Sidney Sheldon carti

Prolog   Zair, Africa 7 septembrie 1976 John Nordyke, în vârstă de 21 de ani, student la biologie la Universitatea din Yale, se trezise în zori la marginea unui sat situat la nord de Bumba în Zair. Se întoarse în sacul său de dormit, ud de transpiraţie şi aruncă o privire prin plasa de naylon a cortului său de alpinist, ascultând clipocitul ploii tropicale, care, revărsându-se asupra pădurii, domina zgomotele satului ce se trezea la viaţă. O adiere uşoară aducea cu ea mirosul cald şi acru al baligii de vacă amestecat cu fumul penetrant al focului din bucătărie. Foarte departe, deasupra lui, văzu maimuţe sărind în arborii stufoşi care acopereau cerul. John a dormit rău toată noaptea şi când s-a trezit se simţea atât de slăbit încât nu se putea ţine pe picioare. Se simţea chiar mai rău decât aseară când a avut febră şi frisoane aproape la o oră după cină. Şi-a spus că poate s-a îmbolnăvit de friguri. Cu toate acestea el era convins că a luat medicamentul preventiv: fosfat de clorochină. Problema este că n-a putut evita roiul de ţânţari care se ridica în fiecare seară din mlaştinile ascunse ale pădurii virgine. Clătinându-se, a plecat totuşi în sat pentru a cere informaţii despre cel mai apropiat dispensar. Un misionar i-a spus că în Yambuku, un orăşel situat câţiva kilometri spre est, se află o misiune belgiană. Bolnav şi neliniştit, John îşi strânse lucrurile în grabă, înghesuindu-şi cortul şi sacul de dormit în rucsac şi plecă spre Yambuku. John reuşise să-şi ia un concediu de şase luni de la universitate pentru a merge în Africa să fotografieze animale ameninţate cu dispariţia; printre acestea, gorila munţilor. Acesta era de fapt visul copilăriei sale: să imite exploratorii cele­bri ai secolului XIX, care au deschis drum pe continentul negru. Yambuku era puţin mai mare decât satul pe care tocmai îl părăsise şi spitalul misiunii nu-i inspira nici o încredere. Acesta era construit dintr-un ansamblu de clădiri în piatră, care însă se aflau într-o stare jalnică. Acoperişurile erau din tablă rulată sau din paie ca cele ale caselor indigene şi, în mod cert, o parte din clădiri nu dis­puneau de electricitate. John fu primit de o călugăriţă îmbrăcată în haine tradiţionale, care nu vorbea decât franceza şi care-l rugă să-şi aştepte rândul format dintr-o mulţime de indigeni, aflaţi în toate gradele de epuizare şi de boală. Privindu-i pe ceilalţi paci­enţi, se întrebă dacă nu cumva, stând în preajma lor, s-ar putea îmbolnăvi mai grav decât era. În cele din urmă fu examinat de un medic belgian, care vorbea şi puţină engleză. Examenul rapid confirmă temerile lui John, căci diagnosticul indică un început de malarie. Doctorul îi pre­scrise o injecţie cu clorochină şi îl sfătui să revină după o zi sau două, în caz că nu se va simţi mai bine. Odată examinarea terminată, John fu trimis în sala de tratament unde din nou trebui să aş­tepte mult pentru a-şi primi injecţia. Cu stupoare, remarcă şi lipsa oricăror măsuri aseptice. Infir­miera nu avea ace suficiente şi se mulţumea să folosească doar trei seringi, rând pe rând. John era sigur că acestea nu erau destul de bine steri­lizate pentru a omorî toţi microbii. Şi apoi, infir­miera scotea seringile din baia de sterilizare cu degetele. Pentru că rândul său se apropia, era pe punctul de a protesta, dar pe lângă faptul că nu vorbea curent franceza, ştia că avea totuşi ne­voie de acest tratament. Timp de două zile, John se simţi mai bine. Rămase în preajma oraşului Yambuku şi pentru a nu se plictisi făcu câteva fotografii bărbaţilor din tribul Budza care, fiind vânători iscusiţi, s-au arătat foarte încântaţi de a-şi face cunoscută măiestria în întreaga lume. În cea de-a treia zi însă, în timp ce se pregătea să-şi reia călătoria urcând spre fluviul Zair, pe urmele lui Henry Stanley, John s-a simţit dintr-o dată foarte rău. Totul a început cu o violentă durere de cap, urmată imediat de frisoane, apoi de febră şi gheaţa, iar cele din urmă de diaree. În speranţa că această stare va fi trecătoare, se întoarse în cortul său şi petrecu noaptea visându-se acasă, acolo unde se găseau aşternuturi curate şi o baie la capătul coridorului. Dimineaţa îşi dădu seama că era slăbit şi deshidratat şi, în plus, constată că vomitase de multe ori în timpul nopţii. Extrem de speriat îşi făcu bagajul rapid şi o porni greoi pe drumul ce ducea spre spitalul misiunii belgiene, însă, chiar când ajunse în incinta spitalului vomă cu sânge foarte roşu şi căzu prăbuşindu-se. O oră mai târziu se trezi într-o cameră cu încă doi bolnavi, ambii suferind de malarie rebelă la orice tip de medicament. Medicul, acelaşi care l-a examinat pe John la vizita sa anterioară, se arătă neliniştit de gravi­tatea stării sale şi, în plus, constată câteva noi   simptome: o surprinzătoare erupţie cutanată pe piept şi hemoragii superficiale pe pleoapele ochilor. În aceste condiţii, medicul îşi dădu sea­ma că nu era un caz tipic de malarie. Încercând o precauţie suplimentară, el decise prescrierea unui tratament cu cloromfenicol, în caz că tânărul ar putea suferi şi de o formă de febră tifoidă.   16 septembrie 1976 Dr. Lugasa, comisar al sănătăţii publice în regiunea Bumba, privea prin fereastra deschisă a biroului său fluviul Zair care scânteia în lumina soarelui de dimineaţă. Îi păru rău că nu se numeşte Congo şi că nu are misterul şi celebritatea ce înconjoară acest nume. Apoi, nu fără efort, re­veni la treburile sale şi reciti scrisoarea pe care o primise de la spitalul misiunii din Yambuku în legătură cu decesul unui american, un oarecare John Nordyke şi cel al unui agricultor venit de pe o plantaţie din apropierea râului Ebola. După opinia medicului misiunii, decesele au avut drept cauză o maladie cu o propagare rapidă căci doi bolnavi spitalizaţi în aceeaşi cameră cu ameri­canul, patru membri ai personalului care l-au îngrijit, cei din anturajul agricultorului şi încă alţi zece consultanţi exteriori prezintă aceleaşi grave simptome. Doctorul Lugasa ştia că avea de ales între două soluţii. Prima, aceea de a nu face nimic şi, indiscutabil, era cea mai bună. Doar Dumnezeu ştia câte maladii contagioase mai ascundea jungla tropicală! A doua, consta în completarea a numeroase formulare oficiale care urmau apoi a fi trimise la Kinshasa, unde cineva bine plasat în ierarhia cadrelor medicale ar fi decis, fără îndoială, că este mult mai prudent să lase evenimentele să-şi continue drumul lor, fără a interveni din afară. De asemenea, dr. Lugasa ştia că, dacă se va hotărî să completeze formularele, va fi obligat să facă şi o călătorie până la Yambuku, fapt ce nu-i surâdea deloc mai ales în acest sezon umed şi cald. De aceea, cu un vag sentiment de culpabili­tate, dr. Lugasa aruncă scrisoarea în coşul cu hârtie.   23 septembrie 1976 O săptămâna mai târziu, doctor Lugasa îşi plim­ba nervozitatea de pe un picior pe altul în timp ce aştepta aterizarea bătrânului DC3 pe aeroportul din Bumba. Cel care coborî primul fu doctorul Bouchard, superiorul lui Lugasa, care sosea toc­mai de la Kinshasa. În ajun, dr. Lugasa îi telefona lui Bouchard pentru a-l informa că o gravă epi­demie a unei boli necunoscute s-a răspândit în jurul spitalului misiunii din Yambuku. Maladia lovise nu numai indigenii ci şi personalul spitalu­lui. Cu toate acestea, Lugasa nu spusese nimic despre scrisoarea pe care o primise în urmă cu o săptămână. Cei doi medici se salutară înainte de a urca în splendida Toyota Corola a doctorului Lugasa. Bouchard îl întrebă dacă mai are şi alte informaţii despre Yambuku, în afara celor oficiale. Lugasa tuşi uşor, contrariat încă de ştirile anun­ţate dimineaţa la radio. Se pare că la Yambuku din cei 17 membri ai personalului medical, 11 erau deja morţi, la fel şi aproximativ 140 dintre locuitorii satului. Spitalul se închisese întrucât rămăseseră prea puţine cadre medicale, care oricum nu ar fi putut face faţă situaţiei. Bouchard decise să pună în carantină întreaga regiune Bumba. Dădu imediat toate telefoanele care erau necesare şi îi comunică lui Lugasa că este absolut necesar să se deplaseze împreună, în ziua următoare, la Yambuku pentru a vedea cu ochii lor ce se petrece acolo. Ideea nu-i surâdea deloc doctorului Lugasa.   24 septembrie 1976 A doua zi, când cei doi medici ajunseseră în curtea pustie a spitalului misiunii din Yambuku, fură întâmpinaţi de o linişte sinistră. Un şobolan străbătu în lung balustrada de deasupra pridvoru­lui gol şi o duhoare putredă îi pătrunse adânc. Acoperindu-şi nasul cu o batistă, ei părăsiseră locul cu pricina şi se îndreptă cu prudenţă spre clădirea cea mai apropiată. Acolo găsiră două cadavre care se aflau într-un avansat grad de degradare din cauza căldurii. În cea de-a treia clădire a spitalului singurul vieţuitor era o infirmi­eră care delira din cauza febrei. Cei doi medici trecură apoi în sala de operaţii, acum pustie, şi se grăbiră să-şi îmbrace halatele, să-şi pună mănuşile şi măştile, măsuri însă prea tardive pen­tru a se mai proteja. Se ocupară în primul rând de infirmiera bolnavă, iar apoi începură să caute şi ceilalţi membri ai personalului medical. Printre cei 30 de morţi din spital, găsiră patru pacienţi care, deşi aflaţi la un pas de moarte, mai respi­rau încă. Dr. Bouchard trimise un mesaj prin radio la Kinshasa, cerând armatei aviatice a Zairului să vină în Yambuku pentru a transporta în capitală bolnavii de la spitalul misiunii, care mai erau încă în viaţă. De asemenea, Bouchard a insistat ca personalul medical din capitală să adopte tehnici drastice de izolare a bolnavilor din Yambuku, su­bliniind periculozitatea acestei maladii extrem de contagioase.   30 septembrie 1976 Infirmiera belgiană transportată cu avionul spre Kinshasa muri la orele trei dimineaţa, în ciuda celor şase zile de tratament intens. Nu fusese pus nici un diagnostic dar după autopsie, probe de sânge, de ficat, splină şi creier, fură trimise Ins­titutului de medicină tropicală de la Anvers, Bel­gia, Centrului pentru Controlul Bolilor din Atlanta, Statele Unite, şi Institutului de Cercetări Microbiologice din Porton Down, în Anglia. În regiunea Yambuku erau acum 280 de cazuri atinse de această maladie, iar rata mortalităţii ajunsese la 90%.   13 octombrie 1976 Virusul Yambuku a fost izolat, în acelaşi timp, în laboratoarele a trei ţări. Se ştia deja că avea o structură asemănătoare cu cea a virusului Marburg, descoperit în 1967 în cazul unei epidemii mortale ce lovise maimuţele verzi dintr-un labo­rator din Uganda. Noul virus, mult mai periculos decât Marburg, fu numit Ebola, după numele râului ce curgea la nord de Bumba. Era considerat micro-organismul cel mai puternic după ciuma bubonică.   16 noiembrie 1976 La două luni de la prima sa manifestare, maladia necunoscută de la Yambuku era considerată ca şi oprită căci nici un caz nu mai fusese semnalat în regiune în ultimele săptămâni.   3 decembrie 1976 Carantina din regiunea Bumba fu ridicată şi legăturile aeriene restabilite. Virusul Ebola se întorsese, în mod cert, la sursa sa la fel de mis­terioasă. O echipă internaţională de specialişti, printre care doctorul Cyrill Dubchek de la Centrul pentru Controlul Bolilor, ce a avut un rol important în localizarea virusului febrei din Lhassa, a străbătut toată regiunea contând să descopere un eventual rezervor al virusului Ebola la mamifere, păsări sau insecte. Din nefericire, virologii n-au găsit nimic. Nici măcar o urmă.   Los Angeles, California 14 ianuarie 1986 Doctorul Rudolph Richter, marele şi recunos­cutul oftalmolog originar din Germania de Vest, membru fondator al clinicii Richter din Los Angeles, îşi potrivi ochelarii, îşi privi anunţurile publicitare de pe masa rotundă din sala de con­ferinţe a clinicii. În dreapta, fratele şi asociatul său, William, absolvent al unei şcoli superioare de comerţ, examina anunţurile cu mare atenţie. Reclama era destinată campaniei din trimestrul viitor în vederea încadrării de noi cadre care să lucreze în domeniul asigurării medicale în cadrul clinicii. Această muncă se adresa în special tine­rilor, aflaţi într-o stare fizică foarte bună, fapt pe care William îl subliniase deja în anunţuri. Rudolph era mulţumit de treaba făcută de fra­tele său. Era de altfel şi primul lucru agreabil pentru el în ziua aceea. Totul începuse rău chiar de dimineaţă, când pe autostrada San Diego, în urma unui acroşaj, BMW-ul său, absolut nou, se alesese cu câteva zgârieturi de toată frumuseţea. A urmat apoi acea operaţie urgentă şi dificilă care l-a reţinut la clinică până târziu. A mai fost şi bolnavul acela atins de o formă ciudată de SIDA, cu complicaţii extrem de bizare, care i-a tuşit în faţa, atunci când a trebuit să-i examineze retinele. Şi ca să fie tot tacâmul, a fost muşcat şi de una din maimuţele care serveau cercetărilor asupra herpesului ocular. Doamne, ce zi! Rudolph aprecie un anunţ destinat numărului de dimineaţă al revistei «Los Angeles Time». Era perfect. Campania publicitară, condusă de William, prevedea şi o reclamă de 30 de secunde la televiziune în cadrul jurnalului de seară. Era un clip publicitar cu fete în bikini, care, extrem de vesele, jucau volei în compania unor băieţi su­perbi pe o plajă din Malibu. Aceasta îi aminte lui Rudolph de un anunţ costisitor pentru Pepsi-Cola, numai că de această dată era vorba de a vinde ideea asistenţei-medicale propusă de un organism cum era Clinica Richter, în locul prepa­ratelor medicamentoase clasice care puteau fi plătite bucată cu bucată. În jurul lui Rudolph şi al lui William se aflau şi alţi medici ai clinicii, printre care şi doctorul Navarre, medicul-şef. Toţi cei prezenţi erau mem­bri în Consiliul de administraţie şi fiecare deţinea un anumit număr din acţiunile spitalului. William îşi drese vocea şi îi anunţă că aşteaptă întrebările lor. Nimeni nu puse nici o întrebare, ba mai mult îşi exprimară aprobarea unanimă. Apoi, după o discuţie aprinsă în legătură cu construcţia unei anexe a clinicii, destinată aderenţilor, din ce în ce mai numeroşi, din regiunea Newport Beach, şedinţa fu încheiată. Doctorul Richter se întoarse în biroul său şi aranjă foarte încântat, mostrele publicitare în port-documentul său. Biroul lui era o încăpere luxoasă în ciuda salariului său relativ modest. Dar acest salariu era un mic accesoriu pe lângă banii care-i reveneau din acţiuni, căci Clinica Richter, la fel ca şi doctorul Richter, se aflau într-un real pro­gres financiar. După ce-şi termină treburile curente, dr. Richter merse să analizeze starea a doi pacienţi operaţi de dânsul, două cazuri de desprindere a retinei cu o patologie dificilă înainte de operaţie. Cons­tată mulţumit că totul e bine. Întorcându-se spre cabinetul său îşi spuse că totuşi făcuse puţină chirurgie deşi era singurul medic oftalmolog din clinică. Era regretabil, dar spre deosebire de alţi oftalmologi din oraş el avu totuşi şansa unor cazuri interesante. Fratele său avusese o idee genială când îl sfătuise să des­chidă această clinică în urmă cu opt ani. Îşi scoase halatul alb, îmbrăcă blazerul bleu marine şi părăsi clinica, cu port-documentul în mână. Era trecut de ora nouă seara şi cele două etaje ale parcării erau aproape goale. În timpul zilei, este întotdeauna plin şi William îi propuse să mărească parcarea nu numai pentru a crea noi locuri, dar mai ales pentru revalorizarea ima­ginii clinicii. Rudolph nu prea înţelegea astfel de probleme şi, de fapt, deocamdată nu-i prea păsa de asta. Pierdut în reflecţiile sale despre randamentul clinicii, dr. Richter nu remarcă prezenţa a doi bărbaţi ascunşi în întuneric care aşteptau în umbra garajului. Nu-i observă nici atunci când aceştia începură să-l urmărească. Bărbatul mai mare dintre cei doi părea că are cotul blocat în poziţie fixă. Purta o geanta voluminoasă pe care o ţinea în aer din cauza articulaţiei sale paralizate. Ajungând la maşina sa, dr. Richter simţi doi bărbaţi care-l urmăreau pas cu pas. Gâtul i se uscase. Înghiţea greu saliva şi aruncă o privire speriată peste umăr. Cei doi necunoscuţi păreau că se îndreaptă direct spre el. Când trecură pe sub locul ce lumina parcarea, dr. Richter consta­tă că cei doi erau bine îmbrăcaţi, căci purtau că­măşi curate şi cravate de mătase ceea ce-l mai linişti puţin. În orice caz, doctorul merse destul de repede, făcând un tur în jurul maşinii. Îşi scoase cheile, deschise portiera, aruncă servieta pe scaunul alăturat şi în timp ce se aşeză simţi miro­sul agreabil al pielii din maşină. Dar când să închidă portiera, o mână îl împiedică. Doctorul Richter ridică ochii spre figura calmă, fără expre­sie a unuia dintre bărbaţi care-l urmăriseră. O umbră de surâs apăru ca răspuns privirii întrebă­toare a medicului. El încercă din nou să închidă portiera, dar  celălalt se opunea ferm din exterior. — Îmi puteţi spune cât e ora? întrebă politicos bărbatul. — Bineînţeles, spuse Richter uşurat că avea o explicaţie pentru prezenţa necunoscutului. El îşi privi ceasul, dar înainte de a răspunde, se simţi tras brutal afară din maşină. Încercă să se apere, fără prea multă convingere. Mâini strân­se îl examinară violent, în încercarea lor de a găsi portofelul şi medicul simţi cum pantalonul său se deşiră. Unul dintre bărbaţi exclamă: «Eşti om de afaceri», iar celălalt adăugă: «I-ai geanta». Richter îşi dădu seama că i-au luat şi ceasul de buzunar. Totul se terminase la fel de repede cum înce­puse. Doctorul auzi paşi care se îndepărtau, apoi o portieră de maşină închizându-se şi în cele din urmă, scrâşnetul pneurilor pe ciment. Câteva se­cunde rămase nemişcat, bucuros că încă trăieşte. Îşi recupera ochelarii de pe jos, îi puse la ochi şi constată că lentila stângă era spartă. Fiind chirurg îşi analiză mai întâi starea mâinilor, chiar înainte de a se ridica. Apoi se interesă de el: cămaşa sa albă şi cravata erau murdărite, îi lipsea un nas­ture de la blazer, pantalonul era deşirat de la buzunarul drept până la genunchi. — Doamne, Dumnezeule, ce zi! spuse el cu voce scăzută pentru dânsul, gândindu-se după această agresiune, că acroşajul de dimineaţă a fost nesemnificativ. După un moment de ezitare, îşi regăsi cheile, reuşi să intre în clinică şi se întoarse în biroul său. Chemă serviciul de securitate, apoi se în­trebă dacă nu cumva trebuie să anunţe şi poliţia municipală. Însă, ideea că această întâmplare ar putea face o publicitate rea clinicii îl opri. Şi apoi ce ar putea întreprinde poliţia? Tot gândindu-se ce e mai bine să facă, telefonă soţiei pentru a anunţa că va ajunge acasă puţin mai târziu. Apoi merse la toaletă pentru a se privi în oglindă. Avea o zgârietură pe obrazul drept, determinată de impactul pielii cu parcela de pietriş din garaj. Se tamponă uşor cu un antiseptic în timp ce se gândea la ce ar putea spune despre agresorii săi. Avusese puţin mai mult de o sută de dolari în portofel, toate cărţile de credit şi actele, printre care şi legitimaţia sa de medic al statului californian. Dar, totuşi, cel mai mult regreta ceasul, un cadou de la soţia sa. Oricum, ar fi putut să-l în­locuiască cu altul, îşi spuse. În acest moment auzi un ciocănit în uşa cabinetului. Omul din serviciul securităţii se scuză. O ase­menea situaţie nu se mai întâmplase şi regreta profund că nu s-a aflat acolo pentru a-l proteja pe medic. Îi spuse doctorului Richter că în urmă cu jumătate de oră inspectase garajul şi totul părea a fi în regulă. Richter îl asigură că nu are ce să-i re­proşeze. Singura problemă care-l neliniştea era aceea de a lua toate măsurile pentru ca un astfel de incident să nu se mai repete. Apoi medicul îi explică de ce nu a implicat şi poliţia în toată afa­cerea asta. Ziua următoare, Richter nu s-a simţit prea bine, dar a pus aceste simptome pe seama şocului din parcarea spitalului şi pe faptul că nu a dormit prea bine în timpul nopţii. La ora cinci şi jumătate se simţea, însă, atât de rău încât a trebuit să-şi anuleze întâlnirea pe care o avea cu amanta sa, o secretară de la serviciul de arhive medicale. În cele din urmă se duse totuşi la ea, dar nu stătu prea mult. Se întoarse acasă, îşi petrecu noaptea în patul său, întorcându-se de pe o parte pe alta, fără a reuşi să doarmă. A doua zi, doctorul Richter era într-adevăr bol­nav. Deşi stinse veioza de lângă pat, îşi simţea capul gol şi avea ameţeli. Încercă să nu se gândească la muşcătura maimuţei, nici la bol­navul de SIDA care-i tuşise în faţă. Ştia prea bine că SIDA nu se transmite prin contacte atât de uşoare: ceea ce-l neliniştea era eventualitatea unei complicate şi complexe infecţii. La ora trei şi jumătate avu un frison şi început de dureri de cap, la fel de groaznice ca o migrenă. Din cauza puternicei febre care-l cuprinse îşi anulă toate întâlnirile de după-amiază şi plecă de la clinică. În acel moment era mai mult decât sigur că avea gripă. Când ajunse acasă, fu suficientă o privire a soţiei sale care văzându-l atât de palid şi cu ochii înroşiţi îl trimise în pat. La orele opt se simţea atât de rău şi capul îl durea îngrozitor încât luă un analgezic. La orele nouă, acuză violente crampe de stomac şi diaree. Soţia sa, extrem de speriată dori să-l cheme pe doctorul Navarre, dar Richter îi spuse că nu e chiar atât de grav, că totul se va aranja. Mai luă un comprimat şi reuşi să doarmă puţin. La orele patru dimineaţa se trezi şi se târî până în baie unde vomă sânge. Înspăimântată, soţia sa chemă ambulanţa care-l transportă la clinică. El nu mai protestă. Nu mai avea putere. Şi oricum ştia că niciodată în viaţa sa până acum nu mai fusese atât de bolnav.     