Sidney Sheldon carti

Eliminare definitiva de Sidney Sheldon Prolog    Johor, Malaia1, 1953    Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la ţeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi şi o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîţiva metri în faţa lui. Nu i se mişcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea înţepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziţia aceasta şi îşi sprijinise spatele de un copac.    Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi şi, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise şi soarele roşu începea să transforme iarăşi noaptea îngheţată de junglă într-o zi înăbuşitoare, sufocantă şi cu mirosuri putrede.    Insectele se treziseră de aproape o oră şi ţipetele lor triumfătoare - pentru  că supravieţuiseră încă unei nopţi - sfîşiau aerul inert. Undeva, departe, un tigru îşi dregea vocea, iar un porc mistreţ alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce un parlament întreg de maimuţe, aflate în siguranţă în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare. 1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu acelaşi nume din Asia de SE, cunoscut şi sub numele de Malacca (n.t.)          Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze şi-şi dezlipi     privirea de la cătarea puştii.  Se uită în dreapta. Caporalul     Togom, abia vizibil prin vegetaţia abundentă, se lăsase pe vine,     după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîţiva metri mai încolo.     Simţurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalaţi se mişcară     abia perceptibil spre Fylough şi, după o scurtă privire interoga   tivă, Togom deschise uşor gura,  lăsînd să se vadă dinţii gal   beni,  ca de cal. Perii ţepoşi de pe buza de  sus se depărtară    precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea    "Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat îşi strînse    buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment şi se uită fix peste    umărul lui Fylough.      Fylough întoarse încet capul în direcţia privirii lui Togom şi    atinse uşor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna    patul unei puşti Bren. îşi miji ochii în încercarea de a zări ceva   prin lumina slabă şi văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga   lui. Imaginea ce i se înfăţişa era întunecată de  junglă, dar stră  bătută de scînteieri şi scurte reflectări ale soarelui, care începea   să se întrezărească printre frunzele de deasupra.      Ceva se mişcase.      O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Şi nu auzise   nici un zgomot - doar o senzaţie. Togom văzuse ceva. Sau   avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simţea din nou. Fylough   îşi roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste  umărul lo  cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough îşi  mişcă privirea,  căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziţia celui de-al  patrulea om  din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din  partea cealaltă a pîriului şi, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn  al celeilaltei puşti, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de paşi. Tovarăşul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough  spera că nu adormise,  moleşit de  soarele cald care îi încălzea  spatele.       Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o  linişte sinistră, nori negri se apropiaseră şi se întrepătrunseseră,  ascunzînd soarele ca o cortină mare  de catifea. Fără veste, cerul se deschise dintr-o daţă şi ploaia se prăvăli nemilos prin 6 acoperişul şubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.    • dea decît pînă la cîţiva paşi.    Fylough clipi des, jenat de ploaie, şi-şi aruncă printr-o mişcare bruscă din  cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului. IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa ameninţa să nsa din matcă; la suprafaţă apărură burţile argintii ale peştilor Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, ameţiţi de praful de rădăcină tuba.     La zece kilometri de marginea junglei - un marş de trei zile de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora peşti ca  sa aibă ce mînca.       Kim Cheong deschise ochii şi ascultă ropotul ploii pe frun   le late ce ţineau loc de acoperiş deasupra adăpostului său de  bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet şi îşi strînse pe trup sarongul, încer cînd să se  apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să îşi  as cundă tremurul şi se ruga  să vină mai repede ziua.  Pentru că  aducea cu ea căldura dătătoare de viaţă, apoi arşiţa şi apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma   apoi munca — şi frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori şi   continua în amurg, rămînînd şi noaptea în subconştient, pînă   cînd somnul o micşora, fără însă a o alunga. Ah Lian îşi trăia   teama chiar şi în vis.      Kim Cheong dădu la o parte cearşaful subţire de bumbac şi   se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-şi   dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să îşi vadă    ceasul, dar simţea orele din obişnuinţă. Mai erau numai zece    minute pînă la deşteptare, iar tabăra era cufundată în linişte.    Mai erau încă cincisprezece bărbaţi ca el, întinşi în pat, trezi,    ascultând, şi alţi trei care se chinuiau să îşi stăpînească frica.    Trupurile lor  abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro   şiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed şi impene    trabil.  Se ridică şi îşi strînse cordonul de la  chiloţii albaştri.     Deşi nu prea era nimic de strîns în cordon.       Kim  Cheong era slab, slab  şi înfometat, şi avea o cavitate     acolo unde ar fi trebuit  să îi fie burta. Pielea palidă, cenuşie,     era întinsă pe oase şi plină de urme ale malnutriţiei şi ulceraţii                                                              7     nevindecate - semne ale lipsei de proteine.        La douăzeci şi cinci de ani, arăta aşa cum urma să arate     pentru tot restul vieţii: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va     avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat şi     împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica     nu era trasă. îşi trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în     colţ, şi luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,    luă încă o gură de apă şi, fără să guste, înghiţi. Se ridică şi veni    lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.       — S-a făcut ora? şopti ea.       Nu vorbea decît în şoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi   se aproape un an într-o lume a tăcerii şi nu cunoştea alt fel de a    vorbi.       — Şst... îmbracă-te.       Ah Lian îşi scoase sarongul şi se îmbrăcă într-o pereche de   pantaloni largi. îşi  strînse o fîşie de bumbac neprelucrat în   jurul sinilor ei micuţi, presîndu-i nemilos, şi-şi trase peste cap   o cămaşă mare, neagră. Era o  fiinţă fără sex. Apucă o puşcă   încărcată, cu o singură ţeava, şi ieşi după Kim Cheong să îşi   ocupe poziţia pe perimetrul taberei. Fata aşeză ţeava puştii în   V-ul unui copăcel, aşa cum o învăţase Kim Cheong. Era nece  sar. Puşca nu  avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea   era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne fereşte   să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o   avertizase. I se spusese doar să-şi aşeze ţeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.     Stăteau în  linişte şi priveau  în noaptea aflată pe ducă, aşa  cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu  cîteva luni în  urmă, şi aşteptau tremurînd pînă cînd noua zi  alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenuşii, umede.  Şi apoi, ca prin minune, se făcea lumină şi, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea şi soarele se strecura printre nori,  pentru a le arăta jungla pe care o cunoşteau chiar prea bine, iar  păsările şi insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopţi lungi  de douăsprezece ore.     In timp ce tabăra revenea la viaţă, Ah Lian intra din nou în rutina zilnică.  Se aşeză în locul santinelei care păzise pînă 8 Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost ţiIjUte în loc de glodul roşiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7 ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială: i'pisprezece bărbaţi, toţi chinezi, plus o fată de paisprezece ani.    Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă li brîu şi  se aşeză la coadă pentru a-şi lua cele două mîini de i irez rece  (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă  focul), jumătatea de peştişor şi bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colţul colibei comune,  şi   (  lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariţie a   ' >arelui,  se întorcea cu forţă sporită. Nu era plăcut. Şi nici  l ald. Ploaia cădea oblic, micşorînd bucata cît de cît ferită de  l iire acoperişul de frunze late, şi culca la pămînt plantele din   grădina de legume de dincolo de gardul taberei.     Kim Cheong îşi aruncă pe umeri un prosop uzat şi murdar,   dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă  cuse pe braţele osoase şi nici să-şi înceteze clănţănitul dinţilor.     — Termin în dimineaţa asta,  îi şopti el lui Ah Lian. Rîul e   plin, o să avem mîncare destulă. Tu'eşti la grădină..., zise el şi   o privi cu coada ochiului. Să stai în susul  pantei. Cine ştie...      — Mai bine vin cu tine să culeg peştele. Nu suport să stau   la grădină.      — O să faci ce-ţi spun! se răsti el, dar fără răutate.      Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.      — Oricum n-ai putea căra tot peştele pe care am să-1 strîng.      — Nu te mai lăuda, şînt sigură că ai sa te întorci iarăşi cu   mîna goală şi ai să mănînci tot varza şi chili-ul meu.      Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de   gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă    de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a ştiut vreo   dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a  uitat cu desăvîrşire. A    uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă şi să plîngă! Ah    Lian nu se gîndise vreodată la aşa ceva.  La îngrozitoarea şi     înaintata vîrstă de paisprezece ani şi ceva, Ah Lian, o revoluţi    onară  devotată, nu avea dreptul la emoţii de proletariat, nici     chiar dacă şi le amintea.        —  Şi soldaţii?       — Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.       Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli   pea cu greu de cerul gurii, şi se uită în gol în direcţia podelei    de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de    District şi comandantul plutonului.       Hang Lee era bătrîn, avea cel puţin patruzeci de  ani. Lup   tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde  veniseră,    dar - aşa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă    uşoară în comparaţie cu englezii.      Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe    adevăraţii soldaţi ai junglei;  fusese un război civil bun. Dar    aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine   zii malaiezi împotriva forţei Imperiului Britanic.'Şi armata bri   tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în    '42, cu japonezii, nu şi-au pus mintea Acum erau peste tot; ei   şi  cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar şi cele mai  as  cunse colţuri ale junglei.      Probabil, că Hang Lee simţise ochii lui Kim fixîndu-1. îşi ri  dică privirea din castronul de lemn, ca şi cum ar fi auzit între  barea şoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, îşi şterse   cu  mîna o firimitură de  mîncare din barbă, băgă degetul  în   gură şi-1 supse pînă rămase curat. înghiţi, apoi dădu din cap  ca   un  om ce-şi scutură maşinal picăturile de ploaie de pe faţă şi  se   întoarse la orezul său.     — Sîntem în siguranţă aici, pînă ne mutăm mai aproape de  satul Cha'ah.     Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul şi varza pe jumătate  mestecată, şi-şi lăsă privirea asupra lui Ah Lian.    — Gîndeşte-te, tovarăşe, Cha'ah... mîncare!  Carne, ouă,  pui...    — Şi came? şopti Ah Lian.    Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se  îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor şi îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul  lui Kim Cheong. Zgomotul metalic  al ploii care lovea jungla din jur şi ropotul infernal de pe acoperişul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare  de a vorbi. Hang Lee  coborî castronul din dreptul feţei şi «rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap f I făcu acelaşi lucru spre alţi doi bărbaţi. Toţi trei se ridicară în picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe jBOperiş şi, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă ii.iinbulină, păşiră prin cascadă direct în ploaie.    Kim Cheong făcu un  gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braţ şi  I II uni spre ieşirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse  r cu două zile în urmă, la operaţiunea de îndiguire a pîrîului.     Mergea cu capul plecat, iar ceilalţi doi tovarăşi ai săi - unul  rărind un sac făcut din  prelata unui camion părăsit şi celălalt  CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau  pe urmele  paşilor lui. Păreau nişte fantome. De fapt, acesta era motivul  pentru care se mai aflau încă în  viaţă. După un timp, Kim  ( lieong înainta singur cincizeci de metri şi aşteptă. Ceilalţi doi   il  urmară. Apoi, repetară figura exact în  acelaşi fel. Kim   ( lieong studia terenul şi înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe   acolo toată blestemata de  armată britanică, fără să lase nici o   urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri  rupte, asculta, adulmeca.   Nu se simţea fum; nici qfter-Şave, nici mîncare, nici fecale   la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor paşi,   scoase un mîrîit animalic  şi, cînd îi întîlni iarăşi pe însoţitorii   săi, o luă spre luminişul dinspre pîrîul zăgăzuit        Fylough îşi întoarse privirea spre uima de noroi.      Kim Cheong stătea nemişcat în ploaia care-i şiroia pe faţă şi   pe trup şi studia ultima urmă  care  ducea spre locul de prins   peşte. Ceilalţi doi dispăruseră în urma lui, la o distanţă destul   de mare. Se uita suspicios şi foarte,  foarte atent la Fylough.    Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de   getele unei mîini de  pămînt şi-şi aşeză Stett-ul pe genunchi.    Ţeava era îndreptată spre caporalul Togom.       Avusese un noroc orb. Kim nu  văzuse nimic  altceva decît     urma deformată de picior şi o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se     ridică, reprimîndu-şi suspiciunea Şi fiorul din ceafă, şi făcu un     pas înainte.  Togom şi Fylough apăsară pe trăgaci în acelaşi     timp şi, după o fracţiune de secundă, ţevile celor două mitraliere                                                             11      Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.       Fylough sări în picioare.       •—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalţi. Hei, tu - ia-o de-a    lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe   de. Togom, după mine.       înşfacă arma lui Kim şi o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.    îşi cobori vocea şi strigă printre dinţi celuilalt din echipă, care    nu se vedea:       — Stai acola unde eşti, acoperă urma. Tokachil,  continuă    el, hai cu noi.       Cu Tokachil  alături şi cu arma în spate, Fylough pomi alu   necînd şi împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Ştia că,    doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin  împreju  rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puţin   probabil, iar o şezătoare la strîns de peşte s-ar face fără arme.   Vor pleca destul  de repede de pe aici şi se vor feri de orice atac   armat venit să răzbune moartea chinezului!      Avea dreptate.  Reacţia însoţitorilor lui Kim Cheong veni   prea tîrziu. Unul din  ei ridică ţeava mitralierei şi trase lung,   fără ţintă, în direcţia împuşcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe   celălalt,  care, aruncîndu-şi sacul, o luase la goană pe cărarea   îngustă. Dar nu înainte de a vedea faţa albă a lui Fylough.     — Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, şopti Togom şi  îşi schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.     Se strecură pe lîngă Fylough şi, mişcînd ţeava de la stînga  la dreapta, goli încărcătorul în direcţia zgomotelor. Fylough  clătină din cap şi zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,  apoi o  luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să ţină  pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd şi gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor paşi care împroş cau în lături apă şi noroi.    Doar maimuţele, acolo sus, în copaci, începeau să-şi revină  după şocul zgomotului asurzitor. îşi regăseau vocile şi umpleau aerul  biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare. Cînd făcură o pauză, să-şi tragă sufletul, Fylough se opri şi ascultă. Nu se auzea nimic din faţă. Nici prăbuşirea vreunui trup 12   pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea. Ajunseseră.    Togom îi atinse cotul şi se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului şi, urmînd diu-cţia arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor, prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.    Fylough strînse mai puternic patul carabinei şi-şi plimbă  nervos degetul pe piedică. Era trasă.  Pipăi fundul încărcătoru lui;  îl schimbase, era nou, plin, şi îl  simţi prins bine, solid, în  locaşul lui. Nu încercă  să îşi oprească ticul nervos - contracţia  tutui muşchi de la ochiul  stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul  din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau  naştere la idiosincrazii.    '  Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau  neregulat,  vîjîiau şi loveau cu sunet   .ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese  i & in tabără.      Togom răspunse împuşcăturilor cu o rafală rapidă de focuri   si  se repezi de-a lungul potecii. Cu  siguranţă, în apropiere tre  Imie să fie o capcană:  o groapă mascată, plină de beţe de bam  bus ascuţite ca nişte spade, care aşteptau un novice să se înfigă   în ele.      —  Tuan!      Fylough dădu din  cap fără să se uite în jur şi  se sprijini de   trunchiul unui copac mare.      — Vino încoace, spuse el printre dinţi şi, lăsîndu-se în jos,    aruncă o crenguţă spre Togom.       Poc!       Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra   liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Şi, totuşi, încă nu    se vedea nimic. Doar sunetul, reverberaţia ultimului foc de ar   mă care năştea ecouri în junglă şi se îndepărta ca un tunet, din   tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi    tăiau calea Crengile fuseseră tăiate şi se aplecau deasupra po    tecii  pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era     aşezat un buştean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După                                                              13      el se afla o groapă plină de beţe de bambus ascuţite, lungi de    un metru - o capcană cu dublă funcţionalitate: pentru porci    sălbatici şi pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne    adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauţii.    Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta.  Sări peste groapă,    urmat de caporalul care îşi ţinea strins arma sub braţ. In spatele    lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puştii    sale Sten şi îşi croia drum printre crengi şi peste buştean.       Acum erau în cîmp deschis.       De partea cealaltă a grădinii de legume care  se întindea pe o    latură a pantei, cei doi terorişti se tîrau cu greu, încercînd să se    ţină pe picioare. Santinela plecase în altă direcţie. Tabăra părea    părăsită. Din  fericire, ploaia torenţială se transformase într-o    burniţă caldă.  Dar nimeni nu observase.      Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare şi ţinti  silueta   celui din faţă.      Pac! Pac! Pac!      Se opri  şi privi atent. Apoi trase încă patru  focuri. Nimeni   nu ţipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul şi înjură, în .  timp ce  silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat   aruncă o privire scurtă peste umăr,  alunecă şi căzu în patru   labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată   peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate şi trase de la nive  lul şoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonţul plecă   inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-şi alunge apa de pe   ochi şi scutură din cap. Nu era suficient Pe faţă îi şiroia apă în   continuare.  Ii era greu să ţintească. Lîngă el, mitraliera Bren  răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împuşcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.     Chinezul  căzu iarăşi în genunchi, sâpînd panicat în  glod.  Aproape ajunsese la coliba de bambus. Ştia că, o dată intrat în  ea, va fi în siguranţă sau aproape. Doar cîţiva metri... Aruncă o  privire în  spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei  pline de clisă. Ii vedea picioarele  alunecînd şi luptîndu-se să  rămînă în echilibru.    Se simţea aproape în siguranţă. Apoi Fylough se opri, se propti bine pe genunchi şi pe coate şi privi cu ochii inundaţi de  14  ' ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect    Asiaticul abia apucase să se liniştească şi glonţul grăbit al lui Fylough îl lovi în braţ. Dar şocul impactului nu îl opri. Apoi al doñea şi al treilea glonţ îi intrară cu un zgomot surd în spate. Lovitura îl zgudui, dar reuşise să ajungă. Apucă pragul colibei, se împletici, se întoarse sfidător şi trimise încă un foc la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse o greşeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm lovind bambusul de alături, chiar cînd reuşise să se agate de peretele firav. Dar întârziase o fracţiune de secundă. Următorul foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus şi i se în fipse în şira spinării, jos. Fără să-şi dea seama că a fost lovit  din nou, se trezi cu faţa în pămîntul clisos. încercă să se ştear gă la ochi; era vag conştient de faptul că puşca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la  cîţiva metri de el şi se simţi tîrît de braţe, pe spate. O mînă îi  şterse glodul de pe faţă, iar ploaia curată îi splăla ochii. Şi, to tuşi, nu simţea durere; doar frica.     Togom puse piciorul pe burta chinezului şi îi studie faţa     — Deschide ochii, bangkal! spuse el.     Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu  sese şi văzu zîmbetul lui Togom, care îşi arăta toţi dinţii. Dar   zîmbetul caporalului nu trecea de dinţi, era unul superficial.     — îl cunoşti? întrebă Fylough întors din scurta recunoaş  tere a taberei goale.      — Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă  tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu ştia să   gătească!      Togom cîştigase Haji HaŞim, George Medal şi alte medalii   în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern  bri  tanic recunoscător şi luptase într-un război adevărat cu cei pe    care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja   ponezii. Iar acum se bucura de războiul  împotriva celor alături    de care luptase şi trăise timp de trei ani. Togom avea inspiraţia    de a alege partea învingătoare.       — Eşti sigur?       Togom confirmă printr-o mişcare din cap.                                                            15         Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui    Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă şi, o dată cu    primul val de durere, simţi nevoia să ţipe. Dar sunetul nu-1 de   ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta    chinezului şi, cînd ţipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse    pe un ton de conversaţie:      — Unde ţi-s chinezii? Cîţi sînteţi, Lee? Unde vă întîlniţi?      Togom propti ţeava firen-ului în gîtul celuilalt şi îi arătă    dinţii. Totuşi, nu părea prea binevoitor.      — Hai, băiete,  zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură    cu mitraliera. Salvează-ţi viaţa. Repede.      Lam Lee închise ochii şi îşi adună toate puterile ca să scui  pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:   dăduse un răspuns. începu să ţipe.      Fylough şi Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri  dică din umeri, îşi şterse apa de pe ochi şi apoi, fără să se uite   în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată   colibă şi îşi aprinse o ţigară.  Aşeză alte două ţigări uscate pe   masa primitivă de  lingă aşa-zisul pat al lui Kim  Cheong, se   aşeză pe marginea de bambus şi, trăgînd cu plăcere fum în plă  mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.     Togom, care îşi ţinea încă piciorul pe burta chinezului, miş  că mitraliera aşa încît ţeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din ţipat Caporalul  strîmbă din nas, ridică ţeava cinci centimetri şi apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanţe grele 303 pă trunseră în  inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi şi  îşi frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja  nu îl mai interesa fostul lui tovarăş.

Sophie de Sidney Sheldon CAPITOLUL UNU SOPHIE se ghemui lângă cărucior. — Von Lössingen, citi ea, arătând spre literele cizelate în aur care erau împodobite cu un blazon de-a lungul peretelui din sticlă fumurie a clădirii birourilor. Acesta este numele tatălui tău şi, în numai câteva minute, i te voi prezenta, şi neliniştea îi strânse stomacul – o, băiatule, va fi o surpriză. Cu ochii lui albaştri serioşi, băieţelul privi în gol ca şi cum ar fi reflectat la adevărul cuvintelor ei, apoi bolborosi şi sparse o bulă. Ridicând bagajul supraîncărcat pe umerii ei, Sophie îşi luă valiza şi sacul de voiaj şi porni cu hotărâre în josul cărării. Când i-a cerut taximetristului să-i ducă la birourile Von Lössingen pe o proprietate industrială situată la nord de Cologne, n-a avut idee la ce se poate aştepta, dar complexul era impresionant. Pe partea stângă, dincolo de acrii întregi de maşini parcate, se întindea ceva din cărămidă roşie care, judecând după zgomotul înfundat, trebuia să fie fabrica, în timp ce în dreapta ei erau atelierele, depozite şi, în depărtare, se vedeau docurile străjuind Rhinul. Mâna Sophiei se strânse pe bara căruciorului. Acum avea nevoie ca tatăl lui Rudy să fie impresionat de fiul lui, pentru că altfel… Nu, refuză ea să se gândească la asta. Era esenţial să-şi păstreze optimismul. Uşile de sticlă se deschiseră glisând şi cu un pas, în timp ce răceala dimineţii de februarie rămăsese în urmă, ea intră într-o lume calmă care era dată de căldura aerului condiţionat. Lăsând jos valiza şi sacul de voiaj, Sophie îşi trecu nervos degetele prin părul lung şi negru. Holul de intrare, îmbrăcat în marmură, recepţionera cu părul strâns coc, cei trei oameni de afaceri cu mape care ieşeau grăbiţi din lift, toate erau îmbibate cu un aer de sobrietate, dar cu coama ei încurcată de vânt, purtând o haină de ploaie, o jachetă de schi violetă şi pantaloni – prevăzând că s-ar fi putut să ningă, dintr-o dată s-a simţit prea obişnuită, prea prost îmbrăcată, în afara acelei lumi şi, încărcată cu atâtea bagaje, aducea oarecum a hamal. — Aş dori să-l văd pe domnul Von Lössingen, spuse ea în germană, imediat ce ajunse la biroul de recepţie. Acel domn… — Este un singur domn Von Lössingen aici, anunţă fata, întrerupând-o fără posibilitate de replică. Sunteţi programată? Îşi scutură capul. — Nu. — Aveţi nevoie de programare. O agendă de birou fu frunzărită. Domnul Von Lössingen a dat instrucţiuni că nu acceptă nici un vizitator în săptămâna aceasta, deci prima posibilitate ar fi lunea viitoare, dimineaţa. — Lunea viitoare? repetă Sophie, nevenindu-i să creadă. — Da, deşi voi avea nevoie ca secretara lui să-mi confirme aceasta. După toate planurile ei, toate cheltuielile, toate chinurile ei psihice, motivul călătoriei ei devenea de necomunicat pentru următoarele cinci zile! Cum putea el să-i facă una ca asta? se întrebă ea, cu spaimă. Şi de ce? Izbucnea iritarea. Din informaţiile disperate pe care le avea despre Johannes von Lössingen, părea într-adevăr posibil ca indisponibilitatea lui să fie datorată faptului că s-a schimbat de curând, ceea ce însemna că acum el nu are altă alternativă decât să recupereze o seamă de probleme pe care trebuia să le rezolve demult. Ei, aceasta era problema lui, nu a ei. — Am nevoie să-l văd astăzi. Vin de departe şi este important, explică ea. Recepţionera îi acordă un zâmbet programat să fie politicos. — Îmi pare rău. Nu poate fi deranjat. — Este foarte important, insistă Sophie. — Luni dimineaţă la ora nouă este prima posibilitate. Îşi încruntă sprâncenele. În caz de nevoie ar putea, se gândea ea, să amâne confruntarea până săptămâna viitoare, dar de ce s-o facă? Actuala încurcătură nu i se datora ei, şi ea nu putea suporta să stea ca pe ace, din cauza unuia care purta jumătate din vină. — Domnul Von Lössingen şi cu mine suntem prieteni, declară Sophie, făcându-şi în gând cruce cu degetele. De fapt, poziţia ei era de asociată a unei prietene, dar părea îndoielnic că o legătură atât de subţire să poată să zdrobească baricada pe care o construise germanul în jurul lui pentru a se sustrage – şi dacă era necesară o mică deformare a adevărului, fie şi aşa. — Prieteni? La această veste, recepţionera o privi de sus în jos, fapt care a dus la o trecere în revistă a pomeţilor ridicaţi ai obrazului, a părului ei înfoiat şi zburlit de vânt, a figurii mici şi neastâmpărate. În cazul acesta, cred că ar fi mai bine să vorbiţi cu secretara lui, spuse ea, şi închise agenda de birou cu un pocnet. Dacă luaţi liftul, la etajul patru, biroul ei este drept în faţă. Sophie zâmbi. — Mulţumesc. Într-un birou modern plin cu ultimele noutăţi în domeniul aparaturii electronice, găsi o blondă zveltă, îmbrăcată într-un costum de ofiţer de marină, având în jur de 40 de ani, care scotea paginile imediat ce erau trase de un fotocopiator. — Aş dori să vorbesc cu domnul von Lössingen, explică Sophie, după ce reuşi să se introducă, cu bagajele şi cu bebeluşul. — Vă cred, dar din păcate nu se poate. Femeia afişa un zâmbet politicos. Momentan este în toiul unei şedinţe de management şi într-un sfert de oră aşteptăm un grup de vizitatori care sunt programaţi să rămână cu el pentru tot restul zilei. — Nu va fi un spaţiu liber între şedinţă şi sosirea vizitatorilor? întrebă ea. — Ar putea fi câteva minute, dar – aruncă o privire protectoare spre uşa ce, în mod sigur, conducea în biroul şefului ei – mă îndoiesc că l-ar încânta să fie deranjat. — Am să aştept până ce termină, afirmă Sophie hotărâtă, lăsând să cadă valiza şi sacul de voiaj şi dându-şi jos bagajul din spate, se lăsă pe un scaun. Secretara ezită, ca şi cum ar fi vrut să protesteze, dar apoi oftă şi-şi continuă treaba. — E atât de dulce, spuse ea, zâmbind bebeluşului, care-i răspunse cu un zâmbet ştirb. — Şi foarte cuminte, îl lăudă Sophie. Trase fermoarul costumului albastru matlasat şi îi dădu jos gluga. Am venit de la Londra cu avionul în dimineaţa asta, spuse ea, aranjându-i o şuviţă de păr blond într-o buclă în vârful capului şi, în pofida faptului că a fost trezit în zori şi încontinuu dus dintr-un loc în altul, nu protestează. — Sunteţi englezoaică? Germana dumneavoastră practic nu are accent şi n-aş fi ghicit niciodată. Secretara se aplecă deasupra căruciorului să îi vorbească bebeluşului. Îţi place asta? întrebă ea, când bebeluşul întinse o mână şi apucă de pandantivul de porţelan care atârna de un lănţişor la gâtul ei. Mi l-a dat mama vitregă a domnului von Lössingen, îi spuse Sophiei, în timp ce Rudy încerca zadarnic să-şi bage pandantivul în gură. La fiecare Crăciun îi dăruieşte fiecărei femei din personalul biroului un cadou special ales – dar poate ştiţi asta? Sophie scutură din cap. Doamna von Lössingen ne invită pe toţi să luăm cina acasă la dânsa, explică femeia, căreia îi plăcea în mod clar să flecărească. Îmi place atât de mult să merg acolo, de fapt cui nu i-ar plăcea să viziteze o vilă frumoasă pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din Bad Godesberg? Mai întâi am servit aperitive, apoi o masă delicioasă şi după aceea… De-a lungul coridorului se închise o uşă şi se auzi zgomotul produs de mai mulţi oameni care se îndreptau. Şedinţa se terminase. Dacă mi-ai spune numele tău, zise ea, desfăcând pandantivul din strânsoarea lui Rudy, m-aş interesa dacă ar fi posibilă o întrevedere rapidă. Scuză-mă. Interfonul de pe biroul ei scoase un bâzâit scurt şi când răspunse, o voce aspră bărbătească îi ceru să-i ducă înăuntru copiile, plus o serie de dosare şi, de asemenea, să ia o notă pe care el o completase şi care trebuia scrisă la maşină. — Am să intru acum, decise Sophie, în timp ce sertarele erau deschise într-un fişier de date şi pliantele căutate în grabă. — Aşteptaţi şi daţi-mi voie să întreb mai întâi. E într-o presiune continuă, aşa că… Pentru a doua oară, interfonul bâzâi. Johannes von Lössingen era sub presiune – dar ea? se gândea Sophie, răzvrătindu-se în gând, în timp ce vocea cerea ca încă un dosar să fie adăugat listei. Tot timpul, de când cu două săptămâni în urmă, a simţit cum i se rupe inima şi i se agită stomacul când şi-a dat seama că, după ce şi-a făcut o carieră din a avea grijă de copii, practic rămăsese să crească ea unul, a fost agitată, nervoasă, chinuită de coşmaruri, care i-au dat zile fără odihnă şi nopţi de insomnii. Nu, nu va amâna confruntarea cu nici o clipă în plus. Ridicându-se, Sophie împinse căruciorul, ciocăni scurt şi deschise uşa de legătură ce dădea într-o încăpere spaţioasă. Ochii ei verzi-căprui se îngustară. La un birou din lemn de nuc din faţa ferestrei stătea un bărbat lat în umeri, capul lui blond fiind aplecat în timp ce scria nişte ultime propoziţii într-un document. Deci acesta era play-boy-ul din Vest? îşi ridică bărbia, trase adânc aer în piept şi începu să-l împingă pe Rudy de-a lungul covorului crem, înspre el. — Halt, halt![1], exclamă secretara, realizând prea târziu ce se întâmpla şi alergând în urma ei. Bărbatul îşi ridică privirea. — Doamnă Gerlach, am crezut că am fost clar atunci când am spus că nu vreau să văd pe nimeni. — Da, domnule von Lössingen, aşa este, aprobă ea tulburată. Oricum, tânăra doamnă a venit din Anglia şi este o… Sophie îşi arătă cel mai ademenitor zâmbet. — Guten Morgen[2], spuse ea în germană. — Bună dimineaţa, i se răspunse în engleză, apoi vorbi din nou în germană. Ai copiile? Secretara se întoarse în biroul ei, apoi trecu în grabă pe lângă Sophie să le predea şi să primească nota. — Aduc nota într-o clipă, spuse repede şi ieşi grăbită, închizând uşa în urma ei. — Vă mulţumesc că-mi acordaţi câteva minute din preţiosul dumneavoastră timp, spuse Sophie, cu o înţepătură ironică pentru că, deşi ajunsese la biroul din lemn de nuc, Johannes von Lössingen studia copia de deasupra şi încă îi ignora prezenţa. El termină de citit, apoi îşi împinse scaunul. — Sunt cam grăbit, spuse el, vorbind cu uşurinţă o engleză curată, cu o voce adâncă, aşa încât, orice ar fi, aţi putea, vă rog, să fiţi cât mai scurtă? Deoarece se îndrepta spre o masă rectangulară de conferinţă, îmbrăcată în piele, care era într-o parte a încăperii, privirea lui Sophie îl urmărea surprinsă. Imaginea pe care şi-o făcuse despre ticălosul din poveste era a unui caracter iresponsabil, sentimental şi uşuratic şi totuşi acest bărbat emana o autoritate înnăscută. Se purta calm şi avea un aer tiranic, într-un costum gri-petrol care-i venea perfect, cămaşă albă şi cravată închisă la culoare, arăta concentrat, inteligent şi profesional. Ochelarii cu rame de aur întăreau această impresie. Ea şi-l imaginase, de asemenea, ca pe un adolescent de douăzeci şi ceva de ani, dar era un bărbat adult, cu un aer de maturitate, care lăsa cu greu să i se ghicească vârsta, deşi ea l-ar fi situat pe undeva pe la mijlocul anilor ’30. Şi vesela, tânăra Lissete a fost atrasă de el? o voce în mintea ei protesta. Dar aparenţele pot înşela, îşi aminti Sophie, în timp ce el se mişca în jurul mesei, punând câte o copie pe fiecare din cele şase suporturi pentru sugativa care, împreună cu uneltele de scris, un pahar de băut şi o sticluţă cu tuş, erau aşezate la distanţe egale. Chiar dacă cuvinte ca „integru” şi „demn de încredere” îi treceau prin cap, urmărindu-l cum se mişcă prin încăpere, i se părea clar că era vorba de o afacere bună, mai puţin important fiind să o privească în ochi şi că nu putea să-l numească Domnul Principii. În acest caz, produsul nu corespundea ambalajului, se gândi ea în mod concis. — Continuă, ordonă el, când ea rămase tăcută. Sophie îşi umezi buzele. Deşi repetase de multe ori ce avea să spună, ea nu prevăzuse că trebuia să se adreseze cuiva atât de stăpân pe sine şi rece, nici atât de puternic, iar acum, înfăţişarea lui o tulbura şi făcea dificilă abordarea subiectului. Intenţia ei fusese să-l ia direct, să-l pună scurt sub acuzaţie şi totuşi aceasta părea aproape o impertinenţă. De asemenea, se îndoia că el ar accepta indiferent şi supus critici de la o străină – n-are importanţă cât de justificate ar putea fi acele critici. Îi aruncă o privire pe sub gene. Să şi-l facă adversar fără a fi nevoie nu i-ar fi convenit. Ceea ce trebuie să facă, se hotărî ea printr-o modificare rapidă a strategiei, era să povestească faptele într-un mod cât mai impersonal şi fără să-l acuze şi să-l lase să ia iniţiativa, mai întâi prin recunoaşterea păcatelor lui şi apoi prin acceptarea obligaţiilor lui. — Cu aproximativ 18 luni în urmă, întreprinderea Von Lössingen a avut un stand la un târg internaţional de comerţ Cologne, începu Sophie, împingând căruciorul după el, deoarece se retrăsese în partea cea mai îndepărtată a mesei şi… — Aşa zisele legi despre „cum se vinde” ar putea predica litania care te învaţă să mergi drept la vârf, dar dacă faci reclamă pentru un spaţiu pentru târgul englez pe care-l aşteptăm, există departamentul de reclamă de care ai nevoie, nu de mine, îi spuse el. Ochii migdalaţi ai Sophiei se deschiseră larg. — Eşti angajat aici? întrebă ea. — Sunt directorul executiv. Ce credeai că sunt, un nume simbolic de familie, căruia i se permite să ocupe un birou, ca indulgenţă şi vitrină? întrebă el sardonic. Răspunsul a fost afirmativ. Deşi ea ştia că tatăl lui, fondatorul întreprinderii, a murit cu câţiva ani în urmă, bănuise că prezenta lui la birou era o favoare de nepotism. În mod clar a-nţeles lucrurile greşit, recunoscu Sophie – câteva dintre ele. Şi totuşi, dacă Johannes von Lössingen era un priceput om de afaceri, atunci, oricare ar fi fost celelalte greşeli ale lui, poate că el avea, de asemenea, potenţialul necesar pentru a fi un părinte bun? Pentru prima dată, de două săptămâni, îngrijorarea care-i strângea pieptul ca o bandă de oţel, slăbi puţin. Orice fel de părinte ar fi mai bun decât nici unul, dar Rudy avea nevoie de un părinte care să i se dedice. — Nu vând spaţiu, spuse Sophie, gândindu-se că, îmbrăcată aşa cum era şi însoţită de un bebeluş, părea o comis-voiajoare foarte ciudată. Sunt aici din cauza… legăturii care a început la târgul comercial. El îi aruncă o privire plină de semnificaţie. — Legătură? întrebă el. Ea îl urmărea în timp ce el continua să împartă hârtiile. El se plimba plin de semnificaţie şi ea avea nevoie să-şi păstreze şirul ideilor. — Relaţie. Relaţie cu fata care a lucrat pentru un participant londonez la târg, spuse Sophie, hotărând că, deşi engleza ei era fără cusur, el ar fi putut să înţeleagă mai greu. Relaţia poate că a fost într-un stadiu de început, dar a fost apropiată şi fata a crezut că va deveni un angajament serios. Aceasta a fost şi impresia pe care a avut-o când a dat un telefon mai târziu pentru a vorbi despre consecinţe. Ea se încruntă când el se îndepărtă. La acea dată, a fost promisă o susţinere totală şi a fost vorba de stabilirea unui cămin împreună şi cadoul voluminos în bani, care a urmat, părea să indice că ceea ce s-a discutat a fost sincer. Sophie încetă să vorbească. Copiile fuseseră distribuite şi acum auditorul ei se îndreptă cu paşi mari către biroul lui unde lovi un buton al interfonului şi îi ceru secretarei să adauge o frază suplimentară la notă. — Continuaţi, mormăi el, lăsându-şi trupul masiv într-un scaun rotitor. Buzele ei se strânseră. Mai întâi, a fost nevoită să-l urmărească de jur împrejur ca un solicitant care cerşeşte o favoare alergând după un potentat şi acum, deşi el s-a aşezat, nu există nici o sugestie cum că ea ar putea face acelaşi lucru. — V-ar deranja dacă aş lua loc? întrebă ea, cu un zâmbet ţeapăn. — Aveţi permisiunea mea să vă întindeţi pe podea cât sunteţi de lungă, dacă doriţi, răspunse el, concentrându-se la o coală de hârtie cu cifre şi deschizând un sertar pentru a scoate un calculator mic, negru, dar vă rog grăbiţi-vă. Sophie lăsă căruciorul, se aşeză pe un scaun şi continuă. — După promisiunea de a rămâne lângă ea, legătura a fost oprită – ceea ce a fost un mod de comportare cam brutal, nu se putu abţine ea să comenteze. Am înţeles că o lungă călătorie de afaceri în Australia a fost menţionată şi, aparent, când aţi încetat să luaţi legătura, când v-aţi reîntors, după cum aţi stabilit, la început, Lissete a crezut că a fost prelungită călătoria, dar când a sunat la numărul dumneavoastră, era deconectat şi scrisorile pe care a continuat să le trimită au fost toate returnate cu specificaţia „plecat”. Atunci ea a cedat şi s-a oprit. Nu e stilul meu, dar… Ea se opri, dându-şi seama de abaterea de la subiect. Conceperea unui copil necesită doi oameni şi aşa ar trebui să necesite şi îngrijirea lui, spuse Sophie cu impertinenţă şi făcu o pauză pentru a măsura efectul vorbelor ei. Aştepta să vadă că vinovatul se ridică în picioare şi că devine atent de acum – să arate ruşinat şi nu puţin necăjit, dar în loc de asta, el îşi înfigea indexul în calculator, în timp ce urmărea lista de cifre de pe coala de hârtie. Petele de smarald din ochii ei căprui scânteiară. Cum putea el să fie atât de blazat şi de detaşat? Ticăloşiile trecutului lui nu-l deranjau? — În ciuda renunţării, urmă Sophie cu încăpăţânare, pentru o lungă perioadă de timp, Lissete continuă să se agaţe de speranţa că, mai devreme sau mai târziu, viitorul tată va reapare. Doar speranţe, remarcă ea, batjocura ascuţindu-i vocea. Probabil aţi crezut că, terminând această relaţie, aceasta va duce şi la încheierea gravidităţii? Ea privi în jos la obrajii roz ai copilului ale cărui pleoape începeau să se închidă. N-a fost aşa. În regulă, aţi fi putut pretinde că păstrarea lui Rudy a fost alegerea Lissetei, dar nu fiecare femeie ar vrea să facă un avort şi banii şi promisiunile au îndemnat-o să se gândească că, într-un fel, lucrurile se vor rezolva şi viaţa i-ar putea fi fericită după aceea, pentru totdeauna. Oricum, acum… — La naiba, înjură el, pierzând şirul adunărilor. Scoase un oftat nervos care arăta că ea era de vină, apoi îşi scoase ochelarii. În clipa în care ochii lui critici şi adumbriţi de gene negre i-au întâlnit pe ai ei, Sophie înlemni. Era pentru prima dată când Johannes von Lössingen s-a liniştit, prima dată când a făcut o pauză pentru a privi în ochi şi i-a dat posibilitatea să-l privească şi ea în faţă. Un frison scurt dat de o senzaţie nedorită şi total neaşteptată a atins-o şi, pentru o secundă, ea a fost orbită. Ochii lui, care erau de un albastru indigo intens, alături de o frunte înaltă, bărbia fermă şi gura fermă care aducea a mulţumire de sine, făceau aluzie la senzualitate. Adăugând pielea bronzată uşor şi părul des şi blond, bărbatul era nu numai atrăgător, dar, în acelaşi timp avea şi un puternic sex appeal care trebuia să-i garanteze în orice clipă admiraţia sexului slab. Cum se uita insistent la el, un sentiment de tulburare intensă începu să-i roadă stomacul. Faptul că arăta atât de bine explica ghinionul lui de a fi prea solicitat? Ar putea asta să scuze faptul că a lăsat o fată însărcinată şi după aceea a fugit ca un cerb? S-ar putea să aibă un obicei în a face asta? Cu un gest scurt, Sophie îşi dădu după ureche o şuviţă de păr negru şi strălucitor. Da sau nu, ea era singura persoană care lupta pentru Rudy şi avea de gând să facă tot posibilul pentru a-i obţine drepturile. — Oricum, acum, continuă ea, Lissete a plecat, ceea ce înseamnă… — Dacă această vizită are un scop, v-aş rămâne îndatorat să ajungeţi la el, o întrerupse Johannes von Lössingen tăios. Şi eu ţi-aş fi îndatorată dacă ai fi atent, gândi Sophie plină de iritare în timp ce ochii lui se abăteau din nou spre coloana de cifre. — V-ar ajuta dacă aş vorbi în germană? întrebă ea. — Nu e nevoie, vă înţeleg perfect, mormăi el, cu aerul distrat al unui bărbat care avea lucruri mai importante de făcut. Mă gândeam că, în orice caz, din propria mea experienţă, englezii nu sunt cei mai buni lingvişti, aşa că ar merge mai repede dacă am continua tot în engleză. Sophie scrâşni din dinţi. El şi-a închipuit că germana ei ar avea lipsuri – câtă condescendenţă, câtă aroganţă şi cât de superior o trata! În momentul demonstrării greşelii lui, se opri. În ciuda fluentei, îi era mai uşor să-şi folosească propria limbă şi aşa va face. — Scopul este Rudy. În regulă, n-a fost planificat, dar asta nu înseamnă – spuse ea, apoi trebui să se oprească, când se auzi un ciocănit şi secretara intră. După ce puse pe birou nota şi o jumătate de duzină de dosare, ea aşteptă până ce şeful ei citi ce a scris la maşină. — Ai putea să faci destule copii, în aşa fel încât fiecare persoană de la întâlnire să poată avea câte una? Sofon[3], ceru el. — E plăcut să-ţi reîntâlneşti prietenii, remarcă secretara flecară, în timp ce ieşea pe uşă. Ochii albastru închis se îngustară suspicios. — Scuzaţi? — Ihre Freudin[4], spuse ea, arătând-o cu veselie pe Sophie, cu un semn din cap şi plecă. Johannes von Lössingen îşi lăsă ochelarii şi se ridică în picioare. Vorbise în germană, dar acum schimbă din nou cu engleza. — I-aţi spus lui Frau Gerlach că suntem prieteni? întrebă el, venind din spatele biroului şi aşezându-se în faţa ei. — I-am spus recepţionerei, admise Sophie. A fost singura posibilitate ca să mi se acorde o audienţă. — Nu vi s-a acordat nimic. Aproape ţi-ai forţat intrarea aici. Cine naiba eşti tu? se enervă el, mânia ascuţindu-i vocea şi adăugând atitudinii lui o notă de ameninţare. Ce vrei? Ea se ridică în picioare. La aproape 1,90 în înălţime şi bine făcut, era un adversar formidabil – dar ea refuză să se simtă intimidată. — Numele meu este Sophie Irving şi vreau ca tu să ai grijă de Rudy. El o privi perplex. — Rudy? întrebă el. Sophie scoase un geamăt surd. Ea ştia că atunci când oamenii citesc, se presupune că reuşesc să reţină cum trebuie numai fiecare al şaselea cuvânt, dar acum i se părea îndoielnic ca el să fi înţeles mai mult decât un cuvânt din zece din cuvintele ei. — Ce crezi c-am făcut de când mă aflu aici – am spus o poveste lacrimogenă despre o fată care s-a încurcat cu unul dintre angajaţii tăi? întrebă ea ţâfnoasă. Sau am menţionat o istorie cunoscută înainte de a-ţi cere o donaţie pentru o cauză dreaptă? El se încruntă. — Una din ele, bănuiesc. — Greşeşti. Ţi-am vorbit despre fata ce a avut ghinionul să se încurce cu tine şi care l-a născut pe Rudy. Arătă înspre copilul care adormise. Fiul tău! Bărbatul înalt o privi fix, apoi se uită la copil. Urmă un lung moment de linişte. Sophie îi cercetă faţa, căutând semne de jenă, spaimă poate chiar un început de interes, dar expresia lui nu lăsa să se întrevadă nimic. Şi totuşi, la tâmplă îi pulsa un mic nerv în mod trădător. Privindu-l, ea şi-a dat seama că, deşi se controla cu greu, înlăuntrul lui un vârtej de emoţii făcea ravagii. — Fiul meu? repetă el, în sfârşit, cu o voce fără inflexiuni. — Ţi s-a adus la cunoştinţă sarcina. Şuviţe de păr blond i-au căzut pe frunte şi le dădu înapoi cu degetele nervoase. — N-am idee despre ce vorbeşti. Uite, de ce nu ne faci la amândoi o favoare şi nu te duci acasă să te culci, ca să-ţi revii? — Să mă duc acasă? protestă Sophie. — Pe unde hoinăresc bivolii, — Ştiai că Lissete e însărcinată, protestă ea, indignată aducându-i o sclipire în ochi. Te-a sunat din Anglia şi ţi-a spus. Îmi dau seama că fiind pus dintr-o dată faţă în faţă cu un copil, trebuie să fie un şoc… — Şi unul al naibii de mare. — … dar nu este nevoie să te porţi prosteşte. Nici să intri în panică. Nu am de gând decât să ţi-l las pe Rudy şi să plec. El îi râse batjocoritor în faţă. — Asta mă face să mă simt cu mult mai bine. — Am aranjat să stau cu nişte prieteni din Bonn pentru câteva zile, explică Sophie şi asta îţi va da timp să te obişnuieşti cu copilul şi cu ideea de a avea grijă de el. — Nu, mulţumesc. — Pentru că ai reuşit să eviţi toate responsabilităţile până în acest moment, asta nu înseamnă că vei putea s-o faci şi de acum înainte, îi spuse ea. — Nu am nici o responsabilitate, replică Johannes von Lössingen. La declaraţia lui, groaza începu să se strecoare în ea pe ascuns. Ea a sperat – s-a rugat, că el ar putea să-şi accepte îndatoririle şi să fie de acord să se achite de ele, deşi această idee nu părea să-l încânte. — Tu crezi că plantatorul de seminţe nu trebuie să aibă nici o responsabilitate, îl apostrofă ea. Acel nerv pulsa din nou la tâmpla lui şi ezită înainte de a răspunde. — Este credinţa mea că taţii trebuie să fie acolo pentru copiii lor, spuse el, pe un ton măsurat. — Şi tu vei fi bucuros să fii acolo pentru Rudy, îi spuse Sophie nerăbdătoare. E un copil drăgălaş, plânge rar şi îţi dă foarte puţină bătaie de cap. Iar tu ai în mod clar posibilitatea să ai grijă de el, aşa că… — Mi-a făcut plăcere discuţia noastră, o întrerupse, dând la o parte o manşetă imaculată pentru a se uita la ceasul din aur şi oţel de pe încheietura mâinii lui puternice. Oricum, vizitatorii mei vor fi aici în câteva minute. — O întâlnire de doi bani e mai importantă decât soarta propriului tău copil? protestă ea, zbuciumându-se între mânia produsă de nedreptate şi o senzaţie dureroasă de disperare. Nu exagerezi cu obsesia ta pentru afaceri? — Nu sunt obsedat de afaceri, răspunse Johannes von Lössingen supărat. E numai o lună de când am fost să plonjez în Marea Caraibelor şi, după Paşte, intenţionez să plec. Dintr-o dată s-a oprit, ca şi cum s-ar întreba de ce s-ar justifica în faţa unei străine. Acest copil nu are nimic de-a face cu mine, iar eu nu voi avea nimic de-a face cu el, declară el. Sophie se clătină. Cuvintele lui erau ca nişte cuţite care se învârteau încet în stomacul ei. A existat întotdeauna posibilitatea ca tatăl recalcitrant să poată încerca să nege paternitatea, dar ea nu şi-a imaginat niciodată ca această negare să fie atât de rapidă şi rece. Îi trecu o idee prin minte. — Eşti căsătorit? întrebă ea, gândindu-se că o soţie nou achiziţionată ar putea explica în mare parte această respingere nemiloasă. — Nu, răspunse el tăios. Acum, vrei te rog, să pleci? — Dar dacă eşti celibatar, nu ai nici un motiv care să te oprească să ai grijă de Rudy, insistă Sophie, în timp ce el puse mâna pe cărucior, îl întoarse şi-l împinse în mâinile ei. Trebuie s-o faci. — Cât vrei? întrebă Johannes von Lössingen. — Ce anume? — Ce sumă? înţeleg că şantajul este motivul pentru toate acestea? spuse el, dispreţul întunecându-i ochii de la indigo la negru. Sophie înmărmuri, această afirmaţie nedovedită pe moment luându-i abilitatea de a protesta. — Eu nu – nu intenţionez să te şantajez, reuşi ea să bâlbâie. — Nu te-ai gândit că puţină extorcare ar putea fi ceva distractiv? Nu vrei să fii plătită? — Tot ce vreau este, să preiei răspunderea pentru Rudy, replică Sophie, uluită să se găsească pe poziţia de vânat în loc de cea de vânător. Viclenia şi duplicitatea la care el făcea aluzie nu erau incluse în repertoriul ei emoţional. Într-adevăr, singurul motiv pentru care a venit în Germania era pentru că voia să ajute. Îşi imaginase că, o dată ce avea să-şi revină din surpriza iniţială, tatăl lui Rudy ar putea fi recunoscător. Ce ar fi trebuit să fac, să caut undeva în revistele de afaceri referinţele cum că întreprinderea ta are profituri mari şi să mă gândesc, Evrika! o grămadă de bani!? întrebă ea acră. Poate că Europa este acum o comunitate unită, dar nu crezi că o să mă apuc să vin cu avionul tocmai din Anglia pentru a face un act atât de josnic, este puţin cam exagerat? — Nu e tot atât de exagerat ca şi acuzaţia ta cum că acest copil este al meu. Care nu este! spuse el, cu o voce la fel de tăioasă ca o lovitură de karate. Simţind o durere în inimă, Sophie privi înspre copilul inocent şi somnoros. — Nu poţi să-l renegi pe Rudy, pledă ea. Oricine merită să crească în sânul propriei familii, să-şi cunoască propriii părinţi, atunci când e posibil. Cum crezi că se va simţi el când va fi suficient de mare ca să îşi dea seama că nici unul dintre părinţii lui n-a fost pregătit pentru a – Se opri, simţind că se sufocă şi i se înceţoşează ochii. — Este momentul batistei acum? o luă în derâdere germanul. Nu te poate acuza nimeni că nu ai încercat toate variantele, dar, îmi pare rău, de data asta nu va merge. Deci acum ce mai urmează? întrebă el în timp ce Sophie înghiţea din greu. Vei face streap-tease pe masă? Ochii lui îi urmăreau contururile corpului, dezbrăcând-o ostentativ cu privirea de costumul strâns pe corp şi de fiecare bucată a îmbrăcăminţii sale. Acum, asta ar putea să mă determine să renunţ la câteva mii de mărci, dar poate cu altă ocazie. — Tu poţi nega legătura cu Rudy cât de mult vrei, se repezi la el, dar nu e credibil. Eu am… — Nu mă interesează ce ai, o întrerupse el. — Nu, nu te interesează nimic despre nimeni. Singurul lucru de care îţi pasă eşti tu, spuse Sophie cu amărăciune. În primul rând, tu ignori faptul că prietena ta ţi-a purtat şi ţi-a născut copilul, apoi, chiar şi atunci când eşti pus faţă în faţă cu el, încă refuzi să-ţi recunoşti responsabilitatea. Îşi strânse pumnii. N-a avut niciodată intenţia să se implice într-un asemenea scandal, dar ea nu calculase că ar putea întâlni atâta lipsă de îndurare. O ameninţau din nou lacrimile şi preferă să se înfurie decât să plângă. Tu, Johannes von Lössingen, eşti un individ nesuferit, nesimţit şi egoist! declamă ea. Cum poţi să fii indiferent la situaţia grea a… — Johannes? Nu sunt eu. Sophie îşi puse o mână în cap năucită. — Nu? — Numele meu este Diether von Lössingen. Johannes a fost fratele meu vitreg. Şocată, încercă cu disperare să-şi adune gândurile. Greşeala de identitate explica de ce bărbatul a fost atât de diferit de ceea ce aştepta ea, dar… — A fost? întrebă ea şovăitor. — Johannes a murit într-un accident de maşină cu aproape un an în urmă. Sophie îl privi îngrozită. — Oh, nu! — Dă o nouă înfăţişare lucrurilor, nu-i aşa? spuse el, încrucişându-şi braţele pe piept. — Dar – dar Rudy este totuşi carnea şi sângele tău, apelă ea. E un membru al familiei tale. — Legătura despre care ai menţionat – în realitate a fost o afacere de o noapte? întrebă Diether. Ea îşi scutură capul. — A durat câteva săptămâni. — Şi atunci, cum de l-ai confundat pe Johannes cu mine? OK, el avea păr blond şi ochi albaştri, dar cu asta orice altă asemănare ia sfârşit. Buza i se strâmbă sfidător. Poate tovarăşii de pat, ca şi pisicile, sunt toţi la fel în întuneric, dar se poate să fi avut atât de mulţi încât, chiar la lumina zilei, să ţi se pară greu să-i deosebeşti pe unul de altul? Sophie îl privi aspru. O mânca palma să-l plesnească peste faţa care afişa insolenţă, deşi părea să existe pericolul ca, în cazul în care ar fi făcut-o, să o primească prompt înapoi. — Dacă mi-ai fi acordat mai mult decât o jumătate de ureche mai devreme, spuse ea bosumflându-se, ai fi aflat că nu l-am văzut niciodată pe fratele tău şi că Lissete este fata pe care a întâlnit-o la târgul comercial. Fata care a locuit cu el după aceea pentru un timp şi care, mai târziu, l-a născut pe Rudy. Fata care a închiriat o cameră în casa mea. Fata care, cu două săptămâni în urmă, a plecat cu avionul spre o destinaţie nespecificată în Statele Unite. Fata care a lăsat un bilet în care spunea că nu se va întoarce, i-a replicat ea, vorbind în propoziţii scurte, sacadate şi tăioase. — Nota zece pentru cea mai vie imaginaţie, tărăgănă el. — Pardon? — Oricât de mult detest să-ţi desfiinţez acuzaţia, ea conţine o lacună majoră. Johannes a murit anul trecut în octombrie când, dacă ea i-a spus, această Lissete trebuie să fi fost însărcinată în aproape două luni. — Da, aprobă ea. — Şi totuşi, bebeluşul nu pare să aibă mai mult de cât? — 6 luni? — ceea ce înseamnă că este imposibil ca fratele meu să-i fie tată. Sprâncenele lui Sophie se ridicară datorită surprizei. Pentru un bărbat – mai ales celibatar – să fie în stare să măsoare vârsta unui copil atât de exact era neobişnuit. Majoritatea dintre ei au tendinţa să privească un copil pur şi simplu ca pe un copil. — Poate că Rudy arată de 6 luni, dar de fapt are 9 luni. Când s-a născut a avut sub greutatea normală, apoi a fost grav bolnav de icter, boală urmată de probleme în alimentaţie şi din această cauză este mic, explică ea. Diether îi oferi un râs lipsit de umor. — Îi fuge mintea. — E adevărat! — Tot adevărat este şi că ai minţit când ai intrat aici! replică el învinuind-o, apoi privi în jos, surprins deoarece un scâncet se auzi din cărucior. Rudy se agita, strâmbându-şi faţa şi scoţând în afară buza de jos tremurătoare. — L-ai trezit, îl acuză Sophie. — Eu? — Ai strigat. Dintr-o dată, scâncetul copilului se transformă într-un bocet şi apoi în bocete. În bocete puternice. Faţa lui deveni stacojie, îşi agita braţele în aer şi bătea furios din călcâie. — Parcă spuneai că este un copil drăguţ şi care plânge puţin? protestă Diether. — Dacă este speriat de zgomote puternice şi simte vibraţii ostile, – ea afişă un zâmbet scurt – nu poţi să-l condamni dacă plânge puţin. — Puţin? Zgomotul pe care-l face ar putea să te scoale din morţi, declară el, apoi, deoarece interfonul bâzâi, se aplecă peste birou ca să răspundă. — Domnul Angellino şi colegii dânsului tocmai urcă, îl anunţă secretara. Să-i rog pe domnii Frischer şi Kufer să vină? — Te rog. — Şi cafeaua? — O vom servi imediat. Întrerupse interfonul. Ai vrea să scoţi copilul afară de aici? întrebă el. — Copilul acesta se întâmplă să fie nepotul tău, protestă Sophie, întorcându-se lângă cărucior. Shush, încercă ea să liniştească copilul, dar plânsul lui Rudy continua. Diether îi arătă uşa cu degetul. — Pleacă! ordonă el, devenind rigid. Se puteau auzi paşi, apropiindu-se pe coridor. Ridicând mâna, strânse cu putere braţul lui Sophie cu degetele lui bronzate şi începu s-o conducă împreună cu căruciorul înspre biroul secretarei. — Nu pune mâna pe mine! protestă ea lovindu-l cu furie peste mână, dar el n-o luă în seamă. Împinse uşa şi, cum secretara îi privea surprinsă, a îmbrâncit-o fără amabilitate înăuntru. — La revedere! mormăi el şi uşa se închise cu o bufnitură. — Aţi avut o… ceartă? întrebă Frau Gerlach. — Se poate întâmpla în cele mai bune prietenii, spuse Sophie muşcător; îl dezlegă pe Rudy şi îl luă în braţe. Gata, gata, e în regulă, îl alintă ea, legănându-l în braţe şi, cu un suspin tremurător ţipetele lui s-au potolit şi a încetat să mai plângă. Un minut sau două mai târziu, din cealaltă încăpere venea un murmur de saluturi, apoi îl auzi pe Diether von Lössingen rugându-şi oaspeţii să ia loc. — Trebuie să duc cafeaua, i se adresă secretara şi, după ce îi oferi un zâmbet, Auf Wiedersehen[5] dispăru de-a lungul coridorului. Sophie îl puse pe Rudy înapoi în cărucior şi se pregătea să-şi ia bagajele şi să plece, când deodată şi-a dat seama că-i lipsea copilului un pantof. S-a uitat de jur împrejur, dar fără succes. Atunci când a plâns a dat din picioare, aşa încât, probabil, pantoful a căzut în biroul lui Diether von Lössingen şi, din cauză că au fost aruncaţi afară cu aşa o viteză mare, se gândi ea caustic, nu a observat. Îşi scoase bărbia în afară. Nu avea de gând să plece fără pantof. Îndreptându-se spre uşa de legătură, Sophie ciocăni şi intră. — Îmi cer scuze pentru întrerupere, spuse ea şi, la unison, se întoarseră şase capete s-o privească. Diether se afla la mijlocul introducerii, dar se opri brusc, se ridică de la locul lui din capul mesei şi traversă cu paşi mari şi repezi camera. — Nu-mi face asta, spuse el, printre dinţii strânşi. — Vreau numai să găsesc pantoful copilului, explică ea, zâmbind frumos în direcţia companionilor lui – toţi întorcându-i zâmbetul. — Atunci găseşte-l şi ieşi naibii afară! mârâi el. Contrastul dintre furia lui abia reţinută şi interesul favorabil al celorlalţi bărbaţi aprindea un răspuns în firea poznaşă a Sophiei. — Este alb şi îmblănit, explică ea, vorbind cu voce clară şi jucându-se acum fără jenă cu spectatorii, sunt sigură că este pe aici, pe undeva. Privirea ei străbătea încet încăperea. Iată-l, spuse ea, în cele din urmă şi, lăsându-se în genunchi, se întinse pe sub birou pentru a-l recupera. Succes! exclamă ea, agitând pantoful pentru a fi văzut de bărbaţi şi prelungind satisfăcător enervarea lui Diether, se îndreptă spre uşă. El o urmă. — Mai intră o dată, o avertiză el cu un ton scăzut, plin de furie, şi… — Ai să mă legi? Ai să-mi pui căluş şi ai să mă încui într-un dulap? sugeră ea uşor. — Îmi va face cea mai mare plăcere. — Poate altă dată, spuse Sophie şi, luându-şi rămas bun cu un fluturat de mână de la bărbaţii care priveau, se întoarse veselă spre ieşire.   [1]  opreşte, stai. (N.T.) [2]  bună dimineaţa. (N.T.) [3]  imediat, acum (N.T.) [4]  prietena dumneavoastră (N.T.) [5]  la reverere. (N.T.)

 Flori de cires si coca cola de Sheldon Sidney Prolog   — Fii atent! Pilotul ştia că vor muri. Avionul cu reacţie, încăpător – de douăsprezece locuri, Silver Arrow[1], era azvârlit încoace şi încolo, ca o jucărie, de puternicele rafale ale furtunii, pe cerul deasupra Munţilor Apalaşi. Pilotul şi secundul se străduiau să menţină ridicat botul avionului, înfruntând bărbăteşte vârtejurile primejdioase ale curenţilor verticali ai vântului. Avionul era superb, proiectat cu multă grijă şi excelent construit. Dar de câteva minute mecanismele de comandă o luaseră razna. Unul din cei doi pasageri, aflaţi în cabina somptuos amenajată a avionului, veni în faţă, intră în carlingă şi spuse: — E ceva în neregulă la conducta de alimentare cu carburanţi. Mecanismul de comandă nu capătă destulă energie. În condiţii normale, pilotul i-ar fi ordonat pasagerului să se întoarcă la locul său. Numai că aici condiţiile nu erau normale. Pasagerul era atât proiectantul cât şi constructorul avionului. Nimeni altul decât domnul Yoneo Matsumoto, fondatorul şi preşedintele consiliului de administraţie al unuia dintre cele mai mari concerne din lume. Pilotul spuse: — Pierdem forţa de împingere. Cei trei bărbaţi ştiau ce înseamnă asta. Vizibilitatea era zero şi de jur împrejur se înălţau, pândindu-i parcă, piscuri ucigaşe invizibile. Fără suficientă forţă de împingere, avionul nu se putea ridica la o altitudine suficient de mare ca să iasă din zona de primejdie. Aparatul începu să piardă din înălţime. Yoneo Matsumoto aruncă o privire spre instrumentele de bord, se întoarse şi reveni în cabină, lângă soţia sa, Eiko. Chipul ei nu exprima nici urmă de spaimă. Doar seninătate şi resemnare. El ştia că ei nu-i va fi frică, îi apucă mâna şi o strânse într-a lui, iar ea îi surâse, privindu-l cu nesfârşită dragoste. Yoneo Matsumoto era gata să înfrunte moartea. Trăise o viaţă bogată în împliniri şi realizase mult mai mult decât majoritatea semenilor săi. Sărac lipit pământului, întemeiase Matsumoto Industries, care lucrau pentru el în zeci de fabrici, răspândite în întreaga lume. Era iubit şi respectat. Gândurile sale s-au întors în trecut, la începuturi, când era foarte tânăr, proaspăt absolvent al Universităţii. Era înzestrat cu un talent extraordinar pentru electronică şi, în consecinţă, i se făcuseră multe oferte de serviciu avantajoase. Dar chiar atunci o cunoscu pe Eiko, de care se îndrăgosti. Ea îl încurajă să-şi întemeieze propria firmă. În primii cinci ani, a lucrat zi şi noapte, trudind din greu, să câştige banii necesari întreţinerii lui Eiko şi a lui Masao, fiul lor. Yoneo Matsumoto îşi alesese o cale anevoioasă, dar ambiţia şi talentul l-au ajutat să răzbească în orice împrejurare. Treptat firma începu să se extindă, ajungând, în cele din urmă, o întreprindere foarte prosperă. Cu timpul, Matsumoto Industries a preluat prin fuzionare şi alte firme şi filiale, astfel încât tânăra întreprindere ajunsese un gigant industrial, asemenea unei dinastii, ce cuprindea întreaga lume. Construia avioane şi calculatoare, camere de luat vederi şi radiouri, televizoare şi sute de alte tipuri de aparate… Un bubuit puternic de tunet îl trezi brusc din reverie. A urmat un fulger, care asemenea unei rachete gigantice, ieşită de sub control, brăzdă cerul, luminându-l puternic. Pentru o fracţiune de secundă, cei aflaţi la bordul avionului au văzut ce se întâmplă afară. Erau împresuraţi de piscuri primejdioase. Apoi fulgerul se stinse şi totul se scufundă iar în beznă. Yoneo Matsumoto strânse mai tare mâna soţiei. Peste câteva minute viaţa amândurora se va stinge. Dar rămânea în urma lor Masao, fiul pe care-l iubeau atât de mult. El va continua opera tatălui. Masao va moşteni Imperiul Matsumoto, pe care-l va conduce cu pricepere. Urmă un alt fulger puternic. Pasagerii au fost martorii unei scene de infern: piscuri acoperite de zăpadă şi nori negri, ca de smoală, care clocoteau, iar drept în faţă, se ridica zidul de stâncă al muntelui, care părea să-i aştepte tocmai pe ei. Peste câteva secunde, întregul univers părea victima unei imense explozii, care îl sfâşia în mii de limbi de flăcări. Apoi urmă o tăcere de moarte, străbătută doar de şuieratul vântului, care mătura, necruţător, priveliştea nemărginită şi dezolantă.   Capitolul 1   — Mai vrei o cafea? — Nu, mulţumesc. La o depărtare de şapte mii de mile, într-o suburbie superbă a oraşului Tokio, Masao Matsumoto îşi termina tocmai micul dejun. Masao era un tânăr prezentabil, în vârstă de optsprezece ani, înalt şi bine legat la trup, cu un chip ce trăda sensibilitate şi nişte ochi inteligenţi, plini de strălucire. Moştenise forţa tatălui şi blândeţea mamei, o combinaţie cu totul ieşită din comun. Masao absolvise liceul, ca şef de promoţie. Fusese căpitanul echipei de baseball a şcolii şi cel mai îndrăgit băiat din clasă. Lui Masao îi plăcea să danseze şi, uneori, când nu avea teme pentru acasă, vizita discotecile din Shinjuku. Familia Matsumoto era una dintre cele mai bogate şi mai puternice din lume. Cu toate acestea, Masao nu se credea mai presus de alţii. Îi aprecia pe oameni, în funcţie de calităţile lor personale şi avea o mulţime de prieteni. Fusese crescut în credinţa că bunul simţ şi cinstea constituie cele mai înalte valori în viaţă. În plus, era înzestrat cu un autentic simţ al umorului. Eroii săi cei mai îndrăgiţi erau războinicii samurai, care luptaseră pentru idealurile lor, fiind mereu gata să-şi dea viaţa pentru ele. Masao era acum în vacanţă şi lucra temporar la fabrica Matsumoto din Tokio, până la începerea cursurilor de la Universitate. Moştenise talentul tatălui pentru electronică şi avea o mulţime de idei originale, pe care intenţiona să le pună în aplicare în viitor. Acum, după ce îşi terminase micul dejun, intrară în camera de zi, unchiul său, Teruo Sato, şi mătuşa Sachiko. Masao se ridică în picioare: — Teruo-ojisan! Sachiko-obasan! Mătuşa îl mângâie uşor pe braţ şi spuse: — Masao-chan! Masao ţinea la matuşa Sachiko, care era sora tatălui său. Deşi nu era o femeie frumoasă, era prietenoasă şi amabilă. Se agita necontenit, încoace şi încolo, asemenea unei păsărele, care fâlfâie din aripi, ocupându-se de fiecare în parte, făcând conversaţie şi invitându-i să mănânce ceva. Exact ca un colibri, îşi zise Masao, în gând. Mereu în mişcare. În schimb, la soţul ei, Masao nu ţinea deloc. Teruo Sato era un bărbat înalt şi subţire. Avea părul negru, pana corbului, un trup subţire, un chip subţire, buze subţiri şi, după părerea sa, un suflet subţire. Unchiul avea o fire calculată şi glacială, aproape crudă, care îi displăcea băiatului. Lui Masao îi ajunseseră la ureche zvonuri, potrivit cărora unchiul Teruo s-ar fi însurat cu Sachiko numai pentru a ajunge un membru al puternicei familii Matsumoto. Cu timpul, tatăl lui Masao îi încredinţase cumnatului său o funcţie importantă, aceea de director financiar al firmei. Cu toate acestea Teruo părea pe mai departe la fel de nemulţumit. Era un bărbat inteligent, fără îndoială. Dar lui Masao nu-i inspira încredere acest soi de inteligenţă. Simţea că tatăl său era mândru de calitatea produselor pe care le fabrica, în vreme ce unchiul Teruo părea să aibă în vedere, în exclusivitate, profitul. — Îmi permiteţi să vă invit la micul dejun? întrebă Masao. — Nu. Pe chipul lui Teruo se desluşeau semnele îngrijorării. Îmi pare rău să-ţi aducem o veste tristă. Masao crezu, pentru o clipă, că inima îi va înceta să bată. — Ce… Ce anume s-a întâmplat? — Mama şi tatăl tău. Aseară au pierit într-un accident de avion. Am aflat chiar acum.   *   Masao îl privi îndelung neîncrezător; brusc îl copleşi o senzaţie de irealitate. Părinţii lui nu puteau să fie morţi, era imposibil! Amândoi erau atât de plini de viaţă! Era victima unui coşmar, care avea să se sfârşească numaidecât. Teruo continuă: — După câte am înţeles au murit pe loc. Cu siguranţă n-au simţit nici o durere. Masao însă simţi durerea. Spaima şi frica de moarte, prin care trecuseră părinţii lui, în ultimele clipe înainte de moarte. — Eu… Avea senzaţia că va leşina. Inspiră profund, ca să-şi regăsească stăpânirea de sine. Unde… s-a întâmplat? — În Munţii Apalaşi, din estul Statelor Unite. Tatăl tău urma să inaugureze o nouă fabrică. Teruo îşi cuprinse nepotul cu braţul pe după umeri. Împreună cu mătuşa Sachiko, vom pleca cu toţii mâine dimineaţă cu avionul în America. Să aducem acasă rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi, ca să aibă parte de funeraliile care li se cuvin. Masao dădu din cap, incapabil să rostească un cuvânt.   *   Masao habar n-avea de când se aflau lângă el mătuşa şi unchiul, care îi vorbeau, fără încetare. Rosteau cuvinte pline de iubire şi de mângâiere, dar care lui Masao i se păreau nişte zgomote fără înţeles, care treceau pe lângă el. Tatăl şi mama lui trăiau în inima sa, îi vorbeau, îl iubeau şi făureau împreună cu el planuri de viitor, aşa cum făcuseră întotdeauna. — Ştii pentru ce afacerile noastre prosperă cu atâta repeziciune, Masao? Pentru că le suntem superiori celorlalţi. Ne dăm mai multă silinţă. Avem şansa de a fi japonezi. În alte ţări muncitorii fac neîncetat greve. În Japonia suntem cu toţii asemenea membrilor unei singure familii. Ceea ce e bine pentru un individ e bine şi pentru ceilalţi. Masao îşi aduse aminte că pe când avea doisprezece ani, alergase într-o zi la tatăl său. — Tată, am o idee. Cred că e bună. — Vorbeşte, Masao! — Ştii cum pune o adiere de vânt în mişcare o moară de vânt, ca să producă curent electric? — Da. — Prin urmare, dacă un automobil merge cu nouăzeci sau o sută de mile pe oră, de ce n-am putea utiliza curentul de aer rezultat din deplasare pentru a acţiona pinionii din motor, ca să avem nevoie de mai puţină benzină? Tatăl său îl ascultase cu seriozitate. — E o idee excelentă! Apoi i-a explicat pe îndelete lui Masao principiile fizicii, respectiv, forţa înmulţită cu viteza, precum şi legile mecanicii. Ideea lui Masao era irealizabilă, dar tatăl său îi dăduse senzaţia de a fi descoperit ceva formidabil. Kunio Hidaka, directorul general al tuturor fabricilor Matsumoto de pe teritoriul Statelor Unite se aflase chiar atunci în vizită la Tokio şi în seara respectivă, la cină, tatăl lui Masao îi relată, plin de mândrie, ideea fiului său. Masao avea senzaţia că e un om în toată firea. Kunio Hidaka era un bărbat înalt, prietenos, care avea întotdeauna timp pentru Masao şi problemele lui. Ori de câte ori venea la Tokio, domnul Hidaka îi aducea lui Masao daruri. Erau alese cu multă grijă, ca să stimuleze imaginaţia şi aspiraţiile băiatului. Era în stare să petreacă ore în şir, discutând cu Masao despre obiectivele concernului Matsumoto Industries. — Va veni o vreme când firma va fi a ta, îi spunea adesea Kunio Hidaka. E nevoie să înveţi ce trebuie să ştii despre ea. — Nu-i băga gărgăuni în cap nepotului meu, ripostă prompt unchiul Teruo. Să-şi termine mai întâi şcoala. Numai la asta ar trebui să-i stea gândul. Tatăl lui Masao surâse şi adăugă plin de diplomaţie: — Aveţi amândoi dreptate. Mai întâi să-şi termine studiile şi abia după aceea urmează să-şi ocupe Masao locul cuvenit la Matsumoto Industries. Într-o după-amiază, chiar înainte de a se întoarce în America, Kunio Hidaka se întoarse către Yoneo Matsumoto şi îi spuse: — Ar trebui să veniţi cât de curând împreună, tu şi cu Masao în Statele Unite. Tatăl lui Masao dădu din cap. — Intenţionez acest lucru. După ce va împlini optsprezece ani, te voi vizita împreună cu fiul meu… Acestea se petreceau exact cu un an în urmă. Şi acum, se gândea Masao, plin de amărăciune, am optsprezece ani şi voi pleca pentru prima oară în America, ca să aduc acasă rămăşiţele pământeşti ale mamei şi ale tatălui meu… Izbucni în plâns.   *   A doua zi, dis-de-dimineaţă, Masao, unchiul Teruo şi mătuşa Sachiko au urcat la bordul avionului cu reacţie al firmei. Peste cincisprezece minute avionul a decolat, cu destinaţia New York. În mod normal, Masao ar fi fost teribil de emoţionat şi foarte bucuros să viziteze Statele Unite, despre care tata îi povestise o mulţime de lucruri. — Acolo există oraşe mari şi ferme, zgârie-nori şi ranch-uri, munţi şi lacuri. De parcă s-ar fi adunat laolaltă cincizeci de mici Europe, aşa să ştii, Masao, îi spusese tata. Fiecare stat e o ţară în sine şi diferă de toate celelalte. Dar acum, când era, în sfârşit, în drum spre America, Masao nu simţea nici un fel de emoţie. Era copleşit de un sentiment profund de mâhnire şi singurătate. N-avea nici fraţi, nici surori, pe nimeni cu adevărat apropiat, care să-i împărtăşească durerea. Ştia că viaţa lui nu va mai fi la fel ca până acum. Privi în faţă, unde stăteau mătuşa şi unchiul şi le era recunoscător pentru sprijinul şi înţelegerea de care au dat dovadă. Nu era chiar cu totul singur. După aterizarea avionului pe aeroportul John F. Kennedy, au trecut prin vamă, prilej pentru Masao ca să facă o descoperire uimitoare. Clădirea uriaşă era înţesată de oameni, în majoritate turişti şi americani, care se întorceau acasă. Pretutindeni oameni vorbind o limbă care îi suna total străin şi misterios. Într-un târziu, îşi dădu seama că discutau în englezeşte! Era un şoc în toată puterea cuvântului. Deşi învăţase engleza la şcoală, nu pricepea absolut nimic din tot ce spuneau. Turuiau ca nişte mitraliere, aşa încât cuvintele se înlănţuiau. De-ar vorbi măcar ceva mai rar! În cele din urmă au scăpat din vamă şi au ieşit afară. Lângă trotuar, îi aştepta limuzina imensă a firmei. Şoferul era un bărbat uriaş, de o urâţenie respingătoare. Se numea Higashi şi avea o conformaţie de pugilist. După ce valizele au fost aşezate în portbagaj, Teruo privi spre nepotul său: — Mergem afară din oraş. Firma are o cabană de vânătoare, pe malul unui lac, foarte aproape de locul accidentului. Mâine voi întreprinde toate demersurile necesare, ca să preluăm rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi. Rămăşiţele pământeşti ale părinţilor tăi! Sună atât de glacial şi de irevocabil! Masao simţi cum îl trec fiorii. Higashi a condus maşina prin labirintul aeroportului imens şi la ieşire s-a înscris pe autostrada care ducea spre nord. Era o seară molcomă de primăvară şi peisajul era superb. Adierea serii era blândă şi copacii îşi etalau întreaga lor splendoare de frunziş verde şi flori. Explozia de frumuseţe îl întrista însă şi mai adânc pe Masao. Într-un fel i se părea nedrept că viaţa îşi urma cursul nestingherită de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic; că, în ciuda morţii, florile înfloreau, iar oamenii râdeau şi îngânau cântece vesele. Masao era copleşit de o tristeţe profundă, sumbră. Au mers cu maşina vreo două ore pe drumurile întortocheate de munte, străbătând sate adormite şi lăsând în urmă ogoare şi păduri. Când au ajuns în dreptul unui orăşel, unde pe o placă indicatoare scria: Bine aţi venit la Wellington!, Teruo interveni: — Vom fi numaidecât acolo. Peste cincisprezece minute ajunseră la destinaţie.   *   Cabana de vânătoare a firmei servea pentru găzduirea somptuoasă a partenerilor de afaceri de vază. Era un chalet feeric, cu patru etaje, aşezat în inima munţilor, cu vederea la un lac întins. — Îmi pare rău că pentru moment nu dispunem de personal, îl informă Teruo pe Masao, scuzându-se. Vizita noastră este inopinată. Dar sper că ne vom descurca şi singuri, câteva zile, nu-i aşa? — Fireşte că da, Teruo-ojisan, răspunse Masao. Higashi duse valizele în casă şi îi arătă lui Masao camerele care îi fuseseră puse la dispoziţie la etajul al doilea. Era un apartament spaţios, cu terasă proprie, de unde puteai cuprinde cu privirea lacul întins şi întreaga privelişte. În dormitor era un şemineu imens. Mobilierul stil era splendid. Patul avea un aspect ispititor şi confortabil. În timp ce Masao îşi despacheta bagajele au intrat Teruo şi Sachiko, să-i ureze noapte bună. Teruo îl informă: — Mâine voi dispune efectuarea tuturor demersurilor necesare şi poimâine ne întoarcem la Tokio. — Îţi mulţumesc, Teruo-ojisan. — Încearcă să dormi puţin. — Da, Teruo-ojisan. Sachiko îl cuprinse pe băiat cu braţul pe după umeri şi îi şopti: — Mama şi tatăl tău şi-ar dori în clipa asta să fii curajos. — Aşa voi fi, promise Masao. Trebuia să fie. În memoria lor. — Dacă ai nevoie de ceva, spuse Sachiko, dormitorul nostru e chiar vizavi, pe coridor. Singurul lucru de care avea nevoie Masao era singurătatea, pentru a putea fi în preajma tatălui şi a mamei, pentru a putea evoca lanţul amintirilor fericite. Rămase treaz toată noaptea, gândurile sale rătăcind nestingherit în trecut. Se afla într-o barcă şi pescuia, împreună cu tatăl său. Era o zi călduroasă, cu cer senin, şi adia o briză, mirosind plăcut a sare. Tata i-a povestit întâmplări din tinereţe, despre felul în care crescuse, ca fiu al unei familii nevoiaşe. — Eram decis să reuşesc, Masao. Nu mă interesau banii sau succesul de dragul succesului. Voiam, pur şi simplu, ca realizările mele să fie cele mai bune cu putinţă… Se afla în bucătăria lor călduroasă, împreună cu mama sa, şi o urmărea cum pregăteşte cina. A rugat-o să-i povestească încă o dată întâmplarea care îi plăcuse atât de mult, cea legată de viscol. — Când ai venit pe lume, spuse ea, era o iarnă foarte grea şi n-aveam bani să cumpărăm cărbuni pentru încălzirea locuinţei. Într-una din seri a viscolit îngrozitor. Plângeai în leagăn şi noi te-am acoperit cu o pătură. S-a făcut şi mai frig şi am pus încă o pătură peste tine, apoi un covor şi pe măsură ce frigul se înteţea puneam din ce în ce mai multe lucruri peste tine, ca să-ţi ţină de cald. Paltoane şi pături şi perne… A fost o adevărată minune că nu te-ai sufocat. Auzea râsul încântător, ca un clinchet de clopoţel al mamei şi glasul grav, profund al tatălui. Şi au rămas toată noaptea în preajma lui Masao. Nu-i va mai revedea niciodată, nu-i va mai putea atinge sau strânge în braţe. Ştia însă, cu certitudine, că vor dăinui de-a pururi în sufletul lui.   *   La revărsatul zorilor, Sachiko apăru în dormitorul lui Masao. Văzu patul neatins, dar nu spuse nimic. — Ţi-am pregătit micul dejun, Masao-chan! Masao clătină din cap. — Nu, mulţumesc, Sachiko-obasan. Nu mi-e foame. — Trebuie să mănânci ceva. Ca să nu-ţi pierzi puterile. Te rog! — Bine! Voi încerca. A urmat-o până jos, în sufrageria spaţioasă, unde îl aştepta Teruo la masă. — Ai reuşit să dormi puţin, nepoate? — Da, mulţumesc, domnule. Nu închisese niciun ochi toată noaptea. Masao se aşeză, mătuşa Sachiko îi turnă cafeaua. Constată cu stupoare că avea o foame de lup. Avea sentimente de culpabilitate pentru că mânca cu atâta poftă, dar n-avea încotro. Teruo spuse: — În cursul dimineţii ne va face o vizită cineva. Masao îşi ridică privirea, surprins: — Cine? — Tadao Watanabe. Numele i se păru cunoscut şi fulgerător Masao îşi aduse aminte. Domnul Watanabe era consilierul juridic personal al tatălui său. — De ce vine? întrebă Masao. — Aduce testamentul tatălui tău. Observă expresia de aversiune de pe chipul lui Masao. — Ştiu ce gândeşti. Dar Matsumoto Industries e un mare imperiu industrial, Masao. Cineva trebuie să-l conducă. Cine va fi acela vom afla din testamentul tatălui tău. — Da, fireşte. Masao încercă să înţeleagă. Dar inima sa nu se afla alături de imperiul Matsumoto. Ea era lângă omul care-l întemeiase, îl înălţase şi care fusese atât de mândru de el.   [1] - Săgeata de argint  

Prolog   Zair, Africa 7 septembrie 1976 John Nordyke, în vârstă de 21 de ani, student la biologie la Universitatea din Yale, se trezise în zori la marginea unui sat situat la nord de Bumba în Zair. Se întoarse în sacul său de dormit, ud de transpiraţie şi aruncă o privire prin plasa de naylon a cortului său de alpinist, ascultând clipocitul ploii tropicale, care, revărsându-se asupra pădurii, domina zgomotele satului ce se trezea la viaţă. O adiere uşoară aducea cu ea mirosul cald şi acru al baligii de vacă amestecat cu fumul penetrant al focului din bucătărie. Foarte departe, deasupra lui, văzu maimuţe sărind în arborii stufoşi care acopereau cerul. John a dormit rău toată noaptea şi când s-a trezit se simţea atât de slăbit încât nu se putea ţine pe picioare. Se simţea chiar mai rău decât aseară când a avut febră şi frisoane aproape la o oră după cină. Şi-a spus că poate s-a îmbolnăvit de friguri. Cu toate acestea el era convins că a luat medicamentul preventiv: fosfat de clorochină. Problema este că n-a putut evita roiul de ţânţari care se ridica în fiecare seară din mlaştinile ascunse ale pădurii virgine. Clătinându-se, a plecat totuşi în sat pentru a cere informaţii despre cel mai apropiat dispensar. Un misionar i-a spus că în Yambuku, un orăşel situat câţiva kilometri spre est, se află o misiune belgiană. Bolnav şi neliniştit, John îşi strânse lucrurile în grabă, înghesuindu-şi cortul şi sacul de dormit în rucsac şi plecă spre Yambuku. John reuşise să-şi ia un concediu de şase luni de la universitate pentru a merge în Africa să fotografieze animale ameninţate cu dispariţia; printre acestea, gorila munţilor. Acesta era de fapt visul copilăriei sale: să imite exploratorii cele­bri ai secolului XIX, care au deschis drum pe continentul negru. Yambuku era puţin mai mare decât satul pe care tocmai îl părăsise şi spitalul misiunii nu-i inspira nici o încredere. Acesta era construit dintr-un ansamblu de clădiri în piatră, care însă se aflau într-o stare jalnică. Acoperişurile erau din tablă rulată sau din paie ca cele ale caselor indigene şi, în mod cert, o parte din clădiri nu dis­puneau de electricitate. John fu primit de o călugăriţă îmbrăcată în haine tradiţionale, care nu vorbea decât franceza şi care-l rugă să-şi aştepte rândul format dintr-o mulţime de indigeni, aflaţi în toate gradele de epuizare şi de boală. Privindu-i pe ceilalţi paci­enţi, se întrebă dacă nu cumva, stând în preajma lor, s-ar putea îmbolnăvi mai grav decât era. În cele din urmă fu examinat de un medic belgian, care vorbea şi puţină engleză. Examenul rapid confirmă temerile lui John, căci diagnosticul indică un început de malarie. Doctorul îi pre­scrise o injecţie cu clorochină şi îl sfătui să revină după o zi sau două, în caz că nu se va simţi mai bine. Odată examinarea terminată, John fu trimis în sala de tratament unde din nou trebui să aş­tepte mult pentru a-şi primi injecţia. Cu stupoare, remarcă şi lipsa oricăror măsuri aseptice. Infir­miera nu avea ace suficiente şi se mulţumea să folosească doar trei seringi, rând pe rând. John era sigur că acestea nu erau destul de bine steri­lizate pentru a omorî toţi microbii. Şi apoi, infir­miera scotea seringile din baia de sterilizare cu degetele. Pentru că rândul său se apropia, era pe punctul de a protesta, dar pe lângă faptul că nu vorbea curent franceza, ştia că avea totuşi ne­voie de acest tratament. Timp de două zile, John se simţi mai bine. Rămase în preajma oraşului Yambuku şi pentru a nu se plictisi făcu câteva fotografii bărbaţilor din tribul Budza care, fiind vânători iscusiţi, s-au arătat foarte încântaţi de a-şi face cunoscută măiestria în întreaga lume. În cea de-a treia zi însă, în timp ce se pregătea să-şi reia călătoria urcând spre fluviul Zair, pe urmele lui Henry Stanley, John s-a simţit dintr-o dată foarte rău. Totul a început cu o violentă durere de cap, urmată imediat de frisoane, apoi de febră şi gheaţa, iar cele din urmă de diaree. În speranţa că această stare va fi trecătoare, se întoarse în cortul său şi petrecu noaptea visându-se acasă, acolo unde se găseau aşternuturi curate şi o baie la capătul coridorului. Dimineaţa îşi dădu seama că era slăbit şi deshidratat şi, în plus, constată că vomitase de multe ori în timpul nopţii. Extrem de speriat îşi făcu bagajul rapid şi o porni greoi pe drumul ce ducea spre spitalul misiunii belgiene, însă, chiar când ajunse în incinta spitalului vomă cu sânge foarte roşu şi căzu prăbuşindu-se. O oră mai târziu se trezi într-o cameră cu încă doi bolnavi, ambii suferind de malarie rebelă la orice tip de medicament. Medicul, acelaşi care l-a examinat pe John la vizita sa anterioară, se arătă neliniştit de gravi­tatea stării sale şi, în plus, constată câteva noi   simptome: o surprinzătoare erupţie cutanată pe piept şi hemoragii superficiale pe pleoapele ochilor. În aceste condiţii, medicul îşi dădu sea­ma că nu era un caz tipic de malarie. Încercând o precauţie suplimentară, el decise prescrierea unui tratament cu cloromfenicol, în caz că tânărul ar putea suferi şi de o formă de febră tifoidă.   16 septembrie 1976 Dr. Lugasa, comisar al sănătăţii publice în regiunea Bumba, privea prin fereastra deschisă a biroului său fluviul Zair care scânteia în lumina soarelui de dimineaţă. Îi păru rău că nu se numeşte Congo şi că nu are misterul şi celebritatea ce înconjoară acest nume. Apoi, nu fără efort, re­veni la treburile sale şi reciti scrisoarea pe care o primise de la spitalul misiunii din Yambuku în legătură cu decesul unui american, un oarecare John Nordyke şi cel al unui agricultor venit de pe o plantaţie din apropierea râului Ebola. După opinia medicului misiunii, decesele au avut drept cauză o maladie cu o propagare rapidă căci doi bolnavi spitalizaţi în aceeaşi cameră cu ameri­canul, patru membri ai personalului care l-au îngrijit, cei din anturajul agricultorului şi încă alţi zece consultanţi exteriori prezintă aceleaşi grave simptome. Doctorul Lugasa ştia că avea de ales între două soluţii. Prima, aceea de a nu face nimic şi, indiscutabil, era cea mai bună. Doar Dumnezeu ştia câte maladii contagioase mai ascundea jungla tropicală! A doua, consta în completarea a numeroase formulare oficiale care urmau apoi a fi trimise la Kinshasa, unde cineva bine plasat în ierarhia cadrelor medicale ar fi decis, fără îndoială, că este mult mai prudent să lase evenimentele să-şi continue drumul lor, fără a interveni din afară. De asemenea, dr. Lugasa ştia că, dacă se va hotărî să completeze formularele, va fi obligat să facă şi o călătorie până la Yambuku, fapt ce nu-i surâdea deloc mai ales în acest sezon umed şi cald. De aceea, cu un vag sentiment de culpabili­tate, dr. Lugasa aruncă scrisoarea în coşul cu hârtie.   23 septembrie 1976 O săptămâna mai târziu, doctor Lugasa îşi plim­ba nervozitatea de pe un picior pe altul în timp ce aştepta aterizarea bătrânului DC3 pe aeroportul din Bumba. Cel care coborî primul fu doctorul Bouchard, superiorul lui Lugasa, care sosea toc­mai de la Kinshasa. În ajun, dr. Lugasa îi telefona lui Bouchard pentru a-l informa că o gravă epi­demie a unei boli necunoscute s-a răspândit în jurul spitalului misiunii din Yambuku. Maladia lovise nu numai indigenii ci şi personalul spitalu­lui. Cu toate acestea, Lugasa nu spusese nimic despre scrisoarea pe care o primise în urmă cu o săptămână. Cei doi medici se salutară înainte de a urca în splendida Toyota Corola a doctorului Lugasa. Bouchard îl întrebă dacă mai are şi alte informaţii despre Yambuku, în afara celor oficiale. Lugasa tuşi uşor, contrariat încă de ştirile anun­ţate dimineaţa la radio. Se pare că la Yambuku din cei 17 membri ai personalului medical, 11 erau deja morţi, la fel şi aproximativ 140 dintre locuitorii satului. Spitalul se închisese întrucât rămăseseră prea puţine cadre medicale, care oricum nu ar fi putut face faţă situaţiei. Bouchard decise să pună în carantină întreaga regiune Bumba. Dădu imediat toate telefoanele care erau necesare şi îi comunică lui Lugasa că este absolut necesar să se deplaseze împreună, în ziua următoare, la Yambuku pentru a vedea cu ochii lor ce se petrece acolo. Ideea nu-i surâdea deloc doctorului Lugasa.   24 septembrie 1976 A doua zi, când cei doi medici ajunseseră în curtea pustie a spitalului misiunii din Yambuku, fură întâmpinaţi de o linişte sinistră. Un şobolan străbătu în lung balustrada de deasupra pridvoru­lui gol şi o duhoare putredă îi pătrunse adânc. Acoperindu-şi nasul cu o batistă, ei părăsiseră locul cu pricina şi se îndreptă cu prudenţă spre clădirea cea mai apropiată. Acolo găsiră două cadavre care se aflau într-un avansat grad de degradare din cauza căldurii. În cea de-a treia clădire a spitalului singurul vieţuitor era o infirmi­eră care delira din cauza febrei. Cei doi medici trecură apoi în sala de operaţii, acum pustie, şi se grăbiră să-şi îmbrace halatele, să-şi pună mănuşile şi măştile, măsuri însă prea tardive pen­tru a se mai proteja. Se ocupară în primul rând de infirmiera bolnavă, iar apoi începură să caute şi ceilalţi membri ai personalului medical. Printre cei 30 de morţi din spital, găsiră patru pacienţi care, deşi aflaţi la un pas de moarte, mai respi­rau încă. Dr. Bouchard trimise un mesaj prin radio la Kinshasa, cerând armatei aviatice a Zairului să vină în Yambuku pentru a transporta în capitală bolnavii de la spitalul misiunii, care mai erau încă în viaţă. De asemenea, Bouchard a insistat ca personalul medical din capitală să adopte tehnici drastice de izolare a bolnavilor din Yambuku, su­bliniind periculozitatea acestei maladii extrem de contagioase.   30 septembrie 1976 Infirmiera belgiană transportată cu avionul spre Kinshasa muri la orele trei dimineaţa, în ciuda celor şase zile de tratament intens. Nu fusese pus nici un diagnostic dar după autopsie, probe de sânge, de ficat, splină şi creier, fură trimise Ins­titutului de medicină tropicală de la Anvers, Bel­gia, Centrului pentru Controlul Bolilor din Atlanta, Statele Unite, şi Institutului de Cercetări Microbiologice din Porton Down, în Anglia. În regiunea Yambuku erau acum 280 de cazuri atinse de această maladie, iar rata mortalităţii ajunsese la 90%.   13 octombrie 1976 Virusul Yambuku a fost izolat, în acelaşi timp, în laboratoarele a trei ţări. Se ştia deja că avea o structură asemănătoare cu cea a virusului Marburg, descoperit în 1967 în cazul unei epidemii mortale ce lovise maimuţele verzi dintr-un labo­rator din Uganda. Noul virus, mult mai periculos decât Marburg, fu numit Ebola, după numele râului ce curgea la nord de Bumba. Era considerat micro-organismul cel mai puternic după ciuma bubonică.   16 noiembrie 1976 La două luni de la prima sa manifestare, maladia necunoscută de la Yambuku era considerată ca şi oprită căci nici un caz nu mai fusese semnalat în regiune în ultimele săptămâni.   3 decembrie 1976 Carantina din regiunea Bumba fu ridicată şi legăturile aeriene restabilite. Virusul Ebola se întorsese, în mod cert, la sursa sa la fel de mis­terioasă. O echipă internaţională de specialişti, printre care doctorul Cyrill Dubchek de la Centrul pentru Controlul Bolilor, ce a avut un rol important în localizarea virusului febrei din Lhassa, a străbătut toată regiunea contând să descopere un eventual rezervor al virusului Ebola la mamifere, păsări sau insecte. Din nefericire, virologii n-au găsit nimic. Nici măcar o urmă.   Los Angeles, California 14 ianuarie 1986 Doctorul Rudolph Richter, marele şi recunos­cutul oftalmolog originar din Germania de Vest, membru fondator al clinicii Richter din Los Angeles, îşi potrivi ochelarii, îşi privi anunţurile publicitare de pe masa rotundă din sala de con­ferinţe a clinicii. În dreapta, fratele şi asociatul său, William, absolvent al unei şcoli superioare de comerţ, examina anunţurile cu mare atenţie. Reclama era destinată campaniei din trimestrul viitor în vederea încadrării de noi cadre care să lucreze în domeniul asigurării medicale în cadrul clinicii. Această muncă se adresa în special tine­rilor, aflaţi într-o stare fizică foarte bună, fapt pe care William îl subliniase deja în anunţuri. Rudolph era mulţumit de treaba făcută de fra­tele său. Era de altfel şi primul lucru agreabil pentru el în ziua aceea. Totul începuse rău chiar de dimineaţă, când pe autostrada San Diego, în urma unui acroşaj, BMW-ul său, absolut nou, se alesese cu câteva zgârieturi de toată frumuseţea. A urmat apoi acea operaţie urgentă şi dificilă care l-a reţinut la clinică până târziu. A mai fost şi bolnavul acela atins de o formă ciudată de SIDA, cu complicaţii extrem de bizare, care i-a tuşit în faţa, atunci când a trebuit să-i examineze retinele. Şi ca să fie tot tacâmul, a fost muşcat şi de una din maimuţele care serveau cercetărilor asupra herpesului ocular. Doamne, ce zi! Rudolph aprecie un anunţ destinat numărului de dimineaţă al revistei «Los Angeles Time». Era perfect. Campania publicitară, condusă de William, prevedea şi o reclamă de 30 de secunde la televiziune în cadrul jurnalului de seară. Era un clip publicitar cu fete în bikini, care, extrem de vesele, jucau volei în compania unor băieţi su­perbi pe o plajă din Malibu. Aceasta îi aminte lui Rudolph de un anunţ costisitor pentru Pepsi-Cola, numai că de această dată era vorba de a vinde ideea asistenţei-medicale propusă de un organism cum era Clinica Richter, în locul prepa­ratelor medicamentoase clasice care puteau fi plătite bucată cu bucată. În jurul lui Rudolph şi al lui William se aflau şi alţi medici ai clinicii, printre care şi doctorul Navarre, medicul-şef. Toţi cei prezenţi erau mem­bri în Consiliul de administraţie şi fiecare deţinea un anumit număr din acţiunile spitalului. William îşi drese vocea şi îi anunţă că aşteaptă întrebările lor. Nimeni nu puse nici o întrebare, ba mai mult îşi exprimară aprobarea unanimă. Apoi, după o discuţie aprinsă în legătură cu construcţia unei anexe a clinicii, destinată aderenţilor, din ce în ce mai numeroşi, din regiunea Newport Beach, şedinţa fu încheiată. Doctorul Richter se întoarse în biroul său şi aranjă foarte încântat, mostrele publicitare în port-documentul său. Biroul lui era o încăpere luxoasă în ciuda salariului său relativ modest. Dar acest salariu era un mic accesoriu pe lângă banii care-i reveneau din acţiuni, căci Clinica Richter, la fel ca şi doctorul Richter, se aflau într-un real pro­gres financiar. După ce-şi termină treburile curente, dr. Richter merse să analizeze starea a doi pacienţi operaţi de dânsul, două cazuri de desprindere a retinei cu o patologie dificilă înainte de operaţie. Cons­tată mulţumit că totul e bine. Întorcându-se spre cabinetul său îşi spuse că totuşi făcuse puţină chirurgie deşi era singurul medic oftalmolog din clinică. Era regretabil, dar spre deosebire de alţi oftalmologi din oraş el avu totuşi şansa unor cazuri interesante. Fratele său avusese o idee genială când îl sfătuise să des­chidă această clinică în urmă cu opt ani. Îşi scoase halatul alb, îmbrăcă blazerul bleu marine şi părăsi clinica, cu port-documentul în mână. Era trecut de ora nouă seara şi cele două etaje ale parcării erau aproape goale. În timpul zilei, este întotdeauna plin şi William îi propuse să mărească parcarea nu numai pentru a crea noi locuri, dar mai ales pentru revalorizarea ima­ginii clinicii. Rudolph nu prea înţelegea astfel de probleme şi, de fapt, deocamdată nu-i prea păsa de asta. Pierdut în reflecţiile sale despre randamentul clinicii, dr. Richter nu remarcă prezenţa a doi bărbaţi ascunşi în întuneric care aşteptau în umbra garajului. Nu-i observă nici atunci când aceştia începură să-l urmărească. Bărbatul mai mare dintre cei doi părea că are cotul blocat în poziţie fixă. Purta o geanta voluminoasă pe care o ţinea în aer din cauza articulaţiei sale paralizate. Ajungând la maşina sa, dr. Richter simţi doi bărbaţi care-l urmăreau pas cu pas. Gâtul i se uscase. Înghiţea greu saliva şi aruncă o privire speriată peste umăr. Cei doi necunoscuţi păreau că se îndreaptă direct spre el. Când trecură pe sub locul ce lumina parcarea, dr. Richter consta­tă că cei doi erau bine îmbrăcaţi, căci purtau că­măşi curate şi cravate de mătase ceea ce-l mai linişti puţin. În orice caz, doctorul merse destul de repede, făcând un tur în jurul maşinii. Îşi scoase cheile, deschise portiera, aruncă servieta pe scaunul alăturat şi în timp ce se aşeză simţi miro­sul agreabil al pielii din maşină. Dar când să închidă portiera, o mână îl împiedică. Doctorul Richter ridică ochii spre figura calmă, fără expre­sie a unuia dintre bărbaţi care-l urmăriseră. O umbră de surâs apăru ca răspuns privirii întrebă­toare a medicului. El încercă din nou să închidă portiera, dar  celălalt se opunea ferm din exterior. — Îmi puteţi spune cât e ora? întrebă politicos bărbatul. — Bineînţeles, spuse Richter uşurat că avea o explicaţie pentru prezenţa necunoscutului. El îşi privi ceasul, dar înainte de a răspunde, se simţi tras brutal afară din maşină. Încercă să se apere, fără prea multă convingere. Mâini strân­se îl examinară violent, în încercarea lor de a găsi portofelul şi medicul simţi cum pantalonul său se deşiră. Unul dintre bărbaţi exclamă: «Eşti om de afaceri», iar celălalt adăugă: «I-ai geanta». Richter îşi dădu seama că i-au luat şi ceasul de buzunar. Totul se terminase la fel de repede cum înce­puse. Doctorul auzi paşi care se îndepărtau, apoi o portieră de maşină închizându-se şi în cele din urmă, scrâşnetul pneurilor pe ciment. Câteva se­cunde rămase nemişcat, bucuros că încă trăieşte. Îşi recupera ochelarii de pe jos, îi puse la ochi şi constată că lentila stângă era spartă. Fiind chirurg îşi analiză mai întâi starea mâinilor, chiar înainte de a se ridica. Apoi se interesă de el: cămaşa sa albă şi cravata erau murdărite, îi lipsea un nas­ture de la blazer, pantalonul era deşirat de la buzunarul drept până la genunchi. — Doamne, Dumnezeule, ce zi! spuse el cu voce scăzută pentru dânsul, gândindu-se după această agresiune, că acroşajul de dimineaţă a fost nesemnificativ. După un moment de ezitare, îşi regăsi cheile, reuşi să intre în clinică şi se întoarse în biroul său. Chemă serviciul de securitate, apoi se în­trebă dacă nu cumva trebuie să anunţe şi poliţia municipală. Însă, ideea că această întâmplare ar putea face o publicitate rea clinicii îl opri. Şi apoi ce ar putea întreprinde poliţia? Tot gândindu-se ce e mai bine să facă, telefonă soţiei pentru a anunţa că va ajunge acasă puţin mai târziu. Apoi merse la toaletă pentru a se privi în oglindă. Avea o zgârietură pe obrazul drept, determinată de impactul pielii cu parcela de pietriş din garaj. Se tamponă uşor cu un antiseptic în timp ce se gândea la ce ar putea spune despre agresorii săi. Avusese puţin mai mult de o sută de dolari în portofel, toate cărţile de credit şi actele, printre care şi legitimaţia sa de medic al statului californian. Dar, totuşi, cel mai mult regreta ceasul, un cadou de la soţia sa. Oricum, ar fi putut să-l în­locuiască cu altul, îşi spuse. În acest moment auzi un ciocănit în uşa cabinetului. Omul din serviciul securităţii se scuză. O ase­menea situaţie nu se mai întâmplase şi regreta profund că nu s-a aflat acolo pentru a-l proteja pe medic. Îi spuse doctorului Richter că în urmă cu jumătate de oră inspectase garajul şi totul părea a fi în regulă. Richter îl asigură că nu are ce să-i re­proşeze. Singura problemă care-l neliniştea era aceea de a lua toate măsurile pentru ca un astfel de incident să nu se mai repete. Apoi medicul îi explică de ce nu a implicat şi poliţia în toată afa­cerea asta. Ziua următoare, Richter nu s-a simţit prea bine, dar a pus aceste simptome pe seama şocului din parcarea spitalului şi pe faptul că nu a dormit prea bine în timpul nopţii. La ora cinci şi jumătate se simţea, însă, atât de rău încât a trebuit să-şi anuleze întâlnirea pe care o avea cu amanta sa, o secretară de la serviciul de arhive medicale. În cele din urmă se duse totuşi la ea, dar nu stătu prea mult. Se întoarse acasă, îşi petrecu noaptea în patul său, întorcându-se de pe o parte pe alta, fără a reuşi să doarmă. A doua zi, doctorul Richter era într-adevăr bol­nav. Deşi stinse veioza de lângă pat, îşi simţea capul gol şi avea ameţeli. Încercă să nu se gândească la muşcătura maimuţei, nici la bol­navul de SIDA care-i tuşise în faţă. Ştia prea bine că SIDA nu se transmite prin contacte atât de uşoare: ceea ce-l neliniştea era eventualitatea unei complicate şi complexe infecţii. La ora trei şi jumătate avu un frison şi început de dureri de cap, la fel de groaznice ca o migrenă. Din cauza puternicei febre care-l cuprinse îşi anulă toate întâlnirile de după-amiază şi plecă de la clinică. În acel moment era mai mult decât sigur că avea gripă. Când ajunse acasă, fu suficientă o privire a soţiei sale care văzându-l atât de palid şi cu ochii înroşiţi îl trimise în pat. La orele opt se simţea atât de rău şi capul îl durea îngrozitor încât luă un analgezic. La orele nouă, acuză violente crampe de stomac şi diaree. Soţia sa, extrem de speriată dori să-l cheme pe doctorul Navarre, dar Richter îi spuse că nu e chiar atât de grav, că totul se va aranja. Mai luă un comprimat şi reuşi să doarmă puţin. La orele patru dimineaţa se trezi şi se târî până în baie unde vomă sânge. Înspăimântată, soţia sa chemă ambulanţa care-l transportă la clinică. El nu mai protestă. Nu mai avea putere. Şi oricum ştia că niciodată în viaţa sa până acum nu mai fusese atât de bolnav.     Capitolul 1   20 ianuarie 1986 Erau câteva aspecte care o deranjau pe Marissa Blumenthal. Nu ştia dacă aceasta se datora unor cauze interne sau unor schimbări survenite în exterior, dar oricum îşi dădea seama că este incapabilă să se concentreze. Îşi ridică ochii de pe cartea ţinută pe genunchi şi constată că lumina palidă a iernii de dincolo de fereastră deveni neagră ca cerneala. Îşi privi ceasul: era aproape şapte. Murmură: — Doamne, ce repede s-a înserat! O expresie care îi aminti de copilărie. De mai multe ore stătea cufundată într-un fotoliu acoperit cu vinilin dintr-un colţ al bibliotecii CDC — Centrul pentru Controlul Bolilor din Atlanta. Avea o întâlnire deseară şi trebuia să fie acasă în jur de şase şi jumătate. Îşi duse manualul greu de virologie scris de Field în raftul cu rezervări, încordându-şi muşchii care o dureau din cauza joggingului. Ea alergase dimineaţă, dar numai 4 kilometri în loc de 6 cum făcea de obicei. — Doriţi o mână de ajutor pentru a pune pe eta­jeră această carte enormă? o întrebă, foarte ma­tern, doamna Campbell, bibliotecara, în timp ce-şi încheia veşnica sa jachetă tricotată. Într-adevăr, nu era prea cald în acea bibliotecă. Şi ca de obicei, era ceva adevăr în comentariul doamnei Campbell. Manualul de virologie cântărea mai bine de 4 sau 5 kilograme şi cred că asta reprezenta a zecea parte din greutatea Marissei. Ea măsura doar un metru şi cinzeci şi cinci de centimetri înălţime. Cu tocuri, era adevărat. Pen­tru a pune cartea la loc ea fu nevoită să-şi ia un mic elan. — Da, aş avea nevoie de ajutor să pun la loc această vechitură, spuse Marissa, mai mult pen­tru a evita să nu-mi cadă în cap. Doamna Campbell schiţă un surâs discret. Era cordială şi prietenoasă, ca de altfel tot personalul de la CDC. Marissa, pe de altă parte, se simţea aici mai curând ca la facultate decât ca într-un organism al administraţiei federale unde lucra din 1973. Întâlnise peste tot o atmosferă de conştiin­ciozitate profesională şi de încredere mutuală. Ziua secretarelor şi a personalului de serviciu se termina la ora 4.30, dar cadrele medicale rămâneau întotdeauna mai târziu, lucrând uneori până în zorii zilei. Toţi credeau în munca pe care o desfăşurau. Biblioteca era într-adevăr foarte mică. Jumă­tate din cărţi şi reviste erau îngrămădite la întâmplare pe rafturi, aşezate ici şi colo. Din acest punct de vedere, CDC, un organism al Sănătăţii publice depinzând de administraţia federală, era obligat să se limiteze la bugetul redus. Şi Marissa, în timp ce părăsea clădirea, con­stată o dată în plus că locul acesta era de fapt o rotiţă din marele angrenaj al administraţiei fede­rale. Holurile erau toate vopsite în acel verde pal ca peste tot în clădirile administraţiei şi parchetul era acoperit cu o mochetă de vinilin gri foarte uzată în mijloc. Lângă ascensor inevitabilul portret al lui Roland Reagan surâdea. Imediat sub tablou cineva scrisese: «Dacă nu sunteţi mulţumiţi de bugetul pe acest an, aşteptaţi anul viitor!». Marissa urcă un etaj. Biroul ei — un nume ce, bineînţeles, flata mica debara — se afla deasupra bibliotecii. Era o cămăruţă fără fereastră care un timp servise ca dulap în perete. Între zidurile din piatră vopsite în culori ţipătoare se găsea totuşi loc pentru un birou din metal, un dulăpior pentru acte şi un scaun comod cu rotile. Oricum Marissa avusese noroc să obţină acest spaţiu, căci în centru era o adevărată dispută pentru orice loc. În orice caz, dincolo de aceste handicapuri, Marissa era mulţumită că lucrează la CDC. De-a lungul anilor, Centrul oferise servicii uimitoare medicinii, nu numai în Statele Unite, ci şi în stră­inătate. Ea îşi aminti, de asemenea, modul în care Centrul rezolvase, acum câţiva ani, misterul bolii Legionarilor. Şi erau sute de alte exemple de acest gen de la crearea acestui organism în 1942 sub forma de L'Office of Malaria Control — Serviciul de Control al Malariei — destinat înlătu­rării acestei boli în America de Sud. În 1946 a fost rebotezat Comunicable Disease Centre — Centrul Bolilor Transmisibile — şi s-au înfiinţat atunci o serie de noi laboratoare pentru studiul diferenţiat al bacteriilor, ciupercilor, paraziţilor, viruşilor. Anul următor a mai fost creat un labora­tor pentru zoonaze, boli ale animalelor transmisi­bile la om cum ar fi ciuma, turbarea şi antraxul. în 1970, Centrul îşi schimbă din nou numele deve­nind de această dată Center for Disease Control — Centrul pentru Controlul Bolilor. În timp ce-şi aranja formularele în servieta dată de administraţie, ea se gândi la succesele trecute ale CDC. O istorie care o incitase de la început. După ce îşi termină anul de stagiu la un internat de pediatrie din Boston, ea îşi depuse candidatu­ra şi fu acceptată la Epidemiology Intelligence Service (EIS) — Serviciul de investigaţii epidemiologice, unde lucră doi ani de zile ca «ancheta­toare». Fusese, de fapt, un fel de post de «de­tectiv» medical. Trei săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, ea termină un curs elementar care era destinat să o pregătească pentru noul ei rol. Urmă şi nişte cursuri despre administraţia Sănătăţii publice, despre statisticile biologice şi epidemiologice, adică studiul şi controlul sănătăţii şi al bolilor pe un anumit eşantion de oameni. Un surâs dezamăgit apăru pe faţa Marissei în timp ce-şi îmbrăcă mantoul bleu marine. Ea ur­mase un curs elementar, fără îndoială, în timpul studiilor medicale, dar oricum se simţea absolut incompetentă pentru a face faţă unui real caz de urgenţă. Dacă ar fi trimisă în misiune pe teren, ar trebui să facă multă pregătire înainte de a pleca. Era una să ştii să faci o sinteză coerentă a di­verselor cazuri a unei maladii pentru a-i determi­na cauzele, procesul de transmitere şi contami­nare, şi era altceva, extrem de diferit, să combaţi o adevărată epidemie ce afectează persoane reale. Problema care se punea era deci nu «dacă», ci, «când». Marissa îşi luă servieta, stinse lumina şi stră­bătu culoarul spre lift. Ea urmase cursul elemen­tar de epidemiologie împreună cu alţi 48 de medici, bărbaţi şi femei, care la fel ca dânsa aveau ceva experienţă la activ. Printre cei prezenţi la curs se mai număraseră însă şi câţiva microbiologi, câteva infirmiere şi chiar un dentist. Ea se întrebă acum dacă toţi au trecut prin aceeaşi criză de conştiinţă. Între medici nu se vorbeşte, în general, de aşa ceva. Este împotriva «imaginii de marcă». La sfârşitul cursului ea a fost distribuită în de­partamentul de virologie, la serviciul specializat în agenţi patogeni. Fu extrem de încântată de această situaţie şi mai ales de faptul că reuşise prima în promoţia sa. Dar Marissa nu avea prea multe cunoştinţe în virologie, de aceea o mare parte din timp şi-l petrecea la bibliotecă. Ea îşi dorise mult să lucreze în acest departament pen­tru că epidemia SIDA avansa virologia în prim planul cercetării medicale. Până în prezent, spe­cialiştii acestui domeniu fuseseră mereu vioara a doua, în spatele bacteriologiei. Acum, însă, în virologie se desfăşurau cele mai interesante eve­nimente şi Marissa dorea din tot sufletul să par­ticipe la asta. Ajunsă în faţa ascensorului, Marissa salută grupul de persoane care aşteptau sosirea liftului. Pe unii dintre cei de faţă îi cunoştea, dar aceştia erau în general cei care lucrau la departamentul de virologie şi al căror birou administrativ era la capătul culoarului pe acelaşi palier cu unicul ei oficiu. Pe majoritatea nu se străduise să-i cu­noască, însă unii dintre ei o recunoscuseră şi o salutară. Ea tocmai trecuse printr-o criză de în­credere în propria sa competenţă profesională, dar acum îşi dădu seama că majoritatea colegilor o apreciau şi o stimau. Marissa, ajungând la parter, îşi trecu semnătura în dreptul numelui tipărit în registru, o obligaţie pentru toate cadrele ce rămâneau în instituţie mai târziu de ora cinci şi apoi se îndreptă spre par­care. Chiar dacă era iarnă, aceasta nu se com­para deloc cu ceea ce îndurase la Boston, în Massachusetts, timp de patru ani şi de aceea nu se grăbi să-şi încheie paltonul. Maşina sa, o Honda Prélude tip sport, era acolo unde o lăsase dimineaţă, la fel de prăfuită, cuminte şi neglijată. Maşina purta încă numărul de Massachusetts. Schimbarea acestuia era unul din numeroasele mici probleme ale Marissei pentru care nu avea niciodată timp. Locuinţa în care Marissa stătea cu chirie era aproape de CDC. Spaţiul din jurul Centrului era dominat de Universitatea Emory, care donase o parte din terenul ei administraţiei federale, la începutul anilor patruzeci. Numeroase cartiere rezidenţiale agreabile înconjurau universitatea, însă Marissa alesese o locuinţă în vechiul cartier Druid Hills. Casa aparţinea unui cuplu care trebui să plece în Africa, la Mali, în cadrul unui vast pro­gram de controlare a naşterilor. Marissa ajunse pe Peachtree Street. Trecu prin faţa casei şi viră la stânga. Era o construcţie unică din lemn cu un singur etaj, foarte bine întreţinută, la fel şi grădina din jur. Stilul locuinţei era greu de definit, cu excepţia celor două co­loane greceşti de la intrare. Toate ferestrele aveau jaluzele din lemn, fiecare cu o gaură în mijloc în formă de inimă. Într-o scrisoare trimisă părinţilor, Marissa le scrise despre aceste fere­stre ca de nişte adevărate bibelouri. Din strada unde ajunse, viră la stânga şi apoi încă o dată luă stânga. Casa era situată pe un teren ce se întindea până în stradă, de aceea pentru a putea ajunge la garaj, ea trebui să intre prin spate. Era o alee în faţa casei, care nu avea nici o legătură cu aleea din spate şi nici cu gara­jul. Înainte, cele două alei se intersectaseră, dar cineva construise apoi un teren de tenis în acel loc şi acum aleile erau separate. Deoarece trebuia să mai iasă în acea seară, Marissa nu parcă maşina în garaj. Făcu pur şi simplu un semi-tur după care merse un pic cu spatele. În timp ce urcă pe peronul din spate, o întâmpină cockerul, un cadou primit de la una din colegele cu care lucrase la internatul de pedi­atrie. Câinele părea că abia aştepta să-i spună «bună seara». Marissa nu se gândise niciodată să-şi cumpere un câine, dar în urmă cu şase luni o lungă relaţie care spera să se soldeze cu o căsătorie luă sfârşit. Roger Schulman, fostul ei logodnic era un tânăr medic neurochirurg care lucra la Spitalul Principal din Massachusetts. El o anunţase deodată că a acceptat să-şi continue studiile la o uni­versitate din California, în Los Angeles şi că doreşte să plece acolo singur. Până în acea clipă ei se înţeleseseră că Marissa va merge cu Roger oriunde se va hotărî el să-şi continue studiile. Marissa ceruse deja un post de medic la San Francisco sau la Houston. Roger nu spuse nimic însă de plecarea la Los Angeles. Marissa era ultimul din cei patru copii ai fami­liei. Mai avea trei fraţi şi un tată de meserie neu­rochirurg, care întotdeauna fusese rece şi autori­tar. Ea nu avusese niciodată prea multă încre­dere în dânsa şi ruptura cu Roger o duruse atât de mult, încât îi era groază în fiecare dimineaţă să se mai ducă la spital. Din cauza depresiei profunde pe care o traversa, Nancy, prietena ei, îi oferi câinele. La început Marissa era într-adevăr ener­vată de această situaţie, însă Taffy — micuţul ani­mal care purta nume pe zgarda din jurul gâtului — reuşi să cucerească inima Marissei, şi întocmai cum prevăzuse Nancy, câinele o ajută să se gândească şi la alte lucruri în afară de necazul ei. Acum Marissa era nebună după Taffy, căci el ţinea «viaţa» sub acoperişul ei: îl iubea şi la rândul său câinele îi întorcea dragostea. De când lucra la CDC, Marissa se gândi cu îngrijorare la ce se va întâmpla dacă ea va fi trimisă în misiune. Problema o preocupă mult timp până în ziua în care familia Judson, vecinii săi din dreapta se în­drăgostiră pur şi simplu de micuţul câine şi îi propuseră să-l lase pe Taffy în grija lor cât timp ea va fi plecată. Era într-adevăr minunat. În timp ce-şi controla corespondenţa îl lăsă pe Taffy să-şi consume surplusul de energie în fuga sa spre bradul din faţa casei. Familia Judson nu uita niciodată să-l scoată afară la prânz. Dar apoi, până la întoarcerea Marissei, seara, el trebuia să stea liniştit în bucătărie, ceea ce era prea mult pentru un căţeluş zburdalnic de numai opt luni. Din păcate, Marissa trebui să pună capăt zbenguielii lui Taffy. Era deja şapte şi la opt era aştep­tată la cină. Ralph Hempston era un oftalmolog re­numit, care o invitase de mai multe ori în oraş şi chiar dacă nu reuşi s-o facă să-l uite pe Roger, ea aprecia inteligenţa sa precum şi plăcerea lui când ea accepta vreo invitaţie la cină, la teatru sau la vreun concert. Marissa constată cu încântare că niciodată el nu contase să împingă lu­crurile mai departe de atât. Astă-seară era prima dată când o invită acasă la el şi ţinu să-i preci­zeze că este vorba de o adevărată serată şi nu de o întâlnire tête-à-tête. El părea că lasă această relaţie să-şi urmeze cursul ei normal, şi Marissa îi era într-adevăr re­cunoscătoare, chiar dacă diferenţa de vârstă din­tre ei era de douăzeci de ani: ea avea treizeci de ani, iar el cinzeci. În mod paradoxal, celălalt bărbat cu care Marissa mai ieşise de câteva ori de când venise în Atlanta era cu patru ani mai tânăr ca ea. Tad Shockley, doctor în microbiologie, lucra la acelaşi servici ca şi Marissa. El se îndrăgostise la prima vedere din clipa în care o zări în cafenea, chiar în prima săptămână de când fusese angajată la Centru. Tad era total opus lui Ralph Hempston; plin de o mulţime de complexe, el nu reuşi până în prezent să-i propună Marissei decât o seară la cinema. Ei petrecuseră în total vreo cinci sau şase seri şi din fericire, nu încercase să profite de avantajele sale. Marissa făcu un duş rapid, se uscă şi îşi retuşă machiajul aproape automat. În grabă îşi inspectă garderoba, încercând apoi câteva toalete. Nu era înnebunită după modă, dar îi plăcea să fie bine îmbrăcată. Alese, în cele din urmă, o fustă de mătase şi un jerseu, cadou de Crăciun. Jerseul îi ajungea până la jumătatea coapsei şi asta îi dă­dea impresia că o face să pară mai înaltă. Îşi luă apoi o pereche de pantofi negri cu toc foarte înalt şi se privise în oglindă din cap până în picioare. Din cauza taliei sale mici, Marissa nu era prea încântată de fizicul ei. Avea o faţă cu trăsături fine, iar tatăl său îi spusese cu mult timp în urmă că nu era frumoasă, ci «fermecătoare». Ochii ei căprui erau străjuiţi de gene foarte dese, iar părul ondu­lat şi des era un şaten luminos, cu reflexe aurii. Purta aceeaşi coafură în ultimii şase ani; părul ondulat căzut pe umeri şi strâns la spate cu o agrafă ca o carapace de broască ţestoasă. Locuinţa lui Ralph era la o distanţă de cinci minute mers cu maşina, însă casa sa se afla în­tr-un cartier mult mai elegant. Vila lui era foarte mare şi avea spaţii verzi extrem de bine îngrijite. Casa lui Ralph era situată pe un teren vast, iar legătura cu strada se făcea printr-o alee cu o curbă elegant mărginită cu azalee şi rododen­droni. Ralph îi spuse că ar trebui să le vadă pen­tru a le crede. Construcţia era în stil victorian, cu două etaje şi având un turn octogonal ce domina unghiul drept al faţadei. O verandă mare, cu ornamente, înce­pea de la turn şi se întindea pe toată faţada până la peretele care cotea spre stânga. Deasupra porţii principale cu două uşi automate şi sprijinindu-se pe înălţimea verandei, se întindea un bal­con circular, prevăzut cu un acoperiş la fel ca cel al turnului. Ferestrele luminate dădeau, de departe, un aer de sărbătoare casei. Marissa viră spre stânga aşa cum îi indicase Ralph. Crezuse că va întârzia pu­ţin, dar constată că sosise prima. Trecând prin faţa casei, privi scara de incendiu care cobora de la etajul al doilea. Ea o remar­case din seara în care Ralph se opri pentru a-şi căuta avertizorul de alarmă pe care-l uitase. El îi explică cum foştii proprietari oferiseră camerele de sus personalului de serviciu şi serviciul de securitate al municipiului îi obligase să constru­iască acea scară de incendiu. Oricum culoarea neagră a metalului contrastă în mod bizar cu  lemnul vopsit în alb. Marissa parcă în faţa garajului, a cărui verandă semăna cu cea a casei. Ea deschise poarta din spate şi observă o aripă atât de modernă cum nu văzuse în faţa casei. Privind prin fereastră îşi dădu seama că aceasta era aferentă bucătăriei. Părea că nimeni nu o aştepta. Ea renunţă să în­cerce să vadă dacă poarta era deschisă şi întorcându-se la intrarea principală, sună. Ralph îi deschise imediat: — Îţi mulţumesc că ai sosit la timp, spuse el în timp ce o ajuta să-şi scoată paltonul. — La timp? aveam impresia că sunt în întârziere. — Ah, nu, spuse Ralph. Ceilalţi invitaţi nu vin mai devreme de opt şi jumătate. El îi agăţă paltonul în garderoba de la intrare. Marissa fu surprinsă să-l găsească pe Ralph în smoking. Ea ştia că este un bărbat frumos, dar eleganţa lui o frapa. — Sper că m-am îmbrăcat destul de corespun­zător, îi zise ea. Nu mi-aţi spus că va fi o serată atât de elegantă. — Sunteţi minunată ca de obicei. Eu am însă un pretext rezonabil de a purta smokingul în seara asta. Veniţi să vă arăt un pic casa. Marissa îl urmă gândindu-se, ca de obicei, că el reprezenta tipul de medic ideal: solid, cu o figură simpatică şi cu tâmplele grizonate. Intrară într-un salon mic. Decorul era agreabil însă în cameră se simţea răcoarea nopţii. O subretă, îmbrăcată în alb şi negru, prepara băuturile. — Să începem de aici. Băuturile sunt pregătite la barul din salon, spuse Ralph. El deschise apoi o uşă dublă culisantă şi intrară în living. Şi aici se găsea un bar, în partea stângă, unde un bărbat tânăr cu vestă roşie ştergea paha­rele cu o bucată de mătase. Imediat după salon, în spatele unei arcade era sala de ceremonii. Marissa constată că masa era pusă pentru mai puţin de douăsprezece per­soane. Ea traversă sala de ceremonii în spatele lui Ralph şi ajunse într-o aripă nouă, unde se găsea încă un salon uriaş şi o bucătărie mare, modernă. Cina era pregătită de trei sau patru persoane. După ce se convinse că totul merge bine, Ralph o conduse pe Marissa în salon şi spuse că-i ceruse să vină mai devreme decât ceilalţi in­vitaţi pentru că spera ca ea să accepte să joace rolul de stăpână a casei. Puţin surprinsă, căci de fapt nu ieşiseră împreună decât de cinci sau şase ori, Marissa acceptă. Soneria sună; erau primii invitaţi. Din păcate, Marissa nu avea memoria numelor. Dar cu toate acestea îşi aminti de un anume doctor Hayward şi de soţia sa care avea un uimitor păr grizonat. Şi apoi de un doctor Jackson şi de doamna aces­tuia care purta un diamant mare cât o minge de golf. Apoi singurele nume pe care şi le mai amintea erau cele ale doctorului Sandberg şi soţiei sale, ambii psihiatri de profesie. Marissa, care se forţa să întreţină conversaţia, se simţea puţin eclipsată de blănurile scumpe şi bijuteriile costisitoare. Aceşti oameni nu erau neînsemnaţi medici de cartier. Când toată lumea se afla în picioare, în living, cu câte un pahar în mână, la uşă mai sună cineva. Ralph nu era de faţă. Marissa fu nevoită să deschidă şi spre mare ei surpriză îl recunoscu pe doctorul Dubchek, şeful ei de la Serviciul special de patologie din cadrul departamentului de virologie. — Bună seara, doctor Blumenthal, îi spuse Dubchek amabil, fără nici cea mai vagă umbră de surpriză. Marissa era în schimb extrem de tulburată. Nu se aşteptase să fie invitaţi medici de la CDC. Dubchek dădu mantoul cameristei. Purta un cos­tum bleu-marine după cea mai bună modă itali­ană. Era un bărbat seducător, cu ochii săi negri ce sclipeau de inteligenţă şi faţa sa brăzdată, cu trăsături aristocratice. Îşi trecu mâna prin păr şi spuse surâzător: — Pe curând! Marissa îi întoarse zâmbetul şi se întoarse în sala mare plină de lume. — Barul este acolo, îi spuse ea. — Şi Ralph unde este? — În mod sigur în bucătărie, zise Marissa. Dubchek se îndepărtă, în timp ce soneria se auzi din nou. Şi de această dată Marissa rămase stupefiată. Era Tad Shockley! — Marissa! exclamă Tad la fel de surprins ca şi ea. Marissa îşi reveni repede în fire şi îi făcu loc să intre. Apoi, în timp ce-i lua paltonul, îl întrebă: — De unde îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Doar din simple întâlniri. Am fost într-adevăr surprins când am primit această invitaţie. Dar ţinând cont de banii puţini pe care-i câştig — spuse el zâmbind, nu puteam scăpa o cină ca asta. — Ştii că şi Dubchek este aici? întrebă Marissa cu un ton aproape acuzator. — Nu, spuse Tad. Dar ce importanţă are? El privi spre sala de ceremonii, apoi spre volu­minoasa scară interioară: — O casă într-adevăr magnifică. Marissa surâse şi ea. Tad cu părul său blond tăiat scurt şi cu tenul său luminos părea prea tânăr pentru a fi doctor. Purta un sacou de catifea raiată, o cravată din lână şi un pantalon de flanelă gri uzat. — Tu de când îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Este un prieten, nimic mai mult, spuse cu un ton evaziv Marissa, în timp ce-i făcea semn lui Tad să intre în salon pentru a servi un pahar. Când toţi invitaţii sosiră, Marissa putu să se îndepărteze de uşa de la intrare. La bar, îşi luă un pahar de vin alb şi căută pe cineva cu care să închege o discuţie. Înainte de anunţul cinei, ea pălăvrăgi cu doctorul Sandberg, cu doctorul şi doamna Jackson. — Bine ai venit la Atlanta, tânăro! îi spuse doctor Sandberg. — Vă mulţumesc, zise Marissa în timp ce încer­ca să-şi ia ochii de la inelul doamnei Jackson. — Cum aţi ajuns la CDC? o întrebă doctorul Jackson. Avea vocea gravă şi sonoră. Nu prea semăna el cu Charlton Heston, dar avea toate calităţile să joace în Ben Hur. Marissa privi ochii săi de un albastru profund şi se gândi cum ar putea răspunde la o întrebare, aparent sinceră. Ea nu se putea apuca să-i po­vestească despre fuga la Los Angeles a fostului ei amant şi nici de faptul că avea nevoie să-şi schimbe modul de viaţă; acestea nu erau genul de motivaţii la care se aşteptau cei de la CDC. — Întotdeauna m-a interesat domeniul sănătăţii publice, îi spuse ea. Era şi puţină minciună în ceea ce afirmase. — Mereu m-au pasionat poveştile despre mis­terul în medicină, adăugă ea. Surâse. Ceea ce tocmai spusese, era de fapt adevărat: — Şi apoi începusem să mă satur de nasuri care curgeau şi de urechi astupate. — Aţi făcut studii de pediatrie. Nu era o întrebare, ci o afirmaţie. — Da, am lucrat la spitalul pentru copii din Boston, zise Marissa. În general nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu psihiatri, şi asta pentru că nu se putea împie­dica să se întrebe dacă ei cunosc mai bine decât ea propriile-i motivaţii, una din cauzele pentru care ea alesese medicina a fost şi aceea de a rivaliza cu fraţii ei în relaţia cu tatăl lor. — Vă place medicina clinică? o întrebă doctor Jackson. În ce priveşte activitatea practică v-aţi gândit să vă implicaţi? — Bineînţeles, spuse Marissa. — Cum? întrebă din nou doctorul Jackson fără a-şi da seama că o încurca din ce în ce mai mult. Credeţi că vă veţi descurca şi cu munca la cabi­net şi cu cea de la clinică? — Cina e servită, se auzi vocea lui Ralph dea­supra tuturor conversaţiilor din salon. Marissa se simţi salvată, mai ales că doctor Jackson şi doctor Sandberg începură să-şi caute nevestele. Pentru câteva clipe, ea avusese im­presia că fusese supusă unui interogatoriu. În sala de ceremonii, Marissa descoperi că Ralph era aşezat la un capăt al mesei, iar ea la celălalt. În dreapta ei se afla doctor Jackson, ca­re uită, din fericire, întrebările pe care i le pusese în legătură cu medicina clinică. În stânga ei se găsea doctor Hayward cu părul său grizonat. În timpul cinei, Marissa îşi dădea seama din ce în ce mai mult că stătea la masă cu crema medicinei din Atlanta; cei de faţă nu erau doar medici ci şi nişte oameni grozav de bogaţi, singurele excepţii se numeau Cyrill Dubchek, Tad şi bineîn­ţeles dânsa. După mai multe pahare de vin bun, Marissa se regăsi mai elocventă ca de obicei, dar în acelaşi timp se simţi şi puţin jenată când constată că toată lumea de la masă asculta povestea copilăriei ei în Virginia. Cu un surâs uşor ea se hotărî, totuşi să tacă şi bine făcu, întrucât conversaţia se orien­ta spre cauza medicinii americane şi a stringentei probleme a asigurării medicale, care într-un fel submina bazele medicinii particulare. Gândindu-se la blănurile şi bijuteriile doamnelor prezente, Marissa îşi spuse că persoanele de fa­ţă nu vor suferi prea mult de pe urma unei atare schimbări de situaţii. — Ce se va întâmpla cu CDC? îl întrebă doctor Hayward pe Cyrill, aşezat în faţa sa. Aveţi şi voi probleme bugetare? Cyrill schiţă o grimasă cinică care-i evidenţiară cele două riduri profunde de pe obraji: — Trebuie să ne batem în fiecare an foarte tare cu cei de la Serviciul Bugetar şi cu Comisia de Finanţare a Camerei. De altfel, am pierdut deja o sută de posturi din cauza restructurării creditelor. Doctorul Jackson tuşi uşor şi întrebă: — Şi dacă am avea din nou o gravă epidemie de gripă ca cea din 1917-1919? Dacă serviciul vostru ar fi chemat la datorie, aţi avea efectivul necesar? Cyrill Dubchek ridică din umeri: — Asta depinde de situaţie. Dacă nu există mutaţii la nivelul genelor şi dacă putem crea uşor o cultură de probă, putem, destul de rapid, să găsim un vaccin eficace. Cât timp am avea ne­voie n-aş putea să vă spun. Tu ce spui Tad? — Ştiu şi eu, o lună, o lună şi ceva, spuse Tad. Dar asta dacă avem nevoie. Iar apoi e nevoie de mult timp pentru a produce suficient vaccin astfel încât intervenţia noastră să fie eficace. — Asta îmi aminteşte de eşecul în legătură cu gripa de porc, de acum câţiva ani, interveni doc­torul Hayward. — Dar n-a fost vina Centrului, spuse Cyrill apărându-se. Nu am avut nici o îndoială în legătură cu agentul apărut la Fort Dix. Dar oricum asta a rămas un mister. Nici până acum nu ştiu de ce nu s-a răspândit acea maladie, despre care nimeni nu ştie mare lucru. Marissa simţi o mână pe umărul său. Se în­toarse: era subreta îmbrăcată în alb şi negru. — Doctor Blumenthal? murmură ea. — Da. — Sunteţi chemată la telefon. Marissa privi spre Ralph, aşezat tocmai în celălalt capăt al mesei, dar el vorbea cu doamna Jackson. Se scuză şi urmă servitoarea până în bucătărie. Se simţi acum aşa cum se simţise în noaptea când prima dată fu chemată să intervină ca internist. Era sigură că cei care sunaseră erau de la CDC. În acea seară trebuia să fie de servi­ciu şi lăsase la poartă numărul de telefon al lui Ralph pentru orice eventualitate. Nimeni altcine­va nu ştia unde se află. — Dr. Blumenthal? fu întrebată de telefonista de la CDC, când Marissa răspunse la telefon. Apoi operatoarea i-l dădu pe medicul de gardă: — Felicitări, îi spuse acesta, pe un ton jovial. Am primit un anunţ de epidemie. Serviciul de Stat din California doreşte o asistare din partea CDC pentru o problemă din Los Angeles. Este vorba de o maladie necunoscută şi aparent foarte gravă care a fost declarată în renumita clinică Richter. Vi s-a făcut deja o rezervare pentru zborul Delta pe Coastă de Vest, mâine la ora unu şi zece minute. Vi s-a reţinut şi cameră la Motel Tropic. Totul pare a fi minunat. În orice caz, mult noroc. După ce puse receptorul în furcă, Marissa mai rămase un timp cu mâna pe aparat pentru a-şi  trage sufletul. Nu se simţea deloc pregătită pen­tru aşa ceva. Bieţii oameni din California au sunat la CDC în speranţa că un specialist în epi­demiologie va sosi să le rezolve problema şi când colo vor avea surpriza să o vadă pe ea, Marissa Blumenthal, o femeie de doar un metru şi cinzeci de centimetri înălţime. Ea se întoarse în sala de ceremonii pentru a se scuza şi pentru a-şi lua la revedere.

   " Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri si la a fi impușcat si , cand ma  trezeam , inca ma  mai gandeam la asta. Ai nevoie de  ceva de calibru mare  , ca un AK47 cu foc continuu: tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...                RAYMOND , 15 ani             Pacient al seciei de traumatologie             din Spitalul General din Brooklyn              New York , 1992                         Capitolul  1       - Iubeste-ma...   .  De ore intregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea il  iubea - de ore intregi. Cuibarita langa el , in timp ce  se  odihnea  inlauntrul  ei  ,  moaia  , respirand alaturi de el - o singura bataie a inimii , o iubire , o viața.                      .      <>     - Ești a  mea  pentru  totdeauna  ,  sopti el in noapte.     Era inca intuneric cand facura dragoste pentru ultima oara ; zgomotele strazii umpleau camera  , prisme de lumina venind de la masini si autobuze reflectau raze pe tavan. O inea de incheietura mainii pentru acea ultima  oara , o tragea usor in genunchi, apropiindu-si-o . gura lui era ingropata in parul ei  , cuverturile aruncate de-o parte.     - Iubeste-ma toata viața , sopti el , inainte ca buzele-i sa le gaseasca pe ale ei.      - Nu pleca , sopti si ea.     Apoi o saruta inca si  inca o data  . oprindu-se numai pentru a privi in ochii ei , pentru a ofta usor cand ea il atingea.   .  - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el usor, increindu-si ochii negri intr-un mic zambet.     ii acoperi gura , o saruta din nou , o mangaie, iși ingropa  fata intre sanii ei  , plimbandu-si limba in jurul sfarcurilor , o trase mai aproape pentru a se contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei, limbile li  se intalneau  si  se  retrageau.  Se  aseza deasupra ei , cu genunchiul intre coapsele ei , cu trupu-i greu si sarutarile mai patimase.      in timp ce  o penetra , amandoi  soptira  vorbe  neinelese   , apoi se cufundara intr-o  senzaie  de  istorie ce transcende timpul. O inea atat de strans ,  incat abia mai putea respira ; faceau dragoste atat de  intens incat , la un moment dat , ea ipa  surprinsa.  Dar cand  o facu sa jure ca-l va  iubi intotdeauna ,  indiferent  de ce se va intampla , o cuprinse o emoie  atat de  puternica , incat ramase  fara grai ; cand o  implora sa nu-l paraseasca niciodata , atingerea lui  deveni aproape sfioasa.      " O eternitate " , jura ea ; " pentru totdeauna  " ,  repeta el;" si mai departe."      Coriander ii spuse lui Danny cu umor ca tot ce  avea de facut era sa o priveasca , s-o atinga ,  sa faca  dragoste  ,  pana la pierderea  raiunii.  Glumea , . spunand ca avea de gand sa lanseze un studiu la spital  despre  cat de  obisnuit era. ca  femeile sensibile si inteligente  sa  se  limiteze  numai  la  dragostea barbailor. Avea chiar o teorie , cum  ca  sperma ar patrunde in  poriunea raionala   a  creierului... Obisnuia sa glumeasca in legatura cu asta , clar , in ultimul timp  , se  simea  deconectata de celelalte aspecte  ale vieii lui. Trebuia sa citeasca un  ziar pentru a afla daca avusese o zi buna  sau proasta ; nu avea sa-i ofere nimic cand vorbea fara noima , evitand subiectul  sau  cand  petrecea  nopi  de nesomn umbland  si fumand. Chiar in condiii normale  , nu era nimic incurajator sa te  trezesti si sa-i  gasesti barbatul imbracat ca un ho.     Dar cand se trezise in  dimineața aceea , fusese neplacut  surprinsa sa-l  vada stand  la fereastra si fumand , imbracat cu un pulover pe gat si pantaloni, ambele negre... Fața lui parea aproape suprarealista, profilandu-se in lumina roz a acelui rasarit de vara  ; ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale igarii aprinse. Ea se prefacu ca doarme si il privi pe deasupra cuverturii, intrebandu-se daca sa reinceapa discuia sau nu. Daca invațase ceva in  aceste  ultime sase luni , acel ceva era sa nu-l foreze cu nimic in legatura cu afacerea lui , de vreme ce raspunsul era intotdeauna acelasi. Spre deosebire  de afacerile ei, care prosperau fara sa ina seama  de  evoluiile economice si financiare , afacerile  lui erau legate de cele mai subtile schimbari din lume. Diferena era ca mai muli oameni aveau nevoie de indemanarea ei   profesionala decat de el  ; mult mai muli oameni erau  impuscai  si  injunghiai  decat  cei   care investeau si economiseau banii. in cele din urma , convenisera sa nu se plictiseasca reciproc cu "organe donatoare " sau cu  " societai pe aciuni ". Doar ca, - in aceasta dimineața  , regulile  nu  mai pareau sa le guverneze viața de la sine.     Mai astepta un minut  sau doua  inainte de  a incepe   discuia ,  ca si cum  abia si-ar  fi deschis ochii sa arunce o privire la ceasul de langa pat si sopti:     - E numai sase...     El nu se misca ,  desi mana ii tremura cand isi duse igara la gura.     - Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea convingator.   * Stand inca intre perne  , ea isi trecu mana prin par , apoi o intinse  spre el.     - La ce ora pleaca avionul  ?     - Nu inainte de sase asta-seara. Se intoarse cu spatele.     Era singurul barbat pe care-l iubise vreodata.     - Si-atunci , de ce te grabesti asa ? Observa ca ochii lui erau  rosii , parca  de plans  , cu cearcane negre dedesubt, ca si cand  n-ar fi dormit de luni de zile. in loc sa-i raspunda  , o intreba : '     - La ce ora trebuie sa fii la spital ?     - Nu inainte de pranz.     El era singurul barbat cu care facuse dragoste vreodata.     Formula intrebarea urmatoare cu mare seriozi- tate :     - Ai gresit, casatorindu-te cu mine ?     Danny  vorbea  intotdeauna  cu  subineles   , folosind mesaje ascunse cu dublu ineles.     - Ce intrebare mai e si asta ? il intreba ea.     - Stii  , puteai sa te marii cu altcineva , un doctor sau un diplomat.     Se indrepta spre pat.     Erau momente cand ii frangea inima.     - Destinul, spuse ea incet. Asa mi-a fost scris in stele.     - in stele , repeta el usor. Si.presupun ca oricare din inchisoarea  Puesto  Vasco  in timpul  Alianei militare1* era Vasator ; sau oricine din Auschwitz era Leu.     Ea  se apropie ,  incercand  totusi  sa  nu  se molipseasca de dispoziia lui morbida.     - Crezi ca  , dupa  toi acei  ani fara tine  , as  fi fost tampita sa nu ma marit cu tine , cand m-ai cerut in cele din urma ?     El statea  pe  marginea  patului  ,  iar  ochii  ii straluceau.     -  N-ai nevoie de  toate   aceste  probleme   , Coriander. Pentru  binele tau  , cred ca  i-ar fi mai usor fara mine.       il studie un moment si fu surprinsa de parul lui argintiu , care parea sa fi aparut recent , brazdat de acei perciuni negri ondulai pe care-i adora.     - Oricine  da  sfaturi  incepand prin  a  spune "pentru binele tau" nu spune niciodata lucruri bune.     Ea zambi.     - Si nici  acela care  incepe o  propoziie cu "apropo" nu  va  spune  nimic  bun.  Stiai asta  ? indragostiii   nu   spun   niciodata  " Apropo , imi parasesc  soia1  " , ci  " apropo ,  intre  noi totul s-a terminat".     Palavragea chiar daca avea goluri in stomac.     - Ei nu spun ," Voi sta cu tine toata viața .pentru binele tau", ci   " Te parasesc  tocmai pentru binele tau "...     Ea se intinse  sa netezeasca cateva fire din parul lui.     Era atat de serios.     - Coriander , nu...     - Ultima oara , cand  m-ai indepartat" spre binele meu ", ai disparut zece ani.     - Erai  atat de tanara  , murmura  el , dand din cap ; nu aveai decat 20 de ani...     - S-a intamplat in  cafeneaua aceea  oribila de langa universitatea din Cordoba , continua ea.     Trase tare din igara  , scoase cateva rotocoale de fum si apoi adauga :     - Nu te-am sfatuit rau atunci...    - Exista un statut pentru sfaturi bune ?    El o privi cu duiosie.    - Poate ar trebui sa existe.    - ii pare rau ca nu i-am urmat  sfatul ? intreba ea.    - imi pare  rau numai pentru tine.    - Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.    - "  te amo "2)  , raspunse  el , intorcandu-se la spaniola lui nativa.    Dar nu o linisti cu asta , nici ea nu stia de ce , poate pentru ca suna ca un " te  amo  "dinaintea unui " adios ".    - Vom rezolva noi problemele ,  spuse ea incet , intinzandu-se spre mana lui. Vom trece si prin asta, asa cum am trecut prin toate.    Ea ii atinse usor buzele cu  varful degetului , iar ochii de chihlimbar ii stralucira.    - Nu pleca in weekendul acesta si voi incerca sa gasesc pe cineva sa ma inlocuiasca la spital.    Deoarece nu-i raspunse , ea insista :    - Hai , iubitule , vom merge cu  masina pana la Coney Island si vom manca hot dogs la Nathan's...  ,  - Nu vei gasi niciodata pe cineva sa te inlocuiasca in ultimul moment in weekend.    Se intinse dupa o scrumiera si isi aprinse igara.    - Oricum  , am  o intalnire acolo cu cineva care m-ar putea scoate din incurcatura asta.    - Asta e. prima oara cand vorbesti chiar si cu  o   usoara urma de sperana in glas.     — E o chestiune de sanse...     - Ce vrei sa spui ?     - Tu  ar trebui  sa inelegi cel mai bine  ce inseamna sansa , spuse el. O sansa de 50% sa treci printr-o operaie chirurgicala dificila nu inseamna nimic. Daca  pacientul supravieuieste , sansele sunt de 100% , iar daca moare , ele sunt nule.     - Ce crezi despre situaia ta ?  -     - Cine poate sti ? Ma lupt din rasputeri si , de fiecare data cand cred ca am trecut de un obstacol, apar altele si mai mari.     - Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?     - ii voi spune tot cand vom lua legatura...     - Cand se va intampla acest lucru , voi citi despre asta in pagina financiara a ziarului" Times     - De data asta am sa-i spun tot , chiar daca nu ma va contacta.     - Cand ?     ii displacea sa-l cicaleasca.     - Cand ma voi intoarce...     - Promii ?     -Jur!     El ridica o mana.     Ea incepu  sa spuna ceva cand  observa ca el o privea insistent.    - De ce ma privesti asa ?     Se apleca si o saruta duios.     - Esti mai frumoasa decat  atunci cand  ne-am intalnit.     Ea se stramba.     - Anii plini de  griji fac ca o femeie sa fie mai interesanta.     " Quiereme para siempre no importe Io que pase ". El rosti iar aceleasi vorbe , de data aceasta cu un ton de protest :  " iubeste-ma pentru totdeauna ,  indiferent de ce se va intampla ".     ii  acoperi  mana  cu mana  ei . iar lacrimile  ii umplura  ochii.     - Bineineles  ca te voi iubi intotdeauna si nu se va intampla  nimic rau...     N-avea alta soluie daca voia  o  ultima garanie inainte ca el sa plece in weekend.     - Nu s-ar putea  intampla  nimic  rau , nu-i asa ?     Nu se poate spune ca i-a raspuns , dar nici ca a evitat raspunsul.     - Sunt atatea riscuri.     - De exemplu ?     Cateodata abia-l recunostea  pe acest barbat care a sedus-o cand avea douazeci de ani, a abandonat-o la douazeci  si unu , s-a casatorit cu  ea la treizeci si. unu si acum , la treizeci si patru  , o facea sa se simta ca si cum s-ar repeta totul.     -  Cand ma voi intoarce  ,  spuse el pe un ton plictisit, ii voi spune  tot.     Fondul muzical era cel al batailor nervoase ale inimii.     - Pot sa-i pun o intrebare ?     El dadu din cap afirmativ.     - Si daca ai pleca pur si  simplu si nu i-ar pasa de pierderi?     - Ar suferi foarte muli oameni.     - Nu esti asigurat ?     - Mi-ai pus doua intrebari.     Din nou acea preocupare serioasa.     - Prima mea obligaie e  fața de oamenii  care contribuie cu bani la cumpararea bancii, iar cea mai mare obligaie e catre deponeni.     Ceea  ce  iubea cel mai  mult la  el  era  simul decenei care-l facea sa se implice atat de mult in ceea ce era just si drept.     - Dragul  meu , ine  minte ceva. Chiar daca totul  esueaza , nu  se  va  reflecta  asupra integri- taii    si  moralitaii  tale.   Sunt numai  afaceri bancare...     - Nu inelegi , Coriander , e acelasi lucru. Eu sunt  banca  ,  fiecare debit  , datorie ,  pierdere , transfer, depunere , totul e raspunderea mea.     - E vorba de afaceri, nu  despre tine , insista ea.     - E mai mult decat afacerile ," amor mio "4, e vorba de vieile oamenilor.     - Cand e vorba de  bani,  sunt implicate si vieile lor., argumenta ea.           - Poate am fost prea ambiios , spuse el aproape numai pentru sine.     - Poate n-ar fi trebuit'sa venim niciodata la New York ,  adauga  ea incet , simindu-se vinovata si furioasa pentru toi anii aceia de neliniste , in care au suferit acolo , in Argentina.     - Poate ar fi trebuit sa-insist sa ne intoarcem la Buenos Aires.     Vocea ei deveni rugatoare.     - As fi mers oriunde cu tine.     O  privire  de  infinita tristee umbri fața  lui frumoasa.     -Aveam prea multe amintiri acolo ,in Argentina. Oricum  ,  credeam ca  vrei sa  stam  in New  York pentru cariera ta.     Ochii lui se umplura din nou de lacrimi.     - As fi facut orice ca sa fii fericita.     Unul era dornic sa mearga oriunde  ,  celalalt dispus sa faca orice , totusi persista sentimentul ca rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea din Corcloba  , cand  erau  profesor,  si  student  , incercase sa-l  convinga  sa ramana in universitate , in loc sa se indrepte spre afaceri. Nimic nu era mai patetic decat un razboi  urban fara cauza , argumenta el  , nimic  mai  trist  decat un idealist  care  nu stia incotro  sa se indrepte. Aceia  erau invinsii  care hoinareau prin paduri tropicale si intalniri ecologice la  nivel  inalt,  cu  barbi  uscaive  si   rucsacuri.     invingatorii erau  rebelii  care  au introdus tactica terorii in camerele de consiliu si banci, negociind in retorica si lozincile lor obosite salarii mari si aciuni. Ea  nu crezuse nici un moment ;, nici atunci  , nici acum. Nimic n-o putea face sa creada ca lui ii pasa de bani si putere sau de lumea corporaiilor sau  ca ar putea vreodata sa-si spuna rebel cu o cauza pierduta, atata timp  cat nu deosebea o padure tropicala de o mlastina. Ea  ii atinse fața si observa ca nici barba uscaiva nu facea parte din aceste caracteristici. Nu putea numara de cate ori pielea  barbiei se jupuise din cauza barbii lui aspre si epoase si a sarutarilor.     Cum il privea acum , parea atat de trist si nervos, incat se hotari sa-i spuna ce nu voia sa-i spuna inainte de a se intoarce din weekend.     - Sunt insarcinata , ii marturisi ea simplu  , fara nici un avertisment, aproape conciliant, apoi astepta.     in ochii lui se citira o suta  de emoii, de la soc la tristee , o incredibila bucurie  si toate acestea se incheiara cu  o imbraisare puternica si un murmur continuu :     - Mulumesc lui Dumnezeu pentru asta !  Slava Domnului!     Si, prin mintea ei trecura o suta de ganduri, de la uimire  la  nesigurana  , usurare  , pana  la  a se intreba ce-a  vrut de fapt  sa  spuna  prin  "  Slava Domnului ! " Mulumesc lui Dumnezeu pentru ce  ? Un copil sa inlocuiasca tatal...     Manuel  Rojas  1-a vazut pe Iisus. S-a intamplat  ieri , pe cand conducea chiar pe acelasi drum spre  aeroportul internaional din Acapulco. El era acolo,  statea in picioare , pe marginea drumului murdar ,  care venea dinspre Cerro el Burro , langa un indicator  pentru distane  ;  douasprezece  mile  pana   la  Chilpancingo , cincizeci pana la Acapulco. Numai ca  Iisus nu statea chiar pe marginea drumului murdar , ,mai degraba plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe  care Manuel le observase era cum picioarele Lui, in  acele sandale maro de piele , abia atingeau pamantul  si cum braele Lui erau intinse , cu palmele in sus ,  dar nu ca si cum ar fi aratat spre o masina , ci mai  degraba ca si cum El ar fi binecuvantat totul din jurul  Lui : praful , cameleonii, cactusii , chiar si antenele  de televiziune de pe acele baraci de langa sosea.     Manuel trase pe dreapta si  merse fara motor  pana la un stop. Iesind din camion  , statu acolo si se  uita fix, nu prea aproape , dar destul ca sa nu piarda   nici un amanunt. Ar fi vrut sa aiba  un aparat de fotografiat. Iisus  statea si El  acolo  ,  chiar langa indicatorul acela , mantia  Lui alba miscandu-se din cauza adierii; doar ca nu era nici o adiere. Manuel observa asta imediat. in iulie , in Cerro el Burro nu era vant, numai foarte mult soare , caldura arzatoare si praf.     Cand  Manuel se intoarse in seara  aceea de la Acapulco  , merse direct  la biserica  pentru ca  sa vorbeasca cu preotul. Parintele Ramon era destul de agitat de toate astea , chiar daca incerca sa para calm. Continua  sa-l  linisteasca pe Manuel , spunandu-i sa inceapa  cu  momentul  iniial  al viziunii  ,  sa-i povesteasca foarte rar , asa incat sa poata nota totul, intrucat  avea  nevoie  de  marturia  lui  pentru documentele oficiale. Nu avea nici o indoiala fața de cele spuse de Manuel; stia numai ca , uneori, omul devine prea  sensibil  cand  e vorba  de  credina. Manuel relata fiecare detaliu cu un calm surprinzator: cum  fusese in drum spre  aeroportul internaional Acapulco pentru a raspunde unui anun publicitar in legatura cu o slujba , prima posibilitate de a munci in cele sase  luni  in care nu fusese platit si cum totul se intamplase chiar atunci  cand era pe  punctul de a spune o rugaciune rapida pentru noroc. Manuel era stanjenit  din cale-afara sa  se roage  lui Dumnezeu pentru favoruri , dar vremurile erau dure si slujbele foarte rare. Nu putea spune ca a lucra ca ajutor la  Pelicanos Rosas in terminalul Aeromexico era ideal.  pentru ca insemna o calatorie zilnica de peste o suta  de mile ; dar ,  mai insemna  si  un venit  stabil si  garantat pentru orele suplimentare in zilele  de luni ,  cand erau zboruri charter.     Manuel spuse ca parul saten al lui Iisus ii cadea  pe umeri ; avea o barba rara si ochi atat de  blanzi si  iertatori  , totusi  atat de  ranii  si tristi in acelasi  timp. Parintele Ramon vru sa stie ce facuse Manuel  in afara de a  sta si a se zgai ca un prost. Manuel ii  spuse ca  a cazut in genunchi si a plans , iar  atunci  cand si-a ridicat privirea , Iisus parca pierise.     Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit si  special  fața de celelalte cincisprezece vedenii din  México  din ultimul an. Cea ce-l ingrijora pe parintele  Ramon era daca  Vaticanul va considera problema  atat  de  serioasa incat sa  transforme Cerro el  Burro  intr-un  mormant sfant , sau chiar sa  fie inclus pe  intinerariul Papei loan Paul al Il-lea ,  in pelerinajul  sau  din  toamna  in  America Latina.  Macar  daca  Manuel s-ar putea gandi la altceva inainte de a trimite uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau doua pentru un alt semn sau chiar o alta,viziune , orice ar  putea face incat Comitetul pentru  miracole de la Vatican sa le  acorde atenie.    Pe 3 iulie , la doua zile dupa intamplare , Manuel conducea   pe  acelasi   drum   dintre  aeroportul internaional Acapulco si Cerro  el Burro si  inca nu   se intamplase nimic deosebit. Nu ca ar fi avut vreo indoiala in legatura cu faptul ca fusese atins de un miracol. La urma urmelor , mersese mai departe si invinsese pe-cei 64  de candidat  , obinand astfel slujba la Aeromexico. Si ce daca directorul il pusese in schimbul de noapte cu același tarif cu ora  ca si pe cei din schimbul de  zi ? N-avea importana. Doua lucruri contau pentru Manuel  : avea o  slujba  și il vazuse pe Iisus.     Manuel se  gandea la noua lui slujba cand lua curba  aceea  periculoasa unde Cerro el Burro  se transforma intr-o sosea pavata , cu doua benzi, care continua pana  in  Acapulco. Ceasul lui digital nou stralucea in intuneric si arata exact ora  11:57  cand vazu explozia. Nu exista nici un dubiu in legatura cu ora  , deoarece  Manuel tocmai verificase  daca se incadreaza in timp.     Detunatura a  fost asurzitoare , sclipirile de foc deasupra  capului erau atat de  intense incat Manuel trase frana ca  sa  nu piarda  controlul masinii , lovindu-si  capul de parbriz. I-au trebuit  treizeci de secunde sau chiar mai mult pana sa traga la marginea drumului. Cu ochii intredeschisi, privi mingea de foc rostogolindu-se si luminand dealurile care inconjurau orasul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbira noaptea , franturi care pluteau spre pamant. Se auzi o  ultima detunatura  asurzitoare , apoi  cerul se limpezi, fiind luminat numai de stele  cazatoare si de  o umbra alb-cenusie de fum  , ridicandu-se din varful  unuia dintre  acele dealuri indepartate. Manuel se  inchina.     Primul lui gand a fost ca un avion exploadase in  plin zbor , asnind din cer ca una din cutiile acelea  de  tabla pe  care le folosea uneori drept inta.  Urmatorul lui gand se indrepta catre Iisus , chiar daca  era absolut sigur ca ceea ce tocmai vazuse nu era o  alta viziune. De. fapt  , se gandi la asta zece minute  bune si deveni  chiar mai  convins  ca asistase la  distragerea echipajului, cat si a aparatului. Cu numai  cateva secunde inainte de a se intampla totul vazuse  un manunchi de lumini sclipitoare venind din direcia  aeroportului.  Acum  era  intr-o dilema. Daca nu se  grabea, intarzia la munca si isi pierdea slujba inainte  chiar de a fi inceput sa lucreze. Totusi , cum putea  sa-si continue drumul fara  sa relateze ce vazuse  ?  Cea mai apropiata secie de  poliie se afla la  zece  mile  de drumul  principal  , intr-un  orasel numit  Chilpancingo.  in adancul sufletului, stia ca nu are de  ales , de vreme ce totul avea legatura cu Iisus. in  definitiv, daca n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu masina  pe acel drum  la aeroport , deoarece n-ar fi avut o  slujba. Manuel facu un targ  cu propria-i constiina.  Decise  sa  anune explozia  la secia  de poliie a  aeroportului ,  dupa ce ar fi iesit  din  schimb , ca si'  cum n-ar fi existat supravieuitori , ca si cum n-ar fi o chestiune de viața si moarte.       Aproape de ora sase dimineața , la cinci ore si ceva  de la  accident  , getul  poliiei  aeroportului internaional Acapulco declara , in sfarsit , stare de urgena. Dadu  disparut și presupus a  se fi prabusit un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul La  Guardia din New York.  Trimise un avion de cercetare  Cessna  185  , al carui echipaj raporta la intoarcere  ca ramasiele a ceea  ce parea un avion fusesera reparate direct la sud-vest de Chilpancingo , la o inalime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar, avand in vedere terenul dur ,  numai un elicopter de poliie putea sa se apropie destul de mult pentru a aprecia pagubele  si pentru a  verifica daca  avionul fusese complet distrus, neexistand supravieuitori.         Soarele rasarise cand Manuel termina schimbul, lumina  roz reflectand cladirile albe si inalte  care se insirau  de-a  lungul  plajei.   Secia  de poliie  a aeroportului internaional  Acapulco   se  gasea -la Cocos Condominius, la parter , la aproximativ doua treimi din drumul catre plaja  Caleta. Manuel trecu prin usile glisante de sticla si se opri intr-un hol de marmura neagra stralucitoare , in dreptul unui semn care arata ca secia  de poliie se afla in  spatele altor usi glisante. impinse o usa de fier forjat, se  apropie de  biroul din fața si ii spuse  poliistului de  serviciu motivul pentru care  venise.  Fu  condus  printr-un coridor  lung intr-o alta camera  unde ii   descrise capitanului de serviciu ceea ce vazuse. Ce-l descuraja in legatura cu toi aceia care-i ascultau povestea era plictiseala si o aparenta lipsa de interes. Dar , ce era si mai  rau  , nimeni nu parea  sa stie ceva despre vreun accident.     Manuel se gasi intr-o camera mica  , cu un birou sculptat dintr-un lemn de culoare inchisa , in spatele caruia se atla un scaun imbracat in maro , cu brae. Trei  scaune mai mici de  piele erau intoarse  spre birou   ,  iar  pe   perei   se   aflau  trei  tablouri reprezentand pe  Pancho Villa  , presedintele Carlos Salinas si  pe  Iisus  Hristos. Capitanul  statea pe scaunul din spatele biroului, iar pe un altul sedea un barbat care parea  sa aiba spre treizeci de ani si care purta un costum  sifonat  din matase gri.  De fapt , barbatul ar  fi putut fi mai tanar  , avand  in vedere buclele  negre ce-i  incadrau  fața  angelica cu trasaturi mici si  delicate. Pe celalalt scaun statea un barbat mai tanar , inalt si zvelt , cu trasaturi mai ascuite si par negru , netezit pe spate. Manuel incerca sa nu-i priveasca insistent. in locul mainilor  , barbatul avea' doua proteze de metal.    - in urma cu  doua nopi l-ai vazut  pe  Iisus , iar noaptea trecuta ai vazut un avion explodand pe cer.    Capitanul  se  apleca  deasupra  biroului  ,  iar ochelarii lui de aviator ii ascundeau aproape toata fața.    Manuel n-ar fi dorit sa spuna ca i-a vazut pe Iisus,   el doar voia ca ei sa stie cat de bine cunostea dramul acela , cat de des mersese pe acolo , ca vazuse alte lucruri chiar mai incredibile decat o explozie in aer.     - A fost altfel noaptea trecuta , domnule capitan, spuse Manuel cu convingere. Am vazut o bomba !     - De  ce   ai  asteptat  toata  noaptea fara  sa anuni ? intreba omul cu fața angelica.     Cand vorbea spaniola , avea un accent mai slab fața de cum ar vorbi un mexican , desi tonul lui era arogant.     - M-am temut ca , daca ma opresc , voi intarzia la lucru , domnule. Era prima noapte in  care aveam de lucru.     - Si n-ai vorbit nimanui despre asta la lucru ?     Vorbise barbatul cu carligele de metal. Din nou , accentul hu era mexican ;  era  mai slab decat  al celuilalt barbat , desi tonul  cu care vorbea  nu era deloc arogant , ci aproape inelegator.     - Ma tem  sa nu creada ca am inventat totul.     - intr-adevar ? intreba capitanul zambind. Poate ai baut prea multa tequila ?     Manuel se simi insultat.     - Jur , domnule capitan , nu bausem. Mergeam cu masina si am vazut un avion explodand din senin - zdrang !     isi indesa un pumn in cealalta palma.     - Am vazut cu ochii mei.     Capitanul se lasa pe sapatarul scaunului.     - Nu  s-a raportat nici un accident sau explozie noaptea trecuta , spuse el simplu.     Chiar atunci se deschise usa si un barbat intra in camera.  indesat si  complet chel  , semana cu  Mr. Clean. Arunca  o  privire scurta imprejur , intoarse capul spre  civilul  cu fața angelica si-i sopti ceva la ureche , apoi se aseza in fața lui Manuel.     - Poate te-a inspirat apropiata vizita a Papei Ioan Paul ? intreba el.     Toi rasera.     - Nu  , domnule  ,  sopti Manuel plecandu-si capul.     Urma  un  moment de tacere  , timp  in care capitanul parea sa se gandeasca la aceasta situaie  ; potrivindu-si   ochelarii pe nas, mai cerceta  niste hartii, apoi ridica usor din umeri si privi in  sus.     - Vreau sa-i mulumesc  ca ai venit  , dar mi-e teama ca  nu   putem  face  nimic  in  legatura  cu avioanele fantoma care explodeaza.     Se ridica.     — Sau cu viziunile.     Se plimba in jurul biroului.     - Poi pleca , zise el. Haide , poi sa pleci.     Manuel se  ridica incet ,  zgariind  podeaua cu scaunul.     - Si daca e un miracol , incepu  el usor si exista supravieuitori ?     - Nu  exista  miracole  , Manuel , zise simplu                                                       / capitanul, asta e toata chestiunea , nu exista nici un fel de miracole.     isi indrepta privirea catre ceilali.     - Si nu s-a prabușit  nici  un avion  ,  adauga barbatul chel.     Manuel vru sa-i intrebe cum puteau fi atat de siguri de ceva, atata vreme cat nu fusesera acolo si nu vazusera , dar nu spuse  nimic.     - Ceea ce probabil ai crezut ca ai vazut era o stea cazatoare sau  o scanteie  de fulger ,  isi  dadu  cu parerea cel cu fața angelica si zambi.     Totusi  , Manuel nu raspunse nimic  , ci isi studie numai pantofii.     - Poate  ai vrut sa-i  impresionezi seful sa te mute in schimbul de zi , sugera barbatul chel. Ochii lui negri straluceau sub sprancenele spane.     Capitanul inu usa deschisa.     - Daca te grabesti , poi ajunge inapoi la Cerro el Burro la timp pentru liturghia de dimineața.     - Daca auzii ceva , incepu Manuel, mergand cu spatele catre usa , si avei nevoie de mine...     - Daca aflam ceva , ii telefonam  , nu-i face griji , il asigura capitanul.     Toi erau  in  picioare  ,  barbatul  cel  chel  se indrepta spre mijlocul camerei, iar celalalt  se apleca- pe spatarul scaunului.     - ii mulumim ca ai venit, spuse el politicos.     - Ai grija cum conduci, adauga altcineva.         - Si , fara viziuni , pentru o vreme , il sfatui zambind capitanul.         in dimineața de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky tocmai termina tura in calitate de controlor trafic la oficiul Gwenda din  Westchester cand suna telefonul. Joe ridica receptorul si auzi cum  cineva de la turnul de control al aeroportului internaional Acapulco  il aquna   ca  unul  din  avioanele lor se prabusise undeva  , pe  dealurile  care  inconjoara  Acapulco. Informaiile preliminare indicau  faptul ca nu exista supravieuitori. Pasinsky ii telefona imediat lui Fritz Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda  , care-i spuse sa nu faca nimic , pana nu vine el, asigurandu-l dirrtr-o  suflare  ca  va  pleca de-acasa  , din  orasul invefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,in cinci minute, Douazeci de minute mai tarziu , Luckinbill statea la biroul sau  din Gwenda si vorbea la telefon.     De-a lungul  orelor dimineii   ,  Pasinsky  si Luckinbill urmarira evoluia situaiei prin telefon si fax.  Informaiile despre accident . erau  sumare  , pentru ca Washingtonul nu putea lansa o investiie pana ce  guvernul  mexican  nu  facea  o  invitaie formala  de  a participa. Pana  la  urma  , la ora  11 dimineața  , la  aproape  12 ore de la  prabusire . mexicanii au  facut invitaia  de a  merge  la locul prabusirii si de a colecta ce mai ramasese din avion, echipaj si pasager.  Luckinbill  se simea usurat  ca   putea in sfarsit participa, dar era foarte ingrijorat de recuperarea acelei indestructibile cutii negre situata in partea din spate a oricarui avion. Numai daca ar avea-o in mana , ar putea sti exact ce s-a intamplat. Cutia neagra coninea intinerariul pana in momentul impactului , ca si benzi cu fiecare convorbire dintre cabina pilotului gi turnul de  control. Pe Luckinbill il deranja faptul ca mexicanii  n-au  spus nimic despre descoperirea cutiei , iar cand ,  intr-un tarziu  , a intrebat despre acest lucru , fusese informat ca pana in acel moment cutia nu fusese gasita. La pranz facea deja un zbor comercial la Mexico.         La iesirea din Acapulco , traficul e  greoi pana cand soseaua  cu doua  benzi se transforma intr-un drum nurdar intre Chilpancingo si Cerro el Burro. Manuel  observa masina numai in acel moment , probabil pentru  ca nu circulau alte masini din nici o direcie pe o distana de mile intregi. Dar , ceea  ce-l surprinse cel mai mult , erau ocupanii masinii , aceiasi doi barbai de  la secia de poliie. Cel chel si indesat sofa  paralel  cu camionul , iar  cel cu fața de inger ii facu semn sa traga pe dreapta.     Manuel se simi dezvinovait , convins fiind ca , in final , un avion fusese raportat ca disparut si ca cei doi  venisera  dupa el  sa-si spuna povestea autoritailor in  drept. Semnalizand ca se va spune , Manuel intoarse volanul si opri. Deschise portiera , sari  din  camion  si statu  la  nu mai mult de  zece picioare de locul unde il vazuse pe Iisus. ii privi cum coboara  , observand ca cel cu  carligele de metal in locul mainilor nu era cu ei. Un moment-doua se intreba ce se intampla. Atunci zari pusca.     Cu o miscare brusca , indesatul scoase arma din tocul de  pe umar , ochi si trase de trei ori in succesiune rapida. Manuel fu lovit in piept de doua ori si o data in adbomen , apoi alte trei gloane fura trase cu putere dupa ce se prabusise deja la pamant. Muri  pe loc. Barbaii trasera corpul inapoi  spre camion , il proptira pe locul soferului, il stransera cu centura de sigurana si il pusera cu braele pe volan.     Barbatul cel  chel aprinse focul , trase frana de mana , apoi merse langa  cel  care-l intovarasa , la spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea mare pejrtru a impinge camionul intr-o parte si apoi in rapa. Rostogolindu-se si naruindu-se printre pietre si copaci, camionul ateriza in cele din urma in fundul vagaunii si izbucni in flacari.

PROLOG   Berlin, Germania   Sonjei Verbrugge nici nu-i trecea prin cap că asta avea să fie ultima ei zi pe acest pământ. Îşi croia cu greu drum prin noianul de turişti sezonieri care înţesau trotuarele aglomerate ale bulevardului Unter den Linden. Nu intra în panică, îşi spuse ea. Trebuie să-ţi păstrezi calmul. Mesajul primit pe computer de la Franz fusese înspăimântător. Fugi, Sonja! Du-te la hotelul Artemisia. Acolo vei fi în siguranţă. Aşteaptă până când te voi căuta… Mesajul sfârşise brusc. De ce nu terminase fraza? Ce putea să se întâmple? Cu o seară înainte, îl auzise pe soţul ei spunând cuiva la telefon că Prima trebuia oprită cu orice preţ. Cine era Prima? Doamna Verbrugge se apropia de Strada Brandenburgische, locul unde se afla Artemisia, hotelul rezervat numai femeilor. Am să-l aştept acolo pe Franz, şi el o să-mi explice ce e toată tevatura asta. Când Sonja Verbrugge ajunse la următorul colţ de stradă, semaforul se schimbase în roşu, iar în timp ce se oprea în curbă, cineva din mulţime se împinse în ea făcând-o să coboare în stradă. Verdammt Touristen![1] O limuzină trasă pe banda a doua înainta brusc spre ea, atingând-o doar cât să o trântească la pământ. Oamenii începură să se adune în jurul femeii. — A păţit ceva? — Ist ihr etwas passiert?[2] — Peut-elle marcher?[3] În acel moment, o ambulanţă care se afla în trecere pe acolo opri, iar doi asistenţi se grăbiră să-i acorde îngrijiri. — Vom avea noi grijă de ea. Sonja Verbrugge se pomeni ridicată şi pusă în ambulanţă. Uşa se închise, şi o clipă mai târziu ambulanţa demara în trombă. Era prinsă în chingi de o targă şi încerca să se ridice. — N-am nimic, protestă ea. A fost o nimica toată. Nu am… Unul dintre asistenţi era aplecat deasupra ei. — E în regulă, Frau Verbrugge. Staţi liniştită. Ridică privirea către el, brusc alarmată. — De unde-mi ştiţi numele? Simţi înţepătura ascuţită a unui ac subcutanat şi o secundă mai târziu se lăsa pradă întunericului ce-şi deschidea braţele către ea.   Paris, Franţa   Mark Harris era singur pe platoul de observaţie al Turnului Eiffel, indiferent la ploaia torenţială ce şiroia în jurul lui. Din timp în timp, crestătura câte unui fulger împrăştia stropii de ploaie în uimitoare cascade diamantine. De cealaltă parte a Senei se aflau cunoscutul Palais de Chaillot şi Grădinile Trocadero, dar el nu le lua în seamă. Se gândea la Prima şi la ştirea uimitoare care avea să facă înconjurul lumii Din cauza vântului, ploaia începuse să se transforme într-un vârtej înnebunitor. Mark Harris îşi protejă încheietura mâinii cu mâneca şi se uită la ceas. Cei care stabiliseră întâlnirea erau în întârziere. Şi de ce insistaseră să se întâlnească acolo, la miezul nopţii? Chiar în timp ce-şi punea această întrebare, auzi deschizându-se uşa de la liftul turnului. Spre el se îndreptau doi bărbaţi, luptându-se cu vântul violent şi ploaia. Recunoscându-i, Mark Harris avu un sentiment de uşurare. — Aţi întârziat. — Din cauza vremii ăsteia nenorocite, Mark. Scuze. — Ei, bine că aţi ajuns. Întâlnirea de la Washington e programată, nu? — Despre asta trebuie să vorbim cu tine. De fapt, azi dimineaţă am discutat îndelung cu privire la maniera în care trebuie abordată această situaţie, şi am decis că… În timp ce vorbeau, al doilea bărbat trecu în spatele lui Harris şi, aproape simultan, se petrecură două lucruri. Fu izbit în cap de un obiect greu şi dur, şi, o secundă mai târziu, simţi cum este ridicat şi aruncat peste parapet în ploaia torenţială, plonjând către trotuarul necruţător, aflat cu treizeci şi opt de etaje mai jos.   Denver, Colorado   Gary Reynolds crescuse în ţinutul stâncos Kelowna din Canada, lângă Vancouver, şi-şi făcuse antrenamentul de pilot acolo. Era prin urmare obişnuit cu zborul deasupra terenului înşelător şi accidentat de munte. Pilota un avion Cessna Citation II, privind mereu cu atenţie la vârfurile înzăpezite care-l înconjurau. Cabina avionului era proiectată pentru două persoane, dar în acea zi nu era niciun copilot. Nu şi în această călătorie, se gândi Reynolds cu amărăciune. Înregistrase un plan fals de zbor la aeroportul Kennedy. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute în Denver. Avea să petreacă noaptea acasă la sora lui, iar dimineaţă va pleca spre est pentru a-i întâlni pe ceilalţi. Toate pregătirile pentru eliminarea Primei erau finalizate şi… Gândurile îi fură întrerupte de o voce prin radio: — Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot, aici Turnul de Control al Aeroportului Internaţional din Denver. Răspundeţi, vă rog. Gary Reynolds apăsă butonul radioului. — Aici Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot. Cer permisiunea de aterizare. — Unu-Lima Foxtrot, comunicaţi-vă poziţia. — Unu-Lima Foxtrot. Mă aflu la cincisprezece mile distanţă nord-est de Aeroportul Internaţional Denver. Altitudine, cinci mii de metri. Văzu Piscul lui Pike ivindu-se în partea dreaptă. Cerul era de un albastru strălucitor, iar vremea era bună. Semn bun. Urmă un moment de linişte, iar apoi vocea din turn se făcu auzită din nou: — Unu-Lima Foxtrot, aveţi permisiunea de aterizare pe pista doi-şase. Repet, doi-şase. — Unu-Lima Foxtrot: înţeles! Fără niciun avertisment, Gary Reynolds simţi cum avionul se ridică brusc. Surprins, privi afară prin fereastra strâmtă a cabinei. Se stârnise un vânt puternic şi, în câteva secunde, aparatul Cessna fu prins într-o furtună violentă care începu să răsucească avionul. Trase manşa înapoi, încercând să câştige altitudine. Era inutil. Era prins într-un vârtej furios, iar avionul îi scăpase complet de sub control. Apăsă cu putere butonul aparatului radio. — Aici Unu Lima Foxtrot. Am o urgenţă. — Unu Lima Foxtrot, care este natura urgenţei cu care te confrunţi? Gary Reynolds urla în microfon: — Sunt prins într-un vârtej! Turbulenţă extremă! Sunt în mijlocul unui nenorocit de uragan! — Unu Lima Foxtrot, te afli la doar patru minute şi jumătate de Aeroportul Internaţional Denver, iar pe monitoarele noastre nu apare niciun semn de turbulenţă în aer. — Nu-mi pasă ce e pe monitoarele voastre! Vă spun… brusc, tonul vocii se ascuţi: SOS! SOS… Cei din turnul de control priveau şocaţi dispariţia punctului luminos de pe ecranul radarului.   Manhattan, New York   În zori, într-o zonă de sub Podul Manhattan de peste East River, nu departe de docul numărul şaptesprezece, vreo şase ofiţeri de poliţie în uniforme şi detectivi în civil erau adunaţi în jurul unui cadavru complet îmbrăcat, care zăcea pe marginea râului. Corpul fusese aruncat neglijent, iar capul i se bălăngănea în mod sinistru înainte şi înapoi în apă, o dată cu oscilaţiile fluxului. Bărbatul care conducea operaţiunea, detectivul Earl Greenburg, de la Secţia Omucideri Sud, terminase procedurile oficiale obligatorii. Nimeni nu fusese lăsat să se apropie de cadavru până când nu se făcuseră fotografii, iar el însuşi luase notiţe cu privire la scena crimei, în timp ce ofiţerii căutau orice dovadă care s-ar fi putut afla prin apropiere. Mâinile victimei fuseseră înfăşurate în pungi curate de plastic. Carl Ward, medicul legist, îşi termină inspecţia, apoi se ridică şi îşi scutură pământul de pe pantaloni. Îi privea pe cei doi detectivi care conduceau operaţiunea. Detectivul Earl Greenburg era un profesionist, părea un bărbat capabil şi avea un trecut impresionant. Detectivul Robert Praegitzer avea părul grizonat şi aerul blazat al celui care mai văzuse de multe ori lucruri din astea. Ward se întoarse către Greenburg: — E al tău, Earl. — Ce avem aici? — Cauza evidentă a morţii este beregata tăiată, chiar peste artera carotidă. Are rotulele sparte şi se pare că are şi vreo câteva coaste rupte. Cineva l-a aranjat destul de bine. — Dar ora decesului? Ward privi în jos, către apa care clipocea lângă capul victimei. — Greu de spus. Bănuiesc că l-au aruncat aici cândva după miezul nopţii. O să-ţi fac un raport complet după ce ajungem cu el la morgă. Greenburg îşi îndreptă atenţia asupra cadavrului. Sacou gri, pantaloni albastru închis, cravată albastru deschis, un ceas scump pe încheietura mâinii stângi. Greenburg îngenunche şi începu să caute prin buzunarele sacoului victimei. Dădu cu mâna de un bilet, pe care îl trase afară, ţinându-l de o margine. Citi: „Washington. Luni, 10.a.m. Prima”. Se uită un minut la el, buimăcit. Greenburg căută şi în celălalt buzunar şi găsi alt bilet. — E în italiană. Aruncă o privire înjur. Gianelli! Unul dintre ofiţerii în uniformă alergă către el. — Da, domnule? Greenburg îi dădu biletul. — Poţi să citeşti asta? Gianelli citi rar, cu voce tare: — Ultima şansă. Aşteaptă-mă la docul şaptesprezece cu restul drogurilor sau o să înoţi cu peştii. Îi dădu biletul înapoi. Robert Praegitzer păru surprins: — O lovitură a Mafiei? De ce l-ar fi lăsat aici, afară, la vedere? — Bună întrebare. (Greenburg inspectă şi restul buzunarelor victimei. Scoase un portmoneu şi îl deschise. Era doldora de bani. E limpede ca lumina zilei că nu banii lui îi interesau. Scoase un card din portmoneu.) Numele victimei e Richard Stevens. Praegitzer pufni: — Richard Stevens… N-am citit ceva despre el în ziare de curând? — Despre soţia lui, spuse Greenburg, Diane Stevens. E martor la tribunal, în procesul pentru crimă al lui Tony Altieri. — Aşa e, spuse Praegitzer. Depune mărturie împotriva naşului naşilor. Şi se întoarseră amândoi, pentru a privi cadavrul lui Richard Stevens.     1   În centrul Manhattan-ului, în sala de judecată numărul treizeci şi şapte a Curţii Supreme de Justiţie de pe Strada Centrală, la numărul 180, procesul lui Anthony (Tony) Altieri era în plină desfăşurare. Sala de judecată largă şi impozantă era plină până la refuz cu reprezentanţi ai presei şi publicului. La masa acuzaţilor se afla Anthony Altieri, tolănit într-un scaun cu rotile, arătând ca o broască grasă şi palidă încolăcită în jurul propriului trup. Numai ochii îi erau vii şi, de fiecare dată când o privea pe Diane Stevens, aşezată pe scaunul martorilor, aceasta putea simţi la propriu pulsul urii lui. Lângă Altieri stătea Jake Rubenstein, apărătorul său. Rubenstein era vestit prin două lucruri: clientela sa de lux, formată mai ales din mafioţi şi faptul că aproape toţi clienţii lui erau achitaţi. Rubenstein era un bărbat micuţ, vioi, cu o minte ascuţită şi o imaginaţie sclipitoare. Nu apărea niciodată la fel, în sala de judecată. Loviturile de teatru în sala de judecată erau armele lui şi era foarte priceput la asta. Era strălucit în evaluarea adversarilor săi, cu un instinct de fiară în a le găsi slăbiciunile. Câteodată, Rubenstein îşi imagina că e un leu care se apropie încet de prada lui, gata de a sări… sau un păianjen viclean, ţesând o pânză care, în final, să-i prindă în cursă şi să-i lase fără apărare. Alteori, era un pescar răbdător, care arunca uşurel un fir în apă şi îl mişca îndelung înainte şi înapoi, până când martorul credul muşca momeala. Avocatul studia cu atenţie martora. Diane Stevens era un pic trecută de treizeci de ani şi avea o aură de eleganţă, trăsături patriciene şi păr moale, blond. Ochi verzi. Figură încântătoare. O înfăţişare de fată din vecini. Purta un taior negru, făcut la comandă. Jake Rubenstein ştia că ea făcuse o impresie favorabilă juriului cu o zi înainte. Trebuia să fie atent cum se purta cu ea. Pescar, decise el. Rubenstein se apropie fără grabă de boxa martorilor, iar când vorbi, vocea lui era blândă: — Doamnă Stevens, ieri aţi depus mărturie că în ziua aflată în discuţie, 14 octombrie, conduceaţi maşina înspre sud, pe lângă parcul Henry Hudson, moment când aţi avut o pană de cauciuc şi aţi oprit lângă autostradă, la ieşirea către Strada 158, pe un drum auxiliar către Parcul Fort Washington? — Da. Vocea ei era blândă şi calculată. — Ce v-a făcut să opriţi chiar în acel loc? — Ştiam că trebuia să ies de pe artera principală datorită penei de cauciuc şi printre copaci vedeam acoperişul unei cabane. M-am gândit că poate acolo era cineva care putea să mă ajute. Nu aveam roată de rezervă. — Sunteţi membră într-un club auto? — Da. — Şi aveţi telefon în maşină? — Da. — Atunci de ce nu aţi sunat la clubul auto? — M-am gândit că ar fi durat prea mult. — Desigur, spuse Rubenstein plin de înţelegere. Şi cabana era chiar acolo. — Da. — Aşa că v-aţi dus la cabană, pentru a cere ajutor. — Exact. — Era încă lumină afară? — Da, era cinci după-amiază. — Aşadar, puteaţi vedea clar? — Da. — Ce aţi văzut, doamnă Stevens? — L-am văzut pe Anthony Altieri… — Oh… Îl cunoşteaţi dinainte? — Nu. — Ce v-a făcut să fiţi sigură că era Anthony Altieri? — Îi văzusem fotografia în ziare şi… — Aşadar, văzuserăţi fotografii care semănau cu acuzatul? — Păi… — Ce aţi văzut în cabană? Diane Stevens respiră adânc, înfiorată. Vorbi rar, ca şi cum ar fi revăzut scena în minte. — În cameră se aflau patru bărbaţi. Unul dintre ei era legat de un scaun. Domnul Altieri părea să-l interogheze, iar ceilalţi doi îl flancau. Vocea îi tremură. Domnul Altieri a scos un pistol, a strigat ceva şi… şi l-a împuşcat pe bărbat în ceafă. Jake Rubenstein aruncă o privire de-a lungul băncii juriului. Erau cu toţii absorbiţi de mărturia ei. — Ce aţi făcut atunci, doamnă Stevens? — Am fugit înapoi la maşină şi am sunat la 911 de pe telefonul mobil. — Şi apoi? — Am plecat cu maşina. — Aşa, cu cauciucul spart? — Da. Era timpul să agite un pic momeala prin apă. — De ce nu aţi aşteptat poliţia? Diane aruncă o privire către masa acuzaţilor. Altieri o privea cu o rea-voinţă nedisimulată. Privi în altă parte: — Nu am putut rămâne acolo pentru că mă… mă temeam ca nu cumva bărbaţii aceia să iasă din cabană şi să mă vadă. — Asta e foarte uşor de înţeles. (Vocea lui Rubenstein se înăspri.) Ceea ce nu e de înţeles, e faptul că atunci când poliţia a răspuns apelului dumneavoastră de urgenţă şi au intrat în cabană, nu numai că nu era nimeni acolo, doamnă Stevens, dar nu au găsit nicio urmă că acolo fusese cineva, ca să nu mai vorbim de vreun cadavru. — Nu ştiu ce să spun. Eu… — Sunteţi artistă, nu? Întrebarea o luă prin surprindere. — Da… — Aveţi succes? — Cred că da, dar ce legătură… Era timpul să tragă cârligul. — Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu-i aşa? Întreaga ţară vă vede la ştirile de seară şi pe primele pagini ale… Diane îl privi furioasă: — Nu am făcut asta pentru publicitate. Pentru nimic în lume nu aş trimite un om nevinovat în… — Cuvântul cheie este nevinovat, doamnă Stevens. Iar eu voi dovedi dincolo de orice îndoială că domnul Altieri este nevinovat. Vă mulţumesc. Am terminat cu dumneavoastră. Diane Stevens ignoră dublul înţeles. Când coborî pentru a se întoarce la locul ei, fierbea. — Pot să plec? îi şopti procurorului. — Da, voi trimite pe cineva să vă însoţească. — Nu e nevoie. Vă mulţumesc. Se îndreptă către uşă şi apoi către garaj, iar cuvintele avocatului îi răsunau în urechi. Sunteţi artistă, nu?… Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu? Era degradant. Totuşi, în mare, era mulţumită de felul în care decursese mărturia ei. Spusese juriului exact ceea ce văzuse şi nu aveau niciun motiv să se îndoiască de ea. Anthony Altieri urma să fie condamnat şi trimis la închisoare pentru tot restul vieţii şi totuşi, Diane nu se putea abţine să nu se gândească, înfiorându-se, la privirile veninoase pe care acesta i le aruncase. Îi dădu biletul funcţionarului din parcare şi acesta plecă să-i aducă maşina. Două minute mai târziu, Diane conducea spre nord, în drum spre casă.   La colţ era un semn de oprire. În timp ce Diane frâna pentru a opri, un tânăr bine îmbrăcat care stătea în intersecţie se apropie de maşina ei. — Mă scuzaţi. M-am rătăcit. Aţi putea să…? Diane coborî fereastra. — Aţi putea să-mi spuneţi cum să ajung la tunelul Holland? Vorbea cu accent italian. — Da. E foarte simplu. Mergeţi înainte până la prima… Bărbatul ridică braţul şi în mână avea o armă cu amortizor. — Ieşiţi din maşină, doamnă. Imediat! Diane păli. — Bine. Te rog, nu… Bărbatul făcu un pas înapoi ca să-i facă loc să deschidă uşa, dar Diane îşi propti piciorul în acceleraţie, făcând maşina să o ia la goană. Auzi geamul din spate sfărâmându-se când un glonţ trecu prin el şi apoi pocnitura unui alt glonţ care lovise partea din spate a maşinii. Inima îi bătea aşa de tare, că îi era greu şi să respire. Diane Stevens citise despre furturile de maşini, dar pentru ea fuseseră întotdeauna lucruri îndepărtate, ceva ce li se întâmpla altor oameni. Şi bărbatul acesta încercase să o ucidă. Hoţii de maşini făceau asta? Diane întinse mâna după telefonul celular şi sună la 911. Dură aproape două minute până răspunse un operator: — 911. Ce urgenţă aveţi? Chiar în timp ce explica ce i se întâmplase, Diane ştia că nu era nicio speranţă. Bărbatul probabil că a dispărut de mult. — Voi trimite un ofiţer acolo. Îmi puteţi spune numele, adresa şi numărul dumneavoastră de telefon? Diane i le spuse. Inutil, gândea ea. Aruncă o privire în spate, către geamul spart, şi se înfioră. Îşi dorea cu disperare să-l sune pe Richard la birou şi să-i povestească ce se întâmplase, dar ştia că lucra la un proiect urgent. Dacă l-ar fi sunat şi i-ar fi spus ceea ce i se întâmplase, s-ar fi supărat şi ar fi alergat pentru a fi alături de ea, dar nu voia ca el să rateze termenul limită. Avea să-i spună ce se întâmplase când va ajunge acasă. Şi, brusc, prin minte îi trecu un gând care-i îngheţă sângele în vene. Bărbatul o aşteptase pe ea, sau era doar o coincidenţă? Îşi aminti de conversaţia purtată cu Richard la începutul procesului: — Nu cred că ar trebui să depui mărturie, Diane. Ar putea fi periculos. — Nu te teme, dragă. Altieri va fi condamnat. Îl vor închide pentru totdeauna. — Dar are prieteni şi… — Richard, dacă nu aş face asta, nu m-aş mai putea suporta. Ceea ce tocmai se întâmplase trebuie să fi fost o coincidenţă, hotărî Diane. Nu se poate ca Altieri să fie destul de nebun, încât să-mi facă ceva, mai ales acum, în timpul procesului. Diane ieşi de pe autostradă şi conduse spre vest, până ajunse la clădirea în care se afla apartamentul ei, pe Strada 75 Est. Înainte de a trage maşina în garajul subteran, aruncă o ultimă privire grijulie în oglinda retrovizoare. Totul părea normal.   Apartamentul era un duplex spaţios, situat la parter, cu un living mare, ferestre din podea până în tavan şi un şemineu mare, din marmură. Erau canapele înflorate cu spătar înalt, fotolii, o bibliotecă încastrată în perete şi un ecran uriaş de televizor. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri în toate culorile curcubeului: un Childe Hassam, un Jules Pascin, un Thomas Birch, un George Hitchcock şi, într-o zonă specială, un grupaj din picturile Dianei. La etaj se aflau un dormitor principal şi o baie, un al doilea dormitor, de oaspeţi, şi un atelier însorit în care lucra Diane. Pe pereţi erau atârnate câteva dintre picturile ei. Pe un şevalet, în mijlocul camerei, se afla un portret doar pe jumătate terminat. Primul lucru pe care îl făcu Diane când ajunse acasă fu să dea fuga în atelier. Dădu jos de pe şevalet portretul pe jumătate terminat şi îl înlocui cu o pânză nouă. Începu să schiţeze faţa bărbatului care încercase să o ucidă, însă mâinile îi tremurau atât de tare, că trebui să se oprească.   — Asta e partea pe care o urăsc cel mai mult în munca mea, se plângea detectivul Earl Greenburg, în timp ce conducea către apartamentul Dianei Stevens. — E mai bine să le spunem noi, decât să afle de la ştirile de seară, spuse Robert Praegitzer. (Îl privi pe Greenburg.) Îi spui tu? Earl Greenburg încuviinţă din cap, nefericit. Îşi amintea povestea detectivului care se dusese s-o informeze pe o doamnă Adams, soţia unui ofiţer de patrulă, că soţul ei fusese ucis. — E foarte sensibilă, îl avertizase şeful pe detectiv. Va trebui să ai grijă cum îi spui. — Nu-ţi face griji. Mă descurc. Detectivul bătuse la uşa casei lui Adams, iar când soţia acestuia i-a deschis, detectivul întrebase: — Sunteţi văduva lui Adams?   Ţârâitul soneriei de la uşa din faţă o sperie pe Diane. Nu aştepta pe nimeni. Merse la interfon. — Cine e? — Sunt detectivul Earl Greenburg. Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Stevens. Este vorba de hoţul de maşini, îşi spuse. Au venit repede. Apăsă pe butonul de acces şi Greenburg intră pe hol şi ajunse până la uşa ei. — Bună seara. — Doamna Stevens? — Da. Vă mulţumesc că aţi venit aşa de repede. Am început să fac o schiţă a bărbatului, dar… Respiră adânc. Era tuciuriu, cu ochi căprui adânciţi în orbite şi o mică aluniţă pe obraz. Avea un amortizor ataşat la armă şi… Greenburg o privea încurcat. — Îmi pare rău. Nu înţeleg ce… — Hoţul de maşini. Am sunat la 911 şi… (Prinse expresia de pe chipul detectivului.) Nu e vorba despre hoţul de maşini, nu-i aşa? — Nu, doamnă, nu e. Greenburg tăcu un moment. Pot să intru? — Vă rog. Greenburg intră în apartament. Ea îl privea, tremurând. — Ce e? S-a întâmplat ceva? Cuvintele păreau că nu vor să iasă. — Da. Îmi pare rău. Mă… mă tem că vă aduc veşti proaste. E vorba despre soţul dumneavoastră. — Ce s-a întâmplat? Vocea îi tremura. — A avut un accident. — Ce fel de accident? Pe Diane o trecu un fior. Greenburg respiră adânc. — A fost ucis, noaptea trecută, doamnă Stevens. I-am găsit corpul sub un pod de pe East River, în această dimineaţă. Diane îl fixă îndelung, apoi clătină din cap. — Nu aţi nimerit persoana potrivită, domnule locotenent. Soţul meu este la lucru, în laboratorul său. Avea să fie mai dificil decât anticipase el. — Doamnă Stevens, soţul dumneavoastră s-a întors acasă noaptea trecută? — Nu, dar Richard lucrează adesea toată noaptea. E om de ştiinţă. Devenea din ce în ce mai agitată. — Doamnă Stevens, ştiţi că soţul dumneavoastră avea legături cu Mafia? Diane albi: — Cu Mafia? Sunteţi nebun? — Am descoperit… Diane începu să gâfâie. — Aş vrea să văd actele dumneavoastră. — Sigur. (Detectivul Greenburg scoase legitimaţia şi i-o arătă.) Diane se uită la ea, i-o înapoie şi îl pocni cu putere peste faţă. — Municipalitatea vă plăteşte pentru a merge să speriaţi cetăţenii cinstiţi? Soţul meu nu e mort! E la lucru! strigă ea. Greenburg văzu în ochii ei şocul şi negarea. — Doamnă Stevens, aţi vrea să trimit pe cineva să aibă grijă de dumneavoastră şi… — De dumneavoastră trebuie să aibă cineva grijă. Şi acum, ieşiţi afară de aici. — Doamnă Stevens… — Acum! Greenburg scoase o carte de vizită şi o puse pe masă. — În caz că vreţi să vorbiţi cu mine, acesta este numărul meu. În timp ce mergea către uşă, Greenburg se gândea, Ce să zic, m-am descurcat extraordinar. La fel de bine aş fi putut să zic „Dumneavoastră sunteţi văduva Stevens?” După ce detectivul Earl Greenburg plecă, Diane Stevens încuie uşa şi suspină. Idiotul! Să nimerească apartamentul greşit şi să încerce să mă sperie. Ar trebui să-l reclam. Îşi privi ceasul. Richard se va întoarce acasă în curând. Ar trebui să mă apuc să pregătesc cina. Voia să facă paella, felul lui preferat. Se duse în bucătărie şi se apucă de preparat.   Datorită domeniului de maximă securitate în care lucra Richard, Diane nu-l deranja niciodată la laborator, iar dacă n-o suna ştia că e un semn că întârzie. La ora opt, paella era gata. O gustă şi zâmbi satisfăcută. Era gătită exact aşa cum îi plăcea lui Richard. La ora zece, când el încă nu sosise, Diane o puse în frigider şi lipi un bileţel pe uşa acestuia: Dragul meu, cina e-n frigider. Vino şi trezeşte-mă. Lui Richard avea să-i fie foame când ajungea acasă. Dintr-o dată, Diane se simţi sfârşită. Se dezbrăcă, îşi puse o cămaşă de noapte, se spălă pe dinţi şi se băgă în pat. În câteva minute, adormi buştean.   La trei dimineaţa, se trezi ţipând.     2   Diane nu s-a oprit din tremurat până în zori. Răceala îi pătrundea până la oase. Richard era mort. Nu avea să-l mai vadă niciodată, nu avea să-i mai audă niciodată vocea, nu avea să-i mai simtă niciodată îmbrăţişarea. Şi e vina mea. Nu ar fi trebuit să intru niciodată în acea sală de judecată. Oh, Richard, iartă-mă… te rog, iartă-mă… nu cred că pot continua să trăiesc fără tine. Tu erai viaţa mea, motivul meu de a trăi, iar acum nu mai am nimic. Îşi dorea să se micşoreze, să se transforme într-o mică minge. Îşi dorea să dispară. Îşi dorea să moară. Stătea acolo, întinsă, răvăşită de durere, gândindu-se la trecut, la felul în care Richard îi schimbase viaţa… Diane West crescuse în Sands Point, New York, o zonă bogată şi liniştită. Tatăl ei era chirurg, iar mama ei artistă. Diane începuse să deseneze încă de la trei ani. Fusese la internatul Sf. Paul şi, pe când era în primul an de liceu, avusese o scurtă relaţie cu carismaticul ei profesor de matematică. El îi spunea că voia să se căsătorească cu ea şi că ea era pentru el singura femeie din lume. Când a aflat că avea soţie şi trei copii, Diane a decis că era ceva în neregulă fie cu matematica lui, fie cu memoria, şi se mutase la Liceul Wellesley. Era obsedată de artă, îşi petrecea orice moment liber pictând. Când a absolvit, Diane începuse să vândă picturi şi dobândise o reputaţie de artist promiţător. În acea toamnă, o galerie foarte importantă de pe Fifth Avenue îi oferi Dianei propria expoziţie, care se dovedi un succes enorm. Proprietarul galeriei, Paul Deacon, era un afro-american bogat şi erudit care ajutase la dezvoltarea carierei Dianei. În seara inaugurării, salonul era ticsit. Deacon o întâmpină pe Diane, cu un zâmbet mare pe faţă. — Felicitări! Deja am vândut majoritatea picturilor! Vreau să deschid o altă expoziţie în câteva luni, imediat ce eşti pregătită. Diane era încântată. — Minunat, Paul. — O meriţi. O bătu pe umăr şi plecă în grabă. Diane semna un autograf, când un bărbat veni în spatele ei şi spuse: — Îmi plac curbele tale. Diane împietri. Furioasă, se răsuci pe călcâie şi deschise gura pentru a-i da o replică tăioasă, când el continuă: — Au delicateţea unui Rossetti sau a unui Manet. Studia una dintre picturile ei, de pe perete. — Oh, se abţinu Diane, exact la timp. (Îl privi mai cu atenţie. Părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani. Avea cam un metru optzeci, o constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri, strălucitori. Purta un costum maro deschis, cămaşă albă şi cravată maro.) — Eu… vă mulţumesc. — Când aţi început să pictaţi? — Când eram copil. Mama a fost pictoriţă. — Mama a fost bucătăreasă, zâmbi el, dar eu nu ştiu să gătesc. Ştiu cum te cheamă. Numele meu e Richard Stevens. În acel moment, Paul Deacon se apropie cu trei pachete. — Iată picturile dumneavoastră, domnule Stevens. Bucuraţi-vă de ele. I le dădu şi se îndepărtă. — Ai cumpărat trei din picturile mele? îl privi Diane, surprinsă. — Mai am două în apartamentul meu. — Sunt… sunt flatată. — Apreciez talentul. — Mulţumesc. El ezită: — Ei bine, probabil eşti ocupată, aşa că o să plec… — Nu, nu sunt, se auzi Diane spunând. — Bine, zâmbi el, apoi ezită. Ai putea să-mi faci o mare favoare, domnişoară West. Diane se uită la mâna lui stângă. Nu purta verighetă. — Da? — Se întâmplă să am două bilete la premiera unei repuneri în scenă a piesei Blithe Spirit, de Noël Coward, mâine seară, şi nu am cu cine să merg. Dacă eşti liberă…? Diane îl studie un moment. Părea drăguţ şi era foarte atrăgător dar, la urma urmelor, era un străin. Prea periculos. Mult prea periculos. Şi se auzi spunând: — Mi-ar face plăcere.   Seara următoare s-a dovedit a fi încântătoare. Richard Stevens era o companie amuzantă şi s-au înţeles de la început. Aveau interese comune în artă, muzică şi multe alte lucruri. Ea se simţea atrasă de el, dar nu era sigură că şi el simţea la fel. La sfârşitul serii, Richard întrebă: — Eşti liberă mâine seară? — Da, răspunse Diane, fără nicio ezitare. În seara următoare, luau cina într-un restaurant liniştit din Soho. — Povesteşte-mi despre tine, Richard. — Nu sunt multe de spus. M-am născut la Chicago. Tatăl meu era arhitect şi proiecta clădiri prin toată lumea, iar eu şi mama călătoream cu el. Am frecventat vreo zece şcoli din diferite ţări şi am învăţat să vorbesc câteva limbi străine — pentru autoapărare. — Ce lucrezi? — Lucrez la KIG — Kingsley International Group. E o corporaţie foarte mare. — Sună incitant. — E fascinant. Ne ocupăm cu cercetarea în domeniul tehnologiei de ultimă oră. Dacă am avea un motto, ar suna cam aşa: „Dacă nu avem acum un răspuns, aşteptaţi până mâine.”   După cină, Richard a condus-o pe Diane acasă. La uşă, îi luă mâna şi spuse: — A fost o seară minunată. Mulţumesc. Şi a plecat. Diane a rămas acolo, privindu-l cum pleacă. Mă bucur că e un domn şi nu un lup. Chiar mă bucur. La naiba!   După aceea, s-au întâlnit în fiecare seară şi, de fiecare dată când îl vedea, simţea că o învăluie aceeaşi căldură plăcută. Într-o vineri seară, Richard îi spuse: — În fiecare sâmbătă, antrenez o echipă din Campionatul de Juniori. Ţi-ar plăcea să vii şi să priveşti? — Mi-ar plăcea foarte mult, domnule antrenor, încuviinţă Diane. În dimineaţa următoare, Diane îl urmărea pe Richard lucrând cu micii jucători zeloşi. Era blând, atent şi răbdător, ţipând de bucurie când Tim Holm, un puşti de zece ani, prindea câte o minge; era evident că puştii îl adorau. Mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc, gândea Diane.   Câteva zile mai târziu, Diane lua un prânz uşor cu câteva prietene şi, ieşind din restaurant, au trecut pe lângă un salon unde o ţigancă ghicea viitorul. — Hai să ne ghicim norocul, spuse Diane, dintr-o dată. — Nu pot, Diane. Trebuie să mă întorc la lucru. — Şi eu. — Eu trebuie să-l iau pe Johnny. — Ce-ar fi să te duci tu, şi ne spui şi nouă ce ţi-a zis. — Bine. O să mă duc. Cinci minute mai târziu, Diane se pomeni stând singură cu o baborniţă cu faţa suptă, cu gura plină de dinţi de aur şi un şal murdar pe cap. E o prostie, gândea Diane. De ce fac asta? Dar ştia de ce o făcea. Voia să întrebe dacă ea şi Richard aveau un viitor împreună. Doar ca să mă distrez, îşi spuse. Diane o privi pe bătrână ridicând un pachet de cărţi de tarot şi începând să le amestece, fără să-şi ridice privirea. — Aş vrea să ştiu dacă… — Ssst. Femeia întoarse o carte pe faţă. Era figura clovnului, îmbrăcat ţipător şi cu un săculeţ pe umăr. Femeia îl studie un moment. — Ai multe secrete de aflat. Întoarse o altă carte. Asta e Luna. Ai dorinţe de care nu eşti sigură. Diane ezită şi încuviinţă din cap. — E vorba de un bărbat? — Da. Bătrâna întoarse următoarea carte. — Asta este cartea amantului. — Ăsta e un semn bun? zâmbi Diane. — Vom vedea. Ne vor spune următoarele trei cărţi. Spânzuratul. (Pufni, ezită, şi întoarse următoarea carte.) Diavolul, murmură. — Asta e rău? întrebă Diane amuzată. Ghicitoarea nu răspunse. Diane o urmărea pe bătrână întorcând următoarea carte. Vocea ei era sinistru de goală. — Cartea morţii. Diane se ridică. — Nu cred nimic din toate astea, spuse furioasă. Femeia privi în sus şi spuse, cu o voce seacă: — Nu contează ce crezi tu. Moartea te înconjoară din toate părţile.       [1] Turişti blestemaţi! (în lb. germană, în text) (n. tr.) [2] S-a întâmplat ceva? (în lb. germană, în text) (n. tr.) [3] E în stare să meargă? (în lb. franceză, în text) (n. tr.)    

PROLOG   La ieşirea din curbă, Roland începu să frâneze. Mâinile fixate pe levierul de comandă simţiră vibraţia surdă a celor şapte sute cincizeci de tone, care se transmise instantaneu coloanei sale vertebrale. — Rămâi cu noi în seara asta? îl întrebă Luciano. Roland apăsă progresiv maneta de comandă care scădea puterea locomotivei, şi răspunse: — Mi-ar plăcea, dar… — Hai, spune, măcar e mişto gagica? — Mai vorbeşti? Doar e maică-mea! — Din câte spuneai, parcă nu pleacă nici odată din Lausanne. — Da, dar atunci când se întâmplă să dorm la Zürich, mai trece din când în când să mă vadă. — Mai frânează niţel… Trenul îşi încetini mersul, şuierând uşor. Pentru prima oară de la plecare, şinele de cale ferată deveniseră paralele, ceea ce însemna ca se apropiau de destinaţie. Cu mâna pe levierul de comandă, Roland înregistra absent imaginile ce i se derulau prin faţa ochilor. Peroanele de beton deveneau din ce în ce mai înţesate de cărucioare, bagaje şi grupuri de călători, care pe măsură ce trenul intra în gară, deveneau tot mai dese. — Ce naiba au? — Cine? — Ăştia, de pe peron. Au nişte figuri… Locomotiva se afla la o sută de metri de tampoanele de la capătul peronului. Privirile tuturor celor prin faţa cărora trecea locomotiva se îndreptau asupra lui Roland şi Luciano, cu o expresie bizară. Toţi clipeau uimiţi, parcă nevenindu-le să-şi creadă ochilor, având întipărită pe figuri o expresie de scârbă, după care se întorceau pe călcâie, petrecând cu privirea locomotiva. — Ce mama naibii se întâmplă? se nelinişti Luciano. Sunt mânjit pe mutră, sau ce dracu’? — Dar eu? făcu Roland. Rulând cu o viteză de zece kilometri pe oră, trenul pătrunse sub acoperişul de sticlă. — „Expresul 127 Geneva-Zürich a sosit. Îndepărtaţi-vă de peroane!” anunţă prin difuzoare o voce de femeie. Roland văzu o femeie corpolentă scăpând poşeta din mână, şi fără să se aplece pentru a şi-o ridica, arătă spre el cu mâna întinsă, după care îşi acoperi faţa, cu un gest de groază. — Ce dracu’ înseamnă toate chestiile astea? mormăi el îngrijorat. Peste tot nu se vedeau decât aceleaşi semne de surpriză. Trenul avansa din ce în ce mai încet, lăsând în urma sa figuri surprinse, şi o linişte de mormânt. Zgomotele obişnuite ale peronului erau înlocuite de mişcări tăcute de retragere şi de ochi măriţi de spaimă. — Blochează, spuse Luciano. Roland trase de maneta frânei. Locomotiva ajunsese la doi paşi de tampoane. Luciano opri curentul, şi-şi aruncă din nou ochii pe peron, unde nimeni nu mai făcea nici o mişcare. Doi angajaţi ai căilor ferate discutau în şoaptă, după care unul dintre ei o rupse la fugă spre biroul şefului de gară. Celălalt, pe care Roland îl cunoştea destul de bine, se căţără pe scările locomotivei, şi intră în cabină. Îşi plimbă privirile de la Luciano la Roland cu o expresie jenată, iar după câteva clipe, îşi drese glasul şi spuse: — De unde naiba aţi mai luat şi chestia asta? — Despre ce vorbeşti? îi răspunse Roland, pe un ton agresiv. — Cum adică, despre ce vorbesc? se miră acesta. — Spune omule clar, despre ce e vorba! se răsti Luciano la el. N-am chef de ghicitori! — Haideţi după mine! Pe peron, nimeni nu se mişcase de la locul său. Nu se auzea decât zgomotul făcut în apropiere de o locomotivă veche cu aburi. Luciano şi Roland săriră pe peron, făcură câţiva paşi şi se uitară la botul Margaretei, cum îşi botezaseră ei locomotiva. Abia atunci realizară ce se întâmplase. Pe scutul locomotivei, se afla un picior de bărbat, tăiat de la şold. O urmă maronie păta ţesătura pantalonului în zona în care oasele fuseseră secţionate. Roland privi la pielea neagră şi fină a pantofului şi la şoseta de mătase, gândindu-se fără să vrea că piciorul era cât se poate de elegant. Se apropie cu un pas, şi observă cum un firicel de sânge încă se mai prelingea pe şosetă şi se lăbărţa într-o pată maronie pe scutul de oţel al Margaretei. În acel moment, nici Roland şi nici ceilalţi martori ai scenei nu-şi puteau închipui că vestea piciorului amputat avea să se răspândească cu o viteză stupefiantă pe mai multe continente. Pentru a se transforma într-o baie de sânge.           PARTEA ÎNTÂI EXPRESUL DE ZÜRICH   I           În prezenţa soţiei sale, Morty O’Broin nu reuşea niciodată să-şi ducă la bun sfârşit ceea ce avea de gând. Efectiv, Judith îl teroriza. Avea în colţul buzelor o cută ce exprima veşnic dispreţul şi sarcasmul, pe care nici un fard nu i-o putea şterge. Iar lui Morty îi venea s-o strângă de gât de fiecare dată când striga la el, însă mai presus de toate strigătele şi ţipetele ei, erau acele tăceri grele, puse pe seama unei migrene, tăceri încărcate de dispreţ şi însoţite de privirile semnificative ale unei femei ce suferă. De câţiva ani buni Morty renunţase să reînnoade dialogul dintre ei doi. Absenţa oricăror relaţii intime făcuse ca discuţiile lor să se transforme într-un schimb de onomatopee sau de cuvinte monosilabice. Cu toate astea, la începutul căsătoriei lor, Morty sperase ca Judith să fie interesată de afacerile lui, însă pe măsura trecerii timpului, îşi dăduse seama că ea nu-i comenta decât eşecurile, fără să pomenească nici un cuvânt despre succesele înregistrate. Destul de rapid, între ei doi se instaurase un fel de ostilitate surdă şi mută, Judith încetând chiar să se mai plângă, exceptând doar migrenele ei. Aşa că Morty îşi savura cu prudenţă de unul singur reuşitele, pe care altminteri Judith i le-ar fi putut reduce la zero cu un singur cuvânt crud. Cu vreo patru ani în urmă, când deja era considerat unul dintre cei mai reputaţi avocaţi ai finanţelor New Yorkului, fusese pe punctul de a-i comunica satisfacţia încercată în urma faptului că fusese angajat pentru a descurca nişte treburi încâlcite ale Mafiei. Dar în ultima clipă se răzgândise şi tăcuse, gândindu-se că oricum nu mai putea schimba nimic în viaţa lui Judith, cel puţin pe moment. Şifonierele ei erau pline de blănuri scumpe, iar sertarele comodelor debordau de bijuterii, ca şi cum acest lux ar fi putut suplini absenţa cuvintelor şi ar fi putut arunca o punte fragilă între tăcerile lor. Judith îşi aprinse a douăzecea ţigară din dimineaţa aceea, stinse chibritul în farfurioara de cafea, şi împinse platoul cu micul dejun de care abia se atinsese. Privindu-l pe Morty care verifica dacă valiza era bine închisă, îl întreba: — Pleci? — Da. — Dar abia te-ai întors din Europa. Doamne Sfinte, am o migrenă îngrozitoare! — Ia-ţi pastilele. — Şi unde pleci? Morty se îndreptă de spate, surprins. De mult timp Judith nu-i mai punea întrebări de acest fel, cu toate că se prefăcea indiferentă. Îi veni să-i răspundă că nu are nici un motiv să fie interesată unde pleacă el, dar se răzgândi şi-i spuse laconic: — La Nassau. Judith răsturnă farfurioara plină de chibrituri arse în paharul cu suc de portocale, după care îşi stinse tot acolo ţigarea abia aprinsă. — Ai noroc… făcu ea. Nedumerit, Morty o privi scurt în ochi, şi se linişti imediat. Nu văzuse nimic altceva decât aceeaşi expresie a unei plictiseli terne, cu care era obişnuit de mult. — Dacă eşti gata în cinci minute, te conduc, îi propuse el ironic. — Nici vorbă. Am o migrenă cumplită. — Bine, atunci… Se aplecă spre ea ca pentru a o săruta, dar se opri la jumătatea drumului. — Trebuie să plec… Realiză brusc că lăsa în urma sa doar o amintire prăfuită a trecutului, a cărei evocare nu-l deranja câtuşi de puţin, întrucât aşteptase prea mult ca să i se atenueze dorinţa de a fugi. Iar peste patruzeci şi opt de ore, avea să fie într-un colţ de vis unde nimeni pe lume nu-l putea bănui. Iar el, Mortimer O’Broin, avea să devină cel mai bogat om al planetei, bogat cum nici o fiinţă umană nu mai fusese, şi bogat cum nimeni nu şi-ar fi putut închipui nici în cele mai delirante vise. În timp ce se îndrepta spre uşă, cu valiza în mână, Judith îi spuse: — Morty! Spune-i lui Margaret să-mi aducă nişte apă minerală şi pilulele. Mortimer dădu din cap, gândindu-se că ultimul cuvânt pe care îl auzise din gura soţiei sale fusese „pilulele”. Ieşi, închise uşa în urma sa, şi zâmbi. Judith nu avea cum să ştie că din acel moment, nu avea să-l mai revadă niciodată.   ﹡   Micul avion survolă artera principală din Chiavenna, trecu razant peste acoperişurile caselor, şi se înălţă deasupra clopotniţei bisericii. În acel moment, locuitorii micului orăşel văzură o mulţime de bucăţele de hârtie căzând din avion, zburând în adierea vântului, făcând piruete şi coborând graţios cu mişcări ezitante ca de frunze moarte, pentru a se aşeza în cele din urmă pe acoperişuri, pe asfaltul străzilor, pe maşini, şi pe galantarele negustorilor ambulanţi. În acea joi din luna aprilie, era zi de târg, iar strada principală era ticsită de lume. Boarea uşoară ce adia dinspre lacul Como unduia rochiile acelora ce se hazardaseră să iasă doar în talie, şi mlădia crengile înmugurite ale copacilor. Câţiva copii adunară de jos hârtiile căzute din văzduh, şi se uitară la ele nedumeriţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Unul dintre copii, băiatul brutarului, fu cel dintâi care luă iniţiativa. Cu hârtiile strânse la piept, se năpusti spre prăvălia părinţilor care ieşiseră în prag, atraşi de zgomotul avionului, strigând cât îl ţinea gura: — Tată! Mamă! Sunt bani! Veniţi repede! Cad bani din cer! Strigătele copilului avură darul de a electriza mulţimea. Toţi se repeziră claie peste grămadă, îmbrâncindu-se, împingându-se, vociferând, urlând şi încercând să culeagă cât mai mult din bancnotele căzute. Într-adevăr, era vorba de bancnote elveţiene, frumoase şi noi-nouţe, cu acea tentă delicată maronie, în valoare de zece şi cincizeci de franci, emise de Schweizerische Nationalbank. Strada deveni tot mai violentă, şi câţiva indivizi începură să se încaiere. Renata trase de manşă, făcând ca botul avionului să se ridice, şi izbucni în râs. Văzută de sus, din înălţimi, strada principală a orăşelului părea a fi un furnicar uriaş. — Eşti dezgustătoare! strigă Kurt spre ea, încercând să acopere uruitul motorului. Spre groaza lui, Renata lăsă manşa din mâini şi închise cu un gest scurt uşa de plastic a cabinei. Avionul îşi pierdu direcţia, ceea ce o făcu pe Renata să râdă din nou. — Nu-i bine să mă provoci! strigă ea, uitându-se pieziş spre el. Sub ei, defilau mici văi înverzite, acoperite ici şi colo de petele de verde închis al brazilor. — Ţine-te bine, coborâm în picaj! spuse Renata. — Ai înnebunit? strigă la ea Kurt. Dar avionul se şi îndrepta ca un fulger spre o cireadă de vaci. Într-o fracţiune de secundă, Kurt apucă să vadă un cioban care gesticula, agitându-şi pumnul în direcţia lor. — Renata, la urma urmelor, ce vrei să-mi dovedeşti? Avionul se redresă brusc, pătrunzând printre nouraşii alburii rătăciţi pe seninul cerului. Renata îşi luă o figură serioasă şi spuse: — Vreau să-ţi dovedesc că ai greşit în întregime, şi că nu ai curajul să spui pe nume dorinţelor tale. I-ai văzut pe ăia de jos cum s-au mai îmbulzit şi cum au început să se bată când le-am aruncat banii? Pretindeai că nimeni n-are să se mişte, că totul este degradant şi că nu fac altceva decât să insult lumea. Poftim, cine a avut dreptate? Kurt privi prin plexiglasul cabinei, prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar se gândi în sinea sa ca era mai bine să nu o înfrunte pe Renata. Îşi aminti de ziua în care aflându-se amândoi la aniversarea colegiului lor, Renata pariase cu el că are curajul să-i verse vecinului de masă farfuria cu spaghete pe costum. Şi imediat, se produsese dezastrul… — Nu spui nimic? Şi ca un protest împotriva tăcerii lui Kurt, avionul urcă la verticală, lipindu-l cu spatele de scaun, într-o poziţie paralelă cu pământul. După care urmă un nou picaj şi câteva tonouri. — Dacă ar fi aşa cum ai pretins tu, că banii sunt un rahat, atunci oamenii ăia nu ar fi stat în patru labe, ca nişte animale, îmbrâncindu-se şi bătându-se să-i adune! Kurt strânse din dinţi, încercând să se controleze, gândindu-se că dacă în următoarele clipe avionul nu avea să se prăbuşească, atunci mai exista o şansă infimă să ajungă la Zürich. La Zürich, unde peste trei zile, mai exact pe 26 aprilie, avea să se celebreze nunta lor.   ﹡   Zaza Finney efectiv nu înţelegea motivul pentru care încă nici un producător nu o oprise pe stradă pentru a-i propune semnarea unui contract pe viaţă în filmele lui. Nici un rid nu-i altera pielea catifelată a feţei, luminată de misterul unor ochi de cobalt, iar talia îngusta, şoldurile bine cambrate şi curba delicată a coapselor completau tabloul unei armonii a proporţiilor. Iar lucrul acesta o îndemna ca ori de câte ori se uita în oglindă, să se întrebe dacă făcuse bine să-şi lege viaţa, chiar şi temporar, cu acel individ cu aspect neînsemnat, care părea însă capabil să-i aştearnă sub picioare tot aurul din lume. Îl cunoscuse cu doar şase luni în urmă, pe vremea când locuia într-o cămăruţă mizerabilă, singura ei avere fiind o valiză ieftină, o rochie de seară răpitoare, un costum sport, şi o trusă de machiaj. Şi zi de zi trăia cu groaza că avea să i se spună să plece. Luxul cu care o înconjurase Mortimer o uluise la început, dar după ce acesta o instalase într-un apartament somptuos în hotelul Waldorf, Zaza îşi mărise pretenţiile, cerându-i lui Mortimer toalete dintre cele mai elegante, iar pentru a-şi testa amantul, sfârşise prin a-i cere bijuterii. Dar Mortimer îi îndeplinise cu promptitudine fiecare cerere, la început cu o oarecare timiditate, dar pe măsura trecerii timpului, părea să-i facă plăcere s-o copleşească cu atenţii, ba chiar încerca să intuiască acele dorinţe neexprimate de ea. Mortimer nu-i pomenea nimic despre afacerile lui, până într-o bună zi în care o întrebă enigmatic: — Mi-ar plăcea să trăim împreună, doar noi doi. Ce spui, eşti pregătită pentru asta? Zaza, care trăia cu gândul numai la filmele sau piesele în care ar fi putut să joace, fiind absolut convinsă de talentul său, se îngrozi la ideea că ar fi putut sta în permanenţă cu Mortimer, mai ales că îl ştia însurat. Se sfătuise imediat cu Jimmy, un fotograf pentru care pozase goală, şi acesta o lămurise imediat: — Auzi, individul ăsta pe care îl tapezi zi de zi, este cel care descurcă toate afacerile Mafiei! Zaza izbucnise în râs, neputând asocia figura lui Mortimer cu cea a unui gangster. Dar Jimmy reuşise să o convingă că lucrurile într-adevăr aşa stăteau. În ajun, evenimentele se precipitară. Mortimer o întrebase din nou, însă pe un ton categoric, dacă este pregătită să trăiască împreună cu el. Cu lecţia bine învăţată de la Jimmy, Zaza acceptase. Dădu la o parte perdeaua din faţa terasei, şi aruncă o privire distrată în stradă. Dintotdeauna visase să se plimbe prin Nassau, dar acum, când se afla acolo, simţea că se plictiseşte de moarte. Morty avea să se întoarcă peste o oră, cu biletele de avion cumpărate pentru o destinaţie despre care încă nu-i spusese nimic. — Acolo unde vom merge, vei fi ca o regină, îi spusese el. Şi poţi să-mi ceri tot ceea ce-ţi trece prin cap, o provocase el în continuare. Zaza îi răspunse morocănoasă: — Bine, atunci o să-ţi cer un elefant. — Bănuiesc că te-ai gândit la un elefant de aur masiv, nu? replicase Mortimer, cu vocea sa de copil. Uşor neliniştită, Zaza se întoarse de la fereastră, şi pentru a-şi remonta moralul, încercă să estimeze numărul de zile pe care era obligată să-l petreacă împreună cu Mortimer, până să găsească mijlocul de a pune mâna pe o parte din averea lui şi de a fugi, pentru a-l reîntâlni pe Jimmy.   ﹡   Camioanele militare plecaseră din Geneva, Lausanne, Lucerna, Zug şi Zürich, urmând a cerceta metru cu metru întreaga zonă. Poliţia şi armata elveţiană căzuseră de acord că un cadavru, fie el şi amputat de piciorul drept, ar fi putut provoca oarecare nelinişte în rândul populaţiei. Organele de poliţie conduceau cercetările, iar armata asigurase materialul uman. Se dăduseră ordine stricte ca cercetările să nu se încheie decât în momentul descoperirii cadavrului. Cât despre piciorul găsit pe scutul locomotivei expresului Geneva-Zürich, anchetatorii făcuseră oarecare progrese. Pantoful purta marca magazinului „Biasca” din New York. Poliţiştii elveţieni luaseră legătura cu confraţii lor americani, care începură imediat investigaţiile, şi se spera că, cu puţin noroc, identitatea proprietarului pantofului avea să fie aflată. În buzunarul pantalonului, se găsise o legătură de bancnote, conţinând cinci mii de dolari, şi un bilet de tren cu destinaţia Zürich. Aşezat între Vittorio Pizzu şi Moshe Yudelman, Italo Volpone, zis şi „Bébé”, privea la cei unsprezece bărbaţi ce stăteau în jurul mesei de conferinţă. Faptul că ocupa locul fratelui său îi dădea senzaţia unei autorităţi calme, însă mişcarea necontenită a celor două pupile ca de cărbune din spatele pleoapelor pe jumătate închise, dezminţea categoric acest lucru. Volpone făcu un efort pentru a se pune în pielea personajului al cărui rol trebuia să-l joace, încercând să-şi impună mâinilor să nu mai tremure. Iar pentru aceasta, îşi strecură două degete ale mâinii drepte în buzunarul de la piept al vestei, simţind contactul plin de siguranţă pe care i-l dădeau cele cincizeci şi două de cărţi de joc de care nu se despărţea niciodată. Jocurile de noroc fuseseră pentru el dintotdeauna un fel de o a doua natură. Ori de câte ori pleca în vreo călătorie, lua cu el şi o ruletă în miniatură, prin intermediul căreia se deconecta; intrând într-un univers misterios şi atrăgător în care guvernau doar numerele. Fără să vrea, îşi aminti de cele două zile şi trei nopţi pe care şi le petrecuse într-un salon de joc din Las Vegas, jucând în permanenţă, întrerupându-se doar pentru a mânca şi a bea, ceea ce fusese considerat de toată lumea un adevărat record în materie. — Prietenul nostru O’Broin, a sosit în aceste clipe la Zürich, anunţă el asistenţa, mângâind cu vârfurile degetelor cărţile de joc din buzunar. Totul este în ordine. Iată şi telegrama pe care am primit-o de la Don Genco. Scoase din buzunarul hainei o bucată de hârtie mototolită, pe care o citise şi o recitise de nenumărate ori, învăţând pe dinafară instrucţiunile date de fratele său. Ettore Gabelotti aruncă o privire asupra ei, după care i-o trecu mai departe lui Simeone Ferro, fără să spună nici un cuvânt. Acesta i-o întinse la rândul său lui Joseph Dotto, apoi rând pe rând, Carmine Crimello, Vittorio Pizzu, Angelo Barba, Vicente Bruttore, Thomas Merta, Aldo Amalfi, Carlo Badaletto şi Frankie Sabatini luară cunoştinţă de conţinutul telegramei. Italo Volpone se gândi că asista la un moment istoric, în care după aproape douăzeci de ani de război rece, asista la o întâlnire paşnică a reprezentanţilor celor mai puternice două familii mafiote, Gabelotti şi Volpone. În timp ce telegrama făcea înconjurul mesei, privirea sa trecea de la o figură la alta, înregistrând expresiile de satisfacţie pe care cei prezenţi nu şi le puteau ascunde. — Bun, şi altceva? întrebă Carlo Badaletto cu insolenţă. Toată lumea ştia că Badaletto îl ura pe Italo, şi că nu scăpa nici o ocazie pentru a-şi manifesta dispreţul faţă de acesta. — Nimic, răspunse Italo, străfulgerându-l cu privirea. Ar fi vrut să se poată impune mai mult decât atât, fără să facă neapărat ceva special. Numai că Genco, fratele său, reuşea acest lucru deoarece era respectat. Blândeţea sa aparentă, zâmbetul său franc şi firea sa împăciuitoare îi disimulau perfect natura necruţătoare şi avară. Spre deosebire de el, Italo nu era capabil să-şi stăpânească accesele de furie care îl bântuiau de cele mai multe ori fără nici un motiv aparent, iar incapacitatea sa de a-şi păstra sângele rece şi predispoziţia pe care o avea pentru metode primare şi violente, provocase neîncrederea capilor Mafiei. — Prima fază a operaţiei s-a terminat, luă cuvântul Moshe Yudelman. În trei luni, banii noştri vor fi spălaţi. Yudelman se născuse cu un dar special al cifrelor. Nici cele mai încurcate bilanţuri contabile nu erau în stare să-i reziste mai mult de cinci minute, fiind capabil să descopere dintr-o singură privire acel detaliu în aparenţă nesemnificativ, sau acea virgulă inofensivă care păcălea pe oricine altcineva. Genco Volpone se luptase mult cu ai săi pentru a-i convinge să fie de acord cu intrarea lui Yudelman în familia lor, întrucât sicilienii nu prea aveau de gând să admită prezenţa unui evreu printre ei. Acceptat în cele din urmă, Moshe Yudelman a încercat să nu iasă în evidenţă, intervenind doar în momentele în care i se cerea părerea, şi vorbind întotdeauna exact cât trebuia. Însă în scurt timp, capacităţile sale aproape supranaturale de contabil l-au ajutat să ocupe acel loc pe care nici nu-l visa printre membrii familiei, iar datorită lui, Don Volpone îşi putuse consolida prestigiul şi autoritatea. Din acel moment, Yudelman devenise consilierul particular al capului Mafiei, iar activitatea sa se răsfrângea asupra tuturor activităţilor familiei. Responsabilităţile multiple pe care le avea nu-l împiedicau să-şi clădească o avere pe care şi-o multiplica zi de zi, prin tot felul de plasamente bine gândite, de decizii fulgerătoare şi prin flerul său infailibil de a decela orice posibilitate de câştig în universul bursei. Şi doar datorită sfaturilor sale, Genco Volpone consimţise să se alieze cu Ettore Gabelotti, cel pe care îl considera rivalul său principal. Moshe aruncă o privire scurtă spre Gabelotti. Figura sa ca o mască, cu pungi sub ochi, ascundea autoritatea şi vivacitatea de care acesta dădea dovadă. Având o greutate de aproape o sută de kilograme, Gabelotti era temut pentru modul în care dispunea de viaţa celor ce îndrăzneau să-i comenteze deciziile sau să i se împotrivească. Moshe Yudelman depusese o uriaşă muncă diplomatică pentru a-l convinge în cele din urmă pe Gabelotti că interesele sale coincideau cu cele ale lui Volpone. Şi deşi cele două familii erau despărţite, până în acea zi, de nenumărate cadavre căzute din fiecare tabără, se ajunsese la momentul acordului care avea să dea naştere celei mai uluitoare operaţii financiare realizate vreodată de Mafie. Gabelotti, care până în acele clipe nu scosese nici un cuvânt, simţi privirea lui Yudelman. Se uită scurt la el şi-i zâmbi. Moshe îi zâmbi şi el şi-şi întoarse privirea. — Ia mai daţi-mi telegrama aia! ceru Ettore. Telegrama circulă din nou din mână în mână, şi după ce ajunse la Gabelotti, acesta o mai privi câteva clipe, şi apoi, uitându-se la Italo, izbucni în râs: — Auzi, Bébé, cred că fratele tău nu s-a prea ruinat cu cât a trebuit să plătească pentru telegrama asta! Toată lumea începu să râdă zgomotos. Italo îşi dădu seama că spusele lui Ettore nu ascundeau nici un fel de ironie, şi se alătură hazului general. Telegrama care fusese trimisă din Zürich, nu conţinea decât două litere „O.K.” Însă aceste litere reprezentau eforturile comune ale participanţilor la reuniune privind rezultatul exerciţiului financiar al anului trecut. Cu alte cuvinte, era vorba de înspăimântătoarea sumă de două miliarde de dolari.   ﹡   Ines pretindea că de la naştere, fusese hrănită cu lapte şi cu sânge, fiind fiică de rege. După spusele ei, bărbaţii din tribul ei măsurau peste doi metri, iar femeile un metru şi nouăzeci. Lando asculta cu gura căscată relatările lui Ines referitoare la ceremoniile de iniţiere ale adolescenţilor, nefiind în stare să discearnă adevărul de realitate. — Vrei să spui că fraţii tăi îşi crestează penisul cu lama? Ines întinse mâna şi luă o mandarină din fructiera aşezată pe covor. — Exact. — Doamne Sfinte, suspină Lando, trebuie să fii ţicnit de-a binelea să faci una ca asta. Nişte sălbatici! Şi cu coada ochiului se uită la corpul gol al negresei de lângă el. Fără pantofi, Ines era la fel de înaltă ca el, şi cu toate acestea, în cele două sezoane cât fusese jucător profesionist de fotbal, Lando întâlnise puţini adversari sau coechipieri care să fie mai înalţi decât el. — Ascultă, îi spuse el, chiar ai un metru şi optzeci, nu? — Da. — Hm, şi cu toate astea, nu pari a fi o girafă. Ines îi aruncă o privire pe jumătate amuzată, pe jumătate dispreţuitoare: — Totul este relativ, dragul meu. În ţara mea, până şi tu ai putea fi considerat pitic, — Hm… făcu din nou Lando, privind-o lung. Adevăratul nume al lui Ines era Kibondo, prinţesa Kibondo, originară din Burundi. Înainte de a veni în Elveţia, un creator de modă italian o botezase Ines. La Roma fusese top-model renumit, însă adevărata celebritate şi-o câştigase la Londra, Paris şi New York, unde fusese plătită cu bani grei pentru a poza în revistele de modă. De o frumuseţe sublimă, de parca ar fi venit de pe altă planetă, Ines era deplin conştientă de prestanţa pe care o avea, încât îşi permitea să umble încălţată în pantofi cu tocuri de zece centimetri. Lando îşi puse mâna pe coapsa goală şi bronzată a lui Ines, simţind sub atingerea sa carnea musculoasă şi fierbinte a negresei. În sinea sa era mândru că o asemenea făptură contribuia la modul său de viaţă, nu neapărat că ar fi avut nevoie de aşa ceva, dar pur şi simplu din principiu. Însă din momentul în care devenise amantul lui Ines, îi simţea banii şi cadourile cu care aceasta îl copleşea, ca pe nişte pomeni aruncate unui sclav. Ines îi luă mâna şi i-o îndepărtă cu blândeţe. — Nu mai avem timp, spuse ea. Am o întâlnire la ora şapte. — Cu babalâcul tău? — Da, cu el. Şi să ştii că atunci când suntem faţă în faţă, ochelarii lui îmi ajung la înălţimea sânilor. — Dar atunci când sunteţi în pat? — În pat, toţi suntem la fel. Sau, mă rog, aproape la fel… — Mai lasă-l să aştepte niţel, propuse Lando. — Nici vorbă! Individul este un maniac al punctualităţii, şi de altfel, atunci când lucrez, nu-mi place niciodată să fiu în întârziere. Şi Ines făcu o mişcare ca de felină, căscând uşor. Excitat de vederea corpului ei fabulos, Lando insistă: — Doar câteva clipe… Vrei? Ines se uită la el gânditor, şi peste câteva clipe îi răspunse: — Să ştii că pentru un alb, nu faci dragoste prea rău… — Ai fi preferat să fiu negru? — Lando, să ştii că nu culoarea pielii contează. — Atunci, ce naiba contează? — Ceea ce ai în pantaloni. Orlando Baretto se uită lung la ea, după care pufni în râs. Ines se ridică de pe covor, se aşeză pe marginea patului, şi începu să-şi pună în picioare ghetele de piele de culoare roşie-sângerie. Unul dintre papagali începu să scoată nişte triluri prelungite în cuşca sa. — Tu ai cumpărat păsărelele astea? întrebă Lando. — Nu, le-am primit cadou. Îţi plac păsările? Lando se ridică şi el de pe covor, etalându-şi corpul perfect de atlet. De când încetase să facă sport, aproape singura sa hrană zilnică era o sticlă sau două de băutură, fără ca aceasta să-l aducă în pragul beţiei. — Da, mor după ele, răspunse el. Şi se apropie de colivia papagalilor, deschise uşiţa, şi-şi băgă înăuntru mâna musculoasă. Papagalii se retraseră cat mai departe posibil. Lando prinse unul dintre ei, îl luă cu tandreţe în căuşul palmei, şi-i suflă peste cap, răvăşindu-i uşor puful. Apoi îi zâmbi lui Ines, declarându-i candid: — Să ştii că sunt mort după toate animalele. Şi brusc, reteză cu dinţii gâtul papagalului.           II         Secretara se dădu la o parte, făcând loc noului venit. Homer Kloppe, care se ridică plin de politeţe pentru a-l întâmpina, se făcu că nu observă mâna întinsă a acestuia, şi dădu din cap, în semn de bun venit. Apoi făcu un gest, indicând fotoliul de piele rezervat musafirilor, după care se aşeză la biroul său, pe care era cartea de vizită ce indica identitatea vizitatorului: „André Levain, administrator”. Levain îşi drese glasul, şi schiţă un zâmbet de complezenţă. La cei şaizeci de ani pe care îi avea, figura bronzată, încadrată de plete albe, la care se adăuga costumul extrem de elegant pe care îl purta, îl făceau să pară un individ deosebit de interesant. Homer aruncă o privire rapidă asupra ceasului de pe perete, după care îşi încrucişă mâinile deasupra mesei, într-un gest care dădea a înţelege că era gata să asculte. — Vă mulţumesc că m-aţi primit, începu Levain. Aş fi putut fixa o întâlnire prin intermediul secretarei dumneavoastră, dar problema pe care vreau s-o discut este atât de importantă, încât mi-am permis să vă deranjez fără nici o altă formalitate. Îşi aranjă cuta pantalonilor, apoi nodul cravatei, şi cu gest devenit probabil reflex, îşi trecu mâna prin păr. — Aă… problema este următoarea, reluă el după o oarecare ezitare. Am aici nişte valori pe care aş dori să le depozitez la banca dumneavoastră… Mângâie cu un gest automat servieta de piele neagră ce se afla la picioarele sale, după care, parcă jenat de privirea fixă a lui Homer Kloppe, ai cărui ochi albaştri de miop nici nu clipiseră în spatele lentilelor groase ale ochelarilor, îşi scoase din buzunar batista de mătase, şi-şi şterse fruntea brobonită de sudoare. Levain se simţea stânjenit de tăcerea lui Kloppe, aşteptându-se ca în biroul directorului uneia dintre cele mai puternice şi discrete bănci din Zürich, să domnească o cu totul altă atmosferă. Privirea îi fugi pentru o clipă spre fereastră, prin care se vedea clădirea gării şi piaţa de la marginea lacului Limmat, dincolo de care se zăreau întinderile nesfârşite ale parcului. Inspiră adânc, şi spuse: — Este vorba de opt milioane de franci francezi. Kloppe nu reacţionă în nici un fel, fapt care îl determina pe Levain să adauge grăbit: — Adică, de un milion şase sute de mii de dolari. Bancherul dădu încet din cap, în semn că în sfârşit, înţelesese. — Ăsta este rodul muncii mele de douăzeci şi cinci de am. Înţelegeţi… dacă mi s-ar întâmpla ceva… n-aş vrea ca toţi banii ăştia să se ducă pe apa sâmbetei, ca simple drepturi de moştenire. Kloppe dădu din nou din cap, ceea ce avu darul să-l mai destindă pe Levain. — Domnule Levain, sunteţi administrator de societăţi, nu-i aşa? — Exact! Dacă-mi permiteţi…… Şi-şi scoase din buzunarul interior al hainei un portvizit din piele neagră de crocodil, din care extrase mai multe cărţi de vizită, pe care le întinse lui Kloppe, spunând pe un ton de scuză: — Cred că ar fi trebuit ca mai întâi să încep cu acestea… Kloppe le luă, le examină cu atenţie, după care spuse: — Domnule Levain. Vizita dumneavoastră mă onorează, aş putea să ştiu şi eu care au fost motivele care v-au îndemnat să alegeţi banca mea? — Banca dumneavoastră?… se bâlbâi Levain, nedumerit că un bancher putea primi cu atâta reticenţă un depunător de opt milioane de franci. Cu o oră în urmă, după ce avionul său aterizase, se crezuse stăpânul lumii. Aşa cum se înţelesese cu individul care îi trecuse servieta peste graniţă, se întâlnise cu el la un bar din Wasserwerkstrasse, şi-i dăduse o sută şaizeci de mii de franci pentru serviciul făcut. Şi acum era întrebat de ce alesese Trade Zürich Bank! Timp de o clipă, se simţi tentat să-şi ia servieta şi să plece, dar se răzgândi şi răspunse politicos: — Nişte prieteni mi-au vorbit la Paris despre dumneavoastră. Kloppe îşi încruntă sprâncenele roşcate: — Şi cum se numesc aceşti prieteni, domnule Levain? — Unul dintre ei este Lombard. Edouard Lombard. — A, da, într-adevăr, îl cunosc pe domnul Lombard. Ei bine, domnule Levain, cum doriţi să plasaţi banii dumneavoastră? — Pentru moment, as dori doar să fac un depozit pe trei luni. Ce dobândă îmi oferiţi? Kloppe apăsă un buton al interfonului şi întrebă cu o voce autoritară: — Garnheim, care este dobânda pentru franci francezi depuşi în depozit pe trei luni? Da, mulţumesc… Domnule Levain, noua şi douăzeci şi cinci la sută. Levain făcu o figură dezamăgită: — Este foarte puţin. Mă aşteptam la mult mai mult. — Poate doriţi sa vă schimbaţi banii în altă monedă? — Ce fel de monedă? — De exemplu, dolari, mărci, sau franci elveţieni. — Şi dobânda este mai mare în acest caz? — Dimpotrivă. Dar vă sfătuiesc să aveţi în vedere că este mai bine să ai o dobândă minimă la o valută care este în creştere, decât o dobândă ridicată la o valută care este în scădere. — Domnule Kloppe, ce aţi face dacă aţi fi în locul meu? — Domnule Levain, eu nu sunt în locul dumneavoastră. — Bine… atunci, am să-mi depun banii într-un cont cu parolă. — Cum doriţi. Şi în afară de dumneavoastră, mai doriţi să mai cunoască şi altcineva cifrul sau parola contului? Văzându-l pe Levain surprins de întrebare, Kloppe adăugă: — Domnule Levain, suntem cu toţii muritori. În cazul dispariţiei dumneavoastră, cui ar trebui să înapoiez banii? — Tocmai despre asta aveam de gând să vă spun… Ştiţi, sunt însurat, şi… Kloppe deschise sertarul biroului, scoase o foaie de hârtie şi se pregăti să scrie. — Presupun că este vorba despre doamna Levain, spuse el. — Nu! Nu! În nici un caz! exclamă brusc Levain. Figura lui Kloppe rămase neschimbată. — Atunci cine? insistă el. — Ăă… Lily. Adică, vreau să spun Eliane… Eliane Gournay. — Cu alte cuvinte, doriţi ca doamna Gournay să fie legatara dumneavoastră? — Domnişoara Gournay, preciză Levain. Da, exact. — Adresa? — Paris, strada Grenelle, numărul 118. — Profesia? — Secretară. — Data naşterii? — 27 decembrie. — Anul? Levain avea o figură de parcă în câteva clipe ar fi fost obligat să se arunce de pe acoperişul unui zgârie nori. — 1963. Kloppe îi aruncă o privire scurtă, dezaprobatoare. — Şi la ce firmă lucrează domnişoara Gournay? — Domnişoara Gournay este secretara mea particulară, reuşi Levain să articuleze? — Aha, am înţeles… În cazul acesta, domnule Levain, trebuie să vă înştiinţez că domnişoara Gournay va avea acces la contul dumneavoastră. — Dar dacă… dacă… se bâlbâi Levain. — Dacă ce, domnule Levain? îl întrebă răbdător Kloppe. — Dacă de exemplu, relaţiile dinte noi doi se strică… Cum s-ar putea evita ca ea să… Doar ştiţi şi dumneavoastră cum sunt femeile! — Să înţeleg prin aceasta că nu aveţi încredere totală în domnişoara Gournay? — Ba da, dar nu într-atât ca să-i las pe mână opt milioane de franci! se revoltă Levain. Homer Kloppe se ridică brusc de la birou. — În aceste condiţii, nu văd de ce eu sau asociaţii mei i-am putea acorda cea mai mică încredere! — Dar, domnule… încercă Levain să riposteze. — În orice caz, vă mulţumesc că v-aţi gândit să apelaţi la banca noastră. Regret din suflet, domnule Levain. — Doar n-o să daţi cu piciorul la un depozit de aproape două milioane de dolari! îşi mai încercă Levain o ultimă şansă. — La revedere, domnule. Cu siguranţă că veţi găsi în oraş alte bănci care vor fi fericite să vă servească. Şi pentru a-i arăta interlocutorului său că hotărârea pe care o luase era irevocabilă, Kloppe mototoli hârtia pe care scrisese şi o aruncă la coş. Levain se ridică, îşi luă servieta, aruncă o ultimă privire spre Kloppe, şi nezărind nici un semn care l-ar fi putut invita să mai rămână, se îndreptă spre uşă. Homer Kloppe aşteptă să iasă, după care se îndreptă spre fereastră şi privi afară, gândindu-se că în decursul carierei sale avusese de a face cu o mulţime de indivizi de genul lui Levain. Ca marea majoritate a confraţilor săi, Kloppe considera că profesiunea sa nu era nici pe departe o vocaţie, ci un fel de religie sau chemare, ai cărei preoţi erau el şi cei din branşa sa. Iar banii meritau cel mai mare respect, iar despre ei nu se vorbea decât în termeni plini de respect, şi în şoaptă, de parcă s-ar fi vorbit într-un sanctuar despre Dumnezeu. Şi la cei cincizeci şi doi de ani ai săi, Homer încetase să-şi mai pună orice fel de întrebări despre lumea în care trăia, mărginindu-se să se bucure într-un mod cât se poate de simplu de plăcerile pe care i le oferea viaţa. Iar timpul, care începea să se scurgă implacabil, mai abitir ca niciodată, devenea din ce în ce mai mult înlocuit de noţiunea banului. În ajun, fusese nevoit să facă apel la tot sângele rece pe care îl avea pentru a nu tresări în faţa cererii de necrezut pe care i-o adresase un italian naturalizat în America, pe nume Genco Volpone. După o scurtă convorbire cu corespondenţii filialei din New York ai lui Trade Zürich Bank, Homer aflase că respectivul Volpone era unul dintre capii Mafiei, iar afacerile sale erau în aparenţă cât se poate de onorabile. — Şi ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Volpone? îl întrebase Kloppe. — Să-mi deschideţi un cont la banca dumneavoastră. — Dar nu doriţi să folosiţi acelaşi cont pe care îl mai aveţi la noi? — Nu. — Perfect. — În mai puţin de o oră, adăugă Volpone, veţi primi o înştiinţare de la sucursala dumneavoastră din Nassau, prin care vi se va comunica faptul că banii au fost viraţi chiar în această dimineaţă. — Şi despre ce sumă este vorba? întrebă Kloppe. — Două miliarde de dolari. Kloppe îşi scoase ochelarii de pe nas, şi pentru a-şi ascunde emoţia care îl cuprinsese începu să şi-i şteargă. Profesiunea sa îl obişnuise cu tot felul de sume, dar ceea ce i se spusese depăşea orice închipuire. Genco Volpone adăugă netulburat: — Aş dori ca aceste fonduri sa producă dobândă pe durata depunerii lor. — Bineînţeles, domnule Volpone, nici nu încape discuţie! — Ce dobândă îmi oferiţi? — Hm, dobânda variază în funcţie de durata depunerii. — Vreau să-mi fixaţi o dobândă zilnică. Veţi avea la dispoziţie aceste fonduri pe care le depun cel puţin douăzeci şi patru de ore, dar nu mai mult de patruzeci şi opt de ore. — Şase la sută este dobânda pe care v-o pot oferi. — Nu, răspunse categoric Volpone. Vreau şapte la sută. — Domnule Volpone, dobânda zilnică stabilită este de şase la suta. — Şi ce-I cu asta? V-am spus că eu vreau şapte la sută. — De acord. Veţi primi o dobândă de şapte la sută. Ce instrucţiuni îmi daţi pentru fondurile depuse? — Le veţi transfera în Panama, la Chemical Inter Trust. Abia în acel moment privirea lui Homer Kloppe se îndreptă asupra însoţitorului lui Genco Volpone, un individ de vreo cincizeci de ani, pe care acesta îl prezentase a fi Mortimer O’Broin, consilierul său financiar. Kloppe auzise vorbindu-se despre O’Broin care era considerat unul dintre cei mai abili experţi în domeniul afacerilor internaţionale, dar fu surprins de aspectul şters al acestuia. — Şi sub ce parolă doriţi să vă transmiteţi ordinele, domnule Volpone? întrebă Kloppe. — Mamma… — Am notat. Domnilor, v-aş ruga să-mi daţi acum un specimen din semnăturile dumneavoastră. Mă refer la Mamma. — La ce bun? exclamă Volpone. Veţi primi dispoziţii prin telefon, aşa că nu văd la ce v-ar folosi semnăturile noastre! — Este vorba despre o simplă formalitate administrativă internă, preciză Kloppe, întinzând spre ei un stilou şi o foaie de hârtie. O’Broin şi Volpone se conformară, semnând fiecare dintre ei cuvântul de cod ales. Kloppe luă apoi hârtia, privi cele două semnături după care întrebă: — Şi cine dintre dumneavoastră îmi va da ordinul de virare a fondurilor? Dumneavoastră, domnule Volpone, sau domnul O’Broin? Volpone zâmbi: — Eu vă voi da acest ordin. Dar ce importanţă mai are, din moment ce din această clipă, nu veţi asculta decât de Mamma? — Da, probabil că aveţi dreptate. Nu-mi mai rămâne decât să vă dau un număr de cod… — Nu vă mai obosiţi. Am ales deja numărul de cod de la Nassau. — Mi-l puteţi spune şi mie? — Bineînţeles. 828384. — Perfect, spuse Kloppe, după ce-şi notă numărul. — Domnule Kloppe, mi se pare de la sine înţeles că ne veţi vira dobânzile în cu totul alt cont. — Fără îndoială, răspunse acesta. — Bine, atunci vă voi da un telefon mâine dimineaţă, spuse Volpone. — În cazul acesta, vă urez o şedere cât mai plăcută în Elveţia, îi răspunsese Kloppe. — Vă mulţumesc, numai că domnul O’Broin va pleca imediat în Statele Unite. Imediat după ce cei doi plecară, Kloppe îi telefonă lui Eugene Schneelbling, care era unul dintre conducătorii oculţi cei mai eficienţi ai finanţelor mondiale. Schneelbling îşi avea sediul în Lichtenstein, la Schaan, şi dirija o aşa numită „bancă a bancherilor” în care toate băncile din lume îşi investeau capitalurile, pentru ca acestea să fie transferate în fel de fel de societăţi acţionare. Iar circuitul fabulos şi fără de sfârşit al investiţiilor şi reinvestiţiilor făcea în aşa fel încât originea capitalurilor să nu mai poată fi detectată, iar provenienţa banilor să poată fi spălată. Cele mai mari ţări din lume recurseseră la serviciile lui Schneelbling, pentru a împrumuta sau disimula sume incredibile, pe durate de la o zi sau două până la ani de zile, finanţând războaie civile, revoluţii, sau restructurări ale economiilor naţionale. Aşa că Kloppe îi încredinţă lui Schneelbling capitalul de două miliarde de dolari, pe care acesta avea să-l plaseze în investiţii imediate, cu dobânzi superioare celei pe care o acordase el lui Genco Volpone. În timp ce refăcea mintal calculele prin care operaţiunea financiară pe care o perfectase îi aducea un profit zilnic de cel puţin o sută de mii de dolari, uşa din spatele său se deschise brusc. — Pariez că te gândeşti la o femeie! Kloppe tresări, de parcă ar fi fost prins în flagrant delict. — Măcar puteai să baţi la uşă înainte de a intra, spuse el pe un ton de reproş. Tânăra fată se repezi spre el în paşi de dans. — Am inventat un joc nemaipomenit! exclamă ea. — Hai, povesteşte-mi, făcu Kloppe neîncrezător. Nebuniile pe care le făcea fiica sa îi făceau o plăcere ascunsă, cu toate că de multe ori Renata se cam juca cu focul. În sinea sa recunoştea că aceasta avea puteri depline asupra sa, şi că-i îndeplinea toate capriciile. Era posibil ca acest lucru să se fi datorat faptului că Renata era de fapt antiteza mamei sale. Cu o siluetă pe care multe femei i-o invidiau, cu picioare frumoase şi lungi şi cu ochii violeţi, Renata era în stare să facă mulţi bărbaţi să se fâstâcească. Şi cu atât mai mult, Kloppe se întreba cum fusese posibil ca fiica sa să-l fi ales ca logodnic pe Kurt Heinz, fiul unui casier de bancă. Un băiat într-adevăr ireproşabil, dar oricum, tot fiul unui casier de bancă rămânea. Însă Kloppe nu avusese de ales, şi se înclinase în faţa hotărârii fiicei sale. — Tată, este un joc nemaipomenit! De-a dreptul minunat! Se numeşte ploaia din ceruri! Între sprâncenele bancherului apăru o cută. — Ploaia din ceruri? repetă el maşinal. — Da. L-am inventat special pentru Kurt, să-i arăt că nu are dreptate cu teoriile lui că banul este un rău şi un putregai… — Nu prea înţeleg ce vrei să spui. — Nici viitorul meu soţ nu înţelegea la început. Am luat avionul şi am survolat Chiavenna. Ştii, era tocmai zi de târg, şi am aruncat din avion o grămadă de bancnote! Trebuia să fi fost alături de mine să fi văzut spectacolul ăla! Zău că merita! În faţa expresiei tragice a tatălui ei, Renata izbucni în râs: — Hai, tată, nu mai face figura asta! Doar trebuie ca Kurt să se obişnuiască cu bogăţia, nu? Şi la ce ne-ar mai servi banii pe care îi avem dacă nu ne-am distra şi noi niţel?   ﹡   Pietro Biasca regreta un singur lucru, şi anume că tatăl său nu apucase să trăiască pentru a asista la triumful fiului său. Pietro îşi datora reuşita bătrânului Giuseppe, sfaturilor şi perseverenţei cu care acesta reuşise să-şi convingă unicul fiu că un pantof trebuie studiat cu atenţia şi dragostea pe care o acorzi femeii iubite. — Într-o zi vei vedea că tot ceea ce te plictiseşte acum, te va ajuta să faci avere, îi spusese tatăl său. Şi Giuseppe avusese dreptate. La cei patruzeci şi opt de ani pe care îi avea, Pietro era un om bogat, dar mai mult decât asta, era celebru, respectat, şi îşi vindea operele sale de artă doar celor pe care îi considera demni să fie clienţii săi. Invitat la toate cocteilurile, vernisajele şi premierele la care participau vedetele şi celebrităţile zilei, Pietro devenise una dintre figurile celebre din New York. Secretul reuşitei sale se baza pe o idee de geniu, aceea de a conferi pantofului aceeaşi nobleţe pe care o avea şi mâna, iar reclama firmei sale, că fabrica „mănuşi pentru picioare”, nu făcuse decât să-i consolideze renumele. Cu timpul, îşi perfecţionase metoda, iar tatonările sale de la început cedară locul unei stăpâniri totale a meseriei, încât magazinul său, din Bulevardul 6, devenise un fel de club particular în care nici unul dintre membri nu ar fi îndrăznit să facă vreun comentariu asupra preţurilor exorbitante practicate de el. Intrând în atelierul rezervat ucenicilor, simţi imediat mirosul de piele care îi producea întotdeauna o uşoară ameţeală de plăcere. Un italian tânăr, cu părul ondulat, lua măsura piciorului unui coleg de-al său. Kloppe îl privi atent cum lucra, după care i se adresă părinteşte: — Să ţii minte întotdeauna că linia nu înseamnă practic nimic! Cel mai important este întregul. Să-ţi imaginezi întotdeauna piciorul ca un tot, ca un întreg. Crezi ca Michelangelo a procedat altminteri? Trecu mai departe şi ajunse în dreptul rafturilor unde se aflau mulajele picioarelor la care aveau dreptul clienţii ce făcuseră mai mult de două cumpărături la magazinul său. Se uită cu dragoste la ele, şi întorcându-şi capul, îi spuse ucenicului: — Uite, vezi, picioarele astea îmi sunt mai familiare decât figurile proprietarilor lor. Chiar dacă aş fi legat la ochi, doar atingându-le ţi-aş putea spune cui aparţin. Ucenicul zâmbi, dând din cap în semn că înţelesese. Uşa se deschise şi în prag apăru secretara lui Biasca. — Signore Biasca… Pietro ridică bărbia întrebător. — Vă caută doi domni. Pietro trecu pe lângă ea şi intră în magazin. De cum îi văzu pe cei doi care îl aşteptau, îşi dădu seama că erau poliţişti, cu toate că unul avea un aer destul de distins. — Domnilor… spuse Pietro. — Domnule Biasca, vorbi cel cu un aer distins, ne cerem scuze de deranj, dar am dori să ne ajutaţi într-o problemă destul de încurcată. — Dacă vă pot fi de ajutor, cu cea mai mare plăcere, răspunse Pietro, luând cărţile de vizită pe care al doilea inspector i le întindea cu un gest discret. — Aţi putea identifica pe unul dintre clienţii dumneavoastră doar după pantofii săi? — Dacă pantofii au fost făcuţi de mine, nu este nici un fel de problemă. — În cazul de faţă, pantoful a fost făcut la firma dumneavoastră. Şi poliţistul dădu la o parte hârtia cu care era acoperit pantoful din mâna sa. Pietro Biasca îl privi scurt, fără ca măcar să se obosească să întindă mâna spre el. — Da, pantoful ăsta este al prietenului meu, Genco Volpone, spuse el, apăsând asupra numelui. Cei doi poliţişti se uitară unul la altul, cu ochii mari. Poliţistul care vorbise primul înghiţi în sec, după care întrebă: — Domnule Biasca, s-ar putea să nu fi înţeles eu bine. Aţi spus Volpone? — Da, Genco Volpone, repetă Pietro condescendent, dându-şi perfect de bine seama că între cei doi poliţişti şi el, numele de Volpone crea o prăpastie uriaşă. — Sunteţi sigur, domule Biasca? — Domnii mei, eu sunt cel care îi fac pantofii prietenului meu Volpone de aproape zece ani. Iar perechea asta de pantofi i-a fost livrată acum vreo trei luni. V-aş putea menţiona faptul că… Se întrerupse, pe figură citindu-i-se ezitarea deconspirării unui secret profesional. — Continuaţi, domnule Biasca, îl îndemnă poliţistul. — Am brevetat un procedeu care permite clientului de a avea tocuri de nouă centimetri, deşi în aparenţă, acestea nu sunt decât de patru centimetri. De altfel, dacă doriţi să vedeţi picioarele… — Cum adică, să vedem picioarele? — Vreau să spun, mulajele picioarelor. În atelier am mulajele a două mii şase sute de picioare. O mie trei sute de picioare stângi, şi o mie trei sute de picioare drepte. — Nu s-a nimerit să fie nici unul şchiop? nu se putu abţinu să nu întrebe celălalt poliţist. Colegul său îl întrerupse scurt: — Domnule Biasca, sunteţi absolut sigur? — Pun capul jos! Dar de ce… — Vă mulţumim, domnule Biasca. Cred că vă vom mai deranja peste o oră. Şi cei doi se repeziră să iasă afară din magazin. Întrebându-se cum de un pantof al lui Genco Volpone se găsea în mâinile poliţiei, Pietro deschise uşa biroului său şi se grăbi spre telefon.   ﹡   Exact în clipa în care minutarul ceasului său ajunse în dreptul cifrei şapte Homer Kloppe apăsă butonul contactorului electronic din buzunarul său. Uşa de serviciu prin care intrau în fiecare dimineaţă la ora opt şi jumătate angajaţii de la Trade Zürich Bank, se deschise automat. După ce blocul de oţel îşi încheie rotaţia silenţioasă, Kloppe se dădu la o parte şi-i făcu loc lui Ines să intre. Apoi o urmă, apăsă din nou butonul contactorului electronic, care bloca în acest fel toate ieşirile băncii, şi se luă după Ines de-a lungul coridorului, admirându-i mersul de gazelă suplă. După ce trecură prin alte două coridoare, ajunseră în sala mare a băncii, coborâră apoi scara ce ducea la subsol şi ajunseră în cele din urmă în faţa uşii blindate de la camera seifurilor. Stăpânindu-şi cu greu tremurul mâinilor, Kloppe scoase din buzunar contactorul şi formă cuvântul de cod din cinci litere care deschidea uşa şi deconecta automat sistemele de alarmă. Camera seifurilor avea o lungime de douăzeci de metri şi o lăţime de opt, iar tavanul, planşeul şi pereţii erau construiţi din oţel masiv. Parfumul lui  Ines invada imediat locul, aducând o undă de căldură şi de viaţă peste frigul ca de moarte al metalului. — Fă-mi patul! ordonă ea. Kloppe scoase din buzunar două chei, cu care deschise seiful său personal ce purta numărul 829. Nemişcată ca o statuie, Ines îl privea amuzată de tulburarea pe care o producea bancherului. — Dolari? bâigui Kloppe. — Dolari, mărci, franci elveţieni şi câteva lingouri, răspunse ea pe un ton sec, ca de comandă. — Nu vrei să-ti scoţi haina? — Mai scoate! Cu gesturi neîndemânatice şi grăbite, Kloppe continuă să scoată din seif pachete de bancnote pe care le arunca apoi jos. După ce aruncă şi câteva lingouri de aur, se aşeză în genunchi şi începu să desfacă pachetele pe care Ines le răvăşea cu vârful pantofului, până formă un fel de masă compactă. — Uite, acum am să-ţi arăt ceva, spuse Ines. Se culcă pe spate peste grămada de bancnote, îşi trase rochia, şi îşi ridică spre tavan picioarele lungi şi perfecte. Cu ochii holbaţi, Kloppe articulă cu o voce răguşită: — Ines… — Hai, dezbracă-te, îi comandă ea. Homer se ridică şi începu să-şi scoată pantalonii. Întotdeauna umbla îmbrăcat în costume gri, cu cămaşă albă, şi cravata şi pantofii negri. Singura fantezie vestimentară pe care şi-o permitea erau chiloţii roşii, cu buline albe, lungi până la genunchi. — Scoate-i, îi ordonă din nou Ines. Kloppe se conformă, cu privirea aţintită asupra negresei. — Şi acum, micuţule alb, nu care cumva să te mişti! Şi Ines începu să se târască spre el în patru labe, mergând cu mâinile înfundate prin grămada de bancnote, dintre care câteva îi atingeau în trecere faţa.   ﹡   Mortimer O’Broin îşi făcu loc prin mulţimea de oameni din holul hotelului, ajunse la biroul de recepţie şi spuse: — Mă numesc Erwin Kelly, de la apartamentul 879. Recepţionerul se întoarse spre panoul cu chei, întinse mâna, lua un plic şi i-l întinse lui Mortimer: — Domnule Kelly, cheia dumneavoastră nu este la panou. Înseamnă că doamna Kelly este sus. Aveţi corespondenţă. Mortimer luă plicul şi-l băga în buzunar fără să-l citească. Apoi luă liftul până la etajul opt, ieşi din cabină, se întoarse pentru a se convinge că în culoar nu se mai afla nimeni, şi abia atunci scoase plicul din buzunar. Ştampila poştei arăta că plicul fusese expediat din Londra, iar la destinatar era „Erwin Kelly, hotel Excelsior, Nassau, Bahamas”. Mortimer rupse plicul şi scoase o bucată de hârtie, pe care erau scrise doar câteva cuvinte: „Nu uita să-i telefonezi lui Judith.” Mortimer scoase un oftat de uşurare. Aruncă plicul şi hârtia în scrumiera de lângă lift, le dădu foc, aşteptă să le vadă arse, după care împrăştie cenuşa, şi abia atunci îşi şterse fruntea cu dosul palmei. Mesajul primit semnifica faptul că ultimele legături cu trecutul fuseseră rupte şi că în funcţie de şansa sa, putea să moară sau să devină posesorul unei averi fabuloase. Din acea clipă, totul devenea o chestiune de minute. Întrucât nici nu putea fi vorba să telefoneze din apartamentul său, se hotărî să telefoneze de la aeroport, chiar înainte de decolare. Ajuns în fata uşii cu numărul 879 ciocani uşor, sperând din tot sufletul ca Zaza să fie gata îmbrăcată, şi cu bagajele făcute.   ﹡   Italo Bébé Volpone făcu un gest agasat cu mâna. Fata goală care îi săpunea spatele sub duş se întoarse şi ieşi numaidecât. Volpone îşi şterse mâinile cu halatul de baie, luă havana de pe marginea căzii, trase un fum, şi spuse în receptorul telefonului pe un ton uimit — Mai repetă! La celălalt capăt al firului se găsea Angela Volpone, tânăra sa soţie, pe care fusese nevoit s-o lase la New York. Volpone o iubea nebuneşte şi era cumplit de gelos încât, de fiecare dată când era obligat să stea departe de ea mai mult de două zile, o suna doar pentru a-i auzi glasul. Se cunoscuseră la New York, unde Angela lucra ca bibliotecară şi-şi pregătea teza de doctorat în filosofia engleză. Peste cincizeci şi opt de zile, devenea soţia lui Volpone. La insistenţele ei, acesta îi dăduse nişte noţiuni vagi despre afacerile pe care le făcea, spunându-i doar că era asociat cu fratele său Genco, şi că se ocupau cu vânzarea fructelor şi legumelor. — Angela, cara mia, repetă te rog! spuse el din nou. Cu toate acestea, legătura telefonică dintre Nassau şi Statele Unite era foarte bună, dar Volpone voia să fie sigur că înţelesese bine. După ce se convinse, izbucni în râs. — Asta-i culmea, zău aşa! Mă vezi tu pe mine telefonând la poliţie? — Italo, mi-au spus că este vorba de ceva grav şi foarte urgent! — Şi altceva nu ţi-au mai spus? — Nu, n-au vrut să-mi mai dea nici o lămurire. Trebuie să iei neapărat legătura cu comisariatul din Bulevardul 6. Italo Volpone pufni din nou în râs, ideea de a lua legătura cu nişte ţărănoi în uniformă părându-i-se de-a dreptul caraghioasă. — Le-ai spus unde sunt? — Nu, nici vorbă! Le-am spus că nu ştiu unde ai plecat. Italo Volpone luă ruleta în buzunarul halatului, lansă bila, şi se gândi că trebuie să se oprească pe numărul 9. — Italo, te rog! continuă Angela. Trebuie să-i suni! I-am văzut doar, şi aveau un aer cât se poate de serios. — I-ai văzut? o întrebă uşor neliniştit Volpone. — Da, au venit acasă. Ce te costă să dai un telefon? — Şi i-ai lăsat să intre! În casa mea! — Bébé, ce ai fi vrut să fac? Erau doar de la poliţie! Bila ezită îndelung şi se opri în cele din urmă în căsuţa numărului 31. — Fir-ar să fie! exclamă înciudat Volpone, mai mult pentru el. Bine, de acord, am să le dau un telefon. Şi pe urmă am să te sun să-ţi spun despre ce a fost vorba. Volpone închise, mai trase un fum din trabuc, bău o înghiţitură de scotch, luă din nou telefonul şi formă cifra 8 pentru a obţine centrala hotelului. — Sunt apartamentul 1003. Vreau o convorbire cu New Yorkul, comisariatul de poliţie din Bulevardul 6. Apoi ieşi din baie. Fata pe care o dăduse afară din baie cu câteva clipe în urmă, stătea lungită în pat pe burtă. Italo trecu pe lângă ea şi-i trase o palmă peste fund. — M-a durut! îi reproşă fata. — Cum te cheamă? — Eşti rău cu mine, aşa că n-am să-ţi spun cum mă cheamă. Italo luă o sticlă de whisky, şi în timp ce îşi turna în pahar, telefonul se porni să sune. — Da? Comisariatul din Bulevardul 6?… De unde naiba vreţi să ştiu? Doar voi i-aţi cerut soţiei mele să iau legătura cu voi… Italo Volpone… Da, aştept. Luă mâna fetei şi i-o puse pe sexul său, apoi o luă de ceafa şi îi trase capul până spre abdomen. — Da… Volpone… Cum? De ce? Brusc, figura i se încruntă, şi toţi muşchii corpului i se contractară. — Ce dracu’ tot spui acolo? reuşi el să spună, cu un aer buimăcit. Ascultă vreo jumătate de minut fără să scoată vreo vorbă, timp în care buzele îi deveniră ca o linie albă. Dându-şi seama de schimbarea petrecută, fata ridică mirată capul spre el, dar Volpone o împinse cu piciorul. — Cară-te! şuieră el în direcţia fetei, fără s-o privească. — Să ştii că n-ai nici un drept să-mi vorbeşti pe tonul ăsta! se revoltă ea. Volpone o pălmui cu sălbăticie. Îngrozită, fata îl privi cu ochii plini de lacrimi, neştiind ce să facă. Volpone trase un sertar al comodei, scoase din el un teanc de dolari şi-l aruncă fetei: — Cară-te! Ai o jumătate de minut la dispoziţie. După ce rămase singur, Italo îşi chemă gărzile de corp, trimiţând pe unul dintre ei la aeroport pentru a cumpăra bilete la următoarea cursă spre New York. După care îşi chemă avocatul la telefon anunţându-l că urma să plece la New York, la comisariatul de poliţie din Bulevardul 6, şi că voia să fie aşteptat de el acolo. Şi în sfârşit, îi dădu dispoziţie secretarului său particular să dea de urma lui Mortimer O’Broin şi să-l aducă şi pe el la aeroport.

Capitolul 1 SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.      — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă —        drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou — ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei — lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată — un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită — şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.   Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem — noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare.

Prolog     Într-o dimineaţă de sâmbătă din noiembrie 1969, la bordul vasului de croazieră cu deplasament de 55 de mii de tone S.S.Bretagne, s-au petrecut o serie de fapte bizare şi inexplicabile, chiar când acesta se pregătea să pornească din portul New York către Le Havre. Claude Dessard, trezorierul-şef de pe Bretagne, un om capabil şi meticulos, conducea, după cum îi plăcea să spună, „o navă la patru ace”. În cei 15 ani de când servea la bordul navei, nu întâlnise nici o situaţie pe care să nu o rezolve cu eficienţă şi discreţie. Având în vedere că Bretagne era o navă franceză, asta însemna într-adevăr foarte mult. Oricum, în această zi, totul era ca şi cum o mie de draci ar fi conspirat împotriva lui. Pentru sensibila lui mândrie galică, nu era nici o consolare, că toate investigaţiile făcute mai târziu, de birourile franceze şi americane ale Interpolului, precum şi de departamentul de securitate al vasului, nu reuşiseră să găsească nici o explicaţie plauzibilă, pentru întâmplările extraordinare ale acelei zile. Din pricina celebrităţii persoanelor implicate, povestea făcuse înconjurul lumii, cu titluri de-o şchioapă, dar misterul rămăsese nerezolvat. Cât despre Claude Dessard, se pensionase de la Compania Transatlantică şi deschisese un bistro la Nisa, unde nu obosea niciodată să retrăiască, alături de clienţii săi, acea zi de noiembrie, stranie şi de neuitat. Începuse, îşi amintea Dessard, cu o livrare de flori din partea Preşedintelui Statelor Unite. Cu o oră înaintea plecării, o limuzină neagră oficială, cu număr de înmatriculare guvernamental, oprise la Cheiul 92 de pe râul Hudson. Un bărbat în costum gri-cenuşiu, coborâse din maşină, ţinând în braţe un buchet cu 36 de trandafiri Sterling Silver. Îşi croise drum către pasarelă şi schimbase câteva vorbe cu Alain Safford, ofiţerul de serviciu de pe Bretagne. Florile fuseseră ceremonios transferate lui Janin, un tânăr subofiţer de punte, care le livrase şi apoi îl căutase pe Claude Dessard. — M-am gândit că poate doriţi să ştiţi, raportase Janin. Trandafiri de la Preşedinte pentru doamna Temple. Jill Temple. În cursul ultimului an, fotografia ei apăruse pe prima pagină a cotidianelor şi pe coperţile tuturor revistelor, de la New York la Bangkok şi de la Paris la Leningrad. Claude Dessard citise că ea ocupase locul întâi într-un sondaj despre cele mai admirate femei ale lumii, şi că un mare număr de fetiţe nou-născute fuseseră botezate Jill. Statele Unite îşi avuseseră întotdeauna eroinele lor. Acum, Jill Temple devenise una dintre ele. Curajul ei, fantastica bătălie pe care o câştigase şi apoi, ca o ironie a sorţii, o pierduse, acaparaseră imaginaţia lumii întregi. Era o superbă poveste de dragoste, dar era mai mult de-atât: conţinea toate elementele tragediei clasice greceşti. Lui Claude Dessard nu-i plăceau americanii, dar de data aceasta era încântat să facă o excepţie. O admira imens pe doamna Temple. Era — şi acesta era cel mai mare compliment pe care îl putea face Dessard — galant. Era hotărât să-i facă de neuitat voiajul pe vasul lui. Trezorierul şef îşi întoarse gândurile de la Jill Temple şi se concentră asupra verificării finale a listei de pasageri. Era colecţia obişnuită de ceea ce americanii numeau VIP, acronim pe care Dessard îl detesta, mai ales pentru că americanii aveau idei atât de barbare despre ceea ce face ca o persoană să fie importantă. Remarcă faptul că soţia unui industriaş bogat călătorea singură. Dessard zâmbi şi căută pe listă numele de Matt Ellis, un celebru fotbalist de culoare. Când îl găsi, clătină satisfăcut din cap. Dessard fu de asemenea interesat de faptul că, în cabine alăturate, se aflau un senator important şi Carlina Rocca, o dansatoare de strip-tease sud-americană, şi că cele două nume fuseseră de curând menţionate împreună, în diverse bârfe. Îşi plimbă ochii în josul listei. David Kenyon. Bani. În cantităţi imense. Mai călătorise pe Bretagne. Dessard şi-l amintea pe David Kenyon ca pe un bărbat frumos, bronzat, cu o siluetă suplă, atletică. Un bărbat tăcut, impresionant. Dessard notă masa căpitanului, lângă numele lui David Kenyon. Clifton Lawrence. O rezervare de ultimă oră. Pe fruntea trezorierului apăru o cută de îngrijorare. A, da, asta era o problemă delicată. Ce să faci cu domnul Lawrence? Cândva întrebarea nici nu s-ar fi pus, ar fi fost aşezat automat la masa căpitanului, unde ar fi regalat pe toată lumea cu anecdote amuzante. Clifton Lawrence era agent teatral şi cândva, reprezentase multe nume mari din lumea scenei. Dar, vai, faima domnului Lawrence era de domeniul trecutului. Dacă, pe vremuri, agentul insista să aibă luxoasa Cabină a Prinţesei, pentru acest voiaj, rezervase o singură cameră pe puntea de jos. Clasa întâi, bineînţeles, totuşi… Claude Dessard hotărî să-şi amâne decizia, până când va fi văzut toate numele. Se aflau la bord şi doi membri mai puţin însemnaţi ai unei case regale, o celebră cântăreaţă de operă şi un romancier rus, care refuzase un Premiu Nobel. Un ciocănit în uşă întrerupse concentrarea lui Dessard. — Da, ce-i? întrebă Claude Dessard. Antoine îl privi cu ochi obosiţi. — Aţi ordonat cumva să se încuie sala de cinema? Dessard se încruntă: — Cum adică? — Am crezut că aţi fost dumneavoastră. Cine altcineva? Acum câteva minute, am verificat dacă totul este în regulă. Părea că cineva se află în sală şi priveşte un film. — Nu prezentăm niciodată filme când suntem în port, spuse Dessard ferm. Iar uşile nu se închid niciodată. O să verific. În mod normal, Claude Dessard ar fi investigat problema pe loc, dar acum era hărţuit de zeci de detalii de ultim moment, care trebuiau rezolvate înaintea plecării de la ora 12. Rezerva de dolari americani nu era suficientă, una din cele mai bune cabine fusese rezervată din greşeală de două ori, iar darul de nuntă trimis de căpitanul Montaigne, fusese livrat unui alt vas. Căpitanul avea să fie furios. Dessard se opri să asculte sunetul familiar al celor patru motoare puternice ale vasului. Simţi mişcarea cu care S.S.Bretagne se desprinse de chei, pornind cu spatele prin canal. Apoi Dessard se adânci din nou în problemele sale. O jumătate de oră mai târziu, intră Leon, stewardul şef de pe puntea-terasă. Dessard îşi ridică privirea, iritat. — Da, Leon? — Scuzaţi-mă, domnule, dar cred că ar trebui să ştiţi… — Da?… Dessard asculta numai cu jumătate de ureche, ocupat cu delicata sarcină a completării aranjamentelor pentru masa căpitanului. Acesta nu era un om cu talente sociale şi a lua masa cu pasagerii, în fiecare seară, era pentru el un chin. Sarcina lui Dessard era să se asigure că persoanele erau agreabile. — Este vorba de doamna Temple… Dessard lăsă imediat creionul din mână şi ridică privirea, alertat. — Da? — Am trecut pe lângă cabina ei acum câteva minute şi am auzit voci ridicate şi un ţipăt. Era dificil să aud clar prin uşă, dar mi s-a părut că spune: „M-ai omorât, m-ai omorât”. M-am gândit că mai bine e să nu mă amestec, aşa că am venit să vă spun. Dessard clătină din cap. — Bine ai făcut. O să verific, ca să mă asigur că doamna e în regulă. Dessard îl privi pe steward plecând. Era de necrezut că cineva i-ar putea face vreun rău unei femei ca doamna Temple. Era o insultă pentru cavalerismul galic al lui Dessard. Îşi puse chipiul de la uniformă, aruncă o privire în oglinda din cabină şi porni către uşă. Sună telefonul. Trezorierul ezită, apoi ridică receptorul. — Dessard. — Claude? Era vocea ofiţerului de rangul trei: Pentru numele lui Dumnezeu, trimite pe cineva în sala de proiecţii cu o cârpă, bine? E plin de sânge aici. Dessard simţi un nod în stomac. — Imediat, promise. Închise telefonul, aranjă să trimită un om de serviciu, apoi formă numărul doctorului de bord. — André? Sunt Claude. Încerca să aibă un ton normal. Mă întrebam, dacă n-ai avut cumva pe cineva în tratament… Nu, nu. Nu mă gândeam la pastile pentru răul de mare. Persoana sângerează, destul de tare, probabil… Da, înţeleg. Mulţumesc. Închise, simţindu-se din ce în ce mai îngrijorat. Ieşi din birou, îndreptându-se spre apartamentul doamnei Temple. Era pe la jumătatea drumului, când se întâmplă cel de-al doilea eveniment ciudat. Când ajunse pe punte, Dessard simţi că ritmul mişcării vasului se schimbă. Privi către ocean şi văzu că ajunseseră la farul Ambrose, unde trebuiau să se despartă de remorcher şi să se îndrepte spre larg. Dar, în loc de asta, Bretagne încetinea. Dessard se grăbi către balustradă şi privi în larg. Remorcherul se apropiase de Bretagne şi doi mateloţi transferau bagaje de pe vas pe remorcher. Dessard nu văzu decât spatele persoanei, dar era convins, că nu putea fi cine i se păruse. Pur şi simplu nu putea fi adevărat. De fapt, plecarea unui pasager în acest fel era un eveniment atât de extraordinar, încât Dessard simţi un frison de alarmă. Se întoarse şi se grăbi către cabina doamnei Temple. Ciocăni, dar nu primi nici un răspuns. Bătu din nou, ceva mai tare. — Doamnă Temple… Sunt Claude Dessard, trezorierul şef. Vroiam să ştiu dacă nu vă pot fi de folos. Nici un răspuns. Deja sistemul de alarmă interioară al lui Dessard declanşase sirena. Ceva era teribil de nelalocul său, îi spunea instinctul şi presimţirile lui erau legate, într-un fel sau altul, de această femeie. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri îngrozitoare. Fusese ucisă sau răpită sau… Încercă clanţa. Uşa era deschisă. Încet, Dessard o împinse. Jill Temple era în picioare, la celălalt capăt al cabinei, privind prin hublou, cu spatele la el. Dessard deschise gura să vorbească, dar ceva din atitudinea ei îl opri. Rămase acolo, stingherit, întrebându-se dacă să se retragă în tăcere, când, brusc, cabina răsună de un sunet neomenesc, ca un geamăt de animal rănit. Neajutorat în faţa unei dureri atât de mari, Dessard se retrase, închizând cu grijă uşa în urma sa. Rămase în faţa uşii, ascultând strigătul fără cuvinte, care răzbătea dinăuntru. Apoi, profund zguduit, se întoarse şi se îndreptă către sala de proiecţie a vasului, pe puntea principală. Un om de serviciu ştergea cu o cârpă urma de sânge. „Mon Dieu”, se gândi Dessard. „Ce urmează?” Încercă uşa sălii. Era descuiată. Intră în sala mare şi modernă, cu o capacitate de 600 de persoane. Era goală. Un impuls îl făcu să se ducă spre cabina de proiecţie. Uşa era încuiată. Doar doi oameni aveau cheia, el şi tehnicianul. Dessard descuie cu cheia şi intră. Totul părea normal. Se îndreptă către cele două proiectoare — Century de 35 mm — şi puse mâna pe ele. Unul era cald. În cabinele personalului de pe puntea D, Dessard îl găsi pe tehnician, care-l asigură că nu ştie nimic. În drum către biroul său, Dessard trecu prin bucătărie. Bucătarul şef îl opri, furios. — Uită-te la asta! Uită-te şi tu ce a putut să facă un idiot! Pe o masă se afla un superb tort de nuntă, cu şase etaje, încununat cu două figurine delicate, de zahăr ars, reprezentând un mire şi o mireasă. Cineva strivise capul miresei. — În acel moment, le povestea Dessard clienţilor săi de la bistro, care-l ascultau fascinaţi, în acel moment am ştiut că urma să se întâmple ceva îngrozitor.     CARTEA ÎNTÂI   1   În 1919, Detroit — Michigan, era singurul oraş industrial de succes din lume. Primul război mondial se terminase şi Detroit-ul jucase un rol important în victoria Aliaţilor, furnizându-le tancuri, camioane şi avioane. Acum, când ameninţarea teutonă încetase, uzinele de automobile îşi concentrau din nou energiile asupra producţiei de maşini. În curând, patru mii de autoturisme erau produse, asamblate şi exportate de aici zilnic. Muncitorii calificaţi şi necalificaţi veneau din toate ţările lumii pentru a-şi căuta de lucru, în industria constructoare de automobile. Italieni, irlandezi, nemţi — toţi veneau potop. Printre noii-veniţi, se găseau şi Paul Templarhaus şi soţia sa Frieda. Paul fusese ucenic de măcelar la München. Cu dota pe care o primise, când se căsătorise cu Frieda, emigraseră la New York şi deschisese o măcelărie, care în curând, începuse însă să meargă în pierdere. S-a mutat apoi la St. Louis, la Boston şi, în final, la Detroit, eşuând spectaculos în fiecare din aceste oraşe. Într-o epocă în care afacerile înfloreau şi creşterea demografică însemna o cerere sporită de carne, Paul Templarhaus reuşi să piardă bani peste tot, unde deschidea un magazin. Era bun ca măcelar, dar era total incompetent ca om de afaceri. De fapt, era mult mai interesat să scrie poezie, decât să facă bani. Petrecea ore în şir, gândindu-se la rime şi imagini poetice. Le punea pe hârtie şi le trimitea la ziare şi reviste, dar nici unul nu-i cumpără vreuna din capodopere. Pentru Paul, banii nu erau importanţi. Vindea pe credit oricui şi zvonul se răspândise repede: dacă nu ai bani şi vrei să mănânci carne din cea mai bună, du-te la Paul Templarhaus. Soţia lui Paul, Frieda, era o fată urâtă, care nu mai avusese de-a face cu bărbaţi, înainte ca Paul să vină s-o ceară de soţie de la tatăl ei. Frieda se rugase de acesta să accepte cererea lui Paul, dar bătrânul nu avea nevoie să fie convins, pentru că se temuse să nu rămână cu Frieda pe cap, pentru toată viaţa. Mai mult, mărise zestrea, pentru ca Frieda şi soţul ei să poată părăsi Germania, pentru a pleca în Lumea Nouă. Frieda se îndrăgostise cu timiditate de soţul ei, la prima vedere. Nu mai văzuse niciodată un poet. Paul era subţire, avea figură de intelectual, ochi miopi şi un început de chelie, şi Friedei îi trebuiră luni de zile pentru a se convinge că bărbatul acela arătos îi aparţinea cu adevărat. Nu avea iluzii despre propria ei frumuseţe. Avea o siluetă greoaie, de forma unui cartof mare. Cea mai frumoasă trăsătură a ei erau ochii vii, de culoarea genţianei. Restul feţei ei părea să aparţină altor persoane. Nasul era al bunicului, mare şi borcănat, fruntea a unui unchi, înaltă şi teşită, iar bărbia era de la tatăl său, pătrată şi morocănoasă. Undeva înăuntrul ei, se găsea o fată frumoasă, prinsă în capcana unui trup, pe care Dumnezeu i-l dăduse ca într-un fel de glumă cosmică. Dar oamenii nu puteau vedea decât exteriorul îngrozitor. Cu excepţia lui Paul. Paul al ei. Spre norocul ei, Frieda nu află niciodată că atracţia fusese zestrea ei, pe care Paul o văzuse ca o scăpare, din măcelăria plină de sânge şi creier de porc. Visul lui Paul fusese să intre în afaceri de unul singur şi să facă destui bani, pentru a se putea devota mult iubitei sale poezii. Frieda şi Paul şi-au petrecut luna de miere la un han lângă Salzburg, într-un superb castel vechi, la marginea unui lac fermecător, înconjurat de lunci şi păduri. În mintea Friedei, scena din noaptea nunţii se derulase de sute de ori. Paul avea să încuie uşa şi să o ia în braţe şi să-i murmure în urechi vorbe frumoase, în timp ce începea să o dezbrace. Buzele lui aveau să le întâlnească pe ale ei, şi apoi să se mişte încet de-a lungul trupului ei gol aşa cum se întâmpla în toate cărţile pe care le citise ea în secret. Organul lui avea să fie tare şi ridicat şi mândru, ca steagul german, şi Paul avea să o ducă în braţe până la pat (deşi poate ar fi fost mai cuminte s-o ducă de mână) şi s-o aşeze acolo cu tandreţe. „Mein Gott, Frieda”, ar fi spus el. „Îmi place trupul tău. Nu eşti ca fetele alea, numai piele şi oase. Tu ai trup de femeie.” Realitatea fu şocantă. Este adevărat că, odată ajunşi în cameră, Paul încuie uşa. După aceea, realitatea fu foarte diferită de vis. În timp ce Frieda privea, Paul îşi scoase repede cămaşa, arătându-şi pieptul scofâlcit şi spân. Apoi îşi scoase pantalonii. Între picioare îi atârna un penis mic şi bleg. Nu semăna deloc cu imaginile încântătoare pe care şi le făurise Frieda. Paul se întinse pe pat, aşteptând-o. Frieda înţelese că aştepta să se dezbrace singură; încet, începu să-şi scoată hainele. „Nu contează, mărimea nu-i totul”, se gândea Frieda. „Paul va fi un amant minunat.” Peste câteva clipe, mireasa şovăitoare se alătură mirelui în patul de nuntă. În timp ce ea aştepta să audă ceva romantic, Paul se aruncă peste ea, făcu câteva mişcări înăuntrul ei şi apoi se dădu la o parte. Pentru uluita mireasă, totul se terminase, înainte de a începe. Cât despre Paul, puţinele lui experienţe sexuale anterioare fuseseră cu târfe din München, şi tocmai întindea mâna după portofel, când îşi aminti că de-acum înainte nu mai trebuia să plătească. De acum înainte era pe gratis. Mult după ce Paul adormise, Frieda rămase trează în pat, încercând să nu se gândească la dezamăgirea ei. „Sexul nu e totul”, îşi spunea ea. „Paul al meu va fi un soţ minunat.” Avea să se dovedească că greşea din nou. Puţin după luna de miere, Frieda începu să-l vadă într-o lumină mai realistă. Frieda fusese crescută în tradiţia germană a unei Hausfrau, aşa încât îşi asculta soţul fără obiecţii, dar era totuşi departe de a fi proastă. Pe Paul nu-l interesa nimic în viaţă, în afara poeziilor sale, şi Frieda începu să înţeleagă, că şi acelea erau foarte proaste. Nu putea să nu bage de seamă că Paul lăsa mult de dorit în aproape orice direcţie. Acolo unde Paul era indecis, Frieda era fermă, iar dacă Paul era nepriceput în afaceri, Frieda era isteaţă. La început, se ţinu deoparte, suferind în tăcere, în timp ce capul familiei irosea frumoasa ei zestre pentru aiurelile lui. Când s-au mutat la Detroit, Frieda nu mai putu suporta. Intră în măcelăria soţului ei într-o zi şi preluă casa de marcat. Primul lucru pe care-l făcu, fu să pună un afiş mare: Nu vindem pe credit. Soţul ei fu îngrozit, dar acesta nu era decât începutul. Frieda ridică preţurile la carne şi începu să facă reclamă, sufocându-şi vecinii cu pamflete, şi afacerea se extinse peste noapte. Din acel moment, Frieda fu cea care luă toate deciziile importante şi Paul le duse la îndeplinire. Dezamăgirea o transformase pe Frieda într-un tiran. Observă că avea talentul de a conduce şi deveni neînduplecată. Frieda decidea cum trebuie învestiţi banii, unde să locuiască şi, când veni momentul, să aibă un copil. Îi anunţă lui Paul hotărârea ei într-o seară şi-l puse la treabă, până când bietul om aproape făcu o depresie nervoasă. Se temea că prea mult sex îi putea dăuna sănătăţii, dar Frieda era o femeie foarte hotărâtă. — Bag-o, comanda ea. — Nu pot! protesta Paul. Frieda îi lua penisul chircit şi trăgea de el, şi pentru că nu se întâmpla nimic, îl luă în gură („Mein Gott! Frieda! Ce faci?") până când, fără voia sa, penisul se întărea, şi atunci ea i-l băga între picioare, până când simţea sperma lui Paul înăuntrul ei. Trei luni după ce începuseră, Frieda îşi anunţă bărbatul că se putea odihni. Era însărcinată. Paul dorea o fată şi Frieda dorea un băiat, deci prietenii nu se mirară când copilul se născu băiat. La insistenţele Friedei, copilul se născu acasă, cu ajutorul unei moaşe. Totul merse perfect până spre sfârşit. Abia atunci, cei adunaţi în jurul patului avură un şoc. Nou-născutul era absolut normal, cu excepţia penisului. Organul copilului era monstruos, atârnând ca un apendice supradimensionat, între picioruşele copilului. „Tatăl lui nu e făcut aşa”, se gândi Frieda cu mândrie sălbatică. Îl numi Tobias, după numele unui consilier municipal, care locuia în cartier. Paul îi spuse Friedei că avea să preia el educaţia copilului. În definitiv, întotdeauna tatăl e cel care trebuie să educe un băiat. Frieda ascultă şi zâmbi, şi numai rareori îl lăsă pe Paul să se apropie de copil. Frieda fu cea care-l educă pe băiat. Îl conduse cu o mână de fier teutonică, fără să se obosească să-şi pună mănuşi de catifea. La cinci ani, Toby era un copil slab, cu picioare ca de păianjen, cu o faţă melancolică şi cu ochi strălucitori, de culoarea genţianei, ca ai mamei sale. Toby o adora şi se străduia mereu să fie lăudat de ea. Îşi dorea ca ea să-l ia în braţe, ca să-şi poată adânci capul la pieptul ei mare. Dar Frieda nu avea timp de aşa ceva. Era ocupată să facă bani pentru familie. Îl iubea pe micul Toby şi era hotărâtă să nu ajungă un prăpădit ca tatăl său. Frieda cerea perfecţiunea în tot ce făcea Toby. Când a început şcoala, îi supraveghea temele, iar dacă vreuna îi dădea de furcă, mama sa îl admonesta: „Haide, copile, suflecă-ţi mânecile!” Şi stătea lângă el până când îi dădea de capăt temei. Cu cât Frieda era mai dură, cu atât o iubea Toby mai tare. Tremura la gândul că ar putea să o supere. Frieda pedepsea uşor şi lăuda greu, dar simţea că e spre binele lui Toby. Din clipa când i-l puseseră în braţe, Frieda ştiuse că fiul ei avea să ajungă un om celebru şi important. Nu ştia când şi cum, dar ştia că avea să fie aşa. Era ca şi cum Dumnezeu îi murmurase asta la ureche. Chiar înainte ca fiul ei să fie destul de mare pentru a înţelege, Frieda îi vorbea despre măreţia pe care o va atinge şi continuă mereu să-i vorbească. Şi astfel, Toby crescu încredinţat că are să fie celebru, dar fără să aibă vreo idee cum sau de ce. Tot ce ştia era că mama lui nu se înşela niciodată. Cele mai fericite momente ale lui Toby, se petrecuseră în bucătăria imensă, făcându-şi temele, în timp ce mama sa gătea la soba veche şi demodată. Făcea supe de fasole, cu frankfurteri întregi plutind în ele, mirosind minunat şi bratwurst suculent şi budinci de cartofi, cu marginile ca o dantelă cafenie. Sau stătea la masa mare din mijlocul bucătăriei, frământând aluatul cu mâinile ei groase, puternice, presărând apoi un praf de făină deasupra, transformându-l prin miracol, într-un Pflaumenkuchen sau Apfelkuchen, care te făceau să-ţi lase gura apă. Toby se ducea lângă ea şi-i cuprindea trupul mare cu braţele, cu feţişoara ajungându-i până la talie. Mirosul ei de femeie devenise parte integrantă din mirosurile bucătăriei, trezind în el o sexualitate timpurie. În acele clipe, Toby ar fi murit bucuros pentru ea. Pentru tot restul vieţii, mirosul merelor proaspete coapte în unt, îi aducea în minte imaginea vie a mamei. Într-o după-amiază, când Toby avea 12 ani, veni în vizită doamna Durkin, bârfitoarea din vecini. Doamna Durkin era o femeie osoasă, cu ochi atenţi şi cu o limbă care nu obosea niciodată. Când plecă, Toby o imită atât de bine, încât mama lui se tăvăli de râs. Lui Toby i se părea că e prima oară când o auzea râzând. Din acel moment, Toby începu să caute căi s-o distreze. Îi imita formidabil pe clienţii care intrau în măcelărie şi pe propriii săi colegi, iar mama sa se prăpădea de râs. Toby descoperise în sfârşit o cale pentru a câştiga aprobarea mamei sale. Dădu o probă pentru o piesă şcolară şi primi rolul principal. La premieră, mama lui stătu în rândul întâi şi aplaudă succesul fiului ei. În clipa aceea, Frieda ştiu că promisiunea Domnului avea să se adeverească. Era începutul anilor ’30, începutul Marii Depresiuni, şi cinematografele din toată ţara încercau orice stratagemă pentru a-şi umple sălile goale. Dădeau ca premii veselă şi radiouri sau ţineau seri de bingo şi keno, în care pianişti angajaţi special acompaniau sunetul bilei care se învârtea, în timp ce publicul cânta în cor. Şi organizau concursuri de amatori. Frieda verifica cu grijă pagina teatrală din ziare, ca să vadă unde se ţineau concursurile. Apoi îl ducea pe Toby acolo şi stătea în primul rând în timp ce el îi imita pe Al Jolson, James Cagney şi pe Eddie Cantor, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Aproape întotdeauna Toby câştiga premiul întâi. Crescuse înalt, dar era încă subţirel, un copil sincer cu ochi albaştri, inocenţi, şi o faţă de heruvim. Când te uitai la el, primul gând era „inocenţă”. Când îl vedeau, oamenii aveau impulsul de a-l lua în braţe şi de a-l proteja de Viaţă. Îl iubeau şi-l aplaudau pe scenă. Pentru prima oară, Toby înţelese ce îi era sortit să devină; avea să ajungă un star, mai întâi pentru mama lui, şi apoi pentru Dumnezeu.   Libidoul lui Toby începu să se manifeste când avea 15 ani. Se masturba în baie, singurul loc unde avea asigurată intimitatea, dar nu era suficient. Îi trebuia o fată. Într-o seară Clara Connors, sora măritată a unei colege, îl aduse acasă cu maşina. Clara era o blondă drăguţă, cu un piept mare şi, stând lângă ea, Toby începu să simtă că are o erecţie. Nervos, întinse mâna în poala ei şi începu s-o pipăie pe sub fustă, gata să se retragă imediat dacă ar fi ţipat. Clara era mai mult amuzată decât furioasă, dar când Toby îşi scoase penisul şi îi văzu dimensiunile, îl invită la ea şi în după-amiaza următoare. Îl iniţie în plăcerile amorului fizic. Se dovedi o experienţă fantastică. În locul unei mâini săpunite, Toby găsise un receptacul cald, vibrant, care-i înghiţea penisul. Gemetele şi ţipetele Clarei îi provocau erecţie după erecţie, aşa că avu un orgasm după altul, fără să părăsească vreo clipă cuibul cald şi umed. Dimensiunile organului său fuseseră întotdeauna o sursă de nemărturisită ruşine. Acum devenise brusc mândria sa. Clara nu putu să ţină pentru ea un asemenea fenomen; şi curând, Toby se trezi făcând servicii similare la o jumătate de duzină de femei măritate. În următorii doi ani, Toby reuşi să le defloreze pe jumătate din colegele lui de clasă. Unii din băieţii din clasa lui erau eroii terenului de fotbal, alţii erau mai arătoşi ca el sau erau mai bogaţi, dar unde ei dădeau greş, Toby reuşea. Era cel mai drăguţ şi mai fermecător băiat pe care-l văzuseră fetele vreodată şi era imposibil să spui nu figurii aceleia inocente şi ochilor lui plini de candoare. Când era în ultimul an de liceu, la 18 ani, Toby fu chemat în biroul directorului. Acolo o găsi pe mama lui, încruntată, pe o fată de 16 ani pe nume Eileen Henegan şi pe tatăl acesteia, sergent de poliţie. Din clipa când intră în cameră, Toby ştiu că intrase într-o mare încurcătură. — Nu te iau pe ocolite, Toby, spuse directorul. Eileen e însărcinată. Spune că tu eşti tatăl copilului. Ai avut relaţii fizice cu ea? Lui Toby i se uscase gura. Nu se putea gândi decât la plăcerea pe care o simţise Eileen, cum gemuse şi ceruse mai mult, mai mult. Şi acum asta. — Răspunde, nemernicule! urlă tatăl lui Eileen. Te-ai atins de fata mea? Toby îi aruncă o privire mamei sale. Faptul că ea era acolo, martoră a ruşinii lui, îl întrista mai mult decât orice altceva. O dezamăgise, o făcuse de ruşine. Toby îşi jură că, dacă prin vreun miracol, Dumnezeu l-ar ajuta să scape din asta, nu avea să se mai atingă de vreo fată câte zile mai avea. O să se ducă la doctor să-l castreze, ca să nu se mai gândească la sex niciodată, şi… — Toby! Vorbea mama sa, cu voce aspră şi rece. Te-ai culcat cu fata asta? Toby înghiţi în sec, trase aer adânc în piept şi mormăi: — Da, mamă. — Atunci te însori cu ea. Mama lui Toby privi către fata cu ochii umflaţi, înecată în suspine. — Nu asta vrei? — D-da, oftă Eileen. Îl iubesc pe Toby. Se întoarse către Toby. M-au obligat să spun. N-am vrut să le spun numele tău. Tatăl ei, sergentul de poliţie, anunţă: — Fiica mea are 16 ani. Ăsta e viol. Ar putea să înfunde puşcăria, pentru tot restul vieţii lui nenorocite. Dar dacă se însoară cu ea… Toţi se întoarseră să-l privească pe Toby. Acesta înghiţi din nou în sec şi spuse: — Da, domnule. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Tot drumul spre casă, făcut în tăcere, Toby stătu lângă mama sa, nenorocit, ştiind cât de mult o rănise. Acum trebuia să găsească o slujbă ca să-i întreţină, pe Eileen şi pe copil. Probabil avea să muncească la măcelărie şi să dea uitării visele şi planurile de viitor. Când ajunseră acasă, mama lui îi spuse: — Vino sus cu mine. Toby o urmă în camera lui, aşteptându-se la-o predică. O privi cum scoate o valiză şi începe să-i împacheteze lucrurile. Toby se uita la ea, uluit. — Ce faci, mamă? — Eu? Eu nu fac nimic. Tu ai să faci. Pleci de aici. Se opri şi-l privi. — Credeai că am să te las să-ţi ratezi viaţa cu prăpădita aia? Te-ai culcat cu ea şi o să aibă un copil. Asta dovedeşte două lucruri: că tu eşti om, şi că ea e o proastă. A, nu — nimeni nu-l leagă pe fiul meu cu o verighetă. Dumnezeu vrea să te facă cineva, Toby. Te duci la New York şi, când o să ajungi un star, o să mă chemi. Luptă să-şi stăpânească lacrimile şi i se aruncă în braţe, iar ea îl strânse la pieptul ei imens. Brusc, Toby se simţi pierdut şi îngrozit la gândul de a o părăsi. Şi totuşi, simţea în el o agitaţie, încântarea de a începe o viaţă nouă. Avea să fie un star, avea să fie celebru. Aşa spusese mama sa.     2   În 1939, New York City era o Mecca a teatrului. Depresiunea se terminase. Preşedintele Franklin Roosevelt promisese poporului că nu mai are de ce să se teamă şi că America avea să fie cea mai prosperă naţiune de pe pământ, şi aşa şi era. Toată lumea avea bani de cheltuit. Pe Broadway, se jucau 30 de spectacole şi toate păreau să fie succese. Toby sosi la New York cu o sută de dolari în buzunar, daţi de mama lui. Ştia că o să fie bogat şi celebru. O să o cheme pe mama lui la el şi aveau să trăiască într-o casă frumoasă, iar ea avea să vină la teatru, în fiecare seară, să vadă publicul cum îl aplaudă. Între timp, însă, el trebuia să-şi găsească o slujbă. Se prezentă la toate teatrele de pe Broadway şi le povesti despre toate concursurile de amatori pe care le câştigase şi despre cât de talentat era. Îl aruncară afară. În toate săptămânile cât dură căutarea, se strecură în teatre şi cluburi de noapte şi îi privi la lucru pe toţi marii actori, în special pe comici, îi văzu pe Ben Blue, pe Joe E. Lewis şi pe Frank Fay. Şi în tot acest timp, ştia că într-o zi, o să fie mai bun ca toţi. Terminându-i-se banii, îşi luă o slujbă ca spălător de vase. Îi telefona mamei sale în fiecare duminică dimineaţă, când tarifele erau mai mici. Ea îi povesti lui Toby despre furia produsă de fuga lui. — Ar fi trebuit să-i vezi, spuse ea. Poliţistul vine cu maşina de patrulă în fiecare seară. După cum se poartă, ai zice că suntem toţi gangsteri. Tot întreabă unde eşti! — Şi ce le spui? întrebă Toby îngrijorat. — Adevărul. Că te-ai furişat noaptea, ca un hoţ, şi că dacă dau de tine îţi sucesc gâtul cu mâna mea. Toby se cutremură de râs.   În timpul verii, Toby reuşi să obţină o slujbă ca asistent al unui magician, un munte de om, cu ochi porcini şi complet lipsit de talent, care dădea spectacole sub numele de Marele Merlin. Dădură reprezentaţii la hoteluri de mâna a doua în Catskills, şi sarcina principală a lui Toby era să descarce şi să încarce decorurile grele din şi în rulota lui Merlin şi să aibă grijă de accesorii, care constau în şase iepuri albi, trei canari şi doi hamsteri. Din cauza grijii lui Merlin că accesoriile ar putea fi mâncate, Toby trebuia să trăiască cu animalele în cămăruţe de mărimea unor debarale, astfel încât impresia lui despre întreaga vară se reducea la o duhoare atotcuprinzătoare. Era într-o stare de totală epuizare fizică din cauza căratului de dulapuri grele, cu pereţi şi funduri false şi a alergăturii după animalele care fugeau tot timpul. Era singur şi dezamăgit. Stătea privind la tavanul cămăruţelor prăpădite, întrebându-se ce caută el acolo — şi cum avea asta să-l ajute să intre în lumea spectacolului. Îşi exersa imitaţiile în faţa oglinzii, iar publicul lui consta în animalele urât mirositoare ale lui Merlin. Într-o duminică, pe când vara se apropia de sfârşit, Toby dădu telefonul săptămânal acasă. De data aceasta îi răspunse tatăl lui. — E Toby, tată. Ce mai faci? Urmă o tăcere. — Alo! Eşti acolo? — Sunt aici, Toby. Ceva din vocea tatălui său îl îngheţă pe Toby. — Unde-i mama? — Au dus-o la spital noaptea trecută. Toby strânse receptorul atât de tare, încât aproape îl sfărâmă. — Ce i s-a întâmplat? — Doctorii spun că a fost un atac de cord. Nu! Nu mama lui! — E în regulă? întrebă Toby. Nu-i aşa? urla în receptor. Spune-mi că o să fie bine, fir-ar să fie! De la un milion de kilometri, îl auzi pe tatăl său plângând. — A… a murit acum câteva ore. Cuvintele căzură asupra lui Toby ca o lavă fierbinte, arzându-l, topindu-i carnea, până când tot trupul îi luă foc. Tatăl lui minţea. Nu putea fi moartă. Ei doi aveau un pact. Toby trebuia să fie celebru şi mama lui avea să fie alături de el. O aştepta un apartament frumos, o limuzină şi un şofer şi blănuri şi diamante… Suspina atât de tare, încât abia mai putea respira. De undeva, de departe, auzi o voce: — Toby! Toby! — Vin acasă. Când e înmormântarea? — Mâine, spuse-tatăl său. Dar nu trebuie să vii aici. Te aşteaptă, Toby. Eileen o să nască în curând. Tatăl ei vrea să te omoare. Or să te caute la înmormântare. Deci, nu putea nici măcar să-şi ia rămas bun de la singura persoană, pe care o iubise pe lume. Toby zăcu în pat toată ziua, amintindu-şi. Imaginea mamei sale era atât de vie. Era în bucătărie, gătind, spunându-i ce om important avea să fie, şi la teatru, în primul rând, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Şi râzând la imitaţiile şi glumele lui. Şi pregătindu-i valiza. „Când o să fii un actor celebru, o să mă chemi”. Zăcea în pat, împietrit de durere, gândindu-se: „N-am să uit niciodată ziua asta. Cât am să trăiesc. August, 14, 1939. Asta e cea mai importantă zi din viaţa mea.” Avea dreptate. Nu pentru că îi murise mama, ci din cauza unui eveniment care se petrecea la Odessa, Texas, la 1500 de mile depărtare.   Spitalul era o clădire oarecare, cu patru etaje. Pe dinăuntru era o vizuină plină de cămăruţe, gândite ca locuri unde se diagnosticau, se tratau şi erau vindecate, iar uneori chiar îngropate bolile. Era un supermarket medical şi în el se găsea câte ceva pentru fiecare. Era ora patru dimineaţa, ora morţii tăcute sau a somnului pe apucate. Moment de răgaz, înainte de luptele de a doua zi. Echipa de obstetrică din sala de operaţie numărul 4, avea necazuri. Ceea ce începuse ca o naştere de rutină, devenise o urgenţă. Până la naşterea propriu-zisă a copilului doamnei Karl Czinski, totul decursese normal. Doamna Czinski era o femeie sănătoasă, în floarea vârstei, cu şolduri late, ţărăneşti — visul oricărui obstetrician. Începuseră contracţiile accelerate şi lucrurile decurgeau conform programului. — Naştere pelviană, anunţă doctorul Wilson, obstetricianul. Cuvintele nu provocară nici o alarmă. Deşi numai trei procente din naşteri erau pelviene — copilul ieşea cu picioarele înainte — de obicei nu erau probleme. Există trei tipuri de naşteri pelviene: spontane, când nu e nevoie de nici un ajutor; asistate, când obstetricianul trebuie să dea o mână de ajutor naturii şi cazurile disperate, când copilul e complet răsucit în pântecele mamei. Doctorul Wilson observă cu satisfacţie că aceasta avea să fie o naştere spontană, de tipul cel mai simplu. Urmări picioarele copilului ieşind. Mama făcu încă o contracţie şi ieşiră şi şoldurile. — Aproape am terminat, spuse doctorul Wilson, încurajator. Încă o dată. Doamna Czinski încercă. Nici un rezultat. Doctorul se încruntă. — Încercaţi din nou. Mai tare. Nimic. Doctorul Wilson apucă picioarele copilului şi trase încet. Nici o mişcare. Strecură o mână pe lângă copil, în canalul strâmt al uterului, şi începu să exploreze. Pe frunte îi apărură broboane de transpiraţie. Sora se apropie şi îi şterse fruntea. — Avem o problemă, spuse doctorul Wilson, cu voce joasă. Doamna Czinski auzi. — Ce se întâmplă? — Totul e în regulă. Doctorul Wilson îşi strecură mâna mai adânc, încercând să împingă uşurel copilul în jos. Nu se mişca. Simţea cordonul ombilical, care presa între trupul copilului şi pelvisul mamei, blocând accesul aerului la copil. — Fetoscop! Sora apucă instrumentul şi îl aplică pe burta mamei, ascultând cum bate inima copilului. — A scăzut la 30, anunţă ea. Şi cu aritmie pronunţată. Degetele doctorului erau în pântecele mamei, ca nişte sensibile prelungiri ale creierului, pipăind, căutând. — Pierd bătaia de inimă… Vocea surorii era alarmată. E negativă! Copilul murea în uter. Mai exista o şansă, slabă, de a-l aduce la viată, dacă îl scoteau la timp. Aveau cel mult patru minute pentru a-l scoate, a-i curăţa plămânii şi a-i pune din nou în mişcare inima. După patru minute leziunile creierului erau masive şi ireversibile. — Cronometraţi, ordonă doctorul. Toată lumea din cameră privi instantaneu la ceasul electric de pe perete; ora era 12, iar secundarul îşi începea prima rotaţie. Echipa operatorie porni la lucru. O unitate respiratorie fu împinsă lângă masă, în timp ce doctorul încerca să dizloce copilul de pe podeaua pelviană. Începu manevra Bracht, răsucind umerii copilului, aşa încât să elibereze deschiderea vaginală. Inutil. În faţa uşii de la sala de naşteri, se afla Karl Czinski, răsucindu-şi nervos pălăria în mâinile sale mari şi bătucite. Era cea mai fericită zi din viaţa lui. Era tâmplar, un om simplu, care credea în căsătorii de tinereţe şi în familii mari. Acest copil era primul şi de-abia îşi putea controla agitaţia. Îşi iubea foarte mult soţia şi ştia că fără ea ar fi fost pierdut. La soţia sa se gândea, când asistenta ieşi în fugă din sala de naşteri. O întrebă: — Cum este? Sora, înspăimântată şi neatentă, cu mintea la copil, strigă: — E moartă, e moartă! şi se grăbi către toaletă, să vomite. Faţa domnului Czinski se albi. Îşi duse mâna la piept şi-şi pierdu răsuflarea. Când îl duseră la urgenţă, deja nu mai putea fi ajutat. În sala de naşteri, doctorul Wilson lucra disperat, încercând să învingă cronometrul. Putea să bage mâna în uter şi să atingă cordonul ombilical şi locul unde se răsucea, dar nu-l putea elibera. Înăuntrul lui ceva striga să scoată cu forţa copilul pe jumătate născut, dar ştia din experienţă ce se întâmpla cu copiii născuţi astfel. Doamna Czinski gemea acum, aproape de limita delirului. — Împinge, doamnă Czinski. Mai tare! Haide! Era inutil. Doctorul Wilson privi la ceas. Trecuseră două minute preţioase, în care creierul copilului nu fusese deloc irigat. Doctorul Wilson avea acum o altă problemă: ce să facă dacă copilul era salvat după cele patru minute? Să îl lase să trăiască şi să devină o legumă? Ori să-l lase să moară de-o moarte rapidă şi nedureroasă? Îşi alungă gândul din minte şi începu să se mişte mai repede. Închise ochii şi lucră pe pipăite, concentrându-se intens asupra a ceea ce se petrecea în trupul femeii. Încerca manevra Mauricenu-Smelhe-Veit, o serie de mişcări complicate menite să elibereze corpul copilului. Brusc simţi o schimbare. Începuse să mişte. — Forceps! Sora îi întinse repede forcepsul special şi doctorul Wilson îl aşeză pe capul copilului. O clipă mai târziu, acesta ieşi la iveală. Copilul se născuse. La fiecare naştere exista acel moment de glorie, miracolul unei vieţi nou create, copilul cu faţa roşie, urlând, plângându-se de nedreptatea de a fi forţat să iasă din pântecul acela calm şi întunecos şi aruncat în lumea rece şi luminoasă. Dar nu şi acest copil. Acest copil era alb-albăstrui şi nemişcat. Era fată. Ceasul. Mai era un minut şi jumătate. Acum fiecare mişcare era mecanică, rapidă, rezultat al unor ani lungi de experienţă — degete înmănuşate curăţau faringele copilului, aşa încât, aerul să pătrundă în laringe. Doctorul Wilson aşeză copilul pe spate. Sora îi întinse un laringoscop minuscul, pe care îl conectă la un aparat electric de aspiraţie. El îl aşeză cum trebuia şi sora îl declanşă. Se auzi sunetul ritmic al maşinii de aspiraţie. Doctorul Wilson privi la ceas. Încă douăzeci de secunde. Bătaia inimii — negativ. Cincisprezece… Paisprezece… Bătaia inimii — negativ. Era momentul deciziei. Putea fi deja prea târziu, pentru a preîntâmpina leziunile creierului. Nu puteai fi niciodată sigur de asemenea lucruri. Văzuse saloane de spital, pline de astfel de creaturi patetice, cu trupuri de adult şi minţi de copii, sau chiar mai rău. Zece secunde. Şi nici un fel de puls, nimic care să-i dea vreo speranţă. Cinci secunde. Luă decizia, sperând că Dumnezeu îl va înţelege şi-l va ierta. Avea să deconecteze aparatul şi să spună că copilul nu putuse fi salvat. Nimeni nu avea să se îndoiască. Mai pipăi o dată pielea copilului. Era rece şi lipicioasă. Trei secunde. Privi bebeluşul şi îi veni să plângă. Ce păcat. Era un copil frumos. Ar fi putut deveni o femeie frumoasă. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei. S-ar fi măritat? Ar fi avut copii? Sau poate ar fi devenit artistă, sau profesoară, sau om de afaceri? Ar fi fost bogată sau săracă? Fericită sau nefericită? O secundă. Bătaia inimii — negativ. Zero. Întinse mâna către întrerupător, şi în clipa aceea, inima copilului începu să bată. Era un spasm neregulat, nesigur, apoi altul, şi apoi deveni o bătaie puternică, regulată. În cameră izbucniră urale şi se auziră felicitări. Însă doctorul Wilson nu asculta. Privea fix la ceasul de pe perete. Mama ei o numi Josephine, după bunica ei de la Cracovia. Un al doilea nume ar fi fost prea pretenţios pentru fiica unei croitorese poloneze din Odessa, Texas. Din motive pe care doamna Czinski nu le înţelegea, doctorul Wilson insistă ca Josephine să fie adusă la spital pentru control din şase în şase săptămâni. De fiecare dată concluziile erau aceleaşi: părea normală. Dar numai timpul avea să decidă.

CARTEA ÎNTÂI   Capitolul unu   Joi, 10 septembrie 1992 8:00 p.m.   „727” era rătăcit în largul unei mări de nori cumulus care îl răsuceau ca pe un fulg argintiu. Vocea îngrijorată a pilotului se auzi în difuzor: — V-aţi pus centura de siguranţă, domnişoară Cameron? Nu se auzi nici un răspuns. — Domnişoară Cameron… Domnişoară Cameron… Ea se dezmetici dintr-o profundă stare de reverie. — Da. Gândurile îi plutiseră spre vremuri şi locuri mai fericite. — Vă simţiţi bine? O să ieşim din furtuna asta cât de curând. — Mă simt bine, Roger. „Poate avem noroc şi ne prăbuşim”, îşi spuse Lara Cameron. Ar fi fost un sfârşit potrivit. Undeva, cumva, totul ieşise prost. „Destinul”, îşi spuse Lara. „Nu te poţi împotrivi Destinului.” În anul care trecuse, viaţa ei scăpase complet de sub control. Exista pericolul de a pierde totul. „Cel puţin nu mai are ce să meargă prost” îşi spuse ea cu tristeţe. „Nu mai e absolut nimic”. Uşa de la carlingă se deschise şi pilotul apăru în cabină. Se opri o clipă pentru a-şi admira pasagera. Era frumoasă, cu un păr negru strălucitor strâns ca o coroană, un ten fără cusur, şi ochi inteligenţi de o culoare cenuşie caracteristică pisicilor. Îşi schimbase hainele după ce decolaseră din Reno, aşa că acum purta o rochie albă de seară Scaasi căzută pe umeri, care îi scotea în evidenţă silueta subţire şi seducătoare. „Cum poate fi atât de calmă când întreaga ei lume se prăbuşeşte în jur?” se întrebă el. În cursul lunii ce trecuse, ziarele o atacaseră fără milă. — Telefonul funcţionează, Roger? — Mă tem că nu, domnişoară Cameron. Sunt mulţi paraziţi din cauza furtunii. O să ajungem pe aeroportul La Guardia cu vreo oră întârziere. Îmi pare rău. „O să întârzii la petrecerea mea de aniversare”, îşi spuse Lara. „Toată lumea o să fie acolo. Două sute de invitaţi, printre care şi vicepreşedintele Statelor Unite, guvernatorul statului New York, primarul, celebrităţi de la Hollywood, renumiţi sportivi şi personalităţi din cercurile bancare din vreo şase ţări.” Doar ea însăşi aprobase lista invitaţilor. Parcă şi vedea Sala Mare de Bal de la Cameron Plaza, unde avea să aibă loc petrecerea. Candelabre de cristal Baccarat atârnau de tavan reflectând o lumină sclipitoare şi orbitoare ca a unor diamante. Douăzeci de mese erau aranjate pentru cei două sute de invitaţi. Cele mai scumpe pânzeturi, porţelanuri, argintării şi pahare înalte vor împodobi fiecare loc, iar în centrul fiecărei mese se va afla câte un aranjament floral din orhidee şi frezii albe. Afară, la ambele capete ale imensei încăperi, se afla câte un bar. În mijlocul sălii va fi un bufet lung, cu o sculptură în gheaţă întruchipând o lebădă şi, în jurul ei, caviar Beluga, creveţi, homari, crabi şi şampanie la gheaţă. Un tort cu zece etaje va aştepta în bucătărie. Chelneri, bucătari şi paznici trebuiau să se afle deja la posturi. În sala de bal, orchestra se afla la locul ei, gata să îmbie oaspeţii să danseze toată noaptea sărbătorind cea de a patruzecea aniversare a ei. Totul era pregătit. Masa avea să fie delicioasă. Alesese meniul ea însăşi. Pentru început pate de ficat, apoi o supă cremă de ciuperci cu o crustă subţire deasupra, file John Dory, după care urma felul principal de mâncare: miel cu rozmarin şi sufleu de cartofi cu mazăre franţuzească şi salata cu ulei de alune. Vor urma brânză şi struguri, după care se vor aduce tortul şi cafeaua. Avea să fie o petrecere spectaculoasă. Iar ea va ţine capul sus şi îşi va privi oaspeţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar era Lara Cameron. Avionul ateriză în sfârşit pe aeroportul La Guardia cu o oră şi jumătate întârziere. Lara se întoarse spre pilot: — Mai târziu ne înapoiem la Reno, Roger. — Voi fi aici, domnişoară Cameron. Limuzina şi şoferul ei o aşteptau la ieşire. — Începusem să-mi fac griji pentru dumneavoastră, domnişoară Cameron. — Am trecut printr-o zonă cuprinsă de furtună, Max. Hai să mergem la Plaza cât mai repede posibil. — Am înţeles. Lara luă telefonul din maşină şi formă numărul lui Jerry Townsend. El făcuse toate aranjamentele pentru petrecere. Lara voia să fie sigură că totul se derulase perfect. Nu răspunse nimeni, însă. „O fi în sala de bal deja” îşi spuse ea. — Grăbeşte-te, Max. — Da, domnişoară Cameron. Priveliştea imensului hotel Cameron Plaza îi dăduse totdeauna satisfacţie Larei ca fiind o mare realizare a ai, dar în seara aceea era prea grăbită pentru a se mai gândi la acest lucru. Toată lumea o aştepta în Sala Mare de Bal. Împinse uşa turnantă şi trecu repede prin holul vast şi spectaculos. Carlos, directorul adjunct, o văzu şi alergă spre ea. — Domnişoară Cameron… — Mai târziu, spuse Lara fără să se oprească. Ajunse la uşa închisă a Sălii Mari de Bal şi se opri puţin pentru a trage aer în piept. „Sunt pregătită să dau ochii cu ei,” îşi spuse ea. Deschise uşa larg cu un zâmbet pe chip, dar rămase şocată. Încăperea se afla într-o beznă totală. Aveau oare de gând să-i facă vreo surpriză? Întinse mâna spre întrerupătorul din spatele uşii şi aprinse lumina. Acea încăpere imensă era scăldată într-o lumină incandescentă. Nu era nimeni. Nici măcar o singură persoană. Lara rămase locului împietrită de uimire. Ce naiba li s-ar fi putut întâmpla celor două sute de invitaţi? Pe invitaţii era menţionată ora opt. Iar acum era deja aproape zece. Cum putuseră atâţia oameni să se evapore dintr-odată? Era extrem de ciudat. Îşi roti privirile prin uriaşa sală de bal şi se cutremură. Cu un an în urmă, la petrecerea ei de aniversare, aceeaşi încăpere era plină cu prietenii ei, muzică şi râsete. Îşi amintea acea zi atât de bine…     Capitolul doi   Cu un an în urmă, programul Larei Cameron pentru ziua aceea nu conţinea nimic deosebit. „10 septembrie 1991” 5: a.m. Gimnastică 7:00 a.m. Apariţia la „Bună dimineaţa, America” 7:45 a.m. Întâlnire cu bancherii japonezi 9:30 a.m. Jerry Townsend 10:30 a.m. Faxuri, telefoane în străinătate, corespondenţă 11:30 a.m. Întâlnire 12:30 p.m. Întâlnire S&L 1:00 p.m. Dejun — interviu pentru revista Fortune — Hugh Thompson 2:30 p.m. Bancherii de la Metropolitan Union 4:00 p.m. Comisia de Urbanistică 5:00 p.m. Întâlnire cu primarul — Vila Gracie 6:15 p.m. Întâlnire cu arhitecţii 6:30 p.m. Departamentul Construcţiilor de Locuinţe 7:30 p.m. Cocktail cu grupul de învestitori din Dallas 8:00 p.m. Petrecere de aniversare în Sala Mare de Bal — Cameron Plaza   * * *   Era îmbrăcată în costumul de gimnastică şi aştepta nerăbdătoare când sosi instructorul ei, Ken. — Ai întârziat. — Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Cameron, dar ceasul meu deşteptător nu a sunat şi… — Am o zi foarte plină, aşa că hai să începem odată. — Gata. După o jumătate de oră de încălzire, trecură la exerciţii de gimnastică aerobică. „Are un corp ca o fetişcană de douăzeci de ani”, îşi spuse Ken. „Sigur mi-ar plăcea să o am în patul meu”. Îi plăcea să vină în fiecare dimineaţă numai pentru a o privi, pentru a fi aproape de ea. Oamenii îl întrebau adesea cum era Lara Cameron, iar el le spunea: — De nota 10. Lara execută exerciţiile cu uşurinţă, dar gândurile îi erau în altă parte în dimineaţa aceea. La sfârşitul şedinţei, Ken spuse: — O să mă uit să vă văd la „Bună dimineaţa, America”. — Poftim? Pentru moment, Lara uitase complet de emisiune. Se gândea la întâlnirea cu bancherii japonezi. — Pe mâine, domnişoară Cameron. — Să nu mai întârzii, Ken. Făcu apoi un duş şi luă micul dejun singură pe terasa apartamentului ei, un mic dejun compus din grapefruit, fulgi de ovăz şi ceai de plante. După ce termină, se duse în biroul ei, de unde îşi sună secretara. — Voi da telefoanele peste hotare din birou, spuse Lara. Trebuie să fiu la ABC la ora şapte. Spune-i lui Max să aducă maşina.   * * *   Interviul la „Bună dimineaţa, America” a mers bine. Joan Lunden l-a realizat şi a fost amabilă ca întotdeauna. — Ultima dată când aţi apărut în cadrul emisiunii noastre, tocmai puneaţi bazele celui mai înalt zgârie-nori din lume, spuse Joan Lunden, acest lucru se întâmpla cu patru ani în urmă. Lara încuviinţă. — Exact. Turnul Cameron va fi terminat anul viitor. — Cum este să fii în postura în care vă aflaţi dumneavoastră, să fi realizat atâtea lucruri incredibile şi să fiţi atât de tânără şi frumoasă? Reprezentaţi un model pentru multe femei. — Mă flataţi, spuse Lara râzând. Nu am timp să mă gândesc la mine ca la un model. Sunt mult prea ocupată. — Sunteţi una din cele mai mari personalităţi în domeniul afacerilor imobiliare, care, de obicei, se consideră că ar aparţine în întregime bărbaţilor. Cum faceţi? Cum hotăraţi, de exemplu, unde să construiţi o clădire? — Nu eu aleg locul, spuse Lara. Ci locul mă alege pe mine. Trec de exemplu pe lângă un teren viran, dar nu asta văd eu, ci o clădire frumoasă cu birouri sau cu apartamente minunate unde oamenii pot trăi confortabil într-o atmosferă plăcută. Visez. — Şi faceţi în aşa fel ca aceste vise să devină realitate. Revenim imediat după această reclamă publicitară.   * * *   Bancherii japonezi erau programaţi pentru ora opt fără un sfert. Sosiseră de la Tokio cu o seară înainte, şi Lara fixase întâlnirea la acea oră matinală tocmai pentru ca ei să nu îşi revină complet după zborul de douăsprezece ore şi zece minute. La protestele lor, Lara spusese: — Regret, domnilor, dar mă tem că este singura oră la care sunt liberă. Imediat după întâlnire trebuie să plec în America de Sud. Până la urmă acceptaseră. Erau patru, mărunţi şi politicoşi şi cu nişte minţi ascuţite ca săbiile samurailor. Mai înainte, comunitatea oamenilor de finanţe îi subestimase foarte mult pe japonezi. Acum nu mai făcea această greşeală. Întâlnirea avu loc la Cameron Center de pe Avenue of the Americas. Veniseră să investească o sută de milioane de dolari într-un nou complex hotelier pe care Lara îl avea în plan. Au fost conduşi în marea sală de conferinţe. Fiecare din ei adusese câte un dar. Lara le mulţumi şi le oferi la rândul ei câte un cadou, îşi instruise secretara să aibă grijă ca acestea să fie împachetate în hârtie maron sau gri. Albul pentru japonezi reprezenta moarte, iar hârtia de împachetat ţipătoare era de neacceptat. Asistenta Larei, Tricia, aduse ceai pentru japonezi şi cafea pentru Lara. Japonezii ar fi preferat şi ei cafea, dar erau prea politicoşi pentru a spune acest lucru. După ce îşi băură ceaiul, Lara avu grijă să li se umple ceştile din nou. Howard Keller, asociatul Larei, îşi făcu şi el apariţia. Era un bărbat de vreo cincizeci şi ceva de ani, palid şi slab, cu un păr de culoarea nisipului, care purta un costum şifonat şi reuşea să arate ca şi cum de abia s-ar fi dat jos din pat. Lara făcu prezentările, iar Keller le oferi câte o copie a proiectului de investiţii. — După cum vedeţi, domnilor, spuse Lara, am rezolvat deja problema ipotecii. Complexul va conţine şapte sute douăzeci de încăperi pentru oaspeţi, aproximativ zece mii de metri pătraţi de spaţiu şi un garaj de parcare cu o capacitate de o mie de maşini… Vocea Larei era plină de energie. Bancherii japonezi studiau proiectul făcând eforturi să nu adoarmă. Întâlnirea a durat mai puţin de două ore şi a fost un succes absolut. Lara învăţase demult că era mai uşor să închei un acord în valoare de o sută de milioane decât să ceri împrumut cincizeci de mii. De cum plecă delegaţia de japonezi, Lara se văzu cu Jerry Townsend. Fostul agent publicitar de la Hollywood se ocupa de relaţiile cu publicul pentru Cameron Enterprises. — A fost nemaipomenit interviul de la Bună dimineaţa, America de azi-dimineaţă. Am primit o mulţime de telefoane. — Şi Forbes? — Totul e aranjat. Revista People o să te aibă pe copertă săptămâna viitoare. Ai văzut articolul din The New Yorker despre tine? Nu e extraordinar? Lara se duse la birou. — Nu-i rău. — Interviul pentru Fortune este programat pentru după-amiaza aceasta. — Am schimbat asta. El se arătă surprins. —De ce? — Voi lua masa de prânz aici cu reporterul lor. — Vrei să-l mai îmbunezi? Lara apăsă pe butonul interfonului. —Vino puţin, Kathy. — Da, domnişoară Cameron, răspunse un glas. Lara Cameron îşi ridică privirea. — Asta-i tot, Jerry. Aş vrea ca tu şi echipa ta să vă concentraţi forţele asupra Turnului Cameron. — Dar deja facem… — Hai să facem mai mult. Vreau să se scrie în toate ziarele şi revistele despre el. Pentru numele lui Dumnezeu, va fi cea mai înaltă clădire din lume. Din lume! Vreau că oamenii să vorbească despre el. Până când îl vom deschide, vreau ca oamenii să implore să intre în acele apartamente şi magazine. Jerry Townsend se ridică. — Am înţeles. Kathy, asistenta executivă a Larei, intră în birou. Era o negresă atrăgătoare, îmbrăcată îngrijit, în vârstă de până în treizeci şi cinci de ani. — Ai aflat ce-i place să mănânce? — Individul e un gurmand. Îi place mâncarea franţuzească. Am sunat la Le Cirque şi i-am spus lui Sirio să trimită aici un prânz pentru două persoane. — Bine. Vom lua masa în sufrageria mea particulară. — Aveţi idee cât va dura această întrevedere? Pentru că, la două şi jumătate aveţi o întâlnire cu bancherii de la Metropolitan în oraş. — Fixeaz-o la ora trei şi spune-le să vină aici. Kathy notă pe un carneţel. — Doriţi să vă citesc mesajele? — Dă-i drumul. — Fundaţia Copiilor doreşte să fiţi invitata sa de onoare pe douăzeci şi opt. — Nu. Spune-le că sunt măgulită. Trimite-le un cec. — Întâlnirea din Tulsa de joi a fost fixată la… — Anuleaz-o. — Sunteţi invitată la un dineu vinerea viitoare la Grupul Femeilor din Manhattan. — Nu. Dacă vor bani, trimite-le un cec. — Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă ar dori să vorbiţi ia un dineu pe patru. — Vezi dacă reuşim. — Sunteţi invitată ca oaspete de onoare la o petrecere pentru adunare de fonduri în scopul ajutorării celor distrofici muscular, dar există o coincidenţă de date. Atunci veţi fi la San Francisco. — Trimite-le un cec. — Soţii Srb organizează o petrecere sâmbăta viitoare. — La asta o să încerc să ajung, spuse Lara. Kristian şi Deborah Srb erau nişte prieteni buni, amuzanţi, în a căror companie îi plăcea să se afle. — Kathy, în câte exemplare mă vezi? — Poftim? — Uită-te bine. Kathy o privi. — Unul, domnişoară Cameron. — Exact. Sunt numai una. Cum ţi-ai închipuit mă pot întâlni cu bancherii de la Metropolitan la două şi jumătate, cu Comisia de Urbanistică la patru, cu primarul la cinci, cu arhitecţii la şase şi un sfert, cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe la şase şi jumătate, că mă pot duce la un cocktail la şapte şi jumătate şi la petrecerea pentru aniversarea zilei mele de naştere la ora opt? Data viitoare când mai alcătuieşti un program încearcă să-ţi pui mintea la contribuţie. — Vă rog să mă iertaţi, dar aţi vrut să… — Am vrut să gândeşti. N-am nevoie de proşti lângă mine. Reprogramează întâlnirile cu arhitecţii şi cu cei de la Departamentul Construcţiilor de Locuinţe. — Am înţeles, spuse Kathy înţepată. — Ce face copilul? Întrebarea o luă pe secretară prin surprindere. — David? E… e bine. — Probabil că e mare acum. — Are aproape doi ani. — Te-ai gândit la vreo şcoală pentru el? — Nu încă. E prea devreme pentru… — Greşeşti. Dacă vrei să urmeze o şcoală decentă în New York, trebuie să te gândeşti chiar înainte să se nască. Lara notă atunci ceva pe o hârtie. — Îl cunosc pe directorul de la Dalton. O să vorbesc cu el ca David să fie înscris acolo. — Vă… mulţumesc. Lara nici nu se sinchisi să ridice privirea. — Asta-i tot. — Am înţeles, spuse Kathy şi ieşi din birou, neştiind dacă să îşi iubească şefa sau să o urască. Când venise să lucreze ia Cameron Enterprises, Kathy fusese prevenită în privinţa Larei Cameron. — Fluturele de Fier este o adevărată căţea, i se spusese. Secretarele ei nu îşi socotesc angajarea acolo după calendar, ci după cronometre. Te va mânca de vie. Kathy îşi aminti de prima întâlnire cu ea. Îi văzuse fotografiile în jumătate de duzină de reviste, dar nici una nu semăna cu realitatea. În carne şi oase, femeia era răpitor de frumoasă. Lara Cameron tocmai citea autobiografia lui Kathy. Îşi ridică privirea şi îi spuse: — Ia loc, Kathy. Avea o voce răguşită care vibra şi radia o energie aproape copleşitoare. — Un adevărat curriculum vitae. — Mulţumesc. — Cât din el este real? — Poftim? — Majoritatea celor care îmi ajung pe birou sunt pure scorneli. Te pricepi la ceea ce faci? — Mă pricep foarte bine la ceea ce fac, domnişoară Cameron. — Două din secretarele mele tocmai şi-au dat demisia. Totul e în continuă mişcare aici. Te poţi descurca în situaţii tensionate? — Cred că da. — Acesta nu este un concurs de ghicitori. Te poţi descurca sau nu? În clipa aceea, Kathy nu mai era sigură că voia postul. — Da, pot. — Bun. O să lucrezi o săptămână de probă. Va trebui să semnezi o hârtie pe care scrie că absolut niciodată nu vei discuta despre mine sau despre Cameron Enterprises. Asta înseamnă nu interviuri, nu cărţi, nimic. Tot ce se întâmplă aici este absolut confidenţial. — Înţeleg. — Bine. Aşa începuse totul cu cinci ani în urmă. În tot acel timp, Kathy învăţase să îşi iubească, să îşi urască, să îşi admire şi să îşi dispreţuiască şefa. La început, soţul ei o întrebase: — Cum arată legenda? Era o întrebare dificilă. — E extraordinară, spuse Kathy. E superbă. Munceşte mai mult decât am văzut s-o facă cineva vreodată. Numai Dumnezeu ştie când se odihneşte. Este o perfecţionistă, aşa încât îi chinuie pe toţi cei din jurul ei. În felul ei, este un geniu. Poate fi meschină, răzbunătoare şi incredibil de generoasă. Soţul ei zâmbise. — Cu alte cuvinte, este o femeie. Kathy îşi ridicase privirea spre el şi spusese fără să zâmbească: — Nu ştiu ce este. Uneori mă sperie. — Eh, draga mea, exagerezi. — Ba nu, sincer cred că, dacă cineva i-ar sta în cale, Lara Cameron… ar fi în stare să-l ucidă. După ce termină cu faxurile şi telefoanele peste, graniţă, Lara îl sună pe Charlie Hunter, un tânăr ambiţios care răspundea de contabilitate.. — Vino până la mine, Charlie. — Am înţeles, domnişoară Cameron. Un minut mai târziu intra în biroul ei. — Da, domnişoară Cameron. — Am citit interviul pe care l-ai dat la The New York Times şi care a apărut azi-dimineaţă, spuse Lara. El se lumină la chip. — Eu nu l-am văzut. Cum a ieşit? — Ai vorbit despre Cameron Enterprises şi unele probleme cu care ne confruntăm. El se încruntă. — Ăăăă, ştiţi; poate că reporterul acela a interpretat greşit… — Eşti concediat. — Poftim? De ce? Eu… — Când ai fost angajat, ai semnat o hârtie în care erai de acord să nu dai nici un fel de interviu. Aş vrea să pleci imediat. — Eu… dar nu puteţi face una ca asta. Cine va veni în locul meu? — Am şi aranjat acest lucru, îi spuse Lara.   * * *   Masa de prânz era pe sfârşite. Reporterul de la Fortune, Hugh Thompson, era un bărbat viguros, cu un aspect de intelectual şi nişte ochi ageri, căprui, în spatele unei perechi de ochelari cu rame negre de baga. — A fost un dejun excelent, spuse el. Toate mâncărurile mele preferate. Mulţumesc. — Mă bucur că v-a plăcut. — Nu trebuia să vă deranjaţi atât de mult pentru mine. — Nu a fost nici un deranj, zise Lara zâmbind. Tata obişnuia să spună că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac. — Şi aţi vrut să ajungeţi la inima mea înainte de interviu? — Exact, spuse ea zâmbind. — Ce dificultăţi întâmpină de fapt, compania dumneavoastră? Zâmbetul de pe chipul Larei dispăru. — Poftim? — Haideţi, doar nu o să puteţi să ţineţi aşa ceva secret. Lumea spune că unele proprietăţi ale dumneavoastră s-ar afla în pragul falimentului din cauza unor datorii. Aţi apelat foarte mult la mecanismul de pârghii şi, datorită faptului că piaţa nu e prea bună, Cameron Enterprises trebuie să fi întârziat destul de mult cu achitarea datoriilor. Lara începu să râdă. — Aşa vorbeşte lumea? Crede-mă, domnule Thompson, ar fi mult mai bine dacă nu aţi da ascultare zvonurilor. Să vă spun eu ce o să facem. Vă voi trimite o copie a raportului meu financiar. Corect? — Corect. Apropo, nu l-am văzut pe soţul dumneavoastră la inaugurarea noului hotel. Lara oftă. — Philip ar fi vrut atât de mult să vină şi el, dar, din păcate, a trebuit să plece într-un turneu concertistic. — Am fost odată la unul din recitalurile sale cu vreo trei ani în urmă. Este extraordinar. Sunteţi căsătoriţi de un an, nu? — Cel mai fericit an din viaţa mea. Sunt o femeie foarte norocoasă. Călătoresc foarte mult, ca şi Philip, dar când sunt departe de el, îi pot asculta discurile oriunde m-aş afla. — Şi el vă poate vedea clădirile oriunde s-ar afla, spuse Thompson zâmbind. — Mă flataţi. — Dar e adevărat, nu? Aţi înălţat clădiri peste tot în această frumoasă ţară a noastră. Posedaţi clădiri de apartamente, de birouri, un lanţ de hoteluri… Cum reuşiţi? — Cu oglinzi, spuse ea zâmbind. — Sunteţi un adevărat mister. — Într-adevăr? De ce? — În acest moment sunteţi cu siguranţă constructorul cel mai încununat de succes din New York. Numele vă este tipărit pe jumătate din proprietăţile imobiliare din acest oraş. Ridicaţi cel mai înalt zgârie-nori din lume. Rivalii dumneavoastră vă numesc Fluturele de Fier. Aţi reuşit într-un domeniu care prin tradiţie aparţine bărbaţilor. — Acest lucru vă deranjează, domnule Thompson? — Nu. Ceea ce mă deranjează, domnişoară Cameron este că nu-mi dau seama cine sunteţi. Dacă întreb două persoane despre dumneavoastră, aflu trei opinii. Toată lumea însă este de acord că sunteţi o femeie de afaceri inteligentă. Adică… n-aţi cunoscut succesul peste noapte. Ştiu o mulţime de lucruri despre echipele de constructori — sunt nişte oameni foarte duri şi grosolani. Cum reuşeşte o femeie ca dumneavoastră să îi stăpânească? Ea zâmbi. — Nu există aşa ceva pentru femei ca mine. Pur şi simplu, angajez oamenii cei mai buni în meserie şi îi plătesc bine. „Prea simplist”, îşi spuse Thompson. „Mult prea simplist. Adevărata poveste este cea pe care nu mi-o spune.” Se hotărî să schimbe direcţia interviului. — Fiecare revistă de pe rafturi a scris despre cât de mult succes aveţi. Eu aş dori să ofer o poveste mult mai personală. S-a scris foarte puţin despre originea dumneavoastră. — Sunt foarte mândră de originea mea. — Bun. Atunci haideţi să vorbim despre aceasta. Cum aţi început afacerile în domeniul imobiliar? Lara zâmbi şi el observă că era un zâmbet natural. Părea deodată o fetiţă. — E o chestiune de gene. — Ale dumneavoastră? — Ale tatălui meu, spuse ea şi arătă spre un tablou de pe perete din spatele ei, în care se vedea un bărbat foarte prezentabil cu un păr, bogat argintiu. Acesta e tatăl meu — James Hugh Cameron, spuse ea cu un glas slab. El e răspunzător de succesul meu. Am fost singurul copil la părinţi. Mama a murit când eu eram foarte mică şi tata a fost cel care m-a crescut. Familia mea a părăsit Scoţia cu foarte multă vreme în urmă, domnule Thompson, şi a emigrat în Nova Scotia — Noua Scoţie, Glace Bay. — Glace Bay? — Este un sătuleţ de pescari la nord-est de Cape Breton, pe ţărmul Atlanticului. Numele i l-au dat primii exploratori francezi. Înseamnă „golful de gheaţă”. Mai doriţi puţină cafea? — Nu mulţumesc. — Bunicul meu poseda destul de mult pământ în Scoţia, iar tata a adunat şi mai mult. Era un om foarte bogat. Încă mai avem castelul nostru de lângă Loch Morlich. La opt ani aveam calul meu, rochiile mi se cumpărau de la Londra şi trăiam într-o casă imensă cu o mulţime de servitori. Era ca o adevărată poveste pentru o fetiţă. Glasul ei era înviorat de amintirea acelor vremuri atât de îndepărtate. — Iarna mergeam să patinăm şi să urmărim partide de hochei, iar vara să înotăm în lacul Big Glace Bay. Se dădeau petreceri la Forum şi în Grădinile Veneţiene. Reporterul lua notiţe. — Tata a construit clădiri în Edmonton, Calgary şi Ontario. Afacerile imobiliare erau ca un joc pentru el şi îi plăceau foarte mult. Când eram foarte mică, m-a învăţat şi pe mine acest joc şi am învăţat şi eu să-mi placă foarte mult. Glasul îi era plin de pasiune. — Trebuie să înţelegeţi ceva, domnule Thompson. Ceea ce fac eu nu are nici o legătură cu banii, cărămizile sau oţelul care alcătuiesc o clădire. Pentru mine oamenii sunt cei care contează. Sunt capabilă să le ofer un loc confortabil unde să muncească şi unde să trăiască, un loc unde să întemeieze familii şi unde să ducă un trai decent. Asta considera tatăl meu important şi a devenit important şi pentru mine. Hugh Thompson îşi ridică privirea. — Vă mai amintiţi care a fost prima afacere? Lara se aplecă puţin înainte. — Bineînţeles. Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a întrebat ce aş dori să-mi dăruiască. Multă lume începuse să vină în Glace Bay şi începuse să fie prea înghesuit. Simţeam că oamenii aveau nevoie de locuri unde să trăiască. I-am spus tatei că aş fi vrut să construiesc o clădire micuţă cu apartamente. Mi-a dăruit bani şi peste doi ani am putut să i-i dau înapoi. După aceea am împrumutat bani de la o bancă pentru a ridica o a doua construcţie. Când aveam douăzeci şi unu de ani, posedam trei clădiri şi toate se bucurau de succes. — Tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost foarte mândru. Pe chipul ei se ivi din nou un zâmbet cald. — A fost. El mi-a dat numele de Lara. Este un nume vechi scoţian care provine din latină şi înseamnă „bine cunoscut” sau „celebru”. Încă de când eram mică, tata îmi spunea că, într-o bună zi, voi fi celebră, adăugă ea şi zâmbetul i se stinse. A murit în urma unui infarct, mult prea tânăr, continuă ea după aceea, dar făcu o pauză. În fiecare an mă duc în Scoţia la mormântul lui. Mi-era… foarte greu să continui să locuiesc în casa aceea fără el. M-am hotărât să mă mut la Chicago. Mi-a venit ideea de a construi nişte hoteluri micuţe acolo şi l-am convins pe un bancher să mă finanţeze. Hotelurile au ieşit foarte bine, spuse ea şi dădu din umeri. Restul, aşa cum se spune, se ştie. Bănuiesc că un psihiatru ar spune că nu am construit acest imperiu numai pentru mine, într-un fel este un tribut plătit tatei. James Cameron a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut vreodată. — Trebuie să-l fi iubit foarte mult. — Aşa este. Şi el m-a iubit la fel de mult, spuse, ea şi un zâmbet îi flutură pe buze. Am auzit că, în ziua când m-am născut, tata a dat de băut tuturor locuitorilor din Glace Bay. — Deci, de fapt, totul a început în Glace Bay, spuse Thompson. — Exact, zise Lara încet, totul a început în Glace Bay. Acolo a început totul, cu aproape patruzeci de ani în urmă…

CARTEA ÎNTÂI   JAMIE 1883-1906     PROLOG   KATE 1982   Salonul cel mare era plin de fantome cunoscute, care veniseră să o ajute să-şi sărbătorească aniversarea. Kate Blackwell le urmărea cum se amestecau printre cei în carne şi oase şi în mintea ei se formase o imagine fantastică, în care vizitatorii din alt timp şi alt spaţiu alunecau pe ringul de dans alături de oaspeţii în costume şi rochii lungi, sclipitoare, care nu bănuiau absolut nimic. Veniseră vreo sută de oaspeţi la petrecerea de la Cedar Hill House, la Dark Harbor, Maine. „Fără să mai socotim şi stafiile”, îşi spuse în gândul ei, absentă, Kate Blackwell. Era o femeie slăbuţă, minionă, dar avea o ţinută maiestuoasă care o făcea să pară mai înaltă. Avea un chip care nu se uita. O structură osoasă minunată, ochi cenuşii ca zorile şi bărbie încăpăţânată, o combinaţie de la strămoşii ei scoţieni şi olandezi. Avea un păr alb, minunat, care fusese odată o bogată cascadă neagră, iar sub cutele delicate ale rochiei de catifea de culoarea fildeşului, pielea avea acea transparenţă uşoară pe care, uneori, o dă bătrâneţea. „Nu simt că am nouăzeci de ani”, îşi spuse Kate în sinea ei. „Unde s-or fi dus toţi aceşti ani?” Privea fantomele care dansau. „Ei ştiu. Ei au fost acolo. Au făcut parte din aceşti ani, din viaţa mea.” Îl vedea pe Banda, al cărui chip negru şi mândru strălucea. Şi era şi David, dragul de David, înalt, tânăr şi frumos, aşa cum fusese când se îndrăgostise de el, şi îi zâmbea, iar ea se gândea: „Curând, dragul meu, curând.” Şi-ar fi dorit ca David să fi trăit să-şi vadă strănepotul. Îşi plimbă privirea prin încăpere până îl văzu. Stătea lângă orchestră, urmărindu-i pe instrumentişti. Era un băieţel foarte frumos, de aproape opt ani, blond, purtând o haină neagră de catifea şi pantaloni de stofă ecosez. Robert era copia stră-străbunicului lui, Jamie McGregor, cel din tabloul de deasupra căminului din marmură. Parcă simţindu-i privirea aţintită asupra lui, Robert se întoarse şi Kate îi făcu semn să vină la ea cu o uşoară mişcare a degetelor, diamantul de douăzeci de carate pe care tatăl ei îl scosese din nisipul unei plaje cu aproape o sută de ani în urmă strălucind în lumina orbitoare a candelabrului de cristal. Kate îl urmări cu plăcere cum îşi făcea drum printre dansatori. „Eu reprezint trecutul”, se gândi Kate. „El este viitorul. Strănepotul meu va reuşi într-o zi să preia conducerea firmei Kruger-Brent Limited.” Când ajunse lângă ea, îi făcu loc să stea pe scaunul ei. — Te simţi bine, bunico? — Da, îţi mulţumesc, Robert. — E o orchestră nemaipomenită. Dirijorul e, pur şi simplu, dat naibii. Kate îl privi o clipă nedumerită, după care se lumină. — Ah, bănuiesc că asta-nseamnă că e bun. Robert îi zâmbi. — Exact. Sigur nu pari de nouăzeci de ani. Kate Blackwell râse. — Sinceră să fiu, nu-i simt. El îşi strecură mâna într-a ei şi rămaseră aşa într-o tăcere plăcută, cei optzeci şi doi de ani diferenţă dându-le o confortabilă afinitate. Kate se întoarse să-şi privească nepoata dansând. Împreună cu soţul ei alcătuiau cu siguranţă cea mai frumoasă pereche de pe ring. Mama lui Robert îşi văzu fiul stând cu bunica lui şi îşi spuse în sinea ei: „Ce femeie incredibilă. N-are vârstă. Nimeni nu şi-ar da seama prin câte a trecut.” Muzica se opri, iar dirijorul spuse: — Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vi-l prezint pe micuţul maestru Robert. Robert strânse mâna bunicii lui, se ridică şi se îndreptă spre pian. Se aşeză, cu un aer serios şi atent, după care degetele începură să-i alerge pe claviatură. Interpretă Scriabin, semănând cu lumina lunii căzută pe apă. Mama lui îl asculta spunându-şi: „E un geniu. Va ajunge un mare muzician.” Nu mai era copilul ei. Avea să aparţină lumii întregi. Când termină, Robert primi aplauze pline de entuziasm şi sinceritate. Mai devreme, cina fusese servită afară. Grădina mare, în stil englezesc, fusese împodobită cu becuri, panglici şi baloane. Orchestra cânta de pe terasă, în timp ce servitori şi servitoare se învârteau printre mese, tăcuţi şi pricepuţi, convingându-se că paharele Baccarat şi farfuriile de Limoges erau tot timpul pline. A fost citită şi o telegramă din partea preşedintelui Statelor Unite. Un Tribunal suprem toasta pentru Kate. Guvernatorul o elogie: — … Una dintre cele mai remarcabile femei în istoria acestei naţiuni. Sutele ei de acte de caritate în întreaga lume sunt legendare. Fundaţia Blackwell a contribuit foarte mult la sănătatea şi bunăstarea oamenilor din mai mult de cincizeci de ţări. Parafrazându-l pe răposatul Sir Winston Churchill, am putea spune: „Niciodată să nu datoreze cineva atât de mult unei singure persoane.” Am avut şi eu onoarea de a o cunoaşte pe Kate Blackwell… „Fir-ar să fie!” îşi zise Kate în sinea ei. „Nimeni nu mă cunoaşte. Parcă vorbeşte de cine ştie ce sfântă. Oare, ce-ar spune toţi aceşti oameni dacă ar cunoaşte-o pe adevărata Kate Blackwell? Fiică de hoţ şi răpită înainte de a avea un an. Ce-ar spune ei, oare, dacă le-aş arăta urmele de gloanţe de pe trupul meu?” Întoarse capul şi îl privi pe cel care încercase o dată să o ucidă. Privirea îi trecu dincolo de el pentru a zăbovi asupra unei siluete din umbră, un văl ascunzându-i chipul. Pe fundalul unui tunet îndepărtat, Kate îl auzi pe guvernator încheindu-şi cuvântarea şi prezentând-o. Se ridică şi îşi privi invitaţii. Glasul îi era ferm şi puternic. — Am trăit mai mult decât oricare din voi. Tinerii de azi ar spune „Mare scofală”. Dar eu mă bucur că am ajuns la această vârstă, pentru că altfel n-aş fi putut fi aici cu voi, dragii mei prieteni. Ştiu că mulţi aţi călătorit venind din ţări depărtate ca să fiţi cu mine în seara asta şi trebuie să fiţi obosiţi. N-ar fi drept din partea mea să pretind tuturor să aibă energia mea. Izbucniră în râs şi o aplaudară. — Vă mulţumesc pentru această seară memorabilă, pe care nu o voi uita niciodată. Pentru aceia dintre voi care vor să se odihnească, odăile sunt pregătite. Pe ceilalţi îi invit să continue dansul. Tună iar. — Sunt de părere să intrăm cu toţii înainte să fim prinşi într-una din cunoscutele furtuni din această regiune.   *   De acum, cina şi dansul se încheiaseră, oaspeţii se retrăseseră, iar Kate rămăsese singură cu fantomele ei. Stătea în bibliotecă, plutind în trecut, simţindu-se dintr-odată foarte deprimată. „Nu mai e nimeni care să-mi spună Kate”, îşi zise ea. „S-au dus toţi.” Lumea ei dispăruse. Oare nu Longfellow spusese: „Frunzele amintirilor mele foşnesc sumbru în întuneric”? Avea să intre şi ea curând în întuneric, dar nu încă. „Mai am de făcut cei mai important lucru din viaţa mea”, se gândi ea. „Mai ai răbdare, David. O să fiu cu tine în curând.” — Bunico… Deschise ochii. Familia intrase în încăpere. Se uită la ei, rând pe rând, ochii ei transformându-se într-un aparat de fotografiat nemilos, căruia nu-i scăpa nimic. „Familia mea”, îşi spuse Kate. „Nemurirea mea. Un criminal, o fiinţă grotescă şi un bolnav psihic. Scheletele Blackwell. Oare atât a rămas din toţi aceşti ani de speranţă, de durere şi de suferinţă?” Nepoata ei i se aşezase alături. — Te simţi bine, bunico? — Sunt doar puţin obosită, copii. Mă duc la culcare. Se ridică şi se îndreptă spre scări şi tocmai în acea clipă se auzi un tunet puternic, după care izbucni furtuna, ploaia răpăind în geamuri ca o mitralieră. Cei din familie o urmăriră cu privirile cum ajunge în capul scărilor, o siluetă dreaptă şi mândră. Un fulger fu urmat câteva secunde mai târziu de un tunet puternic. Kate Blackwell se întoarse să-i privească pe toţi şi când vorbi, în glasul ei se simţi accentul strămoşilor ei. — În Africa de Sud îi spuneam „donderstorm”. Trecutul şi prezentul începeau să se confunde din nou, în timp ce ea se îndrepta spre dormitor, însoţită de cunoscute şi dragi fantome.     1   — Dumnezeule, dar asta-i o adevărată „donderstorm”, zise Jamie McGregor. Crescuse în mijlocul furtunilor sălbatice din Scoţia, dar nu mai văzuse niciodată ceva atât de violent. Cerul amiezei fusese acoperit dintr-odată de nişte nori de nisip enormi, făcând ziua ca noaptea. Cerul, plin de praf, era aprins de fulgere — „weerlig”, cum le spuneau africanii — care ardeau aerul, fiind urmate de „donderstorm” — tunet. După care veni potopul. Căderi de apă care loveau în mulţimea de corturi şi barăci de metal, transformând străzile murdare ale Klipdrift-ului în adevărate albii de noroi. Cerul vuia de tunete, care se succedau ca nişte rafale de artilerie în cine ştie ce război ceresc. Jamie McGregor se dădu repede la o parte când o casă din cărămidă se prăbuşi în noroi şi se întrebă în sinea lui dacă oraşul Klipdrift avea să supravieţuiască. De fapt, Klipdrift nu era un oraş în adevăratul sens al cuvântului. Era mai curând un sătuc din pânză, o mulţime de corturi, barăci şi căruţe îngrămădindu-se pe malurile râului Vaal, pline de visători cu ochi sălbatici veniţi în Africa de Sud din toată lumea cu aceeaşi obsesie: diamantele. Jamie McGregor era unul din aceştia. Nu avea decât optsprezece ani şi era un tânăr bine clădit, înalt, blond, cu nişte ochi de un gri foarte deschis. Avea o oarecare candoare, o dorinţă de a se face plăcut care atrăgea lumea. Era bine dispus mereu şi plin de optimism. Făcuse aproape opt mii de mile de la ferma tatălui său din nordul Scoţiei, prin Edinburgh, Londra, Cape Town şi, în sfârşit, Klipdrift. Renunţase la drepturile asupra fermei de care el şi fraţii lui se îngrijiseră împreună cu tatăl lor, dar nu regreta nimic. Era convins că avea să fie răsplătit de zeci de mii de ori mai mult. Lăsase siguranţa singurului mod de viaţă pe care îl cunoscuse şi venise în acest loc depărtat şi pustiu pentru că visa să ajungă bogat. Nu se temea de muncă grea, dar nu prea câştiga nimic muncind la acea fermă stâncoasă la nord de Aberdeen. Muncea din zori până seara alături de fraţii săi, sora sa Mary, mama sa şi tatăl său, dar nu se vedea mai nimic. Fusese odată la un târg în Edinburgh şi văzuse ce lucruri minunate se puteau cumpăra cu bani. Banii îţi fac viaţa uşoară şi te ajută când eşti la ananghie. Jamie văzuse prea mulţi prieteni şi vecini trăind şi murind în sărăcie. Îşi amintea cât de tulburat fusese când auzise prima oară de ultima lovitură cu diamante din Africa de Sud. Cel mai mare diamant din lume fusese găsit acolo, în nisip, şi se spunea că toată regiunea era doar un coş cu bogăţii care aştepta să fie deschis. Le spusese vestea alor lui într-o sâmbătă seara, după cină. Stăteau cu toţi în jurul mesei încă nestrânse, în bucătărie, când Jamie le spuse cu o voce timidă dar mândră în acelaşi timp: — Plec în Africa de Sud să caut diamante. Chiar săptămâna viitoare. Cinci perechi de ochi îl fixau de parcă ar fi fost nebun. — Te duci să cauţi diamante? îl întrebă tatăl atunci. Trebuie să fii nebun, băiete, astea-s doar poveşti — o tentaţie de-a diavolului ca să nu lase oamenii să-şi vadă de treaba lor. — Şi de unde o să iei bani de drum? îl întrebă şi fratele lui, Jan. Trebuie să-nconjori juma’ de lume şi tu n-ai bani. — Dacă aş avea bani, n-ar mai trebui să mă duc după diamante, nu? îi răspunse Jamie tăios. Acolo nimeni n-are bani, o să fiu la fel ca toţi ceilalţi. Capul mă duce şi am un spate puternic. N-o să dau greş. Sora lui, Mary, îi spuse: — Annie Cord o să fie dezamăgită. Aşteaptă să o iei de nevastă într-o zi, Jamie. Jamie îşi adora sora. Era mai mare ca el. Avea douăzeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci. Nu avusese niciodată un inel frumos. „O să schimb eu toate astea”, îşi promise Jamie în sinea lui. Mama lui luă încet platoul cu rămăşiţele de mâncare şi se duse spre chiuveta din fier. Noaptea târziu, veni lângă patul lui Jamie. Îi atinse umărul uşor cu mâna transmiţându-i lui întreaga ei putere. — Faci cum crezi tu, fiule. N-am de un’ să ştiu dacă sunt diamante acolo, da’ dacă sunt, o să le găseşti. Scoase la iveală o punguţă de piele tocită. — Am reuşit să pun deoparte câteva lire. Să nu le spui nimic celorlalţi. Dumnezeu să te binecuvânteze, Jamie. Când a plecat spre Edinburgh, nu avea decât cincizeci de lire în pungă.   *   A fost o călătorie dificilă până în Africa de Sud, durând aproape un an. A lucrat ca ospătar la restaurantul unui muncitor în Edinburgh, până a mai strâns cincizeci de lire. După aceea a plecat spre Londra. Îl ului mărimea oraşului, mulţimea de oameni, zgomotul şi omnibuzele mari trase de cai cu cinci mile pe oră. Peste tot se vedeau birje transportând femei frumoase cu pălării cu boruri mari, fuste umflate şi botine elegante încheiate cu nasturi în sus pe picior. Le privea uimit cum coborau din birje sau trăsuri ca să facă cumpărături de la Burlington Arcade, un extraordinar corn al abundenţei, cu argintărie, vase, îmbrăcăminte, blănuri, ceramică şi farmacii pline de sticluţe şi borcănaşe misterioase. Jamie găsi adăpost într-o casă de pe strada Fitzroy 32. Îl costa zece şilingi pe săptămână, dar era cel mai ieftin loc pe care îl găsise. În fiecare zi se ducea în port, căutând un vas care să-l ducă în Africa de Sud, iar seara admira minunăţiile Londrei. Într-una din seri l-a zărit pe Edward, prinţul de Wales, intrând într-un restaurant de lângă Covent Garden, cu o tânără frumoasă la braţ. Aceasta purta o pălărie mare, înflorată şi Jamie se gândi cât de bine i-ar fi stat surorii lui cu ea. A fost la un concert la Crystal Palace, construit pentru Marea Expoziţie în 1851. A vizitat Drury Lane şi, când şi când, s-a mai strecurat şi în teatrul Savoy, care era prima clădire publică britanică iluminată electric. Unele străzi erau şi ele iluminate electric şi Jamie auzise că se putea vorbi cu cineva din partea cealaltă a oraşului cu ajutorul unui aparat nou minunat, telefonul. Avea senzaţia că se afla cu faţa la viitor. În ciuda tuturor inovaţiilor şi activităţii sale, Anglia se afla în acea iarnă într-o criză economică din ce în ce mai accentuată. Străzile erau pline de şomeri şi înfometaţi, demonstraţii şi lupte de stradă, „Trebuie să plec de aici”, îşi spunea Jamie. „Am venit aici să scap de sărăcie”. A doua zi, Jamie se înregistra ca steward pe vasul Walmer Castle, care se îndrepta spre Cape Town, Africa de Sud.   *   Călătoria pe mare a durat trei săptămâni, cu opriri la Madeira şi Sf. Elena pentru a mai lua cărbune. A fost o călătorie grea şi furtunoasă în toiul iernii, iar Jamie a avut rău de mare chiar din clipa, când vasul a ridicat ancora. Nu şi-a pierdut, însă, buna dispoziţie, pentru că fiecare zi îl apropia şi mai mult de coşul lui cu bogăţii. Pe măsură ce vaporul se apropia de Ecuator, clima se schimba. În chip miraculos, iarna se transforma în vară şi, apropiindu-se de coasta africană, zilele şi nopţile deveneau din ce în ce mai fierbinţi şi umede. Walmer Castle a ajuns la Cape Town în zori, strecurându-se cu grijă prin canalul îngust care despărţea marea aşezare a leproşilor din insula Robben de continent, în cele din urmă aruncând ancora în Table Bay. Jamie se afla pe punte dinainte să răsară soarele. Privea ca vrăjit ceaţa specifică zorilor, oferind măreţul spectacol al muntelui Table care trona sus deasupra oraşului. Ajunsese.   *   În clipa când vaporul trase la docuri, punţile au fost invadate de oameni cu aspectul cel mai ciudat pe care Jamie îl văzuse vreodată. Se făceau reclame pentru tot felul de hoteluri, oameni negri, galbeni, cafenii şi roşii se ofereau frenetic să care bagaje, în timp ce băieţii alergau încoace şi încolo vânzând ziare, fructe şi dulciuri. Birjari metişi sau negri îşi strigau în gura mare dorinţa de a fi angajaţi. Vânzători ambulanţi şi oameni împingând cărucioare cu băuturi răcoritoare atrăgeau atenţia asupra mărfurilor lor. Aerul era îmbâcsit de muşte mari şi negre. Marinari şi hamali se grăbeau făcându-şi drum printre oameni, în timp ce călătorii încercau în zadar să aibă grijă de bagaje stând cu ochii pe ele. Era un amestec de glasuri şi zgomote. Oamenii îşi vorbeau într-o limbă pe care Jamie nu o auzise niciodată. — Yulle Kom van de Kaap, neh? — Het yulle mine papa zyn wagen gezien? — Wat bedni’di? — Huistoe! Nu pricepea nici un cuvânt.   *   Cape Town era foarte deosebit de ceea ce văzuse Jamie în viaţa lui. Nu erau două case la fel. Lângă un depozit mare de vreo două sau trei etaje, din cărămidă sau piatră, era un mic bufet îmbrăcat în fier, apoi prăvălia unui bijutier cu ferestre din sticlă de oglinzi care se învecina cu un mic aprozar şi cu o tutungerie dărăpănată. Jamie era uluit de bărbaţii, femeile şi copiii care umpleau străzile. Văzu un cofru îmbrăcat cu o pereche de pantaloni ecosez din lână scoţieni din 78, având în loc de haină un sac tăiat pentru braţe şi cap. Mergea în urma a doi chinezi, care se ţineau de mână, şi care purtau nişte salopete bleumarin şi ale căror codiţe erau prinse cu grijă sub pălăriile lor conice din pai. Mai erau fermieri buri îndesaţi, cu feţele roşii şi părul ars de soare, cu căruţele încărcate de cartofi, ovăz şi legume cu multe frunze. Bărbaţi în pantaloni şi haine din diftină maron, cu pălării moi cu boruri mari, având în gură pipe lungi din argilă, mergeau înaintea soţiilor lor, „vrews”, îmbrăcate în negru, cu văluri groase şi negre şi cu bonete mari negre. Spălătorese cu legături mari de rufe murdare pe cap treceau pe lângă soldaţi în uniforme roşii şi cu coifuri. Era un spectacol fascinant. Primul lucru a fost să caute o pensiune ieftină pe care i-o recomandase un marinar de pe vapor. Proprietăreasa era o văduvă plinuţă, de vârstă mijlocie. L-a măsurat din cap până-n picioare şi a zâmbit. — Zoek yulle goud? El a roşit. — Îmi pare rău, nu înţeleg. — Ah, englez? Ai venit după aur? Sau diamante? — Diamante. Da, doamnă. Îl trase înăuntru. — O să-ţi placă aici. Am tot ce-i trebuie unui tânăr ca tine. Jamie se întrebă în sinea lui dacă nu era cumva dintre acelea. Spera să nu fie. — Eu sunt doamna Venster, dar prietenii îmi spun Dee-Dee, zise ea timidă şi, zâmbind, lăsă să se vadă un dinte de aur în faţă. Presimt eu că vom fi foarte buni prieteni. Poţi să-mi ceri orice. — Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, spuse Jamie. Îmi puteţi spune unde aş putea găsi o hartă a oraşului?   *   Cu harta în mână, Jamie şi-a început cercetarea. Într-o parte a oraşului erau suburbiile Rondbosch, Claremont şi Wynberg, întinzându-se pe nouă mile de plantaţii şi vii. În partea cealaltă erau suburbiile marine Sea Point şi Green Point. Jamie trecu prin bogata regiune prezidenţială, o luă în jos pe Strand Street şi Bree Street, admirând clădirile mari, cu două nivele şi acoperişuri plate, cu faţade tencuite, terase abrupte pornind chiar din stradă. A tot mers până când muştele l-au obligat să intre în casă, părând să aibă ceva în mod deosebit cu el. Erau mari şi negre şi atacau în roiuri. Când se întoarse în camera lui, o găsi plină de muşte. Acopereau pereţii, masa şi patul. Se duse imediat la proprietăreasă. — Doamnă Venster, nu puteţi face nimic cu muştele din camera mea? Sunt… Ea izbucni în râs şi îl ciupi uşor de obraz. — My magtig. O să te obişnuieşti cu ele. Ai să vezi.   *   Condiţiile sanitare erau şi primitive şi neadecvate în Cape Town, iar după apusul soarelui, un abur urât mirositor se lăsa asupra oraşului ca o cuvertură. Era insuportabil. Jamie, însă, ştia că avea să suporte. Avea nevoie de mai mulţi bani înainte să plece mai departe. — Nu poţi să supravieţuieşti pe câmpurile de diamante dacă n-ai bani, i se spusese. Te taxează şi pentru răsuflare. A doua zi găsi de lucru, făcea nişte transporturi pentru o firmă de aprovizionare. A treia zi începu să lucreze într-un restaurant după cină, la spălatul vaselor. Trăia numai cu ce mai ciugulea de acolo şi ce mai lua acasă, dar mâncărurile îi păreau ciudate la gust şi îi era dor de turtele de ovăz şi alte bunătăţi făcute de mama lui. Nu se plângea nici măcar faţă de el însuşi şi continua să sacrifice şi hrană şi confort numai pentru a aduna ceva mai mult. Se hotărâse şi nimic nu-l putea opri, nici munca grea, nici aerul greu pe care îl respira, nici muştele care îi ţineau treaz aproape toată noaptea. Se simţea îngrozitor de singur. Nu cunoştea absolut pe nimeni în acel loc ciudat şi îi era dor de prieteni şi de ai lui. Îi plăcea izolarea, dar singurătatea era dureroasă. În cele din urmă, a sosit şi ziua magică. Avea în pungă magnifica sumă de două sute de lire. Era gata. Avea să plece din Cape Town spre câmpurile de diamant chiar a doua zi dimineaţă.   *   Rezervările pentru căruţele de pasageri, care se îndreptau spre câmpurile de diamant din Klipdrift erau făcute de Inland Transport Company într-o baracă din lemn de lângă chei. La ora 7.00 când ajunse Jamie, baraca era deja atât de plină, încât nici nu se putea apropia. Sute de căutători de noroc se băteau pe locurile din căruţe. Veniseră tocmai din Rusia, America, Australia, Germania şi Anglia. Strigau într-o duzină de limbi, rugându-se de vânzătorii de bilete să le găsească locuri. Jamie se uită cum un irlandez voinic îşi făcea loc să iasă din mulţime. — Scuzaţi-mă, zise Jamie. Ce se-ntâmplă acolo? — Nimic, răspunse irlandezul încruntându-se dezgustat. Nenorocitele alea de căruţe sunt rezervate deja pentru următoarele şase săptămâni, adăugă el şi văzând dezamăgirea de pe chipul lui Jamie, continuă: Nu asta-i problema, băiete, nenorociţii cer cincizeci de lire de om. Era de necrezut! — Trebuie să mai existe o cale de a ajunge la câmpurile de diamant. — Mai sunt două căi. Cu Expresul Olandez sau pe jos. — Ce-i ăla Expresul Olandez? — O căruţă trasă de boi. Face două mile pe oră. Până ajungi tu, se duc naibii toate diamantele. Jamie McGregor nu avea deloc de gând să aştepte până când nu mai era nici un diamant. Îşi petrecu restul dimineţii tot căutând alt mijloc de transport. Îl găsi abia înainte de prânz. Tocmai trecea pe lângă un grajd unde se închiriau cai, care avea o firmă: Magazia poştei. Într-o clipă intră înăuntru, unde cel mai slab om pe care îl văzuse vreodată încărca saci mari cu scrisori într-o căruţă. Jamie îl urmări câteva clipe. — Scuzaţi-mă, zise el. Duceţi poşta la Klipdrift? — Exact. Tocmai încarc acum. Jamie simţi atunci o undă de speranţă. — Luaţi şi pasageri? — Uneori. Ridică privirea şi îl măsură. — Câţi ani ai? „O întrebare ciudată.” — Optsprezece. De ce? — Nu luăm pe nimeni peste douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi. Eşti sănătos? „O întrebare şi mai ciudată.” — Da, domnule. Omul cel slab se îndreptă. — Cred că eşti bun. Eu plec într-o oră. Te costă douăzeci de lire. Lui Jamie nu-i venea să creadă ce noroc avea. — Minunat! Îmi iau valiza şi… — Fără valiză. Nu-i loc decât pentru o cămaşă şi o periuţă de dinţi. Jamie se uită mai bine la docar. Era mic şi prost făcut. Era format dintr-o cavitate unde intrau scrisorile, deasupra fiind un loc foarte îngust, unde o persoană putea să stea spate în spate cu vizitiul. Avea să fie o călătorie foarte incomodă. — S-a făcut, zise Jamie. Îmi aduc cămaşa şi periuţa. Când se întoarse văzu un cal legat la căruţă. Alături, doi tineri solizi: unul scund şi brunet, celălalt înalt şi blond. Îi dădeau vizitiului nişte bani. — Staţi puţin, îi strigă Jamie. Aţi spus că mă luaţi pe mine! — Mergeţi toţi, zise vizitiul. Hai, sus. — Toţi trei? — Exact. Jamie habar n-avea cum voia vizitiul să-i urce pe toţi, dar ştia că trebuia să fie sus în clipa când căruţa avea să pornească. Se prezentă celorlalţi doi pasageri. — Mă numesc Jamie McGregor. — Wallach, zise cel scund şi brunet. — Pederson, răspunse cel blond. — Am avut noroc că am găsit asta, nu? zise Jamie. E bine că nu ştie nimeni. — Eh, mulţi ştiu de căruţele de poştă, McGregor, zise Pederson. Dar nu sunt destul de potriviţi sau de disperaţi ca să călătorească cu ele. Înainte ca Jamie să apuce să-l întrebe ce voise să spună, vizitiul zise: — Să mergem. Cei trei — Jamie la mijloc — se înghesuiră unul într-altul, cu genunchii strânşi şi cu spatele apăsând tare în spătarul de lemn al vizitiului. Nu se putea nici mişca, nici respira. „Nu-i rău” se îmbărbăta Jamie în sinea lui. — Ţineţi-vă bine! strigă vizitiul şi o clipă mai târziu, alergau pe străzile Cape Town-ului îndreptându-se spre Klipdrift. Cu căruţa cu boi călătoria era relativ confortabilă. Cele care transportau pasagerii de la Cape Town la câmpurile de diamant erau mari şi încăpătoare, acoperite pentru a ţine departe soarele orbitor de iarnă. În fiecare încăpeau o duzină de oameni şi erau trase de doi cai sau catâri. Gustări erau pregătite la fiecare oprire, iar călătoria dura zece zile. Cu căruţa poştei era cu totul altceva. Nu se oprea deloc, decât când trebuia să schimbe caii sau vizitiii. În galop trecea pe străzi proaste, peste câmpuri şi brazde de pământ. Nu avea arcuri, aşa că fiecare zdruncinătură era ca izbitura unei copite de cal. Jamie strângea din dinţi şi se gândea: „Mai rezist până ne oprim la popasul de noapte. O să mănânc ceva, o să dorm puţin şi mâine dimineaţă o să mă simt foarte bine.” Dar au oprit doar zece minute, ca să schimbe caii şi vizitiul, după care au pornit din nou în galop. — Când oprim să mâncăm? întrebă Jamie. — Nu oprim, îi răspunse încruntat noul vizitiu. Mergem fără nici o oprire. Trebuie să ducem scrisorile, domnule. Au alergat astfel toată noaptea, pe drumuri pline de praf şi de hârtoape, urcând povârnişuri, coborând în viteză la vale, mâncând pământul pe drum drept. Fiecare părticică din trupul lui Jamie era lovită şi învineţită în urma atâtor zgâlţâituri. Era epuizat, dar era imposibil să poată dormi. De câte ori aţipea, era brusc readus la realitate. Trupul îi era amorţit şi nu avea loc să se întindă câtuşi de puţin. Era mort de foame şi i se făcuse rău de atâta mers. Habar nu avea peste câte zile avea să mănânce. Era un drum de şase sute de mile şi Jamie McGregor nu era sigur că avea să reziste până la capăt. Nu mai era sigur nici dacă mai voia acest lucru. Către sfârşitul celei de a doua zile şi nopţi, suferinţa se transformă în agonie. Tovarăşii lui de drum se aflau în aceeaşi stare jalnică, nefiind capabili nici măcar să se mai plângă. Acum îşi dădu el seama de ce se insistase ca pasagerii să fie tineri şi zdraveni. Ziua următoare intrară în Great Karroo, de unde începea adevărata sălbăticie. Întinzându-se la infinit, monstruoasa savană apărea crudă sub un soare nemilos. Pasagerii erau torturaţi de căldură, praf şi muşte. Din când în când, ca prin ceaţă, Jamie vedea grupuri de oameni mergând pe jos. Mai erau călăreţi solitari şi duzini întregi de căruţe trase de optsprezece sau douăzeci de boi, mânaţi de vizitii sau „voorlopers”, cu „sjamboks”-urile lor, bice cu curele lungi din piele, şi strigând „Trek! Trek!” Erau încărcate cu mii de kilograme de produse, corturi şi echipament de săpat, cuptoare de ars lemne, făină, cărbune şi lămpi cu ulei. Mai duceau cafea şi orez, pânză rusească, zahăr şi vinuri, whisky, ghete şi lumânări de Belfast, pături. Toate acestea însemnau salvarea căutătorilor de comori din Klipdrift.   *   Abia după ce trecură râul Orange interveni o schimbare în teribila monotonie a savanei. Tufele erau din ce în ce mai înalte şi puţin verzi. Pământul era mai roşu, petece de iarbă se aplecau uşor în adierea uşoară a vântului şi muri mici începură să apară. „O să reuşesc”, îşi spuse Jamie plictisit. „O să reuşesc”. Şi simţi cum speranţa începea să i se strecoare iar în trupul vlăguit. Făcură patru zile şi patru nopţi până ajunseră la marginea Klipdrift-ului. Tânărul Jamie McGregor nu ştia la ce ar fi trebuit să se aştepte, dar priveliştea ce apăru înaintea ochilor lui obosiţi şi roşii era ceva ce nu îşi închipuise în viaţa lui. Klipdrift era un tablou uriaş cu corturi şi căruţe aliniate pe străzile principale şi pe malurile râului Vaal. Pe şosea erau o mulţime de cofri, goi, doar cu nişte jachete viu colorate, prospectori bărboşi, măcelari, brutari, hoţi şi profesori. În centrul Klipdrift-ului, şiruri de barăci din lemn şi fier erau pe post de magazine, bufete, săli de biliard, pensiuni, birouri ale cumpărătorilor de diamante şi ale avocaţilor. Într-un colţ se afla şi nenorocitul de hotel Royal Arch, care nu era decât un şir de camere fără ferestre. Jamie se dădu jos din căruţă, căzând imediat la pământ, căci picioarele amorţite refuzară să-l susţină. Rămase acolo, capul vuindu-i, până când îşi recapătă puterile îndeajuns ca să se ridice. Merse clătinându-se până la hotel, trecând printre mulţimile de oameni care forfoteau pe străzi. Camera pe care i-o dădură era mică, sufocant de fierbinte şi plină de muşte. Dar avea un pat, pe care Jamie căzu imediat, complet îmbrăcat, adormind în clipa următoare. Dormi optsprezece ore întregi.   *   Când se trezi, trupul îi era incredibil de ţeapăn şi îl durea peste tot, dar sufletul îi era plin de bucurie. „Sunt aici! Am reuşit!” Murind de foame, s-a dus imediat să caute ceva de mâncare. La hotel n-a găsit nimic, în schimb peste drum era un mic restaurant unde a mâncat peşte prăjit, carbonaatje, carne de oaie friptă deasupra unui foc de lemne, iar ca desert, „Kocksister”, cocă coaptă bine şi îmbibată cu sirop. Stomacul lui Jamie, care atâta vreme nu digerase nimic, începu să dea anumite semne alarmante. Aşa că se hotărî să-l lase să se mai odihnească înainte de a continua să mai mănânce, şi îşi îndreptă atenţia asupra împrejurimilor. La mesele din jurul lui, prospectorii discutau aprins problema cea mai arzătoare: diamantele. — … Mai sunt nişte diamante pe lângă Hopetown, dar cel mai mult e la New Rush… — … Kimberley are o populaţie mai mare decât Joburg… — … Ce zici de descoperirea de la Dutoitspan de săptămâna trecută? S-aude că acolo sunt diamante pe care un singur om nu le poate căra… — … S-a mai dat o lovitură la Christiana. Mă duc şi eu mâine acolo. Deci era adevărat. Se găseau diamante peste tot! Tânărul Jamie era atât de tulburat încât abia a mai avut răbdare să-şi termine de băut uriaşa cană de cafea. A rămas cu gura căscată când a văzut nota. Două lire şi trei şilingi. Pentru o singură masă! „Va trebui să fiu mai grijuliu”, îşi spuse în sinea lui, ieşind în strada aglomerată şi zgomotoasă. Auzi o voce în spate întrebându-l: — Tot mai vrei să te-mbogăţeşti, McGregor? Se întoarse. Era Pederson, suedezul cu care călătorise. — Bineînţeles, îi răspunse Jamie. — Atunci, hai să mergem unde-s diamante. Râul Vaal e-n partea aceea, îi zise el arătându-i direcţia. Porniră amândoi într-acolo. Klipdrift era aşezat într-o vale înconjurata de dealuri şi, din câte putea să vadă Jamie, peste tot era pustiu, nici un fir de iarbă. Un strat de praf roşu se ridica în aer, făcându-l foarte greu de respirat. Râul Vaal se afla la o distanţă de un sfert de milă şi, pe măsură ce se apropiau, aerul devenea mai rece. Sute de prospectori erau înşiraţi pe amândouă malurile, unii săpând după diamante, alţii strângând pietrele în site, alţii sortându-le pe mese. Echipamentul varia de la aparate pentru spălarea pământului, până la cutii vechi şi ciubere. Oamenii erau arşi de soare, nebărbieriţi şi îmbrăcaţi într-o ciudată combinaţie de cămăşi din flanel în dungi, fără guler şi colorate, pantaloni reiaţi şi cizme de cauciuc, bretele şi jambiere şi pălării din fetru cu boruri largi sau numai pălăriuţe. Toţi aveau centuri late din piele cu buzunare pentru diamante sau bani. Jamie şi Pederson merseră până la margine şi se uitară cum un băiat şi un bărbat mai în vârstă se chinuiau să îndepărteze un bolovan uriaş ca să ajungă la pietrişul din jur. Cămăşile le erau ude leoarcă de transpiraţie. În apropiere, altă echipă încărca pietriş într-o căruţă pentru a-l cerne. Unul din cei care săpau mişca sita în timp ce un altul turna găleţi de apă. După aceea, pietricelele mai mari erau vărsate pe o masă de sortare improvizată, unde erau cercetate cu emoţie. — Pare destul de uşor, zise Jamie. — Nu fi atât de sigur, McGregor. Am vorbit cu câţiva dintre cei care au tot săpat aici un timp. Cred că n-au făcut nimic. — Ce vrei să spui? — Ştii câţi sunt pe-aici, toţi sperând să se îmbogăţească? Douăzeci de mii de nenorociţi! Şi nu-s deloc prea multe diamante, băiete. Şi chiar dacă ar fi, am început să mă întreb dacă merită, într-adevăr, atâta osteneală. Te coci iarna, îngheţi vara, te usuci în blestematele alea de „donderstormen”, şi-ncerci să te obişnuieşti cu praful, muştele şi putoarea. Nu poţi să faci o baie sau să dormi într-un pat decent şi nu există nici un fel de condiţii sanitare în oraşul ăsta nenorocit. În fiecare săptămână se îneacă cineva în râul Vaal. Uneori din greşeală, dar mi s-a spus că, pentru unii e un fel de evadare din infernul ăsta. Nu pot să-nţeleg de ce mai continuă. — Eu da, zise Jamie uitându-se la băiatul cu cămaşa udă. Pentru următoarea lopată de pământ. Dar, întorcându-se în oraş, Jamie trebui să admită că Pederson avea dreptate. Trecură pe lângă schelete de boi, oi şi capre măcelărite şi lăsate să putrezească lângă corturi, lângă barăci deschise, care serveau drept spălătoare. Peste tot puţea îngrozitor. Pederson îl urmărea cu privirea. — Ce-ai de gând să faci acum? — Să fac rost de echipament.   *   În centrul oraşului se afla o prăvălie cu o firmă ruginită pe care scria: Salomon Van Der Merwe, Magazin Universal. Un negru înalt, cam de vârsta lui Jamie, descărca o căruţă în faţa magazinului. Era lat în umeri şi musculos, unul din cei mai bine clădiţi bărbaţi pe care îi văzuse Jamie. Avea ochi ca funinginea, un nas acvilin şi o bărbie mândră. Degaja un aer demn, un fel de răceală. Ridică pe umăr o cutie grea de lemn plină cu puşti şi, întorcându-se, alunecă pe o foaie de varză. Jamie întinse instinctiv braţul ca să-l susţină. Negrul nici măcar n-a băgat de seamă prezenţa lui. Se întoarse şi intră în magazin. Un prospector bur care lega un catâr scuipă şi zise dispreţuitor; — E Banda, din tribul Barolong. Lucrează pentru domnul Van der Merwe. Habar n-am de ce-l ţine pe negrul ăsta. Nenorociţii ăştia de bantuşi au impresia că stăpânesc toată lumea. În prăvălie era răcoare şi întuneric, o adevărată plăcere pe lângă aerul fierbinte de afară şi se simţeau diverse mirosuri exotice. Jamie avu impresia că fiecare centimetru era ocupat cu mărfuri. Înainta prin magazin minunându-se la tot pasul. Unelte agricole, bere, cutii cu lapte, unt, ciment, fitile, dinamită şi praf de puşcă, oale, mobilă, arme, mărunţişuri, ulei, vopsea, şuncă, fructe uscate, şei, piese de harnaşament, seu de oaie şi săpun, alcool, hârtie, zahăr, ceai, tutun, trabucuri… O duzină de sertare erau pline cu cămăşi din flanel, pături, pantofi, berete găurite şi şei. „Cine are aşa ceva, nu poate fi decât bogat”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Un glas dulce se auzi în spatele lui: — Cu ce vă pot ajuta? Se întoarse şi văzu o tânără. Să fi avut vreo cincisprezece ani. Avea un chip interesant, cu oase fine, în formă de inimă, un nas obraznic şi ochi de un verde închis. Părul îi era negru şi ondulat. Privind-o mai bine, Jamie se gândi că ar fi putut avea chiar şaisprezece ani. — Sunt prospector, spuse ei. Şi am venit aici să-mi cumpăr echipament. — De ce aveţi nevoie? Fără să ştie de ce, Jamie simţi că trebuia să o impresioneze. — Eu… ştiţi… ca de obicei. Ea zâmbi şi un fel de neastâmpăr i se citi în ochi. — Şi de obicei de ce e nevoie, domnule?. — Păi… zise el ezitând. O lopată. — Asta să fie tot? Jamie îşi dădu seama că îl necăjea. Zâmbi şi mărturisi: — Ca să fiu sincer, nu mă pricep. Habar n-am de ce am nevoie. Ea îi zâmbi şi era un zâmbet de femeie. — Depinde de locul unde vreţi să prospectaţi, domnule…? — McGregor. Jamie McGregor. — Eu sunt Margaret Van der Merwe, zise ea privind cu nervozitate spre spatele magazinului. — Încântat să vă cunosc, domnişoară Van der Merwe. — Abia aţi sosit? — Da. Ieri. Cu căruţa poştei. — Cineva ar fi trebuit să vă fi avertizat. Unii pasageri au murit în timpul drumului, îi zise ea cu furie în priviri. Jamie zâmbi. — Nu mă mir, dar eu sunt cât se poate de viu, mulţumesc. — Şi plecaţi să căutaţi „mooi Klippe”. — „Mooi Klippe”? — Aşa le spunem noi în olandeză la diamante. Pietricele frumoase. — Sunteţi olandeză? — Familia mea e din Olanda. — Eu sunt din Scoţia. — Eram sigură, zise ea continuând să privească îngrijorată spre spatele magazinului. Se găsesc diamante, domnule McGregor, dar trebuie să ştii să-ţi alegi locul unde să le cauţi. Mulţi se-nvârtesc aiurea. Când vreunul dă o lovitură, ceilalţi năvălesc şi scormonesc după el. Dacă vrei să te-mbogăţeşti, trebuie să-ţi cauţi un loc al tău. — Şi cum să fac? — Tatăl meu ţi-ar putea fi de ajutor. El ştie tot. Va fi liber peste o oră. — Mă-ntorc atunci, spuse Jamie. Vă mulţumesc, domnişoară Van der Merwe. Ieşi în soare plin de bună dispoziţie, uitând de dureri. Dacă Salomon Van der Merwe îi spunea unde putea să găsească diamante, nu avea cum să dea greş. Avea să-i întreacă pe toţi. Râse tare, bucuros că era tânăr, în viaţă şi pe drumul spre bogăţie.   *   O porni în jos pe strada principală, trecând pe lângă o fierărie, un salon de biliard şi o jumătate de duzină de baruri. Ajungând în faţa unui hotel cu aspect de ruină, se opri. Pe firmă scria: R-D Miller, băi calde şi reci. Deschis zilnic între orele 6 a.m. şi 8 p.m., cu confort. „Când am făcut eu, oare, ultima dată baie?”, se întrebă Jamie atunci în sinea lui. „Pe vapor când m-am spălat în găleată. Da, atunci a fost…” Îşi dădu seama deodată cum trebuia să miroasă. Îşi aminti de băile săptămânale în bucătărie acasă şi parcă o auzea pe mama lui strigând: — Ai grijă să te speli până jos, Jamie. Intră în clădirea aceea. Erau două uşi, una pentru femei, una pentru bărbaţi. Jamie intră în partea destinată bărbaţilor şi îl întrebă pe un individ mai vârstnic: — Cât costă o baie? — Zece şilingi una rece, cincisprezece una fierbinte. Jamie ezită. Perspectiva unei băi calde după acea lungă călătorie era aproape irezistibilă. — Rece, zise el. Nu îşi putea permite să arunce banii pe plăceri. Avea de cumpărat echipamentul. Băieşul îi dădu o bucăţică de săpun şi un prosop, după care îi spuse: — Acolo, băiete. Jamie intră într-o încăpere mică unde nu era nimic altceva decât o cadă mare din fier galvanizat în mijloc şi câteva cuiere pe pereţi. Băieşul începu să umple cada dintr-o găleată uriaşă din lemn. — Totul e gata, domnule. Agăţaţi-vă hainele în cuierele acestea. Jamie îl aşteptă să iasă ca să se dezbrace. Îşi privi trupul murdar, după care intră cu un picior în cadă. Apa era rece, aşa cum i se spusese. Strânse din dinţi şi intră cu totul, săpunindu-se cu furie din cap până-n picioare. Când ieşi din cadă, apa era neagră. Se şterse cum putu cu prosopul uzat şi începu să se îmbrace. Pantalonii şi cămaşa erau ţepene de murdare şi îi era scârbă să se mai îmbrace cu ele. Trebuia să-şi cumpere un alt rând de haine, ceea ce îl făcea să-şi reamintească ce puţini bani avea. Şi i se făcuse iar foame. Ieşi din clădire şi porni pe strada aglomerată spre un bar numit Sundowner. Comandă bere şi masa de prânz. Cotlet de miel cu roşii, cârnat, salată de cartofi şi murături. În timp ce mânca, asculta discuţiile pline de speranţă din jurul lui. — … Am auzit că au găsit unul lângă Colesberg care cântăreşte douăzeci şi unu de karate. Vă daţi seama, dacă e unul, trebuie să mai fie şi altele… — … S-a mai găsit ceva la Hebron. Mă gândesc să plec într-acolo… — Eşti un prost. Diamante mari sunt în râul Orange… La bar, un client bărbos, cu o cămaşă cu dungi din flanel, fără guler şi pantaloni reiaţi, bea ceva dintr-un pahar mare. — Eu am terminat cu Hebron, îi mărturisi el barmanului. Am nevoie de echipament. Barmanul era un bărbat solid şi chel, cu nasul rupt şi strâmb şi ochi vicleni. Râse. — Doamne, omule, cine crezi că n-a făcut-o? De ce crezi că m-am făcut eu barman? De cum strâng nişte bani, o şi întind la Orange şi eu, îi spuse el ştergând tejgheaua cu o cârpă murdară. Dar să-ţi spun eu ce să faci, domnule. Du-te la Salomon Van der Merwe. Ţine magazinul universal şi jumătate din oraş. — Ce bine ar putea el să-mi facă? — Dacă te place, te ajută. Clientul se uită la el. — Zău? Chiar crezi că ar putea? — A mai făcut-o pentru câţiva din câte ştiu. Tu-ţi pui în joc munca, el banii. Împărţiţi juma-juma. Gândurile lui Jamie McGregor începură să o ia înainte. Era sigur că o sută douăzeci de lire pe care le mai avea, aveau să-i ajungă pentru a-şi procura echipamentul şi hrana necesară pentru a putea să supravieţuiască, dar preţurile în Klipdrift erau, pur şi simplu, uluitoare. Observase că în magazinul lui Van der Merwe un sac de o sută de livre de făină australiană, costa cinci lire. O livră de zahăr, un şiling. O sticlă de bere, cinci şilingi. O livră de biscuiţi, trei şilingi şi o duzină de ouă proaspete, şapte şilingi. Aşa stând lucrurile, banii nu aveau să-i ajungă prea mult timp. „Dumnezeule, acasă am fi trăit un an cu cât costă aici trei mese”, îşi spuse Jamie în sinea lui. Dar dacă ar fi avut în spate pe cineva bogat, ca domnul Van der Merwe, de exemplu… Plăti repede şi o luă iute înapoi spre magazin. Salomon Van der Merwe se afla în spatele tejghelei, scoţând nişte puşti dintr-o ladă de lemn. Era un individ mărunt, cu o faţă ascuţită, încadrată de nişte favoriţi stil Dundreary. Părul, de culoarea nisipului, ochi mici şi negri, un nas bulbos şi buze ţuguiate. „Fiică-sa trebuie să-i semene mamei”, îşi zise Jamie. — Vă rog să mă scuzaţi, domnule… Van der Merwe îşi ridică privirea. — Ja? — Domnul Van der Merwe? Numele meu e Jamie McGregor, domnule şi vin din Scoţia. Caut diamante. — Ja? Aşa? — Am auzit că puteţi ajuta prospectorii. Van der Merwe bombăni: — Myn magtig! Cine răspândeşte asemenea poveşti? Am ajutat câţiva şi acum toată lumea mă ia drept Moş Crăciun. — Am strâns o sută douăzeci de lire, zise Jamie sincer. Dar văd că n-o să fac cine ştie ce cu ei aici. Aş pleca doar cu o sapă, dacă aş fi nevoit, dar cred că aş avea mai multe şanse dacă aş avea un catâr şi echipament adecvat. Van der Merwe îl studie cu ochii lui mici şi negri. — Wat denk je? Ce te face să crezi că o să găseşti diamante? — Domnule Van der Merwe, am călătorit jumătate de lume şi nu voi pleca de aici altfel decât bogat. Dacă aici se găsesc diamante, o să găsesc şi eu. Dacă mă ajutaţi, o să fim amândoi bogaţi. Van der Merwe se încruntă, îi întoarse spatele lui Jamie şi continuă să descarce puştile. Jamie rămase locului nedumerit, neştiind ce să mai spună. Când Van der Merwe vorbi din nou, întrebarea lui îl luă pe Jamie prin surprindere. — Ai venit aici cu căruţa trasă de boi, fa? — Nu, cu cea a poştei. Bătrânul se întoarse iar să-l studieze. În cele din urmă, spuse: — Mai vorbim noi.   *   Mai vorbiră la cină, în seara aceea, în încăperea din spate unde locuia Van der Merwe. Era o încăpere mică, ce servea drept bucătărie, sufragerie şi dormitor, o perdea despărţind două paturi. Jumătatea inferioară a pereţilor era din pământ şi piatră, cea superioară fiind acoperită cu cutii de carton care, odată, fuseseră pline. O gaură pătrată, unde o bucăţică din perete fusese tăiată, servea drept fereastră. Pe timp umed, putea fi închisă aşezând un carton în dreptul ei. Masa consta în două scânduri lungi aşezate peste două lăzi de lemn. O cutie mare, pusă pe o latură, era folosită ca dulap. Jamie îşi dădu seama că Van der Merwe nu era prea darnic cu banii săi. Fiica lui Van der Merwe se mişca tăcută, pregătind masa. Din când în când, îi arunca priviri iuţi tatălui ei, dar niciodată nu se uită la Jamie. „De ce o fi aşa speriată?”, se întrebă Jamie. Când se aşezară la masă, Van der Merwe zise: — Să ne rugăm. Îţi mulţumim Ţie, Doamne, pentru bunătăţile ce le primim din mâna Ta. Îţi mulţumim că ne-ai iertat greşelile, arătându-ne calea cea dreaptă şi ferindu-ne de tentaţiile vieţii. Îţi mulţumim pentru o viaţă lungă şi fructuoasă şi pentru înlăturarea celor care Te jignesc. Amin. Şi, imediat îi zise fiicei lui: — Dă-mi carnea. Cina a fost frugală: o mică friptură de porc, trei cartofi fierţi şi nişte verdeaţă. Porţia lui Jamie era foarte mică. Cei doi bărbaţi au vorbit puţin în timpul mesei, iar Margaret nu a scos nici măcar un cuvânt. Când terminară de mâncat, Van der Merwe, zise cu mândrie în glas: — A fost bun, fiica mea. După care se întoarse spre Jamie. — Trecem la afaceri, ja? — Da, domnule. Van der Merwe luă o pipă de pământ de pe dulap şi o umplu cu un tutun cu miros dulceag dintr-o punguţă, după care o aprinse. Ochii lui pătrunzători îl cercetară pe Jamie prin perdeaua de fum. — Toţi ăştia care sapă aici în Klipdrift sunt nişte proşti. Prea puţine diamante, prea mulţi oameni. Poţi să-ţi rupi spinarea aici un an întreg şi să nu arăţi decât „schlenters". — Mă… mă tem că nu ştiu ce-nseamnă, domnule. — Diamantele proştilor. Fără nicio valoare. Eşti atent? — Da… da, domnule, cred. Şi care ar fi soluţia, domnule? — Griqnas. Jamie îl privi nedumerit. — Este un trib de africani în nord. Ei găsesc diamante — mari — şi mi le aduc uneori, iar eu le dau materiale, zise olandezul şi apoi, în şoaptă, conspirativ: ştiu eu unde le găsesc. — Dar nu puteţi să vă duceţi după de dumneavoastră personal, domnule Van der Merwe? Van der Merwe oftă. — Nu. Nu pot lăsa magazinul. M-ar fura toţi. Îmi trebuie cineva de încredere, care să se ducă acolo să-mi aducă pietrele. Când o să-l găsesc, o să-l echipez cu tot ce trebuie, zise el şi făcu o pauză ca să tragă din pipă. Şi o să-i spun şi unde sunt diamantele. Jamie sări în picioare, inima bătându-i să-i spargă pieptul. — Domnule Van der Merwe, eu sunt omul de care aveţi nevoie. Vă rog să mă credeţi, domnule, o să muncesc şi zi şi noapte, îi spuse el cu glasul încărcat de emoţie. O să vă aduc atâtea diamante, de n-o să le puteţi număra. Van der Merwe îl studie tăcut, atâta, încât lui Jamie se păru o eternitate. Când Van der Merwe vorbi din nou, nu spuse decât un cuvânt. — Ja.   *   Jamie semnă contractul a doua zi de dimineaţa Era scris în africană. — Va trebui să ţi-l explic, îi zise Van der Merwe. Scrie că suntem asociaţi egali. Eu pun în joc capitalul — tu pui munca. Împărţim totul perfect egal. Jamie se uită la contractul din mâna lui Van der Merwe. Printre toate cuvintele acelea de neînţeles, nu recunoscu decât o sumă: două lire. Arătându-i acest lucru, îl întrebă: — Asta pentru ce e, domnule Van der Merwe? — Înseamnă că, în afară de partea ta de diamant din cele pe care le vei găsi, vei mai primi încă două lire pentru fiecare săptămână de lucru. Chiar dacă sunt sigur că diamantele se află acolo, este foarte posibil să nu găseşti nimic, băiete. Aşa, cel puţin iei ceva pentru munca ta. Era mai mult decât cinstit. — Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult domnule, ; îi zise Jamie gata să-l îmbrăţişeze. — Eh, acum hai să te echipez, spuse Van der Merwe.   *   A fost nevoie de două ore pentru alegerea echipamentului pe care Jamie avea să-l ia cu el: un cort mic, lucruri pentru dormit, ustensile de gătit, două site şi un recipient pentru spălare, un târnăcop, două lopeţi, trei găleţi, un schimb de ciorapi şi lenjerie de corp. Un topor, o lampă şi ulei de parafină, chibrituri şi un săpun arsenic. Mai erau şi cutii de mâncare, fructe, zahăr, cafea şi sare. Totul era gata. Banda, servitorul negru, îl ajută în tăcere pe Jamie să le împacheteze pe toate. Uriaşul nu-i aruncă nici o privire lui Jamie şi nu-i spuse nici măcar un cuvânt. „N-o vorbi engleza”, îşi zise Jamie. Margaret era în magazin unde servea clienţii, dar, chiar dacă ştia că el se afla acolo, nu arăta prin nimic acest lucru. Van der Merwe veni lângă Jamie. — Catârul e-n faţă, îi zise el. Banda o să te ajute să încarci. — Vă mulţumesc, domnule Van der Merwe, spuse Jamie. Eu… Van der Merwe se uită atunci pe o bucăţică de hârtie plină de cifre. — Totul face o sută douăzeci de lire. Jamie îl privi uluit. — C-cum? Dar asta intră-n înţelegerea noastră. Noi… — Wat bedui’di? Chipul tras al lui Van der Merwe se întunecă de furie. — Credeai că o să-ţi dau toate astea şi un excelent catâr, să te iau şi asociat, să-ţi mai dau şi două lire pe săptămână, în plus? Dacă vrei să faci ceva pe degeaba, ai greşit locul, îi zise el şi începu să descarce unul din pachete. Jamie spuse repede: — Nu! Vă rog, domnule Van der Merwe. Doar. Doar că n-am înţeles. E foarte bine. Uitaţi banii. Şi, zicând acestea, scoase din pungă ultimele sale economii şi le puse pe tejghea. Van der Merwe ezită. — Bine, zise el încruntat. Poate a fost o neînţelegere, nu? Oraşul ăsta-i plin de tâlhari. Trebuie să am mare grijă cu cine fac afaceri. — Aşa e, domnule. Aveţi perfectă dreptate, zise Jamie. În tulburarea lui, înţelesese greşit lucrurile. „Am noroc că-mi mai dă o şansă”, îşi spuse el în sinea lui. Van der Merwe scoase apoi din buzunar o hartă mică, mototolită, desenată de mână. — Uite, aici o să găseşti „mooi Klippe”. La nord de aici, la Magerdam, pe ţărmul nordic al râului Vaal. Jamie studie harta şi inima începu să-i bată şi mai tare. — Câte mile sunt? — Aici distanţa se măsoară în timp. Cu catârul, poţi să ajungi în patru, cinci zile. La întoarcere va fi mai greu, din cauza diamantelor. Jamie zâmbi. — Ja. Când Jamie McGregor ieşi din nou pe străzile oraşului Klipdrift, nu mai era un simplu turist. Era un prospector, un căutător în drumul său spre comoară. Banda terminase de încărcat proviziile pe spinarea unui catâr cu aspect foarte fragil, legat de un stâlp în faţa magazinului. — Mulţumesc, îi zise Jamie zâmbind. Banda se întoarse şi îl privi drept în ochi, după care se depărta încet. Jamie desfăcu hăţurile şi îi spuse catârului: — Hai să mergem, asociatule. A venit vremea să mergem după „mooi Klippe”. Plecară îndreptându-se spre nord.   *   Odată cu lăsarea serii, Jamie îşi făcu tabără lângă un izvor, descarcă lucrurile, adăpă şi hrăni catârul, după care îşi scoase şi pentru el nişte carne de vită, caise uscate şi cafea. Noaptea era plină de tot felul de zgomote ciudate. Auzea mormăituri, urlete şi mers de animale sălbatice care se îndreptau spre apă. Era lipsit de apărare şi înconjurat de cele mai periculoase animale din lume, într-o ţară ciudată şi primitivă. Tresărea la fiecare zgomot. Se aştepta în fiecare clipă să fie atacat de colţi sau gheare sărind la el din întuneric. Mintea începu să i se tulbure. Se gândea la patul lui de acasă; la confortul şi siguranţa pe care le avusese totdeauna. Dormi în răstimpuri, visele fiindu-i pline de lei şi elefanţi care îl atacau şi bărboşi care încercau să-i fure un diamant enorm. Când se trezi în zori, găsi catârul mort.

Si daca maine va veni de Sidney Sheldon CARTEA ÎNTÂI   1   New Orleans Joi, 20 februarie — ora 11 noaptea   S-a dezbrăcat cu mişcări încete, visătoare, şi când a fost complet goală, a ales un capot roşu aprins, în care s-a înfăşurat ca să nu se vadă sângele. Doris Whitney a aruncat o ultimă privire de jur-împrejurul dormitorului, pentru a se asigura că încăperea aceasta plăcută, pe care o îndrăgea de peste treizeci de ani, era ordonată şi pusă la punct. Apoi a deschis sertarul noptierei şi a scos cu grijă revolverul. Era negru, strălucitor şi îngrozitor de rece. L-a aşezat lângă telefon şi a format numărul fiicei ei, în Philadelphia. A ascultat ecoul ţârâitului îndepărtat. În cele din urmă s-a auzit un glas slab: — Alo? — Tracy… Am simţit nevoia să-ţi aud vocea, iubita mea. — Mamă, ce surpriză! — Sper că nu te-am trezit din somn. — Nu. Citeam. Ca să-mi vină somnul. Trebuia să ies astă-seară cu Charles să mâncăm în oraş, dar e o vreme oribilă. Ninge de-o să ne troienim. La voi cum e timpul? „Dumnezeule mare, vorbim despre vreme! se gândi Doris Whitney. Vorbim despre vreme, când aş avea atâtea să-i spun. Şi nu pot”. — Mamă! Eşti pe fir? Doris Whitney privi pe fereastră. — Aici plouă. Şi în sinea ei îşi spuse: „Un decor melodramatic tocmai potrivit. Ca într-un film de Alfred Hitchcock”. — Ce-i zgomotul ăsta care se aude? întrebă Tracy. „Tună”. Doris, cufundată în gândurile ei, nici nu observase că la New Orleans se dezlănţuise o furtună. „Ploaie continuă, se anunţase la buletinul meteorologic. Şaisprezece grade la New Orleans. Spre seară, ploaia se va transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Nu uitaţi să vă luaţi umbrelele. Ea nu va mai avea nevoie de umbrelă”. — Tună, Tracy. Încercă să imprime o notă veselă tonului ei. Şi la Philadelphia ce se mai întâmplă? — Mamă, mă simt ca o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. N-am crezut niciodată că poate exista atâta fericire. Mâine seară o să-i cunosc pe părinţii lui Charles, îşi îngroşă vocea ca pentru a face o declaraţie solemnă: Familia Stanhope din Chestnut Hill, spuse cu un oftat. O adevărată instituţie. Am nişte emoţii… — Nu-ţi face griji. O să te placă, drăguţo! — Charles spune că n-are nici o importanţă dacă o să le plac sau nu. El mă iubeşte. Şi eu îl ador. Abia aştept să-l cunoşti. E fantastic. — Nu mă îndoiesc. Nu avea să-l cunoască niciodată pe Charles. Nu avea să legene niciodată un nepoţel în poală. „Nu. Nu trebuie să mă gândesc la lucrul ăsta”. — Spune-mi, fetiţo, Charles îşi dă seama ce noroc a avut să întâlnească o fată ca tine? — Nu-l las eu să uite, râse Tracy. Dar să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi ce se mai aude pe acolo? Cum te simţi? „Cu sănătatea stai perfect, Doris, îi spusese doctorul Rush. Ai să trăieşti o sută de ani”. Una din micile ironii ale sorţii. — Mă simt minunat. „Pentru că vorbesc cu tine”, îşi spuse Doris în gând. — Ţi-ai găsit şi tu, în sfârşit, un prieten? o tachină Tracy. De când murise tatăl lui Tracy, cu cinci ani în urmă, lui Doris Whitney nici prin gând nu-i mai trecuse să iasă cu un alt bărbat, în ciuda îndemnurilor fiicei ei. — N-am nici un prieten. Schimbă subiectul. Cum îţi merge cu slujba? Continuă să-ţi placă? — La nebunie. Charles n-are nimic împotrivă să lucrez şi după căsătorie. — Ăsta-i un lucru foarte bun, fetiţo. Charles pare să fie un om înţelegător. — Aşa şi e. Ai să te convingi singură. Se auzi o rafală puternică de tunete, ca un ecou din culise. Era timpul să încheie. Nu mai avea nimic să-i spună, decât un ultim rămas bun. — La revedere, scumpa mea. Se strădui să-şi stăpânească tremurul vocii. — Ne vedem la nuntă, mamă. Te sun de îndată ce eu şi Charles stabilim data. — Da. Mai exista un lucru pe care voia să i-l spună: Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy. Doris Whitney aşeză cu grijă receptorul în furcă. Apoi luă revolverul în mână. „Nu există decât o singură cale de a o face. Repede!” Îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci.     2   Philadelphia Vineri, 21 februarie, ora opt dimineaţa   Tracy Whitney ieşi din holul blocului în care locuia şi plonjă în ploaia cenuşie, amestecată cu lapoviţă, care biciuia imparţial limuzinele lucioase, conduse de şoferi în uniformă, ce lunecau pe Market Street, ca şi casele mizere, părăsite, îngrămădite ciorchine în mahalalele din nordul Philadelphiei. Ploaia spăla limuzinele, curăţindu-le, şi muia maldărele de gunoi din faţa caselor părăginite, prefăcându-le în grămezi de murdărie mustind de apă soioasă. Tracy Whitney se ducea la serviciu. Străbătu cu un pas săltăreţ Chestnut Street, în drum spre bancă, înfrânându-se cu greu să nu înceapă să cânte în gura mare. Purta un impermeabil de un galben luminos, cizme, şi o pălărie de ploaie, galbenă, care abia de-i stăvilea coama de păr castaniu, strălucitor. Tracy avea douăzeci şi cinci de ani, o faţă vioaie, inteligentă, cu o gură cărnoasă, senzuală, ochi scânteietori care într-o clipă îşi puteau schimba culoarea de la un verde proaspăt, de muşchi reavăn, la un verde de jad întunecat, şi un trup zvelt, atletic. Şi culoarea tenului varia, parcurgând toate nuanţele dintre un alb translucid până la un trandafiriu cald, după cum îi fluctuau stările de spirit între mânie, oboseală sau emoţie. Mama ei îi spusese odată: — Zău aşa, fetiţo, uneori nu te recunosc. Porţi în tine toate culorile vântului. Acum, în timp ce Tracy cobora cu pas iute strada, trecătorii întorceau capul după ea zâmbind, invidiindu-i fericirea care-i radia pe chip. Şi Tracy le întorcea zâmbetul. „E aproape indecent să se simtă cineva atât de fericit, îşi spunea în gând. Sunt pe cale să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc şi îi port pruncul în pântece. Ce altceva mi-aş mai putea dori?” Când se apropie de clădirea băncii, Tracy se uită la ceas. Opt şi douăzeci. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” nu avea să-şi deschidă porţile pentru funcţionari decât peste zece minute, dar Clarence Desmond, vicepreşedintele băncii care răspundea de departamentul internaţional, se şi găsea în faţa uşii, închizând butonul exterior de alarmă. Lui Tracy îi plăcea ritualul matinal. Rămase în ploaie, aşteptând, în timp ce Desmond pătrunse în bancă şi încuie iarăşi uşa după el. Pretutindeni în lume, băncile au sisteme secrete de securitate, şi „Philadelphia Trust and Fidelity Bank” nu făcea excepţie. Rutina era mereu aceeaşi, în afara semnalului de siguranţă care varia de la o săptămână la alta. În această săptămână semnalul consta într-o jaluzea pe jumătate coborâtă, care indica funcţionarilor ce aşteptau afară că înăuntru se proceda la uzuala percheziţie menită să verifice dacă nu cumva se ascunsese pe undeva vreun intrus, cu intenţia de a-i lua ostateci pe angajaţi. Clarence Desmond inspecta toaletele, depozitele, subsolul, şi aripa ce adăpostea seifurile. Numai după ce avea să se asigure pe deplin că nu se pitise nimeni, jaluzeaua urma să se ridice în semn că totul e în perfectă ordine. Prima care intra în bancă era întotdeauna contabila şefă. Îşi lua locul în picioare lângă semnalul de alarmă, până ce se adunau toţi ceilalţi salariaţi, şi apoi uşa se încuia din nou în urma lor. La opt treizeci, Tracy Whitney intră împreună cu colegii ei în holul împodobit, îşi dezbrăcă impermeabilul, cizmele şi pălăria şi, cu un tainic amuzament, trase cu urechea la văicărelile celorlalţi, legate de vremea de afară. — Vântul ăsta blestemat mi-a smuls umbrela din mână, se plânse o fată. Sunt muiată până la piele. — Am trecut pe lângă două raţe care înotau pe Market Street, glumi casierul şef. — S-a anunţat la buletinul meteorologic că vremea asta mai ţine două săptămâni. Ce n-aş da să fiu acum în Florida! Tracy continuă să zâmbească şi se aşeză la masa ei de lucru. Era şefa departamentului de transfer prin computer. Până de curând, transferul sumelor de bani de la o bancă la alta sau dintr-o ţară în alta constituise un proces greoi, lent, ce presupunea o sumedenie de formalităţi şi formulare poştale naţionale şi internaţionale. Odată cu introducerea computerelor însă, situaţia cunoscuse o spectaculoasă schimbare şi sume imense puteau fi transferate instantaneu. Prima misiune a lui Tracy consta în a extrage din computere comenzile de transfer sosite peste noapte şi de a transfera sumele, tot pe calea computerului, la alte bănci. Toate tranzacţiile se făceau pe baza unui cod care se schimba periodic pentru a se evita accesul unor persoane neautorizate. Zi de zi, prin mâinile lui Tracy treceau milioane de dolari electronici. Era o muncă fascinantă, sângele vital care hrănea arterele sistemului bancar de pe întreg globul, şi, până în momentul în care Charles Stanhope III apăruse în viaţa lui Tracy, slujba la bancă însemnase pentru ea lucrul cel mai atrăgător din lume. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” avea o vastă reţea internaţională şi, în pauza de prânz, Tracy şi colegii ei obişnuiau să discute despre activităţile desfăşurate în dimineaţa respectivă. Era conversaţia de bază. Deborah, contabila şefă, anunţă: — Tocmai am perfectat împrumutul de o sută de milioane de dolari acordat Turciei… Mae Trenton, secretara vicepreşedintelui, le comunică pe un ton confidenţial: — La şedinţa de comitet de azi-dimineaţă s-a hotărât să se extindă noile facilităţi financiare şi în Peru. Avansul e de peste cinci milioane de dolari. Jon Creighton, fanaticul băncii, interveni: —După câte ştiu, contribuim şi la fondul de salvare a Mexicului cu cincizeci de milioane. Nevolnicii ăia nu merită o para chioară… „E nostim, îşi spuse Tracy, ca tocmai ţările care atacă America pentru că ar fi preocupată exclusiv de bani sunt întotdeauna primele care ne cerşesc împrumuturi”. Era subiectul în legătură cu care ea şi Charles avuseseră primul lor conflict de vederi. Tracy îl întâlnise pe Charles Stanhope III la un simpozion economic unde acesta din urmă fusese invitat să vorbească. Charles conducea casa de investiţii fondată de străbunicul lui şi compania sa, făcea afaceri pe scară mare cu banca la care lucra Tracy. După discursul lui Charles, Tracy l-a abordat pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de analiza lui cu privire la posibilitatea ţărilor din lumea a treia de a achita sumele uriaşe împrumutate de la băncile comerciale şi de la guvernele ţărilor occidentale. La început, Charles a fost amuzat şi apoi intrigat de argumentele pătimaşe ale frumoasei tinere care i se adresa. Discuţia lor s-a prelungit şi pe parcursul dineului pe care i l-a oferit la vechiul restaurant al Legătorilor de Cărţi. În primele momente, Tracy n-a fost prea impresionată de Charles Stanhope III, deşi ştia bine că acesta era partida cea mai râvnită de fetele din Philadelphia. Charles, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, bogat şi plin de succes, făcea parte dintr-una din cele mai vechi familii din Philadelphia. Înalt de un metru şaptezeci şi cinci, cu un păr nisipiu, rărit, ochi căprui, şi un fel de a fi amabil şi pedant, îi făcuse lui Tracy impresia unui bogătaş plicticos. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Charles se aplecase peste masă şi-i spusese: — Tatăl meu e convins că la maternitate i s-a schimbat copilul. — Cum aşa? — Mă consideră un înapoiat. Pentru că eu nu cred că banii înseamnă totul, că banul e buricul pământului. Dar, te rog, să nu mă spui vreodată tatei că ţi-am divulgat secretul. Avea un aer de fermecătoare modestie şi Tracy se pomeni privindu-l cu mai multă căldură. „Mă întreb cum m-aş simţi în chip de nevastă a unui astfel de om — să fii măritată cu puterea de stat!” Tatălui lui Tracy îi trebuise aproape o viaţă întreagă pentru a pune pe picioare o întreprindere care, celor din familia Stanhope, li s-ar fi părut cu totul neînsemnată. „Cei din familia Stanhope nu se vor amesteca niciodată cu cei din familia Whitney, se gândi în continuare Tracy. Ca untdelemnul şi apa. Familia Stanhope reprezintă untdelemnul. Dar ce tot stau eu şi depăn visuri ca o idioată? Mă gândesc numai la mine. Un bărbat mă invită la masă şi eu mă şi întreb dacă aş vrea să-i fiu soţie. Probabil că n-am să-l mai văd a doua oară în viaţa mea”. Şi în acest timp Charles îi spunea: — Sper că eşti liberă mâine seară, să luăm cina împreună. Philadelphia e un adevărat corn al abundenţei în ce priveşte lucrurile de văzut şi de făcut. În serile de sâmbătă Tracy şi Charles se duceau să vadă câte un balet sau să-l asculte pe Ricardo Muti dirijând orchestra „Philadelphia”. În zilele lucrătoare explorau New Market sau colecţia unică de magazine din Society Hill. Mâncau caşcaval pane la măsuţele de pe trotuar de la Geno, şi cinau la Café Royal, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Philadelphia. Făceau cumpărături în Head House Square şi hoinăreau prin Muzeul de Artă din Philadelphia şi prin Muzeul Rodin. Tracy se oprise în faţa statuii numite „Gânditorul”, se uitase râzând la Charles şi îi spusese: „Ăsta eşti tu”. Pe Charles nu-l atrăgeau exerciţiile fizice, dar lui Tracy îi plăceau, aşa încât în dimineţile de duminică făceau împreună jogging pe West River Drive sau pe faleza râului Schuylkill. Tracy se înscrisese la un curs de t’ai chi ch’uan, care avea loc sâmbăta după-amiaza, şi, după o oră de antrenament, ostenită dar plină de însufleţire, se întâlnea cu Charles în apartamentul acestuia. Charles avea pasiunea gătitului şi un gust foarte rafinat şi îi plăcea să prepare mâncăruri exotice, ca de pildă bistilla marocane şi guo bu li, adică găluşti din China de Nord, sau tahine de poulet au citron, doar pentru Tracy şi el. Charles era persoana cea mai pedantă pe care o cunoscuse Tracy vreodată. Odată, când întârziase un sfert de oră la o întâlnire pentru a merge împreună la un restaurant, nemulţumirea pe care o manifestase Charles îi stricase întreaga seară. După aceea făcuse un legământ să fie cât se poate de punctuală în relaţiile cu el. Tracy avusese prea puţină experienţă sexuală, dar se gândea că Charles făcea dragoste în acelaşi fel în care-şi trăia şi viaţa: meticulos şi foarte cuviincios. Odată, când Tracy încercase să fie ceva mai cutezătoare şi mai neconvenţională în pat, Charles se arătase atât de şocat, încât biata fată începuse să se întrebe singură dacă nu cumva e o maniacă sexuală. Se trezise pe neaşteptate însărcinată şi, când se întâmplase acest lucru Tracy se simţise cuprinsă de îndoieli. Charles nu-i vorbise despre căsătorie şi nu voia să-l oblige s-o ia de nevastă din cauza copilului. Pe de altă parte, nu se simţea în stare să facă un avort, dar şi alternativa era la fel de dureroasă. Ar putea ea să crească un copil fără ajutorul unui tată şi, pe de altă parte, ar fi drept faţă de copil? Hotărî să-i împărtăşească lui Charles vestea într-o seară, după cină. Îi pregătise un cassoulet în apartamentul ei, şi din pricina nervozităţii arsese mâncarea. Când îi pusese în faţă carnea scorojită şi fasolea pârlită, uită pe dată frazele îngrijite pe care le repetase în gând, şi izbucnise sălbatic: — Charles, îmi pare foarte rău, sunt… însărcinată. Urmase o tăcere insuportabil de lungă, şi când Tracy se pregăti să o spargă, îl auzi pe Charles spunând: — Bineînţeles, o să ne căsătorim. Tracy simţise o uşurare fără de margini: — Nu vreau să crezi că eu… Nu eşti obligat să te însori cu mine, ştii… Ridicase mâna ca să o oprească. — Tracy, vreau să mă însor cu tine. Sunt convins că ai să fii o soţie minunată. Apoi adăugase: Desigur, tata şi mama vor fi cam surprinşi. După care îi zâmbise şi o sărutase. — De ce-or să fie surprinşi? întrebase Tracy cu mult calm. Charles oftase: — Iubito, cred că nu-ţi dai seama în ce te vâri. Cei din familia Stanhope se căsătoresc întotdeauna — scuză-mă, dar citez între ghilimele — „cu cei egali cu ei”. Cercul cel mai de sus din Philadelphia. — Şi, probabil, ţi-au şi ales soţia, ghicise Tracy. Charles o luase în braţe. — Asta nu are nici o importanţă. Important este pe cine am ales eu. Vinerea viitoare vom lua masa cu mama şi cu tata. A sosit timpul să-i cunoşti. La nouă fără cinci, Tracy deveni conştientă de o modificare a nivelului de zgomot din bancă. Salariaţii începuseră să vorbească ceva mai repede şi să se mişte mai alert. Peste cinci minute uşile băncii aveau să se deschidă pentru public şi totul trebuia să fie gata pregătit. Pe fereastra din faţă se şi vedeau clienţii înşiraţi pe trotuar, aşteptând în ploaia rece. Tracy îl urmări pe paznicul care termina distribuirea formularelor de depunere şi a celor de retragere în cutiile de metal rânduite pe cele şase mese aliniate în centrul sălii principale. Clienţii obişnuiţi aveau formulare de depunere speciale, cu un cod magnetic personal imprimat la bază, astfel încât de câte ori făceau câte o depunere, computerul o înregistra automat la contul respectiv. Dar adeseori clienţii veneau fără formularele speciale şi urmau să le completeze pe cele albe, uzuale. Paznicul aruncă o privire la ceasul de pe perete şi cum minutarul ajunsese la cifra nouă, se îndreptă spre uşă şi o descuie ceremonios. Ziua bancară începuse. Următoarele câteva ore Tracy a fost prea prinsă de operaţiunile ei la computer pentru a se mai putea gândi şi la altceva. Fiecare transfer trebuia controlat de două ori pentru a se verifica înscrierea codului corect. În cazul transferării unei sume, trebuia să înregistreze numărul contului, suma şi banca la care urma să se efectueze transferul. Fiecare bancă avea propriul ei număr de cod, marcat într-un registru confidenţial ce conţinea codurile tuturor băncilor importante din lume. Dimineaţa trecu în zbor. Tracy avea de gând să folosească pauza de prânz pentru a se coafa şi îşi rezervase o oră la Larry Stella Botte. Era un coafor foarte scump, dar merita, pentru că părinţii lui Charles trebuiau s-o vadă în cea mai bună formă. „Trebuie să-i fac să mă placă, se gândi Tracy. Nu-mi pasă ce noră şi-au ales ei. Nimeni nu-l poate face pe Charles mai fericit decât am să-l fac eu”. La ora unu Tracy îşi îmbrăcă impermeabilul. Clarence Desmond îi făcu semn să vină în biroul lui. Desmond era însăşi întruchiparea importanţei directoriale. Dacă banca ar fi folosit reclame televizate, el ar fi oferit imaginea perfectului purtător de cuvânt. Îmbrăcat într-o manieră conservatoare, cu aerul lui de autoritate solidă şi demodată, era omul menit să inspire încredere. — Ia loc, Tracy, i se adresă Desmond. Se mândrea cu faptul de a cunoaşte numele de botez ale tuturor funcţionarilor. A naibii de urâtă vreme, nu? — Da. — Mă rog, totuşi oamenii trebuie să-şi regleze problemele bancare. Desmond îşi epuizase preambulul. Se aplecă peste birou. Înţeleg că eşti logodită cu Charles Stanhope. Tracy rămase surprinsă. — Încă nu am anunţat logodna. Cum de…? — Nimic din ceea ce se petrece în familia Stanhope nu poate rămâne secret, zâmbi Desmond. Sunt foarte bucuros pentru dumneata, Tracy. Presupun că şi după căsătorie vei continua să lucrezi la noi. După luna de miere, bineînţeles. N-am vrea să te pierdem. Eşti una dintre cele mai valoroase funcţionare ale noastre. — Am discutat această chestiune cu Charles şi am căzut de acord că ar fi mai bine pentru mine dacă aş continua să lucrez. Desmond zâmbi satisfăcut. „Stanhope şi Fiii” era una dintre cele mai importante case de investiţii din domeniul financiar şi ar fi fost o achiziţie grozavă dacă ar fi reuşit să-i atragă să-şi efectueze toate tranzacţiile exclusiv prin banca lor. Se rezemă de spătarul scaunului. — Când ai să te întorci din luna de miere, Tracy, o să te aştepte o frumoasă promovare în muncă şi o substanţială creştere de salariu. — O, vă mulţumesc, e minunat. Tracy ştia bine că merita acest lucru şi simţi un fior de mândrie. Ardea de nerăbdare să-l anunţe pe Charles. Avea senzaţia că zeii se uniseră pentru a o copleşi de fericire.   * * *   Familia Charles Stanhope Senior locuia într-o impozantă reşedinţă în Rittenhouse Square. Era un punct de cotitură al oraşului, pe lângă care Tracy trecuse adeseori, „Şi acum, îşi spuse ea, va face parte din viaţa mea”. Era nervoasă. Frumoasa coafură i se pleoştise din cauza umezelii aerului. De patru ori îşi schimbase rochia. Să se îmbrace simplu? Elegant? Avea şi ea o rochie Yves Saint Laurent pe care şi-o cumpărase cu mari sacrificii la Wanamaker. „Dacă îmbrac rochia asta, or să-şi închipuie că sunt o risipitoare. Pe de altă parte, dacă-mi pun una din rochiile mele cumpărate la solduri la Post Horn, or să-şi spună că fiul lor se însoară cu cineva de rang inferior. Ah, Doamne, aşa ceva or să-şi spună oricum!” În cele din urmă se hotărî pentru o fustă gri de lână şi o bluză albă de mătase şi îşi puse în jurul gâtului lănţişorul de aur pe care mama ei i-l trimisese de Crăciun.   * * *   Uşa reşedinţei îi fu deschisă de un fecior în livrea. — Bună seara, domnişoară Whitney. „Valetul îmi cunoaşte numele. Să fie un semn bun? Un semn rău?” — Îmi permiteţi să vă iau pardesiul? Picurau din el stropi de apă pe covorul persan. O conduse printr-un hol de marmură care părea de două ori mai spaţios decât banca. Tracy se gândi panicată: „Doamne, m-am îmbrăcat complet nepotrivit. Trebuia să-mi fi pus rochia Yves Saint Laurent”. Când intră în bibliotecă, simţi cum i se duce un fir de la ciorapii colanţi, şi se trezi faţă-n faţă cu părinţii lui Charles. Charles Stanhope Senior era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare severă. Arăta întocmai ca omul de succes care era; proiecţia a ceea ce va fi fiul lui peste treizeci de ani. Avea ochi căprui, ca şi Charles, o bărbie hotărâtă, un franj de păr alb pe frunte, şi lui Tracy îi plăcu pe dată. Era bunicul perfect pentru copilaşul lor. Mama lui Charles avea o înfăţişare impresionantă. Era mai curând scundă şi îndesată, dar în ciuda staturii avea un aer regal. „Pare demnă şi serioasă, se gândi Tracy. O să fie o bunică minunată”. Doamna Stanhope îi întinse mâna: — Draga mea, apreciem faptul că ai venit. I-am cerut lui Charles să ne lase câteva minute singuri cu dumneata. Sper că nu ai nimic împotrivă? — Bineînţeles că nu are nimic împotrivă, declară tatăl lui Charles. Ia loc… Tracy, nu-i aşa? — Da, domnule. Amândoi se aşezară pe o canapea în faţa ei. „De ce am senzaţia că trebuie să trec prin inchiziţie?” se gândi Tracy. Parcă auzea glasul mamei ei: „Fetiţo, Dumnezeu n-o să-ţi trimită niciodată în cale ceva ce nu vei putea rezolva. Încearcă numai să înaintezi pas cu pas”. Primul pas al lui Tracy a fost un zâmbet slab care a ieşit cam strâmb pentru că în acea clipă simţi cum firul scăpat de la ciorap îi înaintează până la genunchi, încercă să-l ascundă cu mâinile. — Aşa! începu domnul Stanhope, cu o voce pe care şi-o voia binevoitoare. Deci dumneata şi Charles doriţi să vă căsătoriţi. Cuvântul doriţi o supără pe Tracy. „Fără îndoială că Charles i-a anunţat că suntem gata să ne căsătorim.” — Da, răspunse Tracy. — Dumneata şi Charles nu vă cunoaşteţi de prea multă vreme, nu-i aşa? interveni doamna Stanhope. Tracy încercă să-şi înăbuşe resentimentul. „Am avut dreptate, îşi spuse ea. Voi fi supusă la o inchiziţie”: — De suficientă vreme încât să ştim că ne iubim, doamnă Stanhope. — Iubire? murmură domnul Stanhope. — Ca să fiu sinceră, domnişoară Whitney, interveni din nou doamna Stanhope, vestea pe care ne-a dat-o Charles a însemnat un şoc pentru tatăl lui şi pentru mine. Zâmbi cu îngăduinţă. Desigur că Charles ţi-a vorbit despre Charlotte? Când văzu expresia feţei lui Tracy, adăugă: înţeleg. Ei bine, Charles şi Charlotte au copilărit împreună. Au fost întotdeauna foarte apropiaţi, şi… mă rog, sincer, toată lumea se aştepta ca anul acesta să-şi anunţe logodna. Nu era necesar să i-o descrie pe Charlotte. Tracy ar fi putut să-i deseneze portretul. Locuia în casa de alături. Bogată, cu aceleaşi rădăcini sociale ca şi Charles. Absolventă a celor mai bune şcoli. Iubea caii şi câştiga trofee. — Vorbeşte-ne despre familia dumitale, sugeră domnul Stanhope. „Dumnezeule, asta-i o scenă dintr-un film melodramatic, se gândi Tracy, furioasă. Eu sunt eroina interpretată de Rita Hayworth, care-i întâlneşte pentru prima oară pe părinţii lui Cary Grant. Simt nevoia să beau ceva. În filmele vechi valetul vine întotdeauna în ajutor aducând o tavă cu băuturi”. — Unde te-ai născut, draga mea? începu doamna Stanhope. — În Louisiana. Tatăl meu era mecanic. Nu fusese necesar să facă această precizare, dar Tracy nu putuse rezista. Să-i ia dracu! Ea era mândră de tatăl ei. — Mecanic? — Da. Şi-a deschis un mic atelier la New Orleans, care s-a dezvoltat apoi într-o fabrică destul de mare. La moartea tatei, în urmă cu cinci ani, mama a preluat afacerile. — Şi ce anume… fabrică? — Ţevi de eşapament şi alte piese de maşină. Domnul şi doamna Stanhope schimbară între ei o privire şi apoi spuseră într-un glas: — Înţeleg. Tonul lor o făcu pe Tracy să se încordeze. „Mă întreb cât o să dureze până când or să înceapă să mă îndrăgească?” se întrebă ea. Se uită la cele două chipuri ostile din faţa ei şi, fără voie, începu să bâiguie la întâmplare. — Sunt sigură că mama mea o să vă placă. E frumoasă, şi inteligentă, şi fermecătoare. E din Sud. E foarte scundă, cam de statura dumneavoastră, doamnă Stanhope… Tracy îşi reteză cuvintele, strivite de tăcerea celor doi. Râse prosteşte, un râs care se stinse sub privirea doamnei Stanhope. Domnul Stanhope sparse tăcerea, rostind cu o voce lipsită de expresie: — Charles ne-a informat că eşti însărcinată. Oh, cât ar fi dorit Tracy să nu-i fi informat! Atitudinea lor era net dezaprobatoare. De parcă fiul lor n-ar fi avut nici un amestec în ceea ce se întâmplase. O făceau să se simtă stigmatizată. „Acum ştiu ce ar fi trebuit să port, se gândi Tracy. Litera roşie care stigmatiza femeile de moravuri uşoare”. — Nu pot să înţeleg cum în ziua de azi, şi cu… începu doamna Stanhope, dar nu-şi putu duce fraza la capăt pentru că în acea clipă Charles îşi făcu apariţia în încăpere. În viaţa ei Tracy n-a fost mai fericită să vadă pe cineva. — Ei, rosti Charles, cum vă înţelegeţi între voi? Tracy sări de pe scaun şi i se aruncă în braţe. — Foarte bine, iubitule. Se lipi de el, gândind: „Slavă Domnului că Charles nu seamănă cu părinţii lui. El nu s-ar purta niciodată în felul ăsta. Sunt nişte oameni înguşti şi snobi şi reci”. Se auzi o tuse discretă în spate şi, în sfârşit, valetul se înfăţişă purtând o tavă cu băuturi. „O să fie bine, se încuraja Tracy singură. Filmul o să se termine cu un happy end”.   * * *   Cina era excelentă dar Tracy se simţea prea nervoasă ca să poată mânca. Discutară probleme bancare, politică, starea jalnică a omenirii, discuţii foarte impersonale şi politicoase. Nici unul dintre părinţi nu rosti cu glas tare: „L-ai prins pe fiul nostru în capcană". „De fapt, îşi spuse Tracy, au perfectă dreptate să fie îngrijoraţi de femeia cu care se va căsători fiul lor. Într-o bună zi, Charles va deveni proprietarul firmei şi e important să aibă alături o soţie potrivită". Şi Tracy îşi făgădui în gând: „Voi fi o soţie potrivită". Charles îi luă cu blândeţe mâna cu care mototolea şervetul pe sub masă, îi zâmbi şi îi făcu un uşor semn cu ochiul. Tracy simţi că inima ei îşi ia zborul. — Tracy şi cu mine preferăm o nuntă intimă, spuse Charles, şi după aceea… — Prostii, îl întrerupse doamna Stanhope. În familia noastră nu se fac nunţi intime, Charles. Sunt zeci şi zeci de prieteni care vor voi să te vadă căsătorit. Apoi cântări din priviri silueta lui Tracy. Poate că ar trebui să expediem cât mai curând invitaţiile de nuntă. Şi apoi, ca o reacţie lentă: Desigur dacă şi dumneata eşti de acord. — Da. Da, fireşte. Deci va avea loc o nuntă. „De ce oare m-am îndoit?” se întrebă Tracy. Doamna Stanhope continuă: — Unii dintre musafiri vor veni din străinătate. O să fac pregătirile necesare ca să locuiască aici, în casa noastră. Iar domnul Stanhope întrebă: — Aţi hotărât unde o să vă petreceţi luna de miere? — Asta-i o informaţie secretă, tată, răspunse Charles, zâmbind şi strângându-i mâna lui Tracy. — Dar cât vreţi să prelungiţi luna de miere? se interesă doamna Stanhope. — Vreo cincizeci de ani, răspunse Charles şi Tracy îl adoră pentru acest răspuns. După cină intrară să ia un coniac în bibliotecă şi Tracy îşi plimbă privirile prin încăperea frumoasă, lambrisată în lemn de stejar vechi, cu rafturile încărcate de volume legate în piele, şi pereţii împodobiţi cu două peisaje de Corot, un mic Copley şi un Reynolds. Pentru Tracy n-ar fi avut nici o importanţă dacă Charles ar fi fost sărac lipit pământului, totuşi trebui să recunoască în sinea ei că felul lui de viaţă era deosebit de plăcut. Sunase aproape miezul nopţii când Charles o conduse pe Tracy la micul ei apartament din Fairmount Park. — Tracy, sper că seara asta n-a fost prea neplăcută pentru tine. Mama şi tata ştiu să fie uneori cam înţepaţi. — O, nu, au fost foarte drăguţi, minţi Tracy. Se simţea epuizată de tensiunea prin care trecuse întreaga seară, dar când ajunseră la uşa apartamentului, îl întrebă: — Nu vrei să intri, Charles? Simţea nevoia să se cuibărească în braţele lui. Ar fi vrut să-l audă spunându-i: „Te iubesc, scumpa mea. Nimeni pe lumea asta nu o să ne poată despărţi”. Dar Charles îi răspunse: — În seara asta, nu. Mâine am o dimineaţă grea. Tracy îşi ascunse dezamăgirea. — Sigur că da, te înţeleg, iubitule. — Îţi telefonez mâine. O sărută în grabă şi apoi Tracy îl urmări din priviri în timp ce ieşea din holul blocului.   * * *   Apartamentul era în flăcări şi vuietul obsesiv al sirenei spărgea cu brutalitate tăcerea. Tracy sări în capul oaselor în pat, buimăcită de somn, încercând să simtă mirosul fumului în camera cufundată în beznă. Sirena continua să ţipe şi-i trebui un timp până să-şi dea seama că de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptieră indica ora două şi jumătate noaptea. Primul ei gând speriat a fost că i s-a întâmplat ceva lui Charles. Smulse receptorul din furcă. — Alo? O voce bărbătească, foarte îndepărtată, întrebă: — Tracy Whitney? Şovăi. Dacă era o chemare obscenă… — Cine e? — Locotenentul Miller de la poliţia din New Orleans. Sunteţi Tracy Whitney? — Da. Inima începu să-i bată cu putere. — Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă… Mâna lui Tracy încleşta cu forţă telefonul. — În legătură cu mama dumneavoastră… — Mama… mama a avut vreun accident? — A murit, domnişoară Whitney. — Nu! A sunat ca un strigăt. Era într-adevăr o chemare obscenă. Un ţicnit care voia să o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trăia. „Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy” îi spusese. — Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea în felul ăsta, spunea vocea. Era adevărat. Era un coşmar, dar se petrecuse de-adevăratelea. Nu putea vorbi. Mintea şi limba îi îngheţaseră. Vocea locotenentului stăruia: — Alo… Domnişoară Whitney? Alo…? — Sosesc cu primul avion.

Printesa de gheata de Sidney Sheldon   Jurnalul lui Leslie Stewart începea astfel:   Astăzi de dimineaţa l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   O afirmaţie simplă, optimistă, ce nu conţinea nici un indiciu asupra dramaticului şir de evenimente care aveau să urmeze.   Era una din acele zile rare şi neaşteptate în care nimic nu merge rău sau n-ar îndrăzni să meargă rău. Pe Leslie Stewart n-o interesa astrologia, dar în dimineaţa aceea, răsfoind ziarul The Lexington Herald-Leader, horoscopul din rubrica lui Zoltaire îi atrase atenţia:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). LUNA NOUĂ ÎŢI LUMINEAZĂ VIAŢA SENTIMENTALĂ. EŞTI ÎN PLIN CICLU LUNAR ŞI TREBUIE SĂ ACORZI ATENŢIE UNUI EVENIMENT IMPORTANT CE VA INTERVENI ÎN VIAŢA TA. ZODIA COMPATIBILĂ ESTE FECIOA­RA. ZIUA DE ASTĂZI VA FI O ZI MEMORABILĂ PREGĂTEŞTE-TE PENTRU EA.   Să mă pregătesc pentru ce? se gândi Leslie cu amărăciune. Ziua de azi va fi una ca oricare alta. Astrologia e un nonsens, o amăgire pentru cei săraci cu duhul. Leslie Stewart era director executiv la departamentul de relaţii cu publicul şi publicitate al firmei Bailey & Tomkins, în Lexington, statul Kentucky. Avea trei întâlniri programate pentru după-amiază, prima cu Kentucky Fertilizer Company, ai căror directori erau foarte mulţumiţi de noua campanie la care lucra ea. Le plăcea mai ales începutul: „Dacă vreţi să mirosiţi trandafirii…” A doua întâlnire era cu Breeders Stud Farm, iar a treia cu Lexington Coal Company. Zi memorabilă?   Spre treizeci de ani, cu o siluetă subţire şi provocatoare, Leslie Stewart arăta bine şi era deosebită: ochi cenuşii-violeţi, pomeţi înalţi, păr de culoarea mierei, pe care îl purta lung şi pieptănat simplu. O prietenă îi spusese odată lui Leslie: „Dacă eşti frumoasă şi posezi un creier şi un vagin, lumea e a ta”. Leslie Stewart era frumoasă, coeficientul de inteligenţă 170, iar în ce priveşte restul, natura fusese generoasă cu ea. Numai ea găsea că frumuseţea este un dezavantaj. Bărbaţii o curtau întruna, însă prea puţini se deranjau să o cunoască cu adevărat. În afară de cele două secretare de la Bailey & Tomkins, Leslie era singura femeie din firmă, pe lângă cei cincisprezece bărbaţi angajaţi. I-a trebuit o săptămână ca să-şi dea seama că este mai inteligentă decât oricare dintre ei. A decis să ţină pentru ea o asemenea descoperire. La început, ambii parteneri, Jim Bailey, supraponderal la cei patruzeci de ani ai săi, şi Al Tomkins, anorexic şi hiperactiv, cu zece ani mai tânăr ca Bailey, au încercat fiecare să o convingă pe Leslie să se culce cu ei. I-a potolit uşor. — Dacă insistaţi, îmi dau demisia. Asta a fost tot. Leslie era un angajat prea valoros şi nu merita riscul să-l pierzi. În prima săptămână de serviciu, într-o pauză de cafea, Leslie le-a spus colegilor o glumă: „— Trei bărbaţi s-au întâlnit cu zâna cea bună care le-a promis că le va îndeplini câte o dorinţă. Primul a spus: — Vreau să fiu mai deştept cu douăzeci şi cinci la sută. Zâna a clipit, iar omul a exclamat: — Mă simt deja mai inteligent. Al doilea a spus: — Vreau să fiu cu cincizeci la sută mai deştept. Zâna a clipit, iar bărbatul a spus: — Extraordinar! Ştiu lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată. Al treilea spuse: — Vreau să fiu de două ori mai deştept. Şi zâna cea bună a clipit a treia oară, iar bărbatul s-a transformat într-o femeie.” Leslie a aşteptat reacţia celor din jur. Se uitau toţi lung la ea, fără să râdă. Punct câştigat.   Ziua memorabilă promisă de astrolog a început la ora unsprezece dimineaţa. Jim Bailey intră în biroul mic şi înghesuit al lui Leslie. — Avem un client nou, o anunţă. Vreau să te ocupi de el. Avea mai multă treabă decât oricine din firmă, dar nu protestă. — Bine, spuse ea. Despre ce este vorba? — Nu despre ce, ci despre cine. Ai auzit cu siguranţă de Oliver Russell. Toată lumea auzise de Oliver Russell. Era un avocat din localitate care candida pentru funcţia de guvernator. Afişele lui electorale inundaseră tot statul Kentucky. Făcuse o carieră strălucită şi, la treizeci şi cinci de ani, avea cele mai multe şanse dintre candidaţii burlaci. Participa la talkshow-uri la cele mai importante posturi de televiziune şi radio. Extrem de atrăgător, cu părul negru în dezordine, ochi întunecaţi, cu o constituţie atletică şi un zâmbet cald, se spunea despre el că se culcase cu majoritatea femeilor din Lexington. — Am auzit. Ce trebuie să facem pentru el? — Trebuie să-l ajutăm să devină guvernatorul statului Kentucky. E în drum spre noi.   Oliver Russell ajunse în câteva minute. Era şi mai atrăgător decât în fotografii. Când îi fusese prezentat lui Leslie, îi zâmbise cu căldură. — Am auzit multe despre tine. Mă bucur că te vei ocupa de campania mea. Era foarte departe de ceea ce îşi imaginase Leslie. Omul era de o sinceritate dezarmantă. Pentru o clipă, Leslie nu-şi găsi cuvintele. — Eu… mulţumesc. Ia loc, te rog. Oliver Russell se aşeză. — Să începem cu începutul, sugeră Leslie. De ce candidezi? — E foarte simplu. Kentucky este un stat minunat. Noi ştim asta pentru că trăim aici şi putem să-i apreciem vraja, dar mare parte a ţării ne vede ca pe o turmă de ciobani. Vreau să schimb această imagine. Kentucky are mai mult de oferit decât o duzină de alte state la un loc. Istoria ţării a început aici. Avem unul dintre cele mai vechi capitolii din America şi am dat ţării doi preşedinţi. De aici se trag Daniel Boone[1] şi Kit Carson[2], precum şi judecătorul Roy Bean. Avem cel mai frumos peisaj din lume — peşteri interesante, râuri şi pajişti albastre[3]. Vreau să arăt toate acestea lumii întregi. Vorbea cu o convingere atât de adâncă, încât Leslie se simţi atrasă. Spusele zodiacului îi reveneau în minte: „Luna nouă îţi luminează viaţa sentimentală. Ziua de astăzi va fi o zi memorabilă. Pregăteşte-te pentru ea.“ Oliver Russell tocmai spunea: — Campania va reuşi numai dacă şi tu crezi în ceea ce cred eu. — Cred, spuse repede Leslie. Prea repede? Abia aştept. Ezită un moment. Pot să te întreb ceva? — Desigur. — În ce zodie te-ai născut? — Fecioară.   După plecarea lui Oliver Russell, Leslie s-a dus în biroul lui Jim Bailey. — Îmi place, spuse ea. E sincer şi e cu adevărat implicat. Ar fi un guvernator bun. Jim o privi gânditor. — N-o să fie uşor. Se uită la el uluită. — Da? De ce? Bailey ridică din umeri. — Nu prea ştiu. Ceva se petrece. L-ai văzut pe Russell pe afişe şi la televizor? — Da. — Ei bine, s-a terminat. — Nu înţeleg. De ce? — Nimeni nu ştie exact, dar circulă zvonuri ciudate. Un asemenea zvon ar fi că cineva l-a susţinut pe Russell cu banii pentru campanie, iar apoi, pentru un anume motiv, l-a lăsat baltă. — În mijlocul unei campanii pe care tocmai o câştiga? Nu e logic, Jim. — Ştiu. — De ce a apelat la noi? — Vrea să câştige, cred că e foarte ambiţios. Şi crede că poate trece peste handicap. Vrea de la noi o campanie care să nu-l coste prea mult. Nu-şi mai poate permite să apară la televiziune. Tot ce putem face pentru el este să-i aranjăm interviuri, articole în ziare, lucruri de genul ăsta. Clătină din cap. Guvernatorul Addison cheltuieşte o avere pe campanie. În ultimele două săptămâni, Russell a pierdut mult în sondaje. Păcat. E un avocat bun. Şi face multă treabă pro bono. Cred că ar fi un bun guvernator. În noaptea aceea, Leslie a început jurnalul:   Astăzi de dimineaţă l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   Leslie Stewart avusese o copilărie idilică. Era un copil de o inteligenţă extraordinară. Tatăl ei era profesor de engleză la Lexington Community Centre, iar mama casnică. Tatăl era un bărbat atrăgător, aristocrat şi intelectual. Era şi grijuliu, familia îşi petrecea vacanţele laolaltă şi călătoreau împreună, îşi adora copilul. „Fetiţa tatei”, îi spunea el. Îi mai spunea cât de frumoasă e, că e mândru de notele de la şcoală, de comportarea şi de prietenii ei. În ochii lui, Leslie nu putea greşi. La a noua aniversare a lui Leslie, el i-a cumpărat o rochie frumoasă de catifea maro, cu manşete de dantelă. A pus-o să îmbrace rochia şi s-a mândrit cu ea în faţa prietenilor veniţi la cină. — Nu-i aşa că e o frumuseţe? Leslie îl venera. Peste un an, într-o dimineaţă, într-o fracţiune de secundă, fericirea lui Leslie a luat sfârşit. Mama, cu faţa brăzdată de lacrimi, i-a spus: — Draga mea, tata… ne-a părăsit. La început Leslie n-a înţeles. — Când se întoarce? — Nu se mai întoarce. Şi fiecare cuvânt era ca un cuţit ascuţit. Mama l-a alungat, s-a gândit Leslie. Îi părea rău pentru maică-sa, fiindcă avea să urmeze un divorţ şi o luptă pentru custodia ei. Tata nu va renunţa niciodată la ea. Va veni după mine, îşi spunea Leslie. Dar săptămânile treceau şi tata n-a sunat niciodată. Nu-i dă voie să vină să mă vadă, gândea Leslie cu convingere. Mama îl pedepseşte. Mătuşa cea vârstnică a fost cea care i-a explicat lui Leslie că nu va fi nici o luptă pentru custodie. Tata se îndrăgostise de o văduvă, profesoară la universitate, şi s-a mutat în casa ei de pe strada Limestone. Într-o zi, când mergeau la cumpărături, mama i-a arătat casa: — Aici locuiesc ei, a spus cu amărăciune. Leslie s-a decis să-şi viziteze tatăl. Când o să mă vadă, gândea ea, va veni acasă. Într-o vineri, după şcoală, Leslie s-a dus la casa de pe strada Limestone şi a sunat la uşă. O fetiţă de vârsta ei a deschis uşa. Purta o rochiţă de catifea maro, cu manşete de dantelă. Leslie a rămas cu ochii la ea. Fetiţa o privea plină de curiozitate. — Cine eşti tu? Leslie a fugit.   În anul următor, Leslie a văzut-o pe mama sa închizându-se în sine. Cum îşi pierdea orice interes pentru viaţă. Până atunci Leslie crezuse că „a ţi se frânge inima” erau vorbe goale, acum însă privea neajutorată cum mama se stinge încet, iar când a fost întrebată de ce a murit, a răspuns: „de inimă zdrobită”. Atunci a decis că nici un bărbat nu-i va face ei aşa ceva. După moartea mamei sale, Leslie s-a mutat la mătuşa ei. A absolvit liceul, apoi Universitatea din Kentucky summa cum laude. În ultimul an de facultate a fost aleasă regina frumuseţii şi a respins numeroase oferte ale agenţiilor de fotomodele. Leslie a avut două legături, una cu o vedetă a fotbalului din colegiu, alta cu profesorul de economie. Amândoi au plictisit-o repede — era mai inteligentă decât amândoi. Puţin înainte de absolvire, mătuşa a murit. Leslie a terminat şcoala şi a încercat să se angajeze la agenţia de publicitate Bailey & Tomkins. Firma îşi avea birourile pe strada Vine, într-o clădire în formă de U, cu acoperiş de cupru şi fântână în curte. Jim Bailey, partenerul mai în vârstă, i-a citit curriculum vitae şi a clătinat din cap. — Impresionant. Ai noroc, avem nevoie de o secretară. — Secretară? Speram… — A? — Nimic.   Leslie a început ca secretară. Luând notiţe la şedinţe, mintea ei căuta modalităţi de îmbunătăţire a campaniilor publicitare despre care se discuta. Într-o dimineaţă, unul dintre directori spunea: — M-am gândit la reclama pentru Rancho Beef Chili. Pe eticheta conservei vom pune un cow-boy prinzând cu lasoul o vacă. Sugerăm astfel prospeţimea cărnii şi… Ce idee tâmpită, gândi Leslie. Toată lumea se zgâia la ea, iar Leslie îşi dădu seama cu groază că vorbise tare. — Ce-ai zice de o explicaţie, domnişoară? — Eu… Ar fi vrut să fie-n altă parte. Oriunde. Toată lumea aştepta. Leslie respiră adânc. — Când consumă carne, oamenii nu vor să li se amintească faptul că mănâncă animale moarte. Se lăsă o tăcere grea. Jim Bailey îşi drese glasul. — Poate că ar trebui să reflectăm puţin asupra acestui lucru.   Săptămâna următoare, într-o şedinţă asupra campaniei publicitare pentru un nou săpun, unul dintre directori spusese: — Vom folosi câştigătoare ale concursurilor de frumuseţe. — Mă scuzaţi, spuse Leslie timid, dar aşa ceva s-a mai făcut. De ce n-am folosi stewardese frumoase de pe curse internaţionale, pentru a sugera că săpunul se adresează tuturor? Începând cu şedinţa aceea, bărbaţii au început să-i ceară părerea. Un an mai târziu, a fost promovată copywriter[4], iar peste doi ani a ajuns director.   Oliver Russell a fost prima ei încercare adevărată de când lucra la agenţie. La două săptămâni după apariţia lui, Bailey i-a sugerat să se oprească, pentru că Russell nu-şi putea permite să plătească nici măcar taxa cuvenită agenţiei. Leslie l-a convins să nu renunţe. — O facem pro bono, a încercat ea. Bailey o studie un moment. — Bine.   Leslie şi Oliver Russell stăteau pe o bancă în parcul Triangle. Era o zi rece de toamnă, cu un vânt uşor dinspre lac. — Urăsc politica, spuse Oliver Russell.  Leslie îl privi surprinsă. — Atunci de ce…? — Pentru că vreau să schimb sistemul, Leslie. Cei care conduc sunt lobby[5]-urile şi corporaţiile care aduc la putere oameni nepotriviţi, pe care apoi îi controlează. Sunt o grămadă de lucruri pe care aş vrea să le fac. Vorbea cu pasiune. — Cei care conduc ţara fac ce vor. Nu le pasă de interesele oamenilor, ci doar de ale lor. Nu e cinstit, iar eu am de gând să îndrept lucrurile. Ascultându-l pe Oliver, mintea lui Leslie lucra. Poate s-o facă. O atrăgea ca o vrajă. Tot ceea ce îl privea o interesa. Nu simţise niciodată aşa ceva pentru un bărbat, iar ceea ce simţea o făcea fericită. Nu putea şti ce simte el pentru ea. E un adevărat gentleman, fir-ar să fie. I se părea că în curând oamenii au să vină la banca lor pentru a-i strânge mâna lui Oliver şi pentru a-i ura succes. Femeile îi aruncau lui Leslie priviri ucigătoare. Probabil că toate astea au ieşit cu el, se gândea Leslie. Probabil că toate astea s-au culcat cu el. Oricum, nu-i treaba mea. Auzise că până de curând se vedea cu fata unui senator. Se întreba ce se întâmplase. Nici asta nu-i treaba mea.   Nu puteai să nu admiţi că, de fapt, campania nu mergea prea bine. Fără bani pentru a-şi plăti o echipă, fără televiziune, radio şi ziare, era imposibil să concurezi cu guvernatorul Cary Addison, a cărui imagine părea să fie pretutindeni. Leslie a aranjat ca Oliver să fie prezent la picnicurile companiilor, în fabrici, la o mulţime de alte evenimente sociale; ştia însă că aceste apariţii nu înseamnă mare lucru şi se simţea frustrată. — Ai văzut ultimele sondaje? a întrebat-o Jim Bailey. Băiatul tău se prăbuşeşte. Nu şi dacă îl ajut eu, îşi spuse Leslie.   Leslie şi Oliver luau cina la Chez-nous. — Nu merge, nu-i aşa? o întrebă Oliver. — Mai e timp suficient, îl asigură Leslie. Când alegătorii vor ajunge să te cunoască… Oliver clătină din cap. — Am văzut sondajele. Vreau să ştii cât de mult apreciez tot ce ai făcut pentru mine. Ai fost extraordinară. Îl privi lung peste masă, gândindu-se intens. E cel mai minunat om pe care l-am întâlnit vreodată, iar eu nu-l pot ajuta cu nimic. Ar fi vrut să-l ia în braţe şi să-l consoleze. Să-l consolez pe el? Pe cine vreau să păcălesc? Pe când se pregăteau să plece, un bărbat, o femeie şi două fetiţe s-au apropiat de masă. — Oliver! Ce mai faci? Cel ce vorbea avea cam patruzeci de ani, un bărbat atrăgător, cu un petic negru pe unul din ochi care-l făcea să semene cu un pirat cumsecade. Oliver se ridică şi-i strânse mâna. — Bună ziua, Peter. Ţi-o prezint pe Leslie Stewart. Peter Tager, Leslie. — Bună ziua, Leslie. Tager arătă spre familia sa. Soţia mea, Betsy, fetele mele, Elizabeth şi Rebecca. În vocea lui se simţea o imensă mândrie. Peter Tager se întoarse spre Oliver. — Îmi pare extrem de rău pentru ce s-a întâmplat. E mare păcat. N-am avut însă încotro. — Înţeleg, Peter. — Dacă e ceva ce aş fi putut să mai fac… — Nu mai contează. Totul e bine. — Îţi doresc mult noroc. Pe drumul spre casă. Leslie îl întrebă: — Despre ce era vorba? Oliver dădu să-i răspundă, dar se opri. — Nimic important.   Leslie locuia într-un apartament cochet din cartierul Brandywine din Lexington. Pe când se apropiau de clădire, Oliver îi spuse ezitând: — Leslie, ştiu că agenţia voastră se ocupă de mine aproape pe nimic. Sincer, cred că îţi pierzi vremea. Ar fi mai bine să renunţ acum. — Nu, spuse ea cu o hotărâre în voce care o surprinse. Nu poţi renunţa. O să găsim o soluţie. Oliver o privi cu atenţie. — Ţie chiar îţi pasă? Oare să înţeleg şi altceva din întrebarea asta? — Da, zise ea încet. Îmi pasă cu adevărat. În faţa apartamentului, Leslie respiră adânc. — Vrei să intri? O privi îndelung. — Da. N-a ştiut niciodată cine a început. Ţinea minte doar că s-au dezbrăcat unul pe altul, s-a trezit în braţele lui şi au făcut dragoste sălbatic, apoi domol, continuu şi extatic. A fost mai frumos ca niciodată. Au rămas împreună toată noaptea şi a fost magic. Oliver era insaţiabil, dădea şi cerea în acelaşi timp, nu se putea opri. Ca un animal. Dumnezeule, şi eu la fel, gândea Leslie.   Dimineaţa, după un mic dejun alcătuit din suc de portocale, ouă şi sandvişuri cu şuncă, Leslie spuse: — O să aibă loc un picnic la Green River Lake vineri. Va veni multă lume. Aranjez să ţii un discurs. O să anunţăm în presă ca să ştie lumea că vei fi acolo. Apoi… — Leslie, protestă el, n-am bani pentru asta. — Nu-ţi face probleme, spuse ea repede. Agenţia va suporta cheltuielile. Ştia că nu există nici cea mai mică şansă să se întâmple aşa ceva. Avea de gând să pună ea banii. Îi va spune lui Jim Bailey că banii au fost donaţi de un suporter al lui Russell. Şi era adevărat. Aş face orice pe lume să-l ajut, se gândi ea.   La picnicul de la Green River Lake se strânseseră vreo două sute de oameni, iar discursul lui Oliver a fost strălucit. „Jumătate din electorat nu votează, a spus el. Avem cea mai mică participare la vot dintre toate ţările industrializate din lume — mai puţin de cincizeci la sută. Dacă vrei ca lucrurile să se schimbe, atunci asumă-ţi responsabilitatea. E mai mult decât responsabilitate, este un privilegiu. Alegerile bat la uşă. Votează pentru mine sau pentru contracandidatul meu, dar votează. Implică-te”. A fost aplaudat cu căldură.   Leslie a aranjat ca Oliver să ia parte la toate acţiunile publice din oraş. A prezidat inaugurarea unei clinici pentru copii, s-a întâlnit cu organizaţii de femei, grupuri de muncitori, s-a implicat în acţiuni de binefacere şi a vizitat aziluri de bătrâni. Cu toate acestea, continua să coboare în sondajele de opinie. Când nu erau în campanie, Oliver şi Leslie găseau timp să fie împreună. S-au plimbat cu trăsura prin Triangle Park, au petrecut o după-amiază de sâmbătă la magazinul de antichităţi şi au cinat la À la Lucie. Oliver i-a dăruit flori de Groundhog Day[6] şi de aniversarea bătăliei de la Bull Run, i-a lăsat mesaje de dragoste pe robot: „Iubito, unde eşti? Mi-e dor de tine, dor, dor”. „M-am îndrăgostit de robotul tău. Ai idee ce sexy sună?” „Nu cred că e legal să fii atât de fericit. Te iubesc.”   Pentru Leslie nu conta unde se duceau. Nu-şi dorea decât să fie împreună. Unul dintre cele mai interesante lucruri s-a petrecut într-o duminică, când au pornit cu pluta pe râul Russell Fork. Excursia a decurs liniştit până când râul a început să coboare vertiginos spre poalele muntelui, într-o buclă gigantică, formând căderi de apă asurzitoare şi înspăimântătoare, din ce în ce mai înalte, numai la o lungime de plută depărtare. Totul a durat trei ore şi jumătate, iar când au ajuns la mal erau uzi până la piele şi fericiţi că au rămas în viaţă. Nu se puteau desprinde unul de altul, iar o dată ajunşi în maşină au făcut dragoste.   Într-o seară de toamnă timpurie, în casa lui încântătoare din Versailles, un orăşel lângă Lexington, Oliver prepara cina: antricot la grătar cu sos de soia şi usturoi, asezonat cu mirodenii, cu garnitură de cartofi, salată şi un vin roşu bun. — Găteşti minunat, aprecie Leslie. Se strânse lângă el. — De fapt, tot ce faci e minunat, iubitule. — Mulţumesc, dragostea mea. Şi deodată îşi aminti: Am o mică surpriză pentru tine. Aş vrea să încerci ceva. Dispăru în dormitor şi se întoarse aducând o sticluţă plină cu un lichid transparent. — Poftim. — Ce-i asta? — Ai auzit vreodată de Ecstasy? — Dacă am auzit? Sunt în plin extaz[7]. — Vreau să spun drogul Ecstasy. Extaz lichid. Se spune că este un afrodisiac puternic. Leslie fremăta uşor. — Dragule, tu nu ai nevoie de aşa ceva. Noi nu avem nevoie. Ar putea fi periculos. Ezită puţin. Îl foloseşti des? Oliver izbucni în râs. — De fapt, nu l-am folosit niciodată. Nu te mai uita aşa la mine. Mi l-a dat un prieten şi mi-a spus să-l încerc. Acum ar fi pentru prima oară. — Hai să nu existe o primă oară, zise Leslie. Mai bine aruncă-l.  — Ai dreptate. Bineînţeles că am să-l arunc. Se duse în baie de unde, câteva clipe mai târziu, Leslie auzi zgomotul apei. Oliver reveni. — S-a dus. Îi zâmbi. Cine are nevoie de extaz la sticluţă? Îl am într-un ambalaj mult mai potrivit. O cuprinse tandru în braţe. Până acum, Leslie citise poveşti de dragoste, ascultase cântece de dragoste, dar nimic din toate acestea nu o pregătise pentru inimaginabila realitate. Crezuse întotdeauna că versurile romantice sunt simple sentimentalisme ieftine, doar vise neîmplinite. În sfârşit, acum înţelegea. Dintr-o dată, lumea părea mai luminoasă, mai frumoasă. De parcă totul ar fi fost atins de o baghetă magică, iar magicianul era Oliver Russell.   Într-o dimineaţă de sâmbătă, Oliver şi Leslie se plimbau prin Breaks Interstate Park, savurând peisajul spectaculos care-i înconjura. — N-am mai fost niciodată pe cărăruia asta, spuse Leslie. — Cred că o să-ţi placă. Se apropiau de locul unde poteca făcea o curbă strânsă. Cum au dat colţul, Leslie s-a oprit înmărmurită. Chiar în mijlocul drumului era o plăcuţă de lemn pe care scria de mână: LESLIE, VREI SĂ TE MĂRIŢI CU MINE? Lui Leslie începu să-i bată inima cu putere. Se întoarse încet spre Oliver, fără o vorbă. El o îmbrăţişa. — Accepţi? Cum de sunt aşa de norocoasă? se întrebă ea. Îl cuprinse strâns în braţe şi îi şopti: — Da, iubitule. Sigur că vreau. — Mi-e teamă că nu pot să-ţi promit că te vei căsători cu un guvernator, dar sunt un foarte bun avocat. Ea se lipi de el şi-i spuse încet: — O să fie bine.   Câteva seri mai târziu, în timp ce Leslie se îmbrăca pentru cină, Oliver sună. — Draga mea, îmi pare foarte rău, dar am veşti proaste. Trebuie să merg la o întrunire în seara asta, aşa că nu ne mai putem întâlni. Poţi să mă ierţi? — Eşti deja iertat, spuse Leslie zâmbind cu căldură.   A doua zi, Leslie citea State Journal. Pe prima pagină, scria cu litere de-o şchioapă: CORPUL NEÎNSUFLEŢIT AL UNEI FEMEI A FOST GĂSIT ÎN RÂUL KENTUCKY. Şi în continuare:  „Astăzi de dimineaţă devreme, trupul gol al unei femei în vârstă de aproximativ douăzeci de ani a fost găsit de poliţie în râul Kentucky, la zece mile est de Lexington. Pentru a determina cauzele morţii se va efectua o autopsie.” Leslie se înfiora la citirea ştirii. Să mori aşa de tânăr! Oare o fi avut un iubit? Sau poate un soţ? Trebuie să fiu recunoscătoare că trăiesc, că sunt iubită şi atât de fericită.   Toată lumea din Lexington nu vorbea decât despre apropiata nuntă. Lexington era un oraş mic, iar Oliver Russell o figură foarte populară. Tinerii formau un cuplu extrem de prezentabil: Oliver brunet şi atrăgător, iar Leslie blondă, subţire şi cu o figură fermecătoare. Vestea s-a răspândit cu repeziciune. — Sper că-şi dă seama ce noroc a dat peste el, spuse Jim Bailey. — Amândoi suntem la fel de norocoşi, îi zâmbi Leslie. — Va fi o nuntă intimă, în cadru restrâns? — Nu. Oliver vrea o nuntă fastuoasă, în toată regula. Ceremonia va avea loc la Calvary Chapel. — Şi când va avea loc fericitul eveniment? — Peste şase săptămâni.   Câteva zile mai târziu, pe prima pagină a ziarului State Journal se putea citi: „Autopsia a arătat că femeia găsită în râul Kentucky, identificată ca fiind Lisa Burnette, secretară, a murit din cauza unei supradoze dintr-un drog periculos, cunoscut sub numele de Ecstasy…” Extaz lichid. Leslie îşi aminti de seara petrecută cu Oliver şi se gândi din nou cât de bine a făcut să arunce sticluţa.   Următoarele săptămâni au fost ocupate cu pregătiri frenetice pentru nuntă. Erau atâtea de făcut! Au fost invitate două sute de persoane. Leslie şi-a ales o domnişoară de onoare, şi-a comandat ţinuta la Fayette Mall pe Nicholasville Road — o rochie lungă, cu trenă, pantofi şi mănuşi lungi. Oliver şi-a ales o haină neagră şi pantaloni în dungi, vestă gri, cămaşă albă cu guler drept şi lavalieră asortată. Cavalerul de onoare era un avocat de la firma lui. — Totul este pus la punct, îi spuse Oliver lui Leslie. Am organizat cele necesare pentru recepţia de după ceremonie. Vor veni aproape toţi cei invitaţi. Leslie se înfiora de plăcere. — Ard de nerăbdare, iubitule.   În săptămână de dinaintea nunţii, în noaptea de joi, Oliver îi făcu lui Leslie o vizită în apartamentul ei. — Leslie, mă tem că a intervenit ceva. Un client de-al meu are necazuri. Trebuie să plec la Paris, să pun lucrurile în ordine. — La Paris? Şi cât ai să lipseşti? — N-ar trebui să dureze mai mult de două, trei zile, maxim patru. O să mă-ntorc la timp, fii fără grijă. — Spune-i pilotului să te ducă cu bine. — Promit. După plecarea lui Oliver, Leslie luă ziarul de pe masă. Îl răsfoi alene până la rubrica horoscopului. Citi:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). NU ESTE O ZI FASTĂ PENTRU O SCHIMBARE DE PLANURI. RISCAŢI SĂ AVEŢI PROBLEME SERIOASE.   Tulburată, Leslie mai citi o dată horoscopul. Aproape că-i venea să-i telefoneze lui Oliver şi să-i spună să nu mai plece. Sunt de-a dreptul ridicolă, se gândi ea. E doar o superstiţie stupidă.   Până luni, Leslie n-a avut nici o veste de la Oliver. I-a telefonat la birou, dar nimeni nu ştia nimic despre el. Nu luase legătura cu el de marţi. Începu s-o cuprindă panica. Miercuri dimineaţa, la ora patru, a trezit-o soneria insistentă a telefonului. S-a săltat în şezut gândindu-se: E Oliver, slavă Domnului. Ştia că ar trebui să fie furioasă că n-a sunat-o mai devreme, dar acum nu mai avea nici o importanţă. Ridică receptorul. — Oliver… — Sunteţi Leslie Stewart? întrebă o voce de bărbat. O străbătu un fior de gheaţă. — Cine… e acolo? — Al Towers, de la Associated Press. Ne-a sosit o ştire la redacţie, domnişoară Stewart, şi am vrea să aflăm părerea dumneavoastră. Probabil se întâmplase ceva îngrozitor. Oliver murise. — Domnişoară Stewart? — Da, răspunse cu o voce stinsă. — Vrem o declaraţie de la dumneavoastră. — O declaraţie? — Despre căsătoria de la Paris a lui Oliver Russell cu fiica senatorului Todd Davis. Totul începu să se învârtă în jurul ei. — Dumneavoastră şi domnul Russell eraţi logodiţi, nu-i aşa? Aveţi ceva de declarat? Rămăsese acolo, îngheţată. — Domnişoară Stewart? îşi recapătă vocea. — Da. Eu… eu le doresc tot binele din lume. Puse receptorul în furcă cu un gest mecanic. Era ca într-un coşmar. Se va trezi în câteva minute şi îşi va da seama că totul nu a fost decât un vis. Dar nu, nu era vis. Încă o dată în viaţă fusese abandonată. Tatăl tău nu se mai întoarce. Se duse în baie şi privi lung chipul palid din oglindă. Ne-a sosit o ştire la redacţie. Oliver s-a căsătorit cu o altă femeie. De ce? Cu ce-am greşit? Cum de l-am pierdut? Dar în adâncul sufletului ei ştia că Oliver este cel care a pierdut. S-a dus pentru totdeauna. Cum va înfrunta viitorul?   În dimineaţa zilei următoare, când Leslie a ajuns la agenţie, a observat că privirile celorlalţi o evitau. Intră în biroul lui Jim Bailey. Îi  remarcă paloarea şi-i spuse: — Nu trebuia să vii astăzi, Leslie. De ce nu te duci mai bine acasă şi… Ea inspiră adânc. — Nu e nevoie, mulţumesc. Totul e-n regulă.   Posturile de radio şi televiziune, ziarele de după-amiază erau pline cu detalii despre nunta pariziană. Senatorul Todd Davis era, fără îndoială, cel mai influent cetăţean din statul Kentucky, iar povestea căsătoriei dintre fiica sa şi fostul logodnic al părăsitei Leslie era o ştire de senzaţie. Telefonul din biroul lui Leslie suna întruna. — Sunt de la Courier Journal, domnişoară Stewart. Puteţi face un comentariu referitor la nuntă? — Da. Singurul lucru care mă interesează este fericirea lui Oliver Russell. — Da, însă dumneavoastră urma să vă căsătoriţi cu… — Căsătoria noastră ar fi fost o greşeală îngrozitoare. Fiica senatorului Davis a intrat în viaţa lui înaintea mea. Evident, a iubit-o întotdeauna. Le doresc să fie fericiţi. — Sunt de la State Journal din Frankfort… Şi tot aşa. Lui Leslie i se părea că jumătate din Lexington îi plânge de milă, iar cealaltă jumătate exultă la auzul celor întâmplate. Oriunde se ducea, auzea şoapte, iar conversaţiile se întrerupeau brusc. Era însă hotărâtă să-şi ascundă adevăratele sentimente. — Cum ai putut să-l laşi să-ţi facă una ca asta… — Când iubeşti pe cineva cu adevărat, riposta Leslie ferm, nu-i doreşti decât să fie fericit. Oliver Russell este omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată. Le doresc numai bine. A trimis tuturor invitaţilor la nuntă scuze şi le-a returnat cadourile.   Leslie era sfâşiată între speranţa de a primi un telefon de la Oliver şi repulsia faţă de ideea de a mai vorbi vreodată cu el. Cu toate acestea, apelul lui o surprinse complet nepregătită. La auzul vocii familiare, un fior îi străbătu întreg trupul. — Leslie… nu ştiu ce-aş putea să spun. — Aşadar, totul e adevărat, nu-i aşa? — Da. — Atunci nu mai e nimic de spus. — Voiam doar să-ţi explic cum s-a petrecut totul. Înainte să te cunosc pe tine, Jan şi cu mine eram aproape logodiţi. Când am revăzut-o, mi-am dat seama că încă o mai iubesc. — Înţeleg, Oliver. La revedere. Cinci minute mai târziu o sună secretara. — Aveţi o convorbire pe linia unu, domnişoară Stewart. — Nu mai vreau să vorbesc cu… — E senatorul Davis. Tatăl miresei. Ce-o fi vrând de la mine? se întrebă Leslie. Ridică receptorul. O voce profundă, cu accent puternic din sud, spuse: — Domnişoara Stewart? — La telefon. — Numele meu este Todd Davis. Cred că noi doi ar trebui să avem o mică discuţie. După o scurtă ezitare, ea răspunse: — Domnule senator, nu văd ce-am putea să… — Vin să vă iau într-o oră. Convorbirea se terminase.   Exact după o oră, în faţa clădirii unde lucra Leslie opri o limuzină de lux. Şoferul deschise uşa pentru Leslie. Senatorul Davis stătea pe bancheta din spate. Era un bărbat distins cu părul alb şi cu o mustaţă îngrijită. Părea un patriarh. Deşi era toamnă, purta un costum alb scump şi o pălărie albă cu panglică lată. Avea o figură clasică, venită parcă din alt veac, un bătrân domn sudist, de modă veche. După ce Leslie se urcă în maşină, senatorul Davis spuse: — Sunteţi o femeie foarte frumoasă. — Mulţumesc, răspunse ea sec. Limuzina porni. — Nu mă refer numai la aspectul fizic, domnişoară Stewart. Am auzit cum v-aţi descurcat în povestea asta sordidă. Trebuie să fie foarte neplăcut pentru dumneavoastră. Nu-mi venea să cred când am aflat. Vocea lui se umplu de mânie. — Ce s-a întâmplat oare cu demodata idee de moralitate? Sincer să fiu, sunt dezgustat de felul în care Oliver s-a purtat cu dumneavoastră. Iar pe Jan sunt de-a dreptul furios că a acceptat să se căsătorească cu el. Mă simt vinovat într-un fel, dat fiind că e fiica mea. Dar se merită unul pe altul. Vocea i se gâtui de emoţie. O vreme tăcură amândoi. În cele din urmă, Leslie vorbi: — Îl cunosc pe Oliver. Sunt sigură că n-a vrut să mă rănească. Ce s-a întâmplat… s-a întâmplat. Vreau doar să-i fie bine. O merită din plin şi n-aş face nimic să-i stau în cale. — Foarte frumos din partea dumneavoastră. O studie câteva momente. Sunteţi într-adevăr o tânără deosebită. Limuzina oprise la un semafor. Leslie se uită pe geam. Ajunseseră în Paris Pike, la Kentucky Horse Center. Existau mai mult de o sută de grajduri în Lexington şi în împrejurimi, iar cel mai mare dintre ele era proprietatea senatorului Davis. Cât vedeai cu ochii, garduri albe înconjurau padocurile despărţite de panouri vopsite în roşu şi păşuni cu iarbă albastră de Kentucky. Leslie şi senatorul Davis coborâră din maşină şi se îndreptară către gardul ce mărginea pista de alergări. Rămaseră pe loc câteva clipe, uitându-se la cai. Senatorul se întoarse spre Leslie. — Sunt un om simplu, spuse el încet. Îmi închipui cum îţi sună asta, dar este purul adevăr. M-am născut aici şi aş putea să-mi petrec în acest loc toată viaţa. Nicăieri în lume nu există ceva asemănător. Priveşte în jur, domnişoară Stewart. Nicăieri nu eşti mai aproape de paradis decât aici. Poate cineva să mă acuze că nu vreau să părăsesc toate acestea? Mark Twain a spus că, atunci când va veni sfârşitul lumii, el ar vrea să fie în Kentucky, pentru că este întotdeauna cu douăzeci de ani în urmă. Jumătate din viaţă sunt nevoit să trăiesc la Washington şi detest acest lucru. — Atunci de ce o faceţi? — Dintr-un simţ al datoriei. Oamenii de aici mi-au acordat votul lor pentru Senat, şi atâta timp cât voi fi ales, voi fi la datorie, încercând să fac totul pentru ei. Schimbă brusc subiectul. Vreau să ştiţi cât de mult vă admir sentimentele şi felul în care v-aţi purtat. Dacă n-aţi fi fost atât de înţelegătoare, aţi fi putut să creaţi un adevărat scandal. De aceea aş vrea să vă arăt cât de mult vă apreciez. Leslie îl privi. — M-am gândit că poate doriţi să vă luaţi o mică vacanţă, poate să plecaţi în străinătate, să călătoriţi o vreme. Bineînţeles, aş avea eu grijă… — Vă rog să nu faceţi asta. — Mă gândeam doar… — Ştiu. N-am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră, domnule senator, dar, dacă Oliver o iubeşte, trebuie să fie o fiinţă cu totul deosebită. Sper că vor fi fericiţi. El continuă stânjenit. — Cred că s-ar cuveni să aflaţi că se vor întoarce aici pentru ceremonia religioasă. La Paris a avut loc doar căsătoria civilă, dar Jan îşi doreşte o nuntă la biserică, aici. Simţi un cuţit în inimă. — Înţeleg. Din partea mea, n-au de ce să-şi facă griji. — Mulţumesc.   [1] Pionier al Americii 1734— 1820.   [2] Christopher Kit Carson, 1809 — 1868, vânător şi colonist american .   [3] Bluegrass — în engl. iarbă albastră, ierburi din soiul Poa, cu tulpina verde-albăstruie; Bluegrass State, poreclă dată statului Kentucky.     [4] Redactor de reclame, anunţuri publicitare.   [5] Lobby — în engl. amer. — persoană sau grup de persoane care influenţează membrii Congresului în favoarea unui proiect de lege.     [6] 2 februarie, sărbătoare tradiţională care, dacă ziua este însorită, indică faptul că mai sunt încă şase săptămâni de iarnă, iar dacă este noroasă, indică o primăvară timpurie.     [7] In lb. engleză, ecstasy = extaz.  

Prins in capcana de Sidney Sheldon Partea întâi Alter Ego   Prolog   Către Ministerul Apărării al URSS Mareşalului Uniunii Sovietice D.F.Ustinov Strict secret: Vă rog să informaţi Comisia Industriei de Război a CC al PCUS, Biroul Politic al CC al PCUS şi personal pe tovarăşul L.I.Brejnev că, în scopul asigurării superiorităţii noastre militare asupra forţelor armate ale statelor NATO, oamenii de ştiinţă şi inginerii militari ai Institutului de Marină (căsuţa poştală nr. 16), ai Institutului de Energetică al Ministerului Construcţiilor de Maşini (căsuţa poştală nr. 78) şi al Comandamentului detaşamentului special al submarinelor din Flota Militară a Mării Baltice, au încheiat cu unsprezece zile înainte de termen lucrările pregătitoare privind proiectul "EMMA ". Experimentele de probă desfăşurate în condiţii terestre, în Jakuţia şi Pamir şi experimentele maritime din raionul peninsulei Dickson au demonstrat eficacitatea superioară a noii arme strategice chiar şi în condiţii de tectonică montană şi de glaciaţiune perenii Consider util ca grupul de oameni de ştiinţă care a creat noua armă strategică şi echipamentele submarinelor "U-L37" şi "U-202", care au desfăşurat experimentele şi au instalat dispozitivele, să fie propuse pentru recompensă guvernamentală. Producţia de serie a noii arme strategice şi termenele de punere în practică depind acum în întregime de hotărârile Guvernului. Şeful Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice N. Oparkov Moscova 17 august 1981   Capitolul 1   — Vă numiţi Stavinski? Roman Stavinski? — Da. — Aţi primit cetăţenia americană? — Da, acum două luni. — Dar vă este dor de Rusia? Stavinski îl privi o clipă, apoi zâmbi. La urma urmelor, nu dădea doi bani pe nimic din ce cred despre el cei de la CIA. Pur şi simplu, nu dădea doi bani. Trăia în gaura asta de patru ani de zile; şi ce le pasă lor de ce îi este lui dor? Era american, american cu drepturi depline şi nu dădea doi bani pe CIA. — Da, mi-e dor de Rusia, răspunse el provocator. Şi ce? — Vreţi să vă întoarceţi în Rusia? — Nu. — De ce? — De la aeroport m-ar duce direct la puşcărie. — Pentru ce? — Pentru acele interviuri despre Uniunea Sovietică pe care le-am dat posturilor voastre de radio imediat după sosirea în America. — Dar v-aţi adresat apoi Ambasadei Sovietice ca să vă permită întoarcerea. — Atunci eram mai tânăr. Aş fi stat la răcoare cinci ani şi acum aş fi ieşit. Ce vreţi de la mine? — Nimic deosebit. Un mic serviciu. Dacă nu vă place America... — Am spus eu că nu îmi place America? — Mă rog, dacă vă este atât de dor de Rusia... — Asta nu înseamnă că nu-mi place America. Este o ţară minunată, iar aici nu urăsc decât un om, un singur om.  — Pe preşedinte? Pentru că a înrăutăţit relaţiile cu ruşii? — Nu. Pe mine însumi. Mă urăsc pe mine în această ţară. Dar asta nu-i priveşte pe cei de la CIA. Pentru ce aţi venit? — Ca să vă ajutăm să vă întoarceţi în Rusia. El îi privi uimit — Trebuie să scoatem de acolo un om, spuse unul dintre ei. Luaţi avionul până acolo şi... rămâneţi. El va veni în America pe baza documentelor dumneavoastră. Asta-i tot Fireşte, o să vă dăm documente sovietice pe alt nume de familie, ca să puteţi locui în Rusia. Şi bani... Stavinski "dezvirgină", cum îi plăcea să spună, un pachet de Marlboro, scoase o ţigară, o aprinse şi trase din ea cu sete. Ii aşteptase şase ani şi iată că veniseră. Nu din cer, nu din pământ, ci de la CIA. Mai trase o dată din ţigară, adânc, cu sete. — De ce m-aţi ales pe mine? — Pentru că semănaţi cu acea persoană. Sau el seamănă cu dumneavoastră. Poate că nu perfect, dar o să facem din dumneavoastră o sosie identică, asta nu e o problemă. Principalul e forma craniului, culoarea ochilor şi încă vreo câteva detalii. — Priviţi, spuse al doilea interlocutor şi puse în faţa lui Stavinski un evantai de fotografii. Primele îl arătau pe el, Roman Stavinski, din faţă şi din profil (Stavinski recunoscu fotografiile pe care le făcuse cu trei luni în urmă pentru primirea cetăţeniei americane), iar în următoarele, retuşate, era parcă tot el, dar puţin diferit tuns scurt, niţel mai cam, cu urechile parcă altfel. — Vedeţi? Se poate contraface puţin şi va fi un alt chip. Veţi deveni chiar mai tânăr, vreţi? — Dar el cine e? întrebă Stavinski. E vreo persoană importantă? Un spion? Sau un disident? — Nu am convenit încă nimic, spuse primul. Deocamdată nu este nevoie să cunoaşteţi mai multe. Ei? Ce spuneţi? Stavinski se foi în fotoliu şi se uită la ei. "Amândoi vorbesc bine ruseşte, leprele! De bună seamă că au fost în Rusia şi nu o singură dată." — Şi dacă la Moscova merg direct la KGB şi ciripesc totul? — E puţin probabil. Fiica dumneavoastră rămâne aici. — Dar ea este cetăţean american şi nu răspunde pentru faptele tatălui ei. Şi se va căsători cu un american. Ce îi veţi putea face? — Mda..., spuse unul dintre cei doi. Cu o asemenea stare de spirit, ar fi mai bine să nu plecaţi. Avem şi alţi candidaţi, zise el şi dădu să se ridice. — O clipă, rânji Stavinski. Sunt şi alte dubluri? — Nu e vorba de dubluri... Trebuie pur şi simplu să ajustăm copia la original. Am studiat în arhiva FBI-ului şase mii de emigranţi ruşi de vârsta dumneavoastră şi am ales trei. Dacă dumneavoastră refuzaţi, mai avem două rezerve. — Nu trebuie să mă şantajaţi, zâmbi nervos Stavinski. Deci, dacă accept, trebuie să rămân acolo. Dar dacă vreau să mă întorc? Cei doi dădură din umeri a mirare. — De ce? Când v-aţi adresat Ambasadei Sovietice, aţi cerut să rămâneţi acolo pentru totdeauna. Eraţi gata să faceţi chiar şi închisoare, şi asta numai ca să trăiţi în iubita dumneavoastră Rusie. Iar noi vă propunem acest lucru fără închisoare. Cheltuielile le suportăm noi, plus paşaportul sovietic adevărat şi toate celelalte documente. Desigur, acolo nu veţi mai fi Stavinski, ci... Ivanov, Egorov, cum vreţi. Veţi găsi de lucru, o să vă aranjaţi undeva. Tehnicienii dentari trăiesc bine oriunde, nu-i aşa? Unul dintre vizitatori se ridică şi spuse: — Iar în ceea ce priveşte trădarea... şi noi avem oameni în Uniunea Sovietică. Trădătorul este căutat însă noi vă propunem o afacere cinstită... Gândiţi-vă până miercuri. Aveţi aici numărul nostru de telefon. Dacă nu ne sunaţi până miercuri, înseamnă că nu sunteţi de acord. Şi, în acest caz, ar fi mai bine să uitaţi discuţia noastră. Numai bine! — Staţi! Telefonul ăsta... Nu are prefixul statului nostru. — 202 este prefixul Washington-ului. Puteţi să ne telefonaţi cu taxă inversă. — Nu-i vorba de asta! Deci aţi venit special tocmai de la.... — O cer interesele ţării noastre, care este, deocamdată, şi a dumneavoastră. Mă refer la America, spuse unul din ei şi zâmbiră amândoi. — Acum o săptămână v-am văzut la pescuit.. — Ne mai puteţi vedea şi în barul de vizavi, şi la dumneavoastră la clinică, şi în multe alte locuri. Ne-am cunoscut mai demult. Mai aveţi întrebări? — Da. Mii. — Vă vom răspunde la Washington, dacă ne veţi suna până miercuri. La revedere! Cei doi ieşiră. Stavinski se apropie de fereastră şi îi văzu cum urcă, fără să se uite în jur, într-un Chevrolet albastru care porni lin, cu un fâşâit uşor. Deci aşa! Bine că Olea nu era acasă. Deşi, dacă cei doi l-au urmărit atâta timp, cunoşteau programul ei. De fapt unde-i stă gândul? Rusia! Moscova! După ce a emigrat, a visat trei ani la rând parfumul florilor de liliac de la fereastra apartamentului său din Moscova. Iar după şase ani visa tot fetele din Moscova. Nici o americancă nu-i apărea în visuri, deşi, după toate aparenţele, prostituatele din America nu sunt cu nimic mai prejos de cele de la Moscova; fac acelaşi lucru şi, totuşi... Calm, calm! Are patruzeci şi şase de ani, o casă, un serviciu bun, două maşini şi încă ce maşini! în Rusia nici nu poţi visa la asemenea maşini; acolo, Jiguli şi Lada sunt culmea eleganţei. Aici are o fiică pe care o iubeşte. Dar ce altceva mai iubeşte? Casa aceasta în care se plictiseşte când Olea e plecată şi, în curând, va fi mereu plecată? Sau pe Barbara, vânzătoarea de patruzeci de ani de la magazinul 7/11, la care petrecea două nopţi pe săptămână? Ce să iubească în această ţară? A venit aici prea târziu, mult prea târziu. De acolo, din Rusia, America părea ideală, feerică. Tot ce nu exista în Rusia exista aici: maşini elegante, hoteluri, milionari, călătorii în întreaga lume, avioane şi iahturi personale, însă... aici nu e nimic din tot ce era el în Rusia. Aici este nimeni şi nimic, un laborant într-o clinică de stomatologie, care meştereşte proteze pentru babe! Şi asta pentru că, slavă Domnului, tatăl lui l-a învăţat această meserie încă de când era copil, iar mama l-a silit să urmeze un institut de medicină. Altfel s-ar fi împotmolit aşa cum se împotmolesc ziariştii emigranţi, oricât de talentaţi ar fi ei acolo, în Rusia. Cine are nevoie de ei aici, cu engleza lor ciudată, pe care nu ştiu să o folosească? Da, a venit târziu aici, prea târziu. Bine spun emigranţii: la început, America pare ţara tuturor posibilităţilor, dar apoi vezi că aceste posibilităţi nu sunt pentru tine. Aici trebuie să te naşti sau să vii ca Olea, la doisprezece ani. Dar să vii la patruzeci de ani e o afacere proastă, aproape sinucidere. Aşadar, să se întoarcă? Ce ocazie! O asemenea ocazie vine o singură dată în viaţă; nu, o dată la şase mii de vieţi, căci ei au verificat şase mii de emigranţi. Dar s-o lase pe Olea? Să trăiască acolo sub un alt nume? Temându-se tot timpul că va fi arestat? Orice detaliu, orice fleac putea să-i vină de hac. Americanii ăştia nici nu-şi imaginează ce sistem de verificări există în URSS. Livretul militar, cartea de muncă, certificatul de naştere... E de ajuns să se verifice fiecare aliniat, să se trimită o cerere la ultimul loc de muncă şi gata. Iar KGB-ul te bate până îţi plesnesc ficaţii şi plămânii, îţi scoate fiecare dinţişor, iar la sfârşit te împuşcă fără să stea prea mult pe gânduri, ca trădător de ţară şi spion. Şi nu te va ajuta nici o Americă, iar Rusia nu te va compătimi... Îşi turnă un pahar de brandy şi-l bău până la fund.   Capitolul 2   — Crezi că va accepta? întrebă Robert Carol. Mac Carrie tăcea. De unde să ştie el dacă Stavinski va accepta sau nu? Ei au făcut tot ce le stătea în puteri şi au conştiinţa curată. L-au urmărit o săptămână întreagă, i-au învăţat pe de rost toate traseele prin Portland, s-au lămurit că nu are aici prieteni, nici apropiaţi. În general, emigranţii ruşi nu se întâlnesc între ei. Singurele pasiuni ale lui Stavinski erau iaht-clubul de sâmbăta, pescuitul de duminica şi Barbara, vânzătoarea de la magazinul 7/11, la care înnopta lunea şi miercurea. În restul timpului liber, stătea acasă, lucra şi se uita la televizor. Fata învăţa la universitate şi-şi petrecea acolo aproape tot timpul; îşi găsise un prieten american şi în zilele libere mergeau cu maşina într-un camping. Singurătatea, iată ce trebuia să-l forţeze pe Stavinski să accepte. Nu banii, ci singurătatea. Judecând după biografia lui, cândva fusese un reporter de televiziune energic, cutreierase toată Rusia, locuise la Moscova, la Leningrad, la Kazahstan şi chiar în Siberia. Pentru un asemenea om de acţiune, să îl obligi să stea la Portland ca tehnician laborant, la numai patruzeci şi şase de ani, este ca şi cum l-ai îngropa de viu într-un mormânt. Trebuie să accepte, trebuie! Dar, naiba să-l ia... Dacă refuză, se duce de râpă toată operaţiunea, care şi aşa atârnă de un fir de păr. Nu mai sunt alţi candidaţi. Mac Carrie dăduse chix cu ceilalţi doi: nici unul nu voia să se întoarcă în URSS. Cu trei săptămâni în urmă, mai precis pe 28 august 1981, corespondentul ziarului Washington Herald la Moscova, Jacob Stevenson, fotografia la cimitirul Novodevicie monumentul lui Nikita Hruşciov. Nu departe, pe alee, lângă un mormânt modest, stătea un bărbat în civil, de vârstă mijlocie. Jacob Stevenson se gândi că o fi vreun beţivan, lucru obiş­nuit pe străzile Moscovei, şi hotărî să-l fotografieze. N-ar fi rea o fotografie cu un chefliu în cimitir. Însă, imediat ce Stevenson îşi îndreptă aparatul de fotografiat spre bărbat, acesta se ridică brusc şi se apropie de Jacob. —  Documentele dumneavoastră, spuse el răguşit. Nu aveţi dreptul să mă fotografiaţi fără permisiunea mea. — Iar dumneavoastră nu aveţi dreptul să-mi cereţi docu­mentele. Abia acum văzu Stevenson faţa îngrijită şi autoritară, privi­rea oţelită, ţinuta sportivă —  Documentele dumneavoastră! Sau chem miliţia şi veţi rămâne fără peliculă şi fără aparat. Deşi răguşită, vocea acestui rus era inflexibilă; în Rusia vorbesc aşa numai reprezentanţii puterii. Stevenson învăţase acest lucru în cei trei ani de când se afla în Moscova. —  Sunt ziarist american, spuse el. Iată permisul meu de co­respondent. Bărbatul îl privi în ochi, apoi luă permisul, compară foto­grafia cu chipul ziaristului şi pufni: —  Cine s-a fript o dată... Beţi? În acelaşi timp, aruncă o privire scurtă prin cimitir. în jur era pustiu, nici ţipenie de om. Zi obişnuită, ora nouă diminea­ţa, cine să fie acum în cimitir? — Mulţumesc, spuse jenat Stevenson. Eu... eu nu beau direct din sticlă. — Păcat, zâmbi bărbatul. Bine, poate că o să bem în alt loc. Aici este înmormântat fiul meu; astăzi se împlinesc două luni de când a murit. Uite ce-i, zise el privind cercetător în ochii lui Stevenson. Ascultă-mă cu atenţie. Mă numesc Iurâşev, sunt adjunctul şefului Marelui Stat-Major al Armatei Sovietice în probleme strategice. După cum îţi dai seama, eu ştiu tot ce poate interesa CIA şi chiar mai mult. Aşa că transmite la CIA că vreau să fug în Occident. Deţin atâtea secrete încât nu am voie să ies din URSS, iar ca să fug pe cont propriu, nu pot. De aceea, propun o afacere: dacă mă vor scoate din URSS, vor primi toate informaţiile, cele mai secrete date... — Eu nu lucrez la CIA, sunt ziarist.. — Las-o baltă! Eşti american şi înţelegi ce înseamnă pentru ţara ta planurile militare sovietice. Cum o să le transmiţi propunerea mea, asta e o problemă care te priveşte. Numai să ai grijă să nu faci acest lucru prin Ambasada Americană. Acolo totul este ascultat de KGB, chiar şi ceea ce se discută în dormitorul ambasadorului. M-ai înţeles? — Am înţeles, spuse Stevenson, dar există o problemă. De unde să ştiu eu că nu sunteţi agent KGB? Le place să îi provoace pe ziariştii străini, mai ales pe cei americani. Şi chiar dacă nu sunteţi agent KGB şi nu este vorba de o provocare, ce garanţii am că mâine nu o să vă răzgândiţi? Acum... aţi băut jumătate din sticlă. Iurâşev se uită cu reproş în ochii lui Stevenson. — Da, ai dreptate... spuse el gânditor, cântărind ceva în minte. Bine. Ca să intre într-o asemenea afacere, CIA trebuie să fie convinsă că eu sunt eu şi că ştiu ceva, zâmbi el mijindu-şi ochii. Bine! Iată ce să le transmiţi: la începutul lui octombrie, lângă ţărmurile Suediei se va împotmoli la mică adâncime un submarin de-al nostru. Nu va fi un accident, ci o înscenare, o operaţiune planificată. Ce înseamnă această acţiune, voi spune când voi ajunge în Occident Şi multe altele, adăugă el pe un ton calm, perfect echilibrat. Mai târziu, când i-a transmis lui David Mac Carrie amănuntele acestei convorbiri, Jacob Stevenson a remarcat că prima impresie despre Iurâşev (dată de sticla de votcă şi de glasul răguşit, care te duceau cu gândul la o "sugativă" rusească tipică) s-a schimbat chiar în momentul în care "sugativa" a început să vorbească. Acest Iurâşev era înzestrat cu o voinţă ieşită din comun şi cu o putere interioară excepţională, pentru care o jumătate de coniac echivalează cu un pahar de apă. Stevenson s-a mai gândit atunci la cimitir viaţa îi oferise un subiect fantastic pentru un roman poliţist. Ce ziarist nu visează să scrie un bestseller? De multe ori, totul depinde de un subiect original, iar acum, iată-l! Chiar dacă s-ar dovedi o provocare a KGB-ului, în roman totul se poate preface. — Bine, spuse Stevenson. Voi face tot ce îmi cereţi. Cum să ţin legătura cu dumneavoastră? — Nu, cu mine nu trebuie să ţii legătura, spuse Iurâşev. Nu trebuie să-mi telefonezi, iar adresa mea este secretă. Dar nici nu avem de ce să ne întâlnim, ţi-am spus deja totul. — Dar cum să vă găsesc dacă... — Dacă ei acceptă propunerea mea? Vor accepta. Când submarinul se va împotmoli în Suedia, vor accepta. De aceea spuneţi-le că de îndată ce submarinul îşi va îndeplini misiunea în Suedia şi va pleca acasă, eu voi pleca în concediu. Voi pleca în Viatka, în rezervaţie, să vânez şi să mă odihnesc. De acolo pot să mă cheme. Printr-o simplă scrisoare sau printr-o telegramă trimisă în numele fostei mele soţii, Galina. Un text oarecare şi locul întâlnirii. Pentru ca în cursul acestui concediu să pot dispărea, e clar? Ţine minte adresa asta: regiunea Kirov, rezervaţia "Codrul hoţilor", către pădurarul Amikin, pentru Iurâşev. Repetă. Stevenson repetă ascultător adresa. — Pe curând, spuse Iurâşev. Transmite-le: dacă nu voi primi acolo scrisoare sau telegramă, afacerea se anulează. Gata. Apoi se îndreptă cu pas hotărât spre ieşirea cimitirului, dar se întoarse brusc: — Stop! Acum poţi să mă fotografiezi, le va fi de folos... Peste cinci zile, Mac Carrie era la Stockholm. După încă o zi, a sosit de la Moscova şi Stevenson. Ruşii stăteau ca un spin în Afganistan, masau trupe la graniţa poloneză şi la cea iraniană, înarmau făţiş Siria, Libia şi pe Arafat, iar submarinele lor atomice îşi iţeau periscoapele pe lângă bazele NATO. Cine ştie ce mai născoceau, ce mai plănuiau?... Ştiau să ţină în secret chiar şi o informaţie pescuită din presa americană, nu numai din a lor. În această situaţie, o figură precum cea a adjunctului şefului Marelui Stat-Major în probleme de strategie, era pur şi simplu un dar pentru CIA, iar conducerea instituţiei americane se hotărî să nu scape ocazia. Şeful departamentului rus, Daniel Cooper, îl chemă la el pe David Mac Carrie şi pe Robert Carol şi le ordonă să se ocupe personal de această sarcină. — S-o ţineţi secretă chiar şi faţă de CIA, zâmbi el. în rest, acţionaţi în numele meu. Toate posibilităţile noastre vă stau la dispoziţie. Dacă submarinul sovietic eşuează într-adevăr la mică adâncime lângă Suedia, înseamnă că acest Iurâşev nu este o cursă a KGB-ului, ci un bărbat de cuvânt: a transmis o informaţie secretă, practic fără risc pentru el, iar cheia secretului a rămas la el în buzunar. De aceea nu putem să ne dăm la o parte la sfârşitul lui septembrie, trebuie să fim gata să scoatem această "cheie" din Rusia. Trebuie să ne întâlnim imediat cu ziaristul ăsta, Stevenson, să lămurim cu el toate detaliile întâlnirii lui cu Iurâşev. Dar cel mai important e să ne gândim cum să-l scoatem pe Iurâşev din Rusia. Cu vaporul pe la Riga? Pe la Odesa? Sau Vladivostok? Ocupaţi-vă de toate acestea şi peste o săptămână aştept planul operaţiunii în câteva variante. Mac Carrie şi Carol au ridicat de la arhivă toate materialele privind personalul Marelui Stat-Major sovietic. Dar informaţiile despre Iurâşev erau foarte vagi: câţiva transfugi îşi aminteau vag numele lui printre tinerii militari de mare viitor. În 1968, rusul terminase Academia Marelui Stat-Major, apoi l-au găsit la Statul-Major al Regiunii Militare din Extremul Orient, în timpul conflictului militar sovieto-chinez, după care a fost transferat la Moscova, la Marele Stat-Major. Asta era tot. Dar însuşi faptul că acest Iurâşev a fost transferat la patruzeci de ani din provincie la Marele Stat-Major, spunea multe. Desigur, ar fi fost minunat să meargă ca turist la Moscova, să îl vadă pe Iurâşev, şi mai bine ar fi fost să îl întâlnească şi să stabilească amănuntele fugii cu el. Dar Mac Carrie hotărî să nu rişte. După informaţiile CIA şi ale ziariştilor, după Olimpiadă, Moscova rămăsese ticsită de miliţie şi agenţi secreţi ai KGB. Filarea tuturor străinilor rămăsese practic valabilă. De aceea, Mac Carrie nu a luat avionul spre Moscova, ci spre Stockholm, unde Stevenson i-a confirmat presupunerile. Faptul că în acea zi Stevenson s-a aflat singur în cimitir nu a fost o simplă întâmplare. în trei ani de serviciu la Moscova, Jacob se plictisise de KGB-işti în asemenea măsură încât, în ultimul timp, după ce ieşea din casă, se apropia de maşina lor, le spunea traseul din ziua respectivă, iar apoi îl respecta cu scrupulozitate; astfel, a reuşit să le capete încrederea. KGB-iştii trimişi să îl fileze alcătuiau din timp rapoarte despre deplasările lui Stevenson prin Moscova şi, în loc să îl urmărească pas cu pas, se duceau acasă ori la rând la carne, la coadă la cabanos, sau se duceau la amante. În acea zi, s-a întâmplat acelaşi lucru: Stevenson le-a comunicat că vrea să tragă o fugă până la cimitir să fotografieze mormântul lui Nikita Hruşciov, apoi va merge la deschiderea expoziţiei pictorilor tineri de pe strada Bolşaia Gruzinskaia, apoi va face cumpărături la magazinul pe valută de pe Malaia Gruzinskaia. Băieţii de la KGB l-au rugat să le cumpere de la magazin un cartuş de ţigări americane, l-au condus până la poarta cimitirului şi apoi au plecat la treburile lor. Peste două ore, îl aşteptau la Bolşaia Gruzinskaia. O asemenea încredere a fost posibilă numai după doi ani de cunoştinţă, însă ca Mac Carrie să meargă acum la Moscova era absurd: niciodată nu ştii dacă eşti filat, iar a-l întâlni pe Iurâşev ar fi practic imposibil: nu i se ştie adresa, nu are număr în cartea de telefon. Lui Stevenson îi rămânea doar să facă de pază la intrarea în Marele Stat-Major şi să îi înmâneze lui Mac Carrie fotografiile cu Iurâşev. După discuţia cu ziaristul, Mac Carrie hotărî să acţioneze pe căi ocolite. Zece variante de scoatere în secret a lui Iurâşev la bordul unui vas străin prin Odesa, Riga sau Vladivostok au fost trecute ca soluţii de rezervă. Pericolul era prea mare, îndeosebi dacă lua în calcul meticulozitatea vamei sovietice. Nici vasele americane nu prea îşi mai lăsau ancorele în apele URSS, iar ca să ai încredere în japonezi sau olandezi... Mac Carrie şi Carol propuseră conducerii alt plan, simplu şi frumos: să îl înlocuiască pe Iurâşev cu un alt om. în ultimii zece ani, în SUA au venit peste o sută de mii de emigranţi sovietici. Dintre aceştia, la nici o lună după ce au emigrat, două mii s-au dus la Ambasada Sovietică din Washington cu cererea de a li se permite întoarcerea în URSS, dar, fireşte, au fost refuzaţi. În afară de cei două mii de oameni, de bună seamă că nu sunt puţini nici aceia care nu au riscat un asemenea pas, cunoscând experienţa celorlalţi. Astfel, Mac Carrie şi Carol s-au gândit că vor găsi un om care, printr-o operaţie plastică, să devină sosia lui Iurâşev, iar restul era treaba tehnicii şi calculului exact. Şeful a aprobat ideea; Mac Carrie şi Carol au răscolit arhivele FBI-ului şi, după o săptămână, au stabilit trei candidaţi. Alte trei zile s-au pierdut zadarnic cu doi candidaţi care au refuzat propunerea. De aceea nu s-au repezit asupra lui Stavinski şi studiat vreme de o săptămână. Însă acum, tot planul genial era în aer şi se putea prăbuşi dacă şi acest emigrant, Stavinski, refuza să se întoarcă în URSS. Va trebui să se întoarcă la ideea de a-l scoate pe Iurâşev pe mare, dacă... Dacă submarinul sovietic se va împotmoli la adâncime mică, în apele Suediei. Era 19 septembrie. Până la termenul comunicat de Iurâşev mai rămăseseră două săptămâni... La aeroportul din Portland, Mac Carrie şi Carol înapoiară Chevrolet-ul închiriat şi luară avionul spre Washington.

Operatiunea Delta de Sidney Sheldon CAPITOLUL 1     25 aprilie 1980... orele 3...00  Iran Varianta cea mai proastă   Scott McCoy încercă să-şi spună că nu se întâmpla nimic. Era doar unul dintre cursurile cele mai neplăcute pe care evenimentele le luau de obicei în coşmarurile care-l bântuiau uneori înaintea unei operaţiuni. Dormea încă în baraca lui de la Fort Bragg şi teama de eşec luase pe nesimţite forma unei adânci nelinişti în tăcerea de dinaintea zorilor. Lumina era de zece ori mai puternică decât lumina zilei. Privea în sus spre turnul de foc din faţă. Urmă un zgomot asurzitor ca de tunet şi timp de câteva secunde fu acoperit de o ploaie de bucăţi de aluminiu topit. Una îi zgârie obrazul şi se înfipse într-o cută a mânecii. Nu, realiză el. Totul era real. Acesta era Iranul, două sute de mile sud-est de Teheran. Şi el eşuase deja. Cu puţin timp înainte de explozie alergase împreună cu colonelul Alexander de la elicopter la mijloacele tactice de transport, implorând în gând Marina şi piloţii Air Force să nu plece înainte ca toţi operatorii Delta Force să fie îmbarcaţi împreună cu echipamentul. Operaţiunea "Gheara de vultur" care încercase să elibereze ostaticii americani din capitala iraniană fusese retezată în această fază. Era foarte simplu. Nu existau destule elicoptere în bună stare care să treacă la etapa următoare a misiunii. Scrutând terenul printre rafalele de nisip ridicate de motoarele escadrilei în aşteptare, McCoy văzu cum unul din elicopterele mari Sea Stallinon se ridică stângaci în aer. Se balansa încet spre stânga şi apoi păru că alunecă înapoi, agăţând cu rotorul său de 72 de picioare lungime unul dintre tancurile EC-l30 Hercules. Vuietul izbiturii păru să-l lovească mai mult în piept decât să-l asurzească. Elicopterul devenise o minge de foc care plutea deasupra transportorului distrus. Puteai vedea oamenii alergând printre flăcări, locatari fără scăpare ai acestui iad. Un alt Sea Stadion, care tocmai decolase, încerca să aterizeze din nou. Înainte însă de a atinge cu roţile nisipul, un bărbat micuţ, agitând în mână o trusă medicală, sări din mers şi alergă printre flăcări spre unul dintre tanchiştii de pe Hercules care se tăvălea în praf încercând să stingă focul ce-i cuprinsese spatele. McCoy şi doctorul Jack, medicul Delta, începură să arunce nisip peste flama albastră persistentă. — Doctore, strigă McCoy. Peterson este în elicopterul dumitale? — Nu, n-a mai fost loc! Şi înfipse siringa în braţul tanchistului. — Pete spunea că se va arunca într-unui dintre Hercules-uri. McCoy zări un alt militar şi alergă spre el. Stupefiat, cu sprâncenele pârlite, omul strângea mitraliera HG-21 de parcă picase în mijlocul unei ambuscade. — Ce dracu' s-a întâmplat, şefule? Acum îmi aranjez echipamentul şi în secunda imediat următoare totul sare în aer. — Unde-i Pete? — Nu sunt sigur. Ochii soldatului se îndreptară spre inima incendiului. O rachetă roşie de semnalizare fusese lansată şi se unduia pe cerul violet. Cred că era în mijlocul oamenilor, lângă noi. McCoy făcuse abia trei paşi spre rampa de încărcare a tancului în flăcăii când auzi vocea lui Alexander strigându-l: — McCoy! Vino dracului imediat încoace! Maiorul privi peste umăr la ţinuta rigidă, dreaptă, pe care West Point i-o strecurase în sânge lui Nick Alexander, în ciuda apucăturilor sale impulsive de texan. — Rezervoarele cu combustibil vor exploda! Mai încercă o dată Alexander. Ştii că nu mai pot să aştept. McCoy dădu din cap că a înţeles, dar se îndreptă din nou spre rampă. Iranienii erau deja probabil în drum spre Desert One, gonind pe F-4-urile lor. Aripa stângă a tancului Hercules fuzionase cu rămăşiţele contorsionate ale elicopterului arătând ca una din acele contrariante sculpturi modeme. Ardea toată suprafaţa transportorului, iar în unele locuri caroseria metalică dispăruse lăsând să se vadă scheletul părţilor laterale. — Peter! McCoy îşi folosi geaca drept scut pentru a-şi proteja faţa, dar căldura încă ameninţa să-i soarbă tot aerul din plămâni. Nările îi fură invadate de un miros înţepător de păr ars, părul lui. Deşi costumul de lansare cu paraşuta era rezistent la flăcări, se simţea de parcă intrase gol-puşcă în pântecul transportorului. Unul din membrii echipajului zăcea trântit lângă uşa de acces. Era în mod evident mort. McCoy întrezări un rezervor uriaş de culoare neagră, cauciucat, pe care fusese inscripţionat cu galben: PERICOL EXTREM DE INFLAMABIL Dacă totul ar fi decurs cum trebuia, combustibilul acesta ar fi fost pompat în elicoptere, iar aceasta s-ar fi aflat acum în zbor spre nord în timpul nopţii. Dar totul mersese prost şi bărbaţi adevăraţi mureau fără ca vreo speranţă de succes să dea sens morţii lor. Dacă McCoy l-ar fi cunoscut bine pe Peterson, sergentul major nu s-ar fi aflat în sectorul destinat trupelor, ci la pupitrul de comandă, consultând harta şi, eventual, venind cu vreo idee de ultim minut care ar fi salvat de la decapitare operaţiunea "Gheara de vultur". Peterson n-ar fi reuşit însă să facă toate acestea. Zăcea întins de-a lungul unui prag contorsionat al cargoului. O vânătaie îi umbrea jumătate de frunte acolo unde fusese izbit cu capul de unul dintre tamburi în momentul exploziei iniţiale. Piciorul îi era prins între rezervor şi motorul hidraulic care fusese smuls din legăturile lui. — Peter! Strigă McCoy încercând să-l ridice. Pleoapele sergentului se deschiseră foarte puţin şi se închiseră la loc. McCoy apucă tubul care se mai afla încă ataşat la motor. Îi dădu însă drumul imediat şi-şi vârî palmele la subsori. Când şi le privi un moment mai târziu erau umflate şi pline de băşici. Îşi înveli mâinile cu geaca încordându-se să ridice pompa de pe piciorul Iul Peterson, dar maşinăria se dovedi a fi prea grea pentru a reuşi ce-şi propusese, mai ales că materialul sintetic al gecii se topise pe jumătate. Aruncând jacheta deoparte, strângând din dinţi de durere, apucă tubul fierbinte de metal cu mâinile goale şi împinse pompa la o parte. Durerea trecuse de la mâini la cap. — Hai Peter! Aruncă bărbatul inconştient pe umeri şi-l înfăşură în mantaua unui pompier. E rândul meu acum. Rândul trecut rolurile fuseseră inversate. Peterson îl cărase în spate pe locotenentul împuşcat în picior din ţinuturile vietnameze pe terenul supraaglomerat al Beretelor verzi. Clătinându-se sub greutatea sergentului, McCoy alergă spre uşă, sări în nisip, izbindu-se de acesta cu putere, din cauza trupului masiv din spate, şi rămânând aproape fără suflu. Observând însă că ultimul Hercules se pierdea în noapte, ridicându-şi încet rampa precum un castel podul, conştient că n-avea nici cea mai mică intenţie să-l lase pe Peterson sau să cadă împreună în mâinile Ayatolahului, McCoy gemu din rărunchi şi o luă la fugă. Alexander pleca cu ultimul Desert One. Trebuia să-şi scoată oamenii de acolo. Aventura aceasta nefericită pe pământ iranian dura de ore întregi, întârziere peste întârziere, accident după acideht. Ordinul şefului fusese clar, îşi reaminti McCoy. Avea gura amară, dar alerga din ce în ce mai repede. Doctorul Jack apăru la deschizătura de deasupra rampei, apoi caporalul Bobby Lee şi în cele din urmă însuşi colonelul Alexander, care se alătură strigătelor de încurajare ale celorlalţi, strigăte pe care McCoy nu le putea auzi din cauza zgomotului produs de turboreactoare. Rampa ajunse aproape perpendiculara şi el era la treizeci de picioare în urmă. Cu Peterson alunecând din spate, reuşi să ajungă la o lungime de braţ de platformă. Se răsuci în lateral astfel încât doctorul Jack şi Bobby să-l apuce pe Peterson de costumul de paraşutist şi să-l urce la bord. Brusc McCoy deveni cu 170 de livre mai uşor. Schimbarea bruscă a centrului de greutate îl costă însă echilibrul. În chiar clipa când se prăbuşi în nisipul fin ce acoperea roca dură gândi: "Dumnezeule, va trebui să alerg cinci sute de mile până la graniţa cu Turdar. Buza rampei se mai ridicase cu încă treizeci de centimetri când reuşi să ajungă din nou aparatul. Lungindu-se cât îi permiteau picioarele, prinse cu mâinile marginea. Fie gestul lui Alexander de a-i apuca strâns de costum, fie propriul avânt îl aduse pe maior în interior. Alunecă în obscuritatea roşiatică din avion chiar în clipa în care rampa se închidea cu zgomot. Peste vuietul motoarelor auzi cum rezervoarele de carburant de pe EC-130-ul lovit explodă. După o scurtă smucitură, roţile se desprinseră şi avionul se înălţă brusc. Doctorul Jack se îndepărtă să acorde îngrijire unui pilot al Marinei cu arsuri grave. Peterson, gândi el, era în siguranţă. Colonelul Alexander privea fix rampa închisă de parcă ar fi fost făcută din sticlă. Avea în faţa ochilor imaginile rămăşiţelor de flăcări ale ceea ce fusese odată Desert One. McCoy se apropie de cei răniţi, murmură câteva cuvinte de încurajare, îi bătu pe câţiva pe umeri şi se trânti pe unul din scaune. Mâinile îi tremurau. Doctorul Jack se lupta serios să stabilizeze starea pilotului, aşa încât maiorul nu mai zise nimic. Pilotul coborî aparatul. Ca şi la dus, escadra zbura la patru sute de picioare înălţime, sperând să fie sub raza de acţiune a radarului iranian. Operaţiunea "Gheara de vultur" se terminase înainte de a începe. Alexander se lăsă să cadă în scaunul de lângă McCoy. Evitară să se privească. Zece minute mai târziu colonelul spuse suficient de tare ca să acopere zgomotul motoarelor. — Ce-or să creadă americanii? Dumnezeule, cum o să explicăm ce s-a întâmplat aici în noaptea asta? McCoy rămase tăcut un timp. — Când eram copil... — Michigan, îl întrerupse Alexander de parcă McCoy tocmai l-ar fi scăpat de nişte gânduri negre. Nu eşti din Michigan? — Din Upper Penninsula. Îşi încrucişa braţele pe piept din nou. Trebuie că aveam unsprezece sau doisprezece ani. Bătrânul mă lăsase pentru prima oară să ies singur cu vasul în larg. Ei bine, făcusem totul perfect. Dar, în drum spre casă, ambarcaţiunea cu motor – una mare, din Chicago – mi-a tăiat drumul. Am făcut dreapta imediat. Ticăloşii bogaţi m-au forţat să o pun cu burta pe stânci... McCoy deveni tăcut. Bătrânul mi-a spus că nu contează dacă am navigat bine sau nu. Când vasul a eşuat, mâna mea ţinea cârma. Alexander închise ochii. McCoy se ridică şi se îndreptă spre partea din spate a avionului. Ceva se frânsese în el şi era sigur că niciodată nu va putea fi ca mai înainte. De acum avea de gând să lase timpul să treacă pe lângă el. Avea şaptesprezece ani când intrase în armată. Peste cinci ani s-ar împlini douăzeci de când o slujeşte. Până atunci însă, până la ziua în care va creşte cai şi va uita felul în care politicienii dezmembrau una din cele mai bune unităţi militare din lume, avea de gând să lase timpul să treacă. Bobby Lee, ghemuit în spatele sticlelor de apă destinate soldaţilor, plângea amar. McCoy îl invidie. Era el însuşi prea deprimat, ca să mai plângă.                                  

Capitolul unu   Pamplona, Spania 1976   „Dacă planul nostru dă greş, o să murim cu toţii”. Îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară, cercetându-l, disecându-l, căutându-i părţile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneţ şi presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuşi, avea să fie o ispravă spectaculoasă, demnă de marele El Cid. Dacă va da greş… „Mă rog, am depăşit vremea îngrijorărilor, îşi spuse Jaime Miró, meditativ. Acum a sosit timpul pentru acţiune”. Jaime Miró era o legendă, un erou pentru poporul basc şi o pacoste pentru guvernul spaniol. Era înalt de aproape doi metri, avea o faţă puternică, inteligentă, un trup musculos şi ochi negri, îngânduraţi. Cei ce-l văzuseră obişnuiau să-l descrie ca mai înalt decât era în realitate, mai brun, mai aprig. Jaime Miró era o persoană complexă, un realist care cunoştea soarta cumplită ce-l aştepta, un romantic gata să moară pentru cauza în care credea. Pamplona arăta ca un oraş ieşit din minţi. Se găsea în ultima dimineaţă a alergărilor de tauri, Fiesta lui San Fermin, sărbătoarea anuală care ţine de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori, veniţi din lumea întreagă, roiau în oraş. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al alergării de tauri, alţii doreau să-şi dovedească bărbăţia luând direct parte la el, alergând în faţa animalelor dezlănţuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenţii universităţii din Navarra îşi făcuseră culcuş în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile, în parcurile publice şi chiar pe străzile şi aleile oraşului. Turiştii umpleau până la refuz cafenelele şi hotelurile, privind la zgomotoasele şi multicolorele parăzi de gigantes din mucava, şi ascultând muzica fanfarelor în marş. Membrii parăzilor purtau mantii violete, cu glugi verzi, rubinii sau aurii. Aşa cum şerpuia pe străzi, procesiunea părea alcătuită din râuri de curcubee. Pocnitoarele care explodau de-a lungul troleelor şi cablurilor de tramvai sporeau larma şi confuzia generală. Mulţimea venise să ia parte la luptele de tauri, care urmau să aibă loc seara, dar evenimentul cel mai spectaculos era encierro — alergarea de dis-de-dimineaţă a taurilor ce aveau să lupte seara. Cu o noapte înainte, la douăsprezece fără zece, pe străzile întunecoase din partea de jos a oraşului fuseseră mânaţi taurii scoşi din corrales de gas, ţarcurile obişnuite, pentru a traversa podul de peste râu spre ţarcul de pe Calle Santo Domingo, unde urmau să rămână peste noapte. Dimineaţa li se va da drumul să alerge liberi de-a lungul îngustei Calle Santo Domingo, îngrădiţi însă de baricadele de lemn aşezate la fiecare intersecţie. Când vor fi ajuns la capătul străzii, aveau să intre direct în ţarcurile din Piaza de Hemingway, unde erau ţinuţi până la începerea luptelor de după-masă. De la miezul nopţii şi până la şase dimineaţa vizitatorii stăteau treji, bând, cântând, făcând dragoste, prea aţâţaţi ca să poată dormi. Cei care urmau să participe la alergarea taurilor purtau în jurul gâtului eşarfele roşii ale lui San Fermín. La şase fără un sfert dimineaţa, fanfarele începeau să circule pe străzi, cântând muzica răscolitoare din Navarra. La şapte fix, zbura în aer o rachetă, care anunţa că porţile ţarcului fuseseră deschise. Mulţimea era cuprinsă de febra nerăbdării. Câteva momente mai târziu urma să fie lansată o a doua rachetă, care avertiza oraşul că taurii alergau în libertate. Ceea ce urma era un spectacol de neuitat. Întâi izbucneau zgomotele. La început erau slabe, ca un freamăt de vânt, aproape imperceptibil, şi apoi deveneau din ce în ce mai puternice, culminând într-o explozie de ropote de copite şi, deodată, apăreau şase bivoli şi şase tauri uriaşi. Fiecare dintre ei cântărea pe puţin cinci sute de kilograme şi cu toţii se năpusteau pe Calle Santo Domingo asemenea unor trenuri expres mortale. Dincolo de baricadele de lemn plasate la fiecare colţ de stradă, se înghesuiau sute de tineri nerăbdători, nervoşi, care ţineau să-şi dovedească vitejia înfruntând animalele înnebunite. Galopul pornea din capătul mai îndepărtat al străzii, trecând pe lângă intersecţiile cu Calle Laestrafeta şi Calle de Javier, pe lângă farmacias şi magazinele de confecţii şi pieţele de fructe, îndreptându-se spre Plaza de Hemingway; pretutindeni se auzeau strigăte de „Olé”, izbucnite din mulţimea exaltată. Când namilele se apropiau de spectatori, se producea o învălmăşeală şi o busculadă nebună, în graba oamenilor de a se feri de coarnele ascuţite şi de copitele mortale. Brusca ameninţare a morţii îi făcea pe unii dintre participanţi s-o ia la goană şi să caute adăpost pe treptele caselor sau pe scările de incendiu. Aceştia erau însoţiţi de strigăte şi invective de „Cobardon” — laşule! Cei câţiva care se împiedicau şi cădeau în calea taurilor erau traşi cu iuţeală deoparte. Un băieţaş stătea cu bunicul lui îndărătul baricadelor, ambii cu răsuflarea tăiată de excitarea spectacolului care se desfăşura la câţiva paşi mai departe. — Uită-te la ei! exclamă bătrânul. Magnifico! — Tengo miedo, Abuelo. Mi-e frică, bunicule, răspunse copilul tremurând. Bătrânul înconjură cu braţul umerii copilului. — Si, Manuelo. E înfricoşător. Dar şi grandios. Odată, pe vremuri, am alergat şi eu alături de tauri. Nimic nu se poate compara cu aşa ceva. Te măsori cu moartea, ceea ce te face să te simţi cu adevărat bărbat. De obicei, animalelor le trebuiau doar câteva minute ca să străbată în galop cele câteva sute de metri din Calle Santo Domingo până la ţarc, şi în momentul când taurii erau închişi din nou în siguranţă, se lansa în văzduh o a treia rachetă. Dar în această anume zi, cea de-a treia rachetă nu a mai fost trimisă, pentru că a avut loc un incident, un lucru care nu se mai întâmplase niciodată în cei patru sute de ani de istorie a alergărilor de tauri din Pamplona. Când animalele dădură buzna în strada îngustă, vreo şase oameni îmbrăcaţi în costumele colorate ale feriei înlăturară baricadele de lemn de la intersecţii, şi taurii se pomeniră alungaţi de pe strada îngrădită, drept care o luară razna pe străzile din inima oraşului. Ceea ce fusese cu un moment înainte o veselă sărbătorire se prefăcu brusc într-un coşmar înfiorător. Dobitoacele înnebunite se repeziră în spectatorii înlemniţi. Băieţaşul şi bunicul său s-au numărat printre primii morţi, doborâţi şi călcaţi în picioare de năvala taurilor. Coarne mortale se înfipseră într-un cărucior de copil, sfâşiind pruncul şi trântind-o pe mamă la pământ pentru a fi strivită. Pretutindeni în aer plutea moartea. Animalele zdrobeau spectatorii neputincioşi, doborând femei şi copii, înfigându-şi coarnele lungi, fatale, în pietoni, în tarabele cu merinde, în statui, măturând tot ce avea nenorocul să se afle în calea lor. Oamenii urlau îngroziţi, luptându-se cu disperare să se ferească din drumul matahalelor ucigaşe. Un camion roşu aprins apăru brusc în calea taurilor, care se năpustiră spre el pe Calle de Estrella, strada care ducea la cárcel — închisoarea din Pamplona.   * * *   Cárcel, închisoarea, este o clădire de piatră cu două etaje, austeră, cu ferestre puternic zăbrelite. La fiecare dintre cele patru colţuri se înalţă câte un turn, iar deasupra uşii flutură steagul spaniol, roşu şi galben. Un gard de piatră înconjoară o curte mică. Etajul al doilea al clădirii cuprinde un şir de celule care îi adăpostesc pe deţinuţii condamnaţi la moarte. În interiorul închisorii, un gardian greoi, îmbrăcat într-o uniformă de Policia Armada, conducea un preot, înveşmântat într-un anteriu simplu, de-a lungul coridorului de la etajul doi. Gardianul ţinea în mână o puşcă mitralieră. Observând privirea întrebătoare care se ivise în ochii preotului la vederea armei, gardianul îl lămuri: — În locul ăsta nu poţi fi niciodată sigur, părinte. La etajul ăsta avem toate scursorile pământului. Gardianul îl conduse pe preot printr-un cadru radar detector de metale, asemănător cu cele folosite pe aeroporturi. — Regret, părinte, dar ştiţi, regulamentul… — Desigur, fiule. Când preotul trecu prin cadrul-radar, un sunet strident de sirenă umplu coridorul. Gardianul îşi încleştă instinctiv arma. Dar preotul se întoarse spre el şi-i zâmbi: — Greşeala mea, îi spuse, scoţându-şi de la gât o cruce grea de metal care atârna de un lanţ de argint şi înmânându-i-o gardianului. De data asta, când trecu din nou, aparatul rămase tăcut. Gardianul îi restitui crucea şi cei doi îşi continuară călătoria în măruntaiele închisorii. Duhoarea de pe coridor, în vecinătatea celulelor, era îngreţoşătoare. Gardianul se găsea într-o dispoziţie filozofică: — Ştiţi, părinte, vă cam pierdeţi vremea pe aici. Brutele astea nu au suflete care să fie mântuite. — Totuşi e de datoria noastră să încercăm, fiule. — Vă spun eu, porţile iadului abia aşteaptă să-i primească pe cei doi, răspunse gardianul clătinând din cap. Preotul îl privi pe gardian cu surpriză: — Pe cei doi? Parcă mi s-a spus că sunt trei pe care trebuie să-i împărtăşesc. Gardianul ridică din umeri. — Iaca, v-am făcut economie de timp. Zamora a murit azi-dimineaţă la infirmerie. A avut un atac de inimă. Ajunseră la celulele din capătul coridorului. — Aicea-i, părinte. Gardianul descuie o uşă şi se dădu cu grijă îndărăt când preotul intră în celulă. După aceea încuie din nou uşa şi rămase pe coridor, atent la orice semnal de alarmă. Preotul se îndreptă spre silueta ghemuită pe patul murdar din celulă. — Cum te numeşti, fiule? — Ricardo Mellado. Preotul se uită în jos la el. Era greu să-ţi dai seama cum arăta omul. Faţa îi era tumefiată, numai carne vie. Ochii aproape închişi. Prizonierul reuşi să rostească printre buzele umflate: — Mă bucur că aţi putut veni, părinte. — Biserica are datoria să-ţi mântuiască sufletul, fiule, răspunse preotul. — Or să mă spânzure în dimineaţa asta? Preotul îl bătu uşor pe umăr: — Ai fost osândit să mori de garotă. — Nu! strigă Ricardo Mellado privind în sus la el. — Îmi pare rău. Ordinul a fost dat de primul ministru în persoană. Preotul îşi lăsă mâna pe creştetul deţinutului şi psalmodie: — Dime tus pecados… — Am păcătuit adânc în gând, vorbă şi faptă şi mă căiesc din toată inima pentru păcatele mele, şopti Ricardo Mellado. — Ruego a nuestro Padre celestial para la salvación de tu alma. En el nombre del Padre, del Hijo y del Espíritu Santo… Gardianul, care trăgea cu urechea, îşi spuse în sinea lui: „Ce pierdere de vreme prostească. Pe ăsta Dumnezeu o să-l scuipe drept în ochi”. Îl auzi pe preot rostind cuvintele de încheiere: — Adios, fiule. Fie ca Domnul să-ţi primească sufletul în pace. Preotul se îndreptă spre uşa celulei şi gardianul o descuie, apoi se dădu un pas îndărăt, ţinându-şi puşca ţintită spre deţinut. După ce încuie din nou uşa, gardianul se deplasă spre celula alăturată şi o descuie. — E al dumneavoastră, părinte. Preotul intră în cea de a doua celulă. Şi deţinutul de aici fusese bătut sălbatic. Preotul îl privi lung, apoi îl întrebă: — Cum te numeşti, fiule? — Felix Carpio. Era un om uscat, cu barbă, iar obrazul îi era brăzdat de o cicatrice proaspătă, lividă, pe care barba nu izbutea să o ascundă. — Nu mi-e teamă de moarte, părinte. — Ăsta-i un lucru bun, fiule. Până la urmă, nici unul dintre noi nu e cruţat de moarte. În timp ce preotul asculta confesiunile lui Carpio, prin clădire începură să se reverbereze valuri de zgomote îndepărtate, la început surde, apoi din ce în ce mai puternice. Erau tunetele copitelor şi ţipetele mulţimii care fugea. Gardianul ascultă, intrigat. Zgomotele se apropiau tot mai mult. — Părinte, ar fi bine să vă grăbiţi. Se întâmplă ceva ciudat afară. — Am terminat. Gardianul descuie în grabă uşa celulei. Preotul ieşi în coridor şi gardianul încuie din nou uşa în urma lui. Deodată se auzi o bufnitură puternică venind din faţa închisorii. Gardianul se întoarse ca să se uite pe ferestruica îngustă, zăbrelită. — Ce naiba o fi fost zgomotul ăsta? — Se pare că cineva doreşte să aibă o întrevedere cu noi, spuse preotul. Îmi dai voie să împrumut asta? — Ce să împrumutaţi? — Arma dumitale, por favor. În timp ce vorbea, preotul se apropie de gardian. Scoase în tăcere partea de sus a crucii pe care o purta la gât. Un cuţit lung, primejdios ieşi la iveală. Cu o mişcare iute ca fulgerul, preotul împlântă cuţitul în pieptul gardianului. — Vezi, fiule, rosti în timp ce smulgea puşca mitralieră de sub braţul gardianului în agonie. Dumnezeu şi cu mine am hotărât că nu mai ai nevoie de arma asta. In nomine Patris, spuse Jaime Miró, făcându-şi semnul crucii cu un gest pios. Gardianul se prăbuşise pe podeaua de ciment. Jaime Miró îi luă cheile şi descuie repede uşile celor două celule. Zgomotele din stradă se înteţeau. — Repede! comandă Jaime. Ricardo Mellado puse mâna pe puşca mitralieră. — Ai jucat al naibii de bine rolul preotului. Aproape că m-ai convins. Încercă să surâdă cu gura lui umflată. — V-au aranjat bine pe amândoi. Dar n-avea grijă. Or să plătească. Jaime îşi trecu braţele în jurul umerilor celor doi bărbaţi şi-i ajută să iasă în coridor. — Ce s-a întâmplat cu Zamora? întrebă el. — L-au omorât în bătaie. I-am auzit strigătele. Pe urmă l-au transportat la infirmerie şi au pretins că a murit de un atac de inimă. În faţa lor se ivi uşa de fier a închisorii, ferecată. — Aşteptaţi aici, le spuse Jaime. Se apropie de poartă şi-i spuse gardianului: — Eu mi-am terminat treaba. Gardianul descuie poarta. — Aţi face bine să vă grăbiţi, părinte. Se întâmplă ceva în curte… Nu apucă să-şi sfârşească fraza. Când cuţitul lui Jaime i se înfipse în piept, îi ţâşni sângele pe gură. Jaime le făcu semn celor doi deţinuţi: — Veniţi! Felix Carpio luă arma gardianului mort, şi toţi trei o porniră pe scări în jos. Afară se dezlănţuise un adevărat haos. Poliţiştii alergau înnebuniţi, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă şi să potolească mulţimea care zbiera în curte căznindu-se să se ferească din calea taurilor sălbăticiţi. Unul dintre tauri se năpustise în faţada clădirii, sfărâmând portalul de piatră. Un altul sfâşia cu coarnele un gardian în uniformă, doborât la pământ. Camionul roşu aştepta în curte, cu motorul ambalat. În harababura generală, fugarii se strecurară aproape neobservaţi, iar cei care îi vedeau evadând erau prea preocupaţi să-şi salveze pielea pentru ca să mai facă altceva. Fără să scoată o vorbă, Jaime şi oamenii lui săriră în partea din spate a camionului care porni în viteză, împrăştiind pietonii îngroziţi de pe străzile înţesate. Guardia Civil, poliţia rurală paramilitară, înveşmântată în uniforme verzi şi pălării din plastic negru, se căznea în zadar să ţină sub control masele isterizate. Policia Armada, staţionată în capitalele provinciilor, era la fel de neajutorată în faţa spectacolului demenţial. Oamenii terorizaţi dădeau să fugă în toate direcţiile, încercând cu disperare să evite taurii turbaţi. Primejdia venea mai puţin din partea animalelor cât dintr-a oamenilor care se călcau unii pe alţii în picioare în învălmăşeală. Bătrâni şi femei se prăbuşeau şi erau striviţi sub picioarele mulţimii smintite. Jaime privea îngrozit la spectacolul uluitor. — Nu am bănuit că o să ia asemenea proporţii! exclamă el. Se uita neputincios la măcelul stârnit, dar nu mai exista chip să-l stăvilească. Închise ochii ca să nu-l mai vadă.   * * *   Camionul intră în periferia oraşului Pamplona şi luă direcţia spre sud, lăsând în urmă zăpăceala şi zarva. — Unde mergem, Jaime? întrebă Ricardo Mellado. — Există o casă sigură dincolo de Torre. O să ne adăpostim acolo până se lasă întunericul şi apoi pornim la drum. Felix Carpio se schimonosea de durere. Jaime Miró îl urmărea cu compasiune. — Îndată ajungem, prietene, îl încurajă cu blândeţe. Nu izbutea să-şi alunge din minte scena cumplită de la Pamplona.   * * *   O jumătate de oră mai târziu, se apropiară de satul Torre, pe care-l ocoliră pentru a se opri la o casă izolată, ascunsă în munţii ce străjuiau aşezarea. Jaime îi ajută pe cei doi să coboare din camionul roşu. — Or să vină să vă ia la miezul nopţii, le spuse şoferul. — Cere-le să aducă şi un doctor cu ei, replică Jaime. Şi descotoroseşte-te de camion. Cei trei intrară în casă. O căsuţă de fermă, simplă şi confortabilă, cu un şemineu în camera de zi şi un tavan traversat de bârne. Pe masă îi aştepta un bilet. Jaime Miró îl citi şi zâmbi când dădu peste fraza ospitalieră: „Mi casa es su casa” — casa mea e casa voastră. Pe poliţă se înşirau sticle cu vin. Jaime turnă băuturile. — Prietene, nu există cuvinte ca să-ţi mulţumim. Bem pentru tine! închină Ricardo Mellado. Jaime îşi ridică paharul: — Bem pentru libertate! Se auzi ciripitul unui canar într-o colivie. Jaime se apropie şi, o clipă, îi urmări fâlfâitul neputincios. Apoi deschise colivia, scoase uşurel pasărea şi se îndreptă spre fereastra larg deschisă. — Zboară, pajarito, îi spuse cu blândeţe. Orice fiinţă vie trebuie să se bucure de libertate.     Capitolul doi   Madrid   Primul ministru, Leopoldo Martinez, părea turbat de furie. Era un om scund, cu ochelari şi, în timp ce vorbea, îi tremura tot corpul. — Jaime Miró trebuie oprit cu orice chip, strigă el. Avea o voce puternică şi ascuţită. Înţelegeţi? Se holbă la cei şase oameni adunaţi în biroul lui. Căutăm un singur terorist şi întreaga armată şi poliţie nu sunt în stare să-l găsească. Reuniunea avea loc în Palatul Moneloa, unde locuia şi lucra primul ministru, la cinci kilometri depărtare de centrul Madridului, pe Carretera de Galicia, o şosea lipsită de orice semne de identificare. Palatul era clădit din cărămizi vopsite în verde, cu balcoane din fier forjat, jaluzele verzi şi turnuri de pază la fiecare dintre colţuri. Era o zi fierbinte, uscată, şi atât cât se putea vedea pe ferestre, coloane de căldură tremurătoare se înălţau ca nişte batalioane de ostaşi fantomatici. — Ieri, Miró a transformat Pamplona într-un câmp de măcel. Martinez izbi cu pumnul în birou. A omorât doi paznici de închisoare şi i-a răpit din temniţă pe doi dintre teroriştii lui. O sumedenie de oameni nevinovaţi au fost zdrobiţi de taurii lăsaţi liberi. O clipă nimeni nu rosti vreo vorbă. Când primul ministru îşi luase postul în primire, declarase cu emfază: „Prima mea mişcare va fi aceea de a pune capăt grupurilor separatiste. Madridul este marele unificator. Îi transformă pe andaluzieni, pe basci, pe catalani, în spanioli”. Dar optimismul lui se dovedise găunos. Aprigii luptători pentru independenţă basci aveau ideile lor şi valul de bombe, de jefuiri de bănci şi de demonstraţii teroriste ale ETA — Euzkadita Azkatasuna — continuase neabătut. Un militar aşezat în dreapta lui Martinez rosti: — Eu am să-l găsesc. Vorbitorul era colonelul Ramón Acoca, şeful GOE — Grupo de Operaciones Especiales — alcătuit cu scopul de a-i urmări pe teroriştii basci. Acoca, un om de vreo şaizeci şi cinci de ani, era un uriaş cu o fată brăzdată de cicatrice şi nişte ochi reci, de obsidian. În timpul Războiului Civil servise ca tânăr ofiţer sub Franco şi continua să fie un adept fanatic al filozofiei franchiste: „Noi nu răspundem decât în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei”. Acoca era un militar strălucit şi fusese unul din cei mai de încredere asistenţi ai lui Franco. Colonelul îşi însuşise disciplina pumnului de fier, tactica pedepsirii pe loc a celor care puneau în discuţie legea sau nu i se supuneau. Trăise tumultul Războiului Civil, cu alianţa naţionalistă dintre monarhişti, generalii rebeli, marii proprietari de pământ, ierarhia bisericească şi falangiştii fascişti pe de o parte, şi forţele guvernului republican, incluzându-i pe socialişti, comunişti, liberali şi separatiştii basci şi catalani de cealaltă parte. Fusese o perioadă cumplită de distrugeri şi omoruri, o nebunie colectivă care atrăsese oameni şi materiale de război din vreo douăsprezece ţări străine şi lăsase în urmă-i un sinistru dangăt de moarte. Şi acum bascii luptau şi ucideau din nou. Colonelul Acoca era în fruntea unei eficiente şi necruţătoare organizaţii antiteroriste. Oamenii lui lucrau în taină, foloseau deghizări şi evitau publicitatea sau fotografiile, de teama răzbunărilor. „Dacă există cineva care să-l poată opri pe Jaime Miró, acela este colonelul Acoca”, îşi spuse ministrul. „Da, se gândi el în continuare, dar cine o să-l poată opri pe colonelul Acoca?” Ideea de a-i încredinţa colonelului misiunea de a-l prinde pe Miró nu-i aparţinea ministrului. Primise la miezul nopţii un telefon pe linia lui particulară. Recunoscuse vocea pe dată: — Suntem extrem de neliniştiţi de activităţile lui Jaime Miró şi ale teroriştilor lui. Ţi-aş sugera să-l numeşti pe colonelul Acoca la conducerea GOE. E clar? — Da, domnule. Mă voi conforma imediat. Convorbirea se încheiase. Vocea aparţinea unui membru al organizaţiei OPUS MUNDO. O organizaţie secretă, cabalistică, printre membrii căreia se numărau bancheri, avocaţi, şefii unor puternice corporaţii şi miniştri din guvern. Se spunea că societatea ar dispune de fonduri enorme, dar de unde veneau aceşti bani şi felul în care erau folosiţi şi manipulaţi constituia un mister. Nu era sănătos să pui prea multe întrebări în acest domeniu. Primul ministru îl numise la conducerea organizaţiei GOE pe colonelul Acoca şi acesta fusese instructat dar, până la urmă, uriaşul se dovedise un fanatic incontrolabil. Şi sub conducerea lui, GOE instituise un regim de teroare. Primul ministru se gândi la rebelii basci pe care oamenii lui Acoca îi capturaseră lângă Pamplona. Fuseseră osândiţi pe loc la spânzurătoare. Dar colonelul Acoca stăruise ca aceştia să fie lichidaţi prin barbara garotă, un guler de oţel prevăzut în spate cu un ghimpe care, pe măsură ce oţelul se strângea în jurul gâtului victimei, spărgea vertebrele şi reteza capătul şirei spinării. Jaime Miró devenise o obsesie pentru colonelul Acoca. — Îi vreau capul, spunea el. Tăiaţi-i capul şi veţi vedea că mişcarea bască moare. „Exagerează”, îşi spunea primul ministru, deşi trebuia să admită că în spusele lui Acoca se ascundea un grăunte de adevăr şi că Jaime Miró era un conducător înzestrat cu magnetism, un fanatic în ce priveşte cauza lui şi, deci, un om primejdios. „Dar, în felul lui, se gândea primul ministru, Acoca e la fel de primejdios”. Acum vorbea Primo Casado, directorul general al securităţii: — Excelenţă, nimeni nu ar fi putut să prevadă ce s-a întâmplat la Pamplona. Jaime Miró este… — Ştiu ce este, îi tăie vorba ministrul. Eu vreau să ştiu unde este, urmă el întorcându-se spre colonelul Acoca. — Sunt pe urma lui, rosti colonelul. Vocea lui îi îngheţă pe toţi cei din încăpere. Dar aş vrea să amintesc Excelenţei Voastre că noi nu luptăm împotriva întregului popor basc. Acesta le furnizează lui Jaime Miró şi teroriştilor lui hrană şi arme şi adăpost. Pentru ei, Miró e un erou. Dar nu vă îngrijoraţi. În curând va fi un erou spânzurat. După ce, bineînţeles, am să-l dau în judecată, cum se cuvine. „Nu o să-l dăm în judecată, ci am să-l dau”. Primul ministru se întrebă dacă şi ceilalţi or fi sesizat nuanţa. „Da, îşi spuse el cu nervozitate, curând va trebui făcut ceva şi cu colonelul ăsta”. Ministrul se ridică în picioare: — Domnilor, pentru moment, asta e totul. Participanţii se ridicară şi părăsiră sala. Toţi, cu excepţia colonelului Acoca. Leopoldo Martinez începu să străbată camera în lung şi-n lat. — Să-i ia dracu pe basci! exclamă el. De ce nu le ajunge să fie pur şi simplu spanioli? Ce mai vor? — Sunt însetaţi de putere, replică Acoca. Vor autonomie, propria lor limbă, propriul lor steag… — Nu! Nu atâta timp cât ocup eu acest scaun. Nu am să le permit să smulgă bucăţi din Spania. Guvernul o să le facă cunoscut la ce au dreptul şi la ce nu. Nu sunt altceva decât nişte gunoaie care… Un aghiotant intră în cameră: — Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse pe un ton umil, a sosit episcopul Ibañez. — Să intre. Ochii colonelului se îngustară. — Fiţi convins că biserica e îndărătul tuturor acestor tulburări. E timpul să le servim o lecţie. „Biserica e una din marile ironii ale istoriei noastre”, îşi spuse colonelul cu amărăciune. La începutul Războiului Civil, biserica catolică se situase de partea forţelor naţionaliste. Papa îl sprijinise pe Generalissimul Franco şi, în felul acesta, îi dăduse prilejul să proclame că lupta lui era de partea Domnului. Dar când au fost atacate bisericile, mănăstirile şi clericii basci, biserica şi-a retras sprijinul. — Trebuie acordată mai multă libertate bascilor şi catalanilor, fusese mesajul bisericii. Şi trebuie să înceteze execuţiile preoţilor basci. Generalissimul Franco se înfuriase. Cum cuteza biserica să îi dicteze guvernului? Începuse un război de uzură. Forţele lui Franco atacară mai multe biserici şi mănăstiri. Uciseră călugăriţe şi preoţi. O serie de episcopi au fost condamnaţi la arest la domiciliu şi preoţii din toate colţurile Spaniei au fost nevoiţi să plătească amenzi pentru predicile pe care guvernul le considera tendenţioase. Numai când biserica l-a ameninţat pe Franco cu excomunicarea, şi-a încetat acesta persecuţiile. „Afurisita de biserică! îşi spuse Acoca. Acum că Franco a murit, se amestecă din nou”. Se întoarse spre primul ministru: — E timpul ca episcopul să înţeleagă cine conduce ţara asta. Episcopul Calvo Ibañez era un bărbat slab, cu o înfăţişare plăpândă şi un nor de păr alb în jurul capului. Se uită la cei doi prin ochelarii lui pince-nez. — Buenos tardes. Colonelul Acoca simţi că-i năvăleşte fierea în gâtlej. Simpla apariţie a clericului îl îmbolnăvea. Toţi preoţii ăştia erau nişte iude, nişte ţapi diabolici care-şi mânau oiţele naive la abator. Episcopul rămase în picioare, aşteptând să fie invitat să ia loc. Nu fu prezentat colonelului. O omisiune deliberată. Primul ministru îşi îndreptă privirea spre colonel, aşteptând parcă indicaţii. Acoca începu cu un glas repezit: — Ne-au parvenit nişte ştiri îngrijorătoare. Ni s-a raportat că rebelii basci se întrunesc în mănăstirile catolice. Ni s-a mai raportat că biserica îngăduie mănăstirilor şi abaţiilor să depoziteze arme pentru rebeli. Când îi ajuţi pe inamicii Spaniei, devii tu însuţi un duşman al ţării, continuă colonelul cu oţel în glas. Episcopul Ibañez îl privi o clipă pe colonel, apoi se întoarse spre primul ministru Martinez. — Excelenţă, ţin să vă spun, cu tot respectul, că noi suntem cu toţii fiii Spaniei. Bascii nu sunt inamicii dumneavoastră. Ei nu cer decât libertatea de a… — Ei nu cer, urlă Acoca, ei ne impun! Bântuie prin ţară prădând, jefuind bănci, omorând poliţişti, şi dumneavoastră aveţi cutezanţa să afirmaţi că nu sunt inamicii noştri? — Recunosc că au avut loc nişte excese impardonabile. Dar uneori, când lupţi pentru o cauză în care crezi… — Ei nu cred în nimic decât în ei înşişi. Nici nu le pasă de Spania. Unul dintre marii noştri senatori a spus: „În Spania nimeni nu se sinchiseşte de binele public. Fiecare grup e preocupat numai de interesele proprii. Biserica, bascii, catalanii. Fiecare spune: Îi bag în mă-sa pe ceilalţi”. Episcopul îşi dădu seama că Acoca îl cita denaturat pe Ortega y Gasset. În realitate, citatul ar fi trebuit să includă şi armata şi guvernul, dar se abţinu să-l corecteze pe colonel. Se întoarse din nou spre primul ministru, sperând să poarte cu acesta o discuţie mai raţională. — Excelenţă, biserica catolică… Primul ministru îşi dădea seama că Acoca mersese prea departe. — Nu ne înţelegeţi greşit, domnule. În teorie, guvernul nostru sprijină sută la sută biserica catolică. Colonelul Acoca îl întrerupse: — Dar nu putem permite ca bisericile, mănăstirile şi abaţiile dumneavoastră să fie folosite împotriva noastră. Dacă veţi continua să îngăduiţi bascilor să-şi depoziteze armele şi să-şi ţină reuniunile în ele, veţi suporta consecinţele. — Sunt sigur că rapoartele pe care le-aţi primit sunt false, răspunse episcopul cu blândeţe. Oricum, voi porni de îndată o investigaţie. — Mulţumesc, domnule, murmură ministrul. Asta e tot. Primul ministru Martinez şi colonelul Acoca îl priviră pe episcop plecând. — Ce părere ai? întrebă Martinez. — Ştie el foarte bine ce se petrece. Primul ministru oftă. „Am şi aşa destule necazuri pe cap, se gândi el, fără să mă mai pun rău cu biserica”. — Dacă biserica ţine cu bascii, continuă colonelul Acoca, atunci înseamnă că e împotriva noastră. Vă rog să-mi daţi permisiunea să-i ofer episcopului ăstuia o lecţie, spuse el cu o voce dură. Primul ministru fu izbit de privirea fanatică din ochii colonelului. Deveni prudent: — Ţi s-a raportat într-adevăr că bisericile îi ajută pe rebeli? — Sigur că da, Excelenţă. Nu era chip să-ţi dai seama dacă omul minte sau nu. Primul ministru ştia bine cu câtă înverşunare ura Acoca biserica. Totuşi, poate că n-ar fi stricat ca biserica să simtă şfichiul biciului, cu condiţia ca Acoca să nu meargă prea departe. Primul ministru Martinez rămase pe gânduri. Colonelul Acoca rupse tăcerea: — Dacă bisericile îi adăpostesc pe terorişti, bisericile trebuie pedepsite. Primul ministru aprobă din cap, în silă. — Şi de unde ai de gând să începi? — Jaime Miró şi oamenii săi au fost văzuţi ieri în Avila. Probabil că se ascund în mănăstirea de acolo. — Percheziţionaţi-o! hotărî primul ministru. Această hotărâre a declanşat un lanţ de evenimente care au zguduit întreaga Spanie şi au şocat întreaga omenire.

PROLOG   San Francisco Primăvara — 1335   Procurorul de district, Carl Andrews, era furios. — Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis. Andrews se opri să inspire. — Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta! Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?” — Doctoriţa Paige Taylor. Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său — Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare. — N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.   * * *   Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece. Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.   * * *   Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării. Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare. Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi. Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului. — Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus. Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri. — Ce-ai avut în gând, Alan? — Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului. — Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz? — Da. Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva. — Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data? — 1 iunie. De ce? — Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou. — Gus! Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui. — Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea… — Eu cred că e nevinovată şi eu… Venable scoase un râs scurt, exploziv. — Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain. — Nu e, până nu spune juriul, Gus. — Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună. După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut. Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.   * * *   Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură. Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young. Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei. — O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar? — Da, doamnă judecătoare. — Da, doamnă judecătoare.   * * *   Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere. — Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc. Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă. Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului. După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse: — Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar. — Da, e adevărat. — Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin? — Da. — Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui? — Doctoriţa Taylor. — Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului. — Se admite. — Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela. — Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti? — Nu, domnule. — Da? De ce spui asta? — Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui. — Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului. — I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate. — L-a spus asta doctoriţei Taylor? — Da, domnule. — Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit. — Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?” Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor. — Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor? Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! Judecătoarea Young zise: — Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare. Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui. — La naiba, nu. O ura de moarte.   * * *   Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise: — Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect? — Este. — Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare. — Corect. — Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor. El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane. — Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog? Kane începu să citească. „John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.” — Şi în limbaj mai popular? — Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord. — Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor? — Da. — Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin? — Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea. — Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul? — Da. — Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor? — Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.   * * *   Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă. Gus Venable spuse: — Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat. Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă. — John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată. — Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin? — Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis. — Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea? — El nu a menţionat-o niciodată. — Niciodată? — Niciodată. — A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale? — Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi… Nu mai putu continua. Judecătoarea Young zise: — Luăm o pauză de cincisprezece minute.   * * *   Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie. Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare. — O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară. Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă. — Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât. — O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani. — Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea? — Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason. Tonul lui Penn era indiferent. — Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea. — Vrei să primeşti cazul? Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are. Jason aştepta un răspuns. — Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat. Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.   * * *   A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori. O infirmieră depunea mărturie: — L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”. Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă: — Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis? — A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”. — A recunoscut că este amoral? — Da. — Dar a fost de acord să ia banii? — A, da. Absolut.   * * *   Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat. — Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale? — Păi, nu, eu… — Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari? — Nu, eu… — Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea? — Da. — În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste? — Da. — Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat? — Păi — ea — ea părea surprinsă, dar… — Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.   * * *   Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat. Gus Venable lega capetele firelor. — Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers. După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse: — Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi? — Sunt domnişoara Rogers. — Vă rog să mă scuzaţi. — Lucrez la Agenţia de turism Corniche. — Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei? — Da, domnule. — Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum? — A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani. — Şi ce dorea? — Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia. — Întreba de excursii în grup? — A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht. Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante. — Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare. Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri. — Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A. Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă. — Martora e a dumitale. Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede. — Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers? — Poftim? — Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism? — Da, e destul de mare. — Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii. — A, da. — Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi? — A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie. — Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane. — Presupun că da. — Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai? — Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht. — Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie? — Ei, desigur că nu. Dar… — Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o? — Nu. Cu noi, nu. Ea… — Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri. — Da. Ea… — Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa? — Păi, da, dar… — Mulţumesc. Puteţi pleca.   * * *   Venable se întoarse spre judecătoarea Young. — Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.   * * *   — Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero. — Da. — Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei? — Da, o cunosc. — Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă? Penn era în picioare. — Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant. — Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar… — Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable. — Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat? — Da. — Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”. — Da. — Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate? — Obiecţie. — Se respinge. — Da, există. — Te rog explică despre ce este vorba. — Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta. — Şi ce s-a întâmplat? — Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia. — E legal? — Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului. — Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor? — Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia. — Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere? — Aşa e. Corect. Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui. Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi. E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.   * * *   Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker. Penn se ridică. — Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă… Venable întrerupse. — Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic. Judecătoarea Young spuse cu scepticism: — O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale. — Mulţumesc. Gus Venable se întoarse spre aprod. — Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson. Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise: — Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero? — Opt ani. — Şi care este specialitatea dumitale? — Sunt chirurg cardiolog. — Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker? — A, da. De multe ori. — Ce părere ai despre el? — Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume. — Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly? Tonul martorului se schimbă. — Da, am fost acolo. — Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea? Doctorul Peterson spuse în silă: — Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul. — Cum adică „pierdeam pacientul”?… — I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi… — S-a trimis după doctorul Barker? — Da. — Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs? — Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă. — Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv? — Eram cu toţii destul de supăraţi şi… — Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor? — Da. — Şi ce anume a spus doctorul Barker? Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului. — Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”. Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul. — Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie. Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise: — Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”? — Da. — Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă? — A, da. — Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale. Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor. — Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă. — E o mare încordare. — În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru? — A, nu. Totdeauna şase sau mai multe. — Da? — Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă. — Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea. — Da. — Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei. — Da, este. — Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie. — Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul. — Făcând mult zgomot? — Da, era destul zgomot. — Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa? — Nu domnule, nu puteam greşi. — Ce te face atât de sigur? Doctorul Peterson oftă. — Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta. Nu mai avea nici o ieşire elegantă. — Nu mai am întrebări. Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.   * * *   Denise Berry apăru în boxa martorilor. — Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero? — Da. — De cât timp lucrezi acolo? — De cinci ani. — În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker? — Sigur. De multe ori. — Poţi reproduce una dintre ele? Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită. — Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios. — Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor. Urmă o pauză lungă. — Odată a zis că e incompetentă şi… Gus Venable se prefăcu surprins. — L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă? — Da, domnule. Dar el întotdeauna… — Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor? Martora nu voia să vorbească. — Nu-mi mai amintesc. — Domnişoară Berry, ai depus jurământ. — Odată, l-am auzit spunând… Restul frazei a fost o bâlbâială. — Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând? — A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele. Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului. — Dar sunt sigură că a vrut doar… — Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.   * * *   Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?   * * *   Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi. — Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale? — Da, a fost. — Şi ce sentimente aveai faţă de el? — Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă. — Dumneata ai făcut operaţia? — Da. — Şi ce ai găsit în cursul operaţiei? — Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze. — Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul. — Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice. — Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos? — Nici una. — John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii? — Corect. — Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin? — Da. Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului. E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai. — Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin? — Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta. — Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie? Doctoriţa Paige Taylor negă din cap. — Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere. — Cum i-aţi administrat insulina? — I-am injectat-o intravenos. — I-a provocat asta vreo durere în plus? — Nu. Pur şi simplu a adormit. Gus Venable era în picioare. — Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu… Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă. — Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos. Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză. — Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari? — Nu. Am rămas uluită când am auzit asta. Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable. — N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin? O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. — Niciodată! — Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el? — Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie. — Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el? — Nu. — Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor. Penn se întoarse spre Gus Venable. — Martora e a dumitale. În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea. Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable. El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală: — Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare, furios. — Doamnă judecătoare, eu… Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul. — Obiecţia se aprobă! Se întoarse spre cei doi avocaţi. — Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.    * * *   Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable. — Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus? — Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu… — Ai văzut cumva un cort acolo? — Cum aţi spus? Vocea ei era ca o plesnitură de bici. — Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta? — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi… — Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept. — Da, doamnă judecător.   * * *   Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului: — Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului. Se întoarse spre procuror. — Puteţi continua. Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor. — Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari. — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. — Se admite. Judecătoarea Young se întoarse spre Venable. — Îmi pui la încercare răbdarea. — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Se întoarse din nou spre martoră. — Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa? Paige Taylor roşi uşor. — Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient. — Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri… Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător. — Domnule Venable… Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată. — Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor? — Da. — Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari? Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns. Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată. — Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament. — Corect. — Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare. — Obiecţie! Nu văd… — E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde. — Treizeci şi opt de mii de dolari pe an. Venable interveni: — Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa? — Presupun că nu. — Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite. — Asta e corect. Alan Penn era din nou în picioare. — Doamnă judecătoare… Judecătoarea Young se întoarse spre procuror. — Unde ne duce asta, domnule Venable? — Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva. — A răspuns deja la întrebarea asta.   * * *   Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie. — Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice? — Da. — Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht? — Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună. Vocea ei dispăru. Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.  

Mostenire blestemata de Sidney Sheldon Prolog     1937   Când bunicul Lysandrei, Mandarinul Lai Tsin, a ştiut că nu mai are mult de trăit pe acest pământ, a luat-o cu el pentru a vizita Hong-Kong-ul. Avea 70 de ani, sau poate chiar mai mult, era scund, slab şi foarte demn, cu o piele asemănătoare pergamentului, cu pomeţii proeminenţi şi ochii negri lucioşi, migdalaţi. Lysandra avea 7 ani, un păr de culoarea aurului, cârlionţat, ce îi trecea peste umeri ca o cascadă; avea ochii ca două boabe de safir şi tenul delicat, dar nu i se părea ciudat că nu era deloc asemănător cu al lui. El era Bunicul, iar ea, Lysandra; era cât se poate de simplu. — Sunt un om bătrân, a spus el, în timp ce avionul se înălţa greoi de pe aeroportul din Manilla, în ultima parte a călătoriei. Nu voi avea onoarea să te urmăresc de-a lungul drumului tău în viaţă, ca femeie. Îţi dau tot ceea ce ţi-ai putea dori pe pământ, bogăţii, putere şi succes, în speranţa că viaţa îţi va fi binecuvântată de fericire. Ţi-am spus totul, Lysandra, cu excepţia unui singur Adevăr. Acest Adevăr este secretul meu. Este scris şi încuiat în safe-ul meu personal din biroul din Hong Kong. Numai când deznădejdea te va copleşi, iar calea de urmat ţi se va părea neclară, va trebui să-l citeşti. Şi dacă acea zi va veni, Nepoată, atunci mă rog ca acest Adevăr al meu să te ajute să alegi drumul cel bun spre fericire şi sper că mă vei ierta. Lysandra încuviinţă mirată: câteodată Mandarinul era foarte confuz, dar ea îl iubea atât de mult, încât acele „adevăruri” nu păreau nici pe departe atât de importante faţă de faptul că el o alesese pe ea să-i fie însoţitoare. Când ajunseră la Hong Kong, au fost conduşi imediat la Repulse Bay, în minunata casă albă, ce domina împrejurimile, unde au fost primiţi de o mulţime de servitori chinezi cu încălţări moi, care nu conteneau să admire extraordinarul păr blond şi ochii albaştri ai fetei, precum şi statura impunătoare a bătrânului. După ce s-au refăcut cu băi şi mâncare, Mandarinul a cerut să-i fie adus automobilul, un elegant Rolls Royce de culoare verde, şi a condus-o pe Lysandra la reşedinţa Lai Tsin, o clădire dominantă, ca un pilon, ce făcea delimitarea între blocurile din Queens şi Des Voeux Roads. Luând copilul de mână, Mandarinul i-a arătat leii de bronz de-o parte şi de alta a intrării, magnificul hol de la intrare, cu pereţii şi pardoseala de marmură diferit colorată, coloanele înalte, statuetele din jad, mozaicurile şi sculpturile. Apoi a intrat, împreună cu ea, în fiecare birou, prezentând-o fiecărui membru al personalului, de la cel mai mic om de serviciu până la cel mai mare taipan din puternicul imperiu Lai Tsin. Lysandra i-a salutat respectuos pe fiecare, fără să spună ceva şi ascultând cu atenţie în timp ce era instruită de bunicul său. La sfârşitul zilei, ochii ei erau osteniţi şi fără expresie, dar încă nu se terminase totul. Ignorându-şi şoferul, Mandarinul a chemat o ricşă şi urmaţi încet de elegantul automobil, ei au parcurs străzile aglomerate. Omul cu ricşa şi-a făcut cu uşurinţă drum printr-un labirint de alei înguste spre cheiurile ponosite, lăsându-l pe şofer cu maşina cu mult în urmă. În sfârşit, după un ceas care Lysandrei i se păru o eternitate, se opri în faţa unei uşi de lemn, acoperită cu o tablă ruginită. Ea-şi privi bunicul întrebător, păşind afară din ricşă şi ţinându-l de mână. — Vino, Micuţă Nepoată, spuse el calm, acesta este locul pentru care am făcut atâta drum. De aici începe întreaga avere a imperiului Lai Tsin. Ea îi ţinea mâna strâns, în timp ce mergea spre uşa de lemn dărăpănată, observând că, deşi i se părea a fi şubredă, aceasta era prinsă într-o mulţime de balamale şi închisă cu lacăte solide. Structura fusese acoperită cu zidărie şi reparată cu lemn de curând, iar ferestrele mici, aşezate în partea de sus a clădirii, aveau zăbrele metalice ascuţite. — Numai focul poate distruge acest „godown” Lai Tsin, a spus Mandarinul cu o voce caldă şi tainică, şi asta nu se va întâmpla niciodată. Lysandra ştia că vechiul depozit nu va arde niciodată, pentru că ghicitoarea, cu care el se sfătuia în fiecare săptămână, îi spusese cu mult timp în urmă că, deşi vor fi incendii, nimic din ce-i aparţinea lui nu va mai fi vătămat. Mandarinul a bătut uşor în uşa de lemn de două ori. După câteva secunde s-au auzit zăvoarele deschizându-se şi poarta s-a deschis încet înspre interior. Un chinez zâmbitor de vreo patruzeci de ani făcu o plecăciune adâncă în timp ce-i poftea să intre. — Onorabile Tată, te rog intră cu Micuţa Nepoată, a spus el în limba chineză. Faţa Mandarinului s-a luminat de un zâmbet când l-a îmbrăţişat pe bărbat, apoi amândoi s-au dat puţin înapoi şi s-au cercetat reciproc. — Mă bucur să te văd, a spus Mandarinul, dar din tristeţea ochilor lui, amândoi au ştiut că era pentru ultima oară. — Acesta este fiul meu, Philip Chen, i-a spus el Lysandrei. Îl numesc „fiul meu” pentru că a venit în familia noastră pe când era chiar mai mic decât tine. Era orfan şi pe lângă asta tânăr şi needucat şi a devenit ca propriul meu copil. Acum este Compradorul meu. Are grijă de toate afacerile imperiului Lai Tsin aici, în Hong Kong, şi este singurul om din lume în care am încredere. Ochii albaştri ai Lysandrei s-au mărit, şi ea şi-a întors privirea stăruitoare, interesată, înapoi spre bărbatul ce-i primise, în timp ce Mandarinul a luat-o de mână şi au traversat împreună depozitul lung şi îngust. Interiorul era gol şi prăfuit, luminat doar de un singur bec fără abajur ce se legăna uşor, la capătul unui fir lung. Lysandra străpungea cu privirea înfricoşată colţurile întunecate, şi deodată a sărit înapoi, când ochii ei au întâlnit o altă pereche de ochi; dar nu erau ai vreunui şobolan sau ai vreunui dragon înspăimântător, aşa cum s-ar fi aşteptat; erau ai unui băieţel chinez. Philip Chen a spus atunci plin de mândrie: — Domnule, am onoarea să vă prezint pe fiul meu, Robert. Băiatul făcu o plecăciune adâncă, în timp ce bătrânul îl studia. — Când te-am văzut ultima oară, aveai trei ani, spuse Mandarinul în şoaptă, şi acum ai zece – aproape un adolescent. Privirea-ţi este fermă, iar fruntea lată. Vei fi îndreptăţit să moşteneşti aceeaşi încredere acordată tatălui tău până acum. Lysandra l-a privit insistent, curioasă; era scund şi îndesat, cu braţele şi picioarele puternice şi musculoase; era îmbrăcat în stil western, cu pantaloni de postav în dungi de culoare crem, cămaşă albă şi un jerseu cenuşiu cu emblema şcolii pe el. Când Mandarinul s-a întors, ochii curioşi ai băiatului, pe jumătate ascunşi în spatele ochelarilor rotunzi cu ramă metalică, i-au întâlnit pe ai ei pentru o clipă. Apoi a făcut o plecăciune şi s-a întors pentru a-şi urma tatăl şi pe Mandarin spre uşă. — Speram să vă avem oaspeţi astăzi, spuse Philip trist, dar sunteţi atât de obosiţi. — Că te-am văzut fie şi aceste câteva momente, pentru mine a fosf suficient, a replicat Lai Tsin, în timp ce Philip îşi lăsase capul pe umărul său într-o îmbrăţişare de despărţire. Îţi mulţumesc pentru că îmi eşti un atât de bun fiu, şi te rog să conduci mai departe familia Lai Tsin şi afacerile ei, aşa cum ai făcut-o întotdeauna, chiar dacă eu nu voi mai fi aici. — Ai cuvântul meu, Onorate Tată. Philip s-a retras, iar faţa i s-a înăsprit, încercând cu efort să-şi ascundă emoţiile. — Atunci pot muri liniştit, a răspuns Mandarinul în şoaptă, şi luând-o pe Lysandra de mână s-a îndreptat încet spre ricşa ce îi aştepta. În timp ce traversau înapoi strada îngustă, i-a atras atenţia fetei să privească în spate, la vechiul „godown” de lemn. — Trebuie să nu ne uităm niciodată începuturile umile, i-a spus cu voce blândă. Dacă uităm, am putea crede că suntem prea deştepţi, prea bogaţi sau prea importanţi, şi asta va aduce „joss”, nenoroc în familie. O comoară delicată de cadouri din partea mai multor parteneri de afaceri ai Mandarinului o aştepta pe Lysandra la întoarcerea în clădirea mare de pe Repulse Bay. În timp ce desfăcea pachetele şi exclama încântată la fiecare colier de perle perfecte şi la fiecare figurină minunat sculptată în jad, la rochiile de mătase şi evantaiele pictate, el a avertizat-o din nou: — Ţine minte, aceşti oameni ţi-au făcut cadouri pentru că eşti o Lai Tsin şi nu pentru că-ţi sunt prieteni. Mulţi ani după aceea Lysandra a avut motive să-şi amintească vorbele lui. În sfârşit, când Mandarinul zăcea între viaţă şi moarte, într-o zi friguroasă de octombrie în San Francisco, numai Francie, minunata femeie din vest, recunoscută ca fiindu-i concubină a avut dreptul să-i fie alături. I-a spălat fruntea înfierbântată cu pânze reci, i-a ţinut mâinile într-ale ei şi i-a şoptit cuvinte de alinare. El a deschis ochii şi a privit-o lung şi tandru. — Ştii ce ai de făcut? A şoptit el. Ea încuviinţă: — Ştiu! O lumină plină de pace i-a traversat faţa şi apoi s-a stins. Osemintele Mandarinului Lai Tsin n-au fost trimise înapoi în China pentru a fi îngropate lângă cele ale strămoşilor lui, aşa cum era obiceiul. În schimb, Francie a închiriat un splendid iaht alb pe care l-a împodobit festiv cu ghirlande roşii. Însoţită doar de Lysandra, ce purta haine de doliu albe, i-a împrăştiat cenuşa undeva departe în golful San Francisco. Era ceea ce-şi dorise Mandarinul.   Partea întâi Francie & Annie   Capitolul 1 1937 Marţi, 3 octombrie Annie Aysgarth era o femeie scundă şi durdulie, cu ochi căprui şi expresivi, păr şaten strălucitor, tuns după ultima modă şi pieptănat cu cărare pe mijloc. „Adunat pentru zile negre”, era vorba ei. Avea cincizeci şi şapte de ani şi era prietena lui Francie Harrison de peste treizeci de ani, şi ştia tot ceea ce putea ştii despre ea. Annie era proprietara hotelului de lux „Aysgarth Arms” din Union Square, pe care-l şi conducea. Era atât de repezită ca un câine temer, încăpăţânată ca un catâr şi bună la inimă ca o ciocolată cu frişcă. Era de altfel şi preşedinta corporaţiei internaţionale de hoteluri Aysgarth, o filială a marii corporaţii Lai Tsin, ce avea hoteluri în şase ţări. Pentru o fetişcană din Yorkshire, Annie Aysgarth ajunsese departe. A trecut repede prin coridoarele mochetate şi aglomerate ale hotelului ei din San Francisco, uitându-se în holul tip Dale, aşa cum o făcea în fiecare zi, fíe iarnă, fíe vară, să vadă dacă focul ardea în uriaşul şemineu elizabetan din piatră, şi dacă chelnerii în jachete stacojii de vânătoare şi pantaloni de călărie erau pregătiţi să îndeplinească imediat cerinţele oaspeţilor, cu coniac sau cafea. A verificat barul din crom şi malachit, salutându-i pe cei cinci barmani ocupaţi, mulţumită de starea lucrărilor, ca de obicei; peste tot era plin de tinerii bogaţi şi strălucitori din oraş. S-a plimbat apoi agale prin opulenta sufragerie poleită cu oglinzi, oprindu-se din loc în loc pentru a schimba câte o amabilitate cu mesenii cunoscuţi sau pentru a saluta câte o figură familiară. A zâmbit când a auzit din întâmplare obişnuitele şoapte despre faptul că ea trebuia să fie faimoasa Annie Aysgarth, că acesta era primul ei hotel şi favoritul ei, că era o femeie ce arăta al naibii de bine şi care valora milioane, spuneau ei. Simţurile ei erau atât de ascuţite după toţi aceşti ani, încât ar fi remarcat şi dacă o carpetă ar fi fost deplasată doar cu un centimetru de la locul ei, o scrumieră negolită sau un client care aştepta prea mult să i se onoreze comanda, îşi iubea hotelul; practic îl construise cu propriile mâini, ridicându-l de la zece camere la două sute. Ştia fiecare centimetru şi cunoştea cum funcţionează, de la kilometrii de cablu electric, până la complicatul sistem de încălzire prin aburi. Îţi putea spune cu precizie câte cearşafuri erau în camerele de la fiecare etaj şi câte kilograme de carne de vită de primă calitate comandase bucătarul-şef în acea săptămână, câţi chelneri de room-service erau în tură în acea noapte, şi numele oaspeţilor care se perindaseră pe-aici. Ea personal le spusese muncitorilor de la spălătoria de la subsol cât de mult apret ar fi trebuit să folosească pentru feţele de masă din damasc roz şi de asemenea cameristelor, cum să cureţe căzile de baie. Ea personal alesese culorile, materialele şi mobila pentru fiecare din cele douăzeci de apartamente şi supraveghease decorarea întregului hotel, alegând stilul de interior englezesc pentru camerele comune şi modemul stil Art Deco verde, cu decor de oglinzi argintate pentru bar. Întotdeauna supraveghea meniurile, iar vinurile şi cafeaua cumpărate erau mereu pe gustul ei. Niciodată „Aysgarth Arms” nu fusese lăsat pe mâna unui manager oarecare. Annie era obsedată de curăţenie şi calitate, şi conducea frumosul hotel aşa cum condusese şi treburile în casa tatălui ei din Yorkshire, atâţia ani pierduţi. Satisfăcută că totul era aşa cum trebuia să fie, se întoarse pe holul de marmură, şi cu micuţa cheie de aur deschise uşa liftului personal care o ducea direct la mansardă. Zâmbi cu plăcere, în timp ce liftul o purta încet în sus, întrebându-se de ce oamenii considerau că e un lucru rău să trăieşti în lux. Liftul se opri, uşa se dădu în lături, iar ea intră în lumea ei. Lăsând haina de catifea să cadă pe un scaun, se îndreptă direct spre fereastră, aşa cum o făcea mereu. Mansarda începea de la etajul douăzeci, şi de la vitrine până la camera ei era o înălţime de circa optzeci de metri, iar priveliştea oraşului noaptea era minunată. Traficul era intens pe străzile de jos, dar aici, sus, totul era tăcut, iar oraşul se desfăşura în faţa ei într-un milion de puncte de lumină strălucitoare. Ea zâmbi cu satisfacţie, încântată de faptul că toate acestea îi dădeau aceeaşi emoţie de fiecare dată, ca şi cum ar fi văzut totul pentm prima oară. Apoi se întoarse şi privi în jurul ei zâmbind. Dorise ca propria ei casă să fie diferită faţă de orice văzuse înainte şi consultase un cunoscut decorator de interioare. Decoratorul, o femeie slabă şi urâtă, era talentată, iar Annie era deasemenea talentată, plină de succes, extrem de plăcută, aşa că se plăcură imediat. — Priveşte-mă! Îi ceru Annie luând o poziţie drumatică în mijlocul camerei imense şi goale. Poate că arăt mică, plinuţă, cu părul castaniu, o femeie de o anumită vârstă, tipică din Yorkshire, dar înlăuntrul meu mă simt înaltă, blondă şi strălucitoare. Şi cu zece ani mai tânără. Pentru acest tip de femeie vreau să faci designul apartamentului. Decoratoarea zâmbi şi spuse că ştia exact ce dorea Annie, şi cree un apartament în alb şi argintiu, mătase şi satin, sticlă şi cristal, exact ca în filmele hollywoodiene. Podelele erau placate cu marmură albă şi acoperite cu covoare din pluş crem, enormele ferestre erau acoperite de sute de metri de draperii din mătase crem, pereţii erau plini de oglinzi şi ornamentaţi cu aplice de argint filigranat, canapelele opulente erau acoperite cu brocart alb, mai erau măsuţe din sticlă şi alabastru, lămpi de crom şi cristal şi lămpi cu abajururi de mătase. Patul uriaş al lui Annie avea o tapiţerie de satin crem şi privindu-l Annie spusese în glumă că semăna cu o tartă. Restul dependinţelor erau zugrăvite-n alb şi dotate cu vaze mari pe care ea le ţinea umplute cu trandafiri albi indiferent de anotimp. Decoratoarea îi spusese că folosise cel puţin cincizeci de nuanţe de alb pentru a crea efectul acesta şi întreg apartamentul îi conferea lui Annie un sentiment de lumină, lux şi bunăstare, în contrast cu sentimentul acela apăsător al maroniului şi al carpetelor turceşti din tinereţea ei. Şi deasemenea, ştia că nu ar fi avut nimic din toate acestea dacă nu erau Mandarinul şi Francie. Şi bineînţeles Josh, care a fost începutul tuturor acestor lucruri. Era destinul, şansa întâmplătoare – aşa cum ei denumeau destinul în Yorkshire, dar acum toate i se păreau atât de îndepărtate de locul care-i fusese casă timp de douăzeci şi şase de ani. Dar în acea seară nu se gândea la trecutul ei, nici la somptuosul decor, şi nici la priveliştea minunată a oraşului noaptea. Se gândea la Francie. Luând o copie a ziarului Chronicle, se adânci în sofa, recitind o coloană pe care o citise deja de zeci de ori în acea zi. Avea titlul „Moartea Mandarinului Lai Tsin”. „Misteriosul om de afaceri de notorietate, „Mandarinul” Lai Tsin, a murit ieri la vârsta estimată de şaptezeci de ani, deşi se pare că nimeni nu-i ştie vârsta cu exactitate. Se spune că s-a născut într-un mic sat de pe malurile fluviului Yangtze din China şi nimeni nu ştie deasemenea cum a ajuns în Statele Unite, doar că a sosit în San Francisco la începutul secolului, încropindu-şi prima avere ca negustor, folosind sistemul de rotaţie a creditului. A avut o legătură scandaloasă cu Francesca Harrison, fiica milionarului din Nob Hill, Harmon Harrison, fondatorul uneia din cele mai importante bănci ale noastre, un om de primă mărime al San Francisco-ului, ce i-a permis Mandarinului să penetreze zone impracticabile chinezilor în acele zile. Francie Harrison a supravegheat toate legăturile de afaceri ale lui Lai Tsin, atât în Statele Unite, cât şi în Hong Kong, şi mulţi au spus că ea era forţa călăuzitoare ce l-a transformat pe Mandarin în Milionar. Lai Tsin a fost generos cu averea lui, a creat fundaţii pentru finanţarea şcolilor în favoarea copiilor chinezi, acordând burse şcolilor şi universităţilor naţiunii lui şi a construit spitale şi orfelinate. S-a spus că-şi ia revanşa pentru copilăria lui deprimantă şi lipsa de educaţie. Dacă e aşa, n-a reuşit să-şi ia nici o diplomă de la vreun colegiu pe care l-a fondat şi nici n-a fost membru în consiliul vreunei şcoli sau spital. Mandarinul nu era o persoană publică, viaţa lui în afara legăturii lui foarte cunoscute cu aşa numita „concubină” a rămas un secret. Dar cel mai mare secret este dacă tânăra şi încă frumoasa Francesca Harrison va moşteni averea lui, şi la cât se ridică aceasta. San Francisco aşteaptă cu răsuflarea tăiată să afle un nou episod din epopeea celui mai misterios, notoriu şi bogat om al oraşului.” Annie se întreba dacă Francie citise asta şi cât de mult o duruseră cuvintele. Nu se aşteptase ca Mandarinul să aibă parte de o înmormântare de tipul celeia pe care o avusese şi deşi îl cunoştea şi îl iubea la fel de mult ca Francie, înţelesese că era o ultimă dorinţă a bătrânului, un fel personal de a spune adio. Aruncând nerăbdătoare ziarul pe podea, ridică telefonul, sună la recepţie şi ordonă să i se aducă Packard-ul verde-închis în faţa hotelului. Îşi aruncă o haină de catifea moale pe umeri, introduse exemplarul ziarului în buzunar şi luă liftul înapoi spre hol, oprindu-se pentru a schimba câteva cuvinte cu managerul de serviciu. — Senatorul şi doamna Wingate au plecat deja? Întrebă ea trăgându-şi mănuşile. — Da, doamnă, în urmă cu aproape o jumătate de oră. Strecurându-se prin uşile de sticlă, l-a salutat pe portar şi urcîndu-se la volanul micului Packard verde, Annie era sigură de un singur lucru. Nu-i va spune celei mai bune prietene, Francie, faptul că Buck Wingate era în oraş însoţit de soţia sa Maryanne, şi că ei cinaseră în seara aceea cu fratele vitreg al lui Francie, Harry. Ah Fong, servitorul chinez care era în serviciul lui Francie de peste douăzeci de ani, i-a deschis uşa şi i-a spus că Francie era la etaj, încercând s-o aline pe Lysandra. — Spune-i să nu se grăbească din cauza mea, o voi aştepta, îi comunică Annie traversând holul spre micuţa cameră de zi a lui Francie. Şi-a turnat singură un pahar de coniac, s-a aşezat comod şi a privit împrejur, cântărind totul din priviri. Casa avea trei săli mari de recepţii, ca şi o bibliotecă ticsită de mai mult de douăzeci de mii de cărţi şi de studiile Mandarinului – la fel de pustie şi austeră ca o chilie de călugăr. Dar micuţa cameră a lui Francie era feminină şi frumoasă. Tablourile pe care ea le culesese din toată lumea umpleau spaţiul de pe pereţi, o colecţie de jad alb era încrustată într-un cabinet de lemn de tip Sheraton, iar cărţi şi reviste zăceau împrăştiate pe scaune şi mese. Carpetele vechi erau în stilul Imperiului Otoman, iar draperiile grele de mătase aurie cădeau în falduri împotrivindu-se parcă nopţii din San Francisco. S-a uitat în sus întrebător, în timp ce uşa s-a deschis şi Francie a intrat înăuntru. — Lysandra a adormit în sfârşit, spuse ea oftând. O să-i lipsească mult, Annie. — N-o să-i simţim cu toţii lipsa? Spuse Annie tristă. Sunt mulţi cei care-i sunt recunoscători. A fost un om minunat. Îi zvârli apoi ziarul lui Francie. — Ai citit asta? Este din Chronicle – dar este la fel ca în toate celelalte. — L-am citit. Annie o urmări pe Francie îngrijorată; arăta calmă şi liniştită, dar minunata ei faţă în formă de inimă îşi pierduse culoarea şi observă că mâinile îi tremurau în timp ce lua cu grijă ziarul şi îl punea undeva pe masă. S-a gândit că Francie era la fel de minunată ca în ziua în care a cunoscut-o, ochii ei albaştri erau întunecaţi de tristeţe, dar aveau încă aceeaşi intensitate hipnotică a safirului, ca în tinereţe. Părul ei lung de aur era prins în sus cu piepteni scânteietori, preţioşi, şi încolăcit într-un coc la spate, iar rochia albă din crepe-de-Chine fină îi accentua silueta zveltă şi graţioasă. — Ţi-ar prinde bine un pahar de coniac, îi sugeră Annie, adăugând deschis: Nu arăţi prea bine. Francie dădu din umeri. Refuzând coniacul, se afundă înapoi în pernele moi de pe canapea. — L-am rugat să nu-mi lase mie banii, a spus ea. Am mai mult decât pot cheltui, fără să socotim casa asta şi ferma. I-a lăsat mult moştenire clanului lui Chen, şi un important cont – zece milioane de dolari, dar marea majoritate a averii lui a lăsat-o Lysandrei. O avere personală de trei sute de milioane de dolari şi o afacere ce valorează cel puţin încă de trei ori pe atât. Îşi trecu degetele peste şiragul de perle enorme de la gât, îngrijorată. Clădirea de pe Repulse Bay şi toate comorile sale de artă, precum şi antichităţile preţioase sunt donate Hong Kong-ului ca muzeu de artă, cu o dotare pentru viitoare achiziţii. Şi bineînţeles, Fundaţia Mandarinului este deja autonomă. Annie privi şocată. — N-am realizat până acum cât de mulţi bani avea. Adică vreau să spun, ştiam că era bogat... dar... — Oh, Annie, exclamă Francie, ochii ei albaştri umplându-se de durere, cel mai trist lucru este că aceştia nu l-au ajutat să-şi cumpere ceea ce şi-a dorit cu adevărat. O educaţie, cultură şi acceptarea lui în sânul societăţii. Strada a fost cea care i-a dat experienţa vieţii, dar cultura a obţinut-o prin instinctul lui către frumos. Dar n-a fost acceptat niciodată. Mă învinuesc pentru asta. Dacă nu existam eu în viaţa lui, măcar chinezii l-ar fi acceptat. — Aici poate că ai dreptate, perora Annie, dar societatea din San Francisco n-ar fi făcut-o niciodată. Şi asta este ceea ce el şi-ar fi dorit. De dragul tău. Francie luă un pergament legat sul cu o panglică roşie, de pe micuţul şi elegantul pupitru stil Empire de lângă fereastră şi, în timp ce-l desfăcea, Annie văzu semnul lui Lai Tsin. Sigiliul mare de aur. — Şi-a scris testamentul cu mâna în limba chineză, i-a spus Francie. Vreau să auzi şi tu ce a scris. „Aceasta este dorinţa mea, scrisese Mandarinul, fiecare trăsătură de penel a caracterelor chinezeşti fiind teribil de perfectă, ca şi o pictură în miniatură – ca nici-un bărbat moştenitor din familia Lai Tsin să nu ocupe niciodată cea mai înaltă funcţie în cadrul Corporaţiei. În schimb, ei vor fi recompensaţi cu bani cu care să-şi clădească propriile companii, să-şi continue propriile interese în afaceri şi să-şi croiască propriul drum în viaţă, aşa cum trebuie s-o facă orice bărbat. De-a lungul anilor, mi s-a dovedit în multe ocazii că femeile sunt cu mult mai valoroase decât bărbaţii. Prin urmare, am hotărât ca femeile să fie cele care vor conduce de acum înainte afacerile familiei Lai Tsin. Femeile Lai Tsin vor fi tot atât de puternice ca şi împărătesele Dowager ale Dinastiei Chineze. Dar ele vor fi întotdeauna modeste, nu vor permite celor din clanul Lai Tsin să-şi păteze reputaţia şi nu vor aduce niciodată dizgraţie în familie, şi nici în afaceri sau în viaţa lor personală. Acelea care vor încălca aceste reguli vor fi izgonite imediat de către familie şi nu vor mai fi reprimite vreodată. Aşadar, atunci când va împlini vârsta de optsprezece ani, prin porunca mea, Lysandra Lai Tsin va deveni proprietara şi taipanul Corporaţiei Lai Tsin. Şi până la acea dată, Francesca Harrison va avea controlul total al Corporaţiei, puterea supremă şi ultimul cuvânt în orice decizie majoră.” — Nu-i drept să împovărezi o fetiţă cu atâtea responsabilităţi, exclamă Annie. Lysandra e încă un copil; noi nici nu ştim încă dacă va fi destul de deşteaptă, destul de puternică sau dacă-şi va dori vreodată să conducă Corporaţia Lai Tsin. Francie, va fi din nou vechea poveste; va fi o femeie într-o lume a bărbaţilor. Şi tu ştii, mai bine decât noi toţi, cât este de greu. Francie închise ochii, nedorind să-şi amintească. — Crede-mă, Annie, eu n-am dorit niciodată ca Lysandra să fie moştenitoarea lui Lai Tsin. O să vezi, imediat ce ziarele vor afla vreun zvon despre această istorie, va fi etichetată drept „Cea mai bogată fetiţă din lume”. O vor transforma într-un capriciu, într-o curiozitate! Eu nu mi-am dorit pentru ea decât să aibă parte de o copilărie obişnuită, să se mărite, să aibă copii – să fie fericită. Mandarinul i-a programat destinul. Când va termina şcoala, va părăsi San Francisco şi va pleca la Hong Kong. Va locui împreună cu familia Compradoailui şi va începe să înveţe despre Lai Tsin şi despre cum trebuie să fie conduse afacerile. Va învăţa cum să fie TAIPANUL uneia dintre cele mai mari companii comerciale din lume. Annie îşi strânse buzele. — N-o poţi lăsa să plece la Hong Kong. Şi, pe lângă asta, când ai de gând să-i spui adevărul? Francie nu-i răspunse. Traversă camera până la fereastră, trase draperia grea de mătase şi-şi pironi privirea undeva, în noapte. Luminile oraşului San Francisco sclipeau jos în ceaţă, dar ea n-avea ochi pentru ele; în schimb văzu faţa Mandarinului, aşa cum stătuse el pe patul de moarte, rugând-o să-i repete promisiunea făcută. — Annie, spuse ea încet, nici chiar tu nu ştii tot adevărul. Annie sări de pe canapea, netezindu-şi bluza peste şoldurile pline. — Francie Harrison, spuse nervoasă, am fost prietene toţi aceşti ani şi nu există vreun secret din viaţa mea pe care să nu-l fi aflat şi tu. Şi acum tu-mi spui că mi-ai ascuns unele lucruri. Dar asta nu mai are importanţă – cu excepţia faptului că dacă secretele o privesc pe Lysandra – atunci e şi dreptul meu să le cunosc. Pergamentul subţire pocni în timp ce Francie îi băgă sub nas testamentul Mandarinului. — Ştii tot ceea ce se poate ştii despre Lysandra. Poftim, citeşte singură... — Ştii bine că nu pot citi în chineză... şi oricum, nu asta am vrut să spun. — Atunci, nu mai este nimic de spus la acest capitol. Mandarinul ne-a ghidat vieţile şi noi ştim că a avut întotdeauna dreptate. Acum o va îndruma pe cea a Lysandrei şi e de datoria mea să supraveghez ca dorinţele lui să se îndeplinească. Smulgându-şi haina de catifea, Annie o aruncă peste umeri, şi-şi potrivi gulerul de blană în jurul gâtului. — Nu vreau să mă cert cu tine, Francie Harrison, dar nu sunt de acord cu tine şi nu voi fi niciodată. Şi mă voi asigura că Lysandra va ştii unde să vină dacă treburile vor merge rău – la naşa ei, la mătuşa Annie, aici! Se agită în drum spre uşă, apoi şovăi cu mâna pe clanţă. — Oh, Francie, oftă plină de remuşcări, am venit să te consolez şi tot ceea ce fac este să te întristez şi mai rău. Ce fel de femeie mai sunt şi eu? Francie zâmbi printre lacrimi, în timp ce se îmbrăţişau una pe alta. — Eşti aceeaşi femeie din totdeauna, Annie Aysgarth, şi nici n-aş vrea să te schimbi. — Ţine minte, Francie, trecutul e trecut. Acum doar viitorul contează. Francie negă. — Pentru chinezi trecutul este o parte integrantă a vieţii. — Asta-i nesemnificativ, mormăi Annie Aysgarth printre dinţi în drum spre uşă. Francie urmări farurile maşinii lui Annie dispărând în noaptea ceţoasă. Era numai ora nouă, dar California Street era pustie. Sus pe deal putea să vadă luminile strălucind de-a lungul trotuarului din faţa casei unde copilărise. Bineînţeles, nu mai era aceeaşi casă, pentru că aceea fusese distrusă de puternicul cutremur din 1906, dar fratele ei, Harry Harrison, a reconstruit clădirea imediat, pentru a demonstra oraşului San Francisco şi întregii Americi, că nimic – nici măcar mâna lui Dumnezeu – nu-i putea înfrânge pe cei din familia Harrison, spusese el. „Numai Francie fusese în stare s-o facă”. S-a uitat de sus la luminile înceţoşate din San Francisco, gândindu-se la oamenii fericiţi care ieşiseră la masă, la dans sau la un spectacol, şi singurătatea o învălui ca şi ceaţa cenuşie şi apăsătoare, pătrunzându-i până în măduva oaselor şi făcând-o să tremure. Grăbindu-se înăuntru, mai aruncă un buştean pe foc şi se cuibări pe canapea, învelindu-se de jur împrejur cu cuvertura moale. Liniştea se aşternu peste ea ca o pâclă; buştenii trosneau şi ceasul ticăia, dar în rest nici un alt sunet nu se mai auzea. Părea că doar ea mai rămăsese în viaţă pe pământ. Aşa se simţise mereu, pe când era copilă, în singurătatea camerei ei din uriaşa casă a familiei Harrison din Nob Hill. Minutele de singurătate treceau cu greu şi ea îşi privi ceasul de mână. Era de aur, mic, simplu; îi fusese adus cu ani în urmă de Buck Wingate – şi acesta era un alt nume din trecutul ei, la care n-ar fi frebuit să se gândească în noaptea asta. Dar se gândea. Frumoasa lui faţă măslinie şi suplă pluti ca o vedenie în mintea ei, la fel de perfectă şi clară ca o fotografie. Trecuseră deja opt ani şi ea încă se mai gândea la el în fiecare zi şi în fiecare noapte. Micul portret de copil pe care i-l adusese cadou într-o zi de Crăciun stătea încă pe noptiera de lângă patul ei, ceasul de la el era încă pe mâna ei şi amprenta trupului lui pe trupul ei. Era îndrăgostită de el, fără nici-o speranţă, şi spera să nu-l mai vadă niciodată. Nu-i spusese Mandarinului, înainte de a muri, că trebuie să uite tot ceea ce se întâmplase în trecutul ei, şi să meargă mai departe? Că trebuia să nu se mai uite niciodată înapoi? Îşi scutură neputincioasă capul; era uşor de spus, dar foarte greu de pus în practică. Se ridică brusc strângându-şi rochia albă şi moale în jurul şoldurilor, apoi se îndreptă nesigură spre fereastră şi trase la loc draperiile. Sus pe deal, fiecare fereastră a fratelui ei strălucea de lumină, iar un şir de automobile, conduse de şoferi, aşteptau afară. Harry dădea iar una din faimoasele lui petreceri. Ea ştia că, în ciuda mult disputatelor lui probleme financiare, nici o cheltuială nu era prea mare, în dorinţa de a obţine perfecţiunea, în vârful ierarhiei, loc pe care şi-l revendica. Preparatele culinare trebuie să fi fost pregătite de bucătarul-şef francez; vinurile şi şampaniile erau fără îndoială din cele mai bune recolte, cele mai vestite sere trebuie să le fi trimis cele mai alese flori, aranjate în buchete minunate, de-ţi tăiau răsuflarea, de către o echipă de stilişti. Valetul purta desigur livreaua de culoarea vinului de Bourgogne, iar majordomul englez, care lucrase odată pentru un duce şi despre care se spunea că era chiar mai snob decât însuşi Harry, anunţa oaspeţii pe măsură ce soseau. Ştia cu siguranţă că erau femei de viţă nobilă purtând haine de satin şi togi dantelate de la Mainbocher, cu bijuterii de la Cartier, iar bărbaţii trebuie să fi arătat distinşi, cu papillon şi frac. Şi fără îndoială Harry avea alături, la braţ, cea mai la modă starletă de cinema, în plină ascensiune. Şi era evident că ea se va strădui din greu să-i fie pe plac, pentru că în ciuda celor două divorţuri şi a unei reputaţii tot atât de discutate ca şi cea a tatălui său, fratele ei, cu poziţia lui socială şi cu milioanele lui, reprezenta o foarte bună partidă. Ea trase draperiile, gândindu-se cu amărăciune că ocazia era perfectă; aproape că păreau să sărbătorească faptul că în sfârşit Mandarinul Lai Tsin murise şi nu mai putea umbri numele Harrison.    

Morile de vant ale zeilor de Sidney Sheldon Prolog   Perho, Finlanda   Întâlnirea avea loc într-o confortabilă cabană protejată împotriva intemperiilor aflată într-o regiune împădurită la o distanţă de două sute de metri de Helsinki, aproape de graniţa rusă. Membrii ramurii occidentale a Comitetului sosiseră discret la intervale neregulate. Veneau din opt ţări, dar vizita lor fusese pregătită în linişte de o persoană foarte importantă din Valtioneuvosto, consiliul de stat finlandez, şi pe paşapoartele lor nu se afla nici o viză de intrare. Cum soseau, soldaţi înarmaţi îi escortau în cabană, iar după ce şi-a făcut apariţia şi ultimul vizitator, uşa cabanei a fost încuiată şi soldaţii au rămas în poziţie de drepţi în vântul puternic de ianuarie, cu atenţia încordată la cel mai mic semn al vreunei prezenţe nedorite. Membrii, care se aflau în jurul mesei mari, dreptunghiulare, erau oameni cu poziţii importante în consiliile guvernelor respective. Se mai întâlniseră în împrejurări mai puţin clandestine şi aveau încredere unul în altul pentru că nu aveau încotro. Pentru mai multă siguranţă, fiecare avea un nume de cod. Întâlnirea dura de aproape cinci ore şi discuţiile erau aprinse. În cele din urmă, preşedintele a hotărât că venise vremea să se supună la vot. Se ridică şi se întoarse spre cel din dreapta sa. — Sigurd? — Da. — Odin? — Da. — Balder? — Ne grăbim prea tare. Dacă se află, vieţile noastre ar… — Te rog, da sau nu? — Nu… — Freyr? — Da. — Sigmund? — Nein. Pericolul… — Thor? — Da. — Tyr? — Da. — Eu votez pentru. Deci, rezoluţia este aprobată. Îl voi informa în consecinţă pe Controlor. La următoarea întâlnire vă voi spune pe cine va recomanda ca fiind cea mai bună persoană pentru a acţiona. Vom urma obişnuitele precauţii şi vom pleca la intervale de douăzeci de minute. Vă mulţumesc, domnilor.   * * *   Peste două ore şi patruzeci şi cinci de minute, cabana era pustie. O echipă de experţi veni după aceea cu petrol lampant şi dădu foc cabanei, flăcările roşietice fiind mângâiate de vântul lacom. Când, în sfârşit, palokunta, pompierii din Perho, au ajuns la faţa locului, nu mai era nimic de văzut în afară de tăciunii aprinşi care alcătuiau conturul cabanei pe zăpada care sfârâia. Adjunctul şefului brigăzii de pompieri se apropie de cenuşă, se aplecă şi adulmecă. — Petrol lampant, spuse el. Incendiere premeditată. Şeful se uita la ruine cu o expresie nedumerită pe chip. — Ciudat, murmură el. — Ce anume? — Am vânat prin pădurea asta săptămâna trecută. Nu era nici o cabană.   Cartea întâi   Capitolul 1   Washington, D.C.   Stanton Rogers era destinat să ajungă preşedintele Statelor Unite. Era un politician fermecător, foarte cunoscut de un public aprobator şi susţinut de prieteni influenţi. Din nefericire pentru Stanton, libido-ul său i-a stat în calea carierei. Sau, cum au spus cei de la Washington, „Bătrânul Stanton şi-a f… preşedinţia.” Stanton Rogers nu se considera un Casanova. Ba, dimpotrivă, până la acea escapadă fatală, fusese un soţ model. Era frumos, bogat, se apropia de una din cele mai importante poziţii din lume şi, deşi avusese nenumărate ocazii de a-şi înşela soţia, nici măcar nu se gândise la vreo altă femeie. Mai exista şi o a doua ironie, poate chiar mai mare: soţia lui Stanton Rogers, Elizabeth, era sociabilă, frumoasă şi inteligentă şi pe amândoi îi interesau aproape aceleaşi lucruri, în timp ce Barbara, femeia de care Stanton s-a îndrăgostit şi cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, după un divorţ despre care s-a scris foarte mult în ziare, era cu cinci ani mai mare decât el, cu un chip mai degrabă plăcut decât frumos şi părea să nu aibă nimic în comun cu el. Stanton era sportiv; Barbara nu putea suferi nici un fel de exerciţiu fizic. Stanton era sociabil; Barbara prefera să stea singură cu soţul ei sau să primească numai grupuri restrânse. Cea mai mare surpriză pentru cei care îl cunoşteau pe Stanton Rogers a constituit-o deosebirea de păreri politice. Stanton era liberal, în timp ce Barbara crescuse într-o familie de ultraconservatori. Paul Ellison, cel mai bun prieten al lui Stanton, spusese: — Cred că ai înnebunit, băiete! Tu şi Liz sunteţi practic în Cartea recordurilor drept cea mai perfectă pereche de căsătoriţi. Nu poţi da cu piciorul la tot pentru o simplă aventură. Stanton Rogers îi răspunsese tăios: — Vezi-ţi de treaba ta, Paul. O iubesc pe Barbara şi de cum voi reuşi să obţin divorţul, ne vom căsători. — Îţi dai seama ce se va întâmpla cu cariera ta? — O jumătate din căsniciile din ţara asta se sfârşesc cu un divorţ. Nu o să se întâmple nimic, spusese Stanton Rogers. Dar se dovedise a fi un prost profet. Ştirea în legătură cu divorţul înverşunat a fost o adevărată comoară pentru presă, iar ziarele de scandal au relatat-o cât mai cumplit posibil, cu fotografii ale cuibuşorului iubirii lui Stanton Rogers şi povestiri despre întâlniri amoroase în taină la miezul nopţii. Ziarele au continuat să scrie despre acest lucru cât au putut, iar când vâlva s-a potolit, prietenii influenţi care îl susţinuseră pe Stanton Rogers pentru preşedinţie, au dispărut în linişte găsind un alt cavaler alb în persoana lui Paul Ellison.   * * *   Ellison era o alegere foarte bună. Nu era nici frumos, nici fermecător, ca Stanton Rogers, dar era inteligent, plăcut şi avea un stil de viaţă adecvat. Era scund, cu trăsături armonioase şi ochi albaştri, senini. Era fericit de zece ani în căsnicia sa cu fiica unui magnat al oţelului şi se ştia despre el şi Alice că formau un cuplu cald şi iubitor. La fel ca şi Stanton Rogers, Paul Ellison urmase la Yale şi absolvise Şcoala de drept de la Harvard. Cei doi crescuseră împreună. Familiile lor aveau reşedinţe de vară învecinate în Southampton, iar băieţii înotau împreună, organizau echipe de baseball şi, mai târziu, se întâlneau cu iubitele împreună. S-au aflat în aceeaşi clasă la Harvard. Paul Ellison se descurca bine, dar Stanton Rogers era elevul model. Tatăl său era asociat la o firmă de avocatură de pe Wall Street şi, când Stanton lucra acolo pe perioada verii, a aranjat şi pentru Paul acelaşi lucru. Imediat după absolvirea Şcolii de drept, steaua politică a lui Stanton a început să se înalţe vertiginos şi, dacă el era cometa, Paul Ellison era coada. Divorţul a schimbat totul. Acum, Stanton Rogers devenise completarea lui Paul Ellison. Drumul până sus pe culme a durat aproape cincisprezece ani. Ellison a pierdut o alegere în Senat, a câştigat-o pe următoarea şi în următorii câţiva ani a ajuns un foarte cunoscut om al legii. A luptat împotriva celor pătaţi din guvern şi a birocraţiei de Ia Washington. Era un populist şi credea în extinderea relaţiilor internaţionale. A fost rugat să scrie discursul preşedintelui care era reales. A fost un discurs splendid şi înflăcărat care a făcut pe toată lumea să-l asculte cu mare atenţie. Patru ani mai târziu, Paul Ellison era ales în funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să îl numească pe Stanton Rogers în funcţia de consilier prezidenţial în domeniul afacerilor externe.   * * *   Ideea lui Marshall Meluhan că televiziunea va transforma lumea într-un stat uriaş devenise realitate. Intrarea în funcţie a celui de al patruzeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite a fost transmisă prin satelit în mai mult de 190 de ţări.   * * *   La Cocoşul negru, un bar din Washington, frecventat de obicei de ziarişti, Ben Cohn, un vechi reporter politic la The Washington Post, se afla la o masă alături de alţi patru colegi şi urmărea transmisia instalării în funcţie la televizorul aşezat deasupra barului. — Ticălosul ăsta m-a costat cincizeci de dolari, se plânse unul din reporteri. — Te-am prevenit să nu pariezi contra lui Ellison, zise Ben Cohn. Are farmec, scumpule, crede-mă. Camera de luat vederi prezenta mulţimea de oameni adunaţi pe Pennsylvania Avenue, zgribuliţi în paltoanele care îi apărau de vântul tăios de ianuarie, care ascultau ceremonia la difuzoarele fixate în jurul podiumului. Jason Merlin, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, sfârşi de rostit jurământul, după care noul preşedinte îi strânse mâna şi veni la microfon. — Uitaţi-vă la idioţii ăia care îngheaţă acolo, comentă Ben Cohn. Ştiţi de ce nu sunt acasă ca nişte oameni normali, să se uite la televizor? — De ce? — Pentru că se face istorie, prieteni. Într-o bună zi, toţi oamenii ăia le vor spune copiilor şi nepoţilor că au fost martori când Paul Ellison a depus jurământul. Şi se vor lăuda: „Eram atât de aproape de el, că l-aş fi putut atinge.” — Eşti cinic, Cohn. — Şi sunt mândru de asta. Toţi politicienii din lume sunt din acelaşi aluat. Se bagă toţi pentru ceea ce pot obţine. Să fim sinceri, băieţi, noul nostru preşedinte este un liberal şi un idealist. De ajuns pentru a crea coşmaruri oricărui om inteligent. După părerea mea, un liberal este unul care îşi are fundul bine fixat în nori de vată. Adevărul era că Ben Cohn nu era chiar atât de cinic pe cât părea. Studiase cariera lui Paul Ellison de la bun început şi, deşi iniţial nu fusese deloc impresionat, pe măsură ce Ellison a înaintat pe scara politică, Ben Cohn şi-a schimbat părerea. Acest politician nu era lingăul nimănui. Era ca un stejar într-o pădure de sălcii. Afară, cerul explodă într-o ploaie rece ca gheaţa. Ben Cohn spera ca vremea să nu fie un semn pentru următorii patru ani. Îşi îndreptă din nou atenţia spre televizor. Preşedintele Statelor Unite este ca o torţă aprinsă de către poporul american şi trecută din mână în mână la fiecare patru ani. Torţa care mi-a fost încredinţată este cea mai puternică armă din lume. Destul de puternică pentru a arde civilizaţia pe care o cunoaştem sau pentru a lumina atât viitorul nostru, cât şi al celorlalte ţări din lume. Avem de ales. Le vorbesc astăzi nu numai aliaţilor noştri, dar şi ţărilor din lagărul sovietic. Le spun acum, când ne pregătim pentru secolul al douăzeci şi unulea, că nu mai e loc pentru înfruntări şi că trebuie să învăţăm să facem ca expresia „o singură lume” să devină realitate. Orice altceva poate crea un dezastru din care nici o naţiune nu îşi va mai reveni. Îmi dau foarte bine seama de prăpastia existentă între noi şi ţările de dincolo de Cortina de Fier, dar cea dintâi preocupare a actualei administraţii va fi să ridice punţi de nezdruncinat peste această prăpastie. Cuvintele lui răsunau cu o profundă sinceritate. „Vorbeşte serios”, îşi spuse Ben. „Sper să nu-l asasineze nimeni pe nebunul ăsta.”   * * *   În Junction City, Kansas, era o zi oribilă, întunecată şi umedă şi ningea atât de tare, încât vizibilitatea pe Autostrada 6 era aproape zero. Mary Ashley îndreptă cu precauţie camioneta spre mijlocul şoselei care fusese curăţat de pluguri. Viscolul avea să o facă să întârzie la cursuri. Conducea încet, având grijă ca maşina să nu derapeze. La radio se auzea vocea preşedintelui: …există multe voci atât în guvern, cât şi în viaţa particulară care insistă că în America ar trebui să facă mai multe şanţuri decât punţi. Răspunsul meu este că nu ne mai putem permite să ne condamnăm şi pe noi şi pe copiii noştri la un viitor ameninţat de conflicte în toată lumea şi de un război nuclear. „Mă bucur că am votat pentru el”, îşi spuse Mary Ashley. „Paul Ellison va fi un preşedinte excepţional.” Îşi încleştă şi mai mult mâna pe volan când zăpada se transformă într-un vârtej alb orbitor.   * * *   În St. Croix, un soare tropical strălucea pe un cer fără nori, dar Harry Lantz nu avea nici o intenţie de a ieşi. Se distra mult prea bine înăuntru. Se afla în pat, gol, între surorile Dolly. Lantz avea o dovadă certă că nu erau cu adevărat surori. Annette era o brunetă naturală înaltă, iar Sally era o blondă naturală înaltă. Puţin îi păsa lui Harry Lantz dacă erau sau nu rude de sânge. Important era faptul că amândouă erau experte în ceea ce făceau şi ambele îi smulgea gemete de plăcere. În celălalt capăt al camerei de motel, la televizor apăru chipul preşedintelui. …Datorită faptului că eu cred ca nu există problemă care să nu poată fi rezolvată, dacă se arată bunăvoinţă de ambele părţi, zidul de beton din jurul Berlinului de Est şi Cortina de Fier care înconjoară celelalte ţări satelit ale Uniunii Sovietice trebuie să fie distruse. Sally îşi întrerupse activitatea pentru a întreba: — Vrei să închid porcăria aia, iubitule? — Lasă-l aşa. Vreau să aud ce are de spus. Annette îşi ridică şi ea capul, — Ai votat cu el? — Hei, voi două! înapoi la treabă, le strigă Harry Lantz. Aşa cum ştiţi foarte bine, cu trei ani în urmă, după moartea preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, această ţară a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite. Aş dori să vă informez că am luat legătura cu guvernul român şi cu preşedintele ţării, Alexandru Ionescu, şi acesta a fost de acord să restabilească relaţii diplomatice cu ţara noastră. Mulţimea de pe Pennsylvania Avenue izbucni în urale. Harry Lantz se ridică în capul oaselor atât de brusc, încât dinţii lui Annette i se înfipseră în penis. — Isuse Cristoase! urlă Lantz. Am mai fost circumcis o dată! Ce dracu’ vrei să faci? — De ce te-ai mişcat, scumpule? Lantz nu o auzi, însă. Ochii îi erau lipiţi de ecranul televizorului. Una din primele măsuri oficiale ale noastre, spunea preşedintele, va fi să trimitem un ambasador în România. Şi acesta nu-i decât începutul…   * * *   La Bucureşti era seară. Iarna devenise neaşteptat de blândă, iar străzile erau pline de oameni ieşiţi la cumpărături pe vremea aceea neobişnuit de caldă. Preşedintele României, Alexandru Ionescu, se afla în biroul său din vechiul palat, de pe Calea Victoriei, înconjurat de o jumătate de duzină de consilieri, şi asculta transmisia la radio pe unde ultrascurte. …Nu am de gând să mă opresc aici, spunea preşedintele american. Albania a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite în 1946. Am intenţia să restabilesc aceste legături şi, în plus, doresc să consolidez relaţiile diplomatice cu Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Se auziră urale şi aplauze. Trimiterea unui ambasador în România este începutul unei mişcări de unire a popoarelor din lumea întreagă. Să nu uităm niciodată că omenirea are o origine comună, probleme comune şi o soartă finală comună. Să nu uităm că problemele pe care le avem în comun sunt mai mari decât cele care ne despart şi că tot ceea ce ne separă este făcut de mâna noastră.   * * *   Într-o vilă foarte bine păzită din Neuilly, o suburbie a Parisului, liderul revoluţionar român Marin Groza, îl urmărea pe preşedinte pe canalul doi al televiziunii franceze. …vă promit că voi face tot posibilul şi că voi căuta tot ce-i mai bun în ceilalţi. Aplauzele au durat cinci minute întregi. — Cred că a sosit momentul, Lev, spuse Marin Groza gânditor. Vorbeşte serios. Lev Pasternak, şeful securităţii lui, îi răspunse: — Nu-i va fi de folos lui Ionescu? Marin Groza scutură din cap. — Ionescu e un tiran, aşa că nimic nu-i va fi de folos. Numai că trebuie să fiu foarte atent la timp. Am dat greş când am vrut să-l înlătur pe Ceauşescu. Nu trebuie să dau greş încă o dată.   * * *   Pete Connors nu era beat — nu atât de beat cât ar fi putut. Aproape că terminase al cincilea pahar de whisky când Nancy, secretara cu care trăia, îl întrebă: — Nu crezi că ajunge, Pete? El zâmbi şi îi dădu uşor o palmă. — Vorbeşte preşedintele nostru. Trebuie să arăţi puţin respect măcar, spuse el după care se întoarse spre imaginea de pe ecran. Comunist nenorocit, îi strigă el televizorului. Asta-i ţara mea şi CIA n-o să te lase s-o vinzi. O să te oprim noi, băiete. Poţi să fii convins.     Capitolul 2   — Voi avea nevoie de mult ajutor din partea ta, prietene, spuse Paul Ellison. — Îl vei avea, zise Stanton Rogers încet. Se aflau amândoi în Biroul Oval, preşedintele având drapelul american în spate. Era prima lor întâlnire în acel loc şi preşedintele Ellison nu se simţea prea bine. „Dacă Stanton n-ar fi făcut acea singură greşeală, ar fi stat aici în locul meu”, se gândi Paul Ellison. — Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, spuse Stanton parcă citindu-i gândurile. În ziua când ai fost numit pentru preşedinţie, am fost gelos la culme, Paul. Era un vis al meu pe care îl trăiai tu. Dar ştii ceva? Până la urmă mi-am dat seama că, dacă eu nu puteam să stau pe fotoliul acela, nu era nimeni pe lume care aş fi vrut s-o facă în afară de tine. Îţi stă bine acolo. Paul Ellison îi zâmbi prietenului său şi spuse: — Ca să fiu sincer, Stan, încăperea asta mă înspăimântă foarte tare. Parcă simt fantomele lui Washington, Lincoln şi Jefferson. — Am avut şi preşedinţi care… — Ştiu, dar trebuie să încercăm să ne ridicăm la înălţimea celor mai mari. Apăsă pe un buton de pe birou şi, peste câteva secunde intră un steward îmbrăcat cu o haină albă. — Da, domnule preşedinte? Paul Ellison se întoarse spre Rogers. — Cafea? — Sună minunat. — Vrei ceva în ea? — Nimic, mulţumesc. Barbara vrea să am grijă de siluetă. Preşedintele îi făcu un semn din cap lui Henry, stewardul, după care acesta părăsi încăperea. „Barbara”. Uimise pe toată lumea. Se zvonise prin Washington că acel mariaj nu avea să supravieţuiască primului an, dar iată că dura de aproape cincisprezece şi era un succes. Stanton Rogers îşi deschisese un prestigios birou de avocatură, iar Barbara îşi câştigase reputaţia de a fi o gazdă extraordinară. Paul Ellison se ridică şi începu să se plimbe în sus şi în jos. — Se pare că discursul meu legat de unirea între popoare a făcut mare vâlvă. Cred că ai citit ziarele. Stanton Rogers dădu din umeri. — Ştii cum sunt ăştia. Le place să creeze eroi pentru ca apoi să-i doboare. — Ca să fiu sincer, puţin îmi pasă ce spun ziarele. Pe mine mă interesează ce spun oamenii. — Să ştii că ai speriat foarte multă lume, Paul. Armata e împotriva planului tău şi unii indivizi foarte puternici ar dori să-l vadă eşuând. — Nu va eşua, spuse el rezemându-se de speteaza fotoliului. Ştii care e cea mai mare problemă a lumii la ora actuală? Nu mai există oameni de stat. Ţările sunt conduse de politicieni. A existat o vreme, nu cu prea mult timp în urmă, când pământul era populat de uriaşi. Unii erau buni, alţii răi — dar erau uriaşi. Roosevelt şi Churchill, Hitler şi Mussolini, Charles de Gaulle şi Iosif Visarionovici Stalin. De ce au trăit cu toţii în acea perioadă? De ce astăzi nu mai există oameni de stat? — E cam greu să fii un uriaş mondial pe un ecran de cincizeci de centimetri. Stewardul apăru purtând o tavă de argint cu o cafetieră şi două ceşti, toate având pe ele însemnul prezidenţial. Turnă cafeaua cu îndemânare. — Să vă mai aduc ceva, domnule preşedinte? — Nu, asta-i tot, Henry. Mulţumesc. Preşedintele aşteptă până plecă stewardul. — Aş vrea să vorbesc cu tine în legătură cu găsirea ambasadorului potrivit pentru România. — Bine. — Nu trebuie să-ţi spun cât de important este acest lucru. Aş vrea să acţionezi cât poţi de repede. Stanton Rogers luă o înghiţitură de cafea şi se ridică. — Mă ocup imediat.   * * *   În mica suburbie Neuilly era două dimineaţa. Vila lui Marin Groza era cufundată în întuneric, iar luna stătea cuibărită într-un strat gros de nori de furtună. Străzile erau tăcute la ora aceea, auzindu-se doar pasul câte unui trecător din când în când. O siluetă îmbrăcată în negru se furişă fără zgomot printre copaci spre zidul din cărămidă care înconjura vila. Pe un umăr avea o frânghie şi o pătură, iar în braţe avea un Uzi cu amortizor şi o armă cu săgeţi. Când ajunse lângă zid, se opri să asculte. Aşteptă nemişcat timp de cinci minute. În cele din urmă, mulţumit, desfăşură frânghia şi azvârli în sus capătul cu cârlig până când acesta se agăţă de marginea zidului. Omul începu apoi să se caţere cu uşurinţă. Ajungând sus, întinse pătura peste partea de sus a zidului pentru a se apăra de ţepuşele otrăvitoare din metal. Se opri din nou să asculte. Întoarse cârligul mutând frânghia de partea cealaltă a zidului şi coborî pe pământ. Verifică balisongul din talie, ucigătorul pumnal filipinez care se deschidea sau se închidea cu o singură mână. Urmau câinii de atac. Intrusul se ghemui aşteptând ca aceştia să îi simtă mirosul. Erau trei dobermani, antrenaţi să ucidă. Dar ei nu erau decât primul obstacol. Împrejurimile şi vila erau pline de dispozitive electronice şi supravegheate în permanenţă de camere de luat vederi. Toate scrisorile şi pachetele erau primite în cabina de la poartă şi tot acolo erau deschise de către paznici. Uşile vilei erau rezistente la bombe. Vila îşi avea propria sursă de apă, iar mâncarea lui Marin Groza era gustată. Vila era impenetrabilă. Aşa ar fi trebuit. Silueta în negru se afla acolo în noaptea aceea pentru a dovedi că nu era. Auzi zgomotul câinilor care îl atacară înainte să-i vadă. Apărură din beznă repezindu-se la gâtul lui. Erau doi. Ţinti cu arma cu săgeţi şi trase mai întâi în cel din stânga, cel mai apropiat, şi apoi în cel din dreapta, ferindu-se de trupurile lor care se zvârcoleau. Se răsuci imediat, pregătit pentru al treilea câine şi, când acesta îşi făcu apariţia, trase din nou, după care se făcu linişte. Intrusul ştia unde se află capcanele sonice ascunse în pământ, aşa că le ocoli. Se furişă în tăcere printre zonele neacoperite de camerele de luat vederi şi, în mai puţin de două minute de la trecerea zidului, se afla la uşa din spate a vilei. Când dădu să atingă clanţa, fu scăldat deodată de un val de lumină şi o voce îi strigă: — Stai pe loc! aruncă arma şi ridică mâinile. Silueta în negru lăsă arma să îi cadă din mână şi îşi ridică privirea. Vreo şase indivizi erau răspândiţi pe acoperiş ţinând îndreptate spre el tot felul de arme. — Ce dracu’ v-a luat atâta timp? mormăi bărbatul în negru. N-ar fi trebuit să ajung niciodată atât de departe. — Nici n-ai ajuns, îl informă şeful gărzilor. Te-am văzut chiar înainte să treci peste zid. Lev Pasternak era netulburat. — Atunci ar fi trebuit să mă opriţi mai devreme. Aş fi putut fi într-o misiune de sinucidere cu o mulţime de grenade sau cu o afurisită de bombă asupra mea. Doresc o întrunire a întregului personal mâine dimineaţă la ora opt fix. Câinii au fost ameţiţi. Să aibă cineva grijă de ei până se trezesc. Lev Pasternak se mândrea că ar fi fost cel mai bun paznic din lume. Fusese pilot în războiul de şase zile israelian, după care devenise un foarte bun agent în Mossad, unul dintre cele cinci servicii secrete israeliene. Nu avea să uite niciodată acea dimineaţă, cu doi ani în urmă, când colonelul îl chemase în biroul său. — Lev, cineva ar vrea să te împrumute pentru câteva săptămâni. — Sper că-i o blondă, glumi Lev. — E Marin Groza. Mossad-ul avea un dosar complet al dizidentului român. Groza fusese liderul unei mişcări populare române ce avusese ca scop înlăturarea lui Alexandru Ionescu de la putere şi tocmai era pe cale de a aranja o lovitură de stat când a fost trădat de unul din oamenii săi. Mai mult de două duzini de luptători în ilegalitate fuseseră executaţi şi Groza abia reuşise să fugă din ţară cu viaţă. Franţa îi oferise adăpost, Ionescu l-a declarat pe Marin Groza trădător de ţară şi a pus un preţ pe capul lui. Avuseseră loc şase tentative de asasinare a lui Groza şi în timpul ultimului atac fusese rănit. — Ce vrea de la mine? întrebă Pasternak. Are protecţia guvernului. — Nu-i destul. Are nevoie de cineva care să-i facă un sistem de securitate de neînvins. Ni s-a adresat nouă şi eu i te-am recomandat. — Va trebui să plec în Franţa? — Numai pentru câteva săptămâni. — Nu… — Lev, e vorba de ceva foarte important. El e tipul cu pălărie albă. Deţinem informaţii că se bucură de destul sprijin popular în ţara sa pentru a-l înlătura pe Ionescu. Când va veni timpul, va acţiona. Până atunci va trebui să-l ţinem în viaţă. Lev Pasternak se gândi. — Câteva săptămâni aţi spus? — Atât.   * * *   Colonelul se înşelase în privinţa timpului, dar avusese dreptate în legătură cu Marin Groza. Acesta era un bărbat slab, cu aspect fragil şi cu un chip ce purta amprenta amărăciunii. Avea un nas acvilin, o bărbie fermă, o frunte lată şi părul alb. Ochii îi erau negri şi pătrunzători, iar când vorbea, îi sclipeau de pasiune. — Puţin îmi pasă dacă trăiesc sau mor, i-a spus el lui Lev la prima lor întâlnire. Toţi o să murim la un moment dat, numai că tocmai acest moment mă îngrijorează pe mine. Trebuie să mai trăiesc un an, doi. Atât îmi trebuie doar ca să-l gonesc pe Ionescu din ţară. Îşi trecu mâna absent peste o cicatrice de pe obraz.. — Nimeni nu are dreptul să transforme în sclavă o ţară întreagă. Trebuie să eliberăm România şi să lăsăm poporul să-şi decidă singur soarta. Lev Pasternak s-a apucat de lucru la sistemul de securitate al vilei din Neuilly. A folosit câţiva din oamenii săi, iar cei din afară care au fost angajaţi au fost verificaţi cu foarte mare atenţie. Fiecare lucru era făcut cu mare precizie. Pasternak îl vedea pe liderul român în fiecare zi şi, cu cât îşi petrecea mai mult timp alături de el, cu atât începea să-l admire mai mult. Când Marin Groza l-a rugat să rămână acolo ca şef al securităţii sale, Pasternak nici măcar nu a ezitat. — Cu plăcere, a spus, până în clipa când vei fi gata să acţionezi. După care mă voi întoarce în Israel. S-au înţeles. La intervale neregulate, Pasternak înscena atacuri surpriză asupra vilei, testând paza. Acum îşi spuse: „Unii paznici au început să devină neglijenţi. Va trebui să-i înlocuiesc.” Trecu prin coridoare, verificând cu atenţie senzorii de căldură, sistemele electronice de avertizare şi razele infraroşii de pe pragul fiecărei uşi. Când ajunse în dreptul dormitorului lui Marin Groza, auzi un zgomot puternic şi, o clipă mai târziu, Groza începu să strige de durere. Lev Pasternak trecu de camera lui Groza continuându-şi drumul.    

Legaturi de sange de Sidney Sheldon PARTEA ÎNTÂI     Capitolul 1 ISTANBUL. Sâmbătă, 5 septembrie, ora 10 p. m.   Stătea aşezat în întuneric, singur, în spatele biroului lui Hajib Kafir, privind prin fereastra prăfuită nemuritoarele minarete din Istanbul. Era un bărbat care se simţea acasă în cele mai importante capitale ale lumii, iar Istanbulul era unul din oraşele sale preferate. Nu acea parte din Istanbul cunoscută turiştilor şi anume strada Beyoglu sau barul Lalezab de la hotelul Hilton, vulgar şi de proastă calitate, ci acele locuri greu de găsit, ştiute doar de musulmani: yalis-urile şi micile pieţe situate dincolo de souks şi Telli Baba, cimitirul unde era îngropată doar o singură persoană, iar oamenii veneau să se roage pentru ea. Aştepta nemişcat ca un vânător la pândă, un bărbat calm şi liniştit, obişnuit să-şi domine corpul şi emoţiile. Era galez, brunet, având trăsăturile frumoase ale strămoşilor săi. Ochii ageri, inteligenţi, erau de un albastru intens. Înalt de peste un metru optzeci, avea corpul agil şi muşchiulos al unui bărbat într-o excelentă condiţie fizică. În birou se simţeau mirosurile specifice lui Hajib Kafir, tutunul bolnăvicios de dulce, cafeaua cu iz înţepător, uleiurile cu care îşi ungea corpul gras, unsuros. Rhys Williams nu era conştient de ele. Se gândea la telefonul pe care îl primise cu o oră în urmă din Chamonix. „… Un accident îngrozitor! Domnule Williams, toţi suntem zdrobiţi. S-a întâmplat atât de repede, n-am avut nici o şansă să-l salvăm. Domnul Roffe a murit pe loc… „ Sam Roffe, preşedintele companiei farmaceutice „Roffe şi Fiii”, a doua ca mărime în lume, o dinastie multimilionară care înconjura întregul glob. Era imposibil să te gândeşti la Sam Roffe ca la un om mort. Întotdeauna vioi, plin de viaţă şi energie, un om veşnic în mişcare, trăindu-şi viaţa în avioanele care îl duceau la fabricile şi birourile companiei împrăştiate prin toată lumea, unde rezolva probleme care altora le dăduseră multă bătaie de cap, crea noi concepte, obligându-i pe toţi să lucreze mai mult, mai bine. Chiar dacă se căsătorise şi avea un copil, îl interesa doar un singur lucru, afacerile. Sam Roffe a fost faimos şi extraordinar. Cine-l va putea înlocui? Sam Roffe încă nu-şi alesese un succesor legal. Nu plănuise că va muri la cincizeci şi doi de ani. Îşi imaginase că va avea suficient timp pentru aşa ceva. Dar acum timpul lui se terminase. În birou luminile s-au aprins brusc, iar Rhys Williams întoarse capul spre uşă, orbit pe moment. - Domnule Williams! N-am ştiut că sunteţi aici. Era Sophie, una din secretarele companiei care lucra pentru Rhys Williams ori de câte ori acesta se afla în Istanbul. Era o turcoaică de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu o faţă atrăgătoare şi un corp suplu, senzual, plin de promisiuni. Îi făcuse cunoscut lui Rhys într-un mod subtil şi vechi de când lumea că este dispusă să-i satisfacă orice dorinţă, în orice moment, dar Rhys nu-i acorda atenţie. - M-am întors să termin nişte scrisori pentru domnul Kafir, spuse ea; apoi adăugă încet: aş putea să vă ajut cu ceva? Se apropie de birou şi Rhys simţi în aer mirosul puternic al unui animal sălbatic în călduri. - Unde este domnul Kafir? Sophie ridică din umeri cu părere de rău. - Astăzi nu se mai întoarce, spuse ea netezindu-şi partea din faţă a rochiei cu palmele mâinilor moi, agile. Pot să fac ceva pentru dumneavoastră? Ochii lui Sophie erau negri şi umezi. - Da, spuse Rhys. Găseşte-l. - Nu ştiu unde ar putea… începu ea încruntându-se. - Încearcă la Kervansaray sau la Mermara. Mai degrabă la primul local, pentru că acolo dansa una dintre amantele lui Hajib Kafir. Deşi, când e vorba de Kafir, nu poţi fi sigur niciodată, se gândi Rhys. S-ar putea chiar să fie acasă, lângă nevasta lui. Sophie încerca să-şi ceară scuze. - Voi încerca, dar mă tem… - Explică-i că dacă nu va fi aici într-o oră, va fi dat afară. Expresia de pe faţa lui Sophie se schimbă imediat. - Voi face tot ce pot, domnule Rhys, spuse ea îndreptându-se spre uşă. - Stinge lumina.   * * *   Într-un fel, în întuneric îi venea mai uşor să rămână cu gândurile lui. Chipul lui Sam Roffe îi apărea mereu în faţa ochilor. Mont Blancul ar fi trebuit să fie uşor de urcat în această perioadă a anului, la începutul lui septembrie. Sam încercase şi înainte dar furtunile l-au împiedicat să ajungă în vârf. - De data asta voi pune în vârf drapelul cu emblema companiei, îi promisese lui Rhys în glumă. Apoi telefonul primit cu puţin timp în urmă, tocmai când se pregătea să părăsească hotelul Pera Palace. Şi acum auzea vocea agitată de la celălalt capăt al firului. „… Treceau de-a curmezişul unui gheţar… Domnul Roffe a alunecat, iar coarda cu care era legat s-a rupt… A căzut într-o crăpătură imensă… „ Rhys vedea corpul lui Sam lovindu-se de gheaţa nemiloasă, alunecând în jos prin crăpătura fără fund dintre gheţari. Se strădui să-şi alunge această scenă din minte. Aparţinea trecutului. Acum trebuia să se îngrijească de prezent. Moartea lui Sam Roffe trebuia anunţată membrilor familiei, iar aceştia erau îm­prăştiaţi prin toată lumea. Trebuia pregătită o declaraţie pentru presă. Vestea va trece ca o undă de şoc prin cercurile financiare internaţionale. Compania se afla în mijlocul unei crize financiare şi era vital ca impactul morţii lui Sam Roffe să fie minimalizat cât mai mult posibil. Asta va fi treaba lui Rhys. Rhys Williams l-a întâlnit pe Sam Roffe cu nouă ani în urmă. Rhys avea atunci douăzeci şi cinci de ani şi era managerul comercial al unei mici firme de me­dicamente. Era sclipitor, plin de iniţiativă şi pe măsură ce compania îşi lărgea afacerile reputaţia lui Rhys devenea tot mai cunoscută. I se oferi un post la „Roffe şi Fiii” dar când el refuză, Sam Roffe cumpără firma pentru care lucra Rhys şi trimise după el. Chiar şi acum îşi amintea de prima lor întâlnire, de forţa copleşitoare a prezenţei lui Sam Roffe. - Locul tău este aici, la „Roffe şi Fiii”, îl informă Sam Roffe. De aceea am cumpărat instalaţia asta, de pe vremea bunicii, pentru care lucrai. Rhys se simţi măgulit şi enervat în acelaşi timp. - Şi dacă nu vreau să rămân? Sam Roffe îi zâmbi şi îi spuse confidenţial: - Vei vrea. Tu şi cu mine avem ceva în comun, Rhys. Amândoi suntem ambiţioşi. Vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Cuvinte magice, promisiunea unei sărbători pentru aprigul vânător care se afla în sufletul tânărului de atunci, pentru că el ştia ceva ce Sam Roffe nu bănuia: nu exista un Rhys Williams. Era un mit creat din disperare, sărăcie şi deznădejde.   * * *   Se născuse lângă minele de cărbuni din Gwent şi Carmarthen, în văile roşii din Ţara Galilor, unde învelişul de gresie şi zăcămintele de calcar şi cărbune încreţeau pământul verde. A crescut într-o lume de basm în care până şi numele proprii erau poezie: Brecon, Pen-y Fan, Penderyn, Glyncorrwg şi Maesteg. O ţară a legendelor unde cărbunele ascuns adânc în pământ a fost creat acum 280 milioane de ani, unde cândva copaci puternici dominau peisajul, încât o veveriţă putea călători de la Brecon Beacons până la mare fără măcar să atingă pământul. Dar a venit revoluţia industrială, iar frumoşii copaci verzi au fost tăiaţi pentru a alimenta focurile lacome din industria fierului. Băiatul crescu înconjurat de eroi din alte timpuri şi dintr-o altă lume. Robert Farrer a fost ars pe rug de biserica catolică pentru că a refuzat să facă jurământul celibatului şi să-şi abandoneze soţia; King Hywel cel Bun a adus legea în Ţara Galilor în secolul al zecelea; fiorosul cavaler Brychen, care a avut doisprezece băieţi şi douăzeci şi patru de fete şi a respins cu înţelepciune toate atacurile împotriva împărăţiei. Un ţinut al poveştilor pline de glorie. Dar nu totul era glorie. Toţi strămoşii lui Rhys au fost mineri, iar el, de copil, obişnuia să asculte ceea ce spuneau tatăl şi unchii lui despre iadul de sub pământ. Discutau despre vremurile îngrozitoare când nu exista de lucru, când bogatele mine de cărbuni din Gwent şi Carmarthen au fost închise datorită luptei înverşunate dintre companii şi mineri, iar minerii au fost corupţi de sărăcia care le rodea ambiţia şi mândria, sărăcie care chinuie sufletul unui om şi-l stoarce de putere obligându-l să se supună. Când minele funcţionau era un altfel de iad. Cea mai mare parte a familiei lui Rhys a murit în mină. Unii au murit în măruntaiele pământului, alţii şi-au scuipat plămânii ani în şir. Puţini au trecut de treizeci de ani. Rhys obişnuia să-i asculte pe tatăl său şi pe unchii mai în vârstă discutând despre trecut, despre prăbuşirile din mină, despre schilozi, despre greve; discutau despre vremurile bune şi despre cele rele dar băiatului i se păreau la fel. Toate erau groaznice. Gândul că va trebui să-şi petreacă restul vieţii în întunericul de sub pământ îl îngrozea pe Rhys. Ştia că va trebui să scape de acest destin. La doisprezece ani fugi de acasă. Părăsi văile de cărbune şi plecă pe coastă la Sully Ranny Bay şi Lavernoock, unde se adunau turiştii bogaţi şi unde tânărul aducea şi căra bagaje, se făcea folositor ajutând doamnele să coboare pe potecile abrupte care duceau spre plajă, ducea coşurile grele pentru picnic, mâna un cărucior cu un ponei sau muncea la parcul de distracţii de la Whitmore By. Era doar la câteva ceasuri de casă dar distanţa nici măcar nu putea fi măsurată. Oamenii de aici păreau veniţi dintr-o altă lume. Rhys Williams nu-şi imaginase niciodată că ar putea exista oameni atât de frumoşi şi podoabe atât de strălucitoare. Fiecare femeie i se părea că arată ca o regină, iar bărbaţii erau toţi eleganţi şi manieraţi. Asta era lumea căreia vroia să-i aparţină şi era capabil de orice pentru a ajunge o parte din ea. Pe la vârsta de paisprezece ani Rhys Williams reuşise să pună deoparte destui bani pentru a putea călători la Londra. Ajungând acolo îşi petrecu primele trei zile plimbându-se prin imensul oraş, căscând gura la tot ce vedea, asimilând însetat privelişti incredibile, zgomote, mirosuri. Îşi găsi prima slujbă într-un magazin de manufactură unde se ocupa cu livrarea produselor. În ma­gazin mai erau încă doi funcţionari, fiinţe superioare, şi o femeie care făcea ca inima tânărului galez să cânte ori de câte ori se uita la ea. Bărbaţii îl tratau aşa cum era destinat să fie tratat, ca pe un gunoi. Era o curio­zitate pentru ei. Se îmbrăca ciudat, avea maniere gro­solane şi vorbea cu un accent de neînţeles. Îi pro­nunţau numele în fel şi chip cu toate că el le repeta mereu pronunţia corectă. Fetei i se făcu milă de el. Se numea Gladys Simpkins şi îşi împărţea micul apartament din Tooting cu încă alte trei fete. Într-o zi îi permise lui Rhys să o conducă acasă şi îl invită la o ceaşcă de ceai. Tânărul Rhys era copleşit de nervozitate. Se gândea că urma să aibă loc prima lui experienţă sexuală, dar când îşi puse braţul în jurul lui Gladys, aceasta îl privi o clipă mirată, apoi izbucni în râs. - N-o să capeţi aşa ceva, îi spuse ea, dar îţi dau un sfat, dacă vrei să ajungi cineva, cumpără-ţi nişte haine mai ca lumea, fă-ţi puţină educaţie şi învaţă cum să te porţi. Privi atentă faţa slabă, pasionată a tânărului, îi studie ochii de un albastru intens, apoi spuse cu blândeţe. - Vei arăta bine când vei creşte mai mare.   * * *   Dacă vrei să ajungi cineva… Acesta a fost momentul când Rhys Williams s-a inventat pe sine însuşi. Adevăratul Rhys Williams era un băiat lipsit de educaţie, ignorant, fără pregătire, fără cei şapte ani de acasă, fără trecut, fără viitor. Dar avea imaginaţie, inteligenţă şi o ambiţie sălbatică. Era suficient. Rhys începu cu imaginea a ceea ce vroia să fie, ca cine de fapt intenţiona să ajungă. Când se privea în oglindă nu-l vedea pe băiatul stângaci, neglijent care vorbea cu un accent ciudat; imaginea din oglindă îl arăta civilizat, manierat şi plin de succes. Încetul cu încetul, Rhys începu să-şi potrivească existenţa cu imaginea din mintea lui. Urmă o şcoală la seral, îşi petrecu sfârşiturile de săptămână în galeriile de artă. Bântuia bibliotecile publice, mergea la teatru şi de acolo de sus studia îmbrăcămintea celor din fotoliile de orchestră. Mânca cât mai puţin pentru ca o dată pe săptămână să poată merge la un restaurant bun unde copia cu atenţie felul în care mâncau ceilalţi. Observa, învăţa şi nu uita nimic. Era ca un burete, ştergea trecutul şi absorbea viitorul. Într-un singur an Rhys învăţase destul pentru a-şi da seama că Gladys Simpkins, prinţesa lui, era o fată de rând, banală, cu mult sub gusturile lui. Plecă de la magazinul de manufactură şi se angaja ca funcţionar într-o farmacie, una dintr-o reţea care aparţinea ace­leiaşi firme. Avea aproape şaisprezece ani, însă arăta mult mai în vârstă. Era înalt şi bine dezvoltat. Femeile au început să se intereseze de acest galez brunet şi drăguţ, isteţ şi galant. În farmacie deveni imediat preferatul clienţilor, mai ales al celor de sex feminin; care aşteptau la rând până când Rhys era liber să se ocupe de ele. Se îmbrăca bine, vorbea corect şi ştia că făcuse un drum lung de la Gwent şi Carmarthen, dar când se privea în oglindă nu era satisfăcut. Călătoria pe care intenţiona să o facă încă nu se terminase. Peste doi ani Rhys Williams deveni managerul farmaciei în care lucra. Într-o zi managerul reţelei de farmacii din zonă îi spuse: - Acesta este doar începutul, Williams. Dacă vei continua să munceşti la fel de mult, într-o zi vei ajunge să administrezi mai multe farmacii. Rhys aproape îi râse în nas. Să crezi tu că asta poate fi o culme a ambiţiei! Rhys continua să-şi ur­meze şcoala. Studia probleme de conducere şi ad­ministrare a afacerilor, marketing şi legile comerciale. Vroia mai mult. Imaginea din oglindă îl arăta în plin succes; însă Rhys simţea că este abia la începutul drumului. Şansa lui de a promova se ivi într-o zi când în farmacie intră un agent comercial al unei firme, care urmări cum Rhys ştia să-şi folosească farmecul pentru a face doamnele să cumpere medicamente de care nu aveau nevoie. Înainte de a pleca, îi spuse: - Îţi pierzi vremea aici, puştiule. Ar trebui să lucrezi pentru o firmă mai mare. - Vă gândiţi la una anume? întrebă Rhys. - Aşteaptă să-i vorbesc şefului meu despre tine. Peste două săptămâni Rhys era angajat ca agent comercial al unei mici firme de medicamente. Era unul din cei cincizeci de agenţi ai firmei, dar când Rhys se privi în oglinda lui specială ştiu că nu e adevărat. Nu concura decât cu el însuşi. Se apropia tot mai mult de imaginea din oglindă, de personajul pe care îl crease. Un bărbat inteligent, cultivat, distins şi fermecător. Ceea ce încerca să facă părea imposibil. Toată lumea ştia că trebuie să te naşti cu aceste calităţi; nu puteau fi create. Dar Rhys reuşi. Deveni ceea ce-şi dorise. Călători prin toată ţara vânzând produsele firmei, discutând şi ascultând. Se întorcea la Londra plin de iniţiative practice şi avansa repede pe treptele succesului. La trei ani după angajarea sa, Rhys ajunse director comercial. Şi sub conducerea sa atentă şi pricepută firma începu să se extindă.   * * *   Patru ani mai târziu Sam Roffe intră în viaţa lui. Recunoscuse ambiţia din Rhys. - Îmi semeni, îi spuse Sam Roffe. Noi vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Sam Roffe a fost un mentor strălucit. În următorii nouă ani, sub supravegherea lui Sam Roffe, Rhys Williams devenise un om valoros al companiei. Pe măsură ce trecea timpul, i se dădea o tot mai mare responsabilitate, să reorganizeze diferitele sectoare, să înlăture defecţiunile tehnice în indiferent ce parte a lumii se produceau, să coordoneze ramuri ale companiei „Roffe şi Fiii”, să creeze şi să pună în aplicare noi planuri. Până la urmă Rhys Williams ajunse să cunoască mai multe despre afacerile companiei decât oricine altcineva, cu excepţia lui Sam Roffe. Rhys Williams, devenea succesorul logic al lui Sam Roffe. Într-o dimineaţă când Rhys şi Sam Roffe se întorceau de la Caracas cu avionul companiei, un Boeing 707-320 transformat într-un apartament luxos, unul din flotila de opt avioane ale companiei, Sam Roffe îl lăudă pe Rhys pentru o afacere foarte profitabilă pe care acesta o încheiase cu guvernul din Venezuela. - Vei primi o primă grasă pentru asta, Rhys. Acesta îi replică liniştit. - Nu vreau o primă, Sam. Vreau nişte acţiuni şi un loc de director în conducere. O merita şi amândoi ştiau asta. Dar Sam îi răspunse: - Îmi pare rău. Nu pot schimba regulile, nici măcar pentru tine. „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Nimeni în afara familiei nu poate fi în conducere şi nu poate deţine acţiuni. Rhys ştia, bineînţeles. Participa la toate întrunirile directorilor, dar nu ca membru. Era un străin. Sam Roffe era singurul urmaş direct al familiei Roffe. Cei­lalţi urmaşi erau femei, verişoarele lui Sam. Bărbaţii cu care se căsătoriseră conduceau compania. Walther Gassner, care se căsătorise cu Anna Roffe; Ivo Palazzi căsătorit cu Simonetta Roffe; Charles Martel, soţul Helenei Roffe. Şi Sir Alec Nichols a cărui mamă a fost născută Roffe. Aşa că Rhys a fost obligat să ia o hotărâre. Ştia că merită să fie în conducere, că într-o zi ar trebui să ajungă preşedintele ei. Deocamdată nu se putea, dar lucrurile se puteau schimba. Rhys se hotărî să rămână, să aştepte şi să vadă ce se va întâmpla. Sam Roffe îl învăţase să aibă răbdare. Iar acum Sam Roffe era mort. Luminile din birou se aprinseră din nou şi Hajib Kafir apăru în cadrul uşii. Kafir era directorul comercial al firmei pentru Turcia. Un bărbat scund, oacheş, care îşi purta diamantele şi pântecul gras ca pe nişte ornamente. Arăta neîngrijit, ca un om care s-a îmbrăcat în grabă. Deci Sophie nu l-a găsit într-un club de noapte. Ei, da, se gândi Rhys. Un efect secundar al morţii lui Sam Roffe. Coitus interruptus. - Rhys! exclamă Kafir. Dragul meu prieten, iartă-mă! N-am ştiut că eşti încă în Istanbul! Trebuia să prinzi un avion, iar eu am avut nişte probleme urgente… - Stai jos, Hajib. Ascultă-mă atent. Vreau să trimiţi patru telegrame codificate. Vor merge în ţări diferite. Vreau să fie înmânate personal de mesagerii noştri, înţelegi? - Bineînţeles, spuse Kafir uimit. Înţeleg foarte bine. Rhys îi aruncă o privire ceasului de mână subţire, din aur, marca Baume & Mercier, de la încheietura mâinii. - Poşta din New York e închisă acum. Trimite telegramele de la Yeni Posthane Cad. Vreau să plece peste treizeci de minute. Îi înmână o copie a telegramei pe care o compusese. - Oricine discută despre asta va fi concediat imediat. Kafir privi telegrama şi ochii i se măriră. - Dumnezeule! Nu se poate! exclamă el îngrozit. Cum, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? - Sam Roffe a murit într-un accident, îi răspunse Rhys. Acum, în sfârşit, Rhys îşi permise să se gândească la ceea ce încercase să elimine din gândurile sale; Elizabeth Roffe, fiica lui Sam. Avea douăzeci şi patru de ani. Când o întâlnise prima dată, era o puştoaică de cincisprezece ani, care purta proteză pentru dinţi, era extraordinar de timidă şi de grasă, o rebelă singu­ratică. De-a lungul anilor, Rhys urmări transformarea ei într-o tânără deosebită, care moştenise frumuseţea mamei şi inteligenţa şi forţa tatălui. Ajunsese foarte apropiată de Sam. Rhys ştia cât de mult o va afecta vestea morţii tatălui ei. Ştia că va trebui să o anunţe personal. Două ore mai târziu Rhys Williams se îndrepta spre New York cu unul din avioanele companiei.     Capitolul 2 BERLIN. Luni, 7 septembrie, ora 10 a. m.   Anna Roffe Gassner ştia că nu are voie să ţipe din nou, altfel Walther se va întoarce şi o va ucide. Se ghemui într-un colţ al dormitorului, tremurând din tot corpul, fără să se poată controla şi îşi aşteptă moartea. Ceea ce începuse ca un basm frumos se transformase în groază şi teroare. De foarte mult timp încerca să evite adevărul: bărbatul cu care se căsătorise era un maniac criminal.   * * *   Anna Roffe nu iubise pe nimeni înainte să-l întâlnească pe Walther Gassner, nici pe mama ei, nici pe tatăl ei, nici pe ea însăşi. Anna a fost un copil fragil şi bolnăvicios, care suferea de ameţeli. Nu-şi putea aminti o perioadă când să nu fi fost prin spitale sau înconjurată de surori sau specialişti aduşi din toate colţurile lumii. Pentru că tatăl ei era Anton Roffe de la „Roffe şi Fiii” cei mai buni doctori erau aduşi la patul ei din Berlin. Dar după ce o examinau şi îi făceau diferite teste, plecau fără să ştie mai multe decât atunci când veniseră. Nu reuşeau să-i pună un diagnostic. Anna nu a putut să meargă la şcoală ca alţi copii, iar cu timpul a ajuns foarte retrasă, creându-şi o lume a ei, plină de vise şi fantezii, unde nimănui nu i se permitea să intre. Îşi picta propriile tablouri de viaţă, deoarece culorile realităţii erau prea stridente ca ea să le accepte. Când ajunsese la optsprezece ani, ameţelile au dispărut la fel de misterios cum au apărut. Dar îi pecetluiseră existenţa. La vârsta la care majoritatea fetelor se logodesc şi se căsătoresc, Anna nu fusese încă sărutată de nici un băiat. Încerca să se convingă că nu-i păsa. Era mulţumită să trăiască în viaţa ei imaginară, departe de toţi şi de restul lumii. Când trecu de douăzeci de ani, fu asaltată de peţitori, era o moştenitoare care purta unul din cele mai prestigioase nume din lume şi mulţi bărbaţi erau dornici să profite de averea ei. Primi cereri în căsătorie de la un conte suedez, un poet italian şi o mulţime de prinţi din ţări sărace. Anna îi refuză pe toţi. La aniversarea a treizeci de ani, tatăl ei suspină: „Voi muri fără să-mi văd nepoţii”. La treizeci şi cinci de ani Anna plecă la schi în Kizbühel, în Austria şi acolo îl întâlni pe Walther Gassner, instructor de schi şi cu treisprezece ani mai tânăr ca ea. Când Anna l-a văzut prima dată pe Walther, pur şi simplu i s-a tăiat respiraţia. Cobora pe pârtia abruptă de la Hahnenkamm şi era cea mai frumoasă imagine pe care Anna o văzuse vreodată. Se apropie de capătul pârtiei ca să-l vadă mai bine. Arăta ca un tânăr zeu, iar Anna era mulţumită doar să-l privească. O surprinse privindu-l ţintă. - Nu schiezi, gnädiges Fräulein? Anna clătină din cap neavând încredere în vocea ei, iar el îi zâmbi. - Atunci dă-mi voie să te invit la masă. Anna intră în panică şi o luă la fugă ca o şcolăriţă. Din acel moment Walther Gassner nu o mai lăsă în pace. Anna Roffe nu era o fată proastă. Era conştientă de faptul că nu era nici frumoasă, nici sclipitoare, că era o femeie ştearsă şi care, în afara numelui, nu avea nimic altceva de oferit unui bărbat. Dar ea ştia că sub această faţadă obişnuită se ascundea o tânără frumoasă, sensibilă, cu sufletul încărcat de dragoste, poezie şi muzică. Poate pentru că nu era o frumuseţe, Anna avea un respect deosebit pentru frumos. Obişnuia să viziteze marile muzee şi să petreacă ore în şir privind cu ochi mari tablourile şi sculpturile. Când l-a văzut pe Walther Gassner i s-a părut că toţi zeii s-au trezit la viaţă pentru ea. A doua zi Anna îşi lua micul dejun pe terasa hotelului Tennerhof când se trezi cu Walther Gassner lângă ea. Arăta într-adevăr ca un tânăr zeu. Avea un profil regulat, pronunţat, iar trăsăturile feţei erau puternic marcate, dar în acelaşi timp delicate, pline de sensibilitate. Era foarte bronzat, cu dinţi albi şi egali. Avea părul blond şi ochi de un cenuşiu închis. Sub hainele de schi Anna vedea mişcându-i-se muşchii pieptului şi ai picioarelor şi simţi cum i se stârnesc simţurile. Îşi ascunse mâinile în poală ca să nu-i vadă petele de pe piele. - Ieri după-amiază te-am căutat pe pârtii, spuse Walther. Anna nu putea vorbi. Dacă nu ştii să schiezi, te învăţ eu, spuse el zâmbind şi adăugă: nu-i nevoie să-mi plăteşti. O luă cu el pe pârtia de la Hausberg, pârtia începătorilor, pentru prima ei lecţie. Dar imediat amândoi şi-au dat seama că ea nu avea nici un talent pentru schi. Îşi pierdea mereu echilibrul şi cădea, dar insista să încerce din nou şi din nou pentru că se temea că Walther o va dispreţui dacă nu va reuşi, însă, după a zecea căzătură, Walther o ajută să se ridice şi îi spuse blând: - Ai fost făcută să te ocupi cu lucruri mai im­portante. - Ce fel de lucruri? întrebă ea necăjită. - Îţi voi spune diseară la cină. În seara aceea au cinat, apoi au luat micul dejun împreună, apoi din nou prânzul şi cina. Walther îşi neglija clienţii. Lipsea de la lecţiile de schi pentru ca să o conducă în sat. O invită la cazinoul „Der goldene Greif”, o plimbă cu sania trasă de cai, o duse la cumpărături şi în excursii şi rămase cu ea ore în şir pe terasa hotelului discutând despre nimicuri. Anna era vrăjită. La cinci zile după ce s-au cunoscut, Walther îi luă mâinile în ale sale şi spuse: - Anna, liebchen, vreau să mă căsătoresc cu tine. Stricase totul. O scosese afară din lumea ei de basm şi o adusese la realitatea crudă - cine era şi ce I era. O virgină urâtă de treizeci şi cinci de ani, un premiu pentru vânătorii de zestre. Încercase să plece, dar Walther o opri. - Ne iubim, Anna. Nu poţi fugi de acest adevăr. Îl ascultă minţind-o, îl ascultă spunându-i: „N-am mai iubit pe nimeni altcineva” şi simplifică lucrurile pentru că dorea cu disperare să-l creadă. Îl chemă în camera ei şi rămaseră acolo discutând, iar Walther îi povesti viaţa lui şi Anna brusc începu să-l creadă spunându-şi surprinsă: este de fapt povestea vieţii mele. Ca şi ea, Walther nu a avut pe cine să iubească. A fost un străin în această lume pentru că s-a născut bastard, aşa cum Anna a fost o străină datorită bolii. Ca şi ea, Walther era dornic să-şi ofere dragostea. Fusese crescut într-un orfelinat şi când ajunsese la treisprezece ani, iar înfăţişarea lui plăcută fusese remarcată de toată lumea, femeile de la orfelinat au început să se folosească de el, aducându-l noaptea în camerele lor, luându-l în pat şi învăţându-l cum să le satisfacă. Ca răsplată primea mâncare mai multă, bucăţi de carne şi deserturi făcute din zahăr adevărat. Primea orice dar nu iubire. Când Walther ajunse destul de în vârstă pentru a putea fugi de la orfelinat, descoperi că viaţa în libertate nu era cu nimic deosebită de cea cu care fusese obişnuit. Femeile vroiau să se folosească de înfăţişarea lui, să-l poarte ca pe o insignă; nimic mai mult. Îi ofereau bani, haine, bijuterii, cadouri şi atât. Anna îşi dădu seama că Walther trecuse prin aceleaşi dezamăgiri ca şi ea, era cealaltă jumătate pe care o aşteptase. Căsătoria lor a fost o ceremonie fără fast la primăria oraşului.   * * *   Anna sperase ca tatăl ei să fie încântat. Dar acesta îi făcu o scenă cumplită. - Eşti o proastă înfumurată, urlă el. Te-ai măritat cu un afurisit de vânător de zestre. L-am verificat. Toată viaţa a trăit de pe urma femeilor, dar până acum nu a găsit nici una atât de cretină ca să se mărite cu el. - Încetează! ţipă Anna. Nu înţelegi! Dar Anton Roffe ştia că înţelege prea bine motivele lui Walther Gassner. Îi ceru ginerelui să se prezinte în biroul său. Walther privi admirativ pereţii acoperiţi cu lam­briuri, tablourile vechi şi spuse: - Îmi place aici. - Da, sunt convins. Arată mult mai bine ca un orfelinat. Walther îl privi tăios, devenind brusc precaut. - Ce vreţi să spuneţi? - Hai să terminăm cât mai repede. Ai făcut o greşeală. Fiica mea nu are bani. Ochii lui Walther îl priveau pătrunzător. - Ce anume încercaţi să spuneţi? - Nu încerc să-ţi spun nimic. Îţi spun pur şi simplu. Nu vei obţine nimic de la Anna, pentru că Anna nu are nimic. Dacă te-ai fi interesat mai bine ai şti că „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Asta înseamnă că acţiunile firmei nu pot fi vândute. Trăim confortabil şi atât. Nu există o zestre mare, de care să te foloseşti. Scotoci în buzunar, scoase un plic şi îl aruncă pe birou în faţa lui Walther. - Asta te va despăgubi pentru cheltuielile făcute. Vreau să dispari din Berlin până la ora şase. Nu vreau ca Anna să mai audă vreodată de tine. - Nu v-a trecut prin minte nici măcar pentru o clipă că m-am căsătorit cu Anna pentru că m-am îndrăgostit de ea? îl întrebă Walther calm. - Nu, spuse Anton caustic. Dar ţie? - Să vedem preţul meu pe piaţă, spuse el după un moment. Deschise plicul şi numără banii. Ridică privirea spre Anton Roffe. - Mă evaluez la mai mult de douăzeci de mii de mărci. - E tot ce primeşti. Consideră-te norocos. - Sunt, spuse Walther. Dacă vreţi să ştiţi adevărul, cred că sunt un om foarte norocos. Mulţumesc. Puse banii în buzunar cu un gest neglijent şi apoi ieşi din birou. Anton Roffe răsuflă uşurat. Se simţea puţin vinovat şi dezgustat de ceea ce făcuse, dar fusese singura soluţie. Anna va fi nefericită aflând că o părăsise soţul dar era mai bine să se întâmple acum decât mai târziu. Va avea grijă să întâlnească pe cineva potrivit, de vârsta ei, care cel puţin o va respecta dacă nu va fi capabil să o iubească. Cineva care să fie interesat de ea şi nu de banii şi numele ei. Cineva care să nu poată fi cumpărat cu douăzeci de mii de mărci. Când Anton Roffe ajunse acasă Anna alergă să-l întâmpine, cu ochii în lacrimi. El o luă în braţe, o strânse la piept şi îi spuse: - Anna, liebchen, totul va fi în regulă. Îl vei uita… Anton privi peste umărul ei şi îl văzu pe Walther Gassner în pragul uşii. Anna îi arătă un deget spunându-i: - Uite ce mi-a cumpărat Walther! Aşa-i că este cel mai frumos inel pe care l-ai văzut? A costat douăzeci de mii de mărci. Până la urmă părinţii Annei au fost obligaţi să-l accepte pe Walther Gassner. Drept cadou de nuntă le-au cumpărat un frumos conac în Wannsee, plin de mobilă franţuzească, combinată cu antichităţi, canapele confortabile, un birou Roentgen în bibliotecă şi rafturi de cărţi care acopereau pereţii. Partea super­ioară era mobilată cu piese elegante daneze şi suedeze din secolul al optsprezecelea. - E prea mult, îi spuse Walther. Nu vreau nimic de la ei şi nici de la tine. Vreau să fiu capabil să-ţi cumpăr singur lucrurile frumoase pe care ţi le doreşti, liebchen. Walther îi zâmbi ca un băieţel necăjit. Dar eu nu am bani. - Bineînţeles că ai, replică Anna. Tot ce am îţi aparţine. - Oare? întrebă Walther cu un surâs încântător. La insistenţele Annei - pentru că Walther părea să nu aibă nici un chef să discute despre bani - ea îi explică situaţia ei financiară. Avea un credit la bancă din care puteau trăi confortabil, dar cea mai mare parte a averii ei era investită în acţiunile companiei „Roffe şi Fiii”. Acţiunile nu puteau fi vândute fără aprobarea unanimă a tuturor celor din conducere. - Cât valorează acţiunile tale? întrebă Walther. Anna îi spuse. Lui Walther nu-i venea să creadă. Îi ceru să-i repete suma. - Şi nu poţi vinde acţiunile? - Nu. Vărul meu Sam nu va accepta să vindem acţiuni ale firmei. El deţine majoritatea acţiunilor. Într-o zi… Walther îşi exprimă dorinţa de a lucra pentru companie. Anton Roffe era împotrivă. - Cu ce poate contribui un schior leneş la firma noastră? întrebă Anton Roffe. Dar până la urmă cedă de dragul fiicei sale, iar lui Walther i se oferi o slujbă în administraţie. Se dovedi a fi foarte priceput şi avansa rapid. Când tatăl Annei muri peste doi ani, Walther Gassner a fost făcut membru în conducerea companiei. Anna era foarte mândră de el. Era soţul şi amantul perfect pentru ea. Întotdeauna îi aducea flori şi mici cadouri, părea mulţumit să rămână serile acasă cu ea, doar ei doi. Fericirea Annei era imensă, aproape de nesuportat. Ach, danke, lieber Gott, obişnuia să spună când nu o putea auzi nimeni. Anna învăţă să gătească pentru a-i putea pregăti lui Walther mâncărurile preferate. Făcea choucroute, un strat crocant de varză murată şi cartofi piure peste care punea cotlet de porc afumat şi cârnăciori. Pre­gătea file din carne de porc fiert în bere şi condimentat cu chimion pe care îl servea cu un măr copt în cuptor, decojit şi umplut cu mici boabe de agrişe. - Eşti cea mai bună bucătăreasă din toată lumea, îi spunea Walther, iar Anna roşea de mândrie. În al treilea an al căsătoriei lor Anna rămase însărcinată. Primele opt luni ale sarcinii au fost îngrozitoare, dar Anna suporta totul fericită. Altceva o neliniştea. A început într-o zi imediat după masa de prânz. Se apucase să tricoteze un pulover pentru Walther şi gândurile i-o luaseră razna, când pe neaşteptate auzi vocea lui Walther: - Dumnezeule, Anna! Ce faci aici singură în întuneric? După-amiaza se transformase în noapte. Anna privi puloverul din poala ei şi îşi dădu seama că nu se atinsese de el. Cum de trecuse atât de mult timp? Unde îi fusese mintea? Apoi Anna mai trăi şi alte experienţe similare şi începu să se întrebe dacă această alunecare spre nimic nu era o prevestire, un semn de rău augur că viaţa ei era pe terminate. Nu credea că se teme de moarte, dar nu suporta gândul că îl va părăsi pe Walther. Cu patru săptămâni înainte de a trebui să nască, Anna pierdu din nou noţiunea timpului, se împiedică şi căzu rostogolindu-se pe scările ce duceau la etaj. Se trezi la spital. Walther era lângă patul ei, ţinând-o de mână. - M-ai speriat îngrozitor. Brusc Anna intră în panică. Copilul! Nu mai simt copilul. Întinse mâinile în jos. Abdomenul ei era plat. - Unde-i copilul meu? Walther se aplecă şi o strânse în braţe. Doctorul spuse: - Aţi avut gemeni, doamnă Gassner. Anna întoarse capul spre Walther, iar ochii lui înotau în lacrimi. - Un băiat şi o fetiţă, liebchen. Anna ar fi putut muri pe loc de bucurie. Simţi o dorinţă irezistibilă de a-i ţine în braţe. Trebuia să-i vadă, să-i simtă lângă ea, să-i strângă la piept. - Vom discuta despre asta când veţi fi mai pu­ternică, spuse doctorul. Doar când vă veţi simţi mai bine.   * * *   O asigurau că se simte tot mai bine, dar Anna era înspăimântată. Ceva se întâmpla cu ea şi nu înţelegea ce anume. Walther venea, o ţinea de mână, apoi îşi lua rămas bun, iar ea îl privea surprinsă şi vroia să-i spună: „Dar abia ai venit… „Privea însă ceasul şi trecuseră deja trei sau patru ore. Habar n-avea ce se întâmplase în acest timp. Îşi amintea vag că într-o noapte îi fuseseră aduşi copiii, dar apoi adormise. Nu-şi amintea prea bine şi se temea să întrebe. Nu avea importanţă. Vor fi doar ai ei când Walther o va duce acasă.   * * *   Acea zi minunată sosi, în sfârşit. Anna îşi părăsi camera de la spital într-un scaun cu rotile, cu toate că insistase că se simte destul de puternică pentru a merge singură. De fapt se simţea foarte slăbită, dar era atât de încântată că urma să-şi vadă copiii, încât nimic nu o mai interesa. Walther o duse în casă şi se pregătea să o urce la etaj în dormitorul lor. - Nu, nu! spuse ea. Du-mă în camera copiilor. - Trebuie să te odihneşti acum, draga mea. Nu eşti încă destul de puternică… Ea nu mai ascultă ce-i spune, se dezlipi din braţele lui şi fugi spre camera copiilor. Jaluzelele erau trase, iar în cameră era întuneric; ochii ei trebuiră să se obişnuiască o clipă. Era atât de plină de entuziasm, încât simţea că ameţeşte. Se temea că va leşina. Walther veni în spatele ei. Îi vorbea, încercând să-i explice ceva dar indiferent despre ce-i vorbea nu putea fi important. Pentru că ei erau acolo. Dormeau amândoi, fiecare în leagănul lui, iar Anna se apropie încet ca să nu-i deranjeze şi rămase aşa, privindu-i cu ochii măriţi. Erau cei mai frumoşi copii pe care îi văzuse vreodată. Chiar de acum putea să-şi dea seama că băieţelul va avea trăsăturile frumoase ale lui Walther şi părul lui blond. Fetiţa era o păpuşică adorabilă cu păr moale, auriu şi o faţă mică, triunghiulară. Anna se întoarse spre Walther şi spuse înăbuşindu-se: - Sunt atât de frumoşi. Sunt… sunt foarte fericită. - Haide, Anna, şopti Walther. O cuprinse cu braţele şi Anna simţi în el o poftă aprigă care o tulbură şi pe ea. Nu mai făcuseră dragoste de mult timp. Walther avea dreptate. Mai târziu vor avea destul timp pentru copii.   * * *   Pe băiat îl numiră Peter, iar pe fetiţă Brigitta. Două miracole încântătoare pe care ea şi Walther le concepuseră, iar Anna îşi petrecea tot timpul în camera lor, jucându-se cu ei, vorbindu-le. Chiar dacă nu puteau să o înţeleagă, ştia că îi simt dragostea. Câteodată, în mijlocul unei zile, se întorcea şi îl vedea pe Walther în pragul uşii, venit acasă de la birou, iar Anna îşi dădea seama că într-un fel trecuse încă o zi. - Vino lângă noi, spunea ea. Jucăm un joc. - Ai pregătit cina? o întreba Walther, iar Anna se simţea brusc vinovată. Va trebui să-i acorde mai multă atenţie lui Walther şi mai puţină copiilor, dar în ziua următoare se întâmpla acelaşi lucru. Gemenii erau ca un magnet căruia nu-i rezista. Anna încă îl iubea foarte mult pe Walther şi încerca să-şi diminueze sentimentul de vinovăţie spunându-şi că gemenii sunt şi o parte din el. În fiecare noapte, de îndată ce Walther adormea, Anna se strecura din pat, se furişa în camera copiilor şi rămânea acolo privindu-i până dimineaţa. Apoi se întorcea în dormitor înainte ca Walther să se trezească. Odată, în mijlocul nopţii, Walther intră în camera copiilor şi o surprinse. - Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci aici? - Nimic, dragul meu, doar… - Du-te înapoi în pat! Niciodată nu-i mai vorbise aşa. A doua zi la micul dejun Walther îi spuse: - Cred că ar trebui să ne luăm o vacanţă. Ne va face la amândoi bine să plecăm undeva. - Dar, Walther, copiii sunt prea mici să călăto­rească. - Mă gândeam să plecăm doar noi doi. - Nu pot să-i părăsesc, spuse Anna clătinând din cap. Walther îi luă mâna şi îi spuse: - Vreau să uiţi copiii. - Să uit copiii? spuse ea şocată. - Anna, îţi aminteşti cât de bine ne-am simţit împreună înainte de a rămâne însărcinată? Ce bine ne-am distrat? Cât de bucuroşi eram, doar noi doi, fără nimeni altcineva în jurul nostru? Iar Anna pricepu. Walther era gelos pe copii.   * * *   Săptămâni şi luni treceau în grabă. Walther nici măcar nu se apropia de copii. De ziua lor de naştere Anna le cumpără cadouri minunate. Walther reuşea mai tot timpul să rămână în oraş, pentru a rezolva diferite afaceri. Anna nu mai putea să se lase păcălită. Adevărul era că pe Walther nu-l interesau copiii. Anna simţea că probabil e şi vina ei, pentru că ea era prea interesată de ei. Obsedată era cuvântul folosit de Walther. Îi ceruse să consulte un doctor, iar Anna acceptase pentru a-i face plăcere. Dar doctorul era un tâmpit. În momentul în care începu să-i vorbească, Anna îl ignoră, lăsându-şi mintea să se îndepărteze de prezent până când îl auzi spunându-i: - Consultaţia s-a terminat, doamnă Gassner. Ne întâlnim săptămâna viitoare? - Bineînţeles. Nu s-a mai întors niciodată. Anna simţea că era problema lui Walther, dar şi a ei. Dacă greşeala ei era că îşi iubea copiii prea mult, a lui Walther era că nu-i iubea destul. Anna învăţă să nu vorbească despre copii în prezenţa lui Walther, dar abia aştepta ca el să plece la birou pentru a se întoarce în camera lor şi a se juca cu ei. Doar că acum nu mai erau bebeluşi. Şi-au sărbătorit deja a treia aniversare şi Anna putea să vadă cum vor arăta ca adulţi. Peter era înalt pentru vârsta lui, iar corpul lui era puternic şi atletic ca al tatălui său. Anna îl ţinea în braţe şi îi fredona: - Of, Peter, ce le vei face tu sărmanelor fete? Să fii drăguţ cu ele, fiul meu drag. Nu vor avea nici o şansă. Iar Peter îi zâmbea ruşinat şi o îmbrăţişa. Apoi Anna se întorcea spre Brigitta. Brigitta se făcea cu fiecare zi tot mai frumoasă. Nu semăna nici cu Anna, nici cu Walther. Avea părul auriu şi o piele delicată ca porţelanul. Peter avea temperamentul aprig al tatălui său şi câteodată Anna trebuia să-i tragă câte o palmă uşoară peste şezut, dar Brigitta era un înger. Când Walther nu era prin preajmă Anna le punea discuri sau le citea. Cartea lor preferată era „101 Mărchens”. O băteau pe Anna la cap să le citească poveşti despre căpcăuni, spiriduşi, vrăjitoare, chiar dacă le ştiau pe de rost, iar la culcare Anna le cânta un cântec de leagăn: Schlaf, Kinderlein, schlaf, Der Vater hüt’t die Schaf… Anna se ruga ca timpul să îmblânzească atitudinea lui Walther, ca el să se schimbe. Se schimbă într-adevăr, dar în rău. Detesta copiii. La început Anna îşi spuse că se întâmplă aşa pentru că Walther îşi dorea toată dragostea ei doar pentru el, că nu vroia să o împartă cu nimeni altcineva. Dar încetul cu încetul îşi dădu seama că nu era vorba de dragostea pentru ea. Walther o ura. Tatăl ei avusese dreptate. Walther se căsătorise cu ea pentru banii ei. Copiii erau o ameninţare pentru el. Vroia să scape de ei. Tot mai des îi vorbea Annei despre vânzarea acţiunilor. - Sam nu are nici un drept să ne oprească! Am putea lua toţi banii şi să plecăm unde vrem. Doar noi doi. Anna îl privi înmărmurită. - Ce facem cu copiii? Ochii lui sclipeau febril. - Nu. Ascultă-mă. Pentru binele nostru va trebui să scăpăm de ei. Trebuie. În acel moment Anna înţelese că Walther era nebun. Se îngrozi. Walther concediase toţi servitorii cu excepţia unei femei care venea să facă curăţenie o dată pe săptămână. Iar Anna şi copiii erau singuri cu el, la cheremul lui. Avea nevoie de ajutor. Poate că nu era prea târziu pentru a fi vindecat. În secolul al cincis­prezecelea nebunii erau adunaţi şi închişi pentru totdeauna în case situate pe apă, Narrenschiffe, corăbii ale nebunilor, dar astăzi datorită medicinii moderne, trebuia să existe o posibilitate de a-l ajuta pe Walther. Acum, în această zi de septembrie, Anna se cuibărise pe podeaua din dormitorul ei unde Walther o închisese şi aştepta ca el să se întoarcă. Ştia ce trebuie să facă. Pentru binele lui, al ei şi al copiilor. Anna se ridică nesigură pe picioare şi se îndreptă spre telefon. Ezită o secundă apoi ridică receptorul şi începu să formeze 110, numărul poliţiei. Îi răspunse o voce străină. - Hallo. Hier ist Notruf der Polizei. Kann ich ihnen helfen? - Ja, bitte. Anna simţi că se sufocă. Ich… O mână apăru din spatele ei şi îi smulse receptorul, trântindu-l în furcă. Anna se retrase câţiva paşi. - Te rog, scânci ea, nu mă lovi. Walther se apropie de ea cu ochi strălucitori, vorbindu-i atât de blând încât ea nu-l înţelegea. - Liebchen, nu am de gând să te lovesc. Te iubesc, nu înţelegi? O atinse, iar ea simţi furnicături pe piele. - Nu vrem ca poliţia să vină aici, nu-i aşa? Anna clătină cu putere din cap, prea terorizată pentru a putea vorbi. - Anna, copiii sunt cei care ne creează probleme. Vom scăpa de ei. Eu… Se auzi soneria de la intrare. Walther se opri nehotărât. Soneria se auzi din nou. - Rămâi aici, ordonă el. Mă întorc. Anna îl privi cum iese din cameră, incapabilă să se mişte. Walther trânti uşa în urma lui şi ea auzi zgomotul cheii care încuia uşa. „Mă întorc”, îi spusese el. Walther Gassner coborî repede scările, ajunse la uşa de la intrare şi o deschise. Un bărbat îmbrăcat în uniforma gri a mesagerilor îi întinse un plic sigilat. - Un mesaj important pentru domnul şi doamna Walther Gassner. - Da, spuse Walther. Îl iau eu. Închise uşa, privi plicul din mâna lui şi îl deschise. Citi încet mesajul dinăuntru.   Cu regret vă informăm că Sam Roffe a murit într-un accident de alpinism. Vă rugăm să fiţi prezenţi la Zürich vineri la amiază la o întrunire de urgenţă a conducerii.   Era semnat „Rhys Williams”.