Eliminare definitiva de Sidney Sheldon
Prolog ...
Recent Posts
Sophie de Sidney Sheldon
CAPITOLUL UNU
SOPHI...
Flori de cires si coca cola de Sheldon Sidney
...
Prolog
Zair, Africa
...
" Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri
...
PROLOG
Berlin, Germania
...
PROLOG
La ieşirea din curbă, Roland începu...
Capitolul 1
SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spate...
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul unu
...
Posts
Prolog
Într-o dimineaţă de sâmbătă din noiembrie 1969, la bordul vasului de croazieră cu deplasament de 55 de mii de tone S.S.Bretagne, s-au petrecut o serie de fapte bizare şi inexplicabile, chiar când acesta se pregătea să pornească din portul New York către Le Havre.
Claude Dessard, trezorierul-şef de pe Bretagne, un om capabil şi meticulos, conducea, după cum îi plăcea să spună, „o navă la patru ace”. În cei 15 ani de când servea la bordul navei, nu întâlnise nici o situaţie pe care să nu o rezolve cu eficienţă şi discreţie. Având în vedere că Bretagne era o navă franceză, asta însemna într-adevăr foarte mult. Oricum, în această zi, totul era ca şi cum o mie de draci ar fi conspirat împotriva lui. Pentru sensibila lui mândrie galică, nu era nici o consolare, că toate investigaţiile făcute mai târziu, de birourile franceze şi americane ale Interpolului, precum şi de departamentul de securitate al vasului, nu reuşiseră să găsească nici o explicaţie plauzibilă, pentru întâmplările extraordinare ale acelei zile.
Din pricina celebrităţii persoanelor implicate, povestea făcuse înconjurul lumii, cu titluri de-o şchioapă, dar misterul rămăsese nerezolvat.
Cât despre Claude Dessard, se pensionase de la Compania Transatlantică şi deschisese un bistro la Nisa, unde nu obosea niciodată să retrăiască, alături de clienţii săi, acea zi de noiembrie, stranie şi de neuitat.
Începuse, îşi amintea Dessard, cu o livrare de flori din partea Preşedintelui Statelor Unite.
Cu o oră înaintea plecării, o limuzină neagră oficială, cu număr de înmatriculare guvernamental, oprise la Cheiul 92 de pe râul Hudson. Un bărbat în costum gri-cenuşiu, coborâse din maşină, ţinând în braţe un buchet cu 36 de trandafiri Sterling Silver. Îşi croise drum către pasarelă şi schimbase câteva vorbe cu Alain Safford, ofiţerul de serviciu de pe Bretagne. Florile fuseseră ceremonios transferate lui Janin, un tânăr subofiţer de punte, care le livrase şi apoi îl căutase pe Claude Dessard.
— M-am gândit că poate doriţi să ştiţi, raportase Janin. Trandafiri de la Preşedinte pentru doamna Temple.
Jill Temple. În cursul ultimului an, fotografia ei apăruse pe prima pagină a cotidianelor şi pe coperţile tuturor revistelor, de la New York la Bangkok şi de la Paris la Leningrad. Claude Dessard citise că ea ocupase locul întâi într-un sondaj despre cele mai admirate femei ale lumii, şi că un mare număr de fetiţe nou-născute fuseseră botezate Jill. Statele Unite îşi avuseseră întotdeauna eroinele lor. Acum, Jill Temple devenise una dintre ele. Curajul ei, fantastica bătălie pe care o câştigase şi apoi, ca o ironie a sorţii, o pierduse, acaparaseră imaginaţia lumii întregi. Era o superbă poveste de dragoste, dar era mai mult de-atât: conţinea toate elementele tragediei clasice greceşti.
Lui Claude Dessard nu-i plăceau americanii, dar de data aceasta era încântat să facă o excepţie. O admira imens pe doamna Temple. Era — şi acesta era cel mai mare compliment pe care îl putea face Dessard — galant. Era hotărât să-i facă de neuitat voiajul pe vasul lui.
Trezorierul şef îşi întoarse gândurile de la Jill Temple şi se concentră asupra verificării finale a listei de pasageri. Era colecţia obişnuită de ceea ce americanii numeau VIP, acronim pe care Dessard îl detesta, mai ales pentru că americanii aveau idei atât de barbare despre ceea ce face ca o persoană să fie importantă. Remarcă faptul că soţia unui industriaş bogat călătorea singură. Dessard zâmbi şi căută pe listă numele de Matt Ellis, un celebru fotbalist de culoare. Când îl găsi, clătină satisfăcut din cap. Dessard fu de asemenea interesat de faptul că, în cabine alăturate, se aflau un senator important şi Carlina Rocca, o dansatoare de strip-tease sud-americană, şi că cele două nume fuseseră de curând menţionate împreună, în diverse bârfe. Îşi plimbă ochii în josul listei.
David Kenyon. Bani. În cantităţi imense. Mai călătorise pe Bretagne. Dessard şi-l amintea pe David Kenyon ca pe un bărbat frumos, bronzat, cu o siluetă suplă, atletică. Un bărbat tăcut, impresionant. Dessard notă masa căpitanului, lângă numele lui David Kenyon.
Clifton Lawrence. O rezervare de ultimă oră. Pe fruntea trezorierului apăru o cută de îngrijorare. A, da, asta era o problemă delicată. Ce să faci cu domnul Lawrence? Cândva întrebarea nici nu s-ar fi pus, ar fi fost aşezat automat la masa căpitanului, unde ar fi regalat pe toată lumea cu anecdote amuzante. Clifton Lawrence era agent teatral şi cândva, reprezentase multe nume mari din lumea scenei. Dar, vai, faima domnului Lawrence era de domeniul trecutului. Dacă, pe vremuri, agentul insista să aibă luxoasa Cabină a Prinţesei, pentru acest voiaj, rezervase o singură cameră pe puntea de jos. Clasa întâi, bineînţeles, totuşi… Claude Dessard hotărî să-şi amâne decizia, până când va fi văzut toate numele.
Se aflau la bord şi doi membri mai puţin însemnaţi ai unei case regale, o celebră cântăreaţă de operă şi un romancier rus, care refuzase un Premiu Nobel.
Un ciocănit în uşă întrerupse concentrarea lui Dessard.
— Da, ce-i? întrebă Claude Dessard.
Antoine îl privi cu ochi obosiţi.
— Aţi ordonat cumva să se încuie sala de cinema?
Dessard se încruntă:
— Cum adică?
— Am crezut că aţi fost dumneavoastră. Cine altcineva? Acum câteva minute, am verificat dacă totul este în regulă. Părea că cineva se află în sală şi priveşte un film.
— Nu prezentăm niciodată filme când suntem în port, spuse Dessard ferm. Iar uşile nu se închid niciodată. O să verific.
În mod normal, Claude Dessard ar fi investigat problema pe loc, dar acum era hărţuit de zeci de detalii de ultim moment, care trebuiau rezolvate înaintea plecării de la ora 12. Rezerva de dolari americani nu era suficientă, una din cele mai bune cabine fusese rezervată din greşeală de două ori, iar darul de nuntă trimis de căpitanul Montaigne, fusese livrat unui alt vas. Căpitanul avea să fie furios. Dessard se opri să asculte sunetul familiar al celor patru motoare puternice ale vasului. Simţi mişcarea cu care S.S.Bretagne se desprinse de chei, pornind cu spatele prin canal. Apoi Dessard se adânci din nou în problemele sale.
O jumătate de oră mai târziu, intră Leon, stewardul şef de pe puntea-terasă. Dessard îşi ridică privirea, iritat.
— Da, Leon?
— Scuzaţi-mă, domnule, dar cred că ar trebui să ştiţi…
— Da?…
Dessard asculta numai cu jumătate de ureche, ocupat cu delicata sarcină a completării aranjamentelor pentru masa căpitanului. Acesta nu era un om cu talente sociale şi a lua masa cu pasagerii, în fiecare seară, era pentru el un chin. Sarcina lui Dessard era să se asigure că persoanele erau agreabile.
— Este vorba de doamna Temple…
Dessard lăsă imediat creionul din mână şi ridică privirea, alertat.
— Da?
— Am trecut pe lângă cabina ei acum câteva minute şi am auzit voci ridicate şi un ţipăt. Era dificil să aud clar prin uşă, dar mi s-a părut că spune: „M-ai omorât, m-ai omorât”. M-am gândit că mai bine e să nu mă amestec, aşa că am venit să vă spun.
Dessard clătină din cap.
— Bine ai făcut. O să verific, ca să mă asigur că doamna e în regulă.
Dessard îl privi pe steward plecând. Era de necrezut că cineva i-ar putea face vreun rău unei femei ca doamna Temple. Era o insultă pentru cavalerismul galic al lui Dessard. Îşi puse chipiul de la uniformă, aruncă o privire în oglinda din cabină şi porni către uşă. Sună telefonul. Trezorierul ezită, apoi ridică receptorul.
— Dessard.
— Claude? Era vocea ofiţerului de rangul trei: Pentru numele lui Dumnezeu, trimite pe cineva în sala de proiecţii cu o cârpă, bine? E plin de sânge aici.
Dessard simţi un nod în stomac.
— Imediat, promise.
Închise telefonul, aranjă să trimită un om de serviciu, apoi formă numărul doctorului de bord.
— André? Sunt Claude. Încerca să aibă un ton normal. Mă întrebam, dacă n-ai avut cumva pe cineva în tratament… Nu, nu. Nu mă gândeam la pastile pentru răul de mare. Persoana sângerează, destul de tare, probabil… Da, înţeleg. Mulţumesc.
Închise, simţindu-se din ce în ce mai îngrijorat. Ieşi din birou, îndreptându-se spre apartamentul doamnei Temple. Era pe la jumătatea drumului, când se întâmplă cel de-al doilea eveniment ciudat. Când ajunse pe punte, Dessard simţi că ritmul mişcării vasului se schimbă. Privi către ocean şi văzu că ajunseseră la farul Ambrose, unde trebuiau să se despartă de remorcher şi să se îndrepte spre larg. Dar, în loc de asta, Bretagne încetinea.
Dessard se grăbi către balustradă şi privi în larg. Remorcherul se apropiase de Bretagne şi doi mateloţi transferau bagaje de pe vas pe remorcher. Dessard nu văzu decât spatele persoanei, dar era convins, că nu putea fi cine i se păruse. Pur şi simplu nu putea fi adevărat. De fapt, plecarea unui pasager în acest fel era un eveniment atât de extraordinar, încât Dessard simţi un frison de alarmă. Se întoarse şi se grăbi către cabina doamnei Temple. Ciocăni, dar nu primi nici un răspuns. Bătu din nou, ceva mai tare.
— Doamnă Temple… Sunt Claude Dessard, trezorierul şef. Vroiam să ştiu dacă nu vă pot fi de folos.
Nici un răspuns. Deja sistemul de alarmă interioară al lui Dessard declanşase sirena. Ceva era teribil de nelalocul său, îi spunea instinctul şi presimţirile lui erau legate, într-un fel sau altul, de această femeie. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri îngrozitoare. Fusese ucisă sau răpită sau… Încercă clanţa. Uşa era deschisă. Încet, Dessard o împinse. Jill Temple era în picioare, la celălalt capăt al cabinei, privind prin hublou, cu spatele la el. Dessard deschise gura să vorbească, dar ceva din atitudinea ei îl opri. Rămase acolo, stingherit, întrebându-se dacă să se retragă în tăcere, când, brusc, cabina răsună de un sunet neomenesc, ca un geamăt de animal rănit. Neajutorat în faţa unei dureri atât de mari, Dessard se retrase, închizând cu grijă uşa în urma sa.
Rămase în faţa uşii, ascultând strigătul fără cuvinte, care răzbătea dinăuntru. Apoi, profund zguduit, se întoarse şi se îndreptă către sala de proiecţie a vasului, pe puntea principală. Un om de serviciu ştergea cu o cârpă urma de sânge.
„Mon Dieu”, se gândi Dessard. „Ce urmează?” Încercă uşa sălii. Era descuiată. Intră în sala mare şi modernă, cu o capacitate de 600 de persoane. Era goală. Un impuls îl făcu să se ducă spre cabina de proiecţie. Uşa era încuiată. Doar doi oameni aveau cheia, el şi tehnicianul. Dessard descuie cu cheia şi intră. Totul părea normal. Se îndreptă către cele două proiectoare — Century de 35 mm — şi puse mâna pe ele.
Unul era cald.
În cabinele personalului de pe puntea D, Dessard îl găsi pe tehnician, care-l asigură că nu ştie nimic.
În drum către biroul său, Dessard trecu prin bucătărie. Bucătarul şef îl opri, furios.
— Uită-te la asta! Uită-te şi tu ce a putut să facă un idiot!
Pe o masă se afla un superb tort de nuntă, cu şase etaje, încununat cu două figurine delicate, de zahăr ars, reprezentând un mire şi o mireasă. Cineva strivise capul miresei.
— În acel moment, le povestea Dessard clienţilor săi de la bistro, care-l ascultau fascinaţi, în acel moment am ştiut că urma să se întâmple ceva îngrozitor.
CARTEA ÎNTÂI
1
În 1919, Detroit — Michigan, era singurul oraş industrial de succes din lume. Primul război mondial se terminase şi Detroit-ul jucase un rol important în victoria Aliaţilor, furnizându-le tancuri, camioane şi avioane. Acum, când ameninţarea teutonă încetase, uzinele de automobile îşi concentrau din nou energiile asupra producţiei de maşini. În curând, patru mii de autoturisme erau produse, asamblate şi exportate de aici zilnic. Muncitorii calificaţi şi necalificaţi veneau din toate ţările lumii pentru a-şi căuta de lucru, în industria constructoare de automobile. Italieni, irlandezi, nemţi — toţi veneau potop.
Printre noii-veniţi, se găseau şi Paul Templarhaus şi soţia sa Frieda. Paul fusese ucenic de măcelar la München. Cu dota pe care o primise, când se căsătorise cu Frieda, emigraseră la New York şi deschisese o măcelărie, care în curând, începuse însă să meargă în pierdere. S-a mutat apoi la St. Louis, la Boston şi, în final, la Detroit, eşuând spectaculos în fiecare din aceste oraşe. Într-o epocă în care afacerile înfloreau şi creşterea demografică însemna o cerere sporită de carne, Paul Templarhaus reuşi să piardă bani peste tot, unde deschidea un magazin. Era bun ca măcelar, dar era total incompetent ca om de afaceri. De fapt, era mult mai interesat să scrie poezie, decât să facă bani. Petrecea ore în şir, gândindu-se la rime şi imagini poetice. Le punea pe hârtie şi le trimitea la ziare şi reviste, dar nici unul nu-i cumpără vreuna din capodopere. Pentru Paul, banii nu erau importanţi. Vindea pe credit oricui şi zvonul se răspândise repede: dacă nu ai bani şi vrei să mănânci carne din cea mai bună, du-te la Paul Templarhaus.
Soţia lui Paul, Frieda, era o fată urâtă, care nu mai avusese de-a face cu bărbaţi, înainte ca Paul să vină s-o ceară de soţie de la tatăl ei. Frieda se rugase de acesta să accepte cererea lui Paul, dar bătrânul nu avea nevoie să fie convins, pentru că se temuse să nu rămână cu Frieda pe cap, pentru toată viaţa. Mai mult, mărise zestrea, pentru ca Frieda şi soţul ei să poată părăsi Germania, pentru a pleca în Lumea Nouă.
Frieda se îndrăgostise cu timiditate de soţul ei, la prima vedere. Nu mai văzuse niciodată un poet. Paul era subţire, avea figură de intelectual, ochi miopi şi un început de chelie, şi Friedei îi trebuiră luni de zile pentru a se convinge că bărbatul acela arătos îi aparţinea cu adevărat. Nu avea iluzii despre propria ei frumuseţe. Avea o siluetă greoaie, de forma unui cartof mare. Cea mai frumoasă trăsătură a ei erau ochii vii, de culoarea genţianei. Restul feţei ei părea să aparţină altor persoane. Nasul era al bunicului, mare şi borcănat, fruntea a unui unchi, înaltă şi teşită, iar bărbia era de la tatăl său, pătrată şi morocănoasă. Undeva înăuntrul ei, se găsea o fată frumoasă, prinsă în capcana unui trup, pe care Dumnezeu i-l dăduse ca într-un fel de glumă cosmică. Dar oamenii nu puteau vedea decât exteriorul îngrozitor. Cu excepţia lui Paul. Paul al ei. Spre norocul ei, Frieda nu află niciodată că atracţia fusese zestrea ei, pe care Paul o văzuse ca o scăpare, din măcelăria plină de sânge şi creier de porc. Visul lui Paul fusese să intre în afaceri de unul singur şi să facă destui bani, pentru a se putea devota mult iubitei sale poezii.