Capitolul 1   20 ianuarie 1986 Erau câteva aspecte care o deranjau pe Marissa Blumenthal. Nu ştia dacă aceasta se datora unor cauze interne sau unor schimbări survenite în exterior, dar oricum îşi dădea seama că este incapabilă să se concentreze. Îşi ridică ochii de pe cartea ţinută pe genunchi şi constată că lumina palidă a iernii de dincolo de fereastră deveni neagră ca cerneala. Îşi privi ceasul: era aproape şapte. Murmură: — Doamne, ce repede s-a înserat! O expresie care îi aminti de copilărie. De mai multe ore stătea cufundată într-un fotoliu acoperit cu vinilin dintr-un colţ al bibliotecii CDC — Centrul pentru Controlul Bolilor din Atlanta. Avea o întâlnire deseară şi trebuia să fie acasă în jur de şase şi jumătate. Îşi duse manualul greu de virologie scris de Field în raftul cu rezervări, încordându-şi muşchii care o dureau din cauza joggingului. Ea alergase dimineaţă, dar numai 4 kilometri în loc de 6 cum făcea de obicei. — Doriţi o mână de ajutor pentru a pune pe eta­jeră această carte enormă? o întrebă, foarte ma­tern, doamna Campbell, bibliotecara, în timp ce-şi încheia veşnica sa jachetă tricotată. Într-adevăr, nu era prea cald în acea bibliotecă. Şi ca de obicei, era ceva adevăr în comentariul doamnei Campbell. Manualul de virologie cântărea mai bine de 4 sau 5 kilograme şi cred că asta reprezenta a zecea parte din greutatea Marissei. Ea măsura doar un metru şi cinzeci şi cinci de centimetri înălţime. Cu tocuri, era adevărat. Pen­tru a pune cartea la loc ea fu nevoită să-şi ia un mic elan. — Da, aş avea nevoie de ajutor să pun la loc această vechitură, spuse Marissa, mai mult pen­tru a evita să nu-mi cadă în cap. Doamna Campbell schiţă un surâs discret. Era cordială şi prietenoasă, ca de altfel tot personalul de la CDC. Marissa, pe de altă parte, se simţea aici mai curând ca la facultate decât ca într-un organism al administraţiei federale unde lucra din 1973. Întâlnise peste tot o atmosferă de conştiin­ciozitate profesională şi de încredere mutuală. Ziua secretarelor şi a personalului de serviciu se termina la ora 4.30, dar cadrele medicale rămâneau întotdeauna mai târziu, lucrând uneori până în zorii zilei. Toţi credeau în munca pe care o desfăşurau. Biblioteca era într-adevăr foarte mică. Jumă­tate din cărţi şi reviste erau îngrămădite la întâmplare pe rafturi, aşezate ici şi colo. Din acest punct de vedere, CDC, un organism al Sănătăţii publice depinzând de administraţia federală, era obligat să se limiteze la bugetul redus. Şi Marissa, în timp ce părăsea clădirea, con­stată o dată în plus că locul acesta era de fapt o rotiţă din marele angrenaj al administraţiei fede­rale. Holurile erau toate vopsite în acel verde pal ca peste tot în clădirile administraţiei şi parchetul era acoperit cu o mochetă de vinilin gri foarte uzată în mijloc. Lângă ascensor inevitabilul portret al lui Roland Reagan surâdea. Imediat sub tablou cineva scrisese: «Dacă nu sunteţi mulţumiţi de bugetul pe acest an, aşteptaţi anul viitor!». Marissa urcă un etaj. Biroul ei — un nume ce, bineînţeles, flata mica debara — se afla deasupra bibliotecii. Era o cămăruţă fără fereastră care un timp servise ca dulap în perete. Între zidurile din piatră vopsite în culori ţipătoare se găsea totuşi loc pentru un birou din metal, un dulăpior pentru acte şi un scaun comod cu rotile. Oricum Marissa avusese noroc să obţină acest spaţiu, căci în centru era o adevărată dispută pentru orice loc. În orice caz, dincolo de aceste handicapuri, Marissa era mulţumită că lucrează la CDC. De-a lungul anilor, Centrul oferise servicii uimitoare medicinii, nu numai în Statele Unite, ci şi în stră­inătate. Ea îşi aminti, de asemenea, modul în care Centrul rezolvase, acum câţiva ani, misterul bolii Legionarilor. Şi erau sute de alte exemple de acest gen de la crearea acestui organism în 1942 sub forma de L'Office of Malaria Control — Serviciul de Control al Malariei — destinat înlătu­rării acestei boli în America de Sud. În 1946 a fost rebotezat Comunicable Disease Centre — Centrul Bolilor Transmisibile — şi s-au înfiinţat atunci o serie de noi laboratoare pentru studiul diferenţiat al bacteriilor, ciupercilor, paraziţilor, viruşilor. Anul următor a mai fost creat un labora­tor pentru zoonaze, boli ale animalelor transmisi­bile la om cum ar fi ciuma, turbarea şi antraxul. în 1970, Centrul îşi schimbă din nou numele deve­nind de această dată Center for Disease Control — Centrul pentru Controlul Bolilor. În timp ce-şi aranja formularele în servieta dată de administraţie, ea se gândi la succesele trecute ale CDC. O istorie care o incitase de la început. După ce îşi termină anul de stagiu la un internat de pediatrie din Boston, ea îşi depuse candidatu­ra şi fu acceptată la Epidemiology Intelligence Service (EIS) — Serviciul de investigaţii epidemiologice, unde lucră doi ani de zile ca «ancheta­toare». Fusese, de fapt, un fel de post de «de­tectiv» medical. Trei săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, ea termină un curs elementar care era destinat să o pregătească pentru noul ei rol. Urmă şi nişte cursuri despre administraţia Sănătăţii publice, despre statisticile biologice şi epidemiologice, adică studiul şi controlul sănătăţii şi al bolilor pe un anumit eşantion de oameni. Un surâs dezamăgit apăru pe faţa Marissei în timp ce-şi îmbrăcă mantoul bleu marine. Ea ur­mase un curs elementar, fără îndoială, în timpul studiilor medicale, dar oricum se simţea absolut incompetentă pentru a face faţă unui real caz de urgenţă. Dacă ar fi trimisă în misiune pe teren, ar trebui să facă multă pregătire înainte de a pleca. Era una să ştii să faci o sinteză coerentă a di­verselor cazuri a unei maladii pentru a-i determi­na cauzele, procesul de transmitere şi contami­nare, şi era altceva, extrem de diferit, să combaţi o adevărată epidemie ce afectează persoane reale. Problema care se punea era deci nu «dacă», ci, «când». Marissa îşi luă servieta, stinse lumina şi stră­bătu culoarul spre lift. Ea urmase cursul elemen­tar de epidemiologie împreună cu alţi 48 de medici, bărbaţi şi femei, care la fel ca dânsa aveau ceva experienţă la activ. Printre cei prezenţi la curs se mai număraseră însă şi câţiva microbiologi, câteva infirmiere şi chiar un dentist. Ea se întrebă acum dacă toţi au trecut prin aceeaşi criză de conştiinţă. Între medici nu se vorbeşte, în general, de aşa ceva. Este împotriva «imaginii de marcă». La sfârşitul cursului ea a fost distribuită în de­partamentul de virologie, la serviciul specializat în agenţi patogeni. Fu extrem de încântată de această situaţie şi mai ales de faptul că reuşise prima în promoţia sa. Dar Marissa nu avea prea multe cunoştinţe în virologie, de aceea o mare parte din timp şi-l petrecea la bibliotecă. Ea îşi dorise mult să lucreze în acest departament pen­tru că epidemia SIDA avansa virologia în prim planul cercetării medicale. Până în prezent, spe­cialiştii acestui domeniu fuseseră mereu vioara a doua, în spatele bacteriologiei. Acum, însă, în virologie se desfăşurau cele mai interesante eve­nimente şi Marissa dorea din tot sufletul să par­ticipe la asta. Ajunsă în faţa ascensorului, Marissa salută grupul de persoane care aşteptau sosirea liftului. Pe unii dintre cei de faţă îi cunoştea, dar aceştia erau în general cei care lucrau la departamentul de virologie şi al căror birou administrativ era la capătul culoarului pe acelaşi palier cu unicul ei oficiu. Pe majoritatea nu se străduise să-i cu­noască, însă unii dintre ei o recunoscuseră şi o salutară. Ea tocmai trecuse printr-o criză de în­credere în propria sa competenţă profesională, dar acum îşi dădu seama că majoritatea colegilor o apreciau şi o stimau. Marissa, ajungând la parter, îşi trecu semnătura în dreptul numelui tipărit în registru, o obligaţie pentru toate cadrele ce rămâneau în instituţie mai târziu de ora cinci şi apoi se îndreptă spre par­care. Chiar dacă era iarnă, aceasta nu se com­para deloc cu ceea ce îndurase la Boston, în Massachusetts, timp de patru ani şi de aceea nu se grăbi să-şi încheie paltonul. Maşina sa, o Honda Prélude tip sport, era acolo unde o lăsase dimineaţă, la fel de prăfuită, cuminte şi neglijată. Maşina purta încă numărul de Massachusetts. Schimbarea acestuia era unul din numeroasele mici probleme ale Marissei pentru care nu avea niciodată timp. Locuinţa în care Marissa stătea cu chirie era aproape de CDC. Spaţiul din jurul Centrului era dominat de Universitatea Emory, care donase o parte din terenul ei administraţiei federale, la începutul anilor patruzeci. Numeroase cartiere rezidenţiale agreabile înconjurau universitatea, însă Marissa alesese o locuinţă în vechiul cartier Druid Hills. Casa aparţinea unui cuplu care trebui să plece în Africa, la Mali, în cadrul unui vast pro­gram de controlare a naşterilor. Marissa ajunse pe Peachtree Street. Trecu prin faţa casei şi viră la stânga. Era o construcţie unică din lemn cu un singur etaj, foarte bine întreţinută, la fel şi grădina din jur. Stilul locuinţei era greu de definit, cu excepţia celor două co­loane greceşti de la intrare. Toate ferestrele aveau jaluzele din lemn, fiecare cu o gaură în mijloc în formă de inimă. Într-o scrisoare trimisă părinţilor, Marissa le scrise despre aceste fere­stre ca de nişte adevărate bibelouri. Din strada unde ajunse, viră la stânga şi apoi încă o dată luă stânga. Casa era situată pe un teren ce se întindea până în stradă, de aceea pentru a putea ajunge la garaj, ea trebui să intre prin spate. Era o alee în faţa casei, care nu avea nici o legătură cu aleea din spate şi nici cu gara­jul. Înainte, cele două alei se intersectaseră, dar cineva construise apoi un teren de tenis în acel loc şi acum aleile erau separate. Deoarece trebuia să mai iasă în acea seară, Marissa nu parcă maşina în garaj. Făcu pur şi simplu un semi-tur după care merse un pic cu spatele. În timp ce urcă pe peronul din spate, o întâmpină cockerul, un cadou primit de la una din colegele cu care lucrase la internatul de pedi­atrie. Câinele părea că abia aştepta să-i spună «bună seara». Marissa nu se gândise niciodată să-şi cumpere un câine, dar în urmă cu şase luni o lungă relaţie care spera să se soldeze cu o căsătorie luă sfârşit. Roger Schulman, fostul ei logodnic era un tânăr medic neurochirurg care lucra la Spitalul Principal din Massachusetts. El o anunţase deodată că a acceptat să-şi continue studiile la o uni­versitate din California, în Los Angeles şi că doreşte să plece acolo singur. Până în acea clipă ei se înţeleseseră că Marissa va merge cu Roger oriunde se va hotărî el să-şi continue studiile. Marissa ceruse deja un post de medic la San Francisco sau la Houston. Roger nu spuse nimic însă de plecarea la Los Angeles. Marissa era ultimul din cei patru copii ai fami­liei. Mai avea trei fraţi şi un tată de meserie neu­rochirurg, care întotdeauna fusese rece şi autori­tar. Ea nu avusese niciodată prea multă încre­dere în dânsa şi ruptura cu Roger o duruse atât de mult, încât îi era groază în fiecare dimineaţă să se mai ducă la spital. Din cauza depresiei profunde pe care o traversa, Nancy, prietena ei, îi oferi câinele. La început Marissa era într-adevăr ener­vată de această situaţie, însă Taffy — micuţul ani­mal care purta nume pe zgarda din jurul gâtului — reuşi să cucerească inima Marissei, şi întocmai cum prevăzuse Nancy, câinele o ajută să se gândească şi la alte lucruri în afară de necazul ei. Acum Marissa era nebună după Taffy, căci el ţinea «viaţa» sub acoperişul ei: îl iubea şi la rândul său câinele îi întorcea dragostea. De când lucra la CDC, Marissa se gândi cu îngrijorare la ce se va întâmpla dacă ea va fi trimisă în misiune. Problema o preocupă mult timp până în ziua în care familia Judson, vecinii săi din dreapta se în­drăgostiră pur şi simplu de micuţul câine şi îi propuseră să-l lase pe Taffy în grija lor cât timp ea va fi plecată. Era într-adevăr minunat. În timp ce-şi controla corespondenţa îl lăsă pe Taffy să-şi consume surplusul de energie în fuga sa spre bradul din faţa casei. Familia Judson nu uita niciodată să-l scoată afară la prânz. Dar apoi, până la întoarcerea Marissei, seara, el trebuia să stea liniştit în bucătărie, ceea ce era prea mult pentru un căţeluş zburdalnic de numai opt luni. Din păcate, Marissa trebui să pună capăt zbenguielii lui Taffy. Era deja şapte şi la opt era aştep­tată la cină. Ralph Hempston era un oftalmolog re­numit, care o invitase de mai multe ori în oraş şi chiar dacă nu reuşi s-o facă să-l uite pe Roger, ea aprecia inteligenţa sa precum şi plăcerea lui când ea accepta vreo invitaţie la cină, la teatru sau la vreun concert. Marissa constată cu încântare că niciodată el nu contase să împingă lu­crurile mai departe de atât. Astă-seară era prima dată când o invită acasă la el şi ţinu să-i preci­zeze că este vorba de o adevărată serată şi nu de o întâlnire tête-à-tête. El părea că lasă această relaţie să-şi urmeze cursul ei normal, şi Marissa îi era într-adevăr re­cunoscătoare, chiar dacă diferenţa de vârstă din­tre ei era de douăzeci de ani: ea avea treizeci de ani, iar el cinzeci. În mod paradoxal, celălalt bărbat cu care Marissa mai ieşise de câteva ori de când venise în Atlanta era cu patru ani mai tânăr ca ea. Tad Shockley, doctor în microbiologie, lucra la acelaşi servici ca şi Marissa. El se îndrăgostise la prima vedere din clipa în care o zări în cafenea, chiar în prima săptămână de când fusese angajată la Centru. Tad era total opus lui Ralph Hempston; plin de o mulţime de complexe, el nu reuşi până în prezent să-i propună Marissei decât o seară la cinema. Ei petrecuseră în total vreo cinci sau şase seri şi din fericire, nu încercase să profite de avantajele sale. Marissa făcu un duş rapid, se uscă şi îşi retuşă machiajul aproape automat. În grabă îşi inspectă garderoba, încercând apoi câteva toalete. Nu era înnebunită după modă, dar îi plăcea să fie bine îmbrăcată. Alese, în cele din urmă, o fustă de mătase şi un jerseu, cadou de Crăciun. Jerseul îi ajungea până la jumătatea coapsei şi asta îi dă­dea impresia că o face să pară mai înaltă. Îşi luă apoi o pereche de pantofi negri cu toc foarte înalt şi se privise în oglindă din cap până în picioare. Din cauza taliei sale mici, Marissa nu era prea încântată de fizicul ei. Avea o faţă cu trăsături fine, iar tatăl său îi spusese cu mult timp în urmă că nu era frumoasă, ci «fermecătoare». Ochii ei căprui erau străjuiţi de gene foarte dese, iar părul ondu­lat şi des era un şaten luminos, cu reflexe aurii. Purta aceeaşi coafură în ultimii şase ani; părul ondulat căzut pe umeri şi strâns la spate cu o agrafă ca o carapace de broască ţestoasă. Locuinţa lui Ralph era la o distanţă de cinci minute mers cu maşina, însă casa sa se afla în­tr-un cartier mult mai elegant. Vila lui era foarte mare şi avea spaţii verzi extrem de bine îngrijite. Casa lui Ralph era situată pe un teren vast, iar legătura cu strada se făcea printr-o alee cu o curbă elegant mărginită cu azalee şi rododen­droni. Ralph îi spuse că ar trebui să le vadă pen­tru a le crede. Construcţia era în stil victorian, cu două etaje şi având un turn octogonal ce domina unghiul drept al faţadei. O verandă mare, cu ornamente, înce­pea de la turn şi se întindea pe toată faţada până la peretele care cotea spre stânga. Deasupra porţii principale cu două uşi automate şi sprijinindu-se pe înălţimea verandei, se întindea un bal­con circular, prevăzut cu un acoperiş la fel ca cel al turnului. Ferestrele luminate dădeau, de departe, un aer de sărbătoare casei. Marissa viră spre stânga aşa cum îi indicase Ralph. Crezuse că va întârzia pu­ţin, dar constată că sosise prima. Trecând prin faţa casei, privi scara de incendiu care cobora de la etajul al doilea. Ea o remar­case din seara în care Ralph se opri pentru a-şi căuta avertizorul de alarmă pe care-l uitase. El îi explică cum foştii proprietari oferiseră camerele de sus personalului de serviciu şi serviciul de securitate al municipiului îi obligase să constru­iască acea scară de incendiu. Oricum culoarea neagră a metalului contrastă în mod bizar cu  lemnul vopsit în alb. Marissa parcă în faţa garajului, a cărui verandă semăna cu cea a casei. Ea deschise poarta din spate şi observă o aripă atât de modernă cum nu văzuse în faţa casei. Privind prin fereastră îşi dădu seama că aceasta era aferentă bucătăriei. Părea că nimeni nu o aştepta. Ea renunţă să în­cerce să vadă dacă poarta era deschisă şi întorcându-se la intrarea principală, sună. Ralph îi deschise imediat: — Îţi mulţumesc că ai sosit la timp, spuse el în timp ce o ajuta să-şi scoată paltonul. — La timp? aveam impresia că sunt în întârziere. — Ah, nu, spuse Ralph. Ceilalţi invitaţi nu vin mai devreme de opt şi jumătate. El îi agăţă paltonul în garderoba de la intrare. Marissa fu surprinsă să-l găsească pe Ralph în smoking. Ea ştia că este un bărbat frumos, dar eleganţa lui o frapa. — Sper că m-am îmbrăcat destul de corespun­zător, îi zise ea. Nu mi-aţi spus că va fi o serată atât de elegantă. — Sunteţi minunată ca de obicei. Eu am însă un pretext rezonabil de a purta smokingul în seara asta. Veniţi să vă arăt un pic casa. Marissa îl urmă gândindu-se, ca de obicei, că el reprezenta tipul de medic ideal: solid, cu o figură simpatică şi cu tâmplele grizonate. Intrară într-un salon mic. Decorul era agreabil însă în cameră se simţea răcoarea nopţii. O subretă, îmbrăcată în alb şi negru, prepara băuturile. — Să începem de aici. Băuturile sunt pregătite la barul din salon, spuse Ralph. El deschise apoi o uşă dublă culisantă şi intrară în living. Şi aici se găsea un bar, în partea stângă, unde un bărbat tânăr cu vestă roşie ştergea paha­rele cu o bucată de mătase. Imediat după salon, în spatele unei arcade era sala de ceremonii. Marissa constată că masa era pusă pentru mai puţin de douăsprezece per­soane. Ea traversă sala de ceremonii în spatele lui Ralph şi ajunse într-o aripă nouă, unde se găsea încă un salon uriaş şi o bucătărie mare, modernă. Cina era pregătită de trei sau patru persoane. După ce se convinse că totul merge bine, Ralph o conduse pe Marissa în salon şi spuse că-i ceruse să vină mai devreme decât ceilalţi in­vitaţi pentru că spera ca ea să accepte să joace rolul de stăpână a casei. Puţin surprinsă, căci de fapt nu ieşiseră împreună decât de cinci sau şase ori, Marissa acceptă. Soneria sună; erau primii invitaţi. Din păcate, Marissa nu avea memoria numelor. Dar cu toate acestea îşi aminti de un anume doctor Hayward şi de soţia sa care avea un uimitor păr grizonat. Şi apoi de un doctor Jackson şi de doamna aces­tuia care purta un diamant mare cât o minge de golf. Apoi singurele nume pe care şi le mai amintea erau cele ale doctorului Sandberg şi soţiei sale, ambii psihiatri de profesie. Marissa, care se forţa să întreţină conversaţia, se simţea puţin eclipsată de blănurile scumpe şi bijuteriile costisitoare. Aceşti oameni nu erau neînsemnaţi medici de cartier. Când toată lumea se afla în picioare, în living, cu câte un pahar în mână, la uşă mai sună cineva. Ralph nu era de faţă. Marissa fu nevoită să deschidă şi spre mare ei surpriză îl recunoscu pe doctorul Dubchek, şeful ei de la Serviciul special de patologie