Sidney Sheldon carti

CARTEA ÎNTÂI   Capitolul unu   Joi, 10 septembrie 1992 8:00 p.m.   „727” era rătăcit în largul unei mări de nori cumulus care îl răsuceau ca pe un fulg argintiu. Vocea îngrijorată a pilotului se auzi în difuzor: — V-aţi pus centura de siguranţă, domnişoară Cameron? Nu se auzi nici un răspuns. — Domnişoară Cameron… Domnişoară Cameron… Ea se dezmetici dintr-o profundă stare de reverie. — Da. Gândurile îi plutiseră spre vremuri şi locuri mai fericite. — Vă simţiţi bine? O să ieşim din furtuna asta cât de curând. — Mă simt bine, Roger. „Poate avem noroc şi ne prăbuşim”, îşi spuse Lara Cameron. Ar fi fost un sfârşit potrivit. Undeva, cumva, totul ieşise prost. „Destinul”, îşi spuse Lara. „Nu te poţi împotrivi Destinului.” În anul care trecuse, viaţa ei scăpase complet de sub control. Exista pericolul de a pierde totul. „Cel puţin nu mai are ce să meargă prost” îşi spuse ea cu tristeţe. „Nu mai e absolut nimic”. Uşa de la carlingă se deschise şi pilotul apăru în cabină. Se opri o clipă pentru a-şi admira pasagera. Era frumoasă, cu un păr negru strălucitor strâns ca o coroană, un ten fără cusur, şi ochi inteligenţi de o culoare cenuşie caracteristică pisicilor. Îşi schimbase hainele după ce decolaseră din Reno, aşa că acum purta o rochie albă de seară Scaasi căzută pe umeri, care îi scotea în evidenţă silueta subţire şi seducătoare. „Cum poate fi atât de calmă când întreaga ei lume se prăbuşeşte în jur?” se întrebă el. În cursul lunii ce trecuse, ziarele o atacaseră fără milă. — Telefonul funcţionează, Roger? — Mă tem că nu, domnişoară Cameron. Sunt mulţi paraziţi din cauza furtunii. O să ajungem pe aeroportul La Guardia cu vreo oră întârziere. Îmi pare rău. „O să întârzii la petrecerea mea de aniversare”, îşi spuse Lara. „Toată lumea o să fie acolo. Două sute de invitaţi, printre care şi vicepreşedintele Statelor Unite, guvernatorul statului New York, primarul, celebrităţi de la Hollywood, renumiţi sportivi şi personalităţi din cercurile bancare din vreo şase ţări.” Doar ea însăşi aprobase lista invitaţilor. Parcă şi vedea Sala Mare de Bal de la Cameron Plaza, unde avea să aibă loc petrecerea. Candelabre de cristal Baccarat atârnau de tavan reflectând o lumină sclipitoare şi orbitoare ca a unor diamante. Douăzeci de mese erau aranjate pentru cei două sute de invitaţi. Cele mai scumpe pânzeturi, porţelanuri, argintării şi pahare înalte vor împodobi fiecare loc, iar în centrul fiecărei mese se va afla câte un aranjament floral din orhidee şi frezii albe. Afară, la ambele capete ale imensei încăperi, se afla câte un bar. În mijlocul sălii va fi un bufet lung, cu o sculptură în gheaţă întruchipând o lebădă şi, în jurul ei, caviar Beluga, creveţi, homari, crabi şi şampanie la gheaţă. Un tort cu zece etaje va aştepta în bucătărie. Chelneri, bucătari şi paznici trebuiau să se afle deja la posturi. În sala de bal, orchestra se afla la locul ei, gata să îmbie oaspeţii să danseze toată noaptea sărbătorind cea de a patruzecea aniversare a ei. Totul era pregătit. Masa avea să fie delicioasă. Alesese meniul ea însăşi. Pentru început pate de ficat, apoi o supă cremă de ciuperci cu o crustă subţire deasupra, file John Dory, după care urma felul principal de mâncare: miel cu rozmarin şi sufleu de cartofi cu mazăre franţuzească şi salata cu ulei de alune. Vor urma brânză şi struguri, după care se vor aduce tortul şi cafeaua. Avea să fie o petrecere spectaculoasă. Iar ea va ţine capul sus şi îşi va privi oaspeţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar era Lara Cameron. Avionul ateriză în sfârşit pe aeroportul La Guardia cu o oră şi jumătate întârziere. Lara se întoarse spre pilot: — Mai târziu ne înapoiem la Reno, Roger. — Voi fi aici, domnişoară Cameron. Limuzina şi şoferul ei o aşteptau la ieşire. — Începusem să-mi fac griji pentru dumneavoastră, domnişoară Cameron. — Am trecut printr-o zonă cuprinsă de furtună, Max. Hai să mergem la Plaza cât mai repede posibil. — Am înţeles. Lara luă telefonul din maşină şi formă numărul lui Jerry Townsend. El făcuse toate aranjamentele pentru petrecere. Lara voia să fie sigură că totul se derulase perfect. Nu răspunse nimeni, însă. „O fi în sala de bal deja” îşi spuse ea. — Grăbeşte-te, Max. — Da, domnişoară Cameron. Priveliştea imensului hotel Cameron Plaza îi dăduse totdeauna satisfacţie Larei ca fiind o mare realizare a ai, dar în seara aceea era prea grăbită pentru a se mai gândi la acest lucru. Toată lumea o aştepta în Sala Mare de Bal. Împinse uşa turnantă şi trecu repede prin holul vast şi spectaculos. Carlos, directorul adjunct, o văzu şi alergă spre ea. — Domnişoară Cameron… — Mai târziu, spuse Lara fără să se oprească. Ajunse la uşa închisă a Sălii Mari de Bal şi se opri puţin pentru a trage aer în piept. „Sunt pregătită să dau ochii cu ei,” îşi spuse ea. Deschise uşa larg cu un zâmbet pe chip, dar rămase şocată. Încăperea se afla într-o beznă totală. Aveau oare de gând să-i facă vreo surpriză? Întinse mâna spre întrerupătorul din spatele uşii şi aprinse lumina. Acea încăpere imensă era scăldată într-o lumină incandescentă. Nu era nimeni. Nici măcar o singură persoană. Lara rămase locului împietrită de uimire. Ce naiba li s-ar fi putut întâmpla celor două sute de invitaţi? Pe invitaţii era menţionată ora opt. Iar acum era deja aproape zece. Cum putuseră atâţia oameni să se evapore dintr-odată? Era extrem de ciudat. Îşi roti privirile prin uriaşa sală de bal şi se cutremură. Cu un an în urmă, la petrecerea ei de aniversare, aceeaşi încăpere era plină cu prietenii ei, muzică şi râsete. Îşi amintea acea zi atât de bine…     Capitolul doi   Cu un an în urmă, programul Larei Cameron pentru ziua aceea nu conţinea nimic deosebit. „10 septembrie 1991” 5: a.m. Gimnastică 7:00 a.m. Apariţia la „Bună dimineaţa, America” 7:45 a.m. Întâlnire cu bancherii japonezi 9:30 a.m. Jerry Townsend 10:30 a.m. Faxuri, telefoane în străinătate, corespondenţă 11:30 a.m. Întâlnire 12:30 p.m. Întâlnire S&L 1:00 p.m. Dejun — interviu pentru revista Fortune — Hugh Thompson 2:30 p.m. Bancherii de la Metropolitan Union 4:00 p.m. Comisia de Urbanistică 5:00 p.m. Întâlnire cu primarul — Vila Gracie 6:15 p.m. Întâlnire cu arhitecţii 6:30 p.m. Departamentul Construcţiilor de Locuinţe 7:30 p.m. Cocktail cu grupul de învestitori din Dallas 8:00 p.m. Petrecere de aniversare în Sala Mare de Bal — Cameron Plaza   * * *   Era îmbrăcată în costumul de gimnastică şi aştepta nerăbdătoare când sosi instructorul ei, Ken. — Ai întârziat. — Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Cameron, dar ceasul meu deşteptător nu a sunat şi… — Am o zi foarte plină, aşa că hai să începem odată. — Gata. După o jumătate de oră de încălzire, trecură la exerciţii de gimnastică aerobică. „Are un corp ca o fetişcană de douăzeci de ani”, îşi spuse Ken. „Sigur mi-ar plăcea să o am în patul meu”. Îi plăcea să vină în fiecare dimineaţă numai pentru a o privi, pentru a fi aproape de ea. Oamenii îl întrebau adesea cum era Lara Cameron, iar el le spunea: — De nota 10. Lara execută exerciţiile cu uşurinţă, dar gândurile îi erau în altă parte în dimineaţa aceea. La sfârşitul şedinţei, Ken spuse: — O să mă uit să vă văd la „Bună dimineaţa, America”. — Poftim? Pentru moment, Lara uitase complet de emisiune. Se gândea la întâlnirea cu bancherii japonezi. — Pe mâine, domnişoară Cameron. — Să nu mai întârzii, Ken. Făcu apoi un duş şi luă micul dejun singură pe terasa apartamentului ei, un mic dejun compus din grapefruit, fulgi de ovăz şi ceai de plante. După ce termină, se duse în biroul ei, de unde îşi sună secretara. — Voi da telefoanele peste hotare din birou, spuse Lara. Trebuie să fiu la ABC la ora şapte. Spune-i lui Max să aducă maşina.   * * *   Interviul la „Bună dimineaţa, America” a mers bine. Joan Lunden l-a realizat şi a fost amabilă ca întotdeauna. — Ultima dată când aţi apărut în cadrul emisiunii noastre, tocmai puneaţi bazele celui mai înalt zgârie-nori din lume, spuse Joan Lunden, acest lucru se întâmpla cu patru ani în urmă. Lara încuviinţă. — Exact. Turnul Cameron va fi terminat anul viitor. — Cum este să fii în postura în care vă aflaţi dumneavoastră, să fi realizat atâtea lucruri incredibile şi să fiţi atât de tânără şi frumoasă? Reprezentaţi un model pentru multe femei. — Mă flataţi, spuse Lara râzând. Nu am timp să mă gândesc la mine ca la un model. Sunt mult prea ocupată. — Sunteţi una din cele mai mari personalităţi în domeniul afacerilor imobiliare, care, de obicei, se consideră că ar aparţine în întregime bărbaţilor. Cum faceţi? Cum hotăraţi, de exemplu, unde să construiţi o clădire? — Nu eu aleg locul, spuse Lara. Ci locul mă alege pe mine. Trec de exemplu pe lângă un teren viran, dar nu asta văd eu, ci o clădire frumoasă cu birouri sau cu apartamente minunate unde oamenii pot trăi confortabil într-o atmosferă plăcută. Visez. — Şi faceţi în aşa fel ca aceste vise să devină realitate. Revenim imediat după această reclamă publicitară.   * * *   Bancherii japonezi erau programaţi pentru ora opt fără un sfert. Sosiseră de la Tokio cu o seară înainte, şi Lara fixase întâlnirea la acea oră matinală tocmai pentru ca ei să nu îşi revină complet după zborul de douăsprezece ore şi zece minute. La protestele lor, Lara spusese: — Regret, domnilor, dar mă tem că este singura oră la care sunt liberă. Imediat după întâlnire trebuie să plec în America de Sud. Până la urmă acceptaseră. Erau patru, mărunţi şi politicoşi şi cu nişte minţi ascuţite ca săbiile samurailor. Mai înainte, comunitatea oamenilor de finanţe îi subestimase foarte mult pe japonezi. Acum nu mai făcea această greşeală. Întâlnirea avu loc la Cameron Center de pe Avenue of the Americas. Veniseră să investească o sută de milioane de dolari într-un nou complex hotelier pe care Lara îl avea în plan. Au fost conduşi în marea sală de conferinţe. Fiecare din ei adusese câte un dar. Lara le mulţumi şi le oferi la rândul ei câte un cadou, îşi instruise secretara să aibă grijă ca acestea să fie împachetate în hârtie maron sau gri. Albul pentru japonezi reprezenta moarte, iar hârtia de împachetat ţipătoare era de neacceptat. Asistenta Larei, Tricia, aduse ceai pentru japonezi şi cafea pentru Lara. Japonezii ar fi preferat şi ei cafea, dar erau prea politicoşi pentru a spune acest lucru. După ce îşi băură ceaiul, Lara avu grijă să li se umple ceştile din nou. Howard Keller, asociatul Larei, îşi făcu şi el apariţia. Era un bărbat de vreo cincizeci şi ceva de ani, palid şi slab, cu un păr de culoarea nisipului, care purta un costum şifonat şi reuşea să arate ca şi cum de abia s-ar fi dat jos din pat. Lara făcu prezentările, iar Keller le oferi câte o copie a proiectului de investiţii. — După cum vedeţi, domnilor, spuse Lara, am rezolvat deja problema ipotecii. Complexul va conţine şapte sute douăzeci de încăperi pentru oaspeţi, aproximativ zece mii de metri pătraţi de spaţiu şi un garaj de parcare cu o capacitate de o mie de maşini… Vocea Larei era plină de energie. Bancherii japonezi studiau proiectul făcând eforturi să nu adoarmă. Întâlnirea a durat mai puţin de două ore şi a fost un succes absolut. Lara învăţase demult că era mai uşor să închei un acord în valoare de o sută de milioane decât să ceri împrumut cincizeci de mii. De cum plecă delegaţia de japonezi, Lara se văzu cu Jerry Townsend. Fostul agent publicitar de la Hollywood se ocupa de relaţiile cu publicul pentru Cameron Enterprises. — A fost nemaipomenit interviul de la Bună dimineaţa, America de azi-dimineaţă. Am primit o mulţime de telefoane. — Şi Forbes? — Totul e aranjat. Revista People o să te aibă pe copertă săptămâna viitoare. Ai văzut articolul din The New Yorker despre tine? Nu e extraordinar? Lara se duse la birou. — Nu-i rău. — Interviul pentru Fortune este programat pentru după-amiaza aceasta. — Am schimbat asta. El se arătă surprins. —De ce? — Voi lua masa de prânz aici cu reporterul lor. — Vrei să-l mai îmbunezi? Lara apăsă pe butonul interfonului. —Vino puţin, Kathy. — Da, domnişoară Cameron, răspunse un glas. Lara Cameron îşi ridică privirea. — Asta-i tot, Jerry. Aş vrea ca tu şi echipa ta să vă concentraţi forţele asupra Turnului Cameron. — Dar deja facem… — Hai să facem mai mult. Vreau să se scrie în toate ziarele şi revistele despre el. Pentru numele lui Dumnezeu, va fi cea mai înaltă clădire din lume. Din lume! Vreau că oamenii să vorbească despre el. Până când îl vom deschide, vreau ca oamenii să implore să intre în acele apartamente şi magazine. Jerry Townsend se ridică. — Am înţeles. Kathy, asistenta executivă a Larei, intră în birou. Era o negresă atrăgătoare, îmbrăcată îngrijit, în vârstă de până în treizeci şi cinci de ani. — Ai aflat ce-i place să mănânce? — Individul e un gurmand. Îi place mâncarea franţuzească. Am sunat la Le Cirque şi i-am spus lui Sirio să trimită aici un prânz pentru două persoane. — Bine. Vom lua masa în sufrageria mea particulară. — Aveţi idee cât va dura această întrevedere? Pentru că, la două şi jumătate aveţi o întâlnire cu bancherii de la Metropolitan în oraş. — Fixeaz-o la ora trei şi spune-le să vină aici. Kathy notă pe un carneţel. — Doriţi să vă citesc mesajele? — Dă-i drumul. — Fundaţia Copiilor doreşte să fiţi invitata sa de onoare pe douăzeci şi opt. — Nu. Spune-le că sunt măgulită. Trimite-le un cec. — Întâlnirea din Tulsa de joi a fost fixată la… — Anuleaz-o. — Sunteţi invitată la un dineu vinerea viitoare la Grupul Femeilor din Manhattan. — Nu. Dacă vor bani, trimite-le un cec. — Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă ar dori să vorbiţi ia un dineu pe patru. — Vezi dacă reuşim. — Sunteţi invitată ca oaspete de onoare la o petrecere pentru adunare de fonduri în scopul ajutorării celor distrofici muscular, dar există o coincidenţă de date. Atunci veţi fi la San Francisco. — Trimite-le un cec. — Soţii Srb organizează o petrecere sâmbăta viitoare. — La asta o să încerc să ajung, spuse Lara. Kristian şi Deborah Srb erau nişte prieteni buni, amuzanţi, în a căror companie îi plăcea să se afle. — Kathy, în câte exemplare mă vezi? — Poftim? — Uită-te bine. Kathy o privi. — Unul, domnişoară Cameron. — Exact. Sunt numai una. Cum ţi-ai închipuit mă pot întâlni cu bancherii de la Metropolitan la două şi jumătate, cu Comisia de Urbanistică la patru, cu primarul la cinci, cu arhitecţii la şase