rama uşii. — Cu siguranţă că ar fi mult mai uşor de dovedit dacă nu ai fi fost singură în pat. De luni de zile îţi vorbesc despre pericolele vieţii solitare. Acum vezi şi tu ce rişti dacă eşti celibatară pe perioade lungi de timp. — Aşa‑i. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un alibi solid pentru o crimă. Îngrijorarea înlocui ceva din interesul fascinat de pe faţa lui Melanie. — Lydia, eşti – ştii tu – bine? Începea deja, gândi Lydia. — Nu‑ţi face griji, nu e nevoie încă să‑i chemi pe ăia în halate albe. N‑o să fac o cădere nervoasă în faţa ta. Mă gândesc să o păstrez până ajung diseară acasă. — Iartă‑mă! Doar că mi‑ai zis că psihologii para‑rez te‑au sfătuit să eviţi situaţiile stresante. — Ce te face să crezi că am avut o zi stresantă? Tot ce am făcut până acum a fost să găsesc un cadavru în Galeria Mormântului, să petrec câteva ore interogată de poliţie şi, probabil, să pierd ocazia de a semna cu un client particular, care el singur mi‑ar fi ridicat statutul financiar la un nivel superior de impozitare. — Înţeleg ce vrei să spui. Nimic stresant într‑o zi ca asta. Chiar deloc. Melanie se desprinse de rama uşii şi intră în birou. Se aşeză pe unul din scaunele din faţa biroului. — Este ca o plimbare prin parc. O grijă nouă o cuprinse pe Lydia. Nu îşi putea permite să piardă slujba asta. — Mă întreb ce o să zică Shrimpton când se va întoarce mâine din concediu şi află ce s‑a întâmplat. — Glumeşti? Shrimpton probabil că o să‑ţi mărească salariul. Melania râse pe înfundate. — Nu există publicitate mai bună pentru Casa Shrimpton de Orori Antice decât descoperirea unei persoane omorâte într‑unul din exponate. Lydia gemu. — Asta‑i partea tristă, nu? Dacă apare în ediţiile din seara asta ale ziarelor, probabil că mâine dimineaţă va fi o coadă imensă aici. — Îhî! Faţa lui Melanie deveni din nou serioasă. Credeam că interogatoriul poliţiei a fost unul strict de rutină. Chiar eşti suspectă? — Habar n‑am. încă sunt aici, la biroul meu, ceea ce înseamnă că nu am fost arestată până acum. Cred că e un semn bun. Lydia bătu cu degetele în braţul scaunului. — Dar poliţiştii ştiau de cearta mea cu Chester de luna trecută din Sala suprarealistă. Melanie se încruntă. — Nu‑i bine. — Nu. Din fericire, detectiva Martinez pare să fie la curent cu faptul că Chester avea o mulţime de clienţi nemulţumiţi şi nu puţini duşmani la Ruin Row. O să aibă nevoie de ceva timp ca să sorteze prin toţi aceşti posibili suspecţi. O să fie o listă lungă! Melanie ridică din umeri. — Mă îndoiesc că poliţia o să‑şi piardă prea mult timp cu cazul ăsta. Chester Brady nu e o victimă de rang înalt sau un membru marcant al comunităţii. A avut câteva antecedente cu legea, şi numele lui însemna gunoi pentru Societatea Para-arheologilor. — Aşa‑i. Îmi închipui că singurii care vor veni la înmormântarea lui vor fi cei pe care i‑a jefuit. Vor veni doar ca să se convingă că e mort cu adevărat. — Probabil că după aia or să sărbătorească în cel mai apropiat bar. — Probabil. Lydia oftă. — Nu cred că va fi cineva din familie nici la cimitir. Chester mi‑a spus odată că nu avea rude apropiate. Zicea mereu că ăsta era unul din lucrurile pe care le aveam noi doi în comun. Melanie se strâmbă uşor. — Tu şi cu Chester Brady nu aveaţi nimic în