din cadrul departamentului de virologie. — Bună seara, doctor Blumenthal, îi spuse Dubchek amabil, fără nici cea mai vagă umbră de surpriză. Marissa era în schimb extrem de tulburată. Nu se aşteptase să fie invitaţi medici de la CDC. Dubchek dădu mantoul cameristei. Purta un cos­tum bleu-marine după cea mai bună modă itali­ană. Era un bărbat seducător, cu ochii săi negri ce sclipeau de inteligenţă şi faţa sa brăzdată, cu trăsături aristocratice. Îşi trecu mâna prin păr şi spuse surâzător: — Pe curând! Marissa îi întoarse zâmbetul şi se întoarse în sala mare plină de lume. — Barul este acolo, îi spuse ea. — Şi Ralph unde este? — În mod sigur în bucătărie, zise Marissa. Dubchek se îndepărtă, în timp ce soneria se auzi din nou. Şi de această dată Marissa rămase stupefiată. Era Tad Shockley! — Marissa! exclamă Tad la fel de surprins ca şi ea. Marissa îşi reveni repede în fire şi îi făcu loc să intre. Apoi, în timp ce-i lua paltonul, îl întrebă: — De unde îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Doar din simple întâlniri. Am fost într-adevăr surprins când am primit această invitaţie. Dar ţinând cont de banii puţini pe care-i câştig — spuse el zâmbind, nu puteam scăpa o cină ca asta. — Ştii că şi Dubchek este aici? întrebă Marissa cu un ton aproape acuzator. — Nu, spuse Tad. Dar ce importanţă are? El privi spre sala de ceremonii, apoi spre volu­minoasa scară interioară: — O casă într-adevăr magnifică. Marissa surâse şi ea. Tad cu părul său blond tăiat scurt şi cu tenul său luminos părea prea tânăr pentru a fi doctor. Purta un sacou de catifea raiată, o cravată din lână şi un pantalon de flanelă gri uzat. — Tu de când îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Este un prieten, nimic mai mult, spuse cu un ton evaziv Marissa, în timp ce-i făcea semn lui Tad să intre în salon pentru a servi un pahar. Când toţi invitaţii sosiră, Marissa putu să se îndepărteze de uşa de la intrare. La bar, îşi luă un pahar de vin alb şi căută pe cineva cu care să închege o discuţie. Înainte de anunţul cinei, ea pălăvrăgi cu doctorul Sandberg, cu doctorul şi doamna Jackson. — Bine ai venit la Atlanta, tânăro! îi spuse doctor Sandberg. — Vă mulţumesc, zise Marissa în timp ce încer­ca să-şi ia ochii de la inelul doamnei Jackson. — Cum aţi ajuns la CDC? o întrebă doctorul Jackson. Avea vocea gravă şi sonoră. Nu prea semăna el cu Charlton Heston, dar avea toate calităţile să joace în Ben Hur. Marissa privi ochii săi de un albastru profund şi se gândi cum ar putea răspunde la o întrebare, aparent sinceră. Ea nu se putea apuca să-i po­vestească despre fuga la Los Angeles a fostului ei amant şi nici de faptul că avea nevoie să-şi schimbe modul de viaţă; acestea nu erau genul de motivaţii la care se aşteptau cei de la CDC. — Întotdeauna m-a interesat domeniul sănătăţii publice, îi spuse ea. Era şi puţină minciună în ceea ce afirmase. — Mereu m-au pasionat poveştile despre mis­terul în medicină, adăugă ea. Surâse. Ceea ce tocmai spusese, era de fapt adevărat: — Şi apoi începusem să mă satur de nasuri care curgeau şi de urechi astupate. — Aţi făcut studii de pediatrie. Nu era o întrebare, ci o afirmaţie. — Da, am lucrat la spitalul pentru copii din Boston, zise Marissa. În general nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu psihiatri, şi asta pentru că nu se putea împie­dica să se întrebe dacă ei cunosc mai bine decât ea propriile-i motivaţii, una din cauzele pentru care ea alesese medicina a fost şi aceea de a rivaliza cu fraţii ei în relaţia cu tatăl lor. — Vă place medicina clinică? o întrebă doctor Jackson. În ce priveşte activitatea practică v-aţi gândit să vă implicaţi? — Bineînţeles, spuse Marissa. — Cum? întrebă din nou doctorul Jackson fără a-şi da seama că o încurca din ce în ce mai mult. Credeţi că vă veţi descurca şi cu munca la cabi­net şi cu cea de la clinică? — Cina e servită, se auzi vocea lui Ralph dea­supra tuturor conversaţiilor din salon. Marissa se simţi salvată, mai ales că doctor Jackson şi doctor Sandberg începură să-şi caute nevestele. Pentru câteva clipe, ea avusese im­presia că fusese supusă unui interogatoriu. În sala de ceremonii, Marissa descoperi că Ralph era aşezat la un capăt al mesei, iar ea la celălalt. În dreapta ei se afla doctor Jackson, ca­re uită, din fericire, întrebările pe care i le pusese în legătură cu medicina clinică. În stânga ei se găsea doctor Hayward cu părul său grizonat. În timpul cinei, Marissa îşi dădea seama din ce în ce mai mult că stătea la masă cu crema medicinei din Atlanta; cei de faţă nu erau doar medici ci şi nişte oameni grozav de bogaţi, singurele excepţii se numeau Cyrill Dubchek, Tad şi bineîn­ţeles dânsa. După mai multe pahare de vin bun, Marissa se regăsi mai elocventă ca de obicei, dar în acelaşi timp se simţi şi puţin jenată când constată că toată lumea de la masă asculta povestea copilăriei ei în Virginia. Cu un surâs uşor ea se hotărî, totuşi să tacă şi bine făcu, întrucât conversaţia se orien­ta spre cauza medicinii americane şi a stringentei probleme a asigurării medicale, care într-un fel submina bazele medicinii particulare. Gândindu-se la blănurile şi bijuteriile doamnelor prezente, Marissa îşi spuse că persoanele de fa­ţă nu vor suferi prea mult de pe urma unei atare schimbări de situaţii. — Ce se va întâmpla cu CDC? îl întrebă doctor Hayward pe Cyrill, aşezat în faţa sa. Aveţi şi voi probleme bugetare? Cyrill schiţă o grimasă cinică care-i evidenţiară cele două riduri profunde de pe obraji: — Trebuie să ne batem în fiecare an foarte tare cu cei de la Serviciul Bugetar şi cu Comisia de Finanţare a Camerei. De altfel, am pierdut deja o sută de posturi din cauza restructurării creditelor. Doctorul Jackson tuşi uşor şi întrebă: — Şi dacă am avea din nou o gravă epidemie de gripă ca cea din 1917-1919? Dacă serviciul vostru ar fi chemat la datorie, aţi avea efectivul necesar? Cyrill Dubchek ridică din umeri: — Asta depinde de situaţie. Dacă nu există mutaţii la nivelul genelor şi dacă putem crea uşor o cultură de probă, putem, destul de rapid, să găsim un vaccin eficace. Cât timp am avea ne­voie n-aş putea să vă spun. Tu ce spui Tad? — Ştiu şi eu, o lună, o lună şi ceva, spuse Tad. Dar asta dacă avem nevoie. Iar apoi e nevoie de mult timp pentru a produce suficient vaccin astfel încât intervenţia noastră să fie eficace. — Asta îmi aminteşte de eşecul în legătură cu gripa de porc, de acum câţiva ani, interveni doc­torul Hayward. — Dar n-a fost vina Centrului, spuse Cyrill apărându-se. Nu am avut nici o îndoială în legătură cu agentul apărut la Fort Dix. Dar oricum asta a rămas un mister. Nici până acum nu ştiu de ce nu s-a răspândit acea maladie, despre care nimeni nu ştie mare lucru. Marissa simţi o mână pe umărul său. Se în­toarse: era subreta îmbrăcată în alb şi negru. — Doctor Blumenthal? murmură ea. — Da. — Sunteţi chemată la telefon. Marissa privi spre Ralph, aşezat tocmai în celălalt capăt al mesei, dar el vorbea cu doamna Jackson. Se scuză şi urmă servitoarea până în bucătărie. Se simţi acum aşa cum se simţise în noaptea când prima dată fu chemată să intervină ca internist. Era sigură că cei care sunaseră erau de la CDC. În acea seară trebuia să fie de servi­ciu şi lăsase la poartă numărul de telefon al lui Ralph pentru orice eventualitate. Nimeni altcine­va nu ştia unde se află. — Dr. Blumenthal? fu întrebată de telefonista de la CDC, când Marissa răspunse la telefon. Apoi operatoarea i-l dădu pe medicul de gardă: — Felicitări, îi spuse acesta, pe un ton jovial. Am primit un anunţ de epidemie. Serviciul de Stat din California doreşte o asistare din partea CDC pentru o problemă din Los Angeles. Este vorba de o maladie necunoscută şi aparent foarte gravă care a fost declarată în renumita clinică Richter. Vi s-a făcut deja o rezervare pentru zborul Delta pe Coastă de Vest, mâine la ora unu şi zece minute. Vi s-a reţinut şi cameră la Motel Tropic. Totul pare a fi minunat. În orice caz, mult noroc. După ce puse receptorul în furcă, Marissa mai rămase un timp cu mâna pe aparat pentru a-şi  trage sufletul. Nu se simţea deloc pregătită pen­tru aşa ceva. Bieţii oameni din California au sunat la CDC în speranţa că un specialist în epi­demiologie va sosi să le rezolve problema şi când colo vor avea surpriza să o vadă pe ea, Marissa Blumenthal, o femeie de doar un metru şi cinzeci de centimetri înălţime. Ea se întoarse în sala de ceremonii pentru a se scuza şi pentru a-şi lua la revedere.

   " Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri si la a fi impușcat si , cand ma  trezeam , inca ma  mai gandeam la asta. Ai nevoie de  ceva de calibru mare  , ca un AK47 cu foc continuu: tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...                RAYMOND , 15 ani             Pacient al seciei de traumatologie             din Spitalul General din Brooklyn              New York , 1992                         Capitolul  1       - Iubeste-ma...   .  De ore intregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea il  iubea - de ore intregi. Cuibarita langa el , in timp ce  se  odihnea  inlauntrul  ei  ,  moaia  , respirand alaturi de el - o singura bataie a inimii , o iubire , o viața.                      .      <>     - Ești a  mea  pentru  totdeauna  ,  sopti el in noapte.     Era inca intuneric cand facura dragoste pentru ultima oara ; zgomotele strazii umpleau camera  , prisme de lumina venind de la masini si autobuze reflectau raze pe tavan. O inea de incheietura mainii pentru acea ultima  oara , o tragea usor in genunchi, apropiindu-si-o . gura lui era ingropata in parul ei  , cuverturile aruncate de-o parte.     - Iubeste-ma toata viața , sopti el , inainte ca buzele-i sa le gaseasca pe ale ei.      - Nu pleca , sopti si ea.     Apoi o saruta inca si  inca o data  . oprindu-se numai pentru a privi in ochii ei , pentru a ofta usor cand ea il atingea.   .  - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el usor, increindu-si ochii negri intr-un mic zambet.     ii acoperi gura , o saruta din nou , o mangaie, iși ingropa  fata intre sanii ei  , plimbandu-si limba in jurul sfarcurilor , o trase mai aproape pentru a se contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei, limbile li  se intalneau  si  se  retrageau.  Se  aseza deasupra ei , cu genunchiul intre coapsele ei , cu trupu-i greu si sarutarile mai patimase.      in timp ce  o penetra , amandoi  soptira  vorbe  neinelese   , apoi se cufundara intr-o  senzaie  de  istorie ce transcende timpul. O inea atat de strans ,  incat abia mai putea respira ; faceau dragoste atat de  intens incat , la un moment dat , ea ipa  surprinsa.  Dar cand  o facu sa jure ca-l va  iubi intotdeauna ,  indiferent  de ce se va intampla , o cuprinse o emoie  atat de  puternica , incat ramase  fara grai ; cand o  implora sa nu-l paraseasca niciodata , atingerea lui  deveni aproape sfioasa.      " O eternitate " , jura ea ; " pentru totdeauna  " ,  repeta el;" si mai departe."      Coriander ii spuse lui Danny cu umor ca tot ce  avea de facut era sa o priveasca , s-o atinga ,  sa faca  dragoste  ,  pana la pierderea  raiunii.  Glumea , . spunand ca avea de gand sa lanseze un studiu la spital  despre  cat de  obisnuit era. ca  femeile sensibile si inteligente  sa  se  limiteze  numai  la  dragostea barbailor. Avea chiar o teorie , cum  ca  sperma ar patrunde in  poriunea raionala   a  creierului... Obisnuia sa glumeasca in legatura cu asta , clar , in ultimul timp  , se  simea  deconectata de celelalte aspecte  ale vieii lui. Trebuia sa citeasca un  ziar pentru a afla daca avusese o zi buna  sau proasta ; nu avea sa-i ofere nimic cand vorbea fara noima , evitand subiectul  sau  cand  petrecea  nopi  de nesomn umbland  si fumand. Chiar in condiii normale  , nu era nimic incurajator sa te  trezesti si sa-i  gasesti barbatul imbracat ca un ho.     Dar cand se trezise in  dimineața aceea , fusese neplacut  surprinsa sa-l  vada stand  la fereastra si fumand , imbracat cu un pulover pe gat si pantaloni, ambele negre... Fața lui parea aproape suprarealista, profilandu-se in lumina roz a acelui rasarit de vara  ; ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale igarii aprinse. Ea se prefacu ca doarme si il privi pe deasupra cuverturii, intrebandu-se daca sa reinceapa discuia sau nu. Daca invațase ceva in  aceste  ultime sase luni , acel ceva era sa nu-l foreze cu nimic in legatura cu afacerea lui , de vreme ce raspunsul era intotdeauna acelasi. Spre deosebire  de afacerile ei, care prosperau fara sa ina seama  de  evoluiile economice si financiare , afacerile  lui erau legate de cele mai subtile schimbari din lume. Diferena era ca mai muli oameni aveau nevoie de indemanarea ei   profesionala decat de el  ; mult mai muli oameni erau  impuscai  si  injunghiai  decat  cei   care investeau si economiseau banii. in cele din urma , convenisera sa nu se plictiseasca reciproc cu "organe donatoare " sau cu  " societai pe aciuni ". Doar ca, - in aceasta dimineața  , regulile  nu  mai pareau sa le guverneze viața de la sine.     Mai astepta un minut  sau doua  inainte de  a incepe   discuia ,  ca si cum  abia si-ar  fi deschis ochii sa arunce o privire la ceasul de langa pat si sopti:     - E numai sase...     El nu se misca ,  desi mana ii tremura cand isi duse igara la gura.     - Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea convingator.   * Stand inca intre perne  , ea isi trecu mana prin par , apoi o intinse  spre el.     - La ce ora pleaca avionul  ?     - Nu inainte de sase asta-seara. Se intoarse cu spatele.     Era singurul barbat pe care-l iubise vreodata.     - Si-atunci , de ce te grabesti asa ? Observa ca ochii lui erau  rosii , parca  de plans  , cu cearcane negre dedesubt, ca si cand  n-ar fi dormit de luni de zile. in loc sa-i raspunda  , o intreba : '     - La ce ora trebuie sa fii la spital ?     - Nu inainte de pranz.     El era singurul barbat cu care facuse dragoste vreodata.     Formula intrebarea urmatoare cu mare seriozi- tate :     - Ai gresit, casatorindu-te cu mine ?     Danny  vorbea  intotdeauna  cu  subineles   , folosind mesaje ascunse cu dublu ineles.     - Ce intrebare mai e si asta ? il intreba ea.     - Stii  , puteai sa te marii cu altcineva , un doctor sau un diplomat.     Se indrepta spre pat.     Erau momente cand ii frangea inima.     - Destinul, spuse ea incet. Asa mi-a fost scris in stele.     - in stele , repeta el usor. Si.presupun ca oricare din inchisoarea  Puesto  Vasco  in timpul  Alianei militare1* era Vasator ; sau oricine din Auschwitz era Leu.     Ea  se apropie ,  incercand  totusi  sa  nu  se molipseasca de dispoziia lui morbida.     - Crezi ca  , dupa  toi acei  ani fara tine  , as  fi fost tampita sa nu ma marit cu tine , cand m-ai cerut in cele din urma ?     El statea  pe  marginea  patului  ,  iar  ochii  ii straluceau.     -  N-ai nevoie de  toate   aceste  probleme   , Coriander. Pentru  binele tau  , cred ca  i-ar fi mai usor fara mine.       il studie un moment si fu surprinsa de parul lui argintiu , care parea sa fi aparut recent , brazdat de acei perciuni negri ondulai pe care-i adora.     - Oricine  da  sfaturi  incepand prin  a  spune "pentru binele tau" nu spune niciodata lucruri bune.     Ea zambi.     - Si nici  acela care  incepe o  propoziie cu "apropo" nu  va  spune  nimic  bun.  Stiai asta  ? indragostiii   nu   spun   niciodata  " Apropo , imi parasesc  soia1  " , ci  " apropo ,  intre  noi totul s-a terminat".     Palavragea chiar daca avea goluri in stomac.     - Ei nu spun ," Voi sta cu tine toata viața .pentru binele tau", ci   " Te parasesc  tocmai pentru binele tau "...     Ea se intinse  sa netezeasca cateva fire din parul lui.     Era atat de serios.     - Coriander , nu...     - Ultima oara , cand  m-ai indepartat" spre binele meu ", ai disparut zece ani.     - Erai  atat de tanara  , murmura  el , dand din cap ; nu aveai decat 20 de ani...     - S-a intamplat in  cafeneaua aceea  oribila de langa universitatea din Cordoba , continua ea.     Trase tare din igara  , scoase cateva rotocoale de fum si apoi adauga :     - Nu te-am sfatuit rau atunci...    - Exista un statut pentru sfaturi bune ?    El o privi cu duiosie.    - Poate ar trebui sa existe.    - ii pare rau ca nu i-am urmat  sfatul ? intreba ea.    - imi pare  rau numai pentru tine.    - Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.    - "  te amo "2)  , raspunse  el , intorcandu-se la spaniola lui nativa.    Dar nu o linisti cu asta , nici ea nu stia de ce , poate pentru ca suna ca un " te  amo  "dinaintea unui " adios ".    - Vom rezolva noi problemele ,  spuse ea incet , intinzandu-se spre mana lui. Vom trece si prin asta, asa cum am trecut prin toate.    Ea ii atinse usor buzele cu  varful degetului , iar ochii de chihlimbar ii stralucira.    - Nu pleca in weekendul acesta si voi incerca sa gasesc pe cineva sa ma inlocuiasca la spital.    Deoarece nu-i raspunse , ea insista :    - Hai , iubitule , vom merge cu  masina pana la Coney Island si vom manca hot dogs la Nathan's...  ,  - Nu vei gasi niciodata pe cineva sa te inlocuiasca in ultimul moment in weekend.    Se intinse dupa o scrumiera si isi aprinse igara.    - Oricum  , am  o intalnire acolo cu cineva care m-ar putea scoate din incurcatura asta.    - Asta e. prima oara cand vorbesti chiar si cu  o   usoara urma de sperana in glas.     — E o chestiune de sanse...     - Ce vrei sa spui ?     - Tu  ar trebui  sa inelegi cel mai bine  ce inseamna sansa , spuse el. O sansa de 50% sa treci printr-o operaie chirurgicala dificila nu inseamna nimic. Daca  pacientul supravieuieste , sansele sunt de 100% , iar daca moare , ele sunt nule.     - Ce crezi despre situaia ta ?  -     - Cine poate sti ? Ma lupt din rasputeri si , de fiecare data cand cred ca am trecut de un obstacol, apar altele si mai mari.     - Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?     - ii voi spune tot cand vom lua legatura...     - Cand se va intampla acest lucru , voi citi despre asta in pagina financiara a ziarului" Times     - De data asta am sa-i spun tot , chiar daca nu ma va contacta.     - Cand ?     ii displacea sa-l cicaleasca.     - Cand ma voi intoarce...     - Promii ?     -Jur!     El ridica o mana.     Ea incepu  sa spuna ceva cand  observa ca el o privea insistent.    - De ce ma privesti asa ?     Se apleca si o saruta duios.     - Esti mai frumoasa decat  atunci cand  ne-am intalnit.     Ea se stramba.     - Anii plini de  griji fac ca o femeie sa fie mai interesanta.     " Quiereme para siempre no importe Io que pase ". El rosti iar aceleasi vorbe , de data aceasta cu un ton de protest :  " iubeste-ma pentru totdeauna ,  indiferent de ce se va intampla ".     ii  acoperi  mana  cu mana  ei . iar lacrimile  ii umplura  ochii.     - Bineineles  ca te voi iubi intotdeauna si nu se va intampla  nimic rau...     N-avea alta soluie daca voia  o  ultima garanie inainte ca el sa plece in weekend.     - Nu s-ar putea  intampla  nimic  rau , nu-i asa ?     Nu se poate spune ca i-a raspuns , dar nici ca a evitat raspunsul.     - Sunt atatea riscuri.     - De exemplu ?     Cateodata abia-l recunostea  pe acest barbat care a sedus-o cand avea douazeci de ani, a abandonat-o la douazeci  si unu , s-a casatorit cu  ea la treizeci si. unu si acum , la treizeci si patru  , o facea sa se simta ca si cum s-ar repeta totul.     -  Cand ma voi intoarce  ,  spuse el pe un ton plictisit, ii voi spune  tot.     Fondul muzical era cel al batailor nervoase ale inimii.     - Pot sa-i pun o intrebare ?     El dadu din cap afirmativ.     - Si daca ai pleca pur si  simplu si nu i-ar pasa de pierderi?     - Ar suferi foarte muli oameni.     - Nu esti asigurat ?     - Mi-ai pus doua intrebari.     Din nou acea preocupare serioasa.     - Prima mea obligaie e  fața de oamenii  care contribuie cu bani la cumpararea bancii, iar cea mai mare obligaie e catre deponeni.     Ceea  ce  iubea cel mai  mult la  el  era  simul decenei care-l facea sa se implice atat de mult in ceea ce era just si drept.     - Dragul  meu , ine  minte ceva. Chiar daca totul  esueaza , nu  se  va  reflecta  asupra integri- taii    si  moralitaii  tale.   Sunt numai  afaceri bancare...     - Nu inelegi , Coriander , e acelasi lucru. Eu sunt  banca  ,  fiecare debit  , datorie ,  pierdere , transfer, depunere , totul e raspunderea mea.     - E vorba de afaceri, nu  despre tine , insista ea.     - E mai mult decat afacerile ," amor mio "4, e vorba de vieile oamenilor.     - Cand e vorba de  bani,  sunt implicate si vieile lor., argumenta ea.           - Poate am fost prea ambiios , spuse el aproape numai pentru sine.     - Poate n-ar fi trebuit'sa venim niciodata la New York ,  adauga  ea incet , simindu-se vinovata si furioasa pentru toi anii aceia de neliniste , in care au suferit acolo , in Argentina.     - Poate ar fi trebuit sa-insist sa ne intoarcem la Buenos Aires.     Vocea ei deveni rugatoare.     - As fi mers oriunde cu tine.     O  privire  de  infinita tristee umbri fața  lui frumoasa.     -Aveam prea multe amintiri acolo ,in Argentina. Oricum  ,  credeam ca  vrei sa  stam  in New  York pentru cariera ta.     Ochii lui se umplura din nou de lacrimi.     - As fi facut orice ca sa fii fericita.     Unul era dornic sa mearga oriunde  ,  celalalt dispus sa faca orice , totusi persista sentimentul ca rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea din Corcloba  , cand  erau  profesor,  si  student  , incercase sa-l  convinga  sa ramana in universitate , in loc sa se indrepte spre afaceri. Nimic nu era mai patetic decat un razboi  urban fara cauza , argumenta el  , nimic  mai  trist  decat un idealist  care  nu stia incotro  sa se indrepte. Aceia  erau invinsii  care hoinareau prin paduri tropicale si intalniri ecologice la  nivel  inalt,  cu  barbi  uscaive  si   rucsacuri.     invingatorii erau  rebelii  care  au introdus tactica terorii in camerele de consiliu si banci, negociind in retorica si lozincile lor obosite salarii mari si aciuni. Ea  nu crezuse nici un moment ;, nici atunci  , nici acum. Nimic n-o putea face sa creada ca lui ii pasa de bani si putere sau de lumea corporaiilor sau  ca ar putea vreodata sa-si spuna rebel cu o cauza pierduta, atata timp  cat nu deosebea o padure tropicala de o mlastina. Ea  ii atinse fața si observa ca nici barba uscaiva nu facea parte din aceste caracteristici. Nu putea numara de cate ori pielea  barbiei se jupuise din cauza barbii lui aspre si epoase si a sarutarilor.     Cum il privea acum , parea atat de trist si nervos, incat se hotari sa-i spuna ce nu voia sa-i spuna inainte de a se intoarce din weekend.     - Sunt insarcinata , ii marturisi ea simplu  , fara nici un avertisment, aproape conciliant, apoi astepta.     in ochii lui se citira o suta  de emoii, de la soc la tristee , o incredibila bucurie  si toate acestea se incheiara cu  o imbraisare puternica si un murmur continuu :     - Mulumesc lui Dumnezeu pentru asta !  Slava Domnului!     Si, prin mintea ei trecura o suta de ganduri, de la uimire  la  nesigurana  , usurare  , pana  la  a se intreba ce-a  vrut de fapt  sa  spuna  prin  "  Slava Domnului ! " Mulumesc lui Dumnezeu pentru ce  ? Un copil sa inlocuiasca tatal...     Manuel  Rojas  1-a vazut pe Iisus. S-a intamplat  ieri , pe cand conducea chiar pe acelasi drum spre  aeroportul internaional din Acapulco. El era acolo,  statea in picioare , pe marginea drumului murdar ,  care venea dinspre Cerro el Burro , langa un indicator  pentru distane  ;  douasprezece  mile  pana   la  Chilpancingo , cincizeci pana la Acapulco. Numai ca  Iisus nu statea chiar pe marginea drumului murdar , ,mai degraba plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe  care Manuel le observase era cum picioarele Lui, in  acele sandale maro de piele , abia atingeau pamantul  si cum braele Lui erau intinse , cu palmele in sus ,  dar nu ca si cum ar fi aratat spre o masina , ci mai  degraba ca si cum El ar fi binecuvantat totul din jurul  Lui : praful , cameleonii, cactusii , chiar si antenele  de televiziune de pe acele baraci de langa sosea.     Manuel trase pe dreapta si  merse fara motor  pana la un stop. Iesind din camion  , statu acolo si se  uita fix, nu prea aproape , dar destul ca sa nu piarda   nici un amanunt. Ar fi vrut sa aiba  un aparat de fotografiat. Iisus  statea si El  acolo  ,  chiar langa indicatorul acela , mantia  Lui alba miscandu-se din cauza adierii; doar ca nu era nici o adiere. Manuel observa asta imediat. in iulie , in Cerro el Burro nu era vant, numai foarte mult soare , caldura arzatoare si praf.     Cand  Manuel se intoarse in seara  aceea de la Acapulco  , merse direct  la biserica  pentru ca  sa vorbeasca cu preotul. Parintele Ramon era destul de agitat de toate astea , chiar daca incerca sa para calm. Continua  sa-l  linisteasca pe Manuel , spunandu-i sa inceapa  cu  momentul  iniial  al viziunii  ,  sa-i povesteasca foarte rar , asa incat sa poata nota totul, intrucat  avea  nevoie  de  marturia  lui  pentru documentele oficiale. Nu avea nici o indoiala fața de cele spuse de Manuel; stia numai ca , uneori, omul devine prea  sensibil  cand  e vorba  de  credina. Manuel relata fiecare detaliu cu un calm surprinzator: cum  fusese in drum spre  aeroportul internaional Acapulco pentru a raspunde unui anun publicitar in legatura cu o slujba , prima posibilitate de a munci in cele sase  luni  in care nu fusese platit si cum totul se intamplase chiar atunci  cand era pe  punctul de a spune o rugaciune rapida pentru noroc. Manuel era stanjenit  din cale-afara sa  se roage  lui Dumnezeu pentru favoruri , dar vremurile erau dure si slujbele foarte rare. Nu putea spune ca a lucra ca ajutor la  Pelicanos Rosas in terminalul Aeromexico era ideal.  pentru ca insemna o calatorie zilnica de peste o suta  de mile ; dar ,  mai insemna  si  un venit  stabil si  garantat pentru orele suplimentare in zilele  de luni ,  cand erau zboruri charter.     Manuel spuse ca parul saten al lui Iisus ii cadea  pe umeri ; avea o barba rara si ochi atat de  blanzi si  iertatori  , totusi  atat de  ranii  si tristi in acelasi  timp. Parintele Ramon vru sa stie ce facuse Manuel  in afara de a  sta si a se zgai ca un prost. Manuel ii  spuse ca  a cazut in genunchi si a plans , iar  atunci  cand si-a ridicat privirea , Iisus parca pierise.     Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit si  special  fața de celelalte cincisprezece vedenii din  México  din ultimul an. Cea ce-l ingrijora pe parintele  Ramon era daca  Vaticanul va considera problema  atat  de  serioasa incat sa  transforme Cerro el  Burro  intr-un  mormant sfant , sau chiar sa  fie inclus pe  intinerariul Papei loan Paul al Il-lea ,  in pelerinajul  sau  din  toamna  in  America Latina.  Macar  daca  Manuel s-ar putea gandi la altceva inainte de a trimite uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau doua pentru un alt semn sau chiar o alta,viziune , orice ar  putea face incat Comitetul pentru  miracole de la Vatican sa le  acorde atenie.    Pe 3 iulie , la doua zile dupa intamplare , Manuel conducea   pe  acelasi   drum   dintre  aeroportul internaional Acapulco si Cerro  el Burro si  inca nu   se intamplase nimic deosebit. Nu ca ar fi avut vreo indoiala in legatura cu faptul ca fusese atins de un miracol. La urma urmelor , mersese mai departe si invinsese pe-cei 64  de candidat  , obinand astfel slujba la Aeromexico. Si ce daca directorul il pusese in schimbul de noapte cu același tarif cu ora  ca si pe cei din schimbul de  zi ? N-avea importana. Doua lucruri contau pentru Manuel  : avea o  slujba  și il vazuse pe Iisus.     Manuel se  gandea la noua lui slujba cand lua curba  aceea  periculoasa unde Cerro el Burro  se transforma intr-o sosea pavata , cu doua benzi, care continua pana  in  Acapulco. Ceasul lui digital nou stralucea in intuneric si arata exact ora  11:57  cand vazu explozia. Nu exista nici un dubiu in legatura cu ora  , deoarece  Manuel tocmai verificase  daca se incadreaza in timp.     Detunatura a  fost asurzitoare , sclipirile de foc deasupra  capului erau atat de  intense incat Manuel trase frana ca  sa  nu piarda  controlul masinii , lovindu-si  capul de parbriz. I-au trebuit  treizeci de secunde sau chiar mai mult pana sa traga la marginea drumului. Cu ochii intredeschisi, privi mingea de foc rostogolindu-se si luminand dealurile care inconjurau orasul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbira noaptea , franturi care pluteau spre pamant. Se auzi o  ultima detunatura  asurzitoare , apoi  cerul se limpezi, fiind luminat numai de stele  cazatoare si de  o umbra alb-cenusie de fum  , ridicandu-se din varful  unuia dintre  acele dealuri indepartate. Manuel se  inchina.     Primul lui gand a fost ca un avion exploadase in  plin zbor , asnind din cer ca una din cutiile acelea  de  tabla pe  care le folosea uneori drept inta.  Urmatorul lui gand se indrepta catre Iisus , chiar daca  era absolut sigur ca ceea ce tocmai vazuse nu era o  alta viziune. De. fapt  , se gandi la asta zece minute  bune si deveni  chiar mai  convins  ca asistase la  distragerea echipajului, cat si a aparatului. Cu numai  cateva secunde inainte de a se intampla totul vazuse  un manunchi de lumini sclipitoare venind din direcia  aeroportului.  Acum  era  intr-o dilema. Daca nu se  grabea, intarzia la munca si isi pierdea slujba inainte  chiar de a fi inceput sa lucreze. Totusi , cum putea  sa-si continue drumul fara  sa relateze ce vazuse  ?  Cea mai apropiata secie de  poliie se afla la  zece  mile  de drumul  principal  , intr-un  orasel numit  Chilpancingo.  in adancul sufletului, stia ca nu are de  ales , de vreme ce totul avea legatura cu Iisus. in  definitiv, daca n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu masina  pe acel drum  la aeroport , deoarece n-ar fi avut o  slujba. Manuel facu un targ  cu propria-i constiina.  Decise  sa  anune explozia  la secia  de poliie a  aeroportului ,  dupa ce ar fi iesit  din  schimb , ca si'  cum n-ar fi existat supravieuitori , ca si cum n-ar fi o chestiune de viața si moarte.       Aproape de ora sase dimineața , la cinci ore si ceva  de la  accident  , getul  poliiei  aeroportului internaional Acapulco declara , in sfarsit , stare de urgena. Dadu  disparut și presupus a  se fi prabusit un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul La  Guardia din New York.  Trimise un avion de cercetare  Cessna  185  , al carui echipaj raporta la intoarcere  ca ramasiele a ceea  ce parea un avion fusesera reparate direct la sud-vest de Chilpancingo , la o inalime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar, avand in vedere terenul dur ,  numai un elicopter de poliie putea sa se apropie destul de mult pentru a aprecia pagubele  si pentru a  verifica daca  avionul fusese complet distrus, neexistand supravieuitori.         Soarele rasarise cand Manuel termina schimbul, lumina  roz reflectand cladirile albe si inalte  care se insirau  de-a  lungul  plajei.   Secia  de poliie  a aeroportului internaional  Acapulco   se  gasea -la Cocos Condominius, la parter , la aproximativ doua treimi din drumul catre plaja  Caleta. Manuel trecu prin usile glisante de sticla si se opri intr-un hol de marmura neagra stralucitoare , in dreptul unui semn care arata ca secia  de poliie se afla in  spatele altor usi glisante. impinse o usa de fier forjat, se  apropie de  biroul din fața si ii spuse  poliistului de  serviciu motivul pentru care  venise.  Fu  condus  printr-un coridor  lung intr-o alta camera  unde ii   descrise capitanului de serviciu ceea ce vazuse. Ce-l descuraja in legatura cu toi aceia care-i ascultau povestea era plictiseala si o aparenta lipsa de interes. Dar , ce era si mai  rau  , nimeni nu parea  sa stie ceva despre vreun accident.     Manuel se gasi intr-o camera mica  , cu un birou sculptat dintr-un lemn de culoare inchisa , in spatele caruia se atla un scaun imbracat in maro , cu brae. Trei  scaune mai mici de  piele erau intoarse  spre birou   ,  iar  pe   perei   se   aflau  trei  tablouri reprezentand pe  Pancho Villa  , presedintele Carlos Salinas si  pe  Iisus  Hristos. Capitanul  statea pe scaunul din spatele biroului, iar pe un altul sedea un barbat care parea  sa aiba spre treizeci de ani si care purta un costum  sifonat  din matase gri.  De fapt , barbatul ar  fi putut fi mai tanar  , avand  in vedere buclele  negre ce-i  incadrau  fața  angelica cu trasaturi mici si  delicate. Pe celalalt scaun statea un barbat mai tanar , inalt si zvelt , cu trasaturi mai ascuite si par negru , netezit pe spate. Manuel incerca sa nu-i priveasca insistent. in locul mainilor  , barbatul avea' doua proteze de metal.    - in urma cu  doua nopi l-ai vazut  pe  Iisus , iar noaptea trecuta ai vazut un avion explodand pe cer.    Capitanul  se  apleca  deasupra  biroului  ,  iar ochelarii lui de aviator ii ascundeau aproape toata fața.    Manuel n-ar fi dorit sa spuna ca i-a vazut pe Iisus,   el doar voia ca ei sa stie cat de bine cunostea dramul acela , cat de des mersese pe acolo , ca vazuse alte lucruri chiar mai incredibile decat o explozie in aer.     - A fost altfel noaptea trecuta , domnule capitan, spuse Manuel cu convingere. Am vazut o bomba !     - De  ce   ai  asteptat  toata  noaptea fara  sa anuni ? intreba omul cu fața angelica.     Cand vorbea spaniola , avea un accent mai slab fața de cum ar vorbi un mexican , desi tonul lui era arogant.     - M-am temut ca , daca ma opresc , voi intarzia la lucru , domnule. Era prima noapte in  care aveam de lucru.     - Si n-ai vorbit nimanui despre asta la lucru ?     Vorbise barbatul cu carligele de metal. Din nou , accentul hu era mexican ;  era  mai slab decat  al celuilalt barbat , desi tonul  cu care vorbea  nu era deloc arogant , ci aproape inelegator.     - Ma tem  sa nu creada ca am inventat totul.     - intr-adevar ? intreba capitanul zambind. Poate ai baut prea multa tequila ?     Manuel se simi insultat.     - Jur , domnule capitan , nu bausem. Mergeam cu masina si am vazut un avion explodand din senin - zdrang !     isi indesa un pumn in cealalta palma.     - Am vazut cu ochii mei.     Capitanul se lasa pe sapatarul scaunului.     - Nu  s-a raportat nici un accident sau explozie noaptea trecuta , spuse el simplu.     Chiar atunci se deschise usa si un barbat intra in camera.  indesat si  complet chel  , semana cu  Mr. Clean. Arunca  o  privire scurta imprejur , intoarse capul spre  civilul  cu fața angelica si-i sopti ceva la ureche , apoi se aseza in fața lui Manuel.     - Poate te-a inspirat apropiata vizita a Papei Ioan Paul ? intreba el.     Toi rasera.     - Nu  , domnule  ,  sopti Manuel plecandu-si capul.     Urma  un  moment de tacere  , timp  in care capitanul parea sa se gandeasca la aceasta situaie  ; potrivindu-si   ochelarii pe nas, mai cerceta  niste hartii, apoi ridica usor din umeri si privi in  sus.     - Vreau sa-i mulumesc  ca ai venit  , dar mi-e teama ca  nu   putem  face  nimic  in  legatura  cu avioanele fantoma care explodeaza.     Se ridica.     — Sau cu viziunile.     Se plimba in jurul biroului.     - Poi pleca , zise el. Haide , poi sa pleci.     Manuel se  ridica incet ,  zgariind  podeaua cu scaunul.     - Si daca e un miracol , incepu  el usor si exista supravieuitori ?     - Nu  exista  miracole  , Manuel , zise simplu                                                       / capitanul, asta e toata chestiunea , nu exista nici un fel de miracole.     isi indrepta privirea catre ceilali.     - Si nu s-a prabușit  nici  un avion  ,  adauga barbatul chel.     Manuel vru sa-i intrebe cum puteau fi atat de siguri de ceva, atata vreme cat nu fusesera acolo si nu vazusera , dar nu spuse  nimic.     - Ceea ce probabil ai crezut ca ai vazut era o stea cazatoare sau  o scanteie  de fulger ,  isi  dadu  cu parerea cel cu fața angelica si zambi.     Totusi  , Manuel nu raspunse nimic  , ci isi studie numai pantofii.     - Poate  ai vrut sa-i  impresionezi seful sa te mute in schimbul de zi , sugera barbatul chel. Ochii lui negri straluceau sub sprancenele spane.     Capitanul inu usa deschisa.     - Daca te grabesti , poi ajunge inapoi la Cerro el Burro la timp pentru liturghia de dimineața.     - Daca auzii ceva , incepu Manuel, mergand cu spatele catre usa , si avei nevoie de mine...     - Daca aflam ceva , ii telefonam  , nu-i face griji , il asigura capitanul.     Toi erau  in  picioare  ,  barbatul  cel  chel  se indrepta spre mijlocul camerei, iar celalalt  se apleca- pe spatarul scaunului.     - ii mulumim ca ai venit, spuse el politicos.     - Ai grija cum conduci, adauga altcineva.         - Si , fara viziuni , pentru o vreme , il sfatui zambind capitanul.         in dimineața de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky tocmai termina tura in calitate de controlor trafic la oficiul Gwenda din  Westchester cand suna telefonul. Joe ridica receptorul si auzi cum  cineva de la turnul de control al aeroportului internaional Acapulco  il aquna   ca  unul  din  avioanele lor se prabusise undeva  , pe  dealurile  care  inconjoara  Acapulco. Informaiile preliminare indicau  faptul ca nu exista supravieuitori. Pasinsky ii telefona imediat lui Fritz Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda  , care-i spuse sa nu faca nimic , pana nu vine el, asigurandu-l dirrtr-o  suflare  ca  va  pleca de-acasa  , din  orasul invefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,in cinci minute, Douazeci de minute mai tarziu , Luckinbill statea la biroul sau  din Gwenda si vorbea la telefon.     De-a lungul  orelor dimineii   ,  Pasinsky  si Luckinbill urmarira evoluia situaiei prin telefon si fax.  Informaiile despre accident . erau  sumare  , pentru ca Washingtonul nu putea lansa o investiie pana ce  guvernul  mexican  nu  facea  o  invitaie formala  de  a participa. Pana  la  urma  , la ora  11 dimineața  , la  aproape  12 ore de la  prabusire . mexicanii au  facut invitaia  de a  merge  la locul prabusirii si de a colecta ce mai ramasese din avion, echipaj si pasager.  Luckinbill  se simea usurat  ca   putea in sfarsit participa, dar era foarte ingrijorat de recuperarea acelei indestructibile cutii negre situata in partea din spate a oricarui avion. Numai daca ar avea-o in mana , ar putea sti exact ce s-a intamplat. Cutia neagra coninea intinerariul pana in momentul impactului , ca si benzi cu fiecare convorbire dintre cabina pilotului gi turnul de  control. Pe Luckinbill il deranja faptul ca mexicanii  n-au  spus nimic despre descoperirea cutiei , iar cand ,  intr-un tarziu  , a intrebat despre acest lucru , fusese informat ca pana in acel moment cutia nu fusese gasita. La pranz facea deja un zbor comercial la Mexico.         La iesirea din Acapulco , traficul e  greoi pana cand soseaua  cu doua  benzi se transforma intr-un drum nurdar intre Chilpancingo si Cerro el Burro. Manuel  observa masina numai in acel moment , probabil pentru  ca nu circulau alte masini din nici o direcie pe o distana de mile intregi. Dar , ceea  ce-l surprinse cel mai mult , erau ocupanii masinii , aceiasi doi barbai de  la secia de poliie. Cel chel si indesat sofa  paralel  cu camionul , iar  cel cu fața de inger ii facu semn sa traga pe dreapta.     Manuel se simi dezvinovait , convins fiind ca , in final , un avion fusese raportat ca disparut si ca cei doi  venisera  dupa el  sa-si spuna povestea autoritailor in  drept. Semnalizand ca se va spune , Manuel intoarse volanul si opri. Deschise portiera , sari  din  camion  si statu  la  nu mai mult de  zece picioare de locul unde il vazuse pe Iisus. ii privi cum coboara  , observand ca cel cu  carligele de metal in locul mainilor nu era cu ei. Un moment-doua se intreba ce se intampla. Atunci zari pusca.     Cu o miscare brusca , indesatul scoase arma din tocul de  pe umar , ochi si trase de trei ori in succesiune rapida. Manuel fu lovit in piept de doua ori si o data in adbomen , apoi alte trei gloane fura trase cu putere dupa ce se prabusise deja la pamant. Muri  pe loc. Barbaii trasera corpul inapoi  spre camion , il proptira pe locul soferului, il stransera cu centura de sigurana si il pusera cu braele pe volan.     Barbatul cel  chel aprinse focul , trase frana de mana , apoi merse langa  cel  care-l intovarasa , la spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea mare pejrtru a impinge camionul intr-o parte si apoi in rapa. Rostogolindu-se si naruindu-se printre pietre si copaci, camionul ateriza in cele din urma in fundul vagaunii si izbucni in flacari.