şi un sfert, cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe la şase şi jumătate, că mă pot duce la un cocktail la şapte şi jumătate şi la petrecerea pentru aniversarea zilei mele de naştere la ora opt? Data viitoare când mai alcătuieşti un program încearcă să-ţi pui mintea la contribuţie. — Vă rog să mă iertaţi, dar aţi vrut să… — Am vrut să gândeşti. N-am nevoie de proşti lângă mine. Reprogramează întâlnirile cu arhitecţii şi cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe. — Am înţeles, spuse Kathy înţepată. — Ce face copilul? Întrebarea o luă pe secretară prin surprindere. — David? E… e bine. — Probabil că e mare acum. — Are aproape doi ani. — Te-ai gândit la vreo şcoală pentru el? — Nu încă. E prea devreme pentru… — Greşeşti. Dacă vrei să urmeze o şcoală decentă în New York, trebuie să te gândeşti chiar înainte să se nască. Lara notă atunci ceva pe o hârtie. — Îl cunosc pe directorul de la Dalton. O să vorbesc cu el ca David să fie înscris acolo. — Vă… mulţumesc. Lara nici nu se sinchisi să ridice privirea. — Asta-i tot. — Am înţeles, spuse Kathy şi ieşi din birou, neştiind dacă să îşi iubească şefa sau să o urască. Când venise să lucreze ia Cameron Enterprises, Kathy fusese prevenită în privinţa Larei Cameron. — Fluturele de Fier este o adevărată căţea, i se spusese. Secretarele ei nu îşi socotesc angajarea acolo după calendar, ci după cronometre. Te va mânca de vie. Kathy îşi aminti de prima întâlnire cu ea. Îi văzuse fotografiile în jumătate de duzină de reviste, dar nici una nu semăna cu realitatea. În carne şi oase, femeia era răpitor de frumoasă. Lara Cameron tocmai citea autobiografia lui Kathy. Îşi ridică privirea şi îi spuse: — Ia loc, Kathy. Avea o voce răguşită care vibra şi radia o energie aproape copleşitoare. — Un adevărat curriculum vitae. — Mulţumesc. — Cât din el este real? — Poftim? — Majoritatea celor care îmi ajung pe birou sunt pure scorneli. Te pricepi la ceea ce faci? — Mă pricep foarte bine la ceea ce fac, domnişoară Cameron. — Două din secretarele mele tocmai şi-au dat demisia. Totul e în continuă mişcare aici. Te poţi descurca în situaţii tensionate? — Cred că da. — Acesta nu este un concurs de ghicitori. Te poţi descurca sau nu? În clipa aceea, Kathy nu mai era sigură că voia postul. — Da, pot. — Bun. O să lucrezi o săptămână de probă. Va trebui să semnezi o hârtie pe care scrie că absolut niciodată nu vei discuta despre mine sau despre Cameron Enterprises. Asta înseamnă nu interviuri, nu cărţi, nimic. Tot ce se întâmplă aici este absolut confidenţial. — Înţeleg. — Bine. Aşa începuse totul cu cinci ani în urmă. În tot acel timp, Kathy învăţase să îşi iubească, să îşi urască, să îşi admire şi să îşi dispreţuiască şefa. La început, soţul ei o întrebase: — Cum arată legenda? Era o întrebare dificilă. — E extraordinară, spuse Kathy. E superbă. Munceşte mai mult decât am văzut s-o facă cineva vreodată. Numai Dumnezeu ştie când se odihneşte. Este o perfecţionistă, aşa încât îi chinuie pe toţi cei din jurul ei. În felul ei, este un geniu. Poate fi meschină, răzbunătoare şi incredibil de generoasă. Soţul ei zâmbise. — Cu alte cuvinte, este o femeie. Kathy îşi ridicase privirea spre el şi spusese fără să zâmbească: — Nu ştiu ce este. Uneori mă sperie. — Eh, draga mea, exagerezi. — Ba nu, sincer cred că, dacă cineva i-ar sta în cale, Lara Cameron… ar fi în stare să-l ucidă. După ce termină cu faxurile şi telefoanele peste, graniţă, Lara îl sună pe Charlie Hunter, un tânăr ambiţios care răspundea de contabilitate.. — Vino până la mine, Charlie. — Am înţeles, domnişoară Cameron. Un minut mai târziu intra în biroul ei. — Da, domnişoară Cameron. — Am citit interviul pe care l-ai dat la The New York Times şi care a apărut azi-dimineaţă, spuse Lara. El se lumină la chip. — Eu nu l-am văzut. Cum a ieşit? — Ai vorbit despre Cameron Enterprises şi unele probleme cu care ne confruntăm. El se încruntă. — Ăăăă, ştiţi; poate că reporterul acela a interpretat greşit… — Eşti concediat. — Poftim? De ce? Eu… — Când ai fost angajat, ai semnat o hârtie în care erai de acord să nu dai nici un fel de interviu. Aş vrea să pleci imediat. — Eu… dar nu puteţi face una ca asta. Cine va veni în locul meu? — Am şi aranjat acest lucru, îi spuse Lara.   * * *   Masa de prânz era pe sfârşite. Reporterul de la Fortune, Hugh Thompson, era un bărbat viguros, cu un aspect de intelectual şi nişte ochi ageri, căprui, în spatele unei perechi de ochelari cu rame negre de baga. — A fost un dejun excelent, spuse el. Toate mâncărurile mele preferate. Mulţumesc. — Mă bucur că v-a plăcut. — Nu trebuia să vă deranjaţi atât de mult pentru mine. — Nu a fost nici un deranj, zise Lara zâmbind. Tata obişnuia să spună că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac. — Şi aţi vrut să ajungeţi la inima mea înainte de interviu? — Exact, spuse ea zâmbind. — Ce dificultăţi întâmpină de fapt, compania dumneavoastră? Zâmbetul de pe chipul Larei dispăru. — Poftim? — Haideţi, doar nu o să puteţi să ţineţi aşa ceva secret. Lumea spune că unele proprietăţi ale dumneavoastră s-ar afla în pragul falimentului din cauza unor datorii. Aţi apelat foarte mult la mecanismul de pârghii şi, datorită faptului că piaţa nu e prea bună, Cameron Enterprises trebuie să fi întârziat destul de mult cu achitarea datoriilor. Lara începu să râdă. — Aşa vorbeşte lumea? Crede-mă, domnule Thompson, ar fi mult mai bine dacă nu aţi da ascultare zvonurilor. Să vă spun eu ce o să facem. Vă voi trimite o copie a raportului meu financiar. Corect? — Corect. Apropo, nu l-am văzut pe soţul dumneavoastră la inaugurarea noului hotel. Lara oftă. — Philip ar fi vrut atât de mult să vină şi el, dar, din păcate, a trebuit să plece într-un turneu concertistic. — Am fost odată la unul din recitalurile sale cu vreo trei ani în urmă. Este extraordinar. Sunteţi căsătoriţi de un an, nu? — Cel mai fericit an din viaţa mea. Sunt o femeie foarte norocoasă. Călătoresc foarte mult, ca şi Philip, dar când sunt departe de el, îi pot asculta discurile oriunde m-aş afla. — Şi el vă poate vedea clădirile oriunde s-ar afla, spuse Thompson zâmbind. — Mă flataţi. — Dar e adevărat, nu? Aţi înălţat clădiri peste tot în această frumoasă ţară a noastră. Posedaţi clădiri de apartamente, de birouri, un lanţ de hoteluri… Cum reuşiţi? — Cu oglinzi, spuse ea zâmbind. — Sunteţi un adevărat mister. — Într-adevăr? De ce? — În acest moment sunteţi cu siguranţă constructorul cel mai încununat de succes din New York. Numele vă este tipărit pe jumătate din proprietăţile imobiliare din acest oraş. Ridicaţi cel mai înalt zgârie-nori din lume. Rivalii dumneavoastră vă numesc Fluturele de Fier. Aţi reuşit într-un domeniu care prin tradiţie aparţine bărbaţilor. — Acest lucru vă deranjează, domnule Thompson? — Nu. Ceea ce mă deranjează, domnişoară Cameron este că nu-mi dau seama cine sunteţi. Dacă întreb două persoane despre dumneavoastră, aflu trei opinii. Toată lumea însă este de acord că sunteţi o femeie de afaceri inteligentă. Adică… n-aţi cunoscut succesul peste noapte. Ştiu o mulţime de lucruri despre echipele de constructori — sunt nişte oameni foarte duri şi grosolani. Cum reuşeşte o femeie ca dumneavoastră să îi stăpânească? Ea zâmbi. — Nu există aşa ceva pentru femei ca mine. Pur şi simplu, angajez oamenii cei mai buni în meserie şi îi plătesc bine. „Prea simplist”, îşi spuse Thompson. „Mult prea simplist. Adevărata poveste este cea pe care nu mi-o spune.” Se hotărî să schimbe direcţia interviului. — Fiecare revistă de pe rafturi a scris despre cât de mult succes aveţi. Eu aş dori să ofer o poveste mult mai personală. S-a scris foarte puţin despre originea dumneavoastră. — Sunt foarte mândră de originea mea. — Bun. Atunci haideţi să vorbim despre aceasta. Cum aţi început afacerile în domeniul imobiliar? Lara zâmbi şi el observă că era un zâmbet natural. Părea deodată o fetiţă. — E o chestiune de gene. — Ale dumneavoastră? — Ale tatălui meu, spuse ea şi arătă spre un tablou de pe perete din spatele ei, în care se vedea un bărbat foarte prezentabil cu un păr, bogat argintiu. Acesta e tatăl meu — James Hugh Cameron, spuse ea cu un glas slab. El e răspunzător de succesul meu. Am fost singurul copil la părinţi. Mama a murit când eu eram foarte mică şi tata a fost cel care m-a crescut. Familia mea a părăsit Scoţia cu foarte multă vreme în urmă, domnule Thompson, şi a emigrat în Nova Scotia — Noua Scoţie, Glace Bay. — Glace Bay? — Este un sătuleţ de pescari la nord-est de Cape Breton, pe ţărmul Atlanticului. Numele i l-au dat primii exploratori francezi. Înseamnă „golful de gheaţă”. Mai doriţi puţină cafea? — Nu mulţumesc. — Bunicul meu poseda destul de mult pământ în Scoţia, iar tata a adunat şi mai mult. Era un om foarte bogat. Încă mai avem castelul nostru de lângă Loch Morlich. La opt ani aveam calul meu, rochiile mi se cumpărau de la Londra şi trăiam într-o casă imensă cu o mulţime de servitori. Era ca o adevărată poveste pentru o fetiţă. Glasul ei era înviorat de amintirea acelor vremuri atât de îndepărtate. — Iarna mergeam să patinăm şi să urmărim partide de hochei, iar vara să înotăm în lacul Big Glace Bay. Se dădeau petreceri la Forum şi în Grădinile Veneţiene. Reporterul lua notiţe. — Tata a construit clădiri în Edmonton, Calgary şi Ontario. Afacerile imobiliare erau ca un joc pentru el şi îi plăceau foarte mult. Când eram foarte mică, m-a învăţat şi pe mine acest joc şi am învăţat şi eu să-mi placă foarte mult. Glasul îi era plin de pasiune. — Trebuie să înţelegeţi ceva, domnule Thompson. Ceea ce fac eu nu are nici o legătură cu banii, cărămizile sau oţelul care alcătuiesc o clădire. Pentru mine oamenii sunt cei care contează. Sunt capabilă să le ofer un loc confortabil unde să muncească şi unde să trăiască, un loc unde să întemeieze familii şi unde să ducă un trai decent. Asta considera tatăl meu important şi a devenit important şi pentru mine. Hugh Thompson îşi ridică privirea. — Vă mai amintiţi care a fost prima afacere? Lara se aplecă puţin înainte. — Bineînţeles. Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a întrebat ce aş dori să-mi dăruiască. Multă lume începuse să vină în Glace Bay şi începuse să fie prea înghesuit. Simţeam că oamenii aveau nevoie de locuri unde să trăiască. I-am spus tatei că aş fi vrut să construiesc o clădire micuţă cu apartamente. Mi-a dăruit bani şi peste doi ani am putut să i-i dau înapoi. După aceea am împrumutat bani de la o bancă pentru a ridica o a doua construcţie. Când aveam douăzeci şi unu de ani, posedam trei clădiri şi toate se bucurau de succes. — Tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost foarte mândru. Pe chipul ei se ivi din nou un zâmbet cald. — A fost. El mi-a dat numele de Lara. Este un nume vechi scoţian care provine din latină şi înseamnă „bine cunoscut” sau „celebru”. Încă de când eram mică, tata îmi spunea că, într-o bună zi, voi fi celebră, adăugă ea şi zâmbetul i se stinse. A murit în urma unui infarct, mult prea tânăr, continuă ea după aceea, dar făcu o pauză. În fiecare an mă duc în Scoţia la mormântul lui. Mi-era… foarte greu să continui să locuiesc în casa aceea fără el. M-am hotărât să mă mut la Chicago. Mi-a venit ideea de a construi nişte hoteluri micuţe acolo şi l-am convins pe un bancher să mă finanţeze. Hotelurile au ieşit foarte bine, spuse ea şi dădu din umeri. Restul, aşa cum se spune, se ştie. Bănuiesc că un psihiatru ar spune că nu am construit acest imperiu numai pentru mine, într-un fel este un tribut plătit tatei. James Cameron a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut vreodată. — Trebuie să-l fi iubit foarte mult. — Aşa este. Şi el m-a iubit la fel de mult, spuse, ea şi un zâmbet îi flutură pe buze. Am auzit că, în ziua când m-am născut, tata a dat de băut tuturor locuitorilor din Glace Bay. — Deci, de fapt, totul a început în Glace Bay, spuse Thompson. — Exact, zise Lara încet, totul a început în Glace Bay. Acolo a început totul, cu aproape patruzeci de ani în urmă…

PROLOG   Berlin, Germania   Sonjei Verbrugge nici nu-i trecea prin cap că asta avea să fie ultima ei zi pe acest pământ. Îşi croia cu greu drum prin noianul de turişti sezonieri care înţesau trotuarele aglomerate ale bulevardului Unter den Linden. Nu intra în panică, îşi spuse ea. Trebuie să-ţi păstrezi calmul. Mesajul primit pe computer de la Franz fusese înspăimântător. Fugi, Sonja! Du-te la hotelul Artemisia. Acolo vei fi în siguranţă. Aşteaptă până când te voi căuta… Mesajul sfârşise brusc. De ce nu terminase fraza? Ce putea să se întâmple? Cu o seară înainte, îl auzise pe soţul ei spunând cuiva la telefon că Prima trebuia oprită cu orice preţ. Cine era Prima? Doamna Verbrugge se apropia de Strada Brandenburgische, locul unde se afla Artemisia, hotelul rezervat numai femeilor. Am să-l aştept acolo pe Franz, şi el o să-mi explice ce e toată tevatura asta. Când Sonja Verbrugge ajunse la următorul colţ de stradă, semaforul se schimbase în roşu, iar în timp ce se oprea în curbă, cineva din mulţime se împinse în ea făcând-o să coboare în stradă. Verdammt Touristen![1] O limuzină trasă pe banda a doua înainta brusc spre ea, atingând-o doar cât să o trântească la pământ. Oamenii începură să se adune în jurul femeii. — A păţit ceva? — Ist ihr etwas passiert?[2] — Peut-elle marcher?[3] În acel moment, o ambulanţă care se afla în trecere pe acolo opri, iar doi asistenţi se grăbiră să-i acorde îngrijiri. — Vom avea noi grijă de ea. Sonja Verbrugge se pomeni ridicată şi pusă în ambulanţă. Uşa se închise, şi o clipă mai târziu ambulanţa demara în trombă. Era prinsă în chingi de o targă şi încerca să se ridice. — N-am nimic, protestă ea. A fost o nimica toată. Nu am… Unul dintre asistenţi era aplecat deasupra ei. — E în regulă, Frau Verbrugge. Staţi liniştită. Ridică privirea către el, brusc alarmată. — De unde-mi ştiţi numele? Simţi înţepătura ascuţită a unui ac subcutanat şi o secundă mai târziu se lăsa pradă întunericului ce-şi deschidea braţele către ea.   Paris, Franţa   Mark Harris era singur pe platoul de observaţie al Turnului Eiffel, indiferent la ploaia torenţială ce şiroia în jurul lui. Din timp în timp, crestătura câte unui fulger împrăştia stropii de ploaie în uimitoare cascade diamantine. De cealaltă parte a Senei se aflau cunoscutul Palais de Chaillot şi Grădinile Trocadero, dar el nu le lua în seamă. Se gândea la Prima şi la ştirea uimitoare care avea să facă înconjurul lumii Din cauza vântului, ploaia începuse să se transforme într-un vârtej înnebunitor. Mark Harris îşi protejă încheietura mâinii cu mâneca şi se uită la ceas. Cei care stabiliseră întâlnirea erau în întârziere. Şi de ce insistaseră să se întâlnească acolo, la miezul nopţii? Chiar în timp ce-şi punea această întrebare, auzi deschizându-se uşa de la liftul turnului. Spre el se îndreptau doi bărbaţi, luptându-se cu vântul violent şi ploaia. Recunoscându-i, Mark Harris avu un sentiment de uşurare. — Aţi întârziat. — Din cauza vremii ăsteia nenorocite, Mark. Scuze. — Ei, bine că aţi ajuns. Întâlnirea de la Washington e programată, nu? — Despre asta trebuie să vorbim cu tine. De fapt, azi dimineaţă am discutat îndelung cu privire la maniera în care trebuie abordată această situaţie, şi am decis că… În timp ce vorbeau, al doilea bărbat trecu în spatele lui Harris şi, aproape simultan, se petrecură două lucruri. Fu izbit în cap de un obiect greu şi dur, şi, o secundă mai târziu, simţi cum este ridicat şi aruncat peste parapet în ploaia torenţială, plonjând către trotuarul necruţător, aflat cu treizeci şi opt de etaje mai jos.   Denver, Colorado   Gary Reynolds crescuse în ţinutul stâncos Kelowna din Canada, lângă Vancouver, şi-şi făcuse antrenamentul de pilot acolo. Era prin urmare obişnuit cu zborul deasupra terenului înşelător şi accidentat de munte. Pilota un avion Cessna Citation II, privind mereu cu atenţie la vârfurile înzăpezite care-l înconjurau. Cabina avionului era proiectată pentru două persoane, dar în acea zi nu era niciun copilot. Nu şi în această călătorie, se gândi Reynolds cu amărăciune. Înregistrase un plan fals de zbor la aeroportul Kennedy. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute în Denver. Avea să petreacă noaptea acasă la sora lui, iar dimineaţă va pleca spre est pentru a-i întâlni pe ceilalţi. Toate pregătirile pentru eliminarea Primei erau finalizate şi… Gândurile îi fură întrerupte de o voce prin radio: — Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot, aici Turnul de Control al Aeroportului Internaţional din Denver. Răspundeţi, vă rog. Gary Reynolds apăsă butonul radioului. — Aici Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot. Cer permisiunea de aterizare. — Unu-Lima Foxtrot, comunicaţi-vă poziţia. — Unu-Lima Foxtrot. Mă aflu la cincisprezece mile distanţă nord-est de Aeroportul Internaţional Denver. Altitudine, cinci mii de metri. Văzu Piscul lui Pike ivindu-se în partea dreaptă. Cerul era de un albastru strălucitor, iar vremea era bună. Semn bun. Urmă un moment de linişte, iar apoi vocea din turn se făcu auzită din nou: — Unu-Lima Foxtrot, aveţi permisiunea de aterizare pe pista doi-şase. Repet, doi-şase. — Unu-Lima Foxtrot: înţeles! Fără niciun avertisment, Gary Reynolds simţi cum avionul se ridică brusc. Surprins, privi afară prin fereastra strâmtă a cabinei. Se stârnise un vânt puternic şi, în câteva secunde, aparatul Cessna fu prins într-o furtună violentă care începu să răsucească avionul. Trase manşa înapoi, încercând să câştige altitudine. Era inutil. Era prins într-un vârtej furios, iar avionul îi scăpase complet de sub control. Apăsă cu putere butonul aparatului radio. — Aici Unu Lima Foxtrot. Am o urgenţă. — Unu Lima Foxtrot, care este natura urgenţei cu care te confrunţi? Gary Reynolds urla în microfon: — Sunt prins într-un vârtej! Turbulenţă extremă! Sunt în mijlocul unui nenorocit de uragan! — Unu Lima Foxtrot, te afli la doar patru minute şi jumătate de Aeroportul Internaţional Denver, iar pe monitoarele noastre nu apare niciun semn de turbulenţă în aer. — Nu-mi pasă ce e pe monitoarele voastre! Vă spun… brusc, tonul vocii se ascuţi: SOS! SOS… Cei din turnul de control priveau şocaţi dispariţia punctului luminos de pe ecranul radarului.   Manhattan, New York   În zori, într-o zonă de sub Podul Manhattan de peste East River, nu departe de docul numărul şaptesprezece, vreo şase ofiţeri de poliţie în uniforme şi detectivi în civil erau adunaţi în jurul unui cadavru complet îmbrăcat, care zăcea pe marginea râului. Corpul fusese aruncat neglijent, iar capul i se bălăngănea în mod sinistru înainte şi înapoi în apă, o dată cu oscilaţiile fluxului. Bărbatul care conducea operaţiunea, detectivul Earl Greenburg, de la Secţia Omucideri Sud, terminase procedurile oficiale obligatorii. Nimeni nu fusese lăsat să se apropie de cadavru până când nu se făcuseră fotografii, iar el însuşi luase notiţe cu privire la scena crimei, în timp ce ofiţerii căutau orice dovadă care s-ar fi putut afla prin apropiere. Mâinile victimei fuseseră înfăşurate în pungi curate de plastic. Carl Ward, medicul legist, îşi termină inspecţia, apoi se ridică şi îşi scutură pământul de pe pantaloni. Îi privea pe cei doi detectivi care conduceau operaţiunea. Detectivul Earl Greenburg era un profesionist, părea un bărbat capabil şi avea un trecut impresionant. Detectivul Robert Praegitzer avea părul grizonat şi aerul blazat al celui care mai văzuse de multe ori lucruri din astea. Ward se întoarse către Greenburg: — E al tău, Earl. — Ce avem aici? — Cauza evidentă a morţii este beregata tăiată, chiar peste artera carotidă. Are rotulele sparte şi se pare că are şi vreo câteva coaste rupte. Cineva l-a aranjat destul de bine. — Dar ora decesului? Ward privi în jos, către apa care clipocea lângă capul victimei. — Greu de spus. Bănuiesc că l-au aruncat aici cândva după miezul nopţii. O să-ţi fac un raport complet după ce ajungem cu el la morgă. Greenburg îşi îndreptă atenţia asupra cadavrului. Sacou gri, pantaloni albastru închis, cravată albastru deschis, un ceas scump pe încheietura mâinii stângi. Greenburg îngenunche şi începu să caute prin buzunarele sacoului victimei. Dădu cu mâna de un bilet, pe care îl trase afară, ţinându-l de o margine. Citi: „Washington. Luni, 10.a.m. Prima”. Se uită un minut la el, buimăcit. Greenburg căută şi în celălalt buzunar şi găsi alt bilet. — E în italiană. Aruncă o privire înjur. Gianelli! Unul dintre ofiţerii în uniformă alergă către el. — Da, domnule? Greenburg îi dădu biletul. — Poţi să citeşti asta? Gianelli citi rar, cu voce tare: — Ultima şansă. Aşteaptă-mă la docul şaptesprezece cu restul drogurilor sau o să înoţi cu peştii. Îi dădu biletul înapoi. Robert Praegitzer păru surprins: — O lovitură a Mafiei? De ce l-ar fi lăsat aici, afară, la vedere? — Bună întrebare. (Greenburg inspectă şi restul buzunarelor victimei. Scoase un portmoneu şi îl deschise. Era doldora de bani. E limpede ca lumina zilei că nu banii lui îi interesau. Scoase un card din portmoneu.) Numele victimei e Richard Stevens. Praegitzer pufni: — Richard Stevens… N-am citit ceva despre el în ziare de curând? — Despre soţia lui, spuse Greenburg, Diane Stevens. E martor la tribunal, în procesul pentru crimă al lui Tony Altieri. — Aşa e, spuse Praegitzer. Depune mărturie împotriva naşului naşilor. Şi se întoarseră amândoi, pentru a privi cadavrul lui Richard Stevens.     1   În centrul Manhattan-ului, în sala de judecată numărul treizeci şi şapte a Curţii Supreme de Justiţie de pe Strada Centrală, la numărul 180, procesul lui Anthony (Tony) Altieri era în plină desfăşurare. Sala de judecată largă şi impozantă era plină până la refuz cu reprezentanţi ai presei şi publicului. La masa acuzaţilor se afla Anthony Altieri, tolănit într-un scaun cu rotile, arătând ca o broască grasă şi palidă încolăcită în jurul propriului trup. Numai ochii îi erau vii şi, de fiecare dată când o privea pe Diane Stevens, aşezată pe scaunul martorilor, aceasta putea simţi la propriu pulsul urii lui. Lângă Altieri stătea Jake Rubenstein, apărătorul său. Rubenstein era vestit prin două lucruri: clientela sa de lux, formată mai ales din mafioţi şi faptul că aproape toţi clienţii lui erau achitaţi. Rubenstein era un bărbat micuţ, vioi, cu o minte ascuţită şi o imaginaţie sclipitoare. Nu apărea niciodată la fel, în sala de judecată. Loviturile de teatru în sala de judecată erau armele lui şi era foarte priceput la asta. Era strălucit în evaluarea adversarilor săi, cu un instinct de fiară în a le găsi slăbiciunile. Câteodată, Rubenstein îşi imagina că e un leu care se apropie încet de prada lui, gata de a sări… sau un păianjen viclean, ţesând o pânză care, în final, să-i prindă în cursă şi să-i lase fără apărare. Alteori, era un pescar răbdător, care arunca uşurel un fir în apă şi îl mişca îndelung înainte şi înapoi, până când martorul credul muşca momeala. Avocatul studia cu atenţie martora. Diane Stevens era un pic trecută de treizeci de ani şi avea o aură de eleganţă, trăsături patriciene şi păr moale, blond. Ochi verzi. Figură încântătoare. O înfăţişare de fată din vecini. Purta un taior negru, făcut la comandă. Jake Rubenstein ştia că ea făcuse o impresie favorabilă juriului cu o zi înainte. Trebuia să fie atent cum se purta cu ea. Pescar, decise el. Rubenstein se apropie fără grabă de boxa martorilor, iar când vorbi, vocea lui era blândă: — Doamnă Stevens, ieri aţi depus mărturie că în ziua aflată în discuţie, 14 octombrie, conduceaţi maşina înspre sud, pe lângă parcul Henry Hudson, moment când aţi avut o pană de cauciuc şi aţi oprit lângă autostradă, la ieşirea către Strada 158, pe un drum auxiliar către Parcul Fort Washington? — Da. Vocea ei era blândă şi calculată. — Ce v-a făcut să opriţi chiar în acel loc? — Ştiam că trebuia să ies de pe artera principală datorită penei de cauciuc şi printre copaci vedeam acoperişul unei cabane. M-am gândit că poate acolo era cineva care putea să mă ajute. Nu aveam roată de rezervă. — Sunteţi membră într-un club auto? — Da. — Şi aveţi telefon în maşină? — Da. — Atunci de ce nu aţi sunat la clubul auto? — M-am gândit că ar fi durat prea mult. — Desigur, spuse Rubenstein plin de înţelegere. Şi cabana era chiar acolo. — Da. — Aşa că v-aţi dus la cabană, pentru a cere ajutor. — Exact. — Era încă lumină afară? — Da, era cinci după-amiază. — Aşadar, puteaţi vedea clar? — Da. — Ce aţi văzut, doamnă Stevens? — L-am văzut pe Anthony Altieri… — Oh… Îl cunoşteaţi dinainte? — Nu. — Ce v-a făcut să fiţi sigură că era Anthony Altieri? — Îi văzusem fotografia în ziare şi… — Aşadar, văzuserăţi fotografii care semănau cu acuzatul? — Păi… — Ce aţi văzut în cabană? Diane Stevens respiră adânc, înfiorată. Vorbi rar, ca şi cum ar fi revăzut scena în minte. — În cameră se aflau patru bărbaţi. Unul dintre ei era legat de un scaun. Domnul Altieri părea să-l interogheze, iar ceilalţi doi îl flancau. Vocea îi tremură. Domnul Altieri a scos un pistol, a strigat ceva şi… şi l-a împuşcat pe bărbat în ceafă. Jake Rubenstein aruncă o privire de-a lungul băncii juriului. Erau cu toţii absorbiţi de mărturia ei. — Ce aţi făcut atunci, doamnă Stevens? — Am fugit înapoi la maşină şi am sunat la 911 de pe telefonul mobil. — Şi apoi? — Am plecat cu maşina. — Aşa, cu cauciucul spart? — Da. Era timpul să agite un pic momeala prin apă. — De ce nu aţi aşteptat poliţia? Diane aruncă o privire către masa acuzaţilor. Altieri o privea cu o rea-voinţă nedisimulată. Privi în altă parte: — Nu am putut rămâne acolo pentru că mă… mă temeam ca nu cumva bărbaţii aceia să iasă din cabană şi să mă vadă. — Asta e foarte uşor de înţeles. (Vocea lui Rubenstein se înăspri.) Ceea ce nu e de înţeles, e faptul că atunci când poliţia a răspuns apelului dumneavoastră de urgenţă şi au intrat în cabană, nu numai că nu era nimeni acolo, doamnă Stevens, dar nu au găsit nicio urmă că acolo fusese cineva, ca să nu mai vorbim de vreun cadavru. — Nu ştiu ce să spun. Eu… — Sunteţi artistă, nu? Întrebarea o luă prin surprindere. — Da… — Aveţi succes? — Cred că da, dar ce legătură… Era timpul să tragă cârligul. — Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu-i aşa? Întreaga ţară vă vede la ştirile de seară şi pe primele pagini ale… Diane îl privi furioasă: — Nu am făcut asta pentru publicitate. Pentru nimic în lume nu aş trimite un om nevinovat în… — Cuvântul cheie este nevinovat, doamnă Stevens. Iar eu voi dovedi dincolo de orice îndoială că domnul Altieri este nevinovat. Vă mulţumesc. Am terminat cu dumneavoastră. Diane Stevens ignoră dublul înţeles. Când coborî pentru a se întoarce la locul ei, fierbea. — Pot să plec? îi şopti procurorului. — Da, voi trimite pe cineva să vă însoţească. — Nu e nevoie. Vă mulţumesc. Se îndreptă către uşă şi apoi către garaj, iar cuvintele avocatului îi răsunau în urechi. Sunteţi artistă, nu?… Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu? Era degradant. Totuşi, în mare, era mulţumită de felul în care decursese mărturia ei. Spusese juriului exact ceea ce văzuse şi nu aveau niciun motiv să se îndoiască de ea. Anthony Altieri urma să fie condamnat şi trimis la închisoare pentru tot restul vieţii şi totuşi, Diane nu se putea abţine să nu se gândească, înfiorându-se, la privirile veninoase pe care acesta i le aruncase. Îi dădu biletul funcţionarului din parcare şi acesta plecă să-i aducă maşina. Două minute mai târziu, Diane conducea spre nord, în drum spre casă.   