Frieda şi Paul şi-au petrecut luna de miere la un han lângă Salzburg, într-un superb castel vechi, la marginea unui lac fermecător, înconjurat de lunci şi păduri. În mintea Friedei, scena din noaptea nunţii se derulase de sute de ori. Paul avea să încuie uşa şi să o ia în braţe şi să-i murmure în urechi vorbe frumoase, în timp ce începea să o dezbrace. Buzele lui aveau să le întâlnească pe ale ei, şi apoi să se mişte încet de-a lungul trupului ei gol aşa cum se întâmpla în toate cărţile pe care le citise ea în secret. Organul lui avea să fie tare şi ridicat şi mândru, ca steagul german, şi Paul avea să o ducă în braţe până la pat (deşi poate ar fi fost mai cuminte s-o ducă de mână) şi s-o aşeze acolo cu tandreţe. „Mein Gott, Frieda”, ar fi spus el. „Îmi place trupul tău. Nu eşti ca fetele alea, numai piele şi oase. Tu ai trup de femeie.”
Realitatea fu şocantă. Este adevărat că, odată ajunşi în cameră, Paul încuie uşa. După aceea, realitatea fu foarte diferită de vis. În timp ce Frieda privea, Paul îşi scoase repede cămaşa, arătându-şi pieptul scofâlcit şi spân. Apoi îşi scoase pantalonii. Între picioare îi atârna un penis mic şi bleg. Nu semăna deloc cu imaginile încântătoare pe care şi le făurise Frieda. Paul se întinse pe pat, aşteptând-o. Frieda înţelese că aştepta să se dezbrace singură; încet, începu să-şi scoată hainele. „Nu contează, mărimea nu-i totul”, se gândea Frieda. „Paul va fi un amant minunat.” Peste câteva clipe, mireasa şovăitoare se alătură mirelui în patul de nuntă. În timp ce ea aştepta să audă ceva romantic, Paul se aruncă peste ea, făcu câteva mişcări înăuntrul ei şi apoi se dădu la o parte. Pentru uluita mireasă, totul se terminase, înainte de a începe. Cât despre Paul, puţinele lui experienţe sexuale anterioare fuseseră cu târfe din München, şi tocmai întindea mâna după portofel, când îşi aminti că de-acum înainte nu mai trebuia să plătească. De acum înainte era pe gratis. Mult după ce Paul adormise, Frieda rămase trează în pat, încercând să nu se gândească la dezamăgirea ei. „Sexul nu e totul”, îşi spunea ea. „Paul al meu va fi un soţ minunat.”
Avea să se dovedească că greşea din nou.
Puţin după luna de miere, Frieda începu să-l vadă într-o lumină mai realistă. Frieda fusese crescută în tradiţia germană a unei Hausfrau, aşa încât îşi asculta soţul fără obiecţii, dar era totuşi departe de a fi proastă. Pe Paul nu-l interesa nimic în viaţă, în afara poeziilor sale, şi Frieda începu să înţeleagă, că şi acelea erau foarte proaste. Nu putea să nu bage de seamă că Paul lăsa mult de dorit în aproape orice direcţie. Acolo unde Paul era indecis, Frieda era fermă, iar dacă Paul era nepriceput în afaceri, Frieda era isteaţă. La început, se ţinu deoparte, suferind în tăcere, în timp ce capul familiei irosea frumoasa ei zestre pentru aiurelile lui. Când s-au mutat la Detroit, Frieda nu mai putu suporta. Intră în măcelăria soţului ei într-o zi şi preluă casa de marcat. Primul lucru pe care-l făcu, fu să pună un afiş mare: Nu vindem pe credit. Soţul ei fu îngrozit, dar acesta nu era decât începutul. Frieda ridică preţurile la carne şi începu să facă reclamă, sufocându-şi vecinii cu pamflete, şi afacerea se extinse peste noapte. Din acel moment, Frieda fu cea care luă toate deciziile importante şi Paul le duse la îndeplinire. Dezamăgirea o transformase pe Frieda într-un tiran. Observă că avea talentul de a conduce şi deveni neînduplecată. Frieda decidea cum trebuie învestiţi banii, unde să locuiască şi, când veni momentul, să aibă un copil.
Îi anunţă lui Paul hotărârea ei într-o seară şi-l puse la treabă, până când bietul om aproape făcu o depresie nervoasă. Se temea că prea mult sex îi putea dăuna sănătăţii, dar Frieda era o femeie foarte hotărâtă.
— Bag-o, comanda ea.
— Nu pot! protesta Paul.
Frieda îi lua penisul chircit şi trăgea de el, şi pentru că nu se întâmpla nimic, îl luă în gură („Mein Gott! Frieda! Ce faci?") până când, fără voia sa, penisul se întărea, şi atunci ea i-l băga între picioare, până când simţea sperma lui Paul înăuntrul ei.
Trei luni după ce începuseră, Frieda îşi anunţă bărbatul că se putea odihni. Era însărcinată. Paul dorea o fată şi Frieda dorea un băiat, deci prietenii nu se mirară când copilul se născu băiat.
La insistenţele Friedei, copilul se născu acasă, cu ajutorul unei moaşe. Totul merse perfect până spre sfârşit. Abia atunci, cei adunaţi în jurul patului avură un şoc. Nou-născutul era absolut normal, cu excepţia penisului. Organul copilului era monstruos, atârnând ca un apendice supradimensionat, între picioruşele copilului.
„Tatăl lui nu e făcut aşa”, se gândi Frieda cu mândrie sălbatică.
Îl numi Tobias, după numele unui consilier municipal, care locuia în cartier. Paul îi spuse Friedei că avea să preia el educaţia copilului. În definitiv, întotdeauna tatăl e cel care trebuie să educe un băiat.
Frieda ascultă şi zâmbi, şi numai rareori îl lăsă pe Paul să se apropie de copil. Frieda fu cea care-l educă pe băiat. Îl conduse cu o mână de fier teutonică, fără să se obosească să-şi pună mănuşi de catifea. La cinci ani, Toby era un copil slab, cu picioare ca de păianjen, cu o faţă melancolică şi cu ochi strălucitori, de culoarea genţianei, ca ai mamei sale. Toby o adora şi se străduia mereu să fie lăudat de ea. Îşi dorea ca ea să-l ia în braţe, ca să-şi poată adânci capul la pieptul ei mare. Dar Frieda nu avea timp de aşa ceva. Era ocupată să facă bani pentru familie. Îl iubea pe micul Toby şi era hotărâtă să nu ajungă un prăpădit ca tatăl său. Frieda cerea perfecţiunea în tot ce făcea Toby. Când a început şcoala, îi supraveghea temele, iar dacă vreuna îi dădea de furcă, mama sa îl admonesta: „Haide, copile, suflecă-ţi mânecile!” Şi stătea lângă el până când îi dădea de capăt temei. Cu cât Frieda era mai dură, cu atât o iubea Toby mai tare. Tremura la gândul că ar putea să o supere. Frieda pedepsea uşor şi lăuda greu, dar simţea că e spre binele lui Toby. Din clipa când i-l puseseră în braţe, Frieda ştiuse că fiul ei avea să ajungă un om celebru şi important. Nu ştia când şi cum, dar ştia că avea să fie aşa. Era ca şi cum Dumnezeu îi murmurase asta la ureche. Chiar înainte ca fiul ei să fie destul de mare pentru a înţelege, Frieda îi vorbea despre măreţia pe care o va atinge şi continuă mereu să-i vorbească. Şi astfel, Toby crescu încredinţat că are să fie celebru, dar fără să aibă vreo idee cum sau de ce. Tot ce ştia era că mama lui nu se înşela niciodată.
Cele mai fericite momente ale lui Toby, se petrecuseră în bucătăria imensă, făcându-şi temele, în timp ce mama sa gătea la soba veche şi demodată. Făcea supe de fasole, cu frankfurteri întregi plutind în ele, mirosind minunat şi bratwurst suculent şi budinci de cartofi, cu marginile ca o dantelă cafenie. Sau stătea la masa mare din mijlocul bucătăriei, frământând aluatul cu mâinile ei groase, puternice, presărând apoi un praf de făină deasupra, transformându-l prin miracol, într-un Pflaumenkuchen sau Apfelkuchen, care te făceau să-ţi lase gura apă. Toby se ducea lângă ea şi-i cuprindea trupul mare cu braţele, cu feţişoara ajungându-i până la talie. Mirosul ei de femeie devenise parte integrantă din mirosurile bucătăriei, trezind în el o sexualitate timpurie. În acele clipe, Toby ar fi murit bucuros pentru ea. Pentru tot restul vieţii, mirosul merelor proaspete coapte în unt, îi aducea în minte imaginea vie a mamei.
Într-o după-amiază, când Toby avea 12 ani, veni în vizită doamna Durkin, bârfitoarea din vecini. Doamna Durkin era o femeie osoasă, cu ochi atenţi şi cu o limbă care nu obosea niciodată. Când plecă, Toby o imită atât de bine, încât mama lui se tăvăli de râs. Lui Toby i se părea că e prima oară când o auzea râzând. Din acel moment, Toby începu să caute căi s-o distreze. Îi imita formidabil pe clienţii care intrau în măcelărie şi pe propriii săi colegi, iar mama sa se prăpădea de râs.
Toby descoperise în sfârşit o cale pentru a câştiga aprobarea mamei sale.
Dădu o probă pentru o piesă şcolară şi primi rolul principal. La premieră, mama lui stătu în rândul întâi şi aplaudă succesul fiului ei. În clipa aceea, Frieda ştiu că promisiunea Domnului avea să se adeverească.
Era începutul anilor ’30, începutul Marii Depresiuni, şi cinematografele din toată ţara încercau orice stratagemă pentru a-şi umple sălile goale. Dădeau ca premii veselă şi radiouri sau ţineau seri de bingo şi keno, în care pianişti angajaţi special acompaniau sunetul bilei care se învârtea, în timp ce publicul cânta în cor.
Şi organizau concursuri de amatori. Frieda verifica cu grijă pagina teatrală din ziare, ca să vadă unde se ţineau concursurile.
Apoi îl ducea pe Toby acolo şi stătea în primul rând în timp ce el îi imita pe Al Jolson, James Cagney şi pe Eddie Cantor, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Aproape întotdeauna Toby câştiga premiul întâi.
Crescuse înalt, dar era încă subţirel, un copil sincer cu ochi albaştri, inocenţi, şi o faţă de heruvim. Când te uitai la el, primul gând era „inocenţă”. Când îl vedeau, oamenii aveau impulsul de a-l lua în braţe şi de a-l proteja de Viaţă. Îl iubeau şi-l aplaudau pe scenă. Pentru prima oară, Toby înţelese ce îi era sortit să devină; avea să ajungă un star, mai întâi pentru mama lui, şi apoi pentru Dumnezeu.
Libidoul lui Toby începu să se manifeste când avea 15 ani. Se masturba în baie, singurul loc unde avea asigurată intimitatea, dar nu era suficient. Îi trebuia o fată.
Într-o seară Clara Connors, sora măritată a unei colege, îl aduse acasă cu maşina. Clara era o blondă drăguţă, cu un piept mare şi, stând lângă ea, Toby începu să simtă că are o erecţie. Nervos, întinse mâna în poala ei şi începu s-o pipăie pe sub fustă, gata să se retragă imediat dacă ar fi ţipat. Clara era mai mult amuzată decât furioasă, dar când Toby îşi scoase penisul şi îi văzu dimensiunile, îl invită la ea şi în după-amiaza următoare. Îl iniţie în plăcerile amorului fizic. Se dovedi o experienţă fantastică. În locul unei mâini săpunite, Toby găsise un receptacul cald, vibrant, care-i înghiţea penisul. Gemetele şi ţipetele Clarei îi provocau erecţie după erecţie, aşa că avu un orgasm după altul, fără să părăsească vreo clipă cuibul cald şi umed. Dimensiunile organului său fuseseră întotdeauna o sursă de nemărturisită ruşine. Acum devenise brusc mândria sa. Clara nu putu să ţină pentru ea un asemenea fenomen; şi curând, Toby se trezi făcând servicii similare la o jumătate de duzină de femei măritate.
În următorii doi ani, Toby reuşi să le defloreze pe jumătate din colegele lui de clasă. Unii din băieţii din clasa lui erau eroii terenului de fotbal, alţii erau mai arătoşi ca el sau erau mai bogaţi, dar unde ei dădeau greş, Toby reuşea. Era cel mai drăguţ şi mai fermecător băiat pe care-l văzuseră fetele vreodată şi era imposibil să spui nu figurii aceleia inocente şi ochilor lui plini de candoare.
Când era în ultimul an de liceu, la 18 ani, Toby fu chemat în biroul directorului. Acolo o găsi pe mama lui, încruntată, pe o fată de 16 ani pe nume Eileen Henegan şi pe tatăl acesteia, sergent de poliţie. Din clipa când intră în cameră, Toby ştiu că intrase într-o mare încurcătură.
— Nu te iau pe ocolite, Toby, spuse directorul. Eileen e însărcinată. Spune că tu eşti tatăl copilului. Ai avut relaţii fizice cu ea?
Lui Toby i se uscase gura. Nu se putea gândi decât la plăcerea pe care o simţise Eileen, cum gemuse şi ceruse mai mult, mai mult. Şi acum asta.
— Răspunde, nemernicule! urlă tatăl lui Eileen. Te-ai atins de fata mea?
Toby îi aruncă o privire mamei sale. Faptul că ea era acolo, martoră a ruşinii lui, îl întrista mai mult decât orice altceva. O dezamăgise, o făcuse de ruşine. Toby îşi jură că, dacă prin vreun miracol, Dumnezeu l-ar ajuta să scape din asta, nu avea să se mai atingă de vreo fată câte zile mai avea. O să se ducă la doctor să-l castreze, ca să nu se mai gândească la sex niciodată, şi…
— Toby! Vorbea mama sa, cu voce aspră şi rece. Te-ai culcat cu fata asta?
Toby înghiţi în sec, trase aer adânc în piept şi mormăi:
— Da, mamă.
— Atunci te însori cu ea.
Mama lui Toby privi către fata cu ochii umflaţi, înecată în suspine.
— Nu asta vrei?
— D-da, oftă Eileen. Îl iubesc pe Toby. Se întoarse către Toby. M-au obligat să spun. N-am vrut să le spun numele tău.
Tatăl ei, sergentul de poliţie, anunţă:
— Fiica mea are 16 ani. Ăsta e viol. Ar putea să înfunde puşcăria, pentru tot restul vieţii lui nenorocite. Dar dacă se însoară cu ea…
Toţi se întoarseră să-l privească pe Toby. Acesta înghiţi din nou în sec şi spuse:
— Da, domnule. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat.
Tot drumul spre casă, făcut în tăcere, Toby stătu lângă mama sa, nenorocit, ştiind cât de mult o rănise. Acum trebuia să găsească o slujbă ca să-i întreţină, pe Eileen şi pe copil. Probabil avea să muncească la măcelărie şi să dea uitării visele şi planurile de viitor.
Când ajunseră acasă, mama lui îi spuse:
— Vino sus cu mine.
Toby o urmă în camera lui, aşteptându-se la-o predică. O privi cum scoate o valiză şi începe să-i împacheteze lucrurile. Toby se uita la ea, uluit.
— Ce faci, mamă?
— Eu? Eu nu fac nimic. Tu ai să faci. Pleci de aici.
Se opri şi-l privi.
— Credeai că am să te las să-ţi ratezi viaţa cu prăpădita aia? Te-ai culcat cu ea şi o să aibă un copil. Asta dovedeşte două lucruri: că tu eşti om, şi că ea e o proastă. A, nu — nimeni nu-l leagă pe fiul meu cu o verighetă. Dumnezeu vrea să te facă cineva, Toby. Te duci la New York şi, când o să ajungi un star, o să mă chemi.
Luptă să-şi stăpânească lacrimile şi i se aruncă în braţe, iar ea îl strânse la pieptul ei imens. Brusc, Toby se simţi pierdut şi îngrozit la gândul de a o părăsi. Şi totuşi, simţea în el o agitaţie, încântarea de a începe o viaţă nouă. Avea să fie un star, avea să fie celebru.
Aşa spusese mama sa.
2
În 1939, New York City era o Mecca a teatrului. Depresiunea se terminase. Preşedintele Franklin Roosevelt promisese poporului că nu mai are de ce să se teamă şi că America avea să fie cea mai prosperă naţiune de pe pământ, şi aşa şi era. Toată lumea avea bani de cheltuit. Pe Broadway, se jucau 30 de spectacole şi toate păreau să fie succese.
Toby sosi la New York cu o sută de dolari în buzunar, daţi de mama lui. Ştia că o să fie bogat şi celebru. O să o cheme pe mama lui la el şi aveau să trăiască într-o casă frumoasă, iar ea avea să vină la teatru, în fiecare seară, să vadă publicul cum îl aplaudă. Între timp, însă, el trebuia să-şi găsească o slujbă. Se prezentă la toate teatrele de pe Broadway şi le povesti despre toate concursurile de amatori pe care le câştigase şi despre cât de talentat era. Îl aruncară afară. În toate săptămânile cât dură căutarea, se strecură în teatre şi cluburi de noapte şi îi privi la lucru pe toţi marii actori, în special pe comici, îi văzu pe Ben Blue, pe Joe E. Lewis şi pe Frank Fay. Şi în tot acest timp, ştia că într-o zi, o să fie mai bun ca toţi.
Terminându-i-se banii, îşi luă o slujbă ca spălător de vase. Îi telefona mamei sale în fiecare duminică dimineaţă, când tarifele erau mai mici. Ea îi povesti lui Toby despre furia produsă de fuga lui.
— Ar fi trebuit să-i vezi, spuse ea. Poliţistul vine cu maşina de patrulă în fiecare seară. După cum se poartă, ai zice că suntem toţi gangsteri. Tot întreabă unde eşti!
— Şi ce le spui? întrebă Toby îngrijorat.
— Adevărul. Că te-ai furişat noaptea, ca un hoţ, şi că dacă dau de tine îţi sucesc gâtul cu mâna mea.
Toby se cutremură de râs.
În timpul verii, Toby reuşi să obţină o slujbă ca asistent al unui magician, un munte de om, cu ochi porcini şi complet lipsit de talent, care dădea spectacole sub numele de Marele Merlin. Dădură reprezentaţii la hoteluri de mâna a doua în Catskills, şi sarcina principală a lui Toby era să descarce şi să încarce decorurile grele din şi în rulota lui Merlin şi să aibă grijă de accesorii, care constau în şase iepuri albi, trei canari şi doi hamsteri. Din cauza grijii lui Merlin că accesoriile ar putea fi mâncate, Toby trebuia să trăiască cu animalele în cămăruţe de mărimea unor debarale, astfel încât impresia lui despre întreaga vară se reducea la o duhoare atotcuprinzătoare. Era într-o stare de totală epuizare fizică din cauza căratului de dulapuri grele, cu pereţi şi funduri false şi a alergăturii după animalele care fugeau tot timpul. Era singur şi dezamăgit. Stătea privind la tavanul cămăruţelor prăpădite, întrebându-se ce caută el acolo — şi cum avea asta să-l ajute să intre în lumea spectacolului. Îşi exersa imitaţiile în faţa oglinzii, iar publicul lui consta în animalele urât mirositoare ale lui Merlin.
Într-o duminică, pe când vara se apropia de sfârşit, Toby dădu telefonul săptămânal acasă. De data aceasta îi răspunse tatăl lui.
— E Toby, tată. Ce mai faci?
Urmă o tăcere.
— Alo! Eşti acolo?
— Sunt aici, Toby.
Ceva din vocea tatălui său îl îngheţă pe Toby.
— Unde-i mama?
— Au dus-o la spital noaptea trecută.
Toby strânse receptorul atât de tare, încât aproape îl sfărâmă.
— Ce i s-a întâmplat?
— Doctorii spun că a fost un atac de cord.
Nu! Nu mama lui!
— E în regulă? întrebă Toby. Nu-i aşa? urla în receptor. Spune-mi că o să fie bine, fir-ar să fie!
De la un milion de kilometri, îl auzi pe tatăl său plângând.
— A… a murit acum câteva ore.
Cuvintele căzură asupra lui Toby ca o lavă fierbinte, arzându-l, topindu-i carnea, până când tot trupul îi luă foc. Tatăl lui minţea. Nu putea fi moartă. Ei doi aveau un pact. Toby trebuia să fie celebru şi mama lui avea să fie alături de el. O aştepta un apartament frumos, o limuzină şi un şofer şi blănuri şi diamante… Suspina atât de tare, încât abia mai putea respira. De undeva, de departe, auzi o voce:
— Toby! Toby!
— Vin acasă. Când e înmormântarea?
— Mâine, spuse-tatăl său. Dar nu trebuie să vii aici. Te aşteaptă, Toby. Eileen o să nască în curând. Tatăl ei vrea să te omoare. Or să te caute la înmormântare.
Deci, nu putea nici măcar să-şi ia rămas bun de la singura persoană, pe care o iubise pe lume. Toby zăcu în pat toată ziua, amintindu-şi. Imaginea mamei sale era atât de vie. Era în bucătărie, gătind, spunându-i ce om important avea să fie, şi la teatru, în primul rând, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Şi râzând la imitaţiile şi glumele lui. Şi pregătindu-i valiza. „Când o să fii un actor celebru, o să mă chemi”. Zăcea în pat, împietrit de durere, gândindu-se: „N-am să uit niciodată ziua asta. Cât am să trăiesc. August, 14, 1939. Asta e cea mai importantă zi din viaţa mea.”
Avea dreptate. Nu pentru că îi murise mama, ci din cauza unui eveniment care se petrecea la Odessa, Texas, la 1500 de mile depărtare.
Spitalul era o clădire oarecare, cu patru etaje. Pe dinăuntru era o vizuină plină de cămăruţe, gândite ca locuri unde se diagnosticau, se tratau şi erau vindecate, iar uneori chiar îngropate bolile. Era un supermarket medical şi în el se găsea câte ceva pentru fiecare.
Era ora patru dimineaţa, ora morţii tăcute sau a somnului pe apucate. Moment de răgaz, înainte de luptele de a doua zi.
Echipa de obstetrică din sala de operaţie numărul 4, avea necazuri. Ceea ce începuse ca o naştere de rutină, devenise o urgenţă. Până la naşterea propriu-zisă a copilului doamnei Karl Czinski, totul decursese normal. Doamna Czinski era o femeie sănătoasă, în floarea vârstei, cu şolduri late, ţărăneşti — visul oricărui obstetrician. Începuseră contracţiile accelerate şi lucrurile decurgeau conform programului.
— Naştere pelviană, anunţă doctorul Wilson, obstetricianul.
Cuvintele nu provocară nici o alarmă. Deşi numai trei procente din naşteri erau pelviene — copilul ieşea cu picioarele înainte — de obicei nu erau probleme. Există trei tipuri de naşteri pelviene: spontane, când nu e nevoie de nici un ajutor; asistate, când obstetricianul trebuie să dea o mână de ajutor naturii şi cazurile disperate, când copilul e complet răsucit în pântecele mamei.
Doctorul Wilson observă cu satisfacţie că aceasta avea să fie o naştere spontană, de tipul cel mai simplu. Urmări picioarele copilului ieşind. Mama făcu încă o contracţie şi ieşiră şi şoldurile.
— Aproape am terminat, spuse doctorul Wilson, încurajator. Încă o dată.
Doamna Czinski încercă. Nici un rezultat. Doctorul se încruntă.
— Încercaţi din nou. Mai tare.
Nimic.
Doctorul Wilson apucă picioarele copilului şi trase încet. Nici o mişcare. Strecură o mână pe lângă copil, în canalul strâmt al uterului, şi începu să exploreze. Pe frunte îi apărură broboane de transpiraţie. Sora se apropie şi îi şterse fruntea.
— Avem o problemă, spuse doctorul Wilson, cu voce joasă.
Doamna Czinski auzi.
— Ce se întâmplă?
— Totul e în regulă.
Doctorul Wilson îşi strecură mâna mai adânc, încercând să împingă uşurel copilul în jos. Nu se mişca. Simţea cordonul ombilical, care presa între trupul copilului şi pelvisul mamei, blocând accesul aerului la copil.
— Fetoscop!
Sora apucă instrumentul şi îl aplică pe burta mamei, ascultând cum bate inima copilului.
— A scăzut la 30, anunţă ea. Şi cu aritmie pronunţată.
Degetele doctorului erau în pântecele mamei, ca nişte sensibile prelungiri ale creierului, pipăind, căutând.
— Pierd bătaia de inimă… Vocea surorii era alarmată. E negativă!
Copilul murea în uter. Mai exista o şansă, slabă, de a-l aduce la viată, dacă îl scoteau la timp. Aveau cel mult patru minute pentru a-l scoate, a-i curăţa plămânii şi a-i pune din nou în mişcare inima. După patru minute leziunile creierului erau masive şi ireversibile.
— Cronometraţi, ordonă doctorul.
Toată lumea din cameră privi instantaneu la ceasul electric de pe perete; ora era 12, iar secundarul îşi începea prima rotaţie.
Echipa operatorie porni la lucru. O unitate respiratorie fu împinsă lângă masă, în timp ce doctorul încerca să dizloce copilul de pe podeaua pelviană. Începu manevra Bracht, răsucind umerii copilului, aşa încât să elibereze deschiderea vaginală. Inutil.
În faţa uşii de la sala de naşteri, se afla Karl Czinski, răsucindu-şi nervos pălăria în mâinile sale mari şi bătucite. Era cea mai fericită zi din viaţa lui. Era tâmplar, un om simplu, care credea în căsătorii de tinereţe şi în familii mari. Acest copil era primul şi de-abia îşi putea controla agitaţia. Îşi iubea foarte mult soţia şi ştia că fără ea ar fi fost pierdut. La soţia sa se gândea, când asistenta ieşi în fugă din sala de naşteri. O întrebă:
— Cum este?
Sora, înspăimântată şi neatentă, cu mintea la copil, strigă:
— E moartă, e moartă! şi se grăbi către toaletă, să vomite.
Faţa domnului Czinski se albi. Îşi duse mâna la piept şi-şi pierdu răsuflarea. Când îl duseră la urgenţă, deja nu mai putea fi ajutat.
În sala de naşteri, doctorul Wilson lucra disperat, încercând să învingă cronometrul. Putea să bage mâna în uter şi să atingă cordonul ombilical şi locul unde se răsucea, dar nu-l putea elibera. Înăuntrul lui ceva striga să scoată cu forţa copilul pe jumătate născut, dar ştia din experienţă ce se întâmpla cu copiii născuţi astfel. Doamna Czinski gemea acum, aproape de limita delirului.
— Împinge, doamnă Czinski. Mai tare! Haide!
Era inutil. Doctorul Wilson privi la ceas. Trecuseră două minute preţioase, în care creierul copilului nu fusese deloc irigat. Doctorul Wilson avea acum o altă problemă: ce să facă dacă copilul era salvat după cele patru minute? Să îl lase să trăiască şi să devină o legumă? Ori să-l lase să moară de-o moarte rapidă şi nedureroasă? Îşi alungă gândul din minte şi începu să se mişte mai repede. Închise ochii şi lucră pe pipăite, concentrându-se intens asupra a ceea ce se petrecea în trupul femeii. Încerca manevra Mauricenu-Smelhe-Veit, o serie de mişcări complicate menite să elibereze corpul copilului. Brusc simţi o schimbare. Începuse să mişte.
— Forceps!
Sora îi întinse repede forcepsul special şi doctorul Wilson îl aşeză pe capul copilului. O clipă mai târziu, acesta ieşi la iveală.
Copilul se născuse.
La fiecare naştere exista acel moment de glorie, miracolul unei vieţi nou create, copilul cu faţa roşie, urlând, plângându-se de nedreptatea de a fi forţat să iasă din pântecul acela calm şi întunecos şi aruncat în lumea rece şi luminoasă.
Dar nu şi acest copil. Acest copil era alb-albăstrui şi nemişcat. Era fată.
Ceasul. Mai era un minut şi jumătate. Acum fiecare mişcare era mecanică, rapidă, rezultat al unor ani lungi de experienţă — degete înmănuşate curăţau faringele copilului, aşa încât, aerul să pătrundă în laringe. Doctorul Wilson aşeză copilul pe spate. Sora îi întinse un laringoscop minuscul, pe care îl conectă la un aparat electric de aspiraţie. El îl aşeză cum trebuia şi sora îl declanşă. Se auzi sunetul ritmic al maşinii de aspiraţie.
Doctorul Wilson privi la ceas.
Încă douăzeci de secunde. Bătaia inimii — negativ.
Cincisprezece… Paisprezece… Bătaia inimii — negativ.
Era momentul deciziei. Putea fi deja prea târziu, pentru a preîntâmpina leziunile creierului. Nu puteai fi niciodată sigur de asemenea lucruri. Văzuse saloane de spital, pline de astfel de creaturi patetice, cu trupuri de adult şi minţi de copii, sau chiar mai rău.
Zece secunde. Şi nici un fel de puls, nimic care să-i dea vreo speranţă.
Cinci secunde. Luă decizia, sperând că Dumnezeu îl va înţelege şi-l va ierta. Avea să deconecteze aparatul şi să spună că copilul nu putuse fi salvat. Nimeni nu avea să se îndoiască. Mai pipăi o dată pielea copilului. Era rece şi lipicioasă.
Trei secunde.
Privi bebeluşul şi îi veni să plângă. Ce păcat. Era un copil frumos. Ar fi putut deveni o femeie frumoasă. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei. S-ar fi măritat? Ar fi avut copii? Sau poate ar fi devenit artistă, sau profesoară, sau om de afaceri? Ar fi fost bogată sau săracă? Fericită sau nefericită?
O secundă. Bătaia inimii — negativ.
Zero.
Întinse mâna către întrerupător, şi în clipa aceea, inima copilului începu să bată. Era un spasm neregulat, nesigur, apoi altul, şi apoi deveni o bătaie puternică, regulată. În cameră izbucniră urale şi se auziră felicitări. Însă doctorul Wilson nu asculta.
Privea fix la ceasul de pe perete.
Mama ei o numi Josephine, după bunica ei de la Cracovia. Un al doilea nume ar fi fost prea pretenţios pentru fiica unei croitorese poloneze din Odessa, Texas.
Din motive pe care doamna Czinski nu le înţelegea, doctorul Wilson insistă ca Josephine să fie adusă la spital pentru control din şase în şase săptămâni. De fiecare dată concluziile erau aceleaşi: părea normală.
Dar numai timpul avea să decidă.
" Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri
si la a fi impușcat si , cand ma trezeam , inca
ma mai gandeam la asta. Ai nevoie de ceva de
calibru mare , ca un AK47 cu foc continuu:
tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...
RAYMOND , 15 ani
Pacient al seciei de traumatologie
din Spitalul General din Brooklyn
New York , 1992
Capitolul 1
- Iubeste-ma...
. De ore intregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea
il iubea - de ore intregi. Cuibarita langa el , in timp
ce se odihnea inlauntrul ei , moaia , respirand
alaturi de el - o singura bataie a inimii , o iubire , o
viața. . <>
- Ești a mea pentru totdeauna , sopti el in
noapte.