PROLOG   Berlin, Germania   Sonjei Verbrugge nici nu-i trecea prin cap că asta avea să fie ultima ei zi pe acest pământ. Îşi croia cu greu drum prin noianul de turişti sezonieri care înţesau trotuarele aglomerate ale bulevardului Unter den Linden. Nu intra în panică, îşi spuse ea. Trebuie să-ţi păstrezi calmul. Mesajul primit pe computer de la Franz fusese înspăimântător. Fugi, Sonja! Du-te la hotelul Artemisia. Acolo vei fi în siguranţă. Aşteaptă până când te voi căuta… Mesajul sfârşise brusc. De ce nu terminase fraza? Ce putea să se întâmple? Cu o seară înainte, îl auzise pe soţul ei spunând cuiva la telefon că Prima trebuia oprită cu orice preţ. Cine era Prima? Doamna Verbrugge se apropia de Strada Brandenburgische, locul unde se afla Artemisia, hotelul rezervat numai femeilor. Am să-l aştept acolo pe Franz, şi el o să-mi explice ce e toată tevatura asta. Când Sonja Verbrugge ajunse la următorul colţ de stradă, semaforul se schimbase în roşu, iar în timp ce se oprea în curbă, cineva din mulţime se împinse în ea făcând-o să coboare în stradă. Verdammt Touristen![1] O limuzină trasă pe banda a doua înainta brusc spre ea, atingând-o doar cât să o trântească la pământ. Oamenii începură să se adune în jurul femeii. — A păţit ceva? — Ist ihr etwas passiert?[2] — Peut-elle marcher?[3] În acel moment, o ambulanţă care se afla în trecere pe acolo opri, iar doi asistenţi se grăbiră să-i acorde îngrijiri. — Vom avea noi grijă de ea. Sonja Verbrugge se pomeni ridicată şi pusă în ambulanţă. Uşa se închise, şi o clipă mai târziu ambulanţa demara în trombă. Era prinsă în chingi de o targă şi încerca să se ridice. — N-am nimic, protestă ea. A fost o nimica toată. Nu am… Unul dintre asistenţi era aplecat deasupra ei. — E în regulă, Frau Verbrugge. Staţi liniştită. Ridică privirea către el, brusc alarmată. — De unde-mi ştiţi numele? Simţi înţepătura ascuţită a unui ac subcutanat şi o secundă mai târziu se lăsa pradă întunericului ce-şi deschidea braţele către ea.   Paris, Franţa   Mark Harris era singur pe platoul de observaţie al Turnului Eiffel, indiferent la ploaia torenţială ce şiroia în jurul lui. Din timp în timp, crestătura câte unui fulger împrăştia stropii de ploaie în uimitoare cascade diamantine. De cealaltă parte a Senei se aflau cunoscutul Palais de Chaillot şi Grădinile Trocadero, dar el nu le lua în seamă. Se gândea la Prima şi la ştirea uimitoare care avea să facă înconjurul lumii Din cauza vântului, ploaia începuse să se transforme într-un vârtej înnebunitor. Mark Harris îşi protejă încheietura mâinii cu mâneca şi se uită la ceas. Cei care stabiliseră întâlnirea erau în întârziere. Şi de ce insistaseră să se întâlnească acolo, la miezul nopţii? Chiar în timp ce-şi punea această întrebare, auzi deschizându-se uşa de la liftul turnului. Spre el se îndreptau doi bărbaţi, luptându-se cu vântul violent şi ploaia. Recunoscându-i, Mark Harris avu un sentiment de uşurare. — Aţi întârziat. — Din cauza vremii ăsteia nenorocite, Mark. Scuze. — Ei, bine că aţi ajuns. Întâlnirea de la Washington e programată, nu? — Despre asta trebuie să vorbim cu tine. De fapt, azi dimineaţă am discutat îndelung cu privire la maniera în care trebuie abordată această situaţie, şi am decis că… În timp ce vorbeau, al doilea bărbat trecu în spatele lui Harris şi, aproape simultan, se petrecură două lucruri. Fu izbit în cap de un obiect greu şi dur, şi, o secundă mai târziu, simţi cum este ridicat şi aruncat peste parapet în ploaia torenţială, plonjând către trotuarul necruţător, aflat cu treizeci şi opt de etaje mai jos.   Denver, Colorado   Gary Reynolds crescuse în ţinutul stâncos Kelowna din Canada, lângă Vancouver, şi-şi făcuse antrenamentul de pilot acolo. Era prin urmare obişnuit cu zborul deasupra terenului înşelător şi accidentat de munte. Pilota un avion Cessna Citation II, privind mereu cu atenţie la vârfurile înzăpezite care-l înconjurau. Cabina avionului era proiectată pentru două persoane, dar în acea zi nu era niciun copilot. Nu şi în această călătorie, se gândi Reynolds cu amărăciune. Înregistrase un plan fals de zbor la aeroportul Kennedy. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute în Denver. Avea să petreacă noaptea acasă la sora lui, iar dimineaţă va pleca spre est pentru a-i întâlni pe ceilalţi. Toate pregătirile pentru eliminarea Primei erau finalizate şi… Gândurile îi fură întrerupte de o voce prin radio: — Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot, aici Turnul de Control al Aeroportului Internaţional din Denver. Răspundeţi, vă rog. Gary Reynolds apăsă butonul radioului. — Aici Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot. Cer permisiunea de aterizare. — Unu-Lima Foxtrot, comunicaţi-vă poziţia. — Unu-Lima Foxtrot. Mă aflu la cincisprezece mile distanţă nord-est de Aeroportul Internaţional Denver. Altitudine, cinci mii de metri. Văzu Piscul lui Pike ivindu-se în partea dreaptă. Cerul era de un albastru strălucitor, iar vremea era bună. Semn bun. Urmă un moment de linişte, iar apoi vocea din turn se făcu auzită din nou: — Unu-Lima Foxtrot, aveţi permisiunea de aterizare pe pista doi-şase. Repet, doi-şase. — Unu-Lima Foxtrot: înţeles! Fără niciun avertisment, Gary Reynolds simţi cum avionul se ridică brusc. Surprins, privi afară prin fereastra strâmtă a cabinei. Se stârnise un vânt puternic şi, în câteva secunde, aparatul Cessna fu prins într-o furtună violentă care începu să răsucească avionul. Trase manşa înapoi, încercând să câştige altitudine. Era inutil. Era prins într-un vârtej furios, iar avionul îi scăpase complet de sub control. Apăsă cu putere butonul aparatului radio. — Aici Unu Lima Foxtrot. Am o urgenţă. — Unu Lima Foxtrot, care este natura urgenţei cu care te confrunţi? Gary Reynolds urla în microfon: — Sunt prins într-un vârtej! Turbulenţă extremă! Sunt în mijlocul unui nenorocit de uragan! — Unu Lima Foxtrot, te afli la doar patru minute şi jumătate de Aeroportul Internaţional Denver, iar pe monitoarele noastre nu apare niciun semn de turbulenţă în aer. — Nu-mi pasă ce e pe monitoarele voastre! Vă spun… brusc, tonul vocii se ascuţi: SOS! SOS… Cei din turnul de control priveau şocaţi dispariţia punctului luminos de pe ecranul radarului.   Manhattan, New York   În zori, într-o zonă de sub Podul Manhattan de peste East River, nu departe de docul numărul şaptesprezece, vreo şase ofiţeri de poliţie în uniforme şi detectivi în civil erau adunaţi în jurul unui cadavru complet îmbrăcat, care zăcea pe marginea râului. Corpul fusese aruncat neglijent, iar capul i se bălăngănea în mod sinistru înainte şi înapoi în apă, o dată cu oscilaţiile fluxului. Bărbatul care conducea operaţiunea, detectivul Earl Greenburg, de la Secţia Omucideri Sud, terminase procedurile oficiale obligatorii. Nimeni nu fusese lăsat să se apropie de cadavru până când nu se făcuseră fotografii, iar el însuşi luase notiţe cu privire la scena crimei, în timp ce ofiţerii căutau orice dovadă care s-ar fi putut afla prin apropiere. Mâinile victimei fuseseră înfăşurate în pungi curate de plastic. Carl Ward, medicul legist, îşi termină inspecţia, apoi se ridică şi îşi scutură pământul de pe pantaloni. Îi privea pe cei doi detectivi care conduceau operaţiunea. Detectivul Earl Greenburg era un profesionist, părea un bărbat capabil şi avea un trecut impresionant. Detectivul Robert Praegitzer avea părul grizonat şi aerul blazat al celui care mai văzuse de multe ori lucruri din astea. Ward se întoarse către Greenburg: — E al tău, Earl. — Ce avem aici? — Cauza evidentă a morţii este beregata tăiată, chiar peste artera carotidă. Are rotulele sparte şi se pare că are şi vreo câteva coaste rupte. Cineva l-a aranjat destul de bine. — Dar ora decesului? Ward privi în jos, către apa care clipocea lângă capul victimei. — Greu de spus. Bănuiesc că l-au aruncat aici cândva după miezul nopţii. O să-ţi fac un raport complet după ce ajungem cu el la morgă. Greenburg îşi îndreptă atenţia asupra cadavrului. Sacou gri, pantaloni albastru închis, cravată albastru deschis, un ceas scump pe încheietura mâinii stângi. Greenburg îngenunche şi începu să caute prin buzunarele sacoului victimei. Dădu cu mâna de un bilet, pe care îl trase afară, ţinându-l de o margine. Citi: „Washington. Luni, 10.a.m. Prima”. Se uită un minut la el, buimăcit. Greenburg căută şi în celălalt buzunar şi găsi alt bilet. — E în italiană. Aruncă o privire înjur. Gianelli! Unul dintre ofiţerii în uniformă alergă către el. — Da, domnule? Greenburg îi dădu biletul. — Poţi să citeşti asta? Gianelli citi rar, cu voce tare: — Ultima şansă. Aşteaptă-mă la docul şaptesprezece cu restul drogurilor sau o să înoţi cu peştii. Îi dădu biletul înapoi. Robert Praegitzer păru surprins: — O lovitură a Mafiei? De ce l-ar fi lăsat aici, afară, la vedere? — Bună întrebare. (Greenburg inspectă şi restul buzunarelor victimei. Scoase un portmoneu şi îl deschise. Era doldora de bani. E limpede ca lumina zilei că nu banii lui îi interesau. Scoase un card din portmoneu.) Numele victimei e Richard Stevens. Praegitzer pufni: — Richard Stevens… N-am citit ceva despre el în ziare de curând? — Despre soţia lui, spuse Greenburg, Diane Stevens. E martor la tribunal, în procesul pentru crimă al lui Tony Altieri. — Aşa e, spuse Praegitzer. Depune mărturie împotriva naşului naşilor. Şi se întoarseră amândoi, pentru a privi cadavrul lui Richard Stevens.     1   În centrul Manhattan-ului, în sala de judecată numărul treizeci şi şapte a Curţii Supreme de Justiţie de pe Strada Centrală, la numărul 180, procesul lui Anthony (Tony) Altieri era în plină desfăşurare. Sala de judecată largă şi impozantă era plină până la refuz cu reprezentanţi ai presei şi publicului. La masa acuzaţilor se afla Anthony Altieri, tolănit într-un scaun cu rotile, arătând ca o broască grasă şi palidă încolăcită în jurul propriului trup. Numai ochii îi erau vii şi, de fiecare dată când o privea pe Diane Stevens, aşezată pe scaunul martorilor, aceasta putea simţi la propriu pulsul urii lui. Lângă Altieri stătea Jake Rubenstein, apărătorul său. Rubenstein era vestit prin două lucruri: clientela sa de lux, formată mai ales din mafioţi şi faptul că aproape toţi clienţii lui erau achitaţi. Rubenstein era un bărbat micuţ, vioi, cu o minte ascuţită şi o imaginaţie sclipitoare. Nu apărea niciodată la fel, în sala de judecată. Loviturile de teatru în sala de judecată erau armele lui şi era foarte priceput la asta. Era strălucit în evaluarea adversarilor săi, cu un instinct de fiară în a le găsi slăbiciunile. Câteodată, Rubenstein îşi imagina că e un leu care se apropie încet de prada lui, gata de a sări… sau un păianjen viclean, ţesând o pânză care, în final, să-i prindă în cursă şi să-i lase fără apărare. Alteori, era un pescar răbdător, care arunca uşurel un fir în apă şi îl mişca îndelung înainte şi înapoi, până când martorul credul muşca momeala. Avocatul studia cu atenţie martora. Diane Stevens era un pic trecută de treizeci de ani şi avea o aură de eleganţă, trăsături patriciene şi păr moale, blond. Ochi verzi. Figură încântătoare. O înfăţişare de fată din vecini. Purta un taior negru, făcut la comandă. Jake Rubenstein ştia că ea făcuse o impresie favorabilă juriului cu o zi înainte. Trebuia să fie atent cum se purta cu ea. Pescar, decise el. Rubenstein se apropie fără grabă de boxa martorilor, iar când vorbi, vocea lui era blândă: — Doamnă Stevens, ieri aţi depus mărturie că în ziua aflată în discuţie, 14 octombrie, conduceaţi maşina înspre sud, pe lângă parcul Henry Hudson, moment când aţi avut o pană de cauciuc şi aţi oprit lângă autostradă, la ieşirea către Strada 158, pe un drum auxiliar către Parcul Fort Washington? — Da. Vocea ei era blândă şi calculată. — Ce v-a făcut să opriţi chiar în acel loc? — Ştiam că trebuia să ies de pe artera principală datorită penei de cauciuc şi printre copaci vedeam acoperişul unei cabane. M-am gândit că poate acolo era cineva care putea să mă ajute. Nu aveam roată de rezervă. — Sunteţi membră într-un club auto? — Da. — Şi aveţi telefon în maşină? — Da. — Atunci de ce nu aţi sunat la clubul auto? — M-am gândit că ar fi durat prea mult. — Desigur, spuse Rubenstein plin de înţelegere. Şi cabana era chiar acolo. — Da. — Aşa că v-aţi dus la cabană, pentru a cere ajutor. — Exact. — Era încă lumină afară? — Da, era cinci după-amiază. — Aşadar, puteaţi vedea clar? — Da. — Ce aţi văzut, doamnă Stevens? — L-am văzut pe Anthony Altieri… — Oh… Îl cunoşteaţi dinainte? — Nu. — Ce v-a făcut să fiţi sigură că era Anthony Altieri? — Îi văzusem fotografia în ziare şi… — Aşadar, văzuserăţi fotografii care semănau cu acuzatul? — Păi… — Ce aţi văzut în cabană? Diane Stevens respiră adânc, înfiorată. Vorbi rar, ca şi cum ar fi revăzut scena în minte. — În cameră se aflau patru bărbaţi. Unul dintre ei era legat de un scaun. Domnul Altieri părea să-l interogheze, iar ceilalţi doi îl flancau. Vocea îi tremură. Domnul Altieri a scos un pistol, a strigat ceva şi… şi l-a împuşcat pe bărbat în ceafă. Jake Rubenstein aruncă o privire de-a lungul băncii juriului. Erau cu toţii absorbiţi de mărturia ei. — Ce aţi făcut atunci, doamnă Stevens? — Am fugit înapoi la maşină şi am sunat la 911 de pe telefonul mobil. — Şi apoi? — Am plecat cu maşina. — Aşa, cu cauciucul spart? — Da. Era timpul să agite un pic momeala prin apă. — De ce nu aţi aşteptat poliţia? Diane aruncă o privire către masa acuzaţilor. Altieri o privea cu o rea-voinţă nedisimulată. Privi în altă parte: — Nu am putut rămâne acolo pentru că mă… mă temeam ca nu cumva bărbaţii aceia să iasă din cabană şi să mă vadă. — Asta e foarte uşor de înţeles. (Vocea lui Rubenstein se înăspri.) Ceea ce nu e de înţeles, e faptul că atunci când poliţia a răspuns apelului dumneavoastră de urgenţă şi au intrat în cabană, nu numai că nu era nimeni acolo, doamnă Stevens, dar nu au găsit nicio urmă că acolo fusese cineva, ca să nu mai vorbim de vreun cadavru. — Nu ştiu ce să spun. Eu… — Sunteţi artistă, nu? Întrebarea o luă prin surprindere. — Da… — Aveţi succes? — Cred că da, dar ce legătură… Era timpul să tragă cârligul. — Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu-i aşa? Întreaga ţară vă vede la ştirile de seară şi pe primele pagini ale… Diane îl privi furioasă: — Nu am făcut asta pentru publicitate. Pentru nimic în lume nu aş trimite un om nevinovat în… — Cuvântul cheie este nevinovat, doamnă Stevens. Iar eu voi dovedi dincolo de orice îndoială că domnul Altieri este nevinovat. Vă mulţumesc. Am terminat cu dumneavoastră. Diane Stevens ignoră dublul înţeles. Când coborî pentru a se întoarce la locul ei, fierbea. — Pot să plec? îi şopti procurorului. — Da, voi trimite pe cineva să vă însoţească. — Nu e nevoie. Vă mulţumesc. Se îndreptă către uşă şi apoi către garaj, iar cuvintele avocatului îi răsunau în urechi. Sunteţi artistă, nu?… Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu? Era degradant. Totuşi, în mare, era mulţumită de felul în care decursese mărturia ei. Spusese juriului exact ceea ce văzuse şi nu aveau niciun motiv să se îndoiască de ea. Anthony Altieri urma să fie condamnat şi trimis la închisoare pentru tot restul vieţii şi totuşi, Diane nu se putea abţine să nu se gândească, înfiorându-se, la privirile veninoase pe care acesta i le aruncase. Îi dădu biletul funcţionarului din parcare şi acesta plecă să-i aducă maşina. Două minute mai târziu, Diane conducea spre nord, în drum spre casă.   La colţ era un semn de oprire. În timp ce Diane frâna pentru a opri, un tânăr bine îmbrăcat care stătea în intersecţie se apropie de maşina ei. — Mă scuzaţi. M-am rătăcit. Aţi putea să…? Diane coborî fereastra. — Aţi putea să-mi spuneţi cum să ajung la tunelul Holland? Vorbea cu accent italian. — Da. E foarte simplu. Mergeţi înainte până la prima… Bărbatul ridică braţul şi în mână avea o armă cu amortizor. — Ieşiţi din maşină, doamnă. Imediat! Diane păli. — Bine. Te rog, nu… Bărbatul făcu un pas înapoi ca să-i facă loc să deschidă uşa, dar Diane îşi propti piciorul în acceleraţie, făcând maşina să o ia la goană. Auzi geamul din spate sfărâmându-se când un glonţ trecu prin el şi apoi pocnitura unui alt glonţ care lovise partea din spate a maşinii. Inima îi bătea aşa de tare, că îi era greu şi să respire. Diane Stevens citise despre furturile de maşini, dar pentru ea fuseseră întotdeauna lucruri îndepărtate, ceva ce li se întâmpla altor oameni. Şi bărbatul acesta încercase să o ucidă. Hoţii de maşini făceau asta? Diane întinse mâna după telefonul celular şi sună la 911. Dură aproape două minute până răspunse un operator: — 911. Ce urgenţă aveţi? Chiar în timp ce explica ce i se întâmplase, Diane ştia că nu era nicio speranţă. Bărbatul probabil că a dispărut de mult. — Voi trimite un ofiţer acolo. Îmi puteţi spune numele, adresa şi numărul dumneavoastră de telefon? Diane i le spuse. Inutil, gândea ea. Aruncă o privire în spate, către geamul spart, şi se înfioră. Îşi dorea cu disperare să-l sune pe Richard la birou şi să-i povestească ce se întâmplase, dar ştia că lucra la un proiect urgent. Dacă l-ar fi sunat şi i-ar fi spus ceea ce i se întâmplase, s-ar fi supărat şi ar fi alergat pentru a fi alături de ea, dar nu voia ca el să rateze termenul limită. Avea să-i spună ce se întâmplase când va ajunge acasă. Şi, brusc, prin minte îi trecu un gând care-i îngheţă sângele în vene. Bărbatul o aşteptase pe ea, sau era doar o coincidenţă? Îşi aminti de conversaţia purtată cu Richard la începutul procesului: — Nu cred că ar trebui să depui mărturie, Diane. Ar putea fi periculos. — Nu te teme, dragă. Altieri va fi condamnat. Îl vor închide pentru totdeauna. — Dar are prieteni şi… — Richard, dacă nu aş face asta, nu m-aş mai putea suporta. Ceea ce tocmai se întâmplase trebuie să fi fost o coincidenţă, hotărî Diane. Nu se poate ca Altieri să fie destul de nebun, încât să-mi facă ceva, mai ales acum, în timpul procesului. Diane ieşi de pe autostradă şi conduse spre vest, până ajunse la clădirea în care se afla apartamentul ei, pe Strada 75 Est. Înainte de a trage maşina în garajul subteran, aruncă o ultimă privire grijulie în oglinda retrovizoare. Totul părea normal.   Apartamentul era un duplex spaţios, situat la parter, cu un living mare, ferestre din podea până în tavan şi un şemineu mare, din marmură. Erau canapele înflorate cu spătar înalt, fotolii, o bibliotecă încastrată în perete şi un ecran uriaş de televizor. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri în toate culorile curcubeului: un Childe Hassam, un Jules Pascin, un Thomas Birch, un George Hitchcock şi, într-o zonă specială, un grupaj din picturile Dianei. La etaj se aflau un dormitor principal şi o baie, un al doilea dormitor, de oaspeţi, şi un atelier însorit în care lucra Diane. Pe pereţi erau atârnate câteva dintre picturile ei. Pe un şevalet, în mijlocul camerei, se afla un portret doar pe jumătate terminat. Primul lucru pe care îl făcu Diane când ajunse acasă fu să dea fuga în atelier. Dădu jos de pe şevalet portretul pe jumătate terminat şi îl înlocui cu o pânză nouă. Începu să schiţeze faţa bărbatului care încercase să o ucidă, însă mâinile îi tremurau atât de tare, că trebui să se oprească.   — Asta e partea pe care o urăsc cel mai mult în munca mea, se plângea detectivul Earl Greenburg, în timp ce conducea către apartamentul Dianei Stevens. — E mai bine să le spunem noi, decât să afle de la ştirile de seară, spuse Robert Praegitzer. (Îl privi pe Greenburg.) Îi spui tu? Earl Greenburg încuviinţă din cap, nefericit. Îşi amintea povestea detectivului care se dusese s-o informeze pe o doamnă Adams, soţia unui ofiţer de patrulă, că soţul ei fusese ucis. — E foarte sensibilă, îl avertizase şeful pe detectiv. Va trebui să ai grijă cum îi spui. — Nu-ţi face griji. Mă descurc. Detectivul bătuse la uşa casei lui Adams, iar când soţia acestuia i-a deschis, detectivul întrebase: — Sunteţi văduva lui Adams?   Ţârâitul soneriei de la uşa din faţă o sperie pe Diane. Nu aştepta pe nimeni. Merse la interfon. — Cine e? — Sunt detectivul Earl Greenburg. Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Stevens. Este vorba de hoţul de maşini, îşi spuse. Au venit repede. Apăsă pe butonul de acces şi Greenburg intră pe hol şi ajunse până la uşa ei. — Bună seara. — Doamna Stevens? — Da. Vă mulţumesc că aţi venit aşa de repede. Am început să fac o schiţă a bărbatului, dar… Respiră adânc. Era tuciuriu, cu ochi căprui adânciţi în orbite şi o mică aluniţă pe obraz. Avea un amortizor ataşat la armă şi… Greenburg o privea încurcat. — Îmi pare rău. Nu înţeleg ce… — Hoţul de maşini. Am sunat la 911 şi… (Prinse expresia de pe chipul detectivului.) Nu e vorba despre hoţul de maşini, nu-i aşa? — Nu, doamnă, nu e. Greenburg tăcu un moment. Pot să intru? — Vă rog. Greenburg intră în apartament. Ea îl privea, tremurând. — Ce e? S-a întâmplat ceva? Cuvintele păreau că nu vor să iasă. — Da. Îmi pare rău. Mă… mă tem că vă aduc veşti proaste. E vorba despre soţul dumneavoastră. — Ce s-a întâmplat? Vocea îi tremura. — A avut un accident. — Ce fel de accident? Pe Diane o trecu un fior. Greenburg respiră adânc. — A fost ucis, noaptea trecută, doamnă Stevens. I-am găsit corpul sub un pod de pe East River, în această dimineaţă. Diane îl fixă îndelung, apoi clătină din cap. — Nu aţi nimerit persoana potrivită, domnule locotenent. Soţul meu este la lucru, în laboratorul său. Avea să fie mai dificil decât anticipase el. — Doamnă Stevens, soţul dumneavoastră s-a întors acasă noaptea trecută? — Nu, dar Richard lucrează adesea toată noaptea. E om de ştiinţă. Devenea din ce în ce mai agitată. — Doamnă Stevens, ştiţi că soţul dumneavoastră avea legături cu Mafia? Diane albi: — Cu Mafia? Sunteţi nebun? — Am descoperit… Diane începu să gâfâie. — Aş vrea să văd actele dumneavoastră. — Sigur. (Detectivul Greenburg scoase legitimaţia şi i-o arătă.) Diane se uită la ea, i-o înapoie şi îl pocni cu putere peste faţă. — Municipalitatea vă plăteşte pentru a merge să speriaţi cetăţenii cinstiţi? Soţul meu nu e mort! E la lucru! strigă ea. Greenburg văzu în ochii ei şocul şi negarea. — Doamnă Stevens, aţi vrea să trimit pe cineva să aibă grijă de dumneavoastră şi… — De dumneavoastră trebuie să aibă cineva grijă. Şi acum, ieşiţi afară de aici. — Doamnă Stevens… — Acum! Greenburg scoase o carte de vizită şi o puse pe masă. — În caz că vreţi să vorbiţi cu mine, acesta este numărul meu. În timp ce mergea către uşă, Greenburg se gândea, Ce să zic, m-am descurcat extraordinar. La fel de bine aş fi putut să zic „Dumneavoastră sunteţi văduva Stevens?” După ce detectivul Earl Greenburg plecă, Diane Stevens încuie uşa şi suspină. Idiotul! Să nimerească apartamentul greşit şi să încerce să mă sperie. Ar trebui să-l reclam. Îşi privi ceasul. Richard se va întoarce acasă în curând. Ar trebui să mă apuc să pregătesc cina. Voia să facă paella, felul lui preferat. Se duse în bucătărie şi se apucă de preparat.   Datorită domeniului de maximă securitate în care lucra Richard, Diane nu-l deranja niciodată la laborator, iar dacă n-o suna ştia că e un semn că întârzie. La ora opt, paella era gata. O gustă şi zâmbi satisfăcută. Era gătită exact aşa cum îi plăcea lui Richard. La ora zece, când el încă nu sosise, Diane o puse în frigider şi lipi un bileţel pe uşa acestuia: Dragul meu, cina e-n frigider. Vino şi trezeşte-mă. Lui Richard avea să-i fie foame când ajungea acasă. Dintr-o dată, Diane se simţi sfârşită. Se dezbrăcă, îşi puse o cămaşă de noapte, se spălă pe dinţi şi se băgă în pat. În câteva minute, adormi buştean.   La trei dimineaţa, se trezi ţipând.     2   Diane nu s-a oprit din tremurat până în zori. Răceala îi pătrundea până la oase. Richard era mort. Nu avea să-l mai vadă niciodată, nu avea să-i mai audă niciodată vocea, nu avea să-i mai simtă niciodată îmbrăţişarea. Şi e vina mea. Nu ar fi trebuit să intru niciodată în acea sală de judecată. Oh, Richard, iartă-mă… te rog, iartă-mă… nu cred că pot continua să trăiesc fără tine. Tu erai viaţa mea, motivul meu de a trăi, iar acum nu mai am nimic. Îşi dorea să se micşoreze, să se transforme într-o mică minge. Îşi dorea să dispară. Îşi dorea să moară. Stătea acolo, întinsă, răvăşită de durere, gândindu-se la trecut, la felul în care Richard îi schimbase viaţa… Diane West crescuse în Sands Point, New York, o zonă bogată şi liniştită. Tatăl ei era chirurg, iar mama ei artistă. Diane începuse să deseneze încă de la trei ani. Fusese la internatul Sf. Paul şi, pe când era în primul an de liceu, avusese o scurtă relaţie cu carismaticul ei profesor de matematică. El îi spunea că voia să se căsătorească cu ea şi că ea era pentru el singura femeie din lume. Când a aflat că avea soţie şi trei copii, Diane a decis că era ceva în neregulă fie cu matematica lui, fie cu memoria, şi se mutase la Liceul Wellesley. Era obsedată de artă, îşi petrecea orice moment liber pictând. Când a absolvit, Diane începuse să vândă picturi şi dobândise o reputaţie de artist promiţător. În acea toamnă, o galerie foarte importantă de pe Fifth Avenue îi oferi Dianei propria expoziţie, care se dovedi un succes enorm. Proprietarul galeriei, Paul Deacon, era un afro-american bogat şi erudit care ajutase la dezvoltarea carierei Dianei. În seara inaugurării, salonul era ticsit. Deacon o întâmpină pe Diane, cu un zâmbet mare pe faţă. — Felicitări! Deja am vândut majoritatea picturilor! Vreau să deschid o altă expoziţie în câteva luni, imediat ce eşti pregătită. Diane era încântată. — Minunat, Paul. — O meriţi. O bătu pe umăr şi plecă în grabă. Diane semna un autograf, când un bărbat veni în spatele ei şi spuse: — Îmi plac curbele tale. Diane împietri. Furioasă, se răsuci pe călcâie şi deschise gura pentru a-i da o replică tăioasă, când el continuă: — Au delicateţea unui Rossetti sau a unui Manet. Studia una dintre picturile ei, de pe perete. — Oh, se abţinu Diane, exact la timp. (Îl privi mai cu atenţie. Părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani. Avea cam un metru optzeci, o constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri, strălucitori. Purta un costum maro deschis, cămaşă albă şi cravată maro.) — Eu… vă mulţumesc. — Când aţi început să pictaţi? — Când eram copil. Mama a fost pictoriţă. — Mama a fost bucătăreasă, zâmbi el, dar eu nu ştiu să gătesc. Ştiu cum te cheamă. Numele meu e Richard Stevens. În acel moment, Paul Deacon se apropie cu trei pachete. — Iată picturile dumneavoastră, domnule Stevens. Bucuraţi-vă de ele. I le dădu şi se îndepărtă. — Ai cumpărat trei din picturile mele? îl privi Diane, surprinsă. — Mai am două în apartamentul meu. — Sunt… sunt flatată. — Apreciez talentul. — Mulţumesc. El ezită: — Ei bine, probabil eşti ocupată, aşa că o să plec… — Nu, nu sunt, se auzi Diane spunând. — Bine, zâmbi el, apoi ezită. Ai putea să-mi faci o mare favoare, domnişoară West. Diane se uită la mâna lui stângă. Nu purta verighetă. — Da? — Se întâmplă să am două bilete la premiera unei repuneri în scenă a piesei Blithe Spirit, de Noël Coward, mâine seară, şi nu am cu cine să merg. Dacă eşti liberă…? Diane îl studie un moment. Părea drăguţ şi era foarte atrăgător dar, la urma urmelor, era un străin. Prea periculos. Mult prea periculos. Şi se auzi spunând: — Mi-ar face plăcere.   Seara următoare s-a dovedit a fi încântătoare. Richard Stevens era o companie amuzantă şi s-au înţeles de la început. Aveau interese comune în artă, muzică şi multe alte lucruri. Ea se simţea atrasă de el, dar nu era sigură că şi el simţea la fel. La sfârşitul serii, Richard întrebă: — Eşti liberă mâine seară? — Da, răspunse Diane, fără nicio ezitare. În seara următoare, luau cina într-un restaurant liniştit din Soho. — Povesteşte-mi despre tine, Richard. — Nu sunt multe de spus. M-am născut la Chicago. Tatăl meu era arhitect şi proiecta clădiri prin toată lumea, iar eu şi mama călătoream cu el. Am frecventat vreo zece şcoli din diferite ţări şi am învăţat să vorbesc câteva limbi străine — pentru autoapărare. — Ce lucrezi? — Lucrez la KIG — Kingsley International Group. E o corporaţie foarte mare. — Sună incitant. — E fascinant. Ne ocupăm cu cercetarea în domeniul tehnologiei de ultimă oră. Dacă am avea un motto, ar suna cam aşa: „Dacă nu avem acum un răspuns, aşteptaţi până mâine.”   După cină, Richard a condus-o pe Diane acasă. La uşă, îi luă mâna şi spuse: — A fost o seară minunată. Mulţumesc. Şi a plecat. Diane a rămas acolo, privindu-l cum pleacă. Mă bucur că e un domn şi nu un lup. Chiar mă bucur. La naiba!   După aceea, s-au întâlnit în fiecare seară şi, de fiecare dată când îl vedea, simţea că o învăluie aceeaşi căldură plăcută. Într-o vineri seară, Richard îi spuse: — În fiecare sâmbătă, antrenez o echipă din Campionatul de Juniori. Ţi-ar plăcea să vii şi să priveşti? — Mi-ar plăcea foarte mult, domnule antrenor, încuviinţă Diane. În dimineaţa următoare, Diane îl urmărea pe Richard lucrând cu micii jucători zeloşi. Era blând, atent şi răbdător, ţipând de bucurie când Tim Holm, un puşti de zece ani, prindea câte o minge; era evident că puştii îl adorau. Mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc, gândea Diane.   Câteva zile mai târziu, Diane lua un prânz uşor cu câteva prietene şi, ieşind din restaurant, au trecut pe lângă un salon unde o ţigancă ghicea viitorul. — Hai să ne ghicim norocul, spuse Diane, dintr-o dată. — Nu pot, Diane. Trebuie să mă întorc la lucru. — Şi eu. — Eu trebuie să-l iau pe Johnny. — Ce-ar fi să te duci tu, şi ne spui şi nouă ce ţi-a zis. — Bine. O să mă duc. Cinci minute mai târziu, Diane se pomeni stând singură cu o baborniţă cu faţa suptă, cu gura plină de dinţi de aur şi un şal murdar pe cap. E o prostie, gândea Diane. De ce fac asta? Dar ştia de ce o făcea. Voia să întrebe dacă ea şi Richard aveau un viitor împreună. Doar ca să mă distrez, îşi spuse. Diane o privi pe bătrână ridicând un pachet de cărţi de tarot şi începând să le amestece, fără să-şi ridice privirea. — Aş vrea să ştiu dacă… — Ssst. Femeia întoarse o carte pe faţă. Era figura clovnului, îmbrăcat ţipător şi cu un săculeţ pe umăr. Femeia îl studie un moment. — Ai multe secrete de aflat. Întoarse o altă carte. Asta e Luna. Ai dorinţe de care nu eşti sigură. Diane ezită şi încuviinţă din cap. — E vorba de un bărbat? — Da. Bătrâna întoarse următoarea carte. — Asta este cartea amantului. — Ăsta e un semn bun? zâmbi Diane. — Vom vedea. Ne vor spune următoarele trei cărţi. Spânzuratul. (Pufni, ezită, şi întoarse următoarea carte.) Diavolul, murmură. — Asta e rău? întrebă Diane amuzată. Ghicitoarea nu răspunse. Diane o urmărea pe bătrână întorcând următoarea carte. Vocea ei era sinistru de goală. — Cartea morţii. Diane se ridică. — Nu cred nimic din toate astea, spuse furioasă. Femeia privi în sus şi spuse, cu o voce seacă: — Nu contează ce crezi tu. Moartea te înconjoară din toate părţile.       [1] Turişti blestemaţi! (în lb. germană, în text) (n. tr.) [2] S-a întâmplat ceva? (în lb. germană, în text) (n. tr.) [3] E în stare să meargă? (în lb. franceză, în text) (n. tr.)    

