Eliminare definitiva de Sidney Sheldon
Prolog ...
Recent Posts
Sophie de Sidney Sheldon
CAPITOLUL UNU
SOPHI...
Flori de cires si coca cola de Sheldon Sidney
...
Prolog
Zair, Africa
...
" Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri
...
PROLOG
Berlin, Germania
...
PROLOG
La ieşirea din curbă, Roland începu...
Capitolul 1
SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spate...
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul unu
...
Posts
Eliminare definitiva de Sidney Sheldon
Prolog
Johor, Malaia1, 1953
Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la ţeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi şi o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîţiva metri în faţa lui. Nu i se mişcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea
înţepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziţia aceasta şi îşi sprijinise spatele de un copac.
Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi şi, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise şi soarele roşu începea să transforme iarăşi noaptea îngheţată de junglă într-o zi înăbuşitoare, sufocantă şi cu mirosuri putrede.
Insectele se treziseră de aproape o oră şi ţipetele lor triumfătoare - pentru că supravieţuiseră încă unei nopţi - sfîşiau
aerul inert. Undeva, departe, un tigru îşi dregea vocea, iar un porc mistreţ alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce
un parlament întreg de maimuţe, aflate în siguranţă în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare.
1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu acelaşi nume din Asia de SE, cunoscut şi sub numele de Malacca (n.t.)
Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze şi-şi dezlipi
privirea de la cătarea puştii. Se uită în dreapta. Caporalul
Togom, abia vizibil prin vegetaţia abundentă, se lăsase pe vine,
după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîţiva metri mai încolo.
Simţurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalaţi se mişcară
abia perceptibil spre Fylough şi, după o scurtă privire interoga tivă, Togom deschise uşor gura, lăsînd să se vadă dinţii gal beni, ca de cal. Perii ţepoşi de pe buza de sus se depărtară
precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea
"Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat îşi strînse
buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment şi se uită fix peste
umărul lui Fylough.
Fylough întoarse încet capul în direcţia privirii lui Togom şi
atinse uşor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna
patul unei puşti Bren. îşi miji ochii în încercarea de a zări ceva
prin lumina slabă şi văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga
lui. Imaginea ce i se înfăţişa era întunecată de junglă, dar stră bătută de scînteieri şi scurte reflectări ale soarelui, care începea
să se întrezărească printre frunzele de deasupra.
Ceva se mişcase.
O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Şi nu auzise
nici un zgomot - doar o senzaţie. Togom văzuse ceva. Sau
avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simţea din nou. Fylough
îşi roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste umărul lo cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough îşi mişcă privirea,
căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziţia celui de-al
patrulea om din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din
partea cealaltă a pîriului şi, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn
al celeilaltei puşti, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de paşi. Tovarăşul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough
spera că nu adormise, moleşit de soarele cald care îi încălzea
spatele.
Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o
linişte sinistră, nori negri se apropiaseră şi se întrepătrunseseră,
ascunzînd soarele ca o cortină mare de catifea. Fără veste,
cerul se deschise dintr-o daţă şi ploaia se prăvăli nemilos prin
6
acoperişul şubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.
• dea decît pînă la cîţiva paşi.
Fylough clipi des, jenat de ploaie, şi-şi aruncă printr-o mişcare bruscă din cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului.
IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa ameninţa să
nsa din matcă; la suprafaţă apărură burţile argintii ale peştilor
Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, ameţiţi de praful de rădăcină tuba.
La zece kilometri de marginea junglei - un marş de trei zile
de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora peşti ca
sa aibă ce mînca.
Kim Cheong deschise ochii şi ascultă ropotul ploii pe frun le late ce ţineau loc de acoperiş deasupra adăpostului său de
bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet şi îşi strînse pe trup sarongul, încer cînd să se apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să îşi as cundă tremurul şi se ruga să vină mai repede ziua. Pentru că
aducea cu ea căldura dătătoare de viaţă, apoi arşiţa şi apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma
apoi munca — şi frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori şi
continua în amurg, rămînînd şi noaptea în subconştient, pînă
cînd somnul o micşora, fără însă a o alunga. Ah Lian îşi trăia
teama chiar şi în vis.
Kim Cheong dădu la o parte cearşaful subţire de bumbac şi
se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-şi
dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să îşi vadă
ceasul, dar simţea orele din obişnuinţă. Mai erau numai zece
minute pînă la deşteptare, iar tabăra era cufundată în linişte.
Mai erau încă cincisprezece bărbaţi ca el, întinşi în pat, trezi,
ascultând, şi alţi trei care se chinuiau să îşi stăpînească frica.
Trupurile lor abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro şiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed şi impene trabil. Se ridică şi îşi strînse cordonul de la chiloţii albaştri.
Deşi nu prea era nimic de strîns în cordon.
Kim Cheong era slab, slab şi înfometat, şi avea o cavitate
acolo unde ar fi trebuit să îi fie burta. Pielea palidă, cenuşie,
era întinsă pe oase şi plină de urme ale malnutriţiei şi ulceraţii
7
nevindecate - semne ale lipsei de proteine.
La douăzeci şi cinci de ani, arăta aşa cum urma să arate
pentru tot restul vieţii: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va
avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat şi
împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica
nu era trasă. îşi trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în
colţ, şi luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,
luă încă o gură de apă şi, fără să guste, înghiţi. Se ridică şi veni
lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.
— S-a făcut ora? şopti ea.
Nu vorbea decît în şoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi se aproape un an într-o lume a tăcerii şi nu cunoştea alt fel de a
vorbi.
— Şst... îmbracă-te.
Ah Lian îşi scoase sarongul şi se îmbrăcă într-o pereche de
pantaloni largi. îşi strînse o fîşie de bumbac neprelucrat în
jurul sinilor ei micuţi, presîndu-i nemilos, şi-şi trase peste cap
o cămaşă mare, neagră. Era o fiinţă fără sex. Apucă o puşcă
încărcată, cu o singură ţeava, şi ieşi după Kim Cheong să îşi
ocupe poziţia pe perimetrul taberei. Fata aşeză ţeava puştii în
V-ul unui copăcel, aşa cum o învăţase Kim Cheong. Era nece sar. Puşca nu avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea
era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne fereşte
să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o
avertizase. I se spusese doar să-şi aşeze ţeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.
Stăteau în linişte şi priveau în noaptea aflată pe ducă, aşa
cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu
cîteva luni în urmă, şi aşteptau tremurînd pînă cînd noua zi
alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenuşii, umede.
Şi apoi, ca prin minune, se făcea lumină şi, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea şi soarele se strecura printre nori,
pentru a le arăta jungla pe care o cunoşteau chiar prea bine, iar
păsările şi insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopţi lungi
de douăsprezece ore.
In timp ce tabăra revenea la viaţă, Ah Lian intra din nou în
rutina zilnică. Se aşeză în locul santinelei care păzise pînă
8
Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost ţiIjUte în loc de glodul roşiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7
ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială:
i'pisprezece bărbaţi, toţi chinezi, plus o fată de paisprezece ani.
Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă
li brîu şi se aşeză la coadă pentru a-şi lua cele două mîini de
i irez rece (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă
focul), jumătatea de peştişor şi bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colţul colibei comune, şi
( lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariţie a
' >arelui, se întorcea cu forţă sporită. Nu era plăcut. Şi nici
l ald. Ploaia cădea oblic, micşorînd bucata cît de cît ferită de
l iire acoperişul de frunze late, şi culca la pămînt plantele din
grădina de legume de dincolo de gardul taberei.
Kim Cheong îşi aruncă pe umeri un prosop uzat şi murdar,
dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă cuse pe braţele osoase şi nici să-şi înceteze clănţănitul dinţilor.
— Termin în dimineaţa asta, îi şopti el lui Ah Lian. Rîul e
plin, o să avem mîncare destulă. Tu'eşti la grădină..., zise el şi
o privi cu coada ochiului. Să stai în susul pantei. Cine ştie...
— Mai bine vin cu tine să culeg peştele. Nu suport să stau
la grădină.
— O să faci ce-ţi spun! se răsti el, dar fără răutate.
Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.
— Oricum n-ai putea căra tot peştele pe care am să-1 strîng.
— Nu te mai lăuda, şînt sigură că ai sa te întorci iarăşi cu
mîna goală şi ai să mănînci tot varza şi chili-ul meu.
Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă
de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a ştiut vreo dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a uitat cu desăvîrşire. A
uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă şi să plîngă! Ah
Lian nu se gîndise vreodată la aşa ceva. La îngrozitoarea şi
înaintata vîrstă de paisprezece ani şi ceva, Ah Lian, o revoluţi onară devotată, nu avea dreptul la emoţii de proletariat, nici
chiar dacă şi le amintea.
— Şi soldaţii?
— Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.
Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli pea cu greu de cerul gurii, şi se uită în gol în direcţia podelei
de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de
District şi comandantul plutonului.
Hang Lee era bătrîn, avea cel puţin patruzeci de ani. Lup tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde veniseră,
dar - aşa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă
uşoară în comparaţie cu englezii.
Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe
adevăraţii soldaţi ai junglei; fusese un război civil bun. Dar
aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine zii malaiezi împotriva forţei Imperiului Britanic.'Şi armata bri tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în
'42, cu japonezii, nu şi-au pus mintea Acum erau peste tot; ei
şi cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar şi cele mai as cunse colţuri ale junglei.
Probabil, că Hang Lee simţise ochii lui Kim fixîndu-1. îşi ri dică privirea din castronul de lemn, ca şi cum ar fi auzit între barea şoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, îşi şterse
cu mîna o firimitură de mîncare din barbă, băgă degetul în
gură şi-1 supse pînă rămase curat. înghiţi, apoi dădu din cap ca
un om ce-şi scutură maşinal picăturile de ploaie de pe faţă şi se
întoarse la orezul său.
— Sîntem în siguranţă aici, pînă ne mutăm mai aproape de
satul Cha'ah.
Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul şi varza pe jumătate
mestecată, şi-şi lăsă privirea asupra lui Ah Lian.
— Gîndeşte-te, tovarăşe, Cha'ah... mîncare! Carne, ouă,
pui...
— Şi came? şopti Ah Lian.
Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se
îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor şi îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul lui Kim Cheong. Zgomotul metalic
al ploii care lovea jungla din jur şi ropotul infernal de pe acoperişul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare de a vorbi. Hang Lee coborî castronul din dreptul feţei şi
«rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap
f I făcu acelaşi lucru spre alţi doi bărbaţi. Toţi trei se ridicară în
picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe
jBOperiş şi, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă
ii.iinbulină, păşiră prin cascadă direct în ploaie.
Kim Cheong făcu un gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braţ şi
I II uni spre ieşirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse r cu două zile în urmă, la operaţiunea de îndiguire a pîrîului.
Mergea cu capul plecat, iar ceilalţi doi tovarăşi ai săi - unul
rărind un sac făcut din prelata unui camion părăsit şi celălalt
CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau pe urmele
paşilor lui. Păreau nişte fantome. De fapt, acesta era motivul
pentru care se mai aflau încă în viaţă. După un timp, Kim
( lieong înainta singur cincizeci de metri şi aşteptă. Ceilalţi doi
il urmară. Apoi, repetară figura exact în acelaşi fel. Kim
( lieong studia terenul şi înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe
acolo toată blestemata de armată britanică, fără să lase nici o
urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri rupte, asculta, adulmeca.
Nu se simţea fum; nici qfter-Şave, nici mîncare, nici fecale la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor paşi,
scoase un mîrîit animalic şi, cînd îi întîlni iarăşi pe însoţitorii
săi, o luă spre luminişul dinspre pîrîul zăgăzuit
Fylough îşi întoarse privirea spre uima de noroi.
Kim Cheong stătea nemişcat în ploaia care-i şiroia pe faţă şi
pe trup şi studia ultima urmă care ducea spre locul de prins
peşte. Ceilalţi doi dispăruseră în urma lui, la o distanţă destul
de mare. Se uita suspicios şi foarte, foarte atent la Fylough.
Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de getele unei mîini de pămînt şi-şi aşeză Stett-ul pe genunchi.
Ţeava era îndreptată spre caporalul Togom.
Avusese un noroc orb. Kim nu văzuse nimic altceva decît
urma deformată de picior şi o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se
ridică, reprimîndu-şi suspiciunea Şi fiorul din ceafă, şi făcu un
pas înainte. Togom şi Fylough apăsară pe trăgaci în acelaşi
timp şi, după o fracţiune de secundă, ţevile celor două mitraliere
11
Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.
Fylough sări în picioare.
•—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalţi. Hei, tu - ia-o de-a
lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe de. Togom, după mine.
înşfacă arma lui Kim şi o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.
îşi cobori vocea şi strigă printre dinţi celuilalt din echipă, care
nu se vedea:
— Stai acola unde eşti, acoperă urma. Tokachil, continuă
el, hai cu noi.
Cu Tokachil alături şi cu arma în spate, Fylough pomi alu necînd şi împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Ştia că,
doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin împreju rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puţin
probabil, iar o şezătoare la strîns de peşte s-ar face fără arme.
Vor pleca destul de repede de pe aici şi se vor feri de orice atac
armat venit să răzbune moartea chinezului!
Avea dreptate. Reacţia însoţitorilor lui Kim Cheong veni
prea tîrziu. Unul din ei ridică ţeava mitralierei şi trase lung,
fără ţintă, în direcţia împuşcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe
celălalt, care, aruncîndu-şi sacul, o luase la goană pe cărarea
îngustă. Dar nu înainte de a vedea faţa albă a lui Fylough.
— Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, şopti Togom şi
îşi schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.
Se strecură pe lîngă Fylough şi, mişcînd ţeava de la stînga
la dreapta, goli încărcătorul în direcţia zgomotelor. Fylough
clătină din cap şi zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,
apoi o luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să ţină
pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd şi gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor paşi care împroş cau în lături apă şi noroi.
Doar maimuţele, acolo sus, în copaci, începeau să-şi revină
după şocul zgomotului asurzitor. îşi regăseau vocile şi umpleau aerul biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare.
Cînd făcură o pauză, să-şi tragă sufletul, Fylough se opri şi ascultă. Nu se auzea nimic din faţă. Nici prăbuşirea vreunui trup
12
pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea.
Ajunseseră.
Togom îi atinse cotul şi se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului şi, urmînd diu-cţia arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor,
prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.
Fylough strînse mai puternic patul carabinei şi-şi plimbă
nervos degetul pe piedică. Era trasă. Pipăi fundul încărcătoru lui; îl schimbase, era nou, plin, şi îl simţi prins bine, solid, în
locaşul lui. Nu încercă să îşi oprească ticul nervos - contracţia
tutui muşchi de la ochiul stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul
din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau
naştere la idiosincrazii.
' Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau neregulat, vîjîiau şi loveau cu sunet
.ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese i & in tabără.
Togom răspunse împuşcăturilor cu o rafală rapidă de focuri
si se repezi de-a lungul potecii. Cu siguranţă, în apropiere tre Imie să fie o capcană: o groapă mascată, plină de beţe de bam bus ascuţite ca nişte spade, care aşteptau un novice să se înfigă
în ele.
— Tuan!
Fylough dădu din cap fără să se uite în jur şi se sprijini de
trunchiul unui copac mare.
— Vino încoace, spuse el printre dinţi şi, lăsîndu-se în jos,
aruncă o crenguţă spre Togom.
Poc!
Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Şi, totuşi, încă nu
se vedea nimic. Doar sunetul, reverberaţia ultimului foc de ar mă care năştea ecouri în junglă şi se îndepărta ca un tunet, din tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi
tăiau calea Crengile fuseseră tăiate şi se aplecau deasupra po tecii pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era
aşezat un buştean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După
13
el se afla o groapă plină de beţe de bambus ascuţite, lungi de
un metru - o capcană cu dublă funcţionalitate: pentru porci
sălbatici şi pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauţii.
Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta. Sări peste groapă,
urmat de caporalul care îşi ţinea strins arma sub braţ. In spatele
lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puştii
sale Sten şi îşi croia drum printre crengi şi peste buştean.
Acum erau în cîmp deschis.
De partea cealaltă a grădinii de legume care se întindea pe o
latură a pantei, cei doi terorişti se tîrau cu greu, încercînd să se
ţină pe picioare. Santinela plecase în altă direcţie. Tabăra părea
părăsită. Din fericire, ploaia torenţială se transformase într-o
burniţă caldă. Dar nimeni nu observase.
Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare şi ţinti silueta
celui din faţă.
Pac! Pac! Pac!
Se opri şi privi atent. Apoi trase încă patru focuri. Nimeni
nu ţipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul şi înjură, în
. timp ce silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat
aruncă o privire scurtă peste umăr, alunecă şi căzu în patru
labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată
peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate şi trase de la nive lul şoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonţul plecă
inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-şi alunge apa de pe
ochi şi scutură din cap. Nu era suficient Pe faţă îi şiroia apă în
continuare. Ii era greu să ţintească. Lîngă el, mitraliera Bren
răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împuşcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.
Chinezul căzu iarăşi în genunchi, sâpînd panicat în glod.
Aproape ajunsese la coliba de bambus. Ştia că, o dată intrat în
ea, va fi în siguranţă sau aproape. Doar cîţiva metri... Aruncă o
privire în spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei
pline de clisă. Ii vedea picioarele alunecînd şi luptîndu-se să
rămînă în echilibru.
Se simţea aproape în siguranţă. Apoi Fylough se opri, se
propti bine pe genunchi şi pe coate şi privi cu ochii inundaţi de
14 '
ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect
Asiaticul abia apucase să se liniştească şi glonţul grăbit al
lui Fylough îl lovi în braţ. Dar şocul impactului nu îl opri.
Apoi al doñea şi al treilea glonţ îi intrară cu un zgomot surd în
spate. Lovitura îl zgudui, dar reuşise să ajungă. Apucă pragul
colibei, se împletici, se întoarse sfidător şi trimise încă un foc
la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse
o greşeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm
lovind bambusul de alături, chiar cînd reuşise să se agate de
peretele firav. Dar întârziase o fracţiune de secundă. Următorul
foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus şi i se în fipse în şira spinării, jos. Fără să-şi dea seama că a fost lovit
din nou, se trezi cu faţa în pămîntul clisos. încercă să se ştear gă la ochi; era vag conştient de faptul că puşca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la
cîţiva metri de el şi se simţi tîrît de braţe, pe spate. O mînă îi
şterse glodul de pe faţă, iar ploaia curată îi splăla ochii. Şi, to tuşi, nu simţea durere; doar frica.
Togom puse piciorul pe burta chinezului şi îi studie faţa
— Deschide ochii, bangkal! spuse el.
Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu sese şi văzu zîmbetul lui Togom, care îşi arăta toţi dinţii. Dar
zîmbetul caporalului nu trecea de dinţi, era unul superficial.
— îl cunoşti? întrebă Fylough întors din scurta recunoaş tere a taberei goale.
— Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu ştia să
gătească!
Togom cîştigase Haji HaŞim, George Medal şi alte medalii
în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern bri tanic recunoscător şi luptase într-un război adevărat cu cei pe
care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja ponezii. Iar acum se bucura de războiul împotriva celor alături
de care luptase şi trăise timp de trei ani. Togom avea inspiraţia
de a alege partea învingătoare.
— Eşti sigur?
Togom confirmă printr-o mişcare din cap.
15
Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui
Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă şi, o dată cu
primul val de durere, simţi nevoia să ţipe. Dar sunetul nu-1 de ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta
chinezului şi, cînd ţipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse
pe un ton de conversaţie:
— Unde ţi-s chinezii? Cîţi sînteţi, Lee? Unde vă întîlniţi?
Togom propti ţeava firen-ului în gîtul celuilalt şi îi arătă
dinţii. Totuşi, nu părea prea binevoitor.
— Hai, băiete, zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură
cu mitraliera. Salvează-ţi viaţa. Repede.
Lam Lee închise ochii şi îşi adună toate puterile ca să scui pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:
dăduse un răspuns. începu să ţipe.
Fylough şi Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri dică din umeri, îşi şterse apa de pe ochi şi apoi, fără să se uite
în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată
colibă şi îşi aprinse o ţigară. Aşeză alte două ţigări uscate pe
masa primitivă de lingă aşa-zisul pat al lui Kim Cheong, se
aşeză pe marginea de bambus şi, trăgînd cu plăcere fum în plă mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.
Togom, care îşi ţinea încă piciorul pe burta chinezului, miş că mitraliera aşa încît ţeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din ţipat Caporalul
strîmbă din nas, ridică ţeava cinci centimetri şi apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanţe grele 303 pă trunseră în inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi şi
îşi frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja nu îl mai interesa fostul lui tovarăş.
Sophie de Sidney Sheldon
CAPITOLUL UNU
SOPHIE se ghemui lângă cărucior.
— Von Lössingen, citi ea, arătând spre literele cizelate în aur care erau împodobite cu un blazon de-a lungul peretelui din sticlă fumurie a clădirii birourilor. Acesta este numele tatălui tău şi, în numai câteva minute, i te voi prezenta, şi neliniştea îi strânse stomacul – o, băiatule, va fi o surpriză.
Cu ochii lui albaştri serioşi, băieţelul privi în gol ca şi cum ar fi reflectat la adevărul cuvintelor ei, apoi bolborosi şi sparse o bulă.
