Sidney Sheldon carti

Unu   Cu zece minute înainte de ora unsprezece dimineaţa cerul erupse într-o explozie de confeti albe care învălui întregul oraş. Zăpada pufoasă se transformă pe străzile deja îngheţate din Manhattan într-o zloată cenuşie, iar vântul rece de decembrie îi goni pe cei care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun spre confortul din apartamentele şi casele lor. Pe Lexington Avenue, bărbatul înalt, slab, îmbrăcat într-un impermeabil galben, se mişca prin mulţimea grăbită într-un ritm al său. Mergea repede, dar nu cu pasul rapid al celorlalţi pietoni care încercau să scape de frig. Îşi ţinea capul sus şi nu părea să le dea atenţie trecătorilor care se loveau de el. Era liber, după o viaţă întreagă trăită în iad, şi se îndrepta spre casă pentru a-i spune lui Mary că totul se terminase. Trecutul va fi îngropat şi uitat, viitorul era luminos şi minunat. Se gândea la cum va străluci chipul ei atunci când îi va da vestea cea mare. Ajungând la colţul străzii Fifty-ninth, semaforul îşi schimbă culoarea în roşu şi se opri şi el în acelaşi timp cu mulţimea nerăbdătoare. La câţiva metri, un Moş Crăciun al Armatei Salvării[1] stătea aplecat peste un ceainic uriaş. Bărbatul scoase din buzunar câteva monezi, o ofrandă adusă zeilor. În acea clipă, cineva îl izbi în spate, o lovitură bruscă, usturătoare, care îl făcu să se clatine. Vreun beţivan prea plin de entuziasm, încercând să fie prietenos. Sau Bruce Boyd. Bruce, care niciodată nu-şi cunoscuse adevărata putere, având obiceiul copilăresc de a-l răni fizic, însă pe Bruce nu-l mai văzuse de mai bine de un an. Bărbatul vru să-şi întoarcă capul pentru a vedea cine îl lovise, dar spre surpriza lui, genunchii începură să-i cedeze, într-o mişcare lentă, privindu-se parcă de la distanţă, îşi văzu corpul prăbuşindu-se pe trotuar. Durerea surdă pe care o simţea în spate începu să se extindă, îi venea greu să respire. Era conştient de parada de pantofi care defilau pe lângă faţa lui, înzestraţi parcă cu o viaţă a lor. Obrazul începu să-i amorţească din cauza asfaltului îngheţat. Ştia că nu trebuie să zacă aici. Deschise gura pentru a cere cuiva să-l ajute şi un râu cald, roşu, ţâşni afară, scurgându-se în zăpada care se topea. Uluit şi fascinat, îl urmări cum traversează trotuarul pierzându-se în canal. Acum durerea era mult mai puternică, dar nu-i prea păsa, pentru că îşi aduse brusc aminte de vestea lui cea mare. Era liber, îi va spune lui Mary că e liber, închise ochii pentru a-i feri de albul orbitor al cerului. Ninsoarea se transformă în lapoviţă, dar el nu mai simţea nimic…     Doi   Carol Roberts auzi uşa de la recepţie deschizându-se şi închizându-se, bărbaţii păşind înăuntru şi, chiar înainte să-şi ridice privirea, putu să miroasă ce anume erau. Erau doi. Unul dintre ei avea cam peste patruzeci de ani. Un tip solid, de peste un metru optzeci, numai muşchi. Avea un cap masiv, ochi albaştri, reci ca oţelul, ascunşi în fundul capului, şi o gură severă, obosită şi plictisită. Al doilea bărbat era mai tânăr. Un chip cu trăsături sensibile, bine pronunţate. Avea ochi căprui şi vioi. Cei doi bărbaţi erau complet diferiţi şi, totuşi, în ce o privea pe Carol, semănau ca două picături de apă. Erau doi copoi. Le simţise bine mirosul, în timp ce se apropiau de biroul ei. Picături de transpiraţie începură să-i curgă de la subsuoară, în ciuda protecţiei oferite de deodorant. Înnebunită, mintea ei trecu în revistă toate posibilele trădări şi slăbiciuni. Chick? Dumnezeule, de şase luni reuşise să se ţină departe de toate necazurile. Din noaptea petrecută în apartamentul lui când îi ceruse să se căsătorească cu el şi îi promisese să părăsească banda. Sammy? Era undeva peste ocean la o bază a Forţelor Armate şi, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fratele ei, nu i-ar fi trimis doi copoi ca să o anunţe. Nu, veniseră să o înhaţe. Avea iarbă în poşetă şi vreun căcăcios cu gură mare ciripise prea multe. Dar de ce doi? Carol încerca să-şi spună că nu au cum să-i facă vreun rău. Nu mai era o târfă neagră şi prostuţă din Harlem, pe care să o poată speria. Acum, nu. Acum era secretara unuia dintre cei mai mari psihologi din ţară. Însă, pe măsură ce cei doi bărbaţi se apropiau de ea, panica lui Carol era tot mai puternică, în mintea ei încă mai existau amintirile sumbre din prea numeroşii ani în care se ascunsese prin apartamente ieftine, înghesuite şi împuţite, în timp ce legea albilor spărgea uşi, târând pe scări un tată, o soră sau un văr. Însă nimic din zbuciumul ei nu i se văzu pe faţă. La o primă privire, detectivii nu văzură decât o atrăgătoare tânără negresă, într-o elegantă rochie de culoare bej. Vocea îi era calmă şi impersonală.      — Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea. În clipa aceea, locotenentul Andrew McGreavy, cel mai în vârstă, observă pata de transpiraţie care continua să se lărgească sub braţul ei. Automat o înregistră ca pe o informaţie interesantă care ar putea fi folosită în viitor. Secretara doctorului era foarte încordată. McGreavy scoase afară un portofel cu o legitimaţie uzată, lipită de imitaţia de piele crăpată în mai multe locuri. — Locotenent McGreavy, Secţia de poliţie nouăsprezece. Arătă spre partenerul lui. Detectivul Angeli. Suntem de la Departamentul de Criminalistică. Departamentul de Criminalistică? Un muşchi în braţul lui Carol zvâcni involuntar. Chick! A ucis pe cineva. Şi-a încălcat promisiunea făcută şi s-a întors la bandă. A luat parte la un jaf înarmat şi a împuşcat pe cineva sau el era cel împuşcat? Mort? De aceea au venit? Simţea cum pata de transpiraţie se lărgeşte tot mai mult. Şi, brusc, Carol deveni foarte conştientă de ea. McGreavy îi privea faţa, dar ştia că şi el o observase. Ea şi cei ca McGreavy nu aveau nevoie de cuvinte. Se recunoşteau dintr-o singură privire. Se ştiau bine de sute de ani. — Am dori să discutăm cu doctorul Judd Stevens, spuse detectivul mai tânăr. Vocea îi era plăcută, politicoasă, şi se potrivea cu înfăţişarea lui. Carol observă abia acum că avea în mână un pachet mic înfăşurat în hârtie maronie şi legat cu sfoară. Trecu o secundă până pricepu sensul cuvintelor lui. Deci nu era Chick. Sau Sammy. Sau iarba. — Îmi pare rău, spuse ea, ascunzându-şi cu greu sentimentul de destindere. Doctorul Stevens este ocupat cu unul din pacienţii săi. — Nu-l vom deranja decât câteva minute, spuse McGreavy. Vrem sa-i punem câteva întrebări. Făcu o pauză. O putem face aici sau la secţia de poliţie. Pentru o clipă îi privi, uimită, pe amândoi. Ce dracu' ar putea dori de la doctorul Stevens doi detectivi de la Criminalistică? Indiferent ce-ar crede poliţia, doctorul nu făcuse nici un rău. Îl cunoştea prea bine. Cât timp a trecut de atunci? Patru ani. Totul începuse într-o noapte, la tribunal…   *   *   *   Era ora trei a.m. şi becurile de deasupra sălii de şedinţe a tribunalului le dădeau tuturor celor prezenţi o paloare bolnăvicioasă. Încăperea era veche, deprimantă şi neîngrijită, îmbâcsită de mirosul rânced al fricii care se acumulase de-a lungul anilor, lipindu-se de pereţi ca un strat de vopsea scorojită. Era ghinionul afurisit al lui Carol ca judecătorul Murphy să fie cel care se ocupa de cazuri. Fusese adusă în faţa lui doar cu două săptămâni în urmă şi scăpase cu o eliberare condiţionată. Era la prima abatere. Asta însemnând că era prima dată când ticăloşii o prinseseră. De data asta, ştia că judecătorul va cere respectarea legii. Cazul care se judeca înaintea ei era aproape pe terminate. Un bărbat înalt, cu o înfăţişare calmă, stătea în faţa judecătorului spunându-i ceva despre clientul său, un bărbat gras, cu cătuşe la mâini, care tremura din tot corpul. Îşi imagină că bărbatul liniştit trebuie să fie avocat. Exista ceva în felul în care arăta, un aer de încredere în sine care o făcu să simtă că bărbatul cel gras era norocos să-l aibă de partea lui. Ea nu avea pe nimeni. Bărbaţii se îndepărtară, iar Carol îşi auzi numele strigat. Se ridică, lipindu-şi genunchii aproape unul de celălalt pentru a-i împiedica să tremure. Aprodul o împinse uşor înainte spre scaunul judecătorului, Secretarul puse dosarul ei pe masa din faţa judecătorului. Judecătorul Murphy privi spre Carol, apoi la hârtiile din dosar. — Carol Roberts. Prostituţie pe străzi, vagabondaj, deţinere de marijuana şi opunere de rezistenţă în momentul arestării. Ultima acuzaţie era o porcărie. Poliţistul o înghiontise şi ea îl lovise în testicule. La urma urmei, era cetăţeancă americană. — Ai mai fost aici acum câteva săptămâni, nu-i aşa, Carol? Ea se strădui să-i răspundă cu o voce nesigură, — Cred că da, Onorată Instanţă. — Şi te-am eliberat condiţionat? — Da, domnule. — Câţi ani ai? Ar fi trebuit să-şi dea seama că o vor întreba. — Şaisprezece. Astăzi e ziua mea de naştere. La mulţi ani, spuse ea. Şi izbucni în lacrimi, hohotele de plâns zguduindu-i tot trupul. Bărbatul înalt şi liniştit era lângă o masă laterală adunând nişte hârtii şi punându-le într-o servietă de piele. Auzindu-i hohotele de plâns, ridică privirea şi o cercetă atent. Apoi vorbi cu judecătorul Murphy. Acesta propuse suspendarea şedinţei şi cei doi bărbaţi dispărură în biroul judecătorului, unde bărbatul cel liniştit vorbea sincer şi foarte serios cu judecătorul Murphy. — Eşti o fată norocoasă, Carol, spuse judecătorul Murphy. Ţi se va acorda încă o şansă. Tribunalul te încredinţează spre supraveghere doctorului Stevens. Deci tipu' ăsta înalt nu e un avocat — e un vraci. Lui Carol nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost Jack Spintecătorul. Nu voia decât să plece cât mai repede din sala aia împuţită, înainte să-şi dea seama cineva că nu era ziua ei de naştere. Doctorul o duse cu maşina la apartamentul lui, vorbind despre fleacuri, nepunând nici o întrebare, dându-i posibilitatea lui Carol să-şi revină şi să-şi lămurească problemele personale. Opri maşina în faţa unei clădiri moderne de pe strada Seventy-first, care dădea spre East River. Clădirea avea un portar şi un liftier şi, după felul calm în care îl salutară pe doctor, îţi venea să crezi că în fiecare zi venea acasă la ora trei dimineaţa, însoţit de o prostituată neagră de şaisprezece ani. Carol nu mai văzuse niciodată un apartament ca acela al doctorului. Sufrageria era în alb, cu două canapele lungi şi joase, acoperite cu un material de tweed de culoarea ovăzului, între canapele era o imensă masă pătrată joasă acoperită cu sticlă groasă, pe ea se afla o tablă de şah cu figurine veneţiene sculptate. Pe pereţi atârnau picturi moderne. În foaier, pe ecranul unui televizor cu circuit închis, se vedea intrarea în clădire, într-un colţ al sufrageriei se găsea un bar cu sticlă fumurie, pe rafturile căruia se aflau pahare şi carafe de cristal. Privind pe fereastră, Carol văzu în depărtare micile ambarcaţiuni care pluteau pe East River. — Sălile de tribunal mă fac întotdeauna să-mi fie foame, spuse Judd. Ce-ar fi să pregătesc în grabă o mică cină pentru a sărbători ziua ta de naştere? Şi o duse cu el în bucătărie, unde îl urmări cum pregăteşte cu îndemânare o omletă mexicană, cartofi franţuzeşti, pâine prăjită, o salată şi cafea. — E unul din avantajele de a trăi singur, spuse el. Pot să gătesc atunci când am chef. Deci trăia singur, fără nici o păsărică în casă. Dacă îşi va juca bine cărţile, va da, probabil, peste o mină de aur. După ce terminară de mâncat, o duse în camera de oaspeţi. Era zugrăvită în albastru şi în centru domina un mare pat dublu acoperit cu o cuvertură albastră în carouri. Lângă fereastră, o măsuţă de toaletă joasă, dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustaţii de alamă. — Poţi să-ţi petreci noaptea aici, spuse el. Îţi voi căuta o pijama. În timp ce Carol privea prin camera aranjată cu gust, prin minte îi treceau tot felul de gânduri. Carol, fetiţo! Ai dat lovitura! Tipu' ăsta caută un poponeţ negru tocmai scăpat de la închisoare. Iar tu eşti cea care i-l va oferi. Se dezbrăcă şi îşi petrecu sub duş următoarea jumătate de oră. Când ieşi afară, cu un prosop înfăşurat în jurul trupului ei lucios, voluptuos, văzu că bietul amărât pusese pe pat o pijama. Râse, sigură de sine, şi o lăsă acolo. Aruncă jos prosopul şi intră în sufragerie. Nu era. Privi prin uşa deschisă care dădea spre o cameră mai retrasă. El stătea la un birou mare, confortabil, cu un abajur demodat pus deasupra. Camera era încărcată de cărţi, din podea până în tavan. Se opri în spatele lui şi îl sărută pe gât. — Hai să începem, scumpule, şopti ea. Sunt aşa de excitată că nu mai rezist, îşi lipi corpul de al lui. Ce mai aştepţi, frumosule? Dacă nu mi-o înfigi cât mai repede, o să-mi ies din minţile astea îndobitocite de strămoşi care au cules bumbacul. El o privi o secundă cu ochi gânditori, de un gri închis. — Nu ai destule necazuri? o întrebă el blând. Nu e vina ta că te-ai născut neagră, dar cine ţi-a spus că trebuie neapărat să fii o târfă de şaisprezece ani, vagaboandă şi fumătoare de marijuana? Ea se holbă la el, încurcată, întrebându-se unde greşise. Poate că avea nevoie să se monteze mai întâi şi să o biciuiască ca să se excite. Sau poate era partea aceea cu reverendul Davidson, îi va predica fundului ei negru, o va reforma şi apoi o va regula, încercă din nou. îşi strecură mâna între picioarele lui, mângâindu-l şi şoptind: — Haide, frumosule. Vâră-mi-o. El se eliberă calm de braţele ei şi o aşeză pe un fotoliu. Carol nu mai fusese niciodată atât de zăpăcită. Nu arăta ca un poponar, dar în zilele astea nimic nu era sigur. — Ce-ţi place, frumosule? Spune-mi cum sa te bag în călduri şi o fac. — În regulă, spuse el. Hai să ciripim. — Vrei să spui — să vorbim? — Exact. Şi au vorbit. Toată noaptea. Cea mai ciudată noapte din viaţa lui Carol. Doctorul Stevens trecea mereu de la un subiect la altul, cercetând-o, testând-o. Îi ceru părerea despre Vietnam, ghetouri şi marşurile studenţeşti. De fiecare dată când Carol credea că descoperise ce anume urmărea, doctorul schimba subiectul. Au vorbit despre lucruri de care ea nu mas auzise niciodată şi despre probleme în care se considera cel mai mare expert din întreaga lume. Cu multe luni mai târziu, obişnuia să rămână trează în pat, încercând să-şi amintească cuvântul, ideea, fraza magică care o schimbase, însă nu reuşise niciodată pentru că, până la urmă, îşi dăduse seama că nu existase, de fapt, nici un cuvânt magic. Doctorul Stevens făcuse ceva foarte simplu. Stătuse de vorbă cu ea. Într-adevăr discutaseră. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva. O tratase ca pe o fiinţă omenească, un egal al său, ale cărei păreri şi sentimente contează pentru el. La un moment dat, în timpul nopţii, Carol îşi dădu brusc seama că stă goală în faţa lui, intră în dormitor şi îmbrăcă pijamaua. El veni după ea, se aşeză pe marginea patului şi au continuat să vorbească. Au discutat despre Mao Tse-tung, hula hoop[2] şi pilulele anticoncepţionale. Şi despre cum e să ai o mamă şi un tată care nu s-au căsătorit niciodată. Carol îi povesti lucruri pe care nu le mai spusese nimănui niciodată în viaţa ei. Lucruri care fuseseră adânc îngropate în subconştientul ei. Şi când, în sfârşit, adormi, se simţi complet secată. De parcă i se făcuse o operaţie şi un râu de otravă se scursese din ea. În dimineaţa următoare, după micul dejun, doctorul îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. Ea ezită, apoi spuse: — Am minţit. Nu e ziua mea de naştere. — Ştiu, zâmbi el. Dar nu-i vom spune judecătorului. Vocea i se schimbă. Poţi să iei banii ăştia şi să pleci, şi nimeni nu te va bate la cap, până data viitoare, când poliţia te va aresta. Făcu o pauză. Am nevoie de o secretară. Cred că ai fi foarte potrivită. Ea îl privi fără să-i vină să creadă. — Îţi baţi joc de mine. Nu ştiu stenografie şi habar n-am să scriu la maşină. — Ai putea învăţa dacă te întorci ia şcoală. Carol îl privi o clipă, apoi exclamă entuziasmată: — Nici nu m-am gândit la aşa ceva. E o idee excelentă! Abia aştepta să plece naibii din acest apartament cu cei o sută de dolari şi să-i fluture sub nasul băieţilor şi fetelor de la Fishman's Drug Store din Harlem, unde banda îşi avea sediul. Cu banii ăştia putea să cumpere destulă marijuana, ca să-i ajungă o săptămână întreagă. Când intră în Fishman's Drug Store, se simţi de parcă nici n-ar fi fost plecată. Văzu aceleaşi chipuri dezamăgite şi auzi aceeaşi vorbărie goală şi lăudăroasă. Era acasă. Continua să se gândească la apartamentul doctorului. Nu mobila era cea care făcea ca totul să pară atât de diferit. Era atât de curat. Şi liniştit. Ca o mică insulă, undeva într-o altă lume. Iar el îi oferise un paşaport. Ce avea de pierdut? Putea să încerce, doar ca să se distreze, să-i arate doctorului că greşea, că nu va reuşi niciodată. Spre propria-i surprindere, Carol se înscrisese la nişte cursuri serale, îşi părăsi camera mobilată sărăcăcios, cu o chiuvetă pătată de rugină, toaleta spartă, roletele verzi, rupte, şi patul de fier plin de noduri, unde îşi făcea meseria şi interpreta diferite roluri. Era o frumoasă prinţesă în Paris, Londra sau Roma, iar bărbatul care se zvârcolea peste ea era un prinţ frumos şi bogat care ardea de dorul de a se căsători cu ea. Şi, după ce fiecare dintre bărbaţi ajungea la orgasm şi se târa de pe ea, visul ei murea. Până data viitoare. Îşi părăsi camera şi toţi prinţii, fără să arunce nici o privire în urma ei, şi se întoarse acasă la părinţi. Doctorul Stevens îi oferi bani pentru a putea studia. Termină liceul cu note maxime. La absolvire, venise şi doctorul, ochii lui cenuşii strălucind de mândrie. Cineva credea în ea. Ajunsese o persoană importantă pentru cineva, îşi luă o slujbă şi urmă cursurile de secretară, seara. A doua zi, după ce le termină, doctorul o angajă şi în curând îşi putu permite să-şi cumpere un apartament. În cei patru ani care trecuseră de atunci, doctorul Stevens se purtase cu ea cu aceeaşi bunăvoinţă plină de înţelegere pe care i-o arătase şi în prima noapte. La început aşteptase ca el să facă vreo referire la ce fusese ea, şi la ce ajunsese, însă, până la urmă, îşi dădu seama că el o văzuse întotdeauna aşa cum era acum. Nu făcuse decât sa o ajute să se descopere singură. Ori de câte ori avea o problemă, el îşi găsea mereu timp să discute cu ea. În ultima vreme, se gândea mereu să-i spună ce se întâmplase cu ea şi cu Chick şi să-l întrebe dacă să-i spună adevărul lui Chick, dar continua să amâne această discuţie. Voia ca doctorul Stevens să fie mândru de ea. Ar fi făcut orice pentru el. S-ar fi culcat cu el, ar fi ucis pentru el… Şi acum au venit aceşti doi ţipi de la Criminalistică ca să vorbească cu el. McGreavy era tot mai nerăbdător. — Ei, ne anunţi, domnişoară? întrebă el. — Am ordin să nu-l deranjez atunci când înăuntru se află un pacient, spuse Carol. Văzu expresia din ochii lui McGreavy. Însă îl voi anunţa că sunteţi aici. Ridică receptorul şi apăsă pe butonul interiorului. După treizeci de secunde de linişte, vocea doctorului se auzi la receptor. — Da? — Au venit doi detectivi să discute o problemă. Sunt de la Departamentul de Criminalistică. Ascultă pentru a observa o schimbare în vocea lui… încordare… frică, însă nu auzi nimic deosebit. — Să aştepte, spuse ei, şi închise telefonul. O străbătu un val de mândrie. Poate că pe ea o puteau speria, însă nu-l vor face niciodată pe doctor să-şi piardă siguranţa de sine. Îi privi sfidător. — Aţi auzit ce-a spus. — Cât timp va mai rămâne înăuntru pacientul? întrebă Angeli, cel mai tânăr. Ea privi la ceaşca de pe masă. — Încă douăzeci şi cinci de minute. Este ultimul lui pacient astăzi. Cei doi au schimbat o privire. — Vom aştepta, oftă McGreavy. Ş-au aşezat pe scaune. McGreavy o studia atent. — Îmi pari cunoscută, spuse el. Ea nu se lăsă înşelată. Tipu' pornise la vânătoare. — Ştiţi cum se spune, replică Carol. Toţi negrii arata la fel.   *   *   *   Peste exact douăzeci şi cinci de minute, Carol auzi deschizându-se uşa laterală care ducea direct de pe coridor în cabinetul doctorului. Câteva clipe mai târziu, uşa cabinetului se deschise şi doctorul Judd Stevens păşi în sala de aşteptare. Ezită văzându-1 pe McGreavy. — Ne-am mâi întâlnit, spuse ei. Nu-şi putea aduce aminte unde anume. McGreavy dădu din cap, nepăsător. — Da… Sunt locotenentul McGreavy. Arătă spre Angeli. Detectivul Frank Angeli. Judd şi Angeli şi-au dat mâna. — Poftim înăuntru. Bărbaţii intrară în cabinet şl uşa se închise în urma lor. Carol îi privi încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Detectivul cel voinic părea cam supărat pe doctorul Stevens. Dar, probabil, că în asta consta farmecul lui personal. Carol nu era sigură decât de un singur lucru. Rochia ei trebuia trimisă la curăţătorie.   *   *   *   Cabinetul lui Judd era mobilat ca o sufragerie dintr-o casă de ţară franţuzească. Nu exista un birou, în schimb, scaune confortabile şi măsuţe joase cu abajururi vechi şi valoroase erau împrăştiate peste tot prin cameră. La celălalt capăt al cabinetului o uşă ducea direct spre coridor. Pe podea se afla un minunat covor cu desene de Edward Fields şi într-un colţ o canapea ovală, confortabilă, acoperită cu damasc. McGreavy observă că nu existau diplome pe pereţi. Însă verificase înainte de a veni aici. Dacă doctorul Stevens ar fi vrut, şi-ar fi putut acoperi pereţii cu diplome şi atestate. — Este primul cabinet al unui psihiatru în care am păşit vreodată, spuse Angeli, profund impresionat. Aş vrea ca şi casa mea să arate la fel, — Relaxează pacienţii, spuse Judd, binevoitor. Şi, fiindcă veni vorba, sunt psiholog. — Îmi cer scuze, spuse Angeli. Care e diferenţa? — Cam cincizeci de dolari pe oră, spuse McGreavy. Partenerul meu nu se prea pricepe la lucrurile astea. Partener. Şi Judd îşi aminti dintr-odată. Partenerul lui McGreavy fusese împuşcat şi ucis, iar McGreavy, rănit în timpul unui furt la un depozit de băuturi alcoolice, acum patru sau poate cinci ani. Un vagabond neînsemnat, pe nume Amos Ziffren, fusese arestat şi acuzat de crimă. Avocatul lui Ziffren îl declarase nevinovat susţinând că este handicapat mintal. Judd fusese chemat ca expert al apărării şi i se ceruse să-l examineze pe Ziffren. Descoperise că era nebun, fără posibilitatea de a fi tratat, şi suferea şi de pareză avansată. Pe baza mărturiei lui Judd, Ziffren scăpase de pedeapsa cu moartea şi fusese trimis la un spital de boli mintale. — Îmi amintesc acum, spuse Judd. Cazul Ziffren. Aţi primit trei gloanţe; partenerul dumneavoastră a fost ucis.         — Şi eu îmi amintesc, replică McGreavy. I-aţi permis criminalului să scape. — Ce pot face pentru dumneavoastră? — Avem nevoie de nişte informaţii, doctore, spuse McGreavy. Înclină din cap spre Angeli. Angeli începu să desfacă, neîndemânatic, sfoara pachetului. — Am dori să identificaţi ceva pentru noi, spuse McGreavy, Vorbea prudent, vocea lui netrădând nimic. Angeli reuşise să desfacă pachetul. Ţinea în mână un impermeabil galben. — L-aţi mai văzut undeva? — Seamănă foarte mult cu al meu, spuse Judd, surprins. — Este al dumneavoastră. Pe o etichetă dinăuntru este scris Judd Stevens. — Unde l-aţi găsit? Cei doi nu mai păreau nepăsători. Pe feţele lor se produsese o schimbare evidentă. Judd îl studie o clipă pe McGreavy, apoi luă o pipă de pe o măsuţă lungă şi joasă şi începu să o umple cu tutun. — Cred că ar fi mai bine să-mi spuneţi despre ce este vorba, rosti el încet. — Este vorba despre acest impermeabil, doctore Stevens, spuse McGreavy. Dacă vă aparţine, am vrea să ştim unde l-aţi pierdut. — Nu e nici un mister. Ploua azi-dimineaţă când am venit la cabinet. Haina mea de ploaie este la curăţătorie, aşa că am luat impermeabilul galben, îl păstrez pentru pescuit. Unul dintre pacienţi nu a venit cu umbrelă sau haină de ploaie, începuse să ningă puternic, aşa că i-am împrumutat impermeabilul. Se opri, brusc îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu el? — Ce s-a întâmplat cu cine? întrebă McGreavy, — Cu pacientul meu — John Hanson. — Corect, spuse încet Angeli. Aţi nimerit drept la ţintă. Motivul pentru care domnul Hanson nu v-a putut aduce înapoi impermeabilul este că a murit. Judd simţi un mic şoc trecându-i prin corp. — A murit? — Cineva i-a împlântat un cuţit în spate, spuse McGreavy. Judd îi privea înmărmurit. McGreavy luă impermeabilul de la Angeli şi îl întoarse pentru ca Judd să, vadă tăietura mare şi urâtă. Partea din spate a impermeabilului era acoperită cu pete mate, stacojii. Pe Judd îl cuprinse greaţa. — Cine ar fi dorit să-l ucidă? — Speram că ne puteţi spune dumneavoastră, doctore, spuse Angeli. Cine să ştie dacă nu psihologul lui? Judd clătină din cap, deprimat. — Când s-a întâmplat? Îi răspunse McGreavy. — La ora unsprezece, azi-dimineaţă. Pe Lexington Avenue, la un bloc distanţă de acest cabinet. Zeci de oameni trebuie să-l fi văzut căzând, dar se grăbeau să ajungă acasă pentru a sărbători naşterea lui Cristos, aşa că l-au lăsat să sângereze în zăpadă, până a murit. Judd strânse puternic marginile mesei, pumnii săi învineţindu-se. — La ce oră a fost aici Hanson? întrebă Angeli. — La zece. — Cât durează o şedinţă? — Cincizeci de minute. — A plecat imediat ce s-a terminat? — Da. Aşteptam un alt pacient. — Hanson a ieşit prin sala de aşteptare? — Nu. Pacienţii mei intră prin sala de aşteptare şi pleacă pe uşa aceea. Arătă spre uşa care ducea spre coridor. În felul acesta nu se întâlnesc unii cu alţii. McGreavy dădu din cap. — Deci Hanson a fost ucis la câteva minute după ce a plecat de aici. De ce venea la dumneavoastră? Judd ezită. — Îmi pare rău. Nu pot discuta despre pacienţii mei. — Cineva l-a ucis, spuse McGreavy. Ne-aţi putea ajuta să-l găsim pe ucigaş. Pipa lui Judd se stinsese. Şi-o aprinse din nou, foarte încet. — De cât timp venea la dumneavoastră? De data asta întrebase Angeli. O adevărată muncă de echipă a doi poliţişti. — De trei ani, răspunse Judd. — Ce problemă avea? Judd ezită. Şi-l aminti pe Hanson aşa cum arătase în dimineaţa aceea: zâmbind plin de entuziasm, dornic să se bucure de noua lui libertate. — A fost homosexual. — Încă unul din cazurile acelea trăsnite, spuse McGreavy, cu amărăciune. — A fost homosexual, spuse Judd. Hanson s-a vindecat. Azi-dimineaţă i-am spus că nu e nevoie să mai vină la mine. Se putea întoarce la familia lui. Are — avea o soţie şi doi copii. — Un homosexual cu familie? întrebă McGreavy. — Se întâmplă deseori. — Poate că unul din prietenii lui homişti nu a vrut să-i dea drumul. S-au bătut. Acesta s-a înfuriat şi i-a înfipt un cuţit în spate. Judd rămase pe gânduri. — Este posibil, spuse el prudent, dar eu nu cred. — De ce nu, doctore Stevens? întrebă Angeli. — Pentru că Hanson nu a avut nici un contact homosexual de mai bine de un an. Probabil că cineva a încercat să-l jefuiască. Hanson era genul de om care s-ar fi luptat cu curaj. — Un homosexual viteaz şi însurat, rosti McGreavy, pe un ton aspru, îşi scoase o ţigară şi şi-o aprinse. Un singur lucru nu se potriveşte cu această teorie. Portofelul nu i-a fost atins. Erau peste o sută de dolari în el. Urmări reacţia lui Judd.       — Dacă am căuta un nebun, ar fi mult mai uşor, spuse Angeli. — Nu neapărat, se împotrivi Judd. Se îndreptă spre fereastră. Priviţi la mulţimea de jos. Unul din douăzeci este, a fost sau va fi într-un spital de nebuni. — Dar dacă e nebun? — Nu e absolut necesar să pară nebun, explică Judd. Pentru fiecare caz clar de nebunie există cel puţin zece cazuri fără diagnostic încă. McGreavy îl studia pe Judd cu un interes evident. — Ştiţi multe despre natura umană, nu-i aşa, doctore? — Nu există aşa ceva, spuse Judd. Aşa cum nu există, spre exemplu, natură animală, încercaţi să comparaţi un iepure cu un tigru. Sau o veveriţă cu un elefant. — De cât timp sunteţi psiholog? întrebă McGreavy, — De doisprezece ani. De ce? McGreavy ridică din umeri. — Sunteţi un bărbat cu o înfăţişare plăcută. Pun rămăşag că mulţi dintre pacienţii dumneavoastră sunt îndrăgostiţi de dumneavoastră, nu? Judd îl privi cu răceală. — Nu înţeleg sensul întrebării. — Ei, haide, doctore. Sunt convins că înţelegeţi. Amândoi suntem oameni de lume. Un homosexual vine la tratament şi dă peste un doctor tânăr şi atrăgător. Vocea îi deveni confidenţială. Şi vreţi să spuneţi că în trei ani petrecuţi pe canapea, Hanson nu v-a făcut nici un avans? Judd îl privi calm. — Asta înţelegeţi dumneavoastră prin a fi om de lume, locotenente? McGreavy arăta netulburat. — S-ar fi putut întâmpla. Şi vă mai spun ce anume s-ar fi putut întâmpla. I-aţi spus lui Hanson că nu mai vreţi să-l vedeţi. Poate că nu i-a plăcut treaba asta. Ajunsese să depindă de dumneavoastră în aceşti trei ani. Şi v-aţi certat. Chipul lui Judd se întunecă de furie. Angeli risipi încordarea. — Cunoaşteţi pe cineva care ar avea vreun motiv să-l urască, doctore? Sau pe cineva pe care el l-a urât? — Dacă ar exista o astfel de persoană, spuse Judd, v-aş îi informat deja. Cred că ştiu destul de multe despre John Hanson. Era un om fericit. Nu ura pe nimeni şi nu cunosc pe nimeni care să-l fi urât. — Ce bine de el. Trebuie să fie un doctor al naibii de grozav, spuse McGreavy. Îi vom lua fişa cu noi. — Nu. — Putem obţine un ordin de la procuratură. — Vă priveşte. Nu există nimic în fişa lui care să vă fie de vreun ajutor. — Atunci de ce nu ne-o daţi? întrebă Angeli. — Pentru că i-ar putea face rău soţiei lui Hanson şi copiilor lui. Aţi pornit pe o pistă greşită. Veţi descoperi că Hanson a fost ucis de un străin. — Nu cred, se răsti McGreavy. Angeli împacheta din nou impermeabilul şi înfăşură sfoara în jurul lui. — Vi-l aducem înapoi după ce mai facem câteva teste.           — Păstraţi-l, spuse Judd. McGreavy deschise uşa care dădea spre coridor. — Vom ţine legătura cu dumneavoastră, doctore. Ieşi afară. Angeli înclină din cap în direcţia lui Judd şi îl urmă. Judd stătea nemişcat, cu mintea înceţoşată. Carol intră în cabinet. — Totul e în regulă? întrebă ea, prudentă. — John Hanson a fost ucis. — Ucis? — Înjunghiat, spuse Judd. — Dumnezeule! Dar de ce? — Poliţia nu ştie. — Îngrozitor! îl privi şi văzu suferinţa din ochii lui. Vă pot ajuta cu ceva?        — Vrei să închizi tu cabinetul, Carol? Plec la doamna Hanson. Aş vrea să o anunţ eu însumi. — Nu vă faceţi probleme. Aranjez eu totul, spuse Carol. — Mulţumesc, Şi Judd plecă. Peste treizeci de minute Carol terminase de aranjat dosarele şi le încuiase în biroul ei, când auzi uşa de la coridor deschizându-se. Era trecut de ora şase şi clădirea se închisese. Carol ridică privirea în timp ce bărbatul zâmbi şi veni spre ea.          

Conspiratia de Sydney Sheldon   Prolog   Uetendorf, Elveţia Duminică, 14 octombrie, orele 15:00   Martorii stând la marginea câmpului priveau cu ochi măriţi de groază, în tăcere, prea uluiţi pentru a vorbi. Scena din faţa lor era grotescă, un coşmar primordial prinzând viaţă din adâncurile întunecate ale subconştientului omului primitiv. Fiecare martor reacţiona diferit. Unul leşină. Un al doilea vomită. O femeie tremura fără să se poată controla. Un altul se gândi: Voi face un infarct. Bătrânul preot strângea în mână mătăniile şi îşi făcea cruce. Ajută-mă, Tată Ceresc. Ajută-ne pe toţi. Apără-ne de încarnarea răului. Am văzut faţa Satanei. E Sfârşitul Lumii. A venit ziua Judecăţii de Apoi. Armageddon e aici… Armageddon… Armageddon.     CARTEA ÎNTÂI Vânătorul   Duminică, 14 octombrie, orele 21:00   Mesaj fulger Strict confidenţial NSA către directorul COMSEC Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi Mesaj: Declanşaţi Anunţaţi Norad, Cirvis, Gepan, Dis, Ghc, Vsaf, Ins Sfârşitul mesajului   * * *   Duminică, 14 octombrie, orele 21:15   Mesaj fulger Strict confidenţial NSA către directorul Serviciului de informaţii al Marinei 17th district Subiect: Comandantul Robert Bellamy Aranjaţi transferul temporar la această agenţie. În vigoare imediat. Se presupune acordul dumneavoastră în această problemă. Sfârşitul mesajului     Capitolul Unu   Ziua întâi Luni, 15 octombrie   Era din nou în salonul aglomerat al spitalului de la baza Cu Chi din Vietnam, iar Susan se apleca peste el, atât de drăguţă în uniforma ei albă, apretată, de asistentă, şoptindu-i: „Trezeşte-te, marinar. Nu vrei să mori”. Şi când auzi sunetul magic al vocii ei, aproape îşi uită durerea. Ea îi murmura şi altceva în ureche, dar un clopot bătea puternic şi nu o putea auzi clar. Întinse mâinile să o tragă lângă el şi nu reuşi să apuce decât aerul. Telefonul a fost cel care îl trezi pe de-a-ntregul pe comandantul Robert Bellamy. Deschise ochii fără nici un chef pentru că nu voia ca visul să dispară. Telefonul de lângă pat era foarte insistent. Se uită la ceas. 4:00 a.m. Înhaţă aparatul, furios că-i întrerupsese visul. — Nu ştii cât naiba-i ceasul? — Comandant Bellamy? O voce gravă, bărbătească. — Da. — Am un mesaj pentru dumneavoastră. Aveţi ordin să vă prezentaţi la generalul Hilliard, la cartierul general al Agenţiei de Securitate Naţională din Fort Meade, la ora 6:00 în această dimineaţă. Aţi înţeles mesajul, comandant Bellamy? — Da. Şi nu. Mai ales nu. Comandantul Robert Bellamy puse încet receptorul înapoi şi rămase nedumerit. Ce dracu vroiau de la el cei de la NSA[1]? El lucra pentru ONI[2]! Serviciul de Informaţii al Marinei. Şi ce putea fi atât de urgent pentru a fi convocat la ora şase dimineaţa? Se întinse din nou şi închise ochii, încercând să-şi reamintească visul. Păruse atât de real. Ştia, bineînţeles, ce anume îl provocase. Susan îi telefonase cu o seară înainte. — Robert… Vocea ei stârnea în el şi acum aceleaşi senzaţii dintotdeauna. Trase aer în piept. — Bună, Susan. — Te simţi bine, Robert? — Sigur. Fantastic. Ce mai face Moneybags[3]? — Te rog, nu începe. — În regulă. Ce mai face Monte Banks? Nu-i venea să spună „soţul tău”. El era soţul ei. — E bine. Vroiam doar să-ţi spun că vom pleca pentru un timp. Şi să nu-ţi faci probleme. Asta îi semăna atât de mult, era atât de Susan. Se luptă ca ea să nu-i audă emoţia din voce. — Unde mergeţi de data asta? — Luăm avionul spre Brazilia. Avionul particular 727 al lui Moneybags. — Monte are nişte afaceri de rezolvat. — Zău? Credeam că toată ţara îi aparţine. — Încetează, Robert. Te rog. — Îmi pare rău. Urmă o pauză. — Aş vrea ca vocea ta să sune mai fericită. — Ar suna, dacă ai fi aici. — Aş vrea să-ţi găseşti pe cineva şi să fii fericit. — Am găsit pe cineva, o persoană minunată, Susan. Afurisitul de nod care i se pusese în gât îl făcea să vorbească cu dificultate. Şi ştii ce s-a întâmplat? Am pierdut-o. — Dacă te porţi aşa nu te voi mai suna niciodată. El intră în panică. — Nu spune aşa ceva. Te rog. Ea era viaţa lui. Nu suporta gândul că nu-i va mai vorbi niciodată. Încercă să se stăpânească şi să vorbească cât mai vesel. Voi ieşi în oraş şi-mi voi găsi o blondă delicioasă şi voi face dragoste cu ea până vom crăpa amândoi. — Vreau să-ţi găseşti pe cineva. — Promit. — Mă îngrijorezi, dragul meu. — Nu e nevoie. Mă simt foarte bine. Mai că se înecă spunând această minciună. Dacă Susan ar şti adevărul. Dar era ceva ce nu putea discuta cu absolut nimeni. Mai ales nu cu ea. N-ar suporta gândul că ei să-i fie milă de el. — Te voi suna din Brazilia, spuse Susan. Urmă o lungă tăcere. Nu se puteau despărţi pentru că erau încă prea multe de spus, prea multe lucruri care era mai bine să nu fie spuse, care trebuiau să nu fie spuse. — Trebuie să plec, Robert. — Susan? — Da? — Te iubesc, draga mea. Te voi iubi întotdeauna. — Ştiu. Şi eu te iubesc, Robert. Şi asta era marea ironie a sorţii. Se iubeau încă foarte mult. Voi doi aveţi o căsătorie perfectă, obişnuiau să spună toţi prietenii lor. Unde greşiseră?   * * *   Comandantul Robert Bellamy se sculă din pat şi trecu în picioarele goale prin sufrageria liniştită. În cameră absenţa lui Susan era dureros de evidentă. Zeci de fotografii ale lui Susan şi ale lui erau împrăştiate prin jur, clipe încremenite în timp. Ei doi pescuind în munţii Scoţiei, stând în faţa unui Budha lângă un klong tailandez, plimbându-se în ploaie într-o caleaşcă prin grădinile Borghese din Roma. Şi în fiecare fotografie zâmbeau şi se îmbrăţişau, doi oameni îndrăgostiţi nebuneşte unul de celălalt. Intră în bucătărie şi îşi pregăti cafeaua. Ceasul din bucătărie arăta 4:15 a.m. Ezită un moment, apoi forma un număr la telefon. Acesta sună de şase ori şi în sfârşit auzi vocea amiralului Whittaker la celălalt capăt al firului. — Alo? — Amirale… — Da? — Robert la telefon. Îmi cer scuze că vă trezesc atât de devreme. Tocmai am primit un telefon destul de ciudat de la Agenţia de Securitate Naţională. — De la NSA? Ce vroiau? — Nu ştiu. Am primit ordinul de a mă prezenta la generalul Hilliard la ora 6:00. Urmă o pauză, timp în care amiralul analiză situaţia. — Poate că te vor transfera acolo. — Nu se poate. Nu are nici un sens. De ce ar…? — E evident că e vorba de ceva foarte urgent, Robert. Ce-ar fi să mă suni după? — În regulă. Mulţumesc. Convorbirea se întrerupse. N-ar fi trebuit să-l deranjez pe bătrân, îşi zise Robert. Amiralul se retrăsese acum doi ani de la conducerea Serviciului de Informaţii al Marinei. Mai bine zis, obligat să se retragă. Se zvonea că drept compensaţie, Marina îi oferise un mic birou pe undeva, să numere găurile făcute de molii, sau ceva la fel de stupid. Amiralul nu avea de unde să cunoască acţiunile din ultimul timp ale serviciilor de informaţii. Însă el era mentorul lui Robert. Îi era cel mai apropiat om, bineînţeles cu excepţia lui Susan. Iar Robert simţea nevoia să vorbească cu cineva. Fără Susan simţea că trăieşte într-un vârtej al timpului. Îşi imagina că undeva, într-o altă dimensiune a timpului şi a spaţiului, el şi Susan mai erau căsătoriţi, trăind liber, fericiţi, iubindu-se şi râzând împreună. Sau poate nu, se gândi Robert dezgustat. Poate eu sunt cel care nu ştie să accepte realitatea. Cafeaua era gata. Avea un gust amar. Se întrebă dacă boabele proveneau din Brazilia. Îşi luă cafeaua cu el în baie şi îşi studie chipul în oglindă. Privea la un bărbat trecut de patruzeci de ani, înalt, suplu, excelent dezvoltat fizic, trăsături bine definite, o bărbie puternică, păr negru şi ochi căprui, inteligenţi şi pătrunzători. Pe piept avea o cicatrice lungă şi adâncă, o amintire lăsată de prăbuşirea avionului. Dar asta a fost ieri. Asta însemna Susan. Astăzi totul era diferit. Fără Susan. Se bărbieri, făcu un duş, apoi îşi cercetă costumele din dulap. Cum să mă îmbrac, se întrebă el, în uniforma Marinei sau în haine civile? Şi, la urma urmei, cui îi pasă? Luă un costum gri închis, cămaşă albă şi o cravată gri de mătase. Ştia destul de puţine despre Agenţia de Securitate Naţională, doar că Palatul Miracolelor, cum era poreclită, le depăşea pe toate celelalte servicii de informaţii americane şi era şi cea mai misterioasă dintre ele. Oare ce vor de la mine? Voi afla în curând.     Capitolul Doi   Agenţia de Securitate Naţională era ascunsă discret pe o suprafaţă întortocheată de optzeci şi doi de acri, în Fort Meade, Maryland, în două clădiri care împreună depăşeau de două ori în mărime complexul CIA din Langley, Virginia. Agenţia, creată pentru a sprijini din punct de vedere tehnic sistemul de comunicaţii al Statelor Unite şi pentru a dobândi informaţii din lumea întreagă, avea mii de angajaţi, iar activităţile ei generau atât de multe date încât zilnic patruzeci de tone de documente erau făcute bucăţi şi aruncate. Era încă întuneric când comandantul Robert Bellamy ajunse la prima poartă. Se opri în faţa unui gard de doi metri şi jumătate, prevăzut deasupra cu sârmă ghimpată. Lângă intrare, o cabină cu două santinele înarmate. Una dintre ele rămase înăuntru urmărind cum colegul lui se apropie de maşină. — Cu ce vă pot ajuta? — Comandant Bellamy. Am ordin să mă prezint la generalul Hilliard. — Vă rog să-mi arătaţi legitimaţia, comandante Bellamy. Robert Bellamy îşi scoase portofelul şi-i prezentă santinelei legitimaţia sa de ofiţer al Serviciului de Informaţii al Marinei. Paznicul o studie foarte atent apoi i-o dădu înapoi. — Mulţumesc, comandante. Înclină din cap spre paznicul din cabină, şi poarta se deschise. Cel dinăuntru ridică telefonul. — Comandantul Bellamy se află pe drum. Peste un minut, Robert Bellamy se opri în faţa unei porţi închise electric. Un paznic înarmat se apropie de maşină. — Comandantul Bellamy? — Da. — Vă rog să-mi prezentaţi legitimaţia. Robert începu să protesteze, apoi se răzgândi. Ce dracu’! E a lor grădina asta zoologică. Îşi scoase din nou portofelul şi-şi prezentă legitimaţia. — Mulţumesc, comandante. Paznicul făcu un semn nevăzut şi poarta se deschise. Continuându-şi drumul Robert Bellamy văzu un al treilea gard. Dumnezeule, îşi zise el, am ajuns în Ţara lui Oz. Un alt paznic în uniformă se apropie de maşină. Pe când Robert Bellamy băga mâna în buzunar să-şi scoată portofelul, paznicul privi numărul maşinii şi spuse: — Vă rog să mergeţi drept înainte spre clădirea administrativă. Cineva vă va întâmpina acolo. — Mulţumesc. Poarta se deschise, iar Robert îşi continuă drumul care ducea spre o imensă clădire albă. Un bărbat în civil aştepta afară, tremurând în aerul răcoros de octombrie. — Puteţi să vă lăsaţi aici maşina, comandante, strigă el. Ne vom ocupa noi de ea. Robert Bellamy lăsă cheile în maşină şi ieşi afară. Bărbatul care îl aştepta părea să aibă în jur de treizeci de ani, era înalt, slab şi galben la faţă. Arăta de parcă n-ar fi văzut de mulţi ani lumina soarelui. — Mă numesc Harrison Keller. Vă voi însoţi la biroul generalului Hilliard. Au intrat într-un hol mare cu tavanul foarte înalt. Un bărbat în haine civile era aşezat în spatele unei mese. — Comandante Bellamy… Robert Bellamy se întoarse brusc. Auzi ţăcănitul unui aparat de fotografiat. — Mulţumesc, domnule. Robert Bellamy îl privi pe Keller. — Ce se întâmplă? — Nu va dura decât un minut, îl asigură Harrison Keller. Peste şaizeci de secunde lui Robert Bellamy i se întinse o legitimaţie în albastru şi alb pe care era lipită fotografia lui. — Vă rog să o purtaţi ori de câte ori vă veţi afla în clădire. — În regulă. Au pornit pe un coridor lung, cu pereţii albi. Robert Bellamy observă aparatele de filmat montate din şase în şase metri de ambele părţi ale coridorului. — Cât de mare e această clădire? — Are peste şase sute de kilometri pătraţi. — Poftim? — Da. Acesta este cel mai lung coridor din lume — are aproape trei sute de metri lungime. Suntem complet independenţi aici. Avem o zonă comercială, un restaurant cu autoservire, opt snack-baruri, un spital, dotat şi cu o sală de intervenţii chirurgicale, un cabinet dentar, o sucursală a băncii Laurel, o curăţătorie, un magazin de încălţăminte, o frizerie şi multe alte mărunţişuri. E un cămin departe de casă, îşi zise Robert. Şi ideea în sine i se păru ciudat de deprimantă. Au trecut printr-o sală imensă plină de o mare de computere. Robert se opri uluit. — Impresionant, nu-i aşa? Şi aceasta e doar una din sălile de computere. Complexul este dotat cu aparatură şi computere de decodificat în valoare de trei miliarde de dolari. — Cât de mulţi oameni lucrează aici? — Cam şaisprezece mii. Şi atunci ce dracu’ mai vor de la mine? se întrebă Robert Bellamy. Fu condus într-un ascensor special pe care Keller îl puse în funcţie cu ajutorul unei chei. Au urcat la etajul întâi şi au pornit într-o nouă călătorie de-a lungul coridorului până au ajuns la mai multe birouri care erau chiar în capătul lui. — Pe aici, comandante. Au intrat într-un birou de primire în care se aflau patru secretare la patru mese. Două sosiseră deja la lucru. Harrison Keller înclină din cap spre una din ele, şi ea apăsă pe un buton, şi se deschise o uşă ce ducea la un alt birou. — Intraţi, domnilor. Generalul vă aşteaptă. — Pe aici, spuse Harrison Keller. Robert Bellamy îl urmă în sanctuarul dinăuntru. Se trezi într-un birou spaţios, cu tavanul şi pereţii izolaţi fonic, mobilat confortabil, plin de fotografii şi lucruri personale. Era evident că omul care lucra aici îşi petrecea mult timp în acest birou. Generalul Mark Hilliard, director al NSA, era un bărbat trecut de cincizeci de ani, foarte înalt, cu o faţă parcă sculptată în cremene, o privire rece ca oţelul şi o ţinută rigidă. Generalul era îmbrăcat într-un costum gri, cămaşă albă şi cravată gri. Am nimerit-o bine, îşi zise Robert. Harrison Keller spuse: — Generale Hilliard, acesta este comandantul Bellamy. — Vă mulţumesc că aţi trecut pe aici, comandante. De parcă aş fi fost invitat la ceai. Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. — Luaţi loc. Sunt sigur că nu veţi refuza o ceaşcă de cafea. Omul ăsta îmi citeşte gândurile. — Mulţumesc, sir. — Harrison? — Nu, mulţumesc. Se aşeză pe scaunul dintr-un colţ al biroului. Se apăsă pe un buton, uşa se deschise şi în cameră intră un oriental într-o tunică albă, purtând pe braţe o tavă cu cafea şi prăjituri Danish. Robert observă că nu purta legitimaţie. Ruşine. Se turnă cafeaua. Mirosea extraordinar. — Cum o beţi? întrebă generalul Hilliard. — Amară. Cafeaua avea un gust excelent. Cei doi bărbaţi erau aşezaţi fată în fată în scaune moi de piele. — Directorul mi-a cerut să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Directorul. Edward Sanderson. O legendă în lumea spionajului. Un strălucit şi nemilos maestru al jocului cu marionete, căruia i se atribuia organizarea a zeci de lovituri de stat îndrăzneţe în mai toate colţurile lumii. Un om foarte rar văzut în public şi despre care se şopteau multe în spatele uşilor închise. — De cât timp faceţi parte din Grupul 17 al Serviciului de Informaţii al Marinei? întrebă generalul Hilliard. Robert jucă corect. — Cincisprezece ani. Şi-ar fi pus la bătaie salariul pe o lună că generalul ştia şi ora la care se înrolase în ONI. — Înainte, dacă nu mă înşel, aţi comandat o escadrilă a Aviaţiei Marine în războiul din Vietnam. — Da, sir. — Aţi fost doborât. Nimeni nu se aştepta să scăpaţi. Doctorul spunea: „Nu vă faceţi speranţe. N-are nici o şansă”. Îşi dorise să moară. Durerea era insuportabilă. Apoi Susan se aplecase deasupra lui. „Deschide ochii, marinar, nu vrei să mori.” Se silise să-şi deschidă ochii şi prin ceaţa durerii se trezi privind cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Avea un chip cu un oval plăcut, păr des negru, ochi întunecaţi şi strălucitori, şi un zâmbet ca o binecuvântare. Încercase să vorbească, dar efortul era mult prea mare. Generalul Hilliard îi spunea ceva. Robert Bellamy îşi întoarse gândurile spre prezent. — Poftim? — Avem o problemă, comandante. Şi credem că ne puteţi ajuta. — Da, sir? Generalul se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Ceea ce urmează să vă spun este extrem de important. Este mai mult decât strict secret. — Da, sir. — Ieri, în Alpii elveţieni s-a prăbuşit un balon meteorologic aparţinând forţelor NATO. La bord se afla aparatură militară experimentală păstrată în mare secret. Robert se trezi întrebându-se oare unde dorea să ajungă generalul. — Guvernul elveţian a îndepărtat acea aparatură din balon, dar, din nefericire, se pare că au existat nişte martori oculari. Este de o importanţă vitală ca nici unul din ei să nu vorbească despre ceea ce a văzut. Ar putea furniza informaţii valoroase unor anumite ţări. Până aici e clar? — Aşa cred, sir. Doriţi ca eu să vorbesc cu martorii şi să-i previn să nu discute cu nimeni despre ceea ce au văzut. — Nu chiar, comandante. — Atunci nu înţe… — Nu vreau decât să mi-i găsiţi pe acei martori. Alţii vor vorbi cu ei despre necesitatea de a păstra tăcerea. — Înţeleg. Martorii sunt toţi în Elveţia? Generalul Hilliard se opri în faţa lui Robert. — Asta e problema noastră, comandante. Vedeţi, habar n-avem unde sunt. Sau cine sunt. Robert crezu că nu înţelege bine. — Poftim? — Singura informaţie pe care o deţinem este că martorii erau într-un tur cu autobuzul. Tocmai treceau pe acolo când balonul s-a prăbuşit lângă un mic sat numit… Se întoarse spre Harrison Keller. — Uetendorf. Generalul se întoarse din nou spre Robert. — Pasagerii au ieşit pentru câteva minute din autobuz pentru a privi prăbuşirea balonului apoi şi-au continuat drumul. Când turul s-a sfârşit, s-au împrăştiat. Robert spuse încet: — Generale Hilliard, vreţi să spuneţi că nu există nimic referitor la cine sunt aceşti oameni şi unde au plecat? — Exact. — Şi vreţi ca eu să plec acolo şi să-i găsesc? — Exact. Aţi fost recomandat ca fiind cel mai bun. Mi s-a spus că vorbiţi fluent cam şase limbi şi aveţi o excelentă reputaţie de om care se descurcă în orice situaţie. Directorul a aranjat să fiţi transferat temporar agenţiei noastre. Grozav. — Presupun că voi colabora cu guvernul elveţian în această problemă. — Nu, veţi lucra singur. — Singur? Dar… — Nu trebuie să implicăm pe nimeni în această misiune. Accentuez din nou importanţa aparaturii din acel balon. Timpul este o problemă esenţială. Vreau să-mi daţi zilnic raportul asupra acţiunilor dumneavoastră. Generalul scrise un număr de telefon pe o hârtie şi i-o întinse lui Robert. Pot fi găsit la acest număr ziua sau noaptea. Un avion este deja pregătit pentru a vă duce în Zürich. Veţi fi însoţit până la apartamentul dumneavoastră pentru a vă face bagajele, apoi veţi merge direct la aeroport. Ca să vezi ce-nseamnă „Mulţumesc că aţi trecut pe aici.” Robert se simţea tentat să întrebe: „Va avea cineva grijă de peştişorul meu de aur cât timp voi fi plecat?” însă era sigur că răspunsul ar fi fost: „Nu aveţi un peştişor de aur”. — Comandante, în cadrul activităţii dumneavoastră de la ONI, presupun că aţi avut mai multe contracte cu serviciile de informaţii din alte ţări? — Da, sir. Am câţiva buni prieteni care ar putea să ne fie de ajutor. — Vi se cere să nu luaţi legătura cu ei. Nu aveţi permisiunea să vă folosiţi de nici una din fostele legături. Martorii pe care îi căutaţi sunt fără îndoială de naţionalităţi diferite. Generalul se întoarse spre Keller. Harrison… Keller se îndreptă spre un fişet din colţul biroului şi îl descuie. Scoase afară un plic mare şi i-l întinse lui Robert. — Aici sunt cincizeci de mii de dolari în diferite monezi naţionale europene şi încă douăzeci de mii de dolari americani. Veţi găsi de asemenea mai multe seturi de legitimaţii false care s-ar putea să vă fie de folos. Generalul Hilliard îi arătă un mic carton gros de plastic negru strălucitor cu o linie albă deasupra. — Poftim o carte de credit care… — Mă îndoiesc că voi avea nevoie de ea, generale. Cred că banii sunt suficienţi şi am şi cartea de credit eliberată de ONI. — Ia-o. — Bine. Robert examina cartea de credit. Era eliberată de o bancă de care nu auzise niciodată. În partea de jos era un număr de telefon. Nu există nici un nume pe ea, spuse Robert. — Este echivalentul unui cec în alb. Nu e nevoie de nici un fel de legitimaţie. Când vreţi să cumpăraţi ceva rugaţi vânzătorul să sune la acest număr de telefon. Este foarte important să o aveţi tot timpul la dumneavoastră. — În regulă. — Şi încă ceva, comandante. — Sir? — Trebuie să-i găsiţi pe martori. Pe toţi. Îl voi informa pe director că v-aţi început misiunea. Întrevederea luase sfârşit.   * * *   Harrison Keller îl conduse pe Robert până la biroul de afară. Un ofiţer în uniformă era aşezat pe un scaun. Se ridică atunci când cei doi intrară în cameră. — Acesta e căpitanul Dougherty. El vă va conduce la aeroport. Mult noroc. — Mulţumesc. Cei doi bărbaţi şi-au strâns mâinile. Keller făcu stânga-mprejur şi se întoarse în biroul generalului Hilliard. — Sunteţi gata, comandante? întrebă căpitanul Dougherty. — Da. Gata pentru ce? În trecut, rezolvase destule misiuni dificile ale Serviciului de Informaţii, dar niciodată ceva atât de trăsnit. Se aşteptau de la el să găsească un număr necunoscut de martori necunoscuţi din ţări necunoscute. Oare care sunt şansele de reuşită? se întrebă Robert. Mă simt ca Regina Albă din „Prin Oglinda Fermecată”. „Păi câteodată cred că sunt şase lucruri importante chiar înainte de micul dejun.” Ei bine, misiunea asta era toate şase la un loc. — Am primit ordin să vă duc direct la apartamentul dumneavoastră şi apoi la baza aeriană Andrews, spuse căpitanul Dougherty. Vă aşteaptă un avion ca… Robert clătină din cap. — Va trebui să trec mai întâi pe la biroul meu. Dougherty ezită. — În regulă. Voi merge cu dumneavoastră şi vă voi aştepta. De parcă nu îndrăzneau să-l scape de sub ochi. Pentru că aflase că un balon meteo se prăbuşise? Nu avea nici un sens. Îşi predă legitimaţia la ieşire şi păşi afară din clădire în aerul rece, pătrunzător al dimineţii. Maşina lui dispăruse. În locul ei se afla o limuzină. — Cineva se va ocupa de maşina dumneavoastră, îl informă Dougherty. Vom pleca cu limuzina. Toată treaba era rezolvată cu un fel de autoritate arogantă care îl cam deranja pe Robert. — Bine, spuse el. Şi au pornit spre birourile Serviciului de Informaţii al Marinei. Un soare palid dispărea după nişte nori de ploaie. Va fi o zi mizerabilă. Şi nu numai din cauza vremii, se gândi Robert.    

