Eliminare definitiva de Sidney Sheldon
Prolog ...
Recent Posts
Sophie de Sidney Sheldon
CAPITOLUL UNU
SOPHI...
Flori de cires si coca cola de Sheldon Sidney
...
Prolog
Zair, Africa
...
" Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri
...
PROLOG
Berlin, Germania
...
PROLOG
La ieşirea din curbă, Roland începu...
Capitolul 1
SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spate...
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul unu
...
Posts
San Francisco
Primăvara — 1335
Procurorul de district, Carl Andrews, era furios.
— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis.
Andrews se opri să inspire.
— Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta!
Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?”
— Doctoriţa Paige Taylor.
Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său
— Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare.
— N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.
* * *
Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece.
Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.
* * *
Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării.
Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare.
Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi.
Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului.
— Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus.
Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri.
— Ce-ai avut în gând, Alan?
— Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului.
— Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz?
— Da.
Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva.
— Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data?
— 1 iunie. De ce?
— Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou.
— Gus!
Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui.
— Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea…
— Eu cred că e nevinovată şi eu…
Venable scoase un râs scurt, exploziv.
— Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain.
— Nu e, până nu spune juriul, Gus.
— Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună.
După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut.
Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.
* * *
Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură.
Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young.
Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei.
— O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar?
— Da, doamnă judecătoare.
— Da, doamnă judecătoare.
* * *
Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere.
— Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc.
Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă.
Gus Venable se întoarse spre judecătoare.
— Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului.
După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse:
— Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar.
— Da, e adevărat.
— Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin?
— Da.
— Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui?
— Doctoriţa Taylor.
— Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin?
— Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului.
— Se admite.
— Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin?
— Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela.
— Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti?
— Nu, domnule.
— Da? De ce spui asta?
— Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui.
— Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului.
— I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate.
— L-a spus asta doctoriţei Taylor?
— Da, domnule.
— Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit.
— Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?”
Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor.
— Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor?
Alan Penn era din nou în picioare.
— Obiecţie!
Judecătoarea Young zise:
— Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare.
Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui.
— La naiba, nu. O ura de moarte.
* * *
Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise:
— Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect?
— Este.
— Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare.
— Corect.
— Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor.
El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane.
— Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog?
Kane începu să citească.
„John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.”
— Şi în limbaj mai popular?
— Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord.
— Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor?
— Da.
— Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin?
— Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea.
— Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul?
— Da.
— Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor?
— Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.
* * *
Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă.
Gus Venable spuse:
— Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat.
Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă.
— John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată.
— Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin?
— Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis.
— Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea?
— El nu a menţionat-o niciodată.
— Niciodată?
— Niciodată.
— A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale?
— Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi…
Nu mai putu continua.
Judecătoarea Young zise:
— Luăm o pauză de cincisprezece minute.
* * *
Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie.
Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare.
— O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară.
Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă.
— Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât.
— O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani.
— Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea?
— Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason.
Tonul lui Penn era indiferent.
— Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea.
— Vrei să primeşti cazul?
Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are.
Jason aştepta un răspuns.
— Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat.
Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.
* * *
A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori.
O infirmieră depunea mărturie:
— L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”.
Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă:
— Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis?
— A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”.
— A recunoscut că este amoral?
— Da.
— Dar a fost de acord să ia banii?
— A, da. Absolut.
* * *
Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat.
— Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale?
— Păi, nu, eu…
— Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari?
— Nu, eu…
— Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea?
— Da.
— În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste?
— Da.
— Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat?
— Păi — ea — ea părea surprinsă, dar…
— Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.
* * *
Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat.
Gus Venable lega capetele firelor.
— Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers.
După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse:
— Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi?
— Sunt domnişoara Rogers.
— Vă rog să mă scuzaţi.
— Lucrez la Agenţia de turism Corniche.
— Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei?
— Da, domnule.
— Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum?
— A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani.
— Şi ce dorea?
— Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia.
— Întreba de excursii în grup?
— A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht.
Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante.
— Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare.
Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri.
— Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A.
Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă.
— Martora e a dumitale.
Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede.
— Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers?
— Poftim?
— Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism?
— Da, e destul de mare.
— Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii.
— A, da.
— Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi?
— A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie.
— Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane.
— Presupun că da.
— Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai?
— Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht.
— Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie?
— Ei, desigur că nu. Dar…
— Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o?
— Nu. Cu noi, nu. Ea…
— Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri.
— Da. Ea…
— Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa?
— Păi, da, dar…
— Mulţumesc. Puteţi pleca.
* * *
Venable se întoarse spre judecătoarea Young.
— Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.
* * *
— Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero.
— Da.
— Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei?
— Da, o cunosc.
— Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă?
Penn era în picioare.
— Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant.
— Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar…
— Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable.
— Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat?
— Da.
— Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”.
— Da.
— Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate?
— Obiecţie.
— Se respinge.
— Da, există.
— Te rog explică despre ce este vorba.
— Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia.
— E legal?
— Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului.
— Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor?
— Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia.
— Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere?
— Aşa e. Corect.
Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui.
Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi.
E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.
* * *
Gus Venable se întoarse spre judecătoare.
— Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker.
Penn se ridică.
— Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă…
Venable întrerupse.
— Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic.
Judecătoarea Young spuse cu scepticism:
— O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale.
— Mulţumesc.
Gus Venable se întoarse spre aprod.
— Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson.
Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise:
— Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero?
— Opt ani.
— Şi care este specialitatea dumitale?
— Sunt chirurg cardiolog.
— Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker?
— A, da. De multe ori.
— Ce părere ai despre el?
— Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume.
— Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly?
Tonul martorului se schimbă.
— Da, am fost acolo.
— Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea?
Doctorul Peterson spuse în silă:
— Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul.
— Cum adică „pierdeam pacientul”?…
— I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi…
— S-a trimis după doctorul Barker?
— Da.
— Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs?
— Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă.
— Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv?
— Eram cu toţii destul de supăraţi şi…
— Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor?
— Da.
— Şi ce anume a spus doctorul Barker?
Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului.
— Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”.
Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul.
— Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie.
Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise:
— Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”?
— Da.
— Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă?
— A, da.
— Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale.
Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor.
— Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă.
— E o mare încordare.
— În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru?
— A, nu. Totdeauna şase sau mai multe.
— Da?
— Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă.
— Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea.
— Da.
— Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei.
— Da, este.
— Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie.
— Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul.
— Făcând mult zgomot?
— Da, era destul zgomot.
— Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa?
— Nu domnule, nu puteam greşi.
— Ce te face atât de sigur?
Doctorul Peterson oftă.
— Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta.
Nu mai avea nici o ieşire elegantă.
— Nu mai am întrebări.
Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.
* * *
Denise Berry apăru în boxa martorilor.
— Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero?
— Da.
— De cât timp lucrezi acolo?
— De cinci ani.
— În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker?
— Sigur. De multe ori.
— Poţi reproduce una dintre ele?
Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită.
— Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios.
— Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor.
Urmă o pauză lungă.
— Odată a zis că e incompetentă şi…
Gus Venable se prefăcu surprins.
— L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă?
— Da, domnule. Dar el întotdeauna…
— Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor?
Martora nu voia să vorbească.
— Nu-mi mai amintesc.
— Domnişoară Berry, ai depus jurământ.
— Odată, l-am auzit spunând…
Restul frazei a fost o bâlbâială.
— Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând?
— A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele.
Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului.
— Dar sunt sigură că a vrut doar…
— Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus.
Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.
* * *
Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?
* * *
Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi.
— Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale?
— Da, a fost.
— Şi ce sentimente aveai faţă de el?
— Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă.
— Dumneata ai făcut operaţia?
— Da.
— Şi ce ai găsit în cursul operaţiei?
— Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze.
— Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul.
— Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice.
— Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos?
— Nici una.
— John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii?
— Corect.
— Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin?
— Da.
Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului.
E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai.
— Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin?
— Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta.
— Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie?
Doctoriţa Paige Taylor negă din cap.
— Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere.
— Cum i-aţi administrat insulina?
— I-am injectat-o intravenos.
— I-a provocat asta vreo durere în plus?
— Nu. Pur şi simplu a adormit.
Gus Venable era în picioare.
— Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu…
Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă.
— Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos.
Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză.
— Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari?
— Nu. Am rămas uluită când am auzit asta.
Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable.
— N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin?
O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji.
— Niciodată!
— Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el?
— Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie.
— Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el?
— Nu.
— Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor.
Penn se întoarse spre Gus Venable.
— Martora e a dumitale.
În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea.
Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable.
El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală:
— Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero?
Alan Penn era în picioare, furios.
— Doamnă judecătoare, eu…
Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul.
— Obiecţia se aprobă!
Se întoarse spre cei doi avocaţi.
— Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.
* * *
Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable.
— Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus?
— Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu…
— Ai văzut cumva un cort acolo?
— Cum aţi spus?
Vocea ei era ca o plesnitură de bici.
— Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta?
— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi…
— Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept.
— Da, doamnă judecător.
* * *
Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului:
— Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului.
Se întoarse spre procuror.
— Puteţi continua.
Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor.
— Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari.
— Obiecţie!
Alan Penn era în picioare.
— Se admite.
Judecătoarea Young se întoarse spre Venable.
— Îmi pui la încercare răbdarea.
— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare.
Se întoarse din nou spre martoră.
— Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa?
Paige Taylor roşi uşor.
— Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient.
— Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri…
Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător.
— Domnule Venable…
Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată.
— Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor?
— Da.
— Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari?
Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns.
Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată.
— Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament.
— Corect.
— Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero?
Alan Penn era în picioare.
— Obiecţie! Nu văd…
— E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde.
— Treizeci şi opt de mii de dolari pe an.
Venable interveni:
— Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa?
— Presupun că nu.
— Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite.
— Asta e corect.
Alan Penn era din nou în picioare.
— Doamnă judecătoare…
Judecătoarea Young se întoarse spre procuror.
— Unde ne duce asta, domnule Venable?
— Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva.
— A răspuns deja la întrebarea asta.
* * *
Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie.
— Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice?
— Da.
— Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht?
— Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună.
Vocea ei dispăru.
Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.
* * *
Gus Venable interoga acuzata a doua oară.
— Doamnă doctor Taylor, îl cunoaşteţi pe doctorul Lawrence Barker?
Ea avu un moment de rememorare. Am să-l omor pe Lawrence Barker. Am s-o fac încet. Am să-l las să sufere întâi… apoi, am să-l omor.
— Da, îl cunosc pe doctorul Barker.
— Din ce împrejurări?
— Doctorul Barker şi cu mine am lucrat deseori împreună în ultimii doi ani.
— Ai spune că este un doctor competent?
Alan Penn sări din scaunul lui.
— Obiectez, doamnă judecătoare. Martora…
Dar, înainte ca el să poată termina sau ca judecătoarea Young să poată decide, Paige răspunse:
— E mai mult decât competent. E strălucit.
Penn se lăsă din nou în scaunul lui, prea uluit ca să vorbească.
— Ai vrea să mai completezi răspunsul?
— Doctorul Barker este unul dintre cei mai renumiţi chirurgi cardio-vasculari din lume. Are o amplă practică particulară, dar a practicat trei zile pe săptămână şi în spitalul Embarcadero.
— Deci, ai o părere foarte bună faţă de judecata lui în chestiuni medicale?
— Da.
— Şi ai sentimentul că ar putea judeca cât de competent este un alt medic?
Penn voia să-i transmită lui Paige să răspundă: Nu ştiu.
Ea ezită.
— Da.
Gus Venable se întoarse spre juraţi.
— Aţi auzit-o pe acuzată mărturisind că are o părere foarte bună pentru judecata medicală a doctorului Barker. Sper că a ascultat cu atenţie aprecierile doctorului Barker despre competenţa ei… sau despre lipsa acesteia.
Alan Penn era din nou în picioare.
— Obiecţie!
— Admisă.
Dar era prea târziu. Dauna se produsese.
* * *
În timpul pauzei următoare, Alan Penn îl trase pe Jason la toaleta bărbaţilor.
— În ce naiba m-ai băgat? întrebă Penn furios. John Cronin a urât-o. Barker a urât-o. Eu pretind clienţilor mei să-mi spună adevărul şi tot adevărul. Ăsta-i singurul mod în care pot să-i ajut. Ei bine, pe ea nu pot să o ajut. Prietena dumitale mi-a oferit un caz cu o zăpadă atât de groasă, încât am nevoie de schiuri. De fiecare dată când deschide gura, îşi mai bate un cui în sicriu. Afurisitul ăsta de proces e în cădere liberă!
* * *
În după-amiaza aceea, Jason Curtis se duse să o vadă pe Paige.
— Ai un vizitator, doamnă doctor Taylor.
Jason intră în celula lui Paige.
— Paige…
Ea se întoarse spre el şi se lupta cu lacrimile.
— Se pare că e foarte rău, nu-i aşa?
Jason se forţă să zâmbească.
— Ştii ce a spus bărbatul: „Nu s-a sfârşit până nu s-a terminat”.
— Jason, tu nu crezi că eu l-am omorât pe John Cronin pentru banii lui, nu-i aşa? Ce-am făcut, am făcut doar ca să-l ajut.
— Eu te cred, spuse Jason liniştit. Te iubesc.
O luă în braţe.
Nu vreau s-o pierd, se gândi Jason. Nu pot. Ea este cel mai bun lucru din viaţa mea.
— Totul o să fie în regulă. Ţi-am promis că vom fi veşnic împreună.
Paige îl ţinu aproape şi îşi spuse: Nimic nu ţine o veşnicie. Nimic. Cum se poate că totul merge atât de rău… atât de rău… atât de rău…?
PARTEA ÍNTÍI
tmunder se şterse la'nas.
- Domnule director, spuse el, nici nu vă puteţi
închipui cît de mult apreciez ceea ce aţi făcut pentru
mine! Neştiind ce să facă cu batista de hîrtie, o păstră,
făcută ghemotoc, în palmă.
Muctorul Outes îi adresă un zîmbet, se ridică şi
înconjură biroul pentru a se apropia de Dortmunder,îl bătu pe umăr, răspunzîndu-i:
- Cei pe care îi pot salva îmi oferă cele mai mari satisfacţii. genul de funcţionar modern, proaspăt ieşit de
pe băncile colegiului, atletic, energic, animat de spi-
ritul reformei, idealist şi prietenos. Dortmunderîl ura.
— Te însoţesc pînă la poartă, adăugă directorul.
— Nu vă osteniţi, domnule Outes.
Şerveţelul din palmă era rece şi lipicios.
— Dar îmi face plăcere! insistă directorul. Voi fi
fericit să te văd ieşind pe poartă, ştiind că niciodată
n-ai să mai faci un pas greşit, că niciodată nu vei
reveni între aceste ziduri. Şi, cînd mă gîndesc că am
jucat şi eu un rol în reabilitarea ta, nici nu-ţi închipui
cîtă plăcere îmi face.
Dortmunder, în ceea ce-l privea, nu simţea nici o
plăcere. îşi vînduse propria celulă pentru trei sute de
dolari — doar avea un robinet de apă caldă care
funcţiona şi era legată printr-un tunel de Infirmerie;
pentru aşa ceva, preţul era de-a binelea modest —
iar banii urma să-i ia în momentul ieşirii. Nu reuşise
să-i ia înainte, pentru că ar fi fost găsiţi asupra lui la ultima percheziţie. Dar cum ar mai fi putut să-şi
încaseze dreptul dacă directorul stătea lîngă el?
Disperat, mai făcu o încercare:
— Domnule director, în acest birou v-am văzut
întotdeauna, în acest birou v-am ascultat...
— Hai, Dortmunder, hai să mergem! i-o tăie direc-
torul. Las' că mai vorbim noi pe drum.
Se îndreptară deci, unul lîngă altul, spre poartă. în
timp ce traversau curtea, Dortmunder îl văzu pe
Creasev, cel care trebuia să-i dea banii, făcînd cîţiva
paşi spre el, apoi încremenind. După cîteva clipe, fă-
cu un gest care însemna: nu se poate face nimic.
în poartă, directorul îi întinse mîna, spunînd:
— Succes, Dortmunder! Şi îndrăznesc să sper că
n-o să ne revedem niciodată.
Era, de bună seamă, o glumă — pentru că imediat
începu să chicotească.
Dortmunder transferă şerveţelul în mîna stîngă.
Batista din hîrtie, complet udă, i se lipise de palmă.
Apoi apucă mîna directorului şi răspunse:
— Şi eu sper să nu ne mai vedem niciodată, dom-
nule director!
Nu era o glumă, dar chicoti şi el.
Expresia directorului se schimbă brusc.
— Da, spuse el. Da...
Dortmunder se întoarse, dar, în urma lui, direc-
torul îşi studia încruntat palma.
Poarta cea mare se deschise. Dortmunder ieşi, iar
poarta se închise. Era liber, îşi plătise datoria către
societate. în plus, mai pierduse trei sute de parai —
fir-ar să fie! — bani munciţi, pe care contase. Nu mai
avea în buzunar decît zece dolari şi un bilet de tren.
Amărît, azvîrli zdreanţa de hîrtie umedă pe trotuar.
Numai pentru plăcerea de a-l murdări.
strice plăcerea lui Dortmunder, dar cînd acesta o
porni de-a lungul trotuarului, Kelp demară şi se luă
după el.
Maşina rula discret, pe lîngă trotuar, în urma lui
Dortmunder. Cadillac-ul lung şi negru, pe care-l fura-
se cu o zi înainte de la un medic oarecare, zdrobea
sub pneuri macadamul slinos al străzii. Kelp visa la
bucuria pe care avea să o simtă Dortmunder la
vederea unui prieten, imediat după eliberare. Tocmai se pregătea să claxoneze discret, cînd, brusc,
Dortmunder se întoarse, privi spre maşina neagră şi
silenţioasă, cu geamuri opace, care îl urmărea şi,
panicat, o zbughi la fugă. Aplecat în faţă, alerga pe
trotuar, pe lîngă zidul cenuşiu al închisorii.
Pe portiera şoferului era un tablou de control cu
patru butoane, care comandau deschiderea feres-
trelor laterale ale Cadillac-ului. Singura problemă
pentru Kelp era că nu prea îşi amintea care buton
comanda fiecărei ferestre. Apăsă pe unul dintre ele,
la întîmplare şi culisă fereastra din dreapta spate.
— Dortmunder! strigă el, apăsînd pedala de acce-
leraţie, iar Cadillac-ul făcu un salt înainte şi o porni
în zig-zag, de la un trotuar la altul, în timp ce Kelp
se străduia să găsească butonul de care avea nevo-
ie. Geamul din stînga spate coborî şi el, iar Kelp mai
strigă încă o dată numele lui Dortmunder, însă
Dortmunder continua să nu-l audă. Degetele lui Kelp
găsiră un alt buton şi geamul din stînga spate se
ridică.
Cadillac-ul lovi bordura trotuarului, o escaladă,
derapa şi apoi porni hotărît asupra lui Dortmunder.
Acesta se oprise, cu spatele lipit de zid, cu braţele
depărtate, urlînd de teroare.
în ultima clipă, Kelp apăsă pînă la refuz pedala de
frînă. Cadillac-ul avea frîne cu disc, aşa că se opri
brusc, izbindu-l pe Kelp de volan.
Dortmunder întinse mîna tremurătoare pentru a se
rezema de capota încinsă a maşinii.
Kelp încercă să coboare din maşină, dar, în graba
lui, apăsase pe un alt buton, cel care bloca toate
portierele.
— Tu-i maica mă-sii! bodogăni Kelp care, după ce
apăsă pe toate butoanele posibile, reuşi să ţîşnească
din maşină, asemenea unui scafandru ce încearcă
să scape de îmbrăţişarea unei caracatiţe.
Dortmunder continua să stea lîngă zid, puţin aple-
cat în faţă. Se sprijinea în mîna aşezată pe capota
maşinii. Era palid ca un mort şi nu doar din cauza
aerului de puşcărie.
Kelp se apropie de el.
— De ce fugi, Dortmunder? Sunt eu, vechiul tău
prieten, Kelp.
îi întinse mîna.
Dortmunder îi izbi un pumn în nas.
— Asta voiam, replică Kelp, dar m-am zăpăcit. în
sfîrşit, bine că s-a rezolvat.
Se aflau pe autostrada ce ducea spre New York,
iar maşina mergea cu viteza fixată automat la o sută
pe oră. Dortmunder era cam nervos. Trei sute de
dolari plecaţi pe apa sîmbetei, o emoţie care-i tăiase
picioarele,'cînd imbecilul de alături era să-l calce cu
Cadillac-ul şi pe deasupra îşi mai şi zdrelise pumnul
în dinţii imbecilului — şi toate astea într-o singură zi.
— La urma urmei, de ce-ai venit? întrebă el. îmi dădu-
seră un bilet de tren, n-aveam nevoie să vii tu să mă iei.
— Dar aş putea paria că ai nevoie de ceva de lucru,
i-o întoarse Kelp. Numai dacă n-ai găsit deja ceva.
-- Nu, n-am găsit, răspunse Dortmunder şi acum,
că se gîndea la asta, simţea cum îi creşte iritarea.
— Ei bine, am o lovitură trăsnet pentru tine, decla-
ră Kelp, surăzător.
Curios, Dortmunder hotărî să nu mai facă mofturi
degeaba.
— Bine. Poţi să-mi povesteşti. Dă-i drumul.
— Ai auzit vorbindu-se de un loc numit Talabwo?
Dortmunder se încruntă.
— E vorba de vreo insulă prin Pacific?
— Nu, de o ţară. în Africa.
— Nu. N-am auzit. Dar am auzit de Congo.
— E cam tot pe-acolo. Cred...
— Nu-i cam fierbinte, prin regiunea aia? Vreau să
spun... din punct de vedere al temperaturii.
— Mda, aşa cred... De fapt, nu ştiu, n-am fost nici-
odată.
—- Cred că nici n-aş avea chef să mă duc, conti-
nuă Dortmunder. Au o mulţime de boli pe acolo şi
am auzit că obişnuiesc să cam taie gîturile albilor.
— Numai pe ale misionarilor, răspunse Kelp. Dar
lovitura nu acolo trebuie s-o dăm, ci aici, în bătrîna
Americă. Ai auzit vorbindu-se de Akinzi?
— E un doctor care a scris o carte trăznet despre
sex. Am încercat s-o iau de la bibliotecă, cînd eram
la mititica, dar era o listă de aşteptare de douăzeci
de ani. M-am înscris şi eu, totuşi, pentru cazul în ca-
re mi-ar fi refuzat eliberarea pe cuvînt, dar n-am mai
apucat s-o citesc. E mort, nu?
— Nu despre asta vorbeam, spuse Kelp. Vor-
beam de o altă ţară. Care se numeşte Akinzi.
Spusese ultimul cuvînt rar, pe silabe, ca pentru a-i
pune în lumină importanţa.
Dortmunder scutură din cap.
• — E tot în Africa?
. — Da, e o altă ţară din Africa. Era colonie britanică
pe vremuri, dar, după ce-au devenit independenţi, a
ieşit scandal mare, pentru că în ţară erau două triburi
importante şi amîndouă voiau să guverneze, aşa că
s-a lăsat cu război civil şi, pînă la urmă, au hotărît să
taie ţara în două. Despre astea vorbeam: Talabwo şi
Akinzi. S-ar părea că unul dintre aceste două triburi
avea o bijuterie, un smarald şi, pe vremuri, se închi-
nau la el ca la un zeu, iar acum e simbolul lor. Un fel
de mascotă, ceva ca mormîntul soldatului necunos-
cut sau cam pe-acolo.
— Un smarald?
— Face, în principiu, cam juma' de milion de dolari.
— Destul de mult, fluieră Dortmunder apreciativ.
— Sigur, n-am putea plasa un asemenea obiect-
e prea cunoscut. Şi ar costa şi prea mult. Dar avem
un cumpărător, un tip dispus să ne plătească treizeci
de mii de dolari de căciulă dacă-i aducem smaraldul.
Dortmunder scoase din buzunar un pachet de
Camei şi-şi strecură o ţigară în gură.
— Cîţi ar trebui să fim?
— Cam cinci, am socotit noi.
— Asta înseamnă o sută cinzeci de mii pentru o
piatră care valorează juma' de milion. Face o aface-
re, tipul ăsta al tău.
— Iar noi luăm, fiecare, cîte treizeci de mii, remar-
că Kelp.
— Cine-i tipul ăsta? întrebă Dortmunder.'în timp
ce-şi aprindea ţigara de la bricheta de bord. Vreun
colecţionar?
—- Nu. E ambasadorul statului Talabwo la O.N.U.,
deci e cineva, nu?
Dortmunder întoarse capul spre Kelp.
— Cine?
Kelp repetă răspunsul.
— Explică, zise Dortmunder.
— OK! Atunci cînd colonia engleză s-a spart în
două, oraşul unde se păstra smaraldul a nimerit în
Akinzi. Dar tribul care fusese dintotdeauna proprie-
tarul smaraldului a nimerit în Talabwo. O.N.U. a
trimis nişte experţi să rezolve problema şi Akinzi s-a
oferit să plătească despăgubiri serioase pentru sma-
rald. Problema e că Talabwo nu vrea nici un ban, ci
vrea smaraldul.
— Dacă luăm smaraldul pentru Talabwo, observă
Dortmunder, ce-i împiedică pe cei din Akinzi să dea
fuga la O.N.U. şi să se plîngă acolo? îi şi aud stri-
gînd: «Puneţi-i să ne dea smaraldul înapoi!»
— Talabwo nu intenţionează să strige în gura ma-
re că are smaraldul. Nu vor să-l expună sau mai ştiu
eu ce, pentru ei important e să-l aibă. Are o valoare
simbolică. Ca pentru scoţienii ăia care au furat
Piatra din Scone acum cîţiva ani.
— Cine? Şi ce-au furat?
■ — E o chestie care s-a întîmplat în Anglia. Ei, te
interesează smaraldul ăsta?
— Depinde, răspunse Dortmunder. Unde e acum?
— în clipa de faţă, e la Coliseumul din New York. E
acolo o expoziţie pan-africană, tot soiul de chestii
aduse din Africa, iar smaraldul face parte din standul
Akinzi.
— Şi de acolo ar trebui să-l luăm?
— Nu neapărat. Peste cinşpe zile, expoziţia plea-
că în turneu. Va trece printr-o mulţime de locuri şi va
călători în tren şi în camion. Vor fi suficiente ocazii.
— Bun, recapitula Dortmunder. Deci ideea e să
furăm smaraldul, să-l dăm tipului cu pricina...
— Iko, zise Kelp, accentuînd prima silabă.
Dortmunder miji ochii.
— E un aparat de fotografiat japonez?
— Nu, e numele ambasadorului statului Talabwo
la O.N.U. şi, dacă afacerea te interesează, cu el
mergem să vorbim.
— Ştie că vin? întrebă Dortmunder.
— Sigur că da. i-am spus că ceea ce ne trebuie e un
organizator, un tip în stare să stabilească un plan şi
i-am mai spus că Dortmunder e cel mai bun în meseria
asta şi, dac-avem baftă, ţi-am putea cere să organizezi
treaba pentru noi. Nu i-am spus că ieşi din puşcărie.
— Bine, făcu Dortmunder.
Comandantul Patrick Iko, pătrăţos, negru, mus-
tăcios, studia un dosar pe care tocmai îl primise,
referitor la John Archibald Dortmunder, şi scutura
din cap cu dispreţ amuzat, înţelegea că lui Kelp nu-i
prea venise să mărturisească de unde ieşea prie-
tenul său, dar cum de nu-i trecuse prin minte că,
automat, comandantul verifica antecedentele tuturor
oamenilor pe care se gîndea să-i folosească?
Uşa imensă din lemn masiv se deschise şi secre-
tarul comandantului, un tînăr de abanos, subţire şi
discret, ai cărui ochelari reflectau lumina, intră şi
spuse:
— Vă caută doi domni. Dl. Kelp şi un alt domn.
— Să intre!
— Bine, domnule, zise secretarul şi ieşi de-a-nd..ă-
rătelea.
Comandantul închise dosarul şi îl puse în sertarul
biroului său. Apoi se ridică în picioare şi un zîmbet
larg se desenă pe chipul lui, văzîndu-i pe cei doi albi
care înaintau spre el, păşind pe imensul covor orien-
tal care acoperea podeaua.
— Domnule Kelp, spuse el, Sunt fericit să vă revăd.
— Şi eu, domnule comandant. Vi-l prezint pe John
Dortmunder.
Comandantul se înclină discret şi spuse:
— Luaţi loc, vă rog.
Se aşezară cu toţii şi comandantul începu să-l
examineze pe Dortmunder. I se părea întotdeauna
fascinant să vadă în carne şi oase un om căruia nu-i
cunoştea decît dosarul. Dacă ne-am referi strict la
fapte, comandantul Iko ştia destul de multe despre
John Archibald Dortmunder. Ştia că are treizeci şi
şapte de ani, că se născuse într-un orăşel pierdut de
prin llinois, crescuse într-un orfelinat, făcuse războ-
iul din Coreea, dar, de atunci, se aflase întotdeauna
de partea cealaltă a baricadei. Fusese chiar de două
ori în puşcărie, pentru furt, iar a doua pedeapsă o
terminase chiar în dimineaţa aceea, prin eliberarea
pe cuvînt. Ştia că Dortmunder nu fusese niciodată
arestat pentru crimă şi că nimic nu lăsa de bănuit că
ar fi fost vreodată amestecat în crime, incendieri,
violuri sau răpiri.
Ce s-ar fi putut spune despre acest bărbat, privin-
du-l? Stătea în lumina soarelui, care intra în valuri
prin ferestrele dinspre parc şi avea mai degrabă
aerul unui convalescent. Tenul puţin cenuşiu, aerul
obosit, faţa ridicată, corpul subţire, destul de şubred
ca aspect. Judecînd după hainele lui, ar fi putut spu-
ne că e un bărbat obişnuit să trăiască bine, dar care
avusese probleme de curînd. Ochii lui Dortmunder,
care susţineau privirea comandantului, erau reci,
atenţi şi lipsiţi de expresie. Era un bărbat care-şi
ţinea propriile afaceri pentru el însuşi, gîndi coman-
dantul, un bărbat care ia hotărîri greu şi după o în-
delungată gîndire, dar o dată luate, nu renunţă la ele
pentru nimic în lume.
îşi va ţine oare şi cuvîntul? Comandantul gîndi că
merită să-şi asume acest risc.
— Daţi-mi voie să vă urez bun venit înapoi la civili-
zaţie, domnule Dortmunder! spuse el. îmi închipui că
acum libertatea trebuie să vă pară tare dulce.
Dortmunder şi Kelp schimbară o privire.
Comandantul zîmbi şi preciza:
— Dl. Kelp nu mi-a spus nimic.
— Ştiu, zise Dortmunder. V-aţi informat.
— Natural, răspunse comandantul. în locul meu,
n-aţi face la fel?
— S-ar putea să obţin şi eu informaţiile mele.
— E foarte posibil, spuse comandantul. Cei de la
O.N.U. vor fi foarte fericiţi să vă dea toate informaţiile
de care aţi putea avea nevoie. Sau, mai bine, căutaţi-le
la Serviciul dumneavoastră de Relaţii Externe. Sunt
convins că au şi ei un dosar despre mine.
Dortmunder ridică din umeri:
— Nu ăsta e lucrul cel mai important. Ce-aţi des-
coperit despre mine?
—- Că pot avea, probabil, încredere. Kelp spune
că faceţi cele mai bune planuri.
— încerc.
— Ce s-a întîmplat ultima dată?
— A scîrţîit ceva, răspunse Dortmunder.
Kelp, năpustindu-se în apărarea prietenului său,
interveni:
— Domnule comandant, n-a fost vina lui, a fost
Pur şi simplu ghinionul. El socotise că...
— Am citit raportul şi ştiu, îl informă comandantul.
Mulţumesc. Era un plan excelent şi aţi avut cu ade-
vărat ghinion, dar mă bucur să constat că nu vă
pierdeţi timpul cu justificări.
— E o lovitură pe care n-o mai pot încerca, spuse,
Dortmunder. Să vorbim, mai bine, despre smaraldul
acela.
— Bine. Puteţi pune mîna pe el?
— Nu ştiu. Ce ajutor ne puteţi furniza?
Comandantul se încruntă:
— Ajutor? Ce fel de ajutor?
— Probabil că vom avea nevoie de pistoale. Poa-
te o maşină sau două, poate şi un camion, depinde
cum se prezintă afacerea. S-ar putea să avem
nevoie şi de alte chestii.
— înţeleg. Pot, cu siguranţă, să vă procur tot ma-
terialul de care veţi avea nevoie.
— Bine.
Dortmunder înclină din cap şi scoase,din buzunar
un pachet boţit de Camei. îşi aprinse o ţigară şi se
aplecă în faţă pentru a lăsa să cadă chibritul în
scrumiera de pe biroul comandantului.
— Acum banii. Kelp îmi spune că e vorba de trei-
zeci de mii de căciulă, spuse el.
— Treizeci de mii de dolari, da.
—- Care este limita?
— Dl.Kelp mi-a vorbit de cinci oameni.
— Foarte bine. înseamnă o sută cinzeci de mii de
parai. Şi dacă dăm lovitura cu mai puţini băieţi?
— Vor fi tot cîte treizeci de mii de fiecare.
— De ce?
— N-aş vrea să vă încurajez să încercaţi această
lovitură cu o echipă prea redusă. Aşa că vă dau trei-
zeci de mii fiecăruia, fie că Sunteţi mulţi, fie că Sunteţi
puţini.
— Cinci fiind limita.
— Dacă-mi veţi spune că e absolut necesar să fiţi
şase, voi plăti pentru şase.
Dortmunder încuviinţă.
— Plus cheltuielile, zise el.
— Pardon?
— Va fi vorba de o normă întreagă, timp de o lună
sau, poate, şase săptămîni. Trebuie să trăim şi noi,
în timpul ăsta.
— Adică vreţi un avans din cei 30.000 de dolari?
— Nu. Vreau să spun că vrem nişte bani cu care
să trăim între timp, în afară de cei treizeci de mii.
Comandantul scutură din cap.
— Nu, nu, îmi pare rău, dar nu aşa ne-am înţeles.
Treizeci de mii de dolari pentru fiecare şi atît.
Dortmunder se ridică şi-şi strivi ţigara în scrumiera
comandantului.
— Salut şi sănătate! spuse el. Hai, Kelp, vino!
Şi se îndreptă spre uşă. Comandantul nu reuşea
să-şi revină.
— Plecaţi? lansă el.
Ajuns la uşă, Dortmunder se opri şi se întoarse:
— Da.
— De ce?
— Sunteţi prea strîns la pungă. Aş fi crispat, lu-
crînd pentru dumneavoastră. Dacă v-aş cere o armă,
aţi refuza să-mi daţi mai mult de un glonţ, răspunse
Dortmunder, cu mîna pe clanţa uşii.
— Aşteptaţi! zise comandantul.
Dortmunder aşteptă, cu mîna tot pe clanţa uşii.
Comandantul reflectă, făcînd nişte socoteli rapide.
— Vă dau cîte o sută de dolari de persoană, pe
săptămînă, pentru cheltuieli.
— Două sute. Nimeni nu poate trăi la New York cu
o sută de dolari pe săptămînă.
— O sută cinzeci, zise comandantul.
Dortmunder ezită o clipă. Kelp, care rămăsese pe
scaun fără a spune nimic, de la începutul discuţiei,
interveni:
— E un preţ rezonabil, Dortmunder. La urma ur-
mei, e vorba doar de cîteva săptămîni.
Dortmunder ridică din umeri şi lăsă din mînă clanţa
uşii.
— De acord, spuse el şi, întorcîndu-se, se aşeză.
Ce-mi puteţi spune despre felul cum este păzit sma-
raldul şi despre locul unde se află?
— Tot ceea ce ştiu, răspunse comandantul, este
că Akinzi îl supraveghează foarte îndeaproape. Am
încercat să aflu amănunte, numărul paznicilor, etc,
dar toate informaţiile Sunt secrete.
— Dar se află la Coliseum acum, nu?
— Da. Face parte din standul Akinzi.
— Bine. Vom merge să aruncăm o privire. Cînd ne
putem lua banii?
—- Banii? repetă comandantul nedumerit.
— Cei o sută cinzeci pe săptămînă.
— Aha! (Toate acestea erau puţin prea rapide
pentru el.) Sun eu jos, la contabilitate, şi puteţi să vă
opriţi în drum, cînd ieşiţi.
— Perfect. (Dortmunder se ridică şi Kelp îl imită,
după o clipă.) Vă contactăm noi dacă avem nevoie
de ceva.
Comandantul nu se îndoia de acest lucru.
— Nu s-ar zice că face juma' de milion, remarcă
Dortmunder.
— Las' să facă treizeci de mii, răspunse Kelp. De
căciulă...
Smaraldul era o piatră verde închis, cu nume-
roase faţete, ceva mai mică decît o minge de golf.
Era aşezată pe un mic trepied alb, care stătea pe o
ţesătură de mătase roşie, acoperind o masă complet
închisă într-un cub de sticlă de doi metri pătraţi. în
plus, o coardă de catifea roşie, plasată la un metru şi
jumătate de masă, ţinea curioşii la o distanţă res-
pectuoasă. La fiecare unghi al pătratului delimitat de
coardă, pe interior, stătea cîte o santinelă în unifor-
mă de culoare bleumarin, cu pistol la centură. O
mică pancartă, pe un pupitru, anunţa SMARALDUL
BALABOMO cu litere majuscule şi preciza istoricul
pietrei, cu date, nume şi locuri.
—- Am văzut destul, declară Dortmunder, după
cîteva clipe.
— Şi eu, zise Kelp.
Ieşiră din Coliseum şi traversară Columbus Circle
pentru a ieşi în Central Park.
— O să fie nasol să-l umflam, începu Dortmunder.
— Mda, cu siguranţă.
— Mă gîndeam dacă n-ar fi mai bine să aşteptăm
pînă pleacă la drum...
— Asta n-o să se întîmple mîine, remarcă Kelp.
La o sută cinzeci pe om şi săptămînă, Iko n-o să sară
în sus de bucurie dacă stăm fără să facem nimic.
— Lasă-I pe Iko. Dacă ne hotărîm, eu comand. Şi
atunci mă ocup eu de Iko, nu-ţi fă probleme.
— De acord, Dortmunder. Cum vrei tu...
Se instalară pe o bancă, pe malul lacului. Era luna
iunie şi Kelp studia anatomia fetelor care treceau.
Dortmunder se mulţumea să privească lacul. Nu prea
ştia ce să creadă despre afacere, nu ştia dacă îi place
sau nu. Căzuse deja, de două ori, şi n-avea nici un
chef să i se mai întîmple încă o dată. Nu se vedea
petrecîndu-şi restul vieţii clefăind mîncarea statului.
— Ce crezi despre Iko? întrebă el, brusc.
Kelp, surprins, îşi întoarse privirea de la fetele cu
ciorapi verzi.
— Cred că e OK. De ce?
— Crezi că va plăti?
Kelp izbucni în rîs.
— Sigur că va plăti. Dacă vrea smaraldul, va tre-
bui să plătească.
— Şi dacă refuză? Alt cumpărător nu mai găsim.
— Dar compania de asigurări? îi sugeră Kelp. Ar
putea plăti o sută cinzeci de dolari pentru o piatră
care face juma' de milion.
— Poate, încuviinţă Dortmunder. De altfel, cred că
ar fi mai bine aşa.
— Cum adică?
— îl lăsăm pe Iko să finanţeze lovitura, explică
Dortmunder. Iar, cînd avem piatra, o vindem compa-
niei de asigurări.
— Nu-mi place.
— De ce?
— Pentru că Iko ştie cine Suntem, iar, dacă piatra
asta e nu ştiu ce mare chestie simbolică acolo la ei,
s-ar putea să-i înfuriem teribil dac-o luăm pentru noi
— şi zău că nu ţin să am o întreagă ţară africană pe
urmele mele, conchise Kelp.
— Bine, bine. Vom vedea, după caz.
— O ţară întreagă pe urmele noastre! repetă Kelp,
înfiorat. Nu mi-ar plăcea deloc.
— Bine.
— Sarbacane şi săgeţi otrăvite! insistă Kelp, încă
înfiorat.
— Cred că, totuşi, s-au modernizat.
Kelp se întoarse spre el.
— Şi crezi că asta mă linişteşte? Mitraliere şi
avioane...
— Bine, repetă agasat Dortmunder. Bine. (Prefera
să schimbe subiectul.) După părerea ta, cu cine ar
trebui să lucrăm?
— Restul echipei? (Kelp ridică din umeri.) Nu prea
ştiu. Ce fel de tipi ne-ar trebui?
— Greu de spus. Nici un specialist, în afară, poa-
te, de un lăcătuş. Dar nu un spărgător de seifuri.
— Trebuie să fim cinci sau şase?
— Cinci, spuse Dortmunder, care enunţă apoi una
dintre regulile existenţei sale. Dacă o treabă nu se
poate face în cinci, nu se poate face deloc.
— Bine. Atunci ne trebuie un şofer, un lăcătuş şi
un om la toate.
— Aşa-i, încuviinţă Dortmunder. Ca lăcătuş, era bă-
iatul acela din Des Moines. Ştii despre cine vorbesc?
— Parcă Wise? Wiseman? Welsh?
— Whistler! făcu Dortmunder.
— El e! sări Kelp, apoi dădu din cap. E la mititica.
L-au băgat la pîrnaie pentru c-a dat drumul unui leu.
Dortmunder se smulse din contemplarea lacului şi
se întoarse spre Kelp.
— Ce-a făcut?!
Kelp ridică din umeri.
— Nu-i o vrăjeală de-a mea... Chiar asta am auzit
spunîndu-se. îşi dusese copiii la grădina zoologică,
se plictisea şi, din reflex, a început să se joace cu
broaştele de la cuşti — aşa cum tu sau eu am măz-
gîli un capăt de hîrtie — şi, în doi timpi şi trei mişcări,
a dat drumul unui leu.
— încîntător! zise Dortmunder.
— îmi pare rău... Dar Chefwick? îl ştii?
— Cel cu trenuleţele? E complet diliu.
— Dar e un lăcătuş nemaipomenit. Şi e disponibil.
—-Bun. Dă-i un telefon.
— De acord. Şi acum, ne trebuie un şofer.
— Ce-ai spune de Larz? îţi aminteşti de el?
— Las-o baltă! E la spital.
— De cînd?
— De două săptămîni. A lovit un avion.
Dortmunder îl privi lung şi insistent.
— Ce-a făcut?!
— Nu e vina mea! zise Kelp. Din cîte am auzit, ple-
case la nunta unui văr, undeva prin Işland, şi, cînd se
întorcea în oraş a nimerit pe autostrada Van Wyck pe
sens invers, din greşeală, şi, de acolo, a ajuns direct pe
aeroportul Kennedy. Era puţin machit, cred, şi...
— Mda, făcu Dortmunder.
— Mda..., repetă celălalt. L-au zăpăcit pancartele,
a nimerit pe pista de aterizare şaptesprezece şi a
lovit un avion care venea de la Miami.
— Pista de aterizare şaptesprezece...
— Asta am auzit spunîndu-se.
— Bun... Şi atunci şoferul... ia spune-mi, ai auzit să i
se fi întîmplat ceva ciudat lui Murch, în ultimul timp?
— Stan? Nu. Ce i s-a întîmplat?
Dortmunder îl mai privi o dată.
— Te întrebam, pur şi simplu.
Kelp, nedumerit, ridică din umeri.
— Din cîte ştiu eu, era bine.
— Şi atunci de ce nu l-am folosi?
— Dacă tu crezi că-i potrivit...
Dortmunder suspină.
— îl sun eu. Şi Ernie Danforth, ca om la toate?
Kelp scutură din cap:
—- S-a pensionat.
— Pensionat?
—- Da. S-a făcut popă. Ştii, din cîte am auzit, pri-
vea un film la televizor, într-o seară...
— Bine, de acord! Te cred! (Dortmunder se ridică
şi-şi expedie ţigara în apa lacului.) Vreau să ştiu ce
se întîmplă cu Alan Greenwood, zise el cu o voce
încordată, şi tot ce vreau e un da sau un nu!
încă o dată, Kelp fu uimit peste măsură. Clipind
mărunt, el întrebă:
— Cum adică, un da sau un nu?
— îl putem folosi?
— Sigur că-l putem folosi. De ce nu? Greenwood
e un tip OK.
-- îl sun eu! se răsti Dortmunder.
— Te aud, zise Kelp. Nu Sunt surd.
Dortmunder aruncă o privire în jur.
— Hai să bem ceva! zise.
— De acord, spuse Kelp, ridicîndu-se dintr-un
salt. Tot ce vrei tu. De acord... De acord...
zînd la maxim centura de siguranţă, ca pentru a-şi
îndemna maşina să meargă mai repede. Urmărea cu
atenţie cum botul ei ascuţit se apropia tot mai mult
de tipul care mergea în faţa lui. Voia să-l depă-
şească pe dreapta, apoi şoseaua era numai a lui.
Dar celălalt îşi dăduse seama că distanţa dintre ei
scădea şi Murch simţi cum maşina cealaltă acce-
Ierează, pentru a scăpa de primejdie.
Dar nu... Nici vorbă... Murch aruncă o privire în
oglindă şi văzu că, în spate, totulmerge bine. Apăsă
pe acceleraţie şi Mustang-ul depăşi ca o săgeată
Pontiac-ul roşu, apoi străbătu în curmeziş două piste
şi ridică piciorul de pe pedală. Pontiac-ul trecu mu-
gind prin dreapta, dar lui Murch nu-i păsa. Dovedise
că era mai bun şi apoi, oricum, ajunsese înaintea lui
la ieşirea de pe autostradă.
Murch locuia, împreună cu mama lui, pe auto-
strada 99 Est, în apropiere de perifericul Rockway.
Viră la dreapta, apoi la stînga, încetini, constată că
taxiul mamei sale se află pe alee şi continuă să
meargă pînă la colţul străzii, unde găsi un loc de
parcare. Luă de pe bancheta din spate noul disc
cumpărat — Ambianta de la Indianapolis în Stereo
şi Hi-Fi — şi se întoarse pe jos spre casă.
— Mamă! strigă el, o dată intrat în bucătărie.
Mama lui era în camera de la subsol pe care o
transformase în dormitor pentru Murch. Urcă repede
scările, auzindu-şi fiul strigînd-o.
— Te-ai întors?
— Ia uite ce am aici, spuse Murch, arătîndu-i
discul.
— Ei bine, pune-l.
— Imediat.
Intrară amîndoi în living şi, în timp ce Murch aşeza
discul pe pick-up, întrebă:
— Cum de eşti acasă la ora asta?
— Aahh! făcu ea dezgustată. Un puţoi de presar,
la aeroport.
— Iar ai luat mai mult de un singur client o dată.
— Şi de ce nu? se ambala ea. Niciodată nu Sunt
destule taxiuri, nu-i aşa? Ar trebui să vezi cum stau
bieţii oameni, la aeroport, cîte o jumătate de oră sau
o oră. Ar ajunge mai repede cu un avion înapoi în
Europa, decît cu un taxi în Manhattan. Şi atunci fac
şi eu ce pot. Pe clienţi îi doare-n cot, pentru că ori-
cum plătesc cursa. Şi mie-mi convine, pentru că o
singură cursă îmi aduce de două sau de trei ori mai
mult. Şi e bine şi pentru oraş, pentru reputaţia lui de
căcat. Dar încearcă să-i explici asta unui presar. Dă
drumul la disc.
— Pentru cîttimp eşti suspendată?
— Două zile. Dă drumul la disc.
— Mamă, spuse el, cu mîna deasupra discului,
greşeşti că-ţi asumi asemenea riscuri. Nu prea stăm
bine cu banii, acum.
— Ai destui ca să-i cheltui pe discuri, replică ea.
Dă drumul la disc.
— Dac-aş fi ştiut că te suspendă două zile...
— Ai putea să-ţi cauţi o slujbă. Dă drumul la disc.
Atins din plin, Murch aşeză braţul pick-up-ului lor
vechi înapoi pe suport.
— Asta vrei? întrebă el. Să-mi găsesc o slujbă la
poştă?
— Ei, stai puţin, sigur că nu! protestă mama lui,
brusc pocăită, apropiindu-se şi mîngîindu-l pe obraz.
Ştiu că vei găsi ceva, cît de repede. Şi atunci cînd ai
bani, Stan, nu-i nimeni pe-aici care să-i cheltuiască
atît de regeşte ca tine.
— Perfect, zise Murch calmat, dar tot morocănos.
— Hai, pune discul, să-l ascultăm.
— De acord.
Murch aşeză acul pe primele şanţuri ale discului.
Camera se umplu cu scrîşnete de frînă, urlete de
motor, scîrţîit de schimbări de viteză.
Ascultară în tăcere o faţă a discului şi, cînd se ter-
mină, Murch declară:
— Ei da, ăsta zic şi eu disc mişto!
— Unul dintre cele mai bune pe care le-am ascul-
tat, Stan. Zău că da! Pune şi faţa cealaltă.
Murch se îndreptă spre pick-up şi luă discul, dar,
în aceeaşi clipă se opri. Suna telefonul.
— Rahat! zise el.
— Dă-I naibii! spuse şi mama lui. Pune-I pe partea
cealaltă.
— De acord.
Murch puse faţa cealaltă şi soneria telefonului fu
acoperită de urletul a douăzeci de motoare dema-
rînd în acelaşi timp.
Dar persoana care suna nu se descuraja uşor. în
timpul părţilor mai puţin zgomotoase ale discului, se
putea auzi soneria stridentă a telefonului ca o pre-
zenţă jenantă. Un pilot de curse care ia un viraj cu o
sută optzeci la oră n-ar trebui să fie nevoit să răs-
pundă la telefon.
în cele din urmă, Murch, dezgustat, ridică din u-
meri şi, clătinînd din cap, răspunse la telefon.
— Cine-i? întrebă el aproape urlînd, pentru a aco-
peri zgomotul discului.
O voce îndepărtată întrebă:
— Stan Murch?
— în persoană.
Vocea îndepărtată mai spuse ceva.
— Cum?
Vocea îndepărtată răcni:
— Aici Dortmunder!
— Aha! Ce mai faci?
— Bine! Da' unde stai, în mijlocul unei piste de
încercări?
— Aşteaptă o clipă! urlă Murch, care lăsă recep-
torul jos şi plecă să oprească pick-up-ul. Las' că-i
dau drumul imediat, îi spuse-mamei sale. E un tip
pe care-l cunosc şi poate are ceva pentru mine.
— Ţi-am spus eu că trebuie să apară ceva. Fie-
care perete are o parte însorită.
— Alo, Dortmunder?
— Acum e mai bine, zise Dortmunder. Ce-ai făcut,
ai închis fereastra?
— Nu, era un disc. L-am oprit.
Urmă o lungă tăcere.
— Dortmunder?
— Aici Sunt, spuse Dortmunder, dar cu o voce mai
slabă decît înainte. (Apoi reluă, cu un ton ferm:) Mă
întrebam dacă n-ai fi interesat într-o treabă de şofer.
— Sigur, şi-ncă cum!
— Hai să ne întîlnim deseară la O.J. Bar and Grill
de pe strada Amsterdam, zise Dortmunder.
— OK. La ce oră?
— Zece.
— Voi fi acolo. Pe deseară, Dortmunder!
Murch închise şi-i declară mamei sale:
— Ei, s-ar părea c-o să avem parale în curînd.
— Cu atît mai bine. Hai, pune discul!
De acord.
Murch se apropie de pick-up şi puse faţa a doua
de la început.
— Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.
Cele trei trenuleţe electrice se aflau toate pe acelaşi
circuit. Se mişcau de ici-colo prin subsol, se declanşau
macazuri, sunau semnale electrice — în general, se
întîmplau tot felul de chestii. Micuţii feroviari ieşeau din
cabinele lor şi agitau steguleţe. Vagoanele-platformă se
opreau în locurile special amenajate pentru a fi um-
plute cu grîu, apoi porneau mai departe şi ultima oprire
o făceau pentru a fi descărcate. Sacii cu scrisori erau
aruncaţi în vagoanele poştale. La trecerile de nivel
sunau mai multe sonerii, se lăsau barierele care se
ridicau apoi, după ce trecea trenul. Vagoanele se cu-
plau şi se decuplau. Domnea o activitate intensă.
— Tuu-tuu, zise Roger Chefwick.
Micuţ, slăbuţ, între două vîrste, Chefwick stătea pe
un scăunel în faţa vastului său circuit, iar degetele
lui agile alergau pe bateria de transformatoare şi pe
manetele speciale.
— Tuu-tuu, spuse Roger Chefwick.
— Roger! strigă soţia lui.
Chefwick se întoarse şi o zări pe Maud la mijlocul
scărilor. Mereu agitată, inimoasă, cu un caracter plă-
cut, Maud era pentru el o parteneră ideală, iar el ştia
prea bine ce şanse are să trăiască cu ea.
— Da, dragă.
— Telefonul, Roger!
— Of, Doamne! suspină Chefwick. Spune-le că
vin acum.
Apăsă maneta principală şi urcă la parter.
Bucătăria, minusculă, albă şi răcoroasă, mirosea a
cremă de ciocolată. Maud stătea în faţa chiuvetei,
spălînd vasele.
— Mmmm, ce bine miroase!
— în cîteva clipe, se răceşte şi e numai bună.
— îmi lasă gura apă de pe acum, mai adăugă el,
pentru a-i face ei plăcere, apoi traversă holul pentru
a ajunge în living, unde se afla telefonul şi spuse:
— Alo?
O voce dură întrebă:
— Chefwick?
— în persoană.
— Aici Kelp. îţi aminteşti de mine?
— Kelp? (Numele îi spunea într-adevăr ceva, dar nu
reuşea să-şi amintească exact ce.) îmi pare rău, dar...
— La brutărie, spuse vocea.
Atunci îşi aminti: sigur, lovitura de la brutărie!
— Kelp! exclamă el, încîntat că i se împrospătase
memoria. Ce mulţumit Sunt că te aud! Ce mai faci?
— Ei, ştii tu, mai una, mai alta. Aş fi vrut...
— Ei, oricum, mă bucur tare mult că te aud. De
cînd nu ne-am mai văzut?
— De doi ani. Ceea ce aş fi vrut...
— Nemaipomenit, cum trece timpul! se minună
Chefwick.
— Da, nu-i aşa? Ceea ce aş fi vrut...
— Dar, cu siguranţă, nu-ţi uitasem numele. Proba-
bil mă gîndeam la altceva.
— Ei, nu-i nimic. Ceea ce aş fi vrut...
— Dar eu te împiedic să-mi spui de ce m-ai sunat.
Te ascult.
La celălalt capăt al firului se lăsă linişte.
— Alo? făcu Chefwick.
— Da, spuse Kelp.
— A, mai eşti acolo?
— Mda.
— Voiai să-mi spui ceva? întrebă Chefwick.
I se păru că-l aude pe Kelp suspinînd înainte de a
răspunde:
— Da. Voiam să-ţi spun ceva. Voiam să te întreb
dacă eşti disponibil.
— O clipă, te rog.
Chefwick aşeză receptorul pe masă, se ridică şi se
îndreptă spre bucătărie, pentru a-şi întreba soţia:
— Draga mea, ştii cum mai stăm cu banii?
Maud îşi şterse mîinile de şorţ, cu un aer gînditor,
apoi răspunse:
— Cred că ne-au mai rămas în cont doar vreo
şapte mii de dolari.
— Nu mai e nimic în subsol?
— Nu. Ultimele trei mii le-am luat la sfîrşitul lui
aprilie.
— Mulţumesc.
Se întoarse în living, se aşeză pe canapea, luă
receptorul şi spuse:
— Alo?
— Mda, zise Kelp, care părea obosit.
— Mă interesează, spuse Chefwick.
— Perfect, răspunse Kelp, care părea la fel de
obosit. Ne întîlnim deseară, la zece, la O.J. Bar and
Grill de pe strada Amsterdam.
— Perfect. Pe curînd!
Chefwick închise telefonul, se ridică şi reveni în
bucătărie.
— Voi ieşi puţin, deseară.
— Să nu întîrzii.
— în seara asta, nu cred. Ne întîlnim doar ca să
discutăm. Ei, ce se mai aude cu crema aia?
Maud îi adresă un zîmbet indulgent:
— Acum, cred că poţi să guşti.
— Deci ăsta e apartamentul tău, zise fata.
— Aăă... da, răspunse Alan Greenwood zîmbind şi
încuind uşa.
Apoi băgă cheia în buzunar, adăugănd:
— Fă-te comodă.
Fata rămase în mijlocul camerei, de unde aruncă
o privire circulară, cu un aer admirativ.
— Ei bine, trebuie să recunosc că-i drăguţ, pentru
un apartament de burlac.
— Fac şi eu ce pot, răspunse Greenwood, îndrep-
tîndu-se spre bar. Dar îmi dau seama că lipseşte o
mînă de femeie.
— Ei, nu se cunoaşte chiar aşa de tare.
Greenwood aprinse şemineul.
— Ce vrei să bei? întrebă el.
— Oh, flutură ea din umeri mîţîindu-se, ceva uşor.
— Poftim, spuse el.
Deschise barul din bibliotecă şi-i pregăti un Rob
Roy suficient de dulce pentru a masca tăria scotch-
ului.
Cînd se întoarse, o găsi admirînd un tablou agăţat
între două ferestre mascate de draperii din catifea
cafenie.
— E foarte interesant! zise ea.
— E Răpirea Sabinelor, îi explică el. Poftim
paharul tău.
— Mulţumesc.
îl ridică pe al său (avusese mîna mai uşoară la
scotch şi mai grea la apă) şi spuse:
— în sănătatea ta! (Apoi, după o pauză impercep-
tibilă, adăugă:)... Miranda....
Miranda lăsă privirea în jos, jenată şi încîntată în
acelaşi timp:
— în sănătatea noastră! şopti ea.
El zîmbi:
— în sănătatea noastră!
Băură amîndoi.
— Vino să te aşezi, spuse el, ducînd-o spre un pat
acoperit cu blană albă.
îşi aşeză braţul pe umerii ei. Ea îşi ridică bărbia.
Soneria telefonului răsună în liniştea camerei.
Greenwood închise ochii, apoi îi deschise.
— Nu-i da atenţie, zise el.
Telefonul continua să sune.
— Dar s-ar putea să fie ceva important, zise fata.
— M-am înscris la abonaţi absenţi. Va răspunde
centrala.
Telefonul sună în continuare.
— M-am gîndit să fac şi eu chestia asta, zise fata.
(Se ghemuise pe pat, cu un picior sub ea.) Costă
mult?
Telefonul sună pentru a patra oară.
— Douăzeci şi cinci de dolari pe lună, răspunse el,
cu un surîs cam crispat. Dar merită.
A cincea oară...
Flori de cires si coca cola de Sheldon Sidney
Prolog
— Fii atent!
Pilotul ştia că vor muri.
Avionul cu reacţie, încăpător – de douăsprezece locuri, Silver Arrow[1], era azvârlit încoace şi încolo, ca o jucărie, de puternicele rafale ale furtunii, pe cerul deasupra Munţilor Apalaşi. Pilotul şi secundul se străduiau să menţină ridicat botul avionului, înfruntând bărbăteşte vârtejurile primejdioase ale curenţilor verticali ai vântului. Avionul era superb, proiectat cu multă grijă şi excelent construit. Dar de câteva minute mecanismele de comandă o luaseră razna. Unul din cei doi pasageri, aflaţi în cabina somptuos amenajată a avionului, veni în faţă, intră în carlingă şi spuse:
— E ceva în neregulă la conducta de alimentare cu carburanţi. Mecanismul de comandă nu capătă destulă energie.
În condiţii normale, pilotul i-ar fi ordonat pasagerului să se întoarcă la locul său. Numai că aici condiţiile nu erau normale. Pasagerul era atât proiectantul cât şi constructorul avionului. Nimeni altul decât domnul Yoneo Matsumoto, fondatorul şi preşedintele consiliului de administraţie al unuia dintre cele mai mari concerne din lume.
Pilotul spuse:
— Pierdem forţa de împingere.
Cei trei bărbaţi ştiau ce înseamnă asta. Vizibilitatea era zero şi de jur împrejur se înălţau, pândindu-i parcă, piscuri ucigaşe invizibile. Fără suficientă forţă de împingere, avionul nu se putea ridica la o altitudine suficient de mare ca să iasă din zona de primejdie.
Aparatul începu să piardă din înălţime. Yoneo Matsumoto aruncă o privire spre instrumentele de bord, se întoarse şi reveni în cabină, lângă soţia sa, Eiko. Chipul ei nu exprima nici urmă de spaimă. Doar seninătate şi resemnare. El ştia că ei nu-i va fi frică, îi apucă mâna şi o strânse într-a lui, iar ea îi surâse, privindu-l cu nesfârşită dragoste.
Yoneo Matsumoto era gata să înfrunte moartea. Trăise o viaţă bogată în împliniri şi realizase mult mai mult decât majoritatea semenilor săi. Sărac lipit pământului, întemeiase Matsumoto Industries, care lucrau pentru el în zeci de fabrici, răspândite în întreaga lume. Era iubit şi respectat.
Gândurile sale s-au întors în trecut, la începuturi, când era foarte tânăr, proaspăt absolvent al Universităţii. Era înzestrat cu un talent extraordinar pentru electronică şi, în consecinţă, i se făcuseră multe oferte de serviciu avantajoase.
Dar chiar atunci o cunoscu pe Eiko, de care se îndrăgosti. Ea îl încurajă să-şi întemeieze propria firmă. În primii cinci ani, a lucrat zi şi noapte, trudind din greu, să câştige banii necesari întreţinerii lui Eiko şi a lui Masao, fiul lor. Yoneo Matsumoto îşi alesese o cale anevoioasă, dar ambiţia şi talentul l-au ajutat să răzbească în orice împrejurare. Treptat firma începu să se extindă, ajungând, în cele din urmă, o întreprindere foarte prosperă. Cu timpul, Matsumoto Industries a preluat prin fuzionare şi alte firme şi filiale, astfel încât tânăra întreprindere ajunsese un gigant industrial, asemenea unei dinastii, ce cuprindea întreaga lume. Construia avioane şi calculatoare, camere de luat vederi şi radiouri, televizoare şi sute de alte tipuri de aparate…
Un bubuit puternic de tunet îl trezi brusc din reverie. A urmat un fulger, care asemenea unei rachete gigantice, ieşită de sub control, brăzdă cerul, luminându-l puternic. Pentru o fracţiune de secundă, cei aflaţi la bordul avionului au văzut ce se întâmplă afară. Erau împresuraţi de piscuri primejdioase. Apoi fulgerul se stinse şi totul se scufundă iar în beznă.
Yoneo Matsumoto strânse mai tare mâna soţiei. Peste câteva minute viaţa amândurora se va stinge. Dar rămânea în urma lor Masao, fiul pe care-l iubeau atât de mult. El va continua opera tatălui. Masao va moşteni Imperiul Matsumoto, pe care-l va conduce cu pricepere.
Urmă un alt fulger puternic. Pasagerii au fost martorii unei scene de infern: piscuri acoperite de zăpadă şi nori negri, ca de smoală, care clocoteau, iar drept în faţă, se ridica zidul de stâncă al muntelui, care părea să-i aştepte tocmai pe ei. Peste câteva secunde, întregul univers părea victima unei imense explozii, care îl sfâşia în mii de limbi de flăcări.
Apoi urmă o tăcere de moarte, străbătută doar de şuieratul vântului, care mătura, necruţător, priveliştea nemărginită şi dezolantă.
Capitolul 1
— Mai vrei o cafea?
— Nu, mulţumesc.
La o depărtare de şapte mii de mile, într-o suburbie superbă a oraşului Tokio, Masao Matsumoto îşi termina tocmai micul dejun. Masao era un tânăr prezentabil, în vârstă de optsprezece ani, înalt şi bine legat la trup, cu un chip ce trăda sensibilitate şi nişte ochi inteligenţi, plini de strălucire. Moştenise forţa tatălui şi blândeţea mamei, o combinaţie cu totul ieşită din comun. Masao absolvise liceul, ca şef de promoţie. Fusese căpitanul echipei de baseball a şcolii şi cel mai îndrăgit băiat din clasă. Lui Masao îi plăcea să danseze şi, uneori, când nu avea teme pentru acasă, vizita discotecile din Shinjuku. Familia Matsumoto era una dintre cele mai bogate şi mai puternice din lume. Cu toate acestea, Masao nu se credea mai presus de alţii. Îi aprecia pe oameni, în funcţie de calităţile lor personale şi avea o mulţime de prieteni.
Fusese crescut în credinţa că bunul simţ şi cinstea constituie cele mai înalte valori în viaţă. În plus, era înzestrat cu un autentic simţ al umorului. Eroii săi cei mai îndrăgiţi erau războinicii samurai, care luptaseră pentru idealurile lor, fiind mereu gata să-şi dea viaţa pentru ele.
Masao era acum în vacanţă şi lucra temporar la fabrica Matsumoto din Tokio, până la începerea cursurilor de la Universitate. Moştenise talentul tatălui pentru electronică şi avea o mulţime de idei originale, pe care intenţiona să le pună în aplicare în viitor.
Acum, după ce îşi terminase micul dejun, intrară în camera de zi, unchiul său, Teruo Sato, şi mătuşa Sachiko. Masao se ridică în picioare:
— Teruo-ojisan! Sachiko-obasan!
Mătuşa îl mângâie uşor pe braţ şi spuse:
— Masao-chan!
Masao ţinea la matuşa Sachiko, care era sora tatălui său. Deşi nu era o femeie frumoasă, era prietenoasă şi amabilă. Se agita necontenit, încoace şi încolo, asemenea unei păsărele, care fâlfâie din aripi, ocupându-se de fiecare în parte, făcând conversaţie şi invitându-i să mănânce ceva. Exact ca un colibri, îşi zise Masao, în gând. Mereu în mişcare.
În schimb, la soţul ei, Masao nu ţinea deloc. Teruo Sato era un bărbat înalt şi subţire. Avea părul negru, pana corbului, un trup subţire, un chip subţire, buze subţiri şi, după părerea sa, un suflet subţire.
Unchiul avea o fire calculată şi glacială, aproape crudă, care îi displăcea băiatului. Lui Masao îi ajunseseră la ureche zvonuri, potrivit cărora unchiul Teruo s-ar fi însurat cu Sachiko numai pentru a ajunge un membru al puternicei familii Matsumoto. Cu timpul, tatăl lui Masao îi încredinţase cumnatului său o funcţie importantă, aceea de director financiar al firmei. Cu toate acestea Teruo părea pe mai departe la fel de nemulţumit. Era un bărbat inteligent, fără îndoială. Dar lui Masao nu-i inspira încredere acest soi de inteligenţă. Simţea că tatăl său era mândru de calitatea produselor pe care le fabrica, în vreme ce unchiul Teruo părea să aibă în vedere, în exclusivitate, profitul.
— Îmi permiteţi să vă invit la micul dejun? întrebă Masao.
— Nu. Pe chipul lui Teruo se desluşeau semnele îngrijorării. Îmi pare rău să-ţi aducem o veste tristă.
Masao crezu, pentru o clipă, că inima îi va înceta să bată.
— Ce… Ce anume s-a întâmplat?
— Mama şi tatăl tău. Aseară au pierit într-un accident de avion. Am aflat chiar acum.
*
Masao îl privi îndelung neîncrezător; brusc îl copleşi o senzaţie de irealitate. Părinţii lui nu puteau să fie morţi, era imposibil! Amândoi erau atât de plini de viaţă! Era victima unui coşmar, care avea să se sfârşească numaidecât.
Teruo continuă:
— După câte am înţeles au murit pe loc. Cu siguranţă n-au simţit nici o durere.
Masao însă simţi durerea. Spaima şi frica de moarte, prin care trecuseră părinţii lui, în ultimele clipe înainte de moarte.
— Eu… Avea senzaţia că va leşina. Inspiră profund, ca să-şi regăsească stăpânirea de sine. Unde… s-a întâmplat?
— În Munţii Apalaşi, din estul Statelor Unite. Tatăl tău urma să inaugureze o nouă fabrică. Teruo îşi cuprinse nepotul cu braţul pe după umeri. Împreună cu mătuşa Sachiko, vom pleca cu toţii mâine dimineaţă cu avionul în America. Să aducem acasă rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi, ca să aibă parte de funeraliile care li se cuvin.
Masao dădu din cap, incapabil să rostească un cuvânt.
*
Masao habar n-avea de când se aflau lângă el mătuşa şi unchiul, care îi vorbeau, fără încetare. Rosteau cuvinte pline de iubire şi de mângâiere, dar care lui Masao i se păreau nişte zgomote fără înţeles, care treceau pe lângă el. Tatăl şi mama lui trăiau în inima sa, îi vorbeau, îl iubeau şi făureau împreună cu el planuri de viitor, aşa cum făcuseră întotdeauna.
— Ştii pentru ce afacerile noastre prosperă cu atâta repeziciune, Masao? Pentru că le suntem superiori celorlalţi. Ne dăm mai multă silinţă. Avem şansa de a fi japonezi. În alte ţări muncitorii fac neîncetat greve. În Japonia suntem cu toţii asemenea membrilor unei singure familii. Ceea ce e bine pentru un individ e bine şi pentru ceilalţi.
Masao îşi aduse aminte că pe când avea doisprezece ani, alergase într-o zi la tatăl său.
— Tată, am o idee. Cred că e bună.
— Vorbeşte, Masao!
— Ştii cum pune o adiere de vânt în mişcare o moară de vânt, ca să producă curent electric?
— Da.
— Prin urmare, dacă un automobil merge cu nouăzeci sau o sută de mile pe oră, de ce n-am putea utiliza curentul de aer rezultat din deplasare pentru a acţiona pinionii din motor, ca să avem nevoie de mai puţină benzină?
Tatăl său îl ascultase cu seriozitate.
— E o idee excelentă!
Apoi i-a explicat pe îndelete lui Masao principiile fizicii, respectiv, forţa înmulţită cu viteza, precum şi legile mecanicii. Ideea lui Masao era irealizabilă, dar tatăl său îi dăduse senzaţia de a fi descoperit ceva formidabil.
Kunio Hidaka, directorul general al tuturor fabricilor Matsumoto de pe teritoriul Statelor Unite se aflase chiar atunci în vizită la Tokio şi în seara respectivă, la cină, tatăl lui Masao îi relată, plin de mândrie, ideea fiului său. Masao avea senzaţia că e un om în toată firea.
Kunio Hidaka era un bărbat înalt, prietenos, care avea întotdeauna timp pentru Masao şi problemele lui. Ori de câte ori venea la Tokio, domnul Hidaka îi aducea lui Masao daruri. Erau alese cu multă grijă, ca să stimuleze imaginaţia şi aspiraţiile băiatului. Era în stare să petreacă ore în şir, discutând cu Masao despre obiectivele concernului Matsumoto Industries.
— Va veni o vreme când firma va fi a ta, îi spunea adesea Kunio Hidaka. E nevoie să înveţi ce trebuie să ştii despre ea.
— Nu-i băga gărgăuni în cap nepotului meu, ripostă prompt unchiul Teruo. Să-şi termine mai întâi şcoala. Numai la asta ar trebui să-i stea gândul.
Tatăl lui Masao surâse şi adăugă plin de diplomaţie:
— Aveţi amândoi dreptate. Mai întâi să-şi termine studiile şi abia după aceea urmează să-şi ocupe Masao locul cuvenit la Matsumoto Industries.
Într-o după-amiază, chiar înainte de a se întoarce în America, Kunio Hidaka se întoarse către Yoneo Matsumoto şi îi spuse:
— Ar trebui să veniţi cât de curând împreună, tu şi cu Masao în Statele Unite.
Tatăl lui Masao dădu din cap.
— Intenţionez acest lucru. După ce va împlini optsprezece ani, te voi vizita împreună cu fiul meu…
Acestea se petreceau exact cu un an în urmă.
Şi acum, se gândea Masao, plin de amărăciune, am optsprezece ani şi voi pleca pentru prima oară în America, ca să aduc acasă rămăşiţele pământeşti ale mamei şi ale tatălui meu…
Izbucni în plâns.
*
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Masao, unchiul Teruo şi mătuşa Sachiko au urcat la bordul avionului cu reacţie al firmei. Peste cincisprezece minute avionul a decolat, cu destinaţia New York. În mod normal, Masao ar fi fost teribil de emoţionat şi foarte bucuros să viziteze Statele Unite, despre care tata îi povestise o mulţime de lucruri.
— Acolo există oraşe mari şi ferme, zgârie-nori şi ranch-uri, munţi şi lacuri. De parcă s-ar fi adunat laolaltă cincizeci de mici Europe, aşa să ştii, Masao, îi spusese tata. Fiecare stat e o ţară în sine şi diferă de toate celelalte.
Dar acum, când era, în sfârşit, în drum spre America, Masao nu simţea nici un fel de emoţie. Era copleşit de un sentiment profund de mâhnire şi singurătate. N-avea nici fraţi, nici surori, pe nimeni cu adevărat apropiat, care să-i împărtăşească durerea. Ştia că viaţa lui nu va mai fi la fel ca până acum. Privi în faţă, unde stăteau mătuşa şi unchiul şi le era recunoscător pentru sprijinul şi înţelegerea de care au dat dovadă. Nu era chiar cu totul singur.
După aterizarea avionului pe aeroportul John F. Kennedy, au trecut prin vamă, prilej pentru Masao ca să facă o descoperire uimitoare.
Clădirea uriaşă era înţesată de oameni, în majoritate turişti şi americani, care se întorceau acasă. Pretutindeni oameni vorbind o limbă care îi suna total străin şi misterios. Într-un târziu, îşi dădu seama că discutau în englezeşte! Era un şoc în toată puterea cuvântului. Deşi învăţase engleza la şcoală, nu pricepea absolut nimic din tot ce spuneau. Turuiau ca nişte mitraliere, aşa încât cuvintele se înlănţuiau. De-ar vorbi măcar ceva mai rar!
În cele din urmă au scăpat din vamă şi au ieşit afară. Lângă trotuar, îi aştepta limuzina imensă a firmei. Şoferul era un bărbat uriaş, de o urâţenie respingătoare. Se numea Higashi şi avea o conformaţie de pugilist.
După ce valizele au fost aşezate în portbagaj, Teruo privi spre nepotul său:
— Mergem afară din oraş. Firma are o cabană de vânătoare, pe malul unui lac, foarte aproape de locul accidentului. Mâine voi întreprinde toate demersurile necesare, ca să preluăm rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi.
Rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi! Sună atât de glacial şi de irevocabil! Masao simţi cum îl trec fiorii.
Higashi a condus maşina prin labirintul aeroportului imens şi la ieşire s-a înscris pe autostrada care ducea spre nord. Era o seară molcomă de primăvară şi peisajul era superb. Adierea serii era blândă şi copacii îşi etalau întreaga lor splendoare de frunziş verde şi flori. Explozia de frumuseţe îl întrista însă şi mai adânc pe Masao. Într-un fel i se părea nedrept că viaţa îşi urma cursul nestingherită de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic; că, în ciuda morţii, florile înfloreau, iar oamenii râdeau şi îngânau cântece vesele. Masao era copleşit de o tristeţe profundă, sumbră.
Au mers cu maşina vreo două ore pe drumurile întortocheate de munte, străbătând sate adormite şi lăsând în urmă ogoare şi păduri.
Când au ajuns în dreptul unui orăşel, unde pe o placă indicatoare scria: Bine aţi venit la Wellington!, Teruo interveni:
— Vom fi numaidecât acolo.
Peste cincisprezece minute ajunseră la destinaţie.
*
Cabana de vânătoare a firmei servea pentru găzduirea somptuoasă a partenerilor de afaceri de vază. Era un chalet feeric, cu patru etaje, aşezat în inima munţilor, cu vederea la un lac întins.
— Îmi pare rău că pentru moment nu dispunem de personal, îl informă Teruo pe Masao, scuzându-se. Vizita noastră este inopinată. Dar sper că ne vom descurca şi singuri, câteva zile, nu-i aşa?
— Fireşte că da, Teruo-ojisan, răspunse Masao.
Higashi duse valizele în casă şi îi arătă lui Masao camerele care îi fuseseră puse la dispoziţie la etajul al doilea. Era un apartament spaţios, cu terasă proprie, de unde puteai cuprinde cu privirea lacul întins şi întreaga privelişte. În dormitor era un şemineu imens. Mobilierul stil era splendid. Patul avea un aspect ispititor şi confortabil.
În timp ce Masao îşi despacheta bagajele au intrat Teruo şi Sachiko, să-i ureze noapte bună.
Teruo îl informă:
— Mâine voi dispune efectuarea tuturor demersurilor necesare şi poimâine ne întoarcem la Tokio.
— Îţi mulţumesc, Teruo-ojisan.
— Încearcă să dormi puţin.
— Da, Teruo-ojisan.
Sachiko îl cuprinse pe băiat cu braţul pe după umeri şi îi şopti:
— Mama şi tatăl tău şi-ar dori în clipa asta să fii curajos.
— Aşa voi fi, promise Masao. Trebuia să fie. În memoria lor.
— Dacă ai nevoie de ceva, spuse Sachiko, dormitorul nostru e chiar vizavi, pe coridor.
Singurul lucru de care avea nevoie Masao era singurătatea, pentru a putea fi în preajma tatălui şi a mamei, pentru a putea evoca lanţul amintirilor fericite. Rămase treaz toată noaptea, gândurile sale rătăcind nestingherit în trecut.
Se afla într-o barcă şi pescuia, împreună cu tatăl său. Era o zi călduroasă, cu cer senin, şi adia o briză, mirosind plăcut a sare. Tata i-a povestit întâmplări din tinereţe, despre felul în care crescuse, ca fiu al unei familii nevoiaşe.
— Eram decis să reuşesc, Masao. Nu mă interesau banii sau succesul de dragul succesului. Voiam, pur şi simplu, ca realizările mele să fie cele mai bune cu putinţă…
Se afla în bucătăria lor călduroasă, împreună cu mama sa, şi o urmărea cum pregăteşte cina. A rugat-o să-i povestească încă o dată întâmplarea care îi plăcuse atât de mult, cea legată de viscol.
— Când ai venit pe lume, spuse ea, era o iarnă foarte grea şi n-aveam bani să cumpărăm cărbuni pentru încălzirea locuinţei. Într-una din seri a viscolit îngrozitor. Plângeai în leagăn şi noi te-am acoperit cu o pătură. S-a făcut şi mai frig şi am pus încă o pătură peste tine, apoi un covor şi pe măsură ce frigul se înteţea puneam din ce în ce mai multe lucruri peste tine, ca să-ţi ţină de cald. Paltoane şi pături şi perne… A fost o adevărată minune că nu te-ai sufocat.
Auzea râsul încântător, ca un clinchet de clopoţel al mamei şi glasul grav, profund al tatălui. Şi au rămas toată noaptea în preajma lui Masao.
Nu-i va mai revedea niciodată, nu-i va mai putea atinge sau strânge în braţe. Ştia însă, cu certitudine, că vor dăinui de-a pururi în sufletul lui.
*
La revărsatul zorilor, Sachiko apăru în dormitorul lui Masao. Văzu patul neatins, dar nu spuse nimic.
— Ţi-am pregătit micul dejun, Masao-chan!
Masao clătină din cap.
— Nu, mulţumesc, Sachiko-obasan. Nu mi-e foame.
— Trebuie să mănânci ceva. Ca să nu-ţi pierzi puterile. Te rog!
— Bine! Voi încerca.
A urmat-o până jos, în sufrageria spaţioasă, unde îl aştepta Teruo la masă.
— Ai reuşit să dormi puţin, nepoate?
— Da, mulţumesc, domnule.
Nu închisese niciun ochi toată noaptea.
Masao se aşeză, mătuşa Sachiko îi turnă cafeaua. Constată cu stupoare că avea o foame de lup. Avea sentimente de culpabilitate pentru că mânca cu atâta poftă, dar n-avea încotro.
Teruo spuse:
— În cursul dimineţii ne va face o vizită cineva.
Masao îşi ridică privirea, surprins:
— Cine?
— Tadao Watanabe.
Numele i se păru cunoscut şi fulgerător Masao îşi aduse aminte. Domnul Watanabe era consilierul juridic personal al tatălui său.
— De ce vine? întrebă Masao.
— Aduce testamentul tatălui tău.
Observă expresia de aversiune de pe chipul lui Masao.
— Ştiu ce gândeşti. Dar Matsumoto Industries e un mare imperiu industrial, Masao. Cineva trebuie să-l conducă. Cine va fi acela vom afla din testamentul tatălui tău.
— Da, fireşte.
Masao încercă să înţeleagă. Dar inima sa nu se afla alături de imperiul Matsumoto. Ea era lângă omul care-l întemeiase, îl înălţase şi care fusese atât de mândru de el.
[1] - Săgeata de argint
Unu
Cu zece minute înainte de ora unsprezece dimineaţa cerul erupse într-o explozie de confeti albe care învălui întregul oraş. Zăpada pufoasă se transformă pe străzile deja îngheţate din Manhattan într-o zloată cenuşie, iar vântul rece de decembrie îi goni pe cei care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun spre confortul din apartamentele şi casele lor.
Pe Lexington Avenue, bărbatul înalt, slab, îmbrăcat într-un impermeabil galben, se mişca prin mulţimea grăbită într-un ritm al său. Mergea repede, dar nu cu pasul rapid al celorlalţi pietoni care încercau să scape de frig.
Îşi ţinea capul sus şi nu părea să le dea atenţie trecătorilor care se loveau de el. Era liber, după o viaţă întreagă trăită în iad, şi se îndrepta spre casă pentru a-i spune lui Mary că totul se terminase. Trecutul va fi îngropat şi uitat, viitorul era luminos şi minunat. Se gândea la cum va străluci chipul ei atunci când îi va da vestea cea mare. Ajungând la colţul străzii Fifty-ninth, semaforul îşi schimbă culoarea în roşu şi se opri şi el în acelaşi timp cu mulţimea nerăbdătoare. La câţiva metri, un Moş Crăciun al Armatei Salvării[1] stătea aplecat peste un ceainic uriaş. Bărbatul scoase din buzunar câteva monezi, o ofrandă adusă zeilor. În acea clipă, cineva îl izbi în spate, o lovitură bruscă, usturătoare, care îl făcu să se clatine. Vreun beţivan prea plin de entuziasm, încercând să fie prietenos.
Sau Bruce Boyd. Bruce, care niciodată nu-şi cunoscuse adevărata putere, având obiceiul copilăresc de a-l răni fizic, însă pe Bruce nu-l mai văzuse de mai bine de un an. Bărbatul vru să-şi întoarcă capul pentru a vedea cine îl lovise, dar spre surpriza lui, genunchii începură să-i cedeze, într-o mişcare lentă, privindu-se parcă de la distanţă, îşi văzu corpul prăbuşindu-se pe trotuar. Durerea surdă pe care o simţea în spate începu să se extindă, îi venea greu să respire. Era conştient de parada de pantofi care defilau pe lângă faţa lui, înzestraţi parcă cu o viaţă a lor. Obrazul începu să-i amorţească din cauza asfaltului îngheţat. Ştia că nu trebuie să zacă aici. Deschise gura pentru a cere cuiva să-l ajute şi un râu cald, roşu, ţâşni afară, scurgându-se în zăpada care se topea. Uluit şi fascinat, îl urmări cum traversează trotuarul pierzându-se în canal. Acum durerea era mult mai puternică, dar nu-i prea păsa, pentru că îşi aduse brusc aminte de vestea lui cea mare. Era liber, îi va spune lui Mary că e liber, închise ochii pentru a-i feri de albul orbitor al cerului. Ninsoarea se transformă în lapoviţă, dar el nu mai simţea nimic…
Doi
Carol Roberts auzi uşa de la recepţie deschizându-se şi închizându-se, bărbaţii păşind înăuntru şi, chiar înainte să-şi ridice privirea, putu să miroasă ce anume erau. Erau doi. Unul dintre ei avea cam peste patruzeci de ani. Un tip solid, de peste un metru optzeci, numai muşchi. Avea un cap masiv, ochi albaştri, reci ca oţelul, ascunşi în fundul capului, şi o gură severă, obosită şi plictisită. Al doilea bărbat era mai tânăr. Un chip cu trăsături sensibile, bine pronunţate. Avea ochi căprui şi vioi. Cei doi bărbaţi erau complet diferiţi şi, totuşi, în ce o privea pe Carol, semănau ca două picături de apă.
Erau doi copoi. Le simţise bine mirosul, în timp ce se apropiau de biroul ei. Picături de transpiraţie începură să-i curgă de la subsuoară, în ciuda protecţiei oferite de deodorant. Înnebunită, mintea ei trecu în revistă toate posibilele trădări şi slăbiciuni.
Chick? Dumnezeule, de şase luni reuşise să se ţină departe de toate necazurile. Din noaptea petrecută în apartamentul lui când îi ceruse să se căsătorească cu el şi îi promisese să părăsească banda.
Sammy? Era undeva peste ocean la o bază a Forţelor Armate şi, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fratele ei, nu i-ar fi trimis doi copoi ca să o anunţe. Nu, veniseră să o înhaţe. Avea iarbă în poşetă şi vreun căcăcios cu gură mare ciripise prea multe. Dar de ce doi? Carol încerca să-şi spună că nu au cum să-i facă vreun rău. Nu mai era o târfă neagră şi prostuţă din Harlem, pe care să o poată speria. Acum, nu. Acum era secretara unuia dintre cei mai mari psihologi din ţară. Însă, pe măsură ce cei doi bărbaţi se apropiau de ea, panica lui Carol era tot mai puternică, în mintea ei încă mai existau amintirile sumbre din prea numeroşii ani în care se ascunsese prin apartamente ieftine, înghesuite şi împuţite, în timp ce legea albilor spărgea uşi, târând pe scări un tată, o soră sau un văr.
Însă nimic din zbuciumul ei nu i se văzu pe faţă. La o primă privire, detectivii nu văzură decât o atrăgătoare tânără negresă, într-o elegantă rochie de culoare bej. Vocea îi era calmă şi impersonală.
— Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea.
În clipa aceea, locotenentul Andrew McGreavy, cel mai în vârstă, observă pata de transpiraţie care continua să se lărgească sub braţul ei. Automat o înregistră ca pe o informaţie interesantă care ar putea fi folosită în viitor. Secretara doctorului era foarte încordată. McGreavy scoase afară un portofel cu o legitimaţie uzată, lipită de imitaţia de piele crăpată în mai multe locuri.
— Locotenent McGreavy, Secţia de poliţie nouăsprezece. Arătă spre partenerul lui. Detectivul Angeli. Suntem de la Departamentul de Criminalistică.
Departamentul de Criminalistică? Un muşchi în braţul lui Carol zvâcni involuntar. Chick! A ucis pe cineva. Şi-a încălcat promisiunea făcută şi s-a întors la bandă. A luat parte la un jaf înarmat şi a împuşcat pe cineva sau el era cel împuşcat? Mort? De aceea au venit? Simţea cum pata de transpiraţie se lărgeşte tot mai mult. Şi, brusc, Carol deveni foarte conştientă de ea. McGreavy îi privea faţa, dar ştia că şi el o observase. Ea şi cei ca McGreavy nu aveau nevoie de cuvinte. Se recunoşteau dintr-o singură privire. Se ştiau bine de sute de ani.
— Am dori să discutăm cu doctorul Judd Stevens, spuse detectivul mai tânăr.
Vocea îi era plăcută, politicoasă, şi se potrivea cu înfăţişarea lui.
Carol observă abia acum că avea în mână un pachet mic înfăşurat în hârtie maronie şi legat cu sfoară. Trecu o secundă până pricepu sensul cuvintelor lui. Deci nu era Chick. Sau Sammy. Sau iarba.
— Îmi pare rău, spuse ea, ascunzându-şi cu greu sentimentul de destindere. Doctorul Stevens este ocupat cu unul din pacienţii săi.
— Nu-l vom deranja decât câteva minute, spuse McGreavy. Vrem sa-i punem câteva întrebări. Făcu o pauză. O putem face aici sau la secţia de poliţie.
Pentru o clipă îi privi, uimită, pe amândoi. Ce dracu' ar putea dori de la doctorul Stevens doi detectivi de la Criminalistică? Indiferent ce-ar crede poliţia, doctorul nu făcuse nici un rău. Îl cunoştea prea bine. Cât timp a trecut de atunci? Patru ani. Totul începuse într-o noapte, la tribunal…
* * *
Era ora trei a.m. şi becurile de deasupra sălii de şedinţe a tribunalului le dădeau tuturor celor prezenţi o paloare bolnăvicioasă. Încăperea era veche, deprimantă şi neîngrijită, îmbâcsită de mirosul rânced al fricii care se acumulase de-a lungul anilor, lipindu-se de pereţi ca un strat de vopsea scorojită.
Era ghinionul afurisit al lui Carol ca judecătorul Murphy să fie cel care se ocupa de cazuri. Fusese adusă în faţa lui doar cu două săptămâni în urmă şi scăpase cu o eliberare condiţionată. Era la prima abatere. Asta însemnând că era prima dată când ticăloşii o prinseseră. De data asta, ştia că judecătorul va cere respectarea legii.
Cazul care se judeca înaintea ei era aproape pe terminate. Un bărbat înalt, cu o înfăţişare calmă, stătea în faţa judecătorului spunându-i ceva despre clientul său, un bărbat gras, cu cătuşe la mâini, care tremura din tot corpul. Îşi imagină că bărbatul liniştit trebuie să fie avocat. Exista ceva în felul în care arăta, un aer de încredere în sine care o făcu să simtă că bărbatul cel gras era norocos să-l aibă de partea lui. Ea nu avea pe nimeni.
Bărbaţii se îndepărtară, iar Carol îşi auzi numele strigat. Se ridică, lipindu-şi genunchii aproape unul de celălalt pentru a-i împiedica să tremure. Aprodul o împinse uşor înainte spre scaunul judecătorului, Secretarul puse dosarul ei pe masa din faţa judecătorului.
Judecătorul Murphy privi spre Carol, apoi la hârtiile din dosar.
— Carol Roberts. Prostituţie pe străzi, vagabondaj, deţinere de marijuana şi opunere de rezistenţă în momentul arestării.
Ultima acuzaţie era o porcărie. Poliţistul o înghiontise şi ea îl lovise în testicule. La urma urmei, era cetăţeancă americană.
— Ai mai fost aici acum câteva săptămâni, nu-i aşa, Carol?
Ea se strădui să-i răspundă cu o voce nesigură,
— Cred că da, Onorată Instanţă.
— Şi te-am eliberat condiţionat?
— Da, domnule.
— Câţi ani ai?
Ar fi trebuit să-şi dea seama că o vor întreba.
— Şaisprezece. Astăzi e ziua mea de naştere. La mulţi ani, spuse ea.
Şi izbucni în lacrimi, hohotele de plâns zguduindu-i tot trupul.
Bărbatul înalt şi liniştit era lângă o masă laterală adunând nişte hârtii şi punându-le într-o servietă de piele. Auzindu-i hohotele de plâns, ridică privirea şi o cercetă atent. Apoi vorbi cu judecătorul Murphy. Acesta propuse suspendarea şedinţei şi cei doi bărbaţi dispărură în biroul judecătorului, unde bărbatul cel liniştit vorbea sincer şi foarte serios cu judecătorul Murphy.
— Eşti o fată norocoasă, Carol, spuse judecătorul Murphy. Ţi se va acorda încă o şansă. Tribunalul te încredinţează spre supraveghere doctorului Stevens.
Deci tipu' ăsta înalt nu e un avocat — e un vraci. Lui Carol nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost Jack Spintecătorul. Nu voia decât să plece cât mai repede din sala aia împuţită, înainte să-şi dea seama cineva că nu era ziua ei de naştere.
Doctorul o duse cu maşina la apartamentul lui, vorbind despre fleacuri, nepunând nici o întrebare, dându-i posibilitatea lui Carol să-şi revină şi să-şi lămurească problemele personale. Opri maşina în faţa unei clădiri moderne de pe strada Seventy-first, care dădea spre East River. Clădirea avea un portar şi un liftier şi, după felul calm în care îl salutară pe doctor, îţi venea să crezi că în fiecare zi venea acasă la ora trei dimineaţa, însoţit de o prostituată neagră de şaisprezece ani.
Carol nu mai văzuse niciodată un apartament ca acela al doctorului. Sufrageria era în alb, cu două canapele lungi şi joase, acoperite cu un material de tweed de culoarea ovăzului, între canapele era o imensă masă pătrată joasă acoperită cu sticlă groasă, pe ea se afla o tablă de şah cu figurine veneţiene sculptate. Pe pereţi atârnau picturi moderne. În foaier, pe ecranul unui televizor cu circuit închis, se vedea intrarea în clădire, într-un colţ al sufrageriei se găsea un bar cu sticlă fumurie, pe rafturile căruia se aflau pahare şi carafe de cristal. Privind pe fereastră, Carol văzu în depărtare micile ambarcaţiuni care pluteau pe East River.
— Sălile de tribunal mă fac întotdeauna să-mi fie foame, spuse Judd. Ce-ar fi să pregătesc în grabă o mică cină pentru a sărbători ziua ta de naştere?
Şi o duse cu el în bucătărie, unde îl urmări cum pregăteşte cu îndemânare o omletă mexicană, cartofi franţuzeşti, pâine prăjită, o salată şi cafea.
— E unul din avantajele de a trăi singur, spuse el. Pot să gătesc atunci când am chef.
Deci trăia singur, fără nici o păsărică în casă. Dacă îşi va juca bine cărţile, va da, probabil, peste o mină de aur. După ce terminară de mâncat, o duse în camera de oaspeţi. Era zugrăvită în albastru şi în centru domina un mare pat dublu acoperit cu o cuvertură albastră în carouri. Lângă fereastră, o măsuţă de toaletă joasă, dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustaţii de alamă.
— Poţi să-ţi petreci noaptea aici, spuse el. Îţi voi căuta o pijama.
În timp ce Carol privea prin camera aranjată cu gust, prin minte îi treceau tot felul de gânduri. Carol, fetiţo! Ai dat lovitura! Tipu' ăsta caută un poponeţ negru tocmai scăpat de la închisoare. Iar tu eşti cea care i-l va oferi.
Se dezbrăcă şi îşi petrecu sub duş următoarea jumătate de oră. Când ieşi afară, cu un prosop înfăşurat în jurul trupului ei lucios, voluptuos, văzu că bietul amărât pusese pe pat o pijama. Râse, sigură de sine, şi o lăsă acolo. Aruncă jos prosopul şi intră în sufragerie. Nu era. Privi prin uşa deschisă care dădea spre o cameră mai retrasă. El stătea la un birou mare, confortabil, cu un abajur demodat pus deasupra. Camera era încărcată de cărţi, din podea până în tavan. Se opri în spatele lui şi îl sărută pe gât.
— Hai să începem, scumpule, şopti ea. Sunt aşa de excitată că nu mai rezist, îşi lipi corpul de al lui. Ce mai aştepţi, frumosule? Dacă nu mi-o înfigi cât mai repede, o să-mi ies din minţile astea îndobitocite de strămoşi care au cules bumbacul.
El o privi o secundă cu ochi gânditori, de un gri închis.
— Nu ai destule necazuri? o întrebă el blând. Nu e vina ta că te-ai născut neagră, dar cine ţi-a spus că trebuie neapărat să fii o târfă de şaisprezece ani, vagaboandă şi fumătoare de marijuana?
Ea se holbă la el, încurcată, întrebându-se unde greşise. Poate că avea nevoie să se monteze mai întâi şi să o biciuiască ca să se excite. Sau poate era partea aceea cu reverendul Davidson, îi va predica fundului ei negru, o va reforma şi apoi o va regula, încercă din nou. îşi strecură mâna între picioarele lui, mângâindu-l şi şoptind:
— Haide, frumosule. Vâră-mi-o.
El se eliberă calm de braţele ei şi o aşeză pe un fotoliu. Carol nu mai fusese niciodată atât de zăpăcită.
Nu arăta ca un poponar, dar în zilele astea nimic nu era sigur.
— Ce-ţi place, frumosule? Spune-mi cum sa te bag în călduri şi o fac.
— În regulă, spuse el. Hai să ciripim.
— Vrei să spui — să vorbim?
— Exact.
Şi au vorbit. Toată noaptea. Cea mai ciudată noapte din viaţa lui Carol. Doctorul Stevens trecea mereu de la un subiect la altul, cercetând-o, testând-o. Îi ceru părerea despre Vietnam, ghetouri şi marşurile studenţeşti. De fiecare dată când Carol credea că descoperise ce anume urmărea, doctorul schimba subiectul. Au vorbit despre lucruri de care ea nu mas auzise niciodată şi despre probleme în care se considera cel mai mare expert din întreaga lume. Cu multe luni mai târziu, obişnuia să rămână trează în pat, încercând să-şi amintească cuvântul, ideea, fraza magică care o schimbase, însă nu reuşise niciodată pentru că, până la urmă, îşi dăduse seama că nu existase, de fapt, nici un cuvânt magic. Doctorul Stevens făcuse ceva foarte simplu. Stătuse de vorbă cu ea. Într-adevăr discutaseră. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva. O tratase ca pe o fiinţă omenească, un egal al său, ale cărei păreri şi sentimente contează pentru el.
La un moment dat, în timpul nopţii, Carol îşi dădu brusc seama că stă goală în faţa lui, intră în dormitor şi îmbrăcă pijamaua. El veni după ea, se aşeză pe marginea patului şi au continuat să vorbească. Au discutat despre Mao Tse-tung, hula hoop[2] şi pilulele anticoncepţionale. Şi despre cum e să ai o mamă şi un tată care nu s-au căsătorit niciodată. Carol îi povesti lucruri pe care nu le mai spusese nimănui niciodată în viaţa ei. Lucruri care fuseseră adânc îngropate în subconştientul ei. Şi când, în sfârşit, adormi, se simţi complet secată. De parcă i se făcuse o operaţie şi un râu de otravă se scursese din ea.
În dimineaţa următoare, după micul dejun, doctorul îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. Ea ezită, apoi spuse:
— Am minţit. Nu e ziua mea de naştere.
— Ştiu, zâmbi el. Dar nu-i vom spune judecătorului. Vocea i se schimbă. Poţi să iei banii ăştia şi să pleci, şi nimeni nu te va bate la cap, până data viitoare, când poliţia te va aresta. Făcu o pauză. Am nevoie de o secretară. Cred că ai fi foarte potrivită.
Ea îl privi fără să-i vină să creadă.
— Îţi baţi joc de mine. Nu ştiu stenografie şi habar n-am să scriu la maşină.
— Ai putea învăţa dacă te întorci ia şcoală.
Carol îl privi o clipă, apoi exclamă entuziasmată:
— Nici nu m-am gândit la aşa ceva. E o idee excelentă!
Abia aştepta să plece naibii din acest apartament cu cei o sută de dolari şi să-i fluture sub nasul băieţilor şi fetelor de la Fishman's Drug Store din Harlem, unde banda îşi avea sediul. Cu banii ăştia putea să cumpere destulă marijuana, ca să-i ajungă o săptămână întreagă.
Când intră în Fishman's Drug Store, se simţi de parcă nici n-ar fi fost plecată. Văzu aceleaşi chipuri dezamăgite şi auzi aceeaşi vorbărie goală şi lăudăroasă. Era acasă. Continua să se gândească la apartamentul doctorului. Nu mobila era cea care făcea ca totul să pară atât de diferit. Era atât de curat. Şi liniştit. Ca o mică insulă, undeva într-o altă lume. Iar el îi oferise un paşaport. Ce avea de pierdut? Putea să încerce, doar ca să se distreze, să-i arate doctorului că greşea, că nu va reuşi niciodată.
Spre propria-i surprindere, Carol se înscrisese la nişte cursuri serale, îşi părăsi camera mobilată sărăcăcios, cu o chiuvetă pătată de rugină, toaleta spartă, roletele verzi, rupte, şi patul de fier plin de noduri, unde îşi făcea meseria şi interpreta diferite roluri. Era o frumoasă prinţesă în Paris, Londra sau Roma, iar bărbatul care se zvârcolea peste ea era un prinţ frumos şi bogat care ardea de dorul de a se căsători cu ea. Şi, după ce fiecare dintre bărbaţi ajungea la orgasm şi se târa de pe ea, visul ei murea. Până data viitoare.
Îşi părăsi camera şi toţi prinţii, fără să arunce nici o privire în urma ei, şi se întoarse acasă la părinţi. Doctorul Stevens îi oferi bani pentru a putea studia. Termină liceul cu note maxime. La absolvire, venise şi doctorul, ochii lui cenuşii strălucind de mândrie. Cineva credea în ea. Ajunsese o persoană importantă pentru cineva, îşi luă o slujbă şi urmă cursurile de secretară, seara. A doua zi, după ce le termină, doctorul o angajă şi în curând îşi putu permite să-şi cumpere un apartament.
În cei patru ani care trecuseră de atunci, doctorul Stevens se purtase cu ea cu aceeaşi bunăvoinţă plină de înţelegere pe care i-o arătase şi în prima noapte. La început aşteptase ca el să facă vreo referire la ce fusese ea, şi la ce ajunsese, însă, până la urmă, îşi dădu seama că el o văzuse întotdeauna aşa cum era acum. Nu făcuse decât sa o ajute să se descopere singură. Ori de câte ori avea o problemă, el îşi găsea mereu timp să discute cu ea. În ultima vreme, se gândea mereu să-i spună ce se întâmplase cu ea şi cu Chick şi să-l întrebe dacă să-i spună adevărul lui Chick, dar continua să amâne această discuţie. Voia ca doctorul Stevens să fie mândru de ea. Ar fi făcut orice pentru el. S-ar fi culcat cu el, ar fi ucis pentru el…
Şi acum au venit aceşti doi ţipi de la Criminalistică ca să vorbească cu el. McGreavy era tot mai nerăbdător.
— Ei, ne anunţi, domnişoară? întrebă el.
— Am ordin să nu-l deranjez atunci când înăuntru se află un pacient, spuse Carol. Văzu expresia din ochii lui McGreavy. Însă îl voi anunţa că sunteţi aici.
Ridică receptorul şi apăsă pe butonul interiorului.
După treizeci de secunde de linişte, vocea doctorului se auzi la receptor.
— Da?
— Au venit doi detectivi să discute o problemă. Sunt de la Departamentul de Criminalistică.
Ascultă pentru a observa o schimbare în vocea lui… încordare… frică, însă nu auzi nimic deosebit.
— Să aştepte, spuse ei, şi închise telefonul.
O străbătu un val de mândrie. Poate că pe ea o puteau speria, însă nu-l vor face niciodată pe doctor să-şi piardă siguranţa de sine. Îi privi sfidător.
— Aţi auzit ce-a spus.
— Cât timp va mai rămâne înăuntru pacientul? întrebă Angeli, cel mai tânăr.
Ea privi la ceaşca de pe masă.
— Încă douăzeci şi cinci de minute. Este ultimul lui pacient astăzi.
Cei doi au schimbat o privire.
— Vom aştepta, oftă McGreavy.
Ş-au aşezat pe scaune. McGreavy o studia atent.
— Îmi pari cunoscută, spuse el.
Ea nu se lăsă înşelată. Tipu' pornise la vânătoare.
— Ştiţi cum se spune, replică Carol. Toţi negrii arata la fel.
* * *
Peste exact douăzeci şi cinci de minute, Carol auzi deschizându-se uşa laterală care ducea direct de pe coridor în cabinetul doctorului. Câteva clipe mai târziu, uşa cabinetului se deschise şi doctorul Judd Stevens păşi în sala de aşteptare. Ezită văzându-1 pe McGreavy.
— Ne-am mâi întâlnit, spuse ei. Nu-şi putea aduce aminte unde anume.
McGreavy dădu din cap, nepăsător.
— Da… Sunt locotenentul McGreavy. Arătă spre Angeli. Detectivul Frank Angeli.
Judd şi Angeli şi-au dat mâna.
— Poftim înăuntru.
Bărbaţii intrară în cabinet şl uşa se închise în urma lor. Carol îi privi încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Detectivul cel voinic părea cam supărat pe doctorul Stevens. Dar, probabil, că în asta consta farmecul lui personal. Carol nu era sigură decât de un singur lucru. Rochia ei trebuia trimisă la curăţătorie.
* * *
Cabinetul lui Judd era mobilat ca o sufragerie dintr-o casă de ţară franţuzească. Nu exista un birou, în schimb, scaune confortabile şi măsuţe joase cu abajururi vechi şi valoroase erau împrăştiate peste tot prin cameră. La celălalt capăt al cabinetului o uşă ducea direct spre coridor. Pe podea se afla un minunat covor cu desene de Edward Fields şi într-un colţ o canapea ovală, confortabilă, acoperită cu damasc. McGreavy observă că nu existau diplome pe pereţi. Însă verificase înainte de a veni aici. Dacă doctorul Stevens ar fi vrut, şi-ar fi putut acoperi pereţii cu diplome şi atestate.
— Este primul cabinet al unui psihiatru în care am păşit vreodată, spuse Angeli, profund impresionat. Aş vrea ca şi casa mea să arate la fel,
— Relaxează pacienţii, spuse Judd, binevoitor. Şi, fiindcă veni vorba, sunt psiholog.
— Îmi cer scuze, spuse Angeli. Care e diferenţa?
— Cam cincizeci de dolari pe oră, spuse McGreavy. Partenerul meu nu se prea pricepe la lucrurile astea.
Partener. Şi Judd îşi aminti dintr-odată. Partenerul lui McGreavy fusese împuşcat şi ucis, iar McGreavy, rănit în timpul unui furt la un depozit de băuturi alcoolice, acum patru sau poate cinci ani. Un vagabond neînsemnat, pe nume Amos Ziffren, fusese arestat şi acuzat de crimă. Avocatul lui Ziffren îl declarase nevinovat susţinând că este handicapat mintal. Judd fusese chemat ca expert al apărării şi i se ceruse să-l examineze pe Ziffren. Descoperise că era nebun, fără posibilitatea de a fi tratat, şi suferea şi de pareză avansată. Pe baza mărturiei lui Judd, Ziffren scăpase de pedeapsa cu moartea şi fusese trimis la un spital de boli mintale.
— Îmi amintesc acum, spuse Judd. Cazul Ziffren. Aţi primit trei gloanţe; partenerul dumneavoastră a fost ucis.
— Şi eu îmi amintesc, replică McGreavy. I-aţi permis criminalului să scape.
— Ce pot face pentru dumneavoastră?
— Avem nevoie de nişte informaţii, doctore, spuse McGreavy. Înclină din cap spre Angeli. Angeli începu să desfacă, neîndemânatic, sfoara pachetului.
— Am dori să identificaţi ceva pentru noi, spuse McGreavy, Vorbea prudent, vocea lui netrădând nimic.
Angeli reuşise să desfacă pachetul. Ţinea în mână un impermeabil galben.
— L-aţi mai văzut undeva?
— Seamănă foarte mult cu al meu, spuse Judd, surprins.
— Este al dumneavoastră. Pe o etichetă dinăuntru este scris Judd Stevens.
— Unde l-aţi găsit?
Cei doi nu mai păreau nepăsători. Pe feţele lor se produsese o schimbare evidentă.
Judd îl studie o clipă pe McGreavy, apoi luă o pipă de pe o măsuţă lungă şi joasă şi începu să o umple cu tutun.
— Cred că ar fi mai bine să-mi spuneţi despre ce este vorba, rosti el încet.
— Este vorba despre acest impermeabil, doctore Stevens, spuse McGreavy. Dacă vă aparţine, am vrea să ştim unde l-aţi pierdut.
— Nu e nici un mister. Ploua azi-dimineaţă când am venit la cabinet. Haina mea de ploaie este la curăţătorie, aşa că am luat impermeabilul galben, îl păstrez pentru pescuit. Unul dintre pacienţi nu a venit cu umbrelă sau haină de ploaie, începuse să ningă puternic, aşa că i-am împrumutat impermeabilul. Se opri, brusc îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu el?
— Ce s-a întâmplat cu cine? întrebă McGreavy,
— Cu pacientul meu — John Hanson.
— Corect, spuse încet Angeli. Aţi nimerit drept la ţintă. Motivul pentru care domnul Hanson nu v-a putut aduce înapoi impermeabilul este că a murit.
Judd simţi un mic şoc trecându-i prin corp.
— A murit?
— Cineva i-a împlântat un cuţit în spate, spuse McGreavy.
Judd îi privea înmărmurit. McGreavy luă impermeabilul de la Angeli şi îl întoarse pentru ca Judd să, vadă tăietura mare şi urâtă. Partea din spate a impermeabilului era acoperită cu pete mate, stacojii. Pe Judd îl cuprinse greaţa.
— Cine ar fi dorit să-l ucidă?
— Speram că ne puteţi spune dumneavoastră, doctore, spuse Angeli. Cine să ştie dacă nu psihologul lui?
Judd clătină din cap, deprimat.
— Când s-a întâmplat?
Îi răspunse McGreavy.
— La ora unsprezece, azi-dimineaţă. Pe Lexington Avenue, la un bloc distanţă de acest cabinet. Zeci de oameni trebuie să-l fi văzut căzând, dar se grăbeau să ajungă acasă pentru a sărbători naşterea lui Cristos, aşa că l-au lăsat să sângereze în zăpadă, până a murit.
Judd strânse puternic marginile mesei, pumnii săi învineţindu-se.
— La ce oră a fost aici Hanson? întrebă Angeli.
— La zece.
— Cât durează o şedinţă?
— Cincizeci de minute.
— A plecat imediat ce s-a terminat?
— Da. Aşteptam un alt pacient.
— Hanson a ieşit prin sala de aşteptare?
— Nu. Pacienţii mei intră prin sala de aşteptare şi pleacă pe uşa aceea. Arătă spre uşa care ducea spre coridor. În felul acesta nu se întâlnesc unii cu alţii.
McGreavy dădu din cap.
— Deci Hanson a fost ucis la câteva minute după ce a plecat de aici. De ce venea la dumneavoastră?
Judd ezită.
— Îmi pare rău. Nu pot discuta despre pacienţii mei.
— Cineva l-a ucis, spuse McGreavy. Ne-aţi putea ajuta să-l găsim pe ucigaş.
Pipa lui Judd se stinsese. Şi-o aprinse din nou, foarte încet.
— De cât timp venea la dumneavoastră? De data asta întrebase Angeli. O adevărată muncă de echipă a doi poliţişti.
— De trei ani, răspunse Judd.
— Ce problemă avea?
Judd ezită. Şi-l aminti pe Hanson aşa cum arătase în dimineaţa aceea: zâmbind plin de entuziasm, dornic să se bucure de noua lui libertate.
— A fost homosexual.
— Încă unul din cazurile acelea trăsnite, spuse McGreavy, cu amărăciune.
— A fost homosexual, spuse Judd. Hanson s-a vindecat. Azi-dimineaţă i-am spus că nu e nevoie să mai vină la mine. Se putea întoarce la familia lui. Are — avea o soţie şi doi copii.
— Un homosexual cu familie? întrebă McGreavy.
— Se întâmplă deseori.
— Poate că unul din prietenii lui homişti nu a vrut să-i dea drumul. S-au bătut. Acesta s-a înfuriat şi i-a înfipt un cuţit în spate.
Judd rămase pe gânduri.
— Este posibil, spuse el prudent, dar eu nu cred.
— De ce nu, doctore Stevens? întrebă Angeli.
— Pentru că Hanson nu a avut nici un contact homosexual de mai bine de un an. Probabil că cineva a încercat să-l jefuiască. Hanson era genul de om care s-ar fi luptat cu curaj.
— Un homosexual viteaz şi însurat, rosti McGreavy, pe un ton aspru, îşi scoase o ţigară şi şi-o aprinse. Un singur lucru nu se potriveşte cu această teorie. Portofelul nu i-a fost atins. Erau peste o sută de dolari în el.
Urmări reacţia lui Judd.
— Dacă am căuta un nebun, ar fi mult mai uşor, spuse Angeli.
— Nu neapărat, se împotrivi Judd. Se îndreptă spre fereastră. Priviţi la mulţimea de jos. Unul din douăzeci este, a fost sau va fi într-un spital de nebuni.
— Dar dacă e nebun?
— Nu e absolut necesar să pară nebun, explică Judd. Pentru fiecare caz clar de nebunie există cel puţin zece cazuri fără diagnostic încă.
McGreavy îl studia pe Judd cu un interes evident.
— Ştiţi multe despre natura umană, nu-i aşa, doctore?
— Nu există aşa ceva, spuse Judd. Aşa cum nu există, spre exemplu, natură animală, încercaţi să comparaţi un iepure cu un tigru. Sau o veveriţă cu un elefant.
— De cât timp sunteţi psiholog? întrebă McGreavy,
— De doisprezece ani. De ce?
McGreavy ridică din umeri.
— Sunteţi un bărbat cu o înfăţişare plăcută. Pun rămăşag că mulţi dintre pacienţii dumneavoastră sunt îndrăgostiţi de dumneavoastră, nu?
Judd îl privi cu răceală.
— Nu înţeleg sensul întrebării.
— Ei, haide, doctore. Sunt convins că înţelegeţi. Amândoi suntem oameni de lume. Un homosexual vine la tratament şi dă peste un doctor tânăr şi atrăgător. Vocea îi deveni confidenţială. Şi vreţi să spuneţi că în trei ani petrecuţi pe canapea, Hanson nu v-a făcut nici un avans?
Judd îl privi calm.
— Asta înţelegeţi dumneavoastră prin a fi om de lume, locotenente?
McGreavy arăta netulburat.
— S-ar fi putut întâmpla. Şi vă mai spun ce anume s-ar fi putut întâmpla. I-aţi spus lui Hanson că nu mai vreţi să-l vedeţi. Poate că nu i-a plăcut treaba asta. Ajunsese să depindă de dumneavoastră în aceşti trei ani. Şi v-aţi certat.
Chipul lui Judd se întunecă de furie. Angeli risipi încordarea.
— Cunoaşteţi pe cineva care ar avea vreun motiv să-l urască, doctore? Sau pe cineva pe care el l-a urât?
— Dacă ar exista o astfel de persoană, spuse Judd, v-aş îi informat deja. Cred că ştiu destul de multe despre John Hanson. Era un om fericit. Nu ura pe nimeni şi nu cunosc pe nimeni care să-l fi urât.
— Ce bine de el. Trebuie să fie un doctor al naibii de grozav, spuse McGreavy. Îi vom lua fişa cu noi.
— Nu.
— Putem obţine un ordin de la procuratură.
— Vă priveşte. Nu există nimic în fişa lui care să vă fie de vreun ajutor.
— Atunci de ce nu ne-o daţi? întrebă Angeli.
— Pentru că i-ar putea face rău soţiei lui Hanson şi copiilor lui. Aţi pornit pe o pistă greşită. Veţi descoperi că Hanson a fost ucis de un străin.
— Nu cred, se răsti McGreavy.
Angeli împacheta din nou impermeabilul şi înfăşură sfoara în jurul lui.
— Vi-l aducem înapoi după ce mai facem câteva teste.
— Păstraţi-l, spuse Judd.
McGreavy deschise uşa care dădea spre coridor.
— Vom ţine legătura cu dumneavoastră, doctore.
Ieşi afară. Angeli înclină din cap în direcţia lui Judd şi îl urmă.
Judd stătea nemişcat, cu mintea înceţoşată. Carol intră în cabinet.
— Totul e în regulă? întrebă ea, prudentă.
— John Hanson a fost ucis.
— Ucis?
— Înjunghiat, spuse Judd.
— Dumnezeule! Dar de ce?
— Poliţia nu ştie.
— Îngrozitor! îl privi şi văzu suferinţa din ochii lui. Vă pot ajuta cu ceva?
— Vrei să închizi tu cabinetul, Carol? Plec la doamna Hanson. Aş vrea să o anunţ eu însumi.
— Nu vă faceţi probleme. Aranjez eu totul, spuse Carol.
— Mulţumesc,
Şi Judd plecă.
Peste treizeci de minute Carol terminase de aranjat dosarele şi le încuiase în biroul ei, când auzi uşa de la coridor deschizându-se. Era trecut de ora şase şi clădirea se închisese. Carol ridică privirea în timp ce bărbatul zâmbi şi veni spre ea.
Conspiratia de Sidney Sheldon volumul 2
- Ce vrea?
- Spune că doreşte să vă ia un interviu. Scrie un articol despre bancheri.
Asta era cu totul altceva. Publicitatea de calitate era bună pentru afaceri. William Mann îşi îndreptă haina, îşi aranja părul şi spuse:
- Pofteşte-! înăuntru.
Vizitatorul lui era american. Era bine îmbrăcat, ceea ce dovedea că lucra pentru un ziar sau o revistă dintre,cele mai bune.
- Domnul Mann?
- Da.
- Robert Bellamy.
- Secretara m-a informat că doriţi să scrieţi un articol despre mine.
- Ei bine, nu în întregime despre dumneavoastră, spuse Robert. Dar veţi avea un rol proeminent. Ziarul meu...
- Care anume?
- Wall Street Journal. Aha, da. Excelent.
- Ziarul meu este de părere că majoritatea bancherilor sînt prea izolaţi de ceea ce se întîmplă în restul lumii. Călătoresc rar, nu vizitează alte ţări. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui om care călătoreşte mult.
- Da, aşa cred, spuse Mann cu modestie. De fapt, m-am întors săptămîna trecută din Elveţia.
- Da? V-a plăcut?
- Da. M-am întîlnit cu cîţiva din bancherii de acolo. Am discutat despre problemele economice inter-naţionale.
Robert scoase un caiet de însemnări şi începu să-şi noteze.
- Aţi avut timp şi pentru a vă distra?
- Nu prea. Oh, am făcut un mic tur al Alpilor cu unul din autobuzele de acolo. Nu mai văzusem Alpii. Robert mai scrise ceva.
- Un tur. Este exact ceea ce noi căutăm, spuse Robert încurajator. Presupun că aţi întîlnit o mulţime de oameni interesanţi în acel autobuz.
- Interesanţi? Se gîndi la texanul care încercase să împrumute bani de la el. Nu prea.
- Nu?
Mann îl privi. Reporterul aştepta ca el să spună mai multe. Veţi avea un rol proeminent.
- Era o tînără rusoaică.
Robert scrise ceva.
- Da? Povestiţi-mi despre ea.
- Ei bine, am început să discutăm şi i-am explicat cît de înapoiată este Rusia şi ce-probleme grave vor avea dacă nu se schimbă ceva.
- Probabil a fost foarte impresionată, spuse Robert.
- Oh, da. Părea o tînără isteaţă. Pentru o rusoaică, adică. Ştiţi, sînt aşa de izolaţi.
- V-a spus numele ei?
- Nu... ba da. Olga şi încă ceva.
- Nu v-a spus de unde anume vine?
- Ba da. Lucrează ca bibliotecară la biblioteca principală din Kiev. Era prima ei călătorie peste hotare. Cred că din cauza glasnostului. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea... Se opri pentru a se asigura că Robert îşi notează. Gorbaciov a distrus Rusia, Germania de Est a fost dată pe tavă Bonn-ului. Pe plan politic Gorbaciov s-a mişcat prea repede, iar pe pian economic mult prea încet.
- Este fascinant, murmură Robert. Mai petrecu încă o jumătate de oră în compania bancherului, as-cultînd comentariile sale dogmatice despre o mulţime de lucruri, de la Piaţa Comună !a controlul armelor. Nu reuşi să obţină şi alte informaţii referitoare la ceilalţi^pasageri.
Reîntorcîndu-se la hotel, Robert îi telefona generalului Hilliard.
- O ciipă, comandante Beliamy.
Auzi mai multe pocnituri, apoi vocea generalului.
- Da, comandante?
- Am mâi găsit un pasager, generale.
- Numele? .
— William Mann. Deţine o bancă în Fort Smith, Canada,
- Mulţumesc, comandante. Voi aranja ca autori
tăţile canadiene să vorbească imediat cu el.
- Şi mi-a dat o nouă urmă. Voi pleca în Rusia în
seara asta. Voi avea nevoie de o viză de la Inturist.
- De unde sunaţi?
-Fort Smith.
- Oprit i-vă la Visigoth Hotel din Stocii ol m. La
recepţie vă va aştepta un plic.
- Mulţumesc.
Mesaj fulger
Strict confidenţial
NSA Către director CGHQ
Exemplarul unu din (unu) exemplare
Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi
7. William Mann - Fort Smith
Sfîrşitul mesajului
La ora unsprezece în acea seară, se auzi soneria de la casa lui Wiiliam Mann. Nu aştepta pe nimeni şi nu-i plăceau vizitatorii neaşteptaţi. Menajera plecase deja, iar soţia dormea în dorrnitorul de la etaj. Supărat, Mann deschise uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre stăteau în pragul uşii.
-William Mann?
- Da.
Unul din cei doi îi prezentă o legitimaţie.
- Sîntem de la Banca Canadei. Putem intra?
Mann se încruntă,
- Despre ce e vorba?
- Am prefera să discutăm înăuntru, dacă nu aveţi
nimicjmpotrivă.
-în regulă.
îi conduse pe cei doi în sufragerie.
- Aţi fost de curînd în Elveţia, nu-i aşa?
- întrebarea îl luă prin surprindere.
- Poftim? Da, dar ce anume...
- Cît timp aţi fost plecat v-am controlat registrele,
domnule Mann. Sînteţi la curent cu faptul că lipseşte
un milion de dolari din banca dumneavoastră?
Mann îi privi înspăimîntat.
- Despre ce vorbiţi? Eu însumi controlez în fiecare
săptămînă acele registre. Niciodată nu a lipsit nici
măcar un penny!
- Un milion de dolari, domnule Mann. Noi credem
că i-aţi delapidat.
Faţa lui Mann se făcu roşie ca racul. Vorbi repede
şi incoerent.
- Cum.., cum îndrăzniţi! Plecaţi de aici pînă nu
chem poliţia.
- Nu v-ar ajuta cu nimic. Vrem să vă căiţi.
Se holba la ei, perplex.
- Să mă căiesc? Pentru ce? Sînteţi nebuni!
- Nu, şir.
Unul dintre ei scoase un pistol.
- Luaţi loc, domnule Mann.
Oh, Dumnezeule! Voi fi jefuit!
- Uite,, spuse Mann, luaţi tot ce vreţi, Nu e nevoie
de violenţă şi...
- Luaţi loc, vă rugăm.
Cel de-al doilea bărbat se îndreptă spre dulapul cu băuturi. Era încuiat. Sparse sticla şi îl deschise. Luă un pahar mare de apă, îl umplu cu scotch şi îl duse spre scaunul pe care stătea Mann.
- Beţi-l. Vă va relaxa.
- Eu.., eu niciodată nu beau după cină. Doctorul
mi-a...
Celălalt bărbat puse pistolul la tîmpla lui Mann.
- Bea-! sau paharul se va umple cu creierii tăi.
Mann înţelese că se afla în mîinile a doi maniaci. Luă paharul cu mîini care tremurau şi bău o înghiţitură.
-Bea-ltot.
Mann mai luă o înghiţitură.
- Ce... ce anume doriţi?
Ridică vocea sperînd că soţia îl va auzi şi va coborî, dar era o speranţă deşartă. Ştia că doarme foarte adînc. Cei doi veniseră probabil să-i jefuiască locuinţa. De ce nu se apucă de treabă?
- Aveţi tot timpul, spuse el. Eu nu vă voi opri.
- Termină ce e în pahar.
- Nu e necesar. Eu...
Bărbatul îl lovi peste ureche. Mann ameţi de durere.
- Bea tot ce e în pahar.
Mann înghiţi restul băuturii dintr-p singură sorbitură şi simţi cum îl arde pe dinăuntru, începea să se îmbete.
- Seiful meu este sus în dormitor, spuse el.
Pronunţa tot mai greu cuvintele. Vi-I deschid dacă
vreţi. Poate că asta o va trezi pe soţia lui şi va chema
poliţia.
- Nu e nici o grabă, spuse cel cu arma. Mai ai
timp suficient pentru încă un pahar.
Al doilea bărbat se îndreptă din nou spre dulap şi umplu paharul pînă sus.
- Poftim.
- Nu, nu mai... protestă Mann. Nu mai vreau să
beau.
Paharul îi fu pus în mînă. -
- Bea-l tot.
- Dar, nu mai...
-Bea.
Păi dacă aşa vor, de ce nu? Cu cît se termina mai repede acest coşmar cu atît mai bine. Bău o înghiţitură zdravănă şi se înecă.
- Dacă beau mai mult mi se va face rău.
Bărbatul spuse calm:
- Dacă ţi se face rău, te omor.
Mann ridică ochii şi îl privi, apoi îl privi şi pe partenerul iui. Parcă erau-doi din fiecare.
- Ce vreţi toţi de la mine? mormăi el.
- Ţi-am spus deja. Vrem să te căleşti.
William Mann dădu din cap, ameţit de băutură.
- O.K., mă căiesc.
Omul zîmbi.
- Vezi, asta e tot ce-ţi cerem. Acum... Puse o foaie
de hîrtie în mîna lui Mann. Nu trebuie decît să sprii
„îmi pare rău. lartă-mă."
Mann îl vedea ca prin ceaţă.
- Asta-i tot?
- Da, tot. Şi apoi plecăm.
Mann se linişti brusc. Deci despre asta era vorba. Sînt nişte fanatici religioşi. Şi de îndată ce vor pleca va chema poliţia şi va cere să fie arestaţi. Voi avea grijă ca ticăloşii să fie spînzuraţi.
- Scrie, domnule Mann.
îi era greu să se concentreze.
- Ce aţi spus că trebuie să scriu?
- Scrie doar „îmi pare rău. lartă-mă."
- în regulă. Nu putea să ţină stiloul jn mînă. Se
concentra foarte tare şi începu să scrie, „îmi pare rău.
Iartă-mă."
Bărbatul luă hîrtia din mîna lui, apucînci-o de un colţ.
- Foarte bine, domnule Mann. A fost uşor, nu-i aşa?
Camera începea să se învîrtească.
- Da. Mulţumesc. M-am căit. Acum vreţi să plecaţi?
- Văd că eşti stîngaci.
- Poftim?
- Eşti stîngaci.
-Da.
- Au avut loc multe jafuri prin preajmă, domnule
Mann. îţi vom da o armă.
Simţi cum i se pune-un pisto!4n mîna stîngă.
- Ştii cum să foloseşti un pistol?
-Nu.
- E foarte simplu. Se procedează aşa... Bărbatul
ridică pistolul la tîmpla lui Mann şi apăsă degetul
bancherului P© trăgaci. Se auzi un zgomot înfundat,
Hîrtia pătată de sînge căzu pe podea. '
- Aşa trebuie procedat, spuse unul dintre bărbaţi.
Noapte bună, domnule Mann.
Mesaj fulger : Strict confidenţial'. CGQO către director NSA Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. WilHam Mann - Fort Smith - eliminat Sfîrşitul mesajului
Sidney Sheldon
Ziua a zecea
Foit Smith, Canada
în dimineaţa următoare judecătorul de instrucţie raportă că lipseşte un milion de dolari din banca lui Mann. Poliţia înregistra moartea lui Mann ca sinucidere.
Banii nu au fost găsiţi niciodată.
Capitolul Douăzeci şi Nouă
Ziua a unsprezecea
Bruxelles, orele 03:00
Generalul Shipley, comandantul forţelor NATO, a fost trezit de aghiotantul său.
- îmi pare rău că vă deranjez, generale, dar se
pare că avem o problemă.
Generalul se ridică în pat, frecîndu-şi ochii pentru a-şi alunga somnul. Se culcase tîrziu pentru că se ocupase de un grup de senatori americani veniţi în vizită.
- Ce fel de problemă, Billy?
- Tocmai am primit un telefon de la turnul radar,
şir. Ori tot echipamentul nostru s-a defectat, ori avem
nişte vizitatori străini.