Ridicând bagajul supraîncărcat pe umerii ei, Sophie îşi luă valiza şi sacul de voiaj şi porni cu hotărâre în josul cărării. Când i-a cerut taximetristului să-i ducă la birourile Von Lössingen pe o proprietate industrială situată la nord de Cologne, n-a avut idee la ce se poate aştepta, dar complexul era impresionant. Pe partea stângă, dincolo de acrii întregi de maşini parcate, se întindea ceva din cărămidă roşie care, judecând după zgomotul înfundat, trebuia să fie fabrica, în timp ce în dreapta ei erau atelierele, depozite şi, în depărtare, se vedeau docurile străjuind Rhinul. Mâna Sophiei se strânse pe bara căruciorului. Acum avea nevoie ca tatăl lui Rudy să fie impresionat de fiul lui, pentru că altfel… Nu, refuză ea să se gândească la asta. Era esenţial să-şi păstreze optimismul.
Uşile de sticlă se deschiseră glisând şi cu un pas, în timp ce răceala dimineţii de februarie rămăsese în urmă, ea intră într-o lume calmă care era dată de căldura aerului condiţionat. Lăsând jos valiza şi sacul de voiaj, Sophie îşi trecu nervos degetele prin părul lung şi negru. Holul de intrare, îmbrăcat în marmură, recepţionera cu părul strâns coc, cei trei oameni de afaceri cu mape care ieşeau grăbiţi din lift, toate erau îmbibate cu un aer de sobrietate, dar cu coama ei încurcată de vânt, purtând o haină de ploaie, o jachetă de schi violetă şi pantaloni – prevăzând că s-ar fi putut să ningă, dintr-o dată s-a simţit prea obişnuită, prea prost îmbrăcată, în afara acelei lumi şi, încărcată cu atâtea bagaje, aducea oarecum a hamal.
— Aş dori să-l văd pe domnul Von Lössingen, spuse ea în germană, imediat ce ajunse la biroul de recepţie. Acel domn…
— Este un singur domn Von Lössingen aici, anunţă fata, întrerupând-o fără posibilitate de replică. Sunteţi programată?
Îşi scutură capul.
— Nu.
— Aveţi nevoie de programare. O agendă de birou fu frunzărită. Domnul Von Lössingen a dat instrucţiuni că nu acceptă nici un vizitator în săptămâna aceasta, deci prima posibilitate ar fi lunea viitoare, dimineaţa.
— Lunea viitoare? repetă Sophie, nevenindu-i să creadă.
— Da, deşi voi avea nevoie ca secretara lui să-mi confirme aceasta.
După toate planurile ei, toate cheltuielile, toate chinurile ei psihice, motivul călătoriei ei devenea de necomunicat pentru următoarele cinci zile! Cum putea el să-i facă una ca asta? se întrebă ea, cu spaimă. Şi de ce? Izbucnea iritarea. Din informaţiile disperate pe care le avea despre Johannes von Lössingen, părea într-adevăr posibil ca indisponibilitatea lui să fie datorată faptului că s-a schimbat de curând, ceea ce însemna că acum el nu are altă alternativă decât să recupereze o seamă de probleme pe care trebuia să le rezolve demult. Ei, aceasta era problema lui, nu a ei.
— Am nevoie să-l văd astăzi. Vin de departe şi este important, explică ea.
Recepţionera îi acordă un zâmbet programat să fie politicos.
— Îmi pare rău. Nu poate fi deranjat.
— Este foarte important, insistă Sophie.
— Luni dimineaţă la ora nouă este prima posibilitate.
Îşi încruntă sprâncenele. În caz de nevoie ar putea, se gândea ea, să amâne confruntarea până săptămâna viitoare, dar de ce s-o facă? Actuala încurcătură nu i se datora ei, şi ea nu putea suporta să stea ca pe ace, din cauza unuia care purta jumătate din vină.
— Domnul Von Lössingen şi cu mine suntem prieteni, declară Sophie, făcându-şi în gând cruce cu degetele.
De fapt, poziţia ei era de asociată a unei prietene, dar părea îndoielnic că o legătură atât de subţire să poată să zdrobească baricada pe care o construise germanul în jurul lui pentru a se sustrage – şi dacă era necesară o mică deformare a adevărului, fie şi aşa.
— Prieteni? La această veste, recepţionera o privi de sus în jos, fapt care a dus la o trecere în revistă a pomeţilor ridicaţi ai obrazului, a părului ei înfoiat şi zburlit de vânt, a figurii mici şi neastâmpărate. În cazul acesta, cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu secretara lui, spuse ea, şi închise agenda de birou cu un pocnet. Dacă luaţi liftul, la etajul patru, biroul ei este drept în faţă.
Sophie zâmbi.
— Mulţumesc.
Într-un birou modern plin cu ultimele noutăţi în domeniul aparaturii electronice, găsi o blondă zveltă, îmbrăcată într-un costum de ofiţer de marină, având în jur de 40 de ani, care scotea paginile imediat ce erau trase de un fotocopiator.
— Aş dori să vorbesc cu domnul von Lössingen, explică Sophie, după ce reuşi să se introducă, cu bagajele şi cu bebeluşul.
— Vă cred, dar din păcate nu se poate. Femeia afişa un zâmbet politicos. Momentan este în toiul unei şedinţe de management şi într-un sfert de oră aşteptăm un grup de vizitatori care sunt programaţi să rămână cu el pentru tot restul zilei.
— Nu va fi un spaţiu liber între şedinţă şi sosirea vizitatorilor? întrebă ea.
— Ar putea fi câteva minute, dar – aruncă o privire protectoare spre uşa ce, în mod sigur, conducea în biroul şefului ei – mă îndoiesc că l-ar încânta să fie deranjat.
— Am să aştept până ce termină, afirmă Sophie hotărâtă, lăsând să cadă valiza şi sacul de voiaj şi dându-şi jos bagajul din spate, se lăsă pe un scaun.
Secretara ezită, ca şi cum ar fi vrut să protesteze, dar apoi oftă şi-şi continuă treaba.
— E atât de dulce, spuse ea, zâmbind bebeluşului, care-i răspunse cu un zâmbet ştirb.
— Şi foarte cuminte, îl lăudă Sophie. Trase fermoarul costumului albastru matlasat şi îi dădu jos gluga. Am venit de la Londra cu avionul în dimineaţa asta, spuse ea, aranjându-i o şuviţă de păr blond într-o buclă în vârful capului şi, în pofida faptului că a fost trezit în zori şi încontinuu dus dintr-un loc în altul, nu protestează.
— Sunteţi englezoaică? Germana dumneavoastră practic nu are accent şi n-aş fi ghicit niciodată. Secretara se aplecă deasupra căruciorului să îi vorbească bebeluşului. Îţi place asta? întrebă ea, când bebeluşul întinse o mână şi apucă de pandantivul de porţelan care atârna de un lănţişor la gâtul ei. Mi l-a dat mama vitregă a domnului von Lössingen, îi spuse Sophiei, în timp ce Rudy încerca zadarnic să-şi bage pandantivul în gură. La fiecare Crăciun îi dăruieşte fiecărei femei din personalul biroului un cadou special ales – dar poate ştiţi asta? Sophie scutură din cap. Doamna von Lössingen ne invită pe toţi să luăm cina acasă la dânsa, explică femeia, căreia îi plăcea în mod clar să flecărească. Îmi place atât de mult să merg acolo, de fapt cui nu i-ar plăcea să viziteze o vilă frumoasă pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din Bad Godesberg? Mai întâi am servit aperitive, apoi o masă delicioasă şi după aceea… De-a lungul coridorului se închise o uşă şi se auzi zgomotul produs de mai mulţi oameni care se îndreptau. Şedinţa se terminase. Dacă mi-ai spune numele tău, zise ea, desfăcând pandantivul din strânsoarea lui Rudy, m-aş interesa dacă ar fi posibilă o întrevedere rapidă. Scuză-mă.
Interfonul de pe biroul ei scoase un bâzâit scurt şi când răspunse, o voce aspră bărbătească îi ceru să-i ducă înăuntru copiile, plus o serie de dosare şi, de asemenea, să ia o notă pe care el o completase şi care trebuia scrisă la maşină.
— Am să intru acum, decise Sophie, în timp ce sertarele erau deschise într-un fişier de date şi pliantele căutate în grabă.
— Aşteptaţi şi daţi-mi voie să întreb mai întâi. E într-o presiune continuă, aşa că…
Pentru a doua oară, interfonul bâzâi.
Johannes von Lössingen era sub presiune – dar ea? se gândea Sophie, răzvrătindu-se în gând, în timp ce vocea cerea ca încă un dosar să fie adăugat listei. Tot timpul, de când cu două săptămâni în urmă, a simţit cum i se rupe inima şi i se agită stomacul când şi-a dat seama că, după ce şi-a făcut o carieră din a avea grijă de copii, practic rămăsese să crească ea unul, a fost agitată, nervoasă, chinuită de coşmaruri, care i-au dat zile fără odihnă şi nopţi de insomnii. Nu, nu va amâna confruntarea cu nici o clipă în plus.
Ridicându-se, Sophie împinse căruciorul, ciocăni scurt şi deschise uşa de legătură ce dădea într-o încăpere spaţioasă. Ochii ei verzi-căprui se îngustară. La un birou din lemn de nuc din faţa ferestrei stătea un bărbat lat în umeri, capul lui blond fiind aplecat în timp ce scria nişte ultime propoziţii într-un document. Deci acesta era play-boy-ul din Vest? îşi ridică bărbia, trase adânc aer în piept şi începu să-l împingă pe Rudy de-a lungul covorului crem, înspre el.
— Halt, halt![1], exclamă secretara, realizând prea târziu ce se întâmpla şi alergând în urma ei.
Bărbatul îşi ridică privirea.
— Doamnă Gerlach, am crezut că am fost clar atunci când am spus că nu vreau să văd pe nimeni.
— Da, domnule von Lössingen, aşa este, aprobă ea tulburată. Oricum, tânăra doamnă a venit din Anglia şi este o…
Sophie îşi arătă cel mai ademenitor zâmbet.
— Guten Morgen[2], spuse ea în germană.
— Bună dimineaţa, i se răspunse în engleză, apoi vorbi din nou în germană. Ai copiile?
Secretara se întoarse în biroul ei, apoi trecu în grabă pe lângă Sophie să le predea şi să primească nota.
— Aduc nota într-o clipă, spuse repede şi ieşi grăbită, închizând uşa în urma ei.
— Vă mulţumesc că-mi acordaţi câteva minute din preţiosul dumneavoastră timp, spuse Sophie, cu o înţepătură ironică pentru că, deşi ajunsese la biroul din lemn de nuc, Johannes von Lössingen studia copia de deasupra şi încă îi ignora prezenţa.
El termină de citit, apoi îşi împinse scaunul.
— Sunt cam grăbit, spuse el, vorbind cu uşurinţă o engleză curată, cu o voce adâncă, aşa încât, orice ar fi, aţi putea, vă rog, să fiţi cât mai scurtă?
Deoarece se îndrepta spre o masă rectangulară de conferinţă, îmbrăcată în piele, care era într-o parte a încăperii, privirea lui Sophie îl urmărea surprinsă. Imaginea pe care şi-o făcuse despre ticălosul din poveste era a unui caracter iresponsabil, sentimental şi uşuratic şi totuşi acest bărbat emana o autoritate înnăscută. Se purta calm şi avea un aer tiranic, într-un costum gri-petrol care-i venea perfect, cămaşă albă şi cravată închisă la culoare, arăta concentrat, inteligent şi profesional. Ochelarii cu rame de aur întăreau această impresie. Ea şi-l imaginase, de asemenea, ca pe un adolescent de douăzeci şi ceva de ani, dar era un bărbat adult, cu un aer de maturitate, care lăsa cu greu să i se ghicească vârsta, deşi ea l-ar fi situat pe undeva pe la mijlocul anilor ’30. Şi vesela, tânăra Lissete a fost atrasă de el? o voce în mintea ei protesta.
Dar aparenţele pot înşela, îşi aminti Sophie, în timp ce el se mişca în jurul mesei, punând câte o copie pe fiecare din cele şase suporturi pentru sugativa care, împreună cu uneltele de scris, un pahar de băut şi o sticluţă cu tuş, erau aşezate la distanţe egale. Chiar dacă cuvinte ca „integru” şi „demn de încredere” îi treceau prin cap, urmărindu-l cum se mişcă prin încăpere, i se părea clar că era vorba de o afacere bună, mai puţin important fiind să o privească în ochi şi că nu putea să-l numească Domnul Principii. În acest caz, produsul nu corespundea ambalajului, se gândi ea în mod concis.
— Continuă, ordonă el, când ea rămase tăcută.
Sophie îşi umezi buzele. Deşi repetase de multe ori ce avea să spună, ea nu prevăzuse că trebuia să se adreseze cuiva atât de stăpân pe sine şi rece, nici atât de puternic, iar acum, înfăţişarea lui o tulbura şi făcea dificilă abordarea subiectului. Intenţia ei fusese să-l ia direct, să-l pună scurt sub acuzaţie şi totuşi aceasta părea aproape o impertinenţă. De asemenea, se îndoia că el ar accepta indiferent şi supus critici de la o străină – n-are importanţă cât de justificate ar putea fi acele critici. Îi aruncă o privire pe sub gene. Să şi-l facă adversar fără a fi nevoie nu i-ar fi convenit. Ceea ce trebuie să facă, se hotărî ea printr-o modificare rapidă a strategiei, era să povestească faptele într-un mod cât mai impersonal şi fără să-l acuze şi să-l lase să ia iniţiativa, mai întâi prin recunoaşterea păcatelor lui şi apoi prin acceptarea obligaţiilor lui.
— Cu aproximativ 18 luni în urmă, întreprinderea Von Lössingen a avut un stand la un târg internaţional de comerţ Cologne, începu Sophie, împingând căruciorul după el, deoarece se retrăsese în partea cea mai îndepărtată a mesei şi…
— Aşa zisele legi despre „cum se vinde” ar putea predica litania care te învaţă să mergi drept la vârf, dar dacă faci reclamă pentru un spaţiu pentru târgul englez pe care-l aşteptăm, există departamentul de reclamă de care ai nevoie, nu de mine, îi spuse el.
Ochii migdalaţi ai Sophiei se deschiseră larg.
— Eşti angajat aici? întrebă ea.
— Sunt directorul executiv. Ce credeai că sunt, un nume simbolic de familie, căruia i se permite să ocupe un birou, ca indulgenţă şi vitrină? întrebă el sardonic.
Răspunsul a fost afirmativ. Deşi ea ştia că tatăl lui, fondatorul întreprinderii, a murit cu câţiva ani în urmă, bănuise că prezenta lui la birou era o favoare de nepotism. În mod clar a-nţeles lucrurile greşit, recunoscu Sophie – câteva dintre ele. Şi totuşi, dacă Johannes von Lössingen era un priceput om de afaceri, atunci, oricare ar fi fost celelalte greşeli ale lui, poate că el avea, de asemenea, potenţialul necesar pentru a fi un părinte bun? Pentru prima dată, de două săptămâni, îngrijorarea care-i strângea pieptul ca o bandă de oţel, slăbi puţin. Orice fel de părinte ar fi mai bun decât nici unul, dar Rudy avea nevoie de un părinte care să i se dedice.
— Nu vând spaţiu, spuse Sophie, gândindu-se că, îmbrăcată aşa cum era şi însoţită de un bebeluş, părea o comis-voiajoare foarte ciudată. Sunt aici din cauza… legăturii care a început la târgul comercial.
El îi aruncă o privire plină de semnificaţie.
— Legătură? întrebă el.
Ea îl urmărea în timp ce el continua să împartă hârtiile. El se plimba plin de semnificaţie şi ea avea nevoie să-şi păstreze şirul ideilor.
— Relaţie. Relaţie cu fata care a lucrat pentru un participant londonez la târg, spuse Sophie, hotărând că, deşi engleza ei era fără cusur, el ar fi putut să înţeleagă mai greu. Relaţia poate că a fost într-un stadiu de început, dar a fost apropiată şi fata a crezut că va deveni un angajament serios. Aceasta a fost şi impresia pe care a avut-o când a dat un telefon mai târziu pentru a vorbi despre consecinţe. Ea se încruntă când el se îndepărtă. La acea dată, a fost promisă o susţinere totală şi a fost vorba de stabilirea unui cămin împreună şi cadoul voluminos în bani, care a urmat, părea să indice că ceea ce s-a discutat a fost sincer.
Sophie încetă să vorbească. Copiile fuseseră distribuite şi acum auditorul ei se îndreptă cu paşi mari către biroul lui unde lovi un buton al interfonului şi îi ceru secretarei să adauge o frază suplimentară la notă.
— Continuaţi, mormăi el, lăsându-şi trupul masiv într-un scaun rotitor.
Buzele ei se strânseră. Mai întâi, a fost nevoită să-l urmărească de jur împrejur ca un solicitant care cerşeşte o favoare alergând după un potentat şi acum, deşi el s-a aşezat, nu există nici o sugestie cum că ea ar putea face acelaşi lucru.
— V-ar deranja dacă aş lua loc? întrebă ea, cu un zâmbet ţeapăn.
— Aveţi permisiunea mea să vă întindeţi pe podea cât sunteţi de lungă, dacă doriţi, răspunse el, concentrându-se la o coală de hârtie cu cifre şi deschizând un sertar pentru a scoate un calculator mic, negru, dar vă rog grăbiţi-vă.
Sophie lăsă căruciorul, se aşeză pe un scaun şi continuă.
— După promisiunea de a rămâne lângă ea, legătura a fost oprită – ceea ce a fost un mod de comportare cam brutal, nu se putu abţine ea să comenteze. Am înţeles că o lungă călătorie de afaceri în Australia a fost menţionată şi, aparent, când aţi încetat să luaţi legătura, când v-aţi reîntors, după cum aţi stabilit, la început, Lissete a crezut că a fost prelungită călătoria, dar când a sunat la numărul dumneavoastră, era deconectat şi scrisorile pe care a continuat să le trimită au fost toate returnate cu specificaţia „plecat”. Atunci ea a cedat şi s-a oprit. Nu e stilul meu, dar… Ea se opri, dându-şi seama de abaterea de la subiect. Conceperea unui copil necesită doi oameni şi aşa ar trebui să necesite şi îngrijirea lui, spuse Sophie cu impertinenţă şi făcu o pauză pentru a măsura efectul vorbelor ei.
Aştepta să vadă că vinovatul se ridică în picioare şi că devine atent de acum – să arate ruşinat şi nu puţin necăjit, dar în loc de asta, el îşi înfigea indexul în calculator, în timp ce urmărea lista de cifre de pe coala de hârtie. Petele de smarald din ochii ei căprui scânteiară. Cum putea el să fie atât de blazat şi de detaşat? Ticăloşiile trecutului lui nu-l deranjau?
— În ciuda renunţării, urmă Sophie cu încăpăţânare, pentru o lungă perioadă de timp, Lissete continuă să se agaţe de speranţa că, mai devreme sau mai târziu, viitorul tată va reapare. Doar speranţe, remarcă ea, batjocura ascuţindu-i vocea. Probabil aţi crezut că, terminând această relaţie, aceasta va duce şi la încheierea gravidităţii? Ea privi în jos la obrajii roz ai copilului ale cărui pleoape începeau să se închidă. N-a fost aşa. În regulă, aţi fi putut pretinde că păstrarea lui Rudy a fost alegerea Lissetei, dar nu fiecare femeie ar vrea să facă un avort şi banii şi promisiunile au îndemnat-o să se gândească că, într-un fel, lucrurile se vor rezolva şi viaţa i-ar putea fi fericită după aceea, pentru totdeauna. Oricum, acum…
— La naiba, înjură el, pierzând şirul adunărilor.
Scoase un oftat nervos care arăta că ea era de vină, apoi îşi scoase ochelarii. În clipa în care ochii lui critici şi adumbriţi de gene negre i-au întâlnit pe ai ei, Sophie înlemni. Era pentru prima dată când Johannes von Lössingen s-a liniştit, prima dată când a făcut o pauză pentru a privi în ochi şi i-a dat posibilitatea să-l privească şi ea în faţă. Un frison scurt dat de o senzaţie nedorită şi total neaşteptată a atins-o şi, pentru o secundă, ea a fost orbită. Ochii lui, care erau de un albastru indigo intens, alături de o frunte înaltă, bărbia fermă şi gura fermă care aducea a mulţumire de sine, făceau aluzie la senzualitate. Adăugând pielea bronzată uşor şi părul des şi blond, bărbatul era nu numai atrăgător, dar, în acelaşi timp avea şi un puternic sex appeal care trebuia să-i garanteze în orice clipă admiraţia sexului slab.
Cum se uita insistent la el, un sentiment de tulburare intensă începu să-i roadă stomacul. Faptul că arăta atât de bine explica ghinionul lui de a fi prea solicitat? Ar putea asta să scuze faptul că a lăsat o fată însărcinată şi după aceea a fugit ca un cerb? S-ar putea să aibă un obicei în a face asta? Cu un gest scurt, Sophie îşi dădu după ureche o şuviţă de păr negru şi strălucitor. Da sau nu, ea era singura persoană care lupta pentru Rudy şi avea de gând să facă tot posibilul pentru a-i obţine drepturile.
— Oricum, acum, continuă ea, Lissete a plecat, ceea ce înseamnă…
— Dacă această vizită are un scop, v-aş rămâne îndatorat să ajungeţi la el, o întrerupse Johannes von Lössingen tăios.
Şi eu ţi-aş fi îndatorată dacă ai fi atent, gândi Sophie plină de iritare în timp ce ochii lui se abăteau din nou spre coloana de cifre.
— V-ar ajuta dacă aş vorbi în germană? întrebă ea.
— Nu e nevoie, vă înţeleg perfect, mormăi el, cu aerul distrat al unui bărbat care avea lucruri mai importante de făcut. Mă gândeam că, în orice caz, din propria mea experienţă, englezii nu sunt cei mai buni lingvişti, aşa că ar merge mai repede dacă am continua tot în engleză.