PROLOG   La ieşirea din curbă, Roland începu să frâneze. Mâinile fixate pe levierul de comandă simţiră vibraţia surdă a celor şapte sute cincizeci de tone, care se transmise instantaneu coloanei sale vertebrale. — Rămâi cu noi în seara asta? îl întrebă Luciano. Roland apăsă progresiv maneta de comandă care scădea puterea locomotivei, şi răspunse: — Mi-ar plăcea, dar… — Hai, spune, măcar e mişto gagica? — Mai vorbeşti? Doar e maică-mea! — Din câte spuneai, parcă nu pleacă nici odată din Lausanne. — Da, dar atunci când se întâmplă să dorm la Zürich, mai trece din când în când să mă vadă. — Mai frânează niţel… Trenul îşi încetini mersul, şuierând uşor. Pentru prima oară de la plecare, şinele de cale ferată deveniseră paralele, ceea ce însemna ca se apropiau de destinaţie. Cu mâna pe levierul de comandă, Roland înregistra absent imaginile ce i se derulau prin faţa ochilor. Peroanele de beton deveneau din ce în ce mai înţesate de cărucioare, bagaje şi grupuri de călători, care pe măsură ce trenul intra în gară, deveneau tot mai dese. — Ce naiba au? — Cine? — Ăştia, de pe peron. Au nişte figuri… Locomotiva se afla la o sută de metri de tampoanele de la capătul peronului. Privirile tuturor celor prin faţa cărora trecea locomotiva se îndreptau asupra lui Roland şi Luciano, cu o expresie bizară. Toţi clipeau uimiţi, parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor, având întipărită pe figuri o expresie de scârbă, după care se întorceau pe călcâie, petrecând cu privirea locomotiva. — Ce mama naibii se întâmplă? se nelinişti Luciano. Sunt mânjit pe mutră, sau ce dracu’? — Dar eu? făcu Roland. Rulând cu o viteză de zece kilometri pe oră, trenul pătrunse sub acoperişul de sticlă. — „Expresul 127 Geneva-Zürich a sosit. Îndepărtaţi-vă de peroane!” anunţă prin difuzoare o voce de femeie. Roland văzu o femeie corpolentă scăpând poşeta din mână, şi fără să se aplece pentru a şi-o ridica, arătă spre el cu mâna întinsă, după care îşi acoperi faţa, cu un gest de groază. — Ce dracu’ înseamnă toate chestiile astea? mormăi el îngrijorat. Peste tot nu se vedeau decât aceleaşi semne de surpriză. Trenul avansa din ce în ce mai încet, lăsând în urma sa figuri surprinse, şi o linişte de mormânt. Zgomotele obişnuite ale peronului erau înlocuite de mişcări tăcute de retragere şi de ochi măriţi de spaimă. — Blochează, spuse Luciano. Roland trase de maneta frânei. Locomotiva ajunsese la doi paşi de tampoane. Luciano opri curentul, şi-şi aruncă din nou ochii pe peron, unde nimeni nu mai făcea nici o mişcare. Doi angajaţi ai căilor ferate discutau în şoaptă, după care unul dintre ei o rupse la fugă spre biroul şefului de gară. Celălalt, pe care Roland îl cunoştea destul de bine, se căţără pe scările locomotivei, şi intră în cabină. Îşi plimbă privirile de la Luciano la Roland cu o expresie jenată, iar după câteva clipe, îşi drese glasul şi spuse: — De unde naiba aţi mai luat şi chestia asta? — Despre ce vorbeşti? îi răspunse Roland, pe un ton agresiv. — Cum adică, despre ce vorbesc? se miră acesta. — Spune omule clar, despre ce e vorba! se răsti Luciano la el. N-am chef de ghicitori! — Haideţi după mine! Pe peron, nimeni nu se mişcase de la locul său. Nu se auzea decât zgomotul făcut în apropiere de o locomotivă veche cu aburi. Luciano şi Roland săriră pe peron, făcură câţiva paşi şi se uitară la botul Margaretei, cum îşi botezaseră ei locomotiva. Abia atunci realizară ce se întâmplase. Pe scutul locomotivei, se afla un picior de bărbat, tăiat de la şold. O urmă maronie păta ţesătura pantalonului în zona în care oasele fuseseră secţionate. Roland privi la pielea neagră şi fină a pantofului şi la şoseta de mătase, gândindu-se fără să vrea că piciorul era cât se poate de elegant. Se apropie cu un pas, şi observă cum un firicel de sânge încă se mai prelingea pe şosetă şi se lăbărţa într-o pată maronie pe scutul de oţel al Margaretei. În acel moment, nici Roland şi nici ceilalţi martori ai scenei nu-şi puteau închipui că vestea piciorului amputat avea să se răspândească cu o viteză stupefiantă pe mai multe continente. Pentru a se transforma într-o baie de sânge.           PARTEA ÎNTÂI EXPRESUL DE ZÜRICH   I           În prezenţa soţiei sale, Morty O’Broin nu reuşea niciodată să-şi ducă la bun sfârşit ceea ce avea de gând. Efectiv, Judith îl teroriza. Avea în colţul buzelor o cută ce exprima veşnic dispreţul şi sarcasmul, pe care nici un fard nu i-o putea şterge. Iar lui Morty îi venea s-o strângă de gât de fiecare dată când striga la el, însă mai presus de toate strigătele şi ţipetele ei, erau acele tăceri grele, puse pe seama unei migrene, tăceri încărcate de dispreţ şi însoţite de privirile semnificative ale unei femei ce suferă. De câţiva ani buni Morty renunţase să reînnoade dialogul dintre ei doi. Absenţa oricăror relaţii intime făcuse ca discuţiile lor să se transforme într-un schimb de onomatopee sau de cuvinte monosilabice. Cu toate astea, la începutul căsătoriei lor, Morty sperase ca Judith să fie interesată de afacerile lui, însă pe măsura trecerii timpului, îşi dăduse seama că ea nu-i comenta decât eşecurile, fără să pomenească nici un cuvânt despre succesele înregistrate. Destul de rapid, între ei doi se instaurase un fel de ostilitate surdă şi mută, Judith încetând chiar să se mai plângă, exceptând doar migrenele ei. Aşa că Morty îşi savura cu prudenţă de unul singur reuşitele, pe care altminteri Judith i le-ar fi putut reduce la zero cu un singur cuvânt crud. Cu vreo patru ani în urmă, când deja era considerat unul dintre cei mai reputaţi avocaţi ai finanţelor New Yorkului, fusese pe punctul de a-i comunica satisfacţia încercată în urma faptului că fusese angajat pentru a descurca nişte treburi încâlcite ale Mafiei. Dar în ultima clipă se răzgândise şi tăcuse, gândindu-se că oricum nu mai putea schimba nimic în viaţa lui Judith, cel puţin pe moment. Şifonierele ei erau pline de blănuri scumpe, iar sertarele comodelor debordau de bijuterii, ca şi cum acest lux ar fi putut suplini absenţa cuvintelor şi ar fi putut arunca o punte fragilă între tăcerile lor. Judith îşi aprinse a douăzecea ţigară din dimineaţa aceea, stinse chibritul în farfurioara de cafea, şi împinse platoul cu micul dejun de care abia se atinsese. Privindu-l pe Morty care verifica dacă valiza era bine închisă, îl întreba: — Pleci? — Da. — Dar abia te-ai întors din Europa. Doamne Sfinte, am o migrenă îngrozitoare! — Ia-ţi pastilele. — Şi unde pleci? Morty se îndreptă de spate, surprins. De mult timp Judith nu-i mai punea întrebări de acest fel, cu toate că se prefăcea indiferentă. Îi veni să-i răspundă că nu are nici un motiv să fie interesată unde pleacă el, dar se răzgândi şi-i spuse laconic: — La Nassau. Judith răsturnă farfurioara plină de chibrituri arse în paharul cu suc de portocale, după care îşi stinse tot acolo ţigarea abia aprinsă. — Ai noroc… făcu ea. Nedumerit, Morty o privi scurt în ochi, şi se linişti imediat. Nu văzuse nimic altceva decât aceeaşi expresie a unei plictiseli terne, cu care era obişnuit de mult. — Dacă eşti gata în cinci minute, te conduc, îi propuse el ironic. — Nici vorbă. Am o migrenă cumplită. — Bine, atunci… Se aplecă spre ea ca pentru a o săruta, dar se opri la jumătatea drumului. — Trebuie să plec… Realiză brusc că lăsa în urma sa doar o amintire prăfuită a trecutului, a cărei evocare nu-l deranja câtuşi de puţin, întrucât aşteptase prea mult ca să i se atenueze dorinţa de a fugi. Iar peste patruzeci şi opt de ore, avea să fie într-un colţ de vis unde nimeni pe lume nu-l putea bănui. Iar el, Mortimer O’Broin, avea să devină cel mai bogat om al planetei, bogat cum nici o fiinţă umană nu mai fusese, şi bogat cum nimeni nu şi-ar fi putut închipui nici în cele mai delirante vise. În timp ce se îndrepta spre uşă, cu valiza în mână, Judith îi spuse: — Morty! Spune-i lui Margaret să-mi aducă nişte apă minerală şi pilulele. Mortimer dădu din cap, gândindu-se că ultimul cuvânt pe care îl auzise din gura soţiei sale fusese „pilulele”. Ieşi, închise uşa în urma sa, şi zâmbi. Judith nu avea cum să ştie că din acel moment, nu avea să-l mai revadă niciodată.   ﹡   Micul avion survolă artera principală din Chiavenna, trecu razant peste acoperişurile caselor, şi se înălţă deasupra clopotniţei bisericii. În acel moment, locuitorii micului orăşel văzură o mulţime de bucăţele de hârtie căzând din avion, zburând în adierea vântului, făcând piruete şi coborând graţios cu mişcări ezitante ca de frunze moarte, pentru a se aşeza în cele din urmă pe acoperişuri, pe asfaltul străzilor, pe maşini, şi pe galantarele negustorilor ambulanţi. În acea joi din luna aprilie, era zi de târg, iar strada principală era ticsită de lume. Boarea uşoară ce adia dinspre lacul Como unduia rochiile acelora ce se hazardaseră să iasă doar în talie, şi mlădia crengile înmugurite ale copacilor. Câţiva copii adunară de jos hârtiile căzute din văzduh, şi se uitară la ele nedumeriţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Unul dintre copii, băiatul brutarului, fu cel dintâi care luă iniţiativa. Cu hârtiile strânse la piept, se năpusti spre prăvălia părinţilor care ieşiseră în prag, atraşi de zgomotul avionului, strigând cât îl ţinea gura: — Tată! Mamă! Sunt bani! Veniţi repede! Cad bani din cer! Strigătele copilului avură darul de a electriza mulţimea. Toţi se repeziră claie peste grămadă, îmbrâncindu-se, împingându-se, vociferând, urlând şi încercând să culeagă cât mai mult din bancnotele căzute. Într-adevăr, era vorba de bancnote elveţiene, frumoase şi noi-nouţe, cu acea tentă delicată maronie, în valoare de zece şi cincizeci de franci, emise de Schweizerische Nationalbank. Strada deveni tot mai violentă, şi câţiva indivizi începură să se încaiere. Renata trase de manşă, făcând ca botul avionului să se ridice, şi izbucni în râs. Văzută de sus, din înălţimi, strada principală a orăşelului părea a fi un furnicar uriaş. — Eşti dezgustătoare! strigă Kurt spre ea, încercând să acopere uruitul motorului. Spre groaza lui, Renata lăsă manşa din mâini şi închise cu un gest scurt uşa de plastic a cabinei. Avionul îşi pierdu direcţia, ceea ce o făcu pe Renata să râdă din nou. — Nu-i bine să mă provoci! strigă ea, uitându-se pieziş spre el. Sub ei, defilau mici văi înverzite, acoperite ici şi colo de petele de verde închis al brazilor. — Ţine-te bine, coborâm în picaj! spuse Renata. — Ai înnebunit? strigă la ea Kurt. Dar avionul se şi îndrepta ca un fulger spre o cireadă de vaci. Într-o fracţiune de secundă, Kurt apucă să vadă un cioban care gesticula, agitându-şi pumnul în direcţia lor. — Renata, la urma urmelor, ce vrei să-mi dovedeşti? Avionul se redresă brusc, pătrunzând printre nouraşii alburii rătăciţi pe seninul cerului. Renata îşi luă o figură serioasă şi spuse: — Vreau să-ţi dovedesc că ai greşit în întregime, şi că nu ai curajul să spui pe nume dorinţelor tale. I-ai văzut pe ăia de jos cum s-au mai îmbulzit şi cum au început să se bată când le-am aruncat banii? Pretindeai că nimeni n-are să se mişte, că totul este degradant şi că nu fac altceva decât să insult lumea. Poftim, cine a avut dreptate? Kurt privi prin plexiglasul cabinei, prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar se gândi în sinea sa ca era mai bine să nu o înfrunte pe Renata. Îşi aminti de ziua în care aflându-se amândoi la aniversarea colegiului lor, Renata pariase cu el că are curajul să-i verse vecinului de masă farfuria cu spaghete pe costum. Şi imediat, se produsese dezastrul… — Nu spui nimic? Şi ca un protest împotriva tăcerii lui Kurt, avionul urcă la verticală, lipindu-l cu spatele de scaun, într-o poziţie paralelă cu pământul. După care urmă un nou picaj şi câteva tonouri. — Dacă ar fi aşa cum ai pretins tu, că banii sunt un rahat, atunci oamenii ăia nu ar fi stat în patru labe, ca nişte animale, îmbrâncindu-se şi bătându-se să-i adune! Kurt strânse din dinţi, încercând să se controleze, gândindu-se că dacă în următoarele clipe avionul nu avea să se prăbuşească, atunci mai exista o şansă infimă să ajungă la Zürich. La Zürich, unde peste trei zile, mai exact pe 26 aprilie, avea să se celebreze nunta lor.   ﹡   Zaza Finney efectiv nu înţelegea motivul pentru care încă nici un producător nu o oprise pe stradă pentru a-i propune semnarea unui contract pe viaţă în filmele lui. Nici un rid nu-i altera pielea catifelată a feţei, luminată de misterul unor ochi de cobalt, iar talia îngusta, şoldurile bine cambrate şi curba delicată a coapselor completau tabloul unei armonii a proporţiilor. Iar lucrul acesta o îndemna ca ori de câte ori se uita în oglindă, să se întrebe dacă făcuse bine să-şi lege viaţa, chiar şi temporar, cu acel individ cu aspect neînsemnat, care părea însă capabil să-i aştearnă sub picioare tot aurul din lume. Îl cunoscuse cu doar şase luni în urmă, pe vremea când locuia într-o cămăruţă mizerabilă, singura ei avere fiind o valiză ieftină, o rochie de seară răpitoare, un costum sport, şi o trusă de machiaj. Şi zi de zi trăia cu groaza că avea să i se spună să plece. Luxul cu care o înconjurase Mortimer o uluise la început, dar după ce acesta o instalase într-un apartament somptuos în hotelul Waldorf, Zaza îşi mărise pretenţiile, cerându-i lui Mortimer toalete dintre cele mai elegante, iar pentru a-şi testa amantul, sfârşise prin a-i cere bijuterii. Dar Mortimer îi îndeplinise cu promptitudine fiecare cerere, la început cu o oarecare timiditate, dar pe măsura trecerii timpului, părea să-i facă plăcere s-o copleşească cu atenţii, ba chiar încerca să intuiască acele dorinţe neexprimate de ea. Mortimer nu-i pomenea nimic despre afacerile lui, până într-o bună zi în care o întrebă enigmatic: — Mi-ar plăcea să trăim împreună, doar noi doi. Ce spui, eşti pregătită pentru asta? Zaza, care trăia cu gândul numai la filmele sau piesele în care ar fi putut să joace, fiind absolut convinsă de talentul său, se îngrozi la ideea că ar fi putut sta în permanenţă cu Mortimer, mai ales că îl ştia însurat. Se sfătuise imediat cu Jimmy, un fotograf pentru care pozase goală, şi acesta o lămurise imediat: — Auzi, individul ăsta pe care îl tapezi zi de zi, este cel care descurcă toate afacerile Mafiei! Zaza izbucnise în râs, neputând asocia figura lui Mortimer cu cea a unui gangster. Dar Jimmy reuşise să o convingă că lucrurile într-adevăr aşa stăteau. În ajun, evenimentele se precipitară. Mortimer o întrebase din nou, însă pe un ton categoric, dacă este pregătită să trăiască împreună cu el. Cu lecţia bine învăţată de la Jimmy, Zaza acceptase. Dădu la o parte perdeaua din faţa terasei, şi aruncă o privire distrată în stradă. Dintotdeauna visase să se plimbe prin Nassau, dar acum, când se afla acolo, simţea că se plictiseşte de moarte. Morty avea să se întoarcă peste o oră, cu biletele de avion cumpărate pentru o destinaţie despre care încă nu-i spusese nimic. — Acolo unde vom merge, vei fi ca o regină, îi spusese el. Şi poţi să-mi ceri tot ceea ce-ţi trece prin cap, o provocase el în continuare. Zaza îi răspunse morocănoasă: — Bine, atunci o să-ţi cer un elefant. — Bănuiesc că te-ai gândit la un elefant de aur masiv, nu? replicase Mortimer, cu vocea sa de copil. Uşor neliniştită, Zaza se întoarse de la fereastră, şi pentru a-şi remonta moralul, încercă să estimeze numărul de zile pe care era obligată să-l petreacă împreună cu Mortimer, până să găsească mijlocul de a pune mâna pe o parte din averea lui şi de a fugi, pentru a-l reîntâlni pe Jimmy.   ﹡   Camioanele militare plecaseră din Geneva, Lausanne, Lucerna, Zug şi Zürich, urmând a cerceta metru cu metru întreaga zonă. Poliţia şi armata elveţiană căzuseră de acord că un cadavru, fie el şi amputat de piciorul drept, ar fi putut provoca oarecare nelinişte în rândul populaţiei. Organele de poliţie conduceau cercetările, iar armata asigurase materialul uman. Se dăduseră ordine stricte ca cercetările să nu se încheie decât în momentul descoperirii cadavrului. Cât despre piciorul găsit pe scutul locomotivei expresului Geneva-Zürich, anchetatorii făcuseră oarecare progrese. Pantoful purta marca magazinului „Biasca” din New York. Poliţiştii elveţieni luaseră legătura cu confraţii lor americani, care începură imediat investigaţiile, şi se spera că, cu puţin noroc, identitatea proprietarului pantofului avea să fie aflată. În buzunarul pantalonului, se găsise o legătură de bancnote, conţinând cinci mii de dolari, şi un bilet de tren cu destinaţia Zürich. Aşezat între Vittorio Pizzu şi Moshe Yudelman, Italo Volpone, zis şi „Bébé”, privea la cei unsprezece bărbaţi ce stăteau în jurul mesei de conferinţă. Faptul că ocupa locul fratelui său îi dădea senzaţia unei autorităţi calme, însă mişcarea necontenită a celor două pupile ca de cărbune din spatele pleoapelor pe jumătate închise, dezminţea categoric acest lucru. Volpone făcu un efort pentru a se pune în pielea personajului al cărui rol trebuia să-l joace, încercând să-şi impună mâinilor să nu mai tremure. Iar pentru aceasta, îşi strecură două degete ale mâinii drepte în buzunarul de la piept al vestei, simţind contactul plin de siguranţă pe care i-l dădeau cele cincizeci şi două de cărţi de joc de care nu se despărţea niciodată. Jocurile de noroc fuseseră pentru el dintotdeauna un fel de o a doua natură. Ori de câte ori pleca în vreo călătorie, lua cu el şi o ruletă în miniatură, prin intermediul căreia se deconecta; intrând într-un univers misterios şi atrăgător în care guvernau doar numerele. Fără să vrea, îşi aminti de cele două zile şi trei nopţi pe care şi le petrecuse într-un salon de joc din Las Vegas, jucând în permanenţă, întrerupându-se doar pentru a mânca şi a bea, ceea ce fusese considerat de toată lumea un adevărat record în materie. — Prietenul nostru O’Broin, a sosit în aceste clipe la Zürich, anunţă el asistenţa, mângâind cu vârfurile degetelor cărţile de joc din buzunar. Totul este în ordine. Iată şi telegrama pe care am primit-o de la Don Genco. Scoase din buzunarul hainei o bucată de hârtie mototolită, pe care o citise şi o recitise de nenumărate ori, învăţând pe dinafară instrucţiunile date de fratele său. Ettore Gabelotti aruncă o privire asupra ei, după care i-o trecu mai departe lui Simeone Ferro, fără să spună nici un cuvânt. Acesta i-o întinse la rândul său lui Joseph Dotto, apoi rând pe rând, Carmine Crimello, Vittorio Pizzu, Angelo Barba, Vicente Bruttore, Thomas Merta, Aldo Amalfi, Carlo Badaletto şi Frankie Sabatini luară cunoştinţă de conţinutul telegramei. Italo Volpone se gândi că asista la un moment istoric, în care după aproape douăzeci de ani de război rece, asista la o întâlnire paşnică a reprezentanţilor celor mai puternice două familii mafiote, Gabelotti şi Volpone. În timp ce telegrama făcea înconjurul mesei, privirea sa trecea de la o figură la alta, înregistrând expresiile de satisfacţie pe care cei prezenţi nu şi le puteau ascunde. — Bun, şi altceva? întrebă Carlo Badaletto cu insolenţă. Toată lumea ştia că Badaletto îl ura pe Italo, şi că nu scăpa nici o ocazie pentru a-şi manifesta dispreţul faţă de acesta. — Nimic, răspunse Italo, străfulgerându-l cu privirea. Ar fi vrut să se poată impune mai mult decât atât, fără să facă neapărat ceva special. Numai că Genco, fratele său, reuşea acest lucru deoarece era respectat. Blândeţea sa aparentă, zâmbetul său franc şi firea sa împăciuitoare îi disimulau perfect natura necruţătoare şi avară. Spre deosebire de el, Italo nu era capabil să-şi stăpânească accesele de furie care îl bântuiau de cele mai multe ori fără nici un motiv aparent, iar incapacitatea sa de a-şi păstra sângele rece şi predispoziţia pe care o avea pentru metode primare şi violente, provocase neîncrederea capilor Mafiei. — Prima fază a operaţiei s-a terminat, luă cuvântul Moshe Yudelman. În trei luni, banii noştri vor fi spălaţi. Yudelman se născuse cu un dar special al cifrelor. Nici cele mai încurcate bilanţuri contabile nu erau în stare să-i reziste mai mult de cinci minute, fiind capabil să descopere dintr-o singură privire acel detaliu în aparenţă nesemnificativ, sau acea virgulă inofensivă care păcălea pe oricine altcineva. Genco Volpone se luptase mult cu ai săi pentru a-i convinge să fie de acord cu intrarea lui Yudelman în familia lor, întrucât sicilienii nu prea aveau de gând să admită prezenţa unui evreu printre ei. Acceptat în cele din urmă, Moshe Yudelman a încercat să nu iasă în evidenţă, intervenind doar în momentele în care i se cerea părerea, şi vorbind întotdeauna exact cât trebuia. Însă în scurt timp, capacităţile sale aproape supranaturale de contabil l-au ajutat să ocupe acel loc pe care nici nu-l visa printre membrii familiei, iar datorită lui, Don Volpone îşi putuse consolida prestigiul şi autoritatea. Din acel moment, Yudelman devenise consilierul particular al capului Mafiei, iar activitatea sa se răsfrângea asupra tuturor activităţilor familiei. Responsabilităţile multiple pe care le avea nu-l împiedicau să-şi clădească o avere pe care şi-o multiplica zi de zi, prin tot felul de plasamente bine gândite, de decizii fulgerătoare şi prin flerul său infailibil de a decela orice posibilitate de câştig în universul bursei. Şi doar datorită sfaturilor sale, Genco Volpone consimţise să se alieze cu Ettore Gabelotti, cel pe care îl considera rivalul său principal. Moshe aruncă o privire scurtă spre Gabelotti. Figura sa ca o mască, cu pungi sub ochi, ascundea autoritatea şi vivacitatea de care acesta dădea dovadă. Având o greutate de aproape o sută de kilograme, Gabelotti era temut pentru modul în care dispunea de viaţa celor ce îndrăzneau să-i comenteze deciziile sau să i se împotrivească. Moshe Yudelman depusese o uriaşă muncă diplomatică pentru a-l convinge în cele din urmă pe Gabelotti că interesele sale coincideau cu cele ale lui Volpone. Şi deşi cele două familii erau despărţite, până în acea zi, de nenumărate cadavre căzute din fiecare tabără, se ajunsese la momentul acordului care avea să dea naştere celei mai uluitoare operaţii financiare realizate vreodată de Mafie. Gabelotti, care până în acele clipe nu scosese nici un cuvânt, simţi privirea lui Yudelman. Se uită scurt la el şi-i zâmbi. Moshe îi zâmbi şi el şi-şi întoarse privirea. — Ia mai daţi-mi telegrama aia! ceru Ettore. Telegrama circulă din nou din mână în mână, şi după ce ajunse la Gabelotti, acesta o mai privi câteva clipe, şi apoi, uitându-se la Italo, izbucni în râs: — Auzi, Bébé, cred că fratele tău nu s-a prea ruinat cu cât a trebuit să plătească pentru telegrama asta! Toată lumea începu să râdă zgomotos. Italo îşi dădu seama că spusele lui Ettore nu ascundeau nici un fel de ironie, şi se alătură hazului general. Telegrama care fusese trimisă din Zürich, nu conţinea decât două litere „O.K.” Însă aceste litere reprezentau eforturile comune ale participanţilor la reuniune privind rezultatul exerciţiului financiar al anului trecut. Cu alte cuvinte, era vorba de înspăimântătoarea sumă de două miliarde de dolari.   ﹡   Ines pretindea că de la naştere, fusese hrănită cu lapte şi cu sânge, fiind fiică de rege. După spusele ei, bărbaţii din tribul ei măsurau peste doi metri, iar femeile un metru şi nouăzeci. Lando asculta cu gura căscată relatările lui Ines referitoare la ceremoniile de iniţiere ale adolescenţilor, nefiind în stare să discearnă adevărul de realitate. — Vrei să spui că fraţii tăi îşi crestează penisul cu lama? Ines întinse mâna şi luă o mandarină din fructiera aşezată pe covor. — Exact. — Doamne Sfinte, suspină Lando, trebuie să fii ţicnit de-a binelea să faci una ca asta. Nişte sălbatici! Şi cu coada ochiului se uită la corpul gol al negresei de lângă el. Fără pantofi, Ines era la fel de înaltă ca el, şi cu toate acestea, în cele două sezoane cât fusese jucător profesionist de fotbal, Lando întâlnise puţini adversari sau coechipieri care să fie mai înalţi decât el. — Ascultă, îi spuse el, chiar ai un metru şi optzeci, nu? — Da. — Hm, şi cu toate astea, nu pari a fi o girafă. Ines îi aruncă o privire pe jumătate amuzată, pe jumătate dispreţuitoare: — Totul este relativ, dragul meu. În ţara mea, până şi tu ai putea fi considerat pitic, — Hm… făcu din nou Lando, privind-o lung. Adevăratul nume al lui Ines era Kibondo, prinţesa Kibondo, originară din Burundi. Înainte de a veni în Elveţia, un creator de modă italian o botezase Ines. La Roma fusese top-model renumit, însă adevărata celebritate şi-o câştigase la Londra, Paris şi New York, unde fusese plătită cu bani grei pentru a poza în revistele de modă. De o frumuseţe sublimă, de parca ar fi venit de pe altă planetă, Ines era deplin conştientă de prestanţa pe care o avea, încât îşi permitea să umble încălţată în pantofi cu tocuri de zece centimetri. Lando îşi puse mâna pe coapsa goală şi bronzată a lui Ines, simţind sub atingerea sa carnea musculoasă şi fierbinte a negresei. În sinea sa era mândru că o asemenea făptură contribuia la modul său de viaţă, nu neapărat că ar fi avut nevoie de aşa ceva, dar pur şi simplu din principiu. Însă din momentul în care devenise amantul lui Ines, îi simţea banii şi cadourile cu care aceasta îl copleşea, ca pe nişte pomeni aruncate unui sclav. Ines îi luă mâna şi i-o îndepărtă cu blândeţe. — Nu mai avem timp, spuse ea. Am o întâlnire la ora şapte. — Cu babalâcul tău? — Da, cu el. Şi să ştii că atunci când suntem faţă în faţă, ochelarii lui îmi ajung la înălţimea sânilor. — Dar atunci când sunteţi în pat? — În pat, toţi suntem la fel. Sau, mă rog, aproape la fel… — Mai lasă-l să aştepte niţel, propuse Lando. — Nici vorbă! Individul este un maniac al punctualităţii, şi de altfel, atunci când lucrez, nu-mi place niciodată să fiu în întârziere. Şi Ines făcu o mişcare ca de felină, căscând uşor. Excitat de vederea corpului ei fabulos, Lando insistă: — Doar câteva clipe… Vrei? Ines se uită la el gânditor, şi peste câteva clipe îi răspunse: — Să ştii că pentru un alb, nu faci dragoste prea rău… — Ai fi preferat să fiu negru? — Lando, să ştii că nu culoarea pielii contează. — Atunci, ce naiba contează? — Ceea ce ai în pantaloni. Orlando Baretto se uită lung la ea, după care pufni în râs. Ines se ridică de pe covor, se aşeză pe marginea patului, şi începu să-şi pună în picioare ghetele de piele de culoare roşie-sângerie. Unul dintre papagali începu să scoată nişte triluri prelungite în cuşca sa. — Tu ai cumpărat păsărelele astea? întrebă Lando. — Nu, le-am primit cadou. Îţi plac păsările? Lando se ridică şi el de pe covor, etalându-şi corpul perfect de atlet. De când încetase să facă sport, aproape singura sa hrană zilnică era o sticlă sau două de băutură, fără ca aceasta să-l aducă în pragul beţiei. — Da, mor după ele, răspunse el. Şi se apropie de colivia papagalilor, deschise uşiţa, şi-şi băgă înăuntru mâna musculoasă. Papagalii se retraseră cat mai departe posibil. Lando prinse unul dintre ei, îl luă cu tandreţe în căuşul palmei, şi-i suflă peste cap, răvăşindu-i uşor puful. Apoi îi zâmbi lui Ines, declarându-i candid: — Să ştii că sunt mort după toate animalele. Şi brusc, reteză cu dinţii gâtul papagalului.           II         Secretara se dădu la o parte, făcând loc noului venit. Homer Kloppe, care se ridică plin de politeţe pentru a-l întâmpina, se făcu că nu observă mâna întinsă a acestuia, şi dădu din cap, în semn de bun venit. Apoi făcu un gest, indicând fotoliul de piele rezervat musafirilor, după care se aşeză la biroul său, pe care era cartea de vizită ce indica identitatea vizitatorului: „André Levain, administrator”. Levain îşi drese glasul, şi schiţă un zâmbet de complezenţă. La cei şaizeci de ani pe care îi avea, figura bronzată, încadrată de plete albe, la care se adăuga costumul extrem de elegant pe care îl purta, îl făceau să pară un individ deosebit de interesant. Homer aruncă o privire rapidă asupra ceasului de pe perete, după care îşi încrucişă mâinile deasupra mesei, într-un gest care dădea a înţelege că era gata să asculte. — Vă mulţumesc că m-aţi primit, începu Levain. Aş fi putut fixa o întâlnire prin intermediul secretarei dumneavoastră, dar problema pe care vreau s-o discut este atât de importantă, încât mi-am permis să vă deranjez fără nici o altă formalitate. Îşi aranjă cuta pantalonilor, apoi nodul cravatei, şi cu gest devenit probabil reflex, îşi trecu mâna prin păr. — Aă… problema este următoarea, reluă el după o oarecare ezitare. Am aici nişte valori pe care aş dori să le depozitez la banca dumneavoastră… Mângâie cu un gest automat servieta de piele neagră ce se afla la picioarele sale, după care, parcă jenat de privirea fixă a lui Homer Kloppe, ai cărui ochi albaştri de miop nici nu clipiseră în spatele lentilelor groase ale ochelarilor, îşi scoase din buzunar batista de mătase, şi-şi şterse fruntea brobonită de sudoare. Levain se simţea stânjenit de tăcerea lui Kloppe, aşteptându-se ca în biroul directorului uneia dintre cele mai puternice şi discrete bănci din Zürich, să domnească o cu totul altă atmosferă. Privirea îi fugi pentru o clipă spre fereastră, prin care se vedea clădirea gării şi piaţa de la marginea lacului Limmat, dincolo de care se zăreau întinderile nesfârşite ale parcului. Inspiră adânc, şi spuse: — Este vorba de opt milioane de franci francezi. Kloppe nu reacţionă în nici un fel, fapt care îl determina pe Levain să adauge grăbit: — Adică, de un milion şase sute de mii de dolari. Bancherul dădu încet din cap, în semn că în sfârşit, înţelesese. — Ăsta este rodul muncii mele de douăzeci şi cinci de am. Înţelegeţi… dacă mi s-ar întâmpla ceva… n-aş vrea ca toţi banii ăştia să se ducă pe apa sâmbetei, ca simple drepturi de moştenire. Kloppe dădu din nou din cap, ceea ce avu darul să-l mai destindă pe Levain. — Domnule Levain, sunteţi administrator de societăţi, nu-i aşa? — Exact! Dacă-mi permiteţi…… Şi-şi scoase din buzunarul interior al hainei un portvizit din piele neagră de crocodil, din care extrase mai multe cărţi de vizită, pe care le întinse lui Kloppe, spunând pe un ton de scuză: — Cred că ar fi trebuit ca mai întâi să încep cu acestea… Kloppe le luă, le examină cu atenţie, după care spuse: — Domnule Levain. Vizita dumneavoastră mă onorează, aş putea să ştiu şi eu care au fost motivele care v-au îndemnat să alegeţi banca mea? — Banca dumneavoastră?… se bâlbâi Levain, nedumerit că un bancher putea primi cu atâta reticenţă un depunător de opt milioane de franci. Cu o oră în urmă, după ce avionul său aterizase, se crezuse stăpânul lumii. Aşa cum se înţelesese cu individul care îi trecuse servieta peste graniţă, se întâlnise cu el la un bar din Wasserwerkstrasse, şi-i dăduse o sută şaizeci de mii de franci pentru serviciul făcut. Şi acum era întrebat de ce alesese Trade Zürich Bank! Timp de o clipă, se simţi tentat să-şi ia servieta şi să plece, dar se răzgândi şi răspunse politicos: — Nişte prieteni mi-au vorbit la Paris despre dumneavoastră. Kloppe îşi încruntă sprâncenele roşcate: — Şi cum se numesc aceşti prieteni, domnule Levain? — Unul dintre ei este Lombard. Edouard Lombard. — A, da, într-adevăr, îl cunosc pe domnul Lombard. Ei bine, domnule Levain, cum doriţi să plasaţi banii dumneavoastră? — Pentru moment, as dori doar să fac un depozit pe trei luni. Ce dobândă îmi oferiţi? Kloppe apăsă un buton al interfonului şi întrebă cu o voce autoritară: — Garnheim, care este dobânda pentru franci francezi depuşi în depozit pe trei luni? Da, mulţumesc… Domnule Levain, noua şi douăzeci şi cinci la sută. Levain făcu o figură dezamăgită: — Este foarte puţin. Mă aşteptam la mult mai mult. — Poate doriţi sa vă schimbaţi banii în altă monedă? — Ce fel de monedă? — De exemplu, dolari, mărci, sau franci elveţieni. — Şi dobânda este mai mare în acest caz? — Dimpotrivă. Dar vă sfătuiesc să aveţi în vedere că este mai bine să ai o dobândă minimă la o valută care este în creştere, decât o dobândă ridicată la o valută care este în scădere. — Domnule Kloppe, ce aţi face dacă aţi fi în locul meu? — Domnule Levain, eu nu sunt în locul dumneavoastră. — Bine… atunci, am să-mi depun banii într-un cont cu parolă. — Cum doriţi. Şi în afară de dumneavoastră, mai doriţi să mai cunoască şi altcineva cifrul sau parola contului? Văzându-l pe Levain surprins de întrebare, Kloppe adăugă: — Domnule Levain, suntem cu toţii muritori. În cazul dispariţiei dumneavoastră, cui ar trebui să înapoiez banii? — Tocmai despre asta aveam de gând să vă spun… Ştiţi, sunt însurat, şi… Kloppe deschise sertarul biroului, scoase o foaie de hârtie şi se pregăti să scrie. — Presupun că este vorba despre doamna Levain, spuse el. — Nu! Nu! În nici un caz! exclamă brusc Levain. Figura lui Kloppe rămase neschimbată. — Atunci cine? insistă el. — Ăă… Lily. Adică, vreau să spun Eliane… Eliane Gournay. — Cu alte cuvinte, doriţi ca doamna Gournay să fie legatara dumneavoastră? — Domnişoara Gournay, preciză Levain. Da, exact. — Adresa? — Paris, strada Grenelle, numărul 118. — Profesia? — Secretară. — Data naşterii? — 27 decembrie. — Anul? Levain avea o figură de parcă în câteva clipe ar fi fost obligat să se arunce de pe acoperişul unui zgârie nori. — 1963. Kloppe îi aruncă o privire scurtă, dezaprobatoare. — Şi la ce firmă lucrează domnişoara Gournay? — Domnişoara Gournay este secretara mea particulară, reuşi Levain să articuleze? — Aha, am înţeles… În cazul acesta, domnule Levain, trebuie să vă înştiinţez că domnişoara Gournay va avea acces la contul dumneavoastră. — Dar dacă… dacă… se bâlbâi Levain. — Dacă ce, domnule Levain? îl întrebă răbdător Kloppe. — Dacă de exemplu, relaţiile dinte noi doi se strică… Cum s-ar putea evita ca ea să… Doar ştiţi şi dumneavoastră cum sunt femeile! — Să înţeleg prin aceasta că nu aveţi încredere totală în domnişoara Gournay? — Ba da, dar nu într-atât ca să-i las pe mână opt milioane de franci! se revoltă Levain. Homer Kloppe se ridică brusc de la birou. — În aceste condiţii, nu văd de ce eu sau asociaţii mei i-am putea acorda cea mai mică încredere! — Dar, domnule… încercă Levain să riposteze. — În orice caz, vă mulţumesc că v-aţi gândit să apelaţi la banca noastră. Regret din suflet, domnule Levain. — Doar n-o să daţi cu piciorul la un depozit de aproape două milioane de dolari! îşi mai încercă Levain o ultimă şansă. — La revedere, domnule. Cu siguranţă că veţi găsi în oraş alte bănci care vor fi fericite să vă servească. Şi pentru a-i arăta interlocutorului său că hotărârea pe care o luase era irevocabilă, Kloppe mototoli hârtia pe care scrisese şi o aruncă la coş. Levain se ridică, îşi luă servieta, aruncă o ultimă privire spre Kloppe, şi nezărind nici un semn care l-ar fi putut invita să mai rămână, se îndreptă spre uşă. Homer Kloppe aşteptă să iasă, după care se îndreptă spre fereastră şi privi afară, gândindu-se că în decursul carierei sale avusese de a face cu o mulţime de indivizi de genul lui Levain. Ca marea majoritate a confraţilor săi, Kloppe considera că profesiunea sa nu era nici pe departe o vocaţie, ci un fel de religie sau chemare, ai cărei preoţi erau el şi cei din branşa sa. Iar banii meritau cel mai mare respect, iar despre ei nu se vorbea decât în termeni plini de respect, şi în şoaptă, de parcă s-ar fi vorbit într-un sanctuar despre Dumnezeu. Şi la cei cincizeci şi doi de ani ai săi, Homer încetase să-şi mai pună orice fel de întrebări despre lumea în care trăia, mărginindu-se să se bucure într-un mod cât se poate de simplu de plăcerile pe care i le oferea viaţa. Iar timpul, care începea să se scurgă implacabil, mai abitir ca niciodată, devenea din ce în ce mai mult înlocuit de noţiunea banului. În ajun, fusese nevoit să facă apel la tot sângele rece pe care îl avea pentru a nu tresări în faţa cererii de necrezut pe care i-o adresase un italian naturalizat în America, pe nume Genco Volpone. După o scurtă convorbire cu corespondenţii filialei din New York ai lui Trade Zürich Bank, Homer aflase că respectivul Volpone era unul dintre capii Mafiei, iar afacerile sale erau în aparenţă cât se poate de onorabile. — Şi ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Volpone? îl întrebase Kloppe. — Să-mi deschideţi un cont la banca dumneavoastră. — Dar nu doriţi să folosiţi acelaşi cont pe care îl mai aveţi la noi? — Nu. — Perfect. — În mai puţin de o oră, adăugă Volpone, veţi primi o înştiinţare de la sucursala dumneavoastră din Nassau, prin care vi se va comunica faptul că banii au fost viraţi chiar în această dimineaţă. — Şi despre ce sumă este vorba? întrebă Kloppe. — Două miliarde de dolari. Kloppe îşi scoase ochelarii de pe nas, şi pentru a-şi ascunde emoţia care îl cuprinsese începu să şi-i şteargă. Profesiunea sa îl obişnuise cu tot felul de sume, dar ceea ce i se spusese depăşea orice închipuire. Genco Volpone adăugă netulburat: — Aş dori ca aceste fonduri sa producă dobândă pe durata depunerii lor. — Bineînţeles, domnule Volpone, nici nu încape discuţie! — Ce dobândă îmi oferiţi? — Hm, dobânda variază în funcţie de durata depunerii. — Vreau să-mi fixaţi o dobândă zilnică. Veţi avea la dispoziţie aceste fonduri pe care le depun cel puţin douăzeci şi patru de ore, dar nu mai mult de patruzeci şi opt de ore. — Şase la sută este dobânda pe care v-o pot oferi. — Nu, răspunse categoric Volpone. Vreau şapte la sută. — Domnule Volpone, dobânda zilnică stabilită este de şase la suta. — Şi ce-I cu asta? V-am spus că eu vreau şapte la sută. — De acord. Veţi primi o dobândă de şapte la sută. Ce instrucţiuni îmi daţi pentru fondurile depuse? — Le veţi transfera în Panama, la Chemical Inter Trust. Abia în acel moment privirea lui Homer Kloppe se îndreptă asupra însoţitorului lui Genco Volpone, un individ de vreo cincizeci de ani, pe care acesta îl prezentase a fi Mortimer O’Broin, consilierul său financiar. Kloppe auzise vorbindu-se despre O’Broin care era considerat unul dintre cei mai abili experţi în domeniul afacerilor internaţionale, dar fu surprins de aspectul şters al acestuia. — Şi sub ce parolă doriţi să vă transmiteţi ordinele, domnule Volpone? întrebă Kloppe. — Mamma… — Am notat. Domnilor, v-aş ruga să-mi daţi acum un specimen din semnăturile dumneavoastră. Mă refer la Mamma. — La ce bun? exclamă Volpone. Veţi primi dispoziţii prin telefon, aşa că nu văd la ce v-ar folosi semnăturile noastre! — Este vorba despre o simplă formalitate administrativă internă, preciză Kloppe, întinzând spre ei un stilou şi o foaie de hârtie. O’Broin şi Volpone se conformară, semnând fiecare dintre ei cuvântul de cod ales. Kloppe luă apoi hârtia, privi cele două semnături după care întrebă: — Şi cine dintre dumneavoastră îmi va da ordinul de virare a fondurilor? Dumneavoastră, domnule Volpone, sau domnul O’Broin? Volpone zâmbi: — Eu vă voi da acest ordin. Dar ce importanţă mai are, din moment ce din această clipă, nu veţi asculta decât de Mamma? — Da, probabil că aveţi dreptate. Nu-mi mai rămâne decât să vă dau un număr de cod… — Nu vă mai obosiţi. Am ales deja numărul de cod de la Nassau. — Mi-l puteţi spune şi mie? — Bineînţeles. 828384. — Perfect, spuse Kloppe, după ce-şi notă numărul. — Domnule Kloppe, mi se pare de la sine înţeles că ne veţi vira dobânzile în cu totul alt cont. — Fără îndoială, răspunse acesta. — Bine, atunci vă voi da un telefon mâine dimineaţă, spuse Volpone. — În cazul acesta, vă urez o şedere cât mai plăcută în Elveţia, îi răspunsese Kloppe. — Vă mulţumesc, numai că domnul O’Broin va pleca imediat în Statele Unite. Imediat după ce cei doi plecară, Kloppe îi telefonă lui Eugene Schneelbling, care era unul dintre conducătorii oculţi cei mai eficienţi ai finanţelor mondiale. Schneelbling îşi avea sediul în Lichtenstein, la Schaan, şi dirija o aşa numită „bancă a bancherilor” în care toate băncile din lume îşi investeau capitalurile, pentru ca acestea să fie transferate în fel de fel de societăţi acţionare. Iar circuitul fabulos şi fără de sfârşit al investiţiilor şi reinvestiţiilor făcea în aşa fel încât originea capitalurilor să nu mai poată fi detectată, iar provenienţa banilor să poată fi spălată. Cele mai mari ţări din lume recurseseră la serviciile lui Schneelbling, pentru a împrumuta sau disimula sume incredibile, pe durate de la o zi sau două până la ani de zile, finanţând războaie civile, revoluţii, sau restructurări ale economiilor naţionale. Aşa că Kloppe îi încredinţă lui Schneelbling capitalul de două miliarde de dolari, pe care acesta avea să-l plaseze în investiţii imediate, cu dobânzi superioare celei pe care o acordase el lui Genco Volpone. În timp ce refăcea mintal calculele prin care operaţiunea financiară pe care o perfectase îi aducea un profit zilnic de cel puţin o sută de mii de dolari, uşa din spatele său se deschise brusc. — Pariez că te gândeşti la o femeie! Kloppe tresări, de parcă ar fi fost prins în flagrant delict. — Măcar puteai să baţi la uşă înainte de a intra, spuse el pe un ton de reproş. Tânăra fată se repezi spre el în paşi de dans. — Am inventat un joc nemaipomenit! exclamă ea. — Hai, povesteşte-mi, făcu Kloppe neîncrezător. Nebuniile pe care le făcea fiica sa îi făceau o plăcere ascunsă, cu toate că de multe ori Renata se cam juca cu focul. În sinea sa recunoştea că aceasta avea puteri depline asupra sa, şi că-i îndeplinea toate capriciile. Era posibil ca acest lucru să se fi datorat faptului că Renata era de fapt antiteza mamei sale. Cu o siluetă pe care multe femei i-o invidiau, cu picioare frumoase şi lungi şi cu ochii violeţi, Renata era în stare să facă mulţi bărbaţi să se fâstâcească. Şi cu atât mai mult, Kloppe se întreba cum fusese posibil ca fiica sa să-l fi ales ca logodnic pe Kurt Heinz, fiul unui casier de bancă. Un băiat într-adevăr ireproşabil, dar oricum, tot fiul unui casier de bancă rămânea. Însă Kloppe nu avusese de ales, şi se înclinase în faţa hotărârii fiicei sale. — Tată, este un joc nemaipomenit! De-a dreptul minunat! Se numeşte ploaia din ceruri! Între sprâncenele bancherului apăru o cută. — Ploaia din ceruri? repetă el maşinal. — Da. L-am inventat special pentru Kurt, să-i arăt că nu are dreptate cu teoriile lui că banul este un rău şi un putregai… — Nu prea înţeleg ce vrei să spui. — Nici viitorul meu soţ nu înţelegea la început. Am luat avionul şi am survolat Chiavenna. Ştii, era tocmai zi de târg, şi am aruncat din avion o grămadă de bancnote! Trebuia să fi fost alături de mine să fi văzut spectacolul ăla! Zău că merita! În faţa expresiei tragice a tatălui ei, Renata izbucni în râs: — Hai, tată, nu mai face figura asta! Doar trebuie ca Kurt să se obişnuiască cu bogăţia, nu? Şi la ce ne-ar mai servi banii pe care îi avem dacă nu ne-am distra şi noi niţel?   ﹡   Pietro Biasca regreta un singur lucru, şi anume că tatăl său nu apucase să trăiască pentru a asista la triumful fiului său. Pietro îşi datora reuşita bătrânului Giuseppe, sfaturilor şi perseverenţei cu care acesta reuşise să-şi convingă unicul fiu că un pantof trebuie studiat cu atenţia şi dragostea pe care o acorzi femeii iubite. — Într-o zi vei vedea că tot ceea ce te plictiseşte acum, te va ajuta să faci avere, îi spusese tatăl său. Şi Giuseppe avusese dreptate. La cei patruzeci şi opt de ani pe care îi avea, Pietro era un om bogat, dar mai mult decât asta, era celebru, respectat, şi îşi vindea operele sale de artă doar celor pe care îi considera demni să fie clienţii săi. Invitat la toate cocteilurile, vernisajele şi premierele la care participau vedetele şi celebrităţile zilei, Pietro devenise una dintre figurile celebre din New York. Secretul reuşitei sale se baza pe o idee de geniu, aceea de a conferi pantofului aceeaşi nobleţe pe care o avea şi mâna, iar reclama firmei sale, că fabrica „mănuşi pentru picioare”, nu făcuse decât să-i consolideze renumele. Cu timpul, îşi perfecţionase metoda, iar tatonările sale de la început cedară locul unei stăpâniri totale a meseriei, încât magazinul său, din Bulevardul 6, devenise un fel de club particular în care nici unul dintre membri nu ar fi îndrăznit să facă vreun comentariu asupra preţurilor exorbitante practicate de el. Intrând în atelierul rezervat ucenicilor, simţi imediat mirosul de piele care îi producea întotdeauna o uşoară ameţeală de plăcere. Un italian tânăr, cu părul ondulat, lua măsura piciorului unui coleg de-al său. Kloppe îl privi atent cum lucra, după care i se adresă părinteşte: — Să ţii minte întotdeauna că linia nu înseamnă practic nimic! Cel mai important este întregul. Să-ţi imaginezi întotdeauna piciorul ca un tot, ca un întreg. Crezi ca Michelangelo a procedat altminteri? Trecu mai departe şi ajunse în dreptul rafturilor unde se aflau mulajele picioarelor la care aveau dreptul clienţii ce făcuseră mai mult de două cumpărături la magazinul său. Se uită cu dragoste la ele, şi întorcându-şi capul, îi spuse ucenicului: — Uite, vezi, picioarele astea îmi sunt mai familiare decât figurile proprietarilor lor. Chiar dacă aş fi legat la ochi, doar atingându-le ţi-aş putea spune cui aparţin. Ucenicul zâmbi, dând din cap în semn că înţelesese. Uşa se deschise şi în prag apăru secretara lui Biasca. — Signore Biasca… Pietro ridică bărbia întrebător. — Vă caută doi domni. Pietro trecu pe lângă ea şi intră în magazin. De cum îi văzu pe cei doi care îl aşteptau, îşi dădu seama că erau poliţişti, cu toate că unul avea un aer destul de distins. — Domnilor… spuse Pietro. — Domnule Biasca, vorbi cel cu un aer distins, ne cerem scuze de deranj, dar am dori să ne ajutaţi într-o problemă destul de încurcată. — Dacă vă pot fi de ajutor, cu cea mai mare plăcere, răspunse Pietro, luând cărţile de vizită pe care al doilea inspector i le întindea cu un gest discret. — Aţi putea identifica pe unul dintre clienţii dumneavoastră doar după pantofii săi? — Dacă pantofii au fost făcuţi de mine, nu este nici un fel de problemă. — În cazul de faţă, pantoful a fost făcut la firma dumneavoastră. Şi poliţistul dădu la o parte hârtia cu care era acoperit pantoful din mâna sa. Pietro Biasca îl privi scurt, fără ca măcar să se obosească să întindă mâna spre el. — Da, pantoful ăsta este al prietenului meu, Genco Volpone, spuse el, apăsând asupra numelui. Cei doi poliţişti se uitară unul la altul, cu ochii mari. Poliţistul care vorbise primul înghiţi în sec, după care întrebă: — Domnule Biasca, s-ar putea să nu fi înţeles eu bine. Aţi spus Volpone? — Da, Genco Volpone, repetă Pietro condescendent, dându-şi perfect de bine seama că între cei doi poliţişti şi el, numele de Volpone crea o prăpastie uriaşă. — Sunteţi sigur, domule Biasca? — Domnii mei, eu sunt cel care îi fac pantofii prietenului meu Volpone de aproape zece ani. Iar perechea asta de pantofi i-a fost livrată acum vreo trei luni. V-aş putea menţiona faptul că… Se întrerupse, pe figură citindu-i-se ezitarea deconspirării unui secret profesional. — Continuaţi, domnule Biasca, îl îndemnă poliţistul. — Am brevetat un procedeu care permite clientului de a avea tocuri de nouă centimetri, deşi în aparenţă, acestea nu sunt decât de patru centimetri. De altfel, dacă doriţi să vedeţi picioarele… — Cum adică, să vedem picioarele? — Vreau să spun, mulajele picioarelor. În atelier am mulajele a două mii şase sute de picioare. O mie trei sute de picioare stângi, şi o mie trei sute de picioare drepte. — Nu s-a nimerit să fie nici unul şchiop? nu se putu abţinu să nu întrebe celălalt poliţist. Colegul său îl întrerupse scurt: — Domnule Biasca, sunteţi absolut sigur? — Pun capul jos! Dar de ce… — Vă mulţumim, domnule Biasca. Cred că vă vom mai deranja peste o oră. Şi cei doi se repeziră să iasă afară din magazin. Întrebându-se cum de un pantof al lui Genco Volpone se găsea în mâinile poliţiei, Pietro deschise uşa biroului său şi se grăbi spre telefon.   ﹡   Exact în clipa în care minutarul ceasului său ajunse în dreptul cifrei şapte Homer Kloppe apăsă butonul contactorului electronic din buzunarul său. Uşa de serviciu prin care intrau în fiecare dimineaţă la ora opt şi jumătate angajaţii de la Trade Zürich Bank, se deschise automat. După ce blocul de oţel îşi încheie rotaţia silenţioasă, Kloppe se dădu la o parte şi-i făcu loc lui Ines să intre. Apoi o urmă, apăsă din nou butonul contactorului electronic, care bloca în acest fel toate ieşirile băncii, şi se luă după Ines de-a lungul coridorului, admirându-i mersul de gazelă suplă. După ce trecură prin alte două coridoare, ajunseră în sala mare a băncii, coborâră apoi scara ce ducea la subsol şi ajunseră în cele din urmă în faţa uşii blindate de la camera seifurilor. Stăpânindu-şi cu greu tremurul mâinilor, Kloppe scoase din buzunar contactorul şi formă cuvântul de cod din cinci litere care deschidea uşa şi deconecta automat sistemele de alarmă. Camera seifurilor avea o lungime de douăzeci de metri şi o lăţime de opt, iar tavanul, planşeul şi pereţii erau construiţi din oţel masiv. Parfumul lui  Ines invada imediat locul, aducând o undă de căldură şi de viaţă peste frigul ca de moarte al metalului. — Fă-mi patul! ordonă ea. Kloppe scoase din buzunar două chei, cu care deschise seiful său personal ce purta numărul 829. Nemişcată ca o statuie, Ines îl privea amuzată de tulburarea pe care o producea bancherului. — Dolari? bâigui Kloppe. — Dolari, mărci, franci elveţieni şi câteva lingouri, răspunse ea pe un ton sec, ca de comandă. — Nu vrei să-ti scoţi haina? — Mai scoate! Cu gesturi neîndemânatice şi grăbite, Kloppe continuă să scoată din seif pachete de bancnote pe care le arunca apoi jos. După ce aruncă şi câteva lingouri de aur, se aşeză în genunchi şi începu să desfacă pachetele pe care Ines le răvăşea cu vârful pantofului, până formă un fel de masă compactă. — Uite, acum am să-ţi arăt ceva, spuse Ines. Se culcă pe spate peste grămada de bancnote, îşi trase rochia, şi îşi ridică spre tavan picioarele lungi şi perfecte. Cu ochii holbaţi, Kloppe articulă cu o voce răguşită: — Ines… — Hai, dezbracă-te, îi comandă ea. Homer se ridică şi începu să-şi scoată pantalonii. Întotdeauna umbla îmbrăcat în costume gri, cu cămaşă albă, şi cravata şi pantofii negri. Singura fantezie vestimentară pe care şi-o permitea erau chiloţii roşii, cu buline albe, lungi până la genunchi. — Scoate-i, îi ordonă din nou Ines. Kloppe se conformă, cu privirea aţintită asupra negresei. — Şi acum, micuţule alb, nu care cumva să te mişti! Şi Ines începu să se târască spre el în patru labe, mergând cu mâinile înfundate prin grămada de bancnote, dintre care câteva îi atingeau în trecere faţa.   ﹡   Mortimer O’Broin îşi făcu loc prin mulţimea de oameni din holul hotelului, ajunse la biroul de recepţie şi spuse: — Mă numesc Erwin Kelly, de la apartamentul 879. Recepţionerul se întoarse spre panoul cu chei, întinse mâna, lua un plic şi i-l întinse lui Mortimer: — Domnule Kelly, cheia dumneavoastră nu este la panou. Înseamnă că doamna Kelly este sus. Aveţi corespondenţă. Mortimer luă plicul şi-l băga în buzunar fără să-l citească. Apoi luă liftul până la etajul opt, ieşi din cabină, se întoarse pentru a se convinge că în culoar nu se mai afla nimeni, şi abia atunci scoase plicul din buzunar. Ştampila poştei arăta că plicul fusese expediat din Londra, iar la destinatar era „Erwin Kelly, hotel Excelsior, Nassau, Bahamas”. Mortimer rupse plicul şi scoase o bucată de hârtie, pe care erau scrise doar câteva cuvinte: „Nu uita să-i telefonezi lui Judith.” Mortimer scoase un oftat de uşurare. Aruncă plicul şi hârtia în scrumiera de lângă lift, le dădu foc, aşteptă să le vadă arse, după care împrăştie cenuşa, şi abia atunci îşi şterse fruntea cu dosul palmei. Mesajul primit semnifica faptul că ultimele legături cu trecutul fuseseră rupte şi că în funcţie de şansa sa, putea să moară sau să devină posesorul unei averi fabuloase. Din acea clipă, totul devenea o chestiune de minute. Întrucât nici nu putea fi vorba să telefoneze din apartamentul său, se hotărî să telefoneze de la aeroport, chiar înainte de decolare. Ajuns în fata uşii cu numărul 879 ciocani uşor, sperând din tot sufletul ca Zaza să fie gata îmbrăcată, şi cu bagajele făcute.   ﹡   Italo Bébé Volpone făcu un gest agasat cu mâna. Fata goală care îi săpunea spatele sub duş se întoarse şi ieşi numaidecât. Volpone îşi şterse mâinile cu halatul de baie, luă havana de pe marginea căzii, trase un fum, şi spuse în receptorul telefonului pe un ton uimit — Mai repetă! La celălalt capăt al firului se găsea Angela Volpone, tânăra sa soţie, pe care fusese nevoit s-o lase la New York. Volpone o iubea nebuneşte şi era cumplit de gelos încât, de fiecare dată când era obligat să stea departe de ea mai mult de două zile, o suna doar pentru a-i auzi glasul. Se cunoscuseră la New York, unde Angela lucra ca bibliotecară şi-şi pregătea teza de doctorat în filosofia engleză. Peste cincizeci şi opt de zile, devenea soţia lui Volpone. La insistenţele ei, acesta îi dăduse nişte noţiuni vagi despre afacerile pe care le făcea, spunându-i doar că era asociat cu fratele său Genco, şi că se ocupau cu vânzarea fructelor şi legumelor. — Angela, cara mia, repetă te rog! spuse el din nou. Cu toate acestea, legătura telefonică dintre Nassau şi Statele Unite era foarte bună, dar Volpone voia să fie sigur că înţelesese bine. După ce se convinse, izbucni în râs. — Asta-i culmea, zău aşa! Mă vezi tu pe mine telefonând la poliţie? — Italo, mi-au spus că este vorba de ceva grav şi foarte urgent! — Şi altceva nu ţi-au mai spus? — Nu, n-au vrut să-mi mai dea nici o lămurire. Trebuie să iei neapărat legătura cu comisariatul din Bulevardul 6. Italo Volpone pufni din nou în râs, ideea de a lua legătura cu nişte ţărănoi în uniformă părându-i-se de-a dreptul caraghioasă. — Le-ai spus unde sunt? — Nu, nici vorbă! Le-am spus că nu ştiu unde ai plecat. Italo Volpone luă ruleta în buzunarul halatului, lansă bila, şi se gândi că trebuie să se oprească pe numărul 9. — Italo, te rog! continuă Angela. Trebuie să-i suni! I-am văzut doar, şi aveau un aer cât se poate de serios. — I-ai văzut? o întrebă uşor neliniştit Volpone. — Da, au venit acasă. Ce te costă să dai un telefon? — Şi i-ai lăsat să intre! În casa mea! — Bébé, ce ai fi vrut să fac? Erau doar de la poliţie! Bila ezită îndelung şi se opri în cele din urmă în căsuţa numărului 31. — Fir-ar să fie! exclamă înciudat Volpone, mai mult pentru el. Bine, de acord, am să le dau un telefon. Şi pe urmă am să te sun să-ţi spun despre ce a fost vorba. Volpone închise, mai trase un fum din trabuc, bău o înghiţitură de scotch, luă din nou telefonul şi formă cifra 8 pentru a obţine centrala hotelului. — Sunt apartamentul 1003. Vreau o convorbire cu New Yorkul, comisariatul de poliţie din Bulevardul 6. Apoi ieşi din baie. Fata pe care o dăduse afară din baie cu câteva clipe în urmă, stătea lungită în pat pe burtă. Italo trecu pe lângă ea şi-i trase o palmă peste fund. — M-a durut! îi reproşă fata. — Cum te cheamă? — Eşti rău cu mine, aşa că n-am să-ţi spun cum mă cheamă. Italo luă o sticlă de whisky, şi în timp ce îşi turna în pahar, telefonul se porni să sune. — Da? Comisariatul din Bulevardul 6?… De unde naiba vreţi să ştiu? Doar voi i-aţi cerut soţiei mele să iau legătura cu voi… Italo Volpone… Da, aştept. Luă mâna fetei şi i-o puse pe sexul său, apoi o luă de ceafa şi îi trase capul până spre abdomen. — Da… Volpone… Cum? De ce? Brusc, figura i se încruntă, şi toţi muşchii corpului i se contractară. — Ce dracu’ tot spui acolo? reuşi el să spună, cu un aer buimăcit. Ascultă vreo jumătate de minut fără să scoată vreo vorbă, timp în care buzele îi deveniră ca o linie albă. Dându-şi seama de schimbarea petrecută, fata ridică mirată capul spre el, dar Volpone o împinse cu piciorul. — Cară-te! şuieră el în direcţia fetei, fără s-o privească. — Să ştii că n-ai nici un drept să-mi vorbeşti pe tonul ăsta! se revoltă ea. Volpone o pălmui cu sălbăticie. Îngrozită, fata îl privi cu ochii plini de lacrimi, neştiind ce să facă. Volpone trase un sertar al comodei, scoase din el un teanc de dolari şi-l aruncă fetei: — Cară-te! Ai o jumătate de minut la dispoziţie. După ce rămase singur, Italo îşi chemă gărzile de corp, trimiţând pe unul dintre ei la aeroport pentru a cumpăra bilete la următoarea cursă spre New York. După care îşi chemă avocatul la telefon anunţându-l că urma să plece la New York, la comisariatul de poliţie din Bulevardul 6, şi că voia să fie aşteptat de el acolo. Şi în sfârşit, îi dădu dispoziţie secretarului său particular să dea de urma lui Mortimer O’Broin şi să-l aducă şi pe el la aeroport.

Capitolul 1 SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.      — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă —        drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou — ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei — lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată — un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită — şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.   Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem — noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare.