Sidney Sheldon carti

PARTEA ÍNTÍI tmunder se şterse la'nas.   -  Domnule director,  spuse el, nici  nu vă puteţi închipui cît de mult apreciez ceea ce aţi făcut pentru mine!  Neştiind ce să facă cu batista  de  hîrtie, o păstră, făcută ghemotoc, în palmă.   Muctorul  Outes îi adresă un zîmbet, se ridică şi înconjură biroul pentru a se apropia de  Dortmunder,îl bătu pe umăr, răspunzîndu-i:    -  Cei pe  care îi pot salva îmi oferă cele mai mari satisfacţii.   genul  de  funcţionar modern, proaspăt ieşit de pe băncile colegiului, atletic, energic,  animat de spi- ritul reformei, idealist şi prietenos. Dortmunderîl ura.   — Te însoţesc pînă la poartă, adăugă directorul.   — Nu vă osteniţi, domnule Outes.   Şerveţelul din palmă era rece şi lipicios.   — Dar îmi face plăcere! insistă directorul. Voi fi fericit să te văd ieşind  pe poartă, ştiind că niciodată n-ai  să mai faci un pas  greşit, că niciodată nu vei reveni între aceste ziduri. Şi, cînd mă gîndesc că am jucat şi eu un rol în reabilitarea ta,  nici nu-ţi închipui cîtă plăcere îmi face.   Dortmunder, în ceea ce-l privea, nu simţea nici o plăcere. îşi vînduse propria celulă pentru trei sute de dolari  — doar avea un robinet de apă caldă care funcţiona şi era legată printr-un tunel de Infirmerie;  pentru aşa ceva,  preţul era de-a binelea modest — iar banii urma să-i ia în momentul  ieşirii. Nu  reuşise să-i ia înainte, pentru că ar fi fost găsiţi asupra lui  la ultima percheziţie.  Dar  cum  ar mai fi putut  să-şi încaseze dreptul dacă directorul stătea lîngă el?   Disperat, mai făcu o încercare:   — Domnule director, în acest birou v-am văzut  întotdeauna, în acest birou v-am ascultat...   — Hai, Dortmunder, hai să mergem! i-o tăie direc- torul. Las' că mai vorbim noi pe drum.   Se îndreptară deci, unul lîngă altul, spre poartă.  în timp ce traversau curtea, Dortmunder îl văzu  pe Creasev, cel care trebuia să-i dea banii, făcînd  cîţiva paşi  spre el, apoi încremenind. După cîteva clipe, fă- cu un gest care însemna: nu se poate  face nimic.   în poartă, directorul îi întinse mîna, spunînd:   — Succes, Dortmunder! Şi îndrăznesc să sper că n-o să ne revedem niciodată.   Era, de bună seamă, o glumă — pentru că imediat începu să chicotească.   Dortmunder transferă şerveţelul în mîna  stîngă. Batista din hîrtie,  complet udă, i se lipise de palmă. Apoi apucă mîna directorului şi răspunse:   — Şi eu sper să nu ne mai vedem niciodată, dom- nule director!   Nu era o glumă, dar chicoti şi el.   Expresia directorului se schimbă brusc.   — Da, spuse el. Da...   Dortmunder se întoarse, dar, în urma  lui, direc- torul îşi studia încruntat palma.   Poarta cea mare se deschise. Dortmunder ieşi, iar poarta se închise. Era liber, îşi plătise datoria către societate. în  plus, mai pierduse trei sute de parai — fir-ar să fie! — bani munciţi,  pe care contase. Nu  mai avea în buzunar decît zece dolari şi un bilet de tren.   Amărît, azvîrli zdreanţa de hîrtie umedă pe trotuar. Numai pentru plăcerea de a-l murdări. strice  plăcerea lui  Dortmunder, dar cînd acesta o  porni de-a lungul trotuarului,  Kelp  demară şi  se luă  după el.   Maşina rula discret,  pe lîngă trotuar, în urma lui  Dortmunder. Cadillac-ul lung şi negru, pe care-l fura-  se cu o zi înainte de la un medic oarecare, zdrobea  sub pneuri macadamul slinos al străzii. Kelp visa la  bucuria pe care  avea să  o  simtă Dortmunder la vederea  unui prieten, imediat după eliberare. Tocmai se pregătea să claxoneze discret,  cînd, brusc, Dortmunder se întoarse, privi spre maşina neagră şi silenţioasă, cu geamuri opace, care îl urmărea şi, panicat, o zbughi la fugă. Aplecat în faţă, alerga pe trotuar, pe lîngă zidul cenuşiu al închisorii.   Pe portiera şoferului era  un  tablou de control cu patru  butoane, care comandau deschiderea feres- trelor laterale ale Cadillac-ului.  Singura problemă pentru Kelp era  că nu prea îşi amintea care buton comanda fiecărei ferestre. Apăsă pe unul dintre ele, la întîmplare şi culisă fereastra din dreapta spate.   — Dortmunder! strigă el, apăsînd pedala de acce- leraţie, iar Cadillac-ul  făcu un salt înainte şi o porni în zig-zag, de la un trotuar la altul, în timp ce Kelp se străduia să găsească butonul de care avea nevo- ie. Geamul din stînga spate coborî şi el, iar Kelp mai strigă  încă o dată numele lui  Dortmunder, însă Dortmunder continua să nu-l audă. Degetele lui Kelp găsiră  un  alt buton şi  geamul din stînga  spate se ridică.   Cadillac-ul lovi bordura  trotuarului,  o escaladă, derapa şi  apoi porni hotărît asupra lui  Dortmunder. Acesta se oprise, cu spatele lipit de  zid, cu braţele depărtate, urlînd  de teroare.   în ultima clipă, Kelp apăsă pînă la refuz pedala de frînă.  Cadillac-ul avea  frîne cu disc,  aşa că se opri brusc,  izbindu-l pe Kelp de volan.   Dortmunder întinse mîna tremurătoare pentru a se rezema de capota încinsă a maşinii.     Kelp încercă să coboare din maşină, dar, în graba lui, apăsase  pe  un alt buton, cel care bloca toate portierele.   — Tu-i maica mă-sii! bodogăni Kelp care,  după ce apăsă pe toate butoanele posibile, reuşi să ţîşnească din maşină, asemenea unui scafandru ce încearcă să scape de îmbrăţişarea unei caracatiţe.   Dortmunder continua să stea lîngă zid, puţin aple- cat în faţă. Se sprijinea în mîna aşezată  pe capota maşinii. Era palid ca un mort  şi  nu doar  din cauza aerului de puşcărie.   Kelp se apropie de el.   — De ce fugi, Dortmunder? Sunt eu, vechiul tău prieten, Kelp.   îi întinse mîna.   Dortmunder îi izbi un pumn în nas.   — Asta voiam,  replică Kelp, dar m-am zăpăcit. în sfîrşit, bine că s-a  rezolvat.   Se aflau pe  autostrada ce ducea spre New York, iar maşina mergea cu viteza fixată automat la o sută pe oră.  Dortmunder era cam  nervos. Trei  sute de dolari plecaţi pe apa sîmbetei, o emoţie care-i tăiase picioarele,'cînd imbecilul de alături era să-l calce cu Cadillac-ul şi pe deasupra îşi mai şi zdrelise pumnul în dinţii imbecilului — şi toate astea într-o singură zi.   — La urma urmei, de ce-ai venit? întrebă el. îmi dădu- seră un bilet de tren,  n-aveam nevoie să vii tu să mă iei.   — Dar aş putea  paria  că ai nevoie de ceva de lucru, i-o întoarse Kelp. Numai dacă n-ai găsit deja ceva.    --  Nu, n-am găsit, răspunse Dortmunder şi acum,  că se gîndea la asta, simţea cum îi creşte iritarea.    —  Ei bine, am o lovitură trăsnet pentru tine, decla-  ră Kelp, surăzător.    Curios, Dortmunder hotărî să nu mai facă mofturi  degeaba.    —  Bine. Poţi să-mi povesteşti. Dă-i drumul.    — Ai auzit vorbindu-se de un loc numit Talabwo?    Dortmunder se încruntă.    — E vorba de vreo insulă prin Pacific?    — Nu, de o ţară. în Africa.    — Nu. N-am auzit. Dar am auzit de Congo.    — E cam tot pe-acolo. Cred...    — Nu-i cam fierbinte, prin regiunea aia?  Vreau să  spun... din punct de vedere al temperaturii.   — Mda, aşa cred... De fapt, nu ştiu, n-am fost nici-  odată.   —- Cred că nici n-aş  avea chef  să mă duc, conti-  nuă Dortmunder. Au o mulţime de boli pe acolo şi  am auzit că obişnuiesc să cam taie gîturile albilor.   — Numai  pe ale misionarilor, răspunse Kelp. Dar  lovitura  nu acolo trebuie s-o dăm, ci aici, în  bătrîna Americă. Ai auzit vorbindu-se de Akinzi?   —  E un doctor care a scris o carte trăznet  despre sex. Am încercat s-o iau de  la bibliotecă, cînd eram la  mititica, dar era  o listă de aşteptare de douăzeci de ani. M-am înscris şi eu, totuşi, pentru cazul în  ca- re  mi-ar fi refuzat eliberarea pe cuvînt, dar n-am mai apucat s-o citesc. E mort, nu?   — Nu despre asta vorbeam, spuse Kelp. Vor- beam de o altă ţară. Care se numeşte Akinzi.   Spusese ultimul cuvînt rar,  pe  silabe, ca  pentru a-i pune în lumină importanţa.   Dortmunder scutură din cap. •  — E tot în Africa?  . — Da, e o altă ţară  din Africa. Era colonie britanică pe vremuri, dar, după ce-au devenit independenţi, a ieşit scandal mare, pentru că  în ţară erau două triburi importante şi amîndouă voiau să guverneze, aşa că s-a lăsat cu război civil şi, pînă la urmă, au hotărît să taie ţara în două. Despre astea vorbeam: Talabwo şi Akinzi. S-ar părea că unul  dintre aceste două triburi avea o bijuterie, un smarald şi, pe vremuri, se închi- nau la  el ca la un zeu, iar acum e simbolul lor. Un fel de mascotă,  ceva ca mormîntul  soldatului necunos- cut sau cam pe-acolo.   — Un smarald?   — Face, în principiu, cam juma' de milion de dolari.   — Destul de mult, fluieră Dortmunder apreciativ.   — Sigur, n-am putea plasa un asemenea obiect- e prea cunoscut. Şi ar costa  şi prea mult.  Dar avem un cumpărător, un tip dispus  să ne plătească treizeci de mii de dolari de căciulă dacă-i aducem smaraldul.   Dortmunder scoase din buzunar  un  pachet de Camei şi-şi strecură o ţigară în gură.   — Cîţi ar trebui să fim?   — Cam cinci, am socotit  noi.   — Asta înseamnă o sută cinzeci de  mii pentru  o piatră care valorează juma' de milion. Face o aface- re, tipul ăsta al tău.   — Iar noi luăm, fiecare, cîte treizeci de mii, remar- că Kelp.   — Cine-i tipul ăsta? întrebă Dortmunder.'în timp ce-şi aprindea ţigara de la bricheta  de bord. Vreun colecţionar?   —- Nu. E ambasadorul statului Talabwo la O.N.U., deci e cineva, nu?   Dortmunder întoarse capul spre Kelp.   — Cine?   Kelp repetă răspunsul.   — Explică, zise Dortmunder.   — OK! Atunci cînd colonia engleză  s-a spart în două, oraşul unde se păstra smaraldul a nimerit în Akinzi. Dar tribul  care fusese dintotdeauna  proprie- tarul smaraldului  a  nimerit în  Talabwo. O.N.U.  a trimis nişte experţi să rezolve  problema şi Akinzi s-a oferit să plătească despăgubiri serioase pentru sma- rald. Problema e că Talabwo nu vrea nici  un  ban, ci vrea smaraldul.   — Dacă  luăm smaraldul pentru Talabwo, observă Dortmunder, ce-i împiedică pe cei  din Akinzi  să dea fuga la O.N.U. şi să se plîngă acolo? îi şi aud stri- gînd: «Puneţi-i să ne dea smaraldul înapoi!»   — Talabwo nu intenţionează să strige în gura ma- re că are smaraldul. Nu vor să-l  expună sau  mai ştiu eu ce, pentru ei important e să-l aibă. Are o valoare simbolică.  Ca pentru  scoţienii  ăia care  au furat Piatra din Scone acum cîţiva ani.   — Cine? Şi ce-au furat?  ■ — E o chestie care s-a întîmplat în Anglia. Ei, te interesează smaraldul ăsta?   — Depinde, răspunse Dortmunder. Unde  e acum?   — în clipa de faţă, e la Coliseumul din New York. E acolo o expoziţie pan-africană, tot soiul de  chestii aduse din Africa,  iar smaraldul face parte din standul Akinzi.   — Şi de acolo ar trebui să-l luăm?   — Nu neapărat. Peste cinşpe zile, expoziţia plea- că în turneu. Va trece printr-o mulţime de locuri şi va călători în tren şi în camion. Vor fi suficiente ocazii.   — Bun, recapitula Dortmunder. Deci  ideea e să furăm smaraldul, să-l dăm tipului cu pricina...   — Iko, zise Kelp, accentuînd prima silabă.   Dortmunder miji ochii.   — E un aparat de fotografiat japonez?   — Nu, e numele  ambasadorului statului Talabwo la O.N.U. şi, dacă  afacerea  te  interesează, cu el mergem să vorbim.   — Ştie că vin? întrebă Dortmunder.   — Sigur că da. i-am spus că ceea ce ne trebuie e un organizator, un tip în stare să stabilească un plan şi i-am mai spus că Dortmunder e cel mai bun în meseria asta şi, dac-avem baftă, ţi-am putea cere să organizezi treaba pentru noi. Nu  i-am spus că ieşi din puşcărie.   — Bine, făcu Dortmunder.   Comandantul Patrick Iko, pătrăţos, negru, mus- tăcios, studia un dosar pe care tocmai îl primise, referitor la John Archibald Dortmunder, şi scutura din  cap cu dispreţ amuzat, înţelegea că lui Kelp nu-i prea venise să mărturisească de unde ieşea prie- tenul  său, dar cum de nu-i trecuse prin  minte  că, automat, comandantul verifica antecedentele  tuturor oamenilor pe care se gîndea să-i folosească?   Uşa imensă din lemn masiv se deschise şi  secre- tarul comandantului, un tînăr  de abanos,  subţire şi discret, ai cărui ochelari reflectau lumina,  intră şi spuse:   — Vă caută doi domni. Dl. Kelp şi un alt domn.   — Să intre!   — Bine, domnule, zise secretarul şi ieşi de-a-nd..ă- rătelea.   Comandantul închise dosarul şi îl puse în sertarul biroului său. Apoi se ridică în picioare şi un zîmbet larg se desenă pe chipul lui, văzîndu-i pe cei doi albi care înaintau spre el, păşind pe imensul covor orien- tal care acoperea podeaua.   — Domnule Kelp, spuse el, Sunt fericit să vă revăd.   — Şi eu, domnule comandant. Vi-l prezint pe John Dortmunder.   Comandantul se înclină discret şi spuse:   — Luaţi loc, vă rog.   Se aşezară  cu toţii şi comandantul începu  să-l examineze  pe Dortmunder. I se părea întotdeauna fascinant să vadă în carne şi oase un om căruia  nu-i cunoştea decît  dosarul. Dacă ne-am referi strict la fapte, comandantul  Iko ştia destul de  multe despre John Archibald Dortmunder. Ştia că  are treizeci şi şapte de  ani, că se născuse într-un orăşel pierdut de prin  llinois,  crescuse într-un orfelinat, făcuse războ- iul din  Coreea, dar, de atunci, se aflase întotdeauna de partea cealaltă a baricadei. Fusese chiar de două ori în puşcărie,  pentru  furt, iar a doua pedeapsă o terminase chiar în  dimineaţa aceea, prin eliberarea pe cuvînt. Ştia  că Dortmunder nu fusese niciodată arestat pentru crimă şi că nimic nu lăsa de bănuit că ar fi fost vreodată amestecat în crime, incendieri, violuri sau răpiri.   Ce s-ar fi putut spune despre acest bărbat, privin- du-l? Stătea în lumina soarelui,  care intra în valuri prin ferestrele dinspre parc şi avea mai degrabă aerul unui convalescent. Tenul puţin cenuşiu, aerul obosit, faţa ridicată, corpul subţire, destul de şubred ca aspect. Judecînd după hainele lui, ar fi putut spu- ne că e un bărbat obişnuit să trăiască bine, dar care avusese probleme de curînd. Ochii  lui Dortmunder, care susţineau privirea comandantului,  erau  reci, atenţi şi lipsiţi de  expresie. Era un bărbat  care-şi ţinea propriile  afaceri pentru el însuşi, gîndi coman- dantul, un bărbat care  ia hotărîri greu şi după o în- delungată gîndire, dar o dată luate, nu renunţă la ele pentru nimic în lume.   îşi va  ţine oare şi cuvîntul? Comandantul  gîndi că merită să-şi asume acest risc.   — Daţi-mi voie să vă  urez bun venit înapoi la civili- zaţie, domnule Dortmunder! spuse el. îmi închipui că acum libertatea trebuie să vă pară tare dulce.   Dortmunder şi Kelp schimbară o privire.   Comandantul zîmbi şi preciza:   — Dl. Kelp nu mi-a spus nimic.   — Ştiu,  zise  Dortmunder. V-aţi informat.   — Natural, răspunse comandantul. în locul meu, n-aţi face  la fel?   — S-ar  putea să obţin şi eu informaţiile mele.   — E foarte posibil, spuse comandantul. Cei de la O.N.U. vor fi foarte fericiţi să vă dea toate informaţiile de care aţi putea avea nevoie. Sau, mai bine, căutaţi-le la  Serviciul dumneavoastră de Relaţii  Externe. Sunt convins că au şi ei un dosar despre mine.   Dortmunder ridică din umeri:   — Nu ăsta e lucrul cel mai important.  Ce-aţi des- coperit despre mine?   —- Că pot avea, probabil, încredere. Kelp spune că faceţi cele mai bune planuri.   — încerc.   — Ce s-a întîmplat ultima dată?   — A scîrţîit ceva, răspunse Dortmunder.   Kelp, năpustindu-se în apărarea prietenului său, interveni:   — Domnule comandant, n-a fost vina lui,  a fost Pur şi simplu ghinionul. El socotise că...   — Am citit raportul şi ştiu, îl informă  comandantul. Mulţumesc. Era un plan excelent şi aţi avut cu ade- vărat ghinion, dar mă bucur să constat că  nu vă pierdeţi timpul  cu justificări.   — E o lovitură pe care n-o mai pot încerca,  spuse, Dortmunder. Să vorbim,  mai bine, despre smaraldul acela.   — Bine. Puteţi pune mîna pe el?   — Nu ştiu. Ce ajutor ne puteţi furniza?   Comandantul se încruntă:   — Ajutor? Ce fel de ajutor?   — Probabil că vom avea nevoie de pistoale. Poa- te  o maşină sau  două, poate şi un camion, depinde cum se prezintă afacerea. S-ar putea să  avem nevoie şi de alte chestii.   — înţeleg. Pot, cu  siguranţă, să vă procur tot ma- terialul de care veţi avea nevoie.   — Bine.   Dortmunder înclină din cap şi scoase,din buzunar un pachet boţit de Camei. îşi aprinse o ţigară şi  se aplecă în faţă  pentru  a lăsa să cadă  chibritul în scrumiera de pe biroul comandantului.   — Acum banii. Kelp îmi spune că e vorba de trei- zeci de mii de căciulă, spuse el.   — Treizeci de mii de dolari, da.   —- Care este limita?   — Dl.Kelp mi-a vorbit de cinci oameni.   — Foarte  bine. înseamnă o sută cinzeci de mii  de parai. Şi dacă dăm lovitura cu mai puţini băieţi?   — Vor fi tot cîte treizeci de mii de fiecare.   — De ce?   — N-aş vrea  să vă încurajez  să încercaţi această lovitură cu o echipă prea redusă. Aşa că vă dau trei- zeci de mii fiecăruia,  fie  că Sunteţi mulţi, fie că Sunteţi puţini.   — Cinci fiind limita.   — Dacă-mi veţi spune  că e absolut necesar să fiţi şase, voi plăti pentru şase.   Dortmunder încuviinţă.   — Plus cheltuielile, zise el.   — Pardon?   — Va fi vorba  de o normă întreagă, timp de o lună sau, poate, şase săptămîni.  Trebuie  să trăim şi noi, în timpul ăsta.   — Adică vreţi un avans din cei 30.000 de dolari?   — Nu. Vreau să spun că vrem  nişte bani cu care să trăim între timp, în afară de cei treizeci de mii.   Comandantul scutură din cap.   — Nu, nu, îmi pare rău, dar nu aşa ne-am înţeles. Treizeci de mii de dolari pentru fiecare şi atît.   Dortmunder se ridică şi-şi strivi ţigara în scrumiera comandantului.   — Salut şi sănătate! spuse el. Hai, Kelp, vino!   Şi se îndreptă spre uşă. Comandantul  nu  reuşea să-şi revină.   — Plecaţi? lansă el.   Ajuns la uşă, Dortmunder se opri şi se întoarse:   — Da.   — De ce?   — Sunteţi prea strîns la pungă. Aş fi crispat,  lu- crînd pentru dumneavoastră. Dacă v-aş cere o armă, aţi refuza să-mi daţi mai mult de un glonţ, răspunse Dortmunder, cu mîna pe clanţa uşii.   — Aşteptaţi! zise comandantul.   Dortmunder aşteptă, cu mîna tot pe clanţa uşii.   Comandantul reflectă, făcînd nişte socoteli rapide.   — Vă dau  cîte o sută de  dolari de persoană,  pe săptămînă,  pentru cheltuieli.   — Două sute. Nimeni nu poate trăi la New York cu o sută de dolari pe săptămînă.   — O sută cinzeci, zise comandantul.   Dortmunder ezită o clipă.  Kelp, care rămăsese  pe scaun fără  a  spune nimic, de la începutul discuţiei, interveni:   — E un  preţ rezonabil,  Dortmunder.  La urma ur- mei, e vorba doar de cîteva săptămîni.   Dortmunder ridică din umeri şi lăsă din mînă clanţa uşii.   — De acord, spuse el şi, întorcîndu-se, se aşeză. Ce-mi puteţi spune despre felul cum este  păzit sma- raldul şi despre locul unde  se află?   — Tot ceea ce ştiu, răspunse  comandantul,  este că Akinzi îl supraveghează foarte îndeaproape. Am încercat să aflu  amănunte, numărul paznicilor,  etc, dar toate informaţiile Sunt secrete.   — Dar se află la Coliseum acum, nu?   — Da. Face parte din standul Akinzi.   — Bine. Vom merge să aruncăm o privire. Cînd ne putem lua banii?   —- Banii? repetă comandantul nedumerit.   — Cei o sută cinzeci pe săptămînă.   — Aha! (Toate acestea erau  puţin  prea rapide pentru el.) Sun eu jos, la contabilitate, şi puteţi să vă opriţi în drum, cînd ieşiţi.   — Perfect.  (Dortmunder se ridică şi Kelp îl imită, după o clipă.)  Vă contactăm noi  dacă avem nevoie de ceva.   Comandantul nu se îndoia de acest lucru.   — Nu s-ar zice că face juma' de milion, remarcă Dortmunder.   — Las' să facă treizeci de mii, răspunse  Kelp. De căciulă...   Smaraldul era o  piatră verde închis, cu nume- roase faţete, ceva mai mică decît o minge de  golf. Era aşezată pe un mic trepied alb, care stătea pe o ţesătură de mătase roşie, acoperind o masă complet închisă într-un cub de  sticlă de  doi metri pătraţi. în plus, o coardă de catifea roşie, plasată la  un metru şi jumătate de masă, ţinea curioşii la  o  distanţă  res- pectuoasă. La fiecare unghi al pătratului delimitat de coardă, pe interior, stătea cîte o santinelă în unifor- mă de culoare bleumarin, cu pistol la centură. O mică pancartă, pe un pupitru, anunţa SMARALDUL BALABOMO cu litere majuscule şi  preciza istoricul pietrei, cu date, nume şi locuri.   —- Am văzut destul, declară Dortmunder, după cîteva clipe.   — Şi eu, zise Kelp.   Ieşiră din Coliseum şi traversară Columbus Circle pentru a ieşi în Central Park.   — O să fie nasol să-l umflam, începu Dortmunder.   — Mda, cu siguranţă.   — Mă gîndeam dacă n-ar fi mai bine să aşteptăm pînă pleacă la drum...   — Asta n-o  să se întîmple mîine, remarcă Kelp. La o sută cinzeci pe om şi săptămînă, Iko n-o să sară în sus de bucurie dacă stăm fără să facem nimic.   — Lasă-I pe Iko. Dacă ne hotărîm, eu comand. Şi atunci mă ocup eu de Iko, nu-ţi fă probleme.   — De acord, Dortmunder. Cum vrei tu...   Se instalară pe o bancă,  pe malul  lacului. Era luna iunie şi Kelp studia anatomia fetelor care treceau. Dortmunder se mulţumea să privească lacul. Nu prea ştia ce  să creadă despre afacere, nu ştia dacă îi place sau nu. Căzuse deja, de două ori, şi n-avea  nici un chef să i se mai întîmple încă o dată. Nu se vedea petrecîndu-şi restul vieţii clefăind mîncarea statului.   —  Ce crezi despre Iko? întrebă el,  brusc.   Kelp, surprins, îşi întoarse privirea de la fetele cu ciorapi verzi.   — Cred că e OK. De ce?   — Crezi că va plăti?   Kelp izbucni  în rîs.   — Sigur că va plăti. Dacă vrea smaraldul, va tre- bui să plătească.   — Şi dacă refuză? Alt cumpărător nu mai găsim.   — Dar compania de asigurări? îi sugeră Kelp. Ar putea plăti  o sută  cinzeci de  dolari pentru o  piatră care face juma' de  milion.   — Poate, încuviinţă Dortmunder. De altfel, cred că ar fi mai bine aşa.   — Cum adică?   — îl lăsăm  pe Iko să finanţeze  lovitura, explică Dortmunder. Iar, cînd avem piatra, o vindem compa- niei de asigurări.   — Nu-mi place.   — De ce?   — Pentru că Iko ştie cine Suntem, iar,  dacă  piatra asta e nu ştiu  ce mare chestie simbolică acolo la ei, s-ar putea să-i înfuriem teribil dac-o luăm pentru noi — şi zău că nu ţin  să am o întreagă ţară africană pe urmele mele, conchise Kelp.   — Bine, bine. Vom vedea, după caz.   — O ţară întreagă pe urmele noastre! repetă Kelp, înfiorat. Nu mi-ar plăcea deloc.   — Bine.   — Sarbacane şi săgeţi otrăvite! insistă Kelp, încă înfiorat.   — Cred că, totuşi, s-au modernizat.    Kelp se întoarse spre el.    — Şi crezi că asta mă linişteşte? Mitraliere şi avioane...    — Bine, repetă agasat Dortmunder. Bine. (Prefera să schimbe subiectul.) După părerea ta, cu cine ar trebui să lucrăm?    — Restul echipei? (Kelp ridică din umeri.) Nu prea ştiu. Ce fel de tipi ne-ar trebui?    — Greu de spus. Nici un specialist, în afară, poa- te, de un lăcătuş. Dar nu un spărgător de seifuri.    — Trebuie să fim cinci sau şase?    — Cinci, spuse Dortmunder, care enunţă apoi una dintre regulile existenţei  sale. Dacă  o treabă  nu se poate face în cinci, nu se poate face deloc.    — Bine. Atunci ne trebuie un şofer, un lăcătuş şi un om la toate.    — Aşa-i, încuviinţă Dortmunder. Ca lăcătuş, era bă- iatul acela din Des Moines. Ştii despre cine vorbesc?    — Parcă Wise? Wiseman? Welsh?    — Whistler! făcu Dortmunder.    — El  e! sări Kelp, apoi dădu din cap. E la mititica. L-au băgat la pîrnaie pentru c-a dat drumul unui leu.    Dortmunder se smulse din contemplarea lacului şi se întoarse spre Kelp.   — Ce-a făcut?!    Kelp ridică din umeri.   — Nu-i  o vrăjeală de-a mea...  Chiar asta  am  auzit spunîndu-se. îşi dusese copiii la grădina zoologică, se plictisea şi,  din reflex,  a  început să se joace cu broaştele de la cuşti — aşa cum tu sau eu  am măz- gîli un capăt de hîrtie — şi, în doi timpi şi trei mişcări, a dat drumul unui leu.   — încîntător! zise Dortmunder.   — îmi pare rău... Dar Chefwick? îl ştii?   — Cel cu trenuleţele? E complet diliu.   — Dar e un  lăcătuş nemaipomenit. Şi e disponibil.   —-Bun. Dă-i un telefon.   — De acord. Şi acum, ne trebuie un şofer.   — Ce-ai spune de Larz? îţi aminteşti de el?   — Las-o baltă! E la spital.   — De cînd?   — De două săptămîni. A lovit un avion.   Dortmunder îl privi lung şi insistent.   — Ce-a făcut?!   — Nu e vina mea! zise Kelp. Din cîte am auzit, ple- case la nunta  unui văr,  undeva prin Işland, şi, cînd se întorcea în oraş a nimerit pe autostrada Van Wyck pe sens invers, din greşeală, şi, de  acolo, a ajuns direct pe aeroportul Kennedy. Era puţin machit, cred, şi...   — Mda, făcu Dortmunder.   — Mda..., repetă celălalt. L-au zăpăcit pancartele, a nimerit pe pista  de  aterizare şaptesprezece şi  a lovit un avion care venea de la Miami.   — Pista de  aterizare şaptesprezece...   — Asta am  auzit spunîndu-se.   — Bun... Şi atunci şoferul... ia spune-mi, ai auzit să i se fi întîmplat ceva ciudat lui Murch, în ultimul timp?   — Stan? Nu. Ce i s-a întîmplat?   Dortmunder îl mai privi o dată.   — Te întrebam, pur şi simplu.   Kelp, nedumerit, ridică din umeri.   — Din cîte ştiu eu, era bine.   — Şi atunci de ce nu l-am folosi?   — Dacă tu crezi că-i potrivit...   Dortmunder suspină.   — îl sun eu. Şi Ernie  Danforth, ca om la toate?   Kelp scutură din cap:   —- S-a pensionat.   — Pensionat?   —- Da. S-a făcut popă. Ştii, din  cîte am auzit, pri- vea un film la televizor, într-o seară...   — Bine, de acord! Te cred! (Dortmunder se ridică şi-şi expedie ţigara în apa lacului.) Vreau să ştiu ce se  întîmplă  cu Alan Greenwood,  zise el  cu  o voce încordată, şi tot ce vreau e un da sau  un nu!   încă o dată, Kelp fu uimit peste măsură.  Clipind mărunt, el întrebă:   — Cum adică, un  da sau un nu?   — îl putem folosi?   — Sigur că-l putem folosi.  De ce nu? Greenwood e un tip OK.   -- îl sun eu! se răsti Dortmunder.   — Te aud, zise Kelp.  Nu Sunt surd.   Dortmunder aruncă o privire în jur.   — Hai să bem ceva! zise.   — De  acord, spuse Kelp, ridicîndu-se dintr-un salt. Tot ce vrei tu. De acord... De acord... zînd la maxim centura de siguranţă, ca pentru a-şi îndemna maşina să meargă mai repede. Urmărea cu atenţie cum  botul  ei ascuţit se apropia tot mai mult de tipul care  mergea în faţa lui.  Voia să-l depă- şească pe dreapta, apoi şoseaua era numai a lui.   Dar celălalt îşi dăduse seama că  distanţa dintre ei scădea şi Murch  simţi cum  maşina cealaltă acce- Ierează, pentru a scăpa de primejdie.    Dar nu...  Nici vorbă... Murch  aruncă o privire în  oglindă şi văzu că, în spate, totulmerge bine. Apăsă  pe acceleraţie şi Mustang-ul depăşi  ca o săgeată  Pontiac-ul roşu, apoi străbătu în curmeziş două piste  şi ridică piciorul de pe pedală. Pontiac-ul trecu mu-  gind prin dreapta, dar lui Murch nu-i păsa. Dovedise  că era mai bun şi apoi, oricum, ajunsese înaintea lui  la ieşirea de pe autostradă.   Murch locuia, împreună cu mama lui, pe auto-  strada 99 Est,  în apropiere de perifericul Rockway.  Viră la dreapta, apoi la  stînga, încetini,  constată că  taxiul  mamei sale se află pe alee şi continuă să  meargă pînă la colţul străzii, unde găsi un loc de  parcare. Luă de pe bancheta din spate noul disc  cumpărat — Ambianta de la  Indianapolis în Stereo  şi Hi-Fi — şi se întoarse  pe jos spre casă.   — Mamă!  strigă el, o dată intrat în bucătărie.   Mama  lui  era în camera de la subsol pe care o  transformase în dormitor pentru Murch. Urcă repede  scările, auzindu-şi fiul strigînd-o.   — Te-ai întors?   — Ia uite ce am aici, spuse Murch, arătîndu-i  discul.   — Ei bine, pune-l.   — Imediat.   Intrară amîndoi în living şi, în timp ce Murch aşeza discul pe pick-up, întrebă:   — Cum de eşti acasă la ora asta?   — Aahh! făcu ea dezgustată. Un puţoi de presar, la aeroport.   — Iar ai luat mai mult de un singur client o dată.   — Şi  de ce  nu? se ambala ea. Niciodată nu Sunt destule  taxiuri, nu-i aşa? Ar trebui să vezi cum stau bieţii oameni, la aeroport, cîte o jumătate de oră sau o oră. Ar  ajunge mai repede cu un avion înapoi în Europa, decît cu un taxi în Manhattan. Şi atunci fac şi eu ce pot. Pe clienţi îi doare-n cot, pentru că ori- cum plătesc cursa. Şi mie-mi convine, pentru că o singură  cursă îmi  aduce de două sau de trei ori mai mult. Şi e  bine şi pentru oraş, pentru reputaţia lui de căcat. Dar încearcă să-i explici asta unui presar.  Dă drumul la  disc.   — Pentru cîttimp eşti suspendată?   — Două zile. Dă drumul la  disc.   — Mamă, spuse el, cu mîna deasupra discului, greşeşti că-ţi asumi asemenea riscuri. Nu prea stăm bine cu  banii, acum.   — Ai destui ca să-i cheltui pe discuri, replică ea. Dă  drumul la disc.   — Dac-aş fi  ştiut că te suspendă două zile...   — Ai  putea să-ţi cauţi o slujbă. Dă drumul la  disc.   Atins  din plin, Murch aşeză braţul pick-up-ului lor vechi înapoi pe suport.   — Asta vrei? întrebă el. Să-mi găsesc o slujbă la poştă?   — Ei, stai puţin, sigur că nu! protestă mama  lui, brusc pocăită,  apropiindu-se şi mîngîindu-l pe  obraz. Ştiu că vei găsi ceva, cît de repede. Şi atunci cînd ai  bani, Stan, nu-i nimeni pe-aici care  să-i cheltuiască  atît de regeşte ca tine.    — Perfect, zise Murch calmat, dar  tot morocănos.    — Hai, pune discul, să-l ascultăm.    — De acord.    Murch  aşeză acul pe primele şanţuri ale discului.  Camera se umplu  cu scrîşnete de  frînă, urlete de  motor, scîrţîit de schimbări de viteză.    Ascultară în tăcere o faţă a discului şi, cînd se ter-  mină, Murch declară:    — Ei da, ăsta zic şi eu disc mişto!    — Unul dintre cele mai bune pe care le-am ascul-  tat, Stan. Zău că da!  Pune şi faţa cealaltă.    Murch se îndreptă spre pick-up şi  luă discul, dar,  în aceeaşi clipă se opri. Suna telefonul.    — Rahat! zise el.    — Dă-I naibii! spuse şi  mama lui. Pune-I pe partea  cealaltă.    — De acord.    Murch puse faţa cealaltă şi  soneria telefonului fu  acoperită de urletul  a douăzeci de motoare dema-  rînd în acelaşi timp.    Dar persoana care suna nu  se descuraja uşor. în  timpul părţilor mai puţin zgomotoase  ale discului, se  putea auzi soneria stridentă a telefonului ca o pre- zenţă jenantă.  Un pilot de curse care  ia un viraj cu o sută optzeci la oră n-ar trebui să fie nevoit  să răs- pundă la telefon.   în cele din urmă, Murch, dezgustat, ridică din u- meri şi, clătinînd din cap, răspunse la telefon.   — Cine-i? întrebă el aproape urlînd, pentru a aco- peri zgomotul discului.   O voce îndepărtată întrebă:   — Stan Murch?   — în persoană.   Vocea îndepărtată mai spuse ceva.   — Cum?   Vocea îndepărtată răcni:   — Aici Dortmunder!   — Aha! Ce mai faci?   — Bine!  Da' unde stai, în  mijlocul unei piste de încercări?   — Aşteaptă o clipă! urlă Murch, care  lăsă recep- torul jos şi plecă să oprească pick-up-ul. Las' că-i dau drumul imediat, îi spuse-mamei sale. E un tip pe care-l cunosc şi poate are ceva pentru mine.   — Ţi-am spus  eu  că  trebuie să apară ceva.  Fie- care perete are o parte însorită.   — Alo, Dortmunder?   — Acum e mai bine, zise Dortmunder.  Ce-ai făcut, ai închis fereastra?   — Nu, era un disc. L-am oprit.   Urmă o lungă tăcere.   — Dortmunder?   — Aici Sunt, spuse Dortmunder, dar cu o voce mai slabă decît înainte. (Apoi  reluă, cu un ton ferm:) Mă întrebam dacă n-ai fi interesat într-o treabă de şofer.   — Sigur, şi-ncă cum!   — Hai să ne întîlnim deseară la O.J. Bar and Grill de pe strada Amsterdam, zise Dortmunder.   — OK. La ce oră?   — Zece.   — Voi fi acolo. Pe deseară, Dortmunder!   Murch închise şi-i declară mamei sale:   — Ei, s-ar părea c-o să avem parale în curînd.   — Cu atît mai bine. Hai, pune discul!      De acord.   Murch se apropie de pick-up şi puse faţa a doua de la început.   — Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.   Cele trei trenuleţe electrice  se aflau toate pe acelaşi circuit. Se mişcau de ici-colo prin subsol, se declanşau macazuri, sunau semnale  electrice —  în general, se întîmplau tot felul de chestii. Micuţii feroviari ieşeau din cabinele lor şi agitau steguleţe. Vagoanele-platformă se opreau în  locurile special amenajate pentru a fi um- plute cu grîu, apoi porneau  mai departe şi ultima oprire o făceau pentru a fi descărcate. Sacii cu scrisori  erau aruncaţi în vagoanele poştale. La trecerile de nivel sunau mai  multe sonerii, se  lăsau barierele  care se ridicau  apoi, după ce trecea trenul. Vagoanele se cu- plau şi se decuplau. Domnea o activitate intensă.    — Tuu-tuu, zise Roger Chefwick.    Micuţ, slăbuţ, între două vîrste, Chefwick stătea pe  un scăunel în faţa vastului său circuit, iar degetele  lui agile alergau pe bateria de transformatoare şi pe  manetele speciale.    — Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.    — Roger! strigă soţia lui.    Chefwick se întoarse şi o zări pe Maud la mijlocul  scărilor. Mereu agitată, inimoasă, cu un caracter plă-  cut, Maud era pentru el o parteneră ideală, iar el ştia  prea bine ce şanse are să trăiască cu ea.    —  Da, dragă.    —  Telefonul, Roger!    —  Of, Doamne! suspină Chefwick. Spune-le că  vin acum.    Apăsă maneta  principală şi urcă la parter.    Bucătăria, minusculă, albă şi răcoroasă,  mirosea a  cremă de ciocolată. Maud stătea  în faţa  chiuvetei,  spălînd vasele.    — Mmmm, ce bine miroase!    — în cîteva clipe, se răceşte şi e  numai bună.    — îmi lasă gura apă de pe acum, mai  adăugă el,  pentru a-i face ei plăcere, apoi traversă holul pentru  a ajunge în living, unde se afla telefonul şi spuse:   — Alo?   O voce dură întrebă:   — Chefwick?   — în persoană.   — Aici Kelp. îţi aminteşti de mine?   — Kelp? (Numele îi spunea într-adevăr ceva, dar nu reuşea să-şi amintească exact ce.) îmi pare rău, dar...   — La brutărie, spuse vocea.   Atunci îşi aminti: sigur, lovitura de la brutărie!   — Kelp! exclamă el, încîntat că i se împrospătase memoria. Ce mulţumit Sunt că te aud! Ce mai faci?   — Ei, ştii tu, mai una, mai alta. Aş fi vrut...   — Ei, oricum, mă bucur tare mult că te aud. De cînd nu ne-am mai văzut?   — De doi ani. Ceea ce aş fi vrut...   — Nemaipomenit, cum  trece timpul! se minună Chefwick.   — Da, nu-i aşa? Ceea ce aş fi vrut...   — Dar, cu siguranţă,  nu-ţi uitasem numele. Proba- bil mă gîndeam la altceva.   — Ei, nu-i nimic. Ceea ce aş fi vrut...   — Dar eu te împiedic să-mi spui de ce m-ai sunat. Te  ascult.   La celălalt capăt al firului se lăsă linişte.   — Alo? făcu Chefwick.   —  Da, spuse Kelp.   — A, mai eşti acolo?   —  Mda.   —  Voiai să-mi spui ceva? întrebă Chefwick.    I se păru că-l aude pe Kelp suspinînd înainte de a  răspunde:    — Da. Voiam să-ţi spun ceva. Voiam să te întreb  dacă eşti disponibil.    — O clipă, te rog.   Chefwick aşeză receptorul pe masă, se ridică şi se îndreptă spre bucătărie, pentru a-şi întreba soţia:   — Draga mea, ştii cum mai stăm cu banii?   Maud îşi şterse mîinile de şorţ, cu un  aer gînditor, apoi răspunse:   — Cred că ne-au mai rămas în  cont doar vreo şapte mii de dolari.   — Nu mai e nimic în subsol?   — Nu.  Ultimele trei  mii le-am luat la sfîrşitul lui aprilie.   — Mulţumesc.   Se întoarse în living, se aşeză pe canapea,  luă receptorul şi spuse:   — Alo?   — Mda, zise Kelp, care părea  obosit.   — Mă interesează, spuse Chefwick.   — Perfect, răspunse Kelp, care  părea  la fel de obosit. Ne întîlnim deseară, la zece, la O.J. Bar and Grill de pe strada Amsterdam.   — Perfect. Pe curînd!   Chefwick  închise telefonul, se ridică şi reveni în bucătărie.   — Voi ieşi puţin, deseară.   — Să nu întîrzii.   — în seara asta, nu  cred. Ne întîlnim doar ca  să discutăm. Ei, ce se mai aude cu  crema aia?   Maud îi adresă un zîmbet indulgent:   — Acum,  cred că poţi să guşti.   — Deci ăsta e apartamentul tău, zise fata.   — Aăă... da, răspunse Alan Greenwood zîmbind şi încuind uşa.   Apoi băgă cheia în buzunar, adăugănd:   — Fă-te comodă.   Fata rămase în mijlocul camerei, de unde aruncă  o privire circulară, cu un aer admirativ.   — Ei bine, trebuie să recunosc că-i drăguţ, pentru  un apartament de burlac.    — Fac şi eu ce pot, răspunse Greenwood, îndrep-  tîndu-se spre bar. Dar îmi dau seama că lipseşte o  mînă de femeie.    — Ei,  nu se cunoaşte chiar aşa de tare.    Greenwood aprinse şemineul.    — Ce vrei să bei? întrebă el.    — Oh, flutură ea din umeri mîţîindu-se, ceva uşor.    — Poftim, spuse el.    Deschise barul din bibliotecă şi-i pregăti  un Rob  Roy suficient de  dulce pentru  a masca tăria scotch-  ului.    Cînd se întoarse, o găsi admirînd un tablou agăţat  între două ferestre  mascate de draperii din catifea  cafenie.    — E foarte interesant! zise ea.    — E Răpirea Sabinelor,  îi explică el. Poftim  paharul tău.    — Mulţumesc.    îl ridică pe al său (avusese mîna mai uşoară la  scotch şi mai grea la apă) şi spuse:    — în sănătatea ta! (Apoi, după o pauză impercep-  tibilă, adăugă:)... Miranda....    Miranda  lăsă privirea în jos, jenată  şi încîntată în  acelaşi timp:    — în sănătatea noastră! şopti ea.    El zîmbi:    — în sănătatea noastră!    Băură amîndoi.   — Vino să te aşezi, spuse el, ducînd-o spre un pat acoperit cu blană albă.   îşi aşeză braţul pe  umerii ei. Ea îşi ridică bărbia. Soneria telefonului răsună în liniştea camerei.    Greenwood închise  ochii, apoi îi deschise.   — Nu-i da atenţie, zise el.   Telefonul continua să sune.   — Dar s-ar putea să fie ceva important, zise fata.   —  M-am înscris la abonaţi absenţi. Va răspunde centrala.   Telefonul sună în continuare.   —  M-am gîndit să fac şi eu chestia asta, zise fata. (Se ghemuise pe pat, cu un picior sub ea.) Costă mult?   Telefonul sună pentru a patra oară.   — Douăzeci şi cinci de dolari pe lună, răspunse el, cu un surîs cam  crispat. Dar merită.   A cincea oară...

Mostenire blestemata de Sidney Sheldon Prolog     1937   Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, a ştiut că nu mai are mult de trăit pe acest pământ, a luat-o cu el pentru a vizita Hong-Kong-ul. Avea 70 de ani, sau poate chiar mai mult, era scund, slab şi foarte demn, cu o piele asemănătoare pergamentului, cu pomeţii proeminenţi şi ochii negri lucioşi, migdalaţi. Lysandra avea 7 ani, un păr de culoarea aurului, cârlionţat, ce îi trecea peste umeri ca o cascadă; avea ochii ca două boabe de safir şi tenul delicat, dar nu i se părea ciudat că nu era deloc asemănător cu al lui. El era Bunicul, iar ea, Lysandra; era cât se poate de simplu. — Sunt un om bătrân, a spus el, în timp ce avionul se înălţa greoi de pe aeroportul din Manilla, în ultima parte a călătoriei. Nu voi avea onoarea să te urmăresc de-a lungul drumului tău în viaţă, ca femeie. Îţi dau tot ceea ce ţi-ai putea dori pe pământ, bogăţii, putere şi succes, în speranţa că viaţa îţi va fi binecuvântată de fericire. Ţi-am spus totul, Lysandra, cu excepţia unui singur Adevăr. Acest Adevăr este secretul meu. Este scris şi încuiat în safe-ul meu personal din biroul din Hong Kong. Numai când deznădejdea te va copleşi, iar calea de urmat ţi se va părea neclară, va trebui să-l citeşti. Şi dacă acea zi va veni, Nepoată, atunci mă rog ca acest Adevăr al meu să te ajute să alegi drumul cel bun spre fericire şi sper că mă vei ierta. Lysandra încuviinţă mirată: câteodată Mandarinul era foarte confuz, dar ea îl iubea atât de mult, încât acele „adevăruri” nu păreau nici pe departe atât de importante faţă de faptul că el o alesese pe ea să-i fie însoţitoare. Când ajunseră la Hong Kong, au fost conduşi imediat la Repulse Bay, în minunata casă albă, ce domina împrejurimile, unde au fost primiţi de o mulţime de servitori chinezi cu încălţări moi, care nu conteneau să admire extraordinarul păr blond şi ochii albaştri ai fetei, precum şi statura impunătoare a bătrânului. După ce s-au refăcut cu băi şi mâncare, Mandarinul a cerut să-i fie adus automobilul, un elegant Rolls Royce de culoare verde, şi a condus-o pe Lysandra la reşedinţa Lai Tsin, o clădire dominantă, ca un pilon, ce făcea delimitarea între blocurile din Queens şi Des Voeux Roads. Luând copilul de mână, Mandarinul i-a arătat leii de bronz de-o parte şi de alta a intrării, magnificul hol de la intrare, cu pereţii şi pardoseala de marmură diferit colorată, coloanele înalte, statuetele din jad, mozaicurile şi sculpturile. Apoi a intrat, împreună cu ea, în fiecare birou, prezentând-o fiecărui membru al personalului, de la cel mai mic om de serviciu până la cel mai mare taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra i-a salutat respectuos pe fiecare, fără să spună ceva şi ascultând cu atenţie în timp ce era instruită de bunicul său. La sfârşitul zilei, ochii ei erau osteniţi şi fără expresie, dar încă nu se terminase totul. Ignorându-şi şoferul, Mandarinul a chemat o ricşă şi urmaţi încet de elegantul automobil, ei au parcurs străzile aglomerate. Omul cu ricşa şi-a făcut cu uşurinţă drum printr-un labirint de alei înguste spre cheiurile ponosite, lăsându-l pe şofer cu maşina cu mult în urmă. În sfârşit, după un ceas care Lysandrei i se păru o eternitate, se opri în faţa unei uşi de lemn, acoperită cu o tablă ruginită. Ea-şi privi bunicul întrebător, păşind afară din ricşă şi ţinându-l de mână. — Vino, Micuţă Nepoată, spuse el calm, acesta este locul pentru care am făcut atâta drum. De aici începe întreaga avere a imperiului Lai Tsin. Ea îi ţinea mâna strâns, în timp ce mergea spre uşa de lemn dărăpănată, observând că, deşi i se părea a fi şubredă, aceasta era prinsă într-o mulţime de balamale şi închisă cu lacăte solide. Structura fusese acoperită cu zidărie şi reparată cu lemn de curând, iar ferestrele mici, aşezate în partea de sus a clădirii, aveau zăbrele metalice ascuţite. — Numai focul poate distruge acest „godown” Lai Tsin, a spus Mandarinul cu o voce caldă şi tainică, şi asta nu se va întâmpla niciodată. Lysandra ştia că vechiul depozit nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, cu care el se sfătuia în fiecare săptămână, îi spusese cu mult timp în urmă că, deşi vor fi incendii, nimic din ce-i aparţinea lui nu va mai fi vătămat. Mandarinul a bătut uşor în uşa de lemn de două ori. După câteva secunde s-au auzit zăvoarele deschizându-se şi poarta s-a deschis încet înspre interior. Un chinez zâmbitor de vreo patruzeci de ani făcu o plecăciune adâncă în timp ce-i poftea să intre. — Onorabile Tată, te rog intră cu Micuţa Nepoată, a spus el în limba chineză. Faţa Mandarinului s-a luminat de un zâmbet când l-a îmbrăţişat pe bărbat, apoi amândoi s-au dat puţin înapoi şi s-au cercetat reciproc. — Mă bucur să te văd, a spus Mandarinul, dar din tristeţea ochilor lui, amândoi au ştiut că era pentru ultima oară. — Acesta este fiul meu, Philip Chen, i-a spus el Lysandrei. Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în familia noastră pe când era chiar mai mic decât tine. Era orfan şi pe lângă asta tânăr şi needucat şi a devenit ca propriul meu copil. Acum este Compradorul meu. Are grijă de toate afacerile imperiului Lai Tsin aici, în Hong Kong, şi este singurul om din lume în care am încredere. Ochii albaştri ai Lysandrei s-au mărit, şi ea şi-a întors privirea stăruitoare, interesată, înapoi spre bărbatul ce-i primise, în timp ce Mandarinul a luat-o de mână şi au traversat împreună depozitul lung şi îngust. Interiorul era gol şi prăfuit, luminat doar de un singur bec fără abajur ce se legăna uşor, la capătul unui fir lung. Lysandra străpungea cu privirea înfricoşată colţurile întunecate, şi deodată a sărit înapoi, când ochii ei au întâlnit o altă pereche de ochi; dar nu erau ai vreunui şobolan sau ai vreunui dragon înspăimântător, aşa cum s-ar fi aşteptat; erau ai unui băieţel chinez. Philip Chen a spus atunci plin de mândrie: — Domnule, am onoarea să vă prezint pe fiul meu, Robert. Băiatul făcu o plecăciune adâncă, în timp ce bătrânul îl studia. — Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul în şoaptă, şi acum ai zece – aproape un adolescent. Privirea-ţi este fermă, iar fruntea lată. Vei fi îndreptăţit să moşteneşti aceeaşi încredere acordată tatălui tău până acum. Lysandra l-a privit insistent, curioasă; era scund şi îndesat, cu braţele şi picioarele puternice şi musculoase; era îmbrăcat în stil western, cu pantaloni de postav în dungi de culoare crem, cămaşă albă şi un jerseu cenuşiu cu emblema şcolii pe el. Când Mandarinul s-a întors, ochii curioşi ai băiatului, pe jumătate ascunşi în spatele ochelarilor rotunzi cu ramă metalică, i-au întâlnit pe ai ei pentru o clipă. Apoi a făcut o plecăciune şi s-a întors pentru a-şi urma tatăl şi pe Mandarin spre uşă. — Speram să vă avem oaspeţi astăzi, spuse Philip trist, dar sunteţi atât de obosiţi. — Că te-am văzut fie şi aceste câteva momente, pentru mine a fosf suficient, a replicat Lai Tsin, în timp ce Philip îşi lăsase capul pe umărul său într-o îmbrăţişare de despărţire. Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti un atât de bun fiu, şi te rog să conduci mai departe familia Lai Tsin şi afacerile ei, aşa cum ai făcut-o întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici. — Ai cuvântul meu, Onorate Tată. Philip s-a retras, iar faţa i s-a înăsprit, încercând cu efort să-şi ascundă emoţiile. — Atunci pot muri liniştit, a răspuns Mandarinul în şoaptă, şi luând-o pe Lysandra de mână s-a îndreptat încet spre ricşa ce îi aştepta. În timp ce traversau înapoi strada îngustă, i-a atras atenţia fetei să privească în spate, la vechiul „godown” de lemn. — Trebuie să nu ne uităm niciodată începuturile umile, i-a spus cu voce blândă. Dacă uităm, am putea crede că suntem prea deştepţi, prea bogaţi sau prea importanţi, şi asta va aduce „joss”, nenoroc în familie. O comoară delicată de cadouri din partea mai multor parteneri de afaceri ai Mandarinului o aştepta pe Lysandra la întoarcerea în clădirea mare de pe Repulse Bay. În timp ce desfăcea pachetele şi exclama încântată la fiecare colier de perle perfecte şi la fiecare figurină minunat sculptată în jad, la rochiile de mătase şi evantaiele pictate, el a avertizat-o din nou: — Ţine minte, aceşti oameni ţi-au făcut cadouri pentru că eşti o Lai Tsin şi nu pentru că-ţi sunt prieteni. Mulţi ani după aceea Lysandra a avut motive să-şi amintească vorbele lui. În sfârşit, când Mandarinul zăcea între viaţă şi moarte, într-o zi friguroasă de octombrie în San Francisco, numai Francie, minunata femeie din vest, recunoscută ca fiindu-i concubină a avut dreptul să-i fie alături. I-a spălat fruntea înfierbântată cu pânze reci, i-a ţinut mâinile într-ale ei şi i-a şoptit cuvinte de alinare. El a deschis ochii şi a privit-o lung şi tandru. — Ştii ce ai de făcut? A şoptit el. Ea încuviinţă: — Ştiu! O lumină plină de pace i-a traversat faţa şi apoi s-a stins. Osemintele Mandarinului Lai Tsin n-au fost trimise înapoi în China pentru a fi îngropate lângă cele ale strămoşilor lui, aşa cum era obiceiul. În schimb, Francie a închiriat un splendid iaht alb pe care l-a împodobit festiv cu ghirlande roşii. Însoţită doar de Lysandra, ce purta haine de doliu albe, i-a împrăştiat cenuşa undeva departe în golful San Francisco. Era ceea ce-şi dorise Mandarinul.   Partea întâi Francie & Annie   Capitolul 1 1937 Marţi, 3 octombrie Annie Aysgarth era o femeie scundă şi durdulie, cu ochi căprui şi expresivi, păr şaten strălucitor, tuns după ultima modă şi pieptănat cu cărare pe mijloc. „Adunat pentru zile negre”, era vorba ei. Avea cincizeci şi şapte de ani şi era prietena lui Francie Harrison de peste treizeci de ani, şi ştia tot ceea ce putea ştii despre ea. Annie era proprietara hotelului de lux „Aysgarth Arms” din Union Square, pe care-l şi conducea. Era atât de repezită ca un câine temer, încăpăţânată ca un catâr şi bună la inimă ca o ciocolată cu frişcă. Era de altfel şi preşedinta corporaţiei internaţionale de hoteluri Aysgarth, o filială a marii corporaţii Lai Tsin, ce avea hoteluri în şase ţări. Pentru o fetişcană din Yorkshire, Annie Aysgarth ajunsese departe. A trecut repede prin coridoarele mochetate şi aglomerate ale hotelului ei din San Francisco, uitându-se în holul tip Dale, aşa cum o făcea în fiecare zi, fíe iarnă, fíe vară, să vadă dacă focul ardea în uriaşul şemineu elizabetan din piatră, şi dacă chelnerii în jachete stacojii de vânătoare şi pantaloni de călărie erau pregătiţi să îndeplinească imediat cerinţele oaspeţilor, cu coniac sau cafea. A verificat barul din crom şi malachit, salutându-i pe cei cinci barmani ocupaţi, mulţumită de starea lucrărilor, ca de obicei; peste tot era plin de tinerii bogaţi şi strălucitori din oraş. S-a plimbat apoi agale prin opulenta sufragerie poleită cu oglinzi, oprindu-se din loc în loc pentru a schimba câte o amabilitate cu mesenii cunoscuţi sau pentru a saluta câte o figură familiară. A zâmbit când a auzit din întâmplare obişnuitele şoapte despre faptul că ea trebuia să fie faimoasa Annie Aysgarth, că acesta era primul ei hotel şi favoritul ei, că era o femeie ce arăta al naibii de bine şi care valora milioane, spuneau ei. Simţurile ei erau atât de ascuţite după toţi aceşti ani, încât ar fi remarcat şi dacă o carpetă ar fi fost deplasată doar cu un centimetru de la locul ei, o scrumieră negolită sau un client care aştepta prea mult să i se onoreze comanda, îşi iubea hotelul; practic îl construise cu propriile mâini, ridicându-l de la zece camere la două sute. Ştia fiecare centimetru şi cunoştea cum funcţionează, de la kilometrii de cablu electric, până la complicatul sistem de încălzire prin aburi. Îţi putea spune cu precizie câte cearşafuri erau în camerele de la fiecare etaj şi câte kilograme de carne de vită de primă calitate comandase bucătarul-şef în acea săptămână, câţi chelneri de room-service erau în tură în acea noapte, şi numele oaspeţilor care se perindaseră pe-aici. Ea personal le spusese muncitorilor de la spălătoria de la subsol cât de mult apret ar fi trebuit să folosească pentru feţele de masă din damasc roz şi de asemenea cameristelor, cum să cureţe căzile de baie. Ea personal alesese culorile, materialele şi mobila pentru fiecare din cele douăzeci de apartamente şi supraveghease decorarea întregului hotel, alegând stilul de interior englezesc pentru camerele comune şi modemul stil Art Deco verde, cu decor de oglinzi argintate pentru bar. Întotdeauna supraveghea meniurile, iar vinurile şi cafeaua cumpărate erau mereu pe gustul ei. Niciodată „Aysgarth Arms” nu fusese lăsat pe mâna unui manager oarecare. Annie era obsedată de curăţenie şi calitate, şi conducea frumosul hotel aşa cum condusese şi treburile în casa tatălui ei din Yorkshire, atâţia ani pierduţi. Satisfăcută că totul era aşa cum trebuia să fie, se întoarse pe holul de marmură, şi cu micuţa cheie de aur deschise uşa liftului personal care o ducea direct la mansardă. Zâmbi cu plăcere, în timp ce liftul o purta încet în sus, întrebându-se de ce oamenii considerau că e un lucru rău să trăieşti în lux. Liftul se opri, uşa se dădu în lături, iar ea intră în lumea ei. Lăsând haina de catifea să cadă pe un scaun, se îndreptă direct spre fereastră, aşa cum o făcea mereu. Mansarda începea de la etajul douăzeci, şi de la vitrine până la camera ei era o înălţime de circa optzeci de metri, iar priveliştea oraşului noaptea era minunată. Traficul era intens pe străzile de jos, dar aici, sus, totul era tăcut, iar oraşul se desfăşura în faţa ei într-un milion de puncte de lumină strălucitoare. Ea zâmbi cu satisfacţie, încântată de faptul că toate acestea îi dădeau aceeaşi emoţie de fiecare dată, ca şi cum ar fi văzut totul pentm prima oară. Apoi se întoarse şi privi în jurul ei zâmbind. Dorise ca propria ei casă să fie diferită faţă de orice văzuse înainte şi consultase un cunoscut decorator de interioare. Decoratorul, o femeie slabă şi urâtă, era talentată, iar Annie era deasemenea talentată, plină de succes, extrem de plăcută, aşa că se plăcură imediat. — Priveşte-mă! Îi ceru Annie luând o poziţie drumatică în mijlocul camerei imense şi goale. Poate că arăt mică, plinuţă, cu părul castaniu, o femeie de o anumită vârstă, tipică din Yorkshire, dar înlăuntrul meu mă simt înaltă, blondă şi strălucitoare. Şi cu zece ani mai tânără. Pentru acest tip de femeie vreau să faci designul apartamentului. Decoratoarea zâmbi şi spuse că ştia exact ce dorea Annie, şi cree un apartament în alb şi argintiu, mătase şi satin, sticlă şi cristal, exact ca în filmele hollywoodiene. Podelele erau placate cu marmură albă şi acoperite cu covoare din pluş crem, enormele ferestre erau acoperite de sute de metri de draperii din mătase crem, pereţii erau plini de oglinzi şi ornamentaţi cu aplice de argint filigranat, canapelele opulente erau acoperite cu brocart alb, mai erau măsuţe din sticlă şi alabastru, lămpi de crom şi cristal şi lămpi cu abajururi de mătase. Patul uriaş al lui Annie avea o tapiţerie de satin crem şi privindu-l Annie spusese în glumă că semăna cu o tartă. Restul dependinţelor erau zugrăvite-n alb şi dotate cu vaze mari pe care ea le ţinea umplute cu trandafiri albi indiferent de anotimp. Decoratoarea îi spusese că folosise cel puţin cincizeci de nuanţe de alb pentru a crea efectul acesta şi întreg apartamentul îi conferea lui Annie un sentiment de lumină, lux şi bunăstare, în contrast cu sentimentul acela apăsător al maroniului şi al carpetelor turceşti din tinereţea ei. Şi deasemenea, ştia că nu ar fi avut nimic din toate acestea dacă nu erau Mandarinul şi Francie. Şi bineînţeles Josh, care a fost începutul tuturor acestor lucruri. Era destinul, şansa întâmplătoare – aşa cum ei denumeau destinul în Yorkshire, dar acum toate i se păreau atât de îndepărtate de locul care-i fusese casă timp de douăzeci şi şase de ani. Dar în acea seară nu se gândea la trecutul ei, nici la somptuosul decor, şi nici la priveliştea minunată a oraşului noaptea. Se gândea la Francie. Luând o copie a ziarului