Sophie scrâşni din dinţi. El şi-a închipuit că germana ei ar avea lipsuri – câtă condescendenţă, câtă aroganţă şi cât de superior o trata! În momentul demonstrării greşelii lui, se opri. În ciuda fluentei, îi era mai uşor să-şi folosească propria limbă şi aşa va face.
— Scopul este Rudy. În regulă, n-a fost planificat, dar asta nu înseamnă – spuse ea, apoi trebui să se oprească, când se auzi un ciocănit şi secretara intră.
După ce puse pe birou nota şi o jumătate de duzină de dosare, ea aşteptă până ce şeful ei citi ce a scris la maşină.
— Ai putea să faci destule copii, în aşa fel încât fiecare persoană de la întâlnire să poată avea câte una? Sofon[3], ceru el.
— E plăcut să-ţi reîntâlneşti prietenii, remarcă secretara flecară, în timp ce ieşea pe uşă.
Ochii albastru închis se îngustară suspicios.
— Scuzaţi?
— Ihre Freudin[4], spuse ea, arătând-o cu veselie pe Sophie, cu un semn din cap şi plecă.
Johannes von Lössingen îşi lăsă ochelarii şi se ridică în picioare.
Vorbise în germană, dar acum schimbă din nou cu engleza.
— I-aţi spus lui Frau Gerlach că suntem prieteni? întrebă el, venind din spatele biroului şi aşezându-se în faţa ei.
— I-am spus recepţionerei, admise Sophie. A fost singura posibilitate ca să mi se acorde o audienţă.
— Nu vi s-a acordat nimic. Aproape ţi-ai forţat intrarea aici. Cine naiba eşti tu? se enervă el, mânia ascuţindu-i vocea şi adăugând atitudinii lui o notă de ameninţare. Ce vrei?
Ea se ridică în picioare. La aproape 1,90 în înălţime şi bine făcut, era un adversar formidabil – dar ea refuză să se simtă intimidată.
— Numele meu este Sophie Irving şi vreau ca tu să ai grijă de Rudy.
El o privi perplex.
— Rudy? întrebă el.
Sophie scoase un geamăt surd. Ea ştia că atunci când oamenii citesc, se presupune că reuşesc să reţină cum trebuie numai fiecare al şaselea cuvânt, dar acum i se părea îndoielnic ca el să fi înţeles mai mult decât un cuvânt din zece din cuvintele ei.
— Ce crezi c-am făcut de când mă aflu aici – am spus o poveste lacrimogenă despre o fată care s-a încurcat cu unul dintre angajaţii tăi? întrebă ea ţâfnoasă. Sau am menţionat o istorie cunoscută înainte de a-ţi cere o donaţie pentru o cauză dreaptă?
El se încruntă.
— Una din ele, bănuiesc.
— Greşeşti. Ţi-am vorbit despre fata ce a avut ghinionul să se încurce cu tine şi care l-a născut pe Rudy. Arătă înspre copilul care adormise. Fiul tău!
Bărbatul înalt o privi fix, apoi se uită la copil. Urmă un lung moment de linişte. Sophie îi cercetă faţa, căutând semne de jenă, spaimă poate chiar un început de interes, dar expresia lui nu lăsa să se întrevadă nimic. Şi totuşi, la tâmplă îi pulsa un mic nerv în mod trădător. Privindu-l, ea şi-a dat seama că, deşi se controla cu greu, înlăuntrul lui un vârtej de emoţii făcea ravagii.
— Fiul meu? repetă el, în sfârşit, cu o voce fără inflexiuni.
— Ţi s-a adus la cunoştinţă sarcina.
Şuviţe de păr blond i-au căzut pe frunte şi le dădu înapoi cu degetele nervoase.
— N-am idee despre ce vorbeşti. Uite, de ce nu ne faci la amândoi o favoare şi nu te duci acasă să te culci, ca să-ţi revii?
— Să mă duc acasă? protestă Sophie.
— Pe unde hoinăresc bivolii,
— Ştiai că Lissete e însărcinată, protestă ea, indignată aducându-i o sclipire în ochi. Te-a sunat din Anglia şi ţi-a spus. Îmi dau seama că fiind pus dintr-o dată faţă în faţă cu un copil, trebuie să fie un şoc…
— Şi unul al naibii de mare.
— … dar nu este nevoie să te porţi prosteşte. Nici să intri în panică. Nu am de gând decât să ţi-l las pe Rudy şi să plec.
El îi râse batjocoritor în faţă.
— Asta mă face să mă simt cu mult mai bine.
— Am aranjat să stau cu nişte prieteni din Bonn pentru câteva zile, explică Sophie şi asta îţi va da timp să te obişnuieşti cu copilul şi cu ideea de a avea grijă de el.
— Nu, mulţumesc.
— Pentru că ai reuşit să eviţi toate responsabilităţile până în acest moment, asta nu înseamnă că vei putea s-o faci şi de acum înainte, îi spuse ea.
— Nu am nici o responsabilitate, replică Johannes von Lössingen.
La declaraţia lui, groaza începu să se strecoare în ea pe ascuns. Ea a sperat – s-a rugat, că el ar putea să-şi accepte îndatoririle şi să fie de acord să se achite de ele, deşi această idee nu părea să-l încânte.
— Tu crezi că plantatorul de seminţe nu trebuie să aibă nici o responsabilitate, îl apostrofă ea.
Acel nerv pulsa din nou la tâmpla lui şi ezită înainte de a răspunde.
— Este credinţa mea că taţii trebuie să fie acolo pentru copiii lor, spuse el, pe un ton măsurat.
— Şi tu vei fi bucuros să fii acolo pentru Rudy, îi spuse Sophie nerăbdătoare. E un copil drăgălaş, plânge rar şi îţi dă foarte puţină bătaie de cap. Iar tu ai în mod clar posibilitatea să ai grijă de el, aşa că…
— Mi-a făcut plăcere discuţia noastră, o întrerupse, dând la o parte o manşetă imaculată pentru a se uita la ceasul din aur şi oţel de pe încheietura mâinii lui puternice. Oricum, vizitatorii mei vor fi aici în câteva minute.
— O întâlnire de doi bani e mai importantă decât soarta propriului tău copil? protestă ea, zbuciumându-se între mânia produsă de nedreptate şi o senzaţie dureroasă de disperare. Nu exagerezi cu obsesia ta pentru afaceri?
— Nu sunt obsedat de afaceri, răspunse Johannes von Lössingen supărat. E numai o lună de când am fost să plonjez în Marea Caraibelor şi, după Paşte, intenţionez să plec. Dintr-o dată s-a oprit, ca şi cum s-ar întreba de ce s-ar justifica în faţa unei străine. Acest copil nu are nimic de-a face cu mine, iar eu nu voi avea nimic de-a face cu el, declară el.
Sophie se clătină. Cuvintele lui erau ca nişte cuţite care se învârteau încet în stomacul ei. A existat întotdeauna posibilitatea ca tatăl recalcitrant să poată încerca să nege paternitatea, dar ea nu şi-a imaginat niciodată ca această negare să fie atât de rapidă şi rece.
Îi trecu o idee prin minte.
— Eşti căsătorit? întrebă ea, gândindu-se că o soţie nou achiziţionată ar putea explica în mare parte această respingere nemiloasă.
— Nu, răspunse el tăios. Acum, vrei te rog, să pleci?
— Dar dacă eşti celibatar, nu ai nici un motiv care să te oprească să ai grijă de Rudy, insistă Sophie, în timp ce el puse mâna pe cărucior, îl întoarse şi-l împinse în mâinile ei. Trebuie s-o faci.
— Cât vrei? întrebă Johannes von Lössingen.
— Ce anume?
— Ce sumă? înţeleg că şantajul este motivul pentru toate acestea? spuse el, dispreţul întunecându-i ochii de la indigo la negru.
Sophie înmărmuri, această afirmaţie nedovedită pe moment luându-i abilitatea de a protesta.
— Eu nu – nu intenţionez să te şantajez, reuşi ea să bâlbâie.
— Nu te-ai gândit că puţină extorcare ar putea fi ceva distractiv? Nu vrei să fii plătită?
— Tot ce vreau este, să preiei răspunderea pentru Rudy, replică Sophie, uluită să se găsească pe poziţia de vânat în loc de cea de vânător. Viclenia şi duplicitatea la care el făcea aluzie nu erau incluse în repertoriul ei emoţional. Într-adevăr, singurul motiv pentru care a venit în Germania era pentru că voia să ajute. Îşi imaginase că, o dată ce avea să-şi revină din surpriza iniţială, tatăl lui Rudy ar putea fi recunoscător. Ce ar fi trebuit să fac, să caut undeva în revistele de afaceri referinţele cum că întreprinderea ta are profituri mari şi să mă gândesc, Evrika! o grămadă de bani!? întrebă ea acră. Poate că Europa este acum o comunitate unită, dar nu crezi că o să mă apuc să vin cu avionul tocmai din Anglia pentru a face un act atât de josnic, este puţin cam exagerat?
— Nu e tot atât de exagerat ca şi acuzaţia ta cum că acest copil este al meu. Care nu este! spuse el, cu o voce la fel de tăioasă ca o lovitură de karate.
Simţind o durere în inimă, Sophie privi înspre copilul inocent şi somnoros.
— Nu poţi să-l renegi pe Rudy, pledă ea. Oricine merită să crească în sânul propriei familii, să-şi cunoască propriii părinţi, atunci când e posibil. Cum crezi că se va simţi el când va fi suficient de mare ca să îşi dea seama că nici unul dintre părinţii lui n-a fost pregătit pentru a – Se opri, simţind că se sufocă şi i se înceţoşează ochii.
— Este momentul batistei acum? o luă în derâdere germanul. Nu te poate acuza nimeni că nu ai încercat toate variantele, dar, îmi pare rău, de data asta nu va merge. Deci acum ce mai urmează? întrebă el în timp ce Sophie înghiţea din greu. Vei face streap-tease pe masă? Ochii lui îi urmăreau contururile corpului, dezbrăcând-o ostentativ cu privirea de costumul strâns pe corp şi de fiecare bucată a îmbrăcăminţii sale. Acum, asta ar putea să mă determine să renunţ la câteva mii de mărci, dar poate cu altă ocazie.
— Tu poţi nega legătura cu Rudy cât de mult vrei, se repezi la el, dar nu e credibil. Eu am…
— Nu mă interesează ce ai, o întrerupse el.
— Nu, nu te interesează nimic despre nimeni. Singurul lucru de care îţi pasă eşti tu, spuse Sophie cu amărăciune. În primul rând, tu ignori faptul că prietena ta ţi-a purtat şi ţi-a născut copilul, apoi, chiar şi atunci când eşti pus faţă în faţă cu el, încă refuzi să-ţi recunoşti responsabilitatea. Îşi strânse pumnii. N-a avut niciodată intenţia să se implice într-un asemenea scandal, dar ea nu calculase că ar putea întâlni atâta lipsă de îndurare. O ameninţau din nou lacrimile şi preferă să se înfurie decât să plângă. Tu, Johannes von Lössingen, eşti un individ nesuferit, nesimţit şi egoist! declamă ea. Cum poţi să fii indiferent la situaţia grea a…
— Johannes? Nu sunt eu.
Sophie îşi puse o mână în cap năucită.
— Nu?
— Numele meu este Diether von Lössingen. Johannes a fost fratele meu vitreg.
Şocată, încercă cu disperare să-şi adune gândurile. Greşeala de identitate explica de ce bărbatul a fost atât de diferit de ceea ce aştepta ea, dar…
— A fost? întrebă ea şovăitor.
— Johannes a murit într-un accident de maşină cu aproape un an în urmă.
Sophie îl privi îngrozită.
— Oh, nu!
— Dă o nouă înfăţişare lucrurilor, nu-i aşa? spuse el, încrucişându-şi braţele pe piept.
— Dar – dar Rudy este totuşi carnea şi sângele tău, apelă ea. E un membru al familiei tale.
— Legătura despre care ai menţionat – în realitate a fost o afacere de o noapte? întrebă Diether.
Ea îşi scutură capul.
— A durat câteva săptămâni.
— Şi atunci, cum de l-ai confundat pe Johannes cu mine? OK, el avea păr blond şi ochi albaştri, dar cu asta orice altă asemănare ia sfârşit. Buza i se strâmbă sfidător. Poate tovarăşii de pat, ca şi pisicile, sunt toţi la fel în întuneric, dar se poate să fi avut atât de mulţi încât, chiar la lumina zilei, să ţi se pară greu să-i deosebeşti pe unul de altul?
Sophie îl privi aspru. O mânca palma să-l plesnească peste faţa care afişa insolenţă, deşi părea să existe pericolul ca, în cazul în care ar fi făcut-o, să o primească prompt înapoi.
— Dacă mi-ai fi acordat mai mult decât o jumătate de ureche mai devreme, spuse ea bosumflându-se, ai fi aflat că nu l-am văzut niciodată pe fratele tău şi că Lissete este fata pe care a întâlnit-o la târgul comercial. Fata care a locuit cu el după aceea pentru un timp şi care, mai târziu, l-a născut pe Rudy. Fata care a închiriat o cameră în casa mea. Fata care, cu două săptămâni în urmă, a plecat cu avionul spre o destinaţie nespecificată în Statele Unite. Fata care a lăsat un bilet în care spunea că nu se va întoarce, i-a replicat ea, vorbind în propoziţii scurte, sacadate şi tăioase.
— Nota zece pentru cea mai vie imaginaţie, tărăgănă el.
— Pardon?
— Oricât de mult detest să-ţi desfiinţez acuzaţia, ea conţine o lacună majoră. Johannes a murit anul trecut în octombrie când, dacă ea i-a spus, această Lissete trebuie să fi fost însărcinată în aproape două luni.
— Da, aprobă ea.
— Şi totuşi, bebeluşul nu pare să aibă mai mult de cât? — 6 luni? — ceea ce înseamnă că este imposibil ca fratele meu să-i fie tată.
Sprâncenele lui Sophie se ridicară datorită surprizei. Pentru un bărbat – mai ales celibatar – să fie în stare să măsoare vârsta unui copil atât de exact era neobişnuit. Majoritatea dintre ei au tendinţa să privească un copil pur şi simplu ca pe un copil.
— Poate că Rudy arată de 6 luni, dar de fapt are 9 luni. Când s-a născut a avut sub greutatea normală, apoi a fost grav bolnav de icter, boală urmată de probleme în alimentaţie şi din această cauză este mic, explică ea.
Diether îi oferi un râs lipsit de umor.
— Îi fuge mintea.
— E adevărat!
— Tot adevărat este şi că ai minţit când ai intrat aici! replică el învinuind-o, apoi privi în jos, surprins deoarece un scâncet se auzi din cărucior.
Rudy se agita, strâmbându-şi faţa şi scoţând în afară buza de jos tremurătoare.
— L-ai trezit, îl acuză Sophie.
— Eu?
— Ai strigat.
Dintr-o dată, scâncetul copilului se transformă într-un bocet şi apoi în bocete. În bocete puternice. Faţa lui deveni stacojie, îşi agita braţele în aer şi bătea furios din călcâie.
— Parcă spuneai că este un copil drăguţ şi care plânge puţin? protestă Diether.
— Dacă este speriat de zgomote puternice şi simte vibraţii ostile, – ea afişă un zâmbet scurt – nu poţi să-l condamni dacă plânge puţin.
— Puţin? Zgomotul pe care-l face ar putea să te scoale din morţi, declară el, apoi, deoarece interfonul bâzâi, se aplecă peste birou ca să răspundă.
— Domnul Angellino şi colegii dânsului tocmai urcă, îl anunţă secretara. Să-i rog pe domnii Frischer şi Kufer să vină?
— Te rog.
— Şi cafeaua?
— O vom servi imediat. Întrerupse interfonul. Ai vrea să scoţi copilul afară de aici? întrebă el.
— Copilul acesta se întâmplă să fie nepotul tău, protestă Sophie, întorcându-se lângă cărucior. Shush, încercă ea să liniştească copilul, dar plânsul lui Rudy continua.
Diether îi arătă uşa cu degetul.
— Pleacă! ordonă el, devenind rigid. Se puteau auzi paşi, apropiindu-se pe coridor. Ridicând mâna, strânse cu putere braţul lui Sophie cu degetele lui bronzate şi începu s-o conducă împreună cu căruciorul înspre biroul secretarei.
— Nu pune mâna pe mine! protestă ea lovindu-l cu furie peste mână, dar el n-o luă în seamă.
Împinse uşa şi, cum secretara îi privea surprinsă, a îmbrâncit-o fără amabilitate înăuntru.
— La revedere! mormăi el şi uşa se închise cu o bufnitură.
— Aţi avut o… ceartă? întrebă Frau Gerlach.
— Se poate întâmpla în cele mai bune prietenii, spuse Sophie muşcător; îl dezlegă pe Rudy şi îl luă în braţe. Gata, gata, e în regulă, îl alintă ea, legănându-l în braţe şi, cu un suspin tremurător ţipetele lui s-au potolit şi a încetat să mai plângă.
Un minut sau două mai târziu, din cealaltă încăpere venea un murmur de saluturi, apoi îl auzi pe Diether von Lössingen rugându-şi oaspeţii să ia loc.
— Trebuie să duc cafeaua, i se adresă secretara şi, după ce îi oferi un zâmbet, Auf Wiedersehen[5] dispăru de-a lungul coridorului.
Sophie îl puse pe Rudy înapoi în cărucior şi se pregătea să-şi ia bagajele şi să plece, când deodată şi-a dat seama că-i lipsea copilului un pantof. S-a uitat de jur împrejur, dar fără succes.
Atunci când a plâns a dat din picioare, aşa încât, probabil, pantoful a căzut în biroul lui Diether von Lössingen şi, din cauză că au fost aruncaţi afară cu aşa o viteză mare, se gândi ea caustic, nu a observat. Îşi scoase bărbia în afară. Nu avea de gând să plece fără pantof.
Îndreptându-se spre uşa de legătură, Sophie ciocăni şi intră.
— Îmi cer scuze pentru întrerupere, spuse ea şi, la unison, se întoarseră şase capete s-o privească.
Diether se afla la mijlocul introducerii, dar se opri brusc, se ridică de la locul lui din capul mesei şi traversă cu paşi mari şi repezi camera.
— Nu-mi face asta, spuse el, printre dinţii strânşi.
— Vreau numai să găsesc pantoful copilului, explică ea, zâmbind frumos în direcţia companionilor lui – toţi întorcându-i zâmbetul.
— Atunci găseşte-l şi ieşi naibii afară! mârâi el.
Contrastul dintre furia lui abia reţinută şi interesul favorabil al celorlalţi bărbaţi aprindea un răspuns în firea poznaşă a Sophiei.
— Este alb şi îmblănit, explică ea, vorbind cu voce clară şi jucându-se acum fără jenă cu spectatorii, sunt sigură că este pe aici, pe undeva. Privirea ei străbătea încet încăperea. Iată-l, spuse ea, în cele din urmă şi, lăsându-se în genunchi, se întinse pe sub birou pentru a-l recupera. Succes! exclamă ea, agitând pantoful pentru a fi văzut de bărbaţi şi prelungind satisfăcător enervarea lui Diether, se îndreptă spre uşă.
El o urmă.
— Mai intră o dată, o avertiză el cu un ton scăzut, plin de furie, şi…
— Ai să mă legi? Ai să-mi pui căluş şi ai să mă încui într-un dulap? sugeră ea uşor.
— Îmi va face cea mai mare plăcere.
— Poate altă dată, spuse Sophie şi, luându-şi rămas bun cu un fluturat de mână de la bărbaţii care priveau, se întoarse veselă spre ieşire.
[1] opreşte, stai. (N.T.)
[2] bună dimineaţa. (N.T.)
[3] imediat, acum (N.T.)
[4] prietena dumneavoastră (N.T.)
[5] la reverere. (N.T.)
Flori de cires si coca cola de Sheldon Sidney
Prolog
— Fii atent!
Pilotul ştia că vor muri.
Avionul cu reacţie, încăpător – de douăsprezece locuri, Silver Arrow[1], era azvârlit încoace şi încolo, ca o jucărie, de puternicele rafale ale furtunii, pe cerul deasupra Munţilor Apalaşi. Pilotul şi secundul se străduiau să menţină ridicat botul avionului, înfruntând bărbăteşte vârtejurile primejdioase ale curenţilor verticali ai vântului. Avionul era superb, proiectat cu multă grijă şi excelent construit. Dar de câteva minute mecanismele de comandă o luaseră razna. Unul din cei doi pasageri, aflaţi în cabina somptuos amenajată a avionului, veni în faţă, intră în carlingă şi spuse:
— E ceva în neregulă la conducta de alimentare cu carburanţi. Mecanismul de comandă nu capătă destulă energie.
În condiţii normale, pilotul i-ar fi ordonat pasagerului să se întoarcă la locul său. Numai că aici condiţiile nu erau normale. Pasagerul era atât proiectantul cât şi constructorul avionului. Nimeni altul decât domnul Yoneo Matsumoto, fondatorul şi preşedintele consiliului de administraţie al unuia dintre cele mai mari concerne din lume.
Pilotul spuse:
— Pierdem forţa de împingere.
Cei trei bărbaţi ştiau ce înseamnă asta. Vizibilitatea era zero şi de jur împrejur se înălţau, pândindu-i parcă, piscuri ucigaşe invizibile. Fără suficientă forţă de împingere, avionul nu se putea ridica la o altitudine suficient de mare ca să iasă din zona de primejdie.
Aparatul începu să piardă din înălţime. Yoneo Matsumoto aruncă o privire spre instrumentele de bord, se întoarse şi reveni în cabină, lângă soţia sa, Eiko. Chipul ei nu exprima nici urmă de spaimă. Doar seninătate şi resemnare. El ştia că ei nu-i va fi frică, îi apucă mâna şi o strânse într-a lui, iar ea îi surâse, privindu-l cu nesfârşită dragoste.
Yoneo Matsumoto era gata să înfrunte moartea. Trăise o viaţă bogată în împliniri şi realizase mult mai mult decât majoritatea semenilor săi. Sărac lipit pământului, întemeiase Matsumoto Industries, care lucrau pentru el în zeci de fabrici, răspândite în întreaga lume. Era iubit şi respectat.
Gândurile sale s-au întors în trecut, la începuturi, când era foarte tânăr, proaspăt absolvent al Universităţii. Era înzestrat cu un talent extraordinar pentru electronică şi, în consecinţă, i se făcuseră multe oferte de serviciu avantajoase.
Dar chiar atunci o cunoscu pe Eiko, de care se îndrăgosti. Ea îl încurajă să-şi întemeieze propria firmă. În primii cinci ani, a lucrat zi şi noapte, trudind din greu, să câştige banii necesari întreţinerii lui Eiko şi a lui Masao, fiul lor. Yoneo Matsumoto îşi alesese o cale anevoioasă, dar ambiţia şi talentul l-au ajutat să răzbească în orice împrejurare. Treptat firma începu să se extindă, ajungând, în cele din urmă, o întreprindere foarte prosperă. Cu timpul, Matsumoto Industries a preluat prin fuzionare şi alte firme şi filiale, astfel încât tânăra întreprindere ajunsese un gigant industrial, asemenea unei dinastii, ce cuprindea întreaga lume. Construia avioane şi calculatoare, camere de luat vederi şi radiouri, televizoare şi sute de alte tipuri de aparate…
Un bubuit puternic de tunet îl trezi brusc din reverie. A urmat un fulger, care asemenea unei rachete gigantice, ieşită de sub control, brăzdă cerul, luminându-l puternic. Pentru o fracţiune de secundă, cei aflaţi la bordul avionului au văzut ce se întâmplă afară. Erau împresuraţi de piscuri primejdioase. Apoi fulgerul se stinse şi totul se scufundă iar în beznă.
Yoneo Matsumoto strânse mai tare mâna soţiei. Peste câteva minute viaţa amândurora se va stinge. Dar rămânea în urma lor Masao, fiul pe care-l iubeau atât de mult. El va continua opera tatălui. Masao va moşteni Imperiul Matsumoto, pe care-l va conduce cu pricepere.
Urmă un alt fulger puternic. Pasagerii au fost martorii unei scene de infern: piscuri acoperite de zăpadă şi nori negri, ca de smoală, care clocoteau, iar drept în faţă, se ridica zidul de stâncă al muntelui, care părea să-i aştepte tocmai pe ei. Peste câteva secunde, întregul univers părea victima unei imense explozii, care îl sfâşia în mii de limbi de flăcări.
Apoi urmă o tăcere de moarte, străbătută doar de şuieratul vântului, care mătura, necruţător, priveliştea nemărginită şi dezolantă.
Capitolul 1
— Mai vrei o cafea?
— Nu, mulţumesc.
La o depărtare de şapte mii de mile, într-o suburbie superbă a oraşului Tokio, Masao Matsumoto îşi termina tocmai micul dejun. Masao era un tânăr prezentabil, în vârstă de optsprezece ani, înalt şi bine legat la trup, cu un chip ce trăda sensibilitate şi nişte ochi inteligenţi, plini de strălucire. Moştenise forţa tatălui şi blândeţea mamei, o combinaţie cu totul ieşită din comun. Masao absolvise liceul, ca şef de promoţie. Fusese căpitanul echipei de baseball a şcolii şi cel mai îndrăgit băiat din clasă. Lui Masao îi plăcea să danseze şi, uneori, când nu avea teme pentru acasă, vizita discotecile din Shinjuku. Familia Matsumoto era una dintre cele mai bogate şi mai puternice din lume. Cu toate acestea, Masao nu se credea mai presus de alţii. Îi aprecia pe oameni, în funcţie de calităţile lor personale şi avea o mulţime de prieteni.
Fusese crescut în credinţa că bunul simţ şi cinstea constituie cele mai înalte valori în viaţă. În plus, era înzestrat cu un autentic simţ al umorului. Eroii săi cei mai îndrăgiţi erau războinicii samurai, care luptaseră pentru idealurile lor, fiind mereu gata să-şi dea viaţa pentru ele.
Masao era acum în vacanţă şi lucra temporar la fabrica Matsumoto din Tokio, până la începerea cursurilor de la Universitate. Moştenise talentul tatălui pentru electronică şi avea o mulţime de idei originale, pe care intenţiona să le pună în aplicare în viitor.
Acum, după ce îşi terminase micul dejun, intrară în camera de zi, unchiul său, Teruo Sato, şi mătuşa Sachiko. Masao se ridică în picioare:
— Teruo-ojisan! Sachiko-obasan!
Mătuşa îl mângâie uşor pe braţ şi spuse:
— Masao-chan!
Masao ţinea la matuşa Sachiko, care era sora tatălui său. Deşi nu era o femeie frumoasă, era prietenoasă şi amabilă. Se agita necontenit, încoace şi încolo, asemenea unei păsărele, care fâlfâie din aripi, ocupându-se de fiecare în parte, făcând conversaţie şi invitându-i să mănânce ceva. Exact ca un colibri, îşi zise Masao, în gând. Mereu în mişcare.
În schimb, la soţul ei, Masao nu ţinea deloc. Teruo Sato era un bărbat înalt şi subţire. Avea părul negru, pana corbului, un trup subţire, un chip subţire, buze subţiri şi, după părerea sa, un suflet subţire.
Unchiul avea o fire calculată şi glacială, aproape crudă, care îi displăcea băiatului. Lui Masao îi ajunseseră la ureche zvonuri, potrivit cărora unchiul Teruo s-ar fi însurat cu Sachiko numai pentru a ajunge un membru al puternicei familii Matsumoto. Cu timpul, tatăl lui Masao îi încredinţase cumnatului său o funcţie importantă, aceea de director financiar al firmei. Cu toate acestea Teruo părea pe mai departe la fel de nemulţumit. Era un bărbat inteligent, fără îndoială. Dar lui Masao nu-i inspira încredere acest soi de inteligenţă. Simţea că tatăl său era mândru de calitatea produselor pe care le fabrica, în vreme ce unchiul Teruo părea să aibă în vedere, în exclusivitate, profitul.
— Îmi permiteţi să vă invit la micul dejun? întrebă Masao.
— Nu. Pe chipul lui Teruo se desluşeau semnele îngrijorării. Îmi pare rău să-ţi aducem o veste tristă.
Masao crezu, pentru o clipă, că inima îi va înceta să bată.
— Ce… Ce anume s-a întâmplat?
— Mama şi tatăl tău. Aseară au pierit într-un accident de avion. Am aflat chiar acum.
*
Masao îl privi îndelung neîncrezător; brusc îl copleşi o senzaţie de irealitate. Părinţii lui nu puteau să fie morţi, era imposibil! Amândoi erau atât de plini de viaţă! Era victima unui coşmar, care avea să se sfârşească numaidecât.
Teruo continuă:
— După câte am înţeles au murit pe loc. Cu siguranţă n-au simţit nici o durere.
Masao însă simţi durerea. Spaima şi frica de moarte, prin care trecuseră părinţii lui, în ultimele clipe înainte de moarte.
— Eu… Avea senzaţia că va leşina. Inspiră profund, ca să-şi regăsească stăpânirea de sine. Unde… s-a întâmplat?
— În Munţii Apalaşi, din estul Statelor Unite. Tatăl tău urma să inaugureze o nouă fabrică. Teruo îşi cuprinse nepotul cu braţul pe după umeri. Împreună cu mătuşa Sachiko, vom pleca cu toţii mâine dimineaţă cu avionul în America. Să aducem acasă rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi, ca să aibă parte de funeraliile care li se cuvin.
Masao dădu din cap, incapabil să rostească un cuvânt.
*
Masao habar n-avea de când se aflau lângă el mătuşa şi unchiul, care îi vorbeau, fără încetare. Rosteau cuvinte pline de iubire şi de mângâiere, dar care lui Masao i se păreau nişte zgomote fără înţeles, care treceau pe lângă el. Tatăl şi mama lui trăiau în inima sa, îi vorbeau, îl iubeau şi făureau împreună cu el planuri de viitor, aşa cum făcuseră întotdeauna.
— Ştii pentru ce afacerile noastre prosperă cu atâta repeziciune, Masao? Pentru că le suntem superiori celorlalţi. Ne dăm mai multă silinţă. Avem şansa de a fi japonezi. În alte ţări muncitorii fac neîncetat greve. În Japonia suntem cu toţii asemenea membrilor unei singure familii. Ceea ce e bine pentru un individ e bine şi pentru ceilalţi.
Masao îşi aduse aminte că pe când avea doisprezece ani, alergase într-o zi la tatăl său.
— Tată, am o idee. Cred că e bună.
— Vorbeşte, Masao!
— Ştii cum pune o adiere de vânt în mişcare o moară de vânt, ca să producă curent electric?
— Da.
— Prin urmare, dacă un automobil merge cu nouăzeci sau o sută de mile pe oră, de ce n-am putea utiliza curentul de aer rezultat din deplasare pentru a acţiona pinionii din motor, ca să avem nevoie de mai puţină benzină?
Tatăl său îl ascultase cu seriozitate.
— E o idee excelentă!
Apoi i-a explicat pe îndelete lui Masao principiile fizicii, respectiv, forţa înmulţită cu viteza, precum şi legile mecanicii. Ideea lui Masao era irealizabilă, dar tatăl său îi dăduse senzaţia de a fi descoperit ceva formidabil.
Kunio Hidaka, directorul general al tuturor fabricilor Matsumoto de pe teritoriul Statelor Unite se aflase chiar atunci în vizită la Tokio şi în seara respectivă, la cină, tatăl lui Masao îi relată, plin de mândrie, ideea fiului său. Masao avea senzaţia că e un om în toată firea.
Kunio Hidaka era un bărbat înalt, prietenos, care avea întotdeauna timp pentru Masao şi problemele lui. Ori de câte ori venea la Tokio, domnul Hidaka îi aducea lui Masao daruri. Erau alese cu multă grijă, ca să stimuleze imaginaţia şi aspiraţiile băiatului. Era în stare să petreacă ore în şir, discutând cu Masao despre obiectivele concernului Matsumoto Industries.
— Va veni o vreme când firma va fi a ta, îi spunea adesea Kunio Hidaka. E nevoie să înveţi ce trebuie să ştii despre ea.
— Nu-i băga gărgăuni în cap nepotului meu, ripostă prompt unchiul Teruo. Să-şi termine mai întâi şcoala. Numai la asta ar trebui să-i stea gândul.
Tatăl lui Masao surâse şi adăugă plin de diplomaţie:
— Aveţi amândoi dreptate. Mai întâi să-şi termine studiile şi abia după aceea urmează să-şi ocupe Masao locul cuvenit la Matsumoto Industries.
Într-o după-amiază, chiar înainte de a se întoarce în America, Kunio Hidaka se întoarse către Yoneo Matsumoto şi îi spuse:
— Ar trebui să veniţi cât de curând împreună, tu şi cu Masao în Statele Unite.
Tatăl lui Masao dădu din cap.
— Intenţionez acest lucru. După ce va împlini optsprezece ani, te voi vizita împreună cu fiul meu…
Acestea se petreceau exact cu un an în urmă.
Şi acum, se gândea Masao, plin de amărăciune, am optsprezece ani şi voi pleca pentru prima oară în America, ca să aduc acasă rămăşiţele pământeşti ale mamei şi ale tatălui meu…
Izbucni în plâns.
*
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Masao, unchiul Teruo şi mătuşa Sachiko au urcat la bordul avionului cu reacţie al firmei. Peste cincisprezece minute avionul a decolat, cu destinaţia New York. În mod normal, Masao ar fi fost teribil de emoţionat şi foarte bucuros să viziteze Statele Unite, despre care tata îi povestise o mulţime de lucruri.
— Acolo există oraşe mari şi ferme, zgârie-nori şi ranch-uri, munţi şi lacuri. De parcă s-ar fi adunat laolaltă cincizeci de mici Europe, aşa să ştii, Masao, îi spusese tata. Fiecare stat e o ţară în sine şi diferă de toate celelalte.
Dar acum, când era, în sfârşit, în drum spre America, Masao nu simţea nici un fel de emoţie. Era copleşit de un sentiment profund de mâhnire şi singurătate. N-avea nici fraţi, nici surori, pe nimeni cu adevărat apropiat, care să-i împărtăşească durerea. Ştia că viaţa lui nu va mai fi la fel ca până acum. Privi în faţă, unde stăteau mătuşa şi unchiul şi le era recunoscător pentru sprijinul şi înţelegerea de care au dat dovadă. Nu era chiar cu totul singur.
După aterizarea avionului pe aeroportul John F. Kennedy, au trecut prin vamă, prilej pentru Masao ca să facă o descoperire uimitoare.
Clădirea uriaşă era înţesată de oameni, în majoritate turişti şi americani, care se întorceau acasă. Pretutindeni oameni vorbind o limbă care îi suna total străin şi misterios. Într-un târziu, îşi dădu seama că discutau în englezeşte! Era un şoc în toată puterea cuvântului. Deşi învăţase engleza la şcoală, nu pricepea absolut nimic din tot ce spuneau. Turuiau ca nişte mitraliere, aşa încât cuvintele se înlănţuiau. De-ar vorbi măcar ceva mai rar!
În cele din urmă au scăpat din vamă şi au ieşit afară. Lângă trotuar, îi aştepta limuzina imensă a firmei. Şoferul era un bărbat uriaş, de o urâţenie respingătoare. Se numea Higashi şi avea o conformaţie de pugilist.
După ce valizele au fost aşezate în portbagaj, Teruo privi spre nepotul său:
— Mergem afară din oraş. Firma are o cabană de vânătoare, pe malul unui lac, foarte aproape de locul accidentului. Mâine voi întreprinde toate demersurile necesare, ca să preluăm rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi.
Rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi! Sună atât de glacial şi de irevocabil! Masao simţi cum îl trec fiorii.
Higashi a condus maşina prin labirintul aeroportului imens şi la ieşire s-a înscris pe autostrada care ducea spre nord. Era o seară molcomă de primăvară şi peisajul era superb. Adierea serii era blândă şi copacii îşi etalau întreaga lor splendoare de frunziş verde şi flori. Explozia de frumuseţe îl întrista însă şi mai adânc pe Masao. Într-un fel i se părea nedrept că viaţa îşi urma cursul nestingherită de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic; că, în ciuda morţii, florile înfloreau, iar oamenii râdeau şi îngânau cântece vesele. Masao era copleşit de o tristeţe profundă, sumbră.
Au mers cu maşina vreo două ore pe drumurile întortocheate de munte, străbătând sate adormite şi lăsând în urmă ogoare şi păduri.
Când au ajuns în dreptul unui orăşel, unde pe o placă indicatoare scria: Bine aţi venit la Wellington!, Teruo interveni:
— Vom fi numaidecât acolo.
Peste cincisprezece minute ajunseră la destinaţie.
*
Cabana de vânătoare a firmei servea pentru găzduirea somptuoasă a partenerilor de afaceri de vază. Era un chalet feeric, cu patru etaje, aşezat în inima munţilor, cu vederea la un lac întins.
— Îmi pare rău că pentru moment nu dispunem de personal, îl informă Teruo pe Masao, scuzându-se. Vizita noastră este inopinată. Dar sper că ne vom descurca şi singuri, câteva zile, nu-i aşa?
— Fireşte că da, Teruo-ojisan, răspunse Masao.
Higashi duse valizele în casă şi îi arătă lui Masao camerele care îi fuseseră puse la dispoziţie la etajul al doilea. Era un apartament spaţios, cu terasă proprie, de unde puteai cuprinde cu privirea lacul întins şi întreaga privelişte. În dormitor era un şemineu imens. Mobilierul stil era splendid. Patul avea un aspect ispititor şi confortabil.
În timp ce Masao îşi despacheta bagajele au intrat Teruo şi Sachiko, să-i ureze noapte bună.
Teruo îl informă:
— Mâine voi dispune efectuarea tuturor demersurilor necesare şi poimâine ne întoarcem la Tokio.
— Îţi mulţumesc, Teruo-ojisan.
— Încearcă să dormi puţin.
— Da, Teruo-ojisan.
Sachiko îl cuprinse pe băiat cu braţul pe după umeri şi îi şopti:
— Mama şi tatăl tău şi-ar dori în clipa asta să fii curajos.
— Aşa voi fi, promise Masao. Trebuia să fie. În memoria lor.
— Dacă ai nevoie de ceva, spuse Sachiko, dormitorul nostru e chiar vizavi, pe coridor.
Singurul lucru de care avea nevoie Masao era singurătatea, pentru a putea fi în preajma tatălui şi a mamei, pentru a putea evoca lanţul amintirilor fericite. Rămase treaz toată noaptea, gândurile sale rătăcind nestingherit în trecut.
Se afla într-o barcă şi pescuia, împreună cu tatăl său. Era o zi călduroasă, cu cer senin, şi adia o briză, mirosind plăcut a sare. Tata i-a povestit întâmplări din tinereţe, despre felul în care crescuse, ca fiu al unei familii nevoiaşe.
— Eram decis să reuşesc, Masao. Nu mă interesau banii sau succesul de dragul succesului. Voiam, pur şi simplu, ca realizările mele să fie cele mai bune cu putinţă…
Se afla în bucătăria lor călduroasă, împreună cu mama sa, şi o urmărea cum pregăteşte cina. A rugat-o să-i povestească încă o dată întâmplarea care îi plăcuse atât de mult, cea legată de viscol.
— Când ai venit pe lume, spuse ea, era o iarnă foarte grea şi n-aveam bani să cumpărăm cărbuni pentru încălzirea locuinţei. Într-una din seri a viscolit îngrozitor. Plângeai în leagăn şi noi te-am acoperit cu o pătură. S-a făcut şi mai frig şi am pus încă o pătură peste tine, apoi un covor şi pe măsură ce frigul se înteţea puneam din ce în ce mai multe lucruri peste tine, ca să-ţi ţină de cald. Paltoane şi pături şi perne… A fost o adevărată minune că nu te-ai sufocat.
Auzea râsul încântător, ca un clinchet de clopoţel al mamei şi glasul grav, profund al tatălui. Şi au rămas toată noaptea în preajma lui Masao.
Nu-i va mai revedea niciodată, nu-i va mai putea atinge sau strânge în braţe. Ştia însă, cu certitudine, că vor dăinui de-a pururi în sufletul lui.
*
La revărsatul zorilor, Sachiko apăru în dormitorul lui Masao. Văzu patul neatins, dar nu spuse nimic.
— Ţi-am pregătit micul dejun, Masao-chan!
Masao clătină din cap.
— Nu, mulţumesc, Sachiko-obasan. Nu mi-e foame.
— Trebuie să mănânci ceva. Ca să nu-ţi pierzi puterile. Te rog!
— Bine! Voi încerca.
A urmat-o până jos, în sufrageria spaţioasă, unde îl aştepta Teruo la masă.
— Ai reuşit să dormi puţin, nepoate?
— Da, mulţumesc, domnule.
Nu închisese niciun ochi toată noaptea.
Masao se aşeză, mătuşa Sachiko îi turnă cafeaua. Constată cu stupoare că avea o foame de lup. Avea sentimente de culpabilitate pentru că mânca cu atâta poftă, dar n-avea încotro.
Teruo spuse:
— În cursul dimineţii ne va face o vizită cineva.
Masao îşi ridică privirea, surprins:
— Cine?
— Tadao Watanabe.
Numele i se păru cunoscut şi fulgerător Masao îşi aduse aminte. Domnul Watanabe era consilierul juridic personal al tatălui său.
— De ce vine? întrebă Masao.
— Aduce testamentul tatălui tău.
Observă expresia de aversiune de pe chipul lui Masao.
— Ştiu ce gândeşti. Dar Matsumoto Industries e un mare imperiu industrial, Masao. Cineva trebuie să-l conducă. Cine va fi acela vom afla din testamentul tatălui tău.
— Da, fireşte.
Masao încercă să înţeleagă. Dar inima sa nu se afla alături de imperiul Matsumoto. Ea era lângă omul care-l întemeiase, îl înălţase şi care fusese atât de mândru de el.
[1] - Săgeata de argint
Prolog
Zair, Africa
7 septembrie 1976
John Nordyke, în vârstă de 21 de ani, student la biologie la Universitatea din Yale, se trezise în zori la marginea unui sat situat la nord de Bumba în Zair. Se întoarse în sacul său de dormit, ud de transpiraţie şi aruncă o privire prin plasa de naylon a cortului său de alpinist, ascultând clipocitul ploii tropicale, care, revărsându-se asupra pădurii, domina zgomotele satului ce se trezea la viaţă. O adiere uşoară aducea cu ea mirosul cald şi acru al baligii de vacă amestecat cu fumul penetrant al focului din bucătărie. Foarte departe, deasupra lui, văzu maimuţe sărind în arborii stufoşi care acopereau cerul.
John a dormit rău toată noaptea şi când s-a trezit se simţea atât de slăbit încât nu se putea ţine pe picioare. Se simţea chiar mai rău decât aseară când a avut febră şi frisoane aproape la o oră după cină. Şi-a spus că poate s-a îmbolnăvit de friguri. Cu toate acestea el era convins că a luat medicamentul preventiv: fosfat de clorochină. Problema este că n-a putut evita roiul de ţânţari care se ridica în fiecare seară din mlaştinile ascunse ale pădurii virgine.
Clătinându-se, a plecat totuşi în sat pentru a cere informaţii despre cel mai apropiat dispensar. Un misionar i-a spus că în Yambuku, un orăşel situat câţiva kilometri spre est, se află o misiune belgiană.
Bolnav şi neliniştit, John îşi strânse lucrurile în grabă, înghesuindu-şi cortul şi sacul de dormit în rucsac şi plecă spre Yambuku.
John reuşise să-şi ia un concediu de şase luni de la universitate pentru a merge în Africa să fotografieze animale ameninţate cu dispariţia; printre acestea, gorila munţilor. Acesta era de fapt visul copilăriei sale: să imite exploratorii celebri ai secolului XIX, care au deschis drum pe continentul negru.
Yambuku era puţin mai mare decât satul pe care tocmai îl părăsise şi spitalul misiunii nu-i inspira nici o încredere. Acesta era construit dintr-un ansamblu de clădiri în piatră, care însă se aflau într-o stare jalnică. Acoperişurile erau din tablă rulată sau din paie ca cele ale caselor indigene şi, în mod cert, o parte din clădiri nu dispuneau de electricitate.
John fu primit de o călugăriţă îmbrăcată în haine tradiţionale, care nu vorbea decât franceza şi care-l rugă să-şi aştepte rândul format dintr-o mulţime de indigeni, aflaţi în toate gradele de epuizare şi de boală. Privindu-i pe ceilalţi pacienţi, se întrebă dacă nu cumva, stând în preajma lor, s-ar putea îmbolnăvi mai grav decât era. În cele din urmă fu examinat de un medic belgian, care vorbea şi puţină engleză. Examenul rapid confirmă temerile lui John, căci diagnosticul indică un început de malarie. Doctorul îi prescrise o injecţie cu clorochină şi îl sfătui să revină după o zi sau două, în caz că nu se va simţi mai bine. Odată examinarea terminată, John fu trimis în sala de tratament unde din nou trebui să aştepte mult pentru a-şi primi injecţia. Cu stupoare, remarcă şi lipsa oricăror măsuri aseptice. Infirmiera nu avea ace suficiente şi se mulţumea să folosească doar trei seringi, rând pe rând. John era sigur că acestea nu erau destul de bine sterilizate pentru a omorî toţi microbii. Şi apoi, infirmiera scotea seringile din baia de sterilizare cu degetele. Pentru că rândul său se apropia, era pe punctul de a protesta, dar pe lângă faptul că nu vorbea curent franceza, ştia că avea totuşi nevoie de acest tratament.
Timp de două zile, John se simţi mai bine. Rămase în preajma oraşului Yambuku şi pentru a nu se plictisi făcu câteva fotografii bărbaţilor din tribul Budza care, fiind vânători iscusiţi, s-au arătat foarte încântaţi de a-şi face cunoscută măiestria în întreaga lume. În cea de-a treia zi însă, în timp ce se pregătea să-şi reia călătoria urcând spre fluviul Zair, pe urmele lui Henry Stanley, John s-a simţit dintr-o dată foarte rău. Totul a început cu o violentă durere de cap, urmată imediat de frisoane, apoi de febră şi gheaţa, iar cele din urmă de diaree. În speranţa că această stare va fi trecătoare, se întoarse în cortul său şi petrecu noaptea visându-se acasă, acolo unde se găseau aşternuturi curate şi o baie la capătul coridorului. Dimineaţa îşi dădu seama că era slăbit şi deshidratat şi, în plus, constată că vomitase de multe ori în timpul nopţii. Extrem de speriat îşi făcu bagajul rapid şi o porni greoi pe drumul ce ducea spre spitalul misiunii belgiene, însă, chiar când ajunse în incinta spitalului vomă cu sânge foarte roşu şi căzu prăbuşindu-se.
O oră mai târziu se trezi într-o cameră cu încă doi bolnavi, ambii suferind de malarie rebelă la orice tip de medicament.
Medicul, acelaşi care l-a examinat pe John la vizita sa anterioară, se arătă neliniştit de gravitatea stării sale şi, în plus, constată câteva noi simptome: o surprinzătoare erupţie cutanată pe piept şi hemoragii superficiale pe pleoapele ochilor. În aceste condiţii, medicul îşi dădu seama că nu era un caz tipic de malarie. Încercând o precauţie suplimentară, el decise prescrierea unui tratament cu cloromfenicol, în caz că tânărul ar putea suferi şi de o formă de febră tifoidă.
16 septembrie 1976
Dr. Lugasa, comisar al sănătăţii publice în regiunea Bumba, privea prin fereastra deschisă a biroului său fluviul Zair care scânteia în lumina soarelui de dimineaţă. Îi păru rău că nu se numeşte Congo şi că nu are misterul şi celebritatea ce înconjoară acest nume. Apoi, nu fără efort, reveni la treburile sale şi reciti scrisoarea pe care o primise de la spitalul misiunii din Yambuku în legătură cu decesul unui american, un oarecare John Nordyke şi cel al unui agricultor venit de pe o plantaţie din apropierea râului Ebola. După opinia medicului misiunii, decesele au avut drept cauză o maladie cu o propagare rapidă căci doi bolnavi spitalizaţi în aceeaşi cameră cu americanul, patru membri ai personalului care l-au îngrijit, cei din anturajul agricultorului şi încă alţi zece consultanţi exteriori prezintă aceleaşi grave simptome.
Doctorul Lugasa ştia că avea de ales între două soluţii. Prima, aceea de a nu face nimic şi, indiscutabil, era cea mai bună. Doar Dumnezeu ştia câte maladii contagioase mai ascundea jungla tropicală!
A doua, consta în completarea a numeroase formulare oficiale care urmau apoi a fi trimise la Kinshasa, unde cineva bine plasat în ierarhia cadrelor medicale ar fi decis, fără îndoială, că este mult mai prudent să lase evenimentele să-şi continue drumul lor, fără a interveni din afară. De asemenea, dr. Lugasa ştia că, dacă se va hotărî să completeze formularele, va fi obligat să facă şi o călătorie până la Yambuku, fapt ce nu-i surâdea deloc mai ales în acest sezon umed şi cald.
De aceea, cu un vag sentiment de culpabilitate, dr. Lugasa aruncă scrisoarea în coşul cu hârtie.
23 septembrie 1976
O săptămâna mai târziu, doctor Lugasa îşi plimba nervozitatea de pe un picior pe altul în timp ce aştepta aterizarea bătrânului DC3 pe aeroportul din Bumba. Cel care coborî primul fu doctorul Bouchard, superiorul lui Lugasa, care sosea tocmai de la Kinshasa. În ajun, dr. Lugasa îi telefona lui Bouchard pentru a-l informa că o gravă epidemie a unei boli necunoscute s-a răspândit în jurul spitalului misiunii din Yambuku. Maladia lovise nu numai indigenii ci şi personalul spitalului. Cu toate acestea, Lugasa nu spusese nimic despre scrisoarea pe care o primise în urmă cu o săptămână.
Cei doi medici se salutară înainte de a urca în splendida Toyota Corola a doctorului Lugasa. Bouchard îl întrebă dacă mai are şi alte informaţii despre Yambuku, în afara celor oficiale.
Lugasa tuşi uşor, contrariat încă de ştirile anunţate dimineaţa la radio. Se pare că la Yambuku din cei 17 membri ai personalului medical, 11 erau deja morţi, la fel şi aproximativ 140 dintre locuitorii satului. Spitalul se închisese întrucât rămăseseră prea puţine cadre medicale, care oricum nu ar fi putut face faţă situaţiei.
Bouchard decise să pună în carantină întreaga regiune Bumba. Dădu imediat toate telefoanele care erau necesare şi îi comunică lui Lugasa că este absolut necesar să se deplaseze împreună, în ziua următoare, la Yambuku pentru a vedea cu ochii lor ce se petrece acolo. Ideea nu-i surâdea deloc doctorului Lugasa.
24 septembrie 1976
A doua zi, când cei doi medici ajunseseră în curtea pustie a spitalului misiunii din Yambuku, fură întâmpinaţi de o linişte sinistră. Un şobolan străbătu în lung balustrada de deasupra pridvorului gol şi o duhoare putredă îi pătrunse adânc. Acoperindu-şi nasul cu o batistă, ei părăsiseră locul cu pricina şi se îndreptă cu prudenţă spre clădirea cea mai apropiată. Acolo găsiră două cadavre care se aflau într-un avansat grad de degradare din cauza căldurii. În cea de-a treia clădire a spitalului singurul vieţuitor era o infirmieră care delira din cauza febrei. Cei doi medici trecură apoi în sala de operaţii, acum pustie, şi se grăbiră să-şi îmbrace halatele, să-şi pună mănuşile şi măştile, măsuri însă prea tardive pentru a se mai proteja. Se ocupară în primul rând de infirmiera bolnavă, iar apoi începură să caute şi ceilalţi membri ai personalului medical. Printre cei 30 de morţi din spital, găsiră patru pacienţi care, deşi aflaţi la un pas de moarte, mai respirau încă.
Dr. Bouchard trimise un mesaj prin radio la Kinshasa, cerând armatei aviatice a Zairului să vină în Yambuku pentru a transporta în capitală bolnavii de la spitalul misiunii, care mai erau încă în viaţă. De asemenea, Bouchard a insistat ca personalul medical din capitală să adopte tehnici drastice de izolare a bolnavilor din Yambuku, subliniind periculozitatea acestei maladii extrem de contagioase.
30 septembrie 1976
Infirmiera belgiană transportată cu avionul spre Kinshasa muri la orele trei dimineaţa, în ciuda celor şase zile de tratament intens. Nu fusese pus nici un diagnostic dar după autopsie, probe de sânge, de ficat, splină şi creier, fură trimise Institutului de medicină tropicală de la Anvers, Belgia, Centrului pentru Controlul Bolilor din Atlanta, Statele Unite, şi Institutului de Cercetări Microbiologice din Porton Down, în Anglia. În regiunea Yambuku erau acum 280 de cazuri atinse de această maladie, iar rata mortalităţii ajunsese la 90%.
13 octombrie 1976
Virusul Yambuku a fost izolat, în acelaşi timp, în laboratoarele a trei ţări. Se ştia deja că avea o structură asemănătoare cu cea a virusului Marburg, descoperit în 1967 în cazul unei epidemii mortale ce lovise maimuţele verzi dintr-un laborator din Uganda. Noul virus, mult mai periculos decât Marburg, fu numit Ebola, după numele râului ce curgea la nord de Bumba. Era considerat micro-organismul cel mai puternic după ciuma bubonică.
16 noiembrie 1976
La două luni de la prima sa manifestare, maladia necunoscută de la Yambuku era considerată ca şi oprită căci nici un caz nu mai fusese semnalat în regiune în ultimele săptămâni.
3 decembrie 1976
Carantina din regiunea Bumba fu ridicată şi legăturile aeriene restabilite. Virusul Ebola se întorsese, în mod cert, la sursa sa la fel de misterioasă. O echipă internaţională de specialişti, printre care doctorul Cyrill Dubchek de la Centrul pentru Controlul Bolilor, ce a avut un rol important în localizarea virusului febrei din Lhassa, a străbătut toată regiunea contând să descopere un eventual rezervor al virusului Ebola la mamifere, păsări sau insecte. Din nefericire, virologii n-au găsit nimic. Nici măcar o urmă.
Los Angeles, California
14 ianuarie 1986
Doctorul Rudolph Richter, marele şi recunoscutul oftalmolog originar din Germania de Vest, membru fondator al clinicii Richter din Los Angeles, îşi potrivi ochelarii, îşi privi anunţurile publicitare de pe masa rotundă din sala de conferinţe a clinicii. În dreapta, fratele şi asociatul său, William, absolvent al unei şcoli superioare de comerţ, examina anunţurile cu mare atenţie. Reclama era destinată campaniei din trimestrul viitor în vederea încadrării de noi cadre care să lucreze în domeniul asigurării medicale în cadrul clinicii. Această muncă se adresa în special tinerilor, aflaţi într-o stare fizică foarte bună, fapt pe care William îl subliniase deja în anunţuri.
Rudolph era mulţumit de treaba făcută de fratele său. Era de altfel şi primul lucru agreabil pentru el în ziua aceea. Totul începuse rău chiar de dimineaţă, când pe autostrada San Diego, în urma unui acroşaj, BMW-ul său, absolut nou, se alesese cu câteva zgârieturi de toată frumuseţea. A urmat apoi acea operaţie urgentă şi dificilă care l-a reţinut la clinică până târziu. A mai fost şi bolnavul acela atins de o formă ciudată de SIDA, cu complicaţii extrem de bizare, care i-a tuşit în faţa, atunci când a trebuit să-i examineze retinele. Şi ca să fie tot tacâmul, a fost muşcat şi de una din maimuţele care serveau cercetărilor asupra herpesului ocular. Doamne, ce zi!
Rudolph aprecie un anunţ destinat numărului de dimineaţă al revistei «Los Angeles Time». Era perfect. Campania publicitară, condusă de William, prevedea şi o reclamă de 30 de secunde la televiziune în cadrul jurnalului de seară. Era un clip publicitar cu fete în bikini, care, extrem de vesele, jucau volei în compania unor băieţi superbi pe o plajă din Malibu. Aceasta îi aminte lui Rudolph de un anunţ costisitor pentru Pepsi-Cola, numai că de această dată era vorba de a vinde ideea asistenţei-medicale propusă de un organism cum era Clinica Richter, în locul preparatelor medicamentoase clasice care puteau fi plătite bucată cu bucată.
În jurul lui Rudolph şi al lui William se aflau şi alţi medici ai clinicii, printre care şi doctorul Navarre, medicul-şef. Toţi cei prezenţi erau membri în Consiliul de administraţie şi fiecare deţinea un anumit număr din acţiunile spitalului.
William îşi drese vocea şi îi anunţă că aşteaptă întrebările lor. Nimeni nu puse nici o întrebare, ba mai mult îşi exprimară aprobarea unanimă. Apoi, după o discuţie aprinsă în legătură cu construcţia unei anexe a clinicii, destinată aderenţilor, din ce în ce mai numeroşi, din regiunea Newport Beach, şedinţa fu încheiată.
Doctorul Richter se întoarse în biroul său şi aranjă foarte încântat, mostrele publicitare în port-documentul său. Biroul lui era o încăpere luxoasă în ciuda salariului său relativ modest. Dar acest salariu era un mic accesoriu pe lângă banii care-i reveneau din acţiuni, căci Clinica Richter, la fel ca şi doctorul Richter, se aflau într-un real progres financiar.
După ce-şi termină treburile curente, dr. Richter merse să analizeze starea a doi pacienţi operaţi de dânsul, două cazuri de desprindere a retinei cu o patologie dificilă înainte de operaţie. Constată mulţumit că totul e bine.
Întorcându-se spre cabinetul său îşi spuse că totuşi făcuse puţină chirurgie deşi era singurul medic oftalmolog din clinică. Era regretabil, dar spre deosebire de alţi oftalmologi din oraş el avu totuşi şansa unor cazuri interesante. Fratele său avusese o idee genială când îl sfătuise să deschidă această clinică în urmă cu opt ani.
Îşi scoase halatul alb, îmbrăcă blazerul bleu marine şi părăsi clinica, cu port-documentul în mână. Era trecut de ora nouă seara şi cele două etaje ale parcării erau aproape goale. În timpul zilei, este întotdeauna plin şi William îi propuse să mărească parcarea nu numai pentru a crea noi locuri, dar mai ales pentru revalorizarea imaginii clinicii. Rudolph nu prea înţelegea astfel de probleme şi, de fapt, deocamdată nu-i prea păsa de asta.
Pierdut în reflecţiile sale despre randamentul clinicii, dr. Richter nu remarcă prezenţa a doi bărbaţi ascunşi în întuneric care aşteptau în umbra garajului. Nu-i observă nici atunci când aceştia începură să-l urmărească. Bărbatul mai mare dintre cei doi părea că are cotul blocat în poziţie fixă. Purta o geanta voluminoasă pe care o ţinea în aer din cauza articulaţiei sale paralizate.
Ajungând la maşina sa, dr. Richter simţi doi bărbaţi care-l urmăreau pas cu pas. Gâtul i se uscase. Înghiţea greu saliva şi aruncă o privire speriată peste umăr. Cei doi necunoscuţi păreau că se îndreaptă direct spre el. Când trecură pe sub locul ce lumina parcarea, dr. Richter constată că cei doi erau bine îmbrăcaţi, căci purtau cămăşi curate şi cravate de mătase ceea ce-l mai linişti puţin. În orice caz, doctorul merse destul de repede, făcând un tur în jurul maşinii. Îşi scoase cheile, deschise portiera, aruncă servieta pe scaunul alăturat şi în timp ce se aşeză simţi mirosul agreabil al pielii din maşină. Dar când să închidă portiera, o mână îl împiedică. Doctorul Richter ridică ochii spre figura calmă, fără expresie a unuia dintre bărbaţi care-l urmăriseră. O umbră de surâs apăru ca răspuns privirii întrebătoare a medicului.
El încercă din nou să închidă portiera, dar celălalt se opunea ferm din exterior.
— Îmi puteţi spune cât e ora? întrebă politicos bărbatul.
— Bineînţeles, spuse Richter uşurat că avea o explicaţie pentru prezenţa necunoscutului.
El îşi privi ceasul, dar înainte de a răspunde, se simţi tras brutal afară din maşină. Încercă să se apere, fără prea multă convingere. Mâini strânse îl examinară violent, în încercarea lor de a găsi portofelul şi medicul simţi cum pantalonul său se deşiră. Unul dintre bărbaţi exclamă: «Eşti om de afaceri», iar celălalt adăugă: «I-ai geanta». Richter îşi dădu seama că i-au luat şi ceasul de buzunar.
Totul se terminase la fel de repede cum începuse. Doctorul auzi paşi care se îndepărtau, apoi o portieră de maşină închizându-se şi în cele din urmă, scrâşnetul pneurilor pe ciment. Câteva secunde rămase nemişcat, bucuros că încă trăieşte. Îşi recupera ochelarii de pe jos, îi puse la ochi şi constată că lentila stângă era spartă. Fiind chirurg îşi analiză mai întâi starea mâinilor, chiar înainte de a se ridica. Apoi se interesă de el: cămaşa sa albă şi cravata erau murdărite, îi lipsea un nasture de la blazer, pantalonul era deşirat de la buzunarul drept până la genunchi.
— Doamne, Dumnezeule, ce zi! spuse el cu voce scăzută pentru dânsul, gândindu-se după această agresiune, că acroşajul de dimineaţă a fost nesemnificativ.
După un moment de ezitare, îşi regăsi cheile, reuşi să intre în clinică şi se întoarse în biroul său. Chemă serviciul de securitate, apoi se întrebă dacă nu cumva trebuie să anunţe şi poliţia municipală. Însă, ideea că această întâmplare ar putea face o publicitate rea clinicii îl opri. Şi apoi ce ar putea întreprinde poliţia? Tot gândindu-se ce e mai bine să facă, telefonă soţiei pentru a anunţa că va ajunge acasă puţin mai târziu. Apoi merse la toaletă pentru a se privi în oglindă. Avea o zgârietură pe obrazul drept, determinată de impactul pielii cu parcela de pietriş din garaj. Se tamponă uşor cu un antiseptic în timp ce se gândea la ce ar putea spune despre agresorii săi. Avusese puţin mai mult de o sută de dolari în portofel, toate cărţile de credit şi actele, printre care şi legitimaţia sa de medic al statului californian. Dar, totuşi, cel mai mult regreta ceasul, un cadou de la soţia sa. Oricum, ar fi putut să-l înlocuiască cu altul, îşi spuse. În acest moment auzi un ciocănit în uşa cabinetului.
Omul din serviciul securităţii se scuză. O asemenea situaţie nu se mai întâmplase şi regreta profund că nu s-a aflat acolo pentru a-l proteja pe medic. Îi spuse doctorului Richter că în urmă cu jumătate de oră inspectase garajul şi totul părea a fi în regulă. Richter îl asigură că nu are ce să-i reproşeze. Singura problemă care-l neliniştea era aceea de a lua toate măsurile pentru ca un astfel de incident să nu se mai repete. Apoi medicul îi explică de ce nu a implicat şi poliţia în toată afacerea asta.
Ziua următoare, Richter nu s-a simţit prea bine, dar a pus aceste simptome pe seama şocului din parcarea spitalului şi pe faptul că nu a dormit prea bine în timpul nopţii.
La ora cinci şi jumătate se simţea, însă, atât de rău încât a trebuit să-şi anuleze întâlnirea pe care o avea cu amanta sa, o secretară de la serviciul de arhive medicale. În cele din urmă se duse totuşi la ea, dar nu stătu prea mult. Se întoarse acasă, îşi petrecu noaptea în patul său, întorcându-se de pe o parte pe alta, fără a reuşi să doarmă.
A doua zi, doctorul Richter era într-adevăr bolnav. Deşi stinse veioza de lângă pat, îşi simţea capul gol şi avea ameţeli. Încercă să nu se gândească la muşcătura maimuţei, nici la bolnavul de SIDA care-i tuşise în faţă. Ştia prea bine că SIDA nu se transmite prin contacte atât de uşoare: ceea ce-l neliniştea era eventualitatea unei complicate şi complexe infecţii. La ora trei şi jumătate avu un frison şi început de dureri de cap, la fel de groaznice ca o migrenă. Din cauza puternicei febre care-l cuprinse îşi anulă toate întâlnirile de după-amiază şi plecă de la clinică. În acel moment era mai mult decât sigur că avea gripă. Când ajunse acasă, fu suficientă o privire a soţiei sale care văzându-l atât de palid şi cu ochii înroşiţi îl trimise în pat. La orele opt se simţea atât de rău şi capul îl durea îngrozitor încât luă un analgezic. La orele nouă, acuză violente crampe de stomac şi diaree. Soţia sa, extrem de speriată dori să-l cheme pe doctorul Navarre, dar Richter îi spuse că nu e chiar atât de grav, că totul se va aranja. Mai luă un comprimat şi reuşi să doarmă puţin. La orele patru dimineaţa se trezi şi se târî până în baie unde vomă sânge. Înspăimântată, soţia sa chemă ambulanţa care-l transportă la clinică. El nu mai protestă. Nu mai avea putere. Şi oricum ştia că niciodată în viaţa sa până acum nu mai fusese atât de bolnav.
