Sidney Sheldon carti

Eliminare definitiva de Sidney Sheldon Prolog    Johor, Malaia1, 1953    Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la ţeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi şi o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîţiva metri în faţa lui. Nu i se mişcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea înţepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziţia aceasta şi îşi sprijinise spatele de un copac.    Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi şi, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise şi soarele roşu începea să transforme iarăşi noaptea îngheţată de junglă într-o zi înăbuşitoare, sufocantă şi cu mirosuri putrede.    Insectele se treziseră de aproape o oră şi ţipetele lor triumfătoare - pentru  că supravieţuiseră încă unei nopţi - sfîşiau aerul inert. Undeva, departe, un tigru îşi dregea vocea, iar un porc mistreţ alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce un parlament întreg de maimuţe, aflate în siguranţă în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare. 1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu acelaşi nume din Asia de SE, cunoscut şi sub numele de Malacca (n.t.)          Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze şi-şi dezlipi     privirea de la cătarea puştii.  Se uită în dreapta. Caporalul     Togom, abia vizibil prin vegetaţia abundentă, se lăsase pe vine,     după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîţiva metri mai încolo.     Simţurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalaţi se mişcară     abia perceptibil spre Fylough şi, după o scurtă privire interoga   tivă, Togom deschise uşor gura,  lăsînd să se vadă dinţii gal   beni,  ca de cal. Perii ţepoşi de pe buza de  sus se depărtară    precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea    "Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat îşi strînse    buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment şi se uită fix peste    umărul lui Fylough.      Fylough întoarse încet capul în direcţia privirii lui Togom şi    atinse uşor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna    patul unei puşti Bren. îşi miji ochii în încercarea de a zări ceva   prin lumina slabă şi văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga   lui. Imaginea ce i se înfăţişa era întunecată de  junglă, dar stră  bătută de scînteieri şi scurte reflectări ale soarelui, care începea   să se întrezărească printre frunzele de deasupra.      Ceva se mişcase.      O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Şi nu auzise   nici un zgomot - doar o senzaţie. Togom văzuse ceva. Sau   avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simţea din nou. Fylough   îşi roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste  umărul lo  cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough îşi  mişcă privirea,  căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziţia celui de-al  patrulea om  din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din  partea cealaltă a pîriului şi, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn  al celeilaltei puşti, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de paşi. Tovarăşul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough  spera că nu adormise,  moleşit de  soarele cald care îi încălzea  spatele.       Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o  linişte sinistră, nori negri se apropiaseră şi se întrepătrunseseră,  ascunzînd soarele ca o cortină mare  de catifea. Fără veste, cerul se deschise dintr-o daţă şi ploaia se prăvăli nemilos prin 6 acoperişul şubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.    • dea decît pînă la cîţiva paşi.    Fylough clipi des, jenat de ploaie, şi-şi aruncă printr-o mişcare bruscă din  cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului. IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa ameninţa să nsa din matcă; la suprafaţă apărură burţile argintii ale peştilor Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, ameţiţi de praful de rădăcină tuba.     La zece kilometri de marginea junglei - un marş de trei zile de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora peşti ca  sa aibă ce mînca.       Kim Cheong deschise ochii şi ascultă ropotul ploii pe frun   le late ce ţineau loc de acoperiş deasupra adăpostului său de  bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet şi îşi strînse pe trup sarongul, încer cînd să se  apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să îşi  as cundă tremurul şi se ruga  să vină mai repede ziua.  Pentru că  aducea cu ea căldura dătătoare de viaţă, apoi arşiţa şi apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma   apoi munca — şi frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori şi   continua în amurg, rămînînd şi noaptea în subconştient, pînă   cînd somnul o micşora, fără însă a o alunga. Ah Lian îşi trăia   teama chiar şi în vis.      Kim Cheong dădu la o parte cearşaful subţire de bumbac şi   se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-şi   dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să îşi vadă    ceasul, dar simţea orele din obişnuinţă. Mai erau numai zece    minute pînă la deşteptare, iar tabăra era cufundată în linişte.    Mai erau încă cincisprezece bărbaţi ca el, întinşi în pat, trezi,    ascultând, şi alţi trei care se chinuiau să îşi stăpînească frica.    Trupurile lor  abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro   şiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed şi impene    trabil.  Se ridică şi îşi strînse cordonul de la  chiloţii albaştri.     Deşi nu prea era nimic de strîns în cordon.       Kim  Cheong era slab, slab  şi înfometat, şi avea o cavitate     acolo unde ar fi trebuit  să îi fie burta. Pielea palidă, cenuşie,     era întinsă pe oase şi plină de urme ale malnutriţiei şi ulceraţii                                                              7     nevindecate - semne ale lipsei de proteine.        La douăzeci şi cinci de ani, arăta aşa cum urma să arate     pentru tot restul vieţii: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va     avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat şi     împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica     nu era trasă. îşi trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în     colţ, şi luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,    luă încă o gură de apă şi, fără să guste, înghiţi. Se ridică şi veni    lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.       — S-a făcut ora? şopti ea.       Nu vorbea decît în şoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi   se aproape un an într-o lume a tăcerii şi nu cunoştea alt fel de a    vorbi.       — Şst... îmbracă-te.       Ah Lian îşi scoase sarongul şi se îmbrăcă într-o pereche de   pantaloni largi. îşi  strînse o fîşie de bumbac neprelucrat în   jurul sinilor ei micuţi, presîndu-i nemilos, şi-şi trase peste cap   o cămaşă mare, neagră. Era o  fiinţă fără sex. Apucă o puşcă   încărcată, cu o singură ţeava, şi ieşi după Kim Cheong să îşi   ocupe poziţia pe perimetrul taberei. Fata aşeză ţeava puştii în   V-ul unui copăcel, aşa cum o învăţase Kim Cheong. Era nece  sar. Puşca nu  avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea   era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne fereşte   să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o   avertizase. I se spusese doar să-şi aşeze ţeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.     Stăteau în  linişte şi priveau  în noaptea aflată pe ducă, aşa  cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu  cîteva luni în  urmă, şi aşteptau tremurînd pînă cînd noua zi  alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenuşii, umede.  Şi apoi, ca prin minune, se făcea lumină şi, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea şi soarele se strecura printre nori,  pentru a le arăta jungla pe care o cunoşteau chiar prea bine, iar  păsările şi insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopţi lungi  de douăsprezece ore.     In timp ce tabăra revenea la viaţă, Ah Lian intra din nou în rutina zilnică.  Se aşeză în locul santinelei care păzise pînă 8 Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost ţiIjUte în loc de glodul roşiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7 ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială: i'pisprezece bărbaţi, toţi chinezi, plus o fată de paisprezece ani.    Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă li brîu şi  se aşeză la coadă pentru a-şi lua cele două mîini de i irez rece  (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă  focul), jumătatea de peştişor şi bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colţul colibei comune,  şi   (  lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariţie a   ' >arelui,  se întorcea cu forţă sporită. Nu era plăcut. Şi nici  l ald. Ploaia cădea oblic, micşorînd bucata cît de cît ferită de  l iire acoperişul de frunze late, şi culca la pămînt plantele din   grădina de legume de dincolo de gardul taberei.     Kim Cheong îşi aruncă pe umeri un prosop uzat şi murdar,   dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă  cuse pe braţele osoase şi nici să-şi înceteze clănţănitul dinţilor.     — Termin în dimineaţa asta,  îi şopti el lui Ah Lian. Rîul e   plin, o să avem mîncare destulă. Tu'eşti la grădină..., zise el şi   o privi cu coada ochiului. Să stai în susul  pantei. Cine ştie...      — Mai bine vin cu tine să culeg peştele. Nu suport să stau   la grădină.      — O să faci ce-ţi spun! se răsti el, dar fără răutate.      Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.      — Oricum n-ai putea căra tot peştele pe care am să-1 strîng.      — Nu te mai lăuda, şînt sigură că ai sa te întorci iarăşi cu   mîna goală şi ai să mănînci tot varza şi chili-ul meu.      Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de   gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă    de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a ştiut vreo   dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a  uitat cu desăvîrşire. A    uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă şi să plîngă! Ah    Lian nu se gîndise vreodată la aşa ceva.  La îngrozitoarea şi     înaintata vîrstă de paisprezece ani şi ceva, Ah Lian, o revoluţi    onară  devotată, nu avea dreptul la emoţii de proletariat, nici     chiar dacă şi le amintea.        —  Şi soldaţii?       — Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.       Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli   pea cu greu de cerul gurii, şi se uită în gol în direcţia podelei    de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de    District şi comandantul plutonului.       Hang Lee era bătrîn, avea cel puţin patruzeci de  ani. Lup   tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde  veniseră,    dar - aşa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă    uşoară în comparaţie cu englezii.      Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe    adevăraţii soldaţi ai junglei;  fusese un război civil bun. Dar    aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine   zii malaiezi împotriva forţei Imperiului Britanic.'Şi armata bri   tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în    '42, cu japonezii, nu şi-au pus mintea Acum erau peste tot; ei   şi  cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar şi cele mai  as  cunse colţuri ale junglei.      Probabil, că Hang Lee simţise ochii lui Kim fixîndu-1. îşi ri  dică privirea din castronul de lemn, ca şi cum ar fi auzit între  barea şoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, îşi şterse   cu  mîna o firimitură de  mîncare din barbă, băgă degetul  în   gură şi-1 supse pînă rămase curat. înghiţi, apoi dădu din cap  ca   un  om ce-şi scutură maşinal picăturile de ploaie de pe faţă şi  se   întoarse la orezul său.     — Sîntem în siguranţă aici, pînă ne mutăm mai aproape de  satul Cha'ah.     Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul şi varza pe jumătate  mestecată, şi-şi lăsă privirea asupra lui Ah Lian.    — Gîndeşte-te, tovarăşe, Cha'ah... mîncare!  Carne, ouă,  pui...    — Şi came? şopti Ah Lian.    Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se  îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor şi îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul  lui Kim Cheong. Zgomotul metalic  al ploii care lovea jungla din jur şi ropotul infernal de pe acoperişul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare  de a vorbi. Hang Lee  coborî castronul din dreptul feţei şi «rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap f I făcu acelaşi lucru spre alţi doi bărbaţi. Toţi trei se ridicară în picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe jBOperiş şi, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă ii.iinbulină, păşiră prin cascadă direct în ploaie.    Kim Cheong făcu un  gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braţ şi  I II uni spre ieşirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse  r cu două zile în urmă, la operaţiunea de îndiguire a pîrîului.     Mergea cu capul plecat, iar ceilalţi doi tovarăşi ai săi - unul  rărind un sac făcut din  prelata unui camion părăsit şi celălalt  CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau  pe urmele  paşilor lui. Păreau nişte fantome. De fapt, acesta era motivul  pentru care se mai aflau încă în  viaţă. După un timp, Kim  ( lieong înainta singur cincizeci de metri şi aşteptă. Ceilalţi doi   il  urmară. Apoi, repetară figura exact în  acelaşi fel. Kim   ( lieong studia terenul şi înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe   acolo toată blestemata de  armată britanică, fără să lase nici o   urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri  rupte, asculta, adulmeca.   Nu se simţea fum; nici qfter-Şave, nici mîncare, nici fecale   la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor paşi,   scoase un mîrîit animalic  şi, cînd îi întîlni iarăşi pe însoţitorii   săi, o luă spre luminişul dinspre pîrîul zăgăzuit        Fylough îşi întoarse privirea spre uima de noroi.      Kim Cheong stătea nemişcat în ploaia care-i şiroia pe faţă şi   pe trup şi studia ultima urmă  care  ducea spre locul de prins   peşte. Ceilalţi doi dispăruseră în urma lui, la o distanţă destul   de mare. Se uita suspicios şi foarte,  foarte atent la Fylough.    Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de   getele unei mîini de  pămînt şi-şi aşeză Stett-ul pe genunchi.    Ţeava era îndreptată spre caporalul Togom.       Avusese un noroc orb. Kim nu  văzuse nimic  altceva decît     urma deformată de picior şi o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se     ridică, reprimîndu-şi suspiciunea Şi fiorul din ceafă, şi făcu un     pas înainte.  Togom şi Fylough apăsară pe trăgaci în acelaşi     timp şi, după o fracţiune de secundă, ţevile celor două mitraliere                                                             11      Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.       Fylough sări în picioare.       •—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalţi. Hei, tu - ia-o de-a    lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe   de. Togom, după mine.       înşfacă arma lui Kim şi o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.    îşi cobori vocea şi strigă printre dinţi celuilalt din echipă, care    nu se vedea:       — Stai acola unde eşti, acoperă urma. Tokachil,  continuă    el, hai cu noi.       Cu Tokachil  alături şi cu arma în spate, Fylough pomi alu   necînd şi împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Ştia că,    doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin  împreju  rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puţin   probabil, iar o şezătoare la strîns de peşte s-ar face fără arme.   Vor pleca destul  de repede de pe aici şi se vor feri de orice atac   armat venit să răzbune moartea chinezului!      Avea dreptate.  Reacţia însoţitorilor lui Kim Cheong veni   prea tîrziu. Unul din  ei ridică ţeava mitralierei şi trase lung,   fără ţintă, în direcţia împuşcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe   celălalt,  care, aruncîndu-şi sacul, o luase la goană pe cărarea   îngustă. Dar nu înainte de a vedea faţa albă a lui Fylough.     — Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, şopti Togom şi  îşi schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.     Se strecură pe lîngă Fylough şi, mişcînd ţeava de la stînga  la dreapta, goli încărcătorul în direcţia zgomotelor. Fylough  clătină din cap şi zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,  apoi o  luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să ţină  pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd şi gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor paşi care împroş cau în lături apă şi noroi.    Doar maimuţele, acolo sus, în copaci, începeau să-şi revină  după şocul zgomotului asurzitor. îşi regăseau vocile şi umpleau aerul  biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare. Cînd făcură o pauză, să-şi tragă sufletul, Fylough se opri şi ascultă. Nu se auzea nimic din faţă. Nici prăbuşirea vreunui trup 12   pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea. Ajunseseră.    Togom îi atinse cotul şi se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului şi, urmînd diu-cţia arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor, prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.    Fylough strînse mai puternic patul carabinei şi-şi plimbă  nervos degetul pe piedică. Era trasă.  Pipăi fundul încărcătoru lui;  îl schimbase, era nou, plin, şi îl  simţi prins bine, solid, în  locaşul lui. Nu încercă  să îşi oprească ticul nervos - contracţia  tutui muşchi de la ochiul  stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul  din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau  naştere la idiosincrazii.    '  Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau  neregulat,  vîjîiau şi loveau cu sunet   .ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese  i & in tabără.      Togom răspunse împuşcăturilor cu o rafală rapidă de focuri   si  se repezi de-a lungul potecii. Cu  siguranţă, în apropiere tre  Imie să fie o capcană:  o groapă mascată, plină de beţe de bam  bus ascuţite ca nişte spade, care aşteptau un novice să se înfigă   în ele.      —  Tuan!      Fylough dădu din  cap fără să se uite în jur şi  se sprijini de   trunchiul unui copac mare.      — Vino încoace, spuse el printre dinţi şi, lăsîndu-se în jos,    aruncă o crenguţă spre Togom.       Poc!       Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra   liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Şi, totuşi, încă nu    se vedea nimic. Doar sunetul, reverberaţia ultimului foc de ar   mă care năştea ecouri în junglă şi se îndepărta ca un tunet, din   tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi    tăiau calea Crengile fuseseră tăiate şi se aplecau deasupra po    tecii  pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era     aşezat un buştean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După                                                              13      el se afla o groapă plină de beţe de bambus ascuţite, lungi de    un metru - o capcană cu dublă funcţionalitate: pentru porci    sălbatici şi pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne    adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauţii.    Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta.  Sări peste groapă,    urmat de caporalul care îşi ţinea strins arma sub braţ. In spatele    lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puştii    sale Sten şi îşi croia drum printre crengi şi peste buştean.       Acum erau în cîmp deschis.       De partea cealaltă a grădinii de legume care  se întindea pe o    latură a pantei, cei doi terorişti se tîrau cu greu, încercînd să se    ţină pe picioare. Santinela plecase în altă direcţie. Tabăra părea    părăsită. Din  fericire, ploaia torenţială se transformase într-o    burniţă caldă.  Dar nimeni nu observase.      Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare şi ţinti  silueta   celui din faţă.      Pac! Pac! Pac!      Se opri  şi privi atent. Apoi trase încă patru  focuri. Nimeni   nu ţipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul şi înjură, în .  timp ce  silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat   aruncă o privire scurtă peste umăr,  alunecă şi căzu în patru   labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată   peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate şi trase de la nive  lul şoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonţul plecă   inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-şi alunge apa de pe   ochi şi scutură din cap. Nu era suficient Pe faţă îi şiroia apă în   continuare.  Ii era greu să ţintească. Lîngă el, mitraliera Bren  răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împuşcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.     Chinezul  căzu iarăşi în genunchi, sâpînd panicat în  glod.  Aproape ajunsese la coliba de bambus. Ştia că, o dată intrat în  ea, va fi în siguranţă sau aproape. Doar cîţiva metri... Aruncă o  privire în  spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei  pline de clisă. Ii vedea picioarele  alunecînd şi luptîndu-se să  rămînă în echilibru.    Se simţea aproape în siguranţă. Apoi Fylough se opri, se propti bine pe genunchi şi pe coate şi privi cu ochii inundaţi de  14  ' ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect    Asiaticul abia apucase să se liniştească şi glonţul grăbit al lui Fylough îl lovi în braţ. Dar şocul impactului nu îl opri. Apoi al doñea şi al treilea glonţ îi intrară cu un zgomot surd în spate. Lovitura îl zgudui, dar reuşise să ajungă. Apucă pragul colibei, se împletici, se întoarse sfidător şi trimise încă un foc la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse o greşeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm lovind bambusul de alături, chiar cînd reuşise să se agate de peretele firav. Dar întârziase o fracţiune de secundă. Următorul foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus şi i se în fipse în şira spinării, jos. Fără să-şi dea seama că a fost lovit  din nou, se trezi cu faţa în pămîntul clisos. încercă să se ştear gă la ochi; era vag conştient de faptul că puşca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la  cîţiva metri de el şi se simţi tîrît de braţe, pe spate. O mînă îi  şterse glodul de pe faţă, iar ploaia curată îi splăla ochii. Şi, to tuşi, nu simţea durere; doar frica.     Togom puse piciorul pe burta chinezului şi îi studie faţa     — Deschide ochii, bangkal! spuse el.     Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu  sese şi văzu zîmbetul lui Togom, care îşi arăta toţi dinţii. Dar   zîmbetul caporalului nu trecea de dinţi, era unul superficial.     — îl cunoşti? întrebă Fylough întors din scurta recunoaş  tere a taberei goale.      — Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă  tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu ştia să   gătească!      Togom cîştigase Haji HaŞim, George Medal şi alte medalii   în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern  bri  tanic recunoscător şi luptase într-un război adevărat cu cei pe    care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja   ponezii. Iar acum se bucura de războiul  împotriva celor alături    de care luptase şi trăise timp de trei ani. Togom avea inspiraţia    de a alege partea învingătoare.       — Eşti sigur?       Togom confirmă printr-o mişcare din cap.                                                            15         Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui    Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă şi, o dată cu    primul val de durere, simţi nevoia să ţipe. Dar sunetul nu-1 de   ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta    chinezului şi, cînd ţipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse    pe un ton de conversaţie:      — Unde ţi-s chinezii? Cîţi sînteţi, Lee? Unde vă întîlniţi?      Togom propti ţeava firen-ului în gîtul celuilalt şi îi arătă    dinţii. Totuşi, nu părea prea binevoitor.      — Hai, băiete,  zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură    cu mitraliera. Salvează-ţi viaţa. Repede.      Lam Lee închise ochii şi îşi adună toate puterile ca să scui  pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:   dăduse un răspuns. începu să ţipe.      Fylough şi Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri  dică din umeri, îşi şterse apa de pe ochi şi apoi, fără să se uite   în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată   colibă şi îşi aprinse o ţigară.  Aşeză alte două ţigări uscate pe   masa primitivă de  lingă aşa-zisul pat al lui Kim  Cheong, se   aşeză pe marginea de bambus şi, trăgînd cu plăcere fum în plă  mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.     Togom, care îşi ţinea încă piciorul pe burta chinezului, miş  că mitraliera aşa încît ţeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din ţipat Caporalul  strîmbă din nas, ridică ţeava cinci centimetri şi apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanţe grele 303 pă trunseră în  inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi şi  îşi frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja  nu îl mai interesa fostul lui tovarăş.

Dimineaţa   Capitolul 1 — Ştiţi că suntem urmăriţi, domnule Stanford? îl întrebă Dmitri. — Da. Fusese conştient de acest lucru în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cei doi bărbaţi şi femeia erau îmbrăcaţi obişnuit, în încercarea de a se amesteca printre turiştii care se plimbau pe străzi, în aerul proaspăt al dimineţii. Dar era foarte greu să nu fii recunoscut într-un oraş mic cum era St. Paul-de-Vence. Harry Stanford fusese primul care-i observase, pentru că erau prea obişnuiţi şi se străduiau prea mult să nu se uite în direcţia lui. Oriunde se ducea, unul dintre ei îi era în preajmă. Harry Stanford era şi foarte uşor de urmărit. Avea aproape un metru nouăzeci, un profil aristocratic al o coamă de păr alb care-i depăşea destul de mult gulerul cămăşii. Era însoţit de o brunetă izbitor de frumoasă, tânără, şi de Dmitri Kaminsky, bodyguard-ul lui, un tânăr înalt, voinic şi puternic ca un taur. Le-ar fi şi greu să ne piardă din ochi, se gândi Stanford. Ştia cine-i trimisese şi de ce. Simţea pericolul iminent. Învăţase cu mulţi ani în urmă să se încreadă în instinctele lui. Intuiţia şi instinctul îi fuseseră de mare ajutor şi-l făcuseră să devină unul din cel mai bogaţi oameni din lume. Revista Forbes estimase averea lui la şase miliarde de dolari, în timp ce Fortune 500 apreciase că era de şapte miliarde. The Wall Street Journal, Barron’s şi Financial Times publicaseră toate câte un articol despre el, încercând să-i explice magia şi inegalabilul simţ al momentului, care îl ajutaseră să creeze corporaţia Stanford Enterprises. Însă nici unul nu reuşise pe deplin. Erau de acord în privinţa unui singur lucru: energia lui inepuizabilă. Era neobosit. Filosofia lui era simplă; o zi în care n-ai încheiat o afacere e o zi pierdută. Îi hărţuia pe adversarii lui, pe salariaţi, pe toţi cei care veneau în contact cu ei. Era un fenomen, mai puternic chiar decât viaţa însăşi. Se considera un om religios. Credea în Dumnezeu, iar acel Dumnezeu care, credea el, voia ca el să fie bogat şi să se bucure de succes, şi ca toţi duşmanii lui să moară.   Harry Stanford era o persoană publică, iar presa ştia totul despre el. Dar Harry Stanford era şi o persoană particulară, despre care presa nu ştia nimic. Scriseseră cu toţii despre charisma lui. Despre stilul lui luxos de viaţă, despre avionul particular şi iahtul lui, despre reşedinţele legendare din Hobe Sound. Maroc, Long Island, Londra, sudul Franţei şi, bineînţeles, Rose Hill, în Black Bay, Boston. Dar adevăratul Harry Stanford rămânea o enigmă. — Unde mergem? întrebă femeia. Era prea preocupat ca să-i răspundă. Perechea de pe celălalt trotuar folosea un foc încrucişat, se schimbau din nou partenerii. Odată cu simţul pericolului, Stanford simţi o mânie profundă. Îi invadaseră intimitatea îndrăzniseră să-l urmărească până aici, în raiul lui secret, unde se ascundea de restul lumii. St. Paul-de-Vence e o aşezare pitorească, medievală, situată în vârful Alpilor maritimi, între Cannes şi Nisa. E înconjurat de o privelişte încântătoare, spectaculoasă: dealuri şi văi acoperite de flori sălbatice, orhidee şi păduri de pini. Satul, un amalgam de studiouri ale pictorilor, galerii şi magazine cu antichităţi, este un magnet care atrage turişti din lumea întreagă.   Harry Stanford şi însoţitorii lui porniră pe Rue Grande. Stanford se întoarse spre femeie. — Sophia, îţi plac muzeele? — Da, caro. Era dornică să-i fie pe plac. Nu mai cunoscuse pe nimeni ca Harry Stanford. De-abia aştept să le povestesc prietenelor mele despre el. Nu credeam că mai am ceva de învăţat despre sex, dar, Doamne, e atât de inventiv! E magnific! Sunt extenuată!   Au pornit-o în sus, pe deal, spre muzeul de artă Fondation Maeght, unde au admirat colecţiile de tablouri aparţinând lui Bonnard, Chagall şi ale aftor pictori contemporani. Când Harry Stanford se uită întâmplător în urmă, o observă pe femeie la celălalt capăt al galeriei, privind un Miró. Stanford se întoarse spre Sophia. — Ţi-e foame? — Da. Dacă ţi-e şi ţie. Nu trebuie să fiu prea insistentă. — Bine. Vom lua masa la La Colombe D’or. La Colombe D’or era unul din restaurantele preferate ale lui Stanford. Amenajat într-o casă construită în secolul al XVI-lea, la intrarea în partea veche a orăşelului. Stanford şi Sophia stăteau la o masă în grădină, lângă piscină. Prince, ciobănescul german al lui Stanford, stătea la picioarele lui, mereu la pândă. Oriunde mergea Stanford, era şi Prince. Se zvonea că la comanda lui Harry Stanford animalul putea sfâşia gâtul cuiva. Dar nimeni nu-şi dorea să verifice autenticitatea acestui zvon. Dmitri stătea singur la o masă de lângă intrare, observându-i foarte atent pe toţi cel care intrau şi ieşeau. Stanford se întoarse spre Sophia. — Să comand eu pentru tine, draga mea? — Te rog. Harry Stanford se mândrea cu faptul că era un mare cunoscător al mâncărurilor fine. Comandă salată verde şi fricassé de lotte. În timp ce erau serviţi, Danielle Roux, proprietara restaurantului, se apropie zâmbind de masa lor. — Bonjour. Vă simţiţi bine la noi, domnule Stanford? — Minunat, madame Roux. Şi aşa avea să fie continuare Sunt nişte pigmei, care încearcă să doboare un uriaş. Dar vor fi dezamăgiţi crunt. Sophia zise: — N-am mai fost niciodată aici. E atât de frumos! Stanford îşi concentră atenţia asupra femeii de lângă el. Dmitri o agăţase pentru el, la Nisa, cu o zi înainte.   ***   — Domnule Stanford, v-am adus pe cineva. — Ai avut vreo problemă? îl întrebase Stanford. — Niciuna. O văzuse în holul hotelului Negresco şi se apropiase de ea. — Scuzaţi-mă, vorbiţi engleza? — Da. Avea un uşor accent italian. — Tipul pentru care lucrez eu ar vrea să luaţi masa cu el. Fusese indignată. — Nu sunt o puttana! Sunt actriţă, zisese ea. De fapt, avusese un rol de numai două replici într-un film al lui Giuseppe Tornatore. De ce-aş lua masa cu un străin? Dmitri scosese din buzunar un teanc de hârtii de o sută de dolari. Îi dădu cinci hârtii. — Prietenul meu este foarte generos. Are un iaht, dar se simte singur. Urmărise cum expresia ei trecea de la indignare la curiozitate, apoi se transformase În Interes. — De fapt, se întâmplă ca acum să fiu între două filmări. Zfmbi. Ce rău ar fi dac-aş lua totuşi masa cu prietenul tău? — E perfect. Va fi încântat. — Unde e? — La St. Paul-de-Vence.   Dmitri alesese bine. Era italiancă. Până în treizeci de ani. Senzuală ca o pisică. Bine făcută. Privind-o mai bine, Harry Stanford luă pe toc o hotărâre. — Îţi place să călătoreşti, Sophia? — Ador să călătoresc. — Bine. Vom pleca într-o scurtă excursie. Scuză-mă o clipă. Sophia îl urmări intrând în restaurant şi îndreptându-se spre cabina telefonică. — Aş vrea să trimit un mesaj echipajului iahtului Blue Skies. Whisky bravo lima nouă opt zero… Conversaţia dură cinci minute. Când Stanford termină ce avea de spus, formă numărul aeroportului din Nisa. Dar discuţia dură mult mai puţin de astă dată. Apoi i se adresa lui Dmitri, care ieşi în grabă din restaurant. Se reîntoarse la Sophia. — Eşti gata? — Da. — Hai să ne plimbăm. Avea nevoie de timp ca să elaboreze un plan.   Era o zi perfectă. Râuri de lumină argintie se revărsau peste oraş. S-au plimbat pe Rue Grande, au trecut de biserică şi s-au oprit la boulangerie, ca să cumpere pâine proaspătă. Când au ieşit afară, unul din cei trei urmăritori era în faţa bisericii şi se prefăcea c-o studia. Ca şi Dmitri. Harry Stanford îi întinse pâinea Sophiei. — Ce-ar fi să o duci tu înăuntru? Vin şi eu în câteva minute. — Bine. Zâmbi şi-i şopti. Să te grăbeşti, caro. Stanford o privi cum se îndepărta, apoi i se adresă lui Dmitri. — Ce-ai aflat? — Femeia şi unul dintre tipi stau la Le Hameau. Harry Stanford cunoştea hotelul. — Şi celălalt? — La Le Mas d’Artigny. Ce vreţi să fac cu ei, domnule? — Nimic. Am să mă ocup eu de ei.   Vila lui Harry Stanford era situată pe Rue de Casette, lângă primărie. Era o casă cu cinci etaje, din pietre şi alabastru. La subsol erau garajul şi pivniţa în care se păstrau vinurile. O scară de marmură ducea spre dormitoare, spre birou şi terasă. Întreaga casă era mobilată cu antichităţi franţuzeşti şi plină de flori.   Când Stanford se întoarse la vilă, Sophia îl aştepta în dormitor. Era goală. — Ce-a durat atât, îi şopti. Ca să supravieţuiască între două filmări. Sophia Matteo făcea rost de bani ca call-girl. Se obişnuise să se prefacă că ajungea la orgasm ca să-şi satisfacă clienţii, dar cu tipul de acum, n-avea nevoie să se mai prefacă. Era nesătul, iar ea reuşea să ajungă la apogeu de câteva ori consecutiv, până când cădeau înapoi în pat, epuizaţi. Sophia îl îmbrăţişă şi-i murmură fericită: — Aş putea sta aici o veşnicie, caro. Aş vrea să se fi putut, se gândi Stanford.   ***   Au luat cina la Le Café de la Place, în Piaza du General-de-Gaulle, la intrarea în sat. Masa a fost delicioasă, iar pentru Stanford pericolul prezent îi adăuga un condiment în plus mâncării. Când au terminat, s-au reîntors la vilă. Stanford mergea foarte încet, asigurându-se că urmăritorii nu-l scăpau din ochi. La ora unu noaptea, bărbatul care supraveghea casa văzu cum luminile se stingeau una câte una. Vila se cufundă în întuneric. La ora patru şi jumătate dimineaţa, Harry Stanford intră în camera de oaspeţi, unde dormea Sophia. O scutură cu blândeţe. — Sophia…? Ea deschise ochii şi-l privi, zâmbind anticipativ. Apoi se încruntă. El era complet îmbrăcat. Se ridică din pat. — S-a întâmplat ceva? — Nu, draga mea. Totul este în ordine. Ai spus că-ţi place foarte mult să călătoreşti. Vom face o scurtă excursie. Ea se trezise complet. — La ora asta? — Da. Dar nu trebuie să facem zgomot. Haide, repede. Cincisprezece minute mai târziu, Harry Stanford, Sophia, Dmitri şi Prince coborau în garaj, unde-l aştepta un Renault maro. Dmitri deschise precaut uşa garajului şi se uită în jur. Strada părea pustie, cu excepţia maşinii lui Stanford. Un Corniche alb, parcat în faţa casei. — Totul e în regulă. Stanford se întoarse spre Sophia. — Acum vom juca un joc. Tu şi cu mine ne vom lăsa în jos, pe bancheta din spate. Ochii ei se măriră de uimire. — De ce? — Mă urmăresc unii din rivalii mei în afaceri. Sunt pe cale să închei o afacere importantă, iar ei încearcă să mi-o ia înainte. Dacă se întâmplă aşa, voi pierde mulţi bani. — Înţeleg, zise Sophia. N-avea nici cea mai mică idee despre ce voia el să spună. Cinci minute mai târziu ieşeau în grabă din sat, îndreptându-se spre Nisa. Un bărbat aşezat pe o bancă văzu Renault-ul maron. La volan era Dmitri Kaminsky, iar lângă el stătea Prince. Bărbatul luă grăbit un telefon celular şi formă un număr. — S-ar putea să avem o problemă, îi spuse el femei. — Ce fel de problemă? — Un Renault maro tocmai iese din sat. E condus de Dmitri Kaminsky. Are şi câinele cu el. — Stanford nu era în maşină? — Nu. — Nu cred. Bodyguard-ul lui nu-l lasă singur noaptea iar câinele nu-l părăseşte niciodată. — Maşina lui mai e parcată în faţa casei? întrebă celalalt bărbat care fusese trimis să-l urmărească pe Harry Stanford. — Da, dar e posibil să fi schimbat maşinile. — Sau vor să ne păcălească! Sună la aeroport. În câteva minute, aveau legătura cu turnul de control. — Avionul domnului Stanford? Oui. A sosit cu o oră în urmă şi a făcut deja plinul. Cinci minute mai târziu, doi membri al echipei de supraveghere erau în drum spre aeroport, în timp ce cel de-al treilea ţinea în continuare sub observaţie vila întunecată.   În timp ce Renault-ul maroniu trecea prin La Coalle-sur-Loup, Stanford se ridică de pe bancheta pe care stătuse întins. — Te poţi ridica şi tu, acum, îi spuse el Sophiei. Se întoarse spre Dmitri. Aeroportul din Nisa. Rapid.

Inrobiti de iubire de Sidney Sheldon 1997 PROLOG     Erau închişi într-o cuşcă de fier. Cuşca nu le permitea nici să stea în picioare, nici să se lungească, nici măcar să stea în fund. Nu puteau decât să rămână pe vine în timp ce trenul se deplasa prin lumina ireală a unui cer dominat de crepuscul, fără linie de orizont. Nu ştiau câte zile va dura călătoria, şi nici măcar dacă va avea un sfârşit. Nu exista nici un instrument care să indice timpul, temperatura, locul, direcţia. Nici un punct de reper. Se aflau într-un fel de nicăieri. Şi era atât de frig încât nici nu mai simţeau frigul. Cu câteva zile înainte, mulţi dintre ei muriseră ieşind din barăci. Se prăbuşeau încetişor în zăpadă. Nici unul n-ar fi putut să spună că suferise; ca să suferi trebuie să fii viu. Or, toţi din lagăr depăşiseră cu mult limita suferinţei, erau deja morţi, căzuţi într-o năucire vegetală în care nervii şi creierul nu mai înregistrau stimulii exteriori. Iar atunci când urinau, urina fierbinte înţepenea într-un jet de gheaţă înainte de a fi atins pământul. Atunci ştiau că era minus patruzeci de grade. În cuşca lui, Oleg nu-şi mai simţea mâinile. Le ţinea lipite de pielea burţii sub puloverul de lână scoarţă de jeg care, zi şi noapte, i se lipea de corp de săptămâni de zile. Apa nu exista în galaxia gulagului. Apa devenea gheaţă. Aerul îngheţa. Lumina era plumb topit. În primele zile de detenţie, neputinţa de a se ridica în picioare i s-a părut monstruoasă. Noaptea erau îngrămădiţi câte cincisprezece sau şaisprezece pe un prici de lemn, fără cuvertură. La început, mai înainte de a-1 simţi pe al său, mirosul celorlalţi îi întorsese stomacul pe dos. După aceea, ca toţi din barcă, ca să nu moară de frig, se cuibărise lângă vecinul său. După o lună, jegul, ca şi părul şi dinţii, făcea parte din propria 1ui persoană. Fuseseră deportaţi la 22 februarie 1977. Azi era 8 ianuarie 1983. Trecuseră deja şase ani. Altă lume, altă vreme ... Totul era atât de departe ... Îşi lipi ochiul de două plăci de metal potrivite prost, care lăsau între ele o fantă de doi milimetri. Văzu trecând pe lângă el peisajul mineral de ceaţă îngheţată, de zăpadă moartă. Avea să se facă noapte. Îşi scoase mâinile şi începu să-şi mişte degetele, unu după altul. După ce se convinse că articulaţiile îi funcţionau , Oleg lovi uşor cu cotul în peretele de fier care îl despărţea de cuşca vecină. I se răspunse cu două lovituri. Andrei îl prevenise şi el pe Victor. Erau pregătiţi. Din acel moment, toţi trebuiau să facă simultan aceleaşi gesturi. Supravieţuirea fiecăruia depindea de acum înainte de sincronismul celorlalţi trei. Enigma era Vitali. Când fuseseră băgaţi în vagon, el fusese aruncat într-o cuşcă care nu era lipită de a lor. Putuse oare Victor să-l anunţe pe deportatul intercalat din întâmplare pentru a-i transmite semnalul? La dracu! O să vadă ... Cu palma mâinii stângi, Oleg curăţă placa de fier care forma podeaua de stratul de mizerii, de praful slinos şi de fragmentele de rugină care îl acopereau. Exploră centimetru cu centimetru suprafaţa metalului, până când simţi sub unghii şuruburile care fixau placa pe şasiul vagonului. Numără nouă. Scoase din căptuşeala căciulii un cornier de oţel subţire şi se puse pe treabă. * *    * Lac de năduşeală, Andrei se lupta de multă vreme cu o tijă de fier îndărătnică. O desprinsese în parte din locaşul ei. Dar, brusc, refuza să se mai miste. Îi fu frică. Doar nu era să-şi piardă viaţa pentru o bucată de metal! Cu vârful degetelor plin de sânge împinse cu toată forţa. Zadarnic. Se sprijini în braţe şi, furios, lovi şurubul cu tocul bocancului. Fluturi roşii îi dansau prin faţa ochilor. Îi cunoştea foarte bine; îi era foame. Şi foamea îţi ia minţile. În lagărul 129 - gulagurile din Siberia nu aveau nume, ci numere - văzuse deţinuţi mutilându-se pentru o gamelă de supă. Îşi agăţau testiculde de clanţa celulei, răcneau ca să alerteze un gardian care descuia uşa brusc, provocând astfel smulgerea organelor genitale. Unii mâncau ce le cădea în mână, furculiţe, lame de bărbierit, foarfeci. Alţii se răneau singuri cu cuţitul şi îşi frecau rana cu noroi, excremente sau urină. Dacă aveau noroc, erau transportaţi la spital unde puteau în sfârşit să mănânce. Dar speranţa tuturor era să fie deportaţi de la un lagăr la altul. Transferul se făcea în trenuri-închisori speciale. Fiecare vagon era format din compartimente înguste de un metru cub mărginite de un culoar lung pe care stăteau de pază gardieni înarmaţi şi câini. Zvonurile circulau. Se spunea că, deşurubând podelele cuştilor, te puteai lăsa să aluneci în zăpadă, între cele două şine. Fireşte, nimeni nu se mai întorsese în lagăr ca să confirme asta, dar cei mai vechi jurau că în cursul călătoriilor mulţi deportaţi dispăruseră fără urmă. Şi unde se duseseră? Nimeni nu era în stare să aprecieze. Ieşeai dintr-o închisoare mică ca să te pierzi în alta mare. Fiecare lagăr era izolat în mijlocul unui pustiu îngheţat care acoperea mii de kilometri. Cum să supravieţuieşti în faţa lupilor, a urşilor, a oamenilor? Lipsa unui deţinut declanşa zborul elicopterelor, care zburau jos de tot până la marginea stepei. Dar lui Andrei nu-i păsa. Mai întâi să iasă din cuşcă, după aceea să nu fie călcat de roţile trenului. Spera ca partea de jos a ultimului vagon să nu fie echipată cu o lamă de fier care tăia în două orice om căzut din tren. La ultima lovitură de picior, tubul cedă. Andrei îşi vârî degetele în orificiul plăcii, o deschise şi o sprijini de perete. Aerul rece intră cu repeziciune în tubul de fier. Sufocat de violenţa lui, Andrei îşi umplu plămânii cu voluptate ca să simtă arsura frigului. * *    * Ruşi, francezi, englezi, germani, italieni, spanioli ... Vitali citise toţi poeţii. Iar poeţii îl protejaseră. În zori, când îi venea să vomeze la gândul unei noi zile de coşmar, sau mai târziu, când mâinile i se pietrificau de frig pe coada târnăcopului, trei versuri de Apollinaire, de Dante sau de Lorca îi dădeau curajul să reziste.   Râule, încotro? Curg vesel Până la marginea mării ...   Cuvinte. Doar cuvinte. Dar cuvintele eliberau o energie formidabilă. Din cauza cuvintelor fusese condamnat Vitali la cincisprezece ani de gulag.  Avea noroc în nenorocirea lui. Alţii muriseră pentru pronunţarea acestor cuvinte. Cuvintele conduceau lumea şi sufocau Rusia de cincizeci de ani. Striveau milioane de oameni. Dar în dimineaţa aceea îi veniseră pe buze alte cuvinte: "8 ianuarie 1983 va fi ultima zi de ocnă. Indiferent ce se va întâmpla, nu mă mai întorc". Pe vine în celulă, Vitali încerca să se protejeze de rafalele de vânt care îi treceau prin corp şi îl lipeau de perete. În urmă cu cinci minute, reuşise să ridice placa. Făcuseră şi ceilalţi la fel? Nu avea cum să ştie. Legătura lor era întreruptă. În momentul în care trecea de pe peron în cuşcă, dintr-un capriciu, un miliţian îl despărţise de Oleg şi Andrei. Chiar şi Victor, pe care Oleg şi Andrei - Dumnezeu ştia de ce ţinuseră să-l ia cu ei, era închis la două cuşti mai departe. Între el şi Vitali fusese băgat din întâmplare alt deţinut. Cu siguranţă că nu el îi va transmite semnalul. Păcat, căci se hotărâse totusi să sară. Singur. Îşi făcu semnul crucii şi îşi încordă muşchii pentru marele salt solitar. Asta sau un glonţ în cap ... mai bine să moară în aer liber! Deodată tresări. Deosebindu-se clar de vârtejurile de vânt, de scârţâiturile şi de zgâlţâielile trenului, auzi două lovituri puternice. Faţa lui Vitali se lumină. Reuşiseră! * *    * Viaţa lui fusese cenusie. Se născuse si el undeva, dintr-un tată necunoscut. Într-o seară, mama lui nu mai venise acasă. Probabil că avea şapte ani. O aşteptase fără să mănânce câteva zile. Apoi veniseră nişte oameni. Fusese dus acolo unde erau crescuţi copiii abandonaţi. La opt ani, fusese încredinţat unor ţărani care aveau o fermă în Uzbekistan. Învăţase să mânuiască lopata şi furca. La şaptesprezece ani, nu ştia să citească. Fusese înrolat în armată. Se trezise la închisoarea militară. Şi de acolo în gulag. De ce? Nu ştia. Poate că din cauza acelui tip în civil din Biroul Politic, care se deranjase să vină personal de la Moscova ca să – i vorbească de Lenin. Victor stătea în picioare împreună cu camarazii săi, în faţa estradei, şi îl asculta. Glumă sau încercare de seducere? Vecinul său îi luase mâna şi i-o pusese pe penisul scos din pantaloni. Uluit, Victor strigase: "Idiotule!" Chiar în acel moment, oratorul pronunţa numele lui Lenin. Victor fusese scos din rând, dus la post şi bătut bine. După reuniune, somat să se explice, Victor nu îndrăznise să dezvăluie cauza revoltei sale. Ofiţerul politic care îl interoga considerase tăcerea lui drept o altă blasfemie împotriva ideologiei socialiste. Victor nu înţelegea nici azi pentru ce fusese condamnat la zece ani de închisoare într-un lagăr de muncă cu regim sever. Şi nici motivele prieteniei subite pe care i-o arătaseră Andrei Talasski şi Oleg Vlasov. Andrei şi Oleg purtau uniforma vărgată a RDP - iştilor (Recidivişti Deosebit de Periculoşi). În lagărul 129, toată lumea ştia că omorâseră un om cu lopata. Dar nimeni nu vorbea despre asta. Nici miliţienii nu s-ar fi hazardat să facă vreo aluzie. Andrei şi Oleg stârneau frica. Victor, care se temea de violenţa şi de sarcasmul lor - se spunea că Oleg şi Andrei făcuseră studii -, fusese mai mult decât surprins când aceştia catadicsiseră să vorbească cu el, de parcă ar fi existat cu adevărat. Ba chiar îi oferiseră un pachet de ţigări. De unde îl aveau? Habar n-avea! În schimb, Vitali, celălalt coleg al lor, deşi mai rezervat, îi adresase mici semne amicale încă de la începutul detenţiei. Si, mai mult decât atât, când Victor vorbea, Vitali îl asculta! Chiar îi pusese întrebări despre copilăria lui, despre părinţi, despre motivele pentru care se afla în gulag. Totusi Vitali nu stătea în aceeasi baracă cu el. Într-o zi când deţinuţii îşi băteau joc de Victor, pentru că nu ştia să citească, Vitali venise în ajutorul lui. "E mai puţin idiot decât voi toţi la un loc!" le spusese el. Victor avusese totdeauna dificultăţi cu cuvintele. Le auzea foarte bine, dar sensul lor îl pricepea cu o oarecare întârziere, mai mult sau mai puţin lungă în funcţie de împrejurări. Dar în momentul acela înţelesese imediat că Vitali îi adusese un omagiu public. Prin urmare, erau alţii mai idioţi decât el! Dacă n-ar fi auzit asta din gura lui Vitali, de unde ar fi putut să ştie? Apoi descoperise cu mirare că nimeni nu mai îndrăznea să-1 deranjeze de când cei trei se interesau de el. După aceea venise bomba! Andrei şi Oleg îi mărturisiseră că vor încerca să evadeze împreună cu Vitali şi că îl luau cu ei! Acest exces de onoare îl făcea să roşească de rusine si mândrie. Întinse piciorul prin golul lăsat de placa ridicată. Zăpada zbură prin cuşcă. Auzi două bătăi în perete. Semnalul. Victor îşi lăsă şi celălalt picior să atârne în gol. Sub el, în întuneric, ghicea solul care defila cu o viteză nebună sub rafalele de vânt. Nici o secundă nu-i trecu prin minte că putea să fie tăiat de roţile trenului. Andrei şi Oleg îi spuseseră că nu risca nimic. De ce nu i-ar fi crezut? Dacă i-ar fi spus ei, el ar fi crezut şi în existenţa lui Dumnezeu. Tot ei îi spuseseră: "Victor, ca să reuşim, prezenţa ta e indispensabilă". Aceste cuvinte fuseseră suficiente pentru ca Victor să fie gata să-şi sacrifice viaţa pentru ei. La plecare, reuşise chiar să-l strângă uşor de gât pe tipul pe care gardienii îl băgaseră în cuşca vecină, în care ar fi trebuit să intre Vitali. "Când bat în perete, baţi şi tu în partea cealaltă. Altfel, la sosire eşti un om mort. - Da, da ... " bâiguise tipul frecându-şi gâtui. Cu muşchii încordaţi, Victor aştepta acum celelalte două bătăi care îi indicau că trebuie să sară. Auzi bătăile şi transmise mesajul cuştii vecine fără nici o ezitare. Apoi se lăsă să fie înghiţit de gol. * *    * Se stârnise vântul. Aveau noroc. Nu puteai să vezi la cinci metri în faţa ta. Fulgii de zăpadă se roteau prin aerul îngheţat, deplasându-se în vârtejuri. Vântul părea că bate din toate părţile în acelaşi timp. Andrei, Oleg şi Vitali mergeau înainte. Victor venea vesel în urma lor. În tren, când gardienii vor face apelul deportaţilor, se va da alarma. Trupa şi câinii vor porni pe urmele lor. Dar nu vor găsi nici o urmă. Zăpada ştergea totul. Nici un elicopter nu putea să decoleze. Deocamdată, furtuna de zăpadă era complicea lor. Nu se puteau aştepta la nimic din partea oamenilor. Cu cât vor trece mai multe zile, cu atât mai dificile vor deveni căutările. - Andrei ... , zise Victor. - Da, răspunse Andrei continuându-şi mersul. - Ştii unde mergem? - Evident, zise Andrei politicos. La curve! Victor chicoti dar insistă: - Nu se vede nimic. Cum poţi să te orientezi? - Nu-ţi face griji, zise Oleg râzând. Are o busolă în coaie! De data asta Victor izbucni în râs. Era mândru că e alături de ei. Ardea de nerăbdare să li se devoteze. Ca să le facă plăcere, i-ar fi cărat în spinare mii de kilometri. Nu voia să-l deranjeze, dar nu-i dădeau pace tot felul de întrebări. Una, mai mult decât toate celelalte. - Oleg, de ce m-ai ales pe mine? întrebă el. - Gura, zise tăios Oleg. Tipul deborda de atâta tandreţe umilă încât risca să simtă pentru el oarecare simpatie. Şi dacă simţeai ceva uman în universul concentraţionar, asta te condamna la moarte. Mai ales în cursul unei evadări care nu avea nici măcar o şansă dintr-o sută ca să reuşească. - Pentru că ţinem la tine, îl corectă Andrei. - Si eu tin mult la voi, zise Victor. Oleg se opri brusc şi îl apucă pe Victor de tunica aproape putredă: - Laşi gura sau îţi sparg capul? Îşi reluă mersul prin zăpadă. Andrei îl urmă. Vitali îl bătu uşor pe umăr. - Haide, Victor, vino ... Oleg şi Andrei hotărâseră să meargă spre nord-nord-est, cât mai departe şi cât mai repede posibil de calea ferată. Deci trebuia să se deplaseze în marş forţat în cursul primei săptămâni. Ziua vor dormi, timp de două ore, în cel mai mic adăpost pe care li-l oferea stepa. În zori încă mai mergeau. Zăpada continua să cadă în rafale. - Ne oprim, zise Andrei. Frânţi de oboseală, toţi patru se lăsară să cadă între două troiene la poalele câtorva mesteceni sfrijiţi. Timp de câteva minute, nimeni nu vorbi. Îşi trăgeau răsuflarea. Andrei scoase o bucată de pâine din zdrenţele de pe el. O tăie în patru. Fiecare îşi primi partea. Atunci Victor puse a doua întrebare. - Ce-o să halim în zilele următoare? Oleg se uită scurt la Andrei. Era singura întrebare la care, în nici un caz, nici unul dintre ei nu putea să răspundă. Lungit în zăpadă cu ochii închişi, Vitali părea că nu aude nimic. - Pe tine, zise Oleg. Victor se uită pe rând la fiecare. Izbucni în râs şi muşcă din bucata lui de pâine. Le făcu cu ochiul şi începu să mestece bine dispus. * *    * Se făcuse noapte. Vitali visa că un bloc se prăbuşise şi-i strivea toracele. Deschise ochii şi constată că era acoperit de un strat gros de zăpadă. Se scutură. Primul lucru pe care îl văzu fu faţa lui Andrei care îi zâmbea. - Ce-ai zice de o cafea fierbinte şi câteva linguriţe de caviar? îl întrebă Andrei. Vitali se ridică şi se întinse. Avea muşchii înţepeniţi. Acoperiţi de zăpadă, Oleg şi Victor încă mai dormeau. Vitali luă un pumn de zăpadă şi îşi frecă viguros faţa. - Auzi, Andrei ... e adevărat ce-a spus Oleg dimineaţă? - Ce-a spus? - În legătură cu Victor. - Evident. Ce altceva vrei să halim în afară de Victor? Vitali arătă cu privirea spre cele două siluete lungi te în zăpadă. - Trebuie să-ţi vorbesc, zise el. Se îndepărtă şi Andrei veni după el. Parcurseră câţiva metri până la liziera mestecenilor. Vitali se opri. Andrei, la fel. Erau faţă în faţă . - Nu sunt de acord, zise Vitali. Andrei se uită la el surprins. - Ce înseamnă asta? - Nu i-aţi spus nimic. - De ce ne-am mai fi încurcat cu el? - Şi Oleg e de acord? - A fost ideea noastră. - Nu pot să vă las să-l masacrati. - Unde te crezi? Într-un salon de ceai? Ce contează că idiotul ăsta moare sau nu? Eşti prietenul, fratele, mama lui? Crezi că vei putea reuşi fără el? - Am văzut prea multă mizerie în lagăr. Nu-mi voi plăti libertatea cu un asasinat. - Libertatea! Cine îţi garantează că vei supravieţui? Vitali respiră adânc. - Nu vreau să vă atingeţi de el. - Ai o propunere mai bună? îl ironiză Andrei. - Tu pleci cu Oleg într-o parte. Eu plec cu Victor în altă direcţie. - Nici vorbă! izbucni Andrei. Ce crezi c-o să halim? Nu vom lăsa pe nimeni să ne condamne să murim de foame! Nici chiar pe tine! Vitali îi întoarse spatele şi plecă. - Mă duc să-l anunţ. Abia avu timp să facă doi paşi. Ca în vis, simţi greutatea lui Andrei abătându-se asupra lui. Dezechilibrat, Vitali se prăbuşi în zăpadă. Deschise gura ca să-l strige pe Victor. Dar nu avu timp. Andrei se rostogoli peste el cu sălbăticie şi îi apăsă pe carotidă. Furia îl orbi pe Vitali. În lagăr se bătuse de două ori cu deţinuţii, cu gardienii. Nişte bătăi murdare. Trebuia să-şi salveze pielea. Orice lovitură era permisă. Îl lovi pe Andrei cu degetele în ochi. Andrei ţipă dar nu-i dădu drumul. Sufocat, Vitali încercă să-l lovească între picioare cu genunchiul. Deodată Andrei nu mai apăsă pe pieptul lui. - Opriţi-vă! V-aţi ţăcănit? Oleg îl împinse într-o parte pe Andrei. Vitali se ridică precum un arc eliberat. Într-o fracţiune de secundă, înregistră simultan mai multe elemente ale scenei al cărei centru era. Departe de el, silueta lui Victor, în picioare în zăpadă, uluit la culme. Lângă el, ţinându-1 de braţ, Oleg ... Şi, repezindu-se din nou ca un berbec, Andrei, cu faţa strâmbă de durere, cu braţul ridicat, agitând o creangă grea şi uscată. - Omoară-1, vrea să-i spună idiotului! mârâi înăbuşit Andrei. Creanga lovi. Vitali îşi feri capul şi avu impresia că lovitura îi rupe umărul... Oleg îl scutura fără să mai încerce să-l reţină pe Andrei. - E adevărat, Vitali? ... E adevărat? - Ticăloşilor! izbucni Vitali. Cât o să fiu eu în viaţă, n-o să vă atingeţi de el. Au fost ultimele lui cuvinte. Creanga îl izbi peste ceafă. Se prăbuşi. Când îl văzu jos, Andrei începu să-l lovească. - Opreşte-te! strigă Oleg. Nu vezi că e mort? Dar Andrei continua să lovească corpul inert. Un firişor de sânge curgea din nasul şi urechile lui Vitali. Oleg se aplecă asupra lui, îi dădu la o parte hainele şi îşi lipi urechea de inima lui. Trecură câteva secunde. Oleg se ridică. - S-o ştergem de-aici, zise el. - Ce-a făcut? întrebă cu teamă Victor. Se apropiase fără ca Andrei şi Oleg să-l vadă. - Gura, zise Oleg. Apoi porni la drum, fără să mai arunce nici o privire spre Vitali, pe care zăpada începea deja să-l acopere. După câţiva metri, siluetele lor se pierdură în noaptea bântuită de furtună.                