De cealaltă parte a miezului nopţii   Pentru Jorja, care m-a încântat de nenumărate ori.     PROLOG Atena: 1947   Inspectorul de poliţie Georgios Skouri privea prin parbrizul prăfuit clădirile şi hotelurile din centrul Atenei, care se destrămau într-un dans al dezintegrării, alunecând pe lângă maşină ca nişte popice uriaşe dintr-o popicărie cosmică. — Oprim circulaţia pentru douăzeci de minute, spuse poliţistul în uniformă de la volan. Skouri dădu absent din cap şi continuă să privească jocul clădirilor. Era o iluzie care îl fascina. Căldura dogoritoare a nemilosului soare de august împresura construcţiile în valuri unduitoare, iar ele curgeau de-a lungul străzilor într-o cascadă graţioasă de oţel şi sticlă. Era ora douăsprezece şi zece minute şi străzile erau aproape pustii. Cei câţiva pietoni curajoşi erau prea letargici pentru a arunca mai mult de o privire curioasă celor trei maşini ale poliţiei care se îndreptau spre Hellenikon — aeroportul care se afla la douăzeci de mile est de centrul Atenei. Inspectorul şef Skouri era în prima maşină. Dacă ar fi fost o zi obişnuită de muncă, el ar fi stat în biroul răcoros şi comod, în timp ce subordonaţii săi ar fi muncit în căldura toridă a după amiezei, dar acestea nu erau condiţii obişnuite şi Skouri avea două motive bine întemeiate să participe personal la evenimente. Primul, pentru că în cursul acestei zile, avioane din întreaga lume aduceau în oraş Persoane Foarte Importante, iar el trebuia să-i întâmpine cum se cuvine şi să le faciliteze trecerea prin vamă. Al doilea şi cel mai important motiv era acela că în aeroport se aflau foarte mulţi ziarişti şi reporteri de televiziune. Inspectorul şef Skouri nu era naiv. În timp ce se bărbierea în acea dimineaţă, i-a trecut prin minte că îl va ajuta foarte mult în carieră, dacă la jurnalele de ştiri va fi văzut în prezenţa eminentelor personalităţi. Era o şansă extraordinară că acest eveniment care a stârnit senzaţie în întreaga lume s-a petrecut pe domeniul lui şi ar fi fost o naivitate din partea sa să nu profite de el. A discutat problema sub toate aspectele cu cei doi oameni care îi erau foarte apropiaţi: soţia şi amanta lui. Anna, o femeie mohorâtă, urâtă, de vârstă mijlocie, provenind dintr-o familie de ţărani, i-a spus categoric să se ţină departe de aeroport, să stea în umbră, pentru a nu fi blamat dacă se întâmplă ceva. Melina, îngerul lui frumos şi dulce, l-a sfătuit să îi întâmpine personal pe eminenţii oaspeţi. A fost de acord cu el că acest eveniment l-ar putea catapulta pe culmile gloriei. Dacă Skouri se descurca bine în această situaţie, putea să obţină o mărire de salariu şi — cu voia Domnului — putea fi numit chiar Comisar de poliţie, când actualul Comisar se va pensiona. Pentru a mia oară, Comisarul Skouri se gândi la ironia vieţii sale intime — cum ar fi fost dacă Melina i-ar fi fost soţie şi Anna amantă? — şi se întrebă din nou unde a greşit. Acum Skouri reveni în momentul prezent şi trecu în revistă ce avea de făcut. Trebuia să fie absolut sigur că totul va merge perfect la aeroport. Avea cu el doisprezece dintre oamenii lui cei mai buni. Ştia că problema principală va fi menţinerea ziariştilor sub control. El însuşi a fost uluit de numărul mare de reporteri şi ziarişti care au venit la Atena din întreaga lume. A fost intervievat de şase ori, de fiecare dată în altă limbă. Răspunsurile lui, au fost traduse în germană, engleză, japoneză, franceză, italiană şi rusă. Tocmai începuse să-i facă plăcere noul statut de celebritate, când l-a sunat Comisarul şi i-a spus că nu este înţelept din partea unui Inspector şef de poliţie să comenteze un proces de crimă care nici nu a început. Skouri era convins că adevărata motivaţie a Comisarului era gelozia, dar, în mod prudent, a hotărât să nu întindă coarda prea mult şi a refuzat alte interviuri. Cu toate acestea, Comisarul nu va avea nici un motiv să se plângă, dacă el, Skouri, se va afla la aeroport, coordonând toată activitatea, în timp ce camerele de luat vederi vor filma sosirea celebrilor oaspeţi. În timp ce maşina gonea pe Sygrou Avenue, de-a lungul falezei, spre Phaleron, Skouri simţi că îi tremură stomacul de emoţie. În mai puţin de cinci minute va ajunge la aeroport. Revăzu în minte lista tuturor personalităţilor care vor sosi la Atena înainte de căderea serii.   Armand Gautier avea rău de înălţime. De fiecare dată când zbura cu avionul avea o teamă profundă, izvorâtă dintr-o dragoste excesivă faţă de propria persoană, care acum se combina cu agitaţia obişnuită de pe coasta Greciei în sezonul turistic, ceea ce îi provoca o stare de rău violent. Era un bărbat înalt, ascetic, cu trăsături intelectuale, frunte înaltă şi gura crispată într-o expresie sardonică. La douăzeci şi doi de ani, Gautier a contribuit la crearea noului val din industria cinematografică franceză, iar în anii care au urmat a avut succes şi în domeniul teatrului. Acum, recunoscut ca unul dintre cei mai mari directori de film din lume, Gautier trăia din plin acest rol. Până în ultimele douăzeci de minute, zborul a fost foarte plăcut. Stewardesele l-au recunoscut şi s-au agitat în jurul lui, lăsându-l să înţeleagă că îi stăteau la dispoziţie şi pentru alte activităţi. Câţiva pasageri au venit la el şi i-au spus cât de mult îi admiră filmele şi piesele de teatru. Dar pe el l-a interesat doar studenta aceea drăguţă de la Colegiul St. Anne, din Oxford. Scria acum o teză despre teatru, pentru profesorul ei şi a ales ca temă activitatea lui Armand Gautier. Discuţia lor a mers bine până când fata a rostit numele Noellei Page. — Aţi fost directorul ei, nu-i aşa? a întrebat ea. Sper că voi reuşi să intru la proces. Va fi un circ. Gautier se trezi strângând cu putere braţele fotoliului şi această reacţie l-a surprins. Chiar după toţi aceşti ani amintirea Noellei îi producea o suferinţă foarte vie. Nimeni nu l-a mângâiat vreodată cum a făcut-o ea şi nimeni nu îl va mai mângâia la fel. De acum trei luni, de când Gautier a citit despre arestarea Noellei, nu s-a mai putut gândi la nimic altceva, l-a trimis telegrame, i-a scris, s-a oferit să o ajute, dar nu a primit niciodată răspuns. Nu dorea să participe la proces dar nici nu putea sta departe. În sinea sa se scuza că doreşte să vadă cât de mult s-a schimbat Noelle. Şi totuşi, în intimitate, trebuia să recunoască adevăratul motiv. Omul de teatru din el trebuia să fie prezent, trebuia să participe la dramă, să studieze chipul Noellei în timp ce judecătorul îi va spune dacă va trăi sau va muri. Vocea metalică a pilotului se auzi în interfon, anunţând că vor ateriza la Atena în trei minute şi emoţia la gândul că o va vedea din nou pe Noelle, îl făcu pe Armand Gautier să uite răul de înălţime.   Doctorul Israel Katz zbura spre Atena de la Capetown, unde lucra ca neurochirurg, şef de personal la spitalul Groote Schuur, un spital construit de curând. Israel Katz era recunoscut ca unul dintre cei mai mari neurochirurgi din lume. Revistele medicale anunţau continuu noile sale cercetări. Printre pacienţii săi se afla acum un prim-ministru, un preşedinte şi un rege. Se rezemă confortabil de spătarul fotoliului, în avionul BOAC. Era un bărbat de înălţime medie, cu o faţă inteligentă şi expresivă, ochii de un căprui intens şi mâinile suple, mereu agitate. Doctorul Katz era obosit şi din această cauză începuse să simtă obişnuita durere din piciorul drept, piciorul amputat acum şase ani. A avut o zi lungă. A făcut o operaţie înainte de revărsatul zorilor, a vizitat pacienţii, apoi a participat la şedinţa Consiliului de Conducere, de unde a plecat direct la aeroport şi a luat avionul spre Atena. Soţia sa, Esther, a încercat să-l convingă să nu plece. — Acum nu mai poţi face nimic pentru ea, Israel. Poate că avea dreptate, dar Noelle Page şi-a riscat odată viaţa pentru a o salva pe a lui şi el se simţea dator. Gândindu-se acum la Noelle avea acelaşi sentiment indescriptibil, pe care l-a avut de fiecare dată în prezenţa ei. I se părea că amintirea ei putea estompa toţi aceşti ani care i-au separat. Sigur, era o fantezie romantică. Nimic nu putea aduce înapoi acei ani. Doctorul Israel Katz simţi tremurul avionului, observă trenul de aterizare, în timp ce aparatul începea coborârea. Privi pe hublou şi văzu panorama oraşului Cairo unde va lua un avion TAE spre Atena — şi spre Noelle. Era vinovată de crimă? În timp ce avionul atingea pista, doctorul se gândi la cealaltă crimă oribilă pe care Noelle a comis-o la Paris.   Philippe Sorel se afla pe puntea yachtului personal privind spre portul Piure. I-a făcut plăcere călătoria pe mare, pentru că a fost una din rarele ocazii când a reuşit să scape de fani. Sorel era o atracţie pentru întreaga lume deşi ascensiunea sa a fost împotriva tuturor aşteptărilor. Nu era un bărbat frumos. Dimpotrivă. Avea faţa unui boxer care a pierdut ultimele zece meciuri — a avut nasul rupt de mai multe ori, avea părul rar şi şchiopăta uşor în mers. Dar nimic din toate aceste lucruri nu conta, pentru că Philippe Sorel avea sex appeal. Era un bărbat educat, vorbea blând şi acest amestec de blândeţe lăuntrică şi chip de şofer înnebunea femeile şi îi făcea pe bărbaţi să îl considere un erou. Acum, în timp ce yachtul său se apropia de port, Sorel se întreba din nou ce caută el aici. A amânat un film pe care dorea să îl realizeze, numai pentru a participa la procesul Noellei. Era foarte conştient că se găsea singur şi vulnerabil în faţa ziariştilor, lipsit de protecţia agenţilor şi managerilor săi. Cu siguranţă reporterii vor sugera că participarea sa la procesul fostei sale amante era o încercare de publicitate gratuită. Din orice punct de vedere ar fi privit problema, experienţa se dovedea a fi agonizantă, dar Sorel trebuia să o vadă din nou pe Noelle, trebuia să ştie dacă o poate ajuta. Yachtul aluneca uşor spre port, iar Sorel se gândi din nou la Noelle, acea Noelle pe care a cunoscut-o, pe care a iubit-o, cu care a trăit. Ajunse la aceeaşi concluzie: Noelle era capabilă să comită o crimă.   În timp ce yachtul lui Philippe Sorel se apropia de coasta Greciei, asistentul personal al Preşedintelui Statelor Unite se afla într-un Clipper Pan American, la o sută de mile în aer, îndreptându-se spre Aeroportul Hellenikon. William Fraser avea cam cincizeci de ani, era un bărbat prezentabil, cu părul alb, faţa ridată şi maniere autoritare. Acum privea fix un carneţel pe care îl ţinea în mână, dar căruia nu i-a întors pagina de mai bine de o oră. Fraser s-a învoit pentru această călătorie, deşi Congresul trecea printr-o criză politică. Ştia foarte bine cât de dureroase vor fi următoarele săptămâni şi totuşi simţea că nu are de ales. Era o călătorie de răzbunare şi gândul acesta îl umplea de satisfacţie. În mod deliberat Fraser îşi alungă gândurile despre procesul care avea să înceapă mâine şi privi pe hubloul avionului. Dedesubt văzu o barcă legănându-se agale spre coasta Greciei.   Auguste Lanchon avea rău de mare şi de trei zile era îngrozit. Avea rău de mare pentru că vaporul pe care s-a îmbarcat la Marsilia a intrat în raza de acţiune a mistralului; era îngrozit pentru că se temea că soţia sa va afla ce făcea el. Auguste Lanchon avea şaizeci de ani, era un bărbat chel şi gras, cu picioare scurte şi îndesate şi o faţă a cărei expresie era întărită de ochii bulbucaţi şi buzele subţiri între care atârna veşnic o ţigară mototolită. Lanchon avea un magazin de îmbrăcăminte la Marsilia şi nu-şi putea permite — cel puţin aşa îi spunea mereu soţiei sale — o vacanţă ca oamenii bogaţi. Bine, îşi reaminti el, dar aceasta nu era o vacanţă. Trebuia să o mai vadă o dată pe draga lui Noelle. După ce l-a părăsit, în toţi aceşti ani, el i-a urmărit cu aviditate ascensiunea, citind cu lăcomie rubricile de scandal ale revistelor. Când Noelle a jucat primul rol într-o piesă de teatru, el a luat trenul spre Paris, să o vadă şi numai secretara aceea proastă a fost vinovată că ei nu s-au întâlnit. Mai târziu a văzut filmele în care a jucat Noelle, le-a văzut de nenumărate ori, amintindu-şi cu nostalgie cum a făcut dragoste cu ea. Deşi această excursie era foarte costisitoare, Auguste Lanchon ştia că merită fiecare bănuţ. Preţioasa lui Noelle îşi va aminti vremurile bune trăite împreună şi îl va ruga să o protejeze. El va mitui judecătorul şi câţiva funcţionari — dacă nu costa prea mult — şi Noelle va fi eliberată, el o va instala într-un apartament la Marsilia şi ea îi va sta la dispoziţie, după pofta inimii. Doamne, dacă nu ar afla soţia lui!   În inima Atenei, Frederick Stavros muncea într-un birou modest la etajul al doilea al unei clădiri dărăpănate din cartierul Monastiraki. Stavros era un tânăr harnic şi ambiţios, care lupta din greu să se afirme în profesia pe care şi-a ales-o. Pentru că nu-şi putea permite să angajeze un asistent făcea singur toată munca migăloasă de cercetare a cazurilor. Nu-i plăcea această latură a activităţii sale, dar la cazul acesta o făcea conştiincios pentru că ştia că dacă va câştiga procesul va fi renumit şi nu va trebui să se mai gândească la ziua de mâine. Va reuşi să cumpere un birou luxos, să angajeze funcţionari şi să se înscrie la cel mai modern club, Athenee Lesky, unde îi va întâlni pe potenţialii săi clienţi. De fiecare dată când Frederick Stavros ieşea acum în lume, era recunoscut şi oprit pe stradă de oameni care i-au văzut fotografia în ziar. În câteva săptămâni a trecut pragul anonimatului şi a devenit avocatul care îl apăra pe Larry Douglas. În sufletul său Stavros trebuia să recunoască faptul că nu avea clientul cel mai bun. Ar fi preferat să o apere pe strălucitoarea Noelle Page, nu pe necunoscutul Larry Douglas, dar şi el, Stavros, era un necunoscut. Pentru moment era mulţumit că devenise participant activ în cel mai senzaţional proces de crimă a secolului. Dacă acuzaţii vor fi achitaţi, toată lumea se va umple de glorie. Un singur lucru îl neliniştea pe Stavros, nu îi dădea pace. Ambii acuzaţi erau învinuiţi de a fi comis aceeaşi crimă, dar pe Noelle Page o apăra un alt avocat. Dacă Noelle Page era achitată şi Larry Douglas era condamnat… Stavros se cutremură şi încearcă să-şi alunge din minte acest gând. Reporterii îl întrebau mereu dacă el crede că acuzaţii sunt vinovaţi. Zâmbea în sinea sa de această naivitate. Ce importanţă avea faptul dacă erau vinovaţi sau nu? Ei aveau dreptul la cea mai bună apărare pe care o cumpărau banii. În cazul său, Stavros recunoştea că ideea era puţin exagerată. Dar în cazul avocatului care o apăra pe Noelle Page… ah, aici aveau dreptate. Napoleon Chotas era cel mai strălucit avocat. Chotas nu a pierdut niciodată un proces important. Gândindu-se la acest lucru Frederick Stavros zâmbi în sinea sa. Pentru nimic în lume nu ar fi recunoscut faţă de altcineva, dar el plănuia să ajungă pe culmile gloriei folosindu-se de talentul lui Napoleon Chotas.   În timp ce Frederick Stavros muncea în biroul său modest, Napoleon Chotas participa la un dineu într-o casă luxoasă din cartierul select al Atenei, Kolonaki. Chotas era un bărbat firav şi emaciat, cu ochii trişti şi o faţă ridată. Înfăţişarea lui ascundea un creier incisiv şi inteligent. Acum mânca desertul fără prea multă tragere de inimă, preocupat de procesul care avea să înceapă mâine. Cea mai mare parte a conversaţiei din seara aceea s-a concentrat asupra procesului. S-a discutat la modul general pentru că invitaţii erau prea discreţi ca să pună întrebări directe. Dar spre sfârşitul serii, când uzo şi coniacul şi-au făcut efectul, gazda a întrebat: — Spune-ne şi nouă, crezi că sunt vinovaţi? Chotas a răspuns inocent: — Cum ar putea fi? Unul dintre ei este clientul meu. Vorbele spirituale au smuls zâmbete din partea oaspeţilor. — Cum este de fapt Noelle Page? Chotas ezită un moment. — Este o femeie foarte neobişnuită, răspunse el cu grijă. Este frumoasă şi talentată… Spre surprinderea sa descoperi că nu doreşte să vorbească despre ea. De fapt nimeni nu ar fi reuşit să o descrie pe Noelle în cuvinte. Până acum câteva luni el însuşi ştia vag de existenţa ei, ca persoană renumită de care se ocupau ziarele mondene şi care poza pentru copertele revistelor. Nu a văzut-o niciodată şi dacă s-a gândit vreodată la ea, a făcut-o cu dispreţul indiferent pe care îl simţea faţă de toate actriţele. Toate erau numai trup şi nu aveau minte deloc. Dumnezeule, cât greşise! Din momentul în care a întâlnit-o pe Noelle s-a îndrăgostit irevocabil de ea. Din pricina Noellei Page el a încălcat legea de căpătâi a meseriei sale: să nu te implici niciodată emoţional într-un caz. Chotas îşi amintea şi acum după-amiaza aceea când i s-a cerut să o apere. Îşi împacheta bagajele pentru o vacanţă de trei săptămâni pe care avea de gând să o petreacă la Paris şi Londra împreună cu amanta sa. Atunci era convins că nimic nu-l va putea împiedica să plece în vacanţă. Şi totuşi l-au împiedicat două cuvinte. Cu ochii minţii revăzu scena — valetul a intrat în dormitor şi i-a întins telefonul spunând: „Constantin Demiris”.   Pe insulă nu se putea ajunge decât cu elicopterul sau yachtul, dar atât aeroportul cât şi portul erau patrulate douăzeci şi patru de ore pe zi de gărzi înarmate. Insula era domeniul privat al lui Constantin Demiris şi nimeni nu îndrăznea să vină aici dacă nu era invitat. De-a lungul anilor, a fost vizitat de regi şi regine, preşedinţi şi ex-preşedinţi, vedete de cinema, renumiţi cântăreţi de operă, scriitori şi pictori faimoşi în întreaga lume. Toţi au venit aici cu emoţie. Constantin Demiris era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi unul dintre cei mai puternici, avea gust şi stil şi ştia cum să cheltuiască banii pentru a crea frumosul. Acum, Demiris stătea relaxat în fotoliul pufos din biblioteca bogat lambrisată şi fuma o ţigară egipteană, un amestec special de tutun făcut numai pentru el, gândindu-se la procesul care va începe mâine dimineaţă. De luni de zile, ziariştii au încercat să ajungă la el, dar el pur şi simplu nu a fost disponibil. Era suficient că amanta sa avea să fie judecată pentru crimă, suficient că numele său va fi târât în mocirla acestui caz, fie şi numai indirect. A refuzat categoric să exagereze publicitatea, acceptând interviuri. Se întreba ce simte Noelle acum, în acest moment, în celula închisorii de pe strada Nikodemous. Dormea? Era trează? Îi era frică de chinul care o aştepta? Se gândi la ultima discuţie cu Napoleon Chotas. Avea încredere în Chotas şi ştia că acesta nu îl va dezamăgi. Demiris l-a lăsat intenţionat pe avocat să înţeleagă că pentru el nu conta dacă Noelle era vinovată sau nu. Chotas trebuia să aibă grijă să se ridice la nivelul onorariului stupefiant pe care Constantin Demiris îl plătea, să o apere. Nu, nu avea nici un motiv de îngrijorare. Procesul va merge bine. Constantin Demiris era un om care nu uita niciodată nimic — îşi aminti că florile preferate ale Catherinei Douglas erau Triantafylias, frumoşii trandafiri greceşti. Întinse mâna şi luă carneţelul de pe birou. Scrise: Triantafylias. Catherine Douglas. Măcar atât putea face pentru ea.  

San Francisco Primăvara — 1335   Procurorul de district, Carl Andrews, era furios. — Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis. Andrews se opri să inspire. — Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta! Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?” — Doctoriţa Paige Taylor. Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său — Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare. — N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.   * * *   Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece. Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.   * * *   Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării. Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare. Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi. Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului. — Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus. Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri. — Ce-ai avut în gând, Alan? — Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului. — Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz? — Da. Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva. — Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data? — 1 iunie. De ce? — Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou. — Gus! Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui. — Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea… — Eu cred că e nevinovată şi eu… Venable scoase un râs scurt, exploziv. — Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain. — Nu e, până nu spune juriul, Gus. — Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună. După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut. Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.   * * *   Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură. Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young. Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei. — O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar? — Da, doamnă judecătoare. — Da, doamnă judecătoare.   * * *   Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere. — Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc. Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă. Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului. După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse: — Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar. — Da, e adevărat. — Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin? — Da. — Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui? — Doctoriţa Taylor. — Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului. — Se admite. — Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela. — Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti? — Nu, domnule. — Da? De ce spui asta? — Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui. — Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului. — I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate. — L-a spus asta doctoriţei Taylor? — Da, domnule. — Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit. — Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?” Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor. — Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor? Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! Judecătoarea Young zise: — Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare. Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui. — La naiba, nu. O ura de moarte.   * * *   Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise: — Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect? — Este. — Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare. — Corect. — Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor. El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane. — Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog? Kane începu să citească. „John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.” — Şi în limbaj mai popular? — Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord. — Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor? — Da. — Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin? — Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea. — Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul? — Da. — Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor? — Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.   * * *   Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă. Gus Venable spuse: — Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat. Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă. — John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată. — Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin? — Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis. — Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea? — El nu a menţionat-o niciodată. — Niciodată? — Niciodată. — A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale? — Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi… Nu mai putu continua. Judecătoarea Young zise: — Luăm o pauză de cincisprezece minute.   * * *   Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie. Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare. — O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară. Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă. — Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât. — O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani. — Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea? — Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason. Tonul lui Penn era indiferent. — Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea. — Vrei să primeşti cazul? Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are. Jason aştepta un răspuns. — Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat. Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.   * * *   A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori. O infirmieră depunea mărturie: — L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”. Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă: — Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis? — A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”. — A recunoscut că este amoral? — Da. — Dar a fost de acord să ia banii? — A, da. Absolut.   * * *   Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat. — Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale? — Păi, nu, eu… — Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari? — Nu, eu… — Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea? — Da. — În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste? — Da. — Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat? — Păi — ea — ea părea surprinsă, dar… — Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.   * * *   Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat. Gus Venable lega capetele firelor. — Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers. După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse: — Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi? — Sunt domnişoara Rogers. — Vă rog să mă scuzaţi. — Lucrez la Agenţia de turism Corniche. — Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei? — Da, domnule. — Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum? — A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani. — Şi ce dorea? — Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia. — Întreba de excursii în grup? — A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht. Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante. — Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare. Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri. — Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A. Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă. — Martora e a dumitale. Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede. — Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers? — Poftim? — Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism? — Da, e destul de mare. — Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii. — A, da. — Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi? — A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie. — Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane. — Presupun că da. — Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai? — Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht. — Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie? — Ei, desigur că nu. Dar… — Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o? — Nu. Cu noi, nu. Ea… — Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri. — Da. Ea… — Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa? — Păi, da, dar… — Mulţumesc. Puteţi pleca.   * * *   Venable se întoarse spre judecătoarea Young. — Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.   * * *   — Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero. — Da. — Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei? — Da, o cunosc. — Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă? Penn era în picioare. — Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant. — Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar… — Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable. — Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat? — Da. — Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”. — Da. — Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate? — Obiecţie. — Se respinge. — Da, există. — Te rog explică despre ce este vorba. — Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta. — Şi ce s-a întâmplat? — Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia. — E legal? — Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului. — Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor? — Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia. — Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere? — Aşa e. Corect. Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui. Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi. E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.   * * *   Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker. Penn se ridică. — Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă… Venable întrerupse. — Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic. Judecătoarea Young spuse cu scepticism: — O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale. — Mulţumesc. Gus Venable se întoarse spre aprod. — Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson. Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise: — Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero? — Opt ani. — Şi care este specialitatea dumitale? — Sunt chirurg cardiolog. — Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker? — A, da. De multe ori. — Ce părere ai despre el? — Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume. — Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly? Tonul martorului se schimbă. — Da, am fost acolo. — Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea? Doctorul Peterson spuse în silă: — Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul. — Cum adică „pierdeam pacientul”?… — I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi… — S-a trimis după doctorul Barker? — Da. — Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs? — Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă. — Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv? — Eram cu toţii destul de supăraţi şi… — Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor? — Da. — Şi ce anume a spus doctorul Barker? Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului. — Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”. Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul. — Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie. Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise: — Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”? — Da. — Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă? — A, da. — Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale. Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor. — Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă. — E o mare încordare. — În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru? — A, nu. Totdeauna şase sau mai multe. — Da? — Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă. — Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea. — Da. — Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei. — Da, este. — Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie. — Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul. — Făcând mult zgomot? — Da, era destul zgomot. — Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa? — Nu domnule, nu puteam greşi. — Ce te face atât de sigur? Doctorul Peterson oftă. — Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta. Nu mai avea nici o ieşire elegantă. — Nu mai am întrebări. Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.   * * *   Denise Berry apăru în boxa martorilor. — Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero? — Da. — De cât timp lucrezi acolo? — De cinci ani. — În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker? — Sigur. De multe ori. — Poţi reproduce una dintre ele? Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită. — Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios. — Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor. Urmă o pauză lungă. — Odată a zis că e incompetentă şi… Gus Venable se prefăcu surprins. — L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă? — Da, domnule. Dar el întotdeauna… — Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor? Martora nu voia să vorbească. — Nu-mi mai amintesc. — Domnişoară Berry, ai depus jurământ. — Odată, l-am auzit spunând… Restul frazei a fost o bâlbâială. — Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând? — A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele. Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului. — Dar sunt sigură că a vrut doar… — Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.   * * *   Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?   * * *   Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi. — Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale? — Da, a fost. — Şi ce sentimente aveai faţă de el? — Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă. — Dumneata ai făcut operaţia? — Da. — Şi ce ai găsit în cursul operaţiei? — Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze. — Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul. — Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice. — Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos? — Nici una. — John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii? — Corect. — Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin? — Da. Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului. E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai. — Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin? — Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta. — Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie? Doctoriţa Paige Taylor negă din cap. — Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere. — Cum i-aţi administrat insulina? — I-am injectat-o intravenos. — I-a provocat asta vreo durere în plus? — Nu. Pur şi simplu a adormit. Gus Venable era în picioare. — Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu… Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă. — Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos. Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză. — Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari? — Nu. Am rămas uluită când am auzit asta. Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable. — N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin? O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. — Niciodată! — Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el? — Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie. — Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el? — Nu. — Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor. Penn se întoarse spre Gus Venable. — Martora e a dumitale. În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea. Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable. El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală: — Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare, furios. — Doamnă judecătoare, eu… Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul. — Obiecţia se aprobă! Se întoarse spre cei doi avocaţi. — Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.    * * *   Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable. — Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus? — Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu… — Ai văzut cumva un cort acolo? — Cum aţi spus? Vocea ei era ca o plesnitură de bici. — Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta? — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi… — Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept. — Da, doamnă judecător.   * * *   Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului: — Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului. Se întoarse spre procuror. — Puteţi continua. Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor. — Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari. — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. — Se admite. Judecătoarea Young se întoarse spre Venable. — Îmi pui la încercare răbdarea. — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Se întoarse din nou spre martoră. — Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa? Paige Taylor roşi uşor. — Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient. — Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri… Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător. — Domnule Venable… Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată. — Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor? — Da. — Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari? Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns. Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată. — Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament. — Corect. — Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare. — Obiecţie! Nu văd… — E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde. — Treizeci şi opt de mii de dolari pe an. Venable interveni: — Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa? — Presupun că nu. — Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite. — Asta e corect. Alan Penn era din nou în picioare. — Doamnă judecătoare… Judecătoarea Young se întoarse spre procuror. — Unde ne duce asta, domnule Venable? — Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva. — A răspuns deja la întrebarea asta.   * * *   Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie. — Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice? — Da. — Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht? — Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună. Vocea ei dispăru. Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.   * * *   Gus Venable interoga acuzata a doua oară. — Doamnă doctor Taylor, îl cunoaşteţi pe doctorul Lawrence Barker? Ea avu un moment de rememorare. Am să-l omor pe Lawrence Barker. Am s-o fac încet. Am să-l las să sufere întâi… apoi, am să-l omor. — Da, îl cunosc pe doctorul Barker. — Din ce împrejurări? — Doctorul Barker şi cu mine am lucrat deseori împreună în ultimii doi ani. — Ai spune că este un doctor competent? Alan Penn sări din scaunul lui. — Obiectez, doamnă judecătoare. Martora… Dar, înainte ca el să poată termina sau ca judecătoarea Young să poată decide, Paige răspunse: — E mai mult decât competent. E strălucit. Penn se lăsă din nou în scaunul lui, prea uluit ca să vorbească. — Ai vrea să mai completezi răspunsul? — Doctorul Barker este unul dintre cei mai renumiţi chirurgi cardio-vasculari din lume. Are o amplă practică particulară, dar a practicat trei zile pe săptămână şi în spitalul Embarcadero. — Deci, ai o părere foarte bună faţă de judecata lui în chestiuni medicale? — Da. — Şi ai sentimentul că ar putea judeca cât de competent este un alt medic? Penn voia să-i transmită lui Paige să răspundă: Nu ştiu. Ea ezită. — Da. Gus Venable se întoarse spre juraţi. — Aţi auzit-o pe acuzată mărturisind că are o părere foarte bună pentru judecata medicală a doctorului Barker. Sper că a ascultat cu atenţie aprecierile doctorului Barker despre competenţa ei… sau despre lipsa acesteia. Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! — Admisă. Dar era prea târziu. Dauna se produsese.   * * *   În timpul pauzei următoare, Alan Penn îl trase pe Jason la toaleta bărbaţilor. — În ce naiba m-ai băgat? întrebă Penn furios. John Cronin a urât-o. Barker a urât-o. Eu pretind clienţilor mei să-mi spună adevărul şi tot adevărul. Ăsta-i singurul mod în care pot să-i ajut. Ei bine, pe ea nu pot să o ajut. Prietena dumitale mi-a oferit un caz cu o zăpadă atât de groasă, încât am nevoie de schiuri. De fiecare dată când deschide gura, îşi mai bate un cui în sicriu. Afurisitul ăsta de proces e în cădere liberă!   * * *   În după-amiaza aceea, Jason Curtis se duse să o vadă pe Paige. — Ai un vizitator, doamnă doctor Taylor. Jason intră în celula lui Paige. — Paige… Ea se întoarse spre el şi se lupta cu lacrimile. — Se pare că e foarte rău, nu-i aşa? Jason se forţă să zâmbească. — Ştii ce a spus bărbatul: „Nu s-a sfârşit până nu s-a terminat”. — Jason, tu nu crezi că eu l-am omorât pe John Cronin pentru banii lui, nu-i aşa? Ce-am făcut, am făcut doar ca să-l ajut. — Eu te cred, spuse Jason liniştit. Te iubesc. O luă în braţe. Nu vreau s-o pierd, se gândi Jason. Nu pot. Ea este cel mai bun lucru din viaţa mea. — Totul o să fie în regulă. Ţi-am promis că vom fi veşnic împreună. Paige îl ţinu aproape şi îşi spuse: Nimic nu ţine o veşnicie. Nimic. Cum se poate că totul merge atât de rău… atât de rău… atât de rău…?    

Conspiratia de Sidney Sheldon volumul 2   - Ce vrea? - Spune că doreşte să vă ia un interviu. Scrie un articol despre bancheri. Asta era cu totul altceva. Publicitatea de calitate era bună pentru afaceri. William Mann îşi îndreptă haina, îşi aranja părul şi spuse: - Pofteşte-! înăuntru. Vizitatorul lui era american. Era bine îmbrăcat, ceea ce dovedea că lucra pentru un ziar sau o revistă dintre,cele mai bune. - Domnul Mann? - Da. - Robert Bellamy. - Secretara m-a informat că doriţi să scrieţi un articol despre mine. - Ei bine, nu în întregime despre dumneavoastră, spuse Robert. Dar veţi avea un rol proeminent. Ziarul meu... - Care anume? - Wall Street Journal. Aha, da. Excelent. - Ziarul meu este de părere că majoritatea bancherilor sînt prea izolaţi de ceea ce se întîmplă în restul lumii. Călătoresc rar, nu vizitează alte ţări. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui om care călătoreşte mult. - Da, aşa cred, spuse Mann cu modestie. De fapt, m-am întors săptămîna trecută din Elveţia. - Da? V-a plăcut? - Da. M-am întîlnit cu cîţiva din bancherii de acolo. Am discutat despre problemele economice inter-naţionale. Robert scoase un caiet de însemnări şi începu să-şi noteze. - Aţi avut timp şi pentru a vă distra? - Nu prea. Oh, am făcut un mic tur al Alpilor cu unul din autobuzele de acolo. Nu mai văzusem Alpii. Robert mai scrise ceva. - Un tur. Este exact ceea ce noi căutăm, spuse Robert încurajator. Presupun că aţi întîlnit o mulţime de oameni interesanţi în acel autobuz. - Interesanţi? Se gîndi la texanul care încercase să împrumute bani de la el. Nu prea. - Nu? Mann îl privi. Reporterul aştepta ca el să spună mai multe. Veţi avea un rol proeminent. - Era o tînără rusoaică. Robert scrise ceva. - Da? Povestiţi-mi despre ea. - Ei bine, am început să discutăm şi i-am explicat cît de înapoiată este Rusia şi ce-probleme grave vor avea dacă nu se schimbă ceva. - Probabil a fost foarte impresionată, spuse Robert. - Oh, da. Părea o tînără isteaţă. Pentru o rusoaică, adică. Ştiţi, sînt aşa de izolaţi. - V-a spus numele ei? - Nu... ba da. Olga şi încă ceva. - Nu v-a spus de unde anume vine? - Ba da. Lucrează ca bibliotecară la biblioteca principală din Kiev. Era prima ei călătorie peste hotare. Cred că din cauza glasnostului. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea... Se opri pentru a se asigura că Robert îşi notează. Gorbaciov a distrus Rusia, Germania de Est a fost dată pe tavă Bonn-ului. Pe plan politic Gorbaciov s-a mişcat prea repede, iar pe pian economic mult prea încet. - Este fascinant, murmură Robert. Mai petrecu încă o jumătate de oră în compania bancherului, as-cultînd comentariile sale dogmatice despre o mulţime de lucruri, de la Piaţa Comună !a controlul armelor. Nu reuşi să obţină şi alte informaţii referitoare la ceilalţi^pasageri. Reîntorcîndu-se la hotel, Robert îi telefona generalului Hilliard. -    O ciipă, comandante Beliamy. Auzi mai multe pocnituri, apoi vocea generalului. -    Da, comandante? -    Am mâi găsit un pasager, generale. -    Numele?         . — William Mann. Deţine o bancă în Fort Smith, Canada, -    Mulţumesc, comandante. Voi aranja ca autori tăţile canadiene să vorbească imediat cu el. -    Şi mi-a dat o nouă urmă. Voi pleca în Rusia în seara asta. Voi avea nevoie de o viză de la Inturist. -    De unde sunaţi? -Fort Smith. -    Oprit i-vă la Visigoth Hotel din Stocii ol m. La recepţie vă va aştepta un plic. -    Mulţumesc.     Mesaj fulger Strict confidenţial NSA Către director CGHQ Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. William Mann - Fort Smith Sfîrşitul mesajului   La ora unsprezece în acea seară, se auzi soneria de la casa lui Wiiliam Mann. Nu aştepta pe nimeni şi nu-i plăceau vizitatorii neaşteptaţi. Menajera plecase deja, iar soţia dormea în dorrnitorul de la etaj. Supărat, Mann deschise uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre stăteau în pragul uşii. -William Mann? - Da. Unul din cei doi îi prezentă o legitimaţie. - Sîntem de la Banca Canadei. Putem intra? Mann se încruntă, -    Despre ce e vorba? -    Am prefera să discutăm înăuntru, dacă nu aveţi nimicjmpotrivă. -în regulă. îi conduse pe cei doi în sufragerie. -    Aţi fost de curînd în Elveţia, nu-i aşa? -   întrebarea îl luă prin surprindere. -    Poftim? Da, dar ce anume... -    Cît timp aţi fost plecat v-am controlat registrele, domnule Mann. Sînteţi la curent cu faptul că lipseşte un milion de dolari din banca dumneavoastră? Mann îi privi înspăimîntat. -    Despre ce vorbiţi? Eu însumi controlez în fiecare săptămînă acele registre. Niciodată nu a lipsit nici măcar un penny! -    Un milion de dolari, domnule Mann. Noi credem că i-aţi delapidat. Faţa lui Mann se făcu roşie ca racul. Vorbi repede şi incoerent. -    Cum.., cum îndrăzniţi! Plecaţi de aici pînă nu chem poliţia. -    Nu v-ar ajuta cu nimic. Vrem să vă căiţi. Se holba la ei, perplex. -    Să mă căiesc? Pentru ce? Sînteţi nebuni! -    Nu, şir. Unul dintre ei scoase un pistol. -    Luaţi loc, domnule Mann. Oh, Dumnezeule! Voi fi jefuit! -    Uite,, spuse Mann, luaţi tot ce vreţi, Nu e nevoie de violenţă şi... -    Luaţi loc, vă rugăm. Cel de-al doilea bărbat se îndreptă spre dulapul cu băuturi. Era încuiat. Sparse sticla şi îl deschise. Luă un pahar mare de apă, îl umplu cu scotch şi îl duse spre scaunul pe care stătea Mann. -    Beţi-l. Vă va relaxa. -    Eu.., eu niciodată nu beau după cină. Doctorul mi-a... Celălalt bărbat puse pistolul la tîmpla lui Mann. -    Bea-! sau paharul se va umple cu creierii tăi.  Mann înţelese că se afla în mîinile a doi maniaci. Luă paharul cu mîini care tremurau şi bău o înghiţitură. -Bea-ltot. Mann mai luă o înghiţitură. -    Ce... ce anume doriţi? Ridică vocea sperînd că soţia îl va auzi şi va coborî, dar era o speranţă deşartă. Ştia că doarme foarte adînc. Cei doi veniseră probabil să-i jefuiască locuinţa. De ce nu se apucă de treabă? -    Aveţi tot timpul, spuse el. Eu nu vă voi opri. -    Termină ce e în pahar. -    Nu e necesar. Eu... Bărbatul îl lovi peste ureche. Mann ameţi de durere. -    Bea tot ce e în pahar. Mann înghiţi restul băuturii dintr-p singură sorbitură şi simţi cum îl arde pe dinăuntru, începea să se îmbete. -    Seiful meu este sus în dormitor, spuse el. Pronunţa tot mai greu cuvintele. Vi-I deschid dacă vreţi. Poate că asta o va trezi pe soţia lui şi va chema poliţia. -    Nu e nici o grabă, spuse cel cu arma. Mai ai timp suficient pentru încă un pahar. Al doilea bărbat se îndreptă din nou spre dulap şi umplu paharul pînă sus. -    Poftim. -    Nu, nu mai... protestă Mann. Nu mai vreau să beau. Paharul îi fu pus în mînă. - -    Bea-l tot. -    Dar, nu mai... -Bea. Păi dacă aşa vor, de ce nu? Cu cît se termina mai repede acest coşmar cu atît mai bine. Bău o înghiţitură zdravănă şi se înecă. -    Dacă beau mai mult mi se va face rău. Bărbatul spuse calm: -    Dacă ţi se face rău, te omor. Mann ridică ochii şi îl privi, apoi îl privi şi pe partenerul iui. Parcă erau-doi din fiecare. -    Ce vreţi toţi de la mine? mormăi el. -    Ţi-am spus deja. Vrem să te căleşti. William Mann dădu din cap, ameţit de băutură. -    O.K., mă căiesc. Omul zîmbi. -    Vezi, asta e tot ce-ţi cerem. Acum... Puse o foaie de hîrtie în mîna lui Mann. Nu trebuie decît să sprii „îmi pare rău. lartă-mă." Mann îl vedea ca prin ceaţă. -    Asta-i tot? -    Da, tot. Şi apoi plecăm. Mann se linişti brusc. Deci despre asta era vorba. Sînt nişte fanatici religioşi. Şi de îndată ce vor pleca va chema poliţia şi va cere să fie arestaţi. Voi avea grijă ca ticăloşii să fie spînzuraţi. -    Scrie, domnule Mann. îi era greu să se concentreze. -    Ce aţi spus că trebuie să scriu? -    Scrie doar „îmi pare rău. lartă-mă." -    în regulă. Nu putea să ţină stiloul jn mînă. Se concentra foarte tare şi începu să scrie, „îmi pare rău. Iartă-mă."     Bărbatul luă hîrtia din mîna lui, apucînci-o de un colţ. -    Foarte bine, domnule Mann. A fost uşor, nu-i aşa? Camera începea să se învîrtească. -    Da. Mulţumesc. M-am căit. Acum vreţi să plecaţi? -    Văd că eşti stîngaci. -    Poftim? -    Eşti stîngaci. -Da. -    Au avut loc multe jafuri prin preajmă, domnule Mann. îţi vom da o armă. Simţi cum i se pune-un pisto!4n mîna stîngă. -    Ştii cum să foloseşti un pistol? -Nu. -    E foarte simplu. Se procedează aşa... Bărbatul ridică pistolul la tîmpla lui Mann şi apăsă degetul bancherului P© trăgaci. Se auzi un zgomot înfundat, Hîrtia pătată de sînge căzu pe podea.   ' -    Aşa trebuie procedat, spuse unul dintre bărbaţi. Noapte bună, domnule Mann. Mesaj fulger   : Strict confidenţial'. CGQO către director NSA Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. WilHam Mann - Fort Smith - eliminat Sfîrşitul mesajului   Sidney Sheldon   Ziua a zecea Foit Smith, Canada în dimineaţa următoare judecătorul de instrucţie raportă că lipseşte un milion de dolari din banca lui Mann. Poliţia înregistra moartea lui Mann ca sinucidere. Banii nu au fost găsiţi niciodată.      Capitolul Douăzeci şi Nouă Ziua a unsprezecea Bruxelles, orele 03:00 Generalul Shipley, comandantul forţelor NATO, a fost trezit de aghiotantul său. -    îmi pare rău că vă deranjez, generale, dar se pare că avem o problemă. Generalul se ridică în pat, frecîndu-şi ochii pentru a-şi alunga somnul. Se culcase tîrziu pentru că se ocupase de un grup de senatori americani veniţi în vizită. -    Ce fel de problemă, Billy? -    Tocmai am primit un telefon de la turnul radar, şir. Ori tot echipamentul nostru s-a defectat, ori avem nişte vizitatori străini.  

Capitolul unu   Pamplona, Spania 1976   „Dacă planul nostru dă greş, o să murim cu toţii”. Îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară, cercetându-l, disecându-l, căutându-i părţile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneţ şi presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuşi, avea să fie o ispravă spectaculoasă, demnă de marele El Cid. Dacă va da greş… „Mă rog, am depăşit vremea îngrijorărilor, îşi spuse Jaime Miró, meditativ. Acum a sosit timpul pentru acţiune”. Jaime Miró era o legendă, un erou pentru poporul basc şi o pacoste pentru guvernul spaniol. Era înalt de aproape doi metri, avea o faţă puternică, inteligentă, un trup musculos şi ochi negri, îngânduraţi. Cei ce-l văzuseră obişnuiau să-l descrie ca mai înalt decât era în realitate, mai brun, mai aprig. Jaime Miró era o persoană complexă, un realist care cunoştea soarta cumplită ce-l aştepta, un romantic gata să moară pentru cauza în care credea. Pamplona arăta ca un oraş ieşit din minţi. Se găsea în ultima dimineaţă a alergărilor de tauri, Fiesta lui San Fermin, sărbătoarea anuală care ţine de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori, veniţi din lumea întreagă, roiau în oraş. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al alergării de tauri, alţii doreau să-şi dovedească bărbăţia luând direct parte la el, alergând în faţa animalelor dezlănţuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenţii universităţii din Navarra îşi făcuseră culcuş în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile, în parcurile publice şi chiar pe străzile şi aleile oraşului. Turiştii umpleau până la refuz cafenelele şi hotelurile, privind la zgomotoasele şi multicolorele parăzi de gigantes din mucava, şi ascultând muzica fanfarelor în marş. Membrii parăzilor purtau mantii violete, cu glugi verzi, rubinii sau aurii. Aşa cum şerpuia pe străzi, procesiunea părea alcătuită din râuri de curcubee. Pocnitoarele care explodau de-a lungul troleelor şi cablurilor de tramvai sporeau larma şi confuzia generală. Mulţimea venise să ia parte la luptele de tauri, care urmau să aibă loc seara, dar evenimentul cel mai spectaculos era encierro — alergarea de dis-de-dimineaţă a taurilor ce aveau să lupte seara. Cu o noapte înainte, la douăsprezece fără zece, pe străzile întunecoase din partea de jos a oraşului fuseseră mânaţi taurii scoşi din corrales de gas, ţarcurile obişnuite, pentru a traversa podul de peste râu spre ţarcul de pe Calle Santo Domingo, unde urmau să rămână peste noapte. Dimineaţa li se va da drumul să alerge liberi de-a lungul îngustei Calle Santo Domingo, îngrădiţi însă de baricadele de lemn aşezate la fiecare intersecţie. Când vor fi ajuns la capătul străzii, aveau să intre direct în ţarcurile din Piaza de Hemingway, unde erau ţinuţi până la începerea luptelor de după-masă. De la miezul nopţii şi până la şase dimineaţa vizitatorii stăteau treji, bând, cântând, făcând dragoste, prea aţâţaţi ca să poată dormi. Cei care urmau să participe la alergarea taurilor purtau în jurul gâtului eşarfele roşii ale lui San Fermín. La şase fără un sfert dimineaţa, fanfarele începeau să circule pe străzi, cântând muzica răscolitoare din Navarra. La şapte fix, zbura în aer o rachetă, care anunţa că porţile ţarcului fuseseră deschise. Mulţimea era cuprinsă de febra nerăbdării. Câteva momente mai târziu urma să fie lansată o a doua rachetă, care avertiza oraşul că taurii alergau în libertate. Ceea ce urma era un spectacol de neuitat. Întâi izbucneau zgomotele. La început erau slabe, ca un freamăt de vânt, aproape imperceptibil, şi apoi deveneau din ce în ce mai puternice, culminând într-o explozie de ropote de copite şi, deodată, apăreau şase bivoli şi şase tauri uriaşi. Fiecare dintre ei cântărea pe puţin cinci sute de kilograme şi cu toţii se năpusteau pe Calle Santo Domingo asemenea unor trenuri expres mortale. Dincolo de baricadele de lemn plasate la fiecare colţ de stradă, se înghesuiau sute de tineri nerăbdători, nervoşi, care ţineau să-şi dovedească vitejia înfruntând animalele înnebunite. Galopul pornea din capătul mai îndepărtat al străzii, trecând pe lângă intersecţiile cu Calle Laestrafeta şi Calle de Javier, pe lângă farmacias şi magazinele de confecţii şi pieţele de fructe, îndreptându-se spre Plaza de Hemingway; pretutindeni se auzeau strigăte de „Olé”, izbucnite din mulţimea exaltată. Când namilele se apropiau de spectatori, se producea o învălmăşeală şi o busculadă nebună, în graba oamenilor de a se feri de coarnele ascuţite şi de copitele mortale. Brusca ameninţare a morţii îi făcea pe unii dintre participanţi s-o ia la goană şi să caute adăpost pe treptele caselor sau pe scările de incendiu. Aceştia erau însoţiţi de strigăte şi invective de „Cobardon” — laşule! Cei câţiva care se împiedicau şi cădeau în calea taurilor erau traşi cu iuţeală deoparte. Un băieţaş stătea cu bunicul lui îndărătul baricadelor, ambii cu răsuflarea tăiată de excitarea spectacolului care se desfăşura la câţiva paşi mai departe. — Uită-te la ei! exclamă bătrânul. Magnifico! — Tengo miedo, Abuelo. Mi-e frică, bunicule, răspunse copilul tremurând. Bătrânul înconjură cu braţul umerii copilului. — Si, Manuelo. E înfricoşător. Dar şi grandios. Odată, pe vremuri, am alergat şi eu alături de tauri. Nimic nu se poate compara cu aşa ceva. Te măsori cu moartea, ceea ce te face să te simţi cu adevărat bărbat. De obicei, animalelor le trebuiau doar câteva minute ca să străbată în galop cele câteva sute de metri din Calle Santo Domingo până la ţarc, şi în momentul când taurii erau închişi din nou în siguranţă, se lansa în văzduh o a treia rachetă. Dar în această anume zi, cea de-a treia rachetă nu a mai fost trimisă, pentru că a avut loc un incident, un lucru care nu se mai întâmplase niciodată în cei patru sute de ani de istorie a alergărilor de tauri din Pamplona. Când animalele dădură buzna în strada îngustă, vreo şase oameni îmbrăcaţi în costumele colorate ale feriei înlăturară baricadele de lemn de la intersecţii, şi taurii se pomeniră alungaţi de pe strada îngrădită, drept care o luară razna pe străzile din inima oraşului. Ceea ce fusese cu un moment înainte o veselă sărbătorire se prefăcu brusc într-un coşmar înfiorător. Dobitoacele înnebunite se repeziră în spectatorii înlemniţi. Băieţaşul şi bunicul său s-au numărat printre primii morţi, doborâţi şi călcaţi în picioare de năvala taurilor. Coarne mortale se înfipseră într-un cărucior de copil, sfâşiind pruncul şi trântind-o pe mamă la pământ pentru a fi strivită. Pretutindeni în aer plutea moartea. Animalele zdrobeau spectatorii neputincioşi, doborând femei şi copii, înfigându-şi coarnele lungi, fatale, în pietoni, în tarabele cu merinde, în statui, măturând tot ce avea nenorocul să se afle în calea lor. Oamenii urlau îngroziţi, luptându-se cu disperare să se ferească din drumul matahalelor ucigaşe. Un camion roşu aprins apăru brusc în calea taurilor, care se năpustiră spre el pe Calle de Estrella, strada care ducea la cárcel — închisoarea din Pamplona.   * * *   Cárcel, închisoarea, este o clădire de piatră cu două etaje, austeră, cu ferestre puternic zăbrelite. La fiecare dintre cele patru colţuri se înalţă câte un turn, iar deasupra uşii flutură steagul spaniol, roşu şi galben. Un gard de piatră înconjoară o curte mică. Etajul al doilea al clădirii cuprinde un şir de celule care îi adăpostesc pe deţinuţii condamnaţi la moarte. În interiorul închisorii, un gardian greoi, îmbrăcat într-o uniformă de Policia Armada, conducea un preot, înveşmântat într-un anteriu simplu, de-a lungul coridorului de la etajul doi. Gardianul ţinea în mână o puşcă mitralieră. Observând privirea întrebătoare care se ivise în ochii preotului la vederea armei, gardianul îl lămuri: — În locul ăsta nu poţi fi niciodată sigur, părinte. La etajul ăsta avem toate scursorile pământului. Gardianul îl conduse pe preot printr-un cadru radar detector de metale, asemănător cu cele folosite pe aeroporturi. — Regret, părinte, dar ştiţi, regulamentul… — Desigur, fiule. Când preotul trecu prin cadrul-radar, un sunet strident de sirenă umplu coridorul. Gardianul îşi încleştă instinctiv arma. Dar preotul se întoarse spre el şi-i zâmbi: — Greşeala mea, îi spuse, scoţându-şi de la gât o cruce grea de metal care atârna de un lanţ de argint şi înmânându-i-o gardianului. De data asta, când trecu din nou, aparatul rămase tăcut. Gardianul îi restitui crucea şi cei doi îşi continuară călătoria în măruntaiele închisorii. Duhoarea de pe coridor, în vecinătatea celulelor, era îngreţoşătoare. Gardianul se găsea într-o dispoziţie filozofică: — Ştiţi, părinte, vă cam pierdeţi vremea pe aici. Brutele astea nu au suflete care să fie mântuite. — Totuşi e de datoria noastră să încercăm, fiule. — Vă spun eu, porţile iadului abia aşteaptă să-i primească pe cei doi, răspunse gardianul clătinând din cap. Preotul îl privi pe gardian cu surpriză: — Pe cei doi? Parcă mi s-a spus că sunt trei pe care trebuie să-i împărtăşesc. Gardianul ridică din umeri. — Iaca, v-am făcut economie de timp. Zamora a murit azi-dimineaţă la infirmerie. A avut un atac de inimă. Ajunseră la celulele din capătul coridorului. — Aicea-i, părinte. Gardianul descuie o uşă şi se dădu cu grijă îndărăt când preotul intră în celulă. După aceea încuie din nou uşa şi rămase pe coridor, atent la orice semnal de alarmă. Preotul se îndreptă spre silueta ghemuită pe patul murdar din celulă. — Cum te numeşti, fiule? — Ricardo Mellado. Preotul se uită în jos la el. Era greu să-ţi dai seama cum arăta omul. Faţa îi era tumefiată, numai carne vie. Ochii aproape închişi. Prizonierul reuşi să rostească printre buzele umflate: — Mă bucur că aţi putut veni, părinte. — Biserica are datoria să-ţi mântuiască sufletul, fiule, răspunse preotul. — Or să mă spânzure în dimineaţa asta? Preotul îl bătu uşor pe umăr: — Ai fost osândit să mori de garotă. — Nu! strigă Ricardo Mellado privind în sus la el. — Îmi pare rău. Ordinul a fost dat de primul ministru în persoană. Preotul îşi lăsă mâna pe creştetul deţinutului şi psalmodie: — Dime tus pecados… — Am păcătuit adânc în gând, vorbă şi faptă şi mă căiesc din toată inima pentru păcatele mele, şopti Ricardo Mellado. — Ruego a nuestro Padre celestial para la salvación de tu alma. En el nombre del Padre, del Hijo y del Espíritu Santo… Gardianul, care trăgea cu urechea, îşi spuse în sinea lui: „Ce pierdere de vreme prostească. Pe ăsta Dumnezeu o să-l scuipe drept în ochi”. Îl auzi pe preot rostind cuvintele de încheiere: — Adios, fiule. Fie ca Domnul să-ţi primească sufletul în pace. Preotul se îndreptă spre uşa celulei şi gardianul o descuie, apoi se dădu un pas îndărăt, ţinându-şi puşca ţintită spre deţinut. După ce încuie din nou uşa, gardianul se deplasă spre celula alăturată şi o descuie. — E al dumneavoastră, părinte. Preotul intră în cea de a doua celulă. Şi deţinutul de aici fusese bătut sălbatic. Preotul îl privi lung, apoi îl întrebă: — Cum te numeşti, fiule? — Felix Carpio. Era un om uscat, cu barbă, iar obrazul îi era brăzdat de o cicatrice proaspătă, lividă, pe care barba nu izbutea să o ascundă. — Nu mi-e teamă de moarte, părinte. — Ăsta-i un lucru bun, fiule. Până la urmă, nici unul dintre noi nu e cruţat de moarte. În timp ce preotul asculta confesiunile lui Carpio, prin clădire începură să se reverbereze valuri de zgomote îndepărtate, la început surde, apoi din ce în ce mai puternice. Erau tunetele copitelor şi ţipetele mulţimii care fugea. Gardianul ascultă, intrigat. Zgomotele se apropiau tot mai mult. — Părinte, ar fi bine să vă grăbiţi. Se întâmplă ceva ciudat afară. — Am terminat. Gardianul descuie în grabă uşa celulei. Preotul ieşi în coridor şi gardianul încuie din nou uşa în urma lui. Deodată se auzi o bufnitură puternică venind din faţa închisorii. Gardianul se întoarse ca să se uite pe ferestruica îngustă, zăbrelită. — Ce naiba o fi fost zgomotul ăsta? — Se pare că cineva doreşte să aibă o întrevedere cu noi, spuse preotul. Îmi dai voie să împrumut asta? — Ce să împrumutaţi? — Arma dumitale, por favor. În timp ce vorbea, preotul se apropie de gardian. Scoase în tăcere partea de sus a crucii pe care o purta la gât. Un cuţit lung, primejdios ieşi la iveală. Cu o mişcare iute ca fulgerul, preotul împlântă cuţitul în pieptul gardianului. — Vezi, fiule, rosti în timp ce smulgea puşca mitralieră de sub braţul gardianului în agonie. Dumnezeu şi cu mine am hotărât că nu mai ai nevoie de arma asta. In nomine Patris, spuse Jaime Miró, făcându-şi semnul crucii cu un gest pios. Gardianul se prăbuşise pe podeaua de ciment. Jaime Miró îi luă cheile şi descuie repede uşile celor două celule. Zgomotele din stradă se înteţeau. — Repede! comandă Jaime. Ricardo Mellado puse mâna pe puşca mitralieră. — Ai jucat al naibii de bine rolul preotului. Aproape că m-ai convins. Încercă să surâdă cu gura lui umflată. — V-au aranjat bine pe amândoi. Dar n-avea grijă. Or să plătească. Jaime îşi trecu braţele în jurul umerilor celor doi bărbaţi şi-i ajută să iasă în coridor. — Ce s-a întâmplat cu Zamora? întrebă el. — L-au omorât în bătaie. I-am auzit strigătele. Pe urmă l-au transportat la infirmerie şi au pretins că a murit de un atac de inimă. În faţa lor se ivi uşa de fier a închisorii, ferecată. — Aşteptaţi aici, le spuse Jaime. Se apropie de poartă şi-i spuse gardianului: — Eu mi-am terminat treaba. Gardianul descuie poarta. — Aţi face bine să vă grăbiţi, părinte. Se întâmplă ceva în curte… Nu apucă să-şi sfârşească fraza. Când cuţitul lui Jaime i se înfipse în piept, îi ţâşni sângele pe gură. Jaime le făcu semn celor doi deţinuţi: — Veniţi! Felix Carpio luă arma gardianului mort, şi toţi trei o porniră pe scări în jos. Afară se dezlănţuise un adevărat haos. Poliţiştii alergau înnebuniţi, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă şi să potolească mulţimea care zbiera în curte căznindu-se să se ferească din calea taurilor sălbăticiţi. Unul dintre tauri se năpustise în faţada clădirii, sfărâmând portalul de piatră. Un altul sfâşia cu coarnele un gardian în uniformă, doborât la pământ. Camionul roşu aştepta în curte, cu motorul ambalat. În harababura generală, fugarii se strecurară aproape neobservaţi, iar cei care îi vedeau evadând erau prea preocupaţi să-şi salveze pielea pentru ca să mai facă altceva. Fără să scoată o vorbă, Jaime şi oamenii lui săriră în partea din spate a camionului care porni în viteză, împrăştiind pietonii îngroziţi de pe străzile înţesate. Guardia Civil, poliţia rurală paramilitară, înveşmântată în uniforme verzi şi pălării din plastic negru, se căznea în zadar să ţină sub control masele isterizate. Policia Armada, staţionată în capitalele provinciilor, era la fel de neajutorată în faţa spectacolului demenţial. Oamenii terorizaţi dădeau să fugă în toate direcţiile, încercând cu disperare să evite taurii turbaţi. Primejdia venea mai puţin din partea animalelor cât dintr-a oamenilor care se călcau unii pe alţii în picioare în învălmăşeală. Bătrâni şi femei se prăbuşeau şi erau striviţi sub picioarele mulţimii smintite. Jaime privea îngrozit la spectacolul uluitor. — Nu am bănuit că o să ia asemenea proporţii! exclamă el. Se uita neputincios la măcelul stârnit, dar nu mai exista chip să-l stăvilească. Închise ochii ca să nu-l mai vadă.   * * *   Camionul intră în periferia oraşului Pamplona şi luă direcţia spre sud, lăsând în urmă zăpăceala şi zarva. — Unde mergem, Jaime? întrebă Ricardo Mellado. — Există o casă sigură dincolo de Torre. O să ne adăpostim acolo până se lasă întunericul şi apoi pornim la drum. Felix Carpio se schimonosea de durere. Jaime Miró îl urmărea cu compasiune. — Îndată ajungem, prietene, îl încurajă cu blândeţe. Nu izbutea să-şi alunge din minte scena cumplită de la Pamplona.   * * *   O jumătate de oră mai târziu, se apropiară de satul Torre, pe care-l ocoliră pentru a se opri la o casă izolată, ascunsă în munţii ce străjuiau aşezarea. Jaime îi ajută pe cei doi să coboare din camionul roşu. — Or să vină să vă ia la miezul nopţii, le spuse şoferul. — Cere-le să aducă şi un doctor cu ei, replică Jaime. Şi descotoroseşte-te de camion. Cei trei intrară în casă. O căsuţă de fermă, simplă şi confortabilă, cu un şemineu în camera de zi şi un tavan traversat de bârne. Pe masă îi aştepta un bilet. Jaime Miró îl citi şi zâmbi când dădu peste fraza ospitalieră: „Mi casa es su casa” — casa mea e casa voastră. Pe poliţă se înşirau sticle cu vin. Jaime turnă băuturile. — Prietene, nu există cuvinte ca să-ţi mulţumim. Bem pentru tine! închină Ricardo Mellado. Jaime îşi ridică paharul: — Bem pentru libertate! Se auzi ciripitul unui canar într-o colivie. Jaime se apropie şi, o clipă, îi urmări fâlfâitul neputincios. Apoi deschise colivia, scoase uşurel pasărea şi se îndreptă spre fereastra larg deschisă. — Zboară, pajarito, îi spuse cu blândeţe. Orice fiinţă vie trebuie să se bucure de libertate.  

Unu           Pat conducea încet, atentă la numărul fiecărei străduţe pe care trecea. În Georgetown, cerul era acoperit de nori şi luminile felinarelor se amestecau cu ale becurilor ce ornau intrarea fiecărei case. Luminile lor se reflectau palid pe zăpada îngheţată de ger. Era un Crăciun ca în poveştile despre America de altădată. Vira pe strada N, cu privirea fixată asupra numerelor fiecărei case, apoi traversă la fel de încet intersecţia. „Asta trebuie să fie”, îşi spuse privind casa ce se înălţa maiestuoasă în colţul străzii. În sfârşit, ajunsese acasă. Opri maşina lângă trotuar, dar nu coborî, dornică să privească puţin casa de la depărtare. Era singura care nu era deloc luminată şi, în întuneric, i se distingeau cu greu liniile elegante. Ferestrele mari ale faţadei erau ascunse de o perdea de plante agăţătoare de care nu se mai îngrijise nimeni de câtva timp. Se simţea grozav de obosită după nouă ore de drum, dar descoperi surprinsă că nu e deloc grăbită să deschidă uşa şi să intre înăuntru. „Din cauza acelui blestemat de telefon, îşi spuse. Nu trebuia să mă las impresionată!” Cu câteva zile înainte de a-şi fi părăsit postul de la televiziunea din Boston, telefonista îi spuse: „E un nebun care insistă să-ţi vorbească. Îţi fac legătura?” Ridicase receptorul, se prezentase şi o voce masculină groasă, dar clară, îi şoptise. — „Patricia Traymore, nu trebuie să pleci la Washington! Nu trebuie să realizezi emisiunea despre doamna senator Jennings! Şi, mai ales, nu trebuie să te instalezi în acea casă!” Auzi brusc pe cineva ţinându-şi respiraţia. Telefonista? — Cine e? întrebă ea. Răspunsul, şoptit cu o voce guturală, o înfioră. Palmele i se umeziseră. — Sunt îngerul distrugerii, al eliberării şi al răzbunării! Pat încercase să nu se mai gândească la acest telefon. Nu era prima dată când avea de-a face cu aşa ceva. Era un lucru normal în lumea oamenilor de televiziune. Şi, cu toate astea, acest apel nu-i dădea pace. Plecarea ei pentru a realiza o serie de emisiuni despre „Femeile de guvern” fusese anunţată în presă, într-o mulţime de articole referitoare la programele viitoare ale televiziunii. Le recitise pe toate pentru a verifica dacă menţiona vreunul adresa unde va locui, dar nu găsi nimic. „Washington Tribune” publicase cel mai amănunţit articol: „Patricia Traymore, cunoscuta prezentatoare cu părul roşcat, cu vocea joasă şi ochi căprui a fost recrutată pentru o serie de emisiuni realizate de postul „Antena Potomac”. Portretele celebrităţilor prezentate la televiziunea din Boston au fost de două ori selecţionate pentru premiile Emmy. Pat are acest har de a-i face pe ceilalţi să-şi descopere sufletul. Primul subiect al emisiunilor sale va fi misterioasa Abigail Jennings, senator al Virginiei. După părerea lui Luther Pelham, redactor-şef la Informaţii în cadrul „Antenei Potomac”, emisiunea va puncta cele mai importante momente din viaţa publică şi privată a doamnei senator. Washington-ul aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă Pat Traymore va reuşi să spulbere misterul frumoasei Abigail. Amintirea telefonului o irita pe Pat. Mai ales intonaţiile vocii bărbăteşti când spusese „casa aceea” nu-i ieşeau din minte. Cine putea să ştie unde va locui ea? În maşină, se făcu frig. Pat îşi dădu seama că şi motorul se oprise de câteva minute. Un bărbat cu un diplomat trecu grăbit pe lângă maşină, se opri o secundă văzând-o, apoi, îşi continuă drumul. „Aş face mai bine să intru, înainte ca cineva să apuce să anunţe poliţia…”, îşi spuse. Poarta de fier de la capătul aleii ce ducea spre casă era deschisă. Pat parcă maşina pe aleea asfaltată şi îşi căută cheia în poşetă. Se opri în faţa uşii, încercând să treacă printr-un filtru raţional ceea ce simţea. Crezuse că-i va fi teamă. Dar, în loc de teamă, acum avea un chef nebun să intre, să-şi desfacă bagajele, să-şi pregătească o gustare şi să-şi facă o cafea. Învârti cheia în yală, deschise uşa, aprinse lumina. Casa era destul de curată. Dalele lucioase ale holului de la intrare reflectau lumina plăcută răspândită de aplice. Zugrăveala nu era prea recentă şi, chiar pe lângă lambriuri se putea întrezări culoarea anterioarei zugrăveli. O mare parte a mobilierului fusese restaurat, iar o altă parte lipsea. Probabil că a doua zi va primi mobilierul ei, rămas în garajul casei din Concord. Inspectă fără grabă parterul. Sufrageria clasică, largă şi luminoasă, era imediat pe stânga. La şaisprezece ani, în timpul unei excursii organizate de şcoală, ajunsese în Washington şi trecuse prin faţa acestei case, dar nu reuşise să-şi dea seama că toate camerele sunt atât de mari. De afară, casa părea mai mică. Masa lungă era pătată din loc în loc, ca şi cum de multe ori până atunci platourile cu mâncăruri fierbinţi ar fi fost aşezate direct pe lemnul lustruit. Dar Pat ştia că tot mobilierul din stejar masiv era moştenire de familie şi că ar fi meritat să ajungă pe mâna unor restauratori buni. Aruncă o privire în bucătărie, apoi în bibliotecă, dar nu zăbovi prea mult. Cunoştea destul de bine planul casei, aşa că porni spre salon, a doua cameră pe dreapta. Pe măsură ce se apropia, simţea că i se strânge stomacul de emoţie: ce caută aici? înnebunise? De ce se întoarse aici, când era mai bine să uite aceste locuri? Uşa salonului era deschisă. Ezită o clipă cu mâna pe clanţă, apoi deschise uşa. Cu degetele tremurând pe perete, căută întrerupătorul. Camera era mare şi frumoasă, înaltă, cu o draperie grea, asortată cu canapeaua de lângă fereastră. În rest, era goală, cu excepţia unui pian de concert, din lemn lucios, aşezat în partea dreaptă a şemineului. Şemineul… Pat se apropie de el. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Pe frunte, îi apăruseră broboane de sudoare, iar palmele i se umeziseră. I se aşezase un nod în gât. Camera începuse să se învârtă cu ea. Alergă spre fereastra de pe peretele din stânga, deschise uşa de la terasă şi ieşi afară, fără să ţină cont de stratul gros de zăpadă care o îngheţa. Respiră adânc şi aerul rece îi îngheţă plămânii. Simţea că-şi pierde echilibrul şi se sprijini de peretele casei pentru a nu cădea. Ameţeala care o cuprinse făcea ca siluetele întunecate ale arborilor să-i danseze în faţa ochilor. Zăpada îi ajungea până la glezne. Umezeala îi ajunsese până la piele, dar nu voia încă să se întoarcă în casă. Mai trecură câteva minute lungi. Apoi intră, închise uşa, ezită, apoi – cu un pas hotărât – se îndreptă spre cămin. Cu degetele tremurânde, atinse cărămida rece şi se înfioră. Mult timp, secvenţe aparent fără legătură îi apăreau în minte, uneori în vis… Era copil din nou şi era în această casă. Invariabil, se trezea înspăimântată, încercând să ţipe, dar nereuşind să scoată niciun sunet. Dar, nu era numai teama… Se simţea abandonată… Oftă. „Adevărul e ascuns în casa asta!” îşi spuse.   * * *   Găsise fragmente de articole din ziare de pe atunci. Îşi amintea perfect titlurile: Deputatul de Wisconsin, Dean Adams – îşi ucide prea frumoasa soţie, apoi se sinucide. Fiica lor, în vârstă de numai trei ani, între viaţă şi moarte. Citise şi recitise de atâtea ori aceste articole că le învăţase pe de rost. „Profund întristat, senatorul John F. Kennedy a declarat: „Nu pot să înţeleg. Dean era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Niciodată nu am crezut că va fi capabil de un asemenea gest violent”. Ce l-ar fi putut împinge pe cunoscutul deputat la crimă şi la sinucidere? Circulase zvonul că el şi soţia lui erau pe cale de a divorţa. Dean Adams cedase nervos aflând că soţia lui a hotărât să-l părăsească? Probabil că se luptaseră până când unul dintre ei reuşise să pună mâna pe revolver. Pentru că – pe armă – amprentele lor se amestecau. Fiica lor fusese găsită lângă cămin, cu capul spart şi piciorul drept rupt. Veronica şi Charles Traymore îi spuseră lui Pat că fusese înfiată. Dar adevărul nu-l aflase decât în ziua în care intrase la universitate. Considera că e destul de matură pentru a-şi cunoaşte adevăraţii părinţi. Tulburată, aflase că mama ei era sora Veronicăi. — Ai fost în comă aproape un an. Niciun doctor nu credea că mai ai şanse să trăieşti, îi povestise Veronica. Când, în sfârşit, ai redevenit conştientă, erai ca un nou-născut ce trebuia să pornească de la zero. Mama mea – bunica ta – a dat un anunţ mortuar în presă. Nu voia ca scandalul să te urmărească toată viaţa. Eu şi Charles locuiam în Anglia pe atunci. Te-am adoptat şi toţi prietenii au ştiut că provii dintr-o familie de origine engleză. Pat îşi aminti cât de furioasă fusese Veronica atunci când îi ceruse să locuiască în casa din Georgetown. — Pat, nu are rost să te întorci acolo îi spusese. Ar fi trebuit să vindem casa aceea demult şi nu s-o tot închiriem. Ai ajuns cineva! De ce vrei să-ţi compromiţi viitorul răscolind trecutul? Rişti să întâlneşti oameni care te-au cunoscut când erai mică. Ar putea să-şi dea seama! Dar rămăsese hotărâtă şi nu cedase rugăminţii Veronicăi. — Am făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a o putea lua de la capăt. Dacă ţii atât de mult, poţi să pleci… Dar nu uita! Eu te-am prevenit! La plecare, se îmbrăţişaseră, la fel de emoţionate şi tulburate amândouă. — Ascultă-mă şi pe mine, se apărase Pat. Munca mea e să scot adevărul la lumină. Încerc să găsesc binele şi răul din viaţa celorlalţi; cum crezi că voi putea trăi liniştită dacă nu aş face-o şi pentru mine însămi?   * * *   Intră în bucătărie şi ridică receptorul. Încă de mică se obişnuise să le spună pe nume Veronicăi şi lui Charles, şi doar foarte rar – mamă şi tată. Dar se îndoia de faptul că acest lucru i-ar deranja sau i-ar răni. Veronica răspunse imediat. — Salut! Am ajuns vie şi nevătămată. Drumul nu a fost foarte aglomerat. — Ai ajuns unde? — Acasă în Georgetown. Veronica o sfătui să stea câteva zile la hotel, până când vor aduce mobilele. Fără să-i lase destul timp pentru a protesta, Pat continuă în grabă: — Te asigur că e mai bine aşa. Voi lucra liniştită în bibliotecă, iar mâine voi fi cât se poate de pregătită pentru interviul cu senatorul Jennings. — Eşti sigură că eşti liniştită acolo? — Sigur! Îşi putea imagina figura îngrijorată a Veronicăi. Apoi continuă pe un ton vesel: — Nu te nelinişti din cauza mea! Mai bine pregăteşte-te pentru călătorie. Ţi-ai făcut bagajele? — Bineînţeles. Pat, nu-mi place să te ştiu singură în seara de Crăciun. — Voi fi foarte ocupată cu emisiunea mea ca să mai am şi timp să mă gândesc. Şi noi am sărbătorit deja Crăciunul. Bun, acum trebuie să-mi aduc bagajele din maşină. Bucură-te de această a doua lună de miere şi fă dragoste cu Charles până te plictiseşti! — Pat! În vocea ei se amestecau dezaprobarea şi amuzamentul. Dar, înainte de a închide, îi mai dădu un sfat: — Încuie bine uşile! Pat îşi luă haina şi ieşi în aerul îngheţat al nopţii. În următoarele zece minute, îşi aduse tot bagajul în casă. Valiza în care avea lenjeria şi cuverturile era grea şi trebui să-şi tragă sufletul la fiecare două trepte urcate. Întotdeauna când ducea o greutate, avea impresia că piciorul ei drept va ceda. „Ar fi mai bine să aştept să mă ajute cineva mâine”, îşi spuse ea cu un regret. Dar cum putea fi sigură că ar fi cineva care să o ajute? Tocmai se schimbase şi se pregătea să bea o cafea, când auzi telefonul sunând. Zgomotul strident al soneriei răsună ca o explozie în liniştea casei. Pat tresări şi câteva picături de cafea i se prelinseră pe mână. Apoi, mai calmă, lăsă ceaşca pe bufet şi ridică receptorul. — Pat Traymore. — Alo? Pat? Strânse receptorul în mână, sperând ca vocea să nu o trădeze. — Alo, Sam? Samuel Kingsley, deputat în districtul 26 – Pennsylvania, bărbatul pe care îl iubea – celălalt motiv pentru care se hotărâse să se instaleze la Washington.

Dimineaţa   Capitolul 1 — Ştiţi că suntem urmăriţi, domnule Stanford? îl întrebă Dmitri. — Da. Fusese conştient de acest lucru în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cei doi bărbaţi şi femeia erau îmbrăcaţi obişnuit, în încercarea de a se amesteca printre turiştii care se plimbau pe străzi, în aerul proaspăt al dimineţii. Dar era foarte greu să nu fii recunoscut într-un oraş mic cum era St. Paul-de-Vence. Harry Stanford fusese primul care-i observase, pentru că erau prea obişnuiţi şi se străduiau prea mult să nu se uite în direcţia lui. Oriunde se ducea, unul dintre ei îi era în preajmă. Harry Stanford era şi foarte uşor de urmărit. Avea aproape un metru nouăzeci, un profil aristocratic al o coamă de păr alb care-i depăşea destul de mult gulerul cămăşii. Era însoţit de o brunetă izbitor de frumoasă, tânără, şi de Dmitri Kaminsky, bodyguard-ul lui, un tânăr înalt, voinic şi puternic ca un taur. Le-ar fi şi greu să ne piardă din ochi, se gândi Stanford. Ştia cine-i trimisese şi de ce. Simţea pericolul iminent. Învăţase cu mulţi ani în urmă să se încreadă în instinctele lui. Intuiţia şi instinctul îi fuseseră de mare ajutor şi-l făcuseră să devină unul din cel mai bogaţi oameni din lume. Revista Forbes estimase averea lui la şase miliarde de dolari, în timp ce Fortune 500 apreciase că era de şapte miliarde. The Wall Street Journal, Barron’s şi Financial Times publicaseră toate câte un articol despre el, încercând să-i explice magia şi inegalabilul simţ al momentului, care îl ajutaseră să creeze corporaţia Stanford Enterprises. Însă nici unul nu reuşise pe deplin. Erau de acord în privinţa unui singur lucru: energia lui inepuizabilă. Era neobosit. Filosofia lui era simplă; o zi în care n-ai încheiat o afacere e o zi pierdută. Îi hărţuia pe adversarii lui, pe salariaţi, pe toţi cei care veneau în contact cu ei. Era un fenomen, mai puternic chiar decât viaţa însăşi. Se considera un om religios. Credea în Dumnezeu, iar acel Dumnezeu care, credea el, voia ca el să fie bogat şi să se bucure de succes, şi ca toţi duşmanii lui să moară.   Harry Stanford era o persoană publică, iar presa ştia totul despre el. Dar Harry Stanford era şi o persoană particulară, despre care presa nu ştia nimic. Scriseseră cu toţii despre charisma lui. Despre stilul lui luxos de viaţă, despre avionul particular şi iahtul lui, despre reşedinţele legendare din Hobe Sound. Maroc, Long Island, Londra, sudul Franţei şi, bineînţeles, Rose Hill, în Black Bay, Boston. Dar adevăratul Harry Stanford rămânea o enigmă. — Unde mergem? întrebă femeia. Era prea preocupat ca să-i răspundă. Perechea de pe celălalt trotuar folosea un foc încrucişat, se schimbau din nou partenerii. Odată cu simţul pericolului, Stanford simţi o mânie profundă. Îi invadaseră intimitatea îndrăzniseră să-l urmărească până aici, în raiul lui secret, unde se ascundea de restul lumii. St. Paul-de-Vence e o aşezare pitorească, medievală, situată în vârful Alpilor maritimi, între Cannes şi Nisa. E înconjurat de o privelişte încântătoare, spectaculoasă: dealuri şi văi acoperite de flori sălbatice, orhidee şi păduri de pini. Satul, un amalgam de studiouri ale pictorilor, galerii şi magazine cu antichităţi, este un magnet care atrage turişti din lumea întreagă.   Harry Stanford şi însoţitorii lui porniră pe Rue Grande. Stanford se întoarse spre femeie. — Sophia, îţi plac muzeele? — Da, caro. Era dornică să-i fie pe plac. Nu mai cunoscuse pe nimeni ca Harry Stanford. De-abia aştept să le povestesc prietenelor mele despre el. Nu credeam că mai am ceva de învăţat despre sex, dar, Doamne, e atât de inventiv! E magnific! Sunt extenuată!   Au pornit-o în sus, pe deal, spre muzeul de artă Fondation Maeght, unde au admirat colecţiile de tablouri aparţinând lui Bonnard, Chagall şi ale aftor pictori contemporani. Când Harry Stanford se uită întâmplător în urmă, o observă pe femeie la celălalt capăt al galeriei, privind un Miró. Stanford se întoarse spre Sophia. — Ţi-e foame? — Da. Dacă ţi-e şi ţie. Nu trebuie să fiu prea insistentă. — Bine. Vom lua masa la La Colombe D’or. La Colombe D’or era unul din restaurantele preferate ale lui Stanford. Amenajat într-o casă construită în secolul al XVI-lea, la intrarea în partea veche a orăşelului. Stanford şi Sophia stăteau la o masă în grădină, lângă piscină. Prince, ciobănescul german al lui Stanford, stătea la picioarele lui, mereu la pândă. Oriunde mergea Stanford, era şi Prince. Se zvonea că la comanda lui Harry Stanford animalul putea sfâşia gâtul cuiva. Dar nimeni nu-şi dorea să verifice autenticitatea acestui zvon. Dmitri stătea singur la o masă de lângă intrare, observându-i foarte atent pe toţi cel care intrau şi ieşeau. Stanford se întoarse spre Sophia. — Să comand eu pentru tine, draga mea? — Te rog. Harry Stanford se mândrea cu faptul că era un mare cunoscător al mâncărurilor fine. Comandă salată verde şi fricassé de lotte. În timp ce erau serviţi, Danielle Roux, proprietara restaurantului, se apropie zâmbind de masa lor. — Bonjour. Vă simţiţi bine la noi, domnule Stanford? — Minunat, madame Roux. Şi aşa avea să fie continuare Sunt nişte pigmei, care încearcă să doboare un uriaş. Dar vor fi dezamăgiţi crunt. Sophia zise: — N-am mai fost niciodată aici. E atât de frumos! Stanford îşi concentră atenţia asupra femeii de lângă el. Dmitri o agăţase pentru el, la Nisa, cu o zi înainte.   ***   — Domnule Stanford, v-am adus pe cineva. — Ai avut vreo problemă? îl întrebase Stanford. — Niciuna. O văzuse în holul hotelului Negresco şi se apropiase de ea. — Scuzaţi-mă, vorbiţi engleza? — Da. Avea un uşor accent italian. — Tipul pentru care lucrez eu ar vrea să luaţi masa cu el. Fusese indignată. — Nu sunt o puttana! Sunt actriţă, zisese ea. De fapt, avusese un rol de numai două replici într-un film al lui Giuseppe Tornatore. De ce-aş lua masa cu un străin? Dmitri scosese din buzunar un teanc de hârtii de o sută de dolari. Îi dădu cinci hârtii. — Prietenul meu este foarte generos. Are un iaht, dar se simte singur. Urmărise cum expresia ei trecea de la indignare la curiozitate, apoi se transformase În Interes. — De fapt, se întâmplă ca acum să fiu între două filmări. Zfmbi. Ce rău ar fi dac-aş lua totuşi masa cu prietenul tău? — E perfect. Va fi încântat. — Unde e? — La St. Paul-de-Vence.   Dmitri alesese bine. Era italiancă. Până în treizeci de ani. Senzuală ca o pisică. Bine făcută. Privind-o mai bine, Harry Stanford luă pe toc o hotărâre. — Îţi place să călătoreşti, Sophia? — Ador să călătoresc. — Bine. Vom pleca într-o scurtă excursie. Scuză-mă o clipă. Sophia îl urmări intrând în restaurant şi îndreptându-se spre cabina telefonică. — Aş vrea să trimit un mesaj echipajului iahtului Blue Skies. Whisky bravo lima nouă opt zero… Conversaţia dură cinci minute. Când Stanford termină ce avea de spus, formă numărul aeroportului din Nisa. Dar discuţia dură mult mai puţin de astă dată. Apoi i se adresa lui Dmitri, care ieşi în grabă din restaurant. Se reîntoarse la Sophia. — Eşti gata? — Da. — Hai să ne plimbăm. Avea nevoie de timp ca să elaboreze un plan.   Era o zi perfectă. Râuri de lumină argintie se revărsau peste oraş. S-au plimbat pe Rue Grande, au trecut de biserică şi s-au oprit la boulangerie, ca să cumpere pâine proaspătă. Când au ieşit afară, unul din cei trei urmăritori era în faţa bisericii şi se prefăcea c-o studia. Ca şi Dmitri. Harry Stanford îi întinse pâinea Sophiei. — Ce-ar fi să o duci tu înăuntru? Vin şi eu în câteva minute. — Bine. Zâmbi şi-i şopti. Să te grăbeşti, caro. Stanford o privi cum se îndepărta, apoi i se adresă lui Dmitri. — Ce-ai aflat? — Femeia şi unul dintre tipi stau la Le Hameau. Harry Stanford cunoştea hotelul. — Şi celălalt? — La Le Mas d’Artigny. Ce vreţi să fac cu ei, domnule? — Nimic. Am să mă ocup eu de ei.   Vila lui Harry Stanford era situată pe Rue de Casette, lângă primărie. Era o casă cu cinci etaje, din pietre şi alabastru. La subsol erau garajul şi pivniţa în care se păstrau vinurile. O scară de marmură ducea spre dormitoare, spre birou şi terasă. Întreaga casă era mobilată cu antichităţi franţuzeşti şi plină de flori.   Când Stanford se întoarse la vilă, Sophia îl aştepta în dormitor. Era goală. — Ce-a durat atât, îi şopti. Ca să supravieţuiască între două filmări. Sophia Matteo făcea rost de bani ca call-girl. Se obişnuise să se prefacă că ajungea la orgasm ca să-şi satisfacă clienţii, dar cu tipul de acum, n-avea nevoie să se mai prefacă. Era nesătul, iar ea reuşea să ajungă la apogeu de câteva ori consecutiv, până când cădeau înapoi în pat, epuizaţi. Sophia îl îmbrăţişă şi-i murmură fericită: — Aş putea sta aici o veşnicie, caro. Aş vrea să se fi putut, se gândi Stanford.   ***   Au luat cina la Le Café de la Place, în Piaza du General-de-Gaulle, la intrarea în sat. Masa a fost delicioasă, iar pentru Stanford pericolul prezent îi adăuga un condiment în plus mâncării. Când au terminat, s-au reîntors la vilă. Stanford mergea foarte încet, asigurându-se că urmăritorii nu-l scăpau din ochi. La ora unu noaptea, bărbatul care supraveghea casa văzu cum luminile se stingeau una câte una. Vila se cufundă în întuneric. La ora patru şi jumătate dimineaţa, Harry Stanford intră în camera de oaspeţi, unde dormea Sophia. O scutură cu blândeţe. — Sophia…? Ea deschise ochii şi-l privi, zâmbind anticipativ. Apoi se încruntă. El era complet îmbrăcat. Se ridică din pat. — S-a întâmplat ceva? — Nu, draga mea. Totul este în ordine. Ai spus că-ţi place foarte mult să călătoreşti. Vom face o scurtă excursie. Ea se trezise complet. — La ora asta? — Da. Dar nu trebuie să facem zgomot. Haide, repede. Cincisprezece minute mai târziu, Harry Stanford, Sophia, Dmitri şi Prince coborau în garaj, unde-l aştepta un Renault maro. Dmitri deschise precaut uşa garajului şi se uită în jur. Strada părea pustie, cu excepţia maşinii lui Stanford. Un Corniche alb, parcat în faţa casei. — Totul e în regulă. Stanford se întoarse spre Sophia. — Acum vom juca un joc. Tu şi cu mine ne vom lăsa în jos, pe bancheta din spate. Ochii ei se măriră de uimire. — De ce? — Mă urmăresc unii din rivalii mei în afaceri. Sunt pe cale să închei o afacere importantă, iar ei încearcă să mi-o ia înainte. Dacă se întâmplă aşa, voi pierde mulţi bani. — Înţeleg, zise Sophia. N-avea nici cea mai mică idee despre ce voia el să spună. Cinci minute mai târziu ieşeau în grabă din sat, îndreptându-se spre Nisa. Un bărbat aşezat pe o bancă văzu Renault-ul maron. La volan era Dmitri Kaminsky, iar lângă el stătea Prince. Bărbatul luă grăbit un telefon celular şi formă un număr. — S-ar putea să avem o problemă, îi spuse el femei. — Ce fel de problemă? — Un Renault maro tocmai iese din sat. E condus de Dmitri Kaminsky. Are şi câinele cu el. — Stanford nu era în maşină? — Nu. — Nu cred. Bodyguard-ul lui nu-l lasă singur noaptea iar câinele nu-l părăseşte niciodată. — Maşina lui mai e parcată în faţa casei? întrebă celalalt bărbat care fusese trimis să-l urmărească pe Harry Stanford. — Da, dar e posibil să fi schimbat maşinile. — Sau vor să ne păcălească! Sună la aeroport. În câteva minute, aveau legătura cu turnul de control. — Avionul domnului Stanford? Oui. A sosit cu o oră în urmă şi a făcut deja plinul. Cinci minute mai târziu, doi membri al echipei de supraveghere erau în drum spre aeroport, în timp ce cel de-al treilea ţinea în continuare sub observaţie vila întunecată.   În timp ce Renault-ul maroniu trecea prin La Coalle-sur-Loup, Stanford se ridică de pe bancheta pe care stătuse întins. — Te poţi ridica şi tu, acum, îi spuse el Sophiei. Se întoarse spre Dmitri. Aeroportul din Nisa. Rapid.

Sidney Sheldon                               Eliminare definitiva                                                                                                                                                       Multumiri    Doctorilor C.E.D. Hearn de la Overtone şi A.P. Baranovski de la Spitalul St Thomas din Londra, pentru generoasele informaţii oferite cu privire la "psihoamputarea" mâinii    Căpitanului Dan Huntington, din Regimentul 2/2nd King Edward VII's Own Goorkhas, care n-ar fi putut fi de mai mare ajutor şi care, pentru păcatele sale, era cît pe ce să aibă un scriitor mort în braţe, pe Crest Hill, versantul Şenzhen;    Căpitanului David Wombell, din Regimentul Wth Princess Maty s  Own Gurkha Rifles, care, aşa ca întotdeauna, a făcut totul pentru a mă iniţia în aspectele militare tehnice ale pazei de frontieră şi a cărui ameninţare că va trece pe la mine pentru un pahar de vin, ca răsplată, mă unple de fiori.      Informatiile oferite gratuit , sunt automat ...    Deng Xiaoping,  1978   Prolog   Johor, Malaia1, 1953    Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la ţeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi şi o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîţiva metri în faţa lui. Nu i se mişcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea înţepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziţia aceasta şi îşi sprijinise spatele de un copac.    Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi şi, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise şi soarele roşu începea să transforme iarăşi noaptea îngheţată de junglă într-o zi înăbuşitoare, sufocantă şi cu mirosuri putrede.    Insectele se treziseră de aproape o oră şi ţipetele lor triumfătoare - pentru  că supravieţuiseră încă unei nopţi - sfîşiau aerul inert. Undeva, departe, un tigru îşi dregea vocea, iar un porc mistreţ alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce un parlament întreg de maimuţe, aflate în siguranţă în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare. 1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu acelaşi nume din Asia de SE, cunoscut şi sub numele de Malacca (n.t.)          Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze şi-şi dezlipi          privirea de la cătarea puştii.  Se uită în dreapta. Caporalul     Togom, abia vizibil prin vegetaţia abundentă, se lăsase pe vine,     după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîţiva metri mai încolo.     Simţurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalaţi se mişcară     abia perceptibil spre Fylough şi, după o scurtă privire interoga   tivă, Togom deschise uşor gura,  lăsînd să se vadă dinţii gal   beni,  ca de cal. Perii ţepoşi de pe buza de  sus se depărtară    precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea    "Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat îşi strînse    buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment şi se uită fix peste    umărul lui Fylough.      Fylough întoarse încet capul în direcţia privirii lui Togom şi    atinse uşor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna    patul unei puşti Bren. îşi miji ochii în încercarea de a zări ceva   prin lumina slabă şi văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga   lui. Imaginea ce i se înfăţişa era întunecată de  junglă, dar stră  bătută de scînteieri şi scurte reflectări ale soarelui, care începea   să se întrezărească printre frunzele de deasupra.      Ceva se mişcase.      O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Şi nu auzise   nici un zgomot - doar o senzaţie. Togom văzuse ceva. Sau   avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simţea din nou. Fylough   îşi roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste  umărul lo  cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough îşi  mişcă privirea,  căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziţia celui de-al  patrulea om  din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din  partea cealaltă a pîriului şi, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn  al celeilaltei puşti, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de paşi. Tovarăşul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough  spera că nu adormise,  moleşit de  soarele cald care îi încălzea  spatele.       Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o  linişte sinistră, nori negri se apropiaseră şi se întrepătrunseseră,  ascunzînd soarele ca o cortină mare  de catifea. Fără veste, cerul se deschise dintr-o daţă şi ploaia se prăvăli nemilos prin 6 acoperişul şubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.    • dea decît pînă la cîţiva paşi.    Fylough clipi des, jenat de ploaie, şi-şi aruncă printr-o mişcare bruscă din  cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului. IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa ameninţa să nsa din matcă; la suprafaţă apărură burţile argintii ale peştilor Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, ameţiţi de praful de rădăcină tuba.     La zece kilometri de marginea junglei - un marş de trei zile de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora peşti ca  sa aibă ce mînca.       Kim Cheong deschise ochii şi ascultă ropotul ploii pe frun   le late ce ţineau loc de acoperiş deasupra adăpostului său de  bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet şi îşi strînse pe trup sarongul, încer cînd să se  apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să îşi  as cundă tremurul şi se ruga  să vină mai repede ziua.  Pentru că  aducea cu ea căldura dătătoare de viaţă, apoi arşiţa şi apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma   apoi munca — şi frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori şi   continua în amurg, rămînînd şi noaptea în subconştient, pînă   cînd somnul o micşora, fără însă a o alunga. Ah Lian îşi trăia   teama chiar şi în vis.      Kim Cheong dădu la o parte cearşaful subţire de bumbac şi   se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-şi   dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să îşi vadă    ceasul, dar simţea orele din obişnuinţă. Mai erau numai zece    minute pînă la deşteptare, iar tabăra era cufundată în linişte.    Mai erau încă cincisprezece bărbaţi ca el, întinşi în pat, trezi,    ascultând, şi alţi trei care se chinuiau să îşi stăpînească frica.    Trupurile lor  abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro   şiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed şi impene    trabil.  Se ridică şi îşi strînse cordonul de la  chiloţii albaştri.     Deşi nu prea era nimic de strîns în cordon.       Kim  Cheong era slab, slab  şi înfometat, şi avea o cavitate     acolo unde ar fi trebuit  să îi fie burta. Pielea palidă, cenuşie,     era întinsă pe oase şi plină de urme ale malnutriţiei şi ulceraţii                                                             7     nevindecate - semne ale lipsei de proteine.        La douăzeci şi cinci de ani, arăta aşa cum urma să arate     pentru tot restul vieţii: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va     avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat şi     împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica     nu era trasă. îşi trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în     colţ, şi luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,    luă încă o gură de apă şi, fără să guste, înghiţi. Se ridică şi veni    lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.       — S-a făcut ora? şopti ea.       Nu vorbea decît în şoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi   se aproape un an într-o lume a tăcerii şi nu cunoştea alt fel de a    vorbi.       — Şst... îmbracă-te.       Ah Lian îşi scoase sarongul şi se îmbrăcă într-o pereche de   pantaloni largi. îşi  strînse o fîşie de bumbac neprelucrat în   jurul sinilor ei micuţi, presîndu-i nemilos, şi-şi trase peste cap   o cămaşă mare, neagră. Era o  fiinţă fără sex. Apucă o puşcă   încărcată, cu o singură ţeava, şi ieşi după Kim Cheong să îşi   ocupe poziţia pe perimetrul taberei. Fata aşeză ţeava puştii în   V-ul unui copăcel, aşa cum o învăţase Kim Cheong. Era nece  sar. Puşca nu  avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea   era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne fereşte   să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o   avertizase. I se spusese doar să-şi aşeze ţeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.     Stăteau în  linişte şi priveau  în noaptea aflată pe ducă, aşa  cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu  cîteva luni în  urmă, şi aşteptau tremurînd pînă cînd noua zi  alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenuşii, umede.  Şi apoi, ca prin minune, se făcea lumină şi, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea şi soarele se strecura printre nori,  pentru a le arăta jungla pe care o cunoşteau chiar prea bine, iar  păsările şi insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopţi lungi  de douăsprezece ore.     In timp ce tabăra revenea la viaţă, Ah Lian intra din nou în rutina zilnică.  Se aşeză în locul santinelei care păzise pînă 8 Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost ţiIjUte în loc de glodul roşiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7 ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială: i'pisprezece bărbaţi, toţi chinezi, plus o fată de paisprezece ani.    Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă li brîu şi  se aşeză la coadă pentru a-şi lua cele două mîini de i irez rece  (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă  focul), jumătatea de peştişor şi bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colţul colibei comune,  şi   (  lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariţie a   ' >arelui,  se întorcea cu forţă sporită. Nu era plăcut. Şi nici  l ald. Ploaia cădea oblic, micşorînd bucata cît de cît ferită de  l iire acoperişul de frunze late, şi culca la pămînt plantele din   grădina de legume de dincolo de gardul taberei.     Kim Cheong îşi aruncă pe umeri un prosop uzat şi murdar,   dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă  cuse pe braţele osoase şi nici să-şi înceteze clănţănitul dinţilor.     — Termin în dimineaţa asta,  îi şopti el lui Ah Lian. Rîul e   plin, o să avem mîncare destulă. Tu'eşti la grădină..., zise el şi   o privi cu coada ochiului. Să stai în susul  pantei. Cine ştie...      — Mai bine vin cu tine să culeg peştele. Nu suport să stau   la grădină.      — O să faci ce-ţi spun! se răsti el, dar fără răutate.      Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.      — Oricum n-ai putea căra tot peştele pe care am să-1 strîng.      — Nu te mai lăuda, şînt sigură că ai sa te întorci iarăşi cu   mîna goală şi ai să mănînci tot varza şi chili-ul meu.      Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de   gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă    de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a ştiut vreo   dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a  uitat cu desăvîrşire. A    uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă şi să plîngă! Ah    Lian nu se gîndise vreodată la aşa ceva.  La îngrozitoarea şi     înaintata vîrstă de paisprezece ani şi ceva, Ah Lian, o revoluţi    onară  devotată, nu avea dreptul la emoţii de proletariat, nici     chiar dacă şi le amintea.        —  Şi soldaţii?       — Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.       Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli   pea cu greu de cerul gurii, şi se uită în gol în direcţia podelei    de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de    District şi comandantul plutonului.       Hang Lee era bătrîn, avea cel puţin patruzeci de  ani. Lup   tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde  veniseră,    dar - aşa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă    uşoară în comparaţie cu englezii.      Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe    adevăraţii soldaţi ai junglei;  fusese un război civil bun. Dar    aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine   zii malaiezi împotriva forţei Imperiului Britanic.'Şi armata bri   tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în    '42, cu japonezii, nu şi-au pus mintea Acum erau peste tot; ei   şi  cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar şi cele mai  as  cunse colţuri ale junglei.      Probabil, că Hang Lee simţise ochii lui Kim fixîndu-1. îşi ri  dică privirea din castronul de lemn, ca şi cum ar fi auzit între  barea şoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, îşi şterse   cu  mîna o firimitură de  mîncare din barbă, băgă degetul  în   gură şi-1 supse pînă rămase curat. înghiţi, apoi dădu din cap  ca   un  om ce-şi scutură maşinal picăturile de ploaie de pe faţă şi  se   întoarse la orezul său.     — Sîntem în siguranţă aici, pînă ne mutăm mai aproape de  satul Cha'ah.     Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul şi varza pe jumătate  mestecată, şi-şi lăsă privirea asupra lui Ah Lian.    — Gîndeşte-te, tovarăşe, Cha'ah... mîncare!  Carne, ouă,  pui...    — Şi came? şopti Ah Lian.    Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se  îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor şi îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul  lui Kim Cheong. Zgomotul metalic  al ploii care lovea jungla din jur şi ropotul infernal de pe acoperişul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare  de a vorbi. Hang Lee  coborî castronul din dreptul feţei şi «rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap f I făcu acelaşi lucru spre alţi doi bărbaţi. Toţi trei se ridicară în picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe jBOperiş şi, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă ii.iinbulină, păşiră prin cascadă direct în ploaie.    Kim Cheong făcu un  gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braţ şi  I II uni spre ieşirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse  r cu două zile în urmă, la operaţiunea de îndiguire a pîrîului.     Mergea cu capul plecat, iar ceilalţi doi tovarăşi ai săi - unul  rărind un sac făcut din  prelata unui camion părăsit şi celălalt  CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau  pe urmele  paşilor lui. Păreau nişte fantome. De fapt, acesta era motivul  pentru care se mai aflau încă în  viaţă. După un timp, Kim  ( lieong înainta singur cincizeci de metri şi aşteptă. Ceilalţi doi   il  urmară. Apoi, repetară figura exact în  acelaşi fel. Kim   ( lieong studia terenul şi înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe   acolo toată blestemata de  armată britanică, fără să lase nici o   urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri  rupte, asculta, adulmeca.   Nu se simţea fum; nici qfter-Şave, nici mîncare, nici fecale   la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor paşi,   scoase un mîrîit animalic  şi, cînd îi întîlni iarăşi pe însoţitorii   săi, o luă spre luminişul dinspre pîrîul zăgăzuit        Fylough îşi întoarse privirea spre uima de noroi.      Kim Cheong stătea nemişcat în ploaia care-i şiroia pe faţă şi   pe trup şi studia ultima urmă  care  ducea spre locul de prins   peşte. Ceilalţi doi dispăruseră în urma lui, la o distanţă destul   de mare. Se uita suspicios şi foarte,  foarte atent la Fylough.    Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de   getele unei mîini de  pămînt şi-şi aşeză Stett-ul pe genunchi.    Ţeava era îndreptată spre caporalul Togom.       Avusese un noroc orb. Kim nu  văzuse nimic  altceva decît     urma deformată de picior şi o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se     ridică, reprimîndu-şi suspiciunea Şi fiorul din ceafă, şi făcu un     pas înainte.  Togom şi Fylough apăsară pe trăgaci în acelaşi     timp şi, după o fracţiune de secundă, ţevile celor două mitraliere                                                              11      Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.       Fylough sări în picioare.       •—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalţi. Hei, tu - ia-o de-a    lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe   de. Togom, după mine.       înşfacă arma lui Kim şi o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.    îşi cobori vocea şi strigă printre dinţi celuilalt din echipă, care    nu se vedea:       — Stai acola unde eşti, acoperă urma. Tokachil,  continuă    el, hai cu noi.       Cu Tokachil  alături şi cu arma în spate, Fylough pomi alu   necînd şi împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Ştia că,    doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin  împreju  rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puţin   probabil, iar o şezătoare la strîns de peşte s-ar face fără arme.   Vor pleca destul  de repede de pe aici şi se vor feri de orice atac   armat venit să răzbune moartea chinezului!      Avea dreptate.  Reacţia însoţitorilor lui Kim Cheong veni   prea tîrziu. Unul din  ei ridică ţeava mitralierei şi trase lung,   fără ţintă, în direcţia împuşcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe   celălalt,  care, aruncîndu-şi sacul, o luase la goană pe cărarea   îngustă. Dar nu înainte de a vedea faţa albă a lui Fylough.     — Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, şopti Togom şi  îşi schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.     Se strecură pe lîngă Fylough şi, mişcînd ţeava de la stînga  la dreapta, goli încărcătorul în direcţia zgomotelor. Fylough  clătină din cap şi zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,  apoi o  luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să ţină  pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd şi gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor paşi care împroş cau în lături apă şi noroi.    Doar maimuţele, acolo sus, în copaci, începeau să-şi revină  după şocul zgomotului asurzitor. îşi regăseau vocile şi umpleau aerul  biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare. Cînd făcură o pauză, să-şi tragă sufletul, Fylough se opri şi ascultă. Nu se auzea nimic din faţă. Nici prăbuşirea vreunui trup 12   pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea. Ajunseseră.    Togom îi atinse cotul şi se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului şi, urmînd diu-cţia arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor, prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.    Fylough strînse mai puternic patul carabinei şi-şi plimbă  nervos degetul pe piedică. Era trasă.  Pipăi fundul încărcătoru lui;  îl schimbase, era nou, plin, şi îl  simţi prins bine, solid, în  locaşul lui. Nu încercă  să îşi oprească ticul nervos - contracţia  tutui muşchi de la ochiul  stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul  din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau  naştere la idiosincrazii.    '  Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau  neregulat,  vîjîiau şi loveau cu sunet   .ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese  i & in tabără.      Togom răspunse împuşcăturilor cu o rafală rapidă de focuri   si  se repezi de-a lungul potecii. Cu  siguranţă, în apropiere tre  Imie să fie o capcană:  o groapă mascată, plină de beţe de bam  bus ascuţite ca nişte spade, care aşteptau un novice să se înfigă   în ele.      —  Tuan!      Fylough dădu din  cap fără să se uite în jur şi  se sprijini de   trunchiul unui copac mare.      — Vino încoace, spuse el printre dinţi şi, lăsîndu-se în jos,    aruncă o crenguţă spre Togom.       Poc!       Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra   liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Şi, totuşi, încă nu    se vedea nimic. Doar sunetul, reverberaţia ultimului foc de ar   mă care năştea ecouri în junglă şi se îndepărta ca un tunet, din   tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi    tăiau calea Crengile fuseseră tăiate şi se aplecau deasupra po    tecii  pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era     aşezat un buştean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După                                                              13      el se afla o groapă plină de beţe de bambus ascuţite, lungi de    un metru - o capcană cu dublă funcţionalitate: pentru porci    sălbatici şi pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne    adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauţii.    Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta.  Sări peste groapă,    urmat de caporalul care îşi ţinea strins arma sub braţ. In spatele    lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puştii    sale Sten şi îşi croia drum printre crengi şi peste buştean.       Acum erau în cîmp deschis.       De partea cealaltă a grădinii de legume care  se întindea pe o    latură a pantei, cei doi terorişti se tîrau cu greu, încercînd să se    ţină pe picioare. Santinela plecase în altă direcţie. Tabăra părea    părăsită. Din  fericire, ploaia torenţială se transformase într-o    burniţă caldă.  Dar nimeni nu observase.      Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare şi ţinti  silueta   celui din faţă.      Pac! Pac! Pac!      Se opri  şi privi atent. Apoi trase încă patru  focuri. Nimeni   nu ţipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul şi înjură, în .  timp ce  silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat   aruncă o privire scurtă peste umăr,  alunecă şi căzu în patru   labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată   peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate şi trase de la nive  lul şoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonţul plecă   inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-şi alunge apa de pe   ochi şi scutură din cap. Nu era suficient Pe faţă îi şiroia apă în   continuare.  Ii era greu să ţintească. Lîngă el, mitraliera Bren  răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împuşcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.     Chinezul  căzu iarăşi în genunchi, sâpînd panicat în  glod.  Aproape ajunsese la coliba de bambus. Ştia că, o dată intrat în  ea, va fi în siguranţă sau aproape. Doar cîţiva metri... Aruncă o  privire în  spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei  pline de clisă. Ii vedea picioarele  alunecînd şi luptîndu-se să  rămînă în echilibru.    Se simţea aproape în siguranţă. Apoi Fylough se opri, se propti bine pe genunchi şi pe coate şi privi cu ochii inundaţi de  14  ' ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect    Asiaticul abia apucase să se liniştească şi glonţul grăbit al lui Fylough îl lovi în braţ. Dar şocul impactului nu îl opri. Apoi al doñea şi al treilea glonţ îi intrară cu un zgomot surd în spate. Lovitura îl zgudui, dar reuşise să ajungă. Apucă pragul colibei, se împletici, se întoarse sfidător şi trimise încă un foc la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse o greşeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm lovind bambusul de alături, chiar cînd reuşise să se agate de peretele firav. Dar întârziase o fracţiune de secundă. Următorul foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus şi i se în fipse în şira spinării, jos. Fără să-şi dea seama că a fost lovit  din nou, se trezi cu faţa în pămîntul clisos. încercă să se ştear gă la ochi; era vag conştient de faptul că puşca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la  cîţiva metri de el şi se simţi tîrît de braţe, pe spate. O mînă îi  şterse glodul de pe faţă, iar ploaia curată îi splăla ochii. Şi, to tuşi, nu simţea durere; doar frica.     Togom puse piciorul pe burta chinezului şi îi studie faţa     — Deschide ochii, bangkal! spuse el.     Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu  sese şi văzu zîmbetul lui Togom, care îşi arăta toţi dinţii. Dar   zîmbetul caporalului nu trecea de dinţi, era unul superficial.     — îl cunoşti? întrebă Fylough întors din scurta recunoaş  tere a taberei goale.      — Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă  tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu ştia să   gătească!      Togom cîştigase Haji HaŞim, George Medal şi alte medalii   în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern  bri  tanic recunoscător şi luptase într-un război adevărat cu cei pe    care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja   ponezii. Iar acum se bucura de războiul  împotriva celor alături    de care luptase şi trăise timp de trei ani. Togom avea inspiraţia    de a alege partea învingătoare.       — Eşti sigur?       Togom confirmă printr-o mişcare din cap.                                                            15         Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui    Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă şi, o dată cu    primul val de durere, simţi nevoia să ţipe. Dar sunetul nu-1 de   ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta    chinezului şi, cînd ţipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse    pe un ton de conversaţie:      — Unde ţi-s chinezii? Cîţi sînteţi, Lee? Unde vă întîlniţi?      Togom propti ţeava firen-ului în gîtul celuilalt şi îi arătă    dinţii. Totuşi, nu părea prea binevoitor.      — Hai, băiete,  zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură    cu mitraliera. Salvează-ţi viaţa. Repede.      Lam Lee închise ochii şi îşi adună toate puterile ca să scui  pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:   dăduse un răspuns. începu să ţipe.      Fylough şi Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri  dică din umeri, îşi şterse apa de pe ochi şi apoi, fără să se uite   în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată   colibă şi îşi aprinse o ţigară.  Aşeză alte două ţigări uscate pe   masa primitivă de  lingă aşa-zisul pat al lui Kim  Cheong, se   aşeză pe marginea de bambus şi, trăgînd cu plăcere fum în plă  mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.     Togom, care îşi ţinea încă piciorul pe burta chinezului, miş  că mitraliera aşa încît ţeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din ţipat Caporalul  strîmbă din nas, ridică ţeava cinci centimetri şi apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanţe grele 303 pă trunseră în  inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de  supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi şi  îşi frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja  nu îl mai inte resa fostul lui tovarăş.      Cei doi malaiezi  şi englezul şi-au fumat ţigările în timp ce  rătăceau prin colibele şubrede. Hang Lee avusese destule moti ve să alerteze şi să evacueze tabăra. Luaseră totul, chiar şi ne preţuitele oale de gătit Un  bun conducător de terorişti putea  curăţa o tabără de tot ce putea fi mişcat în cinci  minute; Hang Lee ar fi avut timp să facă şi o baie, dacă ar fi vrut    Cei trei se întîlniră la capătul celălalt al taberei şi începură Hă caute drumul de scăpare tăiat de chinezi. Era cît se poate de clar, lăsaseră o groapă mare cît un autobuz londonez şi o clisă prin care nici o armată n-ar fi putut trece, cu toate tancurile ei. Nu avea nici un rost să îi urmărească. Hang Lee şi oamenii lui 8-au separat cu siguranţă în grupuri mici; în două zile  se vor lntîlni şi apoi îşi vor croi drum spre o tabără aflată în siguranţă, apropiindu-se din direcţii diferite. Pe urmele propriilor paşi, cei trei se întoarseră în punctul  de întîlnire, lîngă cadavrul lui Lam Lee, care zăcea în adîncitura ce o formase în zvîrcolelile morţii. Nu era un revoluţionar, ci un bandit nenorocit; un uci gaş care, chircit aşa, părea un băiat zdrenţăros ce doarme într-o  baltă. Păcat să-1 deranjezi! Togom şi Fylough l-au luat de cîte  un picior şi l-au tîrît în partea cealaltă a grădinii de legume, au  culcat la pămînt beţele de bambus din groapă şi l-au rostogolit  în ea Nu-1 va descoperi nimeni timp de cel puţin cîteva luni.        Trupul lui Kim  Cheong era exact acolo unde îl lăsaseră, pe  potecă. Fylough şi  Togom  se lăsară pe vine lîngă el şi îi cerce tară chipul. Trăsăturile lui, spălate de ploaie, păreau împăcate;  nu erau  atinse de gloanţe. Arăta de parcă, scăldat în soarele di  mineţii, cedase ispitei unui pui de somn.      — Cum îl cheamă? întrebă Fylough.      întrebarea rămase fără răspuns, pentru că - urmărit cu privi  rea de către Togom - locotenentul se uită întîi ca din întâmpla  re, apoi cu interes crescînd, la documentele de la centura lui   Kim Cheong. Le smulse,  le împături şi le îndesă grăbit în bu   zunar. Se uită încă o dată la cadavru şi apoi îşi înălţă bărbia    într-un  gest interogativ spre Togom.       Dar Togom era atent la altceva. Se încruntă, se lăsă în jos şi    ascultă. Apoi se uită peste umărul celuilalt, spre cărare.       — Un porc.       Bărbatul cu mitraliera Bren, aflat în partea cealaltă a pîrîu   lui, i-o luase înainte.       — După atîtea împuşcături?       — L-am văzut        Togom nu era deloc încîntat.         — Vino încoace şi mergi pe cărare pînă terminăm aici. Tu,'    spuse el celuilalt bărbat, păzeşti flancul...       Se întoarse spre Fylough şi, fixînd cu privirea chipul lui    Kim Gheong, clătină din cap. Ochii închişi ai chinezului pă   reau să răspundă privirii lui. După o clipă, Togom trase aer cu    zgomot prin strungăreţele dinţilor săi  mari. încercă să închidă    gura, dar -  după o  scurtă luptă cu buzele - dinţii învinseră şi    ieşiră la iveală. Fylough aprinse două  ţigări şi-i întinse una lui    Togom. Caporalul nu încerca să îşi ascundă uimirea. Luă bărbia   lui Kim în mînă şi îi întoarse capul într-o parte şi în cealaltă,   studiindu-i trăsăturile.      După un  minut, clătină încet din cap, trase adînc din ţigară   şi, privind încă spre faţa lui Kim Cheong, spuse:     — Nu-1 cunosc, Titan. E diferit. Cred că e altceva.     — Adică?     Togom trase aer încă o dată, şuierînd printre dinţii rari.      — O fantomă.     Atinse fruntea mortului şi îl privi pe Fylough  în ochi.     — O presimţire. Nu sînt sigur. S-ar  putea să fie chinez, dar  nu e de pe-aici.     —: Chinez din China? zise Fylough  şi se uită cu un interes  renăscut la chipul lui  Kim Cheong. Eşti  sigur?     — Nu, Tuan. Am spus că e doar o presimţire. Poate ştie  sergentul Johari...?     Togom ridică o sprinceană şi atinse cadavrul cu piciorul.     — Dar o să fie greu să-1 cărăm pînă  în tabără, iar Johari nu  ştie absolut totul. Sau pe toţi!  sfîrşi el cu o urmă de zîrhbet pe  faţă.     Fylough ştia ce vrea să spună. Sergentul Johari, care fusese  înainte de război poliţist, fost locotenent în armata japonezo malaieză, Hei Ho, şi voluntar pentru Kempeitai, Gestapo-ul japonez, era acum prieten cu toţi, nu păstrase nici un resenti ment. La urma urmei, Johari făcuse în timpul războiului mari probleme comuniştilor cu care se luptau acum. Surisul slab al lui Togom se transformă într-un zîmbet larg. Caporalul împinse bărbia lui Kim cu arătătorul şi spuse:    — Dar ştie  mai mult decît noi toţi!    Cei trei malaiezi apucară mîinile şi picioarele lui Kim Cheong şi le legară cu sfoară de o creangă solidă, lungă de un metru. Kim Cheong nu cîntărea mare lucru. Era mai curînd incomod de cărat decît greu. Togom strînse peştii morţi din pîrîu si îi lăsă pe mal, să putrezească. Chipul i se schimonosi într-o expresie încruntată cînd îşi luă locul la capătul şirului condus de Fylough, care, cu mitraliera Bren atîrnată de umăr, îi conducea înapoi, pe drumul pe care veniseră.    La primul popas, Togom, frecîndu-şi umărul, îşi schimbă  arma cu Bren-u\ celui din ariergardă şi păşi peste trupul lui   Cim Cheong. îi urmări pe Fylough şi pe celălalt cum îl ridică,  apoi păşi în faţă şi îl întrebă pe malaiez:     — N-ai auzit nimic în spate?     — Ce să aud?     — Porcul pe care-ai spus că l-ai auzit acolo.     — N-am auzit nimic.     — Porcul ne urmăreşte.     — Ai vedenii, Togom, şopti Fylough. Fantoma aia se joacă    ar cu tine.      Togom nu zîmbi.      — Fii atent la ce  se întîmplă în spate, zise el malaiezului.    Su adormi, ia şi ascultă."      Au ajuns în tabără chiar la căderea nopţii.        La ora şase şi jumătate, a doua zi dimineaţă, Fylough aprin   se prima ţigară pe acea zi şi îşi trase şosetele ude, cizmele ude    şi murdare de noroiul junglei peste pantalonii uzi şi murdari.    ^u era nimic neobişnuit în a începe ziua îngheţat pînă la oase,    n haine ude de rouă şi  transpiraţie, mirosind a junglă. Luă de    a unul din malaiezi o cană de metal plină cu ceai fierbinte  şi    apte condensat, gros ca o supă, şi o duse la focul mic, inefici   ent şi cu fum înecăcios din centrul taberei. Acolo stăteau ghe   muiţi trei europeni. Era o adunare neobişnuită de chipuri albe.       Fylough se lăsă pe vine, în felul malaiez, şi aruncă o bucată    de cărbune în fum. Cînd fumul se îngroşâ, locotenentul aruncă    un chibrit şi totul izbucni în flăcări.       — Se cheamă foc rapid, rosti el şi îşi ridică ceaşca la buze.   Era prea devreme, buzele lui refuzau să atingă metalul fierbinte. Fylough lăsă totuşi cana în dreptul gurii, încercîndu-i temperatura din cînd în cînd.    — Ce pierdere! zîmbi locotenentul  Harry Kenning, căruia nu-i păsa în momentul acela nici cît negru sub unghie de vreo pierdere, ci doar de ceaiul fierbinte din faţa lui.    Kenning, ca şi Fylough, aparţinea Forţelor Speciale de Poliţie, Compania 10 Federală de Junglă. Două sute de malaiezi, o mînă de chinezi,  şase ofiţeri - trei  englezi,  doi chinezi şi un malaiez. Jumătate din oamenii din tabără erau ai lui Kenning, cealaltă jumătate - ai lui Fylough. După două săptămîni de la instalarea taberei, Fylough preluase comanda. Dar nu conta. După trei ani petrecuţi în adîncul junglei, lui Kenning şi lui Fylough nu le mai rămăsese nici un lucru de la care să se certe. Era ca o căsătorie, numai că aceşti doi bărbaţi erau cei mai buni prieteni.  Ceilalţi doi bărbaţi  de lîngă foc nu făceau parte din "club".    După cinci săptămîni de la începerea acestei operaţiuni, caporalul  "Dixie" Dean începea să se simtă ca acasă. Nu fusese alegerea sa, nu se oferise voluntar, dar se bucura enonn că venise. Era un tip înalt, slab şi deşirat; stătea de partea cealaltă a focului, cu spatele rezemat de un copac, frecînd tandru cu o cîrpă unsuroasă piesele carabinei Remington "Wingmaster", destul de uzată. Dixie făcuse războiul - cel  adevărat Caporal la Regimentul 22 SAS, venise să ajute renaşterea în Malaia a grupului SAS, destrămat în timpul războiului. N-a mers. Membrii grupului SAS cel adevărat se întorseseră la volanul autobuzelor, în minele de cărbune sau  la regimentele-mamă. Cu cei noi nu mergea, cel puţin deocamdată. Săreau cu ochii închişi în mijlocul junglei, dar le era foarte greu să iasă. Şi nu-i puteau ucide pe terorişti. Cu toate acestea, aveau nervii sănătoşi. Dean primise ordinul să afle cum reuşeau malaiezii să facă acest lucru sub conducerea nebunilor de englezi. Fusese impus cu forţa lui Fylough şi lui Kenning, dar învăţaseră să convieţuiască acceptabil. Era genul lor de om. Şi Dixie Dean învăţa să-i găsească şi să-i ucidă pe terorişti.    îşi abandonă o clipă lucrul la puşcă şi îi privi cercetător pe cei doi tineri englezi.    Aveau amîndoi aceeaşi vîrstă - 22, 23 de ani - şi erau amîndoi necomunicativi, taciturni, pârind astfel mai bătrîni. Dixie Dean ştia ce sînt nu avea nevoie să facă speculaţii: erau ucigaşi. Nu li se vedea pe chip şi nici în gesturi, dar se simţea. Erau amîndoi ucigaşi inteligenţi, fără milă. Şi, după o lună,  Dean şi-a dat seama, fără să ajungă cu mîinile legate de picioa re, că cei doi şi oamenii pe care îi comandau pot ucide cu sînge  rece. De aşa ceva era nevoie, nu de scursuri are regimentelor.  Aceasta era rasa dorită: inteligenţi şi  curajoşi, lingvişti care  vorbesc în junglă doar malaieza. Trăiau dintr-o mînă de orez şi   o cană de ceai, se simţeau la fel de bine în noroi sau în mlaştini   ca şi în cătunele malaieze şi în satele chineze. Aveau propria   lor reţea de spioni şi agenţi, conduceau operaţiuni mascate,   ambuscade nemiloase şi foloseau acelaşi manual de trucuri şi   înşelătorii ca şi adversarii lor. Mai mult decît orice, erau fără   milă; prizonierii nu erau bineveniţi. îşi făcuseră propriile reguli    de război şi ignorau insistenţele Armatei Britanice ca, nu se    ştie din ce mbtiv ciudat, teroriştii să fie trataţi ca soldaţii.       Al patrulea bărbat stătea deoparte, cu picioarele întinse. Şi    el tot englez,  aparţinea Ramurii Speciale şi nu era aici pentru    că aşa dorise; fusese  trimis să afle "ce se întîmplă în capătul     acela de lume". Pînă acum nu descoperise nimic despre junglă,     nimic care să-1 facă să se ofere voluntar pentru o a doua astfel     de "excursie" şi nu îşi făcea iluzii - ştia că nu e binevenit.        — Avea ceva la el? întrebă el.        — Ce să aibă?         — Documente.         Fylough clătină din cap şi spuse  simplu:         — Nu.         Dixie Dean sparse liniştea penibilă care urmă. îşi ridică pri     virea de la mitraliera pe care o ungea cu sîrg şi aruncă o ochea     dă spre movila de sub poncho-u\ aflat la marginea taberei.         — De ce-ai adus chinezoiul, Peter?          Fylough reuşi să soarbă din cană. Făcu o faţă lungă,  apoi         zîmbi timid.          — Caporalul Togom nu a reuşit să-1 identifice. M-am gîndit                                                               21     că ar fi bine să-şi arunce sergentul Johari ochii pe el, zise loco  tenentul şi mai sorbi puţin ceai. N-aş vrea să omor un conducă  tor al Partidului  Comunist Popular Malaiez şi lucrul să treacă   neobservat.      — Ce importanţă are?      — Morala, Dixie, morala, făcu el şi se întoarse apoi spre   Kenning. Unde s-a dus Johari? N-am chef să putrezească pe   undeva înainte de a-1 vedea pe ăsta      Kenning continua să soarbă cu zgomot ceaiul din cana fier  binte de metal.     — Sper c-o fi auzit împuşcăturile. Poate că vine direct aici.   Ştie că o să avem nevoie de el, se întoarce pînă la prînz.     Kenning îl subestima  Abia terminase Fylough ceaiul cînd   sergentul Johari ieşi dintre copaci şi intră în  tabără.     Johari  era un  om micuţ, chiar şi pentru un malaiez. Cu o   alură perfectă şi picioare scurte, puternice, era un bărbat fru mos. Nu avea păr pe faţă, ca majoritatea bărbaţilor de la ţară,  iar ochii lui migdalaţi străluceau cîteodată, spre deosebire de ai  lui Togom, cu o lucire de umor ascuns; cu toate acestea nu fu sese auzit niciodată rizînd. Nu era greu să ţi-1 imaginezi pe  Johari în uniforma unui ofiţer - cizme lungi, lucitoare, o batis tă care atîmă la spatele chipiului şi o sabie lungă, curbată, care  zăngăne pe pămînt în urma lui.    Aruncînd pachetul greu pe care îl căra se uită curios la ca davrul acoperit cu poncho şi se îndreptă spre cei patru europeni  ghemuiţi lîngă foc.    — Nasib, Tuan? Aţi avut noroc, remarcă el şi dădu din cap  în direcţia lui Kim Cheong.    Luă o ţigară de la Kenning şi o cană de ceai de la un bătrîn  aşezat pe vine lîngă Fylough.    — Doi, replică locotenentul. Pe ăsta l-am adus ca să te uiţi la el. Togom nu-1 cunoaşte.    Fylough nu reproduse teoria caporalului. Johari îşi aprinse ţigara şi aşeză cana fierbinte pe pămînt, în faţa lui. Se uită peste umăr o secundă, apoi se întoarse spre Fylough.    — Unde-i Togom, Tuan?    —■• La rîu,  face baie, îi răspunse Kenning.    — Adu-1, ordonă Johari malaiezului care-i făcuse ceaiul. Scuzaţi-mă, adăugă el spre Fylough şi Kenning.    Nu-1 băgase în seamă pe Dean şi nici pe introvertitul de la Ramura Specială. Nu erau oamenii lui, nu aveau nici o importanţă aici.    — Venim şi noi, spuse Kenning.    Johari dădu  la o parte poncho-u\  şi îl întoarse pe Kim Cheong pe spate.  Ii studie trăsăturile pentru o clipă, apoi se ghemui lîngă el. Togom apăru dintre copaci; avea un prosop înfăşurat în jurul taliei, ghetele îi erau descheiate şi fluturau la fiecare pas în jurul gleznelor, iar puşca Sten îi atima pe umărul gol. Din păr îi curgeau şiroaie de apă iar în colţurile gurii îi rămăsese  pastă de dinţi, ca o mică prelungire albă a mustăţilor lui ţepoase.     Se lăsă pe vine alături de Johari şi începu să vorbească în  şoaptă. Celălalt asculta atent şi punea din cînd în cînd cîte o  întrebare, în timp ce întorcea capul lui Kim Cheong cînd într-o  parte, cînd  în cealaltă. La vederea lui Kim, chipul lui Johari  rămase neschimbat. Sergentul trase adînc din ţigară şi se ridică  în picioare..     — E un străin, spuse  el celor doi locotenenţi. Nu-1  cunosc,  poate că  e un curier, poate că e un vizitator din afară, poate că  e de la Special...      Se opri în mijlocul propoziţiei şi îl  văzu pe Togom aplecîn du-se din nou; caporalul desfăcu sfoara care ţinea chiloţii al baştri ai lui Kim şi îi trase în jos pînă la coapse.      — Awak ingat dia-punya nama ada tertulis di-butoh-nya?  rîse Johari cu poftă şi dinţii lui Togom se dezveliră într-un zîm bet larg, sîsîit.      Fylough şi  Kenning  izbucniră şi ei în rîs. Dar omul de la  Ramura Specială nu vedea nimic  amuzant. Dixie Dean însă  rîse şi el.      — Care-i poanta? întrebă Dixie Dean, zicîndu-şi în gînd că   trebuie să înveţe măcar puţin din limba malaieză.      Hotărîse deja să se integreze în grupul celor doi.      — Caporalul Togom are ce are cu penisurile, explică zîm  bind Kenning. Johari 1-a întrebat dacă nu crede că ar putea găsi     numele tipului tatuat pe vîrful membrului!      Dean se încruntă bănuitor spre Togom şi apoi zîmbi.      — Şi la ce se holbează aşa?      Togom ridică privirea spre Fylough, zîmbetul lui se lărgi şi   buzele luară o poziţie ceva mai confortabilă pe dinţii mari. îşi   ridică degetul mare şi aşeză arătătorul de la cealaltă mînă în   dreptul primei falange, apoi ridică sprîncenele.     — Ce înseamnă toate astea?     — Vrea capul penisului.     — Doamne Dumnezeule! Pentru ce?!     — II pune într-o sticluţă cu apă de trandafiri binecuvîntată   de o persoană specializată în chestii din astea.     — Nu pricep.     — E un afrodisiac, unul foarte puternic.     Dean nu îşi dădea deama dacă Fylough îl ia peste picior sau  nu. Kenning îşi aprinse o ţigară şi zîmbi larg. Dean se uită cînd  la unul, cînd la celălalt.     — Adică bea zeama aia?     — Doamne, nu! II pune undeva în dormitorul vreuneia care  îi face zile - şi nopţi - fripte şi gata! Ea nu mai poate să-1 refu ze, iar el nu mai poate să se oprească!     — Şi merge?     — Nu ştiu, nu l-am încercat, răspunse Fylough, apoi deveni  grav. Johari, hai să-i luăm o mînă pentru amprente şi apoi să-1  îngropăm. Vreau să plecăm de aici într-o oră.    — Pe amîndouă, sugeră Kenning. Şi fă-ţi bine treaba.    — OK. Amîndouă mîinile, Johari.    Togom dispăru cîteva secunde şi se întoarse cu o ţigară atîr nîndu-i dintre buze.  Avea un pumnal scurt dar greu, din oţel  strălucitor. II luase de la un comunist mort, cu o zi în urmă. Era  o lamă frumoasă, cu un tăiş extrem de ascuţit Ridică penisul lui Kim Cheong  cu  vîrful pumnalului, îl studie cu o privire critică, apoi înălţă iarăşi sprîncenele spre Fylough.    Locotenentul dădu imperceptibil din cap. Togom nu era surprins. Dar Bentley, omul Ramurii Speciale, era mirat;  nu văzuse răspunsul lui Fylough.    — Chiar e absolut nevoie de aşa ceva?    Bentley părea că e cît pe ce să vomite cele cîteva câni de ceai pe care le băuse de dimineaţă şi se făcuse verde sub paloarea recent dobîndită din cauza junglei. Se întoarse şi începu să vorbească spre crengile de deasupra lui.    — Nu sîntem sălbatici, Fylough.    — Oare chiar nu sîntem? făcu Fylough şi îşi permise o ocheadă spre Kenning. Zi mersi că  nu e al tău. Mi-e foarte greu să-i refuz caporalului Togom un asemenea premiu!    — Am să raportez!    — Du-te dracului cu raportul tău cu tot! Fâ-ţi bagajele, plecăm la ora nouă.    Togom începu să lucreze la mîinile lui Kim Cheong. Trecu uşor cu lama peste încheietură, intrind în piele cam jumătate de centimetru, apoi îi puse o cracă mare sub antebraţ. II invită pe Johari să-şi pună piciorul pe braţul lui Kim Cheong, fixă încheietura cu mîna stingă şi prăvăli  pumnalul. Parcă ar fi tăiat un morcov. Mîna se desprinse curat de parcă ar fi fost tăiată de  un chirurg.    — Ai spus ceva? întrebă Togom ridicînd o privire întrebă toare spre Johari.    — Nu.    — Ciudat mi s-a părut că aud  un cuvînt. Mi s-a părut că  aud cuvîntul hantu!     — Nu cred că există fantome  atît de proaste încît să bîntuie  pe-aici. Totuşi, continuă Johari pe un ton filozofic, se spune că,  uneori, morţii simt durerea. Dar gata, destul cu astea.     —  Terminaţi pălăvrăgeala şi  tăiaţi-i şi cealaltă rnînâ. Hei,  voi doi!      Se întoarse şi văzu un grup de oameni pregătiţi de plecare,  care priveau cum munceşte Togom.      — Săpaţi-i ăstuia o căsuţă, dar să nu vă omorîţi prea tare. E  doar un ticălos de chinez, nu vreun membru al familiei regale!        L-au rostogolit pe Kim Cheong în groapa mică şi l-au aco  perit cu o lopată de pămînt amestecat cu frunze. Aproape că se   vedea de sub resturile vegetale.  Animalele l-ar fi găsit oricum,   indiferent de adîncimea la care l-ar fi îngropat şi cît pămînt ar    fţ turnat deasupra. Au plecat din tabără într-un şir lung, tăcut.  Distruseseră aproape toate urmele trecerii lor  pe  acolo. Parcă  nimeni n-ar fi fost vreodată  acolo; doar cîteva ramuri rupte şi  plante strivite, în locul cărora vor apărea curînd altele.    După ce şi ultimul om a dispărut în liniştea învăluitoare,  semiobscură, pe locul fostei tabere se aşternu o tăcere absolută.  Nimic nu se clintea Peste cîteva minute urmau să vină anima lele; la început timide, speriate de mirosul stăruitor de om, apoi  din ce în ce mai curajoase - mistreţul, cu pumnalul lui de fil deş,  va scoate la suprafaţă resturile habitării umane. Dar, deo camdată, doar ramurile copacilor  se mişcau. Doar ramurile şi pămîntul de pe mormîntul lui Kim Cheong.