Era inca intuneric cand facura dragoste pentru
ultima oara ; zgomotele strazii umpleau camera ,
prisme de lumina venind de la masini si autobuze
reflectau raze pe tavan. O inea de incheietura mainii
pentru acea ultima oara , o tragea usor in genunchi,
apropiindu-si-o . gura lui era ingropata in parul ei ,
cuverturile aruncate de-o parte.
- Iubeste-ma toata viața , sopti el , inainte ca
buzele-i sa le gaseasca pe ale ei.
- Nu pleca , sopti si ea.
Apoi o saruta inca si inca o data . oprindu-se
numai pentru a privi in ochii ei , pentru a ofta usor
cand ea il atingea.
. - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el usor,
increindu-si ochii negri intr-un mic zambet.
ii acoperi gura , o saruta din nou , o mangaie, iși
ingropa fata intre sanii ei , plimbandu-si limba in
jurul sfarcurilor , o trase mai aproape pentru a se
contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei,
limbile li se intalneau si se retrageau. Se aseza
deasupra ei , cu genunchiul intre coapsele ei , cu
trupu-i greu si sarutarile mai patimase.
in timp ce o penetra , amandoi soptira vorbe
neinelese , apoi se cufundara intr-o senzaie de
istorie ce transcende timpul. O inea atat de strans ,
incat abia mai putea respira ; faceau dragoste atat de
intens incat , la un moment dat , ea ipa surprinsa.
Dar cand o facu sa jure ca-l va iubi intotdeauna ,
indiferent de ce se va intampla , o cuprinse o emoie
atat de puternica , incat ramase fara grai ; cand o
implora sa nu-l paraseasca niciodata , atingerea lui
deveni aproape sfioasa.
" O eternitate " , jura ea ; " pentru totdeauna " ,
repeta el;" si mai departe."
Coriander ii spuse lui Danny cu umor ca tot ce
avea de facut era sa o priveasca , s-o atinga , sa faca
dragoste , pana la pierderea raiunii. Glumea ,
. spunand ca avea de gand sa lanseze un studiu la spital
despre cat de obisnuit era. ca femeile sensibile si
inteligente sa se limiteze numai la dragostea
barbailor. Avea chiar o teorie , cum ca sperma ar
patrunde in poriunea raionala a creierului...
Obisnuia sa glumeasca in legatura cu asta , clar , in
ultimul timp , se simea deconectata de celelalte
aspecte ale vieii lui. Trebuia sa citeasca un ziar
pentru a afla daca avusese o zi buna sau proasta ; nu
avea sa-i ofere nimic cand vorbea fara noima , evitand
subiectul sau cand petrecea nopi de nesomn
umbland si fumand. Chiar in condiii normale , nu
era nimic incurajator sa te trezesti si sa-i gasesti
barbatul imbracat ca un ho.
Dar cand se trezise in dimineața aceea , fusese
neplacut surprinsa sa-l vada stand la fereastra si
fumand , imbracat cu un pulover pe gat si pantaloni,
ambele negre... Fața lui parea aproape suprarealista,
profilandu-se in lumina roz a acelui rasarit de vara ;
ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale
igarii aprinse. Ea se prefacu ca doarme si il privi pe
deasupra cuverturii, intrebandu-se daca sa reinceapa
discuia sau nu. Daca invațase ceva in aceste ultime
sase luni , acel ceva era sa nu-l foreze cu nimic in
legatura cu afacerea lui , de vreme ce raspunsul era
intotdeauna acelasi. Spre deosebire de afacerile ei,
care prosperau fara sa ina seama de evoluiile
economice si financiare , afacerile lui erau legate de
cele mai subtile schimbari din lume. Diferena era ca
mai muli oameni aveau nevoie de indemanarea ei
profesionala decat de el ; mult mai muli oameni
erau impuscai si injunghiai decat cei care
investeau si economiseau banii. in cele din urma ,
convenisera sa nu se plictiseasca reciproc cu "organe
donatoare " sau cu " societai pe aciuni ". Doar ca, -
in aceasta dimineața , regulile nu mai pareau sa le
guverneze viața de la sine.
Mai astepta un minut sau doua inainte de a
incepe discuia , ca si cum abia si-ar fi deschis
ochii sa arunce o privire la ceasul de langa pat si
sopti:
- E numai sase...
El nu se misca , desi mana ii tremura cand isi
duse igara la gura.
- Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea
convingator.
* Stand inca intre perne , ea isi trecu mana prin
par , apoi o intinse spre el.
- La ce ora pleaca avionul ?
- Nu inainte de sase asta-seara. Se intoarse cu
spatele.
Era singurul barbat pe care-l iubise vreodata.
- Si-atunci , de ce te grabesti asa ? Observa ca
ochii lui erau rosii , parca de plans , cu cearcane
negre dedesubt, ca si cand n-ar fi dormit de luni de
zile. in loc sa-i raspunda , o intreba : '
- La ce ora trebuie sa fii la spital ?
- Nu inainte de pranz.
El era singurul barbat cu care facuse dragoste
vreodata.
Formula intrebarea urmatoare cu mare seriozi-
tate :
- Ai gresit, casatorindu-te cu mine ?
Danny vorbea intotdeauna cu subineles ,
folosind mesaje ascunse cu dublu ineles.
- Ce intrebare mai e si asta ? il intreba ea.
- Stii , puteai sa te marii cu altcineva , un
doctor sau un diplomat.
Se indrepta spre pat.
Erau momente cand ii frangea inima.
- Destinul, spuse ea incet. Asa mi-a fost scris in
stele.
- in stele , repeta el usor. Si.presupun ca oricare
din inchisoarea Puesto Vasco in timpul Alianei
militare1* era Vasator ; sau oricine din Auschwitz era
Leu.
Ea se apropie , incercand totusi sa nu se
molipseasca de dispoziia lui morbida.
- Crezi ca , dupa toi acei ani fara tine , as fi
fost tampita sa nu ma marit cu tine , cand m-ai cerut
in cele din urma ?
El statea pe marginea patului , iar ochii ii
straluceau.
- N-ai nevoie de toate aceste probleme ,
Coriander. Pentru binele tau , cred ca i-ar fi mai
usor fara mine.
il studie un moment si fu surprinsa de parul lui
argintiu , care parea sa fi aparut recent , brazdat de
acei perciuni negri ondulai pe care-i adora.
- Oricine da sfaturi incepand prin a spune
"pentru binele tau" nu spune niciodata lucruri bune.
Ea zambi.
- Si nici acela care incepe o propoziie cu
"apropo" nu va spune nimic bun. Stiai asta ?
indragostiii nu spun niciodata " Apropo , imi
parasesc soia1 " , ci " apropo , intre noi totul s-a
terminat".
Palavragea chiar daca avea goluri in stomac.
- Ei nu spun ," Voi sta cu tine toata viața .pentru
binele tau", ci " Te parasesc tocmai pentru binele
tau "...
Ea se intinse sa netezeasca cateva fire din parul
lui.
Era atat de serios.
- Coriander , nu...
- Ultima oara , cand m-ai indepartat" spre binele
meu ", ai disparut zece ani.
- Erai atat de tanara , murmura el , dand din
cap ; nu aveai decat 20 de ani...
- S-a intamplat in cafeneaua aceea oribila de
langa universitatea din Cordoba , continua ea.
Trase tare din igara , scoase cateva rotocoale de
fum si apoi adauga :
- Nu te-am sfatuit rau atunci...
- Exista un statut pentru sfaturi bune ?
El o privi cu duiosie.
- Poate ar trebui sa existe.
- ii pare rau ca nu i-am urmat sfatul ? intreba
ea.
- imi pare rau numai pentru tine.
- Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.
- " te amo "2) , raspunse el , intorcandu-se la
spaniola lui nativa.
Dar nu o linisti cu asta , nici ea nu stia de ce ,
poate pentru ca suna ca un " te amo "dinaintea unui
" adios ".
- Vom rezolva noi problemele , spuse ea incet ,
intinzandu-se spre mana lui. Vom trece si prin asta,
asa cum am trecut prin toate.
Ea ii atinse usor buzele cu varful degetului , iar
ochii de chihlimbar ii stralucira.
- Nu pleca in weekendul acesta si voi incerca sa
gasesc pe cineva sa ma inlocuiasca la spital.
Deoarece nu-i raspunse , ea insista :
- Hai , iubitule , vom merge cu masina pana la
Coney Island si vom manca hot dogs la Nathan's...
, - Nu vei gasi niciodata pe cineva sa te inlocuiasca
in ultimul moment in weekend.
Se intinse dupa o scrumiera si isi aprinse igara.
- Oricum , am o intalnire acolo cu cineva care
m-ar putea scoate din incurcatura asta.
- Asta e. prima oara cand vorbesti chiar si cu o
usoara urma de sperana in glas.
— E o chestiune de sanse...
- Ce vrei sa spui ?
- Tu ar trebui sa inelegi cel mai bine ce
inseamna sansa , spuse el. O sansa de 50% sa treci
printr-o operaie chirurgicala dificila nu inseamna
nimic. Daca pacientul supravieuieste , sansele sunt
de 100% , iar daca moare , ele sunt nule.
- Ce crezi despre situaia ta ? -
- Cine poate sti ? Ma lupt din rasputeri si , de
fiecare data cand cred ca am trecut de un obstacol,
apar altele si mai mari.
- Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?
- ii voi spune tot cand vom lua legatura...
- Cand se va intampla acest lucru , voi citi despre
asta in pagina financiara a ziarului" Times
- De data asta am sa-i spun tot , chiar daca nu
ma va contacta.
- Cand ?
ii displacea sa-l cicaleasca.
- Cand ma voi intoarce...
- Promii ?
-Jur!
El ridica o mana.
Ea incepu sa spuna ceva cand observa ca el o
privea insistent.
- De ce ma privesti asa ?
Se apleca si o saruta duios.
- Esti mai frumoasa decat atunci cand ne-am
intalnit.
Ea se stramba.
- Anii plini de griji fac ca o femeie sa fie mai
interesanta.
" Quiereme para siempre no importe Io que pase ".
El rosti iar aceleasi vorbe , de data aceasta cu un ton
de protest : " iubeste-ma pentru totdeauna , indiferent
de ce se va intampla ".
ii acoperi mana cu mana ei . iar lacrimile ii
umplura ochii.
- Bineineles ca te voi iubi intotdeauna si nu se
va intampla nimic rau...
N-avea alta soluie daca voia o ultima garanie
inainte ca el sa plece in weekend.
- Nu s-ar putea intampla nimic rau , nu-i
asa ?
Nu se poate spune ca i-a raspuns , dar nici ca a
evitat raspunsul.
- Sunt atatea riscuri.
- De exemplu ?
Cateodata abia-l recunostea pe acest barbat care
a sedus-o cand avea douazeci de ani, a abandonat-o
la douazeci si unu , s-a casatorit cu ea la treizeci si.
unu si acum , la treizeci si patru , o facea sa se simta
ca si cum s-ar repeta totul.
- Cand ma voi intoarce , spuse el pe un ton
plictisit, ii voi spune tot.
Fondul muzical era cel al batailor nervoase ale
inimii.
- Pot sa-i pun o intrebare ?
El dadu din cap afirmativ.
- Si daca ai pleca pur si simplu si nu i-ar pasa
de pierderi?
- Ar suferi foarte muli oameni.
- Nu esti asigurat ?
- Mi-ai pus doua intrebari.
Din nou acea preocupare serioasa.
- Prima mea obligaie e fața de oamenii care
contribuie cu bani la cumpararea bancii, iar cea mai
mare obligaie e catre deponeni.
Ceea ce iubea cel mai mult la el era simul
decenei care-l facea sa se implice atat de mult in
ceea ce era just si drept.
- Dragul meu , ine minte ceva. Chiar daca
totul esueaza , nu se va reflecta asupra integri-
taii si moralitaii tale. Sunt numai afaceri
bancare...
- Nu inelegi , Coriander , e acelasi lucru. Eu
sunt banca , fiecare debit , datorie , pierdere ,
transfer, depunere , totul e raspunderea mea.
- E vorba de afaceri, nu despre tine , insista ea.
- E mai mult decat afacerile ," amor mio "4, e
vorba de vieile oamenilor.
- Cand e vorba de bani, sunt implicate si vieile
lor., argumenta ea.
- Poate am fost prea ambiios , spuse el aproape
numai pentru sine.
- Poate n-ar fi trebuit'sa venim niciodata la New
York , adauga ea incet , simindu-se vinovata si
furioasa pentru toi anii aceia de neliniste , in care
au suferit acolo , in Argentina.
- Poate ar fi trebuit sa-insist sa ne intoarcem la
Buenos Aires.
Vocea ei deveni rugatoare.
- As fi mers oriunde cu tine.
O privire de infinita tristee umbri fața lui
frumoasa.
-Aveam prea multe amintiri acolo ,in Argentina.
Oricum , credeam ca vrei sa stam in New York
pentru cariera ta.
Ochii lui se umplura din nou de lacrimi.
- As fi facut orice ca sa fii fericita.
Unul era dornic sa mearga oriunde , celalalt
dispus sa faca orice , totusi persista sentimentul ca
rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea
din Corcloba , cand erau profesor, si student ,
incercase sa-l convinga sa ramana in universitate , in
loc sa se indrepte spre afaceri. Nimic nu era mai
patetic decat un razboi urban fara cauza , argumenta
el , nimic mai trist decat un idealist care nu stia
incotro sa se indrepte. Aceia erau invinsii care
hoinareau prin paduri tropicale si intalniri ecologice
la nivel inalt, cu barbi uscaive si rucsacuri.
invingatorii erau rebelii care au introdus tactica
terorii in camerele de consiliu si banci, negociind in
retorica si lozincile lor obosite salarii mari si aciuni.
Ea nu crezuse nici un moment ;, nici atunci , nici
acum. Nimic n-o putea face sa creada ca lui ii pasa de
bani si putere sau de lumea corporaiilor sau ca ar
putea vreodata sa-si spuna rebel cu o cauza pierduta,
atata timp cat nu deosebea o padure tropicala de o
mlastina. Ea ii atinse fața si observa ca nici barba
uscaiva nu facea parte din aceste caracteristici. Nu
putea numara de cate ori pielea barbiei se jupuise din
cauza barbii lui aspre si epoase si a sarutarilor.
Cum il privea acum , parea atat de trist si nervos,
incat se hotari sa-i spuna ce nu voia sa-i spuna inainte
de a se intoarce din weekend.
- Sunt insarcinata , ii marturisi ea simplu , fara
nici un avertisment, aproape conciliant, apoi astepta.
in ochii lui se citira o suta de emoii, de la soc
la tristee , o incredibila bucurie si toate acestea se
incheiara cu o imbraisare puternica si un murmur
continuu :
- Mulumesc lui Dumnezeu pentru asta ! Slava
Domnului!
Si, prin mintea ei trecura o suta de ganduri, de
la uimire la nesigurana , usurare , pana la a se
intreba ce-a vrut de fapt sa spuna prin " Slava
Domnului ! " Mulumesc lui Dumnezeu pentru ce ?
Un copil sa inlocuiasca tatal...
Manuel Rojas 1-a vazut pe Iisus. S-a intamplat
ieri , pe cand conducea chiar pe acelasi drum spre
aeroportul internaional din Acapulco. El era acolo,
statea in picioare , pe marginea drumului murdar ,
care venea dinspre Cerro el Burro , langa un indicator
pentru distane ; douasprezece mile pana la
Chilpancingo , cincizeci pana la Acapulco. Numai ca
Iisus nu statea chiar pe marginea drumului murdar ,
,mai degraba plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe
care Manuel le observase era cum picioarele Lui, in
acele sandale maro de piele , abia atingeau pamantul
si cum braele Lui erau intinse , cu palmele in sus ,
dar nu ca si cum ar fi aratat spre o masina , ci mai
degraba ca si cum El ar fi binecuvantat totul din jurul
Lui : praful , cameleonii, cactusii , chiar si antenele
de televiziune de pe acele baraci de langa sosea.
Manuel trase pe dreapta si merse fara motor
pana la un stop. Iesind din camion , statu acolo si se
uita fix, nu prea aproape , dar destul ca sa nu piarda
nici un amanunt. Ar fi vrut sa aiba un aparat de
fotografiat. Iisus statea si El acolo , chiar langa
indicatorul acela , mantia Lui alba miscandu-se din
cauza adierii; doar ca nu era nici o adiere. Manuel
observa asta imediat. in iulie , in Cerro el Burro nu
era vant, numai foarte mult soare , caldura arzatoare
si praf.
Cand Manuel se intoarse in seara aceea de la
Acapulco , merse direct la biserica pentru ca sa
vorbeasca cu preotul. Parintele Ramon era destul de
agitat de toate astea , chiar daca incerca sa para calm.
Continua sa-l linisteasca pe Manuel , spunandu-i sa
inceapa cu momentul iniial al viziunii , sa-i
povesteasca foarte rar , asa incat sa poata nota totul,
intrucat avea nevoie de marturia lui pentru
documentele oficiale. Nu avea nici o indoiala fața de
cele spuse de Manuel; stia numai ca , uneori, omul
devine prea sensibil cand e vorba de credina.
Manuel relata fiecare detaliu cu un calm surprinzator:
cum fusese in drum spre aeroportul internaional
Acapulco pentru a raspunde unui anun publicitar in
legatura cu o slujba , prima posibilitate de a munci in
cele sase luni in care nu fusese platit si cum totul se
intamplase chiar atunci cand era pe punctul de a
spune o rugaciune rapida pentru noroc. Manuel era
stanjenit din cale-afara sa se roage lui Dumnezeu
pentru favoruri , dar vremurile erau dure si slujbele
foarte rare. Nu putea spune ca a lucra ca ajutor la
Pelicanos Rosas in terminalul Aeromexico era ideal.
pentru ca insemna o calatorie zilnica de peste o suta
de mile ; dar , mai insemna si un venit stabil si
garantat pentru orele suplimentare in zilele de luni ,
cand erau zboruri charter.
Manuel spuse ca parul saten al lui Iisus ii cadea
pe umeri ; avea o barba rara si ochi atat de blanzi si
iertatori , totusi atat de ranii si tristi in acelasi
timp. Parintele Ramon vru sa stie ce facuse Manuel
in afara de a sta si a se zgai ca un prost. Manuel ii
spuse ca a cazut in genunchi si a plans , iar atunci
cand si-a ridicat privirea , Iisus parca pierise.
Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit si
special fața de celelalte cincisprezece vedenii din
México din ultimul an. Cea ce-l ingrijora pe parintele
Ramon era daca Vaticanul va considera problema
atat de serioasa incat sa transforme Cerro el Burro
intr-un mormant sfant , sau chiar sa fie inclus pe
intinerariul Papei loan Paul al Il-lea , in pelerinajul
sau din toamna in America Latina. Macar daca
Manuel s-ar putea gandi la altceva inainte de a trimite
uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau doua pentru
un alt semn sau chiar o alta,viziune , orice ar putea
face incat Comitetul pentru miracole de la Vatican sa
le acorde atenie.
Pe 3 iulie , la doua zile dupa intamplare , Manuel
conducea pe acelasi drum dintre aeroportul
internaional Acapulco si Cerro el Burro si inca nu
se intamplase nimic deosebit. Nu ca ar fi avut vreo
indoiala in legatura cu faptul ca fusese atins de un
miracol. La urma urmelor , mersese mai departe si
invinsese pe-cei 64 de candidat , obinand astfel
slujba la Aeromexico. Si ce daca directorul il pusese
in schimbul de noapte cu același tarif cu ora ca si pe
cei din schimbul de zi ? N-avea importana. Doua
lucruri contau pentru Manuel : avea o slujba și il
vazuse pe Iisus.
Manuel se gandea la noua lui slujba cand lua
curba aceea periculoasa unde Cerro el Burro se
transforma intr-o sosea pavata , cu doua benzi, care
continua pana in Acapulco. Ceasul lui digital nou
stralucea in intuneric si arata exact ora 11:57 cand
vazu explozia. Nu exista nici un dubiu in legatura cu
ora , deoarece Manuel tocmai verificase daca se
incadreaza in timp.
Detunatura a fost asurzitoare , sclipirile de foc
deasupra capului erau atat de intense incat Manuel
trase frana ca sa nu piarda controlul masinii ,
lovindu-si capul de parbriz. I-au trebuit treizeci de
secunde sau chiar mai mult pana sa traga la marginea
drumului. Cu ochii intredeschisi, privi mingea de foc
rostogolindu-se si luminand dealurile care inconjurau
orasul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbira
noaptea , franturi care pluteau spre pamant. Se auzi
o ultima detunatura asurzitoare , apoi cerul se
limpezi, fiind luminat numai de stele cazatoare si de
o umbra alb-cenusie de fum , ridicandu-se din varful
unuia dintre acele dealuri indepartate. Manuel se
inchina.
Primul lui gand a fost ca un avion exploadase in
plin zbor , asnind din cer ca una din cutiile acelea
de tabla pe care le folosea uneori drept inta.
Urmatorul lui gand se indrepta catre Iisus , chiar daca
era absolut sigur ca ceea ce tocmai vazuse nu era o
alta viziune. De. fapt , se gandi la asta zece minute
bune si deveni chiar mai convins ca asistase la
distragerea echipajului, cat si a aparatului. Cu numai
cateva secunde inainte de a se intampla totul vazuse
un manunchi de lumini sclipitoare venind din direcia
aeroportului. Acum era intr-o dilema. Daca nu se
grabea, intarzia la munca si isi pierdea slujba inainte
chiar de a fi inceput sa lucreze. Totusi , cum putea
sa-si continue drumul fara sa relateze ce vazuse ?
Cea mai apropiata secie de poliie se afla la zece
mile de drumul principal , intr-un orasel numit
Chilpancingo. in adancul sufletului, stia ca nu are de
ales , de vreme ce totul avea legatura cu Iisus. in
definitiv, daca n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu masina
pe acel drum la aeroport , deoarece n-ar fi avut o
slujba. Manuel facu un targ cu propria-i constiina.
Decise sa anune explozia la secia de poliie a
aeroportului , dupa ce ar fi iesit din schimb , ca si'
cum n-ar fi existat supravieuitori , ca si cum n-ar fi
o chestiune de viața si moarte.
Aproape de ora sase dimineața , la cinci ore si
ceva de la accident , getul poliiei aeroportului
internaional Acapulco declara , in sfarsit , stare de
urgena. Dadu disparut și presupus a se fi prabusit
un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul
La Guardia din New York. Trimise un avion de
cercetare Cessna 185 , al carui echipaj raporta la
intoarcere ca ramasiele a ceea ce parea un avion
fusesera reparate direct la sud-vest de Chilpancingo ,
la o inalime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar,
avand in vedere terenul dur , numai un elicopter de
poliie putea sa se apropie destul de mult pentru a
aprecia pagubele si pentru a verifica daca avionul
fusese complet distrus, neexistand supravieuitori.
Soarele rasarise cand Manuel termina schimbul,
lumina roz reflectand cladirile albe si inalte care se
insirau de-a lungul plajei. Secia de poliie a
aeroportului internaional Acapulco se gasea -la
Cocos Condominius, la parter , la aproximativ doua
treimi din drumul catre plaja Caleta. Manuel trecu
prin usile glisante de sticla si se opri intr-un hol de
marmura neagra stralucitoare , in dreptul unui semn
care arata ca secia de poliie se afla in spatele altor
usi glisante. impinse o usa de fier forjat, se apropie
de biroul din fața si ii spuse poliistului de serviciu
motivul pentru care venise. Fu condus printr-un
coridor lung intr-o alta camera unde ii descrise
capitanului de serviciu ceea ce vazuse. Ce-l descuraja
in legatura cu toi aceia care-i ascultau povestea era
plictiseala si o aparenta lipsa de interes. Dar , ce era
si mai rau , nimeni nu parea sa stie ceva despre
vreun accident.
Manuel se gasi intr-o camera mica , cu un birou
sculptat dintr-un lemn de culoare inchisa , in spatele
caruia se atla un scaun imbracat in maro , cu brae.
Trei scaune mai mici de piele erau intoarse spre
birou , iar pe perei se aflau trei tablouri
reprezentand pe Pancho Villa , presedintele Carlos
Salinas si pe Iisus Hristos. Capitanul statea pe
scaunul din spatele biroului, iar pe un altul sedea un
barbat care parea sa aiba spre treizeci de ani si care
purta un costum sifonat din matase gri. De fapt ,
barbatul ar fi putut fi mai tanar , avand in vedere
buclele negre ce-i incadrau fața angelica cu trasaturi
mici si delicate. Pe celalalt scaun statea un barbat
mai tanar , inalt si zvelt , cu trasaturi mai ascuite si
par negru , netezit pe spate. Manuel incerca sa nu-i
priveasca insistent. in locul mainilor , barbatul avea'
doua proteze de metal.
- in urma cu doua nopi l-ai vazut pe Iisus , iar
noaptea trecuta ai vazut un avion explodand pe cer.
Capitanul se apleca deasupra biroului , iar
ochelarii lui de aviator ii ascundeau aproape toata
fața.
Manuel n-ar fi dorit sa spuna ca i-a vazut pe Iisus,
el doar voia ca ei sa stie cat de bine cunostea dramul
acela , cat de des mersese pe acolo , ca vazuse alte
lucruri chiar mai incredibile decat o explozie in aer.
- A fost altfel noaptea trecuta , domnule capitan,
spuse Manuel cu convingere. Am vazut o bomba !
- De ce ai asteptat toata noaptea fara sa
anuni ? intreba omul cu fața angelica.
Cand vorbea spaniola , avea un accent mai slab
fața de cum ar vorbi un mexican , desi tonul lui era
arogant.
- M-am temut ca , daca ma opresc , voi intarzia
la lucru , domnule. Era prima noapte in care aveam
de lucru.
- Si n-ai vorbit nimanui despre asta la lucru ?
Vorbise barbatul cu carligele de metal. Din nou ,
accentul hu era mexican ; era mai slab decat al
celuilalt barbat , desi tonul cu care vorbea nu era
deloc arogant , ci aproape inelegator.
- Ma tem sa nu creada ca am inventat totul.
- intr-adevar ? intreba capitanul zambind. Poate
ai baut prea multa tequila ?
Manuel se simi insultat.
- Jur , domnule capitan , nu bausem. Mergeam
cu masina si am vazut un avion explodand din senin
- zdrang !
isi indesa un pumn in cealalta palma.
- Am vazut cu ochii mei.
Capitanul se lasa pe sapatarul scaunului.
- Nu s-a raportat nici un accident sau explozie
noaptea trecuta , spuse el simplu.
Chiar atunci se deschise usa si un barbat intra in
camera. indesat si complet chel , semana cu Mr.
Clean. Arunca o privire scurta imprejur , intoarse
capul spre civilul cu fața angelica si-i sopti ceva la
ureche , apoi se aseza in fața lui Manuel.
- Poate te-a inspirat apropiata vizita a Papei Ioan
Paul ? intreba el.
Toi rasera.
- Nu , domnule , sopti Manuel plecandu-si
capul.
Urma un moment de tacere , timp in care
capitanul parea sa se gandeasca la aceasta situaie ;
potrivindu-si ochelarii pe nas, mai cerceta niste
hartii, apoi ridica usor din umeri si privi in sus.
- Vreau sa-i mulumesc ca ai venit , dar mi-e
teama ca nu putem face nimic in legatura cu
avioanele fantoma care explodeaza.
Se ridica.
— Sau cu viziunile.
Se plimba in jurul biroului.
- Poi pleca , zise el. Haide , poi sa pleci.
Manuel se ridica incet , zgariind podeaua cu
scaunul.
- Si daca e un miracol , incepu el usor si exista
supravieuitori ?
- Nu exista miracole , Manuel , zise simplu
/
capitanul, asta e toata chestiunea , nu exista nici un
fel de miracole.
isi indrepta privirea catre ceilali.
- Si nu s-a prabușit nici un avion , adauga
barbatul chel.
Manuel vru sa-i intrebe cum puteau fi atat de
siguri de ceva, atata vreme cat nu fusesera acolo si
nu vazusera , dar nu spuse nimic.
- Ceea ce probabil ai crezut ca ai vazut era o stea
cazatoare sau o scanteie de fulger , isi dadu cu
parerea cel cu fața angelica si zambi.
Totusi , Manuel nu raspunse nimic , ci isi studie
numai pantofii.
- Poate ai vrut sa-i impresionezi seful sa te
mute in schimbul de zi , sugera barbatul chel. Ochii
lui negri straluceau sub sprancenele spane.
Capitanul inu usa deschisa.
- Daca te grabesti , poi ajunge inapoi la Cerro
el Burro la timp pentru liturghia de dimineața.
- Daca auzii ceva , incepu Manuel, mergand cu
spatele catre usa , si avei nevoie de mine...
- Daca aflam ceva , ii telefonam , nu-i face
griji , il asigura capitanul.
Toi erau in picioare , barbatul cel chel se
indrepta spre mijlocul camerei, iar celalalt se apleca-
pe spatarul scaunului.
- ii mulumim ca ai venit, spuse el politicos.
- Ai grija cum conduci, adauga altcineva.
- Si , fara viziuni , pentru o vreme , il sfatui
zambind capitanul.
in dimineața de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky
tocmai termina tura in calitate de controlor trafic la
oficiul Gwenda din Westchester cand suna telefonul.
Joe ridica receptorul si auzi cum cineva de la turnul
de control al aeroportului internaional Acapulco il
aquna ca unul din avioanele lor se prabusise
undeva , pe dealurile care inconjoara Acapulco.
Informaiile preliminare indicau faptul ca nu exista
supravieuitori. Pasinsky ii telefona imediat lui Fritz
Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda , care-i
spuse sa nu faca nimic , pana nu vine el, asigurandu-l
dirrtr-o suflare ca va pleca de-acasa , din orasul
invefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,in cinci
minute, Douazeci de minute mai tarziu , Luckinbill
statea la biroul sau din Gwenda si vorbea la telefon.
De-a lungul orelor dimineii , Pasinsky si
Luckinbill urmarira evoluia situaiei prin telefon si
fax. Informaiile despre accident . erau sumare ,
pentru ca Washingtonul nu putea lansa o investiie
pana ce guvernul mexican nu facea o invitaie
formala de a participa. Pana la urma , la ora 11
dimineața , la aproape 12 ore de la prabusire .
mexicanii au facut invitaia de a merge la locul
prabusirii si de a colecta ce mai ramasese din avion,
echipaj si pasager. Luckinbill se simea usurat ca
putea in sfarsit participa, dar era foarte ingrijorat de
recuperarea acelei indestructibile cutii negre situata in
partea din spate a oricarui avion. Numai daca ar
avea-o in mana , ar putea sti exact ce s-a intamplat.
Cutia neagra coninea intinerariul pana in momentul
impactului , ca si benzi cu fiecare convorbire dintre
cabina pilotului gi turnul de control. Pe Luckinbill il
deranja faptul ca mexicanii n-au spus nimic despre
descoperirea cutiei , iar cand , intr-un tarziu , a
intrebat despre acest lucru , fusese informat ca pana
in acel moment cutia nu fusese gasita. La pranz facea
deja un zbor comercial la Mexico.
La iesirea din Acapulco , traficul e greoi pana
cand soseaua cu doua benzi se transforma intr-un
drum nurdar intre Chilpancingo si Cerro el Burro.
Manuel observa masina numai in acel moment ,
probabil pentru ca nu circulau alte masini din nici o
direcie pe o distana de mile intregi. Dar , ceea ce-l
surprinse cel mai mult , erau ocupanii masinii ,
aceiasi doi barbai de la secia de poliie. Cel chel
si indesat sofa paralel cu camionul , iar cel cu fața
de inger ii facu semn sa traga pe dreapta.
Manuel se simi dezvinovait , convins fiind ca ,
in final , un avion fusese raportat ca disparut si ca
cei doi venisera dupa el sa-si spuna povestea
autoritailor in drept. Semnalizand ca se va spune ,
Manuel intoarse volanul si opri. Deschise portiera ,
sari din camion si statu la nu mai mult de zece
picioare de locul unde il vazuse pe Iisus. ii privi cum
coboara , observand ca cel cu carligele de metal in
locul mainilor nu era cu ei. Un moment-doua se
intreba ce se intampla. Atunci zari pusca.
Cu o miscare brusca , indesatul scoase arma din
tocul de pe umar , ochi si trase de trei ori in
succesiune rapida. Manuel fu lovit in piept de doua
ori si o data in adbomen , apoi alte trei gloane fura
trase cu putere dupa ce se prabusise deja la pamant.
Muri pe loc. Barbaii trasera corpul inapoi spre
camion , il proptira pe locul soferului, il stransera cu
centura de sigurana si il pusera cu braele pe volan.
Barbatul cel chel aprinse focul , trase frana de
mana , apoi merse langa cel care-l intovarasa , la
spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea
mare pejrtru a impinge camionul intr-o parte si apoi
in rapa. Rostogolindu-se si naruindu-se printre pietre
si copaci, camionul ateriza in cele din urma in fundul
vagaunii si izbucni in flacari.
San Francisco
Primăvara — 1335
Procurorul de district, Carl Andrews, era furios.
— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis.
Andrews se opri să inspire.
— Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta!
Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?”
— Doctoriţa Paige Taylor.
Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său
— Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare.
— N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.
* * *
Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece.
Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.
* * *
Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării.
Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare.
Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi.
Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului.
— Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus.
Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri.
— Ce-ai avut în gând, Alan?
— Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului.
— Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz?
— Da.
Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva.
— Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data?
— 1 iunie. De ce?
— Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou.
— Gus!
Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui.
— Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea…
— Eu cred că e nevinovată şi eu…
Venable scoase un râs scurt, exploziv.
— Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain.
— Nu e, până nu spune juriul, Gus.
— Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună.
După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut.
Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.
* * *
Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură.
Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young.
Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei.
— O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar?
— Da, doamnă judecătoare.
— Da, doamnă judecătoare.
* * *
Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere.
— Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc.
Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă.
Gus Venable se întoarse spre judecătoare.
— Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului.
După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse:
— Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar.
— Da, e adevărat.
— Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin?
— Da.
— Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui?
— Doctoriţa Taylor.
— Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin?
— Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului.
— Se admite.
— Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin?
— Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela.
— Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti?
— Nu, domnule.
— Da? De ce spui asta?
— Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui.
— Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului.
— I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate.
— L-a spus asta doctoriţei Taylor?
— Da, domnule.
— Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit.
— Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?”
Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor.
— Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor?
Alan Penn era din nou în picioare.
— Obiecţie!
Judecătoarea Young zise:
— Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare.
Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui.
— La naiba, nu. O ura de moarte.
* * *
Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise:
— Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect?
— Este.
— Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare.
— Corect.
— Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor.
El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane.
— Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog?
Kane începu să citească.
„John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.”
— Şi în limbaj mai popular?
— Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord.
— Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor?
— Da.
— Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin?
— Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea.
— Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul?
— Da.
— Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor?
— Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.
* * *
Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă.
Gus Venable spuse:
— Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat.
Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă.
— John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată.
— Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin?
— Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis.
— Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea?
— El nu a menţionat-o niciodată.
— Niciodată?
— Niciodată.
— A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale?
— Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi…
Nu mai putu continua.
Judecătoarea Young zise:
— Luăm o pauză de cincisprezece minute.
* * *
Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie.
Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare.
— O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară.
Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă.
— Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât.
— O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani.
— Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea?
— Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason.
Tonul lui Penn era indiferent.
— Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea.
— Vrei să primeşti cazul?
Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are.
Jason aştepta un răspuns.
— Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat.
Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.
* * *
A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori.
O infirmieră depunea mărturie:
— L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”.
Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă:
— Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis?
— A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”.
— A recunoscut că este amoral?
— Da.
— Dar a fost de acord să ia banii?
— A, da. Absolut.
* * *
Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat.
— Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale?
— Păi, nu, eu…
— Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari?
— Nu, eu…
— Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea?
— Da.
— În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste?
— Da.
— Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat?
— Păi — ea — ea părea surprinsă, dar…
— Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.
* * *
Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat.
Gus Venable lega capetele firelor.
— Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers.
După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse:
— Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi?
— Sunt domnişoara Rogers.
— Vă rog să mă scuzaţi.
— Lucrez la Agenţia de turism Corniche.
— Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei?
— Da, domnule.
— Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum?
— A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani.
— Şi ce dorea?
— Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia.
— Întreba de excursii în grup?
— A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht.
Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante.
— Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare.
Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri.
— Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A.
Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă.
— Martora e a dumitale.
Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede.
— Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers?
— Poftim?
— Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism?
— Da, e destul de mare.
— Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii.
— A, da.
— Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi?
— A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie.
— Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane.
— Presupun că da.
— Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai?
— Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht.
— Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie?
— Ei, desigur că nu. Dar…
— Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o?
— Nu. Cu noi, nu. Ea…
— Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri.
— Da. Ea…
— Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa?
— Păi, da, dar…
— Mulţumesc. Puteţi pleca.
* * *
Venable se întoarse spre judecătoarea Young.
— Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.
* * *
— Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero.
— Da.
— Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei?
— Da, o cunosc.
— Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă?
Penn era în picioare.
— Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant.
— Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar…
— Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable.
— Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat?
— Da.
— Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”.
— Da.
— Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate?
— Obiecţie.
— Se respinge.
— Da, există.
— Te rog explică despre ce este vorba.
— Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia.
— E legal?
— Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului.
— Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor?
— Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia.
— Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere?
— Aşa e. Corect.
Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui.
Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi.
E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.
* * *
Gus Venable se întoarse spre judecătoare.
— Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker.
Penn se ridică.
— Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă…
Venable întrerupse.
— Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic.
Judecătoarea Young spuse cu scepticism:
— O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale.
— Mulţumesc.
Gus Venable se întoarse spre aprod.
— Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson.
Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise:
— Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero?
— Opt ani.
— Şi care este specialitatea dumitale?
— Sunt chirurg cardiolog.
— Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker?
— A, da. De multe ori.
— Ce părere ai despre el?
— Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume.
— Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly?
Tonul martorului se schimbă.
— Da, am fost acolo.
— Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea?
Doctorul Peterson spuse în silă:
— Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul.
— Cum adică „pierdeam pacientul”?…
— I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi…
— S-a trimis după doctorul Barker?
— Da.
— Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs?
— Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă.
— Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv?
— Eram cu toţii destul de supăraţi şi…
— Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor?
— Da.
— Şi ce anume a spus doctorul Barker?
Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului.
— Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”.
Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul.
— Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie.
Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise:
— Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”?
— Da.
— Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă?
— A, da.
— Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale.
Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor.
— Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă.
— E o mare încordare.
— În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru?
— A, nu. Totdeauna şase sau mai multe.
— Da?
— Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă.
— Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea.
— Da.
— Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei.
— Da, este.
— Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie.
— Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul.
— Făcând mult zgomot?
— Da, era destul zgomot.
— Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa?
— Nu domnule, nu puteam greşi.
— Ce te face atât de sigur?
Doctorul Peterson oftă.
— Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta.
Nu mai avea nici o ieşire elegantă.
— Nu mai am întrebări.
Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.
* * *
Denise Berry apăru în boxa martorilor.
— Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero?
— Da.
— De cât timp lucrezi acolo?
— De cinci ani.
— În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker?
— Sigur. De multe ori.
— Poţi reproduce una dintre ele?
Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită.
— Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios.
— Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor.
Urmă o pauză lungă.
— Odată a zis că e incompetentă şi…
Gus Venable se prefăcu surprins.
— L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă?
— Da, domnule. Dar el întotdeauna…
— Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor?
Martora nu voia să vorbească.
— Nu-mi mai amintesc.
— Domnişoară Berry, ai depus jurământ.
— Odată, l-am auzit spunând…
Restul frazei a fost o bâlbâială.
— Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând?
— A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele.
Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului.
— Dar sunt sigură că a vrut doar…
— Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus.
Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.
* * *
Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?
* * *
Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi.
— Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale?
— Da, a fost.
— Şi ce sentimente aveai faţă de el?
— Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă.
— Dumneata ai făcut operaţia?
— Da.
— Şi ce ai găsit în cursul operaţiei?
— Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze.
— Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul.
— Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice.
— Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos?
— Nici una.
— John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii?
— Corect.
— Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin?
— Da.
Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului.
E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai.
— Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin?
— Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta.
— Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie?
Doctoriţa Paige Taylor negă din cap.
— Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere.
— Cum i-aţi administrat insulina?
— I-am injectat-o intravenos.
— I-a provocat asta vreo durere în plus?
— Nu. Pur şi simplu a adormit.
Gus Venable era în picioare.
— Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu…
Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă.
— Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos.
Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză.
— Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari?
— Nu. Am rămas uluită când am auzit asta.
Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable.
— N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin?
O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji.
— Niciodată!
— Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el?
— Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie.
— Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el?
— Nu.
— Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor.
Penn se întoarse spre Gus Venable.
— Martora e a dumitale.
În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea.
Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable.
El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală:
— Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero?
Alan Penn era în picioare, furios.
— Doamnă judecătoare, eu…
Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul.
— Obiecţia se aprobă!
Se întoarse spre cei doi avocaţi.
— Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.
* * *
Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable.
— Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus?
— Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu…
— Ai văzut cumva un cort acolo?
— Cum aţi spus?
Vocea ei era ca o plesnitură de bici.
— Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta?
— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi…
— Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept.
— Da, doamnă judecător.
* * *
Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului:
— Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului.
Se întoarse spre procuror.
— Puteţi continua.
Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor.
— Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari.
— Obiecţie!
Alan Penn era în picioare.
— Se admite.
Judecătoarea Young se întoarse spre Venable.
— Îmi pui la încercare răbdarea.
— Îmi cer scuze, doamnă judecătoare.
Se întoarse din nou spre martoră.
— Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa?
Paige Taylor roşi uşor.
— Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient.
— Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri…
Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător.
— Domnule Venable…
Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată.
— Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor?
— Da.
— Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari?
Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns.
Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată.
— Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament.
— Corect.
— Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero?
Alan Penn era în picioare.
— Obiecţie! Nu văd…
— E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde.
— Treizeci şi opt de mii de dolari pe an.
Venable interveni:
— Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa?
— Presupun că nu.
— Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite.
— Asta e corect.
Alan Penn era din nou în picioare.
— Doamnă judecătoare…
Judecătoarea Young se întoarse spre procuror.
— Unde ne duce asta, domnule Venable?
— Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva.
— A răspuns deja la întrebarea asta.
* * *
Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie.
— Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice?
— Da.
— Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht?
— Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună.
Vocea ei dispăru.
Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.
* * *
Gus Venable interoga acuzata a doua oară.
— Doamnă doctor Taylor, îl cunoaşteţi pe doctorul Lawrence Barker?
Ea avu un moment de rememorare. Am să-l omor pe Lawrence Barker. Am s-o fac încet. Am să-l las să sufere întâi… apoi, am să-l omor.
— Da, îl cunosc pe doctorul Barker.
— Din ce împrejurări?
— Doctorul Barker şi cu mine am lucrat deseori împreună în ultimii doi ani.
— Ai spune că este un doctor competent?
Alan Penn sări din scaunul lui.
— Obiectez, doamnă judecătoare. Martora…
Dar, înainte ca el să poată termina sau ca judecătoarea Young să poată decide, Paige răspunse:
— E mai mult decât competent. E strălucit.
Penn se lăsă din nou în scaunul lui, prea uluit ca să vorbească.
— Ai vrea să mai completezi răspunsul?
— Doctorul Barker este unul dintre cei mai renumiţi chirurgi cardio-vasculari din lume. Are o amplă practică particulară, dar a practicat trei zile pe săptămână şi în spitalul Embarcadero.
— Deci, ai o părere foarte bună faţă de judecata lui în chestiuni medicale?
— Da.
— Şi ai sentimentul că ar putea judeca cât de competent este un alt medic?
Penn voia să-i transmită lui Paige să răspundă: Nu ştiu.
Ea ezită.
— Da.
Gus Venable se întoarse spre juraţi.
— Aţi auzit-o pe acuzată mărturisind că are o părere foarte bună pentru judecata medicală a doctorului Barker. Sper că a ascultat cu atenţie aprecierile doctorului Barker despre competenţa ei… sau despre lipsa acesteia.
Alan Penn era din nou în picioare.
— Obiecţie!
— Admisă.
Dar era prea târziu. Dauna se produsese.
* * *
În timpul pauzei următoare, Alan Penn îl trase pe Jason la toaleta bărbaţilor.
— În ce naiba m-ai băgat? întrebă Penn furios. John Cronin a urât-o. Barker a urât-o. Eu pretind clienţilor mei să-mi spună adevărul şi tot adevărul. Ăsta-i singurul mod în care pot să-i ajut. Ei bine, pe ea nu pot să o ajut. Prietena dumitale mi-a oferit un caz cu o zăpadă atât de groasă, încât am nevoie de schiuri. De fiecare dată când deschide gura, îşi mai bate un cui în sicriu. Afurisitul ăsta de proces e în cădere liberă!
* * *
În după-amiaza aceea, Jason Curtis se duse să o vadă pe Paige.
— Ai un vizitator, doamnă doctor Taylor.
Jason intră în celula lui Paige.
— Paige…
Ea se întoarse spre el şi se lupta cu lacrimile.
— Se pare că e foarte rău, nu-i aşa?
Jason se forţă să zâmbească.
— Ştii ce a spus bărbatul: „Nu s-a sfârşit până nu s-a terminat”.
— Jason, tu nu crezi că eu l-am omorât pe John Cronin pentru banii lui, nu-i aşa? Ce-am făcut, am făcut doar ca să-l ajut.
— Eu te cred, spuse Jason liniştit. Te iubesc.
O luă în braţe.
Nu vreau s-o pierd, se gândi Jason. Nu pot. Ea este cel mai bun lucru din viaţa mea.
— Totul o să fie în regulă. Ţi-am promis că vom fi veşnic împreună.
Paige îl ţinu aproape şi îşi spuse: Nimic nu ţine o veşnicie. Nimic. Cum se poate că totul merge atât de rău… atât de rău… atât de rău…?
Eliminare definitiva de Sidney Sheldon
Prolog
Johor, Malaia1, 1953
Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la ţeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi şi o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîţiva metri în faţa lui. Nu i se mişcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea
înţepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziţia aceasta şi îşi sprijinise spatele de un copac.
Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi şi, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise şi soarele roşu începea să transforme iarăşi noaptea îngheţată de junglă într-o zi înăbuşitoare, sufocantă şi cu mirosuri putrede.
Insectele se treziseră de aproape o oră şi ţipetele lor triumfătoare - pentru că supravieţuiseră încă unei nopţi - sfîşiau
aerul inert. Undeva, departe, un tigru îşi dregea vocea, iar un porc mistreţ alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce
un parlament întreg de maimuţe, aflate în siguranţă în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare.
1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu acelaşi nume din Asia de SE, cunoscut şi sub numele de Malacca (n.t.)
Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze şi-şi dezlipi
privirea de la cătarea puştii. Se uită în dreapta. Caporalul
Togom, abia vizibil prin vegetaţia abundentă, se lăsase pe vine,
după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîţiva metri mai încolo.
Simţurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalaţi se mişcară
abia perceptibil spre Fylough şi, după o scurtă privire interoga tivă, Togom deschise uşor gura, lăsînd să se vadă dinţii gal beni, ca de cal. Perii ţepoşi de pe buza de sus se depărtară
precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea
"Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat îşi strînse
buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment şi se uită fix peste
umărul lui Fylough.
Fylough întoarse încet capul în direcţia privirii lui Togom şi
atinse uşor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna
patul unei puşti Bren. îşi miji ochii în încercarea de a zări ceva
prin lumina slabă şi văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga
lui. Imaginea ce i se înfăţişa era întunecată de junglă, dar stră bătută de scînteieri şi scurte reflectări ale soarelui, care începea
să se întrezărească printre frunzele de deasupra.
Ceva se mişcase.
O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Şi nu auzise
nici un zgomot - doar o senzaţie. Togom văzuse ceva. Sau
avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simţea din nou. Fylough
îşi roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste umărul lo cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough îşi mişcă privirea,
căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziţia celui de-al
patrulea om din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din
partea cealaltă a pîriului şi, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn
al celeilaltei puşti, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de paşi. Tovarăşul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough
spera că nu adormise, moleşit de soarele cald care îi încălzea
spatele.
Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o
linişte sinistră, nori negri se apropiaseră şi se întrepătrunseseră,
ascunzînd soarele ca o cortină mare de catifea. Fără veste,
cerul se deschise dintr-o daţă şi ploaia se prăvăli nemilos prin
6
acoperişul şubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.
• dea decît pînă la cîţiva paşi.
Fylough clipi des, jenat de ploaie, şi-şi aruncă printr-o mişcare bruscă din cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului.
IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa ameninţa să
nsa din matcă; la suprafaţă apărură burţile argintii ale peştilor
Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, ameţiţi de praful de rădăcină tuba.
La zece kilometri de marginea junglei - un marş de trei zile
de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora peşti ca
sa aibă ce mînca.
Kim Cheong deschise ochii şi ascultă ropotul ploii pe frun le late ce ţineau loc de acoperiş deasupra adăpostului său de
bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet şi îşi strînse pe trup sarongul, încer cînd să se apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să îşi as cundă tremurul şi se ruga să vină mai repede ziua. Pentru că
aducea cu ea căldura dătătoare de viaţă, apoi arşiţa şi apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma
apoi munca — şi frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori şi
continua în amurg, rămînînd şi noaptea în subconştient, pînă
cînd somnul o micşora, fără însă a o alunga. Ah Lian îşi trăia
teama chiar şi în vis.
Kim Cheong dădu la o parte cearşaful subţire de bumbac şi
se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-şi
dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să îşi vadă
ceasul, dar simţea orele din obişnuinţă. Mai erau numai zece
minute pînă la deşteptare, iar tabăra era cufundată în linişte.
Mai erau încă cincisprezece bărbaţi ca el, întinşi în pat, trezi,
ascultând, şi alţi trei care se chinuiau să îşi stăpînească frica.
Trupurile lor abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro şiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed şi impene trabil. Se ridică şi îşi strînse cordonul de la chiloţii albaştri.
Deşi nu prea era nimic de strîns în cordon.
Kim Cheong era slab, slab şi înfometat, şi avea o cavitate
acolo unde ar fi trebuit să îi fie burta. Pielea palidă, cenuşie,
era întinsă pe oase şi plină de urme ale malnutriţiei şi ulceraţii
7
nevindecate - semne ale lipsei de proteine.
La douăzeci şi cinci de ani, arăta aşa cum urma să arate
pentru tot restul vieţii: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va
avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat şi
împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica
nu era trasă. îşi trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în
colţ, şi luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,
luă încă o gură de apă şi, fără să guste, înghiţi. Se ridică şi veni
lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.
— S-a făcut ora? şopti ea.
Nu vorbea decît în şoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi se aproape un an într-o lume a tăcerii şi nu cunoştea alt fel de a
vorbi.
— Şst... îmbracă-te.
Ah Lian îşi scoase sarongul şi se îmbrăcă într-o pereche de
pantaloni largi. îşi strînse o fîşie de bumbac neprelucrat în
jurul sinilor ei micuţi, presîndu-i nemilos, şi-şi trase peste cap
o cămaşă mare, neagră. Era o fiinţă fără sex. Apucă o puşcă
încărcată, cu o singură ţeava, şi ieşi după Kim Cheong să îşi
ocupe poziţia pe perimetrul taberei. Fata aşeză ţeava puştii în
V-ul unui copăcel, aşa cum o învăţase Kim Cheong. Era nece sar. Puşca nu avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea
era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne fereşte
să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o
avertizase. I se spusese doar să-şi aşeze ţeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.
Stăteau în linişte şi priveau în noaptea aflată pe ducă, aşa
cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu
cîteva luni în urmă, şi aşteptau tremurînd pînă cînd noua zi
alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenuşii, umede.
Şi apoi, ca prin minune, se făcea lumină şi, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea şi soarele se strecura printre nori,
pentru a le arăta jungla pe care o cunoşteau chiar prea bine, iar
păsările şi insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopţi lungi
de douăsprezece ore.
In timp ce tabăra revenea la viaţă, Ah Lian intra din nou în
rutina zilnică. Se aşeză în locul santinelei care păzise pînă
8
Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost ţiIjUte în loc de glodul roşiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7
ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială:
i'pisprezece bărbaţi, toţi chinezi, plus o fată de paisprezece ani.
Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă
li brîu şi se aşeză la coadă pentru a-şi lua cele două mîini de
i irez rece (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă
focul), jumătatea de peştişor şi bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colţul colibei comune, şi
( lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariţie a
' >arelui, se întorcea cu forţă sporită. Nu era plăcut. Şi nici
l ald. Ploaia cădea oblic, micşorînd bucata cît de cît ferită de
l iire acoperişul de frunze late, şi culca la pămînt plantele din
grădina de legume de dincolo de gardul taberei.
Kim Cheong îşi aruncă pe umeri un prosop uzat şi murdar,
dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă cuse pe braţele osoase şi nici să-şi înceteze clănţănitul dinţilor.
— Termin în dimineaţa asta, îi şopti el lui Ah Lian. Rîul e
plin, o să avem mîncare destulă. Tu'eşti la grădină..., zise el şi
o privi cu coada ochiului. Să stai în susul pantei. Cine ştie...
— Mai bine vin cu tine să culeg peştele. Nu suport să stau
la grădină.
— O să faci ce-ţi spun! se răsti el, dar fără răutate.
Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.
— Oricum n-ai putea căra tot peştele pe care am să-1 strîng.
— Nu te mai lăuda, şînt sigură că ai sa te întorci iarăşi cu
mîna goală şi ai să mănînci tot varza şi chili-ul meu.
Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă
de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a ştiut vreo dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a uitat cu desăvîrşire. A
uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă şi să plîngă! Ah
Lian nu se gîndise vreodată la aşa ceva. La îngrozitoarea şi
înaintata vîrstă de paisprezece ani şi ceva, Ah Lian, o revoluţi onară devotată, nu avea dreptul la emoţii de proletariat, nici
chiar dacă şi le amintea.
— Şi soldaţii?
— Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.
Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli pea cu greu de cerul gurii, şi se uită în gol în direcţia podelei
de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de
District şi comandantul plutonului.
Hang Lee era bătrîn, avea cel puţin patruzeci de ani. Lup tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde veniseră,
dar - aşa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă
uşoară în comparaţie cu englezii.
Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe
adevăraţii soldaţi ai junglei; fusese un război civil bun. Dar
aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine zii malaiezi împotriva forţei Imperiului Britanic.'Şi armata bri tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în
'42, cu japonezii, nu şi-au pus mintea Acum erau peste tot; ei
şi cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar şi cele mai as cunse colţuri ale junglei.
Probabil, că Hang Lee simţise ochii lui Kim fixîndu-1. îşi ri dică privirea din castronul de lemn, ca şi cum ar fi auzit între barea şoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, îşi şterse
cu mîna o firimitură de mîncare din barbă, băgă degetul în
gură şi-1 supse pînă rămase curat. înghiţi, apoi dădu din cap ca
un om ce-şi scutură maşinal picăturile de ploaie de pe faţă şi se
întoarse la orezul său.
— Sîntem în siguranţă aici, pînă ne mutăm mai aproape de
satul Cha'ah.
Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul şi varza pe jumătate
mestecată, şi-şi lăsă privirea asupra lui Ah Lian.
— Gîndeşte-te, tovarăşe, Cha'ah... mîncare! Carne, ouă,
pui...
— Şi came? şopti Ah Lian.
Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se
îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor şi îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul lui Kim Cheong. Zgomotul metalic
al ploii care lovea jungla din jur şi ropotul infernal de pe acoperişul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare de a vorbi. Hang Lee coborî castronul din dreptul feţei şi
«rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap
f I făcu acelaşi lucru spre alţi doi bărbaţi. Toţi trei se ridicară în
picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe
jBOperiş şi, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă
ii.iinbulină, păşiră prin cascadă direct în ploaie.
Kim Cheong făcu un gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braţ şi
I II uni spre ieşirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse r cu două zile în urmă, la operaţiunea de îndiguire a pîrîului.
Mergea cu capul plecat, iar ceilalţi doi tovarăşi ai săi - unul
rărind un sac făcut din prelata unui camion părăsit şi celălalt
CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau pe urmele
paşilor lui. Păreau nişte fantome. De fapt, acesta era motivul
pentru care se mai aflau încă în viaţă. După un timp, Kim
( lieong înainta singur cincizeci de metri şi aşteptă. Ceilalţi doi
il urmară. Apoi, repetară figura exact în acelaşi fel. Kim
( lieong studia terenul şi înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe
acolo toată blestemata de armată britanică, fără să lase nici o
urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri rupte, asculta, adulmeca.
Nu se simţea fum; nici qfter-Şave, nici mîncare, nici fecale la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor paşi,
scoase un mîrîit animalic şi, cînd îi întîlni iarăşi pe însoţitorii
săi, o luă spre luminişul dinspre pîrîul zăgăzuit
Fylough îşi întoarse privirea spre uima de noroi.
Kim Cheong stătea nemişcat în ploaia care-i şiroia pe faţă şi
pe trup şi studia ultima urmă care ducea spre locul de prins
peşte. Ceilalţi doi dispăruseră în urma lui, la o distanţă destul
de mare. Se uita suspicios şi foarte, foarte atent la Fylough.
Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de getele unei mîini de pămînt şi-şi aşeză Stett-ul pe genunchi.
Ţeava era îndreptată spre caporalul Togom.
Avusese un noroc orb. Kim nu văzuse nimic altceva decît
urma deformată de picior şi o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se
ridică, reprimîndu-şi suspiciunea Şi fiorul din ceafă, şi făcu un
pas înainte. Togom şi Fylough apăsară pe trăgaci în acelaşi
timp şi, după o fracţiune de secundă, ţevile celor două mitraliere
11
Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.
Fylough sări în picioare.
•—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalţi. Hei, tu - ia-o de-a
lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe de. Togom, după mine.
înşfacă arma lui Kim şi o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.
îşi cobori vocea şi strigă printre dinţi celuilalt din echipă, care
nu se vedea:
— Stai acola unde eşti, acoperă urma. Tokachil, continuă
el, hai cu noi.
Cu Tokachil alături şi cu arma în spate, Fylough pomi alu necînd şi împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Ştia că,
doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin împreju rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puţin
probabil, iar o şezătoare la strîns de peşte s-ar face fără arme.
Vor pleca destul de repede de pe aici şi se vor feri de orice atac
armat venit să răzbune moartea chinezului!
Avea dreptate. Reacţia însoţitorilor lui Kim Cheong veni
prea tîrziu. Unul din ei ridică ţeava mitralierei şi trase lung,
fără ţintă, în direcţia împuşcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe
celălalt, care, aruncîndu-şi sacul, o luase la goană pe cărarea
îngustă. Dar nu înainte de a vedea faţa albă a lui Fylough.
— Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, şopti Togom şi
îşi schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.
Se strecură pe lîngă Fylough şi, mişcînd ţeava de la stînga
la dreapta, goli încărcătorul în direcţia zgomotelor. Fylough
clătină din cap şi zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,
apoi o luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să ţină
pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd şi gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor paşi care împroş cau în lături apă şi noroi.
Doar maimuţele, acolo sus, în copaci, începeau să-şi revină
după şocul zgomotului asurzitor. îşi regăseau vocile şi umpleau aerul biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare.
Cînd făcură o pauză, să-şi tragă sufletul, Fylough se opri şi ascultă. Nu se auzea nimic din faţă. Nici prăbuşirea vreunui trup
12
pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea.
Ajunseseră.
Togom îi atinse cotul şi se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului şi, urmînd diu-cţia arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor,
prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.
Fylough strînse mai puternic patul carabinei şi-şi plimbă
nervos degetul pe piedică. Era trasă. Pipăi fundul încărcătoru lui; îl schimbase, era nou, plin, şi îl simţi prins bine, solid, în
locaşul lui. Nu încercă să îşi oprească ticul nervos - contracţia
tutui muşchi de la ochiul stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul
din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau
naştere la idiosincrazii.
' Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau neregulat, vîjîiau şi loveau cu sunet
.ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese i & in tabără.
Togom răspunse împuşcăturilor cu o rafală rapidă de focuri
si se repezi de-a lungul potecii. Cu siguranţă, în apropiere tre Imie să fie o capcană: o groapă mascată, plină de beţe de bam bus ascuţite ca nişte spade, care aşteptau un novice să se înfigă
în ele.
— Tuan!
Fylough dădu din cap fără să se uite în jur şi se sprijini de
trunchiul unui copac mare.
— Vino încoace, spuse el printre dinţi şi, lăsîndu-se în jos,
aruncă o crenguţă spre Togom.
Poc!
Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Şi, totuşi, încă nu
se vedea nimic. Doar sunetul, reverberaţia ultimului foc de ar mă care năştea ecouri în junglă şi se îndepărta ca un tunet, din tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi
tăiau calea Crengile fuseseră tăiate şi se aplecau deasupra po tecii pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era
aşezat un buştean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După
13
el se afla o groapă plină de beţe de bambus ascuţite, lungi de
un metru - o capcană cu dublă funcţionalitate: pentru porci
sălbatici şi pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauţii.
Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta. Sări peste groapă,
urmat de caporalul care îşi ţinea strins arma sub braţ. In spatele
lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puştii
sale Sten şi îşi croia drum printre crengi şi peste buştean.
Acum erau în cîmp deschis.
De partea cealaltă a grădinii de legume care se întindea pe o
latură a pantei, cei doi terorişti se tîrau cu greu, încercînd să se
ţină pe picioare. Santinela plecase în altă direcţie. Tabăra părea
părăsită. Din fericire, ploaia torenţială se transformase într-o
burniţă caldă. Dar nimeni nu observase.
Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare şi ţinti silueta
celui din faţă.
Pac! Pac! Pac!
Se opri şi privi atent. Apoi trase încă patru focuri. Nimeni
nu ţipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul şi înjură, în
. timp ce silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat
aruncă o privire scurtă peste umăr, alunecă şi căzu în patru
labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată
peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate şi trase de la nive lul şoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonţul plecă
inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-şi alunge apa de pe
ochi şi scutură din cap. Nu era suficient Pe faţă îi şiroia apă în
continuare. Ii era greu să ţintească. Lîngă el, mitraliera Bren
răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împuşcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.
Chinezul căzu iarăşi în genunchi, sâpînd panicat în glod.
Aproape ajunsese la coliba de bambus. Ştia că, o dată intrat în
ea, va fi în siguranţă sau aproape. Doar cîţiva metri... Aruncă o
privire în spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei
pline de clisă. Ii vedea picioarele alunecînd şi luptîndu-se să
rămînă în echilibru.
Se simţea aproape în siguranţă. Apoi Fylough se opri, se
propti bine pe genunchi şi pe coate şi privi cu ochii inundaţi de
14 '
ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect
Asiaticul abia apucase să se liniştească şi glonţul grăbit al
lui Fylough îl lovi în braţ. Dar şocul impactului nu îl opri.
Apoi al doñea şi al treilea glonţ îi intrară cu un zgomot surd în
spate. Lovitura îl zgudui, dar reuşise să ajungă. Apucă pragul
colibei, se împletici, se întoarse sfidător şi trimise încă un foc
la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse
o greşeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm
lovind bambusul de alături, chiar cînd reuşise să se agate de
peretele firav. Dar întârziase o fracţiune de secundă. Următorul
foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus şi i se în fipse în şira spinării, jos. Fără să-şi dea seama că a fost lovit
din nou, se trezi cu faţa în pămîntul clisos. încercă să se ştear gă la ochi; era vag conştient de faptul că puşca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la
cîţiva metri de el şi se simţi tîrît de braţe, pe spate. O mînă îi
şterse glodul de pe faţă, iar ploaia curată îi splăla ochii. Şi, to tuşi, nu simţea durere; doar frica.
Togom puse piciorul pe burta chinezului şi îi studie faţa
— Deschide ochii, bangkal! spuse el.
Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu sese şi văzu zîmbetul lui Togom, care îşi arăta toţi dinţii. Dar
zîmbetul caporalului nu trecea de dinţi, era unul superficial.
— îl cunoşti? întrebă Fylough întors din scurta recunoaş tere a taberei goale.
— Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu ştia să
gătească!
Togom cîştigase Haji HaŞim, George Medal şi alte medalii
în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern bri tanic recunoscător şi luptase într-un război adevărat cu cei pe
care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja ponezii. Iar acum se bucura de războiul împotriva celor alături
de care luptase şi trăise timp de trei ani. Togom avea inspiraţia
de a alege partea învingătoare.
— Eşti sigur?
Togom confirmă printr-o mişcare din cap.
15
Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui
Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă şi, o dată cu
primul val de durere, simţi nevoia să ţipe. Dar sunetul nu-1 de ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta
chinezului şi, cînd ţipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse
pe un ton de conversaţie:
— Unde ţi-s chinezii? Cîţi sînteţi, Lee? Unde vă întîlniţi?
Togom propti ţeava firen-ului în gîtul celuilalt şi îi arătă
dinţii. Totuşi, nu părea prea binevoitor.
— Hai, băiete, zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură
cu mitraliera. Salvează-ţi viaţa. Repede.
Lam Lee închise ochii şi îşi adună toate puterile ca să scui pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:
dăduse un răspuns. începu să ţipe.
Fylough şi Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri dică din umeri, îşi şterse apa de pe ochi şi apoi, fără să se uite
în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată
colibă şi îşi aprinse o ţigară. Aşeză alte două ţigări uscate pe
masa primitivă de lingă aşa-zisul pat al lui Kim Cheong, se
aşeză pe marginea de bambus şi, trăgînd cu plăcere fum în plă mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.
Togom, care îşi ţinea încă piciorul pe burta chinezului, miş că mitraliera aşa încît ţeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din ţipat Caporalul
strîmbă din nas, ridică ţeava cinci centimetri şi apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanţe grele 303 pă trunseră în inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi şi
îşi frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja nu îl mai interesa fostul lui tovarăş.
Dimineaţa
Capitolul 1
— Ştiţi că suntem urmăriţi, domnule Stanford? îl întrebă Dmitri.
— Da. Fusese conştient de acest lucru în ultimele douăzeci şi patru de ore.
Cei doi bărbaţi şi femeia erau îmbrăcaţi obişnuit, în încercarea de a se amesteca printre turiştii care se plimbau pe străzi, în aerul proaspăt al dimineţii. Dar era foarte greu să nu fii recunoscut într-un oraş mic cum era St. Paul-de-Vence.
Harry Stanford fusese primul care-i observase, pentru că erau prea obişnuiţi şi se străduiau prea mult să nu se uite în direcţia lui. Oriunde se ducea, unul dintre ei îi era în preajmă.
Harry Stanford era şi foarte uşor de urmărit. Avea aproape un metru nouăzeci, un profil aristocratic al o coamă de păr alb care-i depăşea destul de mult gulerul cămăşii. Era însoţit de o brunetă izbitor de frumoasă, tânără, şi de Dmitri Kaminsky, bodyguard-ul lui, un tânăr înalt, voinic şi puternic ca un taur. Le-ar fi şi greu să ne piardă din ochi, se gândi Stanford.
Ştia cine-i trimisese şi de ce. Simţea pericolul iminent. Învăţase cu mulţi ani în urmă să se încreadă în instinctele lui. Intuiţia şi instinctul îi fuseseră de mare ajutor şi-l făcuseră să devină unul din cel mai bogaţi oameni din lume. Revista Forbes estimase averea lui la şase miliarde de dolari, în timp ce Fortune 500 apreciase că era de şapte miliarde. The Wall Street Journal, Barron’s şi Financial Times publicaseră toate câte un articol despre el, încercând să-i explice magia şi inegalabilul simţ al momentului, care îl ajutaseră să creeze corporaţia Stanford Enterprises. Însă nici unul nu reuşise pe deplin.
Erau de acord în privinţa unui singur lucru: energia lui inepuizabilă. Era neobosit. Filosofia lui era simplă; o zi în care n-ai încheiat o afacere e o zi pierdută. Îi hărţuia pe adversarii lui, pe salariaţi, pe toţi cei care veneau în contact cu ei. Era un fenomen, mai puternic chiar decât viaţa însăşi. Se considera un om religios. Credea în Dumnezeu, iar acel Dumnezeu care, credea el, voia ca el să fie bogat şi să se bucure de succes, şi ca toţi duşmanii lui să moară.
Harry Stanford era o persoană publică, iar presa ştia totul despre el. Dar Harry Stanford era şi o persoană particulară, despre care presa nu ştia nimic. Scriseseră cu toţii despre charisma lui. Despre stilul lui luxos de viaţă, despre avionul particular şi iahtul lui, despre reşedinţele legendare din Hobe Sound. Maroc, Long Island, Londra, sudul Franţei şi, bineînţeles, Rose Hill, în Black Bay, Boston. Dar adevăratul Harry Stanford rămânea o enigmă.
— Unde mergem? întrebă femeia.
Era prea preocupat ca să-i răspundă. Perechea de pe celălalt trotuar folosea un foc încrucişat, se schimbau din nou partenerii. Odată cu simţul pericolului, Stanford simţi o mânie profundă. Îi invadaseră intimitatea îndrăzniseră să-l urmărească până aici, în raiul lui secret, unde se ascundea de restul lumii.
St. Paul-de-Vence e o aşezare pitorească, medievală, situată în vârful Alpilor maritimi, între Cannes şi Nisa. E înconjurat de o privelişte încântătoare, spectaculoasă: dealuri şi văi acoperite de flori sălbatice, orhidee şi păduri de pini. Satul, un amalgam de studiouri ale pictorilor, galerii şi magazine cu antichităţi, este un magnet care atrage turişti din lumea întreagă.
Harry Stanford şi însoţitorii lui porniră pe Rue Grande.
Stanford se întoarse spre femeie.
— Sophia, îţi plac muzeele?
— Da, caro.
Era dornică să-i fie pe plac. Nu mai cunoscuse pe nimeni ca Harry Stanford. De-abia aştept să le povestesc prietenelor mele despre el. Nu credeam că mai am ceva de învăţat despre sex, dar, Doamne, e atât de inventiv! E magnific! Sunt extenuată!
Au pornit-o în sus, pe deal, spre muzeul de artă Fondation Maeght, unde au admirat colecţiile de tablouri aparţinând lui Bonnard, Chagall şi ale aftor pictori contemporani. Când Harry Stanford se uită întâmplător în urmă, o observă pe femeie la celălalt capăt al galeriei, privind un Miró.
Stanford se întoarse spre Sophia.
— Ţi-e foame?
— Da. Dacă ţi-e şi ţie. Nu trebuie să fiu prea insistentă.
— Bine. Vom lua masa la La Colombe D’or.
La Colombe D’or era unul din restaurantele preferate ale lui Stanford. Amenajat într-o casă construită în secolul al XVI-lea, la intrarea în partea veche a orăşelului. Stanford şi Sophia stăteau la o masă în grădină, lângă piscină.
Prince, ciobănescul german al lui Stanford, stătea la picioarele lui, mereu la pândă. Oriunde mergea Stanford, era şi Prince. Se zvonea că la comanda lui Harry Stanford animalul putea sfâşia gâtul cuiva. Dar nimeni nu-şi dorea să verifice autenticitatea acestui zvon.
Dmitri stătea singur la o masă de lângă intrare, observându-i foarte atent pe toţi cel care intrau şi ieşeau.
Stanford se întoarse spre Sophia.
— Să comand eu pentru tine, draga mea?
— Te rog.
Harry Stanford se mândrea cu faptul că era un mare cunoscător al mâncărurilor fine. Comandă salată verde şi fricassé de lotte.
În timp ce erau serviţi, Danielle Roux, proprietara restaurantului, se apropie zâmbind de masa lor.
— Bonjour. Vă simţiţi bine la noi, domnule Stanford?
— Minunat, madame Roux.
Şi aşa avea să fie continuare Sunt nişte pigmei, care încearcă să doboare un uriaş. Dar vor fi dezamăgiţi crunt.
Sophia zise:
— N-am mai fost niciodată aici. E atât de frumos!
Stanford îşi concentră atenţia asupra femeii de lângă el. Dmitri o agăţase pentru el, la Nisa, cu o zi înainte.
***
— Domnule Stanford, v-am adus pe cineva.
— Ai avut vreo problemă? îl întrebase Stanford.
— Niciuna.
O văzuse în holul hotelului Negresco şi se apropiase de ea.
— Scuzaţi-mă, vorbiţi engleza?
— Da.
Avea un uşor accent italian.
— Tipul pentru care lucrez eu ar vrea să luaţi masa cu el.
Fusese indignată.
— Nu sunt o puttana! Sunt actriţă, zisese ea. De fapt, avusese un rol de numai două replici într-un film al lui Giuseppe Tornatore. De ce-aş lua masa cu un străin?
Dmitri scosese din buzunar un teanc de hârtii de o sută de dolari. Îi dădu cinci hârtii.
— Prietenul meu este foarte generos. Are un iaht, dar se simte singur.
Urmărise cum expresia ei trecea de la indignare la curiozitate, apoi se transformase În Interes.
— De fapt, se întâmplă ca acum să fiu între două filmări. Zfmbi. Ce rău ar fi dac-aş lua totuşi masa cu prietenul tău?
— E perfect. Va fi încântat.
— Unde e?
— La St. Paul-de-Vence.
Dmitri alesese bine. Era italiancă. Până în treizeci de ani. Senzuală ca o pisică. Bine făcută. Privind-o mai bine, Harry Stanford luă pe toc o hotărâre.
— Îţi place să călătoreşti, Sophia?
— Ador să călătoresc.
— Bine. Vom pleca într-o scurtă excursie. Scuză-mă o clipă.
Sophia îl urmări intrând în restaurant şi îndreptându-se spre cabina telefonică.
— Aş vrea să trimit un mesaj echipajului iahtului Blue Skies. Whisky bravo lima nouă opt zero…
Conversaţia dură cinci minute. Când Stanford termină ce avea de spus, formă numărul aeroportului din Nisa. Dar discuţia dură mult mai puţin de astă dată.
Apoi i se adresa lui Dmitri, care ieşi în grabă din restaurant. Se reîntoarse la Sophia.
— Eşti gata?
— Da.
— Hai să ne plimbăm.
Avea nevoie de timp ca să elaboreze un plan.
Era o zi perfectă. Râuri de lumină argintie se revărsau peste oraş.
S-au plimbat pe Rue Grande, au trecut de biserică şi s-au oprit la boulangerie, ca să cumpere pâine proaspătă. Când au ieşit afară, unul din cei trei urmăritori era în faţa bisericii şi se prefăcea c-o studia. Ca şi Dmitri.
Harry Stanford îi întinse pâinea Sophiei.
— Ce-ar fi să o duci tu înăuntru? Vin şi eu în câteva minute.
— Bine. Zâmbi şi-i şopti. Să te grăbeşti, caro.
Stanford o privi cum se îndepărta, apoi i se adresă lui Dmitri.
— Ce-ai aflat?
— Femeia şi unul dintre tipi stau la Le Hameau.
Harry Stanford cunoştea hotelul.
— Şi celălalt?
— La Le Mas d’Artigny. Ce vreţi să fac cu ei, domnule?
— Nimic. Am să mă ocup eu de ei.
Vila lui Harry Stanford era situată pe Rue de Casette, lângă primărie. Era o casă cu cinci etaje, din pietre şi alabastru. La subsol erau garajul şi pivniţa în care se păstrau vinurile. O scară de marmură ducea spre dormitoare, spre birou şi terasă. Întreaga casă era mobilată cu antichităţi franţuzeşti şi plină de flori.
Când Stanford se întoarse la vilă, Sophia îl aştepta în dormitor. Era goală.
— Ce-a durat atât, îi şopti.
Ca să supravieţuiască între două filmări. Sophia Matteo făcea rost de bani ca call-girl. Se obişnuise să se prefacă că ajungea la orgasm ca să-şi satisfacă clienţii, dar cu tipul de acum, n-avea nevoie să se mai prefacă. Era nesătul, iar ea reuşea să ajungă la apogeu de câteva ori consecutiv, până când cădeau înapoi în pat, epuizaţi. Sophia îl îmbrăţişă şi-i murmură fericită:
— Aş putea sta aici o veşnicie, caro.
Aş vrea să se fi putut, se gândi Stanford.
***
Au luat cina la Le Café de la Place, în Piaza du General-de-Gaulle, la intrarea în sat. Masa a fost delicioasă, iar pentru Stanford pericolul prezent îi adăuga un condiment în plus mâncării.
Când au terminat, s-au reîntors la vilă. Stanford mergea foarte încet, asigurându-se că urmăritorii nu-l scăpau din ochi.
La ora unu noaptea, bărbatul care supraveghea casa văzu cum luminile se stingeau una câte una. Vila se cufundă în întuneric.
La ora patru şi jumătate dimineaţa, Harry Stanford intră în camera de oaspeţi, unde dormea Sophia. O scutură cu blândeţe.
— Sophia…?
Ea deschise ochii şi-l privi, zâmbind anticipativ. Apoi se încruntă. El era complet îmbrăcat. Se ridică din pat.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, draga mea. Totul este în ordine. Ai spus că-ţi place foarte mult să călătoreşti. Vom face o scurtă excursie.
Ea se trezise complet.
— La ora asta?
— Da. Dar nu trebuie să facem zgomot. Haide, repede.
Cincisprezece minute mai târziu, Harry Stanford, Sophia, Dmitri şi Prince coborau în garaj, unde-l aştepta un Renault maro. Dmitri deschise precaut uşa garajului şi se uită în jur. Strada părea pustie, cu excepţia maşinii lui Stanford. Un Corniche alb, parcat în faţa casei.
— Totul e în regulă.
Stanford se întoarse spre Sophia.
— Acum vom juca un joc. Tu şi cu mine ne vom lăsa în jos, pe bancheta din spate.
Ochii ei se măriră de uimire.
— De ce?
— Mă urmăresc unii din rivalii mei în afaceri. Sunt pe cale să închei o afacere importantă, iar ei încearcă să mi-o ia înainte. Dacă se întâmplă aşa, voi pierde mulţi bani.
— Înţeleg, zise Sophia. N-avea nici cea mai mică idee despre ce voia el să spună.
Cinci minute mai târziu ieşeau în grabă din sat, îndreptându-se spre Nisa. Un bărbat aşezat pe o bancă văzu Renault-ul maron. La volan era Dmitri Kaminsky, iar lângă el stătea Prince. Bărbatul luă grăbit un telefon celular şi formă un număr.
— S-ar putea să avem o problemă, îi spuse el femei.
— Ce fel de problemă?
— Un Renault maro tocmai iese din sat. E condus de Dmitri Kaminsky. Are şi câinele cu el.
— Stanford nu era în maşină?
— Nu.
— Nu cred. Bodyguard-ul lui nu-l lasă singur noaptea iar câinele nu-l părăseşte niciodată.
— Maşina lui mai e parcată în faţa casei? întrebă celalalt bărbat care fusese trimis să-l urmărească pe Harry Stanford.
— Da, dar e posibil să fi schimbat maşinile.
— Sau vor să ne păcălească! Sună la aeroport.
În câteva minute, aveau legătura cu turnul de control.
— Avionul domnului Stanford? Oui. A sosit cu o oră în urmă şi a făcut deja plinul.
Cinci minute mai târziu, doi membri al echipei de supraveghere erau în drum spre aeroport, în timp ce cel de-al treilea ţinea în continuare sub observaţie vila întunecată.
În timp ce Renault-ul maroniu trecea prin La Coalle-sur-Loup, Stanford se ridică de pe bancheta pe care stătuse întins.
— Te poţi ridica şi tu, acum, îi spuse el Sophiei. Se întoarse spre Dmitri. Aeroportul din Nisa. Rapid.