PROLOG   San Francisco Primăvara — 1335   Procurorul de district, Carl Andrews, era furios. — Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis. Andrews se opri să inspire. — Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta! Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?” — Doctoriţa Paige Taylor. Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său — Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare. — N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.   * * *   Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece. Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.   * * *   Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării. Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare. Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi. Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului. — Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus. Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri. — Ce-ai avut în gând, Alan? — Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului. — Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz? — Da. Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva. — Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data? — 1 iunie. De ce? — Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou. — Gus! Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui. — Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea… — Eu cred că e nevinovată şi eu… Venable scoase un râs scurt, exploziv. — Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain. — Nu e, până nu spune juriul, Gus. — Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună. După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut. Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.   * * *   Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură. Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young. Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei. — O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar? — Da, doamnă judecătoare. — Da, doamnă judecătoare.   * * *   Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere. — Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc. Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă. Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului. După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse: — Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar. — Da, e adevărat. — Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin? — Da. — Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui? — Doctoriţa Taylor. — Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului. — Se admite. — Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela. — Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti? — Nu, domnule. — Da? De ce spui asta? — Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui. — Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului. — I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate. — L-a spus asta doctoriţei Taylor? — Da, domnule. — Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit. — Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?” Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor. — Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor? Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! Judecătoarea Young zise: — Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare. Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui. — La naiba, nu. O ura de moarte.   * * *   Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise: — Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect? — Este. — Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare. — Corect. — Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor. El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane. — Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog? Kane începu să citească. „John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.” — Şi în limbaj mai popular? — Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord. — Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor? — Da. — Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin? — Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea. — Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul? — Da. — Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor? — Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.   * * *   Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă. Gus Venable spuse: — Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat. Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă. — John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată. — Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin? — Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis. — Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea? — El nu a menţionat-o niciodată. — Niciodată? — Niciodată. — A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale? — Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi… Nu mai putu continua. Judecătoarea Young zise: — Luăm o pauză de cincisprezece minute.   * * *   Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie. Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare. — O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară. Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă. — Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât. — O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani. — Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea? — Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason. Tonul lui Penn era indiferent. — Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea. — Vrei să primeşti cazul? Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are. Jason aştepta un răspuns. — Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat. Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.   * * *   A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori. O infirmieră depunea mărturie: — L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”. Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă: — Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis? — A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”. — A recunoscut că este amoral? — Da. — Dar a fost de acord să ia banii? — A, da. Absolut.   * * *   Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat. — Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale? — Păi, nu, eu… — Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari? — Nu, eu… — Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea? — Da. — În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste? — Da. — Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat? — Păi — ea — ea părea surprinsă, dar… — Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.   * * *   Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat. Gus Venable lega capetele firelor. — Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers. După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse: — Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi? — Sunt domnişoara Rogers. — Vă rog să mă scuzaţi. — Lucrez la Agenţia de turism Corniche. — Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei? — Da, domnule. — Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum? — A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani. — Şi ce dorea? — Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia. — Întreba de excursii în grup? — A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht. Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante. — Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare. Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri. — Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A. Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă. — Martora e a dumitale. Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede. — Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers? — Poftim? — Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism? — Da, e destul de mare. — Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii. — A, da. — Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi? — A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie. — Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane. — Presupun că da. — Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai? — Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht. — Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie? — Ei, desigur că nu. Dar… — Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o? — Nu. Cu noi, nu. Ea… — Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri. — Da. Ea… — Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa? — Păi, da, dar… — Mulţumesc. Puteţi pleca.   * * *   Venable se întoarse spre judecătoarea Young. — Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.   * * *   — Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero. — Da. — Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei? — Da, o cunosc. — Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă? Penn era în picioare. — Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant. — Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar… — Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable. — Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat? — Da. — Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”. — Da. — Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate? — Obiecţie. — Se respinge. — Da, există. — Te rog explică despre ce este vorba. — Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta. — Şi ce s-a întâmplat? — Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia. — E legal? — Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului. — Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor? — Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia. — Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere? — Aşa e. Corect. Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui. Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi. E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.   * * *   Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker. Penn se ridică. — Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă… Venable întrerupse. — Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic. Judecătoarea Young spuse cu scepticism: — O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale. — Mulţumesc. Gus Venable se întoarse spre aprod. — Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson. Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise: — Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero? — Opt ani. — Şi care este specialitatea dumitale? — Sunt chirurg cardiolog. — Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker? — A, da. De multe ori. — Ce părere ai despre el? — Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume. — Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly? Tonul martorului se schimbă. — Da, am fost acolo. — Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea? Doctorul Peterson spuse în silă: — Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul. — Cum adică „pierdeam pacientul”?… — I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi… — S-a trimis după doctorul Barker? — Da. — Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs? — Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă. — Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv? — Eram cu toţii destul de supăraţi şi… — Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor? — Da. — Şi ce anume a spus doctorul Barker? Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului. — Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”. Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul. — Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie. Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise: — Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”? — Da. — Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă? — A, da. — Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale. Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor. — Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă. — E o mare încordare. — În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru? — A, nu. Totdeauna şase sau mai multe. — Da? — Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă. — Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea. — Da. — Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei. — Da, este. — Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie. — Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul. — Făcând mult zgomot? — Da, era destul zgomot. — Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa? — Nu domnule, nu puteam greşi. — Ce te face atât de sigur? Doctorul Peterson oftă. — Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta. Nu mai avea nici o ieşire elegantă. — Nu mai am întrebări. Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.   * * *   Denise Berry apăru în boxa martorilor. — Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero? — Da. — De cât timp lucrezi acolo? — De cinci ani. — În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker? — Sigur. De multe ori. — Poţi reproduce una dintre ele? Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită. — Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios. — Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor. Urmă o pauză lungă. — Odată a zis că e incompetentă şi… Gus Venable se prefăcu surprins. — L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă? — Da, domnule. Dar el întotdeauna… — Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor? Martora nu voia să vorbească. — Nu-mi mai amintesc. — Domnişoară Berry, ai depus jurământ. — Odată, l-am auzit spunând… Restul frazei a fost o bâlbâială. — Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând? — A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele. Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului. — Dar sunt sigură că a vrut doar… — Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.   * * *   Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?   * * *   Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi. — Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale? — Da, a fost. — Şi ce sentimente aveai faţă de el? — Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă. — Dumneata ai făcut operaţia? — Da. — Şi ce ai găsit în cursul operaţiei? — Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze. — Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul. — Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice. — Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos? — Nici una. — John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii? — Corect. — Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin? — Da. Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului. E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai. — Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin? — Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta. — Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie? Doctoriţa Paige Taylor negă din cap. — Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere. — Cum i-aţi administrat insulina? — I-am injectat-o intravenos. — I-a provocat asta vreo durere în plus? — Nu. Pur şi simplu a adormit. Gus Venable era în picioare. — Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu… Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă. — Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos. Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză. — Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari? — Nu. Am rămas uluită când am auzit asta. Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable. — N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin? O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. — Niciodată! — Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el? — Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie. — Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el? — Nu. — Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor. Penn se întoarse spre Gus Venable. — Martora e a dumitale. În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea. Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable. El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală: — Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare, furios. — Doamnă judecătoare, eu… Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul. — Obiecţia se aprobă! Se întoarse spre cei doi avocaţi. — Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.    * * *   Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable. — Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus? — Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu… — Ai văzut cumva un cort acolo? — Cum aţi spus? Vocea ei era ca o plesnitură de bici. — Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta? — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi… — Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept. — Da, doamnă judecător.   * * *   Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului: — Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului. Se întoarse spre procuror. — Puteţi continua. Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor. — Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari. — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. — Se admite. Judecătoarea Young se întoarse spre Venable. — Îmi pui la încercare răbdarea. — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Se întoarse din nou spre martoră. — Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa? Paige Taylor roşi uşor. — Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient. — Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri… Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător. — Domnule Venable… Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată. — Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor? — Da. — Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari? Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns. Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată. — Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament. — Corect. — Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare. — Obiecţie! Nu văd… — E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde. — Treizeci şi opt de mii de dolari pe an. Venable interveni: — Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa? — Presupun că nu. — Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite. — Asta e corect. Alan Penn era din nou în picioare. — Doamnă judecătoare… Judecătoarea Young se întoarse spre procuror. — Unde ne duce asta, domnule Venable? — Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva. — A răspuns deja la întrebarea asta.   * * *   Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie. — Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice? — Da. — Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht? — Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună. Vocea ei dispăru. Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.  

Printesa de gheata de Sidney Sheldon   Jurnalul lui Leslie Stewart începea astfel:   Astăzi de dimineaţa l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   O afirmaţie simplă, optimistă, ce nu conţinea nici un indiciu asupra dramaticului şir de evenimente care aveau să urmeze.   Era una din acele zile rare şi neaşteptate în care nimic nu merge rău sau n-ar îndrăzni să meargă rău. Pe Leslie Stewart n-o interesa astrologia, dar în dimineaţa aceea, răsfoind ziarul The Lexington Herald-Leader, horoscopul din rubrica lui Zoltaire îi atrase atenţia:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). LUNA NOUĂ ÎŢI LUMINEAZĂ VIAŢA SENTIMENTALĂ. EŞTI ÎN PLIN CICLU LUNAR ŞI TREBUIE SĂ ACORZI ATENŢIE UNUI EVENIMENT IMPORTANT CE VA INTERVENI ÎN VIAŢA TA. ZODIA COMPATIBILĂ ESTE FECIOA­RA. ZIUA DE ASTĂZI VA FI O ZI MEMORABILĂ PREGĂTEŞTE-TE PENTRU EA.   Să mă pregătesc pentru ce? se gândi Leslie cu amărăciune. Ziua de azi va fi una ca oricare alta. Astrologia e un nonsens, o amăgire pentru cei săraci cu duhul. Leslie Stewart era director executiv la departamentul de relaţii cu publicul şi publicitate al firmei Bailey & Tomkins, în Lexington, statul Kentucky. Avea trei întâlniri programate pentru după-amiază, prima cu Kentucky Fertilizer Company, ai căror directori erau foarte mulţumiţi de noua campanie la care lucra ea. Le plăcea mai ales începutul: „Dacă vreţi să mirosiţi trandafirii…” A doua întâlnire era cu Breeders Stud Farm, iar a treia cu Lexington Coal Company. Zi memorabilă?   Spre treizeci de ani, cu o siluetă subţire şi provocatoare, Leslie Stewart arăta bine şi era deosebită: ochi cenuşii-violeţi, pomeţi înalţi, păr de culoarea mierei, pe care îl purta lung şi pieptănat simplu. O prietenă îi spusese odată lui Leslie: „Dacă eşti frumoasă şi posezi un creier şi un vagin, lumea e a ta”. Leslie Stewart era frumoasă, coeficientul de inteligenţă 170, iar în ce priveşte restul, natura fusese generoasă cu ea. Numai ea găsea că frumuseţea este un dezavantaj. Bărbaţii o curtau întruna, însă prea puţini se deranjau să o cunoască cu adevărat. În afară de cele două secretare de la Bailey & Tomkins, Leslie era singura femeie din firmă, pe lângă cei cincisprezece bărbaţi angajaţi. I-a trebuit o săptămână ca să-şi dea seama că este mai inteligentă decât oricare dintre ei. A decis să ţină pentru ea o asemenea descoperire. La început, ambii parteneri, Jim Bailey, supraponderal la cei patruzeci de ani ai săi, şi Al Tomkins, anorexic şi hiperactiv, cu zece ani mai tânăr ca Bailey, au încercat fiecare să o convingă pe Leslie să se culce cu ei. I-a potolit uşor. — Dacă insistaţi, îmi dau demisia. Asta a fost tot. Leslie era un angajat prea valoros şi nu merita riscul să-l pierzi. În prima săptămână de serviciu, într-o pauză de cafea, Leslie le-a spus colegilor o glumă: „— Trei bărbaţi s-au întâlnit cu zâna cea bună care le-a promis că le va îndeplini câte o dorinţă. Primul a spus: — Vreau să fiu mai deştept cu douăzeci şi cinci la sută. Zâna a clipit, iar omul a exclamat: — Mă simt deja mai inteligent. Al doilea a spus: — Vreau să fiu cu cincizeci la sută mai deştept. Zâna a clipit, iar bărbatul a spus: — Extraordinar! Ştiu lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată. Al treilea spuse: — Vreau să fiu de două ori mai deştept. Şi zâna cea bună a clipit a treia oară, iar bărbatul s-a transformat într-o femeie.” Leslie a aşteptat reacţia celor din jur. Se uitau toţi lung la ea, fără să râdă. Punct câştigat.   Ziua memorabilă promisă de astrolog a început la ora unsprezece dimineaţa. Jim Bailey intră în biroul mic şi înghesuit al lui Leslie. — Avem un client nou, o anunţă. Vreau să te ocupi de el. Avea mai multă treabă decât oricine din firmă, dar nu protestă. — Bine, spuse ea. Despre ce este vorba? — Nu despre ce, ci despre cine. Ai auzit cu siguranţă de Oliver Russell. Toată lumea auzise de Oliver Russell. Era un avocat din localitate care candida pentru funcţia de guvernator. Afişele lui electorale inundaseră tot statul Kentucky. Făcuse o carieră strălucită şi, la treizeci şi cinci de ani, avea cele mai multe şanse dintre candidaţii burlaci. Participa la talkshow-uri la cele mai importante posturi de televiziune şi radio. Extrem de atrăgător, cu părul negru în dezordine, ochi întunecaţi, cu o constituţie atletică şi un zâmbet cald, se spunea despre el că se culcase cu majoritatea femeilor din Lexington. — Am auzit. Ce trebuie să facem pentru el? — Trebuie să-l ajutăm să devină guvernatorul statului Kentucky. E în drum spre noi.   Oliver Russell ajunse în câteva minute. Era şi mai atrăgător decât în fotografii. Când îi fusese prezentat lui Leslie, îi zâmbise cu căldură. — Am auzit multe despre tine. Mă bucur că te vei ocupa de campania mea. Era foarte departe de ceea ce îşi imaginase Leslie. Omul era de o sinceritate dezarmantă. Pentru o clipă, Leslie nu-şi găsi cuvintele. — Eu… mulţumesc. Ia loc, te rog. Oliver Russell se aşeză. — Să începem cu începutul, sugeră Leslie. De ce candidezi? — E foarte simplu. Kentucky este un stat minunat. Noi ştim asta pentru că trăim aici şi putem să-i apreciem vraja, dar mare parte a ţării ne vede ca pe o turmă de ciobani. Vreau să schimb această imagine. Kentucky are mai mult de oferit decât o duzină de alte state la un loc. Istoria ţării a început aici. Avem unul dintre cele mai vechi capitolii din America şi am dat ţării doi preşedinţi. De aici se trag Daniel Boone[1] şi Kit Carson[2], precum şi judecătorul Roy Bean. Avem cel mai frumos peisaj din lume — peşteri interesante, râuri şi pajişti albastre[3]. Vreau să arăt toate acestea lumii întregi. Vorbea cu o convingere atât de adâncă, încât Leslie se simţi atrasă. Spusele zodiacului îi reveneau în minte: „Luna nouă îţi luminează viaţa sentimentală. Ziua de astăzi va fi o zi memorabilă. Pregăteşte-te pentru ea.“ Oliver Russell tocmai spunea: — Campania va reuşi numai dacă şi tu crezi în ceea ce cred eu. — Cred, spuse repede Leslie. Prea repede? Abia aştept. Ezită un moment. Pot să te întreb ceva? — Desigur. — În ce zodie te-ai născut? — Fecioară.   După plecarea lui Oliver Russell, Leslie s-a dus în biroul lui Jim Bailey. — Îmi place, spuse ea. E sincer şi e cu adevărat implicat. Ar fi un guvernator bun. Jim o privi gânditor. — N-o să fie uşor. Se uită la el uluită. — Da? De ce? Bailey ridică din umeri. — Nu prea ştiu. Ceva se petrece. L-ai văzut pe Russell pe afişe şi la televizor? — Da. — Ei bine, s-a terminat. — Nu înţeleg. De ce? — Nimeni nu ştie exact, dar circulă zvonuri ciudate. Un asemenea zvon ar fi că cineva l-a susţinut pe Russell cu banii pentru campanie, iar apoi, pentru un anume motiv, l-a lăsat baltă. — În mijlocul unei campanii pe care tocmai o câştiga? Nu e logic, Jim. — Ştiu. — De ce a apelat la noi? — Vrea să câştige, cred că e foarte ambiţios. Şi crede că poate trece peste handicap. Vrea de la noi o campanie care să nu-l coste prea mult. Nu-şi mai poate permite să apară la televiziune. Tot ce putem face pentru el este să-i aranjăm interviuri, articole în ziare, lucruri de genul ăsta. Clătină din cap. Guvernatorul Addison cheltuieşte o avere pe campanie. În ultimele două săptămâni, Russell a pierdut mult în sondaje. Păcat. E un avocat bun. Şi face multă treabă pro bono. Cred că ar fi un bun guvernator. În noaptea aceea, Leslie a început jurnalul:   Astăzi de dimineaţă l-am întâlnit pe cel cu care mă voi căsători.   Leslie Stewart avusese o copilărie idilică. Era un copil de o inteligenţă extraordinară. Tatăl ei era profesor de engleză la Lexington Community Centre, iar mama casnică. Tatăl era un bărbat atrăgător, aristocrat şi intelectual. Era şi grijuliu, familia îşi petrecea vacanţele laolaltă şi călătoreau împreună, îşi adora copilul. „Fetiţa tatei”, îi spunea el. Îi mai spunea cât de frumoasă e, că e mândru de notele de la şcoală, de comportarea şi de prietenii ei. În ochii lui, Leslie nu putea greşi. La a noua aniversare a lui Leslie, el i-a cumpărat o rochie frumoasă de catifea maro, cu manşete de dantelă. A pus-o să îmbrace rochia şi s-a mândrit cu ea în faţa prietenilor veniţi la cină. — Nu-i aşa că e o frumuseţe? Leslie îl venera. Peste un an, într-o dimineaţă, într-o fracţiune de secundă, fericirea lui Leslie a luat sfârşit. Mama, cu faţa brăzdată de lacrimi, i-a spus: — Draga mea, tata… ne-a părăsit. La început Leslie n-a înţeles. — Când se întoarce? — Nu se mai întoarce. Şi fiecare cuvânt era ca un cuţit ascuţit. Mama l-a alungat, s-a gândit Leslie. Îi părea rău pentru maică-sa, fiindcă avea să urmeze un divorţ şi o luptă pentru custodia ei. Tata nu va renunţa niciodată la ea. Va veni după mine, îşi spunea Leslie. Dar săptămânile treceau şi tata n-a sunat niciodată. Nu-i dă voie să vină să mă vadă, gândea Leslie cu convingere. Mama îl pedepseşte. Mătuşa cea vârstnică a fost cea care i-a explicat lui Leslie că nu va fi nici o luptă pentru custodie. Tata se îndrăgostise de o văduvă, profesoară la universitate, şi s-a mutat în casa ei de pe strada Limestone. Într-o zi, când mergeau la cumpărături, mama i-a arătat casa: — Aici locuiesc ei, a spus cu amărăciune. Leslie s-a decis să-şi viziteze tatăl. Când o să mă vadă, gândea ea, va veni acasă. Într-o vineri, după şcoală, Leslie s-a dus la casa de pe strada Limestone şi a sunat la uşă. O fetiţă de vârsta ei a deschis uşa. Purta o rochiţă de catifea maro, cu manşete de dantelă. Leslie a rămas cu ochii la ea. Fetiţa o privea plină de curiozitate. — Cine eşti tu? Leslie a fugit.   În anul următor, Leslie a văzut-o pe mama sa închizându-se în sine. Cum îşi pierdea orice interes pentru viaţă. Până atunci Leslie crezuse că „a ţi se frânge inima” erau vorbe goale, acum însă privea neajutorată cum mama se stinge încet, iar când a fost întrebată de ce a murit, a răspuns: „de inimă zdrobită”. Atunci a decis că nici un bărbat nu-i va face ei aşa ceva. După moartea mamei sale, Leslie s-a mutat la mătuşa ei. A absolvit liceul, apoi Universitatea din Kentucky summa cum laude. În ultimul an de facultate a fost aleasă regina frumuseţii şi a respins numeroase oferte ale agenţiilor de fotomodele. Leslie a avut două legături, una cu o vedetă a fotbalului din colegiu, alta cu profesorul de economie. Amândoi au plictisit-o repede — era mai inteligentă decât amândoi. Puţin înainte de absolvire, mătuşa a murit. Leslie a terminat şcoala şi a încercat să se angajeze la agenţia de publicitate Bailey & Tomkins. Firma îşi avea birourile pe strada Vine, într-o clădire în formă de U, cu acoperiş de cupru şi fântână în curte. Jim Bailey, partenerul mai în vârstă, i-a citit curriculum vitae şi a clătinat din cap. — Impresionant. Ai noroc, avem nevoie de o secretară. — Secretară? Speram… — A? — Nimic.   Leslie a început ca secretară. Luând notiţe la şedinţe, mintea ei căuta modalităţi de îmbunătăţire a campaniilor publicitare despre care se discuta. Într-o dimineaţă, unul dintre directori spunea: — M-am gândit la reclama pentru Rancho Beef Chili. Pe eticheta conservei vom pune un cow-boy prinzând cu lasoul o vacă. Sugerăm astfel prospeţimea cărnii şi… Ce idee tâmpită, gândi Leslie. Toată lumea se zgâia la ea, iar Leslie îşi dădu seama cu groază că vorbise tare. — Ce-ai zice de o explicaţie, domnişoară? — Eu… Ar fi vrut să fie-n altă parte. Oriunde. Toată lumea aştepta. Leslie respiră adânc. — Când consumă carne, oamenii nu vor să li se amintească faptul că mănâncă animale moarte. Se lăsă o tăcere grea. Jim Bailey îşi drese glasul. — Poate că ar trebui să reflectăm puţin asupra acestui lucru.   Săptămâna următoare, într-o şedinţă asupra campaniei publicitare pentru un nou săpun, unul dintre directori spusese: — Vom folosi câştigătoare ale concursurilor de frumuseţe. — Mă scuzaţi, spuse Leslie timid, dar aşa ceva s-a mai făcut. De ce n-am folosi stewardese frumoase de pe curse internaţionale, pentru a sugera că săpunul se adresează tuturor? Începând cu şedinţa aceea, bărbaţii au început să-i ceară părerea. Un an mai târziu, a fost promovată copywriter[4], iar peste doi ani a ajuns director.   Oliver Russell a fost prima ei încercare adevărată de când lucra la agenţie. La două săptămâni după apariţia lui, Bailey i-a sugerat să se oprească, pentru că Russell nu-şi putea permite să plătească nici măcar taxa cuvenită agenţiei. Leslie l-a convins să nu renunţe. — O facem pro bono, a încercat ea. Bailey o studie un moment. — Bine.   Leslie şi Oliver Russell stăteau pe o bancă în parcul Triangle. Era o zi rece de toamnă, cu un vânt uşor dinspre lac. — Urăsc politica, spuse Oliver Russell.  Leslie îl privi surprinsă. — Atunci de ce…? — Pentru că vreau să schimb sistemul, Leslie. Cei care conduc sunt lobby[5]-urile şi corporaţiile care aduc la putere oameni nepotriviţi, pe care apoi îi controlează. Sunt o grămadă de lucruri pe care aş vrea să le fac. Vorbea cu pasiune. — Cei care conduc ţara fac ce vor. Nu le pasă de interesele oamenilor, ci doar de ale lor. Nu e cinstit, iar eu am de gând să îndrept lucrurile. Ascultându-l pe Oliver, mintea lui Leslie lucra. Poate s-o facă. O atrăgea ca o vrajă. Tot ceea ce îl privea o interesa. Nu simţise niciodată aşa ceva pentru un bărbat, iar ceea ce simţea o făcea fericită. Nu putea şti ce simte el pentru ea. E un adevărat gentleman, fir-ar să fie. I se părea că în curând oamenii au să vină la banca lor pentru a-i strânge mâna lui Oliver şi pentru a-i ura succes. Femeile îi aruncau lui Leslie priviri ucigătoare. Probabil că toate astea au ieşit cu el, se gândea Leslie. Probabil că toate astea s-au culcat cu el. Oricum, nu-i treaba mea. Auzise că până de curând se vedea cu fata unui senator. Se întreba ce se întâmplase. Nici asta nu-i treaba mea.   Nu puteai să nu admiţi că, de fapt, campania nu mergea prea bine. Fără bani pentru a-şi plăti o echipă, fără televiziune, radio şi ziare, era imposibil să concurezi cu guvernatorul Cary Addison, a cărui imagine părea să fie pretutindeni. Leslie a aranjat ca Oliver să fie prezent la picnicurile companiilor, în fabrici, la o mulţime de alte evenimente sociale; ştia însă că aceste apariţii nu înseamnă mare lucru şi se simţea frustrată. — Ai văzut ultimele sondaje? a întrebat-o Jim Bailey. Băiatul tău se prăbuşeşte. Nu şi dacă îl ajut eu, îşi spuse Leslie.   Leslie şi Oliver luau cina la Chez-nous. — Nu merge, nu-i aşa? o întrebă Oliver. — Mai e timp suficient, îl asigură Leslie. Când alegătorii vor ajunge să te cunoască… Oliver clătină din cap. — Am văzut sondajele. Vreau să ştii cât de mult apreciez tot ce ai făcut pentru mine. Ai fost extraordinară. Îl privi lung peste masă, gândindu-se intens. E cel mai minunat om pe care l-am întâlnit vreodată, iar eu nu-l pot ajuta cu nimic. Ar fi vrut să-l ia în braţe şi să-l consoleze. Să-l consolez pe el? Pe cine vreau să păcălesc? Pe când se pregăteau să plece, un bărbat, o femeie şi două fetiţe s-au apropiat de masă. — Oliver! Ce mai faci? Cel ce vorbea avea cam patruzeci de ani, un bărbat atrăgător, cu un petic negru pe unul din ochi care-l făcea să semene cu un pirat cumsecade. Oliver se ridică şi-i strânse mâna. — Bună ziua, Peter. Ţi-o prezint pe Leslie Stewart. Peter Tager, Leslie. — Bună ziua, Leslie. Tager arătă spre familia sa. Soţia mea, Betsy, fetele mele, Elizabeth şi Rebecca. În vocea lui se simţea o imensă mândrie. Peter Tager se întoarse spre Oliver. — Îmi pare extrem de rău pentru ce s-a întâmplat. E mare păcat. N-am avut însă încotro. — Înţeleg, Peter. — Dacă e ceva ce aş fi putut să mai fac… — Nu mai contează. Totul e bine. — Îţi doresc mult noroc. Pe drumul spre casă. Leslie îl întrebă: — Despre ce era vorba? Oliver dădu să-i răspundă, dar se opri. — Nimic important.   Leslie locuia într-un apartament cochet din cartierul Brandywine din Lexington. Pe când se apropiau de clădire, Oliver îi spuse ezitând: — Leslie, ştiu că agenţia voastră se ocupă de mine aproape pe nimic. Sincer, cred că îţi pierzi vremea. Ar fi mai bine să renunţ acum. — Nu, spuse ea cu o hotărâre în voce care o surprinse. Nu poţi renunţa. O să găsim o soluţie. Oliver o privi cu atenţie. — Ţie chiar îţi pasă? Oare să înţeleg şi altceva din întrebarea asta? — Da, zise ea încet. Îmi pasă cu adevărat. În faţa apartamentului, Leslie respiră adânc. — Vrei să intri? O privi îndelung. — Da. N-a ştiut niciodată cine a început. Ţinea minte doar că s-au dezbrăcat unul pe altul, s-a trezit în braţele lui şi au făcut dragoste sălbatic, apoi domol, continuu şi extatic. A fost mai frumos ca niciodată. Au rămas împreună toată noaptea şi a fost magic. Oliver era insaţiabil, dădea şi cerea în acelaşi timp, nu se putea opri. Ca un animal. Dumnezeule, şi eu la fel, gândea Leslie.   Dimineaţa, după un mic dejun alcătuit din suc de portocale, ouă şi sandvişuri cu şuncă, Leslie spuse: — O să aibă loc un picnic la Green River Lake vineri. Va veni multă lume. Aranjez să ţii un discurs. O să anunţăm în presă ca să ştie lumea că vei fi acolo. Apoi… — Leslie, protestă el, n-am bani pentru asta. — Nu-ţi face probleme, spuse ea repede. Agenţia va suporta cheltuielile. Ştia că nu există nici cea mai mică şansă să se întâmple aşa ceva. Avea de gând să pună ea banii. Îi va spune lui Jim Bailey că banii au fost donaţi de un suporter al lui Russell. Şi era adevărat. Aş face orice pe lume să-l ajut, se gândi ea.   La picnicul de la Green River Lake se strânseseră vreo două sute de oameni, iar discursul lui Oliver a fost strălucit. „Jumătate din electorat nu votează, a spus el. Avem cea mai mică participare la vot dintre toate ţările industrializate din lume — mai puţin de cincizeci la sută. Dacă vrei ca lucrurile să se schimbe, atunci asumă-ţi responsabilitatea. E mai mult decât responsabilitate, este un privilegiu. Alegerile bat la uşă. Votează pentru mine sau pentru contracandidatul meu, dar votează. Implică-te”. A fost aplaudat cu căldură.   Leslie a aranjat ca Oliver să ia parte la toate acţiunile publice din oraş. A prezidat inaugurarea unei clinici pentru copii, s-a întâlnit cu organizaţii de femei, grupuri de muncitori, s-a implicat în acţiuni de binefacere şi a vizitat aziluri de bătrâni. Cu toate acestea, continua să coboare în sondajele de opinie. Când nu erau în campanie, Oliver şi Leslie găseau timp să fie împreună. S-au plimbat cu trăsura prin Triangle Park, au petrecut o după-amiază de sâmbătă la magazinul de antichităţi şi au cinat la À la Lucie. Oliver i-a dăruit flori de Groundhog Day[6] şi de aniversarea bătăliei de la Bull Run, i-a lăsat mesaje de dragoste pe robot: „Iubito, unde eşti? Mi-e dor de tine, dor, dor”. „M-am îndrăgostit de robotul tău. Ai idee ce sexy sună?” „Nu cred că e legal să fii atât de fericit. Te iubesc.”   Pentru Leslie nu conta unde se duceau. Nu-şi dorea decât să fie împreună. Unul dintre cele mai interesante lucruri s-a petrecut într-o duminică, când au pornit cu pluta pe râul Russell Fork. Excursia a decurs liniştit până când râul a început să coboare vertiginos spre poalele muntelui, într-o buclă gigantică, formând căderi de apă asurzitoare şi înspăimântătoare, din ce în ce mai înalte, numai la o lungime de plută depărtare. Totul a durat trei ore şi jumătate, iar când au ajuns la mal erau uzi până la piele şi fericiţi că au rămas în viaţă. Nu se puteau desprinde unul de altul, iar o dată ajunşi în maşină au făcut dragoste.   Într-o seară de toamnă timpurie, în casa lui încântătoare din Versailles, un orăşel lângă Lexington, Oliver prepara cina: antricot la grătar cu sos de soia şi usturoi, asezonat cu mirodenii, cu garnitură de cartofi, salată şi un vin roşu bun. — Găteşti minunat, aprecie Leslie. Se strânse lângă el. — De fapt, tot ce faci e minunat, iubitule. — Mulţumesc, dragostea mea. Şi deodată îşi aminti: Am o mică surpriză pentru tine. Aş vrea să încerci ceva. Dispăru în dormitor şi se întoarse aducând o sticluţă plină cu un lichid transparent. — Poftim. — Ce-i asta? — Ai auzit vreodată de Ecstasy? — Dacă am auzit? Sunt în plin extaz[7]. — Vreau să spun drogul Ecstasy. Extaz lichid. Se spune că este un afrodisiac puternic. Leslie fremăta uşor. — Dragule, tu nu ai nevoie de aşa ceva. Noi nu avem nevoie. Ar putea fi periculos. Ezită puţin. Îl foloseşti des? Oliver izbucni în râs. — De fapt, nu l-am folosit niciodată. Nu te mai uita aşa la mine. Mi l-a dat un prieten şi mi-a spus să-l încerc. Acum ar fi pentru prima oară. — Hai să nu existe o primă oară, zise Leslie. Mai bine aruncă-l.  — Ai dreptate. Bineînţeles că am să-l arunc. Se duse în baie de unde, câteva clipe mai târziu, Leslie auzi zgomotul apei. Oliver reveni. — S-a dus. Îi zâmbi. Cine are nevoie de extaz la sticluţă? Îl am într-un ambalaj mult mai potrivit. O cuprinse tandru în braţe. Până acum, Leslie citise poveşti de dragoste, ascultase cântece de dragoste, dar nimic din toate acestea nu o pregătise pentru inimaginabila realitate. Crezuse întotdeauna că versurile romantice sunt simple sentimentalisme ieftine, doar vise neîmplinite. În sfârşit, acum înţelegea. Dintr-o dată, lumea părea mai luminoasă, mai frumoasă. De parcă totul ar fi fost atins de o baghetă magică, iar magicianul era Oliver Russell.   Într-o dimineaţă de sâmbătă, Oliver şi Leslie se plimbau prin Breaks Interstate Park, savurând peisajul spectaculos care-i înconjura. — N-am mai fost niciodată pe cărăruia asta, spuse Leslie. — Cred că o să-ţi placă. Se apropiau de locul unde poteca făcea o curbă strânsă. Cum au dat colţul, Leslie s-a oprit înmărmurită. Chiar în mijlocul drumului era o plăcuţă de lemn pe care scria de mână: LESLIE, VREI SĂ TE MĂRIŢI CU MINE? Lui Leslie începu să-i bată inima cu putere. Se întoarse încet spre Oliver, fără o vorbă. El o îmbrăţişa. — Accepţi? Cum de sunt aşa de norocoasă? se întrebă ea. Îl cuprinse strâns în braţe şi îi şopti: — Da, iubitule. Sigur că vreau. — Mi-e teamă că nu pot să-ţi promit că te vei căsători cu un guvernator, dar sunt un foarte bun avocat. Ea se lipi de el şi-i spuse încet: — O să fie bine.   Câteva seri mai târziu, în timp ce Leslie se îmbrăca pentru cină, Oliver sună. — Draga mea, îmi pare foarte rău, dar am veşti proaste. Trebuie să merg la o întrunire în seara asta, aşa că nu ne mai putem întâlni. Poţi să mă ierţi? — Eşti deja iertat, spuse Leslie zâmbind cu căldură.   A doua zi, Leslie citea State Journal. Pe prima pagină, scria cu litere de-o şchioapă: CORPUL NEÎNSUFLEŢIT AL UNEI FEMEI A FOST GĂSIT ÎN RÂUL KENTUCKY. Şi în continuare:  „Astăzi de dimineaţă devreme, trupul gol al unei femei în vârstă de aproximativ douăzeci de ani a fost găsit de poliţie în râul Kentucky, la zece mile est de Lexington. Pentru a determina cauzele morţii se va efectua o autopsie.” Leslie se înfiora la citirea ştirii. Să mori aşa de tânăr! Oare o fi avut un iubit? Sau poate un soţ? Trebuie să fiu recunoscătoare că trăiesc, că sunt iubită şi atât de fericită.   Toată lumea din Lexington nu vorbea decât despre apropiata nuntă. Lexington era un oraş mic, iar Oliver Russell o figură foarte populară. Tinerii formau un cuplu extrem de prezentabil: Oliver brunet şi atrăgător, iar Leslie blondă, subţire şi cu o figură fermecătoare. Vestea s-a răspândit cu repeziciune. — Sper că-şi dă seama ce noroc a dat peste el, spuse Jim Bailey. — Amândoi suntem la fel de norocoşi, îi zâmbi Leslie. — Va fi o nuntă intimă, în cadru restrâns? — Nu. Oliver vrea o nuntă fastuoasă, în toată regula. Ceremonia va avea loc la Calvary Chapel. — Şi când va avea loc fericitul eveniment? — Peste şase săptămâni.   Câteva zile mai târziu, pe prima pagină a ziarului State Journal se putea citi: „Autopsia a arătat că femeia găsită în râul Kentucky, identificată ca fiind Lisa Burnette, secretară, a murit din cauza unei supradoze dintr-un drog periculos, cunoscut sub numele de Ecstasy…” Extaz lichid. Leslie îşi aminti de seara petrecută cu Oliver şi se gândi din nou cât de bine a făcut să arunce sticluţa.   Următoarele săptămâni au fost ocupate cu pregătiri frenetice pentru nuntă. Erau atâtea de făcut! Au fost invitate două sute de persoane. Leslie şi-a ales o domnişoară de onoare, şi-a comandat ţinuta la Fayette Mall pe Nicholasville Road — o rochie lungă, cu trenă, pantofi şi mănuşi lungi. Oliver şi-a ales o haină neagră şi pantaloni în dungi, vestă gri, cămaşă albă cu guler drept şi lavalieră asortată. Cavalerul de onoare era un avocat de la firma lui. — Totul este pus la punct, îi spuse Oliver lui Leslie. Am organizat cele necesare pentru recepţia de după ceremonie. Vor veni aproape toţi cei invitaţi. Leslie se înfiora de plăcere. — Ard de nerăbdare, iubitule.   În săptămână de dinaintea nunţii, în noaptea de joi, Oliver îi făcu lui Leslie o vizită în apartamentul ei. — Leslie, mă tem că a intervenit ceva. Un client de-al meu are necazuri. Trebuie să plec la Paris, să pun lucrurile în ordine. — La Paris? Şi cât ai să lipseşti? — N-ar trebui să dureze mai mult de două, trei zile, maxim patru. O să mă-ntorc la timp, fii fără grijă. — Spune-i pilotului să te ducă cu bine. — Promit. După plecarea lui Oliver, Leslie luă ziarul de pe masă. Îl răsfoi alene până la rubrica horoscopului. Citi:   LEU (23 IULIE — 22 AUGUST). NU ESTE O ZI FASTĂ PENTRU O SCHIMBARE DE PLANURI. RISCAŢI SĂ AVEŢI PROBLEME SERIOASE.   Tulburată, Leslie mai citi o dată horoscopul. Aproape că-i venea să-i telefoneze lui Oliver şi să-i spună să nu mai plece. Sunt de-a dreptul ridicolă, se gândi ea. E doar o superstiţie stupidă.   Până luni, Leslie n-a avut nici o veste de la Oliver. I-a telefonat la birou, dar nimeni nu ştia nimic despre el. Nu luase legătura cu el de marţi. Începu s-o cuprindă panica. Miercuri dimineaţa, la ora patru, a trezit-o soneria insistentă a telefonului. S-a săltat în şezut gândindu-se: E Oliver, slavă Domnului. Ştia că ar trebui să fie furioasă că n-a sunat-o mai devreme, dar acum nu mai avea nici o importanţă. Ridică receptorul. — Oliver… — Sunteţi Leslie Stewart? întrebă o voce de bărbat. O străbătu un fior de gheaţă. — Cine… e acolo? — Al Towers, de la Associated Press. Ne-a sosit o ştire la redacţie, domnişoară Stewart, şi am vrea să aflăm părerea dumneavoastră. Probabil se întâmplase ceva îngrozitor. Oliver murise. — Domnişoară Stewart? — Da, răspunse cu o voce stinsă. — Vrem o declaraţie de la dumneavoastră. — O declaraţie? — Despre căsătoria de la Paris a lui Oliver Russell cu fiica senatorului Todd Davis. Totul începu să se învârtă în jurul ei. — Dumneavoastră şi domnul Russell eraţi logodiţi, nu-i aşa? Aveţi ceva de declarat? Rămăsese acolo, îngheţată. — Domnişoară Stewart? îşi recapătă vocea. — Da. Eu… eu le doresc tot binele din lume. Puse receptorul în furcă cu un gest mecanic. Era ca într-un coşmar. Se va trezi în câteva minute şi îşi va da seama că totul nu a fost decât un vis. Dar nu, nu era vis. Încă o dată în viaţă fusese abandonată. Tatăl tău nu se mai întoarce. Se duse în baie şi privi lung chipul palid din oglindă. Ne-a sosit o ştire la redacţie. Oliver s-a căsătorit cu o altă femeie. De ce? Cu ce-am greşit? Cum de l-am pierdut? Dar în adâncul sufletului ei ştia că Oliver este cel care a pierdut. S-a dus pentru totdeauna. Cum va înfrunta viitorul?   În dimineaţa zilei următoare, când Leslie a ajuns la agenţie, a observat că privirile celorlalţi o evitau. Intră în biroul lui Jim Bailey. Îi  remarcă paloarea şi-i spuse: — Nu trebuia să vii astăzi, Leslie. De ce nu te duci mai bine acasă şi… Ea inspiră adânc. — Nu e nevoie, mulţumesc. Totul e-n regulă.   Posturile de radio şi televiziune, ziarele de după-amiază erau pline cu detalii despre nunta pariziană. Senatorul Todd Davis era, fără îndoială, cel mai influent cetăţean din statul Kentucky, iar povestea căsătoriei dintre fiica sa şi fostul logodnic al părăsitei Leslie era o ştire de senzaţie. Telefonul din biroul lui Leslie suna întruna. — Sunt de la Courier Journal, domnişoară Stewart. Puteţi face un comentariu referitor la nuntă? — Da. Singurul lucru care mă interesează este fericirea lui Oliver Russell. — Da, însă dumneavoastră urma să vă căsătoriţi cu… — Căsătoria noastră ar fi fost o greşeală îngrozitoare. Fiica senatorului Davis a intrat în viaţa lui înaintea mea. Evident, a iubit-o întotdeauna. Le doresc să fie fericiţi. — Sunt de la State Journal din Frankfort… Şi tot aşa. Lui Leslie i se părea că jumătate din Lexington îi plânge de milă, iar cealaltă jumătate exultă la auzul celor întâmplate. Oriunde se ducea, auzea şoapte, iar conversaţiile se întrerupeau brusc. Era însă hotărâtă să-şi ascundă adevăratele sentimente. — Cum ai putut să-l laşi să-ţi facă una ca asta… — Când iubeşti pe cineva cu adevărat, riposta Leslie ferm, nu-i doreşti decât să fie fericit. Oliver Russell este omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată. Le doresc numai bine. A trimis tuturor invitaţilor la nuntă scuze şi le-a returnat cadourile.   Leslie era sfâşiată între speranţa de a primi un telefon de la Oliver şi repulsia faţă de ideea de a mai vorbi vreodată cu el. Cu toate acestea, apelul lui o surprinse complet nepregătită. La auzul vocii familiare, un fior îi străbătu întreg trupul. — Leslie… nu ştiu ce-aş putea să spun. — Aşadar, totul e adevărat, nu-i aşa? — Da. — Atunci nu mai e nimic de spus. — Voiam doar să-ţi explic cum s-a petrecut totul. Înainte să te cunosc pe tine, Jan şi cu mine eram aproape logodiţi. Când am revăzut-o, mi-am dat seama că încă o mai iubesc. — Înţeleg, Oliver. La revedere. Cinci minute mai târziu o sună secretara. — Aveţi o convorbire pe linia unu, domnişoară Stewart. — Nu mai vreau să vorbesc cu… — E senatorul Davis. Tatăl miresei. Ce-o fi vrând de la mine? se întrebă Leslie. Ridică receptorul. O voce profundă, cu accent puternic din sud, spuse: — Domnişoara Stewart? — La telefon. — Numele meu este Todd Davis. Cred că noi doi ar trebui să avem o mică discuţie. După o scurtă ezitare, ea răspunse: — Domnule senator, nu văd ce-am putea să… — Vin să vă iau într-o oră. Convorbirea se terminase.   Exact după o oră, în faţa clădirii unde lucra Leslie opri o limuzină de lux. Şoferul deschise uşa pentru Leslie. Senatorul Davis stătea pe bancheta din spate. Era un bărbat distins cu părul alb şi cu o mustaţă îngrijită. Părea un patriarh. Deşi era toamnă, purta un costum alb scump şi o pălărie albă cu panglică lată. Avea o figură clasică, venită parcă din alt veac, un bătrân domn sudist, de modă veche. După ce Leslie se urcă în maşină, senatorul Davis spuse: — Sunteţi o femeie foarte frumoasă. — Mulţumesc, răspunse ea sec. Limuzina porni. — Nu mă refer numai la aspectul fizic, domnişoară Stewart. Am auzit cum v-aţi descurcat în povestea asta sordidă. Trebuie să fie foarte neplăcut pentru dumneavoastră. Nu-mi venea să cred când am aflat. Vocea lui se umplu de mânie. — Ce s-a întâmplat oare cu demodata idee de moralitate? Sincer să fiu, sunt dezgustat de felul în care Oliver s-a purtat cu dumneavoastră. Iar pe Jan sunt de-a dreptul furios că a acceptat să se căsătorească cu el. Mă simt vinovat într-un fel, dat fiind că e fiica mea. Dar se merită unul pe altul. Vocea i se gâtui de emoţie. O vreme tăcură amândoi. În cele din urmă, Leslie vorbi: — Îl cunosc pe Oliver. Sunt sigură că n-a vrut să mă rănească. Ce s-a întâmplat… s-a întâmplat. Vreau doar să-i fie bine. O merită din plin şi n-aş face nimic să-i stau în cale. — Foarte frumos din partea dumneavoastră. O studie câteva momente. Sunteţi într-adevăr o tânără deosebită. Limuzina oprise la un semafor. Leslie se uită pe geam. Ajunseseră în Paris Pike, la Kentucky Horse Center. Existau mai mult de o sută de grajduri în Lexington şi în împrejurimi, iar cel mai mare dintre ele era proprietatea senatorului Davis. Cât vedeai cu ochii, garduri albe înconjurau padocurile despărţite de panouri vopsite în roşu şi păşuni cu iarbă albastră de Kentucky. Leslie şi senatorul Davis coborâră din maşină şi se îndreptară către gardul ce mărginea pista de alergări. Rămaseră pe loc câteva clipe, uitându-se la cai. Senatorul se întoarse spre Leslie. — Sunt un om simplu, spuse el încet. Îmi închipui cum îţi sună asta, dar este purul adevăr. M-am născut aici şi aş putea să-mi petrec în acest loc toată viaţa. Nicăieri în lume nu există ceva asemănător. Priveşte în jur, domnişoară Stewart. Nicăieri nu eşti mai aproape de paradis decât aici. Poate cineva să mă acuze că nu vreau să părăsesc toate acestea? Mark Twain a spus că, atunci când va veni sfârşitul lumii, el ar vrea să fie în Kentucky, pentru că este întotdeauna cu douăzeci de ani în urmă. Jumătate din viaţă sunt nevoit să trăiesc la Washington şi detest acest lucru. — Atunci de ce o faceţi? — Dintr-un simţ al datoriei. Oamenii de aici mi-au acordat votul lor pentru Senat, şi atâta timp cât voi fi ales, voi fi la datorie, încercând să fac totul pentru ei. Schimbă brusc subiectul. Vreau să ştiţi cât de mult vă admir sentimentele şi felul în care v-aţi purtat. Dacă n-aţi fi fost atât de înţelegătoare, aţi fi putut să creaţi un adevărat scandal. De aceea aş vrea să vă arăt cât de mult vă apreciez. Leslie îl privi. — M-am gândit că poate doriţi să vă luaţi o mică vacanţă, poate să plecaţi în străinătate, să călătoriţi o vreme. Bineînţeles, aş avea eu grijă… — Vă rog să nu faceţi asta. — Mă gândeam doar… — Ştiu. N-am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră, domnule senator, dar, dacă Oliver o iubeşte, trebuie să fie o fiinţă cu totul deosebită. Sper că vor fi fericiţi. El continuă stânjenit. — Cred că s-ar cuveni să aflaţi că se vor întoarce aici pentru ceremonia religioasă. La Paris a avut loc doar căsătoria civilă, dar Jan îşi doreşte o nuntă la biserică, aici. Simţi un cuţit în inimă. — Înţeleg. Din partea mea, n-au de ce să-şi facă griji. — Mulţumesc.   [1] Pionier al Americii 1734— 1820.   [2] Christopher Kit Carson, 1809 — 1868, vânător şi colonist american .   [3] Bluegrass — în engl. iarbă albastră, ierburi din soiul Poa, cu tulpina verde-albăstruie; Bluegrass State, poreclă dată statului Kentucky.     [4] Redactor de reclame, anunţuri publicitare.   [5] Lobby — în engl. amer. — persoană sau grup de persoane care influenţează membrii Congresului în favoarea unui proiect de lege.     [6] 2 februarie, sărbătoare tradiţională care, dacă ziua este însorită, indică faptul că mai sunt încă şase săptămâni de iarnă, iar dacă este noroasă, indică o primăvară timpurie.     [7] In lb. engleză, ecstasy = extaz.  

Prolog     Într-o dimineaţă de sâmbătă din noiembrie 1969, la bordul vasului de croazieră cu deplasament de 55 de mii de tone S.S.Bretagne, s-au petrecut o serie de fapte bizare şi inexplicabile, chiar când acesta se pregătea să pornească din portul New York către Le Havre. Claude Dessard, trezorierul-şef de pe Bretagne, un om capabil şi meticulos, conducea, după cum îi plăcea să spună, „o navă la patru ace”. În cei 15 ani de când servea la bordul navei, nu întâlnise nici o situaţie pe care să nu o rezolve cu eficienţă şi discreţie. Având în vedere că Bretagne era o navă franceză, asta însemna într-adevăr foarte mult. Oricum, în această zi, totul era ca şi cum o mie de draci ar fi conspirat împotriva lui. Pentru sensibila lui mândrie galică, nu era nici o consolare, că toate investigaţiile făcute mai târziu, de birourile franceze şi americane ale Interpolului, precum şi de departamentul de securitate al vasului, nu reuşiseră să găsească nici o explicaţie plauzibilă, pentru întâmplările extraordinare ale acelei zile. Din pricina celebrităţii persoanelor implicate, povestea făcuse înconjurul lumii, cu titluri de-o şchioapă, dar misterul rămăsese nerezolvat. Cât despre Claude Dessard, se pensionase de la Compania Transatlantică şi deschisese un bistro la Nisa, unde nu obosea niciodată să retrăiască, alături de clienţii săi, acea zi de noiembrie, stranie şi de neuitat. Începuse, îşi amintea Dessard, cu o livrare de flori din partea Preşedintelui Statelor Unite. Cu o oră înaintea plecării, o limuzină neagră oficială, cu număr de înmatriculare guvernamental, oprise la Cheiul 92 de pe râul Hudson. Un bărbat în costum gri-cenuşiu, coborâse din maşină, ţinând în braţe un buchet cu 36 de trandafiri Sterling Silver. Îşi croise drum către pasarelă şi schimbase câteva vorbe cu Alain Safford, ofiţerul de serviciu de pe Bretagne. Florile fuseseră ceremonios transferate lui Janin, un tânăr subofiţer de punte, care le livrase şi apoi îl căutase pe Claude Dessard. — M-am gândit că poate doriţi să ştiţi, raportase Janin. Trandafiri de la Preşedinte pentru doamna Temple. Jill Temple. În cursul ultimului an, fotografia ei apăruse pe prima pagină a cotidianelor şi pe coperţile tuturor revistelor, de la New York la Bangkok şi de la Paris la Leningrad. Claude Dessard citise că ea ocupase locul întâi într-un sondaj despre cele mai admirate femei ale lumii, şi că un mare număr de fetiţe nou-născute fuseseră botezate Jill. Statele Unite îşi avuseseră întotdeauna eroinele lor. Acum, Jill Temple devenise una dintre ele. Curajul ei, fantastica bătălie pe care o câştigase şi apoi, ca o ironie a sorţii, o pierduse, acaparaseră imaginaţia lumii întregi. Era o superbă poveste de dragoste, dar era mai mult de-atât: conţinea toate elementele tragediei clasice greceşti. Lui Claude Dessard nu-i plăceau americanii, dar de data aceasta era încântat să facă o excepţie. O admira imens pe doamna Temple. Era — şi acesta era cel mai mare compliment pe care îl putea face Dessard — galant. Era hotărât să-i facă de neuitat voiajul pe vasul lui. Trezorierul şef îşi întoarse gândurile de la Jill Temple şi se concentră asupra verificării finale a listei de pasageri. Era colecţia obişnuită de ceea ce americanii numeau VIP, acronim pe care Dessard îl detesta, mai ales pentru că americanii aveau idei atât de barbare despre ceea ce face ca o persoană să fie importantă. Remarcă faptul că soţia unui industriaş bogat călătorea singură. Dessard zâmbi şi căută pe listă numele de Matt Ellis, un celebru fotbalist de culoare. Când îl găsi, clătină satisfăcut din cap. Dessard fu de asemenea interesat de faptul că, în cabine alăturate, se aflau un senator important şi Carlina Rocca, o dansatoare de strip-tease sud-americană, şi că cele două nume fuseseră de curând menţionate împreună, în diverse bârfe. Îşi plimbă ochii în josul listei. David Kenyon. Bani. În cantităţi imense. Mai călătorise pe Bretagne. Dessard şi-l amintea pe David Kenyon ca pe un bărbat frumos, bronzat, cu o siluetă suplă, atletică. Un bărbat tăcut, impresionant. Dessard notă masa căpitanului, lângă numele lui David Kenyon. Clifton Lawrence. O rezervare de ultimă oră. Pe fruntea trezorierului apăru o cută de îngrijorare. A, da, asta era o problemă delicată. Ce să faci cu domnul Lawrence? Cândva întrebarea nici nu s-ar fi pus, ar fi fost aşezat automat la masa căpitanului, unde ar fi regalat pe toată lumea cu anecdote amuzante. Clifton Lawrence era agent teatral şi cândva, reprezentase multe nume mari din lumea scenei. Dar, vai, faima domnului Lawrence era de domeniul trecutului. Dacă, pe vremuri, agentul insista să aibă luxoasa Cabină a Prinţesei, pentru acest voiaj, rezervase o singură cameră pe puntea de jos. Clasa întâi, bineînţeles, totuşi… Claude Dessard hotărî să-şi amâne decizia, până când va fi văzut toate numele. Se aflau la bord şi doi membri mai puţin însemnaţi ai unei case regale, o celebră cântăreaţă de operă şi un romancier rus, care refuzase un Premiu Nobel. Un ciocănit în uşă întrerupse concentrarea lui Dessard. — Da, ce-i? întrebă Claude Dessard. Antoine îl privi cu ochi obosiţi. — Aţi ordonat cumva să se încuie sala de cinema? Dessard se încruntă: — Cum adică? — Am crezut că aţi fost dumneavoastră. Cine altcineva? Acum câteva minute, am verificat dacă totul este în regulă. Părea că cineva se află în sală şi priveşte un film. — Nu prezentăm niciodată filme când suntem în port, spuse Dessard ferm. Iar uşile nu se închid niciodată. O să verific. În mod normal, Claude Dessard ar fi investigat problema pe loc, dar acum era hărţuit de zeci de detalii de ultim moment, care trebuiau rezolvate înaintea plecării de la ora 12. Rezerva de dolari americani nu era suficientă, una din cele mai bune cabine fusese rezervată din greşeală de două ori, iar darul de nuntă trimis de căpitanul Montaigne, fusese livrat unui alt vas. Căpitanul avea să fie furios. Dessard se opri să asculte sunetul familiar al celor patru motoare puternice ale vasului. Simţi mişcarea cu care S.S.Bretagne se desprinse de chei, pornind cu spatele prin canal. Apoi Dessard se adânci din nou în problemele sale. O jumătate de oră mai târziu, intră Leon, stewardul şef de pe puntea-terasă. Dessard îşi ridică privirea, iritat. — Da, Leon? — Scuzaţi-mă, domnule, dar cred că ar trebui să ştiţi… — Da?… Dessard asculta numai cu jumătate de ureche, ocupat cu delicata sarcină a completării aranjamentelor pentru masa căpitanului. Acesta nu era un om cu talente sociale şi a lua masa cu pasagerii, în fiecare seară, era pentru el un chin. Sarcina lui Dessard era să se asigure că persoanele erau agreabile. — Este vorba de doamna Temple… Dessard lăsă imediat creionul din mână şi ridică privirea, alertat. — Da? — Am trecut pe lângă cabina ei acum câteva minute şi am auzit voci ridicate şi un ţipăt. Era dificil să aud clar prin uşă, dar mi s-a părut că spune: „M-ai omorât, m-ai omorât”. M-am gândit că mai bine e să nu mă amestec, aşa că am venit să vă spun. Dessard clătină din cap. — Bine ai făcut. O să verific, ca să mă asigur că doamna e în regulă. Dessard îl privi pe steward plecând. Era de necrezut că cineva i-ar putea face vreun rău unei femei ca doamna Temple. Era o insultă pentru cavalerismul galic al lui Dessard. Îşi puse chipiul de la uniformă, aruncă o privire în oglinda din cabină şi porni către uşă. Sună telefonul. Trezorierul ezită, apoi ridică receptorul. — Dessard. — Claude? Era vocea ofiţerului de rangul trei: Pentru numele lui Dumnezeu, trimite pe cineva în sala de proiecţii cu o cârpă, bine? E plin de sânge aici. Dessard simţi un nod în stomac. — Imediat, promise. Închise telefonul, aranjă să trimită un om de serviciu, apoi formă numărul doctorului de bord. — André? Sunt Claude. Încerca să aibă un ton normal. Mă întrebam, dacă n-ai avut cumva pe cineva în tratament… Nu, nu. Nu mă gândeam la pastile pentru răul de mare. Persoana sângerează, destul de tare, probabil… Da, înţeleg. Mulţumesc. Închise, simţindu-se din ce în ce mai îngrijorat. Ieşi din birou, îndreptându-se spre apartamentul doamnei Temple. Era pe la jumătatea drumului, când se întâmplă cel de-al doilea eveniment ciudat. Când ajunse pe punte, Dessard simţi că ritmul mişcării vasului se schimbă. Privi către ocean şi văzu că ajunseseră la farul Ambrose, unde trebuiau să se despartă de remorcher şi să se îndrepte spre larg. Dar, în loc de asta, Bretagne încetinea. Dessard se grăbi către balustradă şi privi în larg. Remorcherul se apropiase de Bretagne şi doi mateloţi transferau bagaje de pe vas pe remorcher. Dessard nu văzu decât spatele persoanei, dar era convins, că nu putea fi cine i se păruse. Pur şi simplu nu putea fi adevărat. De fapt, plecarea unui pasager în acest fel era un eveniment atât de extraordinar, încât Dessard simţi un frison de alarmă. Se întoarse şi se grăbi către cabina doamnei Temple. Ciocăni, dar nu primi nici un răspuns. Bătu din nou, ceva mai tare. — Doamnă Temple… Sunt Claude Dessard, trezorierul şef. Vroiam să ştiu dacă nu vă pot fi de folos. Nici un răspuns. Deja sistemul de alarmă interioară al lui Dessard declanşase sirena. Ceva era teribil de nelalocul său, îi spunea instinctul şi presimţirile lui erau legate, într-un fel sau altul, de această femeie. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri îngrozitoare. Fusese ucisă sau răpită sau… Încercă clanţa. Uşa era deschisă. Încet, Dessard o împinse. Jill Temple era în picioare, la celălalt capăt al cabinei, privind prin hublou, cu spatele la el. Dessard deschise gura să vorbească, dar ceva din atitudinea ei îl opri. Rămase acolo, stingherit, întrebându-se dacă să se retragă în tăcere, când, brusc, cabina răsună de un sunet neomenesc, ca un geamăt de animal rănit. Neajutorat în faţa unei dureri atât de mari, Dessard se retrase, închizând cu grijă uşa în urma sa. Rămase în faţa uşii, ascultând strigătul fără cuvinte, care răzbătea dinăuntru. Apoi, profund zguduit, se întoarse şi se îndreptă către sala de proiecţie a vasului, pe puntea principală. Un om de serviciu ştergea cu o cârpă urma de sânge. „Mon Dieu”, se gândi Dessard. „Ce urmează?” Încercă uşa sălii. Era descuiată. Intră în sala mare şi modernă, cu o capacitate de 600 de persoane. Era goală. Un impuls îl făcu să se ducă spre cabina de proiecţie. Uşa era încuiată. Doar doi oameni aveau cheia, el şi tehnicianul. Dessard descuie cu cheia şi intră. Totul părea normal. Se îndreptă către cele două proiectoare — Century de 35 mm — şi puse mâna pe ele. Unul era cald. În cabinele personalului de pe puntea D, Dessard îl găsi pe tehnician, care-l asigură că nu ştie nimic. În drum către biroul său, Dessard trecu prin bucătărie. Bucătarul şef îl opri, furios. — Uită-te la asta! Uită-te şi tu ce a putut să facă un idiot! Pe o masă se afla un superb tort de nuntă, cu şase etaje, încununat cu două figurine delicate, de zahăr ars, reprezentând un mire şi o mireasă. Cineva strivise capul miresei. — În acel moment, le povestea Dessard clienţilor săi de la bistro, care-l ascultau fascinaţi, în acel moment am ştiut că urma să se întâmple ceva îngrozitor.     CARTEA ÎNTÂI   1   În 1919, Detroit — Michigan, era singurul oraş industrial de succes din lume. Primul război mondial se terminase şi Detroit-ul jucase un rol important în victoria Aliaţilor, furnizându-le tancuri, camioane şi avioane. Acum, când ameninţarea teutonă încetase, uzinele de automobile îşi concentrau din nou energiile asupra producţiei de maşini. În curând, patru mii de autoturisme erau produse, asamblate şi exportate de aici zilnic. Muncitorii calificaţi şi necalificaţi veneau din toate ţările lumii pentru a-şi căuta de lucru, în industria constructoare de automobile. Italieni, irlandezi, nemţi — toţi veneau potop. Printre noii-veniţi, se găseau şi Paul Templarhaus şi soţia sa Frieda. Paul fusese ucenic de măcelar la München. Cu dota pe care o primise, când se căsătorise cu Frieda, emigraseră la New York şi deschisese o măcelărie, care în curând, începuse însă să meargă în pierdere. S-a mutat apoi la St. Louis, la Boston şi, în final, la Detroit, eşuând spectaculos în fiecare din aceste oraşe. Într-o epocă în care afacerile înfloreau şi creşterea demografică însemna o cerere sporită de carne, Paul Templarhaus reuşi să piardă bani peste tot, unde deschidea un magazin. Era bun ca măcelar, dar era total incompetent ca om de afaceri. De fapt, era mult mai interesat să scrie poezie, decât să facă bani. Petrecea ore în şir, gândindu-se la rime şi imagini poetice. Le punea pe hârtie şi le trimitea la ziare şi reviste, dar nici unul nu-i cumpără vreuna din capodopere. Pentru Paul, banii nu erau importanţi. Vindea pe credit oricui şi zvonul se răspândise repede: dacă nu ai bani şi vrei să mănânci carne din cea mai bună, du-te la Paul Templarhaus. Soţia lui Paul, Frieda, era o fată urâtă, care nu mai avusese de-a face cu bărbaţi, înainte ca Paul să vină s-o ceară de soţie de la tatăl ei. Frieda se rugase de acesta să accepte cererea lui Paul, dar bătrânul nu avea nevoie să fie convins, pentru că se temuse să nu rămână cu Frieda pe cap, pentru toată viaţa. Mai mult, mărise zestrea, pentru ca Frieda şi soţul ei să poată părăsi Germania, pentru a pleca în Lumea Nouă. Frieda se îndrăgostise cu timiditate de soţul ei, la prima vedere. Nu mai văzuse niciodată un poet. Paul era subţire, avea figură de intelectual, ochi miopi şi un început de chelie, şi Friedei îi trebuiră luni de zile pentru a se convinge că bărbatul acela arătos îi aparţinea cu adevărat. Nu avea iluzii despre propria ei frumuseţe. Avea o siluetă greoaie, de forma unui cartof mare. Cea mai frumoasă trăsătură a ei erau ochii vii, de culoarea genţianei. Restul feţei ei părea să aparţină altor persoane. Nasul era al bunicului, mare şi borcănat, fruntea a unui unchi, înaltă şi teşită, iar bărbia era de la tatăl său, pătrată şi morocănoasă. Undeva înăuntrul ei, se găsea o fată frumoasă, prinsă în capcana unui trup, pe care Dumnezeu i-l dăduse ca într-un fel de glumă cosmică. Dar oamenii nu puteau vedea decât exteriorul îngrozitor. Cu excepţia lui Paul. Paul al ei. Spre norocul ei, Frieda nu află niciodată că atracţia fusese zestrea ei, pe care Paul o văzuse ca o scăpare, din măcelăria plină de sânge şi creier de porc. Visul lui Paul fusese să intre în afaceri de unul singur şi să facă destui bani, pentru a se putea devota mult iubitei sale poezii. Frieda şi Paul şi-au petrecut luna de miere la un han lângă Salzburg, într-un superb castel vechi, la marginea unui lac fermecător, înconjurat de lunci şi păduri. În mintea Friedei, scena din noaptea nunţii se derulase de sute de ori. Paul avea să încuie uşa şi să o ia în braţe şi să-i murmure în urechi vorbe frumoase, în timp ce începea să o dezbrace. Buzele lui aveau să le întâlnească pe ale ei, şi apoi să se mişte încet de-a lungul trupului ei gol aşa cum se întâmpla în toate cărţile pe care le citise ea în secret. Organul lui avea să fie tare şi ridicat şi mândru, ca steagul german, şi Paul avea să o ducă în braţe până la pat (deşi poate ar fi fost mai cuminte s-o ducă de mână) şi s-o aşeze acolo cu tandreţe. „Mein Gott, Frieda”, ar fi spus el. „Îmi place trupul tău. Nu eşti ca fetele alea, numai piele şi oase. Tu ai trup de femeie.” Realitatea fu şocantă. Este adevărat că, odată ajunşi în cameră, Paul încuie uşa. După aceea, realitatea fu foarte diferită de vis. În timp ce Frieda privea, Paul îşi scoase repede cămaşa, arătându-şi pieptul scofâlcit şi spân. Apoi îşi scoase pantalonii. Între picioare îi atârna un penis mic şi bleg. Nu semăna deloc cu imaginile încântătoare pe care şi le făurise Frieda. Paul se întinse pe pat, aşteptând-o. Frieda înţelese că aştepta să se dezbrace singură; încet, începu să-şi scoată hainele. „Nu contează, mărimea nu-i totul”, se gândea Frieda. „Paul va fi un amant minunat.” Peste câteva clipe, mireasa şovăitoare se alătură mirelui în patul de nuntă. În timp ce ea aştepta să audă ceva romantic, Paul se aruncă peste ea, făcu câteva mişcări înăuntrul ei şi apoi se dădu la o parte. Pentru uluita mireasă, totul se terminase, înainte de a începe. Cât despre Paul, puţinele lui experienţe sexuale anterioare fuseseră cu târfe din München, şi tocmai întindea mâna după portofel, când îşi aminti că de-acum înainte nu mai trebuia să plătească. De acum înainte era pe gratis. Mult după ce Paul adormise, Frieda rămase trează în pat, încercând să nu se gândească la dezamăgirea ei. „Sexul nu e totul”, îşi spunea ea. „Paul al meu va fi un soţ minunat.” Avea să se dovedească că greşea din nou. Puţin după luna de miere, Frieda începu să-l vadă într-o lumină mai realistă. Frieda fusese crescută în tradiţia germană a unei Hausfrau, aşa încât îşi asculta soţul fără obiecţii, dar era totuşi departe de a fi proastă. Pe Paul nu-l interesa nimic în viaţă, în afara poeziilor sale, şi Frieda începu să înţeleagă, că şi acelea erau foarte proaste. Nu putea să nu bage de seamă că Paul lăsa mult de dorit în aproape orice direcţie. Acolo unde Paul era indecis, Frieda era fermă, iar dacă Paul era nepriceput în afaceri, Frieda era isteaţă. La început, se ţinu deoparte, suferind în tăcere, în timp ce capul familiei irosea frumoasa ei zestre pentru aiurelile lui. Când s-au mutat la Detroit, Frieda nu mai putu suporta. Intră în măcelăria soţului ei într-o zi şi preluă casa de marcat. Primul lucru pe care-l făcu, fu să pună un afiş mare: Nu vindem pe credit. Soţul ei fu îngrozit, dar acesta nu era decât începutul. Frieda ridică preţurile la carne şi începu să facă reclamă, sufocându-şi vecinii cu pamflete, şi afacerea se extinse peste noapte. Din acel moment, Frieda fu cea care luă toate deciziile importante şi Paul le duse la îndeplinire. Dezamăgirea o transformase pe Frieda într-un tiran. Observă că avea talentul de a conduce şi deveni neînduplecată. Frieda decidea cum trebuie învestiţi banii, unde să locuiască şi, când veni momentul, să aibă un copil. Îi anunţă lui Paul hotărârea ei într-o seară şi-l puse la treabă, până când bietul om aproape făcu o depresie nervoasă. Se temea că prea mult sex îi putea dăuna sănătăţii, dar Frieda era o femeie foarte hotărâtă. — Bag-o, comanda ea. — Nu pot! protesta Paul. Frieda îi lua penisul chircit şi trăgea de el, şi pentru că nu se întâmpla nimic, îl luă în gură („Mein Gott! Frieda! Ce faci?") până când, fără voia sa, penisul se întărea, şi atunci ea i-l băga între picioare, până când simţea sperma lui Paul înăuntrul ei. Trei luni după ce începuseră, Frieda îşi anunţă bărbatul că se putea odihni. Era însărcinată. Paul dorea o fată şi Frieda dorea un băiat, deci prietenii nu se mirară când copilul se născu băiat. La insistenţele Friedei, copilul se născu acasă, cu ajutorul unei moaşe. Totul merse perfect până spre sfârşit. Abia atunci, cei adunaţi în jurul patului avură un şoc. Nou-născutul era absolut normal, cu excepţia penisului. Organul copilului era monstruos, atârnând ca un apendice supradimensionat, între picioruşele copilului. „Tatăl lui nu e făcut aşa”, se gândi Frieda cu mândrie sălbatică. Îl numi Tobias, după numele unui consilier municipal, care locuia în cartier. Paul îi spuse Friedei că avea să preia el educaţia copilului. În definitiv, întotdeauna tatăl e cel care trebuie să educe un băiat. Frieda ascultă şi zâmbi, şi numai rareori îl lăsă pe Paul să se apropie de copil. Frieda fu cea care-l educă pe băiat. Îl conduse cu o mână de fier teutonică, fără să se obosească să-şi pună mănuşi de catifea. La cinci ani, Toby era un copil slab, cu picioare ca de păianjen, cu o faţă melancolică şi cu ochi strălucitori, de culoarea genţianei, ca ai mamei sale. Toby o adora şi se străduia mereu să fie lăudat de ea. Îşi dorea ca ea să-l ia în braţe, ca să-şi poată adânci capul la pieptul ei mare. Dar Frieda nu avea timp de aşa ceva. Era ocupată să facă bani pentru familie. Îl iubea pe micul Toby şi era hotărâtă să nu ajungă un prăpădit ca tatăl său. Frieda cerea perfecţiunea în tot ce făcea Toby. Când a început şcoala, îi supraveghea temele, iar dacă vreuna îi dădea de furcă, mama sa îl admonesta: „Haide, copile, suflecă-ţi mânecile!” Şi stătea lângă el până când îi dădea de capăt temei. Cu cât Frieda era mai dură, cu atât o iubea Toby mai tare. Tremura la gândul că ar putea să o supere. Frieda pedepsea uşor şi lăuda greu, dar simţea că e spre binele lui Toby. Din clipa când i-l puseseră în braţe, Frieda ştiuse că fiul ei avea să ajungă un om celebru şi important. Nu ştia când şi cum, dar ştia că avea să fie aşa. Era ca şi cum Dumnezeu îi murmurase asta la ureche. Chiar înainte ca fiul ei să fie destul de mare pentru a înţelege, Frieda îi vorbea despre măreţia pe care o va atinge şi continuă mereu să-i vorbească. Şi astfel, Toby crescu încredinţat că are să fie celebru, dar fără să aibă vreo idee cum sau de ce. Tot ce ştia era că mama lui nu se înşela niciodată. Cele mai fericite momente ale lui Toby, se petrecuseră în bucătăria imensă, făcându-şi temele, în timp ce mama sa gătea la soba veche şi demodată. Făcea supe de fasole, cu frankfurteri întregi plutind în ele, mirosind minunat şi bratwurst suculent şi budinci de cartofi, cu marginile ca o dantelă cafenie. Sau stătea la masa mare din mijlocul bucătăriei, frământând aluatul cu mâinile ei groase, puternice, presărând apoi un praf de făină deasupra, transformându-l prin miracol, într-un Pflaumenkuchen sau Apfelkuchen, care te făceau să-ţi lase gura apă. Toby se ducea lângă ea şi-i cuprindea trupul mare cu braţele, cu feţişoara ajungându-i până la talie. Mirosul ei de femeie devenise parte integrantă din mirosurile bucătăriei, trezind în el o sexualitate timpurie. În acele clipe, Toby ar fi murit bucuros pentru ea. Pentru tot restul vieţii, mirosul merelor proaspete coapte în unt, îi aducea în minte imaginea vie a mamei. Într-o după-amiază, când Toby avea 12 ani, veni în vizită doamna Durkin, bârfitoarea din vecini. Doamna Durkin era o femeie osoasă, cu ochi atenţi şi cu o limbă care nu obosea niciodată. Când plecă, Toby o imită atât de bine, încât mama lui se tăvăli de râs. Lui Toby i se părea că e prima oară când o auzea râzând. Din acel moment, Toby începu să caute căi s-o distreze. Îi imita formidabil pe clienţii care intrau în măcelărie şi pe propriii săi colegi, iar mama sa se prăpădea de râs. Toby descoperise în sfârşit o cale pentru a câştiga aprobarea mamei sale. Dădu o probă pentru o piesă şcolară şi primi rolul principal. La premieră, mama lui stătu în rândul întâi şi aplaudă succesul fiului ei. În clipa aceea, Frieda ştiu că promisiunea Domnului avea să se adeverească. Era începutul anilor ’30, începutul Marii Depresiuni, şi cinematografele din toată ţara încercau orice stratagemă pentru a-şi umple sălile goale. Dădeau ca premii veselă şi radiouri sau ţineau seri de bingo şi keno, în care pianişti angajaţi special acompaniau sunetul bilei care se învârtea, în timp ce publicul cânta în cor. Şi organizau concursuri de amatori. Frieda verifica cu grijă pagina teatrală din ziare, ca să vadă unde se ţineau concursurile. Apoi îl ducea pe Toby acolo şi stătea în primul rând în timp ce el îi imita pe Al Jolson, James Cagney şi pe Eddie Cantor, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Aproape întotdeauna Toby câştiga premiul întâi. Crescuse înalt, dar era încă subţirel, un copil sincer cu ochi albaştri, inocenţi, şi o faţă de heruvim. Când te uitai la el, primul gând era „inocenţă”. Când îl vedeau, oamenii aveau impulsul de a-l lua în braţe şi de a-l proteja de Viaţă. Îl iubeau şi-l aplaudau pe scenă. Pentru prima oară, Toby înţelese ce îi era sortit să devină; avea să ajungă un star, mai întâi pentru mama lui, şi apoi pentru Dumnezeu.   Libidoul lui Toby începu să se manifeste când avea 15 ani. Se masturba în baie, singurul loc unde avea asigurată intimitatea, dar nu era suficient. Îi trebuia o fată. Într-o seară Clara Connors, sora măritată a unei colege, îl aduse acasă cu maşina. Clara era o blondă drăguţă, cu un piept mare şi, stând lângă ea, Toby începu să simtă că are o erecţie. Nervos, întinse mâna în poala ei şi începu s-o pipăie pe sub fustă, gata să se retragă imediat dacă ar fi ţipat. Clara era mai mult amuzată decât furioasă, dar când Toby îşi scoase penisul şi îi văzu dimensiunile, îl invită la ea şi în după-amiaza următoare. Îl iniţie în plăcerile amorului fizic. Se dovedi o experienţă fantastică. În locul unei mâini săpunite, Toby găsise un receptacul cald, vibrant, care-i înghiţea penisul. Gemetele şi ţipetele Clarei îi provocau erecţie după erecţie, aşa că avu un orgasm după altul, fără să părăsească vreo clipă cuibul cald şi umed. Dimensiunile organului său fuseseră întotdeauna o sursă de nemărturisită ruşine. Acum devenise brusc mândria sa. Clara nu putu să ţină pentru ea un asemenea fenomen; şi curând, Toby se trezi făcând servicii similare la o jumătate de duzină de femei măritate. În următorii doi ani, Toby reuşi să le defloreze pe jumătate din colegele lui de clasă. Unii din băieţii din clasa lui erau eroii terenului de fotbal, alţii erau mai arătoşi ca el sau erau mai bogaţi, dar unde ei dădeau greş, Toby reuşea. Era cel mai drăguţ şi mai fermecător băiat pe care-l văzuseră fetele vreodată şi era imposibil să spui nu figurii aceleia inocente şi ochilor lui plini de candoare. Când era în ultimul an de liceu, la 18 ani, Toby fu chemat în biroul directorului. Acolo o găsi pe mama lui, încruntată, pe o fată de 16 ani pe nume Eileen Henegan şi pe tatăl acesteia, sergent de poliţie. Din clipa când intră în cameră, Toby ştiu că intrase într-o mare încurcătură. — Nu te iau pe ocolite, Toby, spuse directorul. Eileen e însărcinată. Spune că tu eşti tatăl copilului. Ai avut relaţii fizice cu ea? Lui Toby i se uscase gura. Nu se putea gândi decât la plăcerea pe care o simţise Eileen, cum gemuse şi ceruse mai mult, mai mult. Şi acum asta. — Răspunde, nemernicule! urlă tatăl lui Eileen. Te-ai atins de fata mea? Toby îi aruncă o privire mamei sale. Faptul că ea era acolo, martoră a ruşinii lui, îl întrista mai mult decât orice altceva. O dezamăgise, o făcuse de ruşine. Toby îşi jură că, dacă prin vreun miracol, Dumnezeu l-ar ajuta să scape din asta, nu avea să se mai atingă de vreo fată câte zile mai avea. O să se ducă la doctor să-l castreze, ca să nu se mai gândească la sex niciodată, şi… — Toby! Vorbea mama sa, cu voce aspră şi rece. Te-ai culcat cu fata asta? Toby înghiţi în sec, trase aer adânc în piept şi mormăi: — Da, mamă. — Atunci te însori cu ea. Mama lui Toby privi către fata cu ochii umflaţi, înecată în suspine. — Nu asta vrei? — D-da, oftă Eileen. Îl iubesc pe Toby. Se întoarse către Toby. M-au obligat să spun. N-am vrut să le spun numele tău. Tatăl ei, sergentul de poliţie, anunţă: — Fiica mea are 16 ani. Ăsta e viol. Ar putea să înfunde puşcăria, pentru tot restul vieţii lui nenorocite. Dar dacă se însoară cu ea… Toţi se întoarseră să-l privească pe Toby. Acesta înghiţi din nou în sec şi spuse: — Da, domnule. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat. Tot drumul spre casă, făcut în tăcere, Toby stătu lângă mama sa, nenorocit, ştiind cât de mult o rănise. Acum trebuia să găsească o slujbă ca să-i întreţină, pe Eileen şi pe copil. Probabil avea să muncească la măcelărie şi să dea uitării visele şi planurile de viitor. Când ajunseră acasă, mama lui îi spuse: — Vino sus cu mine. Toby o urmă în camera lui, aşteptându-se la-o predică. O privi cum scoate o valiză şi începe să-i împacheteze lucrurile. Toby se uita la ea, uluit. — Ce faci, mamă? — Eu? Eu nu fac nimic. Tu ai să faci. Pleci de aici. Se opri şi-l privi. — Credeai că am să te las să-ţi ratezi viaţa cu prăpădita aia? Te-ai culcat cu ea şi o să aibă un copil. Asta dovedeşte două lucruri: că tu eşti om, şi că ea e o proastă. A, nu — nimeni nu-l leagă pe fiul meu cu o verighetă. Dumnezeu vrea să te facă cineva, Toby. Te duci la New York şi, când o să ajungi un star, o să mă chemi. Luptă să-şi stăpânească lacrimile şi i se aruncă în braţe, iar ea îl strânse la pieptul ei imens. Brusc, Toby se simţi pierdut şi îngrozit la gândul de a o părăsi. Şi totuşi, simţea în el o agitaţie, încântarea de a începe o viaţă nouă. Avea să fie un star, avea să fie celebru. Aşa spusese mama sa.     2   În 1939, New York City era o Mecca a teatrului. Depresiunea se terminase. Preşedintele Franklin Roosevelt promisese poporului că nu mai are de ce să se teamă şi că America avea să fie cea mai prosperă naţiune de pe pământ, şi aşa şi era. Toată lumea avea bani de cheltuit. Pe Broadway, se jucau 30 de spectacole şi toate păreau să fie succese. Toby sosi la New York cu o sută de dolari în buzunar, daţi de mama lui. Ştia că o să fie bogat şi celebru. O să o cheme pe mama lui la el şi aveau să trăiască într-o casă frumoasă, iar ea avea să vină la teatru, în fiecare seară, să vadă publicul cum îl aplaudă. Între timp, însă, el trebuia să-şi găsească o slujbă. Se prezentă la toate teatrele de pe Broadway şi le povesti despre toate concursurile de amatori pe care le câştigase şi despre cât de talentat era. Îl aruncară afară. În toate săptămânile cât dură căutarea, se strecură în teatre şi cluburi de noapte şi îi privi la lucru pe toţi marii actori, în special pe comici, îi văzu pe Ben Blue, pe Joe E. Lewis şi pe Frank Fay. Şi în tot acest timp, ştia că într-o zi, o să fie mai bun ca toţi. Terminându-i-se banii, îşi luă o slujbă ca spălător de vase. Îi telefona mamei sale în fiecare duminică dimineaţă, când tarifele erau mai mici. Ea îi povesti lui Toby despre furia produsă de fuga lui. — Ar fi trebuit să-i vezi, spuse ea. Poliţistul vine cu maşina de patrulă în fiecare seară. După cum se poartă, ai zice că suntem toţi gangsteri. Tot întreabă unde eşti! — Şi ce le spui? întrebă Toby îngrijorat. — Adevărul. Că te-ai furişat noaptea, ca un hoţ, şi că dacă dau de tine îţi sucesc gâtul cu mâna mea. Toby se cutremură de râs.   În timpul verii, Toby reuşi să obţină o slujbă ca asistent al unui magician, un munte de om, cu ochi porcini şi complet lipsit de talent, care dădea spectacole sub numele de Marele Merlin. Dădură reprezentaţii la hoteluri de mâna a doua în Catskills, şi sarcina principală a lui Toby era să descarce şi să încarce decorurile grele din şi în rulota lui Merlin şi să aibă grijă de accesorii, care constau în şase iepuri albi, trei canari şi doi hamsteri. Din cauza grijii lui Merlin că accesoriile ar putea fi mâncate, Toby trebuia să trăiască cu animalele în cămăruţe de mărimea unor debarale, astfel încât impresia lui despre întreaga vară se reducea la o duhoare atotcuprinzătoare. Era într-o stare de totală epuizare fizică din cauza căratului de dulapuri grele, cu pereţi şi funduri false şi a alergăturii după animalele care fugeau tot timpul. Era singur şi dezamăgit. Stătea privind la tavanul cămăruţelor prăpădite, întrebându-se ce caută el acolo — şi cum avea asta să-l ajute să intre în lumea spectacolului. Îşi exersa imitaţiile în faţa oglinzii, iar publicul lui consta în animalele urât mirositoare ale lui Merlin. Într-o duminică, pe când vara se apropia de sfârşit, Toby dădu telefonul săptămânal acasă. De data aceasta îi răspunse tatăl lui. — E Toby, tată. Ce mai faci? Urmă o tăcere. — Alo! Eşti acolo? — Sunt aici, Toby. Ceva din vocea tatălui său îl îngheţă pe Toby. — Unde-i mama? — Au dus-o la spital noaptea trecută. Toby strânse receptorul atât de tare, încât aproape îl sfărâmă. — Ce i s-a întâmplat? — Doctorii spun că a fost un atac de cord. Nu! Nu mama lui! — E în regulă? întrebă Toby. Nu-i aşa? urla în receptor. Spune-mi că o să fie bine, fir-ar să fie! De la un milion de kilometri, îl auzi pe tatăl său plângând. — A… a murit acum câteva ore. Cuvintele căzură asupra lui Toby ca o lavă fierbinte, arzându-l, topindu-i carnea, până când tot trupul îi luă foc. Tatăl lui minţea. Nu putea fi moartă. Ei doi aveau un pact. Toby trebuia să fie celebru şi mama lui avea să fie alături de el. O aştepta un apartament frumos, o limuzină şi un şofer şi blănuri şi diamante… Suspina atât de tare, încât abia mai putea respira. De undeva, de departe, auzi o voce: — Toby! Toby! — Vin acasă. Când e înmormântarea? — Mâine, spuse-tatăl său. Dar nu trebuie să vii aici. Te aşteaptă, Toby. Eileen o să nască în curând. Tatăl ei vrea să te omoare. Or să te caute la înmormântare. Deci, nu putea nici măcar să-şi ia rămas bun de la singura persoană, pe care o iubise pe lume. Toby zăcu în pat toată ziua, amintindu-şi. Imaginea mamei sale era atât de vie. Era în bucătărie, gătind, spunându-i ce om important avea să fie, şi la teatru, în primul rând, strigând: „Mein Himmel! Ce băiat talentat!” Şi râzând la imitaţiile şi glumele lui. Şi pregătindu-i valiza. „Când o să fii un actor celebru, o să mă chemi”. Zăcea în pat, împietrit de durere, gândindu-se: „N-am să uit niciodată ziua asta. Cât am să trăiesc. August, 14, 1939. Asta e cea mai importantă zi din viaţa mea.” Avea dreptate. Nu pentru că îi murise mama, ci din cauza unui eveniment care se petrecea la Odessa, Texas, la 1500 de mile depărtare.   Spitalul era o clădire oarecare, cu patru etaje. Pe dinăuntru era o vizuină plină de cămăruţe, gândite ca locuri unde se diagnosticau, se tratau şi erau vindecate, iar uneori chiar îngropate bolile. Era un supermarket medical şi în el se găsea câte ceva pentru fiecare. Era ora patru dimineaţa, ora morţii tăcute sau a somnului pe apucate. Moment de răgaz, înainte de luptele de a doua zi. Echipa de obstetrică din sala de operaţie numărul 4, avea necazuri. Ceea ce începuse ca o naştere de rutină, devenise o urgenţă. Până la naşterea propriu-zisă a copilului doamnei Karl Czinski, totul decursese normal. Doamna Czinski era o femeie sănătoasă, în floarea vârstei, cu şolduri late, ţărăneşti — visul oricărui obstetrician. Începuseră contracţiile accelerate şi lucrurile decurgeau conform programului. — Naştere pelviană, anunţă doctorul Wilson, obstetricianul. Cuvintele nu provocară nici o alarmă. Deşi numai trei procente din naşteri erau pelviene — copilul ieşea cu picioarele înainte — de obicei nu erau probleme. Există trei tipuri de naşteri pelviene: spontane, când nu e nevoie de nici un ajutor; asistate, când obstetricianul trebuie să dea o mână de ajutor naturii şi cazurile disperate, când copilul e complet răsucit în pântecele mamei. Doctorul Wilson observă cu satisfacţie că aceasta avea să fie o naştere spontană, de tipul cel mai simplu. Urmări picioarele copilului ieşind. Mama făcu încă o contracţie şi ieşiră şi şoldurile. — Aproape am terminat, spuse doctorul Wilson, încurajator. Încă o dată. Doamna Czinski încercă. Nici un rezultat. Doctorul se încruntă. — Încercaţi din nou. Mai tare. Nimic. Doctorul Wilson apucă picioarele copilului şi trase încet. Nici o mişcare. Strecură o mână pe lângă copil, în canalul strâmt al uterului, şi începu să exploreze. Pe frunte îi apărură broboane de transpiraţie. Sora se apropie şi îi şterse fruntea. — Avem o problemă, spuse doctorul Wilson, cu voce joasă. Doamna Czinski auzi. — Ce se întâmplă? — Totul e în regulă. Doctorul Wilson îşi strecură mâna mai adânc, încercând să împingă uşurel copilul în jos. Nu se mişca. Simţea cordonul ombilical, care presa între trupul copilului şi pelvisul mamei, blocând accesul aerului la copil. — Fetoscop! Sora apucă instrumentul şi îl aplică pe burta mamei, ascultând cum bate inima copilului. — A scăzut la 30, anunţă ea. Şi cu aritmie pronunţată. Degetele doctorului erau în pântecele mamei, ca nişte sensibile prelungiri ale creierului, pipăind, căutând. — Pierd bătaia de inimă… Vocea surorii era alarmată. E negativă! Copilul murea în uter. Mai exista o şansă, slabă, de a-l aduce la viată, dacă îl scoteau la timp. Aveau cel mult patru minute pentru a-l scoate, a-i curăţa plămânii şi a-i pune din nou în mişcare inima. După patru minute leziunile creierului erau masive şi ireversibile. — Cronometraţi, ordonă doctorul. Toată lumea din cameră privi instantaneu la ceasul electric de pe perete; ora era 12, iar secundarul îşi începea prima rotaţie. Echipa operatorie porni la lucru. O unitate respiratorie fu împinsă lângă masă, în timp ce doctorul încerca să dizloce copilul de pe podeaua pelviană. Începu manevra Bracht, răsucind umerii copilului, aşa încât să elibereze deschiderea vaginală. Inutil. În faţa uşii de la sala de naşteri, se afla Karl Czinski, răsucindu-şi nervos pălăria în mâinile sale mari şi bătucite. Era cea mai fericită zi din viaţa lui. Era tâmplar, un om simplu, care credea în căsătorii de tinereţe şi în familii mari. Acest copil era primul şi de-abia îşi putea controla agitaţia. Îşi iubea foarte mult soţia şi ştia că fără ea ar fi fost pierdut. La soţia sa se gândea, când asistenta ieşi în fugă din sala de naşteri. O întrebă: — Cum este? Sora, înspăimântată şi neatentă, cu mintea la copil, strigă: — E moartă, e moartă! şi se grăbi către toaletă, să vomite. Faţa domnului Czinski se albi. Îşi duse mâna la piept şi-şi pierdu răsuflarea. Când îl duseră la urgenţă, deja nu mai putea fi ajutat. În sala de naşteri, doctorul Wilson lucra disperat, încercând să învingă cronometrul. Putea să bage mâna în uter şi să atingă cordonul ombilical şi locul unde se răsucea, dar nu-l putea elibera. Înăuntrul lui ceva striga să scoată cu forţa copilul pe jumătate născut, dar ştia din experienţă ce se întâmpla cu copiii născuţi astfel. Doamna Czinski gemea acum, aproape de limita delirului. — Împinge, doamnă Czinski. Mai tare! Haide! Era inutil. Doctorul Wilson privi la ceas. Trecuseră două minute preţioase, în care creierul copilului nu fusese deloc irigat. Doctorul Wilson avea acum o altă problemă: ce să facă dacă copilul era salvat după cele patru minute? Să îl lase să trăiască şi să devină o legumă? Ori să-l lase să moară de-o moarte rapidă şi nedureroasă? Îşi alungă gândul din minte şi începu să se mişte mai repede. Închise ochii şi lucră pe pipăite, concentrându-se intens asupra a ceea ce se petrecea în trupul femeii. Încerca manevra Mauricenu-Smelhe-Veit, o serie de mişcări complicate menite să elibereze corpul copilului. Brusc simţi o schimbare. Începuse să mişte. — Forceps! Sora îi întinse repede forcepsul special şi doctorul Wilson îl aşeză pe capul copilului. O clipă mai târziu, acesta ieşi la iveală. Copilul se născuse. La fiecare naştere exista acel moment de glorie, miracolul unei vieţi nou create, copilul cu faţa roşie, urlând, plângându-se de nedreptatea de a fi forţat să iasă din pântecul acela calm şi întunecos şi aruncat în lumea rece şi luminoasă. Dar nu şi acest copil. Acest copil era alb-albăstrui şi nemişcat. Era fată. Ceasul. Mai era un minut şi jumătate. Acum fiecare mişcare era mecanică, rapidă, rezultat al unor ani lungi de experienţă — degete înmănuşate curăţau faringele copilului, aşa încât, aerul să pătrundă în laringe. Doctorul Wilson aşeză copilul pe spate. Sora îi întinse un laringoscop minuscul, pe care îl conectă la un aparat electric de aspiraţie. El îl aşeză cum trebuia şi sora îl declanşă. Se auzi sunetul ritmic al maşinii de aspiraţie. Doctorul Wilson privi la ceas. Încă douăzeci de secunde. Bătaia inimii — negativ. Cincisprezece… Paisprezece… Bătaia inimii — negativ. Era momentul deciziei. Putea fi deja prea târziu, pentru a preîntâmpina leziunile creierului. Nu puteai fi niciodată sigur de asemenea lucruri. Văzuse saloane de spital, pline de astfel de creaturi patetice, cu trupuri de adult şi minţi de copii, sau chiar mai rău. Zece secunde. Şi nici un fel de puls, nimic care să-i dea vreo speranţă. Cinci secunde. Luă decizia, sperând că Dumnezeu îl va înţelege şi-l va ierta. Avea să deconecteze aparatul şi să spună că copilul nu putuse fi salvat. Nimeni nu avea să se îndoiască. Mai pipăi o dată pielea copilului. Era rece şi lipicioasă. Trei secunde. Privi bebeluşul şi îi veni să plângă. Ce păcat. Era un copil frumos. Ar fi putut deveni o femeie frumoasă. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei. S-ar fi măritat? Ar fi avut copii? Sau poate ar fi devenit artistă, sau profesoară, sau om de afaceri? Ar fi fost bogată sau săracă? Fericită sau nefericită? O secundă. Bătaia inimii — negativ. Zero. Întinse mâna către întrerupător, şi în clipa aceea, inima copilului începu să bată. Era un spasm neregulat, nesigur, apoi altul, şi apoi deveni o bătaie puternică, regulată. În cameră izbucniră urale şi se auziră felicitări. Însă doctorul Wilson nu asculta. Privea fix la ceasul de pe perete. Mama ei o numi Josephine, după bunica ei de la Cracovia. Un al doilea nume ar fi fost prea pretenţios pentru fiica unei croitorese poloneze din Odessa, Texas. Din motive pe care doamna Czinski nu le înţelegea, doctorul Wilson insistă ca Josephine să fie adusă la spital pentru control din şase în şase săptămâni. De fiecare dată concluziile erau aceleaşi: părea normală. Dar numai timpul avea să decidă.

   " Mergeam la culcare gandindu-ma la trageri si la a fi impușcat si , cand ma  trezeam , inca ma  mai gandeam la asta. Ai nevoie de  ceva de calibru mare  , ca un AK47 cu foc continuu: tataratatatataratata , nu doar ta...ta..ja...ta...ta...                RAYMOND , 15 ani             Pacient al seciei de traumatologie             din Spitalul General din Brooklyn              New York , 1992                         Capitolul  1       - Iubeste-ma...   .  De ore intregi el mttqiiura aceste cuvinte , iar ea il  iubea - de ore intregi. Cuibarita langa el , in timp ce  se  odihnea  inlauntrul  ei  ,  moaia  , respirand alaturi de el - o singura bataie a inimii , o iubire , o viața.                      .      <>     - Ești a  mea  pentru  totdeauna  ,  sopti el in noapte.     Era inca intuneric cand facura dragoste pentru ultima oara ; zgomotele strazii umpleau camera  , prisme de lumina venind de la masini si autobuze reflectau raze pe tavan. O inea de incheietura mainii pentru acea ultima  oara , o tragea usor in genunchi, apropiindu-si-o . gura lui era ingropata in parul ei  , cuverturile aruncate de-o parte.     - Iubeste-ma toata viața , sopti el , inainte ca buzele-i sa le gaseasca pe ale ei.      - Nu pleca , sopti si ea.     Apoi o saruta inca si  inca o data  . oprindu-se numai pentru a privi in ochii ei , pentru a ofta usor cand ea il atingea.   .  - Sunt cu tine , iubito , sunt aici , spuse el usor, increindu-si ochii negri intr-un mic zambet.     ii acoperi gura , o saruta din nou , o mangaie, iși ingropa  fata intre sanii ei  , plimbandu-si limba in jurul sfarcurilor , o trase mai aproape pentru a se contopi cu tremurai ei. Buzele lui striveau buzele ei, limbile li  se intalneau  si  se  retrageau.  Se  aseza deasupra ei , cu genunchiul intre coapsele ei , cu trupu-i greu si sarutarile mai patimase.      in timp ce  o penetra , amandoi  soptira  vorbe  neinelese   , apoi se cufundara intr-o  senzaie  de  istorie ce transcende timpul. O inea atat de strans ,  incat abia mai putea respira ; faceau dragoste atat de  intens incat , la un moment dat , ea ipa  surprinsa.  Dar cand  o facu sa jure ca-l va  iubi intotdeauna ,  indiferent  de ce se va intampla , o cuprinse o emoie  atat de  puternica , incat ramase  fara grai ; cand o  implora sa nu-l paraseasca niciodata , atingerea lui  deveni aproape sfioasa.      " O eternitate " , jura ea ; " pentru totdeauna  " ,  repeta el;" si mai departe."      Coriander ii spuse lui Danny cu umor ca tot ce  avea de facut era sa o priveasca , s-o atinga ,  sa faca  dragoste  ,  pana la pierderea  raiunii.  Glumea , . spunand ca avea de gand sa lanseze un studiu la spital  despre  cat de  obisnuit era. ca  femeile sensibile si inteligente  sa  se  limiteze  numai  la  dragostea barbailor. Avea chiar o teorie , cum  ca  sperma ar patrunde in  poriunea raionala   a  creierului... Obisnuia sa glumeasca in legatura cu asta , clar , in ultimul timp  , se  simea  deconectata de celelalte aspecte  ale vieii lui. Trebuia sa citeasca un  ziar pentru a afla daca avusese o zi buna  sau proasta ; nu avea sa-i ofere nimic cand vorbea fara noima , evitand subiectul  sau  cand  petrecea  nopi  de nesomn umbland  si fumand. Chiar in condiii normale  , nu era nimic incurajator sa te  trezesti si sa-i  gasesti barbatul imbracat ca un ho.     Dar cand se trezise in  dimineața aceea , fusese neplacut  surprinsa sa-l  vada stand  la fereastra si fumand , imbracat cu un pulover pe gat si pantaloni, ambele negre... Fața lui parea aproape suprarealista, profilandu-se in lumina roz a acelui rasarit de vara  ; ochii lui se concentrau asupra cercurilor de fum ale igarii aprinse. Ea se prefacu ca doarme si il privi pe deasupra cuverturii, intrebandu-se daca sa reinceapa discuia sau nu. Daca invațase ceva in  aceste  ultime sase luni , acel ceva era sa nu-l foreze cu nimic in legatura cu afacerea lui , de vreme ce raspunsul era intotdeauna acelasi. Spre deosebire  de afacerile ei, care prosperau fara sa ina seama  de  evoluiile economice si financiare , afacerile  lui erau legate de cele mai subtile schimbari din lume. Diferena era ca mai muli oameni aveau nevoie de indemanarea ei   profesionala decat de el  ; mult mai muli oameni erau  impuscai  si  injunghiai  decat  cei   care investeau si economiseau banii. in cele din urma , convenisera sa nu se plictiseasca reciproc cu "organe donatoare " sau cu  " societai pe aciuni ". Doar ca, - in aceasta dimineața  , regulile  nu  mai pareau sa le guverneze viața de la sine.     Mai astepta un minut  sau doua  inainte de  a incepe   discuia ,  ca si cum  abia si-ar  fi deschis ochii sa arunce o privire la ceasul de langa pat si sopti:     - E numai sase...     El nu se misca ,  desi mana ii tremura cand isi duse igara la gura.     - Dormi, Coriander , spuse el pe un ton nu prea convingator.   * Stand inca intre perne  , ea isi trecu mana prin par , apoi o intinse  spre el.     - La ce ora pleaca avionul  ?     - Nu inainte de sase asta-seara. Se intoarse cu spatele.     Era singurul barbat pe care-l iubise vreodata.     - Si-atunci , de ce te grabesti asa ? Observa ca ochii lui erau  rosii , parca  de plans  , cu cearcane negre dedesubt, ca si cand  n-ar fi dormit de luni de zile. in loc sa-i raspunda  , o intreba : '     - La ce ora trebuie sa fii la spital ?     - Nu inainte de pranz.     El era singurul barbat cu care facuse dragoste vreodata.     Formula intrebarea urmatoare cu mare seriozi- tate :     - Ai gresit, casatorindu-te cu mine ?     Danny  vorbea  intotdeauna  cu  subineles   , folosind mesaje ascunse cu dublu ineles.     - Ce intrebare mai e si asta ? il intreba ea.     - Stii  , puteai sa te marii cu altcineva , un doctor sau un diplomat.     Se indrepta spre pat.     Erau momente cand ii frangea inima.     - Destinul, spuse ea incet. Asa mi-a fost scris in stele.     - in stele , repeta el usor. Si.presupun ca oricare din inchisoarea  Puesto  Vasco  in timpul  Alianei militare1* era Vasator ; sau oricine din Auschwitz era Leu.     Ea  se apropie ,  incercand  totusi  sa  nu  se molipseasca de dispoziia lui morbida.     - Crezi ca  , dupa  toi acei  ani fara tine  , as  fi fost tampita sa nu ma marit cu tine , cand m-ai cerut in cele din urma ?     El statea  pe  marginea  patului  ,  iar  ochii  ii straluceau.     -  N-ai nevoie de  toate   aceste  probleme   , Coriander. Pentru  binele tau  , cred ca  i-ar fi mai usor fara mine.       il studie un moment si fu surprinsa de parul lui argintiu , care parea sa fi aparut recent , brazdat de acei perciuni negri ondulai pe care-i adora.     - Oricine  da  sfaturi  incepand prin  a  spune "pentru binele tau" nu spune niciodata lucruri bune.     Ea zambi.     - Si nici  acela care  incepe o  propoziie cu "apropo" nu  va  spune  nimic  bun.  Stiai asta  ? indragostiii   nu   spun   niciodata  " Apropo , imi parasesc  soia1  " , ci  " apropo ,  intre  noi totul s-a terminat".     Palavragea chiar daca avea goluri in stomac.     - Ei nu spun ," Voi sta cu tine toata viața .pentru binele tau", ci   " Te parasesc  tocmai pentru binele tau "...     Ea se intinse  sa netezeasca cateva fire din parul lui.     Era atat de serios.     - Coriander , nu...     - Ultima oara , cand  m-ai indepartat" spre binele meu ", ai disparut zece ani.     - Erai  atat de tanara  , murmura  el , dand din cap ; nu aveai decat 20 de ani...     - S-a intamplat in  cafeneaua aceea  oribila de langa universitatea din Cordoba , continua ea.     Trase tare din igara  , scoase cateva rotocoale de fum si apoi adauga :     - Nu te-am sfatuit rau atunci...    - Exista un statut pentru sfaturi bune ?    El o privi cu duiosie.    - Poate ar trebui sa existe.    - ii pare rau ca nu i-am urmat  sfatul ? intreba ea.    - imi pare  rau numai pentru tine.    - Te iubesc , Danny , spuse ea solemn.    - "  te amo "2)  , raspunse  el , intorcandu-se la spaniola lui nativa.    Dar nu o linisti cu asta , nici ea nu stia de ce , poate pentru ca suna ca un " te  amo  "dinaintea unui " adios ".    - Vom rezolva noi problemele ,  spuse ea incet , intinzandu-se spre mana lui. Vom trece si prin asta, asa cum am trecut prin toate.    Ea ii atinse usor buzele cu  varful degetului , iar ochii de chihlimbar ii stralucira.    - Nu pleca in weekendul acesta si voi incerca sa gasesc pe cineva sa ma inlocuiasca la spital.    Deoarece nu-i raspunse , ea insista :    - Hai , iubitule , vom merge cu  masina pana la Coney Island si vom manca hot dogs la Nathan's...  ,  - Nu vei gasi niciodata pe cineva sa te inlocuiasca in ultimul moment in weekend.    Se intinse dupa o scrumiera si isi aprinse igara.    - Oricum  , am  o intalnire acolo cu cineva care m-ar putea scoate din incurcatura asta.    - Asta e. prima oara cand vorbesti chiar si cu  o   usoara urma de sperana in glas.     — E o chestiune de sanse...     - Ce vrei sa spui ?     - Tu  ar trebui  sa inelegi cel mai bine  ce inseamna sansa , spuse el. O sansa de 50% sa treci printr-o operaie chirurgicala dificila nu inseamna nimic. Daca  pacientul supravieuieste , sansele sunt de 100% , iar daca moare , ele sunt nule.     - Ce crezi despre situaia ta ?  -     - Cine poate sti ? Ma lupt din rasputeri si , de fiecare data cand cred ca am trecut de un obstacol, apar altele si mai mari.     - Cine e persoana care te-ar putea ajuta ?     - ii voi spune tot cand vom lua legatura...     - Cand se va intampla acest lucru , voi citi despre asta in pagina financiara a ziarului" Times     - De data asta am sa-i spun tot , chiar daca nu ma va contacta.     - Cand ?     ii displacea sa-l cicaleasca.     - Cand ma voi intoarce...     - Promii ?     -Jur!     El ridica o mana.     Ea incepu  sa spuna ceva cand  observa ca el o privea insistent.    - De ce ma privesti asa ?     Se apleca si o saruta duios.     - Esti mai frumoasa decat  atunci cand  ne-am intalnit.     Ea se stramba.     - Anii plini de  griji fac ca o femeie sa fie mai interesanta.     " Quiereme para siempre no importe Io que pase ". El rosti iar aceleasi vorbe , de data aceasta cu un ton de protest :  " iubeste-ma pentru totdeauna ,  indiferent de ce se va intampla ".     ii  acoperi  mana  cu mana  ei . iar lacrimile  ii umplura  ochii.     - Bineineles  ca te voi iubi intotdeauna si nu se va intampla  nimic rau...     N-avea alta soluie daca voia  o  ultima garanie inainte ca el sa plece in weekend.     - Nu s-ar putea  intampla  nimic  rau , nu-i asa ?     Nu se poate spune ca i-a raspuns , dar nici ca a evitat raspunsul.     - Sunt atatea riscuri.     - De exemplu ?     Cateodata abia-l recunostea  pe acest barbat care a sedus-o cand avea douazeci de ani, a abandonat-o la douazeci  si unu , s-a casatorit cu  ea la treizeci si. unu si acum , la treizeci si patru  , o facea sa se simta ca si cum s-ar repeta totul.     -  Cand ma voi intoarce  ,  spuse el pe un ton plictisit, ii voi spune  tot.     Fondul muzical era cel al batailor nervoase ale inimii.     - Pot sa-i pun o intrebare ?     El dadu din cap afirmativ.     - Si daca ai pleca pur si  simplu si nu i-ar pasa de pierderi?     - Ar suferi foarte muli oameni.     - Nu esti asigurat ?     - Mi-ai pus doua intrebari.     Din nou acea preocupare serioasa.     - Prima mea obligaie e  fața de oamenii  care contribuie cu bani la cumpararea bancii, iar cea mai mare obligaie e catre deponeni.     Ceea  ce  iubea cel mai  mult la  el  era  simul decenei care-l facea sa se implice atat de mult in ceea ce era just si drept.     - Dragul  meu , ine  minte ceva. Chiar daca totul  esueaza , nu  se  va  reflecta  asupra integri- taii    si  moralitaii  tale.   Sunt numai  afaceri bancare...     - Nu inelegi , Coriander , e acelasi lucru. Eu sunt  banca  ,  fiecare debit  , datorie ,  pierdere , transfer, depunere , totul e raspunderea mea.     - E vorba de afaceri, nu  despre tine , insista ea.     - E mai mult decat afacerile ," amor mio "4, e vorba de vieile oamenilor.     - Cand e vorba de  bani,  sunt implicate si vieile lor., argumenta ea.           - Poate am fost prea ambiios , spuse el aproape numai pentru sine.     - Poate n-ar fi trebuit'sa venim niciodata la New York ,  adauga  ea incet , simindu-se vinovata si furioasa pentru toi anii aceia de neliniste , in care au suferit acolo , in Argentina.     - Poate ar fi trebuit sa-insist sa ne intoarcem la Buenos Aires.     Vocea ei deveni rugatoare.     - As fi mers oriunde cu tine.     O  privire  de  infinita tristee umbri fața  lui frumoasa.     -Aveam prea multe amintiri acolo ,in Argentina. Oricum  ,  credeam ca  vrei sa  stam  in New  York pentru cariera ta.     Ochii lui se umplura din nou de lacrimi.     - As fi facut orice ca sa fii fericita.     Unul era dornic sa mearga oriunde  ,  celalalt dispus sa faca orice , totusi persista sentimentul ca rezultatul fusese deja decis. Demult, la Universitatea din Corcloba  , cand  erau  profesor,  si  student  , incercase sa-l  convinga  sa ramana in universitate , in loc sa se indrepte spre afaceri. Nimic nu era mai patetic decat un razboi  urban fara cauza , argumenta el  , nimic  mai  trist  decat un idealist  care  nu stia incotro  sa se indrepte. Aceia  erau invinsii  care hoinareau prin paduri tropicale si intalniri ecologice la  nivel  inalt,  cu  barbi  uscaive  si   rucsacuri.     invingatorii erau  rebelii  care  au introdus tactica terorii in camerele de consiliu si banci, negociind in retorica si lozincile lor obosite salarii mari si aciuni. Ea  nu crezuse nici un moment ;, nici atunci  , nici acum. Nimic n-o putea face sa creada ca lui ii pasa de bani si putere sau de lumea corporaiilor sau  ca ar putea vreodata sa-si spuna rebel cu o cauza pierduta, atata timp  cat nu deosebea o padure tropicala de o mlastina. Ea  ii atinse fața si observa ca nici barba uscaiva nu facea parte din aceste caracteristici. Nu putea numara de cate ori pielea  barbiei se jupuise din cauza barbii lui aspre si epoase si a sarutarilor.     Cum il privea acum , parea atat de trist si nervos, incat se hotari sa-i spuna ce nu voia sa-i spuna inainte de a se intoarce din weekend.     - Sunt insarcinata , ii marturisi ea simplu  , fara nici un avertisment, aproape conciliant, apoi astepta.     in ochii lui se citira o suta  de emoii, de la soc la tristee , o incredibila bucurie  si toate acestea se incheiara cu  o imbraisare puternica si un murmur continuu :     - Mulumesc lui Dumnezeu pentru asta !  Slava Domnului!     Si, prin mintea ei trecura o suta de ganduri, de la uimire  la  nesigurana  , usurare  , pana  la  a se intreba ce-a  vrut de fapt  sa  spuna  prin  "  Slava Domnului ! " Mulumesc lui Dumnezeu pentru ce  ? Un copil sa inlocuiasca tatal...     Manuel  Rojas  1-a vazut pe Iisus. S-a intamplat  ieri , pe cand conducea chiar pe acelasi drum spre  aeroportul internaional din Acapulco. El era acolo,  statea in picioare , pe marginea drumului murdar ,  care venea dinspre Cerro el Burro , langa un indicator  pentru distane  ;  douasprezece  mile  pana   la  Chilpancingo , cincizeci pana la Acapulco. Numai ca  Iisus nu statea chiar pe marginea drumului murdar , ,mai degraba plutea deasupra lui. Unul din lucrurile pe  care Manuel le observase era cum picioarele Lui, in  acele sandale maro de piele , abia atingeau pamantul  si cum braele Lui erau intinse , cu palmele in sus ,  dar nu ca si cum ar fi aratat spre o masina , ci mai  degraba ca si cum El ar fi binecuvantat totul din jurul  Lui : praful , cameleonii, cactusii , chiar si antenele  de televiziune de pe acele baraci de langa sosea.     Manuel trase pe dreapta si  merse fara motor  pana la un stop. Iesind din camion  , statu acolo si se  uita fix, nu prea aproape , dar destul ca sa nu piarda   nici un amanunt. Ar fi vrut sa aiba  un aparat de fotografiat. Iisus  statea si El  acolo  ,  chiar langa indicatorul acela , mantia  Lui alba miscandu-se din cauza adierii; doar ca nu era nici o adiere. Manuel observa asta imediat. in iulie , in Cerro el Burro nu era vant, numai foarte mult soare , caldura arzatoare si praf.     Cand  Manuel se intoarse in seara  aceea de la Acapulco  , merse direct  la biserica  pentru ca  sa vorbeasca cu preotul. Parintele Ramon era destul de agitat de toate astea , chiar daca incerca sa para calm. Continua  sa-l  linisteasca pe Manuel , spunandu-i sa inceapa  cu  momentul  iniial  al viziunii  ,  sa-i povesteasca foarte rar , asa incat sa poata nota totul, intrucat  avea  nevoie  de  marturia  lui  pentru documentele oficiale. Nu avea nici o indoiala fața de cele spuse de Manuel; stia numai ca , uneori, omul devine prea  sensibil  cand  e vorba  de  credina. Manuel relata fiecare detaliu cu un calm surprinzator: cum  fusese in drum spre  aeroportul internaional Acapulco pentru a raspunde unui anun publicitar in legatura cu o slujba , prima posibilitate de a munci in cele sase  luni  in care nu fusese platit si cum totul se intamplase chiar atunci  cand era pe  punctul de a spune o rugaciune rapida pentru noroc. Manuel era stanjenit  din cale-afara sa  se roage  lui Dumnezeu pentru favoruri , dar vremurile erau dure si slujbele foarte rare. Nu putea spune ca a lucra ca ajutor la  Pelicanos Rosas in terminalul Aeromexico era ideal.  pentru ca insemna o calatorie zilnica de peste o suta  de mile ; dar ,  mai insemna  si  un venit  stabil si  garantat pentru orele suplimentare in zilele  de luni ,  cand erau zboruri charter.     Manuel spuse ca parul saten al lui Iisus ii cadea  pe umeri ; avea o barba rara si ochi atat de  blanzi si  iertatori  , totusi  atat de  ranii  si tristi in acelasi  timp. Parintele Ramon vru sa stie ce facuse Manuel  in afara de a  sta si a se zgai ca un prost. Manuel ii  spuse ca  a cazut in genunchi si a plans , iar  atunci  cand si-a ridicat privirea , Iisus parca pierise.     Preotul era tulburat. Nu aflase nimic diferit si  special  fața de celelalte cincisprezece vedenii din  México  din ultimul an. Cea ce-l ingrijora pe parintele  Ramon era daca  Vaticanul va considera problema  atat  de  serioasa incat sa  transforme Cerro el  Burro  intr-un  mormant sfant , sau chiar sa  fie inclus pe  intinerariul Papei loan Paul al Il-lea ,  in pelerinajul  sau  din  toamna  in  America Latina.  Macar  daca  Manuel s-ar putea gandi la altceva inainte de a trimite uri fax la Roma ; s-ar putea ruga o zi sau doua pentru un alt semn sau chiar o alta,viziune , orice ar  putea face incat Comitetul pentru  miracole de la Vatican sa le  acorde atenie.    Pe 3 iulie , la doua zile dupa intamplare , Manuel conducea   pe  acelasi   drum   dintre  aeroportul internaional Acapulco si Cerro  el Burro si  inca nu   se intamplase nimic deosebit. Nu ca ar fi avut vreo indoiala in legatura cu faptul ca fusese atins de un miracol. La urma urmelor , mersese mai departe si invinsese pe-cei 64  de candidat  , obinand astfel slujba la Aeromexico. Si ce daca directorul il pusese in schimbul de noapte cu același tarif cu ora  ca si pe cei din schimbul de  zi ? N-avea importana. Doua lucruri contau pentru Manuel  : avea o  slujba  și il vazuse pe Iisus.     Manuel se  gandea la noua lui slujba cand lua curba  aceea  periculoasa unde Cerro el Burro  se transforma intr-o sosea pavata , cu doua benzi, care continua pana  in  Acapulco. Ceasul lui digital nou stralucea in intuneric si arata exact ora  11:57  cand vazu explozia. Nu exista nici un dubiu in legatura cu ora  , deoarece  Manuel tocmai verificase  daca se incadreaza in timp.     Detunatura a  fost asurzitoare , sclipirile de foc deasupra  capului erau atat de  intense incat Manuel trase frana ca  sa  nu piarda  controlul masinii , lovindu-si  capul de parbriz. I-au trebuit  treizeci de secunde sau chiar mai mult pana sa traga la marginea drumului. Cu ochii intredeschisi, privi mingea de foc rostogolindu-se si luminand dealurile care inconjurau orasul Acapulco. O serie de explozii mai mici izbira noaptea , franturi care pluteau spre pamant. Se auzi o  ultima detunatura  asurzitoare , apoi  cerul se limpezi, fiind luminat numai de stele  cazatoare si de  o umbra alb-cenusie de fum  , ridicandu-se din varful  unuia dintre  acele dealuri indepartate. Manuel se  inchina.     Primul lui gand a fost ca un avion exploadase in  plin zbor , asnind din cer ca una din cutiile acelea  de  tabla pe  care le folosea uneori drept inta.  Urmatorul lui gand se indrepta catre Iisus , chiar daca  era absolut sigur ca ceea ce tocmai vazuse nu era o  alta viziune. De. fapt  , se gandi la asta zece minute  bune si deveni  chiar mai  convins  ca asistase la  distragerea echipajului, cat si a aparatului. Cu numai  cateva secunde inainte de a se intampla totul vazuse  un manunchi de lumini sclipitoare venind din direcia  aeroportului.  Acum  era  intr-o dilema. Daca nu se  grabea, intarzia la munca si isi pierdea slujba inainte  chiar de a fi inceput sa lucreze. Totusi , cum putea  sa-si continue drumul fara  sa relateze ce vazuse  ?  Cea mai apropiata secie de  poliie se afla la  zece  mile  de drumul  principal  , intr-un  orasel numit  Chilpancingo.  in adancul sufletului, stia ca nu are de  ales , de vreme ce totul avea legatura cu Iisus. in  definitiv, daca n-ar fi fost El, n-ar fi mers cu masina  pe acel drum  la aeroport , deoarece n-ar fi avut o  slujba. Manuel facu un targ  cu propria-i constiina.  Decise  sa  anune explozia  la secia  de poliie a  aeroportului ,  dupa ce ar fi iesit  din  schimb , ca si'  cum n-ar fi existat supravieuitori , ca si cum n-ar fi o chestiune de viața si moarte.       Aproape de ora sase dimineața , la cinci ore si ceva  de la  accident  , getul  poliiei  aeroportului internaional Acapulco declara , in sfarsit , stare de urgena. Dadu  disparut și presupus a  se fi prabusit un avion particular Dassault Falcon de la aeroportul La  Guardia din New York.  Trimise un avion de cercetare  Cessna  185  , al carui echipaj raporta la intoarcere  ca ramasiele a ceea  ce parea un avion fusesera reparate direct la sud-vest de Chilpancingo , la o inalime de aproximativ 7.000 de picioare. Dar, avand in vedere terenul dur ,  numai un elicopter de poliie putea sa se apropie destul de mult pentru a aprecia pagubele  si pentru a  verifica daca  avionul fusese complet distrus, neexistand supravieuitori.         Soarele rasarise cand Manuel termina schimbul, lumina  roz reflectand cladirile albe si inalte  care se insirau  de-a  lungul  plajei.   Secia  de poliie  a aeroportului internaional  Acapulco   se  gasea -la Cocos Condominius, la parter , la aproximativ doua treimi din drumul catre plaja  Caleta. Manuel trecu prin usile glisante de sticla si se opri intr-un hol de marmura neagra stralucitoare , in dreptul unui semn care arata ca secia  de poliie se afla in  spatele altor usi glisante. impinse o usa de fier forjat, se  apropie de  biroul din fața si ii spuse  poliistului de  serviciu motivul pentru care  venise.  Fu  condus  printr-un coridor  lung intr-o alta camera  unde ii   descrise capitanului de serviciu ceea ce vazuse. Ce-l descuraja in legatura cu toi aceia care-i ascultau povestea era plictiseala si o aparenta lipsa de interes. Dar , ce era si mai  rau  , nimeni nu parea  sa stie ceva despre vreun accident.     Manuel se gasi intr-o camera mica  , cu un birou sculptat dintr-un lemn de culoare inchisa , in spatele caruia se atla un scaun imbracat in maro , cu brae. Trei  scaune mai mici de  piele erau intoarse  spre birou   ,  iar  pe   perei   se   aflau  trei  tablouri reprezentand pe  Pancho Villa  , presedintele Carlos Salinas si  pe  Iisus  Hristos. Capitanul  statea pe scaunul din spatele biroului, iar pe un altul sedea un barbat care parea  sa aiba spre treizeci de ani si care purta un costum  sifonat  din matase gri.  De fapt , barbatul ar  fi putut fi mai tanar  , avand  in vedere buclele  negre ce-i  incadrau  fața  angelica cu trasaturi mici si  delicate. Pe celalalt scaun statea un barbat mai tanar , inalt si zvelt , cu trasaturi mai ascuite si par negru , netezit pe spate. Manuel incerca sa nu-i priveasca insistent. in locul mainilor  , barbatul avea' doua proteze de metal.    - in urma cu  doua nopi l-ai vazut  pe  Iisus , iar noaptea trecuta ai vazut un avion explodand pe cer.    Capitanul  se  apleca  deasupra  biroului  ,  iar ochelarii lui de aviator ii ascundeau aproape toata fața.    Manuel n-ar fi dorit sa spuna ca i-a vazut pe Iisus,   el doar voia ca ei sa stie cat de bine cunostea dramul acela , cat de des mersese pe acolo , ca vazuse alte lucruri chiar mai incredibile decat o explozie in aer.     - A fost altfel noaptea trecuta , domnule capitan, spuse Manuel cu convingere. Am vazut o bomba !     - De  ce   ai  asteptat  toata  noaptea fara  sa anuni ? intreba omul cu fața angelica.     Cand vorbea spaniola , avea un accent mai slab fața de cum ar vorbi un mexican , desi tonul lui era arogant.     - M-am temut ca , daca ma opresc , voi intarzia la lucru , domnule. Era prima noapte in  care aveam de lucru.     - Si n-ai vorbit nimanui despre asta la lucru ?     Vorbise barbatul cu carligele de metal. Din nou , accentul hu era mexican ;  era  mai slab decat  al celuilalt barbat , desi tonul  cu care vorbea  nu era deloc arogant , ci aproape inelegator.     - Ma tem  sa nu creada ca am inventat totul.     - intr-adevar ? intreba capitanul zambind. Poate ai baut prea multa tequila ?     Manuel se simi insultat.     - Jur , domnule capitan , nu bausem. Mergeam cu masina si am vazut un avion explodand din senin - zdrang !     isi indesa un pumn in cealalta palma.     - Am vazut cu ochii mei.     Capitanul se lasa pe sapatarul scaunului.     - Nu  s-a raportat nici un accident sau explozie noaptea trecuta , spuse el simplu.     Chiar atunci se deschise usa si un barbat intra in camera.  indesat si  complet chel  , semana cu  Mr. Clean. Arunca  o  privire scurta imprejur , intoarse capul spre  civilul  cu fața angelica si-i sopti ceva la ureche , apoi se aseza in fața lui Manuel.     - Poate te-a inspirat apropiata vizita a Papei Ioan Paul ? intreba el.     Toi rasera.     - Nu  , domnule  ,  sopti Manuel plecandu-si capul.     Urma  un  moment de tacere  , timp  in care capitanul parea sa se gandeasca la aceasta situaie  ; potrivindu-si   ochelarii pe nas, mai cerceta  niste hartii, apoi ridica usor din umeri si privi in  sus.     - Vreau sa-i mulumesc  ca ai venit  , dar mi-e teama ca  nu   putem  face  nimic  in  legatura  cu avioanele fantoma care explodeaza.     Se ridica.     — Sau cu viziunile.     Se plimba in jurul biroului.     - Poi pleca , zise el. Haide , poi sa pleci.     Manuel se  ridica incet ,  zgariind  podeaua cu scaunul.     - Si daca e un miracol , incepu  el usor si exista supravieuitori ?     - Nu  exista  miracole  , Manuel , zise simplu                                                       / capitanul, asta e toata chestiunea , nu exista nici un fel de miracole.     isi indrepta privirea catre ceilali.     - Si nu s-a prabușit  nici  un avion  ,  adauga barbatul chel.     Manuel vru sa-i intrebe cum puteau fi atat de siguri de ceva, atata vreme cat nu fusesera acolo si nu vazusera , dar nu spuse  nimic.     - Ceea ce probabil ai crezut ca ai vazut era o stea cazatoare sau  o scanteie  de fulger ,  isi  dadu  cu parerea cel cu fața angelica si zambi.     Totusi  , Manuel nu raspunse nimic  , ci isi studie numai pantofii.     - Poate  ai vrut sa-i  impresionezi seful sa te mute in schimbul de zi , sugera barbatul chel. Ochii lui negri straluceau sub sprancenele spane.     Capitanul inu usa deschisa.     - Daca te grabesti , poi ajunge inapoi la Cerro el Burro la timp pentru liturghia de dimineața.     - Daca auzii ceva , incepu Manuel, mergand cu spatele catre usa , si avei nevoie de mine...     - Daca aflam ceva , ii telefonam  , nu-i face griji , il asigura capitanul.     Toi erau  in  picioare  ,  barbatul  cel  chel  se indrepta spre mijlocul camerei, iar celalalt  se apleca- pe spatarul scaunului.     - ii mulumim ca ai venit, spuse el politicos.     - Ai grija cum conduci, adauga altcineva.         - Si , fara viziuni , pentru o vreme , il sfatui zambind capitanul.         in dimineața de 4 iulie , la ora 7 , Joe Pasinsky tocmai termina tura in calitate de controlor trafic la oficiul Gwenda din  Westchester cand suna telefonul. Joe ridica receptorul si auzi cum  cineva de la turnul de control al aeroportului internaional Acapulco  il aquna   ca  unul  din  avioanele lor se prabusise undeva  , pe  dealurile  care  inconjoara  Acapulco. Informaiile preliminare indicau  faptul ca nu exista supravieuitori. Pasinsky ii telefona imediat lui Fritz Luckinbill , proprietarul oficiului Gwenda  , care-i spuse sa nu faca nimic , pana nu vine el, asigurandu-l dirrtr-o  suflare  ca  va  pleca de-acasa  , din  orasul invefcinat Greenwich ,din statul Connecticut ,in cinci minute, Douazeci de minute mai tarziu , Luckinbill statea la biroul sau  din Gwenda si vorbea la telefon.     De-a lungul  orelor dimineii   ,  Pasinsky  si Luckinbill urmarira evoluia situaiei prin telefon si fax.  Informaiile despre accident . erau  sumare  , pentru ca Washingtonul nu putea lansa o investiie pana ce  guvernul  mexican  nu  facea  o  invitaie formala  de  a participa. Pana  la  urma  , la ora  11 dimineața  , la  aproape  12 ore de la  prabusire . mexicanii au  facut invitaia  de a  merge  la locul prabusirii si de a colecta ce mai ramasese din avion, echipaj si pasager.  Luckinbill  se simea usurat  ca   putea in sfarsit participa, dar era foarte ingrijorat de recuperarea acelei indestructibile cutii negre situata in partea din spate a oricarui avion. Numai daca ar avea-o in mana , ar putea sti exact ce s-a intamplat. Cutia neagra coninea intinerariul pana in momentul impactului , ca si benzi cu fiecare convorbire dintre cabina pilotului gi turnul de  control. Pe Luckinbill il deranja faptul ca mexicanii  n-au  spus nimic despre descoperirea cutiei , iar cand ,  intr-un tarziu  , a intrebat despre acest lucru , fusese informat ca pana in acel moment cutia nu fusese gasita. La pranz facea deja un zbor comercial la Mexico.         La iesirea din Acapulco , traficul e  greoi pana cand soseaua  cu doua  benzi se transforma intr-un drum nurdar intre Chilpancingo si Cerro el Burro. Manuel  observa masina numai in acel moment , probabil pentru  ca nu circulau alte masini din nici o direcie pe o distana de mile intregi. Dar , ceea  ce-l surprinse cel mai mult , erau ocupanii masinii , aceiasi doi barbai de  la secia de poliie. Cel chel si indesat sofa  paralel  cu camionul , iar  cel cu fața de inger ii facu semn sa traga pe dreapta.     Manuel se simi dezvinovait , convins fiind ca , in final , un avion fusese raportat ca disparut si ca cei doi  venisera  dupa el  sa-si spuna povestea autoritailor in  drept. Semnalizand ca se va spune , Manuel intoarse volanul si opri. Deschise portiera , sari  din  camion  si statu  la  nu mai mult de  zece picioare de locul unde il vazuse pe Iisus. ii privi cum coboara  , observand ca cel cu  carligele de metal in locul mainilor nu era cu ei. Un moment-doua se intreba ce se intampla. Atunci zari pusca.     Cu o miscare brusca , indesatul scoase arma din tocul de  pe umar , ochi si trase de trei ori in succesiune rapida. Manuel fu lovit in piept de doua ori si o data in adbomen , apoi alte trei gloane fura trase cu putere dupa ce se prabusise deja la pamant. Muri  pe loc. Barbaii trasera corpul inapoi  spre camion , il proptira pe locul soferului, il stransera cu centura de sigurana si il pusera cu braele pe volan.     Barbatul cel  chel aprinse focul , trase frana de mana , apoi merse langa  cel  care-l intovarasa , la spatele vehiculului. N-a fost nevoie de un efort prea mare pejrtru a impinge camionul intr-o parte si apoi in rapa. Rostogolindu-se si naruindu-se printre pietre si copaci, camionul ateriza in cele din urma in fundul vagaunii si izbucni in flacari.

San Francisco Primăvara — 1335   Procurorul de district, Carl Andrews, era furios. — Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. Avem trei medici care locuiesc împreună şi lucrează la acelaşi spital. Unul aproape că închide un spital întreg, al doilea ucide un pacient pentru un milion de dolari, iar al treilea este ucis. Andrews se opri să inspire. — Şi toţi trei medicii sunt femei. Trei afurisite de doctoriţe! Mijloacele de comunicare în masă fac din ele nişte celebrităţi. Ocupă micul ecran. Emisiunea 60 de minute a dat un fragment cu participarea lor, Barbara Walters a făcut un material special cu ele. Nu pot să iau în mână un ziar sau o revistă fără să le văd fotografiile sau fără să citesc ceva despre ele. Hollywood-ul o să facă un film despre ele şi o să le transforme pe căţelele astea într-un fel de eroine! N-am să mă mir dacă guvernul o să le pună mutrele pe timbrele poştale, ca pe Presley. Ei, pentru Dumnezeu, eu n-am să înghit asta! Trânti un pumn pe fotografia unei femei de pe coperta revistei Time. În explicaţie scria: „Doctoriţa Paige Taylor — îngerul milei sau discipolul diavolului?” — Doctoriţa Paige Taylor. Vocea procurorului de district era plină de dezgust. Se întoarse spre Gus Venable, procurorul său — Îţi predau ţie procesul ăsta, Gus. Vreau condamnare. Omor calificat. Camera de gazare. — N-ai grijă, spuse liniştit Gus Venable. Mă ocup eu de asta.   * * *   Stând în sala de tribunal, urmărind-o pe doctoriţa Paige Taylor, Gus Venable se gândi: E imună la juriu. Apoi, zâmbi în sinea lui. Nimeni nu e imun la juriu. Era înaltă, subţire, cu ochi de un uluitor căprui-închis pe o faţă palidă. Un observator dezinteresat ar fi catalogat-o ca fiind o femeie atrăgătoare. Cineva mai atent ar fi observat altceva — că toate fazele diferite ale vieţii ei coexistau în ea. Avea în ea emoţia fericită a copilului, pe care era suprapusă nesiguranţa timidă a adolescentei şi înţelepciunea şi durerea femeii. Avea un aer de nevinovăţie. Ea este, se gândi în sinea lui cu cinism Gus Venable, o fată pe care un bărbat ar fi mândru să o ducă acasă la mama sa. Asta dacă mama sa ar aprecia ucigaşele cu sânge rece. Avea în ochi o expresie de îndepărtare aproape ireală, o privire care spunea că doctoriţa Paige Taylor se retrăsese adânc în sinea ei, în alt loc, în alt timp, departe de sala de tribunal rece, sterilă, în care era prinsă ca într-o cursă.   * * *   Procesul avea loc în venerabilul şi vechiul Tribunal din San Francisco, de pe strada Bryant. Clădirea care găzduia Curtea Superioară şi Închisoarea districtului era un edificiu neatrăgător, înalt de şapte etaje, construit din piatră cenuşie pătrată. Vizitatorii care veneau la tribunal erau trecuţi prin puncte de control electronice. Sus, la etajul al treilea, era Curtea Superioară. În sala de tribunal 121, unde se judecau procesele de omor, banca judecătorului era spre peretele din fund, având un steag american în spatele ei. În stânga judecătorului era boxa juriului, iar în mijloc erau două mese separate de un coridor de trecere, una pentru procuror şi cealaltă pentru avocatul apărării. Sala tribunalului era plină de reporteri şi de tipul de spectatori atraşi de accidentele fatale de circulaţie şi de procesele de omor. În domeniul proceselor de omor, Gus Venable era spectaculos, procurorul acuzator era în sine un spectacol. Era un bărbat solid, mai puternic decât viaţa, cu o coamă de păr cenuşiu, cu o bărbuţă şi cu manierele curtenitoare ale unui proprietar de plantaţii sudist. El nu fusese niciodată în Sud. Avea un aer vag zăpăcit şi o minte de computer. Caracteristica lui, vara şi iarna, era un costum alb, cu o cămaşă demodată cu guler tare. Avocatul lui Paige Taylor, Alan Penn, era opusul lui Venable, un rechin compact, energic, care avea reputaţia că obţinea achitarea pentru clienţii săi. Cei doi bărbaţi se mai înfruntaseră înainte, iar relaţia lor era una de respect plin de silă şi de totală neîncredere. Spre surprinderea lui Venable, Alan Penn venise să-l vadă cu o săptămână înainte de începerea procesului. — Am venit aici ca să-ţi fac o favoare, Gus. Teme-te de avocaţi ai apărării care aduc daruri. — Ce-ai avut în gând, Alan? — Să mă înţelegi, încă n-am discutat asta cu clienta mea, dar să presupunem, doar să presupunem că aş putea să o conving să pledeze vinovată pentru o vină mai mică şi să scutească statul de costul procesului. — Îmi ceri o înţelegere, ca s-o scuz? — Da. Gus Venable duse mâna la sertar căutând ceva. — Nu-mi găsesc afurisitul de calendar. Ştii care e data? — 1 iunie. De ce? — Pentru o clipă, am crezut că e deja Crăciunul, altfel n-ai fi cerut un asemenea cadou. — Gus! Venable se aplecă în faţă pe fotoliul lui. — Ştii, Alan, în mod obişnuit, aş fi înclinat să merg alături de tine. Ca să-ţi spun adevărul, aş prefera să fiu la pescuit în Alaska în momentul ăsta. Dar răspunsul este nu. Tu aperi o ucigaşă cu sânge rece, care a omorât un pacient neajutorat, pentru a-i obţine banii. Am să cer pedeapsa cu moartea… — Eu cred că e nevinovată şi eu… Venable scoase un râs scurt, exploziv. — Nu, nu crezi. Şi nici altcineva nu crede. Este un caz care se deschide şi se închide. Clienta ta e la fel de vinovată ca şi Cain. — Nu e, până nu spune juriul, Gus. — Au să spună. Făcu o pauză. Au să spună. După plecarea lui Alan Penn, Gus Venable rămase acolo gândindu-se la conversaţia lor. Venirea lui Penn la el era un semn de slăbiciune. Penn ştia că nu avea nici o şansă să câştige procesul. Gus Venable se gândi la dovada irefutabilă pe care o avea şi la martorii pe care avea să-i cheme şi fu satisfăcut. Nu era nici o îndoială. Doctoriţa Paige Taylor va merge la camera de gazare.   * * *   Nu fusese uşor să se facă lista juriului. Cazul ţinuse titlurile ziarelor, de luni de zile. Comiterea acestei crime, cu sânge rece, crease un val de ură. Preşedinta completului de judecată era Vanesa Young, o juristă dură, strălucită, de culoare, despre care se zvonea că va fi propusă pentru Curtea Supremă a Statelor Unite. Era cunoscută că nu avea răbdare cu avocaţii şi avea un temperament aprig. Printre avocaţii pledanţi din San Francisco era o zicală: Dacă clientul tău e vinovat şi cauţi îngăduinţă, ţine-te departe de sala de tribunal a judecătoarei Young. Cu o zi înainte de începerea procesului, judecătoarea Young îi chemase pe cei doi avocaţi în biroul ei. — O să stabilim nişte reguli de bază, domnilor. Din cauza naturii procesului, vreau să fac unele excepţii, ca să mă asigur că acuzata va fi judecată corect. Dar vă atenţionez pe amândoi să nu încercaţi să abuzaţi de treaba asta. E clar? — Da, doamnă judecătoare. — Da, doamnă judecătoare.   * * *   Gus Venable îşi încheia declaraţia de deschidere. — Şi astfel, doamnelor şi domnilor juraţi, statul va dovedi — da, va dovedi fără nici o îndoială raţională — că doctorul Paige Taylor l-a ucis pe pacientul ei, John Cronin. Şi nu numai că a comis crima, dar a şi făcut-o pentru bani… o mulţime de bani. Ea l-a ucis pe John Cronin pentru un milion de dolari. Credeţi-mă, după ce veţi fi auzit toate dovezile, nu veţi avea dificultăţi în a o găsi vinovată pe doctoriţa Paige Taylor de crimă cu premeditare. Vă mulţumesc. Juriul stătea în tăcere, neimpresionat, dar în expectativă. Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Dacă binevoiţi, doamnă judecătoare, aş dori să-l chem pe Gary Williams ca prim martor al Statului. După ce martorul depuse jurământul, Gus Venable spuse: — Lucrezi la Spitalul districtual Embarcadero ca sanitar. — Da, e adevărat. — Lucrai în salonul trei, anul trecut, când a fost adus John Cronin? — Da. — Poţi să ne spui cine era medicul care se ocupa de cazul lui? — Doctoriţa Taylor. — Cum ai caracteriza dumneata relaţiile dintre doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. Cere o concluzie martorului. — Se admite. — Permiteţi să formulez altfel. Ai auzit vreo conversaţie între doctoriţa Taylor şi John Cronin? — Desigur. Fără să vreau. Lucram tot timpul în salonul acela. — Poţi descrie conversaţiile acelea drept prieteneşti? — Nu, domnule. — Da? De ce spui asta? — Păi, îmi amintesc că, în prima zi când a fost adus domnul Cronin şi când doctoriţa Taylor a început să-l examineze, el i-a zis să-şi ţină… El ezită. Nu ştiu dacă pot repeta limbajul lui. — Continuă, domnule Williams. Nu cred că sunt copii în sala tribunalului. — I-a spus să-şi ţină departe de el mâinile ei spurcate. — L-a spus asta doctoriţei Taylor? — Da, domnule. — Te rog, spune Curţii ce ai mai văzut sau auzit. — Păi, el spunea întotdeauna despre ea „căţeaua aia”. Nu voia ca ea să se apropie de el. De câte ori venea în camera lui, el zicea lucruri din astea: „Uite, iar vine căţeaua aia” şi „Spune-i căţelei ăleia să mă lase în pace” şi „De ce nu-mi dau un doctor adevărat?” Gus Venable făcu o pauză ca să se uite spre locul unde stătea doctoriţa Taylor. Privirile juraţilor îl urmară. Venable clătină din cap, parcă întristat, apoi se întoarse din nou spre martor. — Ţi s-a părut că domnul Cronin era un bărbat în stare să-i dea un milion doctoriţei Taylor? Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! Judecătoarea Young zise: — Se respinge. Martorul poate răspunde la întrebare. Alan Penn se uită la Paige Taylor şi se aşeză din nou pe scaunul lui. — La naiba, nu. O ura de moarte.   * * *   Doctorul Arthur Kane se afla în boxa martorilor. Gus Venable zise: — Doctore Kane, dumneata erai medicul de serviciu când s-a descoperit că John Cronin a fost omo… Se uită la judecătoarea Young… ucis din cauza insulinei care a fost introdusă în injecţia intravenoasă ce i s-a făcut. E corect? — Este. — Şi ai descoperit ulterior că doctoriţa Taylor era răspunzătoare. — Corect. — Doctore Kane, am să-ţi arăt certificatul de deces oficial al spitalului semnat de doctoriţa Taylor. El luă o hârtie şi i-o dădu lui Kane. — Vrei să o citeşti cu glas tare, te rog? Kane începu să citească. „John Cronin. Cauza morţii: Stop respirator apărut ca o complicaţie de infarct miocardic, ca o complicaţie la o embolie pulmonară.” — Şi în limbaj mai popular? — Raportul zice că a murit din cauza unui atac de cord. — Şi hârtia aceasta e semnată de doctoriţa Taylor? — Da. — Doctore Kane, asta a fost cauza reală a morţii lui John Cronin? — Nu. Injecţia cu insulina i-a provocat moartea. — Deci, doctoriţa Taylor a administrat o doză fatală de insulina şi apoi a falsificat raportul? — Da. — Iar dumneata ai raportat lucrul ăsta doctorului Wallace, directorul spitalului, care a raportat apoi autorităţilor? — Da. Am simţit că era de datoria mea. Vocea lui suna cu indignarea dreptăţii. Sunt medic. Nu cred în nevoia de a lua viaţa unei fiinţe umane, indiferent de situaţie.   * * *   Celălalt martor chemat a fost văduva lui John Cronin. Hazel Cronin avea aproape patruzeci de ani, un păr roşu flacără şi un trup voluptuos pe care rochia ei simplă, neagră, nu reuşea să-l ascundă. Gus Venable spuse: — Ştiu cât de dureros este pentru dumneata, doamnă Cronin, dar trebuie să-ţi cer să descrii juriului relaţia dumitale cu soţul decedat. Văduva Cronin îşi tampona ochii cu o batistă mare de dantelă. — John şi cu mine am avut o căsătorie plină de dragoste. John era un bărbat minunat. El îmi spunea adesea că eu îi adusesem singura fericire adevărată pe care a cunoscut-o vreodată. — Cât timp ai fost căsătorită cu John Cronin? — Doi ani, dar John spunea întotdeauna că au fost ca doi ani în paradis. — Doamnă Cronin, soţul dumitale a discutat vreodată cu dumneata despre doctoriţa Taylor? Ţi-a spus ce doctoriţă grozavă era? Sau cât de mult l-a ajutat? Sau cât de mult îi plăcea? — El nu a menţionat-o niciodată. — Niciodată? — Niciodată. — A discutat vreodată John că vrea să vă şteargă din testament, pe dumneata şi pe fratele dumitale? — Absolut deloc. El era bărbatul cel mai generos din lume. Îmi spunea întotdeauna că nu exista nimic ce nu puteam să nu am şi că atunci când o să moară… Vocea i se frânse… când o să moară, am să fiu o femeie bogată şi… Nu mai putu continua. Judecătoarea Young zise: — Luăm o pauză de cincisprezece minute.   * * *   Aşezat în fundul sălii tribunalului, Jason Curtis era plin de furie. Nu-i venea să creadă ce spuneau martorii despre Paige. Asta este femeia pe care o iubesc, se gândi el. Femeia pe care am să o iau de soţie. Imediat după ce Paige fusese arestată, Jason Curtis se dusese să o viziteze în închisoare. — O să ne luptăm cu asta, o asigură el. Am să-ţi iau cel mai bun avocat criminalist din ţară. Îi veni în minte imediat un nume, Alan Penn. Jason se dusese să-l vadă. — Am urmărit cazul în ziare, a spus Penn. Presa deja a judecat-o şi a condamnat-o de uciderea lui John Cronin pentru bani. În plus, ea recunoaşte că l-a omorât. — O cunosc, îi spuse Jason Curtis. Crede-mă, e imposibil ca Paige să fi făcut ce-a făcut pentru bani. — Din moment ce ea recunoaşte că l-a omorât, zise Penn, e vorba despre eutanasie. Uciderea din milă este împotriva legii aici, în California, la fel ca şi în majoritatea statelor, dar există sentimente complexe în legătură cu treaba asta. Aş putea face un caz minunat despre o altă Florence Nightingale care a auzit o voce din cer şi toate prostiile astea, dar problema este că doamna pe care o iubeşti a omorât un pacient care i-a lăsat un milion de dolari prin testament. Ce-a fost mai întâi, găina sau oul? A ştiut de milion înainte de a-l omorî sau după aceea? — Paige n-a ştiut nimic despre bani, spuse ferm Jason. Tonul lui Penn era indiferent. — Bine. A fost doar o coincidenţă fericită. Procurorul de district vrea omor calificat şi vrea pedeapsa cu moartea. — Vrei să primeşti cazul? Penn ezită. Era clar că Jason Curtis credea în doctoriţa Taylor. Tot aşa cum Samson credea în Dalila. Îl privi pe Jason şi se gândi: Mă întreb dacă sărmanul fiu de căţea a fost înşelat şi habar n-are. Jason aştepta un răspuns. — Preiau cazul, dacă e conştientă că va fi un urcuş anevoios. Va fi greu de câştigat. Afirmaţia lui Alan Penn s-a dovedit a fi mult prea optimistă.   * * *   A doua zi dimineaţă, când s-a reluat procesul, Gus Venable a chemat un şir de noi martori. O infirmieră depunea mărturie: — L-am auzit pe John Cronin zicând: „Ştiu că voi fi pe masa de operaţie. O să mă omori. Sper să te înhaţe pentru crimă”. Un avocat, Roderick Pelham, se afla în boxa martorilor. Gus Venable întrebă: — Când i-ai spus doctoriţei Taylor despre milionul de dolari din averea lui John Cronin, ce-a zis? — A zis ceva în genul: „Mi se pare amoral. El era pacientul meu”. — A recunoscut că este amoral? — Da. — Dar a fost de acord să ia banii? — A, da. Absolut.   * * *   Alan Penn trecu la interogatoriul încrucişat. — Domnule Pelham, doctoriţa Taylor aştepta vizita dumitale? — Păi, nu, eu… — Nu ai sunat-o să-i spui că John Cronin i-a lăsat un milion de dolari? — Nu, eu… — Deci, când i-ai spus, erai faţă-n faţă cu ea? — Da. — În poziţia de a-i vedea reacţia la această veste? — Da. — Şi când i-ai spus despre bani, cum a reacţionat? — Păi — ea — ea părea surprinsă, dar… — Mulţumesc, domnule Pelhan. Asta-i tot.   * * *   Procesul era acum în cea de-a patra săptămână. Spectatorii şi presa au considerat că procurorul acuzator şi avocatul apărător erau fascinanţi ca apariţii. Gus Venable era îmbrăcat în alb şi Alan Penn în negru, iar amândoi se mişcaseră prin sala tribunalului ca jucătorii într-un joc de şah ucigător şi coregrafic, Paige Taylor fiind pionul ce urma să fie sacrificat. Gus Venable lega capetele firelor. — Dacă permite Curtea, aş vrea să o chem ca martoră pe Alma Rogers. După ce martora lui a depus jurământul, Venable spuse: — Doamnă Rogers, cu ce vă ocupaţi? — Sunt domnişoara Rogers. — Vă rog să mă scuzaţi. — Lucrez la Agenţia de turism Corniche. — Agenţia aranjează călătorii în diverse ţări şi face rezervări la hoteluri şi alte servicii clienţilor ei? — Da, domnule. — Vreau să te uiţi la acuzată. Ai mai văzut-o până acum? — A, da. A venit la agenţia noastră în urmă cu doi sau trei ani. — Şi ce dorea? — Spunea că o interesa o călătorie la Londra şi Paris şi cred că şi la Veneţia. — Întreba de excursii în grup? — A, nu. A spus că vrea totul la clasa întâi, avion, hotel. Şi cred că voia să închirieze şi un iaht. Sala tribunalului amuţise. Gus Venable se duse la masa procurorului şi ridică nişte pliante. — Poliţia a găsit aceste broşuri în apartamentul doctoriţei Taylor. Sunt itinerare de călătorii la Paris, la Londra şi la Veneţia, broşuri cu hoteluri scumpe şi linii aeriene, iar una cuprinde lista închirierilor de iahturi particulare. Se auzi un murmur zgomotos în sala tribunalului. Procurorul deschisese una dintre broşuri. — Aici sunt câteva iahturi, pe o listă de închirieri. Citi cu glas tare. „Christina O… douăzeci şi şase de mii de dolari pe săptămână, plus cheltuielile vasului… Resolute Time, douăzeci şi patru de mii şi cinci sute de dolari pe săptămână… Lucky Dream, douăzeci şi şapte de mii trei sute de dolari pe săptămână”. Se uită în sus. Există un semn făcut în dreptul vasului Lucky Dream. Paige Taylor alesese deja iahtul care costă douăzeci şi şapte de mii trei sute pe săptămână. Nu-şi alesese însă victima, atunci. Am vrea ca acestea să fie notate ca proba materială A. Venable se întoarse spre Alan Penn şi zâmbi. Alan Penn se uită la Paige. Ea se uita în jos spre masă, cu faţa palidă. — Martora e a dumitale. Penn se ridică în picioare, trăgând de timp şi gândind repede. — Cum merg afacerile cu turismul în ultima vreme, domnişoară Rogers? — Poftim? — Am întrebat cum merg afacerile? Corniche e o agenţie mare de turism? — Da, e destul de mare. — Îmi închipui că o mulţime de lume vine să întrebe despre excursii. — A, da. — Aţi spune cam cinci-şase persoane pe zi? — A, nu! Vocea ei era indignată. Stăm de vorbă cu până la cincizeci de persoane pe zi despre aranjamente de călătorie. — Cincizeci de persoane pe zi? Sună impresionant. Şi ziua despre care vorbim a fost în urmă cu doi sau trei ani. Dacă înmulţim cincizeci cu nouă sute de zile, asta înseamnă aproximativ patruzeci şi cinci de mii de persoane. — Presupun că da. — Şi, totuşi, dintre toate aceste persoane îţi aminteşti de doctoriţa Taylor. Parcă aşa spuneai? — Păi, ea şi cele două prietene ale ei erau atât de emoţionate în legătură cu o excursie în Europa! Mă gândeam că era foarte drăguţ. Erau că nişte şcolăriţe. Da, da, îmi amintesc foarte clar despre ele, mai cu seamă pentru că nu arătau că şi-ar putea permite un iaht. — Înţeleg. Toţi cei care vin şi cer o broşură pleacă într-o călătorie? — Ei, desigur că nu. Dar… — Doctoriţa Taylor nu a angajat de fapt o excursie, sau a făcut-o? — Nu. Cu noi, nu. Ea… — Nici cu altă agenţie. Ea a cerut doar să vadă nişte broşuri. — Da. Ea… — Asta nu e acelaşi lucru cu a pleca la Paris sau Londra, nu-i aşa? — Păi, da, dar… — Mulţumesc. Puteţi pleca.   * * *   Venable se întoarse spre judecătoarea Young. — Aş vrea să-l chem ca martor pe doctorul Benjamin Wallace.   * * *   — Doctore Wallace, dumneata răspunzi de administraţie la Spitalul de district Embarcadero. — Da. — Deci, o cunoşti pe doctoriţa Taylor şi activitatea ei? — Da, o cunosc. — Ai fost surprins că doctoriţa Taylor a fost acuzată de crimă? Penn era în picioare. — Obiecţie, doamnă judecătoare. Răspunsul doctorului Wallace ar fi irelevant. — Dacă aş putea explica, întrerupse Venable, ar putea fi foarte relevant, dacă m-aţi lăsa doar… — Bine, să vedem cum se desfăşoară, spuse judecătoarea Young. Dar fără prostii, domnule Venable. — Permiteţi să pun altfel problema, continuă Venable. Doctore Wallace, fiecare medic trebuie să depună jurământul hipocratic, e adevărat? — Da. — Şi o parte a acestui jurământ este — procurorul citi dintr-o hârtie din mâna lui — „că mă voi abţine de la orice act răuvoitor sau de corupţie”. — Da. — Există ceva în ce făcuse în trecut doctoriţa Taylor care te-a făcut să crezi că ea putea încălca Jurământul lui Hipocrate? — Obiecţie. — Se respinge. — Da, există. — Te rog explică despre ce este vorba. — Am avut un pacient, despre care doctoriţa Taylor a decis că are nevoie de o transfuzie de sânge. Familia lui a refuzat să permită lucrul ăsta. — Şi ce s-a întâmplat? — Doctoriţa Taylor a mers înainte şi a făcut oricum pacientului transfuzia. — E legal? — Absolut nu. Doar cu un ordin al tribunalului. — Şi apoi, ce a făcut doctoriţa Taylor? — Ea a obţinut ordinul tribunalului şi a schimbat data acestuia. — Deci, a făcut un act ilegal şi a falsificat evidenţele spitalului ca să Se acopere? — Aşa e. Corect. Alan Penn se uită furios spre Paige. Ce naiba o mai fi ascuns faţă de mine? se întrebă în sinea lui. Dacă spectatorii se aşteptau la vreun semn de emoţie pe faţa lui Paige Taylor care să le arate ceva, au fost dezamăgiţi. E rece ca gheaţa, gândi prim-juratul.   * * *   Gus Venable se întoarse spre judecătoare. — Doamnă judecătoare, după cum ştiţi, unul dintre martorii pe care am sperat să-l chem este doctorul Lawrence Barker. Din nefericire, el mai suferă încă de pe urma efectelor unui atac de cord şi nu poate veni să depună mărturie în sala tribunalului. În schimb, am să pun întrebări unor salariaţi ai spitalului care au lucrat cu doctorul Barker. Penn se ridică. — Obiectez. Nu văd relevanţa. Doctorul Barker nu e aici. Şi nici doctorul Barker nu e judecat aici. Dacă… Venable întrerupse. — Doamnă judecătoare, vă asigur că linia mea de interogatorii este foarte relevantă pentru mărturia pe care tocmai am auzit-o. Are de asemenea legătură cu competenţa acuzatei ca medic. Judecătoarea Young spuse cu scepticism: — O să vedem. Asta e o sală de tribunal, nu e un râu. N-o să accept nici un fel de expediţii de pescuit. Poţi chema martorii dumitale. — Mulţumesc. Gus Venable se întoarse spre aprod. — Aş vrea să-l chem de doctorul Mathew Peterson. Un bărbat elegant, în jur de şaizeci de ani, se apropie de boxa martorilor. Depuse jurământul, iar când se aşeză, Gus Venable zise: — Doctore Peterson, cât timp ai lucrat în Spitalul Embarcadero? — Opt ani. — Şi care este specialitatea dumitale? — Sunt chirurg cardiolog. — Şi în decursul anilor cât ai lucrat la Embarcadero, ai avut ocazia să lucrezi vreodată cu doctorul Lawrence Barker? — A, da. De multe ori. — Ce părere ai despre el? — Aceeaşi ca şi a tuturor celorlalţi. În afară poate de De Bakey şi Cooley, doctorul Barker este cel mai bun chirurg cardiolog din lume. — Ai fost prezent în sala de operaţie în dimineaţa în care doctoriţa Taylor a operat un pacient pe nume… Se prefăcu că se uită pe o hârtie… Lance Kelly? Tonul martorului se schimbă. — Da, am fost acolo. — Vrei să descrii ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea? Doctorul Peterson spuse în silă: — Lucrurile au început să meargă prost. Pierdeam pacientul. — Cum adică „pierdeam pacientul”?… — I se oprise inima. Încercam să-l readucem şi… — S-a trimis după doctorul Barker? — Da. — Şi el a venit în sala de operaţie în timp ce operaţia era în curs? — Spre sfârşit. Da. Dar era prea târziu ca să se mai poată face ceva. N-am mai putut readuce pacientul la viaţă. — Iar doctorul Barker i-a zis ceva doctoriţei Taylor în momentul respectiv? — Eram cu toţii destul de supăraţi şi… — Te-am întrebat dacă doctorul Barker i-a spus ceva doctoriţei Taylor? — Da. — Şi ce anume a spus doctorul Barker? Urmă o pauză, iar în mijlocul pauzei se auzi pocnetul unui tunet afară, de parca ar fi fost vocea lui Dumnezeu. Un moment mai târziu, izbucni furtuna şi ploaia începu să bată pe acoperişul tribunalului. — Doctorul Barker a spus: „L-ai omorât”. Spectatorii deveniră zgomotoşi. Judecătoarea Young bătu cu ciocănelul. — Destul. Sunteţi oameni care trăiţi în caverne? Încă o izbucnire ca asta şi o să staţi cu toţii afară în ploaie. Gus Venable aşteptă ca rumoarea să înceteze. Cu glas scăzut, zise: — Eşti sigur că asta i-a spus doctorul Barker doctoriţei Taylor? „L-ai omorât”? — Da. — Şi ai depus mărturie că doctorul Barker e un om a cărui opinie medicală este valoroasă? — A, da. — Mulţumesc. Asta-i tot, doctore. Se întoarse spre Alan Penn. Martorul e al dumitale. Penn se ridică şi se apropie de boxa martorilor. — Doctore Peterson, eu n-am asistat niciodată la o operaţie, dar îmi închipui că este o încordare uriaşă, mai ales când este ceva atât de serios ca o operaţie pe inimă. — E o mare încordare. — În asemenea momente, câte persoane sunt în sală? Trei sau patru? — A, nu. Totdeauna şase sau mai multe. — Da? — Da. De obicei sunt doi chirurgi, unul care ajută, uneori doi anestezişti, o asistentă medicală şi cel puţin o soră care circulă. — Înţeleg. Deci trebuie să fie mult zgomot şi agitaţie. Oameni care dau instrucţiuni şi altele asemenea. — Da. — Şi am înţeles că e o practică obişnuită să se pună muzică în cursul operaţiei. — Da, este. — Când doctorul Barker a intrat şi a văzut că Lance Kelly era pe moarte, asta probabil că s-a adăugat stării de confuzie. — Păi, toată lumea era ocupată, încercând să salveze pacientul. — Făcând mult zgomot? — Da, era destul zgomot. — Şi, totuşi, în ciuda acestei agitaţii, a zgomotului şi a muzicii, l-ai putut auzi pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor l-a omorât pe pacient? Cu toată agitaţia aia puteai să greşeşti, nu-i aşa? — Nu domnule, nu puteam greşi. — Ce te face atât de sigur? Doctorul Peterson oftă. — Pentru că eram chiar lângă doctorul Barker când a spus asta. Nu mai avea nici o ieşire elegantă. — Nu mai am întrebări. Cazul se destrăma şi el nu putea face nimic în legătură cu asta. Şi era pe cale să se înrăutăţească şi mai mult.   * * *   Denise Berry apăru în boxa martorilor. — Eşti soră medicală la Spitalul Embarcadero? — Da. — De cât timp lucrezi acolo? — De cinci ani. — În acest timp, ai auzit vreo discuţie între doctoriţa Taylor şi doctorul Barker? — Sigur. De multe ori. — Poţi reproduce una dintre ele? Sora Berry se uită la doctoriţa Taylor şi ezită. — Ei, doctorul Barker putea fi foarte tăios. — Nu asta te-am întrebat, soră Berry. Ţi-am cerut să ne reproduci unele lucruri deosebite pe care doctorul Barker le-a spus doctoriţei Taylor. Urmă o pauză lungă. — Odată a zis că e incompetentă şi… Gus Venable se prefăcu surprins. — L-ai auzit pe doctorul Barker spunând că doctoriţa Taylor este incompetentă? — Da, domnule. Dar el întotdeauna… — Ce alte comentarii l-ai auzit făcând despre doctoriţa Taylor? Martora nu voia să vorbească. — Nu-mi mai amintesc. — Domnişoară Berry, ai depus jurământ. — Odată, l-am auzit spunând… Restul frazei a fost o bâlbâială. — Nu te putem auzi. Vorbeşte mai tare. Ce l-ai auzit spunând? — A zis că… că el n-ar lăsa-o pe doctoriţa Taylor să-i opereze câinele. Se auzi un gâfâit colectiv în sala tribunalului. — Dar sunt sigură că a vrut doar… — Cred că putem să presupunem cu toţii ce a vrut să înţeleagă doctorul Barker prin ce a spus. Toţi ochii erau îndreptaţi spre Paige Taylor.   * * *   Acuzaţiile procurorului împotriva lui Paige păreau copleşitoare. Totuşi, Alan Penn avea reputaţia că era un maestru magician al sălii de tribunal. Acum era rândul lui să prezinte cazul apărării. Mai putea oare să scoată un alt iepure din pălărie?   * * *   Paige Taylor era în boxa martorilor şi Alan Penn îi punea întrebări. Acesta era momentul aşteptat de toţi. — Doctore Taylor, John Cronin a fost pacientul dumitale? — Da, a fost. — Şi ce sentimente aveai faţă de el? — Îmi plăcea. Ştia cât era de bolnav, dar era foarte curajos. A fost operat pentru o tumoare cardiacă. — Dumneata ai făcut operaţia? — Da. — Şi ce ai găsit în cursul operaţiei? — Când i-am deschis pieptul, am descoperit că avea un melanom care făcuse metastaze. — Cu alte cuvinte, un cancer care se răspândise în tot corpul. — Da. Metastazase prin intermediul glandelor limfatice. — Asta însemnând că nu mai era nici o speranţă pentru el? Nici o măsură extremă n-ar fi putut să-l facă din nou sănătos? — Nici una. — John Cronin a fost conectat la un aparat de menţinere a vieţii? — Corect. — Doctore Taylor, ai administrat în mod deliberat o doză fatală de insulina ca să pui capăt vieţii lui John Cronin? — Da. Se auzi brusc un zumzet în sala tribunalului. E cu adevărat rece, se gândi Gus Venable. Face să sune de parcă i-ar fi dat o ceaşcă cu ceai. — Vrei să spui juriului de ce ai pus capăt vieţii lui John Cronin? — Pentru că mi-a cerut-o. M-a implorat. A trimis după mine în miezul nopţii, când avea dureri îngrozitoare. Medicamentele pe care i le dădeam nu mai acţionau. Vocea ei era liniştită. A spus că nu mai voia să sufere. Moartea era la depărtare de câteva zile. M-a implorat să pun capăt suferinţei. Iar eu am făcut asta. — Doamnă doctor, ai avut vreun moment de jenă că-l laşi să moară? Vreun sentiment de vinovăţie? Doctoriţa Paige Taylor negă din cap. — Nu. Dacă aţi fi putut vedea… Nu era, pur şi simplu, nici un motiv să-l las să continue să sufere. — Cum i-aţi administrat insulina? — I-am injectat-o intravenos. — I-a provocat asta vreo durere în plus? — Nu. Pur şi simplu a adormit. Gus Venable era în picioare. — Obiecţie! Cred că acuzata vrea să spună că a adormit de tot, a murit! Eu… Judecătoarea Young trânti ciocănelul pe masă. — Domnule Venable, nu respecţi ordinea. O să ai ocazia să interoghezi încrucişat martora. Stai jos. Procurorul se uită la juriu, clătină din cap şi se aşeză. — Doctore Taylor, când i-ai administrat insulina lui John Cronin, ştiai că el te-a trecut în testament cu un milion de dolari? — Nu. Am rămas uluită când am auzit asta. Ar trebui să i se lungească nasul, se gândi Gus Venable. — N-aţi discutat niciodată despre bani sau cadouri şi nu i-ai cerut niciodată ceva lui John Cronin? O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji. — Niciodată! — Dar eraţi în termeni prieteneşti cu el? — Da. Când un pacient este atât de bolnav, relaţia doctor — pacient se schimbă. Discutam problemele lui de afaceri şi problemele de familie. — Dar nu aveai nici un motiv să te aştepţi la ceva de la el? — Nu. — Ţi-a lăsat banii aceştia pentru că ajunsese să te respecte şi să aibă încredere în dumneata. Mulţumesc, doamnă doctor Taylor. Penn se întoarse spre Gus Venable. — Martora e a dumitale. În timp ce Penn se întorcea la masa apărării, Paige Taylor se uită spre fundul sălii tribunalului. Jason stătea acolo, încercând să arate încurajator. Alături de el era Honey. Un străin stătea alături de Honey pe locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Kat. Dacă ar mai fi fost în viaţă. Dar Kat e moartă, se gândi Paige. Eu am ucis-o şi pe ea. Gus Venable se ridică şi, încet, se apropie de boxa martorilor. Se uită spre rândurile presei. Toate locurile erau ocupate şi reporterii erau ocupaţi să noteze. Am să vă dau ceva ce să scrieţi, se gândi Venable. El stătu în faţa acuzatei un moment prelungit, studiind-o. Apoi spuse cu voce normală: — Doctore Taylor… John Cronin a fost primul pacient pe care l-ai omorât la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare, furios. — Doamnă judecătoare, eu… Judecătoarea Young bătuse deja cu ciocănelul. — Obiecţia se aprobă! Se întoarse spre cei doi avocaţi. — Vom avea o pauză de cincisprezece minute. Vreau să ne vedem în biroul meu.    * * *   Când cei doi avocaţi fură în biroul ei, judecătoarea Young se întoarse spre Gus Venable. — Ai urmat Facultatea de drept, nu-i aşa, Gus? — Îmi pare rău, doamnă judecătoare, eu… — Ai văzut cumva un cort acolo? — Cum aţi spus? Vocea ei era ca o plesnitură de bici. — Sala mea de tribunal nu e circ şi nu am de gând să te las să o transformi în aşa ceva. Cum îndrăzneşti să pui o întrebare ca asta? — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Am să reformulez întrebarea şi… — Ai să faci mai mult decât atât! zise judecătoarea Young. Ai să-ţi revizuieşti atitudinea. Te avertizez, dacă mai faci un tur de forţă ca ăsta, declar procesul nedrept. — Da, doamnă judecător.   * * *   Când se întoarseră în sala tribunalului, judecătoarea Young spuse juriului: — Juriul nu va ţine seama deloc de ultima întrebare a procurorului. Se întoarse spre procuror. — Puteţi continua. Gus Venable se duse din nou spre boxa martorilor. — Doctore Taylor, trebuie să fi fost foarte surprinsă când ai fost informată că bărbatul pe care l-ai omorât ţi-a lăsat un milion de dolari. — Obiecţie! Alan Penn era în picioare. — Se admite. Judecătoarea Young se întoarse spre Venable. — Îmi pui la încercare răbdarea. — Îmi cer scuze, doamnă judecătoare. Se întoarse din nou spre martoră. — Trebuie să fi fost în termeni foarte prieteneşti cu pacientul dumitale, vreau să spun că nu în fiecare zi un om aproape total străin ne lasă un milion de dolari, nu-i aşa? Paige Taylor roşi uşor. — Prietenia noastră era în contextul unei legături doctor-pacient. — Nu a fost ceva mai mult decât atât? Un bărbat nu-şi taie din testament soţia şi familia iubită ca să lase un milion de dolari unei străine fără să aibă un motiv temeinic. Discuţiile acelea pe care pretinzi că le-ai avut cu el despre problemele lui de afaceri… Judecătoarea Young se aplecă înainte şi spuse ameninţător. — Domnule Venable… Procurorul ridică mâinile cu un gest de predare. Se întoarse din nou spre acuzată. — Deci, dumneata şi John Cronin aţi avut o convorbire prietenească. Ţi-a spus lucruri personale despre el şi te plăcea şi te respecta. Ai spune că e un rezumat corect, doamnă doctor? — Da. — Şi pentru asta ţi-a dat un milion de dolari? Paige se uită prin sala tribunalului. Ea nu spuse nimic. Nu avea nici un răspuns. Venable o porni înapoi spre masa procurorului, apoi, brusc, se întoarse din nou cu faţa spre acuzată. — Doctore Taylor, ai mărturisit mai devreme că nu ai avut idee că John Cronin o să-ţi lase bani sau că-şi va şterge familia din testament. — Corect. — Cât câştigă un medic rezident la Spitalul de district Embarcadero? Alan Penn era în picioare. — Obiecţie! Nu văd… — E o întrebare valabilă. Martora poate răspunde. — Treizeci şi opt de mii de dolari pe an. Venable interveni: — Nu e prea mult în zilele astea, nu-i aşa? Şi din astea mai sunt reţineri, taxe şi cheltuieli pentru trai. N-ar rămâne destul pentru o excursie luxoasă în vacanţă, să zicem la Londra, sau Paris, sau Veneţia, nu-i aşa? — Presupun că nu. — Nu. Deci nu ai plănuit să faci o asemenea vacanţă pentru că ştiai că nu-ţi puteai permite. — Asta e corect. Alan Penn era din nou în picioare. — Doamnă judecătoare… Judecătoarea Young se întoarse spre procuror. — Unde ne duce asta, domnule Venable? — Vreau doar să stabilesc că acuzata nu putea să plănuiască o călătorie luxoasă fără să capete banii de la cineva. — A răspuns deja la întrebarea asta.   * * *   Alan Penn ştia că trebuia să acţioneze. Inima nu-i dădea ghes, dar se apropie de boxa martorilor cu buna dispoziţie a unui bărbat care tocmai a câştigat la loterie. — Doctore Taylor, îţi aminteşti că ai luat acele broşuri turistice? — Da. — Plănuiai să faci o călătorie în Europa sau să închiriezi un iaht? — Bineînţeles că nu. Totul a fost o glumă, un vis imposibil. Prietenele mele şi cu mine ne-am gândit că asta ne va ridica moralul. Eram foarte obosite şi… în momentul acela ni s-a părut o idee bună. Vocea ei dispăru. Alan Penn se uita pe furiş la juriu. Feţele lor exprimau pură neîncredere.   * * *   Gus Venable interoga acuzata a doua oară. — Doamnă doctor Taylor, îl cunoaşteţi pe doctorul Lawrence Barker? Ea avu un moment de rememorare. Am să-l omor pe Lawrence Barker. Am s-o fac încet. Am să-l las să sufere întâi… apoi, am să-l omor. — Da, îl cunosc pe doctorul Barker. — Din ce împrejurări? — Doctorul Barker şi cu mine am lucrat deseori împreună în ultimii doi ani. — Ai spune că este un doctor competent? Alan Penn sări din scaunul lui. — Obiectez, doamnă judecătoare. Martora… Dar, înainte ca el să poată termina sau ca judecătoarea Young să poată decide, Paige răspunse: — E mai mult decât competent. E strălucit. Penn se lăsă din nou în scaunul lui, prea uluit ca să vorbească. — Ai vrea să mai completezi răspunsul? — Doctorul Barker este unul dintre cei mai renumiţi chirurgi cardio-vasculari din lume. Are o amplă practică particulară, dar a practicat trei zile pe săptămână şi în spitalul Embarcadero. — Deci, ai o părere foarte bună faţă de judecata lui în chestiuni medicale? — Da. — Şi ai sentimentul că ar putea judeca cât de competent este un alt medic? Penn voia să-i transmită lui Paige să răspundă: Nu ştiu. Ea ezită. — Da. Gus Venable se întoarse spre juraţi. — Aţi auzit-o pe acuzată mărturisind că are o părere foarte bună pentru judecata medicală a doctorului Barker. Sper că a ascultat cu atenţie aprecierile doctorului Barker despre competenţa ei… sau despre lipsa acesteia. Alan Penn era din nou în picioare. — Obiecţie! — Admisă. Dar era prea târziu. Dauna se produsese.   * * *   În timpul pauzei următoare, Alan Penn îl trase pe Jason la toaleta bărbaţilor. — În ce naiba m-ai băgat? întrebă Penn furios. John Cronin a urât-o. Barker a urât-o. Eu pretind clienţilor mei să-mi spună adevărul şi tot adevărul. Ăsta-i singurul mod în care pot să-i ajut. Ei bine, pe ea nu pot să o ajut. Prietena dumitale mi-a oferit un caz cu o zăpadă atât de groasă, încât am nevoie de schiuri. De fiecare dată când deschide gura, îşi mai bate un cui în sicriu. Afurisitul ăsta de proces e în cădere liberă!   * * *   În după-amiaza aceea, Jason Curtis se duse să o vadă pe Paige. — Ai un vizitator, doamnă doctor Taylor. Jason intră în celula lui Paige. — Paige… Ea se întoarse spre el şi se lupta cu lacrimile. — Se pare că e foarte rău, nu-i aşa? Jason se forţă să zâmbească. — Ştii ce a spus bărbatul: „Nu s-a sfârşit până nu s-a terminat”. — Jason, tu nu crezi că eu l-am omorât pe John Cronin pentru banii lui, nu-i aşa? Ce-am făcut, am făcut doar ca să-l ajut. — Eu te cred, spuse Jason liniştit. Te iubesc. O luă în braţe. Nu vreau s-o pierd, se gândi Jason. Nu pot. Ea este cel mai bun lucru din viaţa mea. — Totul o să fie în regulă. Ţi-am promis că vom fi veşnic împreună. Paige îl ţinu aproape şi îşi spuse: Nimic nu ţine o veşnicie. Nimic. Cum se poate că totul merge atât de rău… atât de rău… atât de rău…?    

Sidney Sheldon                               Eliminare definitiva                                                                                                                                                       Multumiri    Doctorilor C.E.D. Hearn de la Overtone şi A.P. Baranovski de la Spitalul St Thomas din Londra, pentru generoasele informaţii oferite cu privire la "psihoamputarea" mâinii    Căpitanului Dan Huntington, din Regimentul 2/2nd King Edward VII's Own Goorkhas, care n-ar fi putut fi de mai mare ajutor şi care, pentru păcatele sale, era cît pe ce să aibă un scriitor mort în braţe, pe Crest Hill, versantul Şenzhen;    Căpitanului David Wombell, din Regimentul Wth Princess Maty s  Own Gurkha Rifles, care, aşa ca întotdeauna, a făcut totul pentru a mă iniţia în aspectele militare tehnice ale pazei de frontieră şi a cărui ameninţare că va trece pe la mine pentru un pahar de vin, ca răsplată, mă unple de fiori.      Informatiile oferite gratuit , sunt automat ...    Deng Xiaoping,  1978   Prolog   Johor, Malaia1, 1953    Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la ţeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi şi o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîţiva metri în faţa lui. Nu i se mişcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea înţepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziţia aceasta şi îşi sprijinise spatele de un copac.    Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi şi, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise şi soarele roşu începea să transforme iarăşi noaptea îngheţată de junglă într-o zi înăbuşitoare, sufocantă şi cu mirosuri putrede.    Insectele se treziseră de aproape o oră şi ţipetele lor triumfătoare - pentru  că supravieţuiseră încă unei nopţi - sfîşiau aerul inert. Undeva, departe, un tigru îşi dregea vocea, iar un porc mistreţ alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce un parlament întreg de maimuţe, aflate în siguranţă în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare. 1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu acelaşi nume din Asia de SE, cunoscut şi sub numele de Malacca (n.t.)          Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze şi-şi dezlipi          privirea de la cătarea puştii.  Se uită în dreapta. Caporalul     Togom, abia vizibil prin vegetaţia abundentă, se lăsase pe vine,     după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîţiva metri mai încolo.     Simţurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalaţi se mişcară     abia perceptibil spre Fylough şi, după o scurtă privire interoga   tivă, Togom deschise uşor gura,  lăsînd să se vadă dinţii gal   beni,  ca de cal. Perii ţepoşi de pe buza de  sus se depărtară    precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea    "Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat îşi strînse    buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment şi se uită fix peste    umărul lui Fylough.      Fylough întoarse încet capul în direcţia privirii lui Togom şi    atinse uşor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna    patul unei puşti Bren. îşi miji ochii în încercarea de a zări ceva   prin lumina slabă şi văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga   lui. Imaginea ce i se înfăţişa era întunecată de  junglă, dar stră  bătută de scînteieri şi scurte reflectări ale soarelui, care începea   să se întrezărească printre frunzele de deasupra.      Ceva se mişcase.      O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Şi nu auzise   nici un zgomot - doar o senzaţie. Togom văzuse ceva. Sau   avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simţea din nou. Fylough   îşi roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste  umărul lo  cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough îşi  mişcă privirea,  căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziţia celui de-al  patrulea om  din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din  partea cealaltă a pîriului şi, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn  al celeilaltei puşti, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de paşi. Tovarăşul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough  spera că nu adormise,  moleşit de  soarele cald care îi încălzea  spatele.       Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o  linişte sinistră, nori negri se apropiaseră şi se întrepătrunseseră,  ascunzînd soarele ca o cortină mare  de catifea. Fără veste, cerul se deschise dintr-o daţă şi ploaia se prăvăli nemilos prin 6 acoperişul şubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.    • dea decît pînă la cîţiva paşi.    Fylough clipi des, jenat de ploaie, şi-şi aruncă printr-o mişcare bruscă din  cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului. IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa ameninţa să nsa din matcă; la suprafaţă apărură burţile argintii ale peştilor Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, ameţiţi de praful de rădăcină tuba.     La zece kilometri de marginea junglei - un marş de trei zile de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora peşti ca  sa aibă ce mînca.       Kim Cheong deschise ochii şi ascultă ropotul ploii pe frun   le late ce ţineau loc de acoperiş deasupra adăpostului său de  bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet şi îşi strînse pe trup sarongul, încer cînd să se  apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să îşi  as cundă tremurul şi se ruga  să vină mai repede ziua.  Pentru că  aducea cu ea căldura dătătoare de viaţă, apoi arşiţa şi apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma   apoi munca — şi frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori şi   continua în amurg, rămînînd şi noaptea în subconştient, pînă   cînd somnul o micşora, fără însă a o alunga. Ah Lian îşi trăia   teama chiar şi în vis.      Kim Cheong dădu la o parte cearşaful subţire de bumbac şi   se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-şi   dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să îşi vadă    ceasul, dar simţea orele din obişnuinţă. Mai erau numai zece    minute pînă la deşteptare, iar tabăra era cufundată în linişte.    Mai erau încă cincisprezece bărbaţi ca el, întinşi în pat, trezi,    ascultând, şi alţi trei care se chinuiau să îşi stăpînească frica.    Trupurile lor  abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro   şiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed şi impene    trabil.  Se ridică şi îşi strînse cordonul de la  chiloţii albaştri.     Deşi nu prea era nimic de strîns în cordon.       Kim  Cheong era slab, slab  şi înfometat, şi avea o cavitate     acolo unde ar fi trebuit  să îi fie burta. Pielea palidă, cenuşie,     era întinsă pe oase şi plină de urme ale malnutriţiei şi ulceraţii                                                             7     nevindecate - semne ale lipsei de proteine.        La douăzeci şi cinci de ani, arăta aşa cum urma să arate     pentru tot restul vieţii: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va     avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat şi     împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica     nu era trasă. îşi trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în     colţ, şi luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,    luă încă o gură de apă şi, fără să guste, înghiţi. Se ridică şi veni    lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.       — S-a făcut ora? şopti ea.       Nu vorbea decît în şoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi   se aproape un an într-o lume a tăcerii şi nu cunoştea alt fel de a    vorbi.       — Şst... îmbracă-te.       Ah Lian îşi scoase sarongul şi se îmbrăcă într-o pereche de   pantaloni largi. îşi  strînse o fîşie de bumbac neprelucrat în   jurul sinilor ei micuţi, presîndu-i nemilos, şi-şi trase peste cap   o cămaşă mare, neagră. Era o  fiinţă fără sex. Apucă o puşcă   încărcată, cu o singură ţeava, şi ieşi după Kim Cheong să îşi   ocupe poziţia pe perimetrul taberei. Fata aşeză ţeava puştii în   V-ul unui copăcel, aşa cum o învăţase Kim Cheong. Era nece  sar. Puşca nu  avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea   era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne fereşte   să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o   avertizase. I se spusese doar să-şi aşeze ţeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.     Stăteau în  linişte şi priveau  în noaptea aflată pe ducă, aşa  cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu  cîteva luni în  urmă, şi aşteptau tremurînd pînă cînd noua zi  alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenuşii, umede.  Şi apoi, ca prin minune, se făcea lumină şi, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea şi soarele se strecura printre nori,  pentru a le arăta jungla pe care o cunoşteau chiar prea bine, iar  păsările şi insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopţi lungi  de douăsprezece ore.     In timp ce tabăra revenea la viaţă, Ah Lian intra din nou în rutina zilnică.  Se aşeză în locul santinelei care păzise pînă 8 Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost ţiIjUte în loc de glodul roşiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7 ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială: i'pisprezece bărbaţi, toţi chinezi, plus o fată de paisprezece ani.    Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă li brîu şi  se aşeză la coadă pentru a-şi lua cele două mîini de i irez rece  (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă  focul), jumătatea de peştişor şi bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colţul colibei comune,  şi   (  lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariţie a   ' >arelui,  se întorcea cu forţă sporită. Nu era plăcut. Şi nici  l ald. Ploaia cădea oblic, micşorînd bucata cît de cît ferită de  l iire acoperişul de frunze late, şi culca la pămînt plantele din   grădina de legume de dincolo de gardul taberei.     Kim Cheong îşi aruncă pe umeri un prosop uzat şi murdar,   dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă  cuse pe braţele osoase şi nici să-şi înceteze clănţănitul dinţilor.     — Termin în dimineaţa asta,  îi şopti el lui Ah Lian. Rîul e   plin, o să avem mîncare destulă. Tu'eşti la grădină..., zise el şi   o privi cu coada ochiului. Să stai în susul  pantei. Cine ştie...      — Mai bine vin cu tine să culeg peştele. Nu suport să stau   la grădină.      — O să faci ce-ţi spun! se răsti el, dar fără răutate.      Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.      — Oricum n-ai putea căra tot peştele pe care am să-1 strîng.      — Nu te mai lăuda, şînt sigură că ai sa te întorci iarăşi cu   mîna goală şi ai să mănînci tot varza şi chili-ul meu.      Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de   gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă    de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a ştiut vreo   dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a  uitat cu desăvîrşire. A    uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă şi să plîngă! Ah    Lian nu se gîndise vreodată la aşa ceva.  La îngrozitoarea şi     înaintata vîrstă de paisprezece ani şi ceva, Ah Lian, o revoluţi    onară  devotată, nu avea dreptul la emoţii de proletariat, nici     chiar dacă şi le amintea.        —  Şi soldaţii?       — Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.       Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli   pea cu greu de cerul gurii, şi se uită în gol în direcţia podelei    de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de    District şi comandantul plutonului.       Hang Lee era bătrîn, avea cel puţin patruzeci de  ani. Lup   tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde  veniseră,    dar - aşa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă    uşoară în comparaţie cu englezii.      Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe    adevăraţii soldaţi ai junglei;  fusese un război civil bun. Dar    aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine   zii malaiezi împotriva forţei Imperiului Britanic.'Şi armata bri   tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în    '42, cu japonezii, nu şi-au pus mintea Acum erau peste tot; ei   şi  cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar şi cele mai  as  cunse colţuri ale junglei.      Probabil, că Hang Lee simţise ochii lui Kim fixîndu-1. îşi ri  dică privirea din castronul de lemn, ca şi cum ar fi auzit între  barea şoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, îşi şterse   cu  mîna o firimitură de  mîncare din barbă, băgă degetul  în   gură şi-1 supse pînă rămase curat. înghiţi, apoi dădu din cap  ca   un  om ce-şi scutură maşinal picăturile de ploaie de pe faţă şi  se   întoarse la orezul său.     — Sîntem în siguranţă aici, pînă ne mutăm mai aproape de  satul Cha'ah.     Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul şi varza pe jumătate  mestecată, şi-şi lăsă privirea asupra lui Ah Lian.    — Gîndeşte-te, tovarăşe, Cha'ah... mîncare!  Carne, ouă,  pui...    — Şi came? şopti Ah Lian.    Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se  îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor şi îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul  lui Kim Cheong. Zgomotul metalic  al ploii care lovea jungla din jur şi ropotul infernal de pe acoperişul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare  de a vorbi. Hang Lee  coborî castronul din dreptul feţei şi «rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap f I făcu acelaşi lucru spre alţi doi bărbaţi. Toţi trei se ridicară în picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe jBOperiş şi, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă ii.iinbulină, păşiră prin cascadă direct în ploaie.    Kim Cheong făcu un  gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braţ şi  I II uni spre ieşirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse  r cu două zile în urmă, la operaţiunea de îndiguire a pîrîului.     Mergea cu capul plecat, iar ceilalţi doi tovarăşi ai săi - unul  rărind un sac făcut din  prelata unui camion părăsit şi celălalt  CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau  pe urmele  paşilor lui. Păreau nişte fantome. De fapt, acesta era motivul  pentru care se mai aflau încă în  viaţă. După un timp, Kim  ( lieong înainta singur cincizeci de metri şi aşteptă. Ceilalţi doi   il  urmară. Apoi, repetară figura exact în  acelaşi fel. Kim   ( lieong studia terenul şi înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe   acolo toată blestemata de  armată britanică, fără să lase nici o   urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri  rupte, asculta, adulmeca.   Nu se simţea fum; nici qfter-Şave, nici mîncare, nici fecale   la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor paşi,   scoase un mîrîit animalic  şi, cînd îi întîlni iarăşi pe însoţitorii   săi, o luă spre luminişul dinspre pîrîul zăgăzuit        Fylough îşi întoarse privirea spre uima de noroi.      Kim Cheong stătea nemişcat în ploaia care-i şiroia pe faţă şi   pe trup şi studia ultima urmă  care  ducea spre locul de prins   peşte. Ceilalţi doi dispăruseră în urma lui, la o distanţă destul   de mare. Se uita suspicios şi foarte,  foarte atent la Fylough.    Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de   getele unei mîini de  pămînt şi-şi aşeză Stett-ul pe genunchi.    Ţeava era îndreptată spre caporalul Togom.       Avusese un noroc orb. Kim nu  văzuse nimic  altceva decît     urma deformată de picior şi o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se     ridică, reprimîndu-şi suspiciunea Şi fiorul din ceafă, şi făcu un     pas înainte.  Togom şi Fylough apăsară pe trăgaci în acelaşi     timp şi, după o fracţiune de secundă, ţevile celor două mitraliere                                                              11      Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.       Fylough sări în picioare.       •—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalţi. Hei, tu - ia-o de-a    lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe   de. Togom, după mine.       înşfacă arma lui Kim şi o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.    îşi cobori vocea şi strigă printre dinţi celuilalt din echipă, care    nu se vedea:       — Stai acola unde eşti, acoperă urma. Tokachil,  continuă    el, hai cu noi.       Cu Tokachil  alături şi cu arma în spate, Fylough pomi alu   necînd şi împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Ştia că,    doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin  împreju  rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puţin   probabil, iar o şezătoare la strîns de peşte s-ar face fără arme.   Vor pleca destul  de repede de pe aici şi se vor feri de orice atac   armat venit să răzbune moartea chinezului!      Avea dreptate.  Reacţia însoţitorilor lui Kim Cheong veni   prea tîrziu. Unul din  ei ridică ţeava mitralierei şi trase lung,   fără ţintă, în direcţia împuşcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe   celălalt,  care, aruncîndu-şi sacul, o luase la goană pe cărarea   îngustă. Dar nu înainte de a vedea faţa albă a lui Fylough.     — Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, şopti Togom şi  îşi schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.     Se strecură pe lîngă Fylough şi, mişcînd ţeava de la stînga  la dreapta, goli încărcătorul în direcţia zgomotelor. Fylough  clătină din cap şi zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,  apoi o  luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să ţină  pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd şi gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor paşi care împroş cau în lături apă şi noroi.    Doar maimuţele, acolo sus, în copaci, începeau să-şi revină  după şocul zgomotului asurzitor. îşi regăseau vocile şi umpleau aerul  biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare. Cînd făcură o pauză, să-şi tragă sufletul, Fylough se opri şi ascultă. Nu se auzea nimic din faţă. Nici prăbuşirea vreunui trup 12   pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea. Ajunseseră.    Togom îi atinse cotul şi se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului şi, urmînd diu-cţia arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor, prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.    Fylough strînse mai puternic patul carabinei şi-şi plimbă  nervos degetul pe piedică. Era trasă.  Pipăi fundul încărcătoru lui;  îl schimbase, era nou, plin, şi îl  simţi prins bine, solid, în  locaşul lui. Nu încercă  să îşi oprească ticul nervos - contracţia  tutui muşchi de la ochiul  stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul  din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau  naştere la idiosincrazii.    '  Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau  neregulat,  vîjîiau şi loveau cu sunet   .ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese  i & in tabără.      Togom răspunse împuşcăturilor cu o rafală rapidă de focuri   si  se repezi de-a lungul potecii. Cu  siguranţă, în apropiere tre  Imie să fie o capcană:  o groapă mascată, plină de beţe de bam  bus ascuţite ca nişte spade, care aşteptau un novice să se înfigă   în ele.      —  Tuan!      Fylough dădu din  cap fără să se uite în jur şi  se sprijini de   trunchiul unui copac mare.      — Vino încoace, spuse el printre dinţi şi, lăsîndu-se în jos,    aruncă o crenguţă spre Togom.       Poc!       Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra   liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Şi, totuşi, încă nu    se vedea nimic. Doar sunetul, reverberaţia ultimului foc de ar   mă care năştea ecouri în junglă şi se îndepărta ca un tunet, din   tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi    tăiau calea Crengile fuseseră tăiate şi se aplecau deasupra po    tecii  pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era     aşezat un buştean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După                                                              13      el se afla o groapă plină de beţe de bambus ascuţite, lungi de    un metru - o capcană cu dublă funcţionalitate: pentru porci    sălbatici şi pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne    adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauţii.    Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta.  Sări peste groapă,    urmat de caporalul care îşi ţinea strins arma sub braţ. In spatele    lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puştii    sale Sten şi îşi croia drum printre crengi şi peste buştean.       Acum erau în cîmp deschis.       De partea cealaltă a grădinii de legume care  se întindea pe o    latură a pantei, cei doi terorişti se tîrau cu greu, încercînd să se    ţină pe picioare. Santinela plecase în altă direcţie. Tabăra părea    părăsită. Din  fericire, ploaia torenţială se transformase într-o    burniţă caldă.  Dar nimeni nu observase.      Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare şi ţinti  silueta   celui din faţă.      Pac! Pac! Pac!      Se opri  şi privi atent. Apoi trase încă patru  focuri. Nimeni   nu ţipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul şi înjură, în .  timp ce  silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat   aruncă o privire scurtă peste umăr,  alunecă şi căzu în patru   labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată   peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate şi trase de la nive  lul şoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonţul plecă   inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-şi alunge apa de pe   ochi şi scutură din cap. Nu era suficient Pe faţă îi şiroia apă în   continuare.  Ii era greu să ţintească. Lîngă el, mitraliera Bren  răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împuşcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.     Chinezul  căzu iarăşi în genunchi, sâpînd panicat în  glod.  Aproape ajunsese la coliba de bambus. Ştia că, o dată intrat în  ea, va fi în siguranţă sau aproape. Doar cîţiva metri... Aruncă o  privire în  spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei  pline de clisă. Ii vedea picioarele  alunecînd şi luptîndu-se să  rămînă în echilibru.    Se simţea aproape în siguranţă. Apoi Fylough se opri, se propti bine pe genunchi şi pe coate şi privi cu ochii inundaţi de  14  ' ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect    Asiaticul abia apucase să se liniştească şi glonţul grăbit al lui Fylough îl lovi în braţ. Dar şocul impactului nu îl opri. Apoi al doñea şi al treilea glonţ îi intrară cu un zgomot surd în spate. Lovitura îl zgudui, dar reuşise să ajungă. Apucă pragul colibei, se împletici, se întoarse sfidător şi trimise încă un foc la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse o greşeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm lovind bambusul de alături, chiar cînd reuşise să se agate de peretele firav. Dar întârziase o fracţiune de secundă. Următorul foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus şi i se în fipse în şira spinării, jos. Fără să-şi dea seama că a fost lovit  din nou, se trezi cu faţa în pămîntul clisos. încercă să se ştear gă la ochi; era vag conştient de faptul că puşca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la  cîţiva metri de el şi se simţi tîrît de braţe, pe spate. O mînă îi  şterse glodul de pe faţă, iar ploaia curată îi splăla ochii. Şi, to tuşi, nu simţea durere; doar frica.     Togom puse piciorul pe burta chinezului şi îi studie faţa     — Deschide ochii, bangkal! spuse el.     Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu  sese şi văzu zîmbetul lui Togom, care îşi arăta toţi dinţii. Dar   zîmbetul caporalului nu trecea de dinţi, era unul superficial.     — îl cunoşti? întrebă Fylough întors din scurta recunoaş  tere a taberei goale.      — Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă  tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu ştia să   gătească!      Togom cîştigase Haji HaŞim, George Medal şi alte medalii   în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern  bri  tanic recunoscător şi luptase într-un război adevărat cu cei pe    care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja   ponezii. Iar acum se bucura de războiul  împotriva celor alături    de care luptase şi trăise timp de trei ani. Togom avea inspiraţia    de a alege partea învingătoare.       — Eşti sigur?       Togom confirmă printr-o mişcare din cap.                                                            15         Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui    Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă şi, o dată cu    primul val de durere, simţi nevoia să ţipe. Dar sunetul nu-1 de   ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta    chinezului şi, cînd ţipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse    pe un ton de conversaţie:      — Unde ţi-s chinezii? Cîţi sînteţi, Lee? Unde vă întîlniţi?      Togom propti ţeava firen-ului în gîtul celuilalt şi îi arătă    dinţii. Totuşi, nu părea prea binevoitor.      — Hai, băiete,  zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură    cu mitraliera. Salvează-ţi viaţa. Repede.      Lam Lee închise ochii şi îşi adună toate puterile ca să scui  pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:   dăduse un răspuns. începu să ţipe.      Fylough şi Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri  dică din umeri, îşi şterse apa de pe ochi şi apoi, fără să se uite   în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată   colibă şi îşi aprinse o ţigară.  Aşeză alte două ţigări uscate pe   masa primitivă de  lingă aşa-zisul pat al lui Kim  Cheong, se   aşeză pe marginea de bambus şi, trăgînd cu plăcere fum în plă  mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.     Togom, care îşi ţinea încă piciorul pe burta chinezului, miş  că mitraliera aşa încît ţeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din ţipat Caporalul  strîmbă din nas, ridică ţeava cinci centimetri şi apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanţe grele 303 pă trunseră în  inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de  supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi şi  îşi frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja  nu îl mai inte resa fostul lui tovarăş.      Cei doi malaiezi  şi englezul şi-au fumat ţigările în timp ce  rătăceau prin colibele şubrede. Hang Lee avusese destule moti ve să alerteze şi să evacueze tabăra. Luaseră totul, chiar şi ne preţuitele oale de gătit Un  bun conducător de terorişti putea  curăţa o tabără de tot ce putea fi mişcat în cinci  minute; Hang Lee ar fi avut timp să facă şi o baie, dacă ar fi vrut    Cei trei se întîlniră la capătul celălalt al taberei şi începură Hă caute drumul de scăpare tăiat de chinezi. Era cît se poate de clar, lăsaseră o groapă mare cît un autobuz londonez şi o clisă prin care nici o armată n-ar fi putut trece, cu toate tancurile ei. Nu avea nici un rost să îi urmărească. Hang Lee şi oamenii lui 8-au separat cu siguranţă în grupuri mici; în două zile  se vor lntîlni şi apoi îşi vor croi drum spre o tabără aflată în siguranţă, apropiindu-se din direcţii diferite. Pe urmele propriilor paşi, cei trei se întoarseră în punctul  de întîlnire, lîngă cadavrul lui Lam Lee, care zăcea în adîncitura ce o formase în zvîrcolelile morţii. Nu era un revoluţionar, ci un bandit nenorocit; un uci gaş care, chircit aşa, părea un băiat zdrenţăros ce doarme într-o  baltă. Păcat să-1 deranjezi! Togom şi Fylough l-au luat de cîte  un picior şi l-au tîrît în partea cealaltă a grădinii de legume, au  culcat la pămînt beţele de bambus din groapă şi l-au rostogolit  în ea Nu-1 va descoperi nimeni timp de cel puţin cîteva luni.        Trupul lui Kim  Cheong era exact acolo unde îl lăsaseră, pe  potecă. Fylough şi  Togom  se lăsară pe vine lîngă el şi îi cerce tară chipul. Trăsăturile lui, spălate de ploaie, păreau împăcate;  nu erau  atinse de gloanţe. Arăta de parcă, scăldat în soarele di  mineţii, cedase ispitei unui pui de somn.      — Cum îl cheamă? întrebă Fylough.      întrebarea rămase fără răspuns, pentru că - urmărit cu privi  rea de către Togom - locotenentul se uită întîi ca din întâmpla  re, apoi cu interes crescînd, la documentele de la centura lui   Kim Cheong. Le smulse,  le împături şi le îndesă grăbit în bu   zunar. Se uită încă o dată la cadavru şi apoi îşi înălţă bărbia    într-un  gest interogativ spre Togom.       Dar Togom era atent la altceva. Se încruntă, se lăsă în jos şi    ascultă. Apoi se uită peste umărul celuilalt, spre cărare.       — Un porc.       Bărbatul cu mitraliera Bren, aflat în partea cealaltă a pîrîu   lui, i-o luase înainte.       — După atîtea împuşcături?       — L-am văzut        Togom nu era deloc încîntat.         — Vino încoace şi mergi pe cărare pînă terminăm aici. Tu,'    spuse el celuilalt bărbat, păzeşti flancul...       Se întoarse spre Fylough şi, fixînd cu privirea chipul lui    Kim Gheong, clătină din cap. Ochii închişi ai chinezului pă   reau să răspundă privirii lui. După o clipă, Togom trase aer cu    zgomot prin strungăreţele dinţilor săi  mari. încercă să închidă    gura, dar -  după o  scurtă luptă cu buzele - dinţii învinseră şi    ieşiră la iveală. Fylough aprinse două  ţigări şi-i întinse una lui    Togom. Caporalul nu încerca să îşi ascundă uimirea. Luă bărbia   lui Kim în mînă şi îi întoarse capul într-o parte şi în cealaltă,   studiindu-i trăsăturile.      După un  minut, clătină încet din cap, trase adînc din ţigară   şi, privind încă spre faţa lui Kim Cheong, spuse:     — Nu-1 cunosc, Titan. E diferit. Cred că e altceva.     — Adică?     Togom trase aer încă o dată, şuierînd printre dinţii rari.      — O fantomă.     Atinse fruntea mortului şi îl privi pe Fylough  în ochi.     — O presimţire. Nu sînt sigur. S-ar  putea să fie chinez, dar  nu e de pe-aici.     —: Chinez din China? zise Fylough  şi se uită cu un interes  renăscut la chipul lui  Kim Cheong. Eşti  sigur?     — Nu, Tuan. Am spus că e doar o presimţire. Poate ştie  sergentul Johari...?     Togom ridică o sprinceană şi atinse cadavrul cu piciorul.     — Dar o să fie greu să-1 cărăm pînă  în tabără, iar Johari nu  ştie absolut totul. Sau pe toţi!  sfîrşi el cu o urmă de zîrhbet pe  faţă.     Fylough ştia ce vrea să spună. Sergentul Johari, care fusese  înainte de război poliţist, fost locotenent în armata japonezo malaieză, Hei Ho, şi voluntar pentru Kempeitai, Gestapo-ul japonez, era acum prieten cu toţi, nu păstrase nici un resenti ment. La urma urmei, Johari făcuse în timpul războiului mari probleme comuniştilor cu care se luptau acum. Surisul slab al lui Togom se transformă într-un zîmbet larg. Caporalul împinse bărbia lui Kim cu arătătorul şi spuse:    — Dar ştie  mai mult decît noi toţi!    Cei trei malaiezi apucară mîinile şi picioarele lui Kim Cheong şi le legară cu sfoară de o creangă solidă, lungă de un metru. Kim Cheong nu cîntărea mare lucru. Era mai curînd incomod de cărat decît greu. Togom strînse peştii morţi din pîrîu si îi lăsă pe mal, să putrezească. Chipul i se schimonosi într-o expresie încruntată cînd îşi luă locul la capătul şirului condus de Fylough, care, cu mitraliera Bren atîrnată de umăr, îi conducea înapoi, pe drumul pe care veniseră.    La primul popas, Togom, frecîndu-şi umărul, îşi schimbă  arma cu Bren-u\ celui din ariergardă şi păşi peste trupul lui   Cim Cheong. îi urmări pe Fylough şi pe celălalt cum îl ridică,  apoi păşi în faţă şi îl întrebă pe malaiez:     — N-ai auzit nimic în spate?     — Ce să aud?     — Porcul pe care-ai spus că l-ai auzit acolo.     — N-am auzit nimic.     — Porcul ne urmăreşte.     — Ai vedenii, Togom, şopti Fylough. Fantoma aia se joacă    ar cu tine.      Togom nu zîmbi.      — Fii atent la ce  se întîmplă în spate, zise el malaiezului.    Su adormi, ia şi ascultă."      Au ajuns în tabără chiar la căderea nopţii.        La ora şase şi jumătate, a doua zi dimineaţă, Fylough aprin   se prima ţigară pe acea zi şi îşi trase şosetele ude, cizmele ude    şi murdare de noroiul junglei peste pantalonii uzi şi murdari.    ^u era nimic neobişnuit în a începe ziua îngheţat pînă la oase,    n haine ude de rouă şi  transpiraţie, mirosind a junglă. Luă de    a unul din malaiezi o cană de metal plină cu ceai fierbinte  şi    apte condensat, gros ca o supă, şi o duse la focul mic, inefici   ent şi cu fum înecăcios din centrul taberei. Acolo stăteau ghe   muiţi trei europeni. Era o adunare neobişnuită de chipuri albe.       Fylough se lăsă pe vine, în felul malaiez, şi aruncă o bucată    de cărbune în fum. Cînd fumul se îngroşâ, locotenentul aruncă    un chibrit şi totul izbucni în flăcări.       — Se cheamă foc rapid, rosti el şi îşi ridică ceaşca la buze.   Era prea devreme, buzele lui refuzau să atingă metalul fierbinte. Fylough lăsă totuşi cana în dreptul gurii, încercîndu-i temperatura din cînd în cînd.    — Ce pierdere! zîmbi locotenentul  Harry Kenning, căruia nu-i păsa în momentul acela nici cît negru sub unghie de vreo pierdere, ci doar de ceaiul fierbinte din faţa lui.    Kenning, ca şi Fylough, aparţinea Forţelor Speciale de Poliţie, Compania 10 Federală de Junglă. Două sute de malaiezi, o mînă de chinezi,  şase ofiţeri - trei  englezi,  doi chinezi şi un malaiez. Jumătate din oamenii din tabără erau ai lui Kenning, cealaltă jumătate - ai lui Fylough. După două săptămîni de la instalarea taberei, Fylough preluase comanda. Dar nu conta. După trei ani petrecuţi în adîncul junglei, lui Kenning şi lui Fylough nu le mai rămăsese nici un lucru de la care să se certe. Era ca o căsătorie, numai că aceşti doi bărbaţi erau cei mai buni prieteni.  Ceilalţi doi bărbaţi  de lîngă foc nu făceau parte din "club".    După cinci săptămîni de la începerea acestei operaţiuni, caporalul  "Dixie" Dean începea să se simtă ca acasă. Nu fusese alegerea sa, nu se oferise voluntar, dar se bucura enonn că venise. Era un tip înalt, slab şi deşirat; stătea de partea cealaltă a focului, cu spatele rezemat de un copac, frecînd tandru cu o cîrpă unsuroasă piesele carabinei Remington "Wingmaster", destul de uzată. Dixie făcuse războiul - cel  adevărat Caporal la Regimentul 22 SAS, venise să ajute renaşterea în Malaia a grupului SAS, destrămat în timpul războiului. N-a mers. Membrii grupului SAS cel adevărat se întorseseră la volanul autobuzelor, în minele de cărbune sau  la regimentele-mamă. Cu cei noi nu mergea, cel puţin deocamdată. Săreau cu ochii închişi în mijlocul junglei, dar le era foarte greu să iasă. Şi nu-i puteau ucide pe terorişti. Cu toate acestea, aveau nervii sănătoşi. Dean primise ordinul să afle cum reuşeau malaiezii să facă acest lucru sub conducerea nebunilor de englezi. Fusese impus cu forţa lui Fylough şi lui Kenning, dar învăţaseră să convieţuiască acceptabil. Era genul lor de om. Şi Dixie Dean învăţa să-i găsească şi să-i ucidă pe terorişti.    îşi abandonă o clipă lucrul la puşcă şi îi privi cercetător pe cei doi tineri englezi.    Aveau amîndoi aceeaşi vîrstă - 22, 23 de ani - şi erau amîndoi necomunicativi, taciturni, pârind astfel mai bătrîni. Dixie Dean ştia ce sînt nu avea nevoie să facă speculaţii: erau ucigaşi. Nu li se vedea pe chip şi nici în gesturi, dar se simţea. Erau amîndoi ucigaşi inteligenţi, fără milă. Şi, după o lună,  Dean şi-a dat seama, fără să ajungă cu mîinile legate de picioa re, că cei doi şi oamenii pe care îi comandau pot ucide cu sînge  rece. De aşa ceva era nevoie, nu de scursuri are regimentelor.  Aceasta era rasa dorită: inteligenţi şi  curajoşi, lingvişti care  vorbesc în junglă doar malaieza. Trăiau dintr-o mînă de orez şi   o cană de ceai, se simţeau la fel de bine în noroi sau în mlaştini   ca şi în cătunele malaieze şi în satele chineze. Aveau propria   lor reţea de spioni şi agenţi, conduceau operaţiuni mascate,   ambuscade nemiloase şi foloseau acelaşi manual de trucuri şi   înşelătorii ca şi adversarii lor. Mai mult decît orice, erau fără   milă; prizonierii nu erau bineveniţi. îşi făcuseră propriile reguli    de război şi ignorau insistenţele Armatei Britanice ca, nu se    ştie din ce mbtiv ciudat, teroriştii să fie trataţi ca soldaţii.       Al patrulea bărbat stătea deoparte, cu picioarele întinse. Şi    el tot englez,  aparţinea Ramurii Speciale şi nu era aici pentru    că aşa dorise; fusese  trimis să afle "ce se întîmplă în capătul     acela de lume". Pînă acum nu descoperise nimic despre junglă,     nimic care să-1 facă să se ofere voluntar pentru o a doua astfel     de "excursie" şi nu îşi făcea iluzii - ştia că nu e binevenit.        — Avea ceva la el? întrebă el.        — Ce să aibă?         — Documente.         Fylough clătină din cap şi spuse  simplu:         — Nu.         Dixie Dean sparse liniştea penibilă care urmă. îşi ridică pri     virea de la mitraliera pe care o ungea cu sîrg şi aruncă o ochea     dă spre movila de sub poncho-u\ aflat la marginea taberei.         — De ce-ai adus chinezoiul, Peter?          Fylough reuşi să soarbă din cană. Făcu o faţă lungă,  apoi         zîmbi timid.          — Caporalul Togom nu a reuşit să-1 identifice. M-am gîndit                                                               21     că ar fi bine să-şi arunce sergentul Johari ochii pe el, zise loco  tenentul şi mai sorbi puţin ceai. N-aş vrea să omor un conducă  tor al Partidului  Comunist Popular Malaiez şi lucrul să treacă   neobservat.      — Ce importanţă are?      — Morala, Dixie, morala, făcu el şi se întoarse apoi spre   Kenning. Unde s-a dus Johari? N-am chef să putrezească pe   undeva înainte de a-1 vedea pe ăsta      Kenning continua să soarbă cu zgomot ceaiul din cana fier  binte de metal.     — Sper c-o fi auzit împuşcăturile. Poate că vine direct aici.   Ştie că o să avem nevoie de el, se întoarce pînă la prînz.     Kenning îl subestima  Abia terminase Fylough ceaiul cînd   sergentul Johari ieşi dintre copaci şi intră în  tabără.     Johari  era un  om micuţ, chiar şi pentru un malaiez. Cu o   alură perfectă şi picioare scurte, puternice, era un bărbat fru mos. Nu avea păr pe faţă, ca majoritatea bărbaţilor de la ţară,  iar ochii lui migdalaţi străluceau cîteodată, spre deosebire de ai  lui Togom, cu o lucire de umor ascuns; cu toate acestea nu fu sese auzit niciodată rizînd. Nu era greu să ţi-1 imaginezi pe  Johari în uniforma unui ofiţer - cizme lungi, lucitoare, o batis tă care atîmă la spatele chipiului şi o sabie lungă, curbată, care  zăngăne pe pămînt în urma lui.    Aruncînd pachetul greu pe care îl căra se uită curios la ca davrul acoperit cu poncho şi se îndreptă spre cei patru europeni  ghemuiţi lîngă foc.    — Nasib, Tuan? Aţi avut noroc, remarcă el şi dădu din cap  în direcţia lui Kim Cheong.    Luă o ţigară de la Kenning şi o cană de ceai de la un bătrîn  aşezat pe vine lîngă Fylough.    — Doi, replică locotenentul. Pe ăsta l-am adus ca să te uiţi la el. Togom nu-1 cunoaşte.    Fylough nu reproduse teoria caporalului. Johari îşi aprinse ţigara şi aşeză cana fierbinte pe pămînt, în faţa lui. Se uită peste umăr o secundă, apoi se întoarse spre Fylough.    — Unde-i Togom, Tuan?    —■• La rîu,  face baie, îi răspunse Kenning.    — Adu-1, ordonă Johari malaiezului care-i făcuse ceaiul. Scuzaţi-mă, adăugă el spre Fylough şi Kenning.    Nu-1 băgase în seamă pe Dean şi nici pe introvertitul de la Ramura Specială. Nu erau oamenii lui, nu aveau nici o importanţă aici.    — Venim şi noi, spuse Kenning.    Johari dădu  la o parte poncho-u\  şi îl întoarse pe Kim Cheong pe spate.  Ii studie trăsăturile pentru o clipă, apoi se ghemui lîngă el. Togom apăru dintre copaci; avea un prosop înfăşurat în jurul taliei, ghetele îi erau descheiate şi fluturau la fiecare pas în jurul gleznelor, iar puşca Sten îi atima pe umărul gol. Din păr îi curgeau şiroaie de apă iar în colţurile gurii îi rămăsese  pastă de dinţi, ca o mică prelungire albă a mustăţilor lui ţepoase.     Se lăsă pe vine alături de Johari şi începu să vorbească în  şoaptă. Celălalt asculta atent şi punea din cînd în cînd cîte o  întrebare, în timp ce întorcea capul lui Kim Cheong cînd într-o  parte, cînd  în cealaltă. La vederea lui Kim, chipul lui Johari  rămase neschimbat. Sergentul trase adînc din ţigară şi se ridică  în picioare..     — E un străin, spuse  el celor doi locotenenţi. Nu-1  cunosc,  poate că  e un curier, poate că e un vizitator din afară, poate că  e de la Special...      Se opri în mijlocul propoziţiei şi îl  văzu pe Togom aplecîn du-se din nou; caporalul desfăcu sfoara care ţinea chiloţii al baştri ai lui Kim şi îi trase în jos pînă la coapse.      — Awak ingat dia-punya nama ada tertulis di-butoh-nya?  rîse Johari cu poftă şi dinţii lui Togom se dezveliră într-un zîm bet larg, sîsîit.      Fylough şi  Kenning  izbucniră şi ei în rîs. Dar omul de la  Ramura Specială nu vedea nimic  amuzant. Dixie Dean însă  rîse şi el.      — Care-i poanta? întrebă Dixie Dean, zicîndu-şi în gînd că   trebuie să înveţe măcar puţin din limba malaieză.      Hotărîse deja să se integreze în grupul celor doi.      — Caporalul Togom are ce are cu penisurile, explică zîm  bind Kenning. Johari 1-a întrebat dacă nu crede că ar putea găsi     numele tipului tatuat pe vîrful membrului!      Dean se încruntă bănuitor spre Togom şi apoi zîmbi.      — Şi la ce se holbează aşa?      Togom ridică privirea spre Fylough, zîmbetul lui se lărgi şi   buzele luară o poziţie ceva mai confortabilă pe dinţii mari. îşi   ridică degetul mare şi aşeză arătătorul de la cealaltă mînă în   dreptul primei falange, apoi ridică sprîncenele.     — Ce înseamnă toate astea?     — Vrea capul penisului.     — Doamne Dumnezeule! Pentru ce?!     — II pune într-o sticluţă cu apă de trandafiri binecuvîntată   de o persoană specializată în chestii din astea.     — Nu pricep.     — E un afrodisiac, unul foarte puternic.     Dean nu îşi dădea deama dacă Fylough îl ia peste picior sau  nu. Kenning îşi aprinse o ţigară şi zîmbi larg. Dean se uită cînd  la unul, cînd la celălalt.     — Adică bea zeama aia?     — Doamne, nu! II pune undeva în dormitorul vreuneia care  îi face zile - şi nopţi - fripte şi gata! Ea nu mai poate să-1 refu ze, iar el nu mai poate să se oprească!     — Şi merge?     — Nu ştiu, nu l-am încercat, răspunse Fylough, apoi deveni  grav. Johari, hai să-i luăm o mînă pentru amprente şi apoi să-1  îngropăm. Vreau să plecăm de aici într-o oră.    — Pe amîndouă, sugeră Kenning. Şi fă-ţi bine treaba.    — OK. Amîndouă mîinile, Johari.    Togom dispăru cîteva secunde şi se întoarse cu o ţigară atîr nîndu-i dintre buze.  Avea un pumnal scurt dar greu, din oţel  strălucitor. II luase de la un comunist mort, cu o zi în urmă. Era  o lamă frumoasă, cu un tăiş extrem de ascuţit Ridică penisul lui Kim Cheong  cu  vîrful pumnalului, îl studie cu o privire critică, apoi înălţă iarăşi sprîncenele spre Fylough.    Locotenentul dădu imperceptibil din cap. Togom nu era surprins. Dar Bentley, omul Ramurii Speciale, era mirat;  nu văzuse răspunsul lui Fylough.    — Chiar e absolut nevoie de aşa ceva?    Bentley părea că e cît pe ce să vomite cele cîteva câni de ceai pe care le băuse de dimineaţă şi se făcuse verde sub paloarea recent dobîndită din cauza junglei. Se întoarse şi începu să vorbească spre crengile de deasupra lui.    — Nu sîntem sălbatici, Fylough.    — Oare chiar nu sîntem? făcu Fylough şi îşi permise o ocheadă spre Kenning. Zi mersi că  nu e al tău. Mi-e foarte greu să-i refuz caporalului Togom un asemenea premiu!    — Am să raportez!    — Du-te dracului cu raportul tău cu tot! Fâ-ţi bagajele, plecăm la ora nouă.    Togom începu să lucreze la mîinile lui Kim Cheong. Trecu uşor cu lama peste încheietură, intrind în piele cam jumătate de centimetru, apoi îi puse o cracă mare sub antebraţ. II invită pe Johari să-şi pună piciorul pe braţul lui Kim Cheong, fixă încheietura cu mîna stingă şi prăvăli  pumnalul. Parcă ar fi tăiat un morcov. Mîna se desprinse curat de parcă ar fi fost tăiată de  un chirurg.    — Ai spus ceva? întrebă Togom ridicînd o privire întrebă toare spre Johari.    — Nu.    — Ciudat mi s-a părut că aud  un cuvînt. Mi s-a părut că  aud cuvîntul hantu!     — Nu cred că există fantome  atît de proaste încît să bîntuie  pe-aici. Totuşi, continuă Johari pe un ton filozofic, se spune că,  uneori, morţii simt durerea. Dar gata, destul cu astea.     —  Terminaţi pălăvrăgeala şi  tăiaţi-i şi cealaltă rnînâ. Hei,  voi doi!      Se întoarse şi văzu un grup de oameni pregătiţi de plecare,  care priveau cum munceşte Togom.      — Săpaţi-i ăstuia o căsuţă, dar să nu vă omorîţi prea tare. E  doar un ticălos de chinez, nu vreun membru al familiei regale!        L-au rostogolit pe Kim Cheong în groapa mică şi l-au aco  perit cu o lopată de pămînt amestecat cu frunze. Aproape că se   vedea de sub resturile vegetale.  Animalele l-ar fi găsit oricum,   indiferent de adîncimea la care l-ar fi îngropat şi cît pămînt ar    fţ turnat deasupra. Au plecat din tabără într-un şir lung, tăcut.  Distruseseră aproape toate urmele trecerii lor  pe  acolo. Parcă  nimeni n-ar fi fost vreodată  acolo; doar cîteva ramuri rupte şi  plante strivite, în locul cărora vor apărea curînd altele.    După ce şi ultimul om a dispărut în liniştea învăluitoare,  semiobscură, pe locul fostei tabere se aşternu o tăcere absolută.  Nimic nu se clintea Peste cîteva minute urmau să vină anima lele; la început timide, speriate de mirosul stăruitor de om, apoi  din ce în ce mai curajoase - mistreţul, cu pumnalul lui de fil deş,  va scoate la suprafaţă resturile habitării umane. Dar, deo camdată, doar ramurile copacilor  se mişcau. Doar ramurile şi pămîntul de pe mormîntul lui Kim Cheong.

Legaturi de sange de Sidney Sheldon PARTEA ÎNTÂI     Capitolul 1 ISTANBUL. Sâmbătă, 5 septembrie, ora 10 p. m.   Stătea aşezat în întuneric, singur, în spatele biroului lui Hajib Kafir, privind prin fereastra prăfuită nemuritoarele minarete din Istanbul. Era un bărbat care se simţea acasă în cele mai importante capitale ale lumii, iar Istanbulul era unul din oraşele sale preferate. Nu acea parte din Istanbul cunoscută turiştilor şi anume strada Beyoglu sau barul Lalezab de la hotelul Hilton, vulgar şi de proastă calitate, ci acele locuri greu de găsit, ştiute doar de musulmani: yalis-urile şi micile pieţe situate dincolo de souks şi Telli Baba, cimitirul unde era îngropată doar o singură persoană, iar oamenii veneau să se roage pentru ea. Aştepta nemişcat ca un vânător la pândă, un bărbat calm şi liniştit, obişnuit să-şi domine corpul şi emoţiile. Era galez, brunet, având trăsăturile frumoase ale strămoşilor săi. Ochii ageri, inteligenţi, erau de un albastru intens. Înalt de peste un metru optzeci, avea corpul agil şi muşchiulos al unui bărbat într-o excelentă condiţie fizică. În birou se simţeau mirosurile specifice lui Hajib Kafir, tutunul bolnăvicios de dulce, cafeaua cu iz înţepător, uleiurile cu care îşi ungea corpul gras, unsuros. Rhys Williams nu era conştient de ele. Se gândea la telefonul pe care îl primise cu o oră în urmă din Chamonix. „… Un accident îngrozitor! Domnule Williams, toţi suntem zdrobiţi. S-a întâmplat atât de repede, n-am avut nici o şansă să-l salvăm. Domnul Roffe a murit pe loc… „ Sam Roffe, preşedintele companiei farmaceutice „Roffe şi Fiii”, a doua ca mărime în lume, o dinastie multimilionară care înconjura întregul glob. Era imposibil să te gândeşti la Sam Roffe ca la un om mort. Întotdeauna vioi, plin de viaţă şi energie, un om veşnic în mişcare, trăindu-şi viaţa în avioanele care îl duceau la fabricile şi birourile companiei împrăştiate prin toată lumea, unde rezolva probleme care altora le dăduseră multă bătaie de cap, crea noi concepte, obligându-i pe toţi să lucreze mai mult, mai bine. Chiar dacă se căsătorise şi avea un copil, îl interesa doar un singur lucru, afacerile. Sam Roffe a fost faimos şi extraordinar. Cine-l va putea înlocui? Sam Roffe încă nu-şi alesese un succesor legal. Nu plănuise că va muri la cincizeci şi doi de ani. Îşi imaginase că va avea suficient timp pentru aşa ceva. Dar acum timpul lui se terminase. În birou luminile s-au aprins brusc, iar Rhys Williams întoarse capul spre uşă, orbit pe moment. - Domnule Williams! N-am ştiut că sunteţi aici. Era Sophie, una din secretarele companiei care lucra pentru Rhys Williams ori de câte ori acesta se afla în Istanbul. Era o turcoaică de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu o faţă atrăgătoare şi un corp suplu, senzual, plin de promisiuni. Îi făcuse cunoscut lui Rhys într-un mod subtil şi vechi de când lumea că este dispusă să-i satisfacă orice dorinţă, în orice moment, dar Rhys nu-i acorda atenţie. - M-am întors să termin nişte scrisori pentru domnul Kafir, spuse ea; apoi adăugă încet: aş putea să vă ajut cu ceva? Se apropie de birou şi Rhys simţi în aer mirosul puternic al unui animal sălbatic în călduri. - Unde este domnul Kafir? Sophie ridică din umeri cu părere de rău. - Astăzi nu se mai întoarce, spuse ea netezindu-şi partea din faţă a rochiei cu palmele mâinilor moi, agile. Pot să fac ceva pentru dumneavoastră? Ochii lui Sophie erau negri şi umezi. - Da, spuse Rhys. Găseşte-l. - Nu ştiu unde ar putea… începu ea încruntându-se. - Încearcă la Kervansaray sau la Mermara. Mai degrabă la primul local, pentru că acolo dansa una dintre amantele lui Hajib Kafir. Deşi, când e vorba de Kafir, nu poţi fi sigur niciodată, se gândi Rhys. S-ar putea chiar să fie acasă, lângă nevasta lui. Sophie încerca să-şi ceară scuze. - Voi încerca, dar mă tem… - Explică-i că dacă nu va fi aici într-o oră, va fi dat afară. Expresia de pe faţa lui Sophie se schimbă imediat. - Voi face tot ce pot, domnule Rhys, spuse ea îndreptându-se spre uşă. - Stinge lumina.   * * *   Într-un fel, în întuneric îi venea mai uşor să rămână cu gândurile lui. Chipul lui Sam Roffe îi apărea mereu în faţa ochilor. Mont Blancul ar fi trebuit să fie uşor de urcat în această perioadă a anului, la începutul lui septembrie. Sam încercase şi înainte dar furtunile l-au împiedicat să ajungă în vârf. - De data asta voi pune în vârf drapelul cu emblema companiei, îi promisese lui Rhys în glumă. Apoi telefonul primit cu puţin timp în urmă, tocmai când se pregătea să părăsească hotelul Pera Palace. Şi acum auzea vocea agitată de la celălalt capăt al firului. „… Treceau de-a curmezişul unui gheţar… Domnul Roffe a alunecat, iar coarda cu care era legat s-a rupt… A căzut într-o crăpătură imensă… „ Rhys vedea corpul lui Sam lovindu-se de gheaţa nemiloasă, alunecând în jos prin crăpătura fără fund dintre gheţari. Se strădui să-şi alunge această scenă din minte. Aparţinea trecutului. Acum trebuia să se îngrijească de prezent. Moartea lui Sam Roffe trebuia anunţată membrilor familiei, iar aceştia erau îm­prăştiaţi prin toată lumea. Trebuia pregătită o declaraţie pentru presă. Vestea va trece ca o undă de şoc prin cercurile financiare internaţionale. Compania se afla în mijlocul unei crize financiare şi era vital ca impactul morţii lui Sam Roffe să fie minimalizat cât mai mult posibil. Asta va fi treaba lui Rhys. Rhys Williams l-a întâlnit pe Sam Roffe cu nouă ani în urmă. Rhys avea atunci douăzeci şi cinci de ani şi era managerul comercial al unei mici firme de me­dicamente. Era sclipitor, plin de iniţiativă şi pe măsură ce compania îşi lărgea afacerile reputaţia lui Rhys devenea tot mai cunoscută. I se oferi un post la „Roffe şi Fiii” dar când el refuză, Sam Roffe cumpără firma pentru care lucra Rhys şi trimise după el. Chiar şi acum îşi amintea de prima lor întâlnire, de forţa copleşitoare a prezenţei lui Sam Roffe. - Locul tău este aici, la „Roffe şi Fiii”, îl informă Sam Roffe. De aceea am cumpărat instalaţia asta, de pe vremea bunicii, pentru care lucrai. Rhys se simţi măgulit şi enervat în acelaşi timp. - Şi dacă nu vreau să rămân? Sam Roffe îi zâmbi şi îi spuse confidenţial: - Vei vrea. Tu şi cu mine avem ceva în comun, Rhys. Amândoi suntem ambiţioşi. Vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Cuvinte magice, promisiunea unei sărbători pentru aprigul vânător care se afla în sufletul tânărului de atunci, pentru că el ştia ceva ce Sam Roffe nu bănuia: nu exista un Rhys Williams. Era un mit creat din disperare, sărăcie şi deznădejde.   * * *   Se născuse lângă minele de cărbuni din Gwent şi Carmarthen, în văile roşii din Ţara Galilor, unde învelişul de gresie şi zăcămintele de calcar şi cărbune încreţeau pământul verde. A crescut într-o lume de basm în care până şi numele proprii erau poezie: Brecon, Pen-y Fan, Penderyn, Glyncorrwg şi Maesteg. O ţară a legendelor unde cărbunele ascuns adânc în pământ a fost creat acum 280 milioane de ani, unde cândva copaci puternici dominau peisajul, încât o veveriţă putea călători de la Brecon Beacons până la mare fără măcar să atingă pământul. Dar a venit revoluţia industrială, iar frumoşii copaci verzi au fost tăiaţi pentru a alimenta focurile lacome din industria fierului. Băiatul crescu înconjurat de eroi din alte timpuri şi dintr-o altă lume. Robert Farrer a fost ars pe rug de biserica catolică pentru că a refuzat să facă jurământul celibatului şi să-şi abandoneze soţia; King Hywel cel Bun a adus legea în Ţara Galilor în secolul al zecelea; fiorosul cavaler Brychen, care a avut doisprezece băieţi şi douăzeci şi patru de fete şi a respins cu înţelepciune toate atacurile împotriva împărăţiei. Un ţinut al poveştilor pline de glorie. Dar nu totul era glorie. Toţi strămoşii lui Rhys au fost mineri, iar el, de copil, obişnuia să asculte ceea ce spuneau tatăl şi unchii lui despre iadul de sub pământ. Discutau despre vremurile îngrozitoare când nu exista de lucru, când bogatele mine de cărbuni din Gwent şi Carmarthen au fost închise datorită luptei înverşunate dintre companii şi mineri, iar minerii au fost corupţi de sărăcia care le rodea ambiţia şi mândria, sărăcie care chinuie sufletul unui om şi-l stoarce de putere obligându-l să se supună. Când minele funcţionau era un altfel de iad. Cea mai mare parte a familiei lui Rhys a murit în mină. Unii au murit în măruntaiele pământului, alţii şi-au scuipat plămânii ani în şir. Puţini au trecut de treizeci de ani. Rhys obişnuia să-i asculte pe tatăl său şi pe unchii mai în vârstă discutând despre trecut, despre prăbuşirile din mină, despre schilozi, despre greve; discutau despre vremurile bune şi despre cele rele dar băiatului i se păreau la fel. Toate erau groaznice. Gândul că va trebui să-şi petreacă restul vieţii în întunericul de sub pământ îl îngrozea pe Rhys. Ştia că va trebui să scape de acest destin. La doisprezece ani fugi de acasă. Părăsi văile de cărbune şi plecă pe coastă la Sully Ranny Bay şi Lavernoock, unde se adunau turiştii bogaţi şi unde tânărul aducea şi căra bagaje, se făcea folositor ajutând doamnele să coboare pe potecile abrupte care duceau spre plajă, ducea coşurile grele pentru picnic, mâna un cărucior cu un ponei sau muncea la parcul de distracţii de la Whitmore By. Era doar la câteva ceasuri de casă dar distanţa nici măcar nu putea fi măsurată. Oamenii de aici păreau veniţi dintr-o altă lume. Rhys Williams nu-şi imaginase niciodată că ar putea exista oameni atât de frumoşi şi podoabe atât de strălucitoare. Fiecare femeie i se părea că arată ca o regină, iar bărbaţii erau toţi eleganţi şi manieraţi. Asta era lumea căreia vroia să-i aparţină şi era capabil de orice pentru a ajunge o parte din ea. Pe la vârsta de paisprezece ani Rhys Williams reuşise să pună deoparte destui bani pentru a putea călători la Londra. Ajungând acolo îşi petrecu primele trei zile plimbându-se prin imensul oraş, căscând gura la tot ce vedea, asimilând însetat privelişti incredibile, zgomote, mirosuri. Îşi găsi prima slujbă într-un magazin de manufactură unde se ocupa cu livrarea produselor. În ma­gazin mai erau încă doi funcţionari, fiinţe superioare, şi o femeie care făcea ca inima tânărului galez să cânte ori de câte ori se uita la ea. Bărbaţii îl tratau aşa cum era destinat să fie tratat, ca pe un gunoi. Era o curio­zitate pentru ei. Se îmbrăca ciudat, avea maniere gro­solane şi vorbea cu un accent de neînţeles. Îi pro­nunţau numele în fel şi chip cu toate că el le repeta mereu pronunţia corectă. Fetei i se făcu milă de el. Se numea Gladys Simpkins şi îşi împărţea micul apartament din Tooting cu încă alte trei fete. Într-o zi îi permise lui Rhys să o conducă acasă şi îl invită la o ceaşcă de ceai. Tânărul Rhys era copleşit de nervozitate. Se gândea că urma să aibă loc prima lui experienţă sexuală, dar când îşi puse braţul în jurul lui Gladys, aceasta îl privi o clipă mirată, apoi izbucni în râs. - N-o să capeţi aşa ceva, îi spuse ea, dar îţi dau un sfat, dacă vrei să ajungi cineva, cumpără-ţi nişte haine mai ca lumea, fă-ţi puţină educaţie şi învaţă cum să te porţi. Privi atentă faţa slabă, pasionată a tânărului, îi studie ochii de un albastru intens, apoi spuse cu blândeţe. - Vei arăta bine când vei creşte mai mare.   * * *   Dacă vrei să ajungi cineva… Acesta a fost momentul când Rhys Williams s-a inventat pe sine însuşi. Adevăratul Rhys Williams era un băiat lipsit de educaţie, ignorant, fără pregătire, fără cei şapte ani de acasă, fără trecut, fără viitor. Dar avea imaginaţie, inteligenţă şi o ambiţie sălbatică. Era suficient. Rhys începu cu imaginea a ceea ce vroia să fie, ca cine de fapt intenţiona să ajungă. Când se privea în oglindă nu-l vedea pe băiatul stângaci, neglijent care vorbea cu un accent ciudat; imaginea din oglindă îl arăta civilizat, manierat şi plin de succes. Încetul cu încetul, Rhys începu să-şi potrivească existenţa cu imaginea din mintea lui. Urmă o şcoală la seral, îşi petrecu sfârşiturile de săptămână în galeriile de artă. Bântuia bibliotecile publice, mergea la teatru şi de acolo de sus studia îmbrăcămintea celor din fotoliile de orchestră. Mânca cât mai puţin pentru ca o dată pe săptămână să poată merge la un restaurant bun unde copia cu atenţie felul în care mâncau ceilalţi. Observa, învăţa şi nu uita nimic. Era ca un burete, ştergea trecutul şi absorbea viitorul. Într-un singur an Rhys învăţase destul pentru a-şi da seama că Gladys Simpkins, prinţesa lui, era o fată de rând, banală, cu mult sub gusturile lui. Plecă de la magazinul de manufactură şi se angaja ca funcţionar într-o farmacie, una dintr-o reţea care aparţinea ace­leiaşi firme. Avea aproape şaisprezece ani, însă arăta mult mai în vârstă. Era înalt şi bine dezvoltat. Femeile au început să se intereseze de acest galez brunet şi drăguţ, isteţ şi galant. În farmacie deveni imediat preferatul clienţilor, mai ales al celor de sex feminin; care aşteptau la rând până când Rhys era liber să se ocupe de ele. Se îmbrăca bine, vorbea corect şi ştia că făcuse un drum lung de la Gwent şi Carmarthen, dar când se privea în oglindă nu era satisfăcut. Călătoria pe care intenţiona să o facă încă nu se terminase. Peste doi ani Rhys Williams deveni managerul farmaciei în care lucra. Într-o zi managerul reţelei de farmacii din zonă îi spuse: - Acesta este doar începutul, Williams. Dacă vei continua să munceşti la fel de mult, într-o zi vei ajunge să administrezi mai multe farmacii. Rhys aproape îi râse în nas. Să crezi tu că asta poate fi o culme a ambiţiei! Rhys continua să-şi ur­meze şcoala. Studia probleme de conducere şi ad­ministrare a afacerilor, marketing şi legile comerciale. Vroia mai mult. Imaginea din oglindă îl arăta în plin succes; însă Rhys simţea că este abia la începutul drumului. Şansa lui de a promova se ivi într-o zi când în farmacie intră un agent comercial al unei firme, care urmări cum Rhys ştia să-şi folosească farmecul pentru a face doamnele să cumpere medicamente de care nu aveau nevoie. Înainte de a pleca, îi spuse: - Îţi pierzi vremea aici, puştiule. Ar trebui să lucrezi pentru o firmă mai mare. - Vă gândiţi la una anume? întrebă Rhys. - Aşteaptă să-i vorbesc şefului meu despre tine. Peste două săptămâni Rhys era angajat ca agent comercial al unei mici firme de medicamente. Era unul din cei cincizeci de agenţi ai firmei, dar când Rhys se privi în oglinda lui specială ştiu că nu e adevărat. Nu concura decât cu el însuşi. Se apropia tot mai mult de imaginea din oglindă, de personajul pe care îl crease. Un bărbat inteligent, cultivat, distins şi fermecător. Ceea ce încerca să facă părea imposibil. Toată lumea ştia că trebuie să te naşti cu aceste calităţi; nu puteau fi create. Dar Rhys reuşi. Deveni ceea ce-şi dorise. Călători prin toată ţara vânzând produsele firmei, discutând şi ascultând. Se întorcea la Londra plin de iniţiative practice şi avansa repede pe treptele succesului. La trei ani după angajarea sa, Rhys ajunse director comercial. Şi sub conducerea sa atentă şi pricepută firma începu să se extindă.   * * *   Patru ani mai târziu Sam Roffe intră în viaţa lui. Recunoscuse ambiţia din Rhys. - Îmi semeni, îi spuse Sam Roffe. Noi vrem să stăpânim lumea. Îţi voi arăta cum. Sam Roffe a fost un mentor strălucit. În următorii nouă ani, sub supravegherea lui Sam Roffe, Rhys Williams devenise un om valoros al companiei. Pe măsură ce trecea timpul, i se dădea o tot mai mare responsabilitate, să reorganizeze diferitele sectoare, să înlăture defecţiunile tehnice în indiferent ce parte a lumii se produceau, să coordoneze ramuri ale companiei „Roffe şi Fiii”, să creeze şi să pună în aplicare noi planuri. Până la urmă Rhys Williams ajunse să cunoască mai multe despre afacerile companiei decât oricine altcineva, cu excepţia lui Sam Roffe. Rhys Williams, devenea succesorul logic al lui Sam Roffe. Într-o dimineaţă când Rhys şi Sam Roffe se întorceau de la Caracas cu avionul companiei, un Boeing 707-320 transformat într-un apartament luxos, unul din flotila de opt avioane ale companiei, Sam Roffe îl lăudă pe Rhys pentru o afacere foarte profitabilă pe care acesta o încheiase cu guvernul din Venezuela. - Vei primi o primă grasă pentru asta, Rhys. Acesta îi replică liniştit. - Nu vreau o primă, Sam. Vreau nişte acţiuni şi un loc de director în conducere. O merita şi amândoi ştiau asta. Dar Sam îi răspunse: - Îmi pare rău. Nu pot schimba regulile, nici măcar pentru tine. „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Nimeni în afara familiei nu poate fi în conducere şi nu poate deţine acţiuni. Rhys ştia, bineînţeles. Participa la toate întrunirile directorilor, dar nu ca membru. Era un străin. Sam Roffe era singurul urmaş direct al familiei Roffe. Cei­lalţi urmaşi erau femei, verişoarele lui Sam. Bărbaţii cu care se căsătoriseră conduceau compania. Walther Gassner, care se căsătorise cu Anna Roffe; Ivo Palazzi căsătorit cu Simonetta Roffe; Charles Martel, soţul Helenei Roffe. Şi Sir Alec Nichols a cărui mamă a fost născută Roffe. Aşa că Rhys a fost obligat să ia o hotărâre. Ştia că merită să fie în conducere, că într-o zi ar trebui să ajungă preşedintele ei. Deocamdată nu se putea, dar lucrurile se puteau schimba. Rhys se hotărî să rămână, să aştepte şi să vadă ce se va întâmpla. Sam Roffe îl învăţase să aibă răbdare. Iar acum Sam Roffe era mort. Luminile din birou se aprinseră din nou şi Hajib Kafir apăru în cadrul uşii. Kafir era directorul comercial al firmei pentru Turcia. Un bărbat scund, oacheş, care îşi purta diamantele şi pântecul gras ca pe nişte ornamente. Arăta neîngrijit, ca un om care s-a îmbrăcat în grabă. Deci Sophie nu l-a găsit într-un club de noapte. Ei, da, se gândi Rhys. Un efect secundar al morţii lui Sam Roffe. Coitus interruptus. - Rhys! exclamă Kafir. Dragul meu prieten, iartă-mă! N-am ştiut că eşti încă în Istanbul! Trebuia să prinzi un avion, iar eu am avut nişte probleme urgente… - Stai jos, Hajib. Ascultă-mă atent. Vreau să trimiţi patru telegrame codificate. Vor merge în ţări diferite. Vreau să fie înmânate personal de mesagerii noştri, înţelegi? - Bineînţeles, spuse Kafir uimit. Înţeleg foarte bine. Rhys îi aruncă o privire ceasului de mână subţire, din aur, marca Baume & Mercier, de la încheietura mâinii. - Poşta din New York e închisă acum. Trimite telegramele de la Yeni Posthane Cad. Vreau să plece peste treizeci de minute. Îi înmână o copie a telegramei pe care o compusese. - Oricine discută despre asta va fi concediat imediat. Kafir privi telegrama şi ochii i se măriră. - Dumnezeule! Nu se poate! exclamă el îngrozit. Cum, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? - Sam Roffe a murit într-un accident, îi răspunse Rhys. Acum, în sfârşit, Rhys îşi permise să se gândească la ceea ce încercase să elimine din gândurile sale; Elizabeth Roffe, fiica lui Sam. Avea douăzeci şi patru de ani. Când o întâlnise prima dată, era o puştoaică de cincisprezece ani, care purta proteză pentru dinţi, era extraordinar de timidă şi de grasă, o rebelă singu­ratică. De-a lungul anilor, Rhys urmări transformarea ei într-o tânără deosebită, care moştenise frumuseţea mamei şi inteligenţa şi forţa tatălui. Ajunsese foarte apropiată de Sam. Rhys ştia cât de mult o va afecta vestea morţii tatălui ei. Ştia că va trebui să o anunţe personal. Două ore mai târziu Rhys Williams se îndrepta spre New York cu unul din avioanele companiei.     Capitolul 2 BERLIN. Luni, 7 septembrie, ora 10 a. m.   Anna Roffe Gassner ştia că nu are voie să ţipe din nou, altfel Walther se va întoarce şi o va ucide. Se ghemui într-un colţ al dormitorului, tremurând din tot corpul, fără să se poată controla şi îşi aşteptă moartea. Ceea ce începuse ca un basm frumos se transformase în groază şi teroare. De foarte mult timp încerca să evite adevărul: bărbatul cu care se căsătorise era un maniac criminal.   * * *   Anna Roffe nu iubise pe nimeni înainte să-l întâlnească pe Walther Gassner, nici pe mama ei, nici pe tatăl ei, nici pe ea însăşi. Anna a fost un copil fragil şi bolnăvicios, care suferea de ameţeli. Nu-şi putea aminti o perioadă când să nu fi fost prin spitale sau înconjurată de surori sau specialişti aduşi din toate colţurile lumii. Pentru că tatăl ei era Anton Roffe de la „Roffe şi Fiii” cei mai buni doctori erau aduşi la patul ei din Berlin. Dar după ce o examinau şi îi făceau diferite teste, plecau fără să ştie mai multe decât atunci când veniseră. Nu reuşeau să-i pună un diagnostic. Anna nu a putut să meargă la şcoală ca alţi copii, iar cu timpul a ajuns foarte retrasă, creându-şi o lume a ei, plină de vise şi fantezii, unde nimănui nu i se permitea să intre. Îşi picta propriile tablouri de viaţă, deoarece culorile realităţii erau prea stridente ca ea să le accepte. Când ajunsese la optsprezece ani, ameţelile au dispărut la fel de misterios cum au apărut. Dar îi pecetluiseră existenţa. La vârsta la care majoritatea fetelor se logodesc şi se căsătoresc, Anna nu fusese încă sărutată de nici un băiat. Încerca să se convingă că nu-i păsa. Era mulţumită să trăiască în viaţa ei imaginară, departe de toţi şi de restul lumii. Când trecu de douăzeci de ani, fu asaltată de peţitori, era o moştenitoare care purta unul din cele mai prestigioase nume din lume şi mulţi bărbaţi erau dornici să profite de averea ei. Primi cereri în căsătorie de la un conte suedez, un poet italian şi o mulţime de prinţi din ţări sărace. Anna îi refuză pe toţi. La aniversarea a treizeci de ani, tatăl ei suspină: „Voi muri fără să-mi văd nepoţii”. La treizeci şi cinci de ani Anna plecă la schi în Kizbühel, în Austria şi acolo îl întâlni pe Walther Gassner, instructor de schi şi cu treisprezece ani mai tânăr ca ea. Când Anna l-a văzut prima dată pe Walther, pur şi simplu i s-a tăiat respiraţia. Cobora pe pârtia abruptă de la Hahnenkamm şi era cea mai frumoasă imagine pe care Anna o văzuse vreodată. Se apropie de capătul pârtiei ca să-l vadă mai bine. Arăta ca un tânăr zeu, iar Anna era mulţumită doar să-l privească. O surprinse privindu-l ţintă. - Nu schiezi, gnädiges Fräulein? Anna clătină din cap neavând încredere în vocea ei, iar el îi zâmbi. - Atunci dă-mi voie să te invit la masă. Anna intră în panică şi o luă la fugă ca o şcolăriţă. Din acel moment Walther Gassner nu o mai lăsă în pace. Anna Roffe nu era o fată proastă. Era conştientă de faptul că nu era nici frumoasă, nici sclipitoare, că era o femeie ştearsă şi care, în afara numelui, nu avea nimic altceva de oferit unui bărbat. Dar ea ştia că sub această faţadă obişnuită se ascundea o tânără frumoasă, sensibilă, cu sufletul încărcat de dragoste, poezie şi muzică. Poate pentru că nu era o frumuseţe, Anna avea un respect deosebit pentru frumos. Obişnuia să viziteze marile muzee şi să petreacă ore în şir privind cu ochi mari tablourile şi sculpturile. Când l-a văzut pe Walther Gassner i s-a părut că toţi zeii s-au trezit la viaţă pentru ea. A doua zi Anna îşi lua micul dejun pe terasa hotelului Tennerhof când se trezi cu Walther Gassner lângă ea. Arăta într-adevăr ca un tânăr zeu. Avea un profil regulat, pronunţat, iar trăsăturile feţei erau puternic marcate, dar în acelaşi timp delicate, pline de sensibilitate. Era foarte bronzat, cu dinţi albi şi egali. Avea părul blond şi ochi de un cenuşiu închis. Sub hainele de schi Anna vedea mişcându-i-se muşchii pieptului şi ai picioarelor şi simţi cum i se stârnesc simţurile. Îşi ascunse mâinile în poală ca să nu-i vadă petele de pe piele. - Ieri după-amiază te-am căutat pe pârtii, spuse Walther. Anna nu putea vorbi. Dacă nu ştii să schiezi, te învăţ eu, spuse el zâmbind şi adăugă: nu-i nevoie să-mi plăteşti. O luă cu el pe pârtia de la Hausberg, pârtia începătorilor, pentru prima ei lecţie. Dar imediat amândoi şi-au dat seama că ea nu avea nici un talent pentru schi. Îşi pierdea mereu echilibrul şi cădea, dar insista să încerce din nou şi din nou pentru că se temea că Walther o va dispreţui dacă nu va reuşi, însă, după a zecea căzătură, Walther o ajută să se ridice şi îi spuse blând: - Ai fost făcută să te ocupi cu lucruri mai im­portante. - Ce fel de lucruri? întrebă ea necăjită. - Îţi voi spune diseară la cină. În seara aceea au cinat, apoi au luat micul dejun împreună, apoi din nou prânzul şi cina. Walther îşi neglija clienţii. Lipsea de la lecţiile de schi pentru ca să o conducă în sat. O invită la cazinoul „Der goldene Greif”, o plimbă cu sania trasă de cai, o duse la cumpărături şi în excursii şi rămase cu ea ore în şir pe terasa hotelului discutând despre nimicuri. Anna era vrăjită. La cinci zile după ce s-au cunoscut, Walther îi luă mâinile în ale sale şi spuse: - Anna, liebchen, vreau să mă căsătoresc cu tine. Stricase totul. O scosese afară din lumea ei de basm şi o adusese la realitatea crudă - cine era şi ce I era. O virgină urâtă de treizeci şi cinci de ani, un premiu pentru vânătorii de zestre. Încercase să plece, dar Walther o opri. - Ne iubim, Anna. Nu poţi fugi de acest adevăr. Îl ascultă minţind-o, îl ascultă spunându-i: „N-am mai iubit pe nimeni altcineva” şi simplifică lucrurile pentru că dorea cu disperare să-l creadă. Îl chemă în camera ei şi rămaseră acolo discutând, iar Walther îi povesti viaţa lui şi Anna brusc începu să-l creadă spunându-şi surprinsă: este de fapt povestea vieţii mele. Ca şi ea, Walther nu a avut pe cine să iubească. A fost un străin în această lume pentru că s-a născut bastard, aşa cum Anna a fost o străină datorită bolii. Ca şi ea, Walther era dornic să-şi ofere dragostea. Fusese crescut într-un orfelinat şi când ajunsese la treisprezece ani, iar înfăţişarea lui plăcută fusese remarcată de toată lumea, femeile de la orfelinat au început să se folosească de el, aducându-l noaptea în camerele lor, luându-l în pat şi învăţându-l cum să le satisfacă. Ca răsplată primea mâncare mai multă, bucăţi de carne şi deserturi făcute din zahăr adevărat. Primea orice dar nu iubire. Când Walther ajunse destul de în vârstă pentru a putea fugi de la orfelinat, descoperi că viaţa în libertate nu era cu nimic deosebită de cea cu care fusese obişnuit. Femeile vroiau să se folosească de înfăţişarea lui, să-l poarte ca pe o insignă; nimic mai mult. Îi ofereau bani, haine, bijuterii, cadouri şi atât. Anna îşi dădu seama că Walther trecuse prin aceleaşi dezamăgiri ca şi ea, era cealaltă jumătate pe care o aşteptase. Căsătoria lor a fost o ceremonie fără fast la primăria oraşului.   * * *   Anna sperase ca tatăl ei să fie încântat. Dar acesta îi făcu o scenă cumplită. - Eşti o proastă înfumurată, urlă el. Te-ai măritat cu un afurisit de vânător de zestre. L-am verificat. Toată viaţa a trăit de pe urma femeilor, dar până acum nu a găsit nici una atât de cretină ca să se mărite cu el. - Încetează! ţipă Anna. Nu înţelegi! Dar Anton Roffe ştia că înţelege prea bine motivele lui Walther Gassner. Îi ceru ginerelui să se prezinte în biroul său. Walther privi admirativ pereţii acoperiţi cu lam­briuri, tablourile vechi şi spuse: - Îmi place aici. - Da, sunt convins. Arată mult mai bine ca un orfelinat. Walther îl privi tăios, devenind brusc precaut. - Ce vreţi să spuneţi? - Hai să terminăm cât mai repede. Ai făcut o greşeală. Fiica mea nu are bani. Ochii lui Walther îl priveau pătrunzător. - Ce anume încercaţi să spuneţi? - Nu încerc să-ţi spun nimic. Îţi spun pur şi simplu. Nu vei obţine nimic de la Anna, pentru că Anna nu are nimic. Dacă te-ai fi interesat mai bine ai şti că „Roffe şi Fiii” este o companie privată. Asta înseamnă că acţiunile firmei nu pot fi vândute. Trăim confortabil şi atât. Nu există o zestre mare, de care să te foloseşti. Scotoci în buzunar, scoase un plic şi îl aruncă pe birou în faţa lui Walther. - Asta te va despăgubi pentru cheltuielile făcute. Vreau să dispari din Berlin până la ora şase. Nu vreau ca Anna să mai audă vreodată de tine. - Nu v-a trecut prin minte nici măcar pentru o clipă că m-am căsătorit cu Anna pentru că m-am îndrăgostit de ea? îl întrebă Walther calm. - Nu, spuse Anton caustic. Dar ţie? - Să vedem preţul meu pe piaţă, spuse el după un moment. Deschise plicul şi numără banii. Ridică privirea spre Anton Roffe. - Mă evaluez la mai mult de douăzeci de mii de mărci. - E tot ce primeşti. Consideră-te norocos. - Sunt, spuse Walther. Dacă vreţi să ştiţi adevărul, cred că sunt un om foarte norocos. Mulţumesc. Puse banii în buzunar cu un gest neglijent şi apoi ieşi din birou. Anton Roffe răsuflă uşurat. Se simţea puţin vinovat şi dezgustat de ceea ce făcuse, dar fusese singura soluţie. Anna va fi nefericită aflând că o părăsise soţul dar era mai bine să se întâmple acum decât mai târziu. Va avea grijă să întâlnească pe cineva potrivit, de vârsta ei, care cel puţin o va respecta dacă nu va fi capabil să o iubească. Cineva care să fie interesat de ea şi nu de banii şi numele ei. Cineva care să nu poată fi cumpărat cu douăzeci de mii de mărci. Când Anton Roffe ajunse acasă Anna alergă să-l întâmpine, cu ochii în lacrimi. El o luă în braţe, o strânse la piept şi îi spuse: - Anna, liebchen, totul va fi în regulă. Îl vei uita… Anton privi peste umărul ei şi îl văzu pe Walther Gassner în pragul uşii. Anna îi arătă un deget spunându-i: - Uite ce mi-a cumpărat Walther! Aşa-i că este cel mai frumos inel pe care l-ai văzut? A costat douăzeci de mii de mărci. Până la urmă părinţii Annei au fost obligaţi să-l accepte pe Walther Gassner. Drept cadou de nuntă le-au cumpărat un frumos conac în Wannsee, plin de mobilă franţuzească, combinată cu antichităţi, canapele confortabile, un birou Roentgen în bibliotecă şi rafturi de cărţi care acopereau pereţii. Partea super­ioară era mobilată cu piese elegante daneze şi suedeze din secolul al optsprezecelea. - E prea mult, îi spuse Walther. Nu vreau nimic de la ei şi nici de la tine. Vreau să fiu capabil să-ţi cumpăr singur lucrurile frumoase pe care ţi le doreşti, liebchen. Walther îi zâmbi ca un băieţel necăjit. Dar eu nu am bani. - Bineînţeles că ai, replică Anna. Tot ce am îţi aparţine. - Oare? întrebă Walther cu un surâs încântător. La insistenţele Annei - pentru că Walther părea să nu aibă nici un chef să discute despre bani - ea îi explică situaţia ei financiară. Avea un credit la bancă din care puteau trăi confortabil, dar cea mai mare parte a averii ei era investită în acţiunile companiei „Roffe şi Fiii”. Acţiunile nu puteau fi vândute fără aprobarea unanimă a tuturor celor din conducere. - Cât valorează acţiunile tale? întrebă Walther. Anna îi spuse. Lui Walther nu-i venea să creadă. Îi ceru să-i repete suma. - Şi nu poţi vinde acţiunile? - Nu. Vărul meu Sam nu va accepta să vindem acţiuni ale firmei. El deţine majoritatea acţiunilor. Într-o zi… Walther îşi exprimă dorinţa de a lucra pentru companie. Anton Roffe era împotrivă. - Cu ce poate contribui un schior leneş la firma noastră? întrebă Anton Roffe. Dar până la urmă cedă de dragul fiicei sale, iar lui Walther i se oferi o slujbă în administraţie. Se dovedi a fi foarte priceput şi avansa rapid. Când tatăl Annei muri peste doi ani, Walther Gassner a fost făcut membru în conducerea companiei. Anna era foarte mândră de el. Era soţul şi amantul perfect pentru ea. Întotdeauna îi aducea flori şi mici cadouri, părea mulţumit să rămână serile acasă cu ea, doar ei doi. Fericirea Annei era imensă, aproape de nesuportat. Ach, danke, lieber Gott, obişnuia să spună când nu o putea auzi nimeni. Anna învăţă să gătească pentru a-i putea pregăti lui Walther mâncărurile preferate. Făcea choucroute, un strat crocant de varză murată şi cartofi piure peste care punea cotlet de porc afumat şi cârnăciori. Pre­gătea file din carne de porc fiert în bere şi condimentat cu chimion pe care îl servea cu un măr copt în cuptor, decojit şi umplut cu mici boabe de agrişe. - Eşti cea mai bună bucătăreasă din toată lumea, îi spunea Walther, iar Anna roşea de mândrie. În al treilea an al căsătoriei lor Anna rămase însărcinată. Primele opt luni ale sarcinii au fost îngrozitoare, dar Anna suporta totul fericită. Altceva o neliniştea. A început într-o zi imediat după masa de prânz. Se apucase să tricoteze un pulover pentru Walther şi gândurile i-o luaseră razna, când pe neaşteptate auzi vocea lui Walther: - Dumnezeule, Anna! Ce faci aici singură în întuneric? După-amiaza se transformase în noapte. Anna privi puloverul din poala ei şi îşi dădu seama că nu se atinsese de el. Cum de trecuse atât de mult timp? Unde îi fusese mintea? Apoi Anna mai trăi şi alte experienţe similare şi începu să se întrebe dacă această alunecare spre nimic nu era o prevestire, un semn de rău augur că viaţa ei era pe terminate. Nu credea că se teme de moarte, dar nu suporta gândul că îl va părăsi pe Walther. Cu patru săptămâni înainte de a trebui să nască, Anna pierdu din nou noţiunea timpului, se împiedică şi căzu rostogolindu-se pe scările ce duceau la etaj. Se trezi la spital. Walther era lângă patul ei, ţinând-o de mână. - M-ai speriat îngrozitor. Brusc Anna intră în panică. Copilul! Nu mai simt copilul. Întinse mâinile în jos. Abdomenul ei era plat. - Unde-i copilul meu? Walther se aplecă şi o strânse în braţe. Doctorul spuse: - Aţi avut gemeni, doamnă Gassner. Anna întoarse capul spre Walther, iar ochii lui înotau în lacrimi. - Un băiat şi o fetiţă, liebchen. Anna ar fi putut muri pe loc de bucurie. Simţi o dorinţă irezistibilă de a-i ţine în braţe. Trebuia să-i vadă, să-i simtă lângă ea, să-i strângă la piept. - Vom discuta despre asta când veţi fi mai pu­ternică, spuse doctorul. Doar când vă veţi simţi mai bine.   * * *   O asigurau că se simte tot mai bine, dar Anna era înspăimântată. Ceva se întâmpla cu ea şi nu înţelegea ce anume. Walther venea, o ţinea de mână, apoi îşi lua rămas bun, iar ea îl privea surprinsă şi vroia să-i spună: „Dar abia ai venit… „Privea însă ceasul şi trecuseră deja trei sau patru ore. Habar n-avea ce se întâmplase în acest timp. Îşi amintea vag că într-o noapte îi fuseseră aduşi copiii, dar apoi adormise. Nu-şi amintea prea bine şi se temea să întrebe. Nu avea importanţă. Vor fi doar ai ei când Walther o va duce acasă.   * * *   Acea zi minunată sosi, în sfârşit. Anna îşi părăsi camera de la spital într-un scaun cu rotile, cu toate că insistase că se simte destul de puternică pentru a merge singură. De fapt se simţea foarte slăbită, dar era atât de încântată că urma să-şi vadă copiii, încât nimic nu o mai interesa. Walther o duse în casă şi se pregătea să o urce la etaj în dormitorul lor. - Nu, nu! spuse ea. Du-mă în camera copiilor. - Trebuie să te odihneşti acum, draga mea. Nu eşti încă destul de puternică… Ea nu mai ascultă ce-i spune, se dezlipi din braţele lui şi fugi spre camera copiilor. Jaluzelele erau trase, iar în cameră era întuneric; ochii ei trebuiră să se obişnuiască o clipă. Era atât de plină de entuziasm, încât simţea că ameţeşte. Se temea că va leşina. Walther veni în spatele ei. Îi vorbea, încercând să-i explice ceva dar indiferent despre ce-i vorbea nu putea fi important. Pentru că ei erau acolo. Dormeau amândoi, fiecare în leagănul lui, iar Anna se apropie încet ca să nu-i deranjeze şi rămase aşa, privindu-i cu ochii măriţi. Erau cei mai frumoşi copii pe care îi văzuse vreodată. Chiar de acum putea să-şi dea seama că băieţelul va avea trăsăturile frumoase ale lui Walther şi părul lui blond. Fetiţa era o păpuşică adorabilă cu păr moale, auriu şi o faţă mică, triunghiulară. Anna se întoarse spre Walther şi spuse înăbuşindu-se: - Sunt atât de frumoşi. Sunt… sunt foarte fericită. - Haide, Anna, şopti Walther. O cuprinse cu braţele şi Anna simţi în el o poftă aprigă care o tulbură şi pe ea. Nu mai făcuseră dragoste de mult timp. Walther avea dreptate. Mai târziu vor avea destul timp pentru copii.   * * *   Pe băiat îl numiră Peter, iar pe fetiţă Brigitta. Două miracole încântătoare pe care ea şi Walther le concepuseră, iar Anna îşi petrecea tot timpul în camera lor, jucându-se cu ei, vorbindu-le. Chiar dacă nu puteau să o înţeleagă, ştia că îi simt dragostea. Câteodată, în mijlocul unei zile, se întorcea şi îl vedea pe Walther în pragul uşii, venit acasă de la birou, iar Anna îşi dădea seama că într-un fel trecuse încă o zi. - Vino lângă noi, spunea ea. Jucăm un joc. - Ai pregătit cina? o întreba Walther, iar Anna se simţea brusc vinovată. Va trebui să-i acorde mai multă atenţie lui Walther şi mai puţină copiilor, dar în ziua următoare se întâmpla acelaşi lucru. Gemenii erau ca un magnet căruia nu-i rezista. Anna încă îl iubea foarte mult pe Walther şi încerca să-şi diminueze sentimentul de vinovăţie spunându-şi că gemenii sunt şi o parte din el. În fiecare noapte, de îndată ce Walther adormea, Anna se strecura din pat, se furişa în camera copiilor şi rămânea acolo privindu-i până dimineaţa. Apoi se întorcea în dormitor înainte ca Walther să se trezească. Odată, în mijlocul nopţii, Walther intră în camera copiilor şi o surprinse. - Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci aici? - Nimic, dragul meu, doar… - Du-te înapoi în pat! Niciodată nu-i mai vorbise aşa. A doua zi la micul dejun Walther îi spuse: - Cred că ar trebui să ne luăm o vacanţă. Ne va face la amândoi bine să plecăm undeva. - Dar, Walther, copiii sunt prea mici să călăto­rească. - Mă gândeam să plecăm doar noi doi. - Nu pot să-i părăsesc, spuse Anna clătinând din cap. Walther îi luă mâna şi îi spuse: - Vreau să uiţi copiii. - Să uit copiii? spuse ea şocată. - Anna, îţi aminteşti cât de bine ne-am simţit împreună înainte de a rămâne însărcinată? Ce bine ne-am distrat? Cât de bucuroşi eram, doar noi doi, fără nimeni altcineva în jurul nostru? Iar Anna pricepu. Walther era gelos pe copii.   * * *   Săptămâni şi luni treceau în grabă. Walther nici măcar nu se apropia de copii. De ziua lor de naştere Anna le cumpără cadouri minunate. Walther reuşea mai tot timpul să rămână în oraş, pentru a rezolva diferite afaceri. Anna nu mai putea să se lase păcălită. Adevărul era că pe Walther nu-l interesau copiii. Anna simţea că probabil e şi vina ei, pentru că ea era prea interesată de ei. Obsedată era cuvântul folosit de Walther. Îi ceruse să consulte un doctor, iar Anna acceptase pentru a-i face plăcere. Dar doctorul era un tâmpit. În momentul în care începu să-i vorbească, Anna îl ignoră, lăsându-şi mintea să se îndepărteze de prezent până când îl auzi spunându-i: - Consultaţia s-a terminat, doamnă Gassner. Ne întâlnim săptămâna viitoare? - Bineînţeles. Nu s-a mai întors niciodată. Anna simţea că era problema lui Walther, dar şi a ei. Dacă greşeala ei era că îşi iubea copiii prea mult, a lui Walther era că nu-i iubea destul. Anna învăţă să nu vorbească despre copii în prezenţa lui Walther, dar abia aştepta ca el să plece la birou pentru a se întoarce în camera lor şi a se juca cu ei. Doar că acum nu mai erau bebeluşi. Şi-au sărbătorit deja a treia aniversare şi Anna putea să vadă cum vor arăta ca adulţi. Peter era înalt pentru vârsta lui, iar corpul lui era puternic şi atletic ca al tatălui său. Anna îl ţinea în braţe şi îi fredona: - Of, Peter, ce le vei face tu sărmanelor fete? Să fii drăguţ cu ele, fiul meu drag. Nu vor avea nici o şansă. Iar Peter îi zâmbea ruşinat şi o îmbrăţişa. Apoi Anna se întorcea spre Brigitta. Brigitta se făcea cu fiecare zi tot mai frumoasă. Nu semăna nici cu Anna, nici cu Walther. Avea părul auriu şi o piele delicată ca porţelanul. Peter avea temperamentul aprig al tatălui său şi câteodată Anna trebuia să-i tragă câte o palmă uşoară peste şezut, dar Brigitta era un înger. Când Walther nu era prin preajmă Anna le punea discuri sau le citea. Cartea lor preferată era „101 Mărchens”. O băteau pe Anna la cap să le citească poveşti despre căpcăuni, spiriduşi, vrăjitoare, chiar dacă le ştiau pe de rost, iar la culcare Anna le cânta un cântec de leagăn: Schlaf, Kinderlein, schlaf, Der Vater hüt’t die Schaf… Anna se ruga ca timpul să îmblânzească atitudinea lui Walther, ca el să se schimbe. Se schimbă într-adevăr, dar în rău. Detesta copiii. La început Anna îşi spuse că se întâmplă aşa pentru că Walther îşi dorea toată dragostea ei doar pentru el, că nu vroia să o împartă cu nimeni altcineva. Dar încetul cu încetul îşi dădu seama că nu era vorba de dragostea pentru ea. Walther o ura. Tatăl ei avusese dreptate. Walther se căsătorise cu ea pentru banii ei. Copiii erau o ameninţare pentru el. Vroia să scape de ei. Tot mai des îi vorbea Annei despre vânzarea acţiunilor. - Sam nu are nici un drept să ne oprească! Am putea lua toţi banii şi să plecăm unde vrem. Doar noi doi. Anna îl privi înmărmurită. - Ce facem cu copiii? Ochii lui sclipeau febril. - Nu. Ascultă-mă. Pentru binele nostru va trebui să scăpăm de ei. Trebuie. În acel moment Anna înţelese că Walther era nebun. Se îngrozi. Walther concediase toţi servitorii cu excepţia unei femei care venea să facă curăţenie o dată pe săptămână. Iar Anna şi copiii erau singuri cu el, la cheremul lui. Avea nevoie de ajutor. Poate că nu era prea târziu pentru a fi vindecat. În secolul al cincis­prezecelea nebunii erau adunaţi şi închişi pentru totdeauna în case situate pe apă, Narrenschiffe, corăbii ale nebunilor, dar astăzi datorită medicinii moderne, trebuia să existe o posibilitate de a-l ajuta pe Walther. Acum, în această zi de septembrie, Anna se cuibărise pe podeaua din dormitorul ei unde Walther o închisese şi aştepta ca el să se întoarcă. Ştia ce trebuie să facă. Pentru binele lui, al ei şi al copiilor. Anna se ridică nesigură pe picioare şi se îndreptă spre telefon. Ezită o secundă apoi ridică receptorul şi începu să formeze 110, numărul poliţiei. Îi răspunse o voce străină. - Hallo. Hier ist Notruf der Polizei. Kann ich ihnen helfen? - Ja, bitte. Anna simţi că se sufocă. Ich… O mână apăru din spatele ei şi îi smulse receptorul, trântindu-l în furcă. Anna se retrase câţiva paşi. - Te rog, scânci ea, nu mă lovi. Walther se apropie de ea cu ochi strălucitori, vorbindu-i atât de blând încât ea nu-l înţelegea. - Liebchen, nu am de gând să te lovesc. Te iubesc, nu înţelegi? O atinse, iar ea simţi furnicături pe piele. - Nu vrem ca poliţia să vină aici, nu-i aşa? Anna clătină cu putere din cap, prea terorizată pentru a putea vorbi. - Anna, copiii sunt cei care ne creează probleme. Vom scăpa de ei. Eu… Se auzi soneria de la intrare. Walther se opri nehotărât. Soneria se auzi din nou. - Rămâi aici, ordonă el. Mă întorc. Anna îl privi cum iese din cameră, incapabilă să se mişte. Walther trânti uşa în urma lui şi ea auzi zgomotul cheii care încuia uşa. „Mă întorc”, îi spusese el. Walther Gassner coborî repede scările, ajunse la uşa de la intrare şi o deschise. Un bărbat îmbrăcat în uniforma gri a mesagerilor îi întinse un plic sigilat. - Un mesaj important pentru domnul şi doamna Walther Gassner. - Da, spuse Walther. Îl iau eu. Închise uşa, privi plicul din mâna lui şi îl deschise. Citi încet mesajul dinăuntru.   Cu regret vă informăm că Sam Roffe a murit într-un accident de alpinism. Vă rugăm să fiţi prezenţi la Zürich vineri la amiază la o întrunire de urgenţă a conducerii.   Era semnat „Rhys Williams”.  

Capitolul unu   Pamplona, Spania 1976   „Dacă planul nostru dă greş, o să murim cu toţii”. Îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară, cercetându-l, disecându-l, căutându-i părţile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneţ şi presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuşi, avea să fie o ispravă spectaculoasă, demnă de marele El Cid. Dacă va da greş… „Mă rog, am depăşit vremea îngrijorărilor, îşi spuse Jaime Miró, meditativ. Acum a sosit timpul pentru acţiune”. Jaime Miró era o legendă, un erou pentru poporul basc şi o pacoste pentru guvernul spaniol. Era înalt de aproape doi metri, avea o faţă puternică, inteligentă, un trup musculos şi ochi negri, îngânduraţi. Cei ce-l văzuseră obişnuiau să-l descrie ca mai înalt decât era în realitate, mai brun, mai aprig. Jaime Miró era o persoană complexă, un realist care cunoştea soarta cumplită ce-l aştepta, un romantic gata să moară pentru cauza în care credea. Pamplona arăta ca un oraş ieşit din minţi. Se găsea în ultima dimineaţă a alergărilor de tauri, Fiesta lui San Fermin, sărbătoarea anuală care ţine de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori, veniţi din lumea întreagă, roiau în oraş. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al alergării de tauri, alţii doreau să-şi dovedească bărbăţia luând direct parte la el, alergând în faţa animalelor dezlănţuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenţii universităţii din Navarra îşi făcuseră culcuş în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile, în parcurile publice şi chiar pe străzile şi aleile oraşului. Turiştii umpleau până la refuz cafenelele şi hotelurile, privind la zgomotoasele şi multicolorele parăzi de gigantes din mucava, şi ascultând muzica fanfarelor în marş. Membrii parăzilor purtau mantii violete, cu glugi verzi, rubinii sau aurii. Aşa cum şerpuia pe străzi, procesiunea părea alcătuită din râuri de curcubee. Pocnitoarele care explodau de-a lungul troleelor şi cablurilor de tramvai sporeau larma şi confuzia generală. Mulţimea venise să ia parte la luptele de tauri, care urmau să aibă loc seara, dar evenimentul cel mai spectaculos era encierro — alergarea de dis-de-dimineaţă a taurilor ce aveau să lupte seara. Cu o noapte înainte, la douăsprezece fără zece, pe străzile întunecoase din partea de jos a oraşului fuseseră mânaţi taurii scoşi din corrales de gas, ţarcurile obişnuite, pentru a traversa podul de peste râu spre ţarcul de pe Calle Santo Domingo, unde urmau să rămână peste noapte. Dimineaţa li se va da drumul să alerge liberi de-a lungul îngustei Calle Santo Domingo, îngrădiţi însă de baricadele de lemn aşezate la fiecare intersecţie. Când vor fi ajuns la capătul străzii, aveau să intre direct în ţarcurile din Piaza de Hemingway, unde erau ţinuţi până la începerea luptelor de după-masă. De la miezul nopţii şi până la şase dimineaţa vizitatorii stăteau treji, bând, cântând, făcând dragoste, prea aţâţaţi ca să poată dormi. Cei care urmau să participe la alergarea taurilor purtau în jurul gâtului eşarfele roşii ale lui San Fermín. La şase fără un sfert dimineaţa, fanfarele începeau să circule pe străzi, cântând muzica răscolitoare din Navarra. La şapte fix, zbura în aer o rachetă, care anunţa că porţile ţarcului fuseseră deschise. Mulţimea era cuprinsă de febra nerăbdării. Câteva momente mai târziu urma să fie lansată o a doua rachetă, care avertiza oraşul că taurii alergau în libertate. Ceea ce urma era un spectacol de neuitat. Întâi izbucneau zgomotele. La început erau slabe, ca un freamăt de vânt, aproape imperceptibil, şi apoi deveneau din ce în ce mai puternice, culminând într-o explozie de ropote de copite şi, deodată, apăreau şase bivoli şi şase tauri uriaşi. Fiecare dintre ei cântărea pe puţin cinci sute de kilograme şi cu toţii se năpusteau pe Calle Santo Domingo asemenea unor trenuri expres mortale. Dincolo de baricadele de lemn plasate la fiecare colţ de stradă, se înghesuiau sute de tineri nerăbdători, nervoşi, care ţineau să-şi dovedească vitejia înfruntând animalele înnebunite. Galopul pornea din capătul mai îndepărtat al străzii, trecând pe lângă intersecţiile cu Calle Laestrafeta şi Calle de Javier, pe lângă farmacias şi magazinele de confecţii şi pieţele de fructe, îndreptându-se spre Plaza de Hemingway; pretutindeni se auzeau strigăte de „Olé”, izbucnite din mulţimea exaltată. Când namilele se apropiau de spectatori, se producea o învălmăşeală şi o busculadă nebună, în graba oamenilor de a se feri de coarnele ascuţite şi de copitele mortale. Brusca ameninţare a morţii îi făcea pe unii dintre participanţi s-o ia la goană şi să caute adăpost pe treptele caselor sau pe scările de incendiu. Aceştia erau însoţiţi de strigăte şi invective de „Cobardon” — laşule! Cei câţiva care se împiedicau şi cădeau în calea taurilor erau traşi cu iuţeală deoparte. Un băieţaş stătea cu bunicul lui îndărătul baricadelor, ambii cu răsuflarea tăiată de excitarea spectacolului care se desfăşura la câţiva paşi mai departe. — Uită-te la ei! exclamă bătrânul. Magnifico! — Tengo miedo, Abuelo. Mi-e frică, bunicule, răspunse copilul tremurând. Bătrânul înconjură cu braţul umerii copilului. — Si, Manuelo. E înfricoşător. Dar şi grandios. Odată, pe vremuri, am alergat şi eu alături de tauri. Nimic nu se poate compara cu aşa ceva. Te măsori cu moartea, ceea ce te face să te simţi cu adevărat bărbat. De obicei, animalelor le trebuiau doar câteva minute ca să străbată în galop cele câteva sute de metri din Calle Santo Domingo până la ţarc, şi în momentul când taurii erau închişi din nou în siguranţă, se lansa în văzduh o a treia rachetă. Dar în această anume zi, cea de-a treia rachetă nu a mai fost trimisă, pentru că a avut loc un incident, un lucru care nu se mai întâmplase niciodată în cei patru sute de ani de istorie a alergărilor de tauri din Pamplona. Când animalele dădură buzna în strada îngustă, vreo şase oameni îmbrăcaţi în costumele colorate ale feriei înlăturară baricadele de lemn de la intersecţii, şi taurii se pomeniră alungaţi de pe strada îngrădită, drept care o luară razna pe străzile din inima oraşului. Ceea ce fusese cu un moment înainte o veselă sărbătorire se prefăcu brusc într-un coşmar înfiorător. Dobitoacele înnebunite se repeziră în spectatorii înlemniţi. Băieţaşul şi bunicul său s-au numărat printre primii morţi, doborâţi şi călcaţi în picioare de năvala taurilor. Coarne mortale se înfipseră într-un cărucior de copil, sfâşiind pruncul şi trântind-o pe mamă la pământ pentru a fi strivită. Pretutindeni în aer plutea moartea. Animalele zdrobeau spectatorii neputincioşi, doborând femei şi copii, înfigându-şi coarnele lungi, fatale, în pietoni, în tarabele cu merinde, în statui, măturând tot ce avea nenorocul să se afle în calea lor. Oamenii urlau îngroziţi, luptându-se cu disperare să se ferească din drumul matahalelor ucigaşe. Un camion roşu aprins apăru brusc în calea taurilor, care se năpustiră spre el pe Calle de Estrella, strada care ducea la cárcel — închisoarea din Pamplona.   * * *   Cárcel, închisoarea, este o clădire de piatră cu două etaje, austeră, cu ferestre puternic zăbrelite. La fiecare dintre cele patru colţuri se înalţă câte un turn, iar deasupra uşii flutură steagul spaniol, roşu şi galben. Un gard de piatră înconjoară o curte mică. Etajul al doilea al clădirii cuprinde un şir de celule care îi adăpostesc pe deţinuţii condamnaţi la moarte. În interiorul închisorii, un gardian greoi, îmbrăcat într-o uniformă de Policia Armada, conducea un preot, înveşmântat într-un anteriu simplu, de-a lungul coridorului de la etajul doi. Gardianul ţinea în mână o puşcă mitralieră. Observând privirea întrebătoare care se ivise în ochii preotului la vederea armei, gardianul îl lămuri: — În locul ăsta nu poţi fi niciodată sigur, părinte. La etajul ăsta avem toate scursorile pământului. Gardianul îl conduse pe preot printr-un cadru radar detector de metale, asemănător cu cele folosite pe aeroporturi. — Regret, părinte, dar ştiţi, regulamentul… — Desigur, fiule. Când preotul trecu prin cadrul-radar, un sunet strident de sirenă umplu coridorul. Gardianul îşi încleştă instinctiv arma. Dar preotul se întoarse spre el şi-i zâmbi: — Greşeala mea, îi spuse, scoţându-şi de la gât o cruce grea de metal care atârna de un lanţ de argint şi înmânându-i-o gardianului. De data asta, când trecu din nou, aparatul rămase tăcut. Gardianul îi restitui crucea şi cei doi îşi continuară călătoria în măruntaiele închisorii. Duhoarea de pe coridor, în vecinătatea celulelor, era îngreţoşătoare. Gardianul se găsea într-o dispoziţie filozofică: — Ştiţi, părinte, vă cam pierdeţi vremea pe aici. Brutele astea nu au suflete care să fie mântuite. — Totuşi e de datoria noastră să încercăm, fiule. — Vă spun eu, porţile iadului abia aşteaptă să-i primească pe cei doi, răspunse gardianul clătinând din cap. Preotul îl privi pe gardian cu surpriză: — Pe cei doi? Parcă mi s-a spus că sunt trei pe care trebuie să-i împărtăşesc. Gardianul ridică din umeri. — Iaca, v-am făcut economie de timp. Zamora a murit azi-dimineaţă la infirmerie. A avut un atac de inimă. Ajunseră la celulele din capătul coridorului. — Aicea-i, părinte. Gardianul descuie o uşă şi se dădu cu grijă îndărăt când preotul intră în celulă. După aceea încuie din nou uşa şi rămase pe coridor, atent la orice semnal de alarmă. Preotul se îndreptă spre silueta ghemuită pe patul murdar din celulă. — Cum te numeşti, fiule? — Ricardo Mellado. Preotul se uită în jos la el. Era greu să-ţi dai seama cum arăta omul. Faţa îi era tumefiată, numai carne vie. Ochii aproape închişi. Prizonierul reuşi să rostească printre buzele umflate: — Mă bucur că aţi putut veni, părinte. — Biserica are datoria să-ţi mântuiască sufletul, fiule, răspunse preotul. — Or să mă spânzure în dimineaţa asta? Preotul îl bătu uşor pe umăr: — Ai fost osândit să mori de garotă. — Nu! strigă Ricardo Mellado privind în sus la el. — Îmi pare rău. Ordinul a fost dat de primul ministru în persoană. Preotul îşi lăsă mâna pe creştetul deţinutului şi psalmodie: — Dime tus pecados… — Am păcătuit adânc în gând, vorbă şi faptă şi mă căiesc din toată inima pentru păcatele mele, şopti Ricardo Mellado. — Ruego a nuestro Padre celestial para la salvación de tu alma. En el nombre del Padre, del Hijo y del Espíritu Santo… Gardianul, care trăgea cu urechea, îşi spuse în sinea lui: „Ce pierdere de vreme prostească. Pe ăsta Dumnezeu o să-l scuipe drept în ochi”. Îl auzi pe preot rostind cuvintele de încheiere: — Adios, fiule. Fie ca Domnul să-ţi primească sufletul în pace. Preotul se îndreptă spre uşa celulei şi gardianul o descuie, apoi se dădu un pas îndărăt, ţinându-şi puşca ţintită spre deţinut. După ce încuie din nou uşa, gardianul se deplasă spre celula alăturată şi o descuie. — E al dumneavoastră, părinte. Preotul intră în cea de a doua celulă. Şi deţinutul de aici fusese bătut sălbatic. Preotul îl privi lung, apoi îl întrebă: — Cum te numeşti, fiule? — Felix Carpio. Era un om uscat, cu barbă, iar obrazul îi era brăzdat de o cicatrice proaspătă, lividă, pe care barba nu izbutea să o ascundă. — Nu mi-e teamă de moarte, părinte. — Ăsta-i un lucru bun, fiule. Până la urmă, nici unul dintre noi nu e cruţat de moarte. În timp ce preotul asculta confesiunile lui Carpio, prin clădire începură să se reverbereze valuri de zgomote îndepărtate, la început surde, apoi din ce în ce mai puternice. Erau tunetele copitelor şi ţipetele mulţimii care fugea. Gardianul ascultă, intrigat. Zgomotele se apropiau tot mai mult. — Părinte, ar fi bine să vă grăbiţi. Se întâmplă ceva ciudat afară. — Am terminat. Gardianul descuie în grabă uşa celulei. Preotul ieşi în coridor şi gardianul încuie din nou uşa în urma lui. Deodată se auzi o bufnitură puternică venind din faţa închisorii. Gardianul se întoarse ca să se uite pe ferestruica îngustă, zăbrelită. — Ce naiba o fi fost zgomotul ăsta? — Se pare că cineva doreşte să aibă o întrevedere cu noi, spuse preotul. Îmi dai voie să împrumut asta? — Ce să împrumutaţi? — Arma dumitale, por favor. În timp ce vorbea, preotul se apropie de gardian. Scoase în tăcere partea de sus a crucii pe care o purta la gât. Un cuţit lung, primejdios ieşi la iveală. Cu o mişcare iute ca fulgerul, preotul împlântă cuţitul în pieptul gardianului. — Vezi, fiule, rosti în timp ce smulgea puşca mitralieră de sub braţul gardianului în agonie. Dumnezeu şi cu mine am hotărât că nu mai ai nevoie de arma asta. In nomine Patris, spuse Jaime Miró, făcându-şi semnul crucii cu un gest pios. Gardianul se prăbuşise pe podeaua de ciment. Jaime Miró îi luă cheile şi descuie repede uşile celor două celule. Zgomotele din stradă se înteţeau. — Repede! comandă Jaime. Ricardo Mellado puse mâna pe puşca mitralieră. — Ai jucat al naibii de bine rolul preotului. Aproape că m-ai convins. Încercă să surâdă cu gura lui umflată. — V-au aranjat bine pe amândoi. Dar n-avea grijă. Or să plătească. Jaime îşi trecu braţele în jurul umerilor celor doi bărbaţi şi-i ajută să iasă în coridor. — Ce s-a întâmplat cu Zamora? întrebă el. — L-au omorât în bătaie. I-am auzit strigătele. Pe urmă l-au transportat la infirmerie şi au pretins că a murit de un atac de inimă. În faţa lor se ivi uşa de fier a închisorii, ferecată. — Aşteptaţi aici, le spuse Jaime. Se apropie de poartă şi-i spuse gardianului: — Eu mi-am terminat treaba. Gardianul descuie poarta. — Aţi face bine să vă grăbiţi, părinte. Se întâmplă ceva în curte… Nu apucă să-şi sfârşească fraza. Când cuţitul lui Jaime i se înfipse în piept, îi ţâşni sângele pe gură. Jaime le făcu semn celor doi deţinuţi: — Veniţi! Felix Carpio luă arma gardianului mort, şi toţi trei o porniră pe scări în jos. Afară se dezlănţuise un adevărat haos. Poliţiştii alergau înnebuniţi, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă şi să potolească mulţimea care zbiera în curte căznindu-se să se ferească din calea taurilor sălbăticiţi. Unul dintre tauri se năpustise în faţada clădirii, sfărâmând portalul de piatră. Un altul sfâşia cu coarnele un gardian în uniformă, doborât la pământ. Camionul roşu aştepta în curte, cu motorul ambalat. În harababura generală, fugarii se strecurară aproape neobservaţi, iar cei care îi vedeau evadând erau prea preocupaţi să-şi salveze pielea pentru ca să mai facă altceva. Fără să scoată o vorbă, Jaime şi oamenii lui săriră în partea din spate a camionului care porni în viteză, împrăştiind pietonii îngroziţi de pe străzile înţesate. Guardia Civil, poliţia rurală paramilitară, înveşmântată în uniforme verzi şi pălării din plastic negru, se căznea în zadar să ţină sub control masele isterizate. Policia Armada, staţionată în capitalele provinciilor, era la fel de neajutorată în faţa spectacolului demenţial. Oamenii terorizaţi dădeau să fugă în toate direcţiile, încercând cu disperare să evite taurii turbaţi. Primejdia venea mai puţin din partea animalelor cât dintr-a oamenilor care se călcau unii pe alţii în picioare în învălmăşeală. Bătrâni şi femei se prăbuşeau şi erau striviţi sub picioarele mulţimii smintite. Jaime privea îngrozit la spectacolul uluitor. — Nu am bănuit că o să ia asemenea proporţii! exclamă el. Se uita neputincios la măcelul stârnit, dar nu mai exista chip să-l stăvilească. Închise ochii ca să nu-l mai vadă.   * * *   Camionul intră în periferia oraşului Pamplona şi luă direcţia spre sud, lăsând în urmă zăpăceala şi zarva. — Unde mergem, Jaime? întrebă Ricardo Mellado. — Există o casă sigură dincolo de Torre. O să ne adăpostim acolo până se lasă întunericul şi apoi pornim la drum. Felix Carpio se schimonosea de durere. Jaime Miró îl urmărea cu compasiune. — Îndată ajungem, prietene, îl încurajă cu blândeţe. Nu izbutea să-şi alunge din minte scena cumplită de la Pamplona.   * * *   O jumătate de oră mai târziu, se apropiară de satul Torre, pe care-l ocoliră pentru a se opri la o casă izolată, ascunsă în munţii ce străjuiau aşezarea. Jaime îi ajută pe cei doi să coboare din camionul roşu. — Or să vină să vă ia la miezul nopţii, le spuse şoferul. — Cere-le să aducă şi un doctor cu ei, replică Jaime. Şi descotoroseşte-te de camion. Cei trei intrară în casă. O căsuţă de fermă, simplă şi confortabilă, cu un şemineu în camera de zi şi un tavan traversat de bârne. Pe masă îi aştepta un bilet. Jaime Miró îl citi şi zâmbi când dădu peste fraza ospitalieră: „Mi casa es su casa” — casa mea e casa voastră. Pe poliţă se înşirau sticle cu vin. Jaime turnă băuturile. — Prietene, nu există cuvinte ca să-ţi mulţumim. Bem pentru tine! închină Ricardo Mellado. Jaime îşi ridică paharul: — Bem pentru libertate! Se auzi ciripitul unui canar într-o colivie. Jaime se apropie şi, o clipă, îi urmări fâlfâitul neputincios. Apoi deschise colivia, scoase uşurel pasărea şi se îndreptă spre fereastra larg deschisă. — Zboară, pajarito, îi spuse cu blândeţe. Orice fiinţă vie trebuie să se bucure de libertate.     Capitolul doi   Madrid   Primul ministru, Leopoldo Martinez, părea turbat de furie. Era un om scund, cu ochelari şi, în timp ce vorbea, îi tremura tot corpul. — Jaime Miró trebuie oprit cu orice chip, strigă el. Avea o voce puternică şi ascuţită. Înţelegeţi? Se holbă la cei şase oameni adunaţi în biroul lui. Căutăm un singur terorist şi întreaga armată şi poliţie nu sunt în stare să-l găsească. Reuniunea avea loc în Palatul Moneloa, unde locuia şi lucra primul ministru, la cinci kilometri depărtare de centrul Madridului, pe Carretera de Galicia, o şosea lipsită de orice semne de identificare. Palatul era clădit din cărămizi vopsite în verde, cu balcoane din fier forjat, jaluzele verzi şi turnuri de pază la fiecare dintre colţuri. Era o zi fierbinte, uscată, şi atât cât se putea vedea pe ferestre, coloane de căldură tremurătoare se înălţau ca nişte batalioane de ostaşi fantomatici. — Ieri, Miró a transformat Pamplona într-un câmp de măcel. Martinez izbi cu pumnul în birou. A omorât doi paznici de închisoare şi i-a răpit din temniţă pe doi dintre teroriştii lui. O sumedenie de oameni nevinovaţi au fost zdrobiţi de taurii lăsaţi liberi. O clipă nimeni nu rosti vreo vorbă. Când primul ministru îşi luase postul în primire, declarase cu emfază: „Prima mea mişcare va fi aceea de a pune capăt grupurilor separatiste. Madridul este marele unificator. Îi transformă pe andaluzieni, pe basci, pe catalani, în spanioli”. Dar optimismul lui se dovedise găunos. Aprigii luptători pentru independenţă basci aveau ideile lor şi valul de bombe, de jefuiri de bănci şi de demonstraţii teroriste ale ETA — Euzkadita Azkatasuna — continuase neabătut. Un militar aşezat în dreapta lui Martinez rosti: — Eu am să-l găsesc. Vorbitorul era colonelul Ramón Acoca, şeful GOE — Grupo de Operaciones Especiales — alcătuit cu scopul de a-i urmări pe teroriştii basci. Acoca, un om de vreo şaizeci şi cinci de ani, era un uriaş cu o fată brăzdată de cicatrice şi nişte ochi reci, de obsidian. În timpul Războiului Civil servise ca tânăr ofiţer sub Franco şi continua să fie un adept fanatic al filozofiei franchiste: „Noi nu răspundem decât în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei”. Acoca era un militar strălucit şi fusese unul din cei mai de încredere asistenţi ai lui Franco. Colonelul îşi însuşise disciplina pumnului de fier, tactica pedepsirii pe loc a celor care puneau în discuţie legea sau nu i se supuneau. Trăise tumultul Războiului Civil, cu alianţa naţionalistă dintre monarhişti, generalii rebeli, marii proprietari de pământ, ierarhia bisericească şi falangiştii fascişti pe de o parte, şi forţele guvernului republican, incluzându-i pe socialişti, comunişti, liberali şi separatiştii basci şi catalani de cealaltă parte. Fusese o perioadă cumplită de distrugeri şi omoruri, o nebunie colectivă care atrăsese oameni şi materiale de război din vreo douăsprezece ţări străine şi lăsase în urmă-i un sinistru dangăt de moarte. Şi acum bascii luptau şi ucideau din nou. Colonelul Acoca era în fruntea unei eficiente şi necruţătoare organizaţii antiteroriste. Oamenii lui lucrau în taină, foloseau deghizări şi evitau publicitatea sau fotografiile, de teama răzbunărilor. „Dacă există cineva care să-l poată opri pe Jaime Miró, acela este colonelul Acoca”, îşi spuse ministrul. „Da, se gândi el în continuare, dar cine o să-l poată opri pe colonelul Acoca?” Ideea de a-i încredinţa colonelului misiunea de a-l prinde pe Miró nu-i aparţinea ministrului. Primise la miezul nopţii un telefon pe linia lui particulară. Recunoscuse vocea pe dată: — Suntem extrem de neliniştiţi de activităţile lui Jaime Miró şi ale teroriştilor lui. Ţi-aş sugera să-l numeşti pe colonelul Acoca la conducerea GOE. E clar? — Da, domnule. Mă voi conforma imediat. Convorbirea se încheiase. Vocea aparţinea unui membru al organizaţiei OPUS MUNDO. O organizaţie secretă, cabalistică, printre membrii căreia se numărau bancheri, avocaţi, şefii unor puternice corporaţii şi miniştri din guvern. Se spunea că societatea ar dispune de fonduri enorme, dar de unde veneau aceşti bani şi felul în care erau folosiţi şi manipulaţi constituia un mister. Nu era sănătos să pui prea multe întrebări în acest domeniu. Primul ministru îl numise la conducerea organizaţiei GOE pe colonelul Acoca şi acesta fusese instructat dar, până la urmă, uriaşul se dovedise un fanatic incontrolabil. Şi sub conducerea lui, GOE instituise un regim de teroare. Primul ministru se gândi la rebelii basci pe care oamenii lui Acoca îi capturaseră lângă Pamplona. Fuseseră osândiţi pe loc la spânzurătoare. Dar colonelul Acoca stăruise ca aceştia să fie lichidaţi prin barbara garotă, un guler de oţel prevăzut în spate cu un ghimpe care, pe măsură ce oţelul se strângea în jurul gâtului victimei, spărgea vertebrele şi reteza capătul şirei spinării. Jaime Miró devenise o obsesie pentru colonelul Acoca. — Îi vreau capul, spunea el. Tăiaţi-i capul şi veţi vedea că mişcarea bască moare. „Exagerează”, îşi spunea primul ministru, deşi trebuia să admită că în spusele lui Acoca se ascundea un grăunte de adevăr şi că Jaime Miró era un conducător înzestrat cu magnetism, un fanatic în ce priveşte cauza lui şi, deci, un om primejdios. „Dar, în felul lui, se gândea primul ministru, Acoca e la fel de primejdios”. Acum vorbea Primo Casado, directorul general al securităţii: — Excelenţă, nimeni nu ar fi putut să prevadă ce s-a întâmplat la Pamplona. Jaime Miró este… — Ştiu ce este, îi tăie vorba ministrul. Eu vreau să ştiu unde este, urmă el întorcându-se spre colonelul Acoca. — Sunt pe urma lui, rosti colonelul. Vocea lui îi îngheţă pe toţi cei din încăpere. Dar aş vrea să amintesc Excelenţei Voastre că noi nu luptăm împotriva întregului popor basc. Acesta le furnizează lui Jaime Miró şi teroriştilor lui hrană şi arme şi adăpost. Pentru ei, Miró e un erou. Dar nu vă îngrijoraţi. În curând va fi un erou spânzurat. După ce, bineînţeles, am să-l dau în judecată, cum se cuvine. „Nu o să-l dăm în judecată, ci am să-l dau”. Primul ministru se întrebă dacă şi ceilalţi or fi sesizat nuanţa. „Da, îşi spuse el cu nervozitate, curând va trebui făcut ceva şi cu colonelul ăsta”. Ministrul se ridică în picioare: — Domnilor, pentru moment, asta e totul. Participanţii se ridicară şi părăsiră sala. Toţi, cu excepţia colonelului Acoca. Leopoldo Martinez începu să străbată camera în lung şi-n lat. — Să-i ia dracu pe basci! exclamă el. De ce nu le ajunge să fie pur şi simplu spanioli? Ce mai vor? — Sunt însetaţi de putere, replică Acoca. Vor autonomie, propria lor limbă, propriul lor steag… — Nu! Nu atâta timp cât ocup eu acest scaun. Nu am să le permit să smulgă bucăţi din Spania. Guvernul o să le facă cunoscut la ce au dreptul şi la ce nu. Nu sunt altceva decât nişte gunoaie care… Un aghiotant intră în cameră: — Scuzaţi-mă, Excelenţă, spuse pe un ton umil, a sosit episcopul Ibañez. — Să intre. Ochii colonelului se îngustară. — Fiţi convins că biserica e îndărătul tuturor acestor tulburări. E timpul să le servim o lecţie. „Biserica e una din marile ironii ale istoriei noastre”, îşi spuse colonelul cu amărăciune. La începutul Războiului Civil, biserica catolică se situase de partea forţelor naţionaliste. Papa îl sprijinise pe Generalissimul Franco şi, în felul acesta, îi dăduse prilejul să proclame că lupta lui era de partea Domnului. Dar când au fost atacate bisericile, mănăstirile şi clericii basci, biserica şi-a retras sprijinul. — Trebuie acordată mai multă libertate bascilor şi catalanilor, fusese mesajul bisericii. Şi trebuie să înceteze execuţiile preoţilor basci. Generalissimul Franco se înfuriase. Cum cuteza biserica să îi dicteze guvernului? Începuse un război de uzură. Forţele lui Franco atacară mai multe biserici şi mănăstiri. Uciseră călugăriţe şi preoţi. O serie de episcopi au fost condamnaţi la arest la domiciliu şi preoţii din toate colţurile Spaniei au fost nevoiţi să plătească amenzi pentru predicile pe care guvernul le considera tendenţioase. Numai când biserica l-a ameninţat pe Franco cu excomunicarea, şi-a încetat acesta persecuţiile. „Afurisita de biserică! îşi spuse Acoca. Acum că Franco a murit, se amestecă din nou”. Se întoarse spre primul ministru: — E timpul ca episcopul să înţeleagă cine conduce ţara asta. Episcopul Calvo Ibañez era un bărbat slab, cu o înfăţişare plăpândă şi un nor de păr alb în jurul capului. Se uită la cei doi prin ochelarii lui pince-nez. — Buenos tardes. Colonelul Acoca simţi că-i năvăleşte fierea în gâtlej. Simpla apariţie a clericului îl îmbolnăvea. Toţi preoţii ăştia erau nişte iude, nişte ţapi diabolici care-şi mânau oiţele naive la abator. Episcopul rămase în picioare, aşteptând să fie invitat să ia loc. Nu fu prezentat colonelului. O omisiune deliberată. Primul ministru îşi îndreptă privirea spre colonel, aşteptând parcă indicaţii. Acoca începu cu un glas repezit: — Ne-au parvenit nişte ştiri îngrijorătoare. Ni s-a raportat că rebelii basci se întrunesc în mănăstirile catolice. Ni s-a mai raportat că biserica îngăduie mănăstirilor şi abaţiilor să depoziteze arme pentru rebeli. Când îi ajuţi pe inamicii Spaniei, devii tu însuţi un duşman al ţării, continuă colonelul cu oţel în glas. Episcopul Ibañez îl privi o clipă pe colonel, apoi se întoarse spre primul ministru Martinez. — Excelenţă, ţin să vă spun, cu tot respectul, că noi suntem cu toţii fiii Spaniei. Bascii nu sunt inamicii dumneavoastră. Ei nu cer decât libertatea de a… — Ei nu cer, urlă Acoca, ei ne impun! Bântuie prin ţară prădând, jefuind bănci, omorând poliţişti, şi dumneavoastră aveţi cutezanţa să afirmaţi că nu sunt inamicii noştri? — Recunosc că au avut loc nişte excese impardonabile. Dar uneori, când lupţi pentru o cauză în care crezi… — Ei nu cred în nimic decât în ei înşişi. Nici nu le pasă de Spania. Unul dintre marii noştri senatori a spus: „În Spania nimeni nu se sinchiseşte de binele public. Fiecare grup e preocupat numai de interesele proprii. Biserica, bascii, catalanii. Fiecare spune: Îi bag în mă-sa pe ceilalţi”. Episcopul îşi dădu seama că Acoca îl cita denaturat pe Ortega y Gasset. În realitate, citatul ar fi trebuit să includă şi armata şi guvernul, dar se abţinu să-l corecteze pe colonel. Se întoarse din nou spre primul ministru, sperând să poarte cu acesta o discuţie mai raţională. — Excelenţă, biserica catolică… Primul ministru îşi dădea seama că Acoca mersese prea departe. — Nu ne înţelegeţi greşit, domnule. În teorie, guvernul nostru sprijină sută la sută biserica catolică. Colonelul Acoca îl întrerupse: — Dar nu putem permite ca bisericile, mănăstirile şi abaţiile dumneavoastră să fie folosite împotriva noastră. Dacă veţi continua să îngăduiţi bascilor să-şi depoziteze armele şi să-şi ţină reuniunile în ele, veţi suporta consecinţele. — Sunt sigur că rapoartele pe care le-aţi primit sunt false, răspunse episcopul cu blândeţe. Oricum, voi porni de îndată o investigaţie. — Mulţumesc, domnule, murmură ministrul. Asta e tot. Primul ministru Martinez şi colonelul Acoca îl priviră pe episcop plecând. — Ce părere ai? întrebă Martinez. — Ştie el foarte bine ce se petrece. Primul ministru oftă. „Am şi aşa destule necazuri pe cap, se gândi el, fără să mă mai pun rău cu biserica”. — Dacă biserica ţine cu bascii, continuă colonelul Acoca, atunci înseamnă că e împotriva noastră. Vă rog să-mi daţi permisiunea să-i ofer episcopului ăstuia o lecţie, spuse el cu o voce dură. Primul ministru fu izbit de privirea fanatică din ochii colonelului. Deveni prudent: — Ţi s-a raportat într-adevăr că bisericile îi ajută pe rebeli? — Sigur că da, Excelenţă. Nu era chip să-ţi dai seama dacă omul minte sau nu. Primul ministru ştia bine cu câtă înverşunare ura Acoca biserica. Totuşi, poate că n-ar fi stricat ca biserica să simtă şfichiul biciului, cu condiţia ca Acoca să nu meargă prea departe. Primul ministru Martinez rămase pe gânduri. Colonelul Acoca rupse tăcerea: — Dacă bisericile îi adăpostesc pe terorişti, bisericile trebuie pedepsite. Primul ministru aprobă din cap, în silă. — Şi de unde ai de gând să începi? — Jaime Miró şi oamenii săi au fost văzuţi ieri în Avila. Probabil că se ascund în mănăstirea de acolo. — Percheziţionaţi-o! hotărî primul ministru. Această hotărâre a declanşat un lanţ de evenimente care au zguduit întreaga Spanie şi au şocat întreaga omenire.

Si daca maine va veni de Sidney Sheldon CARTEA ÎNTÂI   1   New Orleans Joi, 20 februarie — ora 11 noaptea   S-a dezbrăcat cu mişcări încete, visătoare, şi când a fost complet goală, a ales un capot roşu aprins, în care s-a înfăşurat ca să nu se vadă sângele. Doris Whitney a aruncat o ultimă privire de jur-împrejurul dormitorului, pentru a se asigura că încăperea aceasta plăcută, pe care o îndrăgea de peste treizeci de ani, era ordonată şi pusă la punct. Apoi a deschis sertarul noptierei şi a scos cu grijă revolverul. Era negru, strălucitor şi îngrozitor de rece. L-a aşezat lângă telefon şi a format numărul fiicei ei, în Philadelphia. A ascultat ecoul ţârâitului îndepărtat. În cele din urmă s-a auzit un glas slab: — Alo? — Tracy… Am simţit nevoia să-ţi aud vocea, iubita mea. — Mamă, ce surpriză! — Sper că nu te-am trezit din somn. — Nu. Citeam. Ca să-mi vină somnul. Trebuia să ies astă-seară cu Charles să mâncăm în oraş, dar e o vreme oribilă. Ninge de-o să ne troienim. La voi cum e timpul? „Dumnezeule mare, vorbim despre vreme! se gândi Doris Whitney. Vorbim despre vreme, când aş avea atâtea să-i spun. Şi nu pot”. — Mamă! Eşti pe fir? Doris Whitney privi pe fereastră. — Aici plouă. Şi în sinea ei îşi spuse: „Un decor melodramatic tocmai potrivit. Ca într-un film de Alfred Hitchcock”. — Ce-i zgomotul ăsta care se aude? întrebă Tracy. „Tună”. Doris, cufundată în gândurile ei, nici nu observase că la New Orleans se dezlănţuise o furtună. „Ploaie continuă, se anunţase la buletinul meteorologic. Şaisprezece grade la New Orleans. Spre seară, ploaia se va transforma într-o furtună cu descărcări electrice. Nu uitaţi să vă luaţi umbrelele. Ea nu va mai avea nevoie de umbrelă”. — Tună, Tracy. Încercă să imprime o notă veselă tonului ei. Şi la Philadelphia ce se mai întâmplă? — Mamă, mă simt ca o prinţesă dintr-o poveste cu zâne. N-am crezut niciodată că poate exista atâta fericire. Mâine seară o să-i cunosc pe părinţii lui Charles, îşi îngroşă vocea ca pentru a face o declaraţie solemnă: Familia Stanhope din Chestnut Hill, spuse cu un oftat. O adevărată instituţie. Am nişte emoţii… — Nu-ţi face griji. O să te placă, drăguţo! — Charles spune că n-are nici o importanţă dacă o să le plac sau nu. El mă iubeşte. Şi eu îl ador. Abia aştept să-l cunoşti. E fantastic. — Nu mă îndoiesc. Nu avea să-l cunoască niciodată pe Charles. Nu avea să legene niciodată un nepoţel în poală. „Nu. Nu trebuie să mă gândesc la lucrul ăsta”. — Spune-mi, fetiţo, Charles îşi dă seama ce noroc a avut să întâlnească o fată ca tine? — Nu-l las eu să uite, râse Tracy. Dar să nu mai vorbim despre mine. Spune-mi ce se mai aude pe acolo? Cum te simţi? „Cu sănătatea stai perfect, Doris, îi spusese doctorul Rush. Ai să trăieşti o sută de ani”. Una din micile ironii ale sorţii. — Mă simt minunat. „Pentru că vorbesc cu tine”, îşi spuse Doris în gând. — Ţi-ai găsit şi tu, în sfârşit, un prieten? o tachină Tracy. De când murise tatăl lui Tracy, cu cinci ani în urmă, lui Doris Whitney nici prin gând nu-i mai trecuse să iasă cu un alt bărbat, în ciuda îndemnurilor fiicei ei. — N-am nici un prieten. Schimbă subiectul. Cum îţi merge cu slujba? Continuă să-ţi placă? — La nebunie. Charles n-are nimic împotrivă să lucrez şi după căsătorie. — Ăsta-i un lucru foarte bun, fetiţo. Charles pare să fie un om înţelegător. — Aşa şi e. Ai să te convingi singură. Se auzi o rafală puternică de tunete, ca un ecou din culise. Era timpul să încheie. Nu mai avea nimic să-i spună, decât un ultim rămas bun. — La revedere, scumpa mea. Se strădui să-şi stăpânească tremurul vocii. — Ne vedem la nuntă, mamă. Te sun de îndată ce eu şi Charles stabilim data. — Da. Mai exista un lucru pe care voia să i-l spună: Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy. Doris Whitney aşeză cu grijă receptorul în furcă. Apoi luă revolverul în mână. „Nu există decât o singură cale de a o face. Repede!” Îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci.     2   Philadelphia Vineri, 21 februarie, ora opt dimineaţa   Tracy Whitney ieşi din holul blocului în care locuia şi plonjă în ploaia cenuşie, amestecată cu lapoviţă, care biciuia imparţial limuzinele lucioase, conduse de şoferi în uniformă, ce lunecau pe Market Street, ca şi casele mizere, părăsite, îngrămădite ciorchine în mahalalele din nordul Philadelphiei. Ploaia spăla limuzinele, curăţindu-le, şi muia maldărele de gunoi din faţa caselor părăginite, prefăcându-le în grămezi de murdărie mustind de apă soioasă. Tracy Whitney se ducea la serviciu. Străbătu cu un pas săltăreţ Chestnut Street, în drum spre bancă, înfrânându-se cu greu să nu înceapă să cânte în gura mare. Purta un impermeabil de un galben luminos, cizme, şi o pălărie de ploaie, galbenă, care abia de-i stăvilea coama de păr castaniu, strălucitor. Tracy avea douăzeci şi cinci de ani, o faţă vioaie, inteligentă, cu o gură cărnoasă, senzuală, ochi scânteietori care într-o clipă îşi puteau schimba culoarea de la un verde proaspăt, de muşchi reavăn, la un verde de jad întunecat, şi un trup zvelt, atletic. Şi culoarea tenului varia, parcurgând toate nuanţele dintre un alb translucid până la un trandafiriu cald, după cum îi fluctuau stările de spirit între mânie, oboseală sau emoţie. Mama ei îi spusese odată: — Zău aşa, fetiţo, uneori nu te recunosc. Porţi în tine toate culorile vântului. Acum, în timp ce Tracy cobora cu pas iute strada, trecătorii întorceau capul după ea zâmbind, invidiindu-i fericirea care-i radia pe chip. Şi Tracy le întorcea zâmbetul. „E aproape indecent să se simtă cineva atât de fericit, îşi spunea în gând. Sunt pe cale să mă mărit cu bărbatul pe care-l iubesc şi îi port pruncul în pântece. Ce altceva mi-aş mai putea dori?” Când se apropie de clădirea băncii, Tracy se uită la ceas. Opt şi douăzeci. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” nu avea să-şi deschidă porţile pentru funcţionari decât peste zece minute, dar Clarence Desmond, vicepreşedintele băncii care răspundea de departamentul internaţional, se şi găsea în faţa uşii, închizând butonul exterior de alarmă. Lui Tracy îi plăcea ritualul matinal. Rămase în ploaie, aşteptând, în timp ce Desmond pătrunse în bancă şi încuie iarăşi uşa după el. Pretutindeni în lume, băncile au sisteme secrete de securitate, şi „Philadelphia Trust and Fidelity Bank” nu făcea excepţie. Rutina era mereu aceeaşi, în afara semnalului de siguranţă care varia de la o săptămână la alta. În această săptămână semnalul consta într-o jaluzea pe jumătate coborâtă, care indica funcţionarilor ce aşteptau afară că înăuntru se proceda la uzuala percheziţie menită să verifice dacă nu cumva se ascunsese pe undeva vreun intrus, cu intenţia de a-i lua ostateci pe angajaţi. Clarence Desmond inspecta toaletele, depozitele, subsolul, şi aripa ce adăpostea seifurile. Numai după ce avea să se asigure pe deplin că nu se pitise nimeni, jaluzeaua urma să se ridice în semn că totul e în perfectă ordine. Prima care intra în bancă era întotdeauna contabila şefă. Îşi lua locul în picioare lângă semnalul de alarmă, până ce se adunau toţi ceilalţi salariaţi, şi apoi uşa se încuia din nou în urma lor. La opt treizeci, Tracy Whitney intră împreună cu colegii ei în holul împodobit, îşi dezbrăcă impermeabilul, cizmele şi pălăria şi, cu un tainic amuzament, trase cu urechea la văicărelile celorlalţi, legate de vremea de afară. — Vântul ăsta blestemat mi-a smuls umbrela din mână, se plânse o fată. Sunt muiată până la piele. — Am trecut pe lângă două raţe care înotau pe Market Street, glumi casierul şef. — S-a anunţat la buletinul meteorologic că vremea asta mai ţine două săptămâni. Ce n-aş da să fiu acum în Florida! Tracy continuă să zâmbească şi se aşeză la masa ei de lucru. Era şefa departamentului de transfer prin computer. Până de curând, transferul sumelor de bani de la o bancă la alta sau dintr-o ţară în alta constituise un proces greoi, lent, ce presupunea o sumedenie de formalităţi şi formulare poştale naţionale şi internaţionale. Odată cu introducerea computerelor însă, situaţia cunoscuse o spectaculoasă schimbare şi sume imense puteau fi transferate instantaneu. Prima misiune a lui Tracy consta în a extrage din computere comenzile de transfer sosite peste noapte şi de a transfera sumele, tot pe calea computerului, la alte bănci. Toate tranzacţiile se făceau pe baza unui cod care se schimba periodic pentru a se evita accesul unor persoane neautorizate. Zi de zi, prin mâinile lui Tracy treceau milioane de dolari electronici. Era o muncă fascinantă, sângele vital care hrănea arterele sistemului bancar de pe întreg globul, şi, până în momentul în care Charles Stanhope III apăruse în viaţa lui Tracy, slujba la bancă însemnase pentru ea lucrul cel mai atrăgător din lume. Banca „Philadelphia Trust and Fidelity” avea o vastă reţea internaţională şi, în pauza de prânz, Tracy şi colegii ei obişnuiau să discute despre activităţile desfăşurate în dimineaţa respectivă. Era conversaţia de bază. Deborah, contabila şefă, anunţă: — Tocmai am perfectat împrumutul de o sută de milioane de dolari acordat Turciei… Mae Trenton, secretara vicepreşedintelui, le comunică pe un ton confidenţial: — La şedinţa de comitet de azi-dimineaţă s-a hotărât să se extindă noile facilităţi financiare şi în Peru. Avansul e de peste cinci milioane de dolari. Jon Creighton, fanaticul băncii, interveni: —După câte ştiu, contribuim şi la fondul de salvare a Mexicului cu cincizeci de milioane. Nevolnicii ăia nu merită o para chioară… „E nostim, îşi spuse Tracy, ca tocmai ţările care atacă America pentru că ar fi preocupată exclusiv de bani sunt întotdeauna primele care ne cerşesc împrumuturi”. Era subiectul în legătură cu care ea şi Charles avuseseră primul lor conflict de vederi. Tracy îl întâlnise pe Charles Stanhope III la un simpozion economic unde acesta din urmă fusese invitat să vorbească. Charles conducea casa de investiţii fondată de străbunicul lui şi compania sa, făcea afaceri pe scară mare cu banca la care lucra Tracy. După discursul lui Charles, Tracy l-a abordat pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de analiza lui cu privire la posibilitatea ţărilor din lumea a treia de a achita sumele uriaşe împrumutate de la băncile comerciale şi de la guvernele ţărilor occidentale. La început, Charles a fost amuzat şi apoi intrigat de argumentele pătimaşe ale frumoasei tinere care i se adresa. Discuţia lor s-a prelungit şi pe parcursul dineului pe care i l-a oferit la vechiul restaurant al Legătorilor de Cărţi. În primele momente, Tracy n-a fost prea impresionată de Charles Stanhope III, deşi ştia bine că acesta era partida cea mai râvnită de fetele din Philadelphia. Charles, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, bogat şi plin de succes, făcea parte dintr-una din cele mai vechi familii din Philadelphia. Înalt de un metru şaptezeci şi cinci, cu un păr nisipiu, rărit, ochi căprui, şi un fel de a fi amabil şi pedant, îi făcuse lui Tracy impresia unui bogătaş plicticos. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Charles se aplecase peste masă şi-i spusese: — Tatăl meu e convins că la maternitate i s-a schimbat copilul. — Cum aşa? — Mă consideră un înapoiat. Pentru că eu nu cred că banii înseamnă totul, că banul e buricul pământului. Dar, te rog, să nu mă spui vreodată tatei că ţi-am divulgat secretul. Avea un aer de fermecătoare modestie şi Tracy se pomeni privindu-l cu mai multă căldură. „Mă întreb cum m-aş simţi în chip de nevastă a unui astfel de om — să fii măritată cu puterea de stat!” Tatălui lui Tracy îi trebuise aproape o viaţă întreagă pentru a pune pe picioare o întreprindere care, celor din familia Stanhope, li s-ar fi părut cu totul neînsemnată. „Cei din familia Stanhope nu se vor amesteca niciodată cu cei din familia Whitney, se gândi în continuare Tracy. Ca untdelemnul şi apa. Familia Stanhope reprezintă untdelemnul. Dar ce tot stau eu şi depăn visuri ca o idioată? Mă gândesc numai la mine. Un bărbat mă invită la masă şi eu mă şi întreb dacă aş vrea să-i fiu soţie. Probabil că n-am să-l mai văd a doua oară în viaţa mea”. Şi în acest timp Charles îi spunea: — Sper că eşti liberă mâine seară, să luăm cina împreună. Philadelphia e un adevărat corn al abundenţei în ce priveşte lucrurile de văzut şi de făcut. În serile de sâmbătă Tracy şi Charles se duceau să vadă câte un balet sau să-l asculte pe Ricardo Muti dirijând orchestra „Philadelphia”. În zilele lucrătoare explorau New Market sau colecţia unică de magazine din Society Hill. Mâncau caşcaval pane la măsuţele de pe trotuar de la Geno, şi cinau la Café Royal, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Philadelphia. Făceau cumpărături în Head House Square şi hoinăreau prin Muzeul de Artă din Philadelphia şi prin Muzeul Rodin. Tracy se oprise în faţa statuii numite „Gânditorul”, se uitase râzând la Charles şi îi spusese: „Ăsta eşti tu”. Pe Charles nu-l atrăgeau exerciţiile fizice, dar lui Tracy îi plăceau, aşa încât în dimineţile de duminică făceau împreună jogging pe West River Drive sau pe faleza râului Schuylkill. Tracy se înscrisese la un curs de t’ai chi ch’uan, care avea loc sâmbăta după-amiaza, şi, după o oră de antrenament, ostenită dar plină de însufleţire, se întâlnea cu Charles în apartamentul acestuia. Charles avea pasiunea gătitului şi un gust foarte rafinat şi îi plăcea să prepare mâncăruri exotice, ca de pildă bistilla marocane şi guo bu li, adică găluşti din China de Nord, sau tahine de poulet au citron, doar pentru Tracy şi el. Charles era persoana cea mai pedantă pe care o cunoscuse Tracy vreodată. Odată, când întârziase un sfert de oră la o întâlnire pentru a merge împreună la un restaurant, nemulţumirea pe care o manifestase Charles îi stricase întreaga seară. După aceea făcuse un legământ să fie cât se poate de punctuală în relaţiile cu el. Tracy avusese prea puţină experienţă sexuală, dar se gândea că Charles făcea dragoste în acelaşi fel în care-şi trăia şi viaţa: meticulos şi foarte cuviincios. Odată, când Tracy încercase să fie ceva mai cutezătoare şi mai neconvenţională în pat, Charles se arătase atât de şocat, încât biata fată începuse să se întrebe singură dacă nu cumva e o maniacă sexuală. Se trezise pe neaşteptate însărcinată şi, când se întâmplase acest lucru Tracy se simţise cuprinsă de îndoieli. Charles nu-i vorbise despre căsătorie şi nu voia să-l oblige s-o ia de nevastă din cauza copilului. Pe de altă parte, nu se simţea în stare să facă un avort, dar şi alternativa era la fel de dureroasă. Ar putea ea să crească un copil fără ajutorul unui tată şi, pe de altă parte, ar fi drept faţă de copil? Hotărî să-i împărtăşească lui Charles vestea într-o seară, după cină. Îi pregătise un cassoulet în apartamentul ei, şi din pricina nervozităţii arsese mâncarea. Când îi pusese în faţă carnea scorojită şi fasolea pârlită, uită pe dată frazele îngrijite pe care le repetase în gând, şi izbucnise sălbatic: — Charles, îmi pare foarte rău, sunt… însărcinată. Urmase o tăcere insuportabil de lungă, şi când Tracy se pregăti să o spargă, îl auzi pe Charles spunând: — Bineînţeles, o să ne căsătorim. Tracy simţise o uşurare fără de margini: — Nu vreau să crezi că eu… Nu eşti obligat să te însori cu mine, ştii… Ridicase mâna ca să o oprească. — Tracy, vreau să mă însor cu tine. Sunt convins că ai să fii o soţie minunată. Apoi adăugase: Desigur, tata şi mama vor fi cam surprinşi. După care îi zâmbise şi o sărutase. — De ce-or să fie surprinşi? întrebase Tracy cu mult calm. Charles oftase: — Iubito, cred că nu-ţi dai seama în ce te vâri. Cei din familia Stanhope se căsătoresc întotdeauna — scuză-mă, dar citez între ghilimele — „cu cei egali cu ei”. Cercul cel mai de sus din Philadelphia. — Şi, probabil, ţi-au şi ales soţia, ghicise Tracy. Charles o luase în braţe. — Asta nu are nici o importanţă. Important este pe cine am ales eu. Vinerea viitoare vom lua masa cu mama şi cu tata. A sosit timpul să-i cunoşti. La nouă fără cinci, Tracy deveni conştientă de o modificare a nivelului de zgomot din bancă. Salariaţii începuseră să vorbească ceva mai repede şi să se mişte mai alert. Peste cinci minute uşile băncii aveau să se deschidă pentru public şi totul trebuia să fie gata pregătit. Pe fereastra din faţă se şi vedeau clienţii înşiraţi pe trotuar, aşteptând în ploaia rece. Tracy îl urmări pe paznicul care termina distribuirea formularelor de depunere şi a celor de retragere în cutiile de metal rânduite pe cele şase mese aliniate în centrul sălii principale. Clienţii obişnuiţi aveau formulare de depunere speciale, cu un cod magnetic personal imprimat la bază, astfel încât de câte ori făceau câte o depunere, computerul o înregistra automat la contul respectiv. Dar adeseori clienţii veneau fără formularele speciale şi urmau să le completeze pe cele albe, uzuale. Paznicul aruncă o privire la ceasul de pe perete şi cum minutarul ajunsese la cifra nouă, se îndreptă spre uşă şi o descuie ceremonios. Ziua bancară începuse. Următoarele câteva ore Tracy a fost prea prinsă de operaţiunile ei la computer pentru a se mai putea gândi şi la altceva. Fiecare transfer trebuia controlat de două ori pentru a se verifica înscrierea codului corect. În cazul transferării unei sume, trebuia să înregistreze numărul contului, suma şi banca la care urma să se efectueze transferul. Fiecare bancă avea propriul ei număr de cod, marcat într-un registru confidenţial ce conţinea codurile tuturor băncilor importante din lume. Dimineaţa trecu în zbor. Tracy avea de gând să folosească pauza de prânz pentru a se coafa şi îşi rezervase o oră la Larry Stella Botte. Era un coafor foarte scump, dar merita, pentru că părinţii lui Charles trebuiau s-o vadă în cea mai bună formă. „Trebuie să-i fac să mă placă, se gândi Tracy. Nu-mi pasă ce noră şi-au ales ei. Nimeni nu-l poate face pe Charles mai fericit decât am să-l fac eu”. La ora unu Tracy îşi îmbrăcă impermeabilul. Clarence Desmond îi făcu semn să vină în biroul lui. Desmond era însăşi întruchiparea importanţei directoriale. Dacă banca ar fi folosit reclame televizate, el ar fi oferit imaginea perfectului purtător de cuvânt. Îmbrăcat într-o manieră conservatoare, cu aerul lui de autoritate solidă şi demodată, era omul menit să inspire încredere. — Ia loc, Tracy, i se adresă Desmond. Se mândrea cu faptul de a cunoaşte numele de botez ale tuturor funcţionarilor. A naibii de urâtă vreme, nu? — Da. — Mă rog, totuşi oamenii trebuie să-şi regleze problemele bancare. Desmond îşi epuizase preambulul. Se aplecă peste birou. Înţeleg că eşti logodită cu Charles Stanhope. Tracy rămase surprinsă. — Încă nu am anunţat logodna. Cum de…? — Nimic din ceea ce se petrece în familia Stanhope nu poate rămâne secret, zâmbi Desmond. Sunt foarte bucuros pentru dumneata, Tracy. Presupun că şi după căsătorie vei continua să lucrezi la noi. După luna de miere, bineînţeles. N-am vrea să te pierdem. Eşti una dintre cele mai valoroase funcţionare ale noastre. — Am discutat această chestiune cu Charles şi am căzut de acord că ar fi mai bine pentru mine dacă aş continua să lucrez. Desmond zâmbi satisfăcut. „Stanhope şi Fiii” era una dintre cele mai importante case de investiţii din domeniul financiar şi ar fi fost o achiziţie grozavă dacă ar fi reuşit să-i atragă să-şi efectueze toate tranzacţiile exclusiv prin banca lor. Se rezemă de spătarul scaunului. — Când ai să te întorci din luna de miere, Tracy, o să te aştepte o frumoasă promovare în muncă şi o substanţială creştere de salariu. — O, vă mulţumesc, e minunat. Tracy ştia bine că merita acest lucru şi simţi un fior de mândrie. Ardea de nerăbdare să-l anunţe pe Charles. Avea senzaţia că zeii se uniseră pentru a o copleşi de fericire.   * * *   Familia Charles Stanhope Senior locuia într-o impozantă reşedinţă în Rittenhouse Square. Era un punct de cotitură al oraşului, pe lângă care Tracy trecuse adeseori, „Şi acum, îşi spuse ea, va face parte din viaţa mea”. Era nervoasă. Frumoasa coafură i se pleoştise din cauza umezelii aerului. De patru ori îşi schimbase rochia. Să se îmbrace simplu? Elegant? Avea şi ea o rochie Yves Saint Laurent pe care şi-o cumpărase cu mari sacrificii la Wanamaker. „Dacă îmbrac rochia asta, or să-şi închipuie că sunt o risipitoare. Pe de altă parte, dacă-mi pun una din rochiile mele cumpărate la solduri la Post Horn, or să-şi spună că fiul lor se însoară cu cineva de rang inferior. Ah, Doamne, aşa ceva or să-şi spună oricum!” În cele din urmă se hotărî pentru o fustă gri de lână şi o bluză albă de mătase şi îşi puse în jurul gâtului lănţişorul de aur pe care mama ei i-l trimisese de Crăciun.   * * *   Uşa reşedinţei îi fu deschisă de un fecior în livrea. — Bună seara, domnişoară Whitney. „Valetul îmi cunoaşte numele. Să fie un semn bun? Un semn rău?” — Îmi permiteţi să vă iau pardesiul? Picurau din el stropi de apă pe covorul persan. O conduse printr-un hol de marmură care părea de două ori mai spaţios decât banca. Tracy se gândi panicată: „Doamne, m-am îmbrăcat complet nepotrivit. Trebuia să-mi fi pus rochia Yves Saint Laurent”. Când intră în bibliotecă, simţi cum i se duce un fir de la ciorapii colanţi, şi se trezi faţă-n faţă cu părinţii lui Charles. Charles Stanhope Senior era un bărbat de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare severă. Arăta întocmai ca omul de succes care era; proiecţia a ceea ce va fi fiul lui peste treizeci de ani. Avea ochi căprui, ca şi Charles, o bărbie hotărâtă, un franj de păr alb pe frunte, şi lui Tracy îi plăcu pe dată. Era bunicul perfect pentru copilaşul lor. Mama lui Charles avea o înfăţişare impresionantă. Era mai curând scundă şi îndesată, dar în ciuda staturii avea un aer regal. „Pare demnă şi serioasă, se gândi Tracy. O să fie o bunică minunată”. Doamna Stanhope îi întinse mâna: — Draga mea, apreciem faptul că ai venit. I-am cerut lui Charles să ne lase câteva minute singuri cu dumneata. Sper că nu ai nimic împotrivă? — Bineînţeles că nu are nimic împotrivă, declară tatăl lui Charles. Ia loc… Tracy, nu-i aşa? — Da, domnule. Amândoi se aşezară pe o canapea în faţa ei. „De ce am senzaţia că trebuie să trec prin inchiziţie?” se gândi Tracy. Parcă auzea glasul mamei ei: „Fetiţo, Dumnezeu n-o să-ţi trimită niciodată în cale ceva ce nu vei putea rezolva. Încearcă numai să înaintezi pas cu pas”. Primul pas al lui Tracy a fost un zâmbet slab care a ieşit cam strâmb pentru că în acea clipă simţi cum firul scăpat de la ciorap îi înaintează până la genunchi, încercă să-l ascundă cu mâinile. — Aşa! începu domnul Stanhope, cu o voce pe care şi-o voia binevoitoare. Deci dumneata şi Charles doriţi să vă căsătoriţi. Cuvântul doriţi o supără pe Tracy. „Fără îndoială că Charles i-a anunţat că suntem gata să ne căsătorim.” — Da, răspunse Tracy. — Dumneata şi Charles nu vă cunoaşteţi de prea multă vreme, nu-i aşa? interveni doamna Stanhope. Tracy încercă să-şi înăbuşe resentimentul. „Am avut dreptate, îşi spuse ea. Voi fi supusă la o inchiziţie”: — De suficientă vreme încât să ştim că ne iubim, doamnă Stanhope. — Iubire? murmură domnul Stanhope. — Ca să fiu sinceră, domnişoară Whitney, interveni din nou doamna Stanhope, vestea pe care ne-a dat-o Charles a însemnat un şoc pentru tatăl lui şi pentru mine. Zâmbi cu îngăduinţă. Desigur că Charles ţi-a vorbit despre Charlotte? Când văzu expresia feţei lui Tracy, adăugă: înţeleg. Ei bine, Charles şi Charlotte au copilărit împreună. Au fost întotdeauna foarte apropiaţi, şi… mă rog, sincer, toată lumea se aştepta ca anul acesta să-şi anunţe logodna. Nu era necesar să i-o descrie pe Charlotte. Tracy ar fi putut să-i deseneze portretul. Locuia în casa de alături. Bogată, cu aceleaşi rădăcini sociale ca şi Charles. Absolventă a celor mai bune şcoli. Iubea caii şi câştiga trofee. — Vorbeşte-ne despre familia dumitale, sugeră domnul Stanhope. „Dumnezeule, asta-i o scenă dintr-un film melodramatic, se gândi Tracy, furioasă. Eu sunt eroina interpretată de Rita Hayworth, care-i întâlneşte pentru prima oară pe părinţii lui Cary Grant. Simt nevoia să beau ceva. În filmele vechi valetul vine întotdeauna în ajutor aducând o tavă cu băuturi”. — Unde te-ai născut, draga mea? începu doamna Stanhope. — În Louisiana. Tatăl meu era mecanic. Nu fusese necesar să facă această precizare, dar Tracy nu putuse rezista. Să-i ia dracu! Ea era mândră de tatăl ei. — Mecanic? — Da. Şi-a deschis un mic atelier la New Orleans, care s-a dezvoltat apoi într-o fabrică destul de mare. La moartea tatei, în urmă cu cinci ani, mama a preluat afacerile. — Şi ce anume… fabrică? — Ţevi de eşapament şi alte piese de maşină. Domnul şi doamna Stanhope schimbară între ei o privire şi apoi spuseră într-un glas: — Înţeleg. Tonul lor o făcu pe Tracy să se încordeze. „Mă întreb cât o să dureze până când or să înceapă să mă îndrăgească?” se întrebă ea. Se uită la cele două chipuri ostile din faţa ei şi, fără voie, începu să bâiguie la întâmplare. — Sunt sigură că mama mea o să vă placă. E frumoasă, şi inteligentă, şi fermecătoare. E din Sud. E foarte scundă, cam de statura dumneavoastră, doamnă Stanhope… Tracy îşi reteză cuvintele, strivite de tăcerea celor doi. Râse prosteşte, un râs care se stinse sub privirea doamnei Stanhope. Domnul Stanhope sparse tăcerea, rostind cu o voce lipsită de expresie: — Charles ne-a informat că eşti însărcinată. Oh, cât ar fi dorit Tracy să nu-i fi informat! Atitudinea lor era net dezaprobatoare. De parcă fiul lor n-ar fi avut nici un amestec în ceea ce se întâmplase. O făceau să se simtă stigmatizată. „Acum ştiu ce ar fi trebuit să port, se gândi Tracy. Litera roşie care stigmatiza femeile de moravuri uşoare”. — Nu pot să înţeleg cum în ziua de azi, şi cu… începu doamna Stanhope, dar nu-şi putu duce fraza la capăt pentru că în acea clipă Charles îşi făcu apariţia în încăpere. În viaţa ei Tracy n-a fost mai fericită să vadă pe cineva. — Ei, rosti Charles, cum vă înţelegeţi între voi? Tracy sări de pe scaun şi i se aruncă în braţe. — Foarte bine, iubitule. Se lipi de el, gândind: „Slavă Domnului că Charles nu seamănă cu părinţii lui. El nu s-ar purta niciodată în felul ăsta. Sunt nişte oameni înguşti şi snobi şi reci”. Se auzi o tuse discretă în spate şi, în sfârşit, valetul se înfăţişă purtând o tavă cu băuturi. „O să fie bine, se încuraja Tracy singură. Filmul o să se termine cu un happy end”.   * * *   Cina era excelentă dar Tracy se simţea prea nervoasă ca să poată mânca. Discutară probleme bancare, politică, starea jalnică a omenirii, discuţii foarte impersonale şi politicoase. Nici unul dintre părinţi nu rosti cu glas tare: „L-ai prins pe fiul nostru în capcană". „De fapt, îşi spuse Tracy, au perfectă dreptate să fie îngrijoraţi de femeia cu care se va căsători fiul lor. Într-o bună zi, Charles va deveni proprietarul firmei şi e important să aibă alături o soţie potrivită". Şi Tracy îşi făgădui în gând: „Voi fi o soţie potrivită". Charles îi luă cu blândeţe mâna cu care mototolea şervetul pe sub masă, îi zâmbi şi îi făcu un uşor semn cu ochiul. Tracy simţi că inima ei îşi ia zborul. — Tracy şi cu mine preferăm o nuntă intimă, spuse Charles, şi după aceea… — Prostii, îl întrerupse doamna Stanhope. În familia noastră nu se fac nunţi intime, Charles. Sunt zeci şi zeci de prieteni care vor voi să te vadă căsătorit. Apoi cântări din priviri silueta lui Tracy. Poate că ar trebui să expediem cât mai curând invitaţiile de nuntă. Şi apoi, ca o reacţie lentă: Desigur dacă şi dumneata eşti de acord. — Da. Da, fireşte. Deci va avea loc o nuntă. „De ce oare m-am îndoit?” se întrebă Tracy. Doamna Stanhope continuă: — Unii dintre musafiri vor veni din străinătate. O să fac pregătirile necesare ca să locuiască aici, în casa noastră. Iar domnul Stanhope întrebă: — Aţi hotărât unde o să vă petreceţi luna de miere? — Asta-i o informaţie secretă, tată, răspunse Charles, zâmbind şi strângându-i mâna lui Tracy. — Dar cât vreţi să prelungiţi luna de miere? se interesă doamna Stanhope. — Vreo cincizeci de ani, răspunse Charles şi Tracy îl adoră pentru acest răspuns. După cină intrară să ia un coniac în bibliotecă şi Tracy îşi plimbă privirile prin încăperea frumoasă, lambrisată în lemn de stejar vechi, cu rafturile încărcate de volume legate în piele, şi pereţii împodobiţi cu două peisaje de Corot, un mic Copley şi un Reynolds. Pentru Tracy n-ar fi avut nici o importanţă dacă Charles ar fi fost sărac lipit pământului, totuşi trebui să recunoască în sinea ei că felul lui de viaţă era deosebit de plăcut. Sunase aproape miezul nopţii când Charles o conduse pe Tracy la micul ei apartament din Fairmount Park. — Tracy, sper că seara asta n-a fost prea neplăcută pentru tine. Mama şi tata ştiu să fie uneori cam înţepaţi. — O, nu, au fost foarte drăguţi, minţi Tracy. Se simţea epuizată de tensiunea prin care trecuse întreaga seară, dar când ajunseră la uşa apartamentului, îl întrebă: — Nu vrei să intri, Charles? Simţea nevoia să se cuibărească în braţele lui. Ar fi vrut să-l audă spunându-i: „Te iubesc, scumpa mea. Nimeni pe lumea asta nu o să ne poată despărţi”. Dar Charles îi răspunse: — În seara asta, nu. Mâine am o dimineaţă grea. Tracy îşi ascunse dezamăgirea. — Sigur că da, te înţeleg, iubitule. — Îţi telefonez mâine. O sărută în grabă şi apoi Tracy îl urmări din priviri în timp ce ieşea din holul blocului.   * * *   Apartamentul era în flăcări şi vuietul obsesiv al sirenei spărgea cu brutalitate tăcerea. Tracy sări în capul oaselor în pat, buimăcită de somn, încercând să simtă mirosul fumului în camera cufundată în beznă. Sirena continua să ţipe şi-i trebui un timp până să-şi dea seama că de fapt suna telefonul. Ceasul de pe noptieră indica ora două şi jumătate noaptea. Primul ei gând speriat a fost că i s-a întâmplat ceva lui Charles. Smulse receptorul din furcă. — Alo? O voce bărbătească, foarte îndepărtată, întrebă: — Tracy Whitney? Şovăi. Dacă era o chemare obscenă… — Cine e? — Locotenentul Miller de la poliţia din New Orleans. Sunteţi Tracy Whitney? — Da. Inima începu să-i bată cu putere. — Mă tem că trebuie să vă dau o veste proastă… Mâna lui Tracy încleşta cu forţă telefonul. — În legătură cu mama dumneavoastră… — Mama… mama a avut vreun accident? — A murit, domnişoară Whitney. — Nu! A sunat ca un strigăt. Era într-adevăr o chemare obscenă. Un ţicnit care voia să o sperie. Nu se întâmplase nimic cu mama ei. Mama ei trăia. „Te iubesc foarte, foarte mult, Tracy” îi spusese. — Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea în felul ăsta, spunea vocea. Era adevărat. Era un coşmar, dar se petrecuse de-adevăratelea. Nu putea vorbi. Mintea şi limba îi îngheţaseră. Vocea locotenentului stăruia: — Alo… Domnişoară Whitney? Alo…? — Sosesc cu primul avion.

Capitolul 1 SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.      — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă —        drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou — ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei — lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată — un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită — şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.   Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem — noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare.

Unu   Cu zece minute înainte de ora unsprezece dimineaţa cerul erupse într-o explozie de confeti albe care învălui întregul oraş. Zăpada pufoasă se transformă pe străzile deja îngheţate din Manhattan într-o zloată cenuşie, iar vântul rece de decembrie îi goni pe cei care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun spre confortul din apartamentele şi casele lor. Pe Lexington Avenue, bărbatul înalt, slab, îmbrăcat într-un impermeabil galben, se mişca prin mulţimea grăbită într-un ritm al său. Mergea repede, dar nu cu pasul rapid al celorlalţi pietoni care încercau să scape de frig. Îşi ţinea capul sus şi nu părea să le dea atenţie trecătorilor care se loveau de el. Era liber, după o viaţă întreagă trăită în iad, şi se îndrepta spre casă pentru a-i spune lui Mary că totul se terminase. Trecutul va fi îngropat şi uitat, viitorul era luminos şi minunat. Se gândea la cum va străluci chipul ei atunci când îi va da vestea cea mare. Ajungând la colţul străzii Fifty-ninth, semaforul îşi schimbă culoarea în roşu şi se opri şi el în acelaşi timp cu mulţimea nerăbdătoare. La câţiva metri, un Moş Crăciun al Armatei Salvării[1] stătea aplecat peste un ceainic uriaş. Bărbatul scoase din buzunar câteva monezi, o ofrandă adusă zeilor. În acea clipă, cineva îl izbi în spate, o lovitură bruscă, usturătoare, care îl făcu să se clatine. Vreun beţivan prea plin de entuziasm, încercând să fie prietenos. Sau Bruce Boyd. Bruce, care niciodată nu-şi cunoscuse adevărata putere, având obiceiul copilăresc de a-l răni fizic, însă pe Bruce nu-l mai văzuse de mai bine de un an. Bărbatul vru să-şi întoarcă capul pentru a vedea cine îl lovise, dar spre surpriza lui, genunchii începură să-i cedeze, într-o mişcare lentă, privindu-se parcă de la distanţă, îşi văzu corpul prăbuşindu-se pe trotuar. Durerea surdă pe care o simţea în spate începu să se extindă, îi venea greu să respire. Era conştient de parada de pantofi care defilau pe lângă faţa lui, înzestraţi parcă cu o viaţă a lor. Obrazul începu să-i amorţească din cauza asfaltului îngheţat. Ştia că nu trebuie să zacă aici. Deschise gura pentru a cere cuiva să-l ajute şi un râu cald, roşu, ţâşni afară, scurgându-se în zăpada care se topea. Uluit şi fascinat, îl urmări cum traversează trotuarul pierzându-se în canal. Acum durerea era mult mai puternică, dar nu-i prea păsa, pentru că îşi aduse brusc aminte de vestea lui cea mare. Era liber, îi va spune lui Mary că e liber, închise ochii pentru a-i feri de albul orbitor al cerului. Ninsoarea se transformă în lapoviţă, dar el nu mai simţea nimic…     Doi   Carol Roberts auzi uşa de la recepţie deschizându-se şi închizându-se, bărbaţii păşind înăuntru şi, chiar înainte să-şi ridice privirea, putu să miroasă ce anume erau. Erau doi. Unul dintre ei avea cam peste patruzeci de ani. Un tip solid, de peste un metru optzeci, numai muşchi. Avea un cap masiv, ochi albaştri, reci ca oţelul, ascunşi în fundul capului, şi o gură severă, obosită şi plictisită. Al doilea bărbat era mai tânăr. Un chip cu trăsături sensibile, bine pronunţate. Avea ochi căprui şi vioi. Cei doi bărbaţi erau complet diferiţi şi, totuşi, în ce o privea pe Carol, semănau ca două picături de apă. Erau doi copoi. Le simţise bine mirosul, în timp ce se apropiau de biroul ei. Picături de transpiraţie începură să-i curgă de la subsuoară, în ciuda protecţiei oferite de deodorant. Înnebunită, mintea ei trecu în revistă toate posibilele trădări şi slăbiciuni. Chick? Dumnezeule, de şase luni reuşise să se ţină departe de toate necazurile. Din noaptea petrecută în apartamentul lui când îi ceruse să se căsătorească cu el şi îi promisese să părăsească banda. Sammy? Era undeva peste ocean la o bază a Forţelor Armate şi, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fratele ei, nu i-ar fi trimis doi copoi ca să o anunţe. Nu, veniseră să o înhaţe. Avea iarbă în poşetă şi vreun căcăcios cu gură mare ciripise prea multe. Dar de ce doi? Carol încerca să-şi spună că nu au cum să-i facă vreun rău. Nu mai era o târfă neagră şi prostuţă din Harlem, pe care să o poată speria. Acum, nu. Acum era secretara unuia dintre cei mai mari psihologi din ţară. Însă, pe măsură ce cei doi bărbaţi se apropiau de ea, panica lui Carol era tot mai puternică, în mintea ei încă mai existau amintirile sumbre din prea numeroşii ani în care se ascunsese prin apartamente ieftine, înghesuite şi împuţite, în timp ce legea albilor spărgea uşi, târând pe scări un tată, o soră sau un văr. Însă nimic din zbuciumul ei nu i se văzu pe faţă. La o primă privire, detectivii nu văzură decât o atrăgătoare tânără negresă, într-o elegantă rochie de culoare bej. Vocea îi era calmă şi impersonală.      — Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea. În clipa aceea, locotenentul Andrew McGreavy, cel mai în vârstă, observă pata de transpiraţie care continua să se lărgească sub braţul ei. Automat o înregistră ca pe o informaţie interesantă care ar putea fi folosită în viitor. Secretara doctorului era foarte încordată. McGreavy scoase afară un portofel cu o legitimaţie uzată, lipită de imitaţia de piele crăpată în mai multe locuri. — Locotenent McGreavy, Secţia de poliţie nouăsprezece. Arătă spre partenerul lui. Detectivul Angeli. Suntem de la Departamentul de Criminalistică. Departamentul de Criminalistică? Un muşchi în braţul lui Carol zvâcni involuntar. Chick! A ucis pe cineva. Şi-a încălcat promisiunea făcută şi s-a întors la bandă. A luat parte la un jaf înarmat şi a împuşcat pe cineva sau el era cel împuşcat? Mort? De aceea au venit? Simţea cum pata de transpiraţie se lărgeşte tot mai mult. Şi, brusc, Carol deveni foarte conştientă de ea. McGreavy îi privea faţa, dar ştia că şi el o observase. Ea şi cei ca McGreavy nu aveau nevoie de cuvinte. Se recunoşteau dintr-o singură privire. Se ştiau bine de sute de ani. — Am dori să discutăm cu doctorul Judd Stevens, spuse detectivul mai tânăr. Vocea îi era plăcută, politicoasă, şi se potrivea cu înfăţişarea lui. Carol observă abia acum că avea în mână un pachet mic înfăşurat în hârtie maronie şi legat cu sfoară. Trecu o secundă până pricepu sensul cuvintelor lui. Deci nu era Chick. Sau Sammy. Sau iarba. — Îmi pare rău, spuse ea, ascunzându-şi cu greu sentimentul de destindere. Doctorul Stevens este ocupat cu unul din pacienţii săi. — Nu-l vom deranja decât câteva minute, spuse McGreavy. Vrem sa-i punem câteva întrebări. Făcu o pauză. O putem face aici sau la secţia de poliţie. Pentru o clipă îi privi, uimită, pe amândoi. Ce dracu' ar putea dori de la doctorul Stevens doi detectivi de la Criminalistică? Indiferent ce-ar crede poliţia, doctorul nu făcuse nici un rău. Îl cunoştea prea bine. Cât timp a trecut de atunci? Patru ani. Totul începuse într-o noapte, la tribunal…   *   *   *   Era ora trei a.m. şi becurile de deasupra sălii de şedinţe a tribunalului le dădeau tuturor celor prezenţi o paloare bolnăvicioasă. Încăperea era veche, deprimantă şi neîngrijită, îmbâcsită de mirosul rânced al fricii care se acumulase de-a lungul anilor, lipindu-se de pereţi ca un strat de vopsea scorojită. Era ghinionul afurisit al lui Carol ca judecătorul Murphy să fie cel care se ocupa de cazuri. Fusese adusă în faţa lui doar cu două săptămâni în urmă şi scăpase cu o eliberare condiţionată. Era la prima abatere. Asta însemnând că era prima dată când ticăloşii o prinseseră. De data asta, ştia că judecătorul va cere respectarea legii. Cazul care se judeca înaintea ei era aproape pe terminate. Un bărbat înalt, cu o înfăţişare calmă, stătea în faţa judecătorului spunându-i ceva despre clientul său, un bărbat gras, cu cătuşe la mâini, care tremura din tot corpul. Îşi imagină că bărbatul liniştit trebuie să fie avocat. Exista ceva în felul în care arăta, un aer de încredere în sine care o făcu să simtă că bărbatul cel gras era norocos să-l aibă de partea lui. Ea nu avea pe nimeni. Bărbaţii se îndepărtară, iar Carol îşi auzi numele strigat. Se ridică, lipindu-şi genunchii aproape unul de celălalt pentru a-i împiedica să tremure. Aprodul o împinse uşor înainte spre scaunul judecătorului, Secretarul puse dosarul ei pe masa din faţa judecătorului. Judecătorul Murphy privi spre Carol, apoi la hârtiile din dosar. — Carol Roberts. Prostituţie pe străzi, vagabondaj, deţinere de marijuana şi opunere de rezistenţă în momentul arestării. Ultima acuzaţie era o porcărie. Poliţistul o înghiontise şi ea îl lovise în testicule. La urma urmei, era cetăţeancă americană. — Ai mai fost aici acum câteva săptămâni, nu-i aşa, Carol? Ea se strădui să-i răspundă cu o voce nesigură, — Cred că da, Onorată Instanţă. — Şi te-am eliberat condiţionat? — Da, domnule. — Câţi ani ai? Ar fi trebuit să-şi dea seama că o vor întreba. — Şaisprezece. Astăzi e ziua mea de naştere. La mulţi ani, spuse ea. Şi izbucni în lacrimi, hohotele de plâns zguduindu-i tot trupul. Bărbatul înalt şi liniştit era lângă o masă laterală adunând nişte hârtii şi punându-le într-o servietă de piele. Auzindu-i hohotele de plâns, ridică privirea şi o cercetă atent. Apoi vorbi cu judecătorul Murphy. Acesta propuse suspendarea şedinţei şi cei doi bărbaţi dispărură în biroul judecătorului, unde bărbatul cel liniştit vorbea sincer şi foarte serios cu judecătorul Murphy. — Eşti o fată norocoasă, Carol, spuse judecătorul Murphy. Ţi se va acorda încă o şansă. Tribunalul te încredinţează spre supraveghere doctorului Stevens. Deci tipu' ăsta înalt nu e un avocat — e un vraci. Lui Carol nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost Jack Spintecătorul. Nu voia decât să plece cât mai repede din sala aia împuţită, înainte să-şi dea seama cineva că nu era ziua ei de naştere. Doctorul o duse cu maşina la apartamentul lui, vorbind despre fleacuri, nepunând nici o întrebare, dându-i posibilitatea lui Carol să-şi revină şi să-şi lămurească problemele personale. Opri maşina în faţa unei clădiri moderne de pe strada Seventy-first, care dădea spre East River. Clădirea avea un portar şi un liftier şi, după felul calm în care îl salutară pe doctor, îţi venea să crezi că în fiecare zi venea acasă la ora trei dimineaţa, însoţit de o prostituată neagră de şaisprezece ani. Carol nu mai văzuse niciodată un apartament ca acela al doctorului. Sufrageria era în alb, cu două canapele lungi şi joase, acoperite cu un material de tweed de culoarea ovăzului, între canapele era o imensă masă pătrată joasă acoperită cu sticlă groasă, pe ea se afla o tablă de şah cu figurine veneţiene sculptate. Pe pereţi atârnau picturi moderne. În foaier, pe ecranul unui televizor cu circuit închis, se vedea intrarea în clădire, într-un colţ al sufrageriei se găsea un bar cu sticlă fumurie, pe rafturile căruia se aflau pahare şi carafe de cristal. Privind pe fereastră, Carol văzu în depărtare micile ambarcaţiuni care pluteau pe East River. — Sălile de tribunal mă fac întotdeauna să-mi fie foame, spuse Judd. Ce-ar fi să pregătesc în grabă o mică cină pentru a sărbători ziua ta de naştere? Şi o duse cu el în bucătărie, unde îl urmări cum pregăteşte cu îndemânare o omletă mexicană, cartofi franţuzeşti, pâine prăjită, o salată şi cafea. — E unul din avantajele de a trăi singur, spuse el. Pot să gătesc atunci când am chef. Deci trăia singur, fără nici o păsărică în casă. Dacă îşi va juca bine cărţile, va da, probabil, peste o mină de aur. După ce terminară de mâncat, o duse în camera de oaspeţi. Era zugrăvită în albastru şi în centru domina un mare pat dublu acoperit cu o cuvertură albastră în carouri. Lângă fereastră, o măsuţă de toaletă joasă, dintr-un lemn închis la culoare, cu încrustaţii de alamă. — Poţi să-ţi petreci noaptea aici, spuse el. Îţi voi căuta o pijama. În timp ce Carol privea prin camera aranjată cu gust, prin minte îi treceau tot felul de gânduri. Carol, fetiţo! Ai dat lovitura! Tipu' ăsta caută un poponeţ negru tocmai scăpat de la închisoare. Iar tu eşti cea care i-l va oferi. Se dezbrăcă şi îşi petrecu sub duş următoarea jumătate de oră. Când ieşi afară, cu un prosop înfăşurat în jurul trupului ei lucios, voluptuos, văzu că bietul amărât pusese pe pat o pijama. Râse, sigură de sine, şi o lăsă acolo. Aruncă jos prosopul şi intră în sufragerie. Nu era. Privi prin uşa deschisă care dădea spre o cameră mai retrasă. El stătea la un birou mare, confortabil, cu un abajur demodat pus deasupra. Camera era încărcată de cărţi, din podea până în tavan. Se opri în spatele lui şi îl sărută pe gât. — Hai să începem, scumpule, şopti ea. Sunt aşa de excitată că nu mai rezist, îşi lipi corpul de al lui. Ce mai aştepţi, frumosule? Dacă nu mi-o înfigi cât mai repede, o să-mi ies din minţile astea îndobitocite de strămoşi care au cules bumbacul. El o privi o secundă cu ochi gânditori, de un gri închis. — Nu ai destule necazuri? o întrebă el blând. Nu e vina ta că te-ai născut neagră, dar cine ţi-a spus că trebuie neapărat să fii o târfă de şaisprezece ani, vagaboandă şi fumătoare de marijuana? Ea se holbă la el, încurcată, întrebându-se unde greşise. Poate că avea nevoie să se monteze mai întâi şi să o biciuiască ca să se excite. Sau poate era partea aceea cu reverendul Davidson, îi va predica fundului ei negru, o va reforma şi apoi o va regula, încercă din nou. îşi strecură mâna între picioarele lui, mângâindu-l şi şoptind: — Haide, frumosule. Vâră-mi-o. El se eliberă calm de braţele ei şi o aşeză pe un fotoliu. Carol nu mai fusese niciodată atât de zăpăcită. Nu arăta ca un poponar, dar în zilele astea nimic nu era sigur. — Ce-ţi place, frumosule? Spune-mi cum sa te bag în călduri şi o fac. — În regulă, spuse el. Hai să ciripim. — Vrei să spui — să vorbim? — Exact. Şi au vorbit. Toată noaptea. Cea mai ciudată noapte din viaţa lui Carol. Doctorul Stevens trecea mereu de la un subiect la altul, cercetând-o, testând-o. Îi ceru părerea despre Vietnam, ghetouri şi marşurile studenţeşti. De fiecare dată când Carol credea că descoperise ce anume urmărea, doctorul schimba subiectul. Au vorbit despre lucruri de care ea nu mas auzise niciodată şi despre probleme în care se considera cel mai mare expert din întreaga lume. Cu multe luni mai târziu, obişnuia să rămână trează în pat, încercând să-şi amintească cuvântul, ideea, fraza magică care o schimbase, însă nu reuşise niciodată pentru că, până la urmă, îşi dăduse seama că nu existase, de fapt, nici un cuvânt magic. Doctorul Stevens făcuse ceva foarte simplu. Stătuse de vorbă cu ea. Într-adevăr discutaseră. Nimeni nu mai făcuse aşa ceva. O tratase ca pe o fiinţă omenească, un egal al său, ale cărei păreri şi sentimente contează pentru el. La un moment dat, în timpul nopţii, Carol îşi dădu brusc seama că stă goală în faţa lui, intră în dormitor şi îmbrăcă pijamaua. El veni după ea, se aşeză pe marginea patului şi au continuat să vorbească. Au discutat despre Mao Tse-tung, hula hoop[2] şi pilulele anticoncepţionale. Şi despre cum e să ai o mamă şi un tată care nu s-au căsătorit niciodată. Carol îi povesti lucruri pe care nu le mai spusese nimănui niciodată în viaţa ei. Lucruri care fuseseră adânc îngropate în subconştientul ei. Şi când, în sfârşit, adormi, se simţi complet secată. De parcă i se făcuse o operaţie şi un râu de otravă se scursese din ea. În dimineaţa următoare, după micul dejun, doctorul îi întinse o bancnotă de o sută de dolari. Ea ezită, apoi spuse: — Am minţit. Nu e ziua mea de naştere. — Ştiu, zâmbi el. Dar nu-i vom spune judecătorului. Vocea i se schimbă. Poţi să iei banii ăştia şi să pleci, şi nimeni nu te va bate la cap, până data viitoare, când poliţia te va aresta. Făcu o pauză. Am nevoie de o secretară. Cred că ai fi foarte potrivită. Ea îl privi fără să-i vină să creadă. — Îţi baţi joc de mine. Nu ştiu stenografie şi habar n-am să scriu la maşină. — Ai putea învăţa dacă te întorci ia şcoală. Carol îl privi o clipă, apoi exclamă entuziasmată: — Nici nu m-am gândit la aşa ceva. E o idee excelentă! Abia aştepta să plece naibii din acest apartament cu cei o sută de dolari şi să-i fluture sub nasul băieţilor şi fetelor de la Fishman's Drug Store din Harlem, unde banda îşi avea sediul. Cu banii ăştia putea să cumpere destulă marijuana, ca să-i ajungă o săptămână întreagă. Când intră în Fishman's Drug Store, se simţi de parcă nici n-ar fi fost plecată. Văzu aceleaşi chipuri dezamăgite şi auzi aceeaşi vorbărie goală şi lăudăroasă. Era acasă. Continua să se gândească la apartamentul doctorului. Nu mobila era cea care făcea ca totul să pară atât de diferit. Era atât de curat. Şi liniştit. Ca o mică insulă, undeva într-o altă lume. Iar el îi oferise un paşaport. Ce avea de pierdut? Putea să încerce, doar ca să se distreze, să-i arate doctorului că greşea, că nu va reuşi niciodată. Spre propria-i surprindere, Carol se înscrisese la nişte cursuri serale, îşi părăsi camera mobilată sărăcăcios, cu o chiuvetă pătată de rugină, toaleta spartă, roletele verzi, rupte, şi patul de fier plin de noduri, unde îşi făcea meseria şi interpreta diferite roluri. Era o frumoasă prinţesă în Paris, Londra sau Roma, iar bărbatul care se zvârcolea peste ea era un prinţ frumos şi bogat care ardea de dorul de a se căsători cu ea. Şi, după ce fiecare dintre bărbaţi ajungea la orgasm şi se târa de pe ea, visul ei murea. Până data viitoare. Îşi părăsi camera şi toţi prinţii, fără să arunce nici o privire în urma ei, şi se întoarse acasă la părinţi. Doctorul Stevens îi oferi bani pentru a putea studia. Termină liceul cu note maxime. La absolvire, venise şi doctorul, ochii lui cenuşii strălucind de mândrie. Cineva credea în ea. Ajunsese o persoană importantă pentru cineva, îşi luă o slujbă şi urmă cursurile de secretară, seara. A doua zi, după ce le termină, doctorul o angajă şi în curând îşi putu permite să-şi cumpere un apartament. În cei patru ani care trecuseră de atunci, doctorul Stevens se purtase cu ea cu aceeaşi bunăvoinţă plină de înţelegere pe care i-o arătase şi în prima noapte. La început aşteptase ca el să facă vreo referire la ce fusese ea, şi la ce ajunsese, însă, până la urmă, îşi dădu seama că el o văzuse întotdeauna aşa cum era acum. Nu făcuse decât sa o ajute să se descopere singură. Ori de câte ori avea o problemă, el îşi găsea mereu timp să discute cu ea. În ultima vreme, se gândea mereu să-i spună ce se întâmplase cu ea şi cu Chick şi să-l întrebe dacă să-i spună adevărul lui Chick, dar continua să amâne această discuţie. Voia ca doctorul Stevens să fie mândru de ea. Ar fi făcut orice pentru el. S-ar fi culcat cu el, ar fi ucis pentru el… Şi acum au venit aceşti doi ţipi de la Criminalistică ca să vorbească cu el. McGreavy era tot mai nerăbdător. — Ei, ne anunţi, domnişoară? întrebă el. — Am ordin să nu-l deranjez atunci când înăuntru se află un pacient, spuse Carol. Văzu expresia din ochii lui McGreavy. Însă îl voi anunţa că sunteţi aici. Ridică receptorul şi apăsă pe butonul interiorului. După treizeci de secunde de linişte, vocea doctorului se auzi la receptor. — Da? — Au venit doi detectivi să discute o problemă. Sunt de la Departamentul de Criminalistică. Ascultă pentru a observa o schimbare în vocea lui… încordare… frică, însă nu auzi nimic deosebit. — Să aştepte, spuse ei, şi închise telefonul. O străbătu un val de mândrie. Poate că pe ea o puteau speria, însă nu-l vor face niciodată pe doctor să-şi piardă siguranţa de sine. Îi privi sfidător. — Aţi auzit ce-a spus. — Cât timp va mai rămâne înăuntru pacientul? întrebă Angeli, cel mai tânăr. Ea privi la ceaşca de pe masă. — Încă douăzeci şi cinci de minute. Este ultimul lui pacient astăzi. Cei doi au schimbat o privire. — Vom aştepta, oftă McGreavy. Ş-au aşezat pe scaune. McGreavy o studia atent. — Îmi pari cunoscută, spuse el. Ea nu se lăsă înşelată. Tipu' pornise la vânătoare. — Ştiţi cum se spune, replică Carol. Toţi negrii arata la fel.   *   *   *   Peste exact douăzeci şi cinci de minute, Carol auzi deschizându-se uşa laterală care ducea direct de pe coridor în cabinetul doctorului. Câteva clipe mai târziu, uşa cabinetului se deschise şi doctorul Judd Stevens păşi în sala de aşteptare. Ezită văzându-1 pe McGreavy. — Ne-am mâi întâlnit, spuse ei. Nu-şi putea aduce aminte unde anume. McGreavy dădu din cap, nepăsător. — Da… Sunt locotenentul McGreavy. Arătă spre Angeli. Detectivul Frank Angeli. Judd şi Angeli şi-au dat mâna. — Poftim înăuntru. Bărbaţii intrară în cabinet şl uşa se închise în urma lor. Carol îi privi încercând să înţeleagă ce se întâmpla. Detectivul cel voinic părea cam supărat pe doctorul Stevens. Dar, probabil, că în asta consta farmecul lui personal. Carol nu era sigură decât de un singur lucru. Rochia ei trebuia trimisă la curăţătorie.   *   *   *   Cabinetul lui Judd era mobilat ca o sufragerie dintr-o casă de ţară franţuzească. Nu exista un birou, în schimb, scaune confortabile şi măsuţe joase cu abajururi vechi şi valoroase erau împrăştiate peste tot prin cameră. La celălalt capăt al cabinetului o uşă ducea direct spre coridor. Pe podea se afla un minunat covor cu desene de Edward Fields şi într-un colţ o canapea ovală, confortabilă, acoperită cu damasc. McGreavy observă că nu existau diplome pe pereţi. Însă verificase înainte de a veni aici. Dacă doctorul Stevens ar fi vrut, şi-ar fi putut acoperi pereţii cu diplome şi atestate. — Este primul cabinet al unui psihiatru în care am păşit vreodată, spuse Angeli, profund impresionat. Aş vrea ca şi casa mea să arate la fel, — Relaxează pacienţii, spuse Judd, binevoitor. Şi, fiindcă veni vorba, sunt psiholog. — Îmi cer scuze, spuse Angeli. Care e diferenţa? — Cam cincizeci de dolari pe oră, spuse McGreavy. Partenerul meu nu se prea pricepe la lucrurile astea. Partener. Şi Judd îşi aminti dintr-odată. Partenerul lui McGreavy fusese împuşcat şi ucis, iar McGreavy, rănit în timpul unui furt la un depozit de băuturi alcoolice, acum patru sau poate cinci ani. Un vagabond neînsemnat, pe nume Amos Ziffren, fusese arestat şi acuzat de crimă. Avocatul lui Ziffren îl declarase nevinovat susţinând că este handicapat mintal. Judd fusese chemat ca expert al apărării şi i se ceruse să-l examineze pe Ziffren. Descoperise că era nebun, fără posibilitatea de a fi tratat, şi suferea şi de pareză avansată. Pe baza mărturiei lui Judd, Ziffren scăpase de pedeapsa cu moartea şi fusese trimis la un spital de boli mintale. — Îmi amintesc acum, spuse Judd. Cazul Ziffren. Aţi primit trei gloanţe; partenerul dumneavoastră a fost ucis.         — Şi eu îmi amintesc, replică McGreavy. I-aţi permis criminalului să scape. — Ce pot face pentru dumneavoastră? — Avem nevoie de nişte informaţii, doctore, spuse McGreavy. Înclină din cap spre Angeli. Angeli începu să desfacă, neîndemânatic, sfoara pachetului. — Am dori să identificaţi ceva pentru noi, spuse McGreavy, Vorbea prudent, vocea lui netrădând nimic. Angeli reuşise să desfacă pachetul. Ţinea în mână un impermeabil galben. — L-aţi mai văzut undeva? — Seamănă foarte mult cu al meu, spuse Judd, surprins. — Este al dumneavoastră. Pe o etichetă dinăuntru este scris Judd Stevens. — Unde l-aţi găsit? Cei doi nu mai păreau nepăsători. Pe feţele lor se produsese o schimbare evidentă. Judd îl studie o clipă pe McGreavy, apoi luă o pipă de pe o măsuţă lungă şi joasă şi începu să o umple cu tutun. — Cred că ar fi mai bine să-mi spuneţi despre ce este vorba, rosti el încet. — Este vorba despre acest impermeabil, doctore Stevens, spuse McGreavy. Dacă vă aparţine, am vrea să ştim unde l-aţi pierdut. — Nu e nici un mister. Ploua azi-dimineaţă când am venit la cabinet. Haina mea de ploaie este la curăţătorie, aşa că am luat impermeabilul galben, îl păstrez pentru pescuit. Unul dintre pacienţi nu a venit cu umbrelă sau haină de ploaie, începuse să ningă puternic, aşa că i-am împrumutat impermeabilul. Se opri, brusc îngrijorat. Ce s-a întâmplat cu el? — Ce s-a întâmplat cu cine? întrebă McGreavy, — Cu pacientul meu — John Hanson. — Corect, spuse încet Angeli. Aţi nimerit drept la ţintă. Motivul pentru care domnul Hanson nu v-a putut aduce înapoi impermeabilul este că a murit. Judd simţi un mic şoc trecându-i prin corp. — A murit? — Cineva i-a împlântat un cuţit în spate, spuse McGreavy. Judd îi privea înmărmurit. McGreavy luă impermeabilul de la Angeli şi îl întoarse pentru ca Judd să, vadă tăietura mare şi urâtă. Partea din spate a impermeabilului era acoperită cu pete mate, stacojii. Pe Judd îl cuprinse greaţa. — Cine ar fi dorit să-l ucidă? — Speram că ne puteţi spune dumneavoastră, doctore, spuse Angeli. Cine să ştie dacă nu psihologul lui? Judd clătină din cap, deprimat. — Când s-a întâmplat? Îi răspunse McGreavy. — La ora unsprezece, azi-dimineaţă. Pe Lexington Avenue, la un bloc distanţă de acest cabinet. Zeci de oameni trebuie să-l fi văzut căzând, dar se grăbeau să ajungă acasă pentru a sărbători naşterea lui Cristos, aşa că l-au lăsat să sângereze în zăpadă, până a murit. Judd strânse puternic marginile mesei, pumnii săi învineţindu-se. — La ce oră a fost aici Hanson? întrebă Angeli. — La zece. — Cât durează o şedinţă? — Cincizeci de minute. — A plecat imediat ce s-a terminat? — Da. Aşteptam un alt pacient. — Hanson a ieşit prin sala de aşteptare? — Nu. Pacienţii mei intră prin sala de aşteptare şi pleacă pe uşa aceea. Arătă spre uşa care ducea spre coridor. În felul acesta nu se întâlnesc unii cu alţii. McGreavy dădu din cap. — Deci Hanson a fost ucis la câteva minute după ce a plecat de aici. De ce venea la dumneavoastră? Judd ezită. — Îmi pare rău. Nu pot discuta despre pacienţii mei. — Cineva l-a ucis, spuse McGreavy. Ne-aţi putea ajuta să-l găsim pe ucigaş. Pipa lui Judd se stinsese. Şi-o aprinse din nou, foarte încet. — De cât timp venea la dumneavoastră? De data asta întrebase Angeli. O adevărată muncă de echipă a doi poliţişti. — De trei ani, răspunse Judd. — Ce problemă avea? Judd ezită. Şi-l aminti pe Hanson aşa cum arătase în dimineaţa aceea: zâmbind plin de entuziasm, dornic să se bucure de noua lui libertate. — A fost homosexual. — Încă unul din cazurile acelea trăsnite, spuse McGreavy, cu amărăciune. — A fost homosexual, spuse Judd. Hanson s-a vindecat. Azi-dimineaţă i-am spus că nu e nevoie să mai vină la mine. Se putea întoarce la familia lui. Are — avea o soţie şi doi copii. — Un homosexual cu familie? întrebă McGreavy. — Se întâmplă deseori. — Poate că unul din prietenii lui homişti nu a vrut să-i dea drumul. S-au bătut. Acesta s-a înfuriat şi i-a înfipt un cuţit în spate. Judd rămase pe gânduri. — Este posibil, spuse el prudent, dar eu nu cred. — De ce nu, doctore Stevens? întrebă Angeli. — Pentru că Hanson nu a avut nici un contact homosexual de mai bine de un an. Probabil că cineva a încercat să-l jefuiască. Hanson era genul de om care s-ar fi luptat cu curaj. — Un homosexual viteaz şi însurat, rosti McGreavy, pe un ton aspru, îşi scoase o ţigară şi şi-o aprinse. Un singur lucru nu se potriveşte cu această teorie. Portofelul nu i-a fost atins. Erau peste o sută de dolari în el. Urmări reacţia lui Judd.       — Dacă am căuta un nebun, ar fi mult mai uşor, spuse Angeli. — Nu neapărat, se împotrivi Judd. Se îndreptă spre fereastră. Priviţi la mulţimea de jos. Unul din douăzeci este, a fost sau va fi într-un spital de nebuni. — Dar dacă e nebun? — Nu e absolut necesar să pară nebun, explică Judd. Pentru fiecare caz clar de nebunie există cel puţin zece cazuri fără diagnostic încă. McGreavy îl studia pe Judd cu un interes evident. — Ştiţi multe despre natura umană, nu-i aşa, doctore? — Nu există aşa ceva, spuse Judd. Aşa cum nu există, spre exemplu, natură animală, încercaţi să comparaţi un iepure cu un tigru. Sau o veveriţă cu un elefant. — De cât timp sunteţi psiholog? întrebă McGreavy, — De doisprezece ani. De ce? McGreavy ridică din umeri. — Sunteţi un bărbat cu o înfăţişare plăcută. Pun rămăşag că mulţi dintre pacienţii dumneavoastră sunt îndrăgostiţi de dumneavoastră, nu? Judd îl privi cu răceală. — Nu înţeleg sensul întrebării. — Ei, haide, doctore. Sunt convins că înţelegeţi. Amândoi suntem oameni de lume. Un homosexual vine la tratament şi dă peste un doctor tânăr şi atrăgător. Vocea îi deveni confidenţială. Şi vreţi să spuneţi că în trei ani petrecuţi pe canapea, Hanson nu v-a făcut nici un avans? Judd îl privi calm. — Asta înţelegeţi dumneavoastră prin a fi om de lume, locotenente? McGreavy arăta netulburat. — S-ar fi putut întâmpla. Şi vă mai spun ce anume s-ar fi putut întâmpla. I-aţi spus lui Hanson că nu mai vreţi să-l vedeţi. Poate că nu i-a plăcut treaba asta. Ajunsese să depindă de dumneavoastră în aceşti trei ani. Şi v-aţi certat. Chipul lui Judd se întunecă de furie. Angeli risipi încordarea. — Cunoaşteţi pe cineva care ar avea vreun motiv să-l urască, doctore? Sau pe cineva pe care el l-a urât? — Dacă ar exista o astfel de persoană, spuse Judd, v-aş îi informat deja. Cred că ştiu destul de multe despre John Hanson. Era un om fericit. Nu ura pe nimeni şi nu cunosc pe nimeni care să-l fi urât. — Ce bine de el. Trebuie să fie un doctor al naibii de grozav, spuse McGreavy. Îi vom lua fişa cu noi. — Nu. — Putem obţine un ordin de la procuratură. — Vă priveşte. Nu există nimic în fişa lui care să vă fie de vreun ajutor. — Atunci de ce nu ne-o daţi? întrebă Angeli. — Pentru că i-ar putea face rău soţiei lui Hanson şi copiilor lui. Aţi pornit pe o pistă greşită. Veţi descoperi că Hanson a fost ucis de un străin. — Nu cred, se răsti McGreavy. Angeli împacheta din nou impermeabilul şi înfăşură sfoara în jurul lui. — Vi-l aducem înapoi după ce mai facem câteva teste.           — Păstraţi-l, spuse Judd. McGreavy deschise uşa care dădea spre coridor. — Vom ţine legătura cu dumneavoastră, doctore. Ieşi afară. Angeli înclină din cap în direcţia lui Judd şi îl urmă. Judd stătea nemişcat, cu mintea înceţoşată. Carol intră în cabinet. — Totul e în regulă? întrebă ea, prudentă. — John Hanson a fost ucis. — Ucis? — Înjunghiat, spuse Judd. — Dumnezeule! Dar de ce? — Poliţia nu ştie. — Îngrozitor! îl privi şi văzu suferinţa din ochii lui. Vă pot ajuta cu ceva?        — Vrei să închizi tu cabinetul, Carol? Plec la doamna Hanson. Aş vrea să o anunţ eu însumi. — Nu vă faceţi probleme. Aranjez eu totul, spuse Carol. — Mulţumesc, Şi Judd plecă. Peste treizeci de minute Carol terminase de aranjat dosarele şi le încuiase în biroul ei, când auzi uşa de la coridor deschizându-se. Era trecut de ora şase şi clădirea se închisese. Carol ridică privirea în timp ce bărbatul zâmbi şi veni spre ea.          

Prolog   Zair, Africa 7 septembrie 1976 John Nordyke, în vârstă de 21 de ani, student la biologie la Universitatea din Yale, se trezise în zori la marginea unui sat situat la nord de Bumba în Zair. Se întoarse în sacul său de dormit, ud de transpiraţie şi aruncă o privire prin plasa de naylon a cortului său de alpinist, ascultând clipocitul ploii tropicale, care, revărsându-se asupra pădurii, domina zgomotele satului ce se trezea la viaţă. O adiere uşoară aducea cu ea mirosul cald şi acru al baligii de vacă amestecat cu fumul penetrant al focului din bucătărie. Foarte departe, deasupra lui, văzu maimuţe sărind în arborii stufoşi care acopereau cerul. John a dormit rău toată noaptea şi când s-a trezit se simţea atât de slăbit încât nu se putea ţine pe picioare. Se simţea chiar mai rău decât aseară când a avut febră şi frisoane aproape la o oră după cină. Şi-a spus că poate s-a îmbolnăvit de friguri. Cu toate acestea el era convins că a luat medicamentul preventiv: fosfat de clorochină. Problema este că n-a putut evita roiul de ţânţari care se ridica în fiecare seară din mlaştinile ascunse ale pădurii virgine. Clătinându-se, a plecat totuşi în sat pentru a cere informaţii despre cel mai apropiat dispensar. Un misionar i-a spus că în Yambuku, un orăşel situat câţiva kilometri spre est, se află o misiune belgiană. Bolnav şi neliniştit, John îşi strânse lucrurile în grabă, înghesuindu-şi cortul şi sacul de dormit în rucsac şi plecă spre Yambuku. John reuşise să-şi ia un concediu de şase luni de la universitate pentru a merge în Africa să fotografieze animale ameninţate cu dispariţia; printre acestea, gorila munţilor. Acesta era de fapt visul copilăriei sale: să imite exploratorii cele­bri ai secolului XIX, care au deschis drum pe continentul negru. Yambuku era puţin mai mare decât satul pe care tocmai îl părăsise şi spitalul misiunii nu-i inspira nici o încredere. Acesta era construit dintr-un ansamblu de clădiri în piatră, care însă se aflau într-o stare jalnică. Acoperişurile erau din tablă rulată sau din paie ca cele ale caselor indigene şi, în mod cert, o parte din clădiri nu dis­puneau de electricitate. John fu primit de o călugăriţă îmbrăcată în haine tradiţionale, care nu vorbea decât franceza şi care-l rugă să-şi aştepte rândul format dintr-o mulţime de indigeni, aflaţi în toate gradele de epuizare şi de boală. Privindu-i pe ceilalţi paci­enţi, se întrebă dacă nu cumva, stând în preajma lor, s-ar putea îmbolnăvi mai grav decât era. În cele din urmă fu examinat de un medic belgian, care vorbea şi puţină engleză. Examenul rapid confirmă temerile lui John, căci diagnosticul indică un început de malarie. Doctorul îi pre­scrise o injecţie cu clorochină şi îl sfătui să revină după o zi sau două, în caz că nu se va simţi mai bine. Odată examinarea terminată, John fu trimis în sala de tratament unde din nou trebui să aş­tepte mult pentru a-şi primi injecţia. Cu stupoare, remarcă şi lipsa oricăror măsuri aseptice. Infir­miera nu avea ace suficiente şi se mulţumea să folosească doar trei seringi, rând pe rând. John era sigur că acestea nu erau destul de bine steri­lizate pentru a omorî toţi microbii. Şi apoi, infir­miera scotea seringile din baia de sterilizare cu degetele. Pentru că rândul său se apropia, era pe punctul de a protesta, dar pe lângă faptul că nu vorbea curent franceza, ştia că avea totuşi ne­voie de acest tratament. Timp de două zile, John se simţi mai bine. Rămase în preajma oraşului Yambuku şi pentru a nu se plictisi făcu câteva fotografii bărbaţilor din tribul Budza care, fiind vânători iscusiţi, s-au arătat foarte încântaţi de a-şi face cunoscută măiestria în întreaga lume. În cea de-a treia zi însă, în timp ce se pregătea să-şi reia călătoria urcând spre fluviul Zair, pe urmele lui Henry Stanley, John s-a simţit dintr-o dată foarte rău. Totul a început cu o violentă durere de cap, urmată imediat de frisoane, apoi de febră şi gheaţa, iar cele din urmă de diaree. În speranţa că această stare va fi trecătoare, se întoarse în cortul său şi petrecu noaptea visându-se acasă, acolo unde se găseau aşternuturi curate şi o baie la capătul coridorului. Dimineaţa îşi dădu seama că era slăbit şi deshidratat şi, în plus, constată că vomitase de multe ori în timpul nopţii. Extrem de speriat îşi făcu bagajul rapid şi o porni greoi pe drumul ce ducea spre spitalul misiunii belgiene, însă, chiar când ajunse în incinta spitalului vomă cu sânge foarte roşu şi căzu prăbuşindu-se. O oră mai târziu se trezi într-o cameră cu încă doi bolnavi, ambii suferind de malarie rebelă la orice tip de medicament. Medicul, acelaşi care l-a examinat pe John la vizita sa anterioară, se arătă neliniştit de gravi­tatea stării sale şi, în plus, constată câteva noi   simptome: o surprinzătoare erupţie cutanată pe piept şi hemoragii superficiale pe pleoapele ochilor. În aceste condiţii, medicul îşi dădu sea­ma că nu era un caz tipic de malarie. Încercând o precauţie suplimentară, el decise prescrierea unui tratament cu cloromfenicol, în caz că tânărul ar putea suferi şi de o formă de febră tifoidă.   16 septembrie 1976 Dr. Lugasa, comisar al sănătăţii publice în regiunea Bumba, privea prin fereastra deschisă a biroului său fluviul Zair care scânteia în lumina soarelui de dimineaţă. Îi păru rău că nu se numeşte Congo şi că nu are misterul şi celebritatea ce înconjoară acest nume. Apoi, nu fără efort, re­veni la treburile sale şi reciti scrisoarea pe care o primise de la spitalul misiunii din Yambuku în legătură cu decesul unui american, un oarecare John Nordyke şi cel al unui agricultor venit de pe o plantaţie din apropierea râului Ebola. După opinia medicului misiunii, decesele au avut drept cauză o maladie cu o propagare rapidă căci doi bolnavi spitalizaţi în aceeaşi cameră cu ameri­canul, patru membri ai personalului care l-au îngrijit, cei din anturajul agricultorului şi încă alţi zece consultanţi exteriori prezintă aceleaşi grave simptome. Doctorul Lugasa ştia că avea de ales între două soluţii. Prima, aceea de a nu face nimic şi, indiscutabil, era cea mai bună. Doar Dumnezeu ştia câte maladii contagioase mai ascundea jungla tropicală! A doua, consta în completarea a numeroase formulare oficiale care urmau apoi a fi trimise la Kinshasa, unde cineva bine plasat în ierarhia cadrelor medicale ar fi decis, fără îndoială, că este mult mai prudent să lase evenimentele să-şi continue drumul lor, fără a interveni din afară. De asemenea, dr. Lugasa ştia că, dacă se va hotărî să completeze formularele, va fi obligat să facă şi o călătorie până la Yambuku, fapt ce nu-i surâdea deloc mai ales în acest sezon umed şi cald. De aceea, cu un vag sentiment de culpabili­tate, dr. Lugasa aruncă scrisoarea în coşul cu hârtie.   23 septembrie 1976 O săptămâna mai târziu, doctor Lugasa îşi plim­ba nervozitatea de pe un picior pe altul în timp ce aştepta aterizarea bătrânului DC3 pe aeroportul din Bumba. Cel care coborî primul fu doctorul Bouchard, superiorul lui Lugasa, care sosea toc­mai de la Kinshasa. În ajun, dr. Lugasa îi telefona lui Bouchard pentru a-l informa că o gravă epi­demie a unei boli necunoscute s-a răspândit în jurul spitalului misiunii din Yambuku. Maladia lovise nu numai indigenii ci şi personalul spitalu­lui. Cu toate acestea, Lugasa nu spusese nimic despre scrisoarea pe care o primise în urmă cu o săptămână. Cei doi medici se salutară înainte de a urca în splendida Toyota Corola a doctorului Lugasa. Bouchard îl întrebă dacă mai are şi alte informaţii despre Yambuku, în afara celor oficiale. Lugasa tuşi uşor, contrariat încă de ştirile anun­ţate dimineaţa la radio. Se pare că la Yambuku din cei 17 membri ai personalului medical, 11 erau deja morţi, la fel şi aproximativ 140 dintre locuitorii satului. Spitalul se închisese întrucât rămăseseră prea puţine cadre medicale, care oricum nu ar fi putut face faţă situaţiei. Bouchard decise să pună în carantină întreaga regiune Bumba. Dădu imediat toate telefoanele care erau necesare şi îi comunică lui Lugasa că este absolut necesar să se deplaseze împreună, în ziua următoare, la Yambuku pentru a vedea cu ochii lor ce se petrece acolo. Ideea nu-i surâdea deloc doctorului Lugasa.   24 septembrie 1976 A doua zi, când cei doi medici ajunseseră în curtea pustie a spitalului misiunii din Yambuku, fură întâmpinaţi de o linişte sinistră. Un şobolan străbătu în lung balustrada de deasupra pridvoru­lui gol şi o duhoare putredă îi pătrunse adânc. Acoperindu-şi nasul cu o batistă, ei părăsiseră locul cu pricina şi se îndreptă cu prudenţă spre clădirea cea mai apropiată. Acolo găsiră două cadavre care se aflau într-un avansat grad de degradare din cauza căldurii. În cea de-a treia clădire a spitalului singurul vieţuitor era o infirmi­eră care delira din cauza febrei. Cei doi medici trecură apoi în sala de operaţii, acum pustie, şi se grăbiră să-şi îmbrace halatele, să-şi pună mănuşile şi măştile, măsuri însă prea tardive pen­tru a se mai proteja. Se ocupară în primul rând de infirmiera bolnavă, iar apoi începură să caute şi ceilalţi membri ai personalului medical. Printre cei 30 de morţi din spital, găsiră patru pacienţi care, deşi aflaţi la un pas de moarte, mai respi­rau încă. Dr. Bouchard trimise un mesaj prin radio la Kinshasa, cerând armatei aviatice a Zairului să vină în Yambuku pentru a transporta în capitală bolnavii de la spitalul misiunii, care mai erau încă în viaţă. De asemenea, Bouchard a insistat ca personalul medical din capitală să adopte tehnici drastice de izolare a bolnavilor din Yambuku, su­bliniind periculozitatea acestei maladii extrem de contagioase.   30 septembrie 1976 Infirmiera belgiană transportată cu avionul spre Kinshasa muri la orele trei dimineaţa, în ciuda celor şase zile de tratament intens. Nu fusese pus nici un diagnostic dar după autopsie, probe de sânge, de ficat, splină şi creier, fură trimise Ins­titutului de medicină tropicală de la Anvers, Bel­gia, Centrului pentru Controlul Bolilor din Atlanta, Statele Unite, şi Institutului de Cercetări Microbiologice din Porton Down, în Anglia. În regiunea Yambuku erau acum 280 de cazuri atinse de această maladie, iar rata mortalităţii ajunsese la 90%.   13 octombrie 1976 Virusul Yambuku a fost izolat, în acelaşi timp, în laboratoarele a trei ţări. Se ştia deja că avea o structură asemănătoare cu cea a virusului Marburg, descoperit în 1967 în cazul unei epidemii mortale ce lovise maimuţele verzi dintr-un labo­rator din Uganda. Noul virus, mult mai periculos decât Marburg, fu numit Ebola, după numele râului ce curgea la nord de Bumba. Era considerat micro-organismul cel mai puternic după ciuma bubonică.   16 noiembrie 1976 La două luni de la prima sa manifestare, maladia necunoscută de la Yambuku era considerată ca şi oprită căci nici un caz nu mai fusese semnalat în regiune în ultimele săptămâni.   3 decembrie 1976 Carantina din regiunea Bumba fu ridicată şi legăturile aeriene restabilite. Virusul Ebola se întorsese, în mod cert, la sursa sa la fel de mis­terioasă. O echipă internaţională de specialişti, printre care doctorul Cyrill Dubchek de la Centrul pentru Controlul Bolilor, ce a avut un rol important în localizarea virusului febrei din Lhassa, a străbătut toată regiunea contând să descopere un eventual rezervor al virusului Ebola la mamifere, păsări sau insecte. Din nefericire, virologii n-au găsit nimic. Nici măcar o urmă.   Los Angeles, California 14 ianuarie 1986 Doctorul Rudolph Richter, marele şi recunos­cutul oftalmolog originar din Germania de Vest, membru fondator al clinicii Richter din Los Angeles, îşi potrivi ochelarii, îşi privi anunţurile publicitare de pe masa rotundă din sala de con­ferinţe a clinicii. În dreapta, fratele şi asociatul său, William