FURIA ÎNGERILOR       Personajele şi întâmplările din acest roman sunt fictive. Fundalul cărţii însă, uneori, este real şi sunt dator tuturor celor care, cu generozitate, m-au ajutat să realizez acest lucru. În câteva cazuri am luat ce am crezut că este necesar pentru o licenţă dramatică. Orice eroare legală sau reală sunt numai ale mele. Exprim adânca mea recunoştinţă pentru a-mi fi împărtăşit experienţa lor de viaţă şi profesională lui F. Lee Bailey, Melvin Belii, Paul Caruso, W. Hundley, L. Mc. Kissack, Louis Nizer, J. Chestack şi Peter Taft. În California, de maxim ajutor mi-a fost onorabilul W. M. Byoue de la Tribunalul Districtual al S.U.A. La New York, îi sunt dator cu mulţumiri deosebite lui Phil Leshin, comisar adjunct la relaţiile cu publicul de la Departamentul de Corecţie al oraşului New York, care m-a acompaniat la Riker’s Island; de asemenea lui Pat Perry, director adjunct la închisoarea Riker’s Island. Supravegherea juridică şi sfaturile lui Barry Dastin s-au dovedit de nepreţuit. Toată aprecierea mea pentru Alice Fisher, care m-a ajutat în investigaţiile pentru această carte. În final, mulţumesc lui Catherine Munro, care m-a ajutat la transcrierea şi dactilografierea manuscrisului.     O eroină fascinantă, de neuitat. JENIFFER- strălucită, frumoasă, o avocată în ascensiune până când intrigile MAFIEI înăbuşesc în ea ura faţă de acest neîndurător duşman şi dragostea încă mai nimicitoare decât ura. O lume periculoasă şi impresionantă. ŢINUTUL NEGRU al crimei organizate şi flash-ul sălilor de judecată, unde procurori ambiţioşi îşi încep ascensiunea către puterea politică. Marele bestseller al lui Sheldon.             Cartea întâi   1   New York 4 septembrie 1969   Vânătorii se apropiau pentru a ucide. Acum două mii de ani, la Roma, lupta asta ar fi fost plasată în Circus Neronis sau Colosseum, unde lei feroce ar fi urmărit vânatul într-o arenă de nisip şi sânge, dornici să-l rupă în bucăţi. Dar ne aflăm în civilizatul secol 20 şi acţiunea se desfăşoară la Curtea Criminală din Manhattan, Camera 16. În locul unui Sutonius se află un grefier, înregistrând evenimentul pentru posteritate; se mai găseau câteva zeci de ziarişti şi vizitatori atraşi de titlurile zilnice din ziare care comentau procesul de omor. Fuseseră nevoiţi să stea la coadă la uşa sălii de la ora şapte dimineaţa pentru a-şi asigura un loc. Vânatul, Michael Moretti, şedea la masa apărării, un bărbat frumos, tăcut, în vârstă de treizeci şi ceva de ani. Era înalt şi suplu, cu o figură brăzdată de linii ce îi dădeau un aer brutal. Avea părul negru, tuns modern, o bărbie proeminentă cu o gropiţă neaşteptată şi ochii de culoarea măslinei. Purta un costum de comanda de culoare albă, o cravată bleu, pantofi negri de piele. Cu excepţia ochilor, care se roteau în toate părţile, Michael Moretti sta nemişcat. Leul care îl ataca era Robert Di Silva, înflăcăratul procuror districtual al New Yorkului. Dacă M. Moretti părea întruchiparea imobilităţii, R. Di Silva era un adevărat perpetuum mobile; trecuse prin viaţă de parcă ar fi întârziat mereu cu cinci minute la o întâlnire. Într-o agitaţie constantă, părea că boxează cu duşmani invizibili. Era mic de statură, bine legat, cu părul tăiat după moda din urmă cu douăzeci de ani. Fusese boxer, în tinereţe şi ucisese un om pe ring; nu regretase niciodată. Cu timpul însă învăţase să fie milos. R. Di Silva era un bărbat pătimaş şi ambiţios, care îşi croise drumul în viaţă fără băni sau relaţii. Avea un personal numeros şi oricare din asistenţii săi principali era capabil să conducă acest caz. Pe măsură ce urcase, se poleise cu aparenţa unui umil slujitor al poporului; dar sub stratul subţire de polei se afla o lepădătură, un om care nu uita şi nu ierta niciodată. Dar Di Silva ştiuse de la început că avea să se îngrijească el însuşi de cazul Moretti.   Numele lui Moretti era întotdeauna pe prima pagină a ziarelor, ginerele lui A. Granelli, capo di capi, şeful celei mai puternice dintre cele cinci Familii mafiote de pe coasta de est. A. Granelli îmbătrânea, iar în lumea interlopă se zvonea că M. Moretti îi va lua locul socrului său. M. Moretti fusese implicat în zeci de crime, dar nici un procuror districtual nu reuşise să dovedească nimic, însuşi Di Silva încercase să adune probe împotriva lui Moretti. Apoi, deodată, Di Silva avu noroc. Camillo Stela, unul din „soldaţii” lui Moretti, fusese prins în momentul în care comitea crima. În schimbul vieţii, a acceptat să „cânte”. A fost cea mai frumoasă muzică pe care a ascultat-o Di Silva vreodată, un cântec care avea să îngenuncheze una din cele mai puternice familii ale Mafiei din est, avea să-l aducă pe Moretti pe scaunul electric şi să-l ridice pe Di Silva pe scaunul guvernatorului din Albany. Şi alţi guvernatori ai statului New York au ajuns la Casa Albă. Di Silva intenţiona să fie următorul. Momentul era propice. Alegerile guvernamentale începeau în anul următor. Unul dintre cei mai puternici oameni politici ai statului îi spusese lui Di Silva: — Cu publicitatea pe care o să o ai în cazul ăsta, ai să fii numit, apoi ales guvernator, Bobby. Înhaţă-l pe Moretti şi eşti candidatul nostru.   R. Di Silva nu-şi asumă nici un risc. Îşi pregăti meticulos cazul împotriva lui M. Moretti. Îşi puse asistenţii la treabă, să adune probe, să lămurească orice detaliu, tăind toate căile legale de scăpare la care putea apela apărătorul lui Moretti. Una câte una, fiecare portiţă fusese închisă. Cheia procesului împotriva lui Michael Moretti era Camillo Stela, iar martorul principal al lui Di Silva era păzit cu străşnicie. Procurorul districtual îşi aducea bine aminte de Abe „Puştiul”. Rebes, martorul guvernului, care a căzut de la etajul şase al hotelului Half Moon din Coney Island, în timp ce îl păzeau şase poliţişti. Robert Di Silva a ales personal paznicii lui Camillo Stela, iar înaintea procesului, în fiecare noapte Stela a fost mutat în secret în locuri diferite. Acum, cu procesul în curs, Stela era ţinut într-o celulă izolată, păzită de patru oameni înarmaţi. Nimeni nu avea voie să se apropie de el, fiindcă dorinţa lui Stela de a depune mărturie stătea în credinţa sa că procurorul districtual Di Silva era capabil să-l apere de răzbunarea lui Michael Moretti. Era dimineaţa celei de-a cincea zi a procesului.   Pentru Jennifer Parker era prima zi a procesului. Stătea la masa acuzării împreună cu alţi cinci noi asistenţi ai procurorului districtual care depuseseră jurământul împreună cu ea în dimineaţa aceea. Jennifer Parker era o fată de douăzeci şi patru de ani, zveltă, cu părul negru, cu pielea palidă, o figură mobilă, inteligentă şi ochi verzi gânditori. Avea un chip mai mult atrăgător decât frumos, un chip pe care citeai mândrie, şi curaj, şi sensibilitate, un chip pe care era greu să-l uiţi. Stătea dreaptă, rigidă, încercând să-şi construiască o platoşă împotriva unor fantome nevăzute ale trecutului. Ziua aceea începuse dezastruos pentru Jennifer Parker. Ceremonia depunerii jurământului la biroul procurorului districtual fusese programată pentru ora opt a.m. Jennifer îşi pregătise cu grijă hainele cu o seară înainte şi pusese ceasul să sune la ora şase pentru a avea timp să se spele pe cap. Ceasul nu a sunat. Jennifer s-a sculat la şapte şi jumătate şi a intrat în panică. I s-a dus un fir de la ciorap când i s-a rupt tocul de la pantof şi a trebuit să-şi schimbe îmbrăcămintea. A trântit uşa minusculului ei apartament exact în momentul în care şi-a adus aminte că a uitat cheile înăuntru. Plănuise să ia un autobuz până la clădirea Curţii Criminale, dar acum a trebuit să alerge să prindă un taxi, pe care nu şi-l putea permite, şi a dat peste un şofer care i-a explicat tot timpul drumului de ce lumea era pe cale de a se sfârşi. Când, în cele din urmă, Jennifer a ajuns, cu răsuflarea tăiată, la Curtea Criminală, era în întârziere cu cincisprezece minute. Se aflau acolo douăzeci şi cinci de avocaţi adunaţi în biroul procurorului districtual, majoritatea lor proaspăt ieşiţi de pe băncile Facultăţii de drept, tineri şi înfocaţi şi emoţionaţi de faptul că vor lucra pentru procurorul districtual al New Yorkului. Încăperea era impresionantă, decorată cu mult gust. Avea un birou cu trei scaune în faţa lui şi un fotoliu confortabil de piele în spate, o masă de şedinţe cu câteva zeci de scaune împrejur şi pe pereţi rafturi pline cu cărţi de legi. De asemenea, pe pereţi atârnau fotografii înrămate cu autografe ale lui J. Edgar Hoover, John Lindsay, Richard Nixon şi Jack Dempsey. Când Jennifer intră grăbită în birou, cerându-şi scuze, Di Silva era în toiul unei cuvântări. Se opri, se întoarse spre Jennifer şi spuse: — Ce dracu crezi că-i aici? Un ceai dansant? — Îmi pare îngrozitor de rău, eu… — Nu-mi pasă cât de rău îţi pare. Să nu mai întârzii niciodată! Ceilalţi se uitară la Jennifer ascunzându-şi cu grijă simpatia. Di Silva se întoarse spre grup şi mârâi: — Ştiu de ce sunteţi cu toţii aici. Vă veţi învârti pe aici suficient ca să învăţaţi câteva şmecherii şi apoi, când o să credeţi voi că sunteţi pregătiţi, veţi pleca pentru a deveni avocaţi pledanţi în procese criminale. Dar s-ar putea să fie unul printre voi — s-ar putea — care să fie destul de bun să-mi ia locul într-o zi. Di Silva făcu semn din cap spre asistentul său: Citeşte-le jurământul. Depuseră jurământul cu vocile stinse. Când terminară, Di Silva spuse: — All right. Sunteţi ofiţeri ai Curţii, Dumnezeu să ne ajute. În acest birou au loc acţiunile cele mai importante, dar nu speraţi prea multe. O să vă îngropaţi mai întâi nasurile în cercetări şi schiţe de documente, citaţii, mandate de arestare — toate lucrurile acelea minunate care vi s-au predat la şcoală. Nu vă veţi ocupa de vreun proces cel puţin un an-doi. Di Silva se opri pentru a-şi aprinde o ţigară. — Conduc acum acuzarea într-un caz. Câţiva dintre voi poate aţi citit despre el. Avea vocea plină de sarcasm. Mi-ar fi de folos şase dintre voi pentru diverse comisioane. Jennifer ridică prima mâna. Di Silva ezită un moment, apoi o alese împreună cu alţi cinci. — Mergeţi la camera 16. La ieşirea din birou li s-au eliberat legitimaţii. Jennifer n-a fost descurajată de atitudinea procurorului districtual. Trebuie să fie dur, se gândea ea. Este un post greu. Şi lucra pentru el acum. Făcea parte din personalul procurorului districtual al New-Yorkului! Anii de muncă interminabilă pe băncile şcolii se sfârşiseră. Profesorii ei predaseră în aşa fel încât legea părea cumva abstractă şi străveche, dar Jennifer reuşise să zărească întotdeauna mai departe, spre Pământul Făgăduinţei: adevărata lege, care trata corect fiinţele omeneşti şi pasiunile lor. Jennifer absolvise a doua din clasa ei şi apăruse în Revista de Drept. Trecuse examenul de avocat pledant din prima încercare, în timp ce o treime din cei care l-au dat împreună cu ea au picat. Simţea că-l înţelege pe Robert Di Silva şi era sigură că ar fi fost capabilă să îndeplinească orice i-ar fi dat de făcut. Jennifer învăţase bine lecţia. Ştia că sunt patru oficii sub Procurorul Districtual — Procese, Apeluri, Escrocherii şi Fraude — şi se întreba la care din ele va fi repartizată. Erau peste două sute de asistenţi de procurori districtuali în New York şi cinci procurori districtuali, câte unul pentru fiecare district. Dar cel mai important, desigur, era Manhattan: Robert Di Silva. Jennifer stătea acum în camera de judecată, la masa acuzării, privindu-l pe Di Silva la treabă, un inchizitor puternic, neobosit. Jennifer aruncă o privire spre acuzat, Michael Moretti. În ciuda celor citite despre el, Jennifer nu se putea împăca cu gândul că Michael Moretti era un criminal. Arată ca o stea de cinema în decorul unui tribunal, gândea Jennifer. Stătea nemişcat, numai ochii lui negri trădând ceva din furtuna interioară. Se mişcau fără încetare, examinând fiecare colţ al sălii ca şi cum ar fi încercat să-şi calculeze şansele de fugă. Nu exista nici o scăpare. Di Silva avusese grijă de asta.   Camillo Stela era pe banca martorilor. Dacă ai fi vrut să îl compari cu un animal, te-ai fi gândit la nevăstuică. Avea o faţă îngustă, cu buze subţiri şi dinţi galbeni. Ochii, mici, se mişcau necontenit în cap şi nu-ţi venea să-l crezi încă înainte de a deschide gura. Robert Di Silva era conştient de impactul martorului său asupra juriului, dar nu mai avea importanţă. Ceea ce conta era ce avea Stela de spus. Avea de povestit istorii de groază, care nu mai fuseseră niciodată spuse şi care sunau perfect adevărat. Procurorul districtual se îndreptă spre banca martorului, unde Camillo Stela depusese jurământul. — Domnule Stela, aş vrea ca juriul să ştie că sunteţi un martor potrivnic şi că, pentru a depune mărturie, Statul a fost de acord să vă dea voie să fiţi judecat pentru învinuirea mai mică de vătămare involuntară de persoană, în procesul de omor în care sunteţi implicat. Este adevărat? — Da, domnule. Mâna dreaptă i se crispa. — Domnule Stela, îl cunoaşteţi pe acuzat, Michael Moretti? — Da, domnule. Evita să privească spre masa acuzatului, unde stătea Michael Moretti. — Care era natura relaţiilor dintre dumneavoastră? — Am lucrat pentru Mike. — De cât timp îl cunoaşteţi pe Michael Moretti? — De aproape zece ani. Acum i se încorda gâtul. — Vreţi să spuneţi că eraţi apropiat acuzatului? — Obiectez. Thomas Colfax se ridică în picioare. Avocatul lui Moretti era un bărbat înalt, cu părul argintiu, cam de şaizeci de ani, un „consigliere” al Sindicatului şi unul dintre cei mai vicleni avocaţi din barou. — Procurorul districtual încercă să îndrume martorul. Judecătorul Lawrence Waldman spuse: — Se admite. — Voi reformula integrarea. Ce anume lucraţi pentru domnul Moretti? — Eram un fel de gorilă. — Vreţi să fiţi mai explicit? — Da. Dacă apărea o problemă — cum ar fi dacă cineva călca strâmb — Mike îmi spunea să îndrept problema. — Cum făceaţi asta? — Ştiţi… muşchii. — Puteţi da juriului un exemplu? Thomas Colfax era în picioare. — Obiectez, domnule preşedinte. Acest fel de a întreba este imaterial. — Nu se admite. Martorul poate răspunde. — Ei bine, Mike e-n împrumuturi cu camătă, da? Acum câţiva ani, Jimmy Serrano a întârziat cu plata, aşa că Mike m-a trimis să-i dau o lecţie lui Jimmy. — În ce a constat această lecţie? — I-am rupt picioarele. Vedeţi, explică Stela cu sinceritate, dacă îl laşi pe unul să scape, o să încerce toţi. Cu coada ochilor, Robert Di Silva putea vedea reacţia de stupoare pe faţa juraţilor. — În ce alte afaceri a mai fost implicat Michael Moretti pe lângă împrumuturile de bani? — Isuse! O grămadă. — Aş vrea să ni le spuneţi, domnule Stela. — Da. Cum ar fi pe cheu. Mike are un aranjament cu sindicatele. Ca şi-n industria ţoalelor. Mike e-n jocuri de noroc, tonomate, colectarea gunoaielor, textile. Cam astea. — Domnule Stela, Michael Moretti este acuzat de uciderea lui Eddie şi Albert Ramos. I-aţi cunoscut? — Oh, sigur. — Eraţi de faţă când au fost ucişi? — Daa. Părea că întregul corp i se crispează. — Cine i-a ucis de fapt? — Mike. Pentru o secundă ochii săi se întâlniră cu ai lui Michael Moretti şi Stela se uită repede în altă parte. — Michael Moretti? — Exact. — De ce voia acuzatul ca fraţii Ramos să fie ucişi? — Ştiţi, Eddie şi Al aveau grijă de pariuri… — Este vorba de o operaţiune de pariuri clandestine? — Daa. Mike a aflat că ei trişa. Trebuia să le dea o lecţie, că erau băieţii lui, ştiţi? Gândea că… — Obiectez! — Se admite. Martorul să rămână la fapte. — Faptele este că Mike mi-a spus să invit băieţii… — Eddie şi Albert Ramos? — Daa. La o mică petrecere la „Pelican”. E un club particular pe plajă. Braţul începu din nou să i se crispeze, iar Stela, conştient deodată de asta, îl apucă cu cealaltă mână. Jennifer Parker se întoarse să se uite la Michael Moretti. Privea impasibil, cu faţa şi corpul imobile. — Ce s-a întâmplat apoi, domnule Stela? — I-am luat pe Eddie şi Al şi i-am dus cu maşina în parcare. Mike era acolo şi aştepta. Când băieţii s-a dat jos din maşină, eu m-am dat la o parte şi Mike a început să tragă. — I-aţi văzut pe fraţii Ramos căzând la pământ? — Da, domnule. — Şi erau morţi? — I-a îngropat ca şi cum era morţi. Se auzi un murmur în sală. Di Silva aşteptă până se făcu linişte. — Domnule Stela, sunteţi conştient că mărturia depusă este autoincriminatorie? — Da, domnule. — Şi că sunteţi sub jurământ, iar viaţa unui om este în joc? — Da, domnule. — Aţi fost martor când acuzatul, Michael Moretti, a împuşcat cu sânge rece doi bărbaţi fiindcă nu i-au dat nişte bani? — Obiectez! îndrumă martorul. — Se admite. Procurorul districtual Di Silva se uită la feţele juraţilor şi ce văzu acolo îi spuse că a câştigat procesul. Se întoarse spre Camillo Stela. — Domnule Stela, ştiu că v-a trebuit foarte mult curaj pentru a veni în această sală spre a depune mărturie. În numele oamenilor acestui stat, vreau să vă mulţumesc. Di Silva se întoarse spre Thomas Colfax. — Martorul dumneavoastră. Thomas Colfax se ridică cu graţie în picioare. — Mulţumesc, domnule Di Silva. Aruncă o privire la ceasul de pe perete, apoi se întoarse spre juriu. Dacă se poate, domnule preşedinte, este aproape ora douăsprezece. Aş prefera ca examinarea mea să nu fie întreruptă. Se poate să rog curtea să ia pauza de masă acum şi eu să interoghez după-amiază? — Foarte bine. Judecătorul Lawrence Waldman bătu cu ciocănelul în masă. Pauză până la ora două. Toată lumea se sculă în picioare, în timp ce judecătorul se ridică şi ieşi prin uşa laterală spre cabinetul său. Juraţii începură să iasă şi ei. Patru poliţişti înarmaţi îl înconjurară pe Camillo Stela şi îl escortară printr-o uşă din fundul sălii de judecată ce ducea la camera martorului. Imediat, Di Silva fu înconjurat de reporteri. — Ne daţi o declaraţie? — Cum credeţi că a decurs procesul până acum, domnule procuror districtual? — Cum aveţi de gând să-l protejaţi pe Stela după ce se va termina? În mod obişnuit, Robert Di Silva n-ar fi admis un asemenea amestec în sala de judecată, dar acum, cu ambiţiile sale politice, avea nevoie să aibă presa de partea lui, aşa că se abătu de la atitudinea obişnuită şi se purtă politicos cu ei. Jennifer Parker stătea acolo, privindu-l pe procurorul districtual cum parează întrebările reporterilor. — Veţi obţine o condamnare? — Nu sunt ghicitor, îl auzi Jennifer pe Di Silva spunând cu modestie. De aceea avem juri, doamne şi domni. Ei vor decide dacă domnul Moretti este inocent sau vinovat. Jennifer îl privi pe Michael Moretti ridicându-se în picioare. Făcea impresia că este calm şi relaxat. Părea să-i vină foarte greu să creadă că e vinovat de toate lucrurile acelea teribile de care era acuzat. Dacă ar fi să-l aleg pe vinovat, gândea Jennifer, l-aş alege pe Stela, Crispatul.   Reporterii s-au mutat de lângă Di Silva, care stătea de vorbă acum cu membrii personalului său. Jennifer ar fi dat orice ca să audă ce vorbeau. Jennifer văzu cum un bărbat îi spune ceva lui Di Silva, se desprinde din grupul procurorului districtual şi se grăbeşte spre ea. Avea în mână un plic mare. — Domnişoara Parker? Jennifer îi privi surprinsă. — Da. — Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Spuneţi-i să-şi împrospăteze memoria cu datele astea. Colfax va încerca să-i distrugă mărturia şi şeful vrea să fie sigur că Stela n-o să se prostească. Îi întinse plicul lui Jennifer şi ea se uită spre Di Silva. Şi-a amintit numele meu, gândi ea, este de bun augur. — Ar fi bine să vă grăbiţi. P.D. nu crede că Stela e prea rapid la învăţat. — Da, domnule. Jennifer plecă repede. Se îndreptă spre uşa prin care îl văzuse pe Stela ieşind. Un poliţist înarmat îi bloca repede calea. — Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară? — Biroul procurorului districtual, spuse Jennifer crispată. Îşi scoase legitimaţia şi o arătă. Trebuie să-i dau un plic domnului Stela de la domnul Di Silva. Gardianul examină cu atenţie legitimaţia, apoi deschise uşa şi Jennifer se trezi în camera martorului. Era o cameră mică, în care se găseau un birou vechi, o canapea uzată şi scaune de lemn. Stela stătea pe unul din ele. Mâna i se contracta violent. În cameră se aflau patru poliţişti înarmaţi. Când Jennifer intră, unul din gardieni spuse: — Hei! Nimeni n-are voie aici. — E okay, Al. Biroul P.D., spuse gardianul de afară. Jennifer îi întinse plicul lui Stela. — Domnul Di Silva vrea să vă împrospătaţi memoria cu datele acestea. Stela clipi privind-o, nereuşind să-şi stăpânească contracţiile.     2   În timp ce Jennifer se îndrepta spre ieşirea clădirii Curţii Criminale pentru a-şi lua masa de prânz, trecu pe lângă uşa deschisă a unei săli de judecată pustii. Nu putu rezista să nu intre un moment. Erau cincisprezece rânduri de bănci pentru spectatori, în faţa tribunei înalte a judecătorului se găseau două mese lungi, cea din stânga însemnată Reclamant, iar cea din dreapta Acuzat. Boxa juraţilor avea două rânduri de câte opt scaune. E o sală de judecată obişnuită, gândea Jennifer, simplă — chiar urâtă — dar este inima libertăţii. Această cameră şi toate celelalte asemenea reprezintă diferenţa dintre civilizaţie şi sălbăticie. Dreptul la un proces cu juraţi caracterizează o naţiune liberă. Jennifer se gândi la toate ţările din lume care nu aveau această cameră mică, ţări în care cetăţenii erau luaţi din paturile lor în mijlocul nopţii, torturaţi şi ucişi de duşmani necunoscuţi, pentru cauze nedivulgate: Iran, Uganda, Argentina, Peru, Brazilia… lista era uriaşă. Dacă sălile de judecată americane vor fi private vreodată de puterea lor, gândea Jennifer, dacă cetăţenilor li se va nega vreodată dreptul la un proces cu juraţi, atunci America va înceta să mai existe ca naţiune liberă. Acum făcea şi ea parte din sistem şi, stând acolo, încerca un puternic sentiment de mândrie. Va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a onora conceptul, pentru a ajuta la păstrarea lui. Din capătul îndepărtat al holului se auzi un murmur îndepărtat, care se amplifica din ce în ce, pentru a deveni infernal. Începură să sune sonerii de alarmă. Jennifer auzi zgomot de paşi fugind pe coridor şi văzu poliţişti cu armele în mână alergând spre intrarea principală a tribunalului. Primul lucru care îi veni în mintea lui Jennifer fu că Michael Moretti a reuşit cumva să treacă de bariera de gardieni şi să scape. Se grăbi pe coridor. Era demenţă curată. Oamenii alergau nebuneşte, strigând ordine peste zgomotul soneriilor. Gărzi înarmate se aşezară la ieşiri. Reporterii care se aflau la telefon pentru a-şi transmite articolele se grăbiră spre coridor ca să vadă ce se întâmplă. Departe, în capătul holului, Jennifer îl văzu pe procurorul districtual Robert Di Silva dând ordine câtorva poliţişti. Avea faţa lividă. Dumnezeule! O să facă un infarct! Îşi făcu loc prin mulţime şi se duse spre el, gândind că poate i-ar fi cumva de ajutor. În timp ce se apropia, unul din poliţiştii care îl păzea pe Stela o văzu pe Jennifer. Ridică mâna şi arătă spre ea. Jennifer Parker se văzu atunci înşfăcată, încătuşată şi pusă sub stare de arest. În camera judecătorului Lawrence Waldman erau patru persoane: judecătorul Waldman, procurorul districtual Robert Di Silva, Thomas Colfax şi Jennifer. — Aveţi dreptul să aveţi un avocat înainte de a face orice declaraţie, o informă judecătorul Waldman pe Jennifer, şi aveţi dreptul să nu vorbiţi. Dacă… — N-am nevoie de nici un avocat, domnule preşedinte! Pot să explic ce s-a întâmplat. Robert Di Silva se aplecă atât de mult spre Jennifer, încât putea vedea cum îi pulsează o venă la tâmplă. — Cine te-a plătit să-i dai pachetul ăsta lui Camillo Stela? — Plătit? Nimeni nu m-a plătit! Vocea lui Jennifer era plină de indignare. Di Silva ridică un plic de pe biroul judecătorului Waldman. — Nimeni nu te-a plătit? Ai intrat pur şi simplu la martorul meu şi i-ai dat asta? Scutură plicul şi trupul unui canar galben căzu pe masă. Avea gâtul rupt. Jennifer se uită la el îngrozită. — Eu… unul din oamenii dumneavoastră… mi l-a dat… — Care dintre ei? — Nu… nu ştiu. — Dar ştii că era unul din oamenii mei. Vocea era neîncrezătoare. — Da. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră, apoi a venit la mine, mi-a întins plicul şi mi-a spus că dumneavoastră vreţi ca eu să i-l duc lui Stela. A… a ştiut chiar şi cum mă cheamă. — Bineînţeles că ştia. Cât te-au plătit? E un coşmar, gândi Jennifer. O să mă trezesc imediat şi va fi şase dimineaţa şi o să mă îmbrac şi mă voi duce să depun jurământul. — Cât? Furia din vocea lui o ridică pe Jennifer în picioare. — Mă acuzaţi de…? — Să te acuz! Robert Di Silva îşi strânse pumnii. Lady, nici n-am început încă. Când o să ieşi din închisoare vei fi prea bătrână ca să poţi cheltui banii. — Nu este nici un ban la mijloc. Jennifer se uită la el sfidător. Thomas Colfax stătea în spate, ascultând liniştit conversaţia. O întrerupse acum pentru a spune: — Scuzaţi-mă, domnule preşedinte, dar mi-e teamă că aşa nu ajungem la nici un rezultat. — De acord, răspunse judecătorul Waldman. Se întoarse spre procurorul districtual: — Cum stai, Bobby? Mai vrea Stela să fie supus interogatoriului avocatului apărării? — Interogatoriu? E ca un coş de gunoi! E speriat de şi-a pierdut minţile. Nu mai poate veni la bară. Thomas Colfax spuse blând: — Dacă nu-mi pot susţine interogatoriul asupra martorului principal al acuzării, domnule preşedinte, va trebui să cer aplicarea procedurii unui proces incomplet. Toată lumea din cameră ştia ce înseamnă asta: Michael Moretti va pleca liber din sala de judecată. Judecătorul Waldman se uită la procurorul districtual. — I-aţi spus martorului dumneavoastră că poate fi acuzat de nesupunere? — Da. Stela este mai speriat de ei decât de noi. Se întoarse pentru a arunca o privire veninoasă spre Jennifer. Nu mai are încredere că-l putem proteja. Judecătorul Waldman spuse rar: — Atunci, mi-e teamă că această curte n-are altă alternativă decât să satisfacă cererea apărării şi să declare procesul incomplet. Robert Di Silva stătea acolo şi asculta cum cazul său este desfiinţat. Fără Stela nu mai avea nici un caz. Michael Moretti nu mai putea fi acuzat de nimic acum, dar Jennifer Parker putea. Avea de gând să o facă să plătească pentru ce îi făcuse. — Voi da instrucţiuni ca acuzatul să fie eliberat şi juriul dizolvat, spuse judecătorul Waldman. — Mulţumesc, domnule preşedinte. Nu se vedea nici un semn de triumf pe faţa lui Thomas Colfax. — Dacă nu mai este nimic… începu judecătorul Waldman. — Mai este ceva! Robert Di Silva se întoarse spre Jennifer Parker. Vreau să fie reţinută pentru obstrucţia justiţiei, pentru influenţarea martorului într-un caz important, pentru conspiraţie, pentru… Era incoerent de furie. De necaz, Jennifer îşi regăsi vocea: — Nu puteţi dovedi nici una din acuzaţiile astea, pentru că nu sunt adevărate. Eu… poate sunt vinovată că am fost proastă, dar asta-i tot, e singurul lucru de care aş putea fi învinuită. Nu m-a mituit nimeni. Credeam că dau un pachet din partea dumneavoastră. Judecătorul Waldman se uită la Jennifer şi spuse: — Indiferent de motive, consecinţele au fost extrem de neplăcute. Voi cere Comisiei de Apel să înceapă o investigaţie şi, dacă se consideră că circumstanţele o cer, să înceapă procedura de scoatere din baroul avocaţilor. Jennifer simţi deodată că leşină. — Domnule preşedinte, eu… — Asta-i tot pentru moment, domnişoară Parker. Jennifer rămase neclintită o clipă, uitându-se la feţele lor ostile. Nu mai avea nimic de spus. Canarul galben de pe masă spusese tot.     3   Nu se putea spune doar că Jennifer Parker a fost menţionată în ştirile de seară — ea a fost ştirile de seară. Povestea ei cu canarul galben dat martorului lui Di Silva era irezistibilă. Fiecare canal de televiziune a arătat-o pe Jennifer părăsind camera judecătorului Waldman, luptându-se să iasă din tribunal, înconjurată de presă şi public. Lui Jennifer nu-i venea să creadă văzând publicitatea oribilă care i se făcea. O pistonau din toate părţile: reporteri de televiziune, reporteri radio şi ziarişti. Voia cu disperare să fugă de lângă ei, dar n-o lăsa mândria ei. — Cine v-a dat canarul galben, Miss Parker? — L-aţi întâlnit vreodată pe Michael Moretti? — Ştiaţi că Di Silva plănuia să se folosească de acest caz pentru a ajunge guvernator? — Procurorul districtual spune că intenţionează să vă scoată din barou. Aveţi de gând să luptaţi împotriva lui? La fiecare întrebare Jennifer răspundea cu buzele strânse: — Fără comentarii. În ştirile de seară, CBS a numit-o „Wrong-Way Parker”, fata care a apucat-o într-o direcţie greşită. Un reporter de la ABC i-a spus „Canarul Galben”. La NBC, un comentator sportiv a comparat-o cu Roy Riegels, jucătorul de fotbal care a fugit cu mingea spre propriile buturi. În Tony’s Place, un restaurant al lui Michael Moretti, avea loc o petrecere. Erau câteva zeci de oameni în sală, bând şi râzând. Michael Moretti stătea singur la bar, într-o oază de linişte, privind-o pe Jennifer Parker la televizor. Ridică paharul în semn de salut spre ea şi bău. Avocaţii discutau peste tot episodul Jennifer Parker. Jumătate dintre ei credeau că a fost mituită de Mafia, iar cealaltă jumătate că a fost o naivă inocentă. Dar indiferent ce credeau, cu toţii erau de acord într-o privinţă: scurta carieră de avocat a lui Jennifer Parker se terminase. Durase exact patru ore.   S-a născut în Kelso, Washington, un orăşel cu case de lemn fondat în 1847 de un inginer topograf scoţian care l-a numit aşa după oraşul său natal. Tatăl lui Jennifer fusese avocat, lucrând mai întâi pentru companiile de prelucrare a lemnului care dominau oraşul, iar mai târziu pentru muncitorii de la fabricile de cherestea. Primele amintiri din copilăria lui Jennifer erau numai bucurii. Statul Washington era ca o ţară din poveşti pentru un copil, cu munţi măreţi, gheţari şi parcuri naturale. Se schia, se mergea în canoe şi, când s-a făcut mai mare, făcea alpinism pe gheţari şi excursii în locuri cu nume minunate: Ohanapecosh şi Niscually, şi Lake Cle Elum, şi Chenuis Falls, şi Horse Heaven, şi Yakima Valley. Jennifer a învăţat de la tatăl său să schieze la Timberline şi să urce pe munte pe Mount Rainier. Tatăl ei avea întotdeauna timp pentru ea, în timp ce mama, frumoasă şi fără odihnă, era misterios de ocupată şi rareori acasă. Jennifer îşi adora tatăl. Abner Parker avea în vine un amestec de sânge englez, irlandez şi scoţian. Avea o talie mijlocie, păr negru şi ochi albastru-verzui. Era un tip milos, cu un simţ înnăscut pentru justiţie. Nu îl interesau banii, ci oamenii. Stătea ore întregi de vorbă cu Jennifer, povestindu-i despre cazurile lui şi despre problemele oamenilor care intrau în biroul său micuţ şi nepretenţios, iar Jennifer nu şi-a dat seama decât mulţi ani mai târziu că vorbea cu ea fiindcă nu avea pe nimeni altcineva căruia să-i împărtăşească gândurile. După orele de şcoală, Jennifer alerga la tribunal să-l vadă pe tata la lucru. Dacă nu erau procese în curs, stătea prin biroul lui, ascultându-l vorbind cu clienţii despre cazurile lor. N-au vorbit niciodată dacă să urmeze sau nu Facultatea de Drept; era de la sine înţeles. Când Jennifer avea cincisprezece ani, începuse să-şi petreacă verile muncind pentru tatăl ei. La vârsta când celelalte fete se întâlneau cu băieţi şi se îndrăgosteau, Jennifer era absorbită de procese şi testamente. Băieţii o curtau, dar ieşea rar. Când tatăl său o întreba de ce, îi răspundea: „Toţi sunt aşa de tineri, papa.” Ştia că într-o zi se va mărita cu un avocat ca tata. Când Jennifer împlini şaisprezece ani, mama ei a plecat de acasă cu băiatul de optsprezece ani al vecinului de vizavi, iar tatăl lui Jennifer „a murit” în tăcere. Au trecut şapte ani până ce inima lui a încetat să bată, dar murise din momentul în care aflase vestea despre soţia sa. Tot oraşul aflase şi toţi erau plini de înţelegere, ceea ce, bineînţeles, înrăutăţea lucrurile, fiindcă Abner Parker era un om mândru. Atunci a început să bea. Jennifer a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i alina durerea, dar n-a rezolvat nimic şi nimic n-a mai fost la fel de atunci. Anul următor, când a venit timpul să urmeze liceul, Jennifer s-a gândit să stea acasă, dar el nici n-a vrut să audă. — Vom fi parteneri, Jennie, i-a spus el. Grăbeşte-te să termini facultatea. După absolvirea liceului s-a înscris la Universitatea Washington din Seattle pentru a studia Dreptul. În primul an de şcoală, în timp ce colegii ei se chinuiau într-un hăţiş impenetrabil de contracte, prejudicii, proprietăţi, proceduri civile şi drept roman, Jennifer se simţea de parcă ar fi fost acasă. S-a mutat la căminul universităţii şi a obţinut o slujbă la Biblioteca de drept. Jennifer s-a îndrăgostit de Seattle. Duminica, împreună cu un student indian, Ammini Williams şi o irlandeză, Josephine Collins, se plimbau cu barca pe Green Lake, în centrul oraşului, sau asistau la cursele de pe Lake Washington. În Seattle se aflau multe cluburi de jazz, iar favoritul lui Jennifer era Peter’s Poop Deck, unde aveau lăzi în loc de mese. După-amiezele, Jennifer, Ammini şi Josephine se întâlneau la Hasty Tasty, o cârciumioară unde se făceau cei mai buni cartofi prăjiţi din lume. Doi băieţi o curtau pe Jennifer: un student la medicină, tânăr şi seducător, pe nume Noah Larkin, şi un student la Drept, Ben Munro. Din când în când, Jennifer ieşea cu ei, dar era mult prea ocupată pentru a se gândi la ceva mai serios. Iernile erau aspre şi umede şi părea că plouă tot timpul. Jennifer purta o jachetă de pled veche, albastru-verzuie, care reţinea picăturile de ploaie în lâna ei ponosită şi îi făcea ochii să strălucească precum smaraldele. Mergea prin ploaie, pierdută în gândurile ei, fără să-şi dea seama vreodată că toţi cei pe lângă care trecea întorceau capul. Primăvara, fetele apăreau în rochiile lor subţiri de bumbac. Băieţii se adunau pe iarba din parcul universităţii şi priveau fetele trecând, dar Jennifer avea ceva care îi făcea să se simtă neaşteptat de timizi. Ceva aparte, greu de definit pentru ei, un sentiment că fata a ajuns deja la ceva pe care ei îl caută încă. În fiecare vară Jennifer se ducea acasă să-şi vadă tatăl. Se schimbase însă atât de mult. Nu era niciodată beat, dar niciodată treaz. Se retrăsese într-o fortăreaţă unde nu-l mai putea atinge nimic. A murit când Jennifer era în ultimul an de facultate. Oraşul îl ţinea minte, aşa că au venit aproape o sută de oameni la funeralii, oameni pe care îi ajutase şi cu care se împrietenise de-a lungul anilor. Jennifer a suferit în tăcere. A pierdut mai mult decât un tată. A pierdut un profesor şi un mentor. După înmormântare, Jennifer s-a întors la Seattle pentru a termina şcoala. Tata îi lăsase mai puţin de-o mie de dolari şi trebuia să se hotărască ce va face în viată. Ştia că nu se poate întoarce în Kelso pentru a practica avocatura; fiindcă acolo va fi întotdeauna fetiţa a cărei mamă a fugit cu un adolescent. Datorită mediei mari pe care o avea, Jennifer a primit câteva oferte la firme importante din ţară. Warren Oakes, profesorul său de drept penal, i-a spus: — Asta-i un lucru foarte bun, domnişoară. Este foarte greu pentru o femeie să intre într-o firmă bună de avocatură. Dilema lui Jennifer era că nu mai avea o casă sau rădăcini undeva. Nu era sigură unde ar vrea să trăiască. Puţin timp după terminarea studiilor, problema s-a rezolvat. Profesorul Oakes a chemat-o să stea de vorbă după cursuri. — Am o scrisoare de la biroul procurorului districtual din Manhattan, care îmi cere să-i recomand pe cel mai bun absolvent al meu. Te interesează? New York! — Da, domnule. Jennifer a fost aşa de uimită, încât răspunsul a ţâşnit imediat. A zburat la New York pentru a da examenul de avocat pledant şi s-a întors apoi la Kelso pentru a închide biroul părintesc. A fost o experienţă dulce-amăruie, plină de amintiri, fiindcă lui Jennifer i se părea că în biroul acela a crescut. Şi-a luat o slujbă de bibliotecară până avea să afle dacă a trecut examenul de la New York. — E unul din cele mai grele din ţară, a avertizat-o profesorul Oakes. Dar Jennifer ştia. A primit răspunsul că a luat examenul şi o ofertă de la biroul procurorului districtual în aceeaşi zi. O săptămână mai târziu, Jennifer era în drum spre est. Şi-a găsit un apartament micuţ în josul lui Third Avenue, cu o imitaţie de cămin, la al patrulea etaj al unei clădiri cu scări foarte abrupte. Exerciţiul o să mă menţină în formă, îşi spuse Jennifer. Nu erau munţi de urcat în Manhattan. Apartamentul consta dintr-o sufragerie cu o canapea care se transforma în pat şi o baie minusculă cu o fereastră pe care cineva, cu mult timp în urmă, o dăduse cu vopsea neagră şi o bătuse în cuie. Mobila arăta de parcă ar fi fost donată de Armata Salvării. Oh, ei bine, n-am să locuiesc mult timp aici, gândea Jennifer. E numai temporar, până voi fi recunoscută ca avocat.   *   *   *   Acesta a fost visul. Realitatea era că se afla la New York de mai puţin de şaptezeci şi două de ore, fusese dată afară din personalul procurorului districtual şi cu perspectiva scoaterii din barou. Jennifer renunţă să mai citească ziarele şi revistele şi încetă să se mai uite la televizor, fiindcă oriunde se întorcea se vedea pe sine însăşi. Simţea că oamenii se zgâiesc la ea pe stradă, în autobuz şi în magazine. Începu să se ascundă în micuţul ei apartament, refuzând să răspundă la telefon sau la soneria de la uşă. Se gândi să-şi facă bagajele şi să se întoarcă la Washington. Se gândi să-şi caute o slujbă în alt domeniu. Se gândi să se sinucidă. Petrecu multe ore compunând scrisori către procurorul districtual Robert Di Silva. Jumătate din ele erau acuzaţii caustice pentru lipsa lui de înţelegere. Cealaltă jumătate erau scuze abjecte, cu rugămintea de a i se mai da o şansă. Nici una n-a fost trimisă vreodată. Pentru prima oară în viaţă Jennifer era copleşită de un sentiment de disperare. Nu avea prieteni la New York, nimeni cu care să vorbească. Stătea încuiată în apartament toată ziua, iar noaptea târziu ieşea să se plimbe pe străzile pustii ale oraşului. Abandonaţii care populează noaptea străzile n-o acostau niciodată. Probabil că vedeau propria lor singurătate şi disperare reflectate în ochii ei. Iar şi iar, în timp ce mergea, Jennifer refăcea în minte scena din sala de judecată, schimbând întotdeauna finalul. „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Domnişoara Parker? Da. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Jennifer se uită la el cu răceală. Arătaţi-mi legitimaţia dumneavoastră vă rog. Bărbatul intră în panică şi o luă la fugă.”   „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Domnişoara Parker? Da. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Îi dădu plicul. Jennifer deschise plicul şi văzu canarul mort dinăuntru. Din acest moment eşti sub stare de arest.”   „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Trecu pe lângă ea spre un alt asistent al procurorului districtual şi îi întinse plicul. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela.”   Putea să re-scrie scena de câte ori ar fi vrut, dar nimic nu se schimba. O greşeală prostească o distrusese. Şi totuşi… cine zicea că este distrusă? Presa? Di Silva? Nu mai auzise nimic despre scoaterea ei din barou şi până atunci era încă avocat. Sunt firme care mi-au făcut oferte, îşi spuse Jennifer. Plină de speranţă, Jennifer scoase lista firmelor cu care vorbise şi începu să dea telefoane. Nici unul din cei cu care a cerut să vorbească nu era acolo şi nici nu i s-a telefonat mai târziu, cu toate că a avut grijă să lase numărul tuturor. I-au trebuit patru zile ca să-şi dea seama că era un paria în profesia ei. Vâlva din jurul cazului se domolise, dar toată lumea îşi mai amintea încă. Jennifer continuă să telefoneze la posibili patroni, trecând alternativ prin stări de disperare, indignare, frustrare şi iar disperare. Se întreba ce va face tot restul vieţii şi de fiecare dată ajungea la aceeaşi concluzie:. Ceea ce vrea ea să facă, singurul lucru care o interesează este să practice avocatura. Este avocat şi, pentru numele lui Dumnezeu, până o vor opri, va găsi o cale să-şi practice profesia. Începu să facă turul birourilor de avocatură. Intra neanunţată, îşi spunea numele secretarei şi cerea să fie primită de şeful personalului. Din când în când era primită, dar atunci Jennifer avea sentimentul că numai din curiozitate. Era o ciudăţenie şi voiau să vadă cum arată în persoană. De cele mai multe ori i se spunea pur şi simplu că nu sunt locuri. După şase săptămâni, banii începuseră să se termine. S-ar fi mutat într-un apartament mai ieftin, dar nu existau apartamente mai ieftine. Începu să sară peste micul dejun şi masa de prânz şi să mănânce de seară la una din dughenele acelea cu mâncare proastă, dar cu preţuri bune. A descoperit Steak-and-Brew şi Roast-and-Brew, unde pentru o sumă modestă căpăta un fel de mâncare, salată cât putea să mănânce şi bere… cât cuprinde. Jennifer ura berea, dar îi umplea stomacul. După ce termină lista cu firmele mari, se înarmă cu una cu firme mai mici şi începu să sune, dar reputaţia sa era notorie, cunoscută deci până şi aici. A primit o grămadă de propuneri de la bărbaţi interesanţi, dar nici o ofertă de slujbă. Începuse să dispere. All right, gândi ea cu dispreţ, dacă nimeni nu vrea să mă angajeze, o să-mi deschid propriul birou. Problema era că asta cerea bani. Zece mii de dolari cel puţin. Pentru chirie, telefon, secretară, cărţi de legi, birou, scaune, hârtii cu antet… nu-şi putea permite nici măcar timbrele. Jennifer contase pe salariul ei de la procurorul districtual, dar acesta, bineînţeles, se dusese pe apa sâmbetei. Nu, n-avea cum să-şi deschid propriul birou, indiferent cât de mic. Trebuia să găsească pe cineva cu care să împartă biroul. Jennifer cumpără The New York Times şi începu să caute prin ofertele de la mica publicitate. Abia pe la sfârşit dădu peste un mic anunţ care scria: Ofertă / Prof. băr. împ. of. cu / 2 prof. băr. Chir. rez. Ultimele două cuvinte o atrăgeau enorm pe Jennifer. Nu era bărbat, dar sexul ei nu conta. Rupse anunţul şi luă metroul până la adresa respectivă. Era o clădire veche pe Broadway. Biroul se afla la etajul zece, iar pe uşă scria: KENNETH BAILEY Investigaţii Dedesubt: Rockefeller Collection Agency Jennifer inspiră adânc, deschise uşa şi intră. Se găsea în mijlocul unui birou mic, fără geamuri. În cameră erau trei birouri ponosite, dintre care două ocupate. La unul din birouri şedea un bărbat între două vârste, chel, îmbrăcat modest. Lucra la nişte hârtii. Lângă peretele opus, la alt birou, stătea un bărbat în jur de treizeci de ani. Avea părul roşu-cărămiziu şi ochi albaştri. Avea pielea palidă şi pistruiată. Era îmbrăcat în pantaloni strânşi pe pulpe, o cămaşă fără guler şi saboţi albi de lemn, fără ciorapi. Vorbea la telefon. — Nu fiţi îngrijorată, doamnă Desser, doi dintre cei mai buni oameni ai mei lucrează la cazul dumneavoastră. Vom avea veşti despre soţul dumneavoastră dintr-un moment în altul. Mi-e teamă că trebuie să vă mai cer bani pentru cheltuieli… Nu, nu vă osteniţi să-i puneţi la poştă. Poşta e îngrozitoare. În după-amiaza asta voi fi prin vecinătatea dumneavoastră. Am să mă opresc la dumneavoastră să-i iau. Puse receptorul la loc, ridică privirea şi o văzu pe Jennifer. Se ridică în picioare, zâmbi şi întinse o mână puternică. — Eu sunt Kenneth Bailey. Ce pot face pentru dumneavoastră? Jennifer se uită în jur la camera mică, lipsită de aer şi spuse nesigură: — Am… am venit în legătură cu anunţul. — Oh! în ochi i se citea surpriza. Bărbatul chel se uita fix la Jennifer. — El este Otto Wenzel. El este Rockefeller Collection Agency. Jennifer dădu din cap. — Hello. Se întoarse spre Kenneth Bailey. Şi dumneata eşti Investigaţii? — Exact. Care-i bişniţa ta? — Care-i…? Apoi, dându-şi seama: Sunt avocat. Kenneth Bailey o studie sceptic. — Şi vrei să deschizi un birou aici? — Poate o să mai caut. Nu sunt sigură… — Chiria va fi numai de nouăzeci de dolari pe lună. — Aş putea să cumpăr clădirea asta cu nouăzeci de dolari pe lună, răspunse Jennifer. Se întoarse să plece. — Hei, stai puţin. Jennifer se opri. Kenneth Bailey îşi plimbă mâna peste faţă. — Am să fac un târg. Şaizeci. Când vor începe să-ţi meargă afacerile, o să discutăm despre mărire. Asta da afacere. Jennifer ştia că n-o să găsească niciodată vreun loc pentru suma asta. Pe de altă parte, nu vedea cum ar putea atrage clienţii în vizuina asta. Mai era un lucru pe care trebuia să-l ia în calcul. Nu avea cei şaizeci de dolari. — E-n regulă, spuse Jennifer. — N-o să-ţi pară rău, îi promise Kenneth Bailey. Când vrei să-ţi muţi lucrurile aici? — Sunt aici. Kenneth Bailey pictă el însuşi inscripţia de pe uşă. Scrise: JENNIFER PARKER Avocat Jennifer studie inscripţia cu sentimente amestecate. Nici în cele mai groaznice visuri nu se gândise că va avea numele trecut sub cel al unui detectiv particular şi al unui perceptor de acte de vânzare-cumpărare. Totuşi, în timp ce se uita la uşă, simţea un sentiment de mândrie. Era avocat. Inscripţia de pe uşă o dovedea.   Acum că Jennifer avea un spaţiu într-un birou, singurul lucru care îi lipsea erau clienţii. Jennifer nu-şi mai putea permite să mănânce nici măcar la Seak-and-Brew. Îşi prepara singură micul dejun — pâine prăjită şi cafea — pe tabla pe care o aşezase deasupra radiatorului din baie. Nu mânca de prânz, iar masa de seară o lua la Chock Full O’Nuts sau Zum Zum, unde serveau pâine şi cartofi prăjiţi. Ajungea la birou în fiecare dimineaţă la nouă fix, dar n-avea nimic de făcut decât să-i asculte pe Ken Bailey şi Otto Wenzel vorbind la telefon. Cazurile lui Ken păreau să fie numai în legătură cu găsirea unor soţi sau copii care fugiseră de acasă şi la început Jennifer era convinsă că este un escroc, făcând promisiuni extravagante şi primind avansuri mari. Dar Jennifer şi-a dat seama repede că Ken lucra din greu şi rezolva adesea cazurile. Era optimist şi inteligent. Otto Wenzel era o enigmă. Telefonul lui suna neîncetat. Îl ridica, murmura câteva cuvinte în receptor, scria ceva pe o bucată de hârtie şi dispărea câteva ore. — Oscar face retururi, îi explică Ken Bailey într-o zi. — Retururi? — Da. Companii de colectare îl folosesc pentru a lua înapoi automobile, televizoare, maşini de spălat — tot ce vrei. Se uită la Jennifer curios. — N-ai nici un client? Aprobă din cap. — Nu-i lăsa să te pună jos. Oricine poate face o greşeală. Jennifer simţi că roşeşte. Şi el ştia. Ken Bailey desfăcea din hârtie un sandwiş mare cu friptură. — Vrei un pic? Arăta delicios. — Nu, mulţumesc, spuse Jennifer ferm. Nu mănânc niciodată la prânz. — Okay. Îl privi cum muşcă din sandvişul suculent. Îi văzu expresia şi spuse: — Sigur nu…? — Nu, mulţumesc. Am… am o întâlnire. Ken Bailey o privi ieşind din birou. Rămase pe gânduri. Se mândrea cu abilitatea sa de a citi caracterele, dar Jennifer Parker îl încurca. De la televizor şi din presă aflase povestea şi era sigur că cineva o plătise pentru a distruge cazul împotriva lui Michael Moretti. După ce a întâlnit-o, Ken era mai puţin sigur. Fusese căsătorit o dată şi trecuse prin iad, şi stima foarte puţin femeile. Dar ceva îi spunea că asta e altfel, mai aparte. E frumoasă, inteligentă şi foarte mândră. Isuse! îşi spuse el. Nu fi tâmpit! O crimă pe conştiinţă e destul. La New York nimănui nu-i pasă dacă trăieşti sau mori. Nu te mai autocompătimi! îşi spunea Jennifer. Dar era greu. Resursele sale ajunseseră la optsprezece dolari, chiria apartamentului trebuia plătită, iar chiria biroului trebuia de asemenea plătită peste două zile. Nu mai avea bani să stea la New York şi nu avea destui bani să plece. Sunase toate firmele de avocatură, în ordine alfabetică, încercând să obţină o slujbă. A telefonat din cabine publice fiindcă se jena de Ken Bailey şi de Otto Wenzel. Rezultatul era întotdeauna acelaşi. Nimeni nu era interesat să o angajeze. Va trebui să se întoarcă la Kelso şi să obţină o slujbă ca asistentă sau secretară la unul din prietenii tatălui ei. Cât de mult ura lucrul ăsta! Era o înfrângere amară, dar nu mai avea de ales. Se va întoarce acasă. Problema imediată era transportul. Se uită prin ediţia de după-amiază a lui New York Post şi găsi un anunţ al cuiva care voia să împartă cheltuielile de benzină până la Seattle. Indica şi un număr de telefon şi Jennifer îl formă. Nu răspundea nimeni. Se hotărî să mai încerce o dată mâine dimineaţă. A doua zi Jennifer se duse pentru ultima oară la birou. Otto Wenzel lipsea, dar Ken Bailey era acolo, ca de obicei la telefon. Purta blue-jeans şi un pulover de caşmir. — V-am găsit soţia, spunea. Singura problemă, amice, e că nu vrea să vină acasă… Ştiu. Cine poate şti ce au femeile în cap?… Okay. Vă spun unde este şi puteţi încerca s-o convingeţi. Îi dădu adresa unui hotel din centrul oraşului. — Cu plăcere. Închise telefonul şi se întoarse spre Jennifer: — Ai întârziat în dimineaţa asta. — Mr. Bailey, eu… mi-e teamă că trebuie să plec. Îţi voi trimite banii de chirie imediat ce voi putea. Ken Bailey se lăsă pe spate în scaun şi o studie. Privirea lui o făcea pe Jennifer să nu se simtă bine. — O să fie în regulă? îl întrebă. — Înapoi la Washington? Jennifer aprobă. — Înainte de a pleca, vrei să-mi faci o mică favoare? Un prieten avocat mă tot bate la cap să duc nişte citaţii pentru el, iar eu n-am timp. Plăteşte doisprezece cincizeci pentru fiecare citaţie plus transportul. Vrei să mă ajuţi?   O oră mai târziu, Jennifer Parker se găsea în birourile somptuoase ale firmei Peabody and Peabody. Era genul de firmă în care ar fi dorit să lucreze. A fost condusă într-o cameră mică din spate, unde un secretar hărţuit îi întinse un teanc de citaţii. — Poftim. Să notaţi numărul kilometrilor. Aveţi maşină, nu? — Nu, mi-e teamă că… — Ei, dacă folosiţi metroul, ţineţi contul plăţilor. — Bine. Jennifer îşi petrecu restul zilei livrând citaţii în Bronx, Brooklyn şi Queens. La ora opt seara câştigase cincizeci de dolari. Ajunse înapoi în micuţul ei apartament îngheţată şi obosită. Dar cel puţin câştigase nişte bani, primii de când venise la New York. Iar secretarul i-a spus că mai erau o mulţime de citaţii de distribuit. Era o muncă grea, trebuia să alergi prin tot oraşul, şi umilitoare. I-au fost trântite uşi în nas, a fost înjurată, ameninţată, iar doi bărbaţi i-au propus să se culce cu ei. Perspectiva a încă unei zile ca asta era descurajatoare; şi totuşi, atâta timp cât putea rămâne la New York exista speranţă, indiferent cât de slabă. Jennifer îşi umplu baia cu apă fierbinte şi intră, scufundându-se încet, simţind cum apa caldă o relaxează. Nu-şi dăduse seama cât e de obosită. Hotărî că are nevoie de o masă bună pentru a căpăta curaj. Mă voi trata singură într-un restaurant adevărat, cu feţe de masă şi şervete, gândea Jennifer. Poate o să fie şi nişte muzică în surdină şi o să beau şi un pahar cu vin alb şi… Gândurile lui Jennifer fură întrerupte de soneria de la uşă. Era un sunet din altă lume. Nu avusese nici un vizitator de când se mutase aici, acum două luni. Nu poate să fie decât proprietăreasa, în legătură cu chiria neplătită. Jennifer rămase nemişcată, sperând că o să plece, prea obosită ca să se mişte. Soneria se auzi din nou. Fără tragere de inimă, Jennifer se ridică din cadă. Îşi puse un halat şi se duse la uşă. — Cine e? O voce masculină îi răspunse: — Domnişoara Jennifer Parker? — Da. — Numele meu este Adam Warner. Sunt avocat. Uimită, Jennifer puse lanţul la uşă şi o deschise. Bărbatul care stătea în prag avea înjur de treizeci şi cinci de ani, înalt, blond şi lat în umeri, cu nişte ochi verzi-albaştri întrebători în spatele unor ochelari cu rame de corn. Purta costum de comandă, care costase probabil o avere. — Îmi permiteţi să intru? întrebă. Golanii nu se îmbracă cu costume de comandă, pantofi Gucci şi cravate de mătase. Şi nici nu au degete lungi cu manichiura făcută cu grijă. — Un moment. Scoase lanţul şi deschise uşa. În timp ce Adam Warner intra, Jennifer se uită împrejur prin apartament, văzându-l cu ochii lui, şi se încruntă. Arăta ca un bărbat obişnuit cu lucruri mai bune. — Cu ce vă pot fi de folos, domnule Warner? În timp ce vorbea, Jennifer înţelese dintr-o dată de ce se afla omul acela acolo şi se simţi străbătută de un fior. Era în legătură cu una din slujbele pe care le ceruse! Ar fi vrut să fi fost îmbrăcată cu o rochie frumoasă, să fi avut părul pieptănat, să… Adam Warner spuse: — Sunt membru al Comitetului de Disciplină al Asociaţiei Baroului din New York, domnişoară Parker. Procurorul districtual Robert Di Silva şi judecătorul Lawrence Waldman au cerut Comisiei de Apei să înceapă procedura de scoatere a dumneavoastră din barou.     4   Biroul de avocatură Needham, Finch, Pierce şi Warner se găsea pe Wall Street, nr. 30, ocupând întreg ultimul etaj al clădirii. O sută douăzeci şi cinci de avocaţi lucrau în această firmă. Birourile miroseau a bani buni şi erau mobilate elegant, corespunzător cu organizaţia care era una din cele mai mari în branşă. Adam Warner şi Stewart Needham îşi beau ceaiul ritual de dimineaţă. Stewart Needham era un bărbat trecut de şaizeci de ani. Purta barbă şi era îmbrăcat într-un costum de stofă cu vestă. Arăta de parcă ar fi aparţinut secolului trecut, dar — aşa cum învăţaseră sutele de oponenţi, spre părerea lor de rău — Stewart Needham avea mintea foarte în prezent. Era un titan, dar numele său era cunoscut numai în cercurile unde conta. Prefera să rămână în umbră şi să-şi folosească considerabila influenţă în legislaţie, guvern sau politica naţională. Se născuse în Noua Anglie şi era un tip taciturn. Adam Warner era căsătorit cu nepoata lui Needham, Mary Beth, şi era protejatul acestuia. Tatăl lui Adam fusese un senator respectat. Adam însuşi era un avocat strălucit. Când a absolvit magna cum laude facultatea de drept de la Harvard, a primit oferte de la firme prestigioase din toată ţara. A ales Needham, Finch şi Pierce, iar şapte ani mai târziu a devenit partener. Adam avea un fizic atrăgător, era un tip încântător, iar inteligenţa părea că îi adaugă o nouă dimensiune. Avea o dezinvoltură pe care femeile o găseau provocatoare. Adam îşi construise de mult un sistem pentru descurajarea clientelor înfometate de dragoste. Era căsătorit cu Mary Beth de paisprezece ani şi nu aproba afacerile extraconjugale. — Încă puţin ceai, Adam? întrebă Steward Needham. — Nu, mulţumesc. Adam Warner ura ceaiul şi îl băuse în fiecare dimineaţă în ultimii opt ani numai pentru că nu voise să rănească sentimentele partenerului său. Îl pregătea chiar Needham şi era îngrozitor. Stewart Needham avea două lucruri în minte şi, în felul său obişnuit, începu cu veştile plăcute. — Am avut o întâlnire cu câţiva prieteni aseară, spuse Needham. Câţiva prieteni însemna mai mult ca sigur un grup format din cei mai puternici oameni politici din ţară. Se gândesc să-ţi ceară să candidezi la postul de senator al Statelor Unite, Adam. Adam încercă un sentiment de mândrie. Cunoscând firea prevăzătoare a lui Needham, era sigur că discuţia a fost mai mult decât întâmplătoare, altfel Needham n-ar fi amintit-o acum. — Întrebarea este, bineînţeles, dacă te interesează sau nu. Ar însemna o mulţime de schimbări în viaţa ta. Adam Warner era conştient de asta. Dacă ar câştiga alegerile, ar însemna să se mute la Washington, D.C., să renunţe la avocatură, să înceapă o viaţă nouă. Sigur, Mary Beth ar fi fericită; Adam nu era sigur de el. Şi totuşi, era în natura lui să-şi asume responsabilităţi. De asemenea, trebuia să admită că există o anumită satisfacţie în putere. — Aş fi foarte interesat, Stewart. Stewart Needham dădu din cap mulţumit. — Bun. Vor fi foarte fericiţi. Îşi mai turnă o ceaşcă din ceaiul acela îngrozitor şi aduse în discuţie, ca din întâmplare, celălalt subiect pe care îl avea în minte. E o mică treabă pe care Comitetul de Disciplină al Baroului ar vrea s-o faci, Adam. N-ar trebui să-ţi ia mai mult de o oră sau două. — Ce este? — Procesul lui Michael Moretti. Aparent, cineva a plătit pe una din tinerele asistente ale lui Bobby Di Silva. — Am citit despre asta. Canarul. — Exact. Judecătorul Waldman şi Bobby ar vrea ca numele ei să fie şters de pe lista celor ce practică profesia noastră onorabilă. De aceeaşi părere sunt şi eu. Pute. — Ce vor să fac? — Fă doar o verificare rapidă dacă fata aia, Parker, a acţionat ilegal sau contrar eticii şi apoi recomandă scoaterea din barou. I se va transmite o notiţă pentru a i se cere să-şi susţină cauza şi se vor ocupa ei de restul. E o chestiune de rutină. Adam era uimit de un lucru. — De ce eu, Stewart? Avem o mulţime de avocaţi tineri pe aici care se pot ocupa de asta. — Distinsul nostru procuror districtual a cerut în mod special să te ocupi tu de cazul ăsta. Vrea să fie sigur că n-o să iasă nimic prost. Cum ştim amândoi, adăugă el sec, Bobby nu este cel mai iertător om din lume. Vrea pielea femeii ăsteia bătută în cuie pe peretele lui cu trofee. Adam Warner stătea acolo, gândindu-se la programul său încărcat. — Nu se ştie când s-ar putea să avem nevoie de vreo favoare din partea biroului procurorului districtual, Adam. Quid pro quo. — All right, Stewart. Adam se ridică în picioare. — Sigur nu mai vrei un ceai? — Nu, mulţumesc. A fost la fel de bun ca întotdeauna.   *   *   *   Când ajunse în biroul lui, Adam Warner o sună pe una din asistentele sale, Lucinda, o tânără negresă foarte isteaţă. — Cindy, adună-mi toate informaţiile pe care le poţi strânge despre un avocat pe nume Jennifer Parker. Cindy rânji şi spuse: — Canarul galben. Toată lumea o cunoştea. După-amiaza târziu, Adam Warner studia înregistrările cazului Statul New York versus Michael Moretti. Robert Di Silva i le trimisese prin mesager special. Târziu, după miezul nopţii, reuşi să termine. O rugase pe Mary Beth să participe la un dineu fără el şi trimisese după sandvişuri. Când termină de citit, nu mai avea nici un dubiu că Michael Moretti ar fi fost găsit vinovat de juriu dacă soarta n-ar fi intervenit prin Jennifer Parker. Di Silva a condus cazul fără greşeală. Adam se apucă să citească transcrierea depoziţiei ce fusese luată în camera judecătorului Waldman după aceea. DI SILVA: Ai absolvit liceul? PARKER: Da, domnule. DI SILVA: Ai absolvit facultatea de drept? PARKER: Da, domnule. DI SILVA: Şi un străin îţi întinde un pachet, îţi spune să-l dai unui martor cheie într-un proces privind crime, şi tu o faci pur şi simplu? N-ai spune că asta întrece orice formă de prostie? PARKER: Nu s-a întâmplat chiar aşa. DI SILVA: Ai spus că aşa a fost. PARKER: Ce am vrut să spun este că nu credeam că este un străin. Credeam că face parte din personalul dumneavoastră. DI SILVA: Ce te-a făcut să crezi asta? PARKER: V-am spus. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră şi apoi a venit spre mine cu plicul acesta şi mi-a spus pe nume şi a spus că vreţi ca eu să duc plicul martorului. Totul s-a petrecut aşa de repede încât.. DI SILVA: Nu cred că s-a întâmplat chiar aşa de repede. Cred că a fost nevoie de timp pentru a aranja totul. Timp pentru a se aranja ca cineva să te plătească. PARKER: Nu este adevărat. Eu… DI SILVA: Ce nu este adevărat? Că nu ştiai că vei da plicul? PARKER: Nu ştiam ce este în el! DI SILVA: Deci este adevărat că cineva te-a plătit. PARKER: N-am de gând să vă las să-mi răstălmăciţi cuvintele. Nimeni nu m-a plătit. DI SILVA: Ai făcut-o ca o favoare? PARKER: Nu. Credeam că acţionez conform instrucţiunilor dumneavoastră. DI SILVA: Ai spus că bărbatul ţi-a spus pe nume. PARKER: Da. DI SILVA: Cum de îţi ştia numele? PARKER: Nu ştiu. DI SILVA: Oh, haide. Trebuie să ai vreo idee. Poate doar a ghicit. Poate doar s-a uitat împrejur şi a spus: Iată pe cineva care arată de parcă ar chema-o Jennifer Parker. Crezi că aşa s-a întâmplat? PARKER: V-am spus, nu ştiu. DI SILVA: De cât timp eşti iubita lui Michael Moretti? PARKER: Domnule Di Silva, am mai trecut prin asta. Mă interogaţi de cinci ore. Sunt obosită. Nu mai am nimic de adăugat. Îmi daţi voie să plec? DI SILVA: Dacă te mişti din scaunul acela, te pun sub stare de arest. Eşti într-un mare bucluc, domnişoară Parker. Nu există decât o singură cale de scăpare. Nu mai minţi şi începe să spui adevărul. PARKER: V-am spus adevărul. V-am spus tot ce ştiu. DI SILVA: Cu excepţia numelui celui care ţi-a dat plicul. Vreau numele lui. Vreau numele lui şi vreau să ştiu cât te-a plătit.   Mai erau încă treizeci de pagini. Robert Di Silva făcuse tot ce era posibil, doar că n-o bătuse cu bastonul de cauciuc. A rămas la povestea ei. Adam închise dosarul şi îşi frecă ochii. Era două noaptea. Mâine va rezolva problema Jennifer Parker. Spre surprinderea lui Adam Warner, cazul lui Jennifer Parker nu se putea rezolva aşa uşor. Fiind un tip metodic, făcu o verificare a trecutului lui Jennifer Parker. Pe cât putuse afla, nu avea legături criminale, nici nu exista ceva care ar fi legat-o de Michael Moretti. Era ceva în cazul ăsta care îl făcea pe Adam să se simtă nesigur. Apărarea lui Jennifer Parker era prea şubredă. Dacă ar fi lucrat pentru Moretti, ar fi protejat-o cu o poveste mai plauzibilă. Aşa cum se prezenta, povestea ei era atât de naivă încât avea aparenţa adevărului. La prânz, Adam primi un telefon de la procurorul districtual. — Cum merge, Adam? — Foarte bine, Robert. — Înţeleg că ai rolul omului cu securea în problema Jennifer Parker. Adam Warner se încruntă auzindu-l. — Am fost de acord să fac o recomandare, da. — Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp. Pe Adam îl şocă ura din vocea procurorului districtual — Uşor, Robert. N-a fost încă scoasă din barou. Di Silva chicoti. — Las asta în seama ta, prietene. Tonul se schimbă: Am auzit un zvon că s-ar putea să te muţi la Washington în curând. Aş vrea să ştii că te poţi baza pe tot sprijinul meu. Care era considerabil, Adam Warner ştia. Procurorul districtual ocupa de mult timp postul ăsta. Ştia o mulţime de secrete şi ştia cum să stoarcă o mulţime de informaţii. — Mulţumesc, Robert. Apreciez mult asta. — Cu plăcere, Adam. Aştept veşti de la tine. Asta însemnând Jennifer Parker. Quid pro quoul de care pomenise Stewart Needham, folosind fata ca pion. Adam Warner se gândi la cuvintele lui Robert Di Silva: Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp. Din citirea transcrierii, Adam trase concluzia că nu exista nici o probă clară împotriva lui Jennifer Parker. Numai dacă mărturisea sau numai dacă apărea cineva cu informaţii care dovedeau complicitatea, Di Silva s-ar fi putut atinge de fată. Conta pe Adam pentru a se răzbuna. Cuvintele reci, aspre din dosar erau clare, dar Adam ar fi vrut să audă tonul lui Jennifer Parker când îşi nega vina. Avea probleme importante care îi solicitau atenţia, cazuri importante, implicând clienţi majori. Ar fi fost uşor să-i dea drumul şi să îndeplinească dorinţa lui Stewart Needham, a judecătorului Lawrence Waldman şi a lui Robert Di Silva, dar un fel de instinct îl făcea pe Adam Warner să ezite. Luă din nou dosarul lui Jennifer Parker, mâzgăli câteva note şi începu să dea câteva telefoane interurbane. Lui Adam i se transmisese o responsabilitate şi intenţiona să ducă totul la bun sfârşit pe cât posibil. Ştia mult prea bine câte greutăţi, câte ore de studiu, câtă muncă trebuie să depui pentru a deveni avocat şi a lua examenul. Era un lucru care necesita ani de zile pentru a fi obţinut şi nu avea de gând să-l ia cuiva decât dacă era sigur că există o justificare. A doua zi dimineaţa Adam Warner călătorea cu avionul ce făcea cursa New York — Seattle, Washington. S-a întâlnit cu profesorii lui Jennifer Parker, cu patronul unei firme de avocatură unde lucrase Jennifer ca funcţionară în timpul unei vacanţe de vară şi cu câţiva din foştii ei colegi. Steward Needham îi telefona lui Adam în Seattle. — Ce faci acolo, Adam? Ai un caz important care te aşteaptă aici. Problema aia cu Parker ar fi trebuit să fie o bagatelă. — S-au ridicat câteva întrebări, spuse Adam cu grijă. Mă întorc într-o zi sau două, Stewart. După câteva clipe de tăcere: — Înţeleg. Hai să nu pierdem cu ea mai mult timp decât e necesar.   Când părăsi Seattle, Adam Warner simţea că o cunoaşte pe Jennifer Parker la fel de bine pe cât se cunoştea ea. Îşi făcuse o imagine asupra fetei din indiciile adunate de la profesorii ei, de la proprietăreasă, de la membrii firmei unde lucrase şi de la colegi. Rezultatul nu semăna deloc cu portretul pe care i-l prezentase Robert Di Silva. Cu excepţia posibilităţii ca Jennifer Parker să fi fost cea mai desăvârşită actriţă din câte au trăit vreodată, nu era posibil ca ea să fie amestecată într-o conspiraţie concepută pentru a-l elibera pe Michael Moretti.   Acum, la două săptămâni după conversaţia aceea cu Stewart Needham, Adam Warner se găsea în faţa fetei al cărei trecut îl cercetase. Văzuse fotografiile lui Jennifer în ziare, dar fotografiile nu l-au putut pregăti pentru şocul pe care i l-a produs vederea ei în persoană. Chiar îmbrăcată în rochia aceea veche, nemachiată şi cu părul ud, îţi tăia respiraţia. Adam spuse: — Am fost desemnat să cercetez cazul dumneavoastră în legătură cu procesul lui Michael Moretti, domnişoară Parker. — Nu mai spuneţi! Jennifer simţi cum o apucă furia. Porni ca o scânteie şi se transformă într-o flacără care explodă în interiorul ei. Tot nu terminaseră cu ea. Aveau de gând să o facă să plătească pentru tot restul vieţii. Ei bine, îi ajunge. Când Jennifer vorbi, vocea îi tremura: — N-am nimic de adăugat! Duceţi-vă înapoi şi spuneţi-le ce vreţi. Am făcut o prostie, dar din câte ştiu nu este nici o lege care să condamne prostia. Procurorul districtual crede că cineva m-a plătit. Ridică mâna în aer. Dacă aş fi avut ceva bani, credeţi că aş fi trăit aşa? Vocea începea să i se sugrume. Nu… nu-mi pasă ce vreţi să faceţi. Vreau să fiu lăsată în pace. Acum vă rog să plecaţi! Jennifer se întoarse şi fugi în baie, trântind uşa după ea. Se aşeză lângă cadă, respirând adânc, ştergându-şi lacrimile. Ştia că s-a purtat stupid. E a doua oară, gândi ea cu amărăciune. Ar fi trebuit să se poarte altfel cu Adam Warner. Ar fi trebuit să încerce să-i explice în loc să-l atace. Poate atunci n-ar fi fost scoasă din barou. Dar ştia că astea erau pure speranţe. Trimiterea cuiva să o chestioneze era un fel de înşelătorie. Următorul pas va fi un ordin pentru ea să-şi expună cauza şi maşinăria formalităţilor se va pune în mişcare. Se va forma o comisie din trei avocaţi care vor trimite o recomandare Comitetului de Disciplină, care la rândul lui va face un raport Comisiei guvernamentale. Recomandarea era o concluzie prevăzută: scoaterea din barou. I se va interzice să practice avocatura în statul New York. Jennifer gândi cu amărăciune: E şi o parte bună aici. Pot să ajung în Guin-ness Book of Records pentru cea mai scurtă carieră de avocat din istorie. Intră din nou în baia caldă încă, relaxându-se. În momentul acela era prea obosită ca să-i mai pese ce i se întâmplă. Închise ochii şi nu se mai gândi la nimic. Era pe jumătate adormită când o trezi răceala apei. Nu-şi dădea seama de când zăcea acolo. Ieşi din cadă şi începu să se şteargă cu un prosop. Nu-i mai era foame. Scena cu Adam Warner îi tăiase pofta. Jennifer îşi pieptănă părul, îşi dădu cu cremă pe faţă şi se decise să se culce fără să mai mănânce. Dimineaţa o să telefoneze în legătură cu drumul spre Seattle. Deschise uşa de la baie şi intră în cameră. Adam Warner stătea pe un scaun, frunzărind o revistă. Ridică privirea în timp ce Jennifer intra, goală. — Mă scuzaţi, spuse Adam. Eu… Jennifer scoase un mic ţipăt şi zbură în baie, unde îşi puse rochia. Când se întoarse era furioasă. — Interogatoriul s-a terminat. V-am rugat să plecaţi. Adam puse revista jos şi vorbi calm: — Domnişoară Parker, credeţi că am putea discuta liniştit un moment? — Nu! Începu iar să se înfurie. N-am nimic de adăugat, nici dumneavoastră, nici nenorocitului ăla de comitet disciplinar. Am obosit să tot fiu tratată ca… ca şi când aş fi un criminal. — Am spus eu aşa ceva? întrebă încet Adam. — Nu de aia sunteţi aici? — V-am spus de ce sunt aici. Sunt împuternicit să investighez şi să recomand pentru sau împotriva scoaterii din barou. Vreau să aud povestea dumneavoastră. — Înţeleg. Şi cum v-aş putea mitul? Faţa lui Adam se crispa. — Îmi pare rău, domnişoară Parker. Se ridică în picioare şi porni spre uşă. — Stai puţin! Adam se întoarse. Iertaţi-mă, spuse ea. Eu… toată lumea pare a-mi fi duşmană. Îmi cer scuze. — Scuzele sunt acceptate. Jennifer fu conştientă dintr-o dată de rochia sărăcăcioasă de pe ea. — Dacă mai doriţi încă să-mi puneţi întrebări, am să mă îmbrac şi putem sta de vorbă. — Bineînţeles. Aţi luat masa? Jennifer ezită. — Ştiu un mic restaurant franţuzesc, numai bun pentru interogatorii. Era un bistro liniştit, fermecător, pe Strada 56, în partea de est. — Nu ştie multă lume locul ăsta, spuse Adam Warner după ce se aşezară. E proprietatea unui cuplu tânăr de francezi care au lucrat la Les Pyrénées. Mâncarea este excelentă. Jennifer trebuia să-l creadă pe cuvânt. Era incapabilă să guste ceva. Nu mâncase toată ziua, dar era atât de nervoasă încât pur şi simplu nu putea să înghită ceva. Încerca să se relaxeze, dar era imposibil. Indiferent ce pretindea, bărbatul fermecător din faţa ei îi era duşman. Şi era fermecător, Jennifer trebuia să admită asta. Era amuzant şi atrăgător şi în alte împrejurări lui Jennifer i-ar fi plăcut grozav seara asta; dar nu erau alte împrejurări. Tot viitorul ei se afla în mâinile acestui străin. Următoarele ore vor hotărî în ce direcţie o va apuca viaţa ei de acum încolo. Adam făcea tot posibilul pentru a încerca să o liniştească. Se întorsese de curând dintr-o călătorie în Japonia, unde se întâlnise cu persoane din guvern. În cinstea sa s-a dat un banchet. — Aţi mâncat vreodată furnici îmbrăcate în ciocolată? o întrebă Adam. — Nu. — Sunt mai bune decât lăcustele îmbrăcate în ciocolată. Îi vorbi de o vânătoare pe care o făcuse anul trecut în Alaska, unde fusese atacat de un urs. Vorbi despre orice altceva, numai despre lucrul pentru care erau acolo nu. Jennifer căuta să se oţelească pentru momentul în care Adam va începe să-i pună întrebări şi când, în cele din urmă, abordă subiectul se înţepeni din tot corpul. Terminase desertul şi spuse liniştit: — Am să vă pun câteva întrebări şi n-aş vrea să fiţi necăjită din cauza asta. Okay? Lui Jennifer i se puse un nod în gât. Nu era sigură că va putea vorbi. Dădu din cap. — As vrea să-mi povestiţi exact ce s-a întâmplat în sala de judecată în acea zi. Tot ce vă amintiţi, tot ce aţi simţit. Nu vă grăbiţi. Jennifer se pregătise să-l înfrunte, să-i spună că poate face cu ea ce doreşte. Dar stând în faţa lui Adam Warner, ascultându-i vocea liniştită, rezistenţa ei se topi. Avea încă atât de vie în minte întreaga experienţă, încât fie şi numai gândul o durea. Petrecuse mai mult de o lună încercând să uite. Acum el îi cerea să treacă din nou prin grozăvia aia. Inspiră adânc şi spuse: — All right. Jennifer începu să povestească, cu poticneli, evenimentele din sala de judecată, vorbind din ce în ce mai repede pe măsură ce se apropia de sfârşit. Adam stătea liniştit, studiind-o, ascultând-o, fără să se citească nimic pe chipul lui. — Bărbatul care ţi-a dat plicul… era în biroul procurorului districtual în dimineaţa aceea când aţi depus jurământul? — M-am gândit la asta. Sincer nu-mi amintesc. Erau foarte mulţi oameni acolo şi toţi erau străini. — L-aţi mai văzut vreodată de atunci pe bărbatul acela? Jennifer dădu din cap neputincioasă. — Nu pot să-mi aduc aminte. Nu cred. — Aţi spus că l-aţi văzut vorbind cu procurorul districtual imediat înainte de a vă da plicul. L-aţi văzut pe procurorul districtual dându-i plicul? — Hmmm… Nu. — L-aţi văzut pe acest bărbat vorbind efectiv cu procurorul districtual sau doar era în grupul din jurul său? Jennifer închise ochii o secundă, încercând să-şi aducă aminte exact momentul acela. — Îmi pare rău. Totul s-a întâmplat atât de repede… Nu ştiu. — Aveţi vreo idee cum de ştia numele dumneavoastră? — Nu. — Sau de ce v-a ales pe dumneavoastră? — Asta-i uşor de răspuns. Probabil cunoştea un idiot de la prima vedere. Scutură din cap: Nu. Îmi pare rău, domnule Warner, n-am nici o idee. — Ştiţi, s-a făcut foarte multă vâlvă şi presiune în cazul ăsta. Procurorul districtual Di Silva îl urmăreşte pe Michael Moretti de mult timp. Până ai apărut dumneata, avea un caz perfect. P.D. nu este prea fericit din cauza dumneavoastră. — Nici eu nu-s prea fericită din cauza mea. Jennifer nu-l putea acuza pe Adam Warner pentru ce trebuia să facă. El îşi îndeplinea misiunea. Voiau s-o distrugă şi reuşiseră. Adam Warner nu era răspunzător pentru asta; era doar instrumentul pe care îl foloseau. Jennifer simţi o dorinţă acută de a fi singură. Nu voia să mai vadă cineva cât e de nenorocită. — Îmi pare rău, se scuză ea. Eu… nu mă simt prea bine. Aş vrea să plec acasă, vă rog. Adam o studie un moment. — V-aţi simţi cumva mai bine dacă v-aş spune că voi recomanda să se renunţe la procedura de scoatere din barou? A trebuit să treacă câteva secunde pentru ca Jennifer să-şi dea seama. Se uită la el, mută, urmărindu-i expresia feţei, privindu-î ochii verzi din spatele ochelarilor. — Vorbiţi serios? — A fi avocat e un lucru foarte important pentru dumneavoastră, nu? o întrebă Adam. Jennifer se gândi la tatăl ei şi la biroul confortabil, şi la conversaţiile pe care le aveau, şi la anii lungi de facultate, şi la speranţele şi visurile lor. Vom fi asociaţi. Grăbeşte-te să obţii examenul de avocat. — Da, şopti Jennifer. — Dacă poţi trece peste un început greu, am senzaţia că vei fi foarte bună. Jennifer îl răsplăti cu un zâmbet recunoscător. — Mulţumesc, am de gând să încerc. Repetă cuvintele de câteva ori în minte. Am de gând să încerc! N-avea nici o importanţă că avea un birou împreună cu un detectiv particular şi cu un bărbat care recupera maşini. Era un birou de avocat. Era membră a acestei profesii şi o lăsau să profeseze. Avea un sentiment de exaltare. Se uită la Adam şi îşi dădu seama că îi va fi recunoscătoare pentru totdeauna. Chelnerul începu să strângă farfuriile de pe masă. Jennifer încercă să vorbească, dar ieşi ceva între un râset şi un suspin. — Domnule Warner… — Cred că, prin câte am trecut împreună, poate fi Adam. — Adam… — Da. — Sper să nu stric relaţia noastră, dar… mi-e foame!

PARTEA ÍNTÍI tmunder se şterse la'nas.   -  Domnule director,  spuse el, nici  nu vă puteţi închipui cît de mult apreciez ceea ce aţi făcut pentru mine!  Neştiind ce să facă cu batista  de  hîrtie, o păstră, făcută ghemotoc, în palmă.   Muctorul  Outes îi adresă un zîmbet, se ridică şi înconjură biroul pentru a se apropia de  Dortmunder,îl bătu pe umăr, răspunzîndu-i:    -  Cei pe  care îi pot salva îmi oferă cele mai mari satisfacţii.   genul  de  funcţionar modern, proaspăt ieşit de pe băncile colegiului, atletic, energic,  animat de spi- ritul reformei, idealist şi prietenos. Dortmunderîl ura.   — Te însoţesc pînă la poartă, adăugă directorul.   — Nu vă osteniţi, domnule Outes.   Şerveţelul din palmă era rece şi lipicios.   — Dar îmi face plăcere! insistă directorul. Voi fi fericit să te văd ieşind  pe poartă, ştiind că niciodată n-ai  să mai faci un pas  greşit, că niciodată nu vei reveni între aceste ziduri. Şi, cînd mă gîndesc că am jucat şi eu un rol în reabilitarea ta,  nici nu-ţi închipui cîtă plăcere îmi face.   Dortmunder, în ceea ce-l privea, nu simţea nici o plăcere. îşi vînduse propria celulă pentru trei sute de dolari  — doar avea un robinet de apă caldă care funcţiona şi era legată printr-un tunel de Infirmerie;  pentru aşa ceva,  preţul era de-a binelea modest — iar banii urma să-i ia în momentul  ieşirii. Nu  reuşise să-i ia înainte, pentru că ar fi fost găsiţi asupra lui  la ultima percheziţie.  Dar  cum  ar mai fi putut  să-şi încaseze dreptul dacă directorul stătea lîngă el?   Disperat, mai făcu o încercare:   — Domnule director, în acest birou v-am văzut  întotdeauna, în acest birou v-am ascultat...   — Hai, Dortmunder, hai să mergem! i-o tăie direc- torul. Las' că mai vorbim noi pe drum.   Se îndreptară deci, unul lîngă altul, spre poartă.  în timp ce traversau curtea, Dortmunder îl văzu  pe Creasev, cel care trebuia să-i dea banii, făcînd  cîţiva paşi  spre el, apoi încremenind. După cîteva clipe, fă- cu un gest care însemna: nu se poate  face nimic.   în poartă, directorul îi întinse mîna, spunînd:   — Succes, Dortmunder! Şi îndrăznesc să sper că n-o să ne revedem niciodată.   Era, de bună seamă, o glumă — pentru că imediat începu să chicotească.   Dortmunder transferă şerveţelul în mîna  stîngă. Batista din hîrtie,  complet udă, i se lipise de palmă. Apoi apucă mîna directorului şi răspunse:   — Şi eu sper să nu ne mai vedem niciodată, dom- nule director!   Nu era o glumă, dar chicoti şi el.   Expresia directorului se schimbă brusc.   — Da, spuse el. Da...   Dortmunder se întoarse, dar, în urma  lui, direc- torul îşi studia încruntat palma.   Poarta cea mare se deschise. Dortmunder ieşi, iar poarta se închise. Era liber, îşi plătise datoria către societate. în  plus, mai pierduse trei sute de parai — fir-ar să fie! — bani munciţi,  pe care contase. Nu  mai avea în buzunar decît zece dolari şi un bilet de tren.   Amărît, azvîrli zdreanţa de hîrtie umedă pe trotuar. Numai pentru plăcerea de a-l murdări. strice  plăcerea lui  Dortmunder, dar cînd acesta o  porni de-a lungul trotuarului,  Kelp  demară şi  se luă  după el.   Maşina rula discret,  pe lîngă trotuar, în urma lui  Dortmunder. Cadillac-ul lung şi negru, pe care-l fura-  se cu o zi înainte de la un medic oarecare, zdrobea  sub pneuri macadamul slinos al străzii. Kelp visa la  bucuria pe care  avea să  o  simtă Dortmunder la vederea  unui prieten, imediat după eliberare. Tocmai se pregătea să claxoneze discret,  cînd, brusc, Dortmunder se întoarse, privi spre maşina neagră şi silenţioasă, cu geamuri opace, care îl urmărea şi, panicat, o zbughi la fugă. Aplecat în faţă, alerga pe trotuar, pe lîngă zidul cenuşiu al închisorii.   Pe portiera şoferului era  un  tablou de control cu patru  butoane, care comandau deschiderea feres- trelor laterale ale Cadillac-ului.  Singura problemă pentru Kelp era  că nu prea îşi amintea care buton comanda fiecărei ferestre. Apăsă pe unul dintre ele, la întîmplare şi culisă fereastra din dreapta spate.   — Dortmunder! strigă el, apăsînd pedala de acce- leraţie, iar Cadillac-ul  făcu un salt înainte şi o porni în zig-zag, de la un trotuar la altul, în timp ce Kelp se străduia să găsească butonul de care avea nevo- ie. Geamul din stînga spate coborî şi el, iar Kelp mai strigă  încă o dată numele lui  Dortmunder, însă Dortmunder continua să nu-l audă. Degetele lui Kelp găsiră  un  alt buton şi  geamul din stînga  spate se ridică.   Cadillac-ul lovi bordura  trotuarului,  o escaladă, derapa şi  apoi porni hotărît asupra lui  Dortmunder. Acesta se oprise, cu spatele lipit de  zid, cu braţele depărtate, urlînd  de teroare.   în ultima clipă, Kelp apăsă pînă la refuz pedala de frînă.  Cadillac-ul avea  frîne cu disc,  aşa că se opri brusc,  izbindu-l pe Kelp de volan.   Dortmunder întinse mîna tremurătoare pentru a se rezema de capota încinsă a maşinii.     Kelp încercă să coboare din maşină, dar, în graba lui, apăsase  pe  un alt buton, cel care bloca toate portierele.   — Tu-i maica mă-sii! bodogăni Kelp care,  după ce apăsă pe toate butoanele posibile, reuşi să ţîşnească din maşină, asemenea unui scafandru ce încearcă să scape de îmbrăţişarea unei caracatiţe.   Dortmunder continua să stea lîngă zid, puţin aple- cat în faţă. Se sprijinea în mîna aşezată  pe capota maşinii. Era palid ca un mort  şi  nu doar  din cauza aerului de puşcărie.   Kelp se apropie de el.   — De ce fugi, Dortmunder? Sunt eu, vechiul tău prieten, Kelp.   îi întinse mîna.   Dortmunder îi izbi un pumn în nas.   — Asta voiam,  replică Kelp, dar m-am zăpăcit. în sfîrşit, bine că s-a  rezolvat.   Se aflau pe  autostrada ce ducea spre New York, iar maşina mergea cu viteza fixată automat la o sută pe oră.  Dortmunder era cam  nervos. Trei  sute de dolari plecaţi pe apa sîmbetei, o emoţie care-i tăiase picioarele,'cînd imbecilul de alături era să-l calce cu Cadillac-ul şi pe deasupra îşi mai şi zdrelise pumnul în dinţii imbecilului — şi toate astea într-o singură zi.   — La urma urmei, de ce-ai venit? întrebă el. îmi dădu- seră un bilet de tren,  n-aveam nevoie să vii tu să mă iei.   — Dar aş putea  paria  că ai nevoie de ceva de lucru, i-o întoarse Kelp. Numai dacă n-ai găsit deja ceva.    --  Nu, n-am găsit, răspunse Dortmunder şi acum,  că se gîndea la asta, simţea cum îi creşte iritarea.    —  Ei bine, am o lovitură trăsnet pentru tine, decla-  ră Kelp, surăzător.    Curios, Dortmunder hotărî să nu mai facă mofturi  degeaba.    —  Bine. Poţi să-mi povesteşti. Dă-i drumul.    — Ai auzit vorbindu-se de un loc numit Talabwo?    Dortmunder se încruntă.    — E vorba de vreo insulă prin Pacific?    — Nu, de o ţară. în Africa.    — Nu. N-am auzit. Dar am auzit de Congo.    — E cam tot pe-acolo. Cred...    — Nu-i cam fierbinte, prin regiunea aia?  Vreau să  spun... din punct de vedere al temperaturii.   — Mda, aşa cred... De fapt, nu ştiu, n-am fost nici-  odată.   —- Cred că nici n-aş  avea chef  să mă duc, conti-  nuă Dortmunder. Au o mulţime de boli pe acolo şi  am auzit că obişnuiesc să cam taie gîturile albilor.   — Numai  pe ale misionarilor, răspunse Kelp. Dar  lovitura  nu acolo trebuie s-o dăm, ci aici, în  bătrîna Americă. Ai auzit vorbindu-se de Akinzi?   —  E un doctor care a scris o carte trăznet  despre sex. Am încercat s-o iau de  la bibliotecă, cînd eram la  mititica, dar era  o listă de aşteptare de douăzeci de ani. M-am înscris şi eu, totuşi, pentru cazul în  ca- re  mi-ar fi refuzat eliberarea pe cuvînt, dar n-am mai apucat s-o citesc. E mort, nu?   — Nu despre asta vorbeam, spuse Kelp. Vor- beam de o altă ţară. Care se numeşte Akinzi.   Spusese ultimul cuvînt rar,  pe  silabe, ca  pentru a-i pune în lumină importanţa.   Dortmunder scutură din cap. •  — E tot în Africa?  . — Da, e o altă ţară  din Africa. Era colonie britanică pe vremuri, dar, după ce-au devenit independenţi, a ieşit scandal mare, pentru că  în ţară erau două triburi importante şi amîndouă voiau să guverneze, aşa că s-a lăsat cu război civil şi, pînă la urmă, au hotărît să taie ţara în două. Despre astea vorbeam: Talabwo şi Akinzi. S-ar părea că unul  dintre aceste două triburi avea o bijuterie, un smarald şi, pe vremuri, se închi- nau la  el ca la un zeu, iar acum e simbolul lor. Un fel de mascotă,  ceva ca mormîntul  soldatului necunos- cut sau cam pe-acolo.   — Un smarald?   — Face, în principiu, cam juma' de milion de dolari.   — Destul de mult, fluieră Dortmunder apreciativ.   — Sigur, n-am putea plasa un asemenea obiect- e prea cunoscut. Şi ar costa  şi prea mult.  Dar avem un cumpărător, un tip dispus  să ne plătească treizeci de mii de dolari de căciulă dacă-i aducem smaraldul.   Dortmunder scoase din buzunar  un  pachet de Camei şi-şi strecură o ţigară în gură.   — Cîţi ar trebui să fim?   — Cam cinci, am socotit  noi.   — Asta înseamnă o sută cinzeci de  mii pentru  o piatră care valorează juma' de milion. Face o aface- re, tipul ăsta al tău.   — Iar noi luăm, fiecare, cîte treizeci de mii, remar- că Kelp.   — Cine-i tipul ăsta? întrebă Dortmunder.'în timp ce-şi aprindea ţigara de la bricheta  de bord. Vreun colecţionar?   —- Nu. E ambasadorul statului Talabwo la O.N.U., deci e cineva, nu?   Dortmunder întoarse capul spre Kelp.   — Cine?   Kelp repetă răspunsul.   — Explică, zise Dortmunder.   — OK! Atunci cînd colonia engleză  s-a spart în două, oraşul unde se păstra smaraldul a nimerit în Akinzi. Dar tribul  care fusese dintotdeauna  proprie- tarul smaraldului  a  nimerit în  Talabwo. O.N.U.  a trimis nişte experţi să rezolve  problema şi Akinzi s-a oferit să plătească despăgubiri serioase pentru sma- rald. Problema e că Talabwo nu vrea nici  un  ban, ci vrea smaraldul.   — Dacă  luăm smaraldul pentru Talabwo, observă Dortmunder, ce-i împiedică pe cei  din Akinzi  să dea fuga la O.N.U. şi să se plîngă acolo? îi şi aud stri- gînd: «Puneţi-i să ne dea smaraldul înapoi!»   — Talabwo nu intenţionează să strige în gura ma- re că are smaraldul. Nu vor să-l  expună sau  mai ştiu eu ce, pentru ei important e să-l aibă. Are o valoare simbolică.  Ca pentru  scoţienii  ăia care  au furat Piatra din Scone acum cîţiva ani.   — Cine? Şi ce-au furat?  ■ — E o chestie care s-a întîmplat în Anglia. Ei, te interesează smaraldul ăsta?   — Depinde, răspunse Dortmunder. Unde  e acum?   — în clipa de faţă, e la Coliseumul din New York. E acolo o expoziţie pan-africană, tot soiul de  chestii aduse din Africa,  iar smaraldul face parte din standul Akinzi.   — Şi de acolo ar trebui să-l luăm?   — Nu neapărat. Peste cinşpe zile, expoziţia plea- că în turneu. Va trece printr-o mulţime de locuri şi va călători în tren şi în camion. Vor fi suficiente ocazii.   — Bun, recapitula Dortmunder. Deci  ideea e să furăm smaraldul, să-l dăm tipului cu pricina...   — Iko, zise Kelp, accentuînd prima silabă.   Dortmunder miji ochii.   — E un aparat de fotografiat japonez?   — Nu, e numele  ambasadorului statului Talabwo la O.N.U. şi, dacă  afacerea  te  interesează, cu el mergem să vorbim.   — Ştie că vin? întrebă Dortmunder.   — Sigur că da. i-am spus că ceea ce ne trebuie e un organizator, un tip în stare să stabilească un plan şi i-am mai spus că Dortmunder e cel mai bun în meseria asta şi, dac-avem baftă, ţi-am putea cere să organizezi treaba pentru noi. Nu  i-am spus că ieşi din puşcărie.   — Bine, făcu Dortmunder.   Comandantul Patrick Iko, pătrăţos, negru, mus- tăcios, studia un dosar pe care tocmai îl primise, referitor la John Archibald Dortmunder, şi scutura din  cap cu dispreţ amuzat, înţelegea că lui Kelp nu-i prea venise să mărturisească de unde ieşea prie- tenul  său, dar cum de nu-i trecuse prin  minte  că, automat, comandantul verifica antecedentele  tuturor oamenilor pe care se gîndea să-i folosească?   Uşa imensă din lemn masiv se deschise şi  secre- tarul comandantului, un tînăr  de abanos,  subţire şi discret, ai cărui ochelari reflectau lumina,  intră şi spuse:   — Vă caută doi domni. Dl. Kelp şi un alt domn.   — Să intre!   — Bine, domnule, zise secretarul şi ieşi de-a-nd..ă- rătelea.   Comandantul închise dosarul şi îl puse în sertarul biroului său. Apoi se ridică în picioare şi un zîmbet larg se desenă pe chipul lui, văzîndu-i pe cei doi albi care înaintau spre el, păşind pe imensul covor orien- tal care acoperea podeaua.   — Domnule Kelp, spuse el, Sunt fericit să vă revăd.   — Şi eu, domnule comandant. Vi-l prezint pe John Dortmunder.   Comandantul se înclină discret şi spuse:   — Luaţi loc, vă rog.   Se aşezară  cu toţii şi comandantul începu  să-l examineze  pe Dortmunder. I se părea întotdeauna fascinant să vadă în carne şi oase un om căruia  nu-i cunoştea decît  dosarul. Dacă ne-am referi strict la fapte, comandantul  Iko ştia destul de  multe despre John Archibald Dortmunder. Ştia că  are treizeci şi şapte de  ani, că se născuse într-un orăşel pierdut de prin  llinois,  crescuse într-un orfelinat, făcuse războ- iul din  Coreea, dar, de atunci, se aflase întotdeauna de partea cealaltă a baricadei. Fusese chiar de două ori în puşcărie,  pentru  furt, iar a doua pedeapsă o terminase chiar în  dimineaţa aceea, prin eliberarea pe cuvînt. Ştia  că Dortmunder nu fusese niciodată arestat pentru crimă şi că nimic nu lăsa de bănuit că ar fi fost vreodată amestecat în crime, incendieri, violuri sau răpiri.   Ce s-ar fi putut spune despre acest bărbat, privin- du-l? Stătea în lumina soarelui,  care intra în valuri prin ferestrele dinspre parc şi avea mai degrabă aerul unui convalescent. Tenul puţin cenuşiu, aerul obosit, faţa ridicată, corpul subţire, destul de şubred ca aspect. Judecînd după hainele lui, ar fi putut spu- ne că e un bărbat obişnuit să trăiască bine, dar care avusese probleme de curînd. Ochii  lui Dortmunder, care susţineau privirea comandantului,  erau  reci, atenţi şi lipsiţi de  expresie. Era un bărbat  care-şi ţinea propriile  afaceri pentru el însuşi, gîndi coman- dantul, un bărbat care  ia hotărîri greu şi după o în- delungată gîndire, dar o dată luate, nu renunţă la ele pentru nimic în lume.   îşi va  ţine oare şi cuvîntul? Comandantul  gîndi că merită să-şi asume acest risc.   — Daţi-mi voie să vă  urez bun venit înapoi la civili- zaţie, domnule Dortmunder! spuse el. îmi închipui că acum libertatea trebuie să vă pară tare dulce.   Dortmunder şi Kelp schimbară o privire.   Comandantul zîmbi şi preciza:   — Dl. Kelp nu mi-a spus nimic.   — Ştiu,  zise  Dortmunder. V-aţi informat.   — Natural, răspunse comandantul. în locul meu, n-aţi face  la fel?   — S-ar  putea să obţin şi eu informaţiile mele.   — E foarte posibil, spuse comandantul. Cei de la O.N.U. vor fi foarte fericiţi să vă dea toate informaţiile de care aţi putea avea nevoie. Sau, mai bine, căutaţi-le la  Serviciul dumneavoastră de Relaţii  Externe. Sunt convins că au şi ei un dosar despre mine.   Dortmunder ridică din umeri:   — Nu ăsta e lucrul cel mai important.  Ce-aţi des- coperit despre mine?   —- Că pot avea, probabil, încredere. Kelp spune că faceţi cele mai bune planuri.   — încerc.   — Ce s-a întîmplat ultima dată?   — A scîrţîit ceva, răspunse Dortmunder.   Kelp, năpustindu-se în apărarea prietenului său, interveni:   — Domnule comandant, n-a fost vina lui,  a fost Pur şi simplu ghinionul. El socotise că...   — Am citit raportul şi ştiu, îl informă  comandantul. Mulţumesc. Era un plan excelent şi aţi avut cu ade- vărat ghinion, dar mă bucur să constat că  nu vă pierdeţi timpul  cu justificări.   — E o lovitură pe care n-o mai pot încerca,  spuse, Dortmunder. Să vorbim,  mai bine, despre smaraldul acela.   — Bine. Puteţi pune mîna pe el?   — Nu ştiu. Ce ajutor ne puteţi furniza?   Comandantul se încruntă:   — Ajutor? Ce fel de ajutor?   — Probabil că vom avea nevoie de pistoale. Poa- te  o maşină sau  două, poate şi un camion, depinde cum se prezintă afacerea. S-ar putea să  avem nevoie şi de alte chestii.   — înţeleg. Pot, cu  siguranţă, să vă procur tot ma- terialul de care veţi avea nevoie.   — Bine.   Dortmunder înclină din cap şi scoase,din buzunar un pachet boţit de Camei. îşi aprinse o ţigară şi  se aplecă în faţă  pentru  a lăsa să cadă  chibritul în scrumiera de pe biroul comandantului.   — Acum banii. Kelp îmi spune că e vorba de trei- zeci de mii de căciulă, spuse el.   — Treizeci de mii de dolari, da.   —- Care este limita?   — Dl.Kelp mi-a vorbit de cinci oameni.   — Foarte  bine. înseamnă o sută cinzeci de mii  de parai. Şi dacă dăm lovitura cu mai puţini băieţi?   — Vor fi tot cîte treizeci de mii de fiecare.   — De ce?   — N-aş vrea  să vă încurajez  să încercaţi această lovitură cu o echipă prea redusă. Aşa că vă dau trei- zeci de mii fiecăruia,  fie  că Sunteţi mulţi, fie că Sunteţi puţini.   — Cinci fiind limita.   — Dacă-mi veţi spune  că e absolut necesar să fiţi şase, voi plăti pentru şase.   Dortmunder încuviinţă.   — Plus cheltuielile, zise el.   — Pardon?   — Va fi vorba  de o normă întreagă, timp de o lună sau, poate, şase săptămîni.  Trebuie  să trăim şi noi, în timpul ăsta.   — Adică vreţi un avans din cei 30.000 de dolari?   — Nu. Vreau să spun că vrem  nişte bani cu care să trăim între timp, în afară de cei treizeci de mii.   Comandantul scutură din cap.   — Nu, nu, îmi pare rău, dar nu aşa ne-am înţeles. Treizeci de mii de dolari pentru fiecare şi atît.   Dortmunder se ridică şi-şi strivi ţigara în scrumiera comandantului.   — Salut şi sănătate! spuse el. Hai, Kelp, vino!   Şi se îndreptă spre uşă. Comandantul  nu  reuşea să-şi revină.   — Plecaţi? lansă el.   Ajuns la uşă, Dortmunder se opri şi se întoarse:   — Da.   — De ce?   — Sunteţi prea strîns la pungă. Aş fi crispat,  lu- crînd pentru dumneavoastră. Dacă v-aş cere o armă, aţi refuza să-mi daţi mai mult de un glonţ, răspunse Dortmunder, cu mîna pe clanţa uşii.   — Aşteptaţi! zise comandantul.   Dortmunder aşteptă, cu mîna tot pe clanţa uşii.   Comandantul reflectă, făcînd nişte socoteli rapide.   — Vă dau  cîte o sută de  dolari de persoană,  pe săptămînă,  pentru cheltuieli.   — Două sute. Nimeni nu poate trăi la New York cu o sută de dolari pe săptămînă.   — O sută cinzeci, zise comandantul.   Dortmunder ezită o clipă.  Kelp, care rămăsese  pe scaun fără  a  spune nimic, de la începutul discuţiei, interveni:   — E un  preţ rezonabil,  Dortmunder.  La urma ur- mei, e vorba doar de cîteva săptămîni.   Dortmunder ridică din umeri şi lăsă din mînă clanţa uşii.   — De acord, spuse el şi, întorcîndu-se, se aşeză. Ce-mi puteţi spune despre felul cum este  păzit sma- raldul şi despre locul unde  se află?   — Tot ceea ce ştiu, răspunse  comandantul,  este că Akinzi îl supraveghează foarte îndeaproape. Am încercat să aflu  amănunte, numărul paznicilor,  etc, dar toate informaţiile Sunt secrete.   — Dar se află la Coliseum acum, nu?   — Da. Face parte din standul Akinzi.   — Bine. Vom merge să aruncăm o privire. Cînd ne putem lua banii?   —- Banii? repetă comandantul nedumerit.   — Cei o sută cinzeci pe săptămînă.   — Aha! (Toate acestea erau  puţin  prea rapide pentru el.) Sun eu jos, la contabilitate, şi puteţi să vă opriţi în drum, cînd ieşiţi.   — Perfect.  (Dortmunder se ridică şi Kelp îl imită, după o clipă.)  Vă contactăm noi  dacă avem nevoie de ceva.   Comandantul nu se îndoia de acest lucru.   — Nu s-ar zice că face juma' de milion, remarcă Dortmunder.   — Las' să facă treizeci de mii, răspunse  Kelp. De căciulă...   Smaraldul era o  piatră verde închis, cu nume- roase faţete, ceva mai mică decît o minge de  golf. Era aşezată pe un mic trepied alb, care stătea pe o ţesătură de mătase roşie, acoperind o masă complet închisă într-un cub de  sticlă de  doi metri pătraţi. în plus, o coardă de catifea roşie, plasată la  un metru şi jumătate de masă, ţinea curioşii la  o  distanţă  res- pectuoasă. La fiecare unghi al pătratului delimitat de coardă, pe interior, stătea cîte o santinelă în unifor- mă de culoare bleumarin, cu pistol la centură. O mică pancartă, pe un pupitru, anunţa SMARALDUL BALABOMO cu litere majuscule şi  preciza istoricul pietrei, cu date, nume şi locuri.   —- Am văzut destul, declară Dortmunder, după cîteva clipe.   — Şi eu, zise Kelp.   Ieşiră din Coliseum şi traversară Columbus Circle pentru a ieşi în Central Park.   — O să fie nasol să-l umflam, începu Dortmunder.   — Mda, cu siguranţă.   — Mă gîndeam dacă n-ar fi mai bine să aşteptăm pînă pleacă la drum...   — Asta n-o  să se întîmple mîine, remarcă Kelp. La o sută cinzeci pe om şi săptămînă, Iko n-o să sară în sus de bucurie dacă stăm fără să facem nimic.   — Lasă-I pe Iko. Dacă ne hotărîm, eu comand. Şi atunci mă ocup eu de Iko, nu-ţi fă probleme.   — De acord, Dortmunder. Cum vrei tu...   Se instalară pe o bancă,  pe malul  lacului. Era luna iunie şi Kelp studia anatomia fetelor care treceau. Dortmunder se mulţumea să privească lacul. Nu prea ştia ce  să creadă despre afacere, nu ştia dacă îi place sau nu. Căzuse deja, de două ori, şi n-avea  nici un chef să i se mai întîmple încă o dată. Nu se vedea petrecîndu-şi restul vieţii clefăind mîncarea statului.   —  Ce crezi despre Iko? întrebă el,  brusc.   Kelp, surprins, îşi întoarse privirea de la fetele cu ciorapi verzi.   — Cred că e OK. De ce?   — Crezi că va plăti?   Kelp izbucni  în rîs.   — Sigur că va plăti. Dacă vrea smaraldul, va tre- bui să plătească.   — Şi dacă refuză? Alt cumpărător nu mai găsim.   — Dar compania de asigurări? îi sugeră Kelp. Ar putea plăti  o sută  cinzeci de  dolari pentru o  piatră care face juma' de  milion.   — Poate, încuviinţă Dortmunder. De altfel, cred că ar fi mai bine aşa.   — Cum adică?   — îl lăsăm  pe Iko să finanţeze  lovitura, explică Dortmunder. Iar, cînd avem piatra, o vindem compa- niei de asigurări.   — Nu-mi place.   — De ce?   — Pentru că Iko ştie cine Suntem, iar,  dacă  piatra asta e nu ştiu  ce mare chestie simbolică acolo la ei, s-ar putea să-i înfuriem teribil dac-o luăm pentru noi — şi zău că nu ţin  să am o întreagă ţară africană pe urmele mele, conchise Kelp.   — Bine, bine. Vom vedea, după caz.   — O ţară întreagă pe urmele noastre! repetă Kelp, înfiorat. Nu mi-ar plăcea deloc.   — Bine.   — Sarbacane şi săgeţi otrăvite! insistă Kelp, încă înfiorat.   — Cred că, totuşi, s-au modernizat.    Kelp se întoarse spre el.    — Şi crezi că asta mă linişteşte? Mitraliere şi avioane...    — Bine, repetă agasat Dortmunder. Bine. (Prefera să schimbe subiectul.) După părerea ta, cu cine ar trebui să lucrăm?    — Restul echipei? (Kelp ridică din umeri.) Nu prea ştiu. Ce fel de tipi ne-ar trebui?    — Greu de spus. Nici un specialist, în afară, poa- te, de un lăcătuş. Dar nu un spărgător de seifuri.    — Trebuie să fim cinci sau şase?    — Cinci, spuse Dortmunder, care enunţă apoi una dintre regulile existenţei  sale. Dacă  o treabă  nu se poate face în cinci, nu se poate face deloc.    — Bine. Atunci ne trebuie un şofer, un lăcătuş şi un om la toate.    — Aşa-i, încuviinţă Dortmunder. Ca lăcătuş, era bă- iatul acela din Des Moines. Ştii despre cine vorbesc?    — Parcă Wise? Wiseman? Welsh?    — Whistler! făcu Dortmunder.    — El  e! sări Kelp, apoi dădu din cap. E la mititica. L-au băgat la pîrnaie pentru c-a dat drumul unui leu.    Dortmunder se smulse din contemplarea lacului şi se întoarse spre Kelp.   — Ce-a făcut?!    Kelp ridică din umeri.   — Nu-i  o vrăjeală de-a mea...  Chiar asta  am  auzit spunîndu-se. îşi dusese copiii la grădina zoologică, se plictisea şi,  din reflex,  a  început să se joace cu broaştele de la cuşti — aşa cum tu sau eu  am măz- gîli un capăt de hîrtie — şi, în doi timpi şi trei mişcări, a dat drumul unui leu.   — încîntător! zise Dortmunder.   — îmi pare rău... Dar Chefwick? îl ştii?   — Cel cu trenuleţele? E complet diliu.   — Dar e un  lăcătuş nemaipomenit. Şi e disponibil.   —-Bun. Dă-i un telefon.   — De acord. Şi acum, ne trebuie un şofer.   — Ce-ai spune de Larz? îţi aminteşti de el?   — Las-o baltă! E la spital.   — De cînd?   — De două săptămîni. A lovit un avion.   Dortmunder îl privi lung şi insistent.   — Ce-a făcut?!   — Nu e vina mea! zise Kelp. Din cîte am auzit, ple- case la nunta  unui văr,  undeva prin Işland, şi, cînd se întorcea în oraş a nimerit pe autostrada Van Wyck pe sens invers, din greşeală, şi, de  acolo, a ajuns direct pe aeroportul Kennedy. Era puţin machit, cred, şi...   — Mda, făcu Dortmunder.   — Mda..., repetă celălalt. L-au zăpăcit pancartele, a nimerit pe pista  de  aterizare şaptesprezece şi  a lovit un avion care venea de la Miami.   — Pista de  aterizare şaptesprezece...   — Asta am  auzit spunîndu-se.   — Bun... Şi atunci şoferul... ia spune-mi, ai auzit să i se fi întîmplat ceva ciudat lui Murch, în ultimul timp?   — Stan? Nu. Ce i s-a întîmplat?   Dortmunder îl mai privi o dată.   — Te întrebam, pur şi simplu.   Kelp, nedumerit, ridică din umeri.   — Din cîte ştiu eu, era bine.   — Şi atunci de ce nu l-am folosi?   — Dacă tu crezi că-i potrivit...   Dortmunder suspină.   — îl sun eu. Şi Ernie  Danforth, ca om la toate?   Kelp scutură din cap:   —- S-a pensionat.   — Pensionat?   —- Da. S-a făcut popă. Ştii, din  cîte am auzit, pri- vea un film la televizor, într-o seară...   — Bine, de acord! Te cred! (Dortmunder se ridică şi-şi expedie ţigara în apa lacului.) Vreau să ştiu ce se  întîmplă  cu Alan Greenwood,  zise el  cu  o voce încordată, şi tot ce vreau e un da sau  un nu!   încă o dată, Kelp fu uimit peste măsură.  Clipind mărunt, el întrebă:   — Cum adică, un  da sau un nu?   — îl putem folosi?   — Sigur că-l putem folosi.  De ce nu? Greenwood e un tip OK.   -- îl sun eu! se răsti Dortmunder.   — Te aud, zise Kelp.  Nu Sunt surd.   Dortmunder aruncă o privire în jur.   — Hai să bem ceva! zise.   — De  acord, spuse Kelp, ridicîndu-se dintr-un salt. Tot ce vrei tu. De acord... De acord... zînd la maxim centura de siguranţă, ca pentru a-şi îndemna maşina să meargă mai repede. Urmărea cu atenţie cum  botul  ei ascuţit se apropia tot mai mult de tipul care  mergea în faţa lui.  Voia să-l depă- şească pe dreapta, apoi şoseaua era numai a lui.   Dar celălalt îşi dăduse seama că  distanţa dintre ei scădea şi Murch  simţi cum  maşina cealaltă acce- Ierează, pentru a scăpa de primejdie.    Dar nu...  Nici vorbă... Murch  aruncă o privire în  oglindă şi văzu că, în spate, totulmerge bine. Apăsă  pe acceleraţie şi Mustang-ul depăşi  ca o săgeată  Pontiac-ul roşu, apoi străbătu în curmeziş două piste  şi ridică piciorul de pe pedală. Pontiac-ul trecu mu-  gind prin dreapta, dar lui Murch nu-i păsa. Dovedise  că era mai bun şi apoi, oricum, ajunsese înaintea lui  la ieşirea de pe autostradă.   Murch locuia, împreună cu mama lui, pe auto-  strada 99 Est,  în apropiere de perifericul Rockway.  Viră la dreapta, apoi la  stînga, încetini,  constată că  taxiul  mamei sale se află pe alee şi continuă să  meargă pînă la colţul străzii, unde găsi un loc de  parcare. Luă de pe bancheta din spate noul disc  cumpărat — Ambianta de la  Indianapolis în Stereo  şi Hi-Fi — şi se întoarse  pe jos spre casă.   — Mamă!  strigă el, o dată intrat în bucătărie.   Mama  lui  era în camera de la subsol pe care o  transformase în dormitor pentru Murch. Urcă repede  scările, auzindu-şi fiul strigînd-o.   — Te-ai întors?   — Ia uite ce am aici, spuse Murch, arătîndu-i  discul.   — Ei bine, pune-l.   — Imediat.   Intrară amîndoi în living şi, în timp ce Murch aşeza discul pe pick-up, întrebă:   — Cum de eşti acasă la ora asta?   — Aahh! făcu ea dezgustată. Un puţoi de presar, la aeroport.   — Iar ai luat mai mult de un singur client o dată.   — Şi  de ce  nu? se ambala ea. Niciodată nu Sunt destule  taxiuri, nu-i aşa? Ar trebui să vezi cum stau bieţii oameni, la aeroport, cîte o jumătate de oră sau o oră. Ar  ajunge mai repede cu un avion înapoi în Europa, decît cu un taxi în Manhattan. Şi atunci fac şi eu ce pot. Pe clienţi îi doare-n cot, pentru că ori- cum plătesc cursa. Şi mie-mi convine, pentru că o singură  cursă îmi  aduce de două sau de trei ori mai mult. Şi e  bine şi pentru oraş, pentru reputaţia lui de căcat. Dar încearcă să-i explici asta unui presar.  Dă drumul la  disc.   — Pentru cîttimp eşti suspendată?   — Două zile. Dă drumul la  disc.   — Mamă, spuse el, cu mîna deasupra discului, greşeşti că-ţi asumi asemenea riscuri. Nu prea stăm bine cu  banii, acum.   — Ai destui ca să-i cheltui pe discuri, replică ea. Dă  drumul la disc.   — Dac-aş fi  ştiut că te suspendă două zile...   — Ai  putea să-ţi cauţi o slujbă. Dă drumul la  disc.   Atins  din plin, Murch aşeză braţul pick-up-ului lor vechi înapoi pe suport.   — Asta vrei? întrebă el. Să-mi găsesc o slujbă la poştă?   — Ei, stai puţin, sigur că nu! protestă mama  lui, brusc pocăită,  apropiindu-se şi mîngîindu-l pe  obraz. Ştiu că vei găsi ceva, cît de repede. Şi atunci cînd ai  bani, Stan, nu-i nimeni pe-aici care  să-i cheltuiască  atît de regeşte ca tine.    — Perfect, zise Murch calmat, dar  tot morocănos.    — Hai, pune discul, să-l ascultăm.    — De acord.    Murch  aşeză acul pe primele şanţuri ale discului.  Camera se umplu  cu scrîşnete de  frînă, urlete de  motor, scîrţîit de schimbări de viteză.    Ascultară în tăcere o faţă a discului şi, cînd se ter-  mină, Murch declară:    — Ei da, ăsta zic şi eu disc mişto!    — Unul dintre cele mai bune pe care le-am ascul-  tat, Stan. Zău că da!  Pune şi faţa cealaltă.    Murch se îndreptă spre pick-up şi  luă discul, dar,  în aceeaşi clipă se opri. Suna telefonul.    — Rahat! zise el.    — Dă-I naibii! spuse şi  mama lui. Pune-I pe partea  cealaltă.    — De acord.    Murch puse faţa cealaltă şi  soneria telefonului fu  acoperită de urletul  a douăzeci de motoare dema-  rînd în acelaşi timp.    Dar persoana care suna nu  se descuraja uşor. în  timpul părţilor mai puţin zgomotoase  ale discului, se  putea auzi soneria stridentă a telefonului ca o pre- zenţă jenantă.  Un pilot de curse care  ia un viraj cu o sută optzeci la oră n-ar trebui să fie nevoit  să răs- pundă la telefon.   în cele din urmă, Murch, dezgustat, ridică din u- meri şi, clătinînd din cap, răspunse la telefon.   — Cine-i? întrebă el aproape urlînd, pentru a aco- peri zgomotul discului.   O voce îndepărtată întrebă:   — Stan Murch?   — în persoană.   Vocea îndepărtată mai spuse ceva.   — Cum?   Vocea îndepărtată răcni:   — Aici Dortmunder!   — Aha! Ce mai faci?   — Bine!  Da' unde stai, în  mijlocul unei piste de încercări?   — Aşteaptă o clipă! urlă Murch, care  lăsă recep- torul jos şi plecă să oprească pick-up-ul. Las' că-i dau drumul imediat, îi spuse-mamei sale. E un tip pe care-l cunosc şi poate are ceva pentru mine.   — Ţi-am spus  eu  că  trebuie să apară ceva.  Fie- care perete are o parte însorită.   — Alo, Dortmunder?   — Acum e mai bine, zise Dortmunder.  Ce-ai făcut, ai închis fereastra?   — Nu, era un disc. L-am oprit.   Urmă o lungă tăcere.   — Dortmunder?   — Aici Sunt, spuse Dortmunder, dar cu o voce mai slabă decît înainte. (Apoi  reluă, cu un ton ferm:) Mă întrebam dacă n-ai fi interesat într-o treabă de şofer.   — Sigur, şi-ncă cum!   — Hai să ne întîlnim deseară la O.J. Bar and Grill de pe strada Amsterdam, zise Dortmunder.   — OK. La ce oră?   — Zece.   — Voi fi acolo. Pe deseară, Dortmunder!   Murch închise şi-i declară mamei sale:   — Ei, s-ar părea c-o să avem parale în curînd.   — Cu atît mai bine. Hai, pune discul!      De acord.   Murch se apropie de pick-up şi puse faţa a doua de la început.   — Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.   Cele trei trenuleţe electrice  se aflau toate pe acelaşi circuit. Se mişcau de ici-colo prin subsol, se declanşau macazuri, sunau semnale  electrice —  în general, se întîmplau tot felul de chestii. Micuţii feroviari ieşeau din cabinele lor şi agitau steguleţe. Vagoanele-platformă se opreau în  locurile special amenajate pentru a fi um- plute cu grîu, apoi porneau  mai departe şi ultima oprire o făceau pentru a fi descărcate. Sacii cu scrisori  erau aruncaţi în vagoanele poştale. La trecerile de nivel sunau mai  multe sonerii, se  lăsau barierele  care se ridicau  apoi, după ce trecea trenul. Vagoanele se cu- plau şi se decuplau. Domnea o activitate intensă.    — Tuu-tuu, zise Roger Chefwick.    Micuţ, slăbuţ, între două vîrste, Chefwick stătea pe  un scăunel în faţa vastului său circuit, iar degetele  lui agile alergau pe bateria de transformatoare şi pe  manetele speciale.    — Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.    — Roger! strigă soţia lui.    Chefwick se întoarse şi o zări pe Maud la mijlocul  scărilor. Mereu agitată, inimoasă, cu un caracter plă-  cut, Maud era pentru el o parteneră ideală, iar el ştia  prea bine ce şanse are să trăiască cu ea.    —  Da, dragă.    —  Telefonul, Roger!    —  Of, Doamne! suspină Chefwick. Spune-le că  vin acum.    Apăsă maneta  principală şi urcă la parter.    Bucătăria, minusculă, albă şi răcoroasă,  mirosea a  cremă de ciocolată. Maud stătea  în faţa  chiuvetei,  spălînd vasele.    — Mmmm, ce bine miroase!    — în cîteva clipe, se răceşte şi e  numai bună.    — îmi lasă gura apă de pe acum, mai  adăugă el,  pentru a-i face ei plăcere, apoi traversă holul pentru  a ajunge în living, unde se afla telefonul şi spuse:   — Alo?   O voce dură întrebă:   — Chefwick?   — în persoană.   — Aici Kelp. îţi aminteşti de mine?   — Kelp? (Numele îi spunea într-adevăr ceva, dar nu reuşea să-şi amintească exact ce.) îmi pare rău, dar...   — La brutărie, spuse vocea.   Atunci îşi aminti: sigur, lovitura de la brutărie!   — Kelp! exclamă el, încîntat că i se împrospătase memoria. Ce mulţumit Sunt că te aud! Ce mai faci?   — Ei, ştii tu, mai una, mai alta. Aş fi vrut...   — Ei, oricum, mă bucur tare mult că te aud. De cînd nu ne-am mai văzut?   — De doi ani. Ceea ce aş fi vrut...   — Nemaipomenit, cum  trece timpul! se minună Chefwick.   — Da, nu-i aşa? Ceea ce aş fi vrut...   — Dar, cu siguranţă,  nu-ţi uitasem numele. Proba- bil mă gîndeam la altceva.   — Ei, nu-i nimic. Ceea ce aş fi vrut...   — Dar eu te împiedic să-mi spui de ce m-ai sunat. Te  ascult.   La celălalt capăt al firului se lăsă linişte.   — Alo? făcu Chefwick.   —  Da, spuse Kelp.   — A, mai eşti acolo?   —  Mda.   —  Voiai să-mi spui ceva? întrebă Chefwick.    I se păru că-l aude pe Kelp suspinînd înainte de a  răspunde:    — Da. Voiam să-ţi spun ceva. Voiam să te întreb  dacă eşti disponibil.    — O clipă, te rog.   Chefwick aşeză receptorul pe masă, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie, pentru a-şi întreba soţia:   — Draga mea, ştii cum mai stăm cu banii?   Maud îşi şterse mîinile de şorţ, cu un  aer gînditor, apoi răspunse:   — Cred că ne-au mai rămas în  cont doar vreo şapte mii de dolari.   — Nu mai e nimic în subsol?   — Nu.  Ultimele trei  mii le-am luat la sfîrşitul lui aprilie.   — Mulţumesc.   Se întoarse în living, se aşeză pe canapea,  luă receptorul şi spuse:   — Alo?   — Mda, zise Kelp, care părea  obosit.   — Mă interesează, spuse Chefwick.   — Perfect, răspunse Kelp, care  părea  la fel de obosit. Ne întîlnim deseară, la zece, la O.J. Bar and Grill de pe strada Amsterdam.   — Perfect. Pe curînd!   Chefwick  închise telefonul, se ridică şi reveni în bucătărie.   — Voi ieşi puţin, deseară.   — Să nu întîrzii.   — în seara asta, nu  cred. Ne întîlnim doar ca  să discutăm. Ei, ce se mai aude cu  crema aia?   Maud îi adresă un zîmbet indulgent:   — Acum,  cred că poţi să guşti.   — Deci ăsta e apartamentul tău, zise fata.   — Aăă... da, răspunse Alan Greenwood zîmbind şi încuind uşa.   Apoi băgă cheia în buzunar, adăugănd:   — Fă-te comodă.   Fata rămase în mijlocul camerei, de unde aruncă  o privire circulară, cu un aer admirativ.   — Ei bine, trebuie să recunosc că-i drăguţ, pentru  un apartament de burlac.    — Fac şi eu ce pot, răspunse Greenwood, îndrep-  tîndu-se spre bar. Dar îmi dau seama că lipseşte o  mînă de femeie.    — Ei,  nu se cunoaşte chiar aşa de tare.    Greenwood aprinse şemineul.    — Ce vrei să bei? întrebă el.    — Oh, flutură ea din umeri mîţîindu-se, ceva uşor.    — Poftim, spuse el.    Deschise barul din bibliotecă şi-i pregăti  un Rob  Roy suficient de  dulce pentru  a masca tăria scotch-  ului.    Cînd se întoarse, o găsi admirînd un tablou agăţat  între două ferestre  mascate de draperii din catifea  cafenie.    — E foarte interesant! zise ea.    — E Răpirea Sabinelor,  îi explică el. Poftim  paharul tău.    — Mulţumesc.    îl ridică pe al său (avusese mîna mai uşoară la  scotch şi mai grea la apă) şi spuse:    — în sănătatea ta! (Apoi, după o pauză impercep-  tibilă, adăugă:)... Miranda....    Miranda  lăsă privirea în jos, jenată  şi încîntată în  acelaşi timp:    — în sănătatea noastră! şopti ea.    El zîmbi:    — în sănătatea noastră!    Băură amîndoi.   — Vino să te aşezi, spuse el, ducînd-o spre un pat acoperit cu blană albă.   îşi aşeză braţul pe  umerii ei. Ea îşi ridică bărbia. Soneria telefonului răsună în liniştea camerei.    Greenwood închise  ochii, apoi îi deschise.   — Nu-i da atenţie, zise el.   Telefonul continua să sune.   — Dar s-ar putea să fie ceva important, zise fata.   —  M-am înscris la abonaţi absenţi. Va răspunde centrala.   Telefonul sună în continuare.   —  M-am gîndit să fac şi eu chestia asta, zise fata. (Se ghemuise pe pat, cu un picior sub ea.) Costă mult?   Telefonul sună pentru a patra oară.   — Douăzeci şi cinci de dolari pe lună, răspunse el, cu un surîs cam  crispat. Dar merită.   A cincea oară...

Inrobiti de iubire de Sidney Sheldon 1997 PROLOG     Erau închişi într-o cuşcă de fier. Cuşca nu le permitea nici să stea în picioare, nici să se lungească, nici măcar să stea în fund. Nu puteau decât să rămână pe vine în timp ce trenul se deplasa prin lumina ireală a unui cer dominat de crepuscul, fără linie de orizont. Nu ştiau câte zile va dura călătoria, şi nici măcar dacă va avea un sfârşit. Nu exista nici un instrument care să indice timpul, temperatura, locul, direcţia. Nici un punct de reper. Se aflau într-un fel de nicăieri. Şi era atât de frig încât nici nu mai simţeau frigul. Cu câteva zile înainte, mulţi dintre ei muriseră ieşind din barăci. Se prăbuşeau încetişor în zăpadă. Nici unul n-ar fi putut să spună că suferise; ca să suferi trebuie să fii viu. Or, toţi din lagăr depăşiseră cu mult limita suferinţei, erau deja morţi, căzuţi într-o năucire vegetală în care nervii şi creierul nu mai înregistrau stimulii exteriori. Iar atunci când urinau, urina fierbinte înţepenea într-un jet de gheaţă înainte de a fi atins pământul. Atunci ştiau că era minus patruzeci de grade. În cuşca lui, Oleg nu-şi mai simţea mâinile. Le ţinea lipite de pielea burţii sub puloverul de lână scoarţă de jeg care, zi şi noapte, i se lipea de corp de săptămâni de zile. Apa nu exista în galaxia gulagului. Apa devenea gheaţă. Aerul îngheţa. Lumina era plumb topit. În primele zile de detenţie, neputinţa de a se ridica în picioare i s-a părut monstruoasă. Noaptea erau îngrămădiţi câte cincisprezece sau şaisprezece pe un prici de lemn, fără cuvertură. La început, mai înainte de a-1 simţi pe al său, mirosul celorlalţi îi întorsese stomacul pe dos. După aceea, ca toţi din barcă, ca să nu moară de frig, se cuibărise lângă vecinul său. După o lună, jegul, ca şi părul şi dinţii, făcea parte din propria 1ui persoană. Fuseseră deportaţi la 22 februarie 1977. Azi era 8 ianuarie 1983. Trecuseră deja şase ani. Altă lume, altă vreme ... Totul era atât de departe ... Îşi lipi ochiul de două plăci de metal potrivite prost, care lăsau între ele o fantă de doi milimetri. Văzu trecând pe lângă el peisajul mineral de ceaţă îngheţată, de zăpadă moartă. Avea să se facă noapte. Îşi scoase mâinile şi începu să-şi mişte degetele, unu după altul. După ce se convinse că articulaţiile îi funcţionau , Oleg lovi uşor cu cotul în peretele de fier care îl despărţea de cuşca vecină. I se răspunse cu două lovituri. Andrei îl prevenise şi el pe Victor. Erau pregătiţi. Din acel moment, toţi trebuiau să facă simultan aceleaşi gesturi. Supravieţuirea fiecăruia depindea de acum înainte de sincronismul celorlalţi trei. Enigma era Vitali. Când fuseseră băgaţi în vagon, el fusese aruncat într-o cuşcă care nu era lipită de a lor. Putuse oare Victor să-l anunţe pe deportatul intercalat din întâmplare pentru a-i transmite semnalul? La dracu! O să vadă ... Cu palma mâinii stângi, Oleg curăţă placa de fier care forma podeaua de stratul de mizerii, de praful slinos şi de fragmentele de rugină care îl acopereau. Exploră centimetru cu centimetru suprafaţa metalului, până când simţi sub unghii şuruburile care fixau placa pe şasiul vagonului. Numără nouă. Scoase din căptuşeala căciulii un cornier de oţel subţire şi se puse pe treabă. * *    * Lac de năduşeală, Andrei se lupta de multă vreme cu o tijă de fier îndărătnică. O desprinsese în parte din locaşul ei. Dar, brusc, refuza să se mai miste. Îi fu frică. Doar nu era să-şi piardă viaţa pentru o bucată de metal! Cu vârful degetelor plin de sânge împinse cu toată forţa. Zadarnic. Se sprijini în braţe şi, furios, lovi şurubul cu tocul bocancului. Fluturi roşii îi dansau prin faţa ochilor. Îi cunoştea foarte bine; îi era foame. Şi foamea îţi ia minţile. În lagărul 129 - gulagurile din Siberia nu aveau nume, ci numere - văzuse deţinuţi mutilându-se pentru o gamelă de supă. Îşi agăţau testiculde de clanţa celulei, răcneau ca să alerteze un gardian care descuia uşa brusc, provocând astfel smulgerea organelor genitale. Unii mâncau ce le cădea în mână, furculiţe, lame de bărbierit, foarfeci. Alţii se răneau singuri cu cuţitul şi îşi frecau rana cu noroi, excremente sau urină. Dacă aveau noroc, erau transportaţi la spital unde puteau în sfârşit să mănânce. Dar speranţa tuturor era să fie deportaţi de la un lagăr la altul. Transferul se făcea în trenuri-închisori speciale. Fiecare vagon era format din compartimente înguste de un metru cub mărginite de un culoar lung pe care stăteau de pază gardieni înarmaţi şi câini. Zvonurile circulau. Se spunea că, deşurubând podelele cuştilor, te puteai lăsa să aluneci în zăpadă, între cele două şine. Fireşte, nimeni nu se mai întorsese în lagăr ca să confirme asta, dar cei mai vechi jurau că în cursul călătoriilor mulţi deportaţi dispăruseră fără urmă. Şi unde se duseseră? Nimeni nu era în stare să aprecieze. Ieşeai dintr-o închisoare mică ca să te pierzi în alta mare. Fiecare lagăr era izolat în mijlocul unui pustiu îngheţat care acoperea mii de kilometri. Cum să supravieţuieşti în faţa lupilor, a urşilor, a oamenilor? Lipsa unui deţinut declanşa zborul elicopterelor, care zburau jos de tot până la marginea stepei. Dar lui Andrei nu-i păsa. Mai întâi să iasă din cuşcă, după aceea să nu fie călcat de roţile trenului. Spera ca partea de jos a ultimului vagon să nu fie echipată cu o lamă de fier care tăia în două orice om căzut din tren. La ultima lovitură de picior, tubul cedă. Andrei îşi vârî degetele în orificiul plăcii, o deschise şi o sprijini de perete. Aerul rece intră cu repeziciune în tubul de fier. Sufocat de violenţa lui, Andrei îşi umplu plămânii cu voluptate ca să simtă arsura frigului. * *    * Ruşi, francezi, englezi, germani, italieni, spanioli ... Vitali citise toţi poeţii. Iar poeţii îl protejaseră. În zori, când îi venea să vomeze la gândul unei noi zile de coşmar, sau mai târziu, când mâinile i se pietrificau de frig pe coada târnăcopului, trei versuri de Apollinaire, de Dante sau de Lorca îi dădeau curajul să reziste.   Râule, încotro? Curg vesel Până la marginea mării ...   Cuvinte. Doar cuvinte. Dar cuvintele eliberau o energie formidabilă. Din cauza cuvintelor fusese condamnat Vitali la cincisprezece ani de gulag.  Avea noroc în nenorocirea lui. Alţii muriseră pentru pronunţarea acestor cuvinte. Cuvintele conduceau lumea şi sufocau Rusia de cincizeci de ani. Striveau milioane de oameni. Dar în dimineaţa aceea îi veniseră pe buze alte cuvinte: "8 ianuarie 1983 va fi ultima zi de ocnă. Indiferent ce se va întâmpla, nu mă mai întorc". Pe vine în celulă, Vitali încerca să se protejeze de rafalele de vânt care îi treceau prin corp şi îl lipeau de perete. În urmă cu cinci minute, reuşise să ridice placa. Făcuseră şi ceilalţi la fel? Nu avea cum să ştie. Legătura lor era întreruptă. În momentul în care trecea de pe peron în cuşcă, dintr-un capriciu, un miliţian îl despărţise de Oleg şi Andrei. Chiar şi Victor, pe care Oleg şi Andrei - Dumnezeu ştia de ce ţinuseră să-l ia cu ei, era închis la două cuşti mai departe. Între el şi Vitali fusese băgat din întâmplare alt deţinut. Cu siguranţă că nu el îi va transmite semnalul. Păcat, căci se hotărâse totusi să sară. Singur. Îşi făcu semnul crucii şi îşi încordă muşchii pentru marele salt solitar. Asta sau un glonţ în cap ... mai bine să moară în aer liber! Deodată tresări. Deosebindu-se clar de vârtejurile de vânt, de scârţâiturile şi de zgâlţâielile trenului, auzi două lovituri puternice. Faţa lui Vitali se lumină. Reuşiseră! * *    * Viaţa lui fusese cenusie. Se născuse si el undeva, dintr-un tată necunoscut. Într-o seară, mama lui nu mai venise acasă. Probabil că avea şapte ani. O aşteptase fără să mănânce câteva zile. Apoi veniseră nişte oameni. Fusese dus acolo unde erau crescuţi copiii abandonaţi. La opt ani, fusese încredinţat unor ţărani care aveau o fermă în Uzbekistan. Învăţase să mânuiască lopata şi furca. La şaptesprezece ani, nu ştia să citească. Fusese înrolat în armată. Se trezise la închisoarea militară. Şi de acolo în gulag. De ce? Nu ştia. Poate că din cauza acelui tip în civil din Biroul Politic, care se deranjase să vină personal de la Moscova ca să – i vorbească de Lenin. Victor stătea în picioare împreună cu camarazii săi, în faţa estradei, şi îl asculta. Glumă sau încercare de seducere? Vecinul său îi luase mâna şi i-o pusese pe penisul scos din pantaloni. Uluit, Victor strigase: "Idiotule!" Chiar în acel moment, oratorul pronunţa numele lui Lenin. Victor fusese scos din rând, dus la post şi bătut bine. După reuniune, somat să se explice, Victor nu îndrăznise să dezvăluie cauza revoltei sale. Ofiţerul politic care îl interoga considerase tăcerea lui drept o altă blasfemie împotriva ideologiei socialiste. Victor nu înţelegea nici azi pentru ce fusese condamnat la zece ani de închisoare într-un lagăr de muncă cu regim sever. Şi nici motivele prieteniei subite pe care i-o arătaseră Andrei Talasski şi Oleg Vlasov. Andrei şi Oleg purtau uniforma vărgată a RDP - iştilor (Recidivişti Deosebit de Periculoşi). În lagărul 129, toată lumea ştia că omorâseră un om cu lopata. Dar nimeni nu vorbea despre asta. Nici miliţienii nu s-ar fi hazardat să facă vreo aluzie. Andrei şi Oleg stârneau frica. Victor, care se temea de violenţa şi de sarcasmul lor - se spunea că Oleg şi Andrei făcuseră studii -, fusese mai mult decât surprins când aceştia catadicsiseră să vorbească cu el, de parcă ar fi existat cu adevărat. Ba chiar îi oferiseră un pachet de ţigări. De unde îl aveau? Habar n-avea! În schimb, Vitali, celălalt coleg al lor, deşi mai rezervat, îi adresase mici semne amicale încă de la începutul detenţiei. Si, mai mult decât atât, când Victor vorbea, Vitali îl asculta! Chiar îi pusese întrebări despre copilăria lui, despre părinţi, despre motivele pentru care se afla în gulag. Totusi Vitali nu stătea în aceeasi baracă cu el. Într-o zi când deţinuţii îşi băteau joc de Victor, pentru că nu ştia să citească, Vitali venise în ajutorul lui. "E mai puţin idiot decât voi toţi la un loc!" le spusese el. Victor avusese totdeauna dificultăţi cu cuvintele. Le auzea foarte bine, dar sensul lor îl pricepea cu o oarecare întârziere, mai mult sau mai puţin lungă în funcţie de împrejurări. Dar în momentul acela înţelesese imediat că Vitali îi adusese un omagiu public. Prin urmare, erau alţii mai idioţi decât el! Dacă n-ar fi auzit asta din gura lui Vitali, de unde ar fi putut să ştie? Apoi descoperise cu mirare că nimeni nu mai îndrăznea să-1 deranjeze de când cei trei se interesau de el. După aceea venise bomba! Andrei şi Oleg îi mărturisiseră că vor încerca să evadeze împreună cu Vitali şi că îl luau cu ei! Acest exces de onoare îl făcea să roşească de rusine si mândrie. Întinse piciorul prin golul lăsat de placa ridicată. Zăpada zbură prin cuşcă. Auzi două bătăi în perete. Semnalul. Victor îşi lăsă şi celălalt picior să atârne în gol. Sub el, în întuneric, ghicea solul care defila cu o viteză nebună sub rafalele de vânt. Nici o secundă nu-i trecu prin minte că putea să fie tăiat de roţile trenului. Andrei şi Oleg îi spuseseră că nu risca nimic. De ce nu i-ar fi crezut? Dacă i-ar fi spus ei, el ar fi crezut şi în existenţa lui Dumnezeu. Tot ei îi spuseseră: "Victor, ca să reuşim, prezenţa ta e indispensabilă". Aceste cuvinte fuseseră suficiente pentru ca Victor să fie gata să-şi sacrifice viaţa pentru ei. La plecare, reuşise chiar să-l strângă uşor de gât pe tipul pe care gardienii îl băgaseră în cuşca vecină, în care ar fi trebuit să intre Vitali. "Când bat în perete, baţi şi tu în partea cealaltă. Altfel, la sosire eşti un om mort. - Da, da ... " bâiguise tipul frecându-şi gâtui. Cu muşchii încordaţi, Victor aştepta acum celelalte două bătăi care îi indicau că trebuie să sară. Auzi bătăile şi transmise mesajul cuştii vecine fără nici o ezitare. Apoi se lăsă să fie înghiţit de gol. * *    * Se stârnise vântul. Aveau noroc. Nu puteai să vezi la cinci metri în faţa ta. Fulgii de zăpadă se roteau prin aerul îngheţat, deplasându-se în vârtejuri. Vântul părea că bate din toate părţile în acelaşi timp. Andrei, Oleg şi Vitali mergeau înainte. Victor venea vesel în urma lor. În tren, când gardienii vor face apelul deportaţilor, se va da alarma. Trupa şi câinii vor porni pe urmele lor. Dar nu vor găsi nici o urmă. Zăpada ştergea totul. Nici un elicopter nu putea să decoleze. Deocamdată, furtuna de zăpadă era complicea lor. Nu se puteau aştepta la nimic din partea oamenilor. Cu cât vor trece mai multe zile, cu atât mai dificile vor deveni căutările. - Andrei ... , zise Victor. - Da, răspunse Andrei continuându-şi mersul. - Ştii unde mergem? - Evident, zise Andrei politicos. La curve! Victor chicoti dar insistă: - Nu se vede nimic. Cum poţi să te orientezi? - Nu-ţi face griji, zise Oleg râzând. Are o busolă în coaie! De data asta Victor izbucni în râs. Era mândru că e alături de ei. Ardea de nerăbdare să li se devoteze. Ca să le facă plăcere, i-ar fi cărat în spinare mii de kilometri. Nu voia să-l deranjeze, dar nu-i dădeau pace tot felul de întrebări. Una, mai mult decât toate celelalte. - Oleg, de ce m-ai ales pe mine? întrebă el. - Gura, zise tăios Oleg. Tipul deborda de atâta tandreţe umilă încât risca să simtă pentru el oarecare simpatie. Şi dacă simţeai ceva uman în universul concentraţionar, asta te condamna la moarte. Mai ales în cursul unei evadări care nu avea nici măcar o şansă dintr-o sută ca să reuşească. - Pentru că ţinem la tine, îl corectă Andrei. - Si eu tin mult la voi, zise Victor. Oleg se opri brusc şi îl apucă pe Victor de tunica aproape putredă: - Laşi gura sau îţi sparg capul? Îşi reluă mersul prin zăpadă. Andrei îl urmă. Vitali îl bătu uşor pe umăr. - Haide, Victor, vino ... Oleg şi Andrei hotărâseră să meargă spre nord-nord-est, cât mai departe şi cât mai repede posibil de calea ferată. Deci trebuia să se deplaseze în marş forţat în cursul primei săptămâni. Ziua vor dormi, timp de două ore, în cel mai mic adăpost pe care li-l oferea stepa. În zori încă mai mergeau. Zăpada continua să cadă în rafale. - Ne oprim, zise Andrei. Frânţi de oboseală, toţi patru se lăsară să cadă între două troiene la poalele câtorva mesteceni sfrijiţi. Timp de câteva minute, nimeni nu vorbi. Îşi trăgeau răsuflarea. Andrei scoase o bucată de pâine din zdrenţele de pe el. O tăie în patru. Fiecare îşi primi partea. Atunci Victor puse a doua întrebare. - Ce-o să halim în zilele următoare? Oleg se uită scurt la Andrei. Era singura întrebare la care, în nici un caz, nici unul dintre ei nu putea să răspundă. Lungit în zăpadă cu ochii închişi, Vitali părea că nu aude nimic. - Pe tine, zise Oleg. Victor se uită pe rând la fiecare. Izbucni în râs şi muşcă din bucata lui de pâine. Le făcu cu ochiul şi începu să mestece bine dispus. * *    * Se făcuse noapte. Vitali visa că un bloc se prăbuşise şi-i strivea toracele. Deschise ochii şi constată că era acoperit de un strat gros de zăpadă. Se scutură. Primul lucru pe care îl văzu fu faţa lui Andrei care îi zâmbea. - Ce-ai zice de o cafea fierbinte şi câteva linguriţe de caviar? îl întrebă Andrei. Vitali se ridică şi se întinse. Avea muşchii înţepeniţi. Acoperiţi de zăpadă, Oleg şi Victor încă mai dormeau. Vitali luă un pumn de zăpadă şi îşi frecă viguros faţa. - Auzi, Andrei ... e adevărat ce-a spus Oleg dimineaţă? - Ce-a spus? - În legătură cu Victor. - Evident. Ce altceva vrei să halim în afară de Victor? Vitali arătă cu privirea spre cele două siluete lungi te în zăpadă. - Trebuie să-ţi vorbesc, zise el. Se îndepărtă şi Andrei veni după el. Parcurseră câţiva metri până la liziera mestecenilor. Vitali se opri. Andrei, la fel. Erau faţă în faţă . - Nu sunt de acord, zise Vitali. Andrei se uită la el surprins. - Ce înseamnă asta? - Nu i-aţi spus nimic. - De ce ne-am mai fi încurcat cu el? - Şi Oleg e de acord? - A fost ideea noastră. - Nu pot să vă las să-l masacrati. - Unde te crezi? Într-un salon de ceai? Ce contează că idiotul ăsta moare sau nu? Eşti prietenul, fratele, mama lui? Crezi că vei putea reuşi fără el? - Am văzut prea multă mizerie în lagăr. Nu-mi voi plăti libertatea cu un asasinat. - Libertatea! Cine îţi garantează că vei supravieţui? Vitali respiră adânc. - Nu vreau să vă atingeţi de el. - Ai o propunere mai bună? îl ironiză Andrei. - Tu pleci cu Oleg într-o parte. Eu plec cu Victor în altă direcţie. - Nici vorbă! izbucni Andrei. Ce crezi c-o să halim? Nu vom lăsa pe nimeni să ne condamne să murim de foame! Nici chiar pe tine! Vitali îi întoarse spatele şi plecă. - Mă duc să-l anunţ. Abia avu timp să facă doi paşi. Ca în vis, simţi greutatea lui Andrei abătându-se asupra lui. Dezechilibrat, Vitali se prăbuşi în zăpadă. Deschise gura ca să-l strige pe Victor. Dar nu avu timp. Andrei se rostogoli peste el cu sălbăticie şi îi apăsă pe carotidă. Furia îl orbi pe Vitali. În lagăr se bătuse de două ori cu deţinuţii, cu gardienii. Nişte bătăi murdare. Trebuia să-şi salveze pielea. Orice lovitură era permisă. Îl lovi pe Andrei cu degetele în ochi. Andrei ţipă dar nu-i dădu drumul. Sufocat, Vitali încercă să-l lovească între picioare cu genunchiul. Deodată Andrei nu mai apăsă pe pieptul lui. - Opriţi-vă! V-aţi ţăcănit? Oleg îl împinse într-o parte pe Andrei. Vitali se ridică precum un arc eliberat. Într-o fracţiune de secundă, înregistră simultan mai multe elemente ale scenei al cărei centru era. Departe de el, silueta lui Victor, în picioare în zăpadă, uluit la culme. Lângă el, ţinându-1 de braţ, Oleg ... Şi, repezindu-se din nou ca un berbec, Andrei, cu faţa strâmbă de durere, cu braţul ridicat, agitând o creangă grea şi uscată. - Omoară-1, vrea să-i spună idiotului! mârâi înăbuşit Andrei. Creanga lovi. Vitali îşi feri capul şi avu impresia că lovitura îi rupe umărul... Oleg îl scutura fără să mai încerce să-l reţină pe Andrei. - E adevărat, Vitali? ... E adevărat? - Ticăloşilor! izbucni Vitali. Cât o să fiu eu în viaţă, n-o să vă atingeţi de el. Au fost ultimele lui cuvinte. Creanga îl izbi peste ceafă. Se prăbuşi. Când îl văzu jos, Andrei începu să-l lovească. - Opreşte-te! strigă Oleg. Nu vezi că e mort? Dar Andrei continua să lovească corpul inert. Un firişor de sânge curgea din nasul şi urechile lui Vitali. Oleg se aplecă asupra lui, îi dădu la o parte hainele şi îşi lipi urechea de inima lui. Trecură câteva secunde. Oleg se ridică. - S-o ştergem de-aici, zise el. - Ce-a făcut? întrebă cu teamă Victor. Se apropiase fără ca Andrei şi Oleg să-l vadă. - Gura, zise Oleg. Apoi porni la drum, fără să mai arunce nici o privire spre Vitali, pe care zăpada începea deja să-l acopere. După câţiva metri, siluetele lor se pierdură în noaptea bântuită de furtună.                

Legaturi de sange de Sidney Sheldon PARTEA ÎNTÂI     Capitolul 1 ISTANBUL. Sâmbătă, 5 septembrie, ora 10 p. m.   Stătea aşezat în întuneric, singur, în spatele biroului lui Hajib Kafir, privind prin fereastra prăfuită nemuritoarele minarete din Istanbul. Era un bărbat care se simţea acasă în cele mai importante capitale ale lumii, iar Istanbulul era unul din oraşele sale preferate. Nu acea parte din Istanbul cunoscută turiştilor şi anume strada Beyoglu sau barul Lalezab de la hotelul Hilton, vulgar şi de proastă calitate, ci acele locuri greu de găsit, ştiute doar de musulmani: yalis-urile şi micile pieţe situate dincolo de souks şi Telli Baba, cimitirul unde era îngropată doar o singură persoană, iar oamenii veneau să se roage pentru ea. Aştepta nemişcat ca un vânător la pândă, un bărbat calm şi liniştit, obişnuit să-şi domine corpul şi emoţiile. Era galez, brunet, având trăsăturile frumoase ale strămoşilor săi. Ochii ageri, inteligenţi, erau de un albastru intens. Înalt de peste un metru optzeci, avea corpul agil şi muşchiulos al unui bărbat într-o excelentă condiţie fizică. În birou se simţeau mirosurile specifice lui Hajib Kafir, tutunul bolnăvicios de dulce, cafeaua cu iz înţepător, uleiurile cu care îşi ungea corpul gras, unsuros. Rhys Williams nu era conştient de ele. Se gândea la telefonul pe care îl primise cu o oră în urmă din Chamonix. „… Un accident îngrozitor! Domnule Williams, toţi suntem zdrobiţi. S-a întâmplat atât de repede, n-am avut nici o şansă să-l salvăm. Domnul Roffe a murit pe loc… „ Sam Roffe, preşedintele companiei farmaceutice „Roffe şi Fiii”, a doua ca mărime în lume, o dinastie multimilionară care înconjura întregul glob. Era imposibil să te gândeşti la Sam Roffe ca la un om mort. Întotdeauna vioi, plin de viaţă şi energie, un om veşnic în mişcare, trăindu-şi viaţa în avioanele care îl duceau la fabricile şi birourile companiei împrăştiate prin toată lumea, unde rezolva probleme care altora le dăduseră multă bătaie de cap, crea noi concepte, obligându-i pe toţi să lucreze mai mult, mai bine. Chiar dacă se căsătorise şi avea un copil, îl interesa doar un singur lucru, afacerile. Sam Roffe a fost faimos şi extraordinar. Cine-l va putea înlocui? Sam Roffe încă nu-şi alesese un succesor legal. Nu plănuise că va muri la cincizeci şi doi de ani. Îşi imaginase că va avea suficient timp pentru aşa ceva. Dar acum timpul lui se terminase. În birou luminile s-au aprins brusc, iar Rhys Williams întoarse capul spre uşă, orbit pe moment. - Domnule Williams! N-am ştiut că sunteţi aici. Era Sophie, una din secretarele companiei care lucra pentru Rhys Williams ori de câte ori acesta se afla în Istanbul. Era o turcoaică de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu o faţă atrăgătoare şi un corp suplu, senzual, plin de promisiuni. Îi făcuse cunoscut lui Rhys într-un mod subtil şi vechi de când lumea că este dispusă să-i satisfacă orice dorinţă, în orice moment, dar Rhys nu-i acorda atenţie. - M-am întors să termin nişte scrisori pentru domnul Kafir, spuse ea; apoi adăugă încet: aş putea să vă ajut cu ceva? Se apropie de birou şi Rhys simţi în aer mirosul puternic al unui animal sălbatic în călduri. - Unde este domnul Kafir? Sophie ridică din umeri cu părere de rău. - Astăzi nu se mai întoarce, spuse ea netezindu-şi partea din faţă a rochiei cu palmele mâinilor moi, agile. Pot să fac ceva pentru dumneavoastră? Ochii lui Sophie erau negri şi umezi. - Da, spuse Rhys. Găseşte-l. - Nu ştiu unde ar putea… începu ea încruntându-se. - Încearcă la Kervansaray sau la Mermara. Mai degrabă la primul local, pentru că acolo dansa una dintre amantele lui Hajib Kafir. Deşi, când e vorba de Kafir, nu poţi fi sigur niciodată, se gândi Rhys. S-ar putea chiar să fie acasă, lângă nevasta lui. Sophie încerca să-şi ceară scuze. - Voi încerca, dar mă tem… - Explică-i că dacă nu va fi aici într-o oră, va fi dat afară. Expresia de pe faţa lui Sophie se schimbă imediat. - Voi face tot ce pot, domnule Rhys, spuse ea îndreptându-se spre uşă. - Stinge lumina.   * * *   Într-un fel, în întuneric îi venea mai uşor să rămână cu gândurile lui. Chipul lui Sam Roffe îi apărea mereu în faţa ochilor. Mont Blancul ar fi trebuit să fie uşor de urcat în această perioadă a anului, la începutul lui septembrie. Sam încercase şi înainte dar furtunile l-au împiedicat să ajungă în vârf. - De data asta voi pune în vârf drapelul cu emblema companiei, îi promisese lui Rhys în glumă. Apoi telefonul primit cu puţin timp în urmă, tocmai când se pregătea să părăsească hotelul Pera Palace. Şi acum auzea vocea agitată de la celălalt capăt al firului. „… Treceau de-a curmezişul unui gheţar… Domnul Roffe a alunecat, iar coarda cu care era legat s-a rupt… A căzut într-o crăpătură imensă… „ Rhys vedea corpul lui Sam lovindu-se de gheaţa nemiloasă, alunecând în jos prin crăpătura fără fund dintre gheţari. Se strădui să-şi alunge această scenă din minte. Aparţinea trecutului. Acum trebuia să se îngrijească de prezent. Moartea lui Sam Roffe trebuia anunţată membrilor familiei, iar aceştia erau îm­prăştiaţi prin toată lumea. Trebuia pregătită o declaraţie pentru presă. Vestea va trece ca o undă de şoc prin cercurile financiare internaţionale. Compania se afla în mijlocul unei crize financiare şi era vital ca impactul morţii lui Sam Roffe să fie minimalizat cât mai mult posibil. Asta va fi treaba lui Rhys. Rhys Williams l-a întâlnit pe Sam Roffe cu nouă ani în urmă. Rhys avea atunci douăzeci şi cinci de ani şi era managerul comercial al unei mici firme de me­dicamente. Era sclipitor, plin de iniţiativă şi pe măsură ce compania îşi lărgea afacerile reputaţia lui Rhys devenea tot mai cunoscută. I se oferi un post la „Roffe şi Fiii” dar când el refuză, Sam Roffe cumpără firma pentru care lucra Rhys şi trimise după el. Chiar şi acum îşi amintea de prima lor întâlnire, de forţa copleşitoare a prezenţei lui Sam Roffe. - Locul tău este aici, la „Roffe şi Fiii”, îl informă Sam Roffe. De aceea am cumpărat instalaţia asta, de pe vremea bunicii, pentru care lucrai. Rhys se simţi măgulit şi enervat în acelaşi timp. - Şi dacă nu vreau să rămân? Sam Roffe îi zâmbi şi îi spuse confidenţial: - Vei vrea. Tu şi cu mine avem ceva în comun, Rhys. Amândoi suntem ambiţioşi. Vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Cuvinte magice, promisiunea unei sărbători pentru aprigul vânător care se afla în sufletul tânărului de atunci, pentru că el ştia ceva ce Sam Roffe nu bănuia: nu exista un Rhys Williams. Era un mit creat din disperare, sărăcie şi deznădejde.   * * *   Se născuse lângă minele de cărbuni din Gwent şi Carmarthen, în văile roşii din Ţara Galilor, unde învelişul de gresie şi zăcămintele de calcar şi cărbune încreţeau pământul verde. A crescut într-o lume de basm în care până şi numele proprii erau poezie: Brecon, Pen-y Fan, Penderyn, Glyncorrwg şi Maesteg. O ţară a legendelor unde cărbunele ascuns adânc în pământ a fost creat acum 280 milioane de ani, unde cândva copaci puternici dominau peisajul, încât o veveriţă putea călători de la Brecon Beacons până la mare fără măcar să atingă pământul. Dar a venit revoluţia industrială, iar frumoşii copaci verzi au fost tăiaţi pentru a alimenta focurile lacome din industria fierului. Băiatul crescu înconjurat de eroi din alte timpuri şi dintr-o altă lume. Robert Farrer a fost ars pe rug de biserica catolică pentru că a refuzat să facă jurământul celibatului şi să-şi abandoneze soţia; King Hywel cel Bun a adus legea în Ţara Galilor în secolul al zecelea; fiorosul cavaler Brychen, care a avut doisprezece băieţi şi douăzeci şi patru de fete şi a respins cu înţelepciune toate atacurile împotriva împărăţiei. Un ţinut al poveştilor pline de glorie. Dar nu totul era glorie. Toţi strămoşii lui Rhys au fost mineri, iar el, de copil, obişnuia să asculte ceea ce spuneau tatăl şi unchii lui despre iadul de sub pământ. Discutau despre vremurile îngrozitoare când nu exista de lucru, când bogatele mine de cărbuni din Gwent şi Carmarthen au fost închise datorită luptei înverşunate dintre companii şi mineri, iar minerii au fost corupţi de sărăcia care le rodea ambiţia şi mândria, sărăcie care chinuie sufletul unui om şi-l stoarce de putere obligându-l să se supună. Când minele funcţionau era un altfel de iad. Cea mai mare parte a familiei lui Rhys a murit în mină. Unii au murit în măruntaiele pământului, alţii şi-au scuipat plămânii ani în şir. Puţini au trecut de treizeci de ani. Rhys obişnuia să-i asculte pe tatăl său şi pe unchii mai în vârstă discutând despre trecut, despre prăbuşirile din mină, despre schilozi, despre greve; discutau despre vremurile bune şi despre cele rele dar băiatului i se păreau la fel. Toate erau groaznice. Gândul că va trebui să-şi petreacă restul vieţii în întunericul de sub pământ îl îngrozea pe Rhys. Ştia că va trebui să scape de acest destin. La doisprezece ani fugi de acasă. Părăsi văile de cărbune şi plecă pe coastă la Sully Ranny Bay şi Lavernoock, unde se adunau turiştii bogaţi şi unde tânărul aducea şi căra bagaje, se făcea folositor ajutând doamnele să coboare pe potecile abrupte care duceau spre plajă, ducea coşurile grele pentru picnic, mâna un cărucior cu un ponei sau muncea la parcul de distracţii de la Whitmore By. Era doar la câteva ceasuri de casă dar distanţa nici măcar nu putea fi măsurată. Oamenii de aici păreau veniţi dintr-o altă lume. Rhys Williams nu-şi imaginase niciodată că ar putea exista oameni atât de frumoşi şi podoabe atât de strălucitoare. Fiecare femeie i se părea că arată ca o regină, iar bărbaţii erau toţi eleganţi şi manieraţi. Asta era lumea căreia vroia să-i aparţină şi era capabil de orice pentru a ajunge o parte din ea. Pe la vârsta de paisprezece ani Rhys Williams reuşise să pună deoparte destui bani pentru a putea călători la Londra. Ajungând acolo îşi petrecu primele trei zile plimbându-se prin imensul oraş, căscând gura la tot ce vedea, asimilând însetat privelişti incredibile, zgomote, mirosuri. Îşi găsi prima slujbă într-un magazin de manufactură unde se ocupa cu livrarea produselor. În ma­gazin mai erau încă doi funcţionari, fiinţe superioare, şi o femeie care făcea ca inima tânărului galez să cânte ori de câte ori se uita la ea. Bărbaţii îl tratau aşa cum era destinat să fie tratat, ca pe un gunoi. Era o curio­zitate pentru ei. Se îmbrăca ciudat, avea maniere gro­solane şi vorbea cu un accent de neînţeles. Îi pro­nunţau numele în fel şi chip cu toate că el le repeta mereu pronunţia corectă. Fetei i se făcu milă de el. Se numea Gladys Simpkins şi îşi împărţea micul apartament din Tooting cu încă alte trei fete. Într-o zi îi permise lui Rhys să o conducă acasă şi îl invită la o ceaşcă de ceai. Tânărul Rhys era copleşit de nervozitate. Se gândea că urma să aibă loc prima lui experienţă sexuală, dar când îşi puse braţul în jurul lui Gladys, aceasta îl privi o clipă mirată, apoi izbucni în râs. - N-o să capeţi aşa ceva, îi spuse ea, dar îţi dau un sfat, dacă vrei să ajungi cineva, cumpără-ţi nişte haine mai ca lumea, fă-ţi puţină educaţie şi învaţă cum să te porţi. Privi atentă faţa slabă, pasionată a tânărului, îi studie ochii de un albastru intens, apoi spuse cu blândeţe. - Vei arăta bine când vei creşte mai mare.   * * *   Dacă vrei să ajungi cineva… Acesta a fost momentul când Rhys Williams s-a inventat pe sine însuşi. Adevăratul Rhys Williams era un băiat lipsit de educaţie, ignorant, fără pregătire, fără cei şapte ani de acasă, fără trecut, fără viitor. Dar avea imaginaţie, inteligenţă şi o ambiţie sălbatică. Era suficient. Rhys începu cu imaginea a ceea ce vroia să fie, ca cine de fapt intenţiona să ajungă. Când se privea în oglindă nu-l vedea pe băiatul stângaci, neglijent care vorbea cu un accent ciudat; imaginea din oglindă îl arăta civilizat, manierat şi plin de succes. Încetul cu încetul, Rhys începu să-şi potrivească existenţa cu imaginea din mintea lui. Urmă o şcoală la seral, îşi petrecu sfârşiturile de săptămână în galeriile de artă. Bântuia bibliotecile publice, mergea la teatru şi de acolo de sus studia îmbrăcămintea celor din fotoliile de orchestră. Mânca cât mai puţin pentru ca o dată pe săptămână să poată merge la un restaurant bun unde copia cu atenţie felul în care mâncau ceilalţi. Observa, învăţa şi nu uita nimic. Era ca un burete, ştergea trecutul şi absorbea viitorul. Într-un singur an Rhys învăţase destul pentru a-şi da seama că Gladys Simpkins, prinţesa lui, era o fată de rând, banală, cu mult sub gusturile lui. Plecă de la magazinul de manufactură şi se angaja ca funcţionar într-o farmacie, una dintr-o reţea care aparţinea ace­leiaşi firme. Avea aproape şaisprezece ani, însă arăta mult mai în vârstă. Era înalt şi bine dezvoltat. Femeile au început să se intereseze de acest galez brunet şi drăguţ, isteţ şi galant. În farmacie deveni imediat preferatul clienţilor, mai ales al celor de sex feminin; care aşteptau la rând până când Rhys era liber să se ocupe de ele. Se îmbrăca bine, vorbea corect şi ştia că făcuse un drum lung de la Gwent şi Carmarthen, dar când se privea în oglindă nu era satisfăcut. Călătoria pe care intenţiona să o facă încă nu se terminase. Peste doi ani Rhys Williams deveni managerul farmaciei în care lucra. Într-o zi managerul reţelei de farmacii din zonă îi spuse: - Acesta este doar începutul, Williams. Dacă vei continua să munceşti la fel de mult, într-o zi vei ajunge să administrezi mai multe farmacii. Rhys aproape îi râse în nas. Să crezi tu că asta poate fi o culme a ambiţiei! Rhys continua să-şi ur­meze şcoala. Studia probleme de conducere şi ad­ministrare a afacerilor, marketing şi legile comerciale. Vroia mai mult. Imaginea din oglindă îl arăta în plin succes; însă Rhys simţea că este abia la începutul drumului. Şansa lui de a promova se ivi într-o zi când în farmacie intră un agent comercial al unei firme, care urmări cum Rhys ştia să-şi folosească farmecul pentru a face doamnele să cumpere medicamente de care nu aveau nevoie. Înainte de a pleca, îi spuse: - Îţi pierzi vremea aici, puştiule. Ar trebui să lucrezi pentru o firmă mai mare. - Vă gândiţi la una anume? întrebă Rhys. - Aşteaptă să-i vorbesc şefului meu despre tine. Peste două săptămâni Rhys era angajat ca agent comercial al unei mici firme de medicamente. Era unul din cei cincizeci de agenţi ai firmei, dar când Rhys se privi în oglinda lui specială ştiu că nu e adevărat. Nu concura decât cu el însuşi. Se apropia tot mai mult de imaginea din oglindă, de personajul pe care îl crease. Un bărbat inteligent, cultivat, distins şi fermecător. Ceea ce încerca să facă părea imposibil. Toată lumea ştia că trebuie să te naşti cu aceste calităţi; nu puteau fi create. Dar Rhys reuşi. Deveni ceea ce-şi dorise. Călători prin toată ţara vânzând produsele firmei, discutând şi ascultând. Se întorcea la Londra plin de iniţiative practice şi avansa repede pe treptele succesului. La trei ani după angajarea sa, Rhys ajunse director comercial. Şi sub conducerea sa atentă şi pricepută firma începu să se extindă.   * * *   Patru ani mai târziu Sam Roffe intră în viaţa lui. Recunoscuse ambiţia din Rhys. - Îmi semeni, îi spuse Sam Roffe. Noi vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Sam Roffe a fost un mentor strălucit. În următorii nouă ani, sub supravegherea lui Sam Roffe, Rhys Williams devenise un om valoros al companiei. Pe măsură ce trecea timpul, i se dădea o tot mai mare responsabilitate, să reorganizeze diferitele sectoare, să înlăture defecţiunile tehnice în indiferent ce parte a lumii se produceau, să coordoneze ramuri ale companiei „Roffe şi Fiii”, să creeze şi să pună în aplicare noi planuri. Până la urmă Rhys Williams ajunse să cunoască mai multe despre afacerile companiei decât oricine altcineva, cu excepţia lui Sam Roffe. Rhys Williams, devenea succesorul logic al lui Sam Roffe. Într-o dimineaţă când Rhys şi Sam Roffe se întorceau de la Caracas cu avionul companiei, un Boeing 707-320 transformat într-un apartament luxos, unul din flotila de opt avioane ale companiei, Sam Roffe îl lăudă pe Rhys pentru o afacere foarte profitabilă pe care acesta o încheiase cu guvernul din Venezuela. - Vei primi o primă grasă pentru asta, Rhys. Acesta îi replică liniştit. - Nu vreau o primă, Sam. Vreau nişte acţiuni şi un loc de director în conducere. O merita şi amândoi ştiau asta. Dar Sam îi răspunse: - Îmi pare rău. Nu pot schimba regulile, nici măcar pentru tine. „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Nimeni în afara familiei nu poate fi în conducere şi nu poate deţine acţiuni. Rhys ştia, bineînţeles. Participa la toate întrunirile directorilor, dar nu ca membru. Era un străin. Sam Roffe era singurul urmaş direct al familiei Roffe. Cei­lalţi urmaşi erau femei, verişoarele lui Sam. Bărbaţii cu care se căsătoriseră conduceau compania. Walther Gassner, care se căsătorise cu Anna Roffe; Ivo Palazzi căsătorit cu Simonetta Roffe; Charles Martel, soţul Helenei Roffe. Şi Sir Alec Nichols a cărui mamă a fost născută Roffe. Aşa că Rhys a fost obligat să ia o hotărâre. Ştia că merită să fie în conducere, că într-o zi ar trebui să ajungă preşedintele ei. Deocamdată nu se putea, dar lucrurile se puteau schimba. Rhys se hotărî să rămână, să aştepte şi să vadă ce se va întâmpla. Sam Roffe îl învăţase să aibă răbdare. Iar acum Sam Roffe era mort. Luminile din birou se aprinseră din nou şi Hajib Kafir apăru în cadrul uşii. Kafir era directorul comercial al firmei pentru Turcia. Un bărbat scund, oacheş, care îşi purta diamantele şi pântecul gras ca pe nişte ornamente. Arăta neîngrijit, ca un om care s-a îmbrăcat în grabă. Deci Sophie nu l-a găsit într-un club de noapte. Ei, da, se gândi Rhys. Un efect secundar al morţii lui Sam Roffe. Coitus interruptus. - Rhys! exclamă Kafir. Dragul meu prieten, iartă-mă! N-am ştiut că eşti încă în Istanbul! Trebuia să prinzi un avion, iar eu am avut nişte probleme urgente… - Stai jos, Hajib. Ascultă-mă atent. Vreau să trimiţi patru telegrame codificate. Vor merge în ţări diferite. Vreau să fie înmânate personal de mesagerii noştri, înţelegi? - Bineînţeles, spuse Kafir uimit. Înţeleg foarte bine. Rhys îi aruncă o privire ceasului de mână subţire, din aur, marca Baume & Mercier, de la încheietura mâinii. - Poşta din New York e închisă acum. Trimite telegramele de la Yeni Posthane Cad. Vreau să plece peste treizeci de minute. Îi înmână o copie a telegramei pe care o compusese. - Oricine discută despre asta va fi concediat imediat. Kafir privi telegrama şi ochii i se măriră. - Dumnezeule! Nu se poate! exclamă el îngrozit. Cum, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? - Sam Roffe a murit într-un accident, îi răspunse Rhys. Acum, în sfârşit, Rhys îşi permise să se gândească la ceea ce încercase să elimine din gândurile sale; Elizabeth Roffe, fiica lui Sam. Avea douăzeci şi patru de ani. Când o întâlnise prima dată, era o puştoaică de cincisprezece ani, care purta proteză pentru dinţi, era extraordinar de timidă şi de grasă, o rebelă singu­ratică. De-a lungul anilor, Rhys urmări transformarea ei într-o tânără deosebită, care moştenise frumuseţea mamei şi inteligenţa şi forţa tatălui. Ajunsese foarte apropiată de Sam. Rhys ştia cât de mult o va afecta vestea morţii tatălui ei. Ştia că va trebui să o anunţe personal. Două ore mai târziu Rhys Williams se îndrepta spre New York cu unul din avioanele companiei.     Capitolul 2 BERLIN. Luni, 7 septembrie, ora 10 a. m.   Anna Roffe Gassner ştia că nu are voie să ţipe din nou, altfel Walther se va întoarce şi o va ucide. Se ghemui într-un colţ al dormitorului, tremurând din tot corpul, fără să se poată controla şi îşi aşteptă moartea. Ceea ce începuse ca un basm frumos se transformase în groază şi teroare. De foarte mult timp încerca să evite adevărul: bărbatul cu care se căsătorise era un maniac criminal.   * * *   Anna Roffe nu iubise pe nimeni înainte să-l întâlnească pe Walther Gassner, nici pe mama ei, nici pe tatăl ei, nici pe ea însăşi. Anna a fost un copil fragil şi bolnăvicios, care suferea de ameţeli. Nu-şi putea aminti o perioadă când să nu fi fost prin spitale sau înconjurată de surori sau specialişti aduşi din toate colţurile lumii. Pentru că tatăl ei era Anton Roffe de la „Roffe şi Fiii” cei mai buni doctori erau aduşi la patul ei din Berlin. Dar după ce o examinau şi îi făceau diferite teste, plecau fără să ştie mai multe decât atunci când veniseră. Nu reuşeau să-i pună un diagnostic. Anna nu a putut să meargă la şcoală ca alţi copii, iar cu timpul a ajuns foarte retrasă, creându-şi o lume a ei, plină de vise şi fantezii, unde nimănui nu i se permitea să intre. Îşi picta propriile tablouri de viaţă, deoarece culorile realităţii erau prea stridente ca ea să le accepte. Când ajunsese la optsprezece ani, ameţelile au dispărut la fel de misterios cum au apărut. Dar îi pecetluiseră existenţa. La vârsta la care majoritatea fetelor se logodesc şi se căsătoresc, Anna nu fusese încă sărutată de nici un băiat. Încerca să se convingă că nu-i păsa. Era mulţumită să trăiască în viaţa ei imaginară, departe de toţi şi de restul lumii. Când trecu de douăzeci de ani, fu asaltată de peţitori, era o moştenitoare care purta unul din cele mai prestigioase nume din lume şi mulţi bărbaţi erau dornici să profite de averea ei. Primi cereri în căsătorie de la un conte suedez, un poet italian şi o mulţime de prinţi din ţări sărace. Anna îi refuză pe toţi. La aniversarea a treizeci de ani, tatăl ei suspină: „Voi muri fără să-mi văd nepoţii”. La treizeci şi cinci de ani Anna plecă la schi în Kizbühel, în Austria şi acolo îl întâlni pe Walther Gassner, instructor de schi şi cu treisprezece ani mai tânăr ca ea. Când Anna l-a văzut prima dată pe Walther, pur şi simplu i s-a tăiat respiraţia. Cobora pe pârtia abruptă de la Hahnenkamm şi era cea mai frumoasă imagine pe care Anna o văzuse vreodată. Se apropie de capătul pârtiei ca să-l vadă mai bine. Arăta ca un tânăr zeu, iar Anna era mulţumită doar să-l privească. O surprinse privindu-l ţintă. - Nu schiezi, gnädiges Fräulein? Anna clătină din cap neavând încredere în vocea ei, iar el îi zâmbi. - Atunci dă-mi voie să te invit la masă. Anna intră în panică şi o luă la fugă ca o şcolăriţă. Din acel moment Walther Gassner nu o mai lăsă în pace. Anna Roffe nu era o fată proastă. Era conştientă de faptul că nu era nici frumoasă, nici sclipitoare, că era o femeie ştearsă şi care, în afara numelui, nu avea nimic altceva de oferit unui bărbat. Dar ea ştia că sub această faţadă obişnuită se ascundea o tânără frumoasă, sensibilă, cu sufletul încărcat de dragoste, poezie şi muzică. Poate pentru că nu era o frumuseţe, Anna avea un respect deosebit pentru frumos. Obişnuia să viziteze marile muzee şi să petreacă ore în şir privind cu ochi mari tablourile şi sculpturile. Când l-a văzut pe Walther Gassner i s-a părut că toţi zeii s-au trezit la viaţă pentru ea. A doua zi Anna îşi lua micul dejun pe terasa hotelului Tennerhof când se trezi cu Walther Gassner lângă ea. Arăta într-adevăr ca un tânăr zeu. Avea un profil regulat, pronunţat, iar trăsăturile feţei erau puternic marcate, dar în acelaşi timp delicate, pline de sensibilitate. Era foarte bronzat, cu dinţi albi şi egali. Avea părul blond şi ochi de un cenuşiu închis. Sub hainele de schi Anna vedea mişcându-i-se muşchii pieptului şi ai picioarelor şi simţi cum i se stârnesc simţurile. Îşi ascunse mâinile în poală ca să nu-i vadă petele de pe piele. - Ieri după-amiază te-am căutat pe pârtii, spuse Walther. Anna nu putea vorbi. Dacă nu ştii să schiezi, te învăţ eu, spuse el zâmbind şi adăugă: nu-i nevoie să-mi plăteşti. O luă cu el pe pârtia de la Hausberg, pârtia începătorilor, pentru prima ei lecţie. Dar imediat amândoi şi-au dat seama că ea nu avea nici un talent pentru schi. Îşi pierdea mereu echilibrul şi cădea, dar insista să încerce din nou şi din nou pentru că se temea că Walther o va dispreţui dacă nu va reuşi, însă, după a zecea căzătură, Walther o ajută să se ridice şi îi spuse blând: - Ai fost făcută să te ocupi cu lucruri mai im­portante. - Ce fel de lucruri? întrebă ea necăjită. - Îţi voi spune diseară la cină. În seara aceea au cinat, apoi au luat micul dejun împreună, apoi din nou prânzul şi cina. Walther îşi neglija clienţii. Lipsea de la lecţiile de schi pentru ca să o conducă în sat. O invită la cazinoul „Der goldene Greif”, o plimbă cu sania trasă de cai, o duse la cumpărături şi în excursii şi rămase cu ea ore în şir pe terasa hotelului discutând despre nimicuri. Anna era vrăjită. La cinci zile după ce s-au cunoscut, Walther îi luă mâinile în ale sale şi spuse: - Anna, liebchen, vreau să mă căsătoresc cu tine. Stricase totul. O scosese afară din lumea ei de basm şi o adusese la realitatea crudă - cine era şi ce I era. O virgină urâtă de treizeci şi cinci de ani, un premiu pentru vânătorii de zestre. Încercase să plece, dar Walther o opri. - Ne iubim, Anna. Nu poţi fugi de acest adevăr. Îl ascultă minţind-o, îl ascultă spunându-i: „N-am mai iubit pe nimeni altcineva” şi simplifică lucrurile pentru că dorea cu disperare să-l creadă. Îl chemă în camera ei şi rămaseră acolo discutând, iar Walther îi povesti viaţa lui şi Anna brusc începu să-l creadă spunându-şi surprinsă: este de fapt povestea vieţii mele. Ca şi ea, Walther nu a avut pe cine să iubească. A fost un străin în această lume pentru că s-a născut bastard, aşa cum Anna a fost o străină datorită bolii. Ca şi ea, Walther era dornic să-şi ofere dragostea. Fusese crescut într-un orfelinat şi când ajunsese la treisprezece ani, iar înfăţişarea lui plăcută fusese remarcată de toată lumea, femeile de la orfelinat au început să se folosească de el, aducându-l noaptea în camerele lor, luându-l în pat şi învăţându-l cum să le satisfacă. Ca răsplată primea mâncare mai multă, bucăţi de carne şi deserturi făcute din zahăr adevărat. Primea orice dar nu iubire. Când Walther ajunse destul de în vârstă pentru a putea fugi de la orfelinat, descoperi că viaţa în libertate nu era cu nimic deosebită de cea cu care fusese obişnuit. Femeile vroiau să se folosească de înfăţişarea lui, să-l poarte ca pe o insignă; nimic mai mult. Îi ofereau bani, haine, bijuterii, cadouri şi atât. Anna îşi dădu seama că Walther trecuse prin aceleaşi dezamăgiri ca şi ea, era cealaltă jumătate pe care o aşteptase. Căsătoria lor a fost o ceremonie fără fast la primăria oraşului.   * * *   Anna sperase ca tatăl ei să fie încântat. Dar acesta îi făcu o scenă cumplită. - Eşti o proastă înfumurată, urlă el. Te-ai măritat cu un afurisit de vânător de zestre. L-am verificat. Toată viaţa a trăit de pe urma femeilor, dar până acum nu a găsit nici una atât de cretină ca să se mărite cu el. - Încetează! ţipă Anna. Nu înţelegi! Dar Anton Roffe ştia că înţelege prea bine motivele lui Walther Gassner. Îi ceru ginerelui să se prezinte în biroul său. Walther privi admirativ pereţii acoperiţi cu lam­briuri, tablourile vechi şi spuse: - Îmi place aici. - Da, sunt convins. Arată mult mai bine ca un orfelinat. Walther îl privi tăios, devenind brusc precaut. - Ce vreţi să spuneţi? - Hai să terminăm cât mai repede. Ai făcut o greşeală. Fiica mea nu are bani. Ochii lui Walther îl priveau pătrunzător. - Ce anume încercaţi să spuneţi? - Nu încerc să-ţi spun nimic. Îţi spun pur şi simplu. Nu vei obţine nimic de la Anna, pentru că Anna nu are nimic. Dacă te-ai fi interesat mai bine ai şti că „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Asta înseamnă că acţiunile firmei nu pot fi vândute. Trăim confortabil şi atât. Nu există o zestre mare, de care să te foloseşti. Scotoci în buzunar, scoase un plic şi îl aruncă pe birou în faţa lui Walther. - Asta te va despăgubi pentru cheltuielile făcute. Vreau să dispari din Berlin până la ora şase. Nu vreau ca Anna să mai audă vreodată de tine. - Nu v-a trecut prin minte nici măcar pentru o clipă că m-am căsătorit cu Anna pentru că m-am îndrăgostit de ea? îl întrebă Walther calm. - Nu, spuse Anton caustic. Dar ţie? - Să vedem preţul meu pe piaţă, spuse el după un moment. Deschise plicul şi numără banii. Ridică privirea spre Anton Roffe. - Mă evaluez la mai mult de douăzeci de mii de mărci. - E tot ce primeşti. Consideră-te norocos. - Sunt, spuse Walther. Dacă vreţi să ştiţi adevărul, cred că sunt un om foarte norocos. Mulţumesc. Puse banii în buzunar cu un gest neglijent şi apoi ieşi din birou. Anton Roffe răsuflă uşurat. Se simţea puţin vinovat şi dezgustat de ceea ce făcuse, dar fusese singura soluţie. Anna va fi nefericită aflând că o părăsise soţul dar era mai bine să se întâmple acum decât mai târziu. Va avea grijă să întâlnească pe cineva potrivit, de vârsta ei, care cel puţin o va respecta dacă nu va fi capabil să o iubească. Cineva care să fie interesat de ea şi nu de banii şi numele ei. Cineva care să nu poată fi cumpărat cu douăzeci de mii de mărci. Când Anton Roffe ajunse acasă Anna alergă să-l întâmpine, cu ochii în lacrimi. El o luă în braţe, o strânse la piept şi îi spuse: - Anna, liebchen, totul va fi în regulă. Îl vei uita… Anton privi peste umărul ei şi îl văzu pe Walther Gassner în pragul uşii. Anna îi arătă un deget spunându-i: - Uite ce mi-a cumpărat Walther! Aşa-i că este cel mai frumos inel pe care l-ai văzut? A costat douăzeci de mii de mărci. Până la urmă părinţii Annei au fost obligaţi să-l accepte pe Walther Gassner. Drept cadou de nuntă le-au cumpărat un frumos conac în Wannsee, plin de mobilă franţuzească, combinată cu antichităţi, canapele confortabile, un birou Roentgen în bibliotecă şi rafturi de cărţi care acopereau pereţii. Partea super­ioară era mobilată cu piese elegante daneze şi suedeze din secolul al optsprezecelea. - E prea mult, îi spuse Walther. Nu vreau nimic de la ei şi nici de la tine. Vreau să fiu capabil să-ţi cumpăr singur lucrurile frumoase pe care ţi le doreşti, liebchen. Walther îi zâmbi ca un băieţel necăjit. Dar eu nu am bani. - Bineînţeles că ai, replică Anna. Tot ce am îţi aparţine. - Oare? întrebă Walther cu un surâs încântător. La insistenţele Annei - pentru că Walther părea să nu aibă nici un chef să discute despre bani - ea îi explică situaţia ei financiară. Avea un credit la bancă din care puteau trăi confortabil, dar cea mai mare parte a averii ei era investită în acţiunile companiei „Roffe şi Fiii”. Acţiunile nu puteau fi vândute fără aprobarea unanimă a tuturor celor din conducere. - Cât valorează acţiunile tale? întrebă Walther. Anna îi spuse. Lui Walther nu-i venea să creadă. Îi ceru să-i repete suma. - Şi nu poţi vinde acţiunile? - Nu. Vărul meu Sam nu va accepta să vindem acţiuni ale firmei. El deţine majoritatea acţiunilor. Într-o zi… Walther îşi exprimă dorinţa de a lucra pentru companie. Anton Roffe era împotrivă. - Cu ce poate contribui un schior leneş la firma noastră? întrebă Anton Roffe. Dar până la urmă cedă de dragul fiicei sale, iar lui Walther i se oferi o slujbă în administraţie. Se dovedi a fi foarte priceput şi avansa rapid. Când tatăl Annei muri peste doi ani, Walther Gassner a fost făcut membru în conducerea companiei. Anna era foarte mândră de el. Era soţul şi amantul perfect pentru ea. Întotdeauna îi aducea flori şi mici cadouri, părea mulţumit să rămână serile acasă cu ea, doar ei doi. Fericirea Annei era imensă, aproape de nesuportat. Ach, danke, lieber Gott, obişnuia să spună când nu o putea auzi nimeni. Anna învăţă să gătească pentru a-i putea pregăti lui Walther mâncărurile preferate. Făcea choucroute, un strat crocant de varză murată şi cartofi piure peste care punea cotlet de porc afumat şi cârnăciori. Pre­gătea file din carne de porc fiert în bere şi condimentat cu chimion pe care îl servea cu un măr copt în cuptor, decojit şi umplut cu mici boabe de agrişe. - Eşti cea mai bună bucătăreasă din toată lumea, îi spunea Walther, iar Anna roşea de mândrie. În al treilea an al căsătoriei lor Anna rămase însărcinată. Primele opt luni ale sarcinii au fost îngrozitoare, dar Anna suporta totul fericită. Altceva o neliniştea. A început într-o zi imediat după masa de prânz. Se apucase să tricoteze un pulover pentru Walther şi gândurile i-o luaseră razna, când pe neaşteptate auzi vocea lui Walther: - Dumnezeule, Anna! Ce faci aici singură în întuneric? După-amiaza se transformase în noapte. Anna privi puloverul din poala ei şi îşi dădu seama că nu se atinsese de el. Cum de trecuse atât de mult timp? Unde îi fusese mintea? Apoi Anna mai trăi şi alte experienţe similare şi începu să se întrebe dacă această alunecare spre nimic nu era o prevestire, un semn de rău augur că viaţa ei era pe terminate. Nu credea că se teme de moarte, dar nu suporta gândul că îl va părăsi pe Walther. Cu patru săptămâni înainte de a trebui să nască, Anna pierdu din nou noţiunea timpului, se împiedică şi căzu rostogolindu-se pe scările ce duceau la etaj. Se trezi la spital. Walther era lângă patul ei, ţinând-o de mână. - M-ai speriat îngrozitor. Brusc Anna intră în panică. Copilul! Nu mai simt copilul. Întinse mâinile în jos. Abdomenul ei era plat. - Unde-i copilul meu? Walther se aplecă şi o strânse în braţe. Doctorul spuse: - Aţi avut gemeni, doamnă Gassner. Anna întoarse capul spre Walther, iar ochii lui înotau în lacrimi. - Un băiat şi o fetiţă, liebchen. Anna ar fi putut muri pe loc de bucurie. Simţi o dorinţă irezistibilă de a-i ţine în braţe. Trebuia să-i vadă, să-i simtă lângă ea, să-i strângă la piept. - Vom discuta despre asta când veţi fi mai pu­ternică, spuse doctorul. Doar când vă veţi simţi mai bine.   * * *   O asigurau că se simte tot mai bine, dar Anna era înspăimântată. Ceva se întâmpla cu ea şi nu înţelegea ce anume. Walther venea, o ţinea de mână, apoi îşi lua rămas bun, iar ea îl privea surprinsă şi vroia să-i spună: „Dar abia ai venit… „Privea însă ceasul şi trecuseră deja trei sau patru ore. Habar n-avea ce se întâmplase în acest timp. Îşi amintea vag că într-o noapte îi fuseseră aduşi copiii, dar apoi adormise. Nu-şi amintea prea bine şi se temea să întrebe. Nu avea importanţă. Vor fi doar ai ei când Walther o va duce acasă.   * * *   Acea zi minunată sosi, în sfârşit. Anna îşi părăsi camera de la spital într-un scaun cu rotile, cu toate că insistase că se simte destul de puternică pentru a merge singură. De fapt se simţea foarte slăbită, dar era atât de încântată că urma să-şi vadă copiii, încât nimic nu o mai interesa. Walther o duse în casă şi se pregătea să o urce la etaj în dormitorul lor. - Nu, nu! spuse ea. Du-mă în camera copiilor. - Trebuie să te odihneşti acum, draga mea. Nu eşti încă destul de puternică… Ea nu mai ascultă ce-i spune, se dezlipi din braţele lui şi fugi spre camera copiilor. Jaluzelele erau trase, iar în cameră era întuneric; ochii ei trebuiră să se obişnuiască o clipă. Era atât de plină de entuziasm, încât simţea că ameţeşte. Se temea că va leşina. Walther veni în spatele ei. Îi vorbea, încercând să-i explice ceva dar indiferent despre ce-i vorbea nu putea fi important. Pentru că ei erau acolo. Dormeau amândoi, fiecare în leagănul lui, iar Anna se apropie încet ca să nu-i deranjeze şi rămase aşa, privindu-i cu ochii măriţi. Erau cei mai frumoşi copii pe care îi văzuse vreodată. Chiar de acum putea să-şi dea seama că băieţelul va avea trăsăturile frumoase ale lui Walther şi părul lui blond. Fetiţa era o păpuşică adorabilă cu păr moale, auriu şi o faţă mică, triunghiulară. Anna se întoarse spre Walther şi spuse înăbuşindu-se: - Sunt atât de frumoşi. Sunt… sunt foarte fericită. - Haide, Anna, şopti Walther. O cuprinse cu braţele şi Anna simţi în el o poftă aprigă care o tulbură şi pe ea. Nu mai făcuseră dragoste de mult timp. Walther avea dreptate. Mai târziu vor avea destul timp pentru copii.   * * *   Pe băiat îl numiră Peter, iar pe fetiţă Brigitta. Două miracole încântătoare pe care ea şi Walther le concepuseră, iar Anna îşi petrecea tot timpul în camera lor, jucându-se cu ei, vorbindu-le. Chiar dacă nu puteau să o înţeleagă, ştia că îi simt dragostea. Câteodată, în mijlocul unei zile, se întorcea şi îl vedea pe Walther în pragul uşii, venit acasă de la birou, iar Anna îşi dădea seama că într-un fel trecuse încă o zi. - Vino lângă noi, spunea ea. Jucăm un joc. - Ai pregătit cina? o întreba Walther, iar Anna se simţea brusc vinovată. Va trebui să-i acorde mai multă atenţie lui Walther şi mai puţină copiilor, dar în ziua următoare se întâmpla acelaşi lucru. Gemenii erau ca un magnet căruia nu-i rezista. Anna încă îl iubea foarte mult pe Walther şi încerca să-şi diminueze sentimentul de vinovăţie spunându-şi că gemenii sunt şi o parte din el. În fiecare noapte, de îndată ce Walther adormea, Anna se strecura din pat, se furişa în camera copiilor şi rămânea acolo privindu-i până dimineaţa. Apoi se întorcea în dormitor înainte ca Walther să se trezească. Odată, în mijlocul nopţii, Walther intră în camera copiilor şi o surprinse. - Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci aici? - Nimic, dragul meu, doar… - Du-te înapoi în pat! Niciodată nu-i mai vorbise aşa. A doua zi la micul dejun Walther îi spuse: - Cred că ar trebui să ne luăm o vacanţă. Ne va face la amândoi bine să plecăm undeva. - Dar, Walther, copiii sunt prea mici să călăto­rească. - Mă gândeam să plecăm doar noi doi. - Nu pot să-i părăsesc, spuse Anna clătinând din cap. Walther îi luă mâna şi îi spuse: - Vreau să uiţi copiii. - Să uit copiii? spuse ea şocată. - Anna, îţi aminteşti cât de bine ne-am simţit împreună înainte de a rămâne însărcinată? Ce bine ne-am distrat? Cât de bucuroşi eram, doar noi doi, fără nimeni altcineva în jurul nostru? Iar Anna pricepu. Walther era gelos pe copii.   * * *   Săptămâni şi luni treceau în grabă. Walther nici măcar nu se apropia de copii. De ziua lor de naştere Anna le cumpără cadouri minunate. Walther reuşea mai tot timpul să rămână în oraş, pentru a rezolva diferite afaceri. Anna nu mai putea să se lase păcălită. Adevărul era că pe Walther nu-l interesau copiii. Anna simţea că probabil e şi vina ei, pentru că ea era prea interesată de ei. Obsedată era cuvântul folosit de Walther. Îi ceruse să consulte un doctor, iar Anna acceptase pentru a-i face plăcere. Dar doctorul era un tâmpit. În momentul în care începu să-i vorbească, Anna îl ignoră, lăsându-şi mintea să se îndepărteze de prezent până când îl auzi spunându-i: - Consultaţia s-a terminat, doamnă Gassner. Ne întâlnim săptămâna viitoare? - Bineînţeles. Nu s-a mai întors niciodată. Anna simţea că era problema lui Walther, dar şi a ei. Dacă greşeala ei era că îşi iubea copiii prea mult, a lui Walther era că nu-i iubea destul. Anna învăţă să nu vorbească despre copii în prezenţa lui Walther, dar abia aştepta ca el să plece la birou pentru a se întoarce în camera lor şi a se juca cu ei. Doar că acum nu mai erau bebeluşi. Şi-au sărbătorit deja a treia aniversare şi Anna putea să vadă cum vor arăta ca adulţi. Peter era înalt pentru vârsta lui, iar corpul lui era puternic şi atletic ca al tatălui său. Anna îl ţinea în braţe şi îi fredona: - Of, Peter, ce le vei face tu sărmanelor fete? Să fii drăguţ cu ele, fiul meu drag. Nu vor avea nici o şansă. Iar Peter îi zâmbea ruşinat şi o îmbrăţişa. Apoi Anna se întorcea spre Brigitta. Brigitta se făcea cu fiecare zi tot mai frumoasă. Nu semăna nici cu Anna, nici cu Walther. Avea părul auriu şi o piele delicată ca porţelanul. Peter avea temperamentul aprig al tatălui său şi câteodată Anna trebuia să-i tragă câte o palmă uşoară peste şezut, dar Brigitta era un înger. Când Walther nu era prin preajmă Anna le punea discuri sau le citea. Cartea lor preferată era „101 Mărchens”. O băteau pe Anna la cap să le citească poveşti despre căpcăuni, spiriduşi, vrăjitoare, chiar dacă le ştiau pe de rost, iar la culcare Anna le cânta un cântec de leagăn: Schlaf, Kinderlein, schlaf, Der Vater hüt’t die Schaf… Anna se ruga ca timpul să îmblânzească atitudinea lui Walther, ca el să se schimbe. Se schimbă într-adevăr, dar în rău. Detesta copiii. La început Anna îşi spuse că se întâmplă aşa pentru că Walther îşi dorea toată dragostea ei doar pentru el, că nu vroia să o împartă cu nimeni altcineva. Dar încetul cu încetul îşi dădu seama că nu era vorba de dragostea pentru ea. Walther o ura. Tatăl ei avusese dreptate. Walther se căsătorise cu ea pentru banii ei. Copiii erau o ameninţare pentru el. Vroia să scape de ei. Tot mai des îi vorbea Annei despre vânzarea acţiunilor. - Sam nu are nici un drept să ne oprească! Am putea lua toţi banii şi să plecăm unde vrem. Doar noi doi. Anna îl privi înmărmurită. - Ce facem cu copiii? Ochii lui sclipeau febril. - Nu. Ascultă-mă. Pentru binele nostru va trebui să scăpăm de ei. Trebuie. În acel moment Anna înţelese că Walther era nebun. Se îngrozi. Walther concediase toţi servitorii cu excepţia unei femei care venea să facă curăţenie o dată pe săptămână. Iar Anna şi copiii erau singuri cu el, la cheremul lui. Avea nevoie de ajutor. Poate că nu era prea târziu pentru a fi vindecat. În secolul al cincis­prezecelea nebunii erau adunaţi şi închişi pentru totdeauna în case situate pe apă, Narrenschiffe, corăbii ale nebunilor, dar astăzi datorită medicinii moderne, trebuia să existe o posibilitate de a-l ajuta pe Walther. Acum, în această zi de septembrie, Anna se cuibărise pe podeaua din dormitorul ei unde Walther o închisese şi aştepta ca el să se întoarcă. Ştia ce trebuie să facă. Pentru binele lui, al ei şi al copiilor. Anna se ridică nesigură pe picioare şi se îndreptă spre telefon. Ezită o secundă apoi ridică receptorul şi începu să formeze 110, numărul poliţiei. Îi răspunse o voce străină. - Hallo. Hier ist Notruf der Polizei. Kann ich ihnen helfen? - Ja, bitte. Anna simţi că se sufocă. Ich… O mână apăru din spatele ei şi îi smulse receptorul, trântindu-l în furcă. Anna se retrase câţiva paşi. - Te rog, scânci ea, nu mă lovi. Walther se apropie de ea cu ochi strălucitori, vorbindu-i atât de blând încât ea nu-l înţelegea. - Liebchen, nu am de gând să te lovesc. Te iubesc, nu înţelegi? O atinse, iar ea simţi furnicături pe piele. - Nu vrem ca poliţia să vină aici, nu-i aşa? Anna clătină cu putere din cap, prea terorizată pentru a putea vorbi. - Anna, copiii sunt cei care ne creează probleme. Vom scăpa de ei. Eu… Se auzi soneria de la intrare. Walther se opri nehotărât. Soneria se auzi din nou. - Rămâi aici, ordonă el. Mă întorc. Anna îl privi cum iese din cameră, incapabilă să se mişte. Walther trânti uşa în urma lui şi ea auzi zgomotul cheii care încuia uşa. „Mă întorc”, îi spusese el. Walther Gassner coborî repede scările, ajunse la uşa de la intrare şi o deschise. Un bărbat îmbrăcat în uniforma gri a mesagerilor îi întinse un plic sigilat. - Un mesaj important pentru domnul şi doamna Walther Gassner. - Da, spuse Walther. Îl iau eu. Închise uşa, privi plicul din mâna lui şi îl deschise. Citi încet mesajul dinăuntru.   Cu regret vă informăm că Sam Roffe a murit într-un accident de alpinism. Vă rugăm să fiţi prezenţi la Zürich vineri la amiază la o întrunire de urgenţă a conducerii.   Era semnat „Rhys Williams”.  

Morile de vant ale zeilor de Sidney Sheldon Prolog   Perho, Finlanda   Întâlnirea avea loc într-o confortabilă cabană protejată împotriva intemperiilor aflată într-o regiune împădurită la o distanţă de două sute de metri de Helsinki, aproape de graniţa rusă. Membrii ramurii occidentale a Comitetului sosiseră discret la intervale neregulate. Veneau din opt ţări, dar vizita lor fusese pregătită în linişte de o persoană foarte importantă din Valtioneuvosto, consiliul de stat finlandez, şi pe paşapoartele lor nu se afla nici o viză de intrare. Cum soseau, soldaţi înarmaţi îi escortau în cabană, iar după ce şi-a făcut apariţia şi ultimul vizitator, uşa cabanei a fost încuiată şi soldaţii au rămas în poziţie de drepţi în vântul puternic de ianuarie, cu atenţia încordată la cel mai mic semn al vreunei prezenţe nedorite. Membrii, care se aflau în jurul mesei mari, dreptunghiulare, erau oameni cu poziţii importante în consiliile guvernelor respective. Se mai întâlniseră în împrejurări mai puţin clandestine şi aveau încredere unul în altul pentru că nu aveau încotro. Pentru mai multă siguranţă, fiecare avea un nume de cod. Întâlnirea dura de aproape cinci ore şi discuţiile erau aprinse. În cele din urmă, preşedintele a hotărât că venise vremea să se supună la vot. Se ridică şi se întoarse spre cel din dreapta sa. — Sigurd? — Da. — Odin? — Da. — Balder? — Ne grăbim prea tare. Dacă se află, vieţile noastre ar… — Te rog, da sau nu? — Nu… — Freyr? — Da. — Sigmund? — Nein. Pericolul… — Thor? — Da. — Tyr? — Da. — Eu votez pentru. Deci, rezoluţia este aprobată. Îl voi informa în consecinţă pe Controlor. La următoarea întâlnire vă voi spune pe cine va recomanda ca fiind cea mai bună persoană pentru a acţiona. Vom urma obişnuitele precauţii şi vom pleca la intervale de douăzeci de minute. Vă mulţumesc, domnilor.   * * *   Peste două ore şi patruzeci şi cinci de minute, cabana era pustie. O echipă de experţi veni după aceea cu petrol lampant şi dădu foc cabanei, flăcările roşietice fiind mângâiate de vântul lacom. Când, în sfârşit, palokunta, pompierii din Perho, au ajuns la faţa locului, nu mai era nimic de văzut în afară de tăciunii aprinşi care alcătuiau conturul cabanei pe zăpada care sfârâia. Adjunctul şefului brigăzii de pompieri se apropie de cenuşă, se aplecă şi adulmecă. — Petrol lampant, spuse el. Incendiere premeditată. Şeful se uita la ruine cu o expresie nedumerită pe chip. — Ciudat, murmură el. — Ce anume? — Am vânat prin pădurea asta săptămâna trecută. Nu era nici o cabană.   Cartea întâi   Capitolul 1   Washington, D.C.   Stanton Rogers era destinat să ajungă preşedintele Statelor Unite. Era un politician fermecător, foarte cunoscut de un public aprobator şi susţinut de prieteni influenţi. Din nefericire pentru Stanton, libido-ul său i-a stat în calea carierei. Sau, cum au spus cei de la Washington, „Bătrânul Stanton şi-a f… preşedinţia.” Stanton Rogers nu se considera un Casanova. Ba, dimpotrivă, până la acea escapadă fatală, fusese un soţ model. Era frumos, bogat, se apropia de una din cele mai importante poziţii din lume şi, deşi avusese nenumărate ocazii de a-şi înşela soţia, nici măcar nu se gândise la vreo altă femeie. Mai exista şi o a doua ironie, poate chiar mai mare: soţia lui Stanton Rogers, Elizabeth, era sociabilă, frumoasă şi inteligentă şi pe amândoi îi interesau aproape aceleaşi lucruri, în timp ce Barbara, femeia de care Stanton s-a îndrăgostit şi cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, după un divorţ despre care s-a scris foarte mult în ziare, era cu cinci ani mai mare decât el, cu un chip mai degrabă plăcut decât frumos şi părea să nu aibă nimic în comun cu el. Stanton era sportiv; Barbara nu putea suferi nici un fel de exerciţiu fizic. Stanton era sociabil; Barbara prefera să stea singură cu soţul ei sau să primească numai grupuri restrânse. Cea mai mare surpriză pentru cei care îl cunoşteau pe Stanton Rogers a constituit-o deosebirea de păreri politice. Stanton era liberal, în timp ce Barbara crescuse într-o familie de ultraconservatori. Paul Ellison, cel mai bun prieten al lui Stanton, spusese: — Cred că ai înnebunit, băiete! Tu şi Liz sunteţi practic în Cartea recordurilor drept cea mai perfectă pereche de căsătoriţi. Nu poţi da cu piciorul la tot pentru o simplă aventură. Stanton Rogers îi răspunsese tăios: — Vezi-ţi de treaba ta, Paul. O iubesc pe Barbara şi de cum voi reuşi să obţin divorţul, ne vom căsători. — Îţi dai seama ce se va întâmpla cu cariera ta? — O jumătate din căsniciile din ţara asta se sfârşesc cu un divorţ. Nu o să se întâmple nimic, spusese Stanton Rogers. Dar se dovedise a fi un prost profet. Ştirea în legătură cu divorţul înverşunat a fost o adevărată comoară pentru presă, iar ziarele de scandal au relatat-o cât mai cumplit posibil, cu fotografii ale cuibuşorului iubirii lui Stanton Rogers şi povestiri despre întâlniri amoroase în taină la miezul nopţii. Ziarele au continuat să scrie despre acest lucru cât au putut, iar când vâlva s-a potolit, prietenii influenţi care îl susţinuseră pe Stanton Rogers pentru preşedinţie, au dispărut în linişte găsind un alt cavaler alb în persoana lui Paul Ellison.   * * *   Ellison era o alegere foarte bună. Nu era nici frumos, nici fermecător, ca Stanton Rogers, dar era inteligent, plăcut şi avea un stil de viaţă adecvat. Era scund, cu trăsături armonioase şi ochi albaştri, senini. Era fericit de zece ani în căsnicia sa cu fiica unui magnat al oţelului şi se ştia despre el şi Alice că formau un cuplu cald şi iubitor. La fel ca şi Stanton Rogers, Paul Ellison urmase la Yale şi absolvise Şcoala de drept de la Harvard. Cei doi crescuseră împreună. Familiile lor aveau reşedinţe de vară învecinate în Southampton, iar băieţii înotau împreună, organizau echipe de baseball şi, mai târziu, se întâlneau cu iubitele împreună. S-au aflat în aceeaşi clasă la Harvard. Paul Ellison se descurca bine, dar Stanton Rogers era elevul model. Tatăl său era asociat la o firmă de avocatură de pe Wall Street şi, când Stanton lucra acolo pe perioada verii, a aranjat şi pentru Paul acelaşi lucru. Imediat după absolvirea Şcolii de drept, steaua politică a lui Stanton a început să se înalţe vertiginos şi, dacă el era cometa, Paul Ellison era coada. Divorţul a schimbat totul. Acum, Stanton Rogers devenise completarea lui Paul Ellison. Drumul până sus pe culme a durat aproape cincisprezece ani. Ellison a pierdut o alegere în Senat, a câştigat-o pe următoarea şi în următorii câţiva ani a ajuns un foarte cunoscut om al legii. A luptat împotriva celor pătaţi din guvern şi a birocraţiei de Ia Washington. Era un populist şi credea în extinderea relaţiilor internaţionale. A fost rugat să scrie discursul preşedintelui care era reales. A fost un discurs splendid şi înflăcărat care a făcut pe toată lumea să-l asculte cu mare atenţie. Patru ani mai târziu, Paul Ellison era ales în funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să îl numească pe Stanton Rogers în funcţia de consilier prezidenţial în domeniul afacerilor externe.   * * *   Ideea lui Marshall Meluhan că televiziunea va transforma lumea într-un stat uriaş devenise realitate. Intrarea în funcţie a celui de al patruzeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite a fost transmisă prin satelit în mai mult de 190 de ţări.   * * *   La Cocoşul negru, un bar din Washington, frecventat de obicei de ziarişti, Ben Cohn, un vechi reporter politic la The Washington Post, se afla la o masă alături de alţi patru colegi şi urmărea transmisia instalării în funcţie la televizorul aşezat deasupra barului. — Ticălosul ăsta m-a costat cincizeci de dolari, se plânse unul din reporteri. — Te-am prevenit să nu pariezi contra lui Ellison, zise Ben Cohn. Are farmec, scumpule, crede-mă. Camera de luat vederi prezenta mulţimea de oameni adunaţi pe Pennsylvania Avenue, zgribuliţi în paltoanele care îi apărau de vântul tăios de ianuarie, care ascultau ceremonia la difuzoarele fixate în jurul podiumului. Jason Merlin, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, sfârşi de rostit jurământul, după care noul preşedinte îi strânse mâna şi veni la microfon. — Uitaţi-vă la idioţii ăia care îngheaţă acolo, comentă Ben Cohn. Ştiţi de ce nu sunt acasă ca nişte oameni normali, să se uite la televizor? — De ce? — Pentru că se face istorie, prieteni. Într-o bună zi, toţi oamenii ăia le vor spune copiilor şi nepoţilor că au fost martori când Paul Ellison a depus jurământul. Şi se vor lăuda: „Eram atât de aproape de el, că l-aş fi putut atinge.” — Eşti cinic, Cohn. — Şi sunt mândru de asta. Toţi politicienii din lume sunt din acelaşi aluat. Se bagă toţi pentru ceea ce pot obţine. Să fim sinceri, băieţi, noul nostru preşedinte este un liberal şi un idealist. De ajuns pentru a crea coşmaruri oricărui om inteligent. După părerea mea, un liberal este unul care îşi are fundul bine fixat în nori de vată. Adevărul era că Ben Cohn nu era chiar atât de cinic pe cât părea. Studiase cariera lui Paul Ellison de la bun început şi, deşi iniţial nu fusese deloc impresionat, pe măsură ce Ellison a înaintat pe scara politică, Ben Cohn şi-a schimbat părerea. Acest politician nu era lingăul nimănui. Era ca un stejar într-o pădure de sălcii. Afară, cerul explodă într-o ploaie rece ca gheaţa. Ben Cohn spera ca vremea să nu fie un semn pentru următorii patru ani. Îşi îndreptă din nou atenţia spre televizor. Preşedintele Statelor Unite este ca o torţă aprinsă de către poporul american şi trecută din mână în mână la fiecare patru ani. Torţa care mi-a fost încredinţată este cea mai puternică armă din lume. Destul de puternică pentru a arde civilizaţia pe care o cunoaştem sau pentru a lumina atât viitorul nostru, cât şi al celorlalte ţări din lume. Avem de ales. Le vorbesc astăzi nu numai aliaţilor noştri, dar şi ţărilor din lagărul sovietic. Le spun acum, când ne pregătim pentru secolul al douăzeci şi unulea, că nu mai e loc pentru înfruntări şi că trebuie să învăţăm să facem ca expresia „o singură lume” să devină realitate. Orice altceva poate crea un dezastru din care nici o naţiune nu îşi va mai reveni. Îmi dau foarte bine seama de prăpastia existentă între noi şi ţările de dincolo de Cortina de Fier, dar cea dintâi preocupare a actualei administraţii va fi să ridice punţi de nezdruncinat peste această prăpastie. Cuvintele lui răsunau cu o profundă sinceritate. „Vorbeşte serios”, îşi spuse Ben. „Sper să nu-l asasineze nimeni pe nebunul ăsta.”   * * *   În Junction City, Kansas, era o zi oribilă, întunecată şi umedă şi ningea atât de tare, încât vizibilitatea pe Autostrada 6 era aproape zero. Mary Ashley îndreptă cu precauţie camioneta spre mijlocul şoselei care fusese curăţat de pluguri. Viscolul avea să o facă să întârzie la cursuri. Conducea încet, având grijă ca maşina să nu derapeze. La radio se auzea vocea preşedintelui: …există multe voci atât în guvern, cât şi în viaţa particulară care insistă că în America ar trebui să facă mai multe şanţuri decât punţi. Răspunsul meu este că nu ne mai putem permite să ne condamnăm şi pe noi şi pe copiii noştri la un viitor ameninţat de conflicte în toată lumea şi de un război nuclear. „Mă bucur că am votat pentru el”, îşi spuse Mary Ashley. „Paul Ellison va fi un preşedinte excepţional.” Îşi încleştă şi mai mult mâna pe volan când zăpada se transformă într-un vârtej alb orbitor.   * * *   În St. Croix, un soare tropical strălucea pe un cer fără nori, dar Harry Lantz nu avea nici o intenţie de a ieşi. Se distra mult prea bine înăuntru. Se afla în pat, gol, între surorile Dolly. Lantz avea o dovadă certă că nu erau cu adevărat surori. Annette era o brunetă naturală înaltă, iar Sally era o blondă naturală înaltă. Puţin îi păsa lui Harry Lantz dacă erau sau nu rude de sânge. Important era faptul că amândouă erau experte în ceea ce făceau şi ambele îi smulgea gemete de plăcere. În celălalt capăt al camerei de motel, la televizor apăru chipul preşedintelui. …Datorită faptului că eu cred ca nu există problemă care să nu poată fi rezolvată, dacă se arată bunăvoinţă de ambele părţi, zidul de beton din jurul Berlinului de Est şi Cortina de Fier care înconjoară celelalte ţări satelit ale Uniunii Sovietice trebuie să fie distruse. Sally îşi întrerupse activitatea pentru a întreba: — Vrei să închid porcăria aia, iubitule? — Lasă-l aşa. Vreau să aud ce are de spus. Annette îşi ridică şi ea capul, — Ai votat cu el? — Hei, voi două! înapoi la treabă, le strigă Harry Lantz. Aşa cum ştiţi foarte bine, cu trei ani în urmă, după moartea preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, această ţară a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite. Aş dori să vă informez că am luat legătura cu guvernul român şi cu preşedintele ţării, Alexandru Ionescu, şi acesta a fost de acord să restabilească relaţii diplomatice cu ţara noastră. Mulţimea de pe Pennsylvania Avenue izbucni în urale. Harry Lantz se ridică în capul oaselor atât de brusc, încât dinţii lui Annette i se înfipseră în penis. — Isuse Cristoase! urlă Lantz. Am mai fost circumcis o dată! Ce dracu’ vrei să faci? — De ce te-ai mişcat, scumpule? Lantz nu o auzi, însă. Ochii îi erau lipiţi de ecranul televizorului. Una din primele măsuri oficiale ale noastre, spunea preşedintele, va fi să trimitem un ambasador în România. Şi acesta nu-i decât începutul…   * * *   La Bucureşti era seară. Iarna devenise neaşteptat de blândă, iar străzile erau pline de oameni ieşiţi la cumpărături pe vremea aceea neobişnuit de caldă. Preşedintele României, Alexandru Ionescu, se afla în biroul său din vechiul palat, de pe Calea Victoriei, înconjurat de o jumătate de duzină de consilieri, şi asculta transmisia la radio pe unde ultrascurte. …Nu am de gând să mă opresc aici, spunea preşedintele american. Albania a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite în 1946. Am intenţia să restabilesc aceste legături şi, în plus, doresc să consolidez relaţiile diplomatice cu Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Se auziră urale şi aplauze. Trimiterea unui ambasador în România este începutul unei mişcări de unire a popoarelor din lumea întreagă. Să nu uităm niciodată că omenirea are o origine comună, probleme comune şi o soartă finală comună. Să nu uităm că problemele pe care le avem în comun sunt mai mari decât cele care ne despart şi că tot ceea ce ne separă este făcut de mâna noastră.   * * *   Într-o vilă foarte bine păzită din Neuilly, o suburbie a Parisului, liderul revoluţionar român Marin Groza, îl urmărea pe preşedinte pe canalul doi al televiziunii franceze. …vă promit că voi face tot posibilul şi că voi căuta tot ce-i mai bun în ceilalţi. Aplauzele au durat cinci minute întregi. — Cred că a sosit momentul, Lev, spuse Marin Groza gânditor. Vorbeşte serios. Lev Pasternak, şeful securităţii lui, îi răspunse: — Nu-i va fi de folos lui Ionescu? Marin Groza scutură din cap. — Ionescu e un tiran, aşa că nimic nu-i va fi de folos. Numai că trebuie să fiu foarte atent la timp. Am dat greş când am vrut să-l înlătur pe Ceauşescu. Nu trebuie să dau greş încă o dată.   * * *   Pete Connors nu era beat — nu atât de beat cât ar fi putut. Aproape că terminase al cincilea pahar de whisky când Nancy, secretara cu care trăia, îl întrebă: — Nu crezi că ajunge, Pete? El zâmbi şi îi dădu uşor o palmă. — Vorbeşte preşedintele nostru. Trebuie să arăţi puţin respect măcar, spuse el după care se întoarse spre imaginea de pe ecran. Comunist nenorocit, îi strigă el televizorului. Asta-i ţara mea şi CIA n-o să te lase s-o vinzi. O să te oprim noi, băiete. Poţi să fii convins.     Capitolul 2   — Voi avea nevoie de mult ajutor din partea ta, prietene, spuse Paul Ellison. — Îl vei avea, zise Stanton Rogers încet. Se aflau amândoi în Biroul Oval, preşedintele având drapelul american în spate. Era prima lor întâlnire în acel loc şi preşedintele Ellison nu se simţea prea bine. „Dacă Stanton n-ar fi făcut acea singură greşeală, ar fi stat aici în locul meu”, se gândi Paul Ellison. — Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, spuse Stanton parcă citindu-i gândurile. În ziua când ai fost numit pentru preşedinţie, am fost gelos la culme, Paul. Era un vis al meu pe care îl trăiai tu. Dar ştii ceva? Până la urmă mi-am dat seama că, dacă eu nu puteam să stau pe fotoliul acela, nu era nimeni pe lume care aş fi vrut s-o facă în afară de tine. Îţi stă bine acolo. Paul Ellison îi zâmbi prietenului său şi spuse: — Ca să fiu sincer, Stan, încăperea asta mă înspăimântă foarte tare. Parcă simt fantomele lui Washington, Lincoln şi Jefferson. — Am avut şi preşedinţi care… — Ştiu, dar trebuie să încercăm să ne ridicăm la înălţimea celor mai mari. Apăsă pe un buton de pe birou şi, peste câteva secunde intră un steward îmbrăcat cu o haină albă. — Da, domnule preşedinte? Paul Ellison se întoarse spre Rogers. — Cafea? — Sună minunat. — Vrei ceva în ea? — Nimic, mulţumesc. Barbara vrea să am grijă de siluetă. Preşedintele îi făcu un semn din cap lui Henry, stewardul, după care acesta părăsi încăperea. „Barbara”. Uimise pe toată lumea. Se zvonise prin Washington că acel mariaj nu avea să supravieţuiască primului an, dar iată că dura de aproape cincisprezece şi era un succes. Stanton Rogers îşi deschisese un prestigios birou de avocatură, iar Barbara îşi câştigase reputaţia de a fi o gazdă extraordinară. Paul Ellison se ridică şi începu să se plimbe în sus şi în jos. — Se pare că discursul meu legat de unirea între popoare a făcut mare vâlvă. Cred că ai citit ziarele. Stanton Rogers dădu din umeri. — Ştii cum sunt ăştia. Le place să creeze eroi pentru ca apoi să-i doboare. — Ca să fiu sincer, puţin îmi pasă ce spun ziarele. Pe mine mă interesează ce spun oamenii. — Să ştii că ai speriat foarte multă lume, Paul. Armata e împotriva planului tău şi unii indivizi foarte puternici ar dori să-l vadă eşuând. — Nu va eşua, spuse el rezemându-se de speteaza fotoliului. Ştii care e cea mai mare problemă a lumii la ora actuală? Nu mai există oameni de stat. Ţările sunt conduse de politicieni. A existat o vreme, nu cu prea mult timp în urmă, când pământul era populat de uriaşi. Unii erau buni, alţii răi — dar erau uriaşi. Roosevelt şi Churchill, Hitler şi Mussolini, Charles de Gaulle şi Iosif Visarionovici Stalin. De ce au trăit cu toţii în acea perioadă? De ce astăzi nu mai există oameni de stat? — E cam greu să fii un uriaş mondial pe un ecran de cincizeci de centimetri. Stewardul apăru purtând o tavă de argint cu o cafetieră şi două ceşti, toate având pe ele însemnul prezidenţial. Turnă cafeaua cu îndemânare. — Să vă mai aduc ceva, domnule preşedinte? — Nu, asta-i tot, Henry. Mulţumesc. Preşedintele aşteptă până plecă stewardul. — Aş vrea să vorbesc cu tine în legătură cu găsirea ambasadorului potrivit pentru România. — Bine. — Nu trebuie să-ţi spun cât de important este acest lucru. Aş vrea să acţionezi cât poţi de repede. Stanton Rogers luă o înghiţitură de cafea şi se ridică. — Mă ocup imediat.   * * *   În mica suburbie Neuilly era două dimineaţa. Vila lui Marin Groza era cufundată în întuneric, iar luna stătea cuibărită într-un strat gros de nori de furtună. Străzile erau tăcute la ora aceea, auzindu-se doar pasul câte unui trecător din când în când. O siluetă îmbrăcată în negru se furişă fără zgomot printre copaci spre zidul din cărămidă care înconjura vila. Pe un umăr avea o frânghie şi o pătură, iar în braţe avea un Uzi cu amortizor şi o armă cu săgeţi. Când ajunse lângă zid, se opri să asculte. Aşteptă nemişcat timp de cinci minute. În cele din urmă, mulţumit, desfăşură frânghia şi azvârli în sus capătul cu cârlig până când acesta se agăţă de marginea zidului. Omul începu apoi să se caţere cu uşurinţă. Ajungând sus, întinse pătura peste partea de sus a zidului pentru a se apăra de ţepuşele otrăvitoare din metal. Se opri din nou să asculte. Întoarse cârligul mutând frânghia de partea cealaltă a zidului şi coborî pe pământ. Verifică balisongul din talie, ucigătorul pumnal filipinez care se deschidea sau se închidea cu o singură mână. Urmau câinii de atac. Intrusul se ghemui aşteptând ca aceştia să îi simtă mirosul. Erau trei dobermani, antrenaţi să ucidă. Dar ei nu erau decât primul obstacol. Împrejurimile şi vila erau pline de dispozitive electronice şi supravegheate în permanenţă de camere de luat vederi. Toate scrisorile şi pachetele erau primite în cabina de la poartă şi tot acolo erau deschise de către paznici. Uşile vilei erau rezistente la bombe. Vila îşi avea propria sursă de apă, iar mâncarea lui Marin Groza era gustată. Vila era impenetrabilă. Aşa ar fi trebuit. Silueta în negru se afla acolo în noaptea aceea pentru a dovedi că nu era. Auzi zgomotul câinilor care îl atacară înainte să-i vadă. Apărură din beznă repezindu-se la gâtul lui. Erau doi. Ţinti cu arma cu săgeţi şi trase mai întâi în cel din stânga, cel mai apropiat, şi apoi în cel din dreapta, ferindu-se de trupurile lor care se zvârcoleau. Se răsuci imediat, pregătit pentru al treilea câine şi, când acesta îşi făcu apariţia, trase din nou, după care se făcu linişte. Intrusul ştia unde se află capcanele sonice ascunse în pământ, aşa că le ocoli. Se furişă în tăcere printre zonele neacoperite de camerele de luat vederi şi, în mai puţin de două minute de la trecerea zidului, se afla la uşa din spate a vilei. Când dădu să atingă clanţa, fu scăldat deodată de un val de lumină şi o voce îi strigă: — Stai pe loc! aruncă arma şi ridică mâinile. Silueta în negru lăsă arma să îi cadă din mână şi îşi ridică privirea. Vreo şase indivizi erau răspândiţi pe acoperiş ţinând îndreptate spre el tot felul de arme. — Ce dracu’ v-a luat atâta timp? mormăi bărbatul în negru. N-ar fi trebuit să ajung niciodată atât de departe. — Nici n-ai ajuns, îl informă şeful gărzilor. Te-am văzut chiar înainte să treci peste zid. Lev Pasternak era netulburat. — Atunci ar fi trebuit să mă opriţi mai devreme. Aş fi putut fi într-o misiune de sinucidere cu o mulţime de grenade sau cu o afurisită de bombă asupra mea. Doresc o întrunire a întregului personal mâine dimineaţă la ora opt fix. Câinii au fost ameţiţi. Să aibă cineva grijă de ei până se trezesc. Lev Pasternak se mândrea că ar fi fost cel mai bun paznic din lume. Fusese pilot în războiul de şase zile israelian, după care devenise un foarte bun agent în Mossad, unul dintre cele cinci servicii secrete israeliene. Nu avea să uite niciodată acea dimineaţă, cu doi ani în urmă, când colonelul îl chemase în biroul său. — Lev, cineva ar vrea să te împrumute pentru câteva săptămâni. — Sper că-i o blondă, glumi Lev. — E Marin Groza. Mossad-ul avea un dosar complet al dizidentului român. Groza fusese liderul unei mişcări populare române ce avusese ca scop înlăturarea lui Alexandru Ionescu de la putere şi tocmai era pe cale de a aranja o lovitură de stat când a fost trădat de unul din oamenii săi. Mai mult de două duzini de luptători în ilegalitate fuseseră executaţi şi Groza abia reuşise să fugă din ţară cu viaţă. Franţa îi oferise adăpost, Ionescu l-a declarat pe Marin Groza trădător de ţară şi a pus un preţ pe capul lui. Avuseseră loc şase tentative de asasinare a lui Groza şi în timpul ultimului atac fusese rănit. — Ce vrea de la mine? întrebă Pasternak. Are protecţia guvernului. — Nu-i destul. Are nevoie de cineva care să-i facă un sistem de securitate de neînvins. Ni s-a adresat nouă şi eu i te-am recomandat. — Va trebui să plec în Franţa? — Numai pentru câteva săptămâni. — Nu… — Lev, e vorba de ceva foarte important. El e tipul cu pălărie albă. Deţinem informaţii că se bucură de destul sprijin popular în ţara sa pentru a-l înlătura pe Ionescu. Când va veni timpul, va acţiona. Până atunci va trebui să-l ţinem în viaţă. Lev Pasternak se gândi. — Câteva săptămâni aţi spus? — Atât.   * * *   Colonelul se înşelase în privinţa timpului, dar avusese dreptate în legătură cu Marin Groza. Acesta era un bărbat slab, cu aspect fragil şi cu un chip ce purta amprenta amărăciunii. Avea un nas acvilin, o bărbie fermă, o frunte lată şi părul alb. Ochii îi erau negri şi pătrunzători, iar când vorbea, îi sclipeau de pasiune. — Puţin îmi pasă dacă trăiesc sau mor, i-a spus el lui Lev la prima lor întâlnire. Toţi o să murim la un moment dat, numai că tocmai acest moment mă îngrijorează pe mine. Trebuie să mai trăiesc un an, doi. Atât îmi trebuie doar ca să-l gonesc pe Ionescu din ţară. Îşi trecu mâna absent peste o cicatrice de pe obraz.. — Nimeni nu are dreptul să transforme în sclavă o ţară întreagă. Trebuie să eliberăm România şi să lăsăm poporul să-şi decidă singur soarta. Lev Pasternak s-a apucat de lucru la sistemul de securitate al vilei din Neuilly. A folosit câţiva din oamenii săi, iar cei din afară care au fost angajaţi au fost verificaţi cu foarte mare atenţie. Fiecare lucru era făcut cu mare precizie. Pasternak îl vedea pe liderul român în fiecare zi şi, cu cât îşi petrecea mai mult timp alături de el, cu atât începea să-l admire mai mult. Când Marin Groza l-a rugat să rămână acolo ca şef al securităţii sale, Pasternak nici măcar nu a ezitat. — Cu plăcere, a spus, până în clipa când vei fi gata să acţionezi. După care mă voi întoarce în Israel. S-au înţeles. La intervale neregulate, Pasternak înscena atacuri surpriză asupra vilei, testând paza. Acum îşi spuse: „Unii paznici au început să devină neglijenţi. Va trebui să-i înlocuiesc.” Trecu prin coridoare, verificând cu atenţie senzorii de căldură, sistemele electronice de avertizare şi razele infraroşii de pe pragul fiecărei uşi. Când ajunse în dreptul dormitorului lui Marin Groza, auzi un zgomot puternic şi, o clipă mai târziu, Groza începu să strige de durere. Lev Pasternak trecu de camera lui Groza continuându-şi drumul.    

Mostenire blestemata de Sidney Sheldon Prolog     1937   Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, a ştiut că nu mai are mult de trăit pe acest pământ, a luat-o cu el pentru a vizita Hong-Kong-ul. Avea 70 de ani, sau poate chiar mai mult, era scund, slab şi foarte demn, cu o piele asemănătoare pergamentului, cu pomeţii proeminenţi şi ochii negri lucioşi, migdalaţi. Lysandra avea 7 ani, un păr de culoarea aurului, cârlionţat, ce îi trecea peste umeri ca o cascadă; avea ochii ca două boabe de safir şi tenul delicat, dar nu i se părea ciudat că nu era deloc asemănător cu al lui. El era Bunicul, iar ea, Lysandra; era cât se poate de simplu. — Sunt un om bătrân, a spus el, în timp ce avionul se înălţa greoi de pe aeroportul din Manilla, în ultima parte a călătoriei. Nu voi avea onoarea să te urmăresc de-a lungul drumului tău în viaţă, ca femeie. Îţi dau tot ceea ce ţi-ai putea dori pe pământ, bogăţii, putere şi succes, în speranţa că viaţa îţi va fi binecuvântată de fericire. Ţi-am spus totul, Lysandra, cu excepţia unui singur Adevăr. Acest Adevăr este secretul meu. Este scris şi încuiat în safe-ul meu personal din biroul din Hong Kong. Numai când deznădejdea te va copleşi, iar calea de urmat ţi se va părea neclară, va trebui să-l citeşti. Şi dacă acea zi va veni, Nepoată, atunci mă rog ca acest Adevăr al meu să te ajute să alegi drumul cel bun spre fericire şi sper că mă vei ierta. Lysandra încuviinţă mirată: câteodată Mandarinul era foarte confuz, dar ea îl iubea atât de mult, încât acele „adevăruri” nu păreau nici pe departe atât de importante faţă de faptul că el o alesese pe ea să-i fie însoţitoare. Când ajunseră la Hong Kong, au fost conduşi imediat la Repulse Bay, în minunata casă albă, ce domina împrejurimile, unde au fost primiţi de o mulţime de servitori chinezi cu încălţări moi, care nu conteneau să admire extraordinarul păr blond şi ochii albaştri ai fetei, precum şi statura impunătoare a bătrânului. După ce s-au refăcut cu băi şi mâncare, Mandarinul a cerut să-i fie adus automobilul, un elegant Rolls Royce de culoare verde, şi a condus-o pe Lysandra la reşedinţa Lai Tsin, o clădire dominantă, ca un pilon, ce făcea delimitarea între blocurile din Queens şi Des Voeux Roads. Luând copilul de mână, Mandarinul i-a arătat leii de bronz de-o parte şi de alta a intrării, magnificul hol de la intrare, cu pereţii şi pardoseala de marmură diferit colorată, coloanele înalte, statuetele din jad, mozaicurile şi sculpturile. Apoi a intrat, împreună cu ea, în fiecare birou, prezentând-o fiecărui membru al personalului, de la cel mai mic om de serviciu până la cel mai mare taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra i-a salutat respectuos pe fiecare, fără să spună ceva şi ascultând cu atenţie în timp ce era instruită de bunicul său. La sfârşitul zilei, ochii ei erau osteniţi şi fără expresie, dar încă nu se terminase totul. Ignorându-şi şoferul, Mandarinul a chemat o ricşă şi urmaţi încet de elegantul automobil, ei au parcurs străzile aglomerate. Omul cu ricşa şi-a făcut cu uşurinţă drum printr-un labirint de alei înguste spre cheiurile ponosite, lăsându-l pe şofer cu maşina cu mult în urmă. În sfârşit, după un ceas care Lysandrei i se păru o eternitate, se opri în faţa unei uşi de lemn, acoperită cu o tablă ruginită. Ea-şi privi bunicul întrebător, păşind afară din ricşă şi ţinându-l de mână. — Vino, Micuţă Nepoată, spuse el calm, acesta este locul pentru care am făcut atâta drum. De aici începe întreaga avere a imperiului Lai Tsin. Ea îi ţinea mâna strâns, în timp ce mergea spre uşa de lemn dărăpănată, observând că, deşi i se părea a fi şubredă, aceasta era prinsă într-o mulţime de balamale şi închisă cu lacăte solide. Structura fusese acoperită cu zidărie şi reparată cu lemn de curând, iar ferestrele mici, aşezate în partea de sus a clădirii, aveau zăbrele metalice ascuţite. — Numai focul poate distruge acest „godown” Lai Tsin, a spus Mandarinul cu o voce caldă şi tainică, şi asta nu se va întâmpla niciodată. Lysandra ştia că vechiul depozit nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, cu care el se sfătuia în fiecare săptămână, îi spusese cu mult timp în urmă că, deşi vor fi incendii, nimic din ce-i aparţinea lui nu va mai fi vătămat. Mandarinul a bătut uşor în uşa de lemn de două ori. După câteva secunde s-au auzit zăvoarele deschizându-se şi poarta s-a deschis încet înspre interior. Un chinez zâmbitor de vreo patruzeci de ani făcu o plecăciune adâncă în timp ce-i poftea să intre. — Onorabile Tată, te rog intră cu Micuţa Nepoată, a spus el în limba chineză. Faţa Mandarinului s-a luminat de un zâmbet când l-a îmbrăţişat pe bărbat, apoi amândoi s-au dat puţin înapoi şi s-au cercetat reciproc. — Mă bucur să te văd, a spus Mandarinul, dar din tristeţea ochilor lui, amândoi au ştiut că era pentru ultima oară. — Acesta este fiul meu, Philip Chen, i-a spus el Lysandrei. Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în familia noastră pe când era chiar mai mic decât tine. Era orfan şi pe lângă asta tânăr şi needucat şi a devenit ca propriul meu copil. Acum este Compradorul meu. Are grijă de toate afacerile imperiului Lai Tsin aici, în Hong Kong, şi este singurul om din lume în care am încredere. Ochii albaştri ai Lysandrei s-au mărit, şi ea şi-a întors privirea stăruitoare, interesată, înapoi spre bărbatul ce-i primise, în timp ce Mandarinul a luat-o de mână şi au traversat împreună depozitul lung şi îngust. Interiorul era gol şi prăfuit, luminat doar de un singur bec fără abajur ce se legăna uşor, la capătul unui fir lung. Lysandra străpungea cu privirea înfricoşată colţurile întunecate, şi deodată a sărit înapoi, când ochii ei au întâlnit o altă pereche de ochi; dar nu erau ai vreunui şobolan sau ai vreunui dragon înspăimântător, aşa cum s-ar fi aşteptat; erau ai unui băieţel chinez. Philip Chen a spus atunci plin de mândrie: — Domnule, am onoarea să vă prezint pe fiul meu, Robert. Băiatul făcu o plecăciune adâncă, în timp ce bătrânul îl studia. — Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul în şoaptă, şi acum ai zece – aproape un adolescent. Privirea-ţi este fermă, iar fruntea lată. Vei fi îndreptăţit să moşteneşti aceeaşi încredere acordată tatălui tău până acum. Lysandra l-a privit insistent, curioasă; era scund şi îndesat, cu braţele şi picioarele puternice şi musculoase; era îmbrăcat în stil western, cu pantaloni de postav în dungi de culoare crem, cămaşă albă şi un jerseu cenuşiu cu emblema şcolii pe el. Când Mandarinul s-a întors, ochii curioşi ai băiatului, pe jumătate ascunşi în spatele ochelarilor rotunzi cu ramă metalică, i-au întâlnit pe ai ei pentru o clipă. Apoi a făcut o plecăciune şi s-a întors pentru a-şi urma tatăl şi pe Mandarin spre uşă. — Speram să vă avem oaspeţi astăzi, spuse Philip trist, dar sunteţi atât de obosiţi. — Că te-am văzut fie şi aceste câteva momente, pentru mine a fosf suficient, a replicat Lai Tsin, în timp ce Philip îşi lăsase capul pe umărul său într-o îmbrăţişare de despărţire. Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti un atât de bun fiu, şi te rog să conduci mai departe familia Lai Tsin şi afacerile ei, aşa cum ai făcut-o întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici. — Ai cuvântul meu, Onorate Tată. Philip s-a retras, iar faţa i s-a înăsprit, încercând cu efort să-şi ascundă emoţiile. — Atunci pot muri liniştit, a răspuns Mandarinul în şoaptă, şi luând-o pe Lysandra de mână s-a îndreptat încet spre ricşa ce îi aştepta. În timp ce traversau înapoi strada îngustă, i-a atras atenţia fetei să privească în spate, la vechiul „godown” de lemn. — Trebuie să nu ne uităm niciodată începuturile umile, i-a spus cu voce blândă. Dacă uităm, am putea crede că suntem prea deştepţi, prea bogaţi sau prea importanţi, şi asta va aduce „joss”, nenoroc în familie. O comoară delicată de cadouri din partea mai multor parteneri de afaceri ai Mandarinului o aştepta pe Lysandra la întoarcerea în clădirea mare de pe Repulse Bay. În timp ce desfăcea pachetele şi exclama încântată la fiecare colier de perle perfecte şi la fiecare figurină minunat sculptată în jad, la rochiile de mătase şi evantaiele pictate, el a avertizat-o din nou: — Ţine minte, aceşti oameni ţi-au făcut cadouri pentru că eşti o Lai Tsin şi nu pentru că-ţi sunt prieteni. Mulţi ani după aceea Lysandra a avut motive să-şi amintească vorbele lui. În sfârşit, când Mandarinul zăcea între viaţă şi moarte, într-o zi friguroasă de octombrie în San Francisco, numai Francie, minunata femeie din vest, recunoscută ca fiindu-i concubină a avut dreptul să-i fie alături. I-a spălat fruntea înfierbântată cu pânze reci, i-a ţinut mâinile într-ale ei şi i-a şoptit cuvinte de alinare. El a deschis ochii şi a privit-o lung şi tandru. — Ştii ce ai de făcut? A şoptit el. Ea încuviinţă: — Ştiu! O lumină plină de pace i-a traversat faţa şi apoi s-a stins. Osemintele Mandarinului Lai Tsin n-au fost trimise înapoi în China pentru a fi îngropate lângă cele ale strămoşilor lui, aşa cum era obiceiul. În schimb, Francie a închiriat un splendid iaht alb pe care l-a împodobit festiv cu ghirlande roşii. Însoţită doar de Lysandra, ce purta haine de doliu albe, i-a împrăştiat cenuşa undeva departe în golful San Francisco. Era ceea ce-şi dorise Mandarinul.   Partea întâi Francie & Annie   Capitolul 1 1937 Marţi, 3 octombrie Annie Aysgarth era o femeie scundă şi durdulie, cu ochi căprui şi expresivi, păr şaten strălucitor, tuns după ultima modă şi pieptănat cu cărare pe mijloc. „Adunat pentru zile negre”, era vorba ei. Avea cincizeci şi şapte de ani şi era prietena lui Francie Harrison de peste treizeci de ani, şi ştia tot ceea ce putea ştii despre ea. Annie era proprietara hotelului de lux „Aysgarth Arms” din Union Square, pe care-l şi conducea. Era atât de repezită ca un câine temer, încăpăţânată ca un catâr şi bună la inimă ca o ciocolată cu frişcă. Era de altfel şi preşedinta corporaţiei internaţionale de hoteluri Aysgarth, o filială a marii corporaţii Lai Tsin, ce avea hoteluri în şase ţări. Pentru o fetişcană din Yorkshire, Annie Aysgarth ajunsese departe. A trecut repede prin coridoarele mochetate şi aglomerate ale hotelului ei din San Francisco, uitându-se în holul tip Dale, aşa cum o făcea în fiecare zi, fíe iarnă, fíe vară, să vadă dacă focul ardea în uriaşul şemineu elizabetan din piatră, şi dacă chelnerii în jachete stacojii de vânătoare şi pantaloni de călărie erau pregătiţi să îndeplinească imediat cerinţele oaspeţilor, cu coniac sau cafea. A verificat barul din crom şi malachit, salutându-i pe cei cinci barmani ocupaţi, mulţumită de starea lucrărilor, ca de obicei; peste tot era plin de tinerii bogaţi şi strălucitori din oraş. S-a plimbat apoi agale prin opulenta sufragerie poleită cu oglinzi, oprindu-se din loc în loc pentru a schimba câte o amabilitate cu mesenii cunoscuţi sau pentru a saluta câte o figură familiară. A zâmbit când a auzit din întâmplare obişnuitele şoapte despre faptul că ea trebuia să fie faimoasa Annie Aysgarth, că acesta era primul ei hotel şi favoritul ei, că era o femeie ce arăta al naibii de bine şi care valora milioane, spuneau ei. Simţurile ei erau atât de ascuţite după toţi aceşti ani, încât ar fi remarcat şi dacă o carpetă ar fi fost deplasată doar cu un centimetru de la locul ei, o scrumieră negolită sau un client care aştepta prea mult să i se onoreze comanda, îşi iubea hotelul; practic îl construise cu propriile mâini, ridicându-l de la zece camere la două sute. Ştia fiecare centimetru şi cunoştea cum funcţionează, de la kilometrii de cablu electric, până la complicatul sistem de încălzire prin aburi. Îţi putea spune cu precizie câte cearşafuri erau în camerele de la fiecare etaj şi câte kilograme de carne de vită de primă calitate comandase bucătarul-şef în acea săptămână, câţi chelneri de room-service erau în tură în acea noapte, şi numele oaspeţilor care se perindaseră pe-aici. Ea personal le spusese muncitorilor de la spălătoria de la subsol cât de mult apret ar fi trebuit să folosească pentru feţele de masă din damasc roz şi de asemenea cameristelor, cum să cureţe căzile de baie. Ea personal alesese culorile, materialele şi mobila pentru fiecare din cele douăzeci de apartamente şi supraveghease decorarea întregului hotel, alegând stilul de interior englezesc pentru camerele comune şi modemul stil Art Deco verde, cu decor de oglinzi argintate pentru bar. Întotdeauna supraveghea meniurile, iar vinurile şi cafeaua cumpărate erau mereu pe gustul ei. Niciodată „Aysgarth Arms” nu fusese lăsat pe mâna unui manager oarecare. Annie era obsedată de curăţenie şi calitate, şi conducea frumosul hotel aşa cum condusese şi treburile în casa tatălui ei din Yorkshire, atâţia ani pierduţi. Satisfăcută că totul era aşa cum trebuia să fie, se întoarse pe holul de marmură, şi cu micuţa cheie de aur deschise uşa liftului personal care o ducea direct la mansardă. Zâmbi cu plăcere, în timp ce liftul o purta încet în sus, întrebându-se de ce oamenii considerau că e un lucru rău să trăieşti în lux. Liftul se opri, uşa se dădu în lături, iar ea intră în lumea ei. Lăsând haina de catifea să cadă pe un scaun, se îndreptă direct spre fereastră, aşa cum o făcea mereu. Mansarda începea de la etajul douăzeci, şi de la vitrine până la camera ei era o înălţime de circa optzeci de metri, iar priveliştea oraşului noaptea era minunată. Traficul era intens pe străzile de jos, dar aici, sus, totul era tăcut, iar oraşul se desfăşura în faţa ei într-un milion de puncte de lumină strălucitoare. Ea zâmbi cu satisfacţie, încântată de faptul că toate acestea îi dădeau aceeaşi emoţie de fiecare dată, ca şi cum ar fi văzut totul pentm prima oară. Apoi se întoarse şi privi în jurul ei zâmbind. Dorise ca propria ei casă să fie diferită faţă de orice văzuse înainte şi consultase un cunoscut decorator de interioare. Decoratorul, o femeie slabă şi urâtă, era talentată, iar Annie era deasemenea talentată, plină de succes, extrem de plăcută, aşa că se plăcură imediat. — Priveşte-mă! Îi ceru Annie luând o poziţie drumatică în mijlocul camerei imense şi goale. Poate că arăt mică, plinuţă, cu părul castaniu, o femeie de o anumită vârstă, tipică din Yorkshire, dar înlăuntrul meu mă simt înaltă, blondă şi strălucitoare. Şi cu zece ani mai tânără. Pentru acest tip de femeie vreau să faci designul apartamentului. Decoratoarea zâmbi şi spuse că ştia exact ce dorea Annie, şi cree un apartament în alb şi argintiu, mătase şi satin, sticlă şi cristal, exact ca în filmele hollywoodiene. Podelele erau placate cu marmură albă şi acoperite cu covoare din pluş crem, enormele ferestre erau acoperite de sute de metri de draperii din mătase crem, pereţii erau plini de oglinzi şi ornamentaţi cu aplice de argint filigranat, canapelele opulente erau acoperite cu brocart alb, mai erau măsuţe din sticlă şi alabastru, lămpi de crom şi cristal şi lămpi cu abajururi de mătase. Patul uriaş al lui Annie avea o tapiţerie de satin crem şi privindu-l Annie spusese în glumă că semăna cu o tartă. Restul dependinţelor erau zugrăvite-n alb şi dotate cu vaze mari pe care ea le ţinea umplute cu trandafiri albi indiferent de anotimp. Decoratoarea îi spusese că folosise cel puţin cincizeci de nuanţe de alb pentru a crea efectul acesta şi întreg apartamentul îi conferea lui Annie un sentiment de lumină, lux şi bunăstare, în contrast cu sentimentul acela apăsător al maroniului şi al carpetelor turceşti din tinereţea ei. Şi deasemenea, ştia că nu ar fi avut nimic din toate acestea dacă nu erau Mandarinul şi Francie. Şi bineînţeles Josh, care a fost începutul tuturor acestor lucruri. Era destinul, şansa întâmplătoare – aşa cum ei denumeau destinul în Yorkshire, dar acum toate i se păreau atât de îndepărtate de locul care-i fusese casă timp de douăzeci şi şase de ani. Dar în acea seară nu se gândea la trecutul ei, nici la somptuosul decor, şi nici la priveliştea minunată a oraşului noaptea. Se gândea la Francie. Luând o copie a ziarului Chronicle, se adânci în sofa, recitind o coloană pe care o citise deja de zeci de ori în acea zi. Avea titlul „Moartea Mandarinului Lai Tsin”. „Misteriosul om de afaceri de notorietate, „Mandarinul” Lai Tsin, a murit ieri la vârsta estimată de şaptezeci de ani, deşi se pare că nimeni nu-i ştie vârsta cu exactitate. Se spune că s-a născut într-un mic sat de pe malurile fluviului Yangtze din China şi nimeni nu ştie deasemenea cum a ajuns în Statele Unite, doar că a sosit în San Francisco la începutul secolului, încropindu-şi prima avere ca negustor, folosind sistemul de rotaţie a creditului. A avut o legătură scandaloasă cu Francesca Harrison, fiica milionarului din Nob Hill, Harmon Harrison, fondatorul uneia din cele mai importante bănci ale noastre, un om de primă mărime al San Francisco-ului, ce i-a permis Mandarinului să penetreze zone impracticabile chinezilor în acele zile. Francie Harrison a supravegheat toate legăturile de afaceri ale lui Lai Tsin, atât în Statele Unite, cât şi în Hong Kong, şi mulţi au spus că ea era forţa călăuzitoare ce l-a transformat pe Mandarin în Milionar. Lai Tsin a fost generos cu averea lui, a creat fundaţii pentru finanţarea şcolilor în favoarea copiilor chinezi, acordând burse şcolilor şi universităţilor naţiunii lui şi a construit spitale şi orfelinate. S-a spus că-şi ia revanşa pentru copilăria lui deprimantă şi lipsa de educaţie. Dacă e aşa, n-a reuşit să-şi ia nici o diplomă de la vreun colegiu pe care l-a fondat şi nici n-a fost membru în consiliul vreunei şcoli sau spital. Mandarinul nu era o persoană publică, viaţa lui în afara legăturii lui foarte cunoscute cu aşa numita „concubină” a rămas un secret. Dar cel mai mare secret este dacă tânăra şi încă frumoasa Francesca Harrison va moşteni averea lui, şi la cât se ridică aceasta. San Francisco aşteaptă cu răsuflarea tăiată să afle un nou episod din epopeea celui mai misterios, notoriu şi bogat om al oraşului.” Annie se întreba dacă Francie citise asta şi cât de mult o duruseră cuvintele. Nu se aşteptase ca Mandarinul să aibă parte de o înmormântare de tipul celeia pe care o avusese şi deşi îl cunoştea şi îl iubea la fel de mult ca Francie, înţelesese că era o ultimă dorinţă a bătrânului, un fel personal de a spune adio. Aruncând nerăbdătoare ziarul pe podea, ridică telefonul, sună la recepţie şi ordonă să i se aducă Packard-ul verde-închis în faţa hotelului. Îşi aruncă o haină de catifea moale pe umeri, introduse exemplarul ziarului în buzunar şi luă liftul înapoi spre hol, oprindu-se pentru a schimba câteva cuvinte cu managerul de serviciu. — Senatorul şi doamna Wingate au plecat deja? Întrebă ea trăgându-şi mănuşile. — Da, doamnă, în urmă cu aproape o jumătate de oră. Strecurându-se prin uşile de sticlă, l-a salutat pe portar şi urcîndu-se la volanul micului Packard verde, Annie era sigură de un singur lucru. Nu-i va spune celei mai bune prietene, Francie, faptul că Buck Wingate era în oraş însoţit de soţia sa Maryanne, şi că ei cinaseră în seara aceea cu fratele vitreg al lui Francie, Harry. Ah Fong, servitorul chinez care era în serviciul lui Francie de peste douăzeci de ani, i-a deschis uşa şi i-a spus că Francie era la etaj, încercând s-o aline pe Lysandra. — Spune-i să nu se grăbească din cauza mea, o voi aştepta, îi comunică Annie traversând holul spre micuţa cameră de zi a lui Francie. Şi-a turnat singură un pahar de coniac, s-a aşezat comod şi a privit împrejur, cântărind totul din priviri. Casa avea trei săli mari de recepţii, ca şi o bibliotecă ticsită de mai mult de douăzeci de mii de cărţi şi de studiile Mandarinului – la fel de pustie şi austeră ca o chilie de călugăr. Dar micuţa cameră a lui Francie era feminină şi frumoasă. Tablourile pe care ea le culesese din toată lumea umpleau spaţiul de pe pereţi, o colecţie de jad alb era încrustată într-un cabinet de lemn de tip Sheraton, iar cărţi şi reviste zăceau împrăştiate pe scaune şi mese. Carpetele vechi erau în stilul Imperiului Otoman, iar draperiile grele de mătase aurie cădeau în falduri împotrivindu-se parcă nopţii din San Francisco. S-a uitat în sus întrebător, în timp ce uşa s-a deschis şi Francie a intrat înăuntru. — Lysandra a adormit în sfârşit, spuse ea oftând. O să-i lipsească mult, Annie. — N-o să-i simţim cu toţii lipsa? Spuse Annie tristă. Sunt mulţi cei care-i sunt recunoscători. A fost un om minunat. Îi zvârli apoi ziarul lui Francie. — Ai citit asta? Este din Chronicle – dar este la fel ca în toate celelalte. — L-am citit. Annie o urmări pe Francie îngrijorată; arăta calmă şi liniştită, dar minunata ei faţă în formă de inimă îşi pierduse culoarea şi observă că mâinile îi tremurau în timp ce lua cu grijă ziarul şi îl punea undeva pe masă. S-a gândit că Francie era la fel de minunată ca în ziua în care a cunoscut-o, ochii ei albaştri erau întunecaţi de tristeţe, dar aveau încă aceeaşi intensitate hipnotică a safirului, ca în tinereţe. Părul ei lung de aur era prins în sus cu piepteni scânteietori, preţioşi, şi încolăcit într-un coc la spate, iar rochia albă din crepe-de-Chine fină îi accentua silueta zveltă şi graţioasă. — Ţi-ar prinde bine un pahar de coniac, îi sugeră Annie, adăugând deschis: Nu arăţi prea bine. Francie dădu din umeri. Refuzând coniacul, se afundă înapoi în pernele moi de pe canapea. — L-am rugat să nu-mi lase mie banii, a spus ea. Am mai mult decât pot cheltui, fără să socotim casa asta şi ferma. I-a lăsat mult moştenire clanului lui Chen, şi un important cont – zece milioane de dolari, dar marea majoritate a averii lui a lăsat-o Lysandrei. O avere personală de trei sute de milioane de dolari şi o afacere ce valorează cel puţin încă de trei ori pe atât. Îşi trecu degetele peste şiragul de perle enorme de la gât, îngrijorată. Clădirea de pe Repulse Bay şi toate comorile sale de artă, precum şi antichităţile preţioase sunt donate Hong Kong-ului ca muzeu de artă, cu o dotare pentru viitoare achiziţii. Şi bineînţeles, Fundaţia Mandarinului este deja autonomă. Annie privi şocată. — N-am realizat până acum cât de mulţi bani avea. Adică vreau să spun, ştiam că era bogat... dar... — Oh, Annie, exclamă Francie, ochii ei albaştri umplându-se de durere, cel mai trist lucru este că aceştia nu l-au ajutat să-şi cumpere ceea ce şi-a dorit cu adevărat. O educaţie, cultură şi acceptarea lui în sânul societăţii. Strada a fost cea care i-a dat experienţa vieţii, dar cultura a obţinut-o prin instinctul lui către frumos. Dar n-a fost acceptat niciodată. Mă învinuesc pentru asta. Dacă nu existam eu în viaţa lui, măcar chinezii l-ar fi acceptat. — Aici poate că ai dreptate, perora Annie, dar societatea din San Francisco n-ar fi făcut-o niciodată. Şi asta este ceea ce el şi-ar fi dorit. De dragul tău. Francie luă un pergament legat sul cu o panglică roşie, de pe micuţul şi elegantul pupitru stil Empire de lângă fereastră şi, în timp ce-l desfăcea, Annie văzu semnul lui Lai Tsin. Sigiliul mare de aur. — Şi-a scris testamentul cu mâna în limba chineză, i-a spus Francie. Vreau să auzi şi tu ce a scris. „Aceasta este dorinţa mea, scrisese Mandarinul, fiecare trăsătură de penel a caracterelor chinezeşti fiind teribil de perfectă, ca şi o pictură în miniatură – ca nici-un bărbat moştenitor din familia Lai Tsin să nu ocupe niciodată cea mai înaltă funcţie în cadrul Corporaţiei. În schimb, ei vor fi recompensaţi cu bani cu care să-şi clădească propriile companii, să-şi continue propriile interese în afaceri şi să-şi croiască propriul drum în viaţă, aşa cum trebuie s-o facă orice bărbat. De-a lungul anilor, mi s-a dovedit în multe ocazii că femeile sunt cu mult mai valoroase decât bărbaţii. Prin urmare, am hotărât ca femeile să fie cele care vor conduce de acum înainte afacerile familiei Lai Tsin. Femeile Lai Tsin vor fi tot atât de puternice ca şi împărătesele Dowager ale Dinastiei Chineze. Dar ele vor fi întotdeauna modeste, nu vor permite celor din clanul Lai Tsin să-şi păteze reputaţia şi nu vor aduce niciodată dizgraţie în familie, şi nici în afaceri sau în viaţa lor personală. Acelea care vor încălca aceste reguli vor fi izgonite imediat de către familie şi nu vor mai fi reprimite vreodată. Aşadar, atunci când va împlini vârsta de optsprezece ani, prin porunca mea, Lysandra Lai Tsin va deveni proprietara şi taipanul Corporaţiei Lai Tsin. Şi până la acea dată, Francesca Harrison va avea controlul total al Corporaţiei, puterea supremă şi ultimul cuvânt în orice decizie majoră.” — Nu-i drept să împovărezi o fetiţă cu atâtea responsabilităţi, exclamă Annie. Lysandra e încă un copil; noi nici nu ştim încă dacă va fi destul de deşteaptă, destul de puternică sau dacă-şi va dori vreodată să conducă Corporaţia Lai Tsin. Francie, va fi din nou vechea poveste; va fi o femeie într-o lume a bărbaţilor. Şi tu ştii, mai bine decât noi toţi, cât este de greu. Francie închise ochii, nedorind să-şi amintească. — Crede-mă, Annie, eu n-am dorit niciodată ca Lysandra să fie moştenitoarea lui Lai Tsin. O să vezi, imediat ce ziarele vor afla vreun zvon despre această istorie, va fi etichetată drept „Cea mai bogată fetiţă din lume”. O vor transforma într-un capriciu, într-o curiozitate! Eu nu mi-am dorit pentru ea decât să aibă parte de o copilărie obişnuită, să se mărite, să aibă copii – să fie fericită. Mandarinul i-a programat destinul. Când va termina şcoala, va părăsi San Francisco şi va pleca la Hong Kong. Va locui împreună cu familia Compradoailui şi va începe să înveţe despre Lai Tsin şi despre cum trebuie să fie conduse afacerile. Va învăţa cum să fie TAIPANUL uneia dintre cele mai mari companii comerciale din lume. Annie îşi strânse buzele. — N-o poţi lăsa să plece la Hong Kong. Şi, pe lângă asta, când ai de gând să-i spui adevărul? Francie nu-i răspunse. Traversă camera până la fereastră, trase draperia grea de mătase şi-şi pironi privirea undeva, în noapte. Luminile oraşului San Francisco sclipeau jos în ceaţă, dar ea n-avea ochi pentru ele; în schimb văzu faţa Mandarinului, aşa cum stătuse el pe patul de moarte, rugând-o să-i repete promisiunea făcută. — Annie, spuse ea încet, nici chiar tu nu ştii tot adevărul. Annie sări de pe canapea, netezindu-şi bluza peste şoldurile pline. — Francie Harrison, spuse nervoasă, am fost prietene toţi aceşti ani şi nu există vreun secret din viaţa mea pe care să nu-l fi aflat şi tu. Şi acum tu-mi spui că mi-ai ascuns unele lucruri. Dar asta nu mai are importanţă – cu excepţia faptului că dacă secretele o privesc pe Lysandra – atunci e şi dreptul meu să le cunosc. Pergamentul subţire pocni în timp ce Francie îi băgă sub nas testamentul Mandarinului. — Ştii tot ceea ce se poate ştii despre Lysandra. Poftim, citeşte singură... — Ştii bine că nu pot citi în chineză... şi oricum, nu asta am vrut să spun. — Atunci, nu mai este nimic de spus la acest capitol. Mandarinul ne-a ghidat vieţile şi noi ştim că a avut întotdeauna dreptate. Acum o va îndruma pe cea a Lysandrei şi e de datoria mea să supraveghez ca dorinţele lui să se îndeplinească. Smulgându-şi haina de catifea, Annie o aruncă peste umeri, şi-şi potrivi gulerul de blană în jurul gâtului. — Nu vreau să mă cert cu tine, Francie Harrison, dar nu sunt de acord cu tine şi nu voi fi niciodată. Şi mă voi asigura că Lysandra va ştii unde să vină dacă treburile vor merge rău – la naşa ei, la mătuşa Annie, aici! Se agită în drum spre uşă, apoi şovăi cu mâna pe clanţă. — Oh, Francie, oftă plină de remuşcări, am venit să te consolez şi tot ceea ce fac este să te întristez şi mai rău. Ce fel de femeie mai sunt şi eu? Francie zâmbi printre lacrimi, în timp ce se îmbrăţişau una pe alta. — Eşti aceeaşi femeie din totdeauna, Annie Aysgarth, şi nici n-aş vrea să te schimbi. — Ţine minte, Francie, trecutul e trecut. Acum doar viitorul contează. Francie negă. — Pentru chinezi trecutul este o parte integrantă a vieţii. — Asta-i nesemnificativ, mormăi Annie Aysgarth printre dinţi în drum spre uşă. Francie urmări farurile maşinii lui Annie dispărând în noaptea ceţoasă. Era numai ora nouă, dar California Street era pustie. Sus pe deal putea să vadă luminile strălucind de-a lungul trotuarului din faţa casei unde copilărise. Bineînţeles, nu mai era aceeaşi casă, pentru că aceea fusese distrusă de puternicul cutremur din 1906, dar fratele ei, Harry Harrison, a reconstruit clădirea imediat, pentru a demonstra oraşului San Francisco şi întregii Americi, că nimic – nici măcar mâna lui Dumnezeu – nu-i putea înfrânge pe cei din familia Harrison, spusese el. „Numai Francie fusese în stare s-o facă”. S-a uitat de sus la luminile înceţoşate din San Francisco, gândindu-se la oamenii fericiţi care ieşiseră la masă, la dans sau la un spectacol, şi singurătatea o învălui ca şi ceaţa cenuşie şi apăsătoare, pătrunzându-i până în măduva oaselor şi făcând-o să tremure. Grăbindu-se înăuntru, mai aruncă un buştean pe foc şi se cuibări pe canapea, învelindu-se de jur împrejur cu cuvertura moale. Liniştea se aşternu peste ea ca o pâclă; buştenii trosneau şi ceasul ticăia, dar în rest nici un alt sunet nu se mai auzea. Părea că doar ea mai rămăsese în viaţă pe pământ. Aşa se simţise mereu, pe când era copilă, în singurătatea camerei ei din uriaşa casă a familiei Harrison din Nob Hill. Minutele de singurătate treceau cu greu şi ea îşi privi ceasul de mână. Era de aur, mic, simplu; îi fusese adus cu ani în urmă de Buck Wingate – şi acesta era un alt nume din trecutul ei, la care n-ar fi frebuit să se gândească în noaptea asta. Dar se gândea. Frumoasa lui faţă măslinie şi suplă pluti ca o vedenie în mintea ei, la fel de perfectă şi clară ca o fotografie. Trecuseră deja opt ani şi ea încă se mai gândea la el în fiecare zi şi în fiecare noapte. Micul portret de copil pe care i-l adusese cadou într-o zi de Crăciun stătea încă pe noptiera de lângă patul ei, ceasul de la el era încă pe mâna ei şi amprenta trupului lui pe trupul ei. Era îndrăgostită de el, fără nici-o speranţă, şi spera să nu-l mai vadă niciodată. Nu-i spusese Mandarinului, înainte de a muri, că trebuie să uite tot ceea ce se întâmplase în trecutul ei, şi să meargă mai departe? Că trebuia să nu se mai uite niciodată înapoi? Îşi scutură neputincioasă capul; era uşor de spus, dar foarte greu de pus în practică. Se ridică brusc strângându-şi rochia albă şi moale în jurul şoldurilor, apoi se îndreptă nesigură spre fereastră şi trase la loc draperiile. Sus pe deal, fiecare fereastră a fratelui ei strălucea de lumină, iar un şir de automobile, conduse de şoferi, aşteptau afară. Harry dădea iar una din faimoasele lui petreceri. Ea ştia că, în ciuda mult disputatelor lui probleme financiare, nici o cheltuială nu era prea mare, în dorinţa de a obţine perfecţiunea, în vârful ierarhiei, loc pe care şi-l revendica. Preparatele culinare trebuie să fi fost pregătite de bucătarul-şef francez; vinurile şi şampaniile erau fără îndoială din cele mai bune recolte, cele mai vestite sere trebuie să le fi trimis cele mai alese flori, aranjate în buchete minunate, de-ţi tăiau răsuflarea, de către o echipă de stilişti. Valetul purta desigur livreaua de culoarea vinului de Bourgogne, iar majordomul englez, care lucrase odată pentru un duce şi despre care se spunea că era chiar mai snob decât însuşi Harry, anunţa oaspeţii pe măsură ce soseau. Ştia cu siguranţă că erau femei de viţă nobilă purtând haine de satin şi togi dantelate de la Mainbocher, cu bijuterii de la Cartier, iar bărbaţii trebuie să fi arătat distinşi, cu papillon şi frac. Şi fără îndoială Harry avea alături, la braţ, cea mai la modă starletă de cinema, în plină ascensiune. Şi era evident că ea se va strădui din greu să-i fie pe plac, pentru că în ciuda celor două divorţuri şi a unei reputaţii tot atât de discutate ca şi cea a tatălui său, fratele ei, cu poziţia lui socială şi cu milioanele lui, reprezenta o foarte bună partidă. Ea trase draperiile, gândindu-se cu amărăciune că ocazia era perfectă; aproape că păreau să sărbătorească faptul că în sfârşit Mandarinul Lai Tsin murise şi nu mai putea umbri numele Harrison.