Chronicle, se adânci în sofa, recitind o coloană pe care o citise deja de zeci de ori în acea zi. Avea titlul „Moartea Mandarinului Lai Tsin”. „Misteriosul om de afaceri de notorietate, „Mandarinul” Lai Tsin, a murit ieri la vârsta estimată de şaptezeci de ani, deşi se pare că nimeni nu-i ştie vârsta cu exactitate. Se spune că s-a născut într-un mic sat de pe malurile fluviului Yangtze din China şi nimeni nu ştie deasemenea cum a ajuns în Statele Unite, doar că a sosit în San Francisco la începutul secolului, încropindu-şi prima avere ca negustor, folosind sistemul de rotaţie a creditului. A avut o legătură scandaloasă cu Francesca Harrison, fiica milionarului din Nob Hill, Harmon Harrison, fondatorul uneia din cele mai importante bănci ale noastre, un om de primă mărime al San Francisco-ului, ce i-a permis Mandarinului să penetreze zone impracticabile chinezilor în acele zile. Francie Harrison a supravegheat toate legăturile de afaceri ale lui Lai Tsin, atât în Statele Unite, cât şi în Hong Kong, şi mulţi au spus că ea era forţa călăuzitoare ce l-a transformat pe Mandarin în Milionar. Lai Tsin a fost generos cu averea lui, a creat fundaţii pentru finanţarea şcolilor în favoarea copiilor chinezi, acordând burse şcolilor şi universităţilor naţiunii lui şi a construit spitale şi orfelinate. S-a spus că-şi ia revanşa pentru copilăria lui deprimantă şi lipsa de educaţie. Dacă e aşa, n-a reuşit să-şi ia nici o diplomă de la vreun colegiu pe care l-a fondat şi nici n-a fost membru în consiliul vreunei şcoli sau spital. Mandarinul nu era o persoană publică, viaţa lui în afara legăturii lui foarte cunoscute cu aşa numita „concubină” a rămas un secret. Dar cel mai mare secret este dacă tânăra şi încă frumoasa Francesca Harrison va moşteni averea lui, şi la cât se ridică aceasta. San Francisco aşteaptă cu răsuflarea tăiată să afle un nou episod din epopeea celui mai misterios, notoriu şi bogat om al oraşului.” Annie se întreba dacă Francie citise asta şi cât de mult o duruseră cuvintele. Nu se aşteptase ca Mandarinul să aibă parte de o înmormântare de tipul celeia pe care o avusese şi deşi îl cunoştea şi îl iubea la fel de mult ca Francie, înţelesese că era o ultimă dorinţă a bătrânului, un fel personal de a spune adio. Aruncând nerăbdătoare ziarul pe podea, ridică telefonul, sună la recepţie şi ordonă să i se aducă Packard-ul verde-închis în faţa hotelului. Îşi aruncă o haină de catifea moale pe umeri, introduse exemplarul ziarului în buzunar şi luă liftul înapoi spre hol, oprindu-se pentru a schimba câteva cuvinte cu managerul de serviciu. — Senatorul şi doamna Wingate au plecat deja? Întrebă ea trăgându-şi mănuşile. — Da, doamnă, în urmă cu aproape o jumătate de oră. Strecurându-se prin uşile de sticlă, l-a salutat pe portar şi urcîndu-se la volanul micului Packard verde, Annie era sigură de un singur lucru. Nu-i va spune celei mai bune prietene, Francie, faptul că Buck Wingate era în oraş însoţit de soţia sa Maryanne, şi că ei cinaseră în seara aceea cu fratele vitreg al lui Francie, Harry. Ah Fong, servitorul chinez care era în serviciul lui Francie de peste douăzeci de ani, i-a deschis uşa şi i-a spus că Francie era la etaj, încercând s-o aline pe Lysandra. — Spune-i să nu se grăbească din cauza mea, o voi aştepta, îi comunică Annie traversând holul spre micuţa cameră de zi a lui Francie. Şi-a turnat singură un pahar de coniac, s-a aşezat comod şi a privit împrejur, cântărind totul din priviri. Casa avea trei săli mari de recepţii, ca şi o bibliotecă ticsită de mai mult de douăzeci de mii de cărţi şi de studiile Mandarinului – la fel de pustie şi austeră ca o chilie de călugăr. Dar micuţa cameră a lui Francie era feminină şi frumoasă. Tablourile pe care ea le culesese din toată lumea umpleau spaţiul de pe pereţi, o colecţie de jad alb era încrustată într-un cabinet de lemn de tip Sheraton, iar cărţi şi reviste zăceau împrăştiate pe scaune şi mese. Carpetele vechi erau în stilul Imperiului Otoman, iar draperiile grele de mătase aurie cădeau în falduri împotrivindu-se parcă nopţii din San Francisco. S-a uitat în sus întrebător, în timp ce uşa s-a deschis şi Francie a intrat înăuntru. — Lysandra a adormit în sfârşit, spuse ea oftând. O să-i lipsească mult, Annie. — N-o să-i simţim cu toţii lipsa? Spuse Annie tristă. Sunt mulţi cei care-i sunt recunoscători. A fost un om minunat. Îi zvârli apoi ziarul lui Francie. — Ai citit asta? Este din Chronicle – dar este la fel ca în toate celelalte. — L-am citit. Annie o urmări pe Francie îngrijorată; arăta calmă şi liniştită, dar minunata ei faţă în formă de inimă îşi pierduse culoarea şi observă că mâinile îi tremurau în timp ce lua cu grijă ziarul şi îl punea undeva pe masă. S-a gândit că Francie era la fel de minunată ca în ziua în care a cunoscut-o, ochii ei albaştri erau întunecaţi de tristeţe, dar aveau încă aceeaşi intensitate hipnotică a safirului, ca în tinereţe. Părul ei lung de aur era prins în sus cu piepteni scânteietori, preţioşi, şi încolăcit într-un coc la spate, iar rochia albă din crepe-de-Chine fină îi accentua silueta zveltă şi graţioasă. — Ţi-ar prinde bine un pahar de coniac, îi sugeră Annie, adăugând deschis: Nu arăţi prea bine. Francie dădu din umeri. Refuzând coniacul, se afundă înapoi în pernele moi de pe canapea. — L-am rugat să nu-mi lase mie banii, a spus ea. Am mai mult decât pot cheltui, fără să socotim casa asta şi ferma. I-a lăsat mult moştenire clanului lui Chen, şi un important cont – zece milioane de dolari, dar marea majoritate a averii lui a lăsat-o Lysandrei. O avere personală de trei sute de milioane de dolari şi o afacere ce valorează cel puţin încă de trei ori pe atât. Îşi trecu degetele peste şiragul de perle enorme de la gât, îngrijorată. Clădirea de pe Repulse Bay şi toate comorile sale de artă, precum şi antichităţile preţioase sunt donate Hong Kong-ului ca muzeu de artă, cu o dotare pentru viitoare achiziţii. Şi bineînţeles, Fundaţia Mandarinului este deja autonomă. Annie privi şocată. — N-am realizat până acum cât de mulţi bani avea. Adică vreau să spun, ştiam că era bogat... dar... — Oh, Annie, exclamă Francie, ochii ei albaştri umplându-se de durere, cel mai trist lucru este că aceştia nu l-au ajutat să-şi cumpere ceea ce şi-a dorit cu adevărat. O educaţie, cultură şi acceptarea lui în sânul societăţii. Strada a fost cea care i-a dat experienţa vieţii, dar cultura a obţinut-o prin instinctul lui către frumos. Dar n-a fost acceptat niciodată. Mă învinuesc pentru asta. Dacă nu existam eu în viaţa lui, măcar chinezii l-ar fi acceptat. — Aici poate că ai dreptate, perora Annie, dar societatea din San Francisco n-ar fi făcut-o niciodată. Şi asta este ceea ce el şi-ar fi dorit. De dragul tău. Francie luă un pergament legat sul cu o panglică roşie, de pe micuţul şi elegantul pupitru stil Empire de lângă fereastră şi, în timp ce-l desfăcea, Annie văzu semnul lui Lai Tsin. Sigiliul mare de aur. — Şi-a scris testamentul cu mâna în limba chineză, i-a spus Francie. Vreau să auzi şi tu ce a scris. „Aceasta este dorinţa mea, scrisese Mandarinul, fiecare trăsătură de penel a caracterelor chinezeşti fiind teribil de perfectă, ca şi o pictură în miniatură – ca nici-un bărbat moştenitor din familia Lai Tsin să nu ocupe niciodată cea mai înaltă funcţie în cadrul Corporaţiei. În schimb, ei vor fi recompensaţi cu bani cu care să-şi clădească propriile companii, să-şi continue propriile interese în afaceri şi să-şi croiască propriul drum în viaţă, aşa cum trebuie s-o facă orice bărbat. De-a lungul anilor, mi s-a dovedit în multe ocazii că femeile sunt cu mult mai valoroase decât bărbaţii. Prin urmare, am hotărât ca femeile să fie cele care vor conduce de acum înainte afacerile familiei Lai Tsin. Femeile Lai Tsin vor fi tot atât de puternice ca şi împărătesele Dowager ale Dinastiei Chineze. Dar ele vor fi întotdeauna modeste, nu vor permite celor din clanul Lai Tsin să-şi păteze reputaţia şi nu vor aduce niciodată dizgraţie în familie, şi nici în afaceri sau în viaţa lor personală. Acelea care vor încălca aceste reguli vor fi izgonite imediat de către familie şi nu vor mai fi reprimite vreodată. Aşadar, atunci când va împlini vârsta de optsprezece ani, prin porunca mea, Lysandra Lai Tsin va deveni proprietara şi taipanul Corporaţiei Lai Tsin. Şi până la acea dată, Francesca Harrison va avea controlul total al Corporaţiei, puterea supremă şi ultimul cuvânt în orice decizie majoră.” — Nu-i drept să împovărezi o fetiţă cu atâtea responsabilităţi, exclamă Annie. Lysandra e încă un copil; noi nici nu ştim încă dacă va fi destul de deşteaptă, destul de puternică sau dacă-şi va dori vreodată să conducă Corporaţia Lai Tsin. Francie, va fi din nou vechea poveste; va fi o femeie într-o lume a bărbaţilor. Şi tu ştii, mai bine decât noi toţi, cât este de greu. Francie închise ochii, nedorind să-şi amintească. — Crede-mă, Annie, eu n-am dorit niciodată ca Lysandra să fie moştenitoarea lui Lai Tsin. O să vezi, imediat ce ziarele vor afla vreun zvon despre această istorie, va fi etichetată drept „Cea mai bogată fetiţă din lume”. O vor transforma într-un capriciu, într-o curiozitate! Eu nu mi-am dorit pentru ea decât să aibă parte de o copilărie obişnuită, să se mărite, să aibă copii – să fie fericită. Mandarinul i-a programat destinul. Când va termina şcoala, va părăsi San Francisco şi va pleca la Hong Kong. Va locui împreună cu familia Compradoailui şi va începe să înveţe despre Lai Tsin şi despre cum trebuie să fie conduse afacerile. Va învăţa cum să fie TAIPANUL uneia dintre cele mai mari companii comerciale din lume. Annie îşi strânse buzele. — N-o poţi lăsa să plece la Hong Kong. Şi, pe lângă asta, când ai de gând să-i spui adevărul? Francie nu-i răspunse. Traversă camera până la fereastră, trase draperia grea de mătase şi-şi pironi privirea undeva, în noapte. Luminile oraşului San Francisco sclipeau jos în ceaţă, dar ea n-avea ochi pentru ele; în schimb văzu faţa Mandarinului, aşa cum stătuse el pe patul de moarte, rugând-o să-i repete promisiunea făcută. — Annie, spuse ea încet, nici chiar tu nu ştii tot adevărul. Annie sări de pe canapea, netezindu-şi bluza peste şoldurile pline. — Francie Harrison, spuse nervoasă, am fost prietene toţi aceşti ani şi nu există vreun secret din viaţa mea pe care să nu-l fi aflat şi tu. Şi acum tu-mi spui că mi-ai ascuns unele lucruri. Dar asta nu mai are importanţă – cu excepţia faptului că dacă secretele o privesc pe Lysandra – atunci e şi dreptul meu să le cunosc. Pergamentul subţire pocni în timp ce Francie îi băgă sub nas testamentul Mandarinului. — Ştii tot ceea ce se poate ştii despre Lysandra. Poftim, citeşte singură... — Ştii bine că nu pot citi în chineză... şi oricum, nu asta am vrut să spun. — Atunci, nu mai este nimic de spus la acest capitol. Mandarinul ne-a ghidat vieţile şi noi ştim că a avut întotdeauna dreptate. Acum o va îndruma pe cea a Lysandrei şi e de datoria mea să supraveghez ca dorinţele lui să se îndeplinească. Smulgându-şi haina de catifea, Annie o aruncă peste umeri, şi-şi potrivi gulerul de blană în jurul gâtului. — Nu vreau să mă cert cu tine, Francie Harrison, dar nu sunt de acord cu tine şi nu voi fi niciodată. Şi mă voi asigura că Lysandra va ştii unde să vină dacă treburile vor merge rău – la naşa ei, la mătuşa Annie, aici! Se agită în drum spre uşă, apoi şovăi cu mâna pe clanţă. — Oh, Francie, oftă plină de remuşcări, am venit să te consolez şi tot ceea ce fac este să te întristez şi mai rău. Ce fel de femeie mai sunt şi eu? Francie zâmbi printre lacrimi, în timp ce se îmbrăţişau una pe alta. — Eşti aceeaşi femeie din totdeauna, Annie Aysgarth, şi nici n-aş vrea să te schimbi. — Ţine minte, Francie, trecutul e trecut. Acum doar viitorul contează. Francie negă. — Pentru chinezi trecutul este o parte integrantă a vieţii. — Asta-i nesemnificativ, mormăi Annie Aysgarth printre dinţi în drum spre uşă. Francie urmări farurile maşinii lui Annie dispărând în noaptea ceţoasă. Era numai ora nouă, dar California Street era pustie. Sus pe deal putea să vadă luminile strălucind de-a lungul trotuarului din faţa casei unde copilărise. Bineînţeles, nu mai era aceeaşi casă, pentru că aceea fusese distrusă de puternicul cutremur din 1906, dar fratele ei, Harry Harrison, a reconstruit clădirea imediat, pentru a demonstra oraşului San Francisco şi întregii Americi, că nimic – nici măcar mâna lui Dumnezeu – nu-i putea înfrânge pe cei din familia Harrison, spusese el. „Numai Francie fusese în stare s-o facă”. S-a uitat de sus la luminile înceţoşate din San Francisco, gândindu-se la oamenii fericiţi care ieşiseră la masă, la dans sau la un spectacol, şi singurătatea o învălui ca şi ceaţa cenuşie şi apăsătoare, pătrunzându-i până în măduva oaselor şi făcând-o să tremure. Grăbindu-se înăuntru, mai aruncă un buştean pe foc şi se cuibări pe canapea, învelindu-se de jur împrejur cu cuvertura moale. Liniştea se aşternu peste ea ca o pâclă; buştenii trosneau şi ceasul ticăia, dar în rest nici un alt sunet nu se mai auzea. Părea că doar ea mai rămăsese în viaţă pe pământ. Aşa se simţise mereu, pe când era copilă, în singurătatea camerei ei din uriaşa casă a familiei Harrison din Nob Hill. Minutele de singurătate treceau cu greu şi ea îşi privi ceasul de mână. Era de aur, mic, simplu; îi fusese adus cu ani în urmă de Buck Wingate – şi acesta era un alt nume din trecutul ei, la care n-ar fi frebuit să se gândească în noaptea asta. Dar se gândea. Frumoasa lui faţă măslinie şi suplă pluti ca o vedenie în mintea ei, la fel de perfectă şi clară ca o fotografie. Trecuseră deja opt ani şi ea încă se mai gândea la el în fiecare zi şi în fiecare noapte. Micul portret de copil pe care i-l adusese cadou într-o zi de Crăciun stătea încă pe noptiera de lângă patul ei, ceasul de la el era încă pe mâna ei şi amprenta trupului lui pe trupul ei. Era îndrăgostită de el, fără nici-o speranţă, şi spera să nu-l mai vadă niciodată. Nu-i spusese Mandarinului, înainte de a muri, că trebuie să uite tot ceea ce se întâmplase în trecutul ei, şi să meargă mai departe? Că trebuia să nu se mai uite niciodată înapoi? Îşi scutură neputincioasă capul; era uşor de spus, dar foarte greu de pus în practică. Se ridică brusc strângându-şi rochia albă şi moale în jurul şoldurilor, apoi se îndreptă nesigură spre fereastră şi trase la loc draperiile. Sus pe deal, fiecare fereastră a fratelui ei strălucea de lumină, iar un şir de automobile, conduse de şoferi, aşteptau afară. Harry dădea iar una din faimoasele lui petreceri. Ea ştia că, în ciuda mult disputatelor lui probleme financiare, nici o cheltuială nu era prea mare, în dorinţa de a obţine perfecţiunea, în vârful ierarhiei, loc pe care şi-l revendica. Preparatele culinare trebuie să fi fost pregătite de bucătarul-şef francez; vinurile şi şampaniile erau fără îndoială din cele mai bune recolte, cele mai vestite sere trebuie să le fi trimis cele mai alese flori, aranjate în buchete minunate, de-ţi tăiau răsuflarea, de către o echipă de stilişti. Valetul purta desigur livreaua de culoarea vinului de Bourgogne, iar majordomul englez, care lucrase odată pentru un duce şi despre care se spunea că era chiar mai snob decât însuşi Harry, anunţa oaspeţii pe măsură ce soseau. Ştia cu siguranţă că erau femei de viţă nobilă purtând haine de satin şi togi dantelate de la Mainbocher, cu bijuterii de la Cartier, iar bărbaţii trebuie să fi arătat distinşi, cu papillon şi frac. Şi fără îndoială Harry avea alături, la braţ, cea mai la modă starletă de cinema, în plină ascensiune. Şi era evident că ea se va strădui din greu să-i fie pe plac, pentru că în ciuda celor două divorţuri şi a unei reputaţii tot atât de discutate ca şi cea a tatălui său, fratele ei, cu poziţia lui socială şi cu milioanele lui, reprezenta o foarte bună partidă. Ea trase draperiile, gândindu-se cu amărăciune că ocazia era perfectă; aproape că păreau să sărbătorească faptul că în sfârşit Mandarinul Lai Tsin murise şi nu mai putea umbri numele Harrison.    