Capitolul 1
20 ianuarie 1986
Erau câteva aspecte care o deranjau pe Marissa Blumenthal. Nu ştia dacă aceasta se datora unor cauze interne sau unor schimbări survenite în exterior, dar oricum îşi dădea seama că este incapabilă să se concentreze. Îşi ridică ochii de pe cartea ţinută pe genunchi şi constată că lumina palidă a iernii de dincolo de fereastră deveni neagră ca cerneala. Îşi privi ceasul: era aproape şapte.
Murmură:
— Doamne, ce repede s-a înserat!
O expresie care îi aminti de copilărie. De mai multe ore stătea cufundată într-un fotoliu acoperit cu vinilin dintr-un colţ al bibliotecii CDC — Centrul pentru Controlul Bolilor din Atlanta. Avea o întâlnire deseară şi trebuia să fie acasă în jur de şase şi jumătate. Îşi duse manualul greu de virologie scris de Field în raftul cu rezervări, încordându-şi muşchii care o dureau din cauza joggingului. Ea alergase dimineaţă, dar numai 4 kilometri în loc de 6 cum făcea de obicei.
— Doriţi o mână de ajutor pentru a pune pe etajeră această carte enormă? o întrebă, foarte matern, doamna Campbell, bibliotecara, în timp ce-şi încheia veşnica sa jachetă tricotată.
Într-adevăr, nu era prea cald în acea bibliotecă. Şi ca de obicei, era ceva adevăr în comentariul doamnei Campbell. Manualul de virologie cântărea mai bine de 4 sau 5 kilograme şi cred că asta reprezenta a zecea parte din greutatea Marissei. Ea măsura doar un metru şi cinzeci şi cinci de centimetri înălţime. Cu tocuri, era adevărat. Pentru a pune cartea la loc ea fu nevoită să-şi ia un mic elan.
— Da, aş avea nevoie de ajutor să pun la loc această vechitură, spuse Marissa, mai mult pentru a evita să nu-mi cadă în cap.
Doamna Campbell schiţă un surâs discret. Era cordială şi prietenoasă, ca de altfel tot personalul de la CDC. Marissa, pe de altă parte, se simţea aici mai curând ca la facultate decât ca într-un organism al administraţiei federale unde lucra din 1973. Întâlnise peste tot o atmosferă de conştiinciozitate profesională şi de încredere mutuală. Ziua secretarelor şi a personalului de serviciu se termina la ora 4.30, dar cadrele medicale rămâneau întotdeauna mai târziu, lucrând uneori până în zorii zilei. Toţi credeau în munca pe care o desfăşurau.
Biblioteca era într-adevăr foarte mică. Jumătate din cărţi şi reviste erau îngrămădite la întâmplare pe rafturi, aşezate ici şi colo. Din acest punct de vedere, CDC, un organism al Sănătăţii publice depinzând de administraţia federală, era obligat să se limiteze la bugetul redus.
Şi Marissa, în timp ce părăsea clădirea, constată o dată în plus că locul acesta era de fapt o rotiţă din marele angrenaj al administraţiei federale. Holurile erau toate vopsite în acel verde pal ca peste tot în clădirile administraţiei şi parchetul era acoperit cu o mochetă de vinilin gri foarte uzată în mijloc. Lângă ascensor inevitabilul portret al lui Roland Reagan surâdea. Imediat sub tablou cineva scrisese: «Dacă nu sunteţi mulţumiţi de bugetul pe acest an, aşteptaţi anul viitor!».
Marissa urcă un etaj. Biroul ei — un nume ce, bineînţeles, flata mica debara — se afla deasupra bibliotecii. Era o cămăruţă fără fereastră care un timp servise ca dulap în perete. Între zidurile din piatră vopsite în culori ţipătoare se găsea totuşi loc pentru un birou din metal, un dulăpior pentru acte şi un scaun comod cu rotile. Oricum Marissa avusese noroc să obţină acest spaţiu, căci în centru era o adevărată dispută pentru orice loc.
În orice caz, dincolo de aceste handicapuri, Marissa era mulţumită că lucrează la CDC. De-a lungul anilor, Centrul oferise servicii uimitoare medicinii, nu numai în Statele Unite, ci şi în străinătate. Ea îşi aminti, de asemenea, modul în care Centrul rezolvase, acum câţiva ani, misterul bolii Legionarilor. Şi erau sute de alte exemple de acest gen de la crearea acestui organism în 1942 sub forma de L'Office of Malaria Control — Serviciul de Control al Malariei — destinat înlăturării acestei boli în America de Sud. În 1946 a fost rebotezat Comunicable Disease Centre — Centrul Bolilor Transmisibile — şi s-au înfiinţat atunci o serie de noi laboratoare pentru studiul diferenţiat al bacteriilor, ciupercilor, paraziţilor, viruşilor. Anul următor a mai fost creat un laborator pentru zoonaze, boli ale animalelor transmisibile la om cum ar fi ciuma, turbarea şi antraxul. în 1970, Centrul îşi schimbă din nou numele devenind de această dată Center for Disease Control — Centrul pentru Controlul Bolilor.
În timp ce-şi aranja formularele în servieta dată de administraţie, ea se gândi la succesele trecute ale CDC. O istorie care o incitase de la început. După ce îşi termină anul de stagiu la un internat de pediatrie din Boston, ea îşi depuse candidatura şi fu acceptată la Epidemiology Intelligence Service (EIS) — Serviciul de investigaţii epidemiologice, unde lucră doi ani de zile ca «anchetatoare». Fusese, de fapt, un fel de post de «detectiv» medical.
Trei săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, ea termină un curs elementar care era destinat să o pregătească pentru noul ei rol. Urmă şi nişte cursuri despre administraţia Sănătăţii publice, despre statisticile biologice şi epidemiologice, adică studiul şi controlul sănătăţii şi al bolilor pe un anumit eşantion de oameni.
Un surâs dezamăgit apăru pe faţa Marissei în timp ce-şi îmbrăcă mantoul bleu marine. Ea urmase un curs elementar, fără îndoială, în timpul studiilor medicale, dar oricum se simţea absolut incompetentă pentru a face faţă unui real caz de urgenţă. Dacă ar fi trimisă în misiune pe teren, ar trebui să facă multă pregătire înainte de a pleca.
Era una să ştii să faci o sinteză coerentă a diverselor cazuri a unei maladii pentru a-i determina cauzele, procesul de transmitere şi contaminare, şi era altceva, extrem de diferit, să combaţi o adevărată epidemie ce afectează persoane reale. Problema care se punea era deci nu «dacă», ci, «când».
Marissa îşi luă servieta, stinse lumina şi străbătu culoarul spre lift. Ea urmase cursul elementar de epidemiologie împreună cu alţi 48 de medici, bărbaţi şi femei, care la fel ca dânsa aveau ceva experienţă la activ. Printre cei prezenţi la curs se mai număraseră însă şi câţiva microbiologi, câteva infirmiere şi chiar un dentist. Ea se întrebă acum dacă toţi au trecut prin aceeaşi criză de conştiinţă. Între medici nu se vorbeşte, în general, de aşa ceva. Este împotriva «imaginii de marcă».
La sfârşitul cursului ea a fost distribuită în departamentul de virologie, la serviciul specializat în agenţi patogeni. Fu extrem de încântată de această situaţie şi mai ales de faptul că reuşise prima în promoţia sa. Dar Marissa nu avea prea multe cunoştinţe în virologie, de aceea o mare parte din timp şi-l petrecea la bibliotecă. Ea îşi dorise mult să lucreze în acest departament pentru că epidemia SIDA avansa virologia în prim planul cercetării medicale. Până în prezent, specialiştii acestui domeniu fuseseră mereu vioara a doua, în spatele bacteriologiei. Acum, însă, în virologie se desfăşurau cele mai interesante evenimente şi Marissa dorea din tot sufletul să participe la asta.
Ajunsă în faţa ascensorului, Marissa salută grupul de persoane care aşteptau sosirea liftului. Pe unii dintre cei de faţă îi cunoştea, dar aceştia erau în general cei care lucrau la departamentul de virologie şi al căror birou administrativ era la capătul culoarului pe acelaşi palier cu unicul ei oficiu. Pe majoritatea nu se străduise să-i cunoască, însă unii dintre ei o recunoscuseră şi o salutară. Ea tocmai trecuse printr-o criză de încredere în propria sa competenţă profesională, dar acum îşi dădu seama că majoritatea colegilor o apreciau şi o stimau.
Marissa, ajungând la parter, îşi trecu semnătura în dreptul numelui tipărit în registru, o obligaţie pentru toate cadrele ce rămâneau în instituţie mai târziu de ora cinci şi apoi se îndreptă spre parcare. Chiar dacă era iarnă, aceasta nu se compara deloc cu ceea ce îndurase la Boston, în Massachusetts, timp de patru ani şi de aceea nu se grăbi să-şi încheie paltonul. Maşina sa, o Honda Prélude tip sport, era acolo unde o lăsase dimineaţă, la fel de prăfuită, cuminte şi neglijată. Maşina purta încă numărul de Massachusetts. Schimbarea acestuia era unul din numeroasele mici probleme ale Marissei pentru care nu avea niciodată timp.
Locuinţa în care Marissa stătea cu chirie era aproape de CDC. Spaţiul din jurul Centrului era dominat de Universitatea Emory, care donase o parte din terenul ei administraţiei federale, la începutul anilor patruzeci. Numeroase cartiere rezidenţiale agreabile înconjurau universitatea, însă Marissa alesese o locuinţă în vechiul cartier Druid Hills. Casa aparţinea unui cuplu care trebui să plece în Africa, la Mali, în cadrul unui vast program de controlare a naşterilor.
Marissa ajunse pe Peachtree Street. Trecu prin faţa casei şi viră la stânga. Era o construcţie unică din lemn cu un singur etaj, foarte bine întreţinută, la fel şi grădina din jur. Stilul locuinţei era greu de definit, cu excepţia celor două coloane greceşti de la intrare. Toate ferestrele aveau jaluzele din lemn, fiecare cu o gaură în mijloc în formă de inimă. Într-o scrisoare trimisă părinţilor, Marissa le scrise despre aceste ferestre ca de nişte adevărate bibelouri.
Din strada unde ajunse, viră la stânga şi apoi încă o dată luă stânga. Casa era situată pe un teren ce se întindea până în stradă, de aceea pentru a putea ajunge la garaj, ea trebui să intre prin spate. Era o alee în faţa casei, care nu avea nici o legătură cu aleea din spate şi nici cu garajul. Înainte, cele două alei se intersectaseră, dar cineva construise apoi un teren de tenis în acel loc şi acum aleile erau separate.
Deoarece trebuia să mai iasă în acea seară, Marissa nu parcă maşina în garaj. Făcu pur şi simplu un semi-tur după care merse un pic cu spatele. În timp ce urcă pe peronul din spate, o întâmpină cockerul, un cadou primit de la una din colegele cu care lucrase la internatul de pediatrie. Câinele părea că abia aştepta să-i spună «bună seara».
Marissa nu se gândise niciodată să-şi cumpere un câine, dar în urmă cu şase luni o lungă relaţie care spera să se soldeze cu o căsătorie luă sfârşit. Roger Schulman, fostul ei logodnic era un tânăr medic neurochirurg care lucra la Spitalul Principal din Massachusetts. El o anunţase deodată că a acceptat să-şi continue studiile la o universitate din California, în Los Angeles şi că doreşte să plece acolo singur. Până în acea clipă ei se înţeleseseră că Marissa va merge cu Roger oriunde se va hotărî el să-şi continue studiile. Marissa ceruse deja un post de medic la San Francisco sau la Houston. Roger nu spuse nimic însă de plecarea la Los Angeles.
Marissa era ultimul din cei patru copii ai familiei. Mai avea trei fraţi şi un tată de meserie neurochirurg, care întotdeauna fusese rece şi autoritar. Ea nu avusese niciodată prea multă încredere în dânsa şi ruptura cu Roger o duruse atât de mult, încât îi era groază în fiecare dimineaţă să se mai ducă la spital. Din cauza depresiei profunde pe care o traversa, Nancy, prietena ei, îi oferi câinele. La început Marissa era într-adevăr enervată de această situaţie, însă Taffy — micuţul animal care purta nume pe zgarda din jurul gâtului — reuşi să cucerească inima Marissei, şi întocmai cum prevăzuse Nancy, câinele o ajută să se gândească şi la alte lucruri în afară de necazul ei. Acum Marissa era nebună după Taffy, căci el ţinea «viaţa» sub acoperişul ei: îl iubea şi la rândul său câinele îi întorcea dragostea. De când lucra la CDC, Marissa se gândi cu îngrijorare la ce se va întâmpla dacă ea va fi trimisă în misiune. Problema o preocupă mult timp până în ziua în care familia Judson, vecinii săi din dreapta se îndrăgostiră pur şi simplu de micuţul câine şi îi propuseră să-l lase pe Taffy în grija lor cât timp ea va fi plecată. Era într-adevăr minunat.
În timp ce-şi controla corespondenţa îl lăsă pe Taffy să-şi consume surplusul de energie în fuga sa spre bradul din faţa casei. Familia Judson nu uita niciodată să-l scoată afară la prânz. Dar apoi, până la întoarcerea Marissei, seara, el trebuia să stea liniştit în bucătărie, ceea ce era prea mult pentru un căţeluş zburdalnic de numai opt luni.
Din păcate, Marissa trebui să pună capăt zbenguielii lui Taffy. Era deja şapte şi la opt era aşteptată la cină. Ralph Hempston era un oftalmolog renumit, care o invitase de mai multe ori în oraş şi chiar dacă nu reuşi s-o facă să-l uite pe Roger, ea aprecia inteligenţa sa precum şi plăcerea lui când ea accepta vreo invitaţie la cină, la teatru sau la vreun concert. Marissa constată cu încântare că niciodată el nu contase să împingă lucrurile mai departe de atât. Astă-seară era prima dată când o invită acasă la el şi ţinu să-i precizeze că este vorba de o adevărată serată şi nu de o întâlnire tête-à-tête.
El părea că lasă această relaţie să-şi urmeze cursul ei normal, şi Marissa îi era într-adevăr recunoscătoare, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre ei era de douăzeci de ani: ea avea treizeci de ani, iar el cinzeci.
În mod paradoxal, celălalt bărbat cu care Marissa mai ieşise de câteva ori de când venise în Atlanta era cu patru ani mai tânăr ca ea. Tad Shockley, doctor în microbiologie, lucra la acelaşi servici ca şi Marissa. El se îndrăgostise la prima vedere din clipa în care o zări în cafenea, chiar în prima săptămână de când fusese angajată la Centru. Tad era total opus lui Ralph Hempston; plin de o mulţime de complexe, el nu reuşi până în prezent să-i propună Marissei decât o seară la cinema. Ei petrecuseră în total vreo cinci sau şase seri şi din fericire, nu încercase să profite de avantajele sale.
Marissa făcu un duş rapid, se uscă şi îşi retuşă machiajul aproape automat. În grabă îşi inspectă garderoba, încercând apoi câteva toalete. Nu era înnebunită după modă, dar îi plăcea să fie bine îmbrăcată. Alese, în cele din urmă, o fustă de mătase şi un jerseu, cadou de Crăciun. Jerseul îi ajungea până la jumătatea coapsei şi asta îi dădea impresia că o face să pară mai înaltă. Îşi luă apoi o pereche de pantofi negri cu toc foarte înalt şi se privise în oglindă din cap până în picioare.
Din cauza taliei sale mici, Marissa nu era prea încântată de fizicul ei. Avea o faţă cu trăsături fine, iar tatăl său îi spusese cu mult timp în urmă că nu era frumoasă, ci «fermecătoare». Ochii ei căprui erau străjuiţi de gene foarte dese, iar părul ondulat şi des era un şaten luminos, cu reflexe aurii. Purta aceeaşi coafură în ultimii şase ani; părul ondulat căzut pe umeri şi strâns la spate cu o agrafă ca o carapace de broască ţestoasă.
Locuinţa lui Ralph era la o distanţă de cinci minute mers cu maşina, însă casa sa se afla într-un cartier mult mai elegant. Vila lui era foarte mare şi avea spaţii verzi extrem de bine îngrijite. Casa lui Ralph era situată pe un teren vast, iar legătura cu strada se făcea printr-o alee cu o curbă elegant mărginită cu azalee şi rododendroni. Ralph îi spuse că ar trebui să le vadă pentru a le crede.
Construcţia era în stil victorian, cu două etaje şi având un turn octogonal ce domina unghiul drept al faţadei. O verandă mare, cu ornamente, începea de la turn şi se întindea pe toată faţada până la peretele care cotea spre stânga. Deasupra porţii principale cu două uşi automate şi sprijinindu-se pe înălţimea verandei, se întindea un balcon circular, prevăzut cu un acoperiş la fel ca cel al turnului.
Ferestrele luminate dădeau, de departe, un aer de sărbătoare casei. Marissa viră spre stânga aşa cum îi indicase Ralph. Crezuse că va întârzia puţin, dar constată că sosise prima.
Trecând prin faţa casei, privi scara de incendiu care cobora de la etajul al doilea. Ea o remarcase din seara în care Ralph se opri pentru a-şi căuta avertizorul de alarmă pe care-l uitase. El îi explică cum foştii proprietari oferiseră camerele de sus personalului de serviciu şi serviciul de securitate al municipiului îi obligase să construiască acea scară de incendiu. Oricum culoarea neagră a metalului contrastă în mod bizar cu lemnul vopsit în alb.
Marissa parcă în faţa garajului, a cărui verandă semăna cu cea a casei. Ea deschise poarta din spate şi observă o aripă atât de modernă cum nu văzuse în faţa casei. Privind prin fereastră îşi dădu seama că aceasta era aferentă bucătăriei. Părea că nimeni nu o aştepta. Ea renunţă să încerce să vadă dacă poarta era deschisă şi întorcându-se la intrarea principală, sună. Ralph îi deschise imediat:
— Îţi mulţumesc că ai sosit la timp, spuse el în timp ce o ajuta să-şi scoată paltonul.
— La timp? aveam impresia că sunt în întârziere.
— Ah, nu, spuse Ralph. Ceilalţi invitaţi nu vin mai devreme de opt şi jumătate.
El îi agăţă paltonul în garderoba de la intrare. Marissa fu surprinsă să-l găsească pe Ralph în smoking. Ea ştia că este un bărbat frumos, dar eleganţa lui o frapa.
— Sper că m-am îmbrăcat destul de corespunzător, îi zise ea. Nu mi-aţi spus că va fi o serată atât de elegantă.
— Sunteţi minunată ca de obicei. Eu am însă un pretext rezonabil de a purta smokingul în seara asta. Veniţi să vă arăt un pic casa.
Marissa îl urmă gândindu-se, ca de obicei, că el reprezenta tipul de medic ideal: solid, cu o figură simpatică şi cu tâmplele grizonate. Intrară într-un salon mic. Decorul era agreabil însă în cameră se simţea răcoarea nopţii. O subretă, îmbrăcată în alb şi negru, prepara băuturile.
— Să începem de aici. Băuturile sunt pregătite la barul din salon, spuse Ralph.
El deschise apoi o uşă dublă culisantă şi intrară în living. Şi aici se găsea un bar, în partea stângă, unde un bărbat tânăr cu vestă roşie ştergea paharele cu o bucată de mătase.
Imediat după salon, în spatele unei arcade era sala de ceremonii. Marissa constată că masa era pusă pentru mai puţin de douăsprezece persoane.
Ea traversă sala de ceremonii în spatele lui Ralph şi ajunse într-o aripă nouă, unde se găsea încă un salon uriaş şi o bucătărie mare, modernă. Cina era pregătită de trei sau patru persoane.
După ce se convinse că totul merge bine, Ralph o conduse pe Marissa în salon şi spuse că-i ceruse să vină mai devreme decât ceilalţi invitaţi pentru că spera ca ea să accepte să joace rolul de stăpână a casei. Puţin surprinsă, căci de fapt nu ieşiseră împreună decât de cinci sau şase ori, Marissa acceptă.
Soneria sună; erau primii invitaţi. Din păcate, Marissa nu avea memoria numelor. Dar cu toate acestea îşi aminti de un anume doctor Hayward şi de soţia sa care avea un uimitor păr grizonat. Şi apoi de un doctor Jackson şi de doamna acestuia care purta un diamant mare cât o minge de golf. Apoi singurele nume pe care şi le mai amintea erau cele ale doctorului Sandberg şi soţiei sale, ambii psihiatri de profesie.
Marissa, care se forţa să întreţină conversaţia, se simţea puţin eclipsată de blănurile scumpe şi bijuteriile costisitoare. Aceşti oameni nu erau neînsemnaţi medici de cartier. Când toată lumea se afla în picioare, în living, cu câte un pahar în mână, la uşă mai sună cineva. Ralph nu era de faţă. Marissa fu nevoită să deschidă şi spre mare ei surpriză îl recunoscu pe doctorul Dubchek, şeful ei de la Serviciul special de patologie din cadrul departamentului de virologie.
— Bună seara, doctor Blumenthal, îi spuse Dubchek amabil, fără nici cea mai vagă umbră de surpriză.
Marissa era în schimb extrem de tulburată. Nu se aşteptase să fie invitaţi medici de la CDC. Dubchek dădu mantoul cameristei. Purta un costum bleu-marine după cea mai bună modă italiană. Era un bărbat seducător, cu ochii săi negri ce sclipeau de inteligenţă şi faţa sa brăzdată, cu trăsături aristocratice.
Îşi trecu mâna prin păr şi spuse surâzător:
— Pe curând!
Marissa îi întoarse zâmbetul şi se întoarse în sala mare plină de lume.
— Barul este acolo, îi spuse ea.
— Şi Ralph unde este?
— În mod sigur în bucătărie, zise Marissa.
Dubchek se îndepărtă, în timp ce soneria se auzi din nou. Şi de această dată Marissa rămase stupefiată. Era Tad Shockley!
— Marissa! exclamă Tad la fel de surprins ca şi ea.
Marissa îşi reveni repede în fire şi îi făcu loc să intre. Apoi, în timp ce-i lua paltonul, îl întrebă:
— De unde îl cunoşti pe doctorul Hempston?
— Doar din simple întâlniri. Am fost într-adevăr surprins când am primit această invitaţie. Dar ţinând cont de banii puţini pe care-i câştig — spuse el zâmbind, nu puteam scăpa o cină ca asta.
— Ştii că şi Dubchek este aici? întrebă Marissa cu un ton aproape acuzator.
— Nu, spuse Tad. Dar ce importanţă are?
El privi spre sala de ceremonii, apoi spre voluminoasa scară interioară:
— O casă într-adevăr magnifică.
Marissa surâse şi ea. Tad cu părul său blond tăiat scurt şi cu tenul său luminos părea prea tânăr pentru a fi doctor. Purta un sacou de catifea raiată, o cravată din lână şi un pantalon de flanelă gri uzat.
— Tu de când îl cunoşti pe doctorul Hempston?
— Este un prieten, nimic mai mult, spuse cu un ton evaziv Marissa, în timp ce-i făcea semn lui Tad să intre în salon pentru a servi un pahar.
Când toţi invitaţii sosiră, Marissa putu să se îndepărteze de uşa de la intrare. La bar, îşi luă un pahar de vin alb şi căută pe cineva cu care să închege o discuţie. Înainte de anunţul cinei, ea pălăvrăgi cu doctorul Sandberg, cu doctorul şi doamna Jackson.
— Bine ai venit la Atlanta, tânăro! îi spuse doctor Sandberg.
— Vă mulţumesc, zise Marissa în timp ce încerca să-şi ia ochii de la inelul doamnei Jackson.
— Cum aţi ajuns la CDC? o întrebă doctorul Jackson.
Avea vocea gravă şi sonoră. Nu prea semăna el cu Charlton Heston, dar avea toate calităţile să joace în Ben Hur.
Marissa privi ochii săi de un albastru profund şi se gândi cum ar putea răspunde la o întrebare, aparent sinceră. Ea nu se putea apuca să-i povestească despre fuga la Los Angeles a fostului ei amant şi nici de faptul că avea nevoie să-şi schimbe modul de viaţă; acestea nu erau genul de motivaţii la care se aşteptau cei de la CDC.
— Întotdeauna m-a interesat domeniul sănătăţii publice, îi spuse ea.
Era şi puţină minciună în ceea ce afirmase.
— Mereu m-au pasionat poveştile despre misterul în medicină, adăugă ea.
Surâse. Ceea ce tocmai spusese, era de fapt adevărat:
— Şi apoi începusem să mă satur de nasuri care curgeau şi de urechi astupate.
— Aţi făcut studii de pediatrie.
Nu era o întrebare, ci o afirmaţie.
— Da, am lucrat la spitalul pentru copii din Boston, zise Marissa.
În general nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu psihiatri, şi asta pentru că nu se putea împiedica să se întrebe dacă ei cunosc mai bine decât ea propriile-i motivaţii, una din cauzele pentru care ea alesese medicina a fost şi aceea de a rivaliza cu fraţii ei în relaţia cu tatăl lor.
— Vă place medicina clinică? o întrebă doctor Jackson. În ce priveşte activitatea practică v-aţi gândit să vă implicaţi?
— Bineînţeles, spuse Marissa.
— Cum? întrebă din nou doctorul Jackson fără a-şi da seama că o încurca din ce în ce mai mult. Credeţi că vă veţi descurca şi cu munca la cabinet şi cu cea de la clinică?
— Cina e servită, se auzi vocea lui Ralph deasupra tuturor conversaţiilor din salon.
Marissa se simţi salvată, mai ales că doctor Jackson şi doctor Sandberg începură să-şi caute nevestele. Pentru câteva clipe, ea avusese impresia că fusese supusă unui interogatoriu.
În sala de ceremonii, Marissa descoperi că Ralph era aşezat la un capăt al mesei, iar ea la celălalt. În dreapta ei se afla doctor Jackson, care uită, din fericire, întrebările pe care i le pusese în legătură cu medicina clinică.
În stânga ei se găsea doctor Hayward cu părul său grizonat.
În timpul cinei, Marissa îşi dădea seama din ce în ce mai mult că stătea la masă cu crema medicinei din Atlanta; cei de faţă nu erau doar medici ci şi nişte oameni grozav de bogaţi, singurele excepţii se numeau Cyrill Dubchek, Tad şi bineînţeles dânsa.
După mai multe pahare de vin bun, Marissa se regăsi mai elocventă ca de obicei, dar în acelaşi timp se simţi şi puţin jenată când constată că toată lumea de la masă asculta povestea copilăriei ei în Virginia. Cu un surâs uşor ea se hotărî, totuşi să tacă şi bine făcu, întrucât conversaţia se orienta spre cauza medicinii americane şi a stringentei probleme a asigurării medicale, care într-un fel submina bazele medicinii particulare.
Gândindu-se la blănurile şi bijuteriile doamnelor prezente, Marissa îşi spuse că persoanele de faţă nu vor suferi prea mult de pe urma unei atare schimbări de situaţii.
— Ce se va întâmpla cu CDC? îl întrebă doctor Hayward pe Cyrill, aşezat în faţa sa. Aveţi şi voi probleme bugetare?
Cyrill schiţă o grimasă cinică care-i evidenţiară cele două riduri profunde de pe obraji:
— Trebuie să ne batem în fiecare an foarte tare cu cei de la Serviciul Bugetar şi cu Comisia de Finanţare a Camerei. De altfel, am pierdut deja o sută de posturi din cauza restructurării creditelor.
Doctorul Jackson tuşi uşor şi întrebă:
— Şi dacă am avea din nou o gravă epidemie de gripă ca cea din 1917-1919? Dacă serviciul vostru ar fi chemat la datorie, aţi avea efectivul necesar?
Cyrill Dubchek ridică din umeri:
— Asta depinde de situaţie. Dacă nu există mutaţii la nivelul genelor şi dacă putem crea uşor o cultură de probă, putem, destul de rapid, să găsim un vaccin eficace. Cât timp am avea nevoie n-aş putea să vă spun. Tu ce spui Tad?
— Ştiu şi eu, o lună, o lună şi ceva, spuse Tad. Dar asta dacă avem nevoie. Iar apoi e nevoie de mult timp pentru a produce suficient vaccin astfel încât intervenţia noastră să fie eficace.
— Asta îmi aminteşte de eşecul în legătură cu gripa de porc, de acum câţiva ani, interveni doctorul Hayward.
— Dar n-a fost vina Centrului, spuse Cyrill apărându-se. Nu am avut nici o îndoială în legătură cu agentul apărut la Fort Dix. Dar oricum asta a rămas un mister. Nici până acum nu ştiu de ce nu s-a răspândit acea maladie, despre care nimeni nu ştie mare lucru.
Marissa simţi o mână pe umărul său. Se întoarse: era subreta îmbrăcată în alb şi negru.
— Doctor Blumenthal? murmură ea.
— Da.
— Sunteţi chemată la telefon.
Marissa privi spre Ralph, aşezat tocmai în celălalt capăt al mesei, dar el vorbea cu doamna Jackson. Se scuză şi urmă servitoarea până în bucătărie. Se simţi acum aşa cum se simţise în noaptea când prima dată fu chemată să intervină ca internist. Era sigură că cei care sunaseră erau de la CDC. În acea seară trebuia să fie de serviciu şi lăsase la poartă numărul de telefon al lui Ralph pentru orice eventualitate. Nimeni altcineva nu ştia unde se află.
— Dr. Blumenthal? fu întrebată de telefonista de la CDC, când Marissa răspunse la telefon.
Apoi operatoarea i-l dădu pe medicul de gardă:
— Felicitări, îi spuse acesta, pe un ton jovial. Am primit un anunţ de epidemie. Serviciul de Stat din California doreşte o asistare din partea CDC pentru o problemă din Los Angeles. Este vorba de o maladie necunoscută şi aparent foarte gravă care a fost declarată în renumita clinică Richter. Vi s-a făcut deja o rezervare pentru zborul Delta pe Coastă de Vest, mâine la ora unu şi zece minute. Vi s-a reţinut şi cameră la Motel Tropic. Totul pare a fi minunat. În orice caz, mult noroc.
După ce puse receptorul în furcă, Marissa mai rămase un timp cu mâna pe aparat pentru a-şi trage sufletul. Nu se simţea deloc pregătită pentru aşa ceva. Bieţii oameni din California au sunat la CDC în speranţa că un specialist în epidemiologie va sosi să le rezolve problema şi când colo vor avea surpriza să o vadă pe ea, Marissa Blumenthal, o femeie de doar un metru şi cinzeci de centimetri înălţime. Ea se întoarse în sala de ceremonii pentru a se scuza şi pentru a-şi lua la revedere.
" Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri
si la a fi impușcat si , cand ma trezeam , inca
ma mai gandeam la asta. Ai nevoie de ceva de
calibru mare , ca un AK47 cu foc continuu:
tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...
RAYMOND , 15 ani
Pacient al seciei de traumatologie
din Spitalul General din Brooklyn
New York , 1992
Capitolul 1
- Iubeste-ma...
. De ore intregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea
il iubea - de ore intregi. Cuibarita langa el , in timp
ce se odihnea inlauntrul ei , moaia , respirand
alaturi de el - o singura bataie a inimii , o iubire , o
viața. . <>
- Ești a mea pentru totdeauna , sopti el in
noapte.
Era inca intuneric cand facura dragoste pentru
ultima oara ; zgomotele strazii umpleau camera ,
prisme de lumina venind de la masini si autobuze
reflectau raze pe tavan. O inea de incheietura mainii
pentru acea ultima oara , o tragea usor in genunchi,
apropiindu-si-o . gura lui era ingropata in parul ei ,
cuverturile aruncate de-o parte.
- Iubeste-ma toata viața , sopti el , inainte ca
buzele-i sa le gaseasca pe ale ei.
- Nu pleca , sopti si ea.
Apoi o saruta inca si inca o data . oprindu-se
numai pentru a privi in ochii ei , pentru a ofta usor
cand ea il atingea.
. - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el usor,
increindu-si ochii negri intr-un mic zambet.
ii acoperi gura , o saruta din nou , o mangaie, iși
ingropa fata intre sanii ei , plimbandu-si limba in
jurul sfarcurilor , o trase mai aproape pentru a se
contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei,
limbile li se intalneau si se retrageau. Se aseza
deasupra ei , cu genunchiul intre coapsele ei , cu
trupu-i greu si sarutarile mai patimase.
in timp ce o penetra , amandoi soptira vorbe
neinelese , apoi se cufundara intr-o senzaie de
istorie ce transcende timpul. O inea atat de strans ,
incat abia mai putea respira ; faceau dragoste atat de
intens incat , la un moment dat , ea ipa surprinsa.
Dar cand o facu sa jure ca-l va iubi intotdeauna ,
indiferent de ce se va intampla , o cuprinse o emoie
atat de puternica , incat ramase fara grai ; cand o
implora sa nu-l paraseasca niciodata , atingerea lui
deveni aproape sfioasa.
" O eternitate " , jura ea ; " pentru totdeauna " ,
repeta el;" si mai departe."
Coriander ii spuse lui Danny cu umor ca tot ce
avea de facut era sa o priveasca , s-o atinga , sa faca
dragoste , pana la pierderea raiunii. Glumea ,
. spunand ca avea de gand sa lanseze un studiu la spital
despre cat de obisnuit era. ca femeile sensibile si
inteligente sa se limiteze numai la dragostea
barbailor. Avea chiar o teorie , cum ca sperma ar
patrunde in poriunea raionala a creierului...
Obisnuia sa glumeasca in legatura cu asta , clar , in
ultimul timp , se simea deconectata de celelalte
aspecte ale vieii lui. Trebuia sa citeasca un ziar
pentru a afla daca avusese o zi buna sau proasta ; nu
avea sa-i ofere nimic cand vorbea fara noima , evitand
subiectul sau cand petrecea nopi de nesomn
umbland si fumand. Chiar in condiii normale , nu
era nimic incurajator sa te trezesti si sa-i gasesti
barbatul imbracat ca un ho.
Dar cand se trezise in dimineața aceea , fusese
neplacut surprinsa sa-l vada stand la fereastra si
fumand , imbracat cu un pulover pe gat si pantaloni,
ambele negre... Fața lui parea aproape suprarealista,
profilandu-se in lumina roz a acelui rasarit de vara ;
ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale
igarii aprinse. Ea se prefacu ca doarme si il privi pe
deasupra cuverturii, intrebandu-se daca sa reinceapa
discuia sau nu. Daca invațase ceva in aceste ultime
sase luni , acel ceva era sa nu-l foreze cu nimic in
legatura cu afacerea lui , de vreme ce raspunsul era
intotdeauna acelasi. Spre deosebire de afacerile ei,
care prosperau fara sa ina seama de evoluiile
economice si financiare , afacerile lui erau legate de
cele mai subtile schimbari din lume. Diferena era ca
mai muli oameni aveau nevoie de indemanarea ei
profesionala decat de el ; mult mai muli oameni
erau impuscai si injunghiai decat cei care
investeau si economiseau banii. in cele din urma ,
convenisera sa nu se plictiseasca reciproc cu "organe
donatoare " sau cu " societai pe aciuni ". Doar ca, -
in aceasta dimineața , regulile nu mai pareau sa le
guverneze viața de la sine.
Mai astepta un minut sau doua inainte de a
incepe discuia , ca si cum abia si-ar fi deschis
ochii sa arunce o privire la ceasul de langa pat si
sopti:
- E numai sase...
El nu se misca , desi mana ii tremura cand isi
duse igara la gura.
- Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea
convingator.
* Stand inca intre perne , ea isi trecu mana prin
par , apoi o intinse spre el.
- La ce ora pleaca avionul ?
- Nu inainte de sase asta-seara. Se intoarse cu
spatele.
Era singurul barbat pe care-l iubise vreodata.
- Si-atunci , de ce te grabesti asa ? Observa ca
ochii lui erau rosii , parca de plans , cu cearcane
negre dedesubt, ca si cand n-ar fi dormit de luni de
zile. in loc sa-i raspunda , o intreba : '
- La ce ora trebuie sa fii la spital ?
- Nu inainte de pranz.
El era singurul barbat cu care facuse dragoste
vreodata.
Formula intrebarea urmatoare cu mare seriozi-
tate :
- Ai gresit, casatorindu-te cu mine ?
Danny vorbea intotdeauna cu subineles ,
folosind mesaje ascunse cu dublu ineles.
- Ce intrebare mai e si asta ? il intreba ea.
- Stii , puteai sa te marii cu altcineva , un
doctor sau un diplomat.
Se indrepta spre pat.
Erau momente cand ii frangea inima.
- Destinul, spuse ea incet. Asa mi-a fost scris in
stele.
- in stele , repeta el usor. Si.presupun ca oricare
din inchisoarea Puesto Vasco in timpul Alianei
militare1* era Vasator ; sau oricine din Auschwitz era
Leu.
Ea se apropie , incercand totusi sa nu se
molipseasca de dispoziia lui morbida.
- Crezi ca , dupa toi acei ani fara tine , as fi
fost tampita sa nu ma marit cu tine , cand m-ai cerut
in cele din urma ?
El statea pe marginea patului , iar ochii ii
straluceau.
- N-ai nevoie de toate aceste probleme ,
Coriander. Pentru binele tau , cred ca i-ar fi mai
usor fara mine.
il studie un moment si fu surprinsa de parul lui
argintiu , care parea sa fi aparut recent , brazdat de
acei perciuni negri ondulai pe care-i adora.
- Oricine da sfaturi incepand prin a spune
"pentru binele tau" nu spune niciodata lucruri bune.
Ea zambi.
- Si nici acela care incepe o propoziie cu
"apropo" nu va spune nimic bun. Stiai asta ?
indragostiii nu spun niciodata " Apropo , imi
parasesc soia1 " , ci " apropo , intre noi totul s-a
terminat".
Palavragea chiar daca avea goluri in stomac.
- Ei nu spun ," Voi sta cu tine toata viața .pentru
binele tau", ci " Te parasesc tocmai pentru binele
tau "...
Ea se intinse sa netezeasca cateva fire din parul
lui.
Era atat de serios.
- Coriander , nu...
- Ultima oara , cand m-ai indepartat" spre binele
meu ", ai disparut zece ani.
- Erai atat de tanara , murmura el , dand din
cap ; nu aveai decat 20 de ani...
- S-a intamplat in cafeneaua aceea oribila de
langa universitatea din Cordoba , continua ea.
Trase tare din igara , scoase cateva rotocoale de
fum si apoi adauga :
- Nu te-am sfatuit rau atunci...
- Exista un statut pentru sfaturi bune ?
El o privi cu duiosie.
- Poate ar trebui sa existe.
- ii pare rau ca nu i-am urmat sfatul ? intreba
ea.
- imi pare rau numai pentru tine.
- Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.
- " te amo "2) , raspunse el , intorcandu-se la
spaniola lui nativa.
Dar nu o linisti cu asta , nici ea nu stia de ce ,
poate pentru ca suna ca un " te amo "dinaintea unui
" adios ".
- Vom rezolva noi problemele , spuse ea incet ,
intinzandu-se spre mana lui. Vom trece si prin asta,
asa cum am trecut prin toate.
Ea ii atinse usor buzele cu varful degetului , iar
ochii de chihlimbar ii stralucira.
- Nu pleca in weekendul acesta si voi incerca sa
gasesc pe cineva sa ma inlocuiasca la spital.
Deoarece nu-i raspunse , ea insista :
- Hai , iubitule , vom merge cu masina pana la
Coney Island si vom manca hot dogs la Nathan's...
, - Nu vei gasi niciodata pe cineva sa te inlocuiasca
in ultimul moment in weekend.
Se intinse dupa o scrumiera si isi aprinse igara.
- Oricum , am o intalnire acolo cu cineva care
m-ar putea scoate din incurcatura asta.
- Asta e. prima oara cand vorbesti chiar si cu o
usoara urma de sperana in glas.
— E o chestiune de sanse...
- Ce vrei sa spui ?
- Tu ar trebui sa inelegi cel mai bine ce
inseamna sansa , spuse el. O sansa de 50% sa treci
printr-o operaie chirurgicala dificila nu inseamna
nimic. Daca pacientul supravieuieste , sansele sunt
de 100% , iar daca moare , ele sunt nule.
- Ce crezi despre situaia ta ? -
- Cine poate sti ? Ma lupt din rasputeri si , de
fiecare data cand cred ca am trecut de un obstacol,
apar altele si mai mari.
- Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?
- ii voi spune tot cand vom lua legatura...
- Cand se va intampla acest lucru , voi citi despre
asta in pagina financiara a ziarului" Times
- De data asta am sa-i spun tot , chiar daca nu
ma va contacta.
- Cand ?
ii displacea sa-l cicaleasca.
- Cand ma voi intoarce...
- Promii ?
-Jur!
El ridica o mana.
Ea incepu sa spuna ceva cand observa ca el o
privea insistent.
- De ce ma privesti asa ?
Se apleca si o saruta duios.
- Esti mai frumoasa decat atunci cand ne-am
intalnit.
Ea se stramba.
- Anii plini de griji fac ca o femeie sa fie mai
interesanta.
" Quiereme para siempre no importe Io que pase ".
El rosti iar aceleasi vorbe , de data aceasta cu un ton
de protest : " iubeste-ma pentru totdeauna , indiferent
de ce se va intampla ".
ii acoperi mana cu mana ei . iar lacrimile ii
umplura ochii.
- Bineineles ca te voi iubi intotdeauna si nu se
va intampla nimic rau...
N-avea alta soluie daca voia o ultima garanie
inainte ca el sa plece in weekend.
- Nu s-ar putea intampla nimic rau , nu-i
asa ?
Nu se poate spune ca i-a raspuns , dar nici ca a
evitat raspunsul.
- Sunt atatea riscuri.
- De exemplu ?
Cateodata abia-l recunostea pe acest barbat care
a sedus-o cand avea douazeci de ani, a abandonat-o
la douazeci si unu , s-a casatorit cu ea la treizeci si.
unu si acum , la treizeci si patru , o facea sa se simta
ca si cum s-ar repeta totul.
- Cand ma voi intoarce , spuse el pe un ton
plictisit, ii voi spune tot.
Fondul muzical era cel al batailor nervoase ale
inimii.
- Pot sa-i pun o intrebare ?
El dadu din cap afirmativ.
- Si daca ai pleca pur si simplu si nu i-ar pasa
de pierderi?
- Ar suferi foarte muli oameni.
- Nu esti asigurat ?
- Mi-ai pus doua intrebari.
Din nou acea preocupare serioasa.
- Prima mea obligaie e fața de oamenii care
contribuie cu bani la cumpararea bancii, iar cea mai
mare obligaie e catre deponeni.
Ceea ce iubea cel mai mult la el era simul
decenei care-l facea sa se implice atat de mult in
ceea ce era just si drept.
- Dragul meu , ine minte ceva. Chiar daca
totul esueaza , nu se va reflecta asupra integri-
taii si moralitaii tale. Sunt numai afaceri
bancare...
- Nu inelegi , Coriander , e acelasi lucru. Eu
sunt banca , fiecare debit , datorie , pierdere ,
transfer, depunere , totul e raspunderea mea.
- E vorba de afaceri, nu despre tine , insista ea.
- E mai mult decat afacerile ," amor mio "4, e
vorba de vieile oamenilor.
- Cand e vorba de bani, sunt implicate si vieile
lor., argumenta ea.
- Poate am fost prea ambiios , spuse el aproape
numai pentru sine.
- Poate n-ar fi trebuit'sa venim niciodata la New
York , adauga ea incet , simindu-se vinovata si
furioasa pentru toi anii aceia de neliniste , in care
au suferit acolo , in Argentina.
- Poate ar fi trebuit sa-insist sa ne intoarcem la
Buenos Aires.
Vocea ei deveni rugatoare.
- As fi mers oriunde cu tine.
O privire de infinita tristee umbri fața lui
frumoasa.
-Aveam prea multe amintiri acolo ,in Argentina.
Oricum , credeam ca vrei sa stam in New York
pentru cariera ta.
Ochii lui se umplura din nou de lacrimi.
- As fi facut orice ca sa fii fericita.
Unul era dornic sa mearga oriunde , celalalt
dispus sa faca orice , totusi persista sentimentul ca
rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea
din Corcloba , cand erau profesor, si student ,
incercase sa-l convinga sa ramana in universitate , in
loc sa se indrepte spre afaceri. Nimic nu era mai
patetic decat un razboi urban fara cauza , argumenta
el , nimic mai trist decat un idealist care nu stia
incotro sa se indrepte. Aceia erau invinsii care
hoinareau prin paduri tropicale si intalniri ecologice
la nivel inalt, cu barbi uscaive si rucsacuri.
invingatorii erau rebelii care au introdus tactica
terorii in camerele de consiliu si banci, negociind in
retorica si lozincile lor obosite salarii mari si aciuni.
Ea nu crezuse nici un moment ;, nici atunci , nici
acum. Nimic n-o putea face sa creada ca lui ii pasa de
bani si putere sau de lumea corporaiilor sau ca ar
putea vreodata sa-si spuna rebel cu o cauza pierduta,
atata timp cat nu deosebea o padure tropicala de o
mlastina. Ea ii atinse fața si observa ca nici barba
uscaiva nu facea parte din aceste caracteristici. Nu
putea numara de cate ori pielea barbiei se jupuise din
cauza barbii lui aspre si epoase si a sarutarilor.
Cum il privea acum , parea atat de trist si nervos,
incat se hotari sa-i spuna ce nu voia sa-i spuna inainte
de a se intoarce din weekend.
- Sunt insarcinata , ii marturisi ea simplu , fara
nici un avertisment, aproape conciliant, apoi astepta.
in ochii lui se citira o suta de emoii, de la soc
la tristee , o incredibila bucurie si toate acestea se
incheiara cu o imbraisare puternica si un murmur
continuu :
- Mulumesc lui Dumnezeu pentru asta ! Slava
Domnului!
Si, prin mintea ei trecura o suta de ganduri, de
la uimire la nesigurana , usurare , pana la a se
intreba ce-a vrut de fapt sa spuna prin " Slava
Domnului ! " Mulumesc lui Dumnezeu pentru ce ?
Un copil sa inlocuiasca tatal...
Manuel Rojas 1-a vazut pe Iisus. S-a intamplat
ieri , pe cand conducea chiar pe acelasi drum spre
aeroportul internaional din Acapulco. El era acolo,
statea in picioare , pe marginea drumului murdar ,
care venea dinspre Cerro el Burro , langa un indicator
pentru distane ; douasprezece mile pana la
Chilpancingo , cincizeci pana la Acapulco. Numai ca
Iisus nu statea chiar pe marginea drumului murdar ,
,mai degraba plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe
care Manuel le observase era cum picioarele Lui, in
acele sandale maro de piele , abia atingeau pamantul
si cum braele Lui erau intinse , cu palmele in sus ,
dar nu ca si cum ar fi aratat spre o masina , ci mai
degraba ca si cum El ar fi binecuvantat totul din jurul
Lui : praful , cameleonii, cactusii , chiar si antenele
de televiziune de pe acele baraci de langa sosea.
Manuel trase pe dreapta si merse fara motor
pana la un stop. Iesind din camion , statu acolo si se
uita fix, nu prea aproape , dar destul ca sa nu piarda
nici un amanunt. Ar fi vrut sa aiba un aparat de
fotografiat. Iisus statea si El acolo , chiar langa
indicatorul acela , mantia Lui alba miscandu-se din
cauza adierii; doar ca nu era nici o adiere. Manuel
observa asta imediat. in iulie , in Cerro el Burro nu
era vant, numai foarte mult soare , caldura arzatoare
si praf.
Cand Manuel se intoarse in seara aceea de la
Acapulco , merse direct la biserica pentru ca sa
vorbeasca cu preotul. Parintele Ramon era destul de
agitat de toate astea , chiar daca incerca sa para calm.
Continua sa-l linisteasca pe Manuel , spunandu-i sa
inceapa cu momentul iniial al viziunii , sa-i
povesteasca foarte rar , asa incat sa poata nota totul,
intrucat avea nevoie de marturia lui pentru
documentele oficiale. Nu avea nici o indoiala fața de
cele spuse de Manuel; stia numai ca , uneori, omul
devine prea sensibil cand e vorba de credina.
Manuel relata fiecare detaliu cu un calm surprinzator:
cum fusese in drum spre aeroportul internaional
Acapulco pentru a raspunde unui anun publicitar in
legatura cu o slujba , prima posibilitate de a munci in
cele sase luni in care nu fusese platit si cum totul se
intamplase chiar atunci cand era pe punctul de a
spune o rugaciune rapida pentru noroc. Manuel era
stanjenit din cale-afara sa se roage lui Dumnezeu
pentru favoruri , dar vremurile erau dure si slujbele
foarte rare. Nu putea spune ca a lucra ca ajutor la
Pelicanos Rosas in terminalul Aeromexico era ideal.
pentru ca insemna o calatorie zilnica de peste o suta
de mile ; dar , mai insemna si un venit stabil si
garantat pentru orele suplimentare in zilele de luni ,
cand erau zboruri charter.
Manuel spuse ca parul saten al lui Iisus ii cadea
pe umeri ; avea o barba rara si ochi atat de blanzi si
iertatori , totusi atat de ranii si tristi in acelasi
timp. Parintele Ramon vru sa stie ce facuse Manuel
in afara de a sta si a se zgai ca un prost. Manuel ii
spuse ca a cazut in genunchi si a plans , iar atunci
cand si-a ridicat privirea , Iisus parca pierise.
Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit si
special fața de celelalte cincisprezece vedenii din
México din ultimul an. Cea ce-l ingrijora pe parintele
Ramon era daca Vaticanul va considera problema
atat de serioasa incat sa transforme Cerro el Burro
intr-un mormant sfant , sau chiar sa fie inclus pe
intinerariul Papei loan Paul al Il-lea , in pelerinajul
sau din toamna in America Latina. Macar daca
Manuel s-ar putea gandi la altceva inainte de a trimite
uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau doua pentru
un alt semn sau chiar o alta,viziune , orice ar putea
face incat Comitetul pentru miracole de la Vatican sa
le acorde atenie.
Pe 3 iulie , la doua zile dupa intamplare , Manuel
conducea pe acelasi drum dintre aeroportul
internaional Acapulco si Cerro el Burro si inca nu
se intamplase nimic deosebit. Nu ca ar fi avut vreo
indoiala in legatura cu faptul ca fusese atins de un
miracol. La urma urmelor , mersese mai departe si
invinsese pe-cei 64 de candidat , obinand astfel
slujba la Aeromexico. Si ce daca directorul il pusese
in schimbul de noapte cu același tarif cu ora ca si pe
cei din schimbul de zi ? N-avea importana. Doua
lucruri contau pentru Manuel : avea o slujba și il
vazuse pe Iisus.
Manuel se gandea la noua lui slujba cand lua
curba aceea periculoasa unde Cerro el Burro se
transforma intr-o sosea pavata , cu doua benzi, care
continua pana in Acapulco. Ceasul lui digital nou
stralucea in intuneric si arata exact ora 11:57 cand
vazu explozia. Nu exista nici un dubiu in legatura cu
ora , deoarece Manuel tocmai verificase daca se
incadreaza in timp.
Detunatura a fost asurzitoare , sclipirile de foc
deasupra capului erau atat de intense incat Manuel
trase frana ca sa nu piarda controlul masinii ,
lovindu-si capul de parbriz. I-au trebuit treizeci de
secunde sau chiar mai mult pana sa traga la marginea
drumului. Cu ochii intredeschisi, privi mingea de foc
rostogolindu-se si luminand dealurile care inconjurau
orasul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbira
noaptea , franturi care pluteau spre pamant. Se auzi
o ultima detunatura asurzitoare , apoi cerul se
limpezi, fiind luminat numai de stele cazatoare si de
o umbra alb-cenusie de fum , ridicandu-se din varful
unuia dintre acele dealuri indepartate. Manuel se
inchina.
Primul lui gand a fost ca un avion exploadase in
plin zbor , asnind din cer ca una din cutiile acelea
de tabla pe care le folosea uneori drept inta.
Urmatorul lui gand se indrepta catre Iisus , chiar daca
era absolut sigur ca ceea ce tocmai vazuse nu era o
alta viziune. De. fapt , se gandi la asta zece minute
bune si deveni chiar mai convins ca asistase la
distragerea echipajului, cat si a aparatului. Cu numai
cateva secunde inainte de a se intampla totul vazuse
un manunchi de lumini sclipitoare venind din direcia
aeroportului. Acum era intr-o dilema. Daca nu se
grabea, intarzia la munca si isi pierdea slujba inainte
chiar de a fi inceput sa lucreze. Totusi , cum putea
sa-si continue drumul fara sa relateze ce vazuse ?
Cea mai apropiata secie de poliie se afla la zece
mile de drumul principal , intr-un orasel numit
Chilpancingo. in adancul sufletului, stia ca nu are de
ales , de vreme ce totul avea legatura cu Iisus. in
definitiv, daca n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu masina
pe acel drum la aeroport , deoarece n-ar fi avut o
slujba. Manuel facu un targ cu propria-i constiina.
Decise sa anune explozia la secia de poliie a
aeroportului , dupa ce ar fi iesit din schimb , ca si'
cum n-ar fi existat supravieuitori , ca si cum n-ar fi
o chestiune de viața si moarte.
Aproape de ora sase dimineața , la cinci ore si
ceva de la accident , getul poliiei aeroportului
internaional Acapulco declara , in sfarsit , stare de
urgena. Dadu disparut și presupus a se fi prabusit
un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul
La Guardia din New York. Trimise un avion de
cercetare Cessna 185 , al carui echipaj raporta la
intoarcere ca ramasiele a ceea ce parea un avion
fusesera reparate direct la sud-vest de Chilpancingo ,
la o inalime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar,
avand in vedere terenul dur , numai un elicopter de
poliie putea sa se apropie destul de mult pentru a
aprecia pagubele si pentru a verifica daca avionul
fusese complet distrus, neexistand supravieuitori.
Soarele rasarise cand Manuel termina schimbul,
lumina roz reflectand cladirile albe si inalte care se
insirau de-a lungul plajei. Secia de poliie a
aeroportului internaional Acapulco se gasea -la
Cocos Condominius, la parter , la aproximativ doua
treimi din drumul catre plaja Caleta. Manuel trecu
prin usile glisante de sticla si se opri intr-un hol de
marmura neagra stralucitoare , in dreptul unui semn
care arata ca secia de poliie se afla in spatele altor
usi glisante. impinse o usa de fier forjat, se apropie
de biroul din fața si ii spuse poliistului de serviciu
motivul pentru care venise. Fu condus printr-un
coridor lung intr-o alta camera unde ii descrise
capitanului de serviciu ceea ce vazuse. Ce-l descuraja
in legatura cu toi aceia care-i ascultau povestea era
plictiseala si o aparenta lipsa de interes. Dar , ce era
si mai rau , nimeni nu parea sa stie ceva despre
vreun accident.
Manuel se gasi intr-o camera mica , cu un birou
sculptat dintr-un lemn de culoare inchisa , in spatele
caruia se atla un scaun imbracat in maro , cu brae.
Trei scaune mai mici de piele erau intoarse spre
birou , iar pe perei se aflau trei tablouri
reprezentand pe Pancho Villa , presedintele Carlos
Salinas si pe Iisus Hristos. Capitanul statea pe
scaunul din spatele biroului, iar pe un altul sedea un
barbat care parea sa aiba spre treizeci de ani si care
purta un costum sifonat din matase gri. De fapt ,
barbatul ar fi putut fi mai tanar , avand in vedere
buclele negre ce-i incadrau fața angelica cu trasaturi
mici si delicate. Pe celalalt scaun statea un barbat
mai tanar , inalt si zvelt , cu trasaturi mai ascuite si
par negru , netezit pe spate. Manuel incerca sa nu-i
priveasca insistent. in locul mainilor , barbatul avea'
doua proteze de metal.
- in urma cu doua nopi l-ai vazut pe Iisus , iar
noaptea trecuta ai vazut un avion explodand pe cer.
Capitanul se apleca deasupra biroului , iar
ochelarii lui de aviator ii ascundeau aproape toata
fața.
Manuel n-ar fi dorit sa spuna ca i-a vazut pe Iisus,
el doar voia ca ei sa stie cat de bine cunostea dramul
acela , cat de des mersese pe acolo , ca vazuse alte
lucruri chiar mai incredibile decat o explozie in aer.
- A fost altfel noaptea trecuta , domnule capitan,
spuse Manuel cu convingere. Am vazut o bomba !
- De ce ai asteptat toata noaptea fara sa
anuni ? intreba omul cu fața angelica.
Cand vorbea spaniola , avea un accent mai slab
fața de cum ar vorbi un mexican , desi tonul lui era
arogant.
- M-am temut ca , daca ma opresc , voi intarzia
la lucru , domnule. Era prima noapte in care aveam
de lucru.
- Si n-ai vorbit nimanui despre asta la lucru ?
Vorbise barbatul cu carligele de metal. Din nou ,
accentul hu era mexican ; era mai slab decat al
celuilalt barbat , desi tonul cu care vorbea nu era
deloc arogant , ci aproape inelegator.
- Ma tem sa nu creada ca am inventat totul.
- intr-adevar ? intreba capitanul zambind. Poate
ai baut prea multa tequila ?
Manuel se simi insultat.
- Jur , domnule capitan , nu bausem. Mergeam
cu masina si am vazut un avion explodand din senin
- zdrang !
isi indesa un pumn in cealalta palma.
- Am vazut cu ochii mei.
Capitanul se lasa pe sapatarul scaunului.
- Nu s-a raportat nici un accident sau explozie
noaptea trecuta , spuse el simplu.
Chiar atunci se deschise usa si un barbat intra in
camera. indesat si complet chel , semana cu Mr.
Clean. Arunca o privire scurta imprejur , intoarse
capul spre civilul cu fața angelica si-i sopti ceva la
ureche , apoi se aseza in fața lui Manuel.
- Poate te-a inspirat apropiata vizita a Papei Ioan
Paul ? intreba el.
Toi rasera.
- Nu , domnule , sopti Manuel plecandu-si
capul.
Urma un moment de tacere , timp in care
capitanul parea sa se gandeasca la aceasta situaie ;
potrivindu-si ochelarii pe nas, mai cerceta niste
hartii, apoi ridica usor din umeri si privi in sus.
- Vreau sa-i mulumesc ca ai venit , dar mi-e
teama ca nu putem face nimic in legatura cu
avioanele fantoma care explodeaza.
Se ridica.
— Sau cu viziunile.
Se plimba in jurul biroului.
- Poi pleca , zise el. Haide , poi sa pleci.
Manuel se ridica incet , zgariind podeaua cu
scaunul.
- Si daca e un miracol , incepu el usor si exista
supravieuitori ?
- Nu exista miracole , Manuel , zise simplu
/
capitanul, asta e toata chestiunea , nu exista nici un
fel de miracole.
isi indrepta privirea catre ceilali.
- Si nu s-a prabușit nici un avion , adauga
barbatul chel.
Manuel vru sa-i intrebe cum puteau fi atat de
siguri de ceva, atata vreme cat nu fusesera acolo si
nu vazusera , dar nu spuse nimic.
- Ceea ce probabil ai crezut ca ai vazut era o stea
cazatoare sau o scanteie de fulger , isi dadu cu
parerea cel cu fața angelica si zambi.
Totusi , Manuel nu raspunse nimic , ci isi studie
numai pantofii.
- Poate ai vrut sa-i impresionezi seful sa te
mute in schimbul de zi , sugera barbatul chel. Ochii
lui negri straluceau sub sprancenele spane.
Capitanul inu usa deschisa.
- Daca te grabesti , poi ajunge inapoi la Cerro
el Burro la timp pentru liturghia de dimineața.
- Daca auzii ceva , incepu Manuel, mergand cu
spatele catre usa , si avei nevoie de mine...
- Daca aflam ceva , ii telefonam , nu-i face
griji , il asigura capitanul.
Toi erau in picioare , barbatul cel chel se
indrepta spre mijlocul camerei, iar celalalt se apleca-
pe spatarul scaunului.
- ii mulumim ca ai venit, spuse el politicos.
- Ai grija cum conduci, adauga altcineva.
- Si , fara viziuni , pentru o vreme , il sfatui
zambind capitanul.
in dimineața de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky
tocmai termina tura in calitate de controlor trafic la
oficiul Gwenda din Westchester cand suna telefonul.
Joe ridica receptorul si auzi cum cineva de la turnul
de control al aeroportului internaional Acapulco il
aquna ca unul din avioanele lor se prabusise
undeva , pe dealurile care inconjoara Acapulco.
Informaiile preliminare indicau faptul ca nu exista
supravieuitori. Pasinsky ii telefona imediat lui Fritz
Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda , care-i
spuse sa nu faca nimic , pana nu vine el, asigurandu-l
dirrtr-o suflare ca va pleca de-acasa , din orasul
invefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,in cinci
minute, Douazeci de minute mai tarziu , Luckinbill
statea la biroul sau din Gwenda si vorbea la telefon.
De-a lungul orelor dimineii , Pasinsky si
Luckinbill urmarira evoluia situaiei prin telefon si
fax. Informaiile despre accident . erau sumare ,
pentru ca Washingtonul nu putea lansa o investiie
pana ce guvernul mexican nu facea o invitaie
formala de a participa. Pana la urma , la ora 11
dimineața , la aproape 12 ore de la prabusire .
mexicanii au facut invitaia de a merge la locul
prabusirii si de a colecta ce mai ramasese din avion,
echipaj si pasager. Luckinbill se simea usurat ca
putea in sfarsit participa, dar era foarte ingrijorat de
recuperarea acelei indestructibile cutii negre situata in
partea din spate a oricarui avion. Numai daca ar
avea-o in mana , ar putea sti exact ce s-a intamplat.
Cutia neagra coninea intinerariul pana in momentul
impactului , ca si benzi cu fiecare convorbire dintre
cabina pilotului gi turnul de control. Pe Luckinbill il
deranja faptul ca mexicanii n-au spus nimic despre
descoperirea cutiei , iar cand , intr-un tarziu , a
intrebat despre acest lucru , fusese informat ca pana
in acel moment cutia nu fusese gasita. La pranz facea
deja un zbor comercial la Mexico.
La iesirea din Acapulco , traficul e greoi pana
cand soseaua cu doua benzi se transforma intr-un
drum nurdar intre Chilpancingo si Cerro el Burro.
Manuel observa masina numai in acel moment ,
probabil pentru ca nu circulau alte masini din nici o
direcie pe o distana de mile intregi. Dar , ceea ce-l
surprinse cel mai mult , erau ocupanii masinii ,
aceiasi doi barbai de la secia de poliie. Cel chel
si indesat sofa paralel cu camionul , iar cel cu fața
de inger ii facu semn sa traga pe dreapta.
Manuel se simi dezvinovait , convins fiind ca ,
in final , un avion fusese raportat ca disparut si ca
cei doi venisera dupa el sa-si spuna povestea
autoritailor in drept. Semnalizand ca se va spune ,
Manuel intoarse volanul si opri. Deschise portiera ,
sari din camion si statu la nu mai mult de zece
picioare de locul unde il vazuse pe Iisus. ii privi cum
coboara , observand ca cel cu carligele de metal in
locul mainilor nu era cu ei. Un moment-doua se
intreba ce se intampla. Atunci zari pusca.
Cu o miscare brusca , indesatul scoase arma din
tocul de pe umar , ochi si trase de trei ori in
succesiune rapida. Manuel fu lovit in piept de doua
ori si o data in adbomen , apoi alte trei gloane fura
trase cu putere dupa ce se prabusise deja la pamant.
Muri pe loc. Barbaii trasera corpul inapoi spre
camion , il proptira pe locul soferului, il stransera cu
centura de sigurana si il pusera cu braele pe volan.
Barbatul cel chel aprinse focul , trase frana de
mana , apoi merse langa cel care-l intovarasa , la
spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea
mare pejrtru a impinge camionul intr-o parte si apoi
in rapa. Rostogolindu-se si naruindu-se printre pietre
si copaci, camionul ateriza in cele din urma in fundul
vagaunii si izbucni in flacari.