La colţ era un semn de oprire. În timp ce Diane frâna pentru a opri, un tânăr bine îmbrăcat care stătea în intersecţie se apropie de maşina ei. — Mă scuzaţi. M-am rătăcit. Aţi putea să…? Diane coborî fereastra. — Aţi putea să-mi spuneţi cum să ajung la tunelul Holland? Vorbea cu accent italian. — Da. E foarte simplu. Mergeţi înainte până la prima… Bărbatul ridică braţul şi în mână avea o armă cu amortizor. — Ieşiţi din maşină, doamnă. Imediat! Diane păli. — Bine. Te rog, nu… Bărbatul făcu un pas înapoi ca să-i facă loc să deschidă uşa, dar Diane îşi propti piciorul în acceleraţie, făcând maşina să o ia la goană. Auzi geamul din spate sfărâmându-se când un glonţ trecu prin el şi apoi pocnitura unui alt glonţ care lovise partea din spate a maşinii. Inima îi bătea aşa de tare, că îi era greu şi să respire. Diane Stevens citise despre furturile de maşini, dar pentru ea fuseseră întotdeauna lucruri îndepărtate, ceva ce li se întâmpla altor oameni. Şi bărbatul acesta încercase să o ucidă. Hoţii de maşini făceau asta? Diane întinse mâna după telefonul celular şi sună la 911. Dură aproape două minute până răspunse un operator: — 911. Ce urgenţă aveţi? Chiar în timp ce explica ce i se întâmplase, Diane ştia că nu era nicio speranţă. Bărbatul probabil că a dispărut de mult. — Voi trimite un ofiţer acolo. Îmi puteţi spune numele, adresa şi numărul dumneavoastră de telefon? Diane i le spuse. Inutil, gândea ea. Aruncă o privire în spate, către geamul spart, şi se înfioră. Îşi dorea cu disperare să-l sune pe Richard la birou şi să-i povestească ce se întâmplase, dar ştia că lucra la un proiect urgent. Dacă l-ar fi sunat şi i-ar fi spus ceea ce i se întâmplase, s-ar fi supărat şi ar fi alergat pentru a fi alături de ea, dar nu voia ca el să rateze termenul limită. Avea să-i spună ce se întâmplase când va ajunge acasă. Şi, brusc, prin minte îi trecu un gând care-i îngheţă sângele în vene. Bărbatul o aşteptase pe ea, sau era doar o coincidenţă? Îşi aminti de conversaţia purtată cu Richard la începutul procesului: — Nu cred că ar trebui să depui mărturie, Diane. Ar putea fi periculos. — Nu te teme, dragă. Altieri va fi condamnat. Îl vor închide pentru totdeauna. — Dar are prieteni şi… — Richard, dacă nu aş face asta, nu m-aş mai putea suporta. Ceea ce tocmai se întâmplase trebuie să fi fost o coincidenţă, hotărî Diane. Nu se poate ca Altieri să fie destul de nebun, încât să-mi facă ceva, mai ales acum, în timpul procesului. Diane ieşi de pe autostradă şi conduse spre vest, până ajunse la clădirea în care se afla apartamentul ei, pe Strada 75 Est. Înainte de a trage maşina în garajul subteran, aruncă o ultimă privire grijulie în oglinda retrovizoare. Totul părea normal.   Apartamentul era un duplex spaţios, situat la parter, cu un living mare, ferestre din podea până în tavan şi un şemineu mare, din marmură. Erau canapele înflorate cu spătar înalt, fotolii, o bibliotecă încastrată în perete şi un ecran uriaş de televizor. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri în toate culorile curcubeului: un Childe Hassam, un Jules Pascin, un Thomas Birch, un George Hitchcock şi, într-o zonă specială, un grupaj din picturile Dianei. La etaj se aflau un dormitor principal şi o baie, un al doilea dormitor, de oaspeţi, şi un atelier însorit în care lucra Diane. Pe pereţi erau atârnate câteva dintre picturile ei. Pe un şevalet, în mijlocul camerei, se afla un portret doar pe jumătate terminat. Primul lucru pe care îl făcu Diane când ajunse acasă fu să dea fuga în atelier. Dădu jos de pe şevalet portretul pe jumătate terminat şi îl înlocui cu o pânză nouă. Începu să schiţeze faţa bărbatului care încercase să o ucidă, însă mâinile îi tremurau atât de tare, că trebui să se oprească.   — Asta e partea pe care o urăsc cel mai mult în munca mea, se plângea detectivul Earl Greenburg, în timp ce conducea către apartamentul Dianei Stevens. — E mai bine să le spunem noi, decât să afle de la ştirile de seară, spuse Robert Praegitzer. (Îl privi pe Greenburg.) Îi spui tu? Earl Greenburg încuviinţă din cap, nefericit. Îşi amintea povestea detectivului care se dusese s-o informeze pe o doamnă Adams, soţia unui ofiţer de patrulă, că soţul ei fusese ucis. — E foarte sensibilă, îl avertizase şeful pe detectiv. Va trebui să ai grijă cum îi spui. — Nu-ţi face griji. Mă descurc. Detectivul bătuse la uşa casei lui Adams, iar când soţia acestuia i-a deschis, detectivul întrebase: — Sunteţi văduva lui Adams?   Ţârâitul soneriei de la uşa din faţă o sperie pe Diane. Nu aştepta pe nimeni. Merse la interfon. — Cine e? — Sunt detectivul Earl Greenburg. Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Stevens. Este vorba de hoţul de maşini, îşi spuse. Au venit repede. Apăsă pe butonul de acces şi Greenburg intră pe hol şi ajunse până la uşa ei. — Bună seara. — Doamna Stevens? — Da. Vă mulţumesc că aţi venit aşa de repede. Am început să fac o schiţă a bărbatului, dar… Respiră adânc. Era tuciuriu, cu ochi căprui adânciţi în orbite şi o mică aluniţă pe obraz. Avea un amortizor ataşat la armă şi… Greenburg o privea încurcat. — Îmi pare rău. Nu înţeleg ce… — Hoţul de maşini. Am sunat la 911 şi… (Prinse expresia de pe chipul detectivului.) Nu e vorba despre hoţul de maşini, nu-i aşa? — Nu, doamnă, nu e. Greenburg tăcu un moment. Pot să intru? — Vă rog. Greenburg intră în apartament. Ea îl privea, tremurând. — Ce e? S-a întâmplat ceva? Cuvintele păreau că nu vor să iasă. — Da. Îmi pare rău. Mă… mă tem că vă aduc veşti proaste. E vorba despre soţul dumneavoastră. — Ce s-a întâmplat? Vocea îi tremura. — A avut un accident. — Ce fel de accident? Pe Diane o trecu un fior. Greenburg respiră adânc. — A fost ucis, noaptea trecută, doamnă Stevens. I-am găsit corpul sub un pod de pe East River, în această dimineaţă. Diane îl fixă îndelung, apoi clătină din cap. — Nu aţi nimerit persoana potrivită, domnule locotenent. Soţul meu este la lucru, în laboratorul său. Avea să fie mai dificil decât anticipase el. — Doamnă Stevens, soţul dumneavoastră s-a întors acasă noaptea trecută? — Nu, dar Richard lucrează adesea toată noaptea. E om de ştiinţă. Devenea din ce în ce mai agitată. — Doamnă Stevens, ştiţi că soţul dumneavoastră avea legături cu Mafia? Diane albi: — Cu Mafia? Sunteţi nebun? — Am descoperit… Diane începu să gâfâie. — Aş vrea să văd actele dumneavoastră. — Sigur. (Detectivul Greenburg scoase legitimaţia şi i-o arătă.) Diane se uită la ea, i-o înapoie şi îl pocni cu putere peste faţă. — Municipalitatea vă plăteşte pentru a merge să speriaţi cetăţenii cinstiţi? Soţul meu nu e mort! E la lucru! strigă ea. Greenburg văzu în ochii ei şocul şi negarea. — Doamnă Stevens, aţi vrea să trimit pe cineva să aibă grijă de dumneavoastră şi… — De dumneavoastră trebuie să aibă cineva grijă. Şi acum, ieşiţi afară de aici. — Doamnă Stevens… — Acum! Greenburg scoase o carte de vizită şi o puse pe masă. — În caz că vreţi să vorbiţi cu mine, acesta este numărul meu. În timp ce mergea către uşă, Greenburg se gândea, Ce să zic, m-am descurcat extraordinar. La fel de bine aş fi putut să zic „Dumneavoastră sunteţi văduva Stevens?” După ce detectivul Earl Greenburg plecă, Diane Stevens încuie uşa şi suspină. Idiotul! Să nimerească apartamentul greşit şi să încerce să mă sperie. Ar trebui să-l reclam. Îşi privi ceasul. Richard se va întoarce acasă în curând. Ar trebui să mă apuc să pregătesc cina. Voia să facă paella, felul lui preferat. Se duse în bucătărie şi se apucă de preparat.   Datorită domeniului de maximă securitate în care lucra Richard, Diane nu-l deranja niciodată la laborator, iar dacă n-o suna ştia că e un semn că întârzie. La ora opt, paella era gata. O gustă şi zâmbi satisfăcută. Era gătită exact aşa cum îi plăcea lui Richard. La ora zece, când el încă nu sosise, Diane o puse în frigider şi lipi un bileţel pe uşa acestuia: Dragul meu, cina e-n frigider. Vino şi trezeşte-mă. Lui Richard avea să-i fie foame când ajungea acasă. Dintr-o dată, Diane se simţi sfârşită. Se dezbrăcă, îşi puse o cămaşă de noapte, se spălă pe dinţi şi se băgă în pat. În câteva minute, adormi buştean.   La trei dimineaţa, se trezi ţipând.     2   Diane nu s-a oprit din tremurat până în zori. Răceala îi pătrundea până la oase. Richard era mort. Nu avea să-l mai vadă niciodată, nu avea să-i mai audă niciodată vocea, nu avea să-i mai simtă niciodată îmbrăţişarea. Şi e vina mea. Nu ar fi trebuit să intru niciodată în acea sală de judecată. Oh, Richard, iartă-mă… te rog, iartă-mă… nu cred că pot continua să trăiesc fără tine. Tu erai viaţa mea, motivul meu de a trăi, iar acum nu mai am nimic. Îşi dorea să se micşoreze, să se transforme într-o mică minge. Îşi dorea să dispară. Îşi dorea să moară. Stătea acolo, întinsă, răvăşită de durere, gândindu-se la trecut, la felul în care Richard îi schimbase viaţa… Diane West crescuse în Sands Point, New York, o zonă bogată şi liniştită. Tatăl ei era chirurg, iar mama ei artistă. Diane începuse să deseneze încă de la trei ani. Fusese la internatul Sf. Paul şi, pe când era în primul an de liceu, avusese o scurtă relaţie cu carismaticul ei profesor de matematică. El îi spunea că voia să se căsătorească cu ea şi că ea era pentru el singura femeie din lume. Când a aflat că avea soţie şi trei copii, Diane a decis că era ceva în neregulă fie cu matematica lui, fie cu memoria, şi se mutase la Liceul Wellesley. Era obsedată de artă, îşi petrecea orice moment liber pictând. Când a absolvit, Diane începuse să vândă picturi şi dobândise o reputaţie de artist promiţător. În acea toamnă, o galerie foarte importantă de pe Fifth Avenue îi oferi Dianei propria expoziţie, care se dovedi un succes enorm. Proprietarul galeriei, Paul Deacon, era un afro-american bogat şi erudit care ajutase la dezvoltarea carierei Dianei. În seara inaugurării, salonul era ticsit. Deacon o întâmpină pe Diane, cu un zâmbet mare pe faţă. — Felicitări! Deja am vândut majoritatea picturilor! Vreau să deschid o altă expoziţie în câteva luni, imediat ce eşti pregătită. Diane era încântată. — Minunat, Paul. — O meriţi. O bătu pe umăr şi plecă în grabă. Diane semna un autograf, când un bărbat veni în spatele ei şi spuse: — Îmi plac curbele tale. Diane împietri. Furioasă, se răsuci pe călcâie şi deschise gura pentru a-i da o replică tăioasă, când el continuă: — Au delicateţea unui Rossetti sau a unui Manet. Studia una dintre picturile ei, de pe perete. — Oh, se abţinu Diane, exact la timp. (Îl privi mai cu atenţie. Părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani. Avea cam un metru optzeci, o constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri, strălucitori. Purta un costum maro deschis, cămaşă albă şi cravată maro.) — Eu… vă mulţumesc. — Când aţi început să pictaţi? — Când eram copil. Mama a fost pictoriţă. — Mama a fost bucătăreasă, zâmbi el, dar eu nu ştiu să gătesc. Ştiu cum te cheamă. Numele meu e Richard Stevens. În acel moment, Paul Deacon se apropie cu trei pachete. — Iată picturile dumneavoastră, domnule Stevens. Bucuraţi-vă de ele. I le dădu şi se îndepărtă. — Ai cumpărat trei din picturile mele? îl privi Diane, surprinsă. — Mai am două în apartamentul meu. — Sunt… sunt flatată. — Apreciez talentul. — Mulţumesc. El ezită: — Ei bine, probabil eşti ocupată, aşa că o să plec… — Nu, nu sunt, se auzi Diane spunând. — Bine, zâmbi el, apoi ezită. Ai putea să-mi faci o mare favoare, domnişoară West. Diane se uită la mâna lui stângă. Nu purta verighetă. — Da? — Se întâmplă să am două bilete la premiera unei repuneri în scenă a piesei Blithe Spirit, de Noël Coward, mâine seară, şi nu am cu cine să merg. Dacă eşti liberă…? Diane îl studie un moment. Părea drăguţ şi era foarte atrăgător dar, la urma urmelor, era un străin. Prea periculos. Mult prea periculos. Şi se auzi spunând: — Mi-ar face plăcere.   Seara următoare s-a dovedit a fi încântătoare. Richard Stevens era o companie amuzantă şi s-au înţeles de la început. Aveau interese comune în artă, muzică şi multe alte lucruri. Ea se simţea atrasă de el, dar nu era sigură că şi el simţea la fel. La sfârşitul serii, Richard întrebă: — Eşti liberă mâine seară? — Da, răspunse Diane, fără nicio ezitare. În seara următoare, luau cina într-un restaurant liniştit din Soho. — Povesteşte-mi despre tine, Richard. — Nu sunt multe de spus. M-am născut la Chicago. Tatăl meu era arhitect şi proiecta clădiri prin toată lumea, iar eu şi mama călătoream cu el. Am frecventat vreo zece şcoli din diferite ţări şi am învăţat să vorbesc câteva limbi străine — pentru autoapărare. — Ce lucrezi? — Lucrez la KIG — Kingsley International Group. E o corporaţie foarte mare. — Sună incitant. — E fascinant. Ne ocupăm cu cercetarea în domeniul tehnologiei de ultimă oră. Dacă am avea un motto, ar suna cam aşa: „Dacă nu avem acum un răspuns, aşteptaţi până mâine.”   După cină, Richard a condus-o pe Diane acasă. La uşă, îi luă mâna şi spuse: — A fost o seară minunată. Mulţumesc. Şi a plecat. Diane a rămas acolo, privindu-l cum pleacă. Mă bucur că e un domn şi nu un lup. Chiar mă bucur. La naiba!   După aceea, s-au întâlnit în fiecare seară şi, de fiecare dată când îl vedea, simţea că o învăluie aceeaşi căldură plăcută. Într-o vineri seară, Richard îi spuse: — În fiecare sâmbătă, antrenez o echipă din Campionatul de Juniori. Ţi-ar plăcea să vii şi să priveşti? — Mi-ar plăcea foarte mult, domnule antrenor, încuviinţă Diane. În dimineaţa următoare, Diane îl urmărea pe Richard lucrând cu micii jucători zeloşi. Era blând, atent şi răbdător, ţipând de bucurie când Tim Holm, un puşti de zece ani, prindea câte o minge; era evident că puştii îl adorau. Mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc, gândea Diane.   Câteva zile mai târziu, Diane lua un prânz uşor cu câteva prietene şi, ieşind din restaurant, au trecut pe lângă un salon unde o ţigancă ghicea viitorul. — Hai să ne ghicim norocul, spuse Diane, dintr-o dată. — Nu pot, Diane. Trebuie să mă întorc la lucru. — Şi eu. — Eu trebuie să-l iau pe Johnny. — Ce-ar fi să te duci tu, şi ne spui şi nouă ce ţi-a zis. — Bine. O să mă duc. Cinci minute mai târziu, Diane se pomeni stând singură cu o baborniţă cu faţa suptă, cu gura plină de dinţi de aur şi un şal murdar pe cap. E o prostie, gândea Diane. De ce fac asta? Dar ştia de ce o făcea. Voia să întrebe dacă ea şi Richard aveau un viitor împreună. Doar ca să mă distrez, îşi spuse. Diane o privi pe bătrână ridicând un pachet de cărţi de tarot şi începând să le amestece, fără să-şi ridice privirea. — Aş vrea să ştiu dacă… — Ssst. Femeia întoarse o carte pe faţă. Era figura clovnului, îmbrăcat ţipător şi cu un săculeţ pe umăr. Femeia îl studie un moment. — Ai multe secrete de aflat. Întoarse o altă carte. Asta e Luna. Ai dorinţe de care nu eşti sigură. Diane ezită şi încuviinţă din cap. — E vorba de un bărbat? — Da. Bătrâna întoarse următoarea carte. — Asta este cartea amantului. — Ăsta e un semn bun? zâmbi Diane. — Vom vedea. Ne vor spune următoarele trei cărţi. Spânzuratul. (Pufni, ezită, şi întoarse următoarea carte.) Diavolul, murmură. — Asta e rău? întrebă Diane amuzată. Ghicitoarea nu răspunse. Diane o urmărea pe bătrână întorcând următoarea carte. Vocea ei era sinistru de goală. — Cartea morţii. Diane se ridică. — Nu cred nimic din toate astea, spuse furioasă. Femeia privi în sus şi spuse, cu o voce seacă: — Nu contează ce crezi tu. Moartea te înconjoară din toate părţile.       [1] Turişti blestemaţi! (în lb. germană, în text) (n. tr.) [2] S-a întâmplat ceva? (în lb. germană, în text) (n. tr.) [3] E în stare să meargă? (în lb. franceză, în text) (n. tr.)    