Prins in capcana de Sidney Sheldon Partea întâi Alter Ego   Prolog   Către Ministerul Apărării al URSS Mareşalului Uniunii Sovietice D.F.Ustinov Strict secret: Vă rog să informaţi Comisia Industriei de Război a CC al PCUS, Biroul Politic al CC al PCUS şi personal pe tovarăşul L.I.Brejnev că, în scopul asigurării superiorităţii noastre militare asupra forţelor armate ale statelor NATO, oamenii de ştiinţă şi inginerii militari ai Institutului de Marină (căsuţa poştală nr. 16), ai Institutului de Energetică al Ministerului Construcţiilor de Maşini (căsuţa poştală nr. 78) şi al Comandamentului detaşamentului special al submarinelor din Flota Militară a Mării Baltice, au încheiat cu unsprezece zile înainte de termen lucrările pregătitoare privind proiectul "EMMA ". Experimentele de probă desfăşurate în condiţii terestre, în Jakuţia şi Pamir şi experimentele maritime din raionul peninsulei Dickson au demonstrat eficacitatea superioară a noii arme strategice chiar şi în condiţii de tectonică montană şi de glaciaţiune perenii Consider util ca grupul de oameni de ştiinţă care a creat noua armă strategică şi echipamentele submarinelor "U-L37" şi "U-202", care au desfăşurat experimentele şi au instalat dispozitivele, să fie propuse pentru recompensă guvernamentală. Producţia de serie a noii arme strategice şi termenele de punere în practică depind acum în întregime de hotărârile Guvernului. Şeful Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice N. Oparkov Moscova 17 august 1981   Capitolul 1   — Vă numiţi Stavinski? Roman Stavinski? — Da. — Aţi primit cetăţenia americană? — Da, acum două luni. — Dar vă este dor de Rusia? Stavinski îl privi o clipă, apoi zâmbi. La urma urmelor, nu dădea doi bani pe nimic din ce cred despre el cei de la CIA. Pur şi simplu, nu dădea doi bani. Trăia în gaura asta de patru ani de zile; şi ce le pasă lor de ce îi este lui dor? Era american, american cu drepturi depline şi nu dădea doi bani pe CIA. — Da, mi-e dor de Rusia, răspunse el provocator. Şi ce? — Vreţi să vă întoarceţi în Rusia? — Nu. — De ce? — De la aeroport m-ar duce direct la puşcărie. — Pentru ce? — Pentru acele interviuri despre Uniunea Sovietică pe care le-am dat posturilor voastre de radio imediat după sosirea în America. — Dar v-aţi adresat apoi Ambasadei Sovietice ca să vă permită întoarcerea. — Atunci eram mai tânăr. Aş fi stat la răcoare cinci ani şi acum aş fi ieşit. Ce vreţi de la mine? — Nimic deosebit. Un mic serviciu. Dacă nu vă place America... — Am spus eu că nu îmi place America? — Mă rog, dacă vă este atât de dor de Rusia... — Asta nu înseamnă că nu-mi place America. Este o ţară minunată, iar aici nu urăsc decât un om, un singur om.  — Pe preşedinte? Pentru că a înrăutăţit relaţiile cu ruşii? — Nu. Pe mine însumi. Mă urăsc pe mine în această ţară. Dar asta nu-i priveşte pe cei de la CIA. Pentru ce aţi venit? — Ca să vă ajutăm să vă întoarceţi în Rusia. El îi privi uimit — Trebuie să scoatem de acolo un om, spuse unul dintre ei. Luaţi avionul până acolo şi... rămâneţi. El va veni în America pe baza documentelor dumneavoastră. Asta-i tot Fireşte, o să vă dăm documente sovietice pe alt nume de familie, ca să puteţi locui în Rusia. Şi bani... Stavinski "dezvirgină", cum îi plăcea să spună, un pachet de Marlboro, scoase o ţigară, o aprinse şi trase din ea cu sete. Ii aşteptase şase ani şi iată că veniseră. Nu din cer, nu din pământ, ci de la CIA. Mai trase o dată din ţigară, adânc, cu sete. — De ce m-aţi ales pe mine? — Pentru că semănaţi cu acea persoană. Sau el seamănă cu dumneavoastră. Poate că nu perfect, dar o să facem din dumneavoastră o sosie identică, asta nu e o problemă. Principalul e forma craniului, culoarea ochilor şi încă vreo câteva detalii. — Priviţi, spuse al doilea interlocutor şi puse în faţa lui Stavinski un evantai de fotografii. Primele îl arătau pe el, Roman Stavinski, din faţă şi din profil (Stavinski recunoscu fotografiile pe care le făcuse cu trei luni în urmă pentru primirea cetăţeniei americane), iar în următoarele, retuşate, era parcă tot el, dar puţin diferit tuns scurt, niţel mai cam, cu urechile parcă altfel. — Vedeţi? Se poate contraface puţin şi va fi un alt chip. Veţi deveni chiar mai tânăr, vreţi? — Dar el cine e? întrebă Stavinski. E vreo persoană importantă? Un spion? Sau un disident? — Nu am convenit încă nimic, spuse primul. Deocamdată nu este nevoie să cunoaşteţi mai multe. Ei? Ce spuneţi? Stavinski se foi în fotoliu şi se uită la ei. "Amândoi vorbesc bine ruseşte, leprele! De bună seamă că au fost în Rusia şi nu o singură dată." — Şi dacă la Moscova merg direct la KGB şi ciripesc totul? — E puţin probabil. Fiica dumneavoastră rămâne aici. — Dar ea este cetăţean american şi nu răspunde pentru faptele tatălui ei. Şi se va căsători cu un american. Ce îi veţi putea face? — Mda..., spuse unul dintre cei doi. Cu o asemenea stare de spirit, ar fi mai bine să nu plecaţi. Avem şi alţi candidaţi, zise el şi dădu să se ridice. — O clipă, rânji Stavinski. Sunt şi alte dubluri? — Nu e vorba de dubluri... Trebuie pur şi simplu să ajustăm copia la original. Am studiat în arhiva FBI-ului şase mii de emigranţi ruşi de vârsta dumneavoastră şi am ales trei. Dacă dumneavoastră refuzaţi, mai avem două rezerve. — Nu trebuie să mă şantajaţi, zâmbi nervos Stavinski. Deci, dacă accept, trebuie să rămân acolo. Dar dacă vreau să mă întorc? Cei doi dădură din umeri a mirare. — De ce? Când v-aţi adresat Ambasadei Sovietice, aţi cerut să rămâneţi acolo pentru totdeauna. Eraţi gata să faceţi chiar şi închisoare, şi asta numai ca să trăiţi în iubita dumneavoastră Rusie. Iar noi vă propunem acest lucru fără închisoare. Cheltuielile le suportăm noi, plus paşaportul sovietic adevărat şi toate celelalte documente. Desigur, acolo nu veţi mai fi Stavinski, ci... Ivanov, Egorov, cum vreţi. Veţi găsi de lucru, o să vă aranjaţi undeva. Tehnicienii dentari trăiesc bine oriunde, nu-i aşa? Unul dintre vizitatori se ridică şi spuse: — Iar în ceea ce priveşte trădarea... şi noi avem oameni în Uniunea Sovietică. Trădătorul este căutat însă noi vă propunem o afacere cinstită... Gândiţi-vă până miercuri. Aveţi aici numărul nostru de telefon. Dacă nu ne sunaţi până miercuri, înseamnă că nu sunteţi de acord. Şi, în acest caz, ar fi mai bine să uitaţi discuţia noastră. Numai bine! — Staţi! Telefonul ăsta... Nu are prefixul statului nostru. — 202 este prefixul Washington-ului. Puteţi să ne telefonaţi cu taxă inversă. — Nu-i vorba de asta! Deci aţi venit special tocmai de la.... — O cer interesele ţării noastre, care este, deocamdată, şi a dumneavoastră. Mă refer la America, spuse unul din ei şi zâmbiră amândoi. — Acum o săptămână v-am văzut la pescuit.. — Ne mai puteţi vedea şi în barul de vizavi, şi la dumneavoastră la clinică, şi în multe alte locuri. Ne-am cunoscut mai demult. Mai aveţi întrebări? — Da. Mii. — Vă vom răspunde la Washington, dacă ne veţi suna până miercuri. La revedere! Cei doi ieşiră. Stavinski se apropie de fereastră şi îi văzu cum urcă, fără să se uite în jur, într-un Chevrolet albastru care porni lin, cu un fâşâit uşor. Deci aşa! Bine că Olea nu era acasă. Deşi, dacă cei doi l-au urmărit atâta timp, cunoşteau programul ei. De fapt unde-i stă gândul? Rusia! Moscova! După ce a emigrat, a visat trei ani la rând parfumul florilor de liliac de la fereastra apartamentului său din Moscova. Iar după şase ani visa tot fetele din Moscova. Nici o americancă nu-i apărea în visuri, deşi, după toate aparenţele, prostituatele din America nu sunt cu nimic mai prejos de cele de la Moscova; fac acelaşi lucru şi, totuşi... Calm, calm! Are patruzeci şi şase de ani, o casă, un serviciu bun, două maşini şi încă ce maşini! în Rusia nici nu poţi visa la asemenea maşini; acolo, Jiguli şi Lada sunt culmea eleganţei. Aici are o fiică pe care o iubeşte. Dar ce altceva mai iubeşte? Casa aceasta în care se plictiseşte când Olea e plecată şi, în curând, va fi mereu plecată? Sau pe Barbara, vânzătoarea de patruzeci de ani de la magazinul 7/11, la care petrecea două nopţi pe săptămână? Ce să iubească în această ţară? A venit aici prea târziu, mult prea târziu. De acolo, din Rusia, America părea ideală, feerică. Tot ce nu exista în Rusia exista aici: maşini elegante, hoteluri, milionari, călătorii în întreaga lume, avioane şi iahturi personale, însă... aici nu e nimic din tot ce era el în Rusia. Aici este nimeni şi nimic, un laborant într-o clinică de stomatologie, care meştereşte proteze pentru babe! Şi asta pentru că, slavă Domnului, tatăl lui l-a învăţat această meserie încă de când era copil, iar mama l-a silit să urmeze un institut de medicină. Altfel s-ar fi împotmolit aşa cum se împotmolesc ziariştii emigranţi, oricât de talentaţi ar fi ei acolo, în Rusia. Cine are nevoie de ei aici, cu engleza lor ciudată, pe care nu ştiu să o folosească? Da, a venit târziu aici, prea târziu. Bine spun emigranţii: la început, America pare ţara tuturor posibilităţilor, dar apoi vezi că aceste posibilităţi nu sunt pentru tine. Aici trebuie să te naşti sau să vii ca Olea, la doisprezece ani. Dar să vii la patruzeci de ani e o afacere proastă, aproape sinucidere. Aşadar, să se întoarcă? Ce ocazie! O asemenea ocazie vine o singură dată în viaţă; nu, o dată la şase mii de vieţi, căci ei au verificat şase mii de emigranţi. Dar s-o lase pe Olea? Să trăiască acolo sub un alt nume? Temându-se tot timpul că va fi arestat? Orice detaliu, orice fleac putea să-i vină de hac. Americanii ăştia nici nu-şi imaginează ce sistem de verificări există în URSS. Livretul militar, cartea de muncă, certificatul de naştere... E de ajuns să se verifice fiecare aliniat, să se trimită o cerere la ultimul loc de muncă şi gata. Iar KGB-ul te bate până îţi plesnesc ficaţii şi plămânii, îţi scoate fiecare dinţişor, iar la sfârşit te împuşcă fără să stea prea mult pe gânduri, ca trădător de ţară şi spion. Şi nu te va ajuta nici o Americă, iar Rusia nu te va compătimi... Îşi turnă un pahar de brandy şi-l bău până la fund.   Capitolul 2   — Crezi că va accepta? întrebă Robert Carol. Mac Carrie tăcea. De unde să ştie el dacă Stavinski va accepta sau nu? Ei au făcut tot ce le stătea în puteri şi au conştiinţa curată. L-au urmărit o săptămână întreagă, i-au învăţat pe de rost toate traseele prin Portland, s-au lămurit că nu are aici prieteni, nici apropiaţi. În general, emigranţii ruşi nu se întâlnesc între ei. Singurele pasiuni ale lui Stavinski erau iaht-clubul de sâmbăta, pescuitul de duminica şi Barbara, vânzătoarea de la magazinul 7/11, la care înnopta lunea şi miercurea. În restul timpului liber, stătea acasă, lucra şi se uita la televizor. Fata învăţa la universitate şi-şi petrecea acolo aproape tot timpul; îşi găsise un prieten american şi în zilele libere mergeau cu maşina într-un camping. Singurătatea, iată ce trebuia să-l forţeze pe Stavinski să accepte. Nu banii, ci singurătatea. Judecând după biografia lui, cândva fusese un reporter de televiziune energic, cutreierase toată Rusia, locuise la Moscova, la Leningrad, la Kazahstan şi chiar în Siberia. Pentru un asemenea om de acţiune, să îl obligi să stea la Portland ca tehnician laborant, la numai patruzeci şi şase de ani, este ca şi cum l-ai îngropa de viu într-un mormânt. Trebuie să accepte, trebuie! Dar, naiba să-l ia... Dacă refuză, se duce de râpă toată operaţiunea, care şi aşa atârnă de un fir de păr. Nu mai sunt alţi candidaţi. Mac Carrie dăduse chix cu ceilalţi doi: nici unul nu voia să se întoarcă în URSS. Cu trei săptămâni în urmă, mai precis pe 28 august 1981, corespondentul ziarului Washington Herald la Moscova, Jacob Stevenson, fotografia la cimitirul Novodevicie monumentul lui Nikita Hruşciov. Nu departe, pe alee, lângă un mormânt modest, stătea un bărbat în civil, de vârstă mijlocie. Jacob Stevenson se gândi că o fi vreun beţivan, lucru obiş­nuit pe străzile Moscovei, şi hotărî să-l fotografieze. N-ar fi rea o fotografie cu un chefliu în cimitir. Însă, imediat ce Stevenson îşi îndreptă aparatul de fotografiat spre bărbat, acesta se ridică brusc şi se apropie de Jacob. —  Documentele dumneavoastră, spuse el răguşit. Nu aveţi dreptul să mă fotografiaţi fără permisiunea mea. — Iar dumneavoastră nu aveţi dreptul să-mi cereţi docu­mentele. Abia acum văzu Stevenson faţa îngrijită şi autoritară, privi­rea oţelită, ţinuta sportivă —  Documentele dumneavoastră! Sau chem miliţia şi veţi rămâne fără peliculă şi fără aparat. Deşi răguşită, vocea acestui rus era inflexibilă; în Rusia vorbesc aşa numai reprezentanţii puterii. Stevenson învăţase acest lucru în cei trei ani de când se afla în Moscova. —  Sunt ziarist american, spuse el. Iată permisul meu de co­respondent. Bărbatul îl privi în ochi, apoi luă permisul, compară foto­grafia cu chipul ziaristului şi pufni: —  Cine s-a fript o dată... Beţi? În acelaşi timp, aruncă o privire scurtă prin cimitir. în jur era pustiu, nici ţipenie de om. Zi obişnuită, ora nouă diminea­ţa, cine să fie acum în cimitir? — Mulţumesc, spuse jenat Stevenson. Eu... eu nu beau direct din sticlă. — Păcat, zâmbi bărbatul. Bine, poate că o să bem în alt loc. Aici este înmormântat fiul meu; astăzi se împlinesc două luni de când a murit. Uite ce-i, zise el privind cercetător în ochii lui Stevenson. Ascultă-mă cu atenţie. Mă numesc Iurâşev, sunt adjunctul şefului Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice în probleme strategice. După cum îţi dai seama, eu ştiu tot ce poate interesa CIA şi chiar mai mult. Aşa că transmite la CIA că vreau să fug în Occident. Deţin atâtea secrete încât nu am voie să ies din URSS, iar ca să fug pe cont propriu, nu pot. De aceea, propun o afacere: dacă mă vor scoate din URSS, vor primi toate informaţiile, cele mai secrete date... — Eu nu lucrez la CIA, sunt ziarist.. — Las-o baltă! Eşti american şi înţelegi ce înseamnă pentru ţara ta planurile militare sovietice. Cum o să le transmiţi propunerea mea, asta e o problemă care te priveşte. Numai să ai grijă să nu faci acest lucru prin Ambasada Americană. Acolo totul este ascultat de KGB, chiar şi ceea ce se discută în dormitorul ambasadorului. M-ai înţeles? — Am înţeles, spuse Stevenson, dar există o problemă. De unde să ştiu eu că nu sunteţi agent KGB? Le place să îi provoace pe ziariştii străini, mai ales pe cei americani. Şi chiar dacă nu sunteţi agent KGB şi nu este vorba de o provocare, ce garanţii am că mâine nu o să vă răzgândiţi? Acum... aţi băut jumătate din sticlă. Iurâşev se uită cu reproş în ochii lui Stevenson. — Da, ai dreptate... spuse el gânditor, cântărind ceva în minte. Bine. Ca să intre într-o asemenea afacere, CIA trebuie să fie convinsă că eu sunt eu şi că ştiu ceva, zâmbi el mijindu-şi ochii. Bine! Iată ce să le transmiţi: la începutul lui octombrie, lângă ţărmurile Suediei se va împotmoli la mică adâncime un submarin de-al nostru. Nu va fi un accident, ci o înscenare, o operaţiune planificată. Ce înseamnă această acţiune, voi spune când voi ajunge în Occident Şi multe altele, adăugă el pe un ton calm, perfect echilibrat. Mai târziu, când i-a transmis lui David Mac Carrie amănuntele acestei convorbiri, Jacob Stevenson a remarcat că prima impresie despre Iurâşev (dată de sticla de votcă şi de glasul răguşit, care te duceau cu gândul la o "sugativă" rusească tipică) s-a schimbat chiar în momentul în care "sugativa" a început să vorbească. Acest Iurâşev era înzestrat cu o voinţă ieşită din comun şi cu o putere interioară excepţională, pentru care o jumătate de coniac echivalează cu un pahar de apă. Stevenson s-a mai gândit atunci la cimitir viaţa îi oferise un subiect fantastic pentru un roman poliţist. Ce ziarist nu visează să scrie un bestseller? De multe ori, totul depinde de un subiect original, iar acum, iată-l! Chiar dacă s-ar dovedi o provocare a KGB-ului, în roman totul se poate preface. — Bine, spuse Stevenson. Voi face tot ce îmi cereţi. Cum să ţin legătura cu dumneavoastră? — Nu, cu mine nu trebuie să ţii legătura, spuse Iurâşev. Nu trebuie să-mi telefonezi, iar adresa mea este secretă. Dar nici nu avem de ce să ne întâlnim, ţi-am spus deja totul. — Dar cum să vă găsesc dacă... — Dacă ei acceptă propunerea mea? Vor accepta. Când submarinul se va împotmoli în Suedia, vor accepta. De aceea spuneţi-le că de îndată ce submarinul îşi va îndeplini misiunea în Suedia şi va pleca acasă, eu voi pleca în concediu. Voi pleca în Viatka, în rezervaţie, să vânez şi să mă odihnesc. De acolo pot să mă cheme. Printr-o simplă scrisoare sau printr-o telegramă trimisă în numele fostei mele soţii, Galina. Un text oarecare şi locul întâlnirii. Pentru ca în cursul acestui concediu să pot dispărea, e clar? Ţine minte adresa asta: regiunea Kirov, rezervaţia "Codrul hoţilor", către pădurarul Amikin, pentru Iurâşev. Repetă. Stevenson repetă ascultător adresa. — Pe curând, spuse Iurâşev. Transmite-le: dacă nu voi primi acolo scrisoare sau telegramă, afacerea se anulează. Gata. Apoi se îndreptă cu pas hotărât spre ieşirea cimitirului, dar se întoarse brusc: — Stop! Acum poţi să mă fotografiezi, le va fi de folos... Peste cinci zile, Mac Carrie era la Stockholm. După încă o zi, a sosit de la Moscova şi Stevenson. Ruşii stăteau ca un spin în Afganistan, masau trupe la graniţa poloneză şi la cea iraniană, înarmau făţiş Siria, Libia şi pe Arafat, iar submarinele lor atomice îşi iţeau periscoapele pe lângă bazele NATO. Cine ştie ce mai născoceau, ce mai plănuiau?... Ştiau să ţină în secret chiar şi o informaţie pescuită din presa americană, nu numai din a lor. În această situaţie, o figură precum cea a adjunctului şefului Marelui Stat-Major în probleme de strategie, era pur şi simplu un dar pentru CIA, iar conducerea instituţiei americane se hotărî să nu scape ocazia. Şeful departamentului rus, Daniel Cooper, îl chemă la el pe David Mac Carrie şi pe Robert Carol şi le ordonă să se ocupe personal de această sarcină. — S-o ţineţi secretă chiar şi faţă de CIA, zâmbi el. în rest, acţionaţi în numele meu. Toate posibilităţile noastre vă stau la dispoziţie. Dacă submarinul sovietic eşuează într-adevăr la mică adâncime lângă Suedia, înseamnă că acest Iurâşev nu este o cursă a KGB-ului, ci un bărbat de cuvânt: a transmis o informaţie secretă, practic fără risc pentru el, iar cheia secretului a rămas la el în buzunar. De aceea nu putem să ne dăm la o parte la sfârşitul lui septembrie, trebuie să fim gata să scoatem această "cheie" din Rusia. Trebuie să ne întâlnim imediat cu ziaristul ăsta, Stevenson, să lămurim cu el toate detaliile întâlnirii lui cu Iurâşev. Dar cel mai important e să ne gândim cum să-l scoatem pe Iurâşev din Rusia. Cu vaporul pe la Riga? Pe la Odesa? Sau Vladivostok? Ocupaţi-vă de toate acestea şi peste o săptămână aştept planul operaţiunii în câteva variante. Mac Carrie şi Carol au ridicat de la arhivă toate materialele privind personalul Marelui Stat-Major sovietic. Dar informaţiile despre Iurâşev erau foarte vagi: câţiva transfugi îşi aminteau vag numele lui printre tinerii militari de mare viitor. În 1968, rusul terminase Academia Marelui Stat-Major, apoi l-au găsit la Statul-Major al Regiunii Militare din Extremul Orient, în timpul conflictului militar sovieto-chinez, după care a fost transferat la Moscova, la Marele Stat-Major. Asta era tot. Dar însuşi faptul că acest Iurâşev a fost transferat la patruzeci de ani din provincie la Marele Stat-Major, spunea multe. Desigur, ar fi fost minunat să meargă ca turist la Moscova, să îl vadă pe Iurâşev, şi mai bine ar fi fost să îl întâlnească şi să stabilească amănuntele fugii cu el. Dar Mac Carrie hotărî să nu rişte. După informaţiile CIA şi ale ziariştilor, după Olimpiadă, Moscova rămăsese ticsită de miliţie şi agenţi secreţi ai KGB. Filarea tuturor străinilor rămăsese practic valabilă. De aceea, Mac Carrie nu a luat avionul spre Moscova, ci spre Stockholm, unde Stevenson i-a confirmat presupunerile. Faptul că în acea zi Stevenson s-a aflat singur în cimitir nu a fost o simplă întâmplare. în trei ani de serviciu la Moscova, Jacob se plictisise de KGB-işti în asemenea măsură încât, în ultimul timp, după ce ieşea din casă, se apropia de maşina lor, le spunea traseul din ziua respectivă, iar apoi îl respecta cu scrupulozitate; astfel, a reuşit să le capete încrederea. KGB-iştii trimişi să îl fileze alcătuiau din timp rapoarte despre deplasările lui Stevenson prin Moscova şi, în loc să îl urmărească pas cu pas, se duceau acasă ori la rând la carne, la coadă la cabanos, sau se duceau la amante. În acea zi, s-a întâmplat acelaşi lucru: Stevenson le-a comunicat că vrea să tragă o fugă până la cimitir să fotografieze mormântul lui Nikita Hruşciov, apoi va merge la deschiderea expoziţiei pictorilor tineri de pe strada Bolşaia Gruzinskaia, apoi va face cumpărături la magazinul pe valută de pe Malaia Gruzinskaia. Băieţii de la KGB l-au rugat să le cumpere de la magazin un cartuş de ţigări americane, l-au condus până la poarta cimitirului şi apoi au plecat la treburile lor. Peste două ore, îl aşteptau la Bolşaia Gruzinskaia. O asemenea încredere a fost posibilă numai după doi ani de cunoştinţă, însă ca Mac Carrie să meargă acum la Moscova era absurd: niciodată nu ştii dacă eşti filat, iar a-l întâlni pe Iurâşev ar fi practic imposibil: nu i se ştie adresa, nu are număr în cartea de telefon. Lui Stevenson îi rămânea doar să facă de pază la intrarea în Marele Stat-Major şi să îi înmâneze lui Mac Carrie fotografiile cu Iurâşev. După discuţia cu ziaristul, Mac Carrie hotărî să acţioneze pe căi ocolite. Zece variante de scoatere în secret a lui Iurâşev la bordul unui vas străin prin Odesa, Riga sau Vladivostok au fost trecute ca soluţii de rezervă. Pericolul era prea mare, îndeosebi dacă lua în calcul meticulozitatea vamei sovietice. Nici vasele americane nu prea îşi mai lăsau ancorele în apele URSS, iar ca să ai încredere în japonezi sau olandezi... Mac Carrie şi Carol propuseră conducerii alt plan, simplu şi frumos: să îl înlocuiască pe Iurâşev cu un alt om. în ultimii zece ani, în SUA au venit peste o sută de mii de emigranţi sovietici. Dintre aceştia, la nici o lună după ce au emigrat, două mii s-au dus la Ambasada Sovietică din Washington cu cererea de a li se permite întoarcerea în URSS, dar, fireşte, au fost refuzaţi. În afară de cei două mii de oameni, de bună seamă că nu sunt puţini nici aceia care nu au riscat un asemenea pas, cunoscând experienţa celorlalţi. Astfel, Mac Carrie şi Carol s-au gândit că vor găsi un om care, printr-o operaţie plastică, să devină sosia lui Iurâşev, iar restul era treaba tehnicii şi calculului exact. Şeful a aprobat ideea; Mac Carrie şi Carol au răscolit arhivele FBI-ului şi, după o săptămână, au stabilit trei candidaţi. Alte trei zile s-au pierdut zadarnic cu doi candidaţi care au refuzat propunerea. De aceea nu s-au repezit asupra lui Stavinski şi studiat vreme de o săptămână. Însă acum, tot planul genial era în aer şi se putea prăbuşi dacă şi acest emigrant, Stavinski, refuza să se întoarcă în URSS. Va trebui să se întoarcă la ideea de a-l scoate pe Iurâşev pe mare, dacă... Dacă submarinul sovietic se va împotmoli la adâncime mică, în apele Suediei. Era 19 septembrie. Până la termenul comunicat de Iurâşev mai rămăseseră două săptămâni... La aeroportul din Portland, Mac Carrie şi Carol înapoiară Chevrolet-ul închiriat şi luară avionul spre Washington.

CARTEA ÎNTÂI   Capitolul unu   Joi, 10 septembrie 1992 8:00 p.m.   „727” era rătăcit în largul unei mări de nori cumulus care îl răsuceau ca pe un fulg argintiu. Vocea îngrijorată a pilotului se auzi în difuzor: — V-aţi pus centura de siguranţă, domnişoară Cameron? Nu se auzi nici un răspuns. — Domnişoară Cameron… Domnişoară Cameron… Ea se dezmetici dintr-o profundă stare de reverie. — Da. Gândurile îi plutiseră spre vremuri şi locuri mai fericite. — Vă simţiţi bine? O să ieşim din furtuna asta cât de curând. — Mă simt bine, Roger. „Poate avem noroc şi ne prăbuşim”, îşi spuse Lara Cameron. Ar fi fost un sfârşit potrivit. Undeva, cumva, totul ieşise prost. „Destinul”, îşi spuse Lara. „Nu te poţi împotrivi Destinului.” În anul care trecuse, viaţa ei scăpase complet de sub control. Exista pericolul de a pierde totul. „Cel puţin nu mai are ce să meargă prost” îşi spuse ea cu tristeţe. „Nu mai e absolut nimic”. Uşa de la carlingă se deschise şi pilotul apăru în cabină. Se opri o clipă pentru a-şi admira pasagera. Era frumoasă, cu un păr negru strălucitor strâns ca o coroană, un ten fără cusur, şi ochi inteligenţi de o culoare cenuşie caracteristică pisicilor. Îşi schimbase hainele după ce decolaseră din Reno, aşa că acum purta o rochie albă de seară Scaasi căzută pe umeri, care îi scotea în evidenţă silueta subţire şi seducătoare. „Cum poate fi atât de calmă când întreaga ei lume se prăbuşeşte în jur?” se întrebă el. În cursul lunii ce trecuse, ziarele o atacaseră fără milă. — Telefonul funcţionează, Roger? — Mă tem că nu, domnişoară Cameron. Sunt mulţi paraziţi din cauza furtunii. O să ajungem pe aeroportul La Guardia cu vreo oră întârziere. Îmi pare rău. „O să întârzii la petrecerea mea de aniversare”, îşi spuse Lara. „Toată lumea o să fie acolo. Două sute de invitaţi, printre care şi vicepreşedintele Statelor Unite, guvernatorul statului New York, primarul, celebrităţi de la Hollywood, renumiţi sportivi şi personalităţi din cercurile bancare din vreo şase ţări.” Doar ea însăşi aprobase lista invitaţilor. Parcă şi vedea Sala Mare de Bal de la Cameron Plaza, unde avea să aibă loc petrecerea. Candelabre de cristal Baccarat atârnau de tavan reflectând o lumină sclipitoare şi orbitoare ca a unor diamante. Douăzeci de mese erau aranjate pentru cei două sute de invitaţi. Cele mai scumpe pânzeturi, porţelanuri, argintării şi pahare înalte vor împodobi fiecare loc, iar în centrul fiecărei mese se va afla câte un aranjament floral din orhidee şi frezii albe. Afară, la ambele capete ale imensei încăperi, se afla câte un bar. În mijlocul sălii va fi un bufet lung, cu o sculptură în gheaţă întruchipând o lebădă şi, în jurul ei, caviar Beluga, creveţi, homari, crabi şi şampanie la gheaţă. Un tort cu zece etaje va aştepta în bucătărie. Chelneri, bucătari şi paznici trebuiau să se afle deja la posturi. În sala de bal, orchestra se afla la locul ei, gata să îmbie oaspeţii să danseze toată noaptea sărbătorind cea de a patruzecea aniversare a ei. Totul era pregătit. Masa avea să fie delicioasă. Alesese meniul ea însăşi. Pentru început pate de ficat, apoi o supă cremă de ciuperci cu o crustă subţire deasupra, file John Dory, după care urma felul principal de mâncare: miel cu rozmarin şi sufleu de cartofi cu mazăre franţuzească şi salata cu ulei de alune. Vor urma brânză şi struguri, după care se vor aduce tortul şi cafeaua. Avea să fie o petrecere spectaculoasă. Iar ea va ţine capul sus şi îşi va privi oaspeţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar era Lara Cameron. Avionul ateriză în sfârşit pe aeroportul La Guardia cu o oră şi jumătate întârziere. Lara se întoarse spre pilot: — Mai târziu ne înapoiem la Reno, Roger. — Voi fi aici, domnişoară Cameron. Limuzina şi şoferul ei o aşteptau la ieşire. — Începusem să-mi fac griji pentru dumneavoastră, domnişoară Cameron. — Am trecut printr-o zonă cuprinsă de furtună, Max. Hai să mergem la Plaza cât mai repede posibil. — Am înţeles. Lara luă telefonul din maşină şi formă numărul lui Jerry Townsend. El făcuse toate aranjamentele pentru petrecere. Lara voia să fie sigură că totul se derulase perfect. Nu răspunse nimeni, însă. „O fi în sala de bal deja” îşi spuse ea. — Grăbeşte-te, Max. — Da, domnişoară Cameron. Priveliştea imensului hotel Cameron Plaza îi dăduse totdeauna satisfacţie Larei ca fiind o mare realizare a ai, dar în seara aceea era prea grăbită pentru a se mai gândi la acest lucru. Toată lumea o aştepta în Sala Mare de Bal. Împinse uşa turnantă şi trecu repede prin holul vast şi spectaculos. Carlos, directorul adjunct, o văzu şi alergă spre ea. — Domnişoară Cameron… — Mai târziu, spuse Lara fără să se oprească. Ajunse la uşa închisă a Sălii Mari de Bal şi se opri puţin pentru a trage aer în piept. „Sunt pregătită să dau ochii cu ei,” îşi spuse ea. Deschise uşa larg cu un zâmbet pe chip, dar rămase şocată. Încăperea se afla într-o beznă totală. Aveau oare de gând să-i facă vreo surpriză? Întinse mâna spre întrerupătorul din spatele uşii şi aprinse lumina. Acea încăpere imensă era scăldată într-o lumină incandescentă. Nu era nimeni. Nici măcar o singură persoană. Lara rămase locului împietrită de uimire. Ce naiba li s-ar fi putut întâmpla celor două sute de invitaţi? Pe invitaţii era menţionată ora opt. Iar acum era deja aproape zece. Cum putuseră atâţia oameni să se evapore dintr-odată? Era extrem de ciudat. Îşi roti privirile prin uriaşa sală de bal şi se cutremură. Cu un an în urmă, la petrecerea ei de aniversare, aceeaşi încăpere era plină cu prietenii ei, muzică şi râsete. Îşi amintea acea zi atât de bine…     Capitolul doi   Cu un an în urmă, programul Larei Cameron pentru ziua aceea nu conţinea nimic deosebit. „10 septembrie 1991” 5: a.m. Gimnastică 7:00 a.m. Apariţia la „Bună dimineaţa, America” 7:45 a.m. Întâlnire cu bancherii japonezi 9:30 a.m. Jerry Townsend 10:30 a.m. Faxuri, telefoane în străinătate, corespondenţă 11:30 a.m. Întâlnire 12:30 p.m. Întâlnire S&L 1:00 p.m. Dejun — interviu pentru revista Fortune — Hugh Thompson 2:30 p.m. Bancherii de la Metropolitan Union 4:00 p.m. Comisia de Urbanistică 5:00 p.m. Întâlnire cu primarul — Vila Gracie 6:15 p.m. Întâlnire cu arhitecţii 6:30 p.m. Departamentul Construcţiilor de Locuinţe 7:30 p.m. Cocktail cu grupul de învestitori din Dallas 8:00 p.m. Petrecere de aniversare în Sala Mare de Bal — Cameron Plaza   * * *   Era îmbrăcată în costumul de gimnastică şi aştepta nerăbdătoare când sosi instructorul ei, Ken. — Ai întârziat. — Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Cameron, dar ceasul meu deşteptător nu a sunat şi… — Am o zi foarte plină, aşa că hai să începem odată. — Gata. După o jumătate de oră de încălzire, trecură la exerciţii de gimnastică aerobică. „Are un corp ca o fetişcană de douăzeci de ani”, îşi spuse Ken. „Sigur mi-ar plăcea să o am în patul meu”. Îi plăcea să vină în fiecare dimineaţă numai pentru a o privi, pentru a fi aproape de ea. Oamenii îl întrebau adesea cum era Lara Cameron, iar el le spunea: — De nota 10. Lara execută exerciţiile cu uşurinţă, dar gândurile îi erau în altă parte în dimineaţa aceea. La sfârşitul şedinţei, Ken spuse: — O să mă uit să vă văd la „Bună dimineaţa, America”. — Poftim? Pentru moment, Lara uitase complet de emisiune. Se gândea la întâlnirea cu bancherii japonezi. — Pe mâine, domnişoară Cameron. — Să nu mai întârzii, Ken. Făcu apoi un duş şi luă micul dejun singură pe terasa apartamentului ei, un mic dejun compus din grapefruit, fulgi de ovăz şi ceai de plante. După ce termină, se duse în biroul ei, de unde îşi sună secretara. — Voi da telefoanele peste hotare din birou, spuse Lara. Trebuie să fiu la ABC la ora şapte. Spune-i lui Max să aducă maşina.   * * *   Interviul la „Bună dimineaţa, America” a mers bine. Joan Lunden l-a realizat şi a fost amabilă ca întotdeauna. — Ultima dată când aţi apărut în cadrul emisiunii noastre, tocmai puneaţi bazele celui mai înalt zgârie-nori din lume, spuse Joan Lunden, acest lucru se întâmpla cu patru ani în urmă. Lara încuviinţă. — Exact. Turnul Cameron va fi terminat anul viitor. — Cum este să fii în postura în care vă aflaţi dumneavoastră, să fi realizat atâtea lucruri incredibile şi să fiţi atât de tânără şi frumoasă? Reprezentaţi un model pentru multe femei. — Mă flataţi, spuse Lara râzând. Nu am timp să mă gândesc la mine ca la un model. Sunt mult prea ocupată. — Sunteţi una din cele mai mari personalităţi în domeniul afacerilor imobiliare, care, de obicei, se consideră că ar aparţine în întregime bărbaţilor. Cum faceţi? Cum hotăraţi, de exemplu, unde să construiţi o clădire? — Nu eu aleg locul, spuse Lara. Ci locul mă alege pe mine. Trec de exemplu pe lângă un teren viran, dar nu asta văd eu, ci o clădire frumoasă cu birouri sau cu apartamente minunate unde oamenii pot trăi confortabil într-o atmosferă plăcută. Visez. — Şi faceţi în aşa fel ca aceste vise să devină realitate. Revenim imediat după această reclamă publicitară.   * * *   Bancherii japonezi erau programaţi pentru ora opt fără un sfert. Sosiseră de la Tokio cu o seară înainte, şi Lara fixase întâlnirea la acea oră matinală tocmai pentru ca ei să nu îşi revină complet după zborul de douăsprezece ore şi zece minute. La protestele lor, Lara spusese: — Regret, domnilor, dar mă tem că este singura oră la care sunt liberă. Imediat după întâlnire trebuie să plec în America de Sud. Până la urmă acceptaseră. Erau patru, mărunţi şi politicoşi şi cu nişte minţi ascuţite ca săbiile samurailor. Mai înainte, comunitatea oamenilor de finanţe îi subestimase foarte mult pe japonezi. Acum nu mai făcea această greşeală. Întâlnirea avu loc la Cameron Center de pe Avenue of the Americas. Veniseră să investească o sută de milioane de dolari într-un nou complex hotelier pe care Lara îl avea în plan. Au fost conduşi în marea sală de conferinţe. Fiecare din ei adusese câte un dar. Lara le mulţumi şi le oferi la rândul ei câte un cadou, îşi instruise secretara să aibă grijă ca acestea să fie împachetate în hârtie maron sau gri. Albul pentru japonezi reprezenta moarte, iar hârtia de împachetat ţipătoare era de neacceptat. Asistenta Larei, Tricia, aduse ceai pentru japonezi şi cafea pentru Lara. Japonezii ar fi preferat şi ei cafea, dar erau prea politicoşi pentru a spune acest lucru. După ce îşi băură ceaiul, Lara avu grijă să li se umple ceştile din nou. Howard Keller, asociatul Larei, îşi făcu şi el apariţia. Era un bărbat de vreo cincizeci şi ceva de ani, palid şi slab, cu un păr de culoarea nisipului, care purta un costum şifonat şi reuşea să arate ca şi cum de abia s-ar fi dat jos din pat. Lara făcu prezentările, iar Keller le oferi câte o copie a proiectului de investiţii. — După cum vedeţi, domnilor, spuse Lara, am rezolvat deja problema ipotecii. Complexul va conţine şapte sute douăzeci de încăperi pentru oaspeţi, aproximativ zece mii de metri pătraţi de spaţiu şi un garaj de parcare cu o capacitate de o mie de maşini… Vocea Larei era plină de energie. Bancherii japonezi studiau proiectul făcând eforturi să nu adoarmă. Întâlnirea a durat mai puţin de două ore şi a fost un succes absolut. Lara învăţase demult că era mai uşor să închei un acord în valoare de o sută de milioane decât să ceri împrumut cincizeci de mii. De cum plecă delegaţia de japonezi, Lara se văzu cu Jerry Townsend. Fostul agent publicitar de la Hollywood se ocupa de relaţiile cu publicul pentru Cameron Enterprises. — A fost nemaipomenit interviul de la Bună dimineaţa, America de azi-dimineaţă. Am primit o mulţime de telefoane. — Şi Forbes? — Totul e aranjat. Revista People o să te aibă pe copertă săptămâna viitoare. Ai văzut articolul din The New Yorker despre tine? Nu e extraordinar? Lara se duse la birou. — Nu-i rău. — Interviul pentru Fortune este programat pentru după-amiaza aceasta. — Am schimbat asta. El se arătă surprins. —De ce? — Voi lua masa de prânz aici cu reporterul lor. — Vrei să-l mai îmbunezi? Lara apăsă pe butonul interfonului. —Vino puţin, Kathy. — Da, domnişoară Cameron, răspunse un glas. Lara Cameron îşi ridică privirea. — Asta-i tot, Jerry. Aş vrea ca tu şi echipa ta să vă concentraţi forţele asupra Turnului Cameron. — Dar deja facem… — Hai să facem mai mult. Vreau să se scrie în toate ziarele şi revistele despre el. Pentru numele lui Dumnezeu, va fi cea mai înaltă clădire din lume. Din lume! Vreau că oamenii să vorbească despre el. Până când îl vom deschide, vreau ca oamenii să implore să intre în acele apartamente şi magazine. Jerry Townsend se ridică. — Am înţeles. Kathy, asistenta executivă a Larei, intră în birou. Era o negresă atrăgătoare, îmbrăcată îngrijit, în vârstă de până în treizeci şi cinci de ani. — Ai aflat ce-i place să mănânce? — Individul e un gurmand. Îi place mâncarea franţuzească. Am sunat la Le Cirque şi i-am spus lui Sirio să trimită aici un prânz pentru două persoane. — Bine. Vom lua masa în sufrageria mea particulară. — Aveţi idee cât va dura această întrevedere? Pentru că, la două şi jumătate aveţi o întâlnire cu bancherii de la Metropolitan în oraş. — Fixeaz-o la ora trei şi spune-le să vină aici. Kathy notă pe un carneţel. — Doriţi să vă citesc mesajele? — Dă-i drumul. — Fundaţia Copiilor doreşte să fiţi invitata sa de onoare pe douăzeci şi opt. — Nu. Spune-le că sunt măgulită. Trimite-le un cec. — Întâlnirea din Tulsa de joi a fost fixată la… — Anuleaz-o. — Sunteţi invitată la un dineu vinerea viitoare la Grupul Femeilor din Manhattan. — Nu. Dacă vor bani, trimite-le un cec. — Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă ar dori să vorbiţi ia un dineu pe patru. — Vezi dacă reuşim. — Sunteţi invitată ca oaspete de onoare la o petrecere pentru adunare de fonduri în scopul ajutorării celor distrofici muscular, dar există o coincidenţă de date. Atunci veţi fi la San Francisco. — Trimite-le un cec. — Soţii Srb organizează o petrecere sâmbăta viitoare. — La asta o să încerc să ajung, spuse Lara. Kristian şi Deborah Srb erau nişte prieteni buni, amuzanţi, în a căror companie îi plăcea să se afle. — Kathy, în câte exemplare mă vezi? — Poftim? — Uită-te bine. Kathy o privi. — Unul, domnişoară Cameron. — Exact. Sunt numai una. Cum ţi-ai închipuit mă pot întâlni cu bancherii de la Metropolitan la două şi jumătate, cu Comisia de Urbanistică la patru, cu primarul la cinci, cu arhitecţii la şase şi un sfert, cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe la şase şi jumătate, că mă pot duce la un cocktail la şapte şi jumătate şi la petrecerea pentru aniversarea zilei mele de naştere la ora opt? Data viitoare când mai alcătuieşti un program încearcă să-ţi pui mintea la contribuţie. — Vă rog să mă iertaţi, dar aţi vrut să… — Am vrut să gândeşti. N-am nevoie de proşti lângă mine. Reprogramează întâlnirile cu arhitecţii şi cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe. — Am înţeles, spuse Kathy înţepată. — Ce face copilul? Întrebarea o luă pe secretară prin surprindere. — David? E… e bine. — Probabil că e mare acum. — Are aproape doi ani. — Te-ai gândit la vreo şcoală pentru el? — Nu încă. E prea devreme pentru… — Greşeşti. Dacă vrei să urmeze o şcoală decentă în New York, trebuie să te gândeşti chiar înainte să se nască. Lara notă atunci ceva pe o hârtie. — Îl cunosc pe directorul de la Dalton. O să vorbesc cu el ca David să fie înscris acolo. — Vă… mulţumesc. Lara nici nu se sinchisi să ridice privirea. — Asta-i tot. — Am înţeles, spuse Kathy şi ieşi din birou, neştiind dacă să îşi iubească şefa sau să o urască. Când venise să lucreze ia Cameron Enterprises, Kathy fusese prevenită în privinţa Larei Cameron. — Fluturele de Fier este o adevărată căţea, i se spusese. Secretarele ei nu îşi socotesc angajarea acolo după calendar, ci după cronometre. Te va mânca de vie. Kathy îşi aminti de prima întâlnire cu ea. Îi văzuse fotografiile în jumătate de duzină de reviste, dar nici una nu semăna cu realitatea. În carne şi oase, femeia era răpitor de frumoasă. Lara Cameron tocmai citea autobiografia lui Kathy. Îşi ridică privirea şi îi spuse: — Ia loc, Kathy. Avea o voce răguşită care vibra şi radia o energie aproape copleşitoare. — Un adevărat curriculum vitae. — Mulţumesc. — Cât din el este real? — Poftim? — Majoritatea celor care îmi ajung pe birou sunt pure scorneli. Te pricepi la ceea ce faci? — Mă pricep foarte bine la ceea ce fac, domnişoară Cameron. — Două din secretarele mele tocmai şi-au dat demisia. Totul e în continuă mişcare aici. Te poţi descurca în situaţii tensionate? — Cred că da. — Acesta nu este un concurs de ghicitori. Te poţi descurca sau nu? În clipa aceea, Kathy nu mai era sigură că voia postul. — Da, pot. — Bun. O să lucrezi o săptămână de probă. Va trebui să semnezi o hârtie pe care scrie că absolut niciodată nu vei discuta despre mine sau despre Cameron Enterprises. Asta înseamnă nu interviuri, nu cărţi, nimic. Tot ce se întâmplă aici este absolut confidenţial. — Înţeleg. — Bine. Aşa începuse totul cu cinci ani în urmă. În tot acel timp, Kathy învăţase să îşi iubească, să îşi urască, să îşi admire şi să îşi dispreţuiască şefa. La început, soţul ei o întrebase: — Cum arată legenda? Era o întrebare dificilă. — E extraordinară, spuse Kathy. E superbă. Munceşte mai mult decât am văzut s-o facă cineva vreodată. Numai Dumnezeu ştie când se odihneşte. Este o perfecţionistă, aşa încât îi chinuie pe toţi cei din jurul ei. În felul ei, este un geniu. Poate fi meschină, răzbunătoare şi incredibil de generoasă. Soţul ei zâmbise. — Cu alte cuvinte, este o femeie. Kathy îşi ridicase privirea spre el şi spusese fără să zâmbească: — Nu ştiu ce este. Uneori mă sperie. — Eh, draga mea, exagerezi. — Ba nu, sincer cred că, dacă cineva i-ar sta în cale, Lara Cameron… ar fi în stare să-l ucidă. După ce termină cu faxurile şi telefoanele peste, graniţă, Lara îl sună pe Charlie Hunter, un tânăr ambiţios care răspundea de contabilitate.. — Vino până la mine, Charlie. — Am înţeles, domnişoară Cameron. Un minut mai târziu intra în biroul ei. — Da, domnişoară Cameron. — Am citit interviul pe care l-ai dat la The New York Times şi care a apărut azi-dimineaţă, spuse Lara. El se lumină la chip. — Eu nu l-am văzut. Cum a ieşit? — Ai vorbit despre Cameron Enterprises şi unele probleme cu care ne confruntăm. El se încruntă. — Ăăăă, ştiţi; poate că reporterul acela a interpretat greşit… — Eşti concediat. — Poftim? De ce? Eu… — Când ai fost angajat, ai semnat o hârtie în care erai de acord să nu dai nici un fel de interviu. Aş vrea să pleci imediat. — Eu… dar nu puteţi face una ca asta. Cine va veni în locul meu? — Am şi aranjat acest lucru, îi spuse Lara.   * * *   Masa de prânz era pe sfârşite. Reporterul de la Fortune, Hugh Thompson, era un bărbat viguros, cu un aspect de intelectual şi nişte ochi ageri, căprui, în spatele unei perechi de ochelari cu rame negre de baga. — A fost un dejun excelent, spuse el. Toate mâncărurile mele preferate. Mulţumesc. — Mă bucur că v-a plăcut. — Nu trebuia să vă deranjaţi atât de mult pentru mine. — Nu a fost nici un deranj, zise Lara zâmbind. Tata obişnuia să spună că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac. — Şi aţi vrut să ajungeţi la inima mea înainte de interviu? — Exact, spuse ea zâmbind. — Ce dificultăţi întâmpină de fapt, compania dumneavoastră? Zâmbetul de pe chipul Larei dispăru. — Poftim? — Haideţi, doar nu o să puteţi să ţineţi aşa ceva secret. Lumea spune că unele proprietăţi ale dumneavoastră s-ar afla în pragul falimentului din cauza unor datorii. Aţi apelat foarte mult la mecanismul de pârghii şi, datorită faptului că piaţa nu e prea bună, Cameron Enterprises trebuie să fi întârziat destul de mult cu achitarea datoriilor. Lara începu să râdă. — Aşa vorbeşte lumea? Crede-mă, domnule Thompson, ar fi mult mai bine dacă nu aţi da ascultare zvonurilor. Să vă spun eu ce o să facem. Vă voi trimite o copie a raportului meu financiar. Corect? — Corect. Apropo, nu l-am văzut pe soţul dumneavoastră la inaugurarea noului hotel. Lara oftă. — Philip ar fi vrut atât de mult să vină şi el, dar, din păcate, a trebuit să plece într-un turneu concertistic. — Am fost odată la unul din recitalurile sale cu vreo trei ani în urmă. Este extraordinar. Sunteţi căsătoriţi de un an, nu? — Cel mai fericit an din viaţa mea. Sunt o femeie foarte norocoasă. Călătoresc foarte mult, ca şi Philip, dar când sunt departe de el, îi pot asculta discurile oriunde m-aş afla. — Şi el vă poate vedea clădirile oriunde s-ar afla, spuse Thompson zâmbind. — Mă flataţi. — Dar e adevărat, nu? Aţi înălţat clădiri peste tot în această frumoasă ţară a noastră. Posedaţi clădiri de apartamente, de birouri, un lanţ de hoteluri… Cum reuşiţi? — Cu oglinzi, spuse ea zâmbind. — Sunteţi un adevărat mister. — Într-adevăr? De ce? — În acest moment sunteţi cu siguranţă constructorul cel mai încununat de succes din New York. Numele vă este tipărit pe jumătate din proprietăţile imobiliare din acest oraş. Ridicaţi cel mai înalt zgârie-nori din lume. Rivalii dumneavoastră vă numesc Fluturele de Fier. Aţi reuşit într-un domeniu care prin tradiţie aparţine bărbaţilor. — Acest lucru vă deranjează, domnule Thompson? — Nu. Ceea ce mă deranjează, domnişoară Cameron este că nu-mi dau seama cine sunteţi. Dacă întreb două persoane despre dumneavoastră, aflu trei opinii. Toată lumea însă este de acord că sunteţi o femeie de afaceri inteligentă. Adică… n-aţi cunoscut succesul peste noapte. Ştiu o mulţime de lucruri despre echipele de constructori — sunt nişte oameni foarte duri şi grosolani. Cum reuşeşte o femeie ca dumneavoastră să îi stăpânească? Ea zâmbi. — Nu există aşa ceva pentru femei ca mine. Pur şi simplu, angajez oamenii cei mai buni în meserie şi îi plătesc bine. „Prea simplist”, îşi spuse Thompson. „Mult prea simplist. Adevărata poveste este cea pe care nu mi-o spune.” Se hotărî să schimbe direcţia interviului. — Fiecare revistă de pe rafturi a scris despre cât de mult succes aveţi. Eu aş dori să ofer o poveste mult mai personală. S-a scris foarte puţin despre originea dumneavoastră. — Sunt foarte mândră de originea mea. — Bun. Atunci haideţi să vorbim despre aceasta. Cum aţi început afacerile în domeniul imobiliar? Lara zâmbi şi el observă că era un zâmbet natural. Părea deodată o fetiţă. — E o chestiune de gene. — Ale dumneavoastră? — Ale tatălui meu, spuse ea şi arătă spre un tablou de pe perete din spatele ei, în care se vedea un bărbat foarte prezentabil cu un păr, bogat argintiu. Acesta e tatăl meu — James Hugh Cameron, spuse ea cu un glas slab. El e răspunzător de succesul meu. Am fost singurul copil la părinţi. Mama a murit când eu eram foarte mică şi tata a fost cel care m-a crescut. Familia mea a părăsit Scoţia cu foarte multă vreme în urmă, domnule Thompson, şi a emigrat în Nova Scotia — Noua Scoţie, Glace Bay. — Glace Bay? — Este un sătuleţ de pescari la nord-est de Cape Breton, pe ţărmul Atlanticului. Numele i l-au dat primii exploratori francezi. Înseamnă „golful de gheaţă”. Mai doriţi puţină cafea? — Nu mulţumesc. — Bunicul meu poseda destul de mult pământ în Scoţia, iar tata a adunat şi mai mult. Era un om foarte bogat. Încă mai avem castelul nostru de lângă Loch Morlich. La opt ani aveam calul meu, rochiile mi se cumpărau de la Londra şi trăiam într-o casă imensă cu o mulţime de servitori. Era ca o adevărată poveste pentru o fetiţă. Glasul ei era înviorat de amintirea acelor vremuri atât de îndepărtate. — Iarna mergeam să patinăm şi să urmărim partide de hochei, iar vara să înotăm în lacul Big Glace Bay. Se dădeau petreceri la Forum şi în Grădinile Veneţiene. Reporterul lua notiţe. — Tata a construit clădiri în Edmonton, Calgary şi Ontario. Afacerile imobiliare erau ca un joc pentru el şi îi plăceau foarte mult. Când eram foarte mică, m-a învăţat şi pe mine acest joc şi am învăţat şi eu să-mi placă foarte mult. Glasul îi era plin de pasiune. — Trebuie să înţelegeţi ceva, domnule Thompson. Ceea ce fac eu nu are nici o legătură cu banii, cărămizile sau oţelul care alcătuiesc o clădire. Pentru mine oamenii sunt cei care contează. Sunt capabilă să le ofer un loc confortabil unde să muncească şi unde să trăiască, un loc unde să întemeieze familii şi unde să ducă un trai decent. Asta considera tatăl meu important şi a devenit important şi pentru mine. Hugh Thompson îşi ridică privirea. — Vă mai amintiţi care a fost prima afacere? Lara se aplecă puţin înainte. — Bineînţeles. Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a întrebat ce aş dori să-mi dăruiască. Multă lume începuse să vină în Glace Bay şi începuse să fie prea înghesuit. Simţeam că oamenii aveau nevoie de locuri unde să trăiască. I-am spus tatei că aş fi vrut să construiesc o clădire micuţă cu apartamente. Mi-a dăruit bani şi peste doi ani am putut să i-i dau înapoi. După aceea am împrumutat bani de la o bancă pentru a ridica o a doua construcţie. Când aveam douăzeci şi unu de ani, posedam trei clădiri şi toate se bucurau de succes. — Tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost foarte mândru. Pe chipul ei se ivi din nou un zâmbet cald. — A fost. El mi-a dat numele de Lara. Este un nume vechi scoţian care provine din latină şi înseamnă „bine cunoscut” sau „celebru”. Încă de când eram mică, tata îmi spunea că, într-o bună zi, voi fi celebră, adăugă ea şi zâmbetul i se stinse. A murit în urma unui infarct, mult prea tânăr, continuă ea după aceea, dar făcu o pauză. În fiecare an mă duc în Scoţia la mormântul lui. Mi-era… foarte greu să continui să locuiesc în casa aceea fără el. M-am hotărât să mă mut la Chicago. Mi-a venit ideea de a construi nişte hoteluri micuţe acolo şi l-am convins pe un bancher să mă finanţeze. Hotelurile au ieşit foarte bine, spuse ea şi dădu din umeri. Restul, aşa cum se spune, se ştie. Bănuiesc că un psihiatru ar spune că nu am construit acest imperiu numai pentru mine, într-un fel este un tribut plătit tatei. James Cameron a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut vreodată. — Trebuie să-l fi iubit foarte mult. — Aşa este. Şi el m-a iubit la fel de mult, spuse, ea şi un zâmbet îi flutură pe buze. Am auzit că, în ziua când m-am născut, tata a dat de băut tuturor locuitorilor din Glace Bay. — Deci, de fapt, totul a început în Glace Bay, spuse Thompson. — Exact, zise Lara încet, totul a început în Glace Bay. Acolo a început totul, cu aproape patruzeci de ani în urmă…

PROLOG   Berlin, Germania   Sonjei Verbrugge nici nu-i trecea prin cap că asta avea să fie ultima ei zi pe acest pământ. Îşi croia cu greu drum prin noianul de turişti sezonieri care înţesau trotuarele aglomerate ale bulevardului Unter den Linden. Nu intra în panică, îşi spuse ea. Trebuie să-ţi păstrezi calmul. Mesajul primit pe computer de la Franz fusese înspăimântător. Fugi, Sonja! Du-te la hotelul Artemisia. Acolo vei fi în siguranţă. Aşteaptă până când te voi căuta… Mesajul sfârşise brusc. De ce nu terminase fraza? Ce putea să se întâmple? Cu o seară înainte, îl auzise pe soţul ei spunând cuiva la telefon că Prima trebuia oprită cu orice preţ. Cine era Prima? Doamna Verbrugge se apropia de Strada Brandenburgische, locul unde se afla Artemisia, hotelul rezervat numai femeilor. Am să-l aştept acolo pe Franz, şi el o să-mi explice ce e toată tevatura asta. Când Sonja Verbrugge ajunse la următorul colţ de stradă, semaforul se schimbase în roşu, iar în timp ce se oprea în curbă, cineva din mulţime se împinse în ea făcând-o să coboare în stradă. Verdammt Touristen![1] O limuzină trasă pe banda a doua înainta brusc spre ea, atingând-o doar cât să o trântească la pământ. Oamenii începură să se adune în jurul femeii. — A păţit ceva? — Ist ihr etwas passiert?[2] — Peut-elle marcher?[3] În acel moment, o ambulanţă care se afla în trecere pe acolo opri, iar doi asistenţi se grăbiră să-i acorde îngrijiri. — Vom avea noi grijă de ea. Sonja Verbrugge se pomeni ridicată şi pusă în ambulanţă. Uşa se închise, şi o clipă mai târziu ambulanţa demara în trombă. Era prinsă în chingi de o targă şi încerca să se ridice. — N-am nimic, protestă ea. A fost o nimica toată. Nu am… Unul dintre asistenţi era aplecat deasupra ei. — E în regulă, Frau Verbrugge. Staţi liniştită. Ridică privirea către el, brusc alarmată. — De unde-mi ştiţi numele? Simţi înţepătura ascuţită a unui ac subcutanat şi o secundă mai târziu se lăsa pradă întunericului ce-şi deschidea braţele către ea.   Paris, Franţa   Mark Harris era singur pe platoul de observaţie al Turnului Eiffel, indiferent la ploaia torenţială ce şiroia în jurul lui. Din timp în timp, crestătura câte unui fulger împrăştia stropii de ploaie în uimitoare cascade diamantine. De cealaltă parte a Senei se aflau cunoscutul Palais de Chaillot şi Grădinile Trocadero, dar el nu le lua în seamă. Se gândea la Prima şi la ştirea uimitoare care avea să facă înconjurul lumii Din cauza vântului, ploaia începuse să se transforme într-un vârtej înnebunitor. Mark Harris îşi protejă încheietura mâinii cu mâneca şi se uită la ceas. Cei care stabiliseră întâlnirea erau în întârziere. Şi de ce insistaseră să se întâlnească acolo, la miezul nopţii? Chiar în timp ce-şi punea această întrebare, auzi deschizându-se uşa de la liftul turnului. Spre el se îndreptau doi bărbaţi, luptându-se cu vântul violent şi ploaia. Recunoscându-i, Mark Harris avu un sentiment de uşurare. — Aţi întârziat. — Din cauza vremii ăsteia nenorocite, Mark. Scuze. — Ei, bine că aţi ajuns. Întâlnirea de la Washington e programată, nu? — Despre asta trebuie să vorbim cu tine. De fapt, azi dimineaţă am discutat îndelung cu privire la maniera în care trebuie abordată această situaţie, şi am decis că… În timp ce vorbeau, al doilea bărbat trecu în spatele lui Harris şi, aproape simultan, se petrecură două lucruri. Fu izbit în cap de un obiect greu şi dur, şi, o secundă mai târziu, simţi cum este ridicat şi aruncat peste parapet în ploaia torenţială, plonjând către trotuarul necruţător, aflat cu treizeci şi opt de etaje mai jos.   Denver, Colorado   Gary Reynolds crescuse în ţinutul stâncos Kelowna din Canada, lângă Vancouver, şi-şi făcuse antrenamentul de pilot acolo. Era prin urmare obişnuit cu zborul deasupra terenului înşelător şi accidentat de munte. Pilota un avion Cessna Citation II, privind mereu cu atenţie la vârfurile înzăpezite care-l înconjurau. Cabina avionului era proiectată pentru două persoane, dar în acea zi nu era niciun copilot. Nu şi în această călătorie, se gândi Reynolds cu amărăciune. Înregistrase un plan fals de zbor la aeroportul Kennedy. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute în Denver. Avea să petreacă noaptea acasă la sora lui, iar dimineaţă va pleca spre est pentru a-i întâlni pe ceilalţi. Toate pregătirile pentru eliminarea Primei erau finalizate şi… Gândurile îi fură întrerupte de o voce prin radio: — Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot, aici Turnul de Control al Aeroportului Internaţional din Denver. Răspundeţi, vă rog. Gary Reynolds apăsă butonul radioului. — Aici Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot. Cer permisiunea de aterizare. — Unu-Lima Foxtrot, comunicaţi-vă poziţia. — Unu-Lima Foxtrot. Mă aflu la cincisprezece mile distanţă nord-est de Aeroportul Internaţional Denver. Altitudine, cinci mii de metri. Văzu Piscul lui Pike ivindu-se în partea dreaptă. Cerul era de un albastru strălucitor, iar vremea era bună. Semn bun. Urmă un moment de linişte, iar apoi vocea din turn se făcu auzită din nou: — Unu-Lima Foxtrot, aveţi permisiunea de aterizare pe pista doi-şase. Repet, doi-şase. — Unu-Lima Foxtrot: înţeles! Fără niciun avertisment, Gary Reynolds simţi cum avionul se ridică brusc. Surprins, privi afară prin fereastra strâmtă a cabinei. Se stârnise un vânt puternic şi, în câteva secunde, aparatul Cessna fu prins într-o furtună violentă care începu să răsucească avionul. Trase manşa înapoi, încercând să câştige altitudine. Era inutil. Era prins într-un vârtej furios, iar avionul îi scăpase complet de sub control. Apăsă cu putere butonul aparatului radio. — Aici Unu Lima Foxtrot. Am o urgenţă. — Unu Lima Foxtrot, care este natura urgenţei cu care te confrunţi? Gary Reynolds urla în microfon: — Sunt prins într-un vârtej! Turbulenţă extremă! Sunt în mijlocul unui nenorocit de uragan! — Unu Lima Foxtrot, te afli la doar patru minute şi jumătate de Aeroportul Internaţional Denver, iar pe monitoarele noastre nu apare niciun semn de turbulenţă în aer. — Nu-mi pasă ce e pe monitoarele voastre! Vă spun… brusc, tonul vocii se ascuţi: SOS! SOS… Cei din turnul de control priveau şocaţi dispariţia punctului luminos de pe ecranul radarului.   Manhattan, New York   În zori, într-o zonă de sub Podul Manhattan de peste East River, nu departe de docul numărul şaptesprezece, vreo şase ofiţeri de poliţie în uniforme şi detectivi în civil erau adunaţi în jurul unui cadavru complet îmbrăcat, care zăcea pe marginea râului. Corpul fusese aruncat neglijent, iar capul i se bălăngănea în mod sinistru înainte şi înapoi în apă, o dată cu oscilaţiile fluxului. Bărbatul care conducea operaţiunea, detectivul Earl Greenburg, de la Secţia Omucideri Sud, terminase procedurile oficiale obligatorii. Nimeni nu fusese lăsat să se apropie de cadavru până când nu se făcuseră fotografii, iar el însuşi luase notiţe cu privire la scena crimei, în timp ce ofiţerii căutau orice dovadă care s-ar fi putut afla prin apropiere. Mâinile victimei fuseseră înfăşurate în pungi curate de plastic. Carl Ward, medicul legist, îşi termină inspecţia, apoi se ridică şi îşi scutură pământul de pe pantaloni. Îi privea pe cei doi detectivi care conduceau operaţiunea. Detectivul Earl Greenburg era un profesionist, părea un bărbat capabil şi avea un trecut impresionant. Detectivul Robert Praegitzer avea părul grizonat şi aerul blazat al celui care mai văzuse de multe ori lucruri din astea. Ward se întoarse către Greenburg: — E al tău, Earl. — Ce avem aici? — Cauza evidentă a morţii este beregata tăiată, chiar peste artera carotidă. Are rotulele sparte şi se pare că are şi vreo câteva coaste rupte. Cineva l-a aranjat destul de bine. — Dar ora decesului? Ward privi în jos, către apa care clipocea lângă capul victimei. — Greu de spus. Bănuiesc că l-au aruncat aici cândva după miezul nopţii. O să-ţi fac un raport complet după ce ajungem cu el la morgă. Greenburg îşi îndreptă atenţia asupra cadavrului. Sacou gri, pantaloni albastru închis, cravată albastru deschis, un ceas scump pe încheietura mâinii stângi. Greenburg îngenunche şi începu să caute prin buzunarele sacoului victimei. Dădu cu mâna de un bilet, pe care îl trase afară, ţinându-l de o margine. Citi: „Washington. Luni, 10.a.m. Prima”. Se uită un minut la el, buimăcit. Greenburg căută şi în celălalt buzunar şi găsi alt bilet. — E în italiană. Aruncă o privire înjur. Gianelli! Unul dintre ofiţerii în uniformă alergă către el. — Da, domnule? Greenburg îi dădu biletul. — Poţi să citeşti asta? Gianelli citi rar, cu voce tare: — Ultima şansă. Aşteaptă-mă la docul şaptesprezece cu restul drogurilor sau o să înoţi cu peştii. Îi dădu biletul înapoi. Robert Praegitzer păru surprins: — O lovitură a Mafiei? De ce l-ar fi lăsat aici, afară, la vedere? — Bună întrebare. (Greenburg inspectă şi restul buzunarelor victimei. Scoase un portmoneu şi îl deschise. Era doldora de bani. E limpede ca lumina zilei că nu banii lui îi interesau. Scoase un card din portmoneu.) Numele victimei e Richard Stevens. Praegitzer pufni: — Richard Stevens… N-am citit ceva despre el în ziare de curând? — Despre soţia lui, spuse Greenburg, Diane Stevens. E martor la tribunal, în procesul pentru crimă al lui Tony Altieri. — Aşa e, spuse Praegitzer. Depune mărturie împotriva naşului naşilor. Şi se întoarseră amândoi, pentru a privi cadavrul lui Richard Stevens.     1   În centrul Manhattan-ului, în sala de judecată numărul treizeci şi şapte a Curţii Supreme de Justiţie de pe Strada Centrală, la numărul 180, procesul lui Anthony (Tony) Altieri era în plină desfăşurare. Sala de judecată largă şi impozantă era plină până la refuz cu reprezentanţi ai presei şi publicului. La masa acuzaţilor se afla Anthony Altieri, tolănit într-un scaun cu rotile, arătând ca o broască grasă şi palidă încolăcită în jurul propriului trup. Numai ochii îi erau vii şi, de fiecare dată când o privea pe Diane Stevens, aşezată pe scaunul martorilor, aceasta putea simţi la propriu pulsul urii lui. Lângă Altieri stătea Jake Rubenstein, apărătorul său. Rubenstein era vestit prin două lucruri: clientela sa de lux, formată mai ales din mafioţi şi faptul că aproape toţi clienţii lui erau achitaţi. Rubenstein era un bărbat micuţ, vioi, cu o minte ascuţită şi o imaginaţie sclipitoare. Nu apărea niciodată la fel, în sala de judecată. Loviturile de teatru în sala de judecată erau armele lui şi era foarte priceput la asta. Era strălucit în evaluarea adversarilor săi, cu un instinct de fiară în a le găsi slăbiciunile. Câteodată, Rubenstein îşi imagina că e un leu care se apropie încet de prada lui, gata de a sări… sau un păianjen viclean, ţesând o pânză care, în final, să-i prindă în cursă şi să-i lase fără apărare. Alteori, era un pescar răbdător, care arunca uşurel un fir în apă şi îl mişca îndelung înainte şi înapoi, până când martorul credul muşca momeala. Avocatul studia cu atenţie martora. Diane Stevens era un pic trecută de treizeci de ani şi avea o aură de eleganţă, trăsături patriciene şi păr moale, blond. Ochi verzi. Figură încântătoare. O înfăţişare de fată din vecini. Purta un taior negru, făcut la comandă. Jake Rubenstein ştia că ea făcuse o impresie favorabilă juriului cu o zi înainte. Trebuia să fie atent cum se purta cu ea. Pescar, decise el. Rubenstein se apropie fără grabă de boxa martorilor, iar când vorbi, vocea lui era blândă: — Doamnă Stevens, ieri aţi depus mărturie că în ziua aflată în discuţie, 14 octombrie, conduceaţi maşina înspre sud, pe lângă parcul Henry Hudson, moment când aţi avut o pană de cauciuc şi aţi oprit lângă autostradă, la ieşirea către Strada 158, pe un drum auxiliar către Parcul Fort Washington? — Da. Vocea ei era blândă şi calculată. — Ce v-a făcut să opriţi chiar în acel loc? — Ştiam că trebuia să ies de pe artera principală datorită penei de cauciuc şi printre copaci vedeam acoperişul unei cabane. M-am gândit că poate acolo era cineva care putea să mă ajute. Nu aveam roată de rezervă. — Sunteţi membră într-un club auto? — Da. — Şi aveţi telefon în maşină? — Da. — Atunci de ce nu aţi sunat la clubul auto? — M-am gândit că ar fi durat prea mult. — Desigur, spuse Rubenstein plin de înţelegere. Şi cabana era chiar acolo. — Da. — Aşa că v-aţi dus la cabană, pentru a cere ajutor. — Exact. — Era încă lumină afară? — Da, era cinci după-amiază. — Aşadar, puteaţi vedea clar? — Da. — Ce aţi văzut, doamnă Stevens? — L-am văzut pe Anthony Altieri… — Oh… Îl cunoşteaţi dinainte? — Nu. — Ce v-a făcut să fiţi sigură că era Anthony Altieri? — Îi văzusem fotografia în ziare şi… — Aşadar, văzuserăţi fotografii care semănau cu acuzatul? — Păi… — Ce aţi văzut în cabană? Diane Stevens respiră adânc, înfiorată. Vorbi rar, ca şi cum ar fi revăzut scena în minte. — În cameră se aflau patru bărbaţi. Unul dintre ei era legat de un scaun. Domnul Altieri părea să-l interogheze, iar ceilalţi doi îl flancau. Vocea îi tremură. Domnul Altieri a scos un pistol, a strigat ceva şi… şi l-a împuşcat pe bărbat în ceafă. Jake Rubenstein aruncă o privire de-a lungul băncii juriului. Erau cu toţii absorbiţi de mărturia ei. — Ce aţi făcut atunci, doamnă Stevens? — Am fugit înapoi la maşină şi am sunat la 911 de pe telefonul mobil. — Şi apoi? — Am plecat cu maşina. — Aşa, cu cauciucul spart? — Da. Era timpul să agite un pic momeala prin apă. — De ce nu aţi aşteptat poliţia? Diane aruncă o privire către masa acuzaţilor. Altieri o privea cu o rea-voinţă nedisimulată. Privi în altă parte: — Nu am putut rămâne acolo pentru că mă… mă temeam ca nu cumva bărbaţii aceia să iasă din cabană şi să mă vadă. — Asta e foarte uşor de înţeles. (Vocea lui Rubenstein se înăspri.) Ceea ce nu e de înţeles, e faptul că atunci când poliţia a răspuns apelului dumneavoastră de urgenţă şi au intrat în cabană, nu numai că nu era nimeni acolo, doamnă Stevens, dar nu au găsit nicio urmă că acolo fusese cineva, ca să nu mai vorbim de vreun cadavru. — Nu ştiu ce să spun. Eu… — Sunteţi artistă, nu? Întrebarea o luă prin surprindere. — Da… — Aveţi succes? — Cred că da, dar ce legătură… Era timpul să tragă cârligul. — Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu-i aşa? Întreaga ţară vă vede la ştirile de seară şi pe primele pagini ale… Diane îl privi furioasă: — Nu am făcut asta pentru publicitate. Pentru nimic în lume nu aş trimite un om nevinovat în… — Cuvântul cheie este nevinovat, doamnă Stevens. Iar eu voi dovedi dincolo de orice îndoială că domnul Altieri este nevinovat. Vă mulţumesc. Am terminat cu dumneavoastră. Diane Stevens ignoră dublul înţeles. Când coborî pentru a se întoarce la locul ei, fierbea. — Pot să plec? îi şopti procurorului. — Da, voi trimite pe cineva să vă însoţească. — Nu e nevoie. Vă mulţumesc. Se îndreptă către uşă şi apoi către garaj, iar cuvintele avocatului îi răsunau în urechi. Sunteţi artistă, nu?… Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu? Era degradant. Totuşi, în mare, era mulţumită de felul în care decursese mărturia ei. Spusese juriului exact ceea ce văzuse şi nu aveau niciun motiv să se îndoiască de ea. Anthony Altieri urma să fie condamnat şi trimis la închisoare pentru tot restul vieţii şi totuşi, Diane nu se putea abţine să nu se gândească, înfiorându-se, la privirile veninoase pe care acesta i le aruncase. Îi dădu biletul funcţionarului din parcare şi acesta plecă să-i aducă maşina. Două minute mai târziu, Diane conducea spre nord, în drum spre casă.   La colţ era un semn de oprire. În timp ce Diane frâna pentru a opri, un tânăr bine îmbrăcat care stătea în intersecţie se apropie de maşina ei. — Mă scuzaţi. M-am rătăcit. Aţi putea să…? Diane coborî fereastra. — Aţi putea să-mi spuneţi cum să ajung la tunelul Holland? Vorbea cu accent italian. — Da. E foarte simplu. Mergeţi înainte până la prima… Bărbatul ridică braţul şi în mână avea o armă cu amortizor. — Ieşiţi din maşină, doamnă. Imediat! Diane păli. — Bine. Te rog, nu… Bărbatul făcu un pas înapoi ca să-i facă loc să deschidă uşa, dar Diane îşi propti piciorul în acceleraţie, făcând maşina să o ia la goană. Auzi geamul din spate sfărâmându-se când un glonţ trecu prin el şi apoi pocnitura unui alt glonţ care lovise partea din spate a maşinii. Inima îi bătea aşa de tare, că îi era greu şi să respire. Diane Stevens citise despre furturile de maşini, dar pentru ea fuseseră întotdeauna lucruri îndepărtate, ceva ce li se întâmpla altor oameni. Şi bărbatul acesta încercase să o ucidă. Hoţii de maşini făceau asta? Diane întinse mâna după telefonul celular şi sună la 911. Dură aproape două minute până răspunse un operator: — 911. Ce urgenţă aveţi? Chiar în timp ce explica ce i se întâmplase, Diane ştia că nu era nicio speranţă. Bărbatul probabil că a dispărut de mult. — Voi trimite un ofiţer acolo. Îmi puteţi spune numele, adresa şi numărul dumneavoastră de telefon? Diane i le spuse. Inutil, gândea ea. Aruncă o privire în spate, către geamul spart, şi se înfioră. Îşi dorea cu disperare să-l sune pe Richard la birou şi să-i povestească ce se întâmplase, dar ştia că lucra la un proiect urgent. Dacă l-ar fi sunat şi i-ar fi spus ceea ce i se întâmplase, s-ar fi supărat şi ar fi alergat pentru a fi alături de ea, dar nu voia ca el să rateze termenul limită. Avea să-i spună ce se întâmplase când va ajunge acasă. Şi, brusc, prin minte îi trecu un gând care-i îngheţă sângele în vene. Bărbatul o aşteptase pe ea, sau era doar o coincidenţă? Îşi aminti de conversaţia purtată cu Richard la începutul procesului: — Nu cred că ar trebui să depui mărturie, Diane. Ar putea fi periculos. — Nu te teme, dragă. Altieri va fi condamnat. Îl vor închide pentru totdeauna. — Dar are prieteni şi… — Richard, dacă nu aş face asta, nu m-aş mai putea suporta. Ceea ce tocmai se întâmplase trebuie să fi fost o coincidenţă, hotărî Diane. Nu se poate ca Altieri să fie destul de nebun, încât să-mi facă ceva, mai ales acum, în timpul procesului. Diane ieşi de pe autostradă şi conduse spre vest, până ajunse la clădirea în care se afla apartamentul ei, pe Strada 75 Est. Înainte de a trage maşina în garajul subteran, aruncă o ultimă privire grijulie în oglinda retrovizoare. Totul părea normal.   Apartamentul era un duplex spaţios, situat la parter, cu un living mare, ferestre din podea până în tavan şi un şemineu mare, din marmură. Erau canapele înflorate cu spătar înalt, fotolii, o bibliotecă încastrată în perete şi un ecran uriaş de televizor. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri în toate culorile curcubeului: un Childe Hassam, un Jules Pascin, un Thomas Birch, un George Hitchcock şi, într-o zonă specială, un grupaj din picturile Dianei. La etaj se aflau un dormitor principal şi o baie, un al doilea dormitor, de oaspeţi, şi un atelier însorit în care lucra Diane. Pe pereţi erau atârnate câteva dintre picturile ei. Pe un şevalet, în mijlocul camerei, se afla un portret doar pe jumătate terminat. Primul lucru pe care îl făcu Diane când ajunse acasă fu să dea fuga în atelier. Dădu jos de pe şevalet portretul pe jumătate terminat şi îl înlocui cu o pânză nouă. Începu să schiţeze faţa bărbatului care încercase să o ucidă, însă mâinile îi tremurau atât de tare, că trebui să se oprească.   — Asta e partea pe care o urăsc cel mai mult în munca mea, se plângea detectivul Earl Greenburg, în timp ce conducea către apartamentul Dianei Stevens. — E mai bine să le spunem noi, decât să afle de la ştirile de seară, spuse Robert Praegitzer. (Îl privi pe Greenburg.) Îi spui tu? Earl Greenburg încuviinţă din cap, nefericit. Îşi amintea povestea detectivului care se dusese s-o informeze pe o doamnă Adams, soţia unui ofiţer de patrulă, că soţul ei fusese ucis. — E foarte sensibilă, îl avertizase şeful pe detectiv. Va trebui să ai grijă cum îi spui. — Nu-ţi face griji. Mă descurc. Detectivul bătuse la uşa casei lui Adams, iar când soţia acestuia i-a deschis, detectivul întrebase: — Sunteţi văduva lui Adams?   Ţârâitul soneriei de la uşa din faţă o sperie pe Diane. Nu aştepta pe nimeni. Merse la interfon. — Cine e? — Sunt detectivul Earl Greenburg. Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Stevens. Este vorba de hoţul de maşini, îşi spuse. Au venit repede. Apăsă pe butonul de acces şi Greenburg intră pe hol şi ajunse până la uşa ei. — Bună seara. — Doamna Stevens? — Da. Vă mulţumesc că aţi venit aşa de repede. Am început să fac o schiţă a bărbatului, dar… Respiră adânc. Era tuciuriu, cu ochi căprui adânciţi în orbite şi o mică aluniţă pe obraz. Avea un amortizor ataşat la armă şi… Greenburg o privea încurcat. — Îmi pare rău. Nu înţeleg ce… — Hoţul de maşini. Am sunat la 911 şi… (Prinse expresia de pe chipul detectivului.) Nu e vorba despre hoţul de maşini, nu-i aşa? — Nu, doamnă, nu e. Greenburg tăcu un moment. Pot să intru? — Vă rog. Greenburg intră în apartament. Ea îl privea, tremurând. — Ce e? S-a întâmplat ceva? Cuvintele păreau că nu vor să iasă. — Da. Îmi pare rău. Mă… mă tem că vă aduc veşti proaste. E vorba despre soţul dumneavoastră. — Ce s-a întâmplat? Vocea îi tremura. — A avut un accident. — Ce fel de accident? Pe Diane o trecu un fior. Greenburg respiră adânc. — A fost ucis, noaptea trecută, doamnă Stevens. I-am găsit corpul sub un pod de pe East River, în această dimineaţă. Diane îl fixă îndelung, apoi clătină din cap. — Nu aţi nimerit persoana potrivită, domnule locotenent. Soţul meu este la lucru, în laboratorul său. Avea să fie mai dificil decât anticipase el. — Doamnă Stevens, soţul dumneavoastră s-a întors acasă noaptea trecută? — Nu, dar Richard lucrează adesea toată noaptea. E om de ştiinţă. Devenea din ce în ce mai agitată. — Doamnă Stevens, ştiţi că soţul dumneavoastră avea legături cu Mafia? Diane albi: — Cu Mafia? Sunteţi nebun? — Am descoperit… Diane începu să gâfâie. — Aş vrea să văd actele dumneavoastră. — Sigur. (Detectivul Greenburg scoase legitimaţia şi i-o arătă.) Diane se uită la ea, i-o înapoie şi îl pocni cu putere peste faţă. — Municipalitatea vă plăteşte pentru a merge să speriaţi cetăţenii cinstiţi? Soţul meu nu e mort! E la lucru! strigă ea. Greenburg văzu în ochii ei şocul şi negarea. — Doamnă Stevens, aţi vrea să trimit pe cineva să aibă grijă de dumneavoastră şi… — De dumneavoastră trebuie să aibă cineva grijă. Şi acum, ieşiţi afară de aici. — Doamnă Stevens… — Acum! Greenburg scoase o carte de vizită şi o puse pe masă. — În caz că vreţi să vorbiţi cu mine, acesta este numărul meu. În timp ce mergea către uşă, Greenburg se gândea, Ce să zic, m-am descurcat extraordinar. La fel de bine aş fi putut să zic „Dumneavoastră sunteţi văduva Stevens?” După ce detectivul Earl Greenburg plecă, Diane Stevens încuie uşa şi suspină. Idiotul! Să nimerească apartamentul greşit şi să încerce să mă sperie. Ar trebui să-l reclam. Îşi privi ceasul. Richard se va întoarce acasă în curând. Ar trebui să mă apuc să pregătesc cina. Voia să facă paella, felul lui preferat. Se duse în bucătărie şi se apucă de preparat.   Datorită domeniului de maximă securitate în care lucra Richard, Diane nu-l deranja niciodată la laborator, iar dacă n-o suna ştia că e un semn că întârzie. La ora opt, paella era gata. O gustă şi zâmbi satisfăcută. Era gătită exact aşa cum îi plăcea lui Richard. La ora zece, când el încă nu sosise, Diane o puse în frigider şi lipi un bileţel pe uşa acestuia: Dragul meu, cina e-n frigider. Vino şi trezeşte-mă. Lui Richard avea să-i fie foame când ajungea acasă. Dintr-o dată, Diane se simţi sfârşită. Se dezbrăcă, îşi puse o cămaşă de noapte, se spălă pe dinţi şi se băgă în pat. În câteva minute, adormi buştean.   La trei dimineaţa, se trezi ţipând.     2   Diane nu s-a oprit din tremurat până în zori. Răceala îi pătrundea până la oase. Richard era mort. Nu avea să-l mai vadă niciodată, nu avea să-i mai audă niciodată vocea, nu avea să-i mai simtă niciodată îmbrăţişarea. Şi e vina mea. Nu ar fi trebuit să intru niciodată în acea sală de judecată. Oh, Richard, iartă-mă… te rog, iartă-mă… nu cred că pot continua să trăiesc fără tine. Tu erai viaţa mea, motivul meu de a trăi, iar acum nu mai am nimic. Îşi dorea să se micşoreze, să se transforme într-o mică minge. Îşi dorea să dispară. Îşi dorea să moară. Stătea acolo, întinsă, răvăşită de durere, gândindu-se la trecut, la felul în care Richard îi schimbase viaţa… Diane West crescuse în Sands Point, New York, o zonă bogată şi liniştită. Tatăl ei era chirurg, iar mama ei artistă. Diane începuse să deseneze încă de la trei ani. Fusese la internatul Sf. Paul şi, pe când era în primul an de liceu, avusese o scurtă relaţie cu carismaticul ei profesor de matematică. El îi spunea că voia să se căsătorească cu ea şi că ea era pentru el singura femeie din lume. Când a aflat că avea soţie şi trei copii, Diane a decis că era ceva în neregulă fie cu matematica lui, fie cu memoria, şi se mutase la Liceul Wellesley. Era obsedată de artă, îşi petrecea orice moment liber pictând. Când a absolvit, Diane începuse să vândă picturi şi dobândise o reputaţie de artist promiţător. În acea toamnă, o galerie foarte importantă de pe Fifth Avenue îi oferi Dianei propria expoziţie, care se dovedi un succes enorm. Proprietarul galeriei, Paul Deacon, era un afro-american bogat şi erudit care ajutase la dezvoltarea carierei Dianei. În seara inaugurării, salonul era ticsit. Deacon o întâmpină pe Diane, cu un zâmbet mare pe faţă. — Felicitări! Deja am vândut majoritatea picturilor! Vreau să deschid o altă expoziţie în câteva luni, imediat ce eşti pregătită. Diane era încântată. — Minunat, Paul. — O meriţi. O bătu pe umăr şi plecă în grabă. Diane semna un autograf, când un bărbat veni în spatele ei şi spuse: — Îmi plac curbele tale. Diane împietri. Furioasă, se răsuci pe călcâie şi deschise gura pentru a-i da o replică tăioasă, când el continuă: — Au delicateţea unui Rossetti sau a unui Manet. Studia una dintre picturile ei, de pe perete. — Oh, se abţinu Diane, exact la timp. (Îl privi mai cu atenţie. Părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani. Avea cam un metru optzeci, o constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri, strălucitori. Purta un costum maro deschis, cămaşă albă şi cravată maro.) — Eu… vă mulţumesc. — Când aţi început să pictaţi? — Când eram copil. Mama a fost pictoriţă. — Mama a fost bucătăreasă, zâmbi el, dar eu nu ştiu să gătesc. Ştiu cum te cheamă. Numele meu e Richard Stevens. În acel moment, Paul Deacon se apropie cu trei pachete. — Iată picturile dumneavoastră, domnule Stevens. Bucuraţi-vă de ele. I le dădu şi se îndepărtă. — Ai cumpărat trei din picturile mele? îl privi Diane, surprinsă. — Mai am două în apartamentul meu. — Sunt… sunt flatată. — Apreciez talentul. — Mulţumesc. El ezită: — Ei bine, probabil eşti ocupată, aşa că o să plec… — Nu, nu sunt, se auzi Diane spunând. — Bine, zâmbi el, apoi ezită. Ai putea să-mi faci o mare favoare, domnişoară West. Diane se uită la mâna lui stângă. Nu purta verighetă. — Da? — Se întâmplă să am două bilete la premiera unei repuneri în scenă a piesei Blithe Spirit, de Noël Coward, mâine seară, şi nu am cu cine să merg. Dacă eşti liberă…? Diane îl studie un moment. Părea drăguţ şi era foarte atrăgător dar, la urma urmelor, era un străin. Prea periculos. Mult prea periculos. Şi se auzi spunând: — Mi-ar face plăcere.   Seara următoare s-a dovedit a fi încântătoare. Richard Stevens era o companie amuzantă şi s-au înţeles de la început. Aveau interese comune în artă, muzică şi multe alte lucruri. Ea se simţea atrasă de el, dar nu era sigură că şi el simţea la fel. La sfârşitul serii, Richard întrebă: — Eşti liberă mâine seară? — Da, răspunse Diane, fără nicio ezitare. În seara următoare, luau cina într-un restaurant liniştit din Soho. — Povesteşte-mi despre tine, Richard. — Nu sunt multe de spus. M-am născut la Chicago. Tatăl meu era arhitect şi proiecta clădiri prin toată lumea, iar eu şi mama călătoream cu el. Am frecventat vreo zece şcoli din diferite ţări şi am învăţat să vorbesc câteva limbi străine — pentru autoapărare. — Ce lucrezi? — Lucrez la KIG — Kingsley International Group. E o corporaţie foarte mare. — Sună incitant. — E fascinant. Ne ocupăm cu cercetarea în domeniul tehnologiei de ultimă oră. Dacă am avea un motto, ar suna cam aşa: „Dacă nu avem acum un răspuns, aşteptaţi până mâine.”   După cină, Richard a condus-o pe Diane acasă. La uşă, îi luă mâna şi spuse: — A fost o seară minunată. Mulţumesc. Şi a plecat. Diane a rămas acolo, privindu-l cum pleacă. Mă bucur că e un domn şi nu un lup. Chiar mă bucur. La naiba!   După aceea, s-au întâlnit în fiecare seară şi, de fiecare dată când îl vedea, simţea că o învăluie aceeaşi căldură plăcută. Într-o vineri seară, Richard îi spuse: — În fiecare sâmbătă, antrenez o echipă din Campionatul de Juniori. Ţi-ar plăcea să vii şi să priveşti? — Mi-ar plăcea foarte mult, domnule antrenor, încuviinţă Diane. În dimineaţa următoare, Diane îl urmărea pe Richard lucrând cu micii jucători zeloşi. Era blând, atent şi răbdător, ţipând de bucurie când Tim Holm, un puşti de zece ani, prindea câte o minge; era evident că puştii îl adorau. Mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc, gândea Diane.   Câteva zile mai târziu, Diane lua un prânz uşor cu câteva prietene şi, ieşind din restaurant, au trecut pe lângă un salon unde o ţigancă ghicea viitorul. — Hai să ne ghicim norocul, spuse Diane, dintr-o dată. — Nu pot, Diane. Trebuie să mă întorc la lucru. — Şi eu. — Eu trebuie să-l iau pe Johnny. — Ce-ar fi să te duci tu, şi ne spui şi nouă ce ţi-a zis. — Bine. O să mă duc. Cinci minute mai târziu, Diane se pomeni stând singură cu o baborniţă cu faţa suptă, cu gura plină de dinţi de aur şi un şal murdar pe cap. E o prostie, gândea Diane. De ce fac asta? Dar ştia de ce o făcea. Voia să întrebe dacă ea şi Richard aveau un viitor împreună. Doar ca să mă distrez, îşi spuse. Diane o privi pe bătrână ridicând un pachet de cărţi de tarot şi începând să le amestece, fără să-şi ridice privirea. — Aş vrea să ştiu dacă… — Ssst. Femeia întoarse o carte pe faţă. Era figura clovnului, îmbrăcat ţipător şi cu un săculeţ pe umăr. Femeia îl studie un moment. — Ai multe secrete de aflat. Întoarse o altă carte. Asta e Luna. Ai dorinţe de care nu eşti sigură. Diane ezită şi încuviinţă din cap. — E vorba de un bărbat? — Da. Bătrâna întoarse următoarea carte. — Asta este cartea amantului. — Ăsta e un semn bun? zâmbi Diane. — Vom vedea. Ne vor spune următoarele trei cărţi. Spânzuratul. (Pufni, ezită, şi întoarse următoarea carte.) Diavolul, murmură. — Asta e rău? întrebă Diane amuzată. Ghicitoarea nu răspunse. Diane o urmărea pe bătrână întorcând următoarea carte. Vocea ei era sinistru de goală. — Cartea morţii. Diane se ridică. — Nu cred nimic din toate astea, spuse furioasă. Femeia privi în sus şi spuse, cu o voce seacă: — Nu contează ce crezi tu. Moartea te înconjoară din toate părţile.       [1] Turişti blestemaţi! (în lb. germană, în text) (n. tr.) [2] S-a întâmplat ceva? (în lb. germană, în text) (n. tr.) [3] E în stare să meargă? (în lb. franceză, în text) (n. tr.)