comun. El era un ratat, întotdeauna căutând marea lovitură şi întotdeauna stricând totul când aproape reuşea. — Ştiu. Nu foarte diferit de ea însăşi, gândi Lydia tristă. Dar se abţinu să o spună cu voce tare. E ciudat, dar cred că o să‑mi fie dor de el. Melanie îşi dădu ochii peste cap. — Nu văd cum ai putea fi cât de cât înţelegătoare cu putoarea aia mică după ce ţi‑a furat clientul luna trecută. — Păi arăta atât de jalnic întins acolo, în sarcofagul ăla, Mel. Sângele şi tot restul. Lydia se cutremură. — A fost îngrozitor. Ştii, Chester era o lepădătură, dar mă surprinde că a putut să enerveze pe cineva atât de tare, încât să‑l omoare. — Printre alte calităţi strălucite pe care le avea, Brady era şi hoţ. Asta, de obicei, irită oamenii. — Asta aşa e, fu Lydia de acord. Şi drept cadou de despărţire, în drum spre viaţa de Apoi, a reuşit să‑mi saboteze afacerea pe care o făceam în dimineaţa asta. — Crezi că ai pierdut clientul care a venit să te intervieveze azi? — În mod sigur. Bietul de el a trebuit să stea o oră cu poliţiştii din cauza celor întâmplate. A fost politicos, dar am rămas cu impresia că dl. London nu este obişnuit să tolereze asemenea inconvenient. Este un om de afaceri bogat şi plin de succes din Resonance City. Când a sunat ieri, a ţinut să sublinieze că preferă discreţia. Voia tot felul de asigurări de discreţie şi confidenţialitate. Mulţumită mie, probabil că va ajunge în ziarele de seară. — Ceea ce nu este tocmai discret şi nici confidenţial, fu de acord Melanie. — Având în vedere împrejurările, a fost extrem de civilizat. Lydia îşi aşeză bărbia pe mâini. Nu a spus nimic nepoliticos, dar ştiu că n‑o să‑l mai văd niciodată. — Hmmm! Lydia ridică o sprânceană. — Ce vrea să‑nsemne asta? — Nimic, pe bune. Tocmai mă gândeam de ce un om de afaceri bogat, de succes, căruia îi place să fie discret, ar contacta un para‑arheolog care lucrează într‑un loc cum este Casa Shrimpton de Orori Antice. — Când ar fi putut avea pe oricine de la Universitatea de Consultanţi a Societăţii Para‑arheologilor? întrebă Lydia încruntată. — O.K., recunosc că, într‑un fel, mi‑am pus şi eu aceeaşi întrebare. Dar n‑am vrut să‑mi forţez norocul, aşa că m‑am abţinut să pun asemenea întrebări delicate. Melanie se aplecă peste birou ca să o mângâie pe braţ. — Curaj, prieteno! Vor mai fi şi alţi clienţi. — Nu ca ăsta. Ăsta avea bani, iar eu aveam planuri. Lydia ridică degetul mare şi arătătorul despărţite de câţiva centimetri. — Atât mai avem până să‑l anunţ pe proprietar că nu îmi reînnoiesc contractul de închiriere pentru debaraua aia pe care el o numeşte apartament. — Nasol. — Îhî. Dar poate că tot răul e spre bine. — De ce? întrebă Melanie. Lydia se gândi la modul prea nepăsător în care London o întrebase dacă ea l‑a omorât pe Chester. — Ceva mă face să cred că dacă lucram pentru Emmett London ar fi fost aproape la fel de stresant ca găsitul de cadavre în Galeria Mormântului.   CAPITOLUL 2   O oră mai târziu, Lydia apăru pe scările de la etajul cinci al clădirii de apartamente cu vedere spre Oraşul Mort. Începea să prindă puteri, se gândi ea, pe când se îndrepta către uşa ei pe holul întunecos. Nu mai gâfâia aşa tare după cinci etaje, cum i se întâmplase în prima săptămână după ce se stricase liftul. Mai bine decât la sală, şi mult mai ieftin. Atitudinea pozitivă era importantă. Vârî cheia de chihlimbar în broască, îi dădu un mic impuls de energic psihică şi deschise uşa. Animalul ei de casă, iepuraşul‑de‑praf Fuzz, alunecă spre ea, peste podea. Dacă nu i‑ar fi anticipat venirea, nu l‑ar fi văzut până nu ar fi ajuns la picioarele ei. Niciuna din cele şase labe ale lui nu făcea vreun zgomot pe podeaua de gresie din holul de mărimea unui timbru poştal. Ochii de zi ai lui Fuzz erau deschişi, strălucind într‑o nuanţă inocentă de albastru prin blana lui indescriptibilă. Era pufos în întregime, fiind imposibil să‑i vezi urechile sau labele. Arăta ca ceva care tocmai se rostogolise de sub pat. — Hei, Fuzz, n‑o să crezi ce zi am avut. Lydia îl luă în braţe şi îl aşeză pe umăr. — Hopa! Iar ai dat iama prin covrigei? O surprindea întotdeauna greutatea micii bestii. Oamenii tindeau să uite că acel exterior neţesălat şi fără pretenţii al unui iepuraş‑de‑praf, ascundea muşchii şi tendoanele puternice ale unui prădător mic, dar eficient. — Chester Brady a fost omorât în noul meu sarcofag. Ăla despre care ţi‑am spus că l‑am luat foarte ieftin de la Muzeul Universităţii pentru muzeul lui Shrimp, pentru că ei mai aveau în pivniţă încă două sute de bucăţi în plus. Şi îmi erau şi datori de când le‑am găsit câteva duzini din cele mai bune exemplare pe care le au. Fuzz mârâi vesel şi se aşeză într‑o poziţie mai confortabilă pe umărul ei. — Ştiu, ştiu, nu ţi‑a plăcut niciodată de Chester, nu? Mulţi nu‑l plăceau. Totuşi, e ciudat să te gândeşti că nu mai e. Cu câteva luni în urmă încetase să îşi mai facă griji că monologurile ei adresate lui Fuzz erau un indiciu de deteriorare a sănătăţii mentale şi psihice. Avea probleme mult mai presante care îi ocupau atenţia. Cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a‑şi găsi de lucru şi de a‑şi stabiliza situaţia financiară devenită precară în urma dezastrului. Şi pe urmă, în ceea ce îi privea pe ceilalţi, avusese o cădere monumentală după Weekend‑ul Pierdut. Având în vedere diagnosticul pus de psihiatri după incident, vorbitul cu animalul de casă era ceva ce părea mult mai aproape de normal. Dezastrul din Oraşul Mort de acum şase luni, nu numai că i‑a distrus cariera universitară şi i‑a stors economiile, dar adăugase în cantităţi mari, denumiri ca „disonanţă psihică" şi „para‑traumă“ în fişa ei medicală. Doctorii îi recomandaseră să evite excesul de stres. Din nefericire, asta era mai uşor de zis, decât de făcut, atunci când cineva încerca să îşi croiască o nouă carieră pe ruinele uneia care se prăbuşise şi arsese. Cu toate denumirile pompoase, Lydia ştia că rez‑psihiatrii habar nu aveau de starea adevărată a sănătăţii ei mentale şi psihice. Şi nici ea nu ştia. Nu îşi mai amintea prea mult din cele patruzeci şi opt de ore care trecuseră din momentul în care căzuse în capcana iluziei. Doctorii spuneau că îşi reprimase amintirile. Susţineau că, datorită abilităţilor ei de rezonanţă psihică înaltă, era mai bine că se întâmplase aşa. Abilitatea paranormală de a rezona cu chihlimbarul pentru a‑l folosi la concentrarea psihică, apăruse la populaţia umană la scurt timp după ce coloniştii veniseră prin Cortină, ca să se aşeze pe planeta Harmony. La început, acest talent fusese doar puţin mai mult decât o curiozitate. Dar treptat a devenit evident adevăratul potenţial al acestui fenomen. Astăzi, la aproape două sute de ani după descoperirea chihlimbarului de pe Harmony, era folosit în mod curent pentru orice, de la pornitul motoarelor de automobile şi până la operarea unei maşini de spălat vasele. Orice copil cu vârsta de peste patru ani putea genera destulă energie psihică pentru a „rezona“ cu un chihlimbar neacordat. Puţini oameni însă puteau aduna destulă putere psi pentru a‑l folosi şi la altceva decât condusul maşinilor sau operarea unui computer. Dar existau excepţii. În unii oameni, abilitatea de a para‑rezona lua forme ciudate şi foarte puternice. Lydia era unul dintre aceşti oameni. În termeni tehnici, ea era un para‑rezonator cu energie‑efemeră. Termenul popular era „vânător de energie“. Dintr‑un motiv necunoscut, putea să folosească chihlimbarul acordat pentru a rezona cu iluziile psihice capcană care fuseseră lăsate în urmă de locuitorii de mult dispăruţi ai planetei Harmony. Având abilitatea de a de‑rezona capcanele de coşmar, era, practic, garanţia că persoana respectivă va ajunge în domeniul para‑arheologiei. Cariera alternativă era comerţul cu antichităţi furate. Până acum şase luni avansase rapid în ierarhia lumii academice. Durase puţin timp până să devină profesor cu drepturi depline la Departamentul de Para‑arheologie. Apoi venise dezastrul. Singura ei amintire clară a ceea ce ea numea în particular Weekend‑ul Pierdut, era intrarea ei într‑o catacombă din Oraşul Mort şi descoperirea faptului că nu numai că era singură dar, cumva, îşi pierduse şi chihlimbarul. Fără el era pusă în situaţia aproape imposibilă de a găsi una din ieşiri. Dar Fuzz o găsise. Nu reuşise niciodată să înţeleagă măcar cum ieşise el din apartament, ca să nu mai vorbim de felul în care răscolise Oraşul Mort până o descoperise. Dar o făcuse. Îi salvase viaţa. Nu fusese ea primul para‑arheolog puternic care îşi pierduse controlul şi fusese copleşit de coşmarurile extraterestre împletite în capcane, dar fusese una dintre puţinii care nu sfârşiseră într‑un azil de nebuni după o asemenea experienţă îngrozitoare. Lydia îl dădu jos de pe umăr pe Fuzz şi îl aruncă pe pat ca să îşi schimbe hainele. Dacă nu i s‑ar fi văzut ochii albaştri strălucitori, ar fi putut fi luat drept o scamă mai mare căzută pe cuvertură. — Veşti proaste în ceea ce priveşte clienţii, Fuzz. Se pare că nu ne vom muta la sfârşitul lunii în apartamentul ăla grozav. Şi s‑ar putea să‑ţi mai tai din raţia de covrigei. Fuzz mârâi din nou. O privi fără prea mult interes cum îşi scoate pantofii cu tocuri joase şi se dezbracă de costum. Îşi puse o pereche de jeanşi bine purtaţi şi o cămaşă albă şi largă, apoi îl aşeză din nou pe Fuzz pe umărul ei. Desculţă, se duse în bucătăria ei minusculă, îşi turnă un pahar de vin din cutia de carton cu capac deşurubabil pe care o ţinea în frigider, şi îşi pregăti o farfurie cu doi biscuiţi şi puţină brânză. Scoase capacul vasului cu covrigei şi luă un pumn întreg pentru Fuzz. Când termină, duse gustarea improvizată şi vinul afară, pe balconul micuţ. Aşezându‑se pe unul din şezlonguri, îi dădu lui Fuzz un covrigel, îşi puse picioarele pe balustradă şi se întinse ca să privească soarele coborând în spatele enormului perete de cuarţ verde care înconjura Oraşul Mort. Micul ei apartament era foarte scump, având în vedere dimensiunea lui, bucătăria învechită şi faptul că se afla în partea proastă a oraşului, dar avea două avantaje importante. Primul era că putea să meargă pe jos până la Casa Shrimpton de Orori Antice, ceea ce însemna că nu trebuise să îşi cumpere o maşină. Al doilea avantaj, şi într‑un fel chiar mai important, era faptul că se afla în Cartierul Vechi, în apropierea peretelui vestic al Oraşului Mort. Din balcon putea vedea o fâşie îngustă din ruinele Oraşului Mort din Cadence. I se părea că metropola antică, misterioasă, devenea magnifică atunci când silueta i se prelungea peste lumina soarelui care murea. Contemplă marginea îngustă a zidului pe care o putea vedea din balcon şi privi cum ultimele rămăşiţe ale zilei luminau văpaia de smarald a pietrei. Cuarţul verde, aproape indestructibil, fusese materialul de construcţie preferat al armonicilor. Cele patru oraşe moarte care fuseseră descoperite până acum – Frecvenţa Veche, Rezonanţa Veche, Cristalul Vechi şi Cadence Veche – toate fuseseră construite din acelaşi material. La suprafaţă, arhitectura diverselor clădiri extraterestre lua forme şi mărimi de o varietate ameţitoare. Nimeni nu ştia în ce fel folosiseră armonicii aceste structuri care erau dezgropate cu multă migală de echipele arheologice angajate de universitate. Singurul lucru pe care para‑arheologii îl înţelegeau, era acela că ceea ce se întâmplase la suprafaţă, în ruinele acelea fantastice, nici nu se putea compara cu ceea ce se întâmplase sub pământ. După unele estimări, mai puţin de douăzeci la sută din catacombe fuseseră explorate. Iluziile capcană şi stafiile de energie făcuseră ca munca să fie înceată şi plină de pericol. Le spusese doctorilor că nu avea niciun fel de amintire despre ceea ce se întâmplase în cele patruzeci şi opt de ore pe care le petrecuse în catacombele de un verde incandes­cent, dar nu era adevărat în întregime. Uneori, când stătea ca acum în balconul ei şi privea cum cobora noaptea peste Oraşul Mort, imagini fugare îi treceau prin colţurile cele mai îndepărtate ale minţii. Spectrele stăteau întotdeauna ascunse vederii ei şi dispăreau atunci când încerca să le tragă la lu­mina zilei. O parte din ea era mai mult decât mulţumită, chiar doritoare, să le lase în întuneric. Dar intuiţia îi spunea că dacă până la urmă nu va găsi o cale să le expună, aceste fantome o vor hăitui până la sfârşitul zilelor ei. Sorbi din vin, privi zidul verde şi simţi fiorul familiar coborându‑i prin şira spinării. Ciocăniturile de la uşă o surprinseră atât de tare, încât vinul i se vărsă peste marginea paharului. Fuzz mârâi enervat. — Ar putea fi Driffield. Lydia supse picăturile de vin de pe degete şi se ridică în picioare. Poate a primit ultima mea scrisoare în care îl ameninţam că voi apela la un avocat şi a decis să facă ceva cu liftul ăla. Aş! Nu‑l văd eu pe el escaladând cinci etaje ca să‑mi spună că o să‑l repare. Cu Fuzz pe umărul ei, se întoarse în apartament şi traversă camera de zi miniaturală. Când ajunse la uşă, se ridică pe vârfuri şi privi prin vizor. În hol stătea Emmett London. Nu părea să sufle din greu după ce urcase cinci etaje. Nu părea să zâmbească, dar era o urmă de amuzament în expresia lui. Evident, ştia că este privit. Observă că ridicase ediţia de seară a ziarului Steaua din Cadence, care fusese lăsat în faţa uşii ei şi îl ţinea absent într‑o mână. Putea citi titlul articolului de primă pagină: O ASISTENTĂ MUZEOGRAFĂ INTEROGATĂ ÎNTR‑UN CAZ DE CRIMĂ. Se întrebă dacă nu cumva London trecuse pe la ea doar ca să‑i spună cât de mult îi displăcuse să fie legat de investigaţia unei crime. Respirând adânc, reuşi să îşi adune destul curaj ca să deschidă uşa. — Dl. London. Îi oferi cel mai profesionist zâmbet al ei. Ce surpriză! Nu vă aşteptam. — Eram în trecere pe aici, zise el sec. Al dracului de fals, gândi ea. Cartierul ei nu era genul care să atragă oameni de afaceri de anvergură care îşi făceau griji să nu fie tâlhăriţi. Pe de altă parte, ceva îi spunea că Emmett nu îşi făcea prea multe griji despre asta. Părea destul de capabil să îşi poarte singur de grijă. Fuzz mârâi. Nu era un avertisment. Iepuraşul‑de‑praf părea curios. — Înţeleg. Lydia privi spre ziarul din mâna lui Emmett. Nu trebuia să faceţi atâta efort ca să îmi spuneţi că nu mai vreţi să mă angajaţi pe postul de consultant. Mi‑am închipuit deja că nu voi primi slujba. — Chiar? — Mi‑aţi spus că doriţi multă discreţie. Aşa că m‑am gândit că după toată problema cu cadavrul şi poliţia şi titlurile din ediţia de seară, nu mai am nicio şansă. — Aşa pare. Privi în spate, de‑a lungul holului ponosit, apoi o privi pe ea. — Aş prefera să nu continuăm conversaţia asta aici, în hol. Pot să intru? — Ha? La început crezu că nu înţelesese bine. Vreţi să intraţi? — Dacă nu te superi. Ea se înroşi şi se dădu un pas înapoi. — Oh, sigur, sigur. Vă rog, intraţi. — Mulţumesc! Când intră în hol, nu făcu mai mult zgomot decât făcea Fuzz. Dar acolo se sfârşea asemănarea, decise Lydia. Emmett London nu semăna deloc cu un iepuraş‑de‑praf care traversa podeaua. Nu era nimic întâmplător, pufos sau murdar în persoana lui. Arăta ca cineva care îşi făcea propriile reguli. Expresia clin ochii lui intransigenţi şi liniile severe ale feţei, îi spuneau că şi trăia după aceste reguli. Un semn rău, gândi ea. În experienţa ei, oamenii care aderau la un cod rigid, nu erau prea flexibili. Emmett îl studie pe Fuzz cu o expresie gânditoare în timp ce Lydia închidea uşa. — Presupun că muşcă? — Nu fiţi ridicol! Fuzz e blândeţea întruchipată. — Este? — Atâta timp cât i se văd doar ochii de zi, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Trebuie să fiţi atent doar atunci când un iepuraş‑de‑praf începe să nu mai arate ca o scamă mare. Emmett îşi ridică sprâncenele. — Se spune că atunci când îi vezi dinţii este deja prea târziu. — Da, bine – cum ziceam, nu e nevoie să vă alarmaţi, Fuzzi n‑o să muşte. — Te cred pe cuvânt. Conversaţia începea să se deterioreze, gândi Lydia. Trebuia să‑i distragă atenţia în vreun fel. — Tocmai mi‑am luat un pahar cu vin. Vreţi şi dumneavoastră? — Da, mulţumesc. Se mai relaxă puţin. Poate că nu venise să‑i spună că era supărat pe ea pentru că îl implicase cu poliţia. Cu siguranţă că nu ar accepta un gest de ospitalitate ca pe urmă să îi spună că o va da în judecată pe ea, precum şi Casa Shrimpton de Orori Antice. Dar poate că exact asta o să facă. — Când v‑am auzit bătând la uşă, am crezut că sunteţi proprietarul. Se duse în bucătărie, deschise frigiderul şi trase afară cutia cu vin. — L‑am tot căutat să repare liftul. E stricat – dar presupun că aţi observat. Emmett veni în cadrul uşii. — Am observat. — Driffield e un prost gospodar. Turnă vinul în pahar. Încerc să strâng nişte bani ca să mă pot muta cât mai curând. Între timp, noi doi ne aflăm în război. Deocamdată câştigă el. I‑am făcut atâtea probleme în ultimul timp, încât am impresia că încearcă să găsească un motiv ca să mă dea afară. — Înţeleg. Da, desigur. Avea mari dubii că cineva încercase vreodată să‑l arunce în stradă pe Emmett London, dar se gândi că probabil ar fi nepoliticos să spună asta. — Destul despre mine, zise ea abilă. E un subiect plictisitor. Haideţi să ieşim în balcon. Am vedere spre ruine. El o urmă afară şi se aşeză cu grijă în celălalt şezlong. Era uimitor că preţiosul ei balcon părea mult mai mic, cu el ocupând o porţiune mare din spaţiul limitat. Nu pentru că ar fi fost un om deosebit de mare, gândi ea. Era probabil cam mediu la cele mai multe dintre măsuri. Înălţime medie, greutate medie. Doar că totul la el era foarte concentrat. Avea sentimentul că, cu Emmett ca şi cu Fuzz, atunci când îi vedeai dinţii era deja prea târziu. Deşi petrecuse cu el o jumătate de oră în dimineaţa aceea, nu ştia mai multe despre el decât ştiuse când o sunase la birou ca să stabilească întâlnirea. Îi spusese doar că era un consultant de afaceri din Rezonance City, care colecţiona antichităţi. — N‑am avut posibilitatea să terminăm conversaţia din dimineaţa asta, zise Emmett. Lydia se gândi la cadavrul lui Chester în sarcofag şi oftă. — Nu. — O să trec direct la subiect. Am nevoie de un para‑arheolog bun şi cred că tu eşti ce‑mi trebuie. Ea se holbă la el. Se pare că nu voia să o dea în judecată, până la urmă. — Tot mai vreţi să mă angajaţi? Chiar şi după ce v‑am vârât în ediţiile de seară? — Eu nu sunt în ziare. Gustă din vin. Detectiva Martinez a fost drăguţă şi nu a dat numele meu publicităţii. Ea fluieră încetişor. — Sunteţi norocos. — Norocul nu are nicio legătură cu asta. Ea se mai relaxă puţin. — Atunci, dacă vă face să vă simţiţi mai bine, să ştiţi că sunt foarte bună la ceea ce fac. — Mă bucur să aud asta. Zâmbetul lui era total lipsit de umor. Nu că aş avea de unde alege. Asta o puse pe gânduri. Îşi aminti întrebarea pe care i‑o pusese Melanie în după‑amiaza aceea. De ce nu se dusese la Societate sau la un muzeu de clasă ca să găsească un para‑arheolog? Tuşi scurt. — Nu vreau să vă conving să nu mă angajaţi, dle. Lon­don, dar păreţi a sta, nu găsesc un termen mai bun, confortabil din punct de vedere financiar. El ridică din umeri. — Sunt bogat, dacă asta vrei să spui. — Da, asta vreau să spun. Haideţi să vorbim cinstit. Cu banii dumneavoastră, puteţi merge la Societatea Para‑arheologilor şi o să vă puteţi alege un consultant particular care are o reputaţie stabilită prin munca cu colecţionarii de anvergură. — Ştiu, zise el simplu. Dar am nevoie de unul care nu este prea particular. Ea îngheţă. — În ce sens „prea particular”? — Cu a se implica în partea ilegală a afacerilor cu antichităţi. Lydia încremeni. — Oh, fir‑ar să fie! Ştiam eu că eşti prea bun ca să fii adevărat.