De cealaltă parte a miezului nopţii   Pentru Jorja, care m-a încântat de nenumărate ori.     PROLOG Atena: 1947   Inspectorul de poliţie Georgios Skouri privea prin parbrizul prăfuit clădirile şi hotelurile din centrul Atenei, care se destrămau într-un dans al dezintegrării, alunecând pe lângă maşină ca nişte popice uriaşe dintr-o popicărie cosmică. — Oprim circulaţia pentru douăzeci de minute, spuse poliţistul în uniformă de la volan. Skouri dădu absent din cap şi continuă să privească jocul clădirilor. Era o iluzie care îl fascina. Căldura dogoritoare a nemilosului soare de august împresura construcţiile în valuri unduitoare, iar ele curgeau de-a lungul străzilor într-o cascadă graţioasă de oţel şi sticlă. Era ora douăsprezece şi zece minute şi străzile erau aproape pustii. Cei câţiva pietoni curajoşi erau prea letargici pentru a arunca mai mult de o privire curioasă celor trei maşini ale poliţiei care se îndreptau spre Hellenikon — aeroportul care se afla la douăzeci de mile est de centrul Atenei. Inspectorul şef Skouri era în prima maşină. Dacă ar fi fost o zi obişnuită de muncă, el ar fi stat în biroul răcoros şi comod, în timp ce subordonaţii săi ar fi muncit în căldura toridă a după amiezei, dar acestea nu erau condiţii obişnuite şi Skouri avea două motive bine întemeiate să participe personal la evenimente. Primul, pentru că în cursul acestei zile, avioane din întreaga lume aduceau în oraş Persoane Foarte Importante, iar el trebuia să-i întâmpine cum se cuvine şi să le faciliteze trecerea prin vamă. Al doilea şi cel mai important motiv era acela că în aeroport se aflau foarte mulţi ziarişti şi reporteri de televiziune. Inspectorul şef Skouri nu era naiv. În timp ce se bărbierea în acea dimineaţă, i-a trecut prin minte că îl va ajuta foarte mult în carieră, dacă la jurnalele de ştiri va fi văzut în prezenţa eminentelor personalităţi. Era o şansă extraordinară că acest eveniment care a stârnit senzaţie în întreaga lume s-a petrecut pe domeniul lui şi ar fi fost o naivitate din partea sa să nu profite de el. A discutat problema sub toate aspectele cu cei doi oameni care îi erau foarte apropiaţi: soţia şi amanta lui. Anna, o femeie mohorâtă, urâtă, de vârstă mijlocie, provenind dintr-o familie de ţărani, i-a spus categoric să se ţină departe de aeroport, să stea în umbră, pentru a nu fi blamat dacă se întâmplă ceva. Melina, îngerul lui frumos şi dulce, l-a sfătuit să îi întâmpine personal pe eminenţii oaspeţi. A fost de acord cu el că acest eveniment l-ar putea catapulta pe culmile gloriei. Dacă Skouri se descurca bine în această situaţie, putea să obţină o mărire de salariu şi — cu voia Domnului — putea fi numit chiar Comisar de poliţie, când actualul Comisar se va pensiona. Pentru a mia oară, Comisarul Skouri se gândi la ironia vieţii sale intime — cum ar fi fost dacă Melina i-ar fi fost soţie şi Anna amantă? — şi se întrebă din nou unde a greşit. Acum Skouri reveni în momentul prezent şi trecu în revistă ce avea de făcut. Trebuia să fie absolut sigur că totul va merge perfect la aeroport. Avea cu el doisprezece dintre oamenii lui cei mai buni. Ştia că problema principală va fi menţinerea ziariştilor sub control. El însuşi a fost uluit de numărul mare de reporteri şi ziarişti care au venit la Atena din întreaga lume. A fost intervievat de şase ori, de fiecare dată în altă limbă. Răspunsurile lui, au fost traduse în germană, engleză, japoneză, franceză, italiană şi rusă. Tocmai începuse să-i facă plăcere noul statut de celebritate, când l-a sunat Comisarul şi i-a spus că nu este înţelept din partea unui Inspector şef de poliţie să comenteze un proces de crimă care nici nu a început. Skouri era convins că adevărata motivaţie a Comisarului era gelozia, dar, în mod prudent, a hotărât să nu întindă coarda prea mult şi a refuzat alte interviuri. Cu toate acestea, Comisarul nu va avea nici un motiv să se plângă, dacă el, Skouri, se va afla la aeroport, coordonând toată activitatea, în timp ce camerele de luat vederi vor filma sosirea celebrilor oaspeţi. În timp ce maşina gonea pe Sygrou Avenue, de-a lungul falezei, spre Phaleron, Skouri simţi că îi tremură stomacul de emoţie. În mai puţin de cinci minute va ajunge la aeroport. Revăzu în minte lista tuturor personalităţilor care vor sosi la Atena înainte de căderea serii.   Armand Gautier avea rău de înălţime. De fiecare dată când zbura cu avionul avea o teamă profundă, izvorâtă dintr-o dragoste excesivă faţă de propria persoană, care acum se combina cu agitaţia obişnuită de pe coasta Greciei în sezonul turistic, ceea ce îi provoca o stare de rău violent. Era un bărbat înalt, ascetic, cu trăsături intelectuale, frunte înaltă şi gura crispată într-o expresie sardonică. La douăzeci şi doi de ani, Gautier a contribuit la crearea noului val din industria cinematografică franceză, iar în anii care au urmat a avut succes şi în domeniul teatrului. Acum, recunoscut ca unul dintre cei mai mari directori de film din lume, Gautier trăia din plin acest rol. Până în ultimele douăzeci de minute, zborul a fost foarte plăcut. Stewardesele l-au recunoscut şi s-au agitat în jurul lui, lăsându-l să înţeleagă că îi stăteau la dispoziţie şi pentru alte activităţi. Câţiva pasageri au venit la el şi i-au spus cât de mult îi admiră filmele şi piesele de teatru. Dar pe el l-a interesat doar studenta aceea drăguţă de la Colegiul St. Anne, din Oxford. Scria acum o teză despre teatru, pentru profesorul ei şi a ales ca temă activitatea lui Armand Gautier. Discuţia lor a mers bine până când fata a rostit numele Noellei Page. — Aţi fost directorul ei, nu-i aşa? a întrebat ea. Sper că voi reuşi să intru la proces. Va fi un circ. Gautier se trezi strângând cu putere braţele fotoliului şi această reacţie l-a surprins. Chiar după toţi aceşti ani amintirea Noellei îi producea o suferinţă foarte vie. Nimeni nu l-a mângâiat vreodată cum a făcut-o ea şi nimeni nu îl va mai mângâia la fel. De acum trei luni, de când Gautier a citit despre arestarea Noellei, nu s-a mai putut gândi la nimic altceva, l-a trimis telegrame, i-a scris, s-a oferit să o ajute, dar nu a primit niciodată răspuns. Nu dorea să participe la proces dar nici nu putea sta departe. În sinea sa se scuza că doreşte să vadă cât de mult s-a schimbat Noelle. Şi totuşi, în intimitate, trebuia să recunoască adevăratul motiv. Omul de teatru din el trebuia să fie prezent, trebuia să participe la dramă, să studieze chipul Noellei în timp ce judecătorul îi va spune dacă va trăi sau va muri. Vocea metalică a pilotului se auzi în interfon, anunţând că vor ateriza la Atena în trei minute şi emoţia la gândul că o va vedea din nou pe Noelle, îl făcu pe Armand Gautier să uite răul de înălţime.   Doctorul Israel Katz zbura spre Atena de la Capetown, unde lucra ca neurochirurg, şef de personal la spitalul Groote Schuur, un spital construit de curând. Israel Katz era recunoscut ca unul dintre cei mai mari neurochirurgi din lume. Revistele medicale anunţau continuu noile sale cercetări. Printre pacienţii săi se afla acum un prim-ministru, un preşedinte şi un rege. Se rezemă confortabil de spătarul fotoliului, în avionul BOAC. Era un bărbat de înălţime medie, cu o faţă inteligentă şi expresivă, ochii de un căprui intens şi mâinile suple, mereu agitate. Doctorul Katz era obosit şi din această cauză începuse să simtă obişnuita durere din piciorul drept, piciorul amputat acum şase ani. A avut o zi lungă. A făcut o operaţie înainte de revărsatul zorilor, a vizitat pacienţii, apoi a participat la şedinţa Consiliului de Conducere, de unde a plecat direct la aeroport şi a luat avionul spre Atena. Soţia sa, Esther, a încercat să-l convingă să nu plece. — Acum nu mai poţi face nimic pentru ea, Israel. Poate că avea dreptate, dar Noelle Page şi-a riscat odată viaţa pentru a o salva pe a lui şi el se simţea dator. Gândindu-se acum la Noelle avea acelaşi sentiment indescriptibil, pe care l-a avut de fiecare dată în prezenţa ei. I se părea că amintirea ei putea estompa toţi aceşti ani care i-au separat. Sigur, era o fantezie romantică. Nimic nu putea aduce înapoi acei ani. Doctorul Israel Katz simţi tremurul avionului, observă trenul de aterizare, în timp ce aparatul începea coborârea. Privi pe hublou şi văzu panorama oraşului Cairo unde va lua un avion TAE spre Atena — şi spre Noelle. Era vinovată de crimă? În timp ce avionul atingea pista, doctorul se gândi la cealaltă crimă oribilă pe care Noelle a comis-o la Paris.   Philippe Sorel se afla pe puntea yachtului personal privind spre portul Piure. I-a făcut plăcere călătoria pe mare, pentru că a fost una din rarele ocazii când a reuşit să scape de fani. Sorel era o atracţie pentru întreaga lume deşi ascensiunea sa a fost împotriva tuturor aşteptărilor. Nu era un bărbat frumos. Dimpotrivă. Avea faţa unui boxer care a pierdut ultimele zece meciuri — a avut nasul rupt de mai multe ori, avea părul rar şi şchiopăta uşor în mers. Dar nimic din toate aceste lucruri nu conta, pentru că Philippe Sorel avea sex appeal. Era un bărbat educat, vorbea blând şi acest amestec de blândeţe lăuntrică şi chip de şofer înnebunea femeile şi îi făcea pe bărbaţi să îl considere un erou. Acum, în timp ce yachtul său se apropia de port, Sorel se întreba din nou ce caută el aici. A amânat un film pe care dorea să îl realizeze, numai pentru a participa la procesul Noellei. Era foarte conştient că se găsea singur şi vulnerabil în faţa ziariştilor, lipsit de protecţia agenţilor şi managerilor săi. Cu siguranţă reporterii vor sugera că participarea sa la procesul fostei sale amante era o încercare de publicitate gratuită. Din orice punct de vedere ar fi privit problema, experienţa se dovedea a fi agonizantă, dar Sorel trebuia să o vadă din nou pe Noelle, trebuia să ştie dacă o poate ajuta. Yachtul aluneca uşor spre port, iar Sorel se gândi din nou la Noelle, acea Noelle pe care a cunoscut-o, pe care a iubit-o, cu care a trăit. Ajunse la aceeaşi concluzie: Noelle era capabilă să comită o crimă.   În timp ce yachtul lui Philippe Sorel se apropia de coasta Greciei, asistentul personal al Preşedintelui Statelor Unite se afla într-un Clipper Pan American, la o sută de mile în aer, îndreptându-se spre Aeroportul Hellenikon. William Fraser avea cam cincizeci de ani, era un bărbat prezentabil, cu părul alb, faţa ridată şi maniere autoritare. Acum privea fix un carneţel pe care îl ţinea în mână, dar căruia nu i-a întors pagina de mai bine de o oră. Fraser s-a învoit pentru această călătorie, deşi Congresul trecea printr-o criză politică. Ştia foarte bine cât de dureroase vor fi următoarele săptămâni şi totuşi simţea că nu are de ales. Era o călătorie de răzbunare şi gândul acesta îl umplea de satisfacţie. În mod deliberat Fraser îşi alungă gândurile despre procesul care avea să înceapă mâine şi privi pe hubloul avionului. Dedesubt văzu o barcă legănându-se agale spre coasta Greciei.   Auguste Lanchon avea rău de mare şi de trei zile era îngrozit. Avea rău de mare pentru că vaporul pe care s-a îmbarcat la Marsilia a intrat în raza de acţiune a mistralului; era îngrozit pentru că se temea că soţia sa va afla ce făcea el. Auguste Lanchon avea şaizeci de ani, era un bărbat chel şi gras, cu picioare scurte şi îndesate şi o faţă a cărei expresie era întărită de ochii bulbucaţi şi buzele subţiri între care atârna veşnic o ţigară mototolită. Lanchon avea un magazin de îmbrăcăminte la Marsilia şi nu-şi putea permite — cel puţin aşa îi spunea mereu soţiei sale — o vacanţă ca oamenii bogaţi. Bine, îşi reaminti el, dar aceasta nu era o vacanţă. Trebuia să o mai vadă o dată pe draga lui Noelle. După ce l-a părăsit, în toţi aceşti ani, el i-a urmărit cu aviditate ascensiunea, citind cu lăcomie rubricile de scandal ale revistelor. Când Noelle a jucat primul rol într-o piesă de teatru, el a luat trenul spre Paris, să o vadă şi numai secretara aceea proastă a fost vinovată că ei nu s-au întâlnit. Mai târziu a văzut filmele în care a jucat Noelle, le-a văzut de nenumărate ori, amintindu-şi cu nostalgie cum a făcut dragoste cu ea. Deşi această excursie era foarte costisitoare, Auguste Lanchon ştia că merită fiecare bănuţ. Preţioasa lui Noelle îşi va aminti vremurile bune trăite împreună şi îl va ruga să o protejeze. El va mitui judecătorul şi câţiva funcţionari — dacă nu costa prea mult — şi Noelle va fi eliberată, el o va instala într-un apartament la Marsilia şi ea îi va sta la dispoziţie, după pofta inimii. Doamne, dacă nu ar afla soţia lui!   În inima Atenei, Frederick Stavros muncea într-un birou modest la etajul al doilea al unei clădiri dărăpănate din cartierul Monastiraki. Stavros era un tânăr harnic şi ambiţios, care lupta din greu să se afirme în profesia pe care şi-a ales-o. Pentru că nu-şi putea permite să angajeze un asistent făcea singur toată munca migăloasă de cercetare a cazurilor. Nu-i plăcea această latură a activităţii sale, dar la cazul acesta o făcea conştiincios pentru că ştia că dacă va câştiga procesul va fi renumit şi nu va trebui să se mai gândească la ziua de mâine. Va reuşi să cumpere un birou luxos, să angajeze funcţionari şi să se înscrie la cel mai modern club, Athenee Lesky, unde îi va întâlni pe potenţialii săi clienţi. De fiecare dată când Frederick Stavros ieşea acum în lume, era recunoscut şi oprit pe stradă de oameni care i-au văzut fotografia în ziar. În câteva săptămâni a trecut pragul anonimatului şi a devenit avocatul care îl apăra pe Larry Douglas. În sufletul său Stavros trebuia să recunoască faptul că nu avea clientul cel mai bun. Ar fi preferat să o apere pe strălucitoarea Noelle Page, nu pe necunoscutul Larry Douglas, dar şi el, Stavros, era un necunoscut. Pentru moment era mulţumit că devenise participant activ în cel mai senzaţional proces de crimă a secolului. Dacă acuzaţii vor fi achitaţi, toată lumea se va umple de glorie. Un singur lucru îl neliniştea pe Stavros, nu îi dădea pace. Ambii acuzaţi erau învinuiţi de a fi comis aceeaşi crimă, dar pe Noelle Page o apăra un alt avocat. Dacă Noelle Page era achitată şi Larry Douglas era condamnat… Stavros se cutremură şi încearcă să-şi alunge din minte acest gând. Reporterii îl întrebau mereu dacă el crede că acuzaţii sunt vinovaţi. Zâmbea în sinea sa de această naivitate. Ce importanţă avea faptul dacă erau vinovaţi sau nu? Ei aveau dreptul la cea mai bună apărare pe care o cumpărau banii. În cazul său, Stavros recunoştea că ideea era puţin exagerată. Dar în cazul avocatului care o apăra pe Noelle Page… ah, aici aveau dreptate. Napoleon Chotas era cel mai strălucit avocat. Chotas nu a pierdut niciodată un proces important. Gândindu-se la acest lucru Frederick Stavros zâmbi în sinea sa. Pentru nimic în lume nu ar fi recunoscut faţă de altcineva, dar el plănuia să ajungă pe culmile gloriei folosindu-se de talentul lui Napoleon Chotas.   În timp ce Frederick Stavros muncea în biroul său modest, Napoleon Chotas participa la un dineu într-o casă luxoasă din cartierul select al Atenei, Kolonaki. Chotas era un bărbat firav şi emaciat, cu ochii trişti şi o faţă ridată. Înfăţişarea lui ascundea un creier incisiv şi inteligent. Acum mânca desertul fără prea multă tragere de inimă, preocupat de procesul care avea să înceapă mâine. Cea mai mare parte a conversaţiei din seara aceea s-a concentrat asupra procesului. S-a discutat la modul general pentru că invitaţii erau prea discreţi ca să pună întrebări directe. Dar spre sfârşitul serii, când uzo şi coniacul şi-au făcut efectul, gazda a întrebat: — Spune-ne şi nouă, crezi că sunt vinovaţi? Chotas a răspuns inocent: — Cum ar putea fi? Unul dintre ei este clientul meu. Vorbele spirituale au smuls zâmbete din partea oaspeţilor. — Cum este de fapt Noelle Page? Chotas ezită un moment. — Este o femeie foarte neobişnuită, răspunse el cu grijă. Este frumoasă şi talentată… Spre surprinderea sa descoperi că nu doreşte să vorbească despre ea. De fapt nimeni nu ar fi reuşit să o descrie pe Noelle în cuvinte. Până acum câteva luni el însuşi ştia vag de existenţa ei, ca persoană renumită de care se ocupau ziarele mondene şi care poza pentru copertele revistelor. Nu a văzut-o niciodată şi dacă s-a gândit vreodată la ea, a făcut-o cu dispreţul indiferent pe care îl simţea faţă de toate actriţele. Toate erau numai trup şi nu aveau minte deloc. Dumnezeule, cât greşise! Din momentul în care a întâlnit-o pe Noelle s-a îndrăgostit irevocabil de ea. Din pricina Noellei Page el a încălcat legea de căpătâi a meseriei sale: să nu te implici niciodată emoţional într-un caz. Chotas îşi amintea şi acum după-amiaza aceea când i s-a cerut să o apere. Îşi împacheta bagajele pentru o vacanţă de trei săptămâni pe care avea de gând să o petreacă la Paris şi Londra împreună cu amanta sa. Atunci era convins că nimic nu-l va putea împiedica să plece în vacanţă. Şi totuşi l-au împiedicat două cuvinte. Cu ochii minţii revăzu scena — valetul a intrat în dormitor şi i-a întins telefonul spunând: „Constantin Demiris”.   Pe insulă nu se putea ajunge decât cu elicopterul sau yachtul, dar atât aeroportul cât şi portul erau patrulate douăzeci şi patru de ore pe zi de gărzi înarmate. Insula era domeniul privat al lui Constantin Demiris şi nimeni nu îndrăznea să vină aici dacă nu era invitat. De-a lungul anilor, a fost vizitat de regi şi regine, preşedinţi şi ex-preşedinţi, vedete de cinema, renumiţi cântăreţi de operă, scriitori şi pictori faimoşi în întreaga lume. Toţi au venit aici cu emoţie. Constantin Demiris era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi unul dintre cei mai puternici, avea gust şi stil şi ştia cum să cheltuiască banii pentru a crea frumosul. Acum, Demiris stătea relaxat în fotoliul pufos din biblioteca bogat lambrisată şi fuma o ţigară egipteană, un amestec special de tutun făcut numai pentru el, gândindu-se la procesul care va începe mâine dimineaţă. De luni de zile, ziariştii au încercat să ajungă la el, dar el pur şi simplu nu a fost disponibil. Era suficient că amanta sa avea să fie judecată pentru crimă, suficient că numele său va fi târât în mocirla acestui caz, fie şi numai indirect. A refuzat categoric să exagereze publicitatea, acceptând interviuri. Se întreba ce simte Noelle acum, în acest moment, în celula închisorii de pe strada Nikodemous. Dormea? Era trează? Îi era frică de chinul care o aştepta? Se gândi la ultima discuţie cu Napoleon Chotas. Avea încredere în Chotas şi ştia că acesta nu îl va dezamăgi. Demiris l-a lăsat intenţionat pe avocat să înţeleagă că pentru el nu conta dacă Noelle era vinovată sau nu. Chotas trebuia să aibă grijă să se ridice la nivelul onorariului stupefiant pe care Constantin Demiris îl plătea, să o apere. Nu, nu avea nici un motiv de îngrijorare. Procesul va merge bine. Constantin Demiris era un om care nu uita niciodată nimic — îşi aminti că florile preferate ale Catherinei Douglas erau Triantafylias, frumoşii trandafiri greceşti. Întinse mâna şi luă carneţelul de pe birou. Scrise: Triantafylias. Catherine Douglas. Măcar atât putea face pentru ea.  

Sophie de Sidney Sheldon CAPITOLUL UNU SOPHIE se ghemui lângă cărucior. — Von Lössingen, citi ea, arătând spre literele cizelate în aur care erau împodobite cu un blazon de-a lungul peretelui din sticlă fumurie a clădirii birourilor. Acesta este numele tatălui tău şi, în numai câteva minute, i te voi prezenta, şi neliniştea îi strânse stomacul – o, băiatule, va fi o surpriză. Cu ochii lui albaştri serioşi, băieţelul privi în gol ca şi cum ar fi reflectat la adevărul cuvintelor ei, apoi bolborosi şi sparse o bulă. Ridicând bagajul supraîncărcat pe umerii ei, Sophie îşi luă valiza şi sacul de voiaj şi porni cu hotărâre în josul cărării. Când i-a cerut taximetristului să-i ducă la birourile Von Lössingen pe o proprietate industrială situată la nord de Cologne, n-a avut idee la ce se poate aştepta, dar complexul era impresionant. Pe partea stângă, dincolo de acrii întregi de maşini parcate, se întindea ceva din cărămidă roşie care, judecând după zgomotul înfundat, trebuia să fie fabrica, în timp ce în dreapta ei erau atelierele, depozite şi, în depărtare, se vedeau docurile străjuind Rhinul. Mâna Sophiei se strânse pe bara căruciorului. Acum avea nevoie ca tatăl lui Rudy să fie impresionat de fiul lui, pentru că altfel… Nu, refuză ea să se gândească la asta. Era esenţial să-şi păstreze optimismul. Uşile de sticlă se deschiseră glisând şi cu un pas, în timp ce răceala dimineţii de februarie rămăsese în urmă, ea intră într-o lume calmă care era dată de căldura aerului condiţionat. Lăsând jos valiza şi sacul de voiaj, Sophie îşi trecu nervos degetele prin părul lung şi negru. Holul de intrare, îmbrăcat în marmură, recepţionera cu părul strâns coc, cei trei oameni de afaceri cu mape care ieşeau grăbiţi din lift, toate erau îmbibate cu un aer de sobrietate, dar cu coama ei încurcată de vânt, purtând o haină de ploaie, o jachetă de schi violetă şi pantaloni – prevăzând că s-ar fi putut să ningă, dintr-o dată s-a simţit prea obişnuită, prea prost îmbrăcată, în afara acelei lumi şi, încărcată cu atâtea bagaje, aducea oarecum a hamal. — Aş dori să-l văd pe domnul Von Lössingen, spuse ea în germană, imediat ce ajunse la biroul de recepţie. Acel domn… — Este un singur domn Von Lössingen aici, anunţă fata, întrerupând-o fără posibilitate de replică. Sunteţi programată? Îşi scutură capul. — Nu. — Aveţi nevoie de programare. O agendă de birou fu frunzărită. Domnul Von Lössingen a dat instrucţiuni că nu acceptă nici un vizitator în săptămâna aceasta, deci prima posibilitate ar fi lunea viitoare, dimineaţa. — Lunea viitoare? repetă Sophie, nevenindu-i să creadă. — Da, deşi voi avea nevoie ca secretara lui să-mi confirme aceasta. După toate planurile ei, toate cheltuielile, toate chinurile ei psihice, motivul călătoriei ei devenea de necomunicat pentru următoarele cinci zile! Cum putea el să-i facă una ca asta? se întrebă ea, cu spaimă. Şi de ce? Izbucnea iritarea. Din informaţiile disperate pe care le avea despre Johannes von Lössingen, părea într-adevăr posibil ca indisponibilitatea lui să fie datorată faptului că s-a schimbat de curând, ceea ce însemna că acum el nu are altă alternativă decât să recupereze o seamă de probleme pe care trebuia să le rezolve demult. Ei, aceasta era problema lui, nu a ei. — Am nevoie să-l văd astăzi. Vin de departe şi este important, explică ea. Recepţionera îi acordă un zâmbet programat să fie politicos. — Îmi pare rău. Nu poate fi deranjat. — Este foarte important, insistă Sophie. — Luni dimineaţă la ora nouă este prima posibilitate. Îşi încruntă sprâncenele. În caz de nevoie ar putea, se gândea ea, să amâne confruntarea până săptămâna viitoare, dar de ce s-o facă? Actuala încurcătură nu i se datora ei, şi ea nu putea suporta să stea ca pe ace, din cauza unuia care purta jumătate din vină. — Domnul Von Lössingen şi cu mine suntem prieteni, declară Sophie, făcându-şi în gând cruce cu degetele. De fapt, poziţia ei era de asociată a unei prietene, dar părea îndoielnic că o legătură atât de subţire să poată să zdrobească baricada pe care o construise germanul în jurul lui pentru a se sustrage – şi dacă era necesară o mică deformare a adevărului, fie şi aşa. — Prieteni? La această veste, recepţionera o privi de sus în jos, fapt care a dus la o trecere în revistă a pomeţilor ridicaţi ai obrazului, a părului ei înfoiat şi zburlit de vânt, a figurii mici şi neastâmpărate. În cazul acesta, cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu secretara lui, spuse ea, şi închise agenda de birou cu un pocnet. Dacă luaţi liftul, la etajul patru, biroul ei este drept în faţă. Sophie zâmbi. — Mulţumesc. Într-un birou modern plin cu ultimele noutăţi în domeniul aparaturii electronice, găsi o blondă zveltă, îmbrăcată într-un costum de ofiţer de marină, având în jur de 40 de ani, care scotea paginile imediat ce erau trase de un fotocopiator. — Aş dori să vorbesc cu domnul von Lössingen, explică Sophie, după ce reuşi să se introducă, cu bagajele şi cu bebeluşul. — Vă cred, dar din păcate nu se poate. Femeia afişa un zâmbet politicos. Momentan este în toiul unei şedinţe de management şi într-un sfert de oră aşteptăm un grup de vizitatori care sunt programaţi să rămână cu el pentru tot restul zilei. — Nu va fi un spaţiu liber între şedinţă şi sosirea vizitatorilor? întrebă ea. — Ar putea fi câteva minute, dar – aruncă o privire protectoare spre uşa ce, în mod sigur, conducea în biroul şefului ei – mă îndoiesc că l-ar încânta să fie deranjat. — Am să aştept până ce termină, afirmă Sophie hotărâtă, lăsând să cadă valiza şi sacul de voiaj şi dându-şi jos bagajul din spate, se lăsă pe un scaun. Secretara ezită, ca şi cum ar fi vrut să protesteze, dar apoi oftă şi-şi continuă treaba. — E atât de dulce, spuse ea, zâmbind bebeluşului, care-i răspunse cu un zâmbet ştirb. — Şi foarte cuminte, îl lăudă Sophie. Trase fermoarul costumului albastru matlasat şi îi dădu jos gluga. Am venit de la Londra cu avionul în dimineaţa asta, spuse ea, aranjându-i o şuviţă de păr blond într-o buclă în vârful capului şi, în pofida faptului că a fost trezit în zori şi încontinuu dus dintr-un loc în altul, nu protestează. — Sunteţi englezoaică? Germana dumneavoastră practic nu are accent şi n-aş fi ghicit niciodată. Secretara se aplecă deasupra căruciorului să îi vorbească bebeluşului. Îţi place asta? întrebă ea, când bebeluşul întinse o mână şi apucă de pandantivul de porţelan care atârna de un lănţişor la gâtul ei. Mi l-a dat mama vitregă a domnului von Lössingen, îi spuse Sophiei, în timp ce Rudy încerca zadarnic să-şi bage pandantivul în gură. La fiecare Crăciun îi dăruieşte fiecărei femei din personalul biroului un cadou special ales – dar poate ştiţi asta? Sophie scutură din cap. Doamna von Lössingen ne invită pe toţi să luăm cina acasă la dânsa, explică femeia, căreia îi plăcea în mod clar să flecărească. Îmi place atât de mult să merg acolo, de fapt cui nu i-ar plăcea să viziteze o vilă frumoasă pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din Bad Godesberg? Mai întâi am servit aperitive, apoi o masă delicioasă şi după aceea… De-a lungul coridorului se închise o uşă şi se auzi zgomotul produs de mai mulţi oameni care se îndreptau. Şedinţa se terminase. Dacă mi-ai spune numele tău, zise ea, desfăcând pandantivul din strânsoarea lui Rudy, m-aş interesa dacă ar fi posibilă o întrevedere rapidă. Scuză-mă. Interfonul de pe biroul ei scoase un bâzâit scurt şi când răspunse, o voce aspră bărbătească îi ceru să-i ducă înăuntru copiile, plus o serie de dosare şi, de asemenea, să ia o notă pe care el o completase şi care trebuia scrisă la maşină. — Am să intru acum, decise Sophie, în timp ce sertarele erau deschise într-un fişier de date şi pliantele căutate în grabă. — Aşteptaţi şi daţi-mi voie să întreb mai întâi. E într-o presiune continuă, aşa că… Pentru a doua oară, interfonul bâzâi. Johannes von Lössingen era sub presiune – dar ea? se gândea Sophie, răzvrătindu-se în gând, în timp ce vocea cerea ca încă un dosar să fie adăugat listei. Tot timpul, de când cu două săptămâni în urmă, a simţit cum i se rupe inima şi i se agită stomacul când şi-a dat seama că, după ce şi-a făcut o carieră din a avea grijă de copii, practic rămăsese să crească ea unul, a fost agitată, nervoasă, chinuită de coşmaruri, care i-au dat zile fără odihnă şi nopţi de insomnii. Nu, nu va amâna confruntarea cu nici o clipă în plus. Ridicându-se, Sophie împinse căruciorul, ciocăni scurt şi deschise uşa de legătură ce dădea într-o încăpere spaţioasă. Ochii ei verzi-căprui se îngustară. La un birou din lemn de nuc din faţa ferestrei stătea un bărbat lat în umeri, capul lui blond fiind aplecat în timp ce scria nişte ultime propoziţii într-un document. Deci acesta era play-boy-ul din Vest? îşi ridică bărbia, trase adânc aer în piept şi începu să-l împingă pe Rudy de-a lungul covorului crem, înspre el. — Halt, halt![1], exclamă secretara, realizând prea târziu ce se întâmpla şi alergând în urma ei. Bărbatul îşi ridică privirea. — Doamnă Gerlach, am crezut că am fost clar atunci când am spus că nu vreau să văd pe nimeni. — Da, domnule von Lössingen, aşa este, aprobă ea tulburată. Oricum, tânăra doamnă a venit din Anglia şi este o… Sophie îşi arătă cel mai ademenitor zâmbet. — Guten Morgen[2], spuse ea în germană. — Bună dimineaţa, i se răspunse în engleză, apoi vorbi din nou în germană. Ai copiile? Secretara se întoarse în biroul ei, apoi trecu în grabă pe lângă Sophie să le predea şi să primească nota. — Aduc nota într-o clipă, spuse repede şi ieşi grăbită, închizând uşa în urma ei. — Vă mulţumesc că-mi acordaţi câteva minute din preţiosul dumneavoastră timp, spuse Sophie, cu o înţepătură ironică pentru că, deşi ajunsese la biroul din lemn de nuc, Johannes von Lössingen studia copia de deasupra şi încă îi ignora prezenţa. El termină de citit, apoi îşi împinse scaunul. — Sunt cam grăbit, spuse el, vorbind cu uşurinţă o engleză curată, cu o voce adâncă, aşa încât, orice ar fi, aţi putea, vă rog, să fiţi cât mai scurtă? Deoarece se îndrepta spre o masă rectangulară de conferinţă, îmbrăcată în piele, care era într-o parte a încăperii, privirea lui Sophie îl urmărea surprinsă. Imaginea pe care şi-o făcuse despre ticălosul din poveste era a unui caracter iresponsabil, sentimental şi uşuratic şi totuşi acest bărbat emana o autoritate înnăscută. Se purta calm şi avea un aer tiranic, într-un costum gri-petrol care-i venea perfect, cămaşă albă şi cravată închisă la culoare, arăta concentrat, inteligent şi profesional. Ochelarii cu rame de aur întăreau această impresie. Ea şi-l imaginase, de asemenea, ca pe un adolescent de douăzeci şi ceva de ani, dar era un bărbat adult, cu un aer de maturitate, care lăsa cu greu să i se ghicească vârsta, deşi ea l-ar fi situat pe undeva pe la mijlocul anilor ’30. Şi vesela, tânăra Lissete a fost atrasă de el? o voce în mintea ei protesta. Dar aparenţele pot înşela, îşi aminti Sophie, în timp ce el se mişca în jurul mesei, punând câte o copie pe fiecare din cele şase suporturi pentru sugativa care, împreună cu uneltele de scris, un pahar de băut şi o sticluţă cu tuş, erau aşezate la distanţe egale. Chiar dacă cuvinte ca „integru” şi „demn de încredere” îi treceau prin cap, urmărindu-l cum se mişcă prin încăpere, i se părea clar că era vorba de o afacere bună, mai puţin important fiind să o privească în ochi şi că nu putea să-l numească Domnul Principii. În acest caz, produsul nu corespundea ambalajului, se gândi ea în mod concis. — Continuă, ordonă el, când ea rămase tăcută. Sophie îşi umezi buzele. Deşi repetase de multe ori ce avea să spună, ea nu prevăzuse că trebuia să se adreseze cuiva atât de stăpân pe sine şi rece, nici atât de puternic, iar acum, înfăţişarea lui o tulbura şi făcea dificilă abordarea subiectului. Intenţia ei fusese să-l ia direct, să-l pună scurt sub acuzaţie şi totuşi aceasta părea aproape o impertinenţă. De asemenea, se îndoia că el ar accepta indiferent şi supus critici de la o străină – n-are importanţă cât de justificate ar putea fi acele critici. Îi aruncă o privire pe sub gene. Să şi-l facă adversar fără a fi nevoie nu i-ar fi convenit. Ceea ce trebuie să facă, se hotărî ea printr-o modificare rapidă a strategiei, era să povestească faptele într-un mod cât mai impersonal şi fără să-l acuze şi să-l lase să ia iniţiativa, mai întâi prin recunoaşterea păcatelor lui şi apoi prin acceptarea obligaţiilor lui. — Cu aproximativ 18 luni în urmă, întreprinderea Von Lössingen a avut un stand la un târg internaţional de comerţ Cologne, începu Sophie, împingând căruciorul după el, deoarece se retrăsese în partea cea mai îndepărtată a mesei şi… — Aşa zisele legi despre „cum se vinde” ar putea predica litania care te învaţă să mergi drept la vârf, dar dacă faci reclamă pentru un spaţiu pentru târgul englez pe care-l aşteptăm, există departamentul de reclamă de care ai nevoie, nu de mine, îi spuse el. Ochii migdalaţi ai Sophiei se deschiseră larg. — Eşti angajat aici? întrebă ea. — Sunt directorul executiv. Ce credeai că sunt, un nume simbolic de familie, căruia i se permite să ocupe un birou, ca indulgenţă şi vitrină? întrebă el sardonic. Răspunsul a fost afirmativ. Deşi ea ştia că tatăl lui, fondatorul întreprinderii, a murit cu câţiva ani în urmă, bănuise că prezenta lui la birou era o favoare de nepotism. În mod clar a-nţeles lucrurile greşit, recunoscu Sophie – câteva dintre ele. Şi totuşi, dacă Johannes von Lössingen era un priceput om de afaceri, atunci, oricare ar fi fost celelalte greşeli ale lui, poate că el avea, de asemenea, potenţialul necesar pentru a fi un părinte bun? Pentru prima dată, de două săptămâni, îngrijorarea care-i strângea pieptul ca o bandă de oţel, slăbi puţin. Orice fel de părinte ar fi mai bun decât nici unul, dar Rudy avea nevoie de un părinte care să i se dedice. — Nu vând spaţiu, spuse Sophie, gândindu-se că, îmbrăcată aşa cum era şi însoţită de un bebeluş, părea o comis-voiajoare foarte ciudată. Sunt aici din cauza… legăturii care a început la târgul comercial. El îi aruncă o privire plină de semnificaţie. — Legătură? întrebă el. Ea îl urmărea în timp ce el continua să împartă hârtiile. El se plimba plin de semnificaţie şi ea avea nevoie să-şi păstreze şirul ideilor. — Relaţie. Relaţie cu fata care a lucrat pentru un participant londonez la târg, spuse Sophie, hotărând că, deşi engleza ei era fără cusur, el ar fi putut să înţeleagă mai greu. Relaţia poate că a fost într-un stadiu de început, dar a fost apropiată şi fata a crezut că va deveni un angajament serios. Aceasta a fost şi impresia pe care a avut-o când a dat un telefon mai târziu pentru a vorbi despre consecinţe. Ea se încruntă când el se îndepărtă. La acea dată, a fost promisă o susţinere totală şi a fost vorba de stabilirea unui cămin împreună şi cadoul voluminos în bani, care a urmat, părea să indice că ceea ce s-a discutat a fost sincer. Sophie încetă să vorbească. Copiile fuseseră distribuite şi acum auditorul ei se îndreptă cu paşi mari către biroul lui unde lovi un buton al interfonului şi îi ceru secretarei să adauge o frază suplimentară la notă. — Continuaţi, mormăi el, lăsându-şi trupul masiv într-un scaun rotitor. Buzele ei se strânseră. Mai întâi, a fost nevoită să-l urmărească de jur împrejur ca un solicitant care cerşeşte o favoare alergând după un potentat şi acum, deşi el s-a aşezat, nu există nici o sugestie cum că ea ar putea face acelaşi lucru. — V-ar deranja dacă aş lua loc? întrebă ea, cu un zâmbet ţeapăn. — Aveţi permisiunea mea să vă întindeţi pe podea cât sunteţi de lungă, dacă doriţi, răspunse el, concentrându-se la o coală de hârtie cu cifre şi deschizând un sertar pentru a scoate un calculator mic, negru, dar vă rog grăbiţi-vă. Sophie lăsă căruciorul, se aşeză pe un scaun şi continuă. — După promisiunea de a rămâne lângă ea, legătura a fost oprită – ceea ce a fost un mod de comportare cam brutal, nu se putu abţine ea să comenteze. Am înţeles că o lungă călătorie de afaceri în Australia a fost menţionată şi, aparent, când aţi încetat să luaţi legătura, când v-aţi reîntors, după cum aţi stabilit, la început, Lissete a crezut că a fost prelungită călătoria, dar când a sunat la numărul dumneavoastră, era deconectat şi scrisorile pe care a continuat să le trimită au fost toate returnate cu specificaţia „plecat”. Atunci ea a cedat şi s-a oprit. Nu e stilul meu, dar… Ea se opri, dându-şi seama de abaterea de la subiect. Conceperea unui copil necesită doi oameni şi aşa ar trebui să necesite şi îngrijirea lui, spuse Sophie cu impertinenţă şi făcu o pauză pentru a măsura efectul vorbelor ei. Aştepta să vadă că vinovatul se ridică în picioare şi că devine atent de acum – să arate ruşinat şi nu puţin necăjit, dar în loc de asta, el îşi înfigea indexul în calculator, în timp ce urmărea lista de cifre de pe coala de hârtie. Petele de smarald din ochii ei căprui scânteiară. Cum putea el să fie atât de blazat şi de detaşat? Ticăloşiile trecutului lui nu-l deranjau? — În ciuda renunţării, urmă Sophie cu încăpăţânare, pentru o lungă perioadă de timp, Lissete continuă să se agaţe de speranţa că, mai devreme sau mai târziu, viitorul tată va reapare. Doar speranţe, remarcă ea, batjocura ascuţindu-i vocea. Probabil aţi crezut că, terminând această relaţie, aceasta va duce şi la încheierea gravidităţii? Ea privi în jos la obrajii roz ai copilului ale cărui pleoape începeau să se închidă. N-a fost aşa. În regulă, aţi fi putut pretinde că păstrarea lui Rudy a fost alegerea Lissetei, dar nu fiecare femeie ar vrea să facă un avort şi banii şi promisiunile au îndemnat-o să se gândească că, într-un fel, lucrurile se vor rezolva şi viaţa i-ar putea fi fericită după aceea, pentru totdeauna. Oricum, acum… — La naiba, înjură el, pierzând şirul adunărilor. Scoase un oftat nervos care arăta că ea era de vină, apoi îşi scoase ochelarii. În clipa în care ochii lui critici şi adumbriţi de gene negre i-au întâlnit pe ai ei, Sophie înlemni. Era pentru prima dată când Johannes von Lössingen s-a liniştit, prima dată când a făcut o pauză pentru a privi în ochi şi i-a dat posibilitatea să-l privească şi ea în faţă. Un frison scurt dat de o senzaţie nedorită şi total neaşteptată a atins-o şi, pentru o secundă, ea a fost orbită. Ochii lui, care erau de un albastru indigo intens, alături de o frunte înaltă, bărbia fermă şi gura fermă care aducea a mulţumire de sine, făceau aluzie la senzualitate. Adăugând pielea bronzată uşor şi părul des şi blond, bărbatul era nu numai atrăgător, dar, în acelaşi timp avea şi un puternic sex appeal care trebuia să-i garanteze în orice clipă admiraţia sexului slab. Cum se uita insistent la el, un sentiment de tulburare intensă începu să-i roadă stomacul. Faptul că arăta atât de bine explica ghinionul lui de a fi prea solicitat? Ar putea asta să scuze faptul că a lăsat o fată însărcinată şi după aceea a fugit ca un cerb? S-ar putea să aibă un obicei în a face asta? Cu un gest scurt, Sophie îşi dădu după ureche o şuviţă de păr negru şi strălucitor. Da sau nu, ea era singura persoană care lupta pentru Rudy şi avea de gând să facă tot posibilul pentru a-i obţine drepturile. — Oricum, acum, continuă ea, Lissete a plecat, ceea ce înseamnă… — Dacă această vizită are un scop, v-aş rămâne îndatorat să ajungeţi la el, o întrerupse Johannes von Lössingen tăios. Şi eu ţi-aş fi îndatorată dacă ai fi atent, gândi Sophie plină de iritare în timp ce ochii lui se abăteau din nou spre coloana de cifre. — V-ar ajuta dacă aş vorbi în germană? întrebă ea. — Nu e nevoie, vă înţeleg perfect, mormăi el, cu aerul distrat al unui bărbat care avea lucruri mai importante de făcut. Mă gândeam că, în orice caz, din propria mea experienţă, englezii nu sunt cei mai buni lingvişti, aşa că ar merge mai repede dacă am continua tot în engleză. Sophie scrâşni din dinţi. El şi-a închipuit că germana ei ar avea lipsuri – câtă condescendenţă, câtă aroganţă şi cât de superior o trata! În momentul demonstrării greşelii lui, se opri. În ciuda fluentei, îi era mai uşor să-şi folosească propria limbă şi aşa va face. — Scopul este Rudy. În regulă, n-a fost planificat, dar asta nu înseamnă – spuse ea, apoi trebui să se oprească, când se auzi un ciocănit şi secretara intră. După ce puse pe birou nota şi o jumătate de duzină de dosare, ea aşteptă până ce şeful ei citi ce a scris la maşină. — Ai putea să faci destule copii, în aşa fel încât fiecare persoană de la întâlnire să poată avea câte una? Sofon[3], ceru el. — E plăcut să-ţi reîntâlneşti prietenii, remarcă secretara flecară, în timp ce ieşea pe uşă. Ochii albastru închis se îngustară suspicios. — Scuzaţi? — Ihre Freudin[4], spuse ea, arătând-o cu veselie pe Sophie, cu un semn din cap şi plecă. Johannes von Lössingen îşi lăsă ochelarii şi se ridică în picioare. Vorbise în germană, dar acum schimbă din nou cu engleza. — I-aţi spus lui Frau Gerlach că suntem prieteni? întrebă el, venind din spatele biroului şi aşezându-se în faţa ei. — I-am spus recepţionerei, admise Sophie. A fost singura posibilitate ca să mi se acorde o audienţă. — Nu vi s-a acordat nimic. Aproape ţi-ai forţat intrarea aici. Cine naiba eşti tu? se enervă el, mânia ascuţindu-i vocea şi adăugând atitudinii lui o notă de ameninţare. Ce vrei? Ea se ridică în picioare. La aproape 1,90 în înălţime şi bine făcut, era un adversar formidabil – dar ea refuză să se simtă intimidată. — Numele meu este Sophie Irving şi vreau ca tu să ai grijă de Rudy. El o privi perplex. — Rudy? întrebă el. Sophie scoase un geamăt surd. Ea ştia că atunci când oamenii citesc, se presupune că reuşesc să reţină cum trebuie numai fiecare al şaselea cuvânt, dar acum i se părea îndoielnic ca el să fi înţeles mai mult decât un cuvânt din zece din cuvintele ei. — Ce crezi c-am făcut de când mă aflu aici – am spus o poveste lacrimogenă despre o fată care s-a încurcat cu unul dintre angajaţii tăi? întrebă ea ţâfnoasă. Sau am menţionat o istorie cunoscută înainte de a-ţi cere o donaţie pentru o cauză dreaptă? El se încruntă. — Una din ele, bănuiesc. — Greşeşti. Ţi-am vorbit despre fata ce a avut ghinionul să se încurce cu tine şi care l-a născut pe Rudy. Arătă înspre copilul care adormise. Fiul tău! Bărbatul înalt o privi fix, apoi se uită la copil. Urmă un lung moment de linişte. Sophie îi cercetă faţa, căutând semne de jenă, spaimă poate chiar un început de interes, dar expresia lui nu lăsa să se întrevadă nimic. Şi totuşi, la tâmplă îi pulsa un mic nerv în mod trădător. Privindu-l, ea şi-a dat seama că, deşi se controla cu greu, înlăuntrul lui un vârtej de emoţii făcea ravagii. — Fiul meu? repetă el, în sfârşit, cu o voce fără inflexiuni. — Ţi s-a adus la cunoştinţă sarcina. Şuviţe de păr blond i-au căzut pe frunte şi le dădu înapoi cu degetele nervoase. — N-am idee despre ce vorbeşti. Uite, de ce nu ne faci la amândoi o favoare şi nu te duci acasă să te culci, ca să-ţi revii? — Să mă duc acasă? protestă Sophie. — Pe unde hoinăresc bivolii, — Ştiai că Lissete e însărcinată, protestă ea, indignată aducându-i o sclipire în ochi. Te-a sunat din Anglia şi ţi-a spus. Îmi dau seama că fiind pus dintr-o dată faţă în faţă cu un copil, trebuie să fie un şoc… — Şi unul al naibii de mare. — … dar nu este nevoie să te porţi prosteşte. Nici să intri în panică. Nu am de gând decât să ţi-l las pe Rudy şi să plec. El îi râse batjocoritor în faţă. — Asta mă face să mă simt cu mult mai bine. — Am aranjat să stau cu nişte prieteni din Bonn pentru câteva zile, explică Sophie şi asta îţi va da timp să te obişnuieşti cu copilul şi cu ideea de a avea grijă de el. — Nu, mulţumesc. — Pentru că ai reuşit să eviţi toate responsabilităţile până în acest moment, asta nu înseamnă că vei putea s-o faci şi de acum înainte, îi spuse ea. — Nu am nici o responsabilitate, replică Johannes von Lössingen. La declaraţia lui, groaza începu să se strecoare în ea pe ascuns. Ea a sperat – s-a rugat, că el ar putea să-şi accepte îndatoririle şi să fie de acord să se achite de ele, deşi această idee nu părea să-l încânte. — Tu crezi că plantatorul de seminţe nu trebuie să aibă nici o responsabilitate, îl apostrofă ea. Acel nerv pulsa din nou la tâmpla lui şi ezită înainte de a răspunde. — Este credinţa mea că taţii trebuie să fie acolo pentru copiii lor, spuse el, pe un ton măsurat. — Şi tu vei fi bucuros să fii acolo pentru Rudy, îi spuse Sophie nerăbdătoare. E un copil drăgălaş, plânge rar şi îţi dă foarte puţină bătaie de cap. Iar tu ai în mod clar posibilitatea să ai grijă de el, aşa că… — Mi-a făcut plăcere discuţia noastră, o întrerupse, dând la o parte o manşetă imaculată pentru a se uita la ceasul din aur şi oţel de pe încheietura mâinii lui puternice. Oricum, vizitatorii mei vor fi aici în câteva minute. — O întâlnire de doi bani e mai importantă decât soarta propriului tău copil? protestă ea, zbuciumându-se între mânia produsă de nedreptate şi o senzaţie dureroasă de disperare. Nu exagerezi cu obsesia ta pentru afaceri? — Nu sunt obsedat de afaceri, răspunse Johannes von Lössingen supărat. E numai o lună de când am fost să plonjez în Marea Caraibelor şi, după Paşte, intenţionez să plec. Dintr-o dată s-a oprit, ca şi cum s-ar întreba de ce s-ar justifica în faţa unei străine. Acest copil nu are nimic de-a face cu mine, iar eu nu voi avea nimic de-a face cu el, declară el. Sophie se clătină. Cuvintele lui erau ca nişte cuţite care se învârteau încet în stomacul ei. A existat întotdeauna posibilitatea ca tatăl recalcitrant să poată încerca să nege paternitatea, dar ea nu şi-a imaginat niciodată ca această negare să fie atât de rapidă şi rece. Îi trecu o idee prin minte. — Eşti căsătorit? întrebă ea, gândindu-se că o soţie nou achiziţionată ar putea explica în mare parte această respingere nemiloasă. — Nu, răspunse el tăios. Acum, vrei te rog, să pleci? — Dar dacă eşti celibatar, nu ai nici un motiv care să te oprească să ai grijă de Rudy, insistă Sophie, în timp ce el puse mâna pe cărucior, îl întoarse şi-l împinse în mâinile ei. Trebuie s-o faci. — Cât vrei? întrebă Johannes von Lössingen. — Ce anume? — Ce sumă? înţeleg că şantajul este motivul pentru toate acestea? spuse el, dispreţul întunecându-i ochii de la indigo la negru. Sophie înmărmuri, această afirmaţie nedovedită pe moment luându-i abilitatea de a protesta. — Eu nu – nu intenţionez să te şantajez, reuşi ea să bâlbâie. — Nu te-ai gândit că puţină extorcare ar putea fi ceva distractiv? Nu vrei să fii plătită? — Tot ce vreau este, să preiei răspunderea pentru Rudy, replică Sophie, uluită să se găsească pe poziţia de vânat în loc de cea de vânător. Viclenia şi duplicitatea la care el făcea aluzie nu erau incluse în repertoriul ei emoţional. Într-adevăr, singurul motiv pentru care a venit în Germania era pentru că voia să ajute. Îşi imaginase că, o dată ce avea să-şi revină din surpriza iniţială, tatăl lui Rudy ar putea fi recunoscător. Ce ar fi trebuit să fac, să caut undeva în revistele de afaceri referinţele cum că întreprinderea ta are profituri mari şi să mă gândesc, Evrika! o grămadă de bani!? întrebă ea acră. Poate că Europa este acum o comunitate unită, dar nu crezi că o să mă apuc să vin cu avionul tocmai din Anglia pentru a face un act atât de josnic, este puţin cam exagerat? — Nu e tot atât de exagerat ca şi acuzaţia ta cum că acest copil este al meu. Care nu este! spuse el, cu o voce la fel de tăioasă ca o lovitură de karate. Simţind o durere în inimă, Sophie privi înspre copilul inocent şi somnoros. — Nu poţi să-l renegi pe Rudy, pledă ea. Oricine merită să crească în sânul propriei familii, să-şi cunoască propriii părinţi, atunci când e posibil. Cum crezi că se va simţi el când va fi suficient de mare ca să îşi dea seama că nici unul dintre părinţii lui n-a fost pregătit pentru a – Se opri, simţind că se sufocă şi i se înceţoşează ochii. — Este momentul batistei acum? o luă în derâdere germanul. Nu te poate acuza nimeni că nu ai încercat toate variantele, dar, îmi pare rău, de data asta nu va merge. Deci acum ce mai urmează? întrebă el în timp ce Sophie înghiţea din greu. Vei face streap-tease pe masă? Ochii lui îi urmăreau contururile corpului, dezbrăcând-o ostentativ cu privirea de costumul strâns pe corp şi de fiecare bucată a îmbrăcăminţii sale. Acum, asta ar putea să mă determine să renunţ la câteva mii de mărci, dar poate cu altă ocazie. — Tu poţi nega legătura cu Rudy cât de mult vrei, se repezi la el, dar nu e credibil. Eu am… — Nu mă interesează ce ai, o întrerupse el. — Nu, nu te interesează nimic despre nimeni. Singurul lucru de care îţi pasă eşti tu, spuse Sophie cu amărăciune. În primul rând, tu ignori faptul că prietena ta ţi-a purtat şi ţi-a născut copilul, apoi, chiar şi atunci când eşti pus faţă în faţă cu el, încă refuzi să-ţi recunoşti responsabilitatea. Îşi strânse pumnii. N-a avut niciodată intenţia să se implice într-un asemenea scandal, dar ea nu calculase că ar putea întâlni atâta lipsă de îndurare. O ameninţau din nou lacrimile şi preferă să se înfurie decât să plângă. Tu, Johannes von Lössingen, eşti un individ nesuferit, nesimţit şi egoist! declamă ea. Cum poţi să fii indiferent la situaţia grea a… — Johannes? Nu sunt eu. Sophie îşi puse o mână în cap năucită. — Nu? — Numele meu este Diether von Lössingen. Johannes a fost fratele meu vitreg. Şocată, încercă cu disperare să-şi adune gândurile. Greşeala de identitate explica de ce bărbatul a fost atât de diferit de ceea ce aştepta ea, dar… — A fost? întrebă ea şovăitor. — Johannes a murit într-un accident de maşină cu aproape un an în urmă. Sophie îl privi îngrozită. — Oh, nu! — Dă o nouă înfăţişare lucrurilor, nu-i aşa? spuse el, încrucişându-şi braţele pe piept. — Dar – dar Rudy este totuşi carnea şi sângele tău, apelă ea. E un membru al familiei tale. — Legătura despre care ai menţionat – în realitate a fost o afacere de o noapte? întrebă Diether. Ea îşi scutură capul. — A durat câteva săptămâni. — Şi atunci, cum de l-ai confundat pe Johannes cu mine? OK, el avea păr blond şi ochi albaştri, dar cu asta orice altă asemănare ia sfârşit. Buza i se strâmbă sfidător. Poate tovarăşii de pat, ca şi pisicile, sunt toţi la fel în întuneric, dar se poate să fi avut atât de mulţi încât, chiar la lumina zilei, să ţi se pară greu să-i deosebeşti pe unul de altul? Sophie îl privi aspru. O mânca palma să-l plesnească peste faţa care afişa insolenţă, deşi părea să existe pericolul ca, în cazul în care ar fi făcut-o, să o primească prompt înapoi. — Dacă mi-ai fi acordat mai mult decât o jumătate de ureche mai devreme, spuse ea bosumflându-se, ai fi aflat că nu l-am văzut niciodată pe fratele tău şi că Lissete este fata pe care a întâlnit-o la târgul comercial. Fata care a locuit cu el după aceea pentru un timp şi care, mai târziu, l-a născut pe Rudy. Fata care a închiriat o cameră în casa mea. Fata care, cu două săptămâni în urmă, a plecat cu avionul spre o destinaţie nespecificată în Statele Unite. Fata care a lăsat un bilet în care spunea că nu se va întoarce, i-a replicat ea, vorbind în propoziţii scurte, sacadate şi tăioase. — Nota zece pentru cea mai vie imaginaţie, tărăgănă el. — Pardon? — Oricât de mult detest să-ţi desfiinţez acuzaţia, ea conţine o lacună majoră. Johannes a murit anul trecut în octombrie când, dacă ea i-a spus, această Lissete trebuie să fi fost însărcinată în aproape două luni. — Da, aprobă ea. — Şi totuşi, bebeluşul nu pare să aibă mai mult de cât? — 6 luni? — ceea ce înseamnă că este imposibil ca fratele meu să-i fie tată. Sprâncenele lui Sophie se ridicară datorită surprizei. Pentru un bărbat – mai ales celibatar – să fie în stare să măsoare vârsta unui copil atât de exact era neobişnuit. Majoritatea dintre ei au tendinţa să privească un copil pur şi simplu ca pe un copil. — Poate că Rudy arată de 6 luni, dar de fapt are 9 luni. Când s-a născut a avut sub greutatea normală, apoi a fost grav bolnav de icter, boală urmată de probleme în alimentaţie şi din această cauză este mic, explică ea. Diether îi oferi un râs lipsit de umor. — Îi fuge mintea. — E adevărat! — Tot adevărat este şi că ai minţit când ai intrat aici! replică el învinuind-o, apoi privi în jos, surprins deoarece un scâncet se auzi din cărucior. Rudy se agita, strâmbându-şi faţa şi scoţând în afară buza de jos tremurătoare. — L-ai trezit, îl acuză Sophie. — Eu? — Ai strigat. Dintr-o dată, scâncetul copilului se transformă într-un bocet şi apoi în bocete. În bocete puternice. Faţa lui deveni stacojie, îşi agita braţele în aer şi bătea furios din călcâie. — Parcă spuneai că este un copil drăguţ şi care plânge puţin? protestă Diether. — Dacă este speriat de zgomote puternice şi simte vibraţii ostile, – ea afişă un zâmbet scurt – nu poţi să-l condamni dacă plânge puţin. — Puţin? Zgomotul pe care-l face ar putea să te scoale din morţi, declară el, apoi, deoarece interfonul bâzâi, se aplecă peste birou ca să răspundă. — Domnul Angellino şi colegii dânsului tocmai urcă, îl anunţă secretara. Să-i rog pe domnii Frischer şi Kufer să vină? — Te rog. — Şi cafeaua? — O vom servi imediat. Întrerupse interfonul. Ai vrea să scoţi copilul afară de aici? întrebă el. — Copilul acesta se întâmplă să fie nepotul tău, protestă Sophie, întorcându-se lângă cărucior. Shush, încercă ea să liniştească copilul, dar plânsul lui Rudy continua. Diether îi arătă uşa cu degetul. — Pleacă! ordonă el, devenind rigid. Se puteau auzi paşi, apropiindu-se pe coridor. Ridicând mâna, strânse cu putere braţul lui Sophie cu degetele lui bronzate şi începu s-o conducă împreună cu căruciorul înspre biroul secretarei. — Nu pune mâna pe mine! protestă ea lovindu-l cu furie peste mână, dar el n-o luă în seamă. Împinse uşa şi, cum secretara îi privea surprinsă, a îmbrâncit-o fără amabilitate înăuntru. — La revedere! mormăi el şi uşa se închise cu o bufnitură. — Aţi avut o… ceartă? întrebă Frau Gerlach. — Se poate întâmpla în cele mai bune prietenii, spuse Sophie muşcător; îl dezlegă pe Rudy şi îl luă în braţe. Gata, gata, e în regulă, îl alintă ea, legănându-l în braţe şi, cu un suspin tremurător ţipetele lui s-au potolit şi a încetat să mai plângă. Un minut sau două mai târziu, din cealaltă încăpere venea un murmur de saluturi, apoi îl auzi pe Diether von Lössingen rugându-şi oaspeţii să ia loc. — Trebuie să duc cafeaua, i se adresă secretara şi, după ce îi oferi un zâmbet, Auf Wiedersehen[5] dispăru de-a lungul coridorului. Sophie îl puse pe Rudy înapoi în cărucior şi se pregătea să-şi ia bagajele şi să plece, când deodată şi-a dat seama că-i lipsea copilului un pantof. S-a uitat de jur împrejur, dar fără succes. Atunci când a plâns a dat din picioare, aşa încât, probabil, pantoful a căzut în biroul lui Diether von Lössingen şi, din cauză că au fost aruncaţi afară cu aşa o viteză mare, se gândi ea caustic, nu a observat. Îşi scoase bărbia în afară. Nu avea de gând să plece fără pantof. Îndreptându-se spre uşa de legătură, Sophie ciocăni şi intră. — Îmi cer scuze pentru întrerupere, spuse ea şi, la unison, se întoarseră şase capete s-o privească. Diether se afla la mijlocul introducerii, dar se opri brusc, se ridică de la locul lui din capul mesei şi traversă cu paşi mari şi repezi camera. — Nu-mi face asta, spuse el, printre dinţii strânşi. — Vreau numai să găsesc pantoful copilului, explică ea, zâmbind frumos în direcţia companionilor lui – toţi întorcându-i zâmbetul. — Atunci găseşte-l şi ieşi naibii afară! mârâi el. Contrastul dintre furia lui abia reţinută şi interesul favorabil al celorlalţi bărbaţi aprindea un răspuns în firea poznaşă a Sophiei. — Este alb şi îmblănit, explică ea, vorbind cu voce clară şi jucându-se acum fără jenă cu spectatorii, sunt sigură că este pe aici, pe undeva. Privirea ei străbătea încet încăperea. Iată-l, spuse ea, în cele din urmă şi, lăsându-se în genunchi, se întinse pe sub birou pentru a-l recupera. Succes! exclamă ea, agitând pantoful pentru a fi văzut de bărbaţi şi prelungind satisfăcător enervarea lui Diether, se îndreptă spre uşă. El o urmă. — Mai intră o dată, o avertiză el cu un ton scăzut, plin de furie, şi… — Ai să mă legi? Ai să-mi pui căluş şi ai să mă încui într-un dulap? sugeră ea uşor. — Îmi va face cea mai mare plăcere. — Poate altă dată, spuse Sophie şi, luându-şi rămas bun cu un fluturat de mână de la bărbaţii care priveau, se întoarse veselă spre ieşire.   [1]  opreşte, stai. (N.T.) [2]  bună dimineaţa. (N.T.) [3]  imediat, acum (N.T.) [4]  prietena dumneavoastră (N.T.) [5]  la reverere. (N.T.)

Unu           Pat conducea încet, atentă la numărul fiecărei străduţe pe care trecea. În Georgetown, cerul era acoperit de nori şi luminile felinarelor se amestecau cu ale becurilor ce ornau intrarea fiecărei case. Luminile lor se reflectau palid pe zăpada îngheţată de ger. Era un Crăciun ca în poveştile despre America de altădată. Vira pe strada N, cu privirea fixată asupra numerelor fiecărei case, apoi traversă la fel de încet intersecţia. „Asta trebuie să fie”, îşi spuse privind casa ce se înălţa maiestuoasă în colţul străzii. În sfârşit, ajunsese acasă. Opri maşina lângă trotuar, dar nu coborî, dornică să privească puţin casa de la depărtare. Era singura care nu era deloc luminată şi, în întuneric, i se distingeau cu greu liniile elegante. Ferestrele mari ale faţadei erau ascunse de o perdea de plante agăţătoare de care nu se mai îngrijise nimeni de câtva timp. Se simţea grozav de obosită după nouă ore de drum, dar descoperi surprinsă că nu e deloc grăbită să deschidă uşa şi să intre înăuntru. „Din cauza acelui blestemat de telefon, îşi spuse. Nu trebuia să mă las impresionată!” Cu câteva zile înainte de a-şi fi părăsit postul de la televiziunea din Boston, telefonista îi spuse: „E un nebun care insistă să-ţi vorbească. Îţi fac legătura?” Ridicase receptorul, se prezentase şi o voce masculină groasă, dar clară, îi şoptise. — „Patricia Traymore, nu trebuie să pleci la Washington! Nu trebuie să realizezi emisiunea despre doamna senator Jennings! Şi, mai ales, nu trebuie să te instalezi în acea casă!” Auzi brusc pe cineva ţinându-şi respiraţia. Telefonista? — Cine e? întrebă ea. Răspunsul, şoptit cu o voce guturală, o înfioră. Palmele i se umeziseră. — Sunt îngerul distrugerii, al eliberării şi al răzbunării! Pat încercase să nu se mai gândească la acest telefon. Nu era prima dată când avea de-a face cu aşa ceva. Era un lucru normal în lumea oamenilor de televiziune. Şi, cu toate astea, acest apel nu-i dădea pace. Plecarea ei pentru a realiza o serie de emisiuni despre „Femeile de guvern” fusese anunţată în presă, într-o mulţime de articole referitoare la programele viitoare ale televiziunii. Le recitise pe toate pentru a verifica dacă menţiona vreunul adresa unde va locui, dar nu găsi nimic. „Washington Tribune” publicase cel mai amănunţit articol: „Patricia Traymore, cunoscuta prezentatoare cu părul roşcat, cu vocea joasă şi ochi căprui a fost recrutată pentru o serie de emisiuni realizate de postul „Antena Potomac”. Portretele celebrităţilor prezentate la televiziunea din Boston au fost de două ori selecţionate pentru premiile Emmy. Pat are acest har de a-i face pe ceilalţi să-şi descopere sufletul. Primul subiect al emisiunilor sale va fi misterioasa Abigail Jennings, senator al Virginiei. După părerea lui Luther Pelham, redactor-şef la Informaţii în cadrul „Antenei Potomac”, emisiunea va puncta cele mai importante momente din viaţa publică şi privată a doamnei senator. Washington-ul aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă Pat Traymore va reuşi să spulbere misterul frumoasei Abigail. Amintirea telefonului o irita pe Pat. Mai ales intonaţiile vocii bărbăteşti când spusese „casa aceea” nu-i ieşeau din minte. Cine putea să ştie unde va locui ea? În maşină, se făcu frig. Pat îşi dădu seama că şi motorul se oprise de câteva minute. Un bărbat cu un diplomat trecu grăbit pe lângă maşină, se opri o secundă văzând-o, apoi, îşi continuă drumul. „Aş face mai bine să intru, înainte ca cineva să apuce să anunţe poliţia…”, îşi spuse. Poarta de fier de la capătul aleii ce ducea spre casă era deschisă. Pat parcă maşina pe aleea asfaltată şi îşi căută cheia în poşetă. Se opri în faţa uşii, încercând să treacă printr-un filtru raţional ceea ce simţea. Crezuse că-i va fi teamă. Dar, în loc de teamă, acum avea un chef nebun să intre, să-şi desfacă bagajele, să-şi pregătească o gustare şi să-şi facă o cafea. Învârti cheia în yală, deschise uşa, aprinse lumina. Casa era destul de curată. Dalele lucioase ale holului de la intrare reflectau lumina plăcută răspândită de aplice. Zugrăveala nu era prea recentă şi, chiar pe lângă lambriuri se putea întrezări culoarea anterioarei zugrăveli. O mare parte a mobilierului fusese restaurat, iar o altă parte lipsea. Probabil că a doua zi va primi mobilierul ei, rămas în garajul casei din Concord. Inspectă fără grabă parterul. Sufrageria clasică, largă şi luminoasă, era imediat pe stânga. La şaisprezece ani, în timpul unei excursii organizate de şcoală, ajunsese în Washington şi trecuse prin faţa acestei case, dar nu reuşise să-şi dea seama că toate camerele sunt atât de mari. De afară, casa părea mai mică. Masa lungă era pătată din loc în loc, ca şi cum de multe ori până atunci platourile cu mâncăruri fierbinţi ar fi fost aşezate direct pe lemnul lustruit. Dar Pat ştia că tot mobilierul din stejar masiv era moştenire de familie şi că ar fi meritat să ajungă pe mâna unor restauratori buni. Aruncă o privire în bucătărie, apoi în bibliotecă, dar nu zăbovi prea mult. Cunoştea destul de bine planul casei, aşa că porni spre salon, a doua cameră pe dreapta. Pe măsură ce se apropia, simţea că i se strânge stomacul de emoţie: ce caută aici? înnebunise? De ce se întoarse aici, când era mai bine să uite aceste locuri? Uşa salonului era deschisă. Ezită o clipă cu mâna pe clanţă, apoi deschise uşa. Cu degetele tremurând pe perete, căută întrerupătorul. Camera era mare şi frumoasă, înaltă, cu o draperie grea, asortată cu canapeaua de lângă fereastră. În rest, era goală, cu excepţia unui pian de concert, din lemn lucios, aşezat în partea dreaptă a şemineului. Şemineul… Pat se apropie de el. Mâinile şi picioarele îi tremurau. Pe frunte, îi apăruseră broboane de sudoare, iar palmele i se umeziseră. I se aşezase un nod în gât. Camera începuse să se învârtă cu ea. Alergă spre fereastra de pe peretele din stânga, deschise uşa de la terasă şi ieşi afară, fără să ţină cont de stratul gros de zăpadă care o îngheţa. Respiră adânc şi aerul rece îi îngheţă plămânii. Simţea că-şi pierde echilibrul şi se sprijini de peretele casei pentru a nu cădea. Ameţeala care o cuprinse făcea ca siluetele întunecate ale arborilor să-i danseze în faţa ochilor. Zăpada îi ajungea până la glezne. Umezeala îi ajunsese până la piele, dar nu voia încă să se întoarcă în casă. Mai trecură câteva minute lungi. Apoi intră, închise uşa, ezită, apoi – cu un pas hotărât – se îndreptă spre cămin. Cu degetele tremurânde, atinse cărămida rece şi se înfioră. Mult timp, secvenţe aparent fără legătură îi apăreau în minte, uneori în vis… Era copil din nou şi era în această casă. Invariabil, se trezea înspăimântată, încercând să ţipe, dar nereuşind să scoată niciun sunet. Dar, nu era numai teama… Se simţea abandonată… Oftă. „Adevărul e ascuns în casa asta!” îşi spuse.   * * *   Găsise fragmente de articole din ziare de pe atunci. Îşi amintea perfect titlurile: Deputatul de Wisconsin, Dean Adams – îşi ucide prea frumoasa soţie, apoi se sinucide. Fiica lor, în vârstă de numai trei ani, între viaţă şi moarte. Citise şi recitise de atâtea ori aceste articole că le învăţase pe de rost. „Profund întristat, senatorul John F. Kennedy a declarat: „Nu pot să înţeleg. Dean era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Niciodată nu am crezut că va fi capabil de un asemenea gest violent”. Ce l-ar fi putut împinge pe cunoscutul deputat la crimă şi la sinucidere? Circulase zvonul că el şi soţia lui erau pe cale de a divorţa. Dean Adams cedase nervos aflând că soţia lui a hotărât să-l părăsească? Probabil că se luptaseră până când unul dintre ei reuşise să pună mâna pe revolver. Pentru că – pe armă – amprentele lor se amestecau. Fiica lor fusese găsită lângă cămin, cu capul spart şi piciorul drept rupt. Veronica şi Charles Traymore îi spuseră lui Pat că fusese înfiată. Dar adevărul nu-l aflase decât în ziua în care intrase la universitate. Considera că e destul de matură pentru a-şi cunoaşte adevăraţii părinţi. Tulburată, aflase că mama ei era sora Veronicăi. — Ai fost în comă aproape un an. Niciun doctor nu credea că mai ai şanse să trăieşti, îi povestise Veronica. Când, în sfârşit, ai redevenit conştientă, erai ca un nou-născut ce trebuia să pornească de la zero. Mama mea – bunica ta – a dat un anunţ mortuar în presă. Nu voia ca scandalul să te urmărească toată viaţa. Eu şi Charles locuiam în Anglia pe atunci. Te-am adoptat şi toţi prietenii au ştiut că provii dintr-o familie de origine engleză. Pat îşi aminti cât de furioasă fusese Veronica atunci când îi ceruse să locuiască în casa din Georgetown. — Pat, nu are rost să te întorci acolo îi spusese. Ar fi trebuit să vindem casa aceea demult şi nu s-o tot închiriem. Ai ajuns cineva! De ce vrei să-ţi compromiţi viitorul răscolind trecutul? Rişti să întâlneşti oameni care te-au cunoscut când erai mică. Ar putea să-şi dea seama! Dar rămăsese hotărâtă şi nu cedase rugăminţii Veronicăi. — Am făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a o putea lua de la capăt. Dacă ţii atât de mult, poţi să pleci… Dar nu uita! Eu te-am prevenit! La plecare, se îmbrăţişaseră, la fel de emoţionate şi tulburate amândouă. — Ascultă-mă şi pe mine, se apărase Pat. Munca mea e să scot adevărul la lumină. Încerc să găsesc binele şi răul din viaţa celorlalţi; cum crezi că voi putea trăi liniştită dacă nu aş face-o şi pentru mine însămi?   * * *   Intră în bucătărie şi ridică receptorul. Încă de mică se obişnuise să le spună pe nume Veronicăi şi lui Charles, şi doar foarte rar – mamă şi tată. Dar se îndoia de faptul că acest lucru i-ar deranja sau i-ar răni. Veronica răspunse imediat. — Salut! Am ajuns vie şi nevătămată. Drumul nu a fost foarte aglomerat. — Ai ajuns unde? — Acasă în Georgetown. Veronica o sfătui să stea câteva zile la hotel, până când vor aduce mobilele. Fără să-i lase destul timp pentru a protesta, Pat continuă în grabă: — Te asigur că e mai bine aşa. Voi lucra liniştită în bibliotecă, iar mâine voi fi cât se poate de pregătită pentru interviul cu senatorul Jennings. — Eşti sigură că eşti liniştită acolo? — Sigur! Îşi putea imagina figura îngrijorată a Veronicăi. Apoi continuă pe un ton vesel: — Nu te nelinişti din cauza mea! Mai bine pregăteşte-te pentru călătorie. Ţi-ai făcut bagajele? — Bineînţeles. Pat, nu-mi place să te ştiu singură în seara de Crăciun. — Voi fi foarte ocupată cu emisiunea mea ca să mai am şi timp să mă gândesc. Şi noi am sărbătorit deja Crăciunul. Bun, acum trebuie să-mi aduc bagajele din maşină. Bucură-te de această a doua lună de miere şi fă dragoste cu Charles până te plictiseşti! — Pat! În vocea ei se amestecau dezaprobarea şi amuzamentul. Dar, înainte de a închide, îi mai dădu un sfat: — Încuie bine uşile! Pat îşi luă haina şi ieşi în aerul îngheţat al nopţii. În următoarele zece minute, îşi aduse tot bagajul în casă. Valiza în care avea lenjeria şi cuverturile era grea şi trebui să-şi tragă sufletul la fiecare două trepte urcate. Întotdeauna când ducea o greutate, avea impresia că piciorul ei drept va ceda. „Ar fi mai bine să aştept să mă ajute cineva mâine”, îşi spuse ea cu un regret. Dar cum putea fi sigură că ar fi cineva care să o ajute? Tocmai se schimbase şi se pregătea să bea o cafea, când auzi telefonul sunând. Zgomotul strident al soneriei răsună ca o explozie în liniştea casei. Pat tresări şi câteva picături de cafea i se prelinseră pe mână. Apoi, mai calmă, lăsă ceaşca pe bufet şi ridică receptorul. — Pat Traymore. — Alo? Pat? Strânse receptorul în mână, sperând ca vocea să nu o trădeze. — Alo, Sam? Samuel Kingsley, deputat în districtul 26 – Pennsylvania, bărbatul pe care îl iubea – celălalt motiv pentru care se hotărâse să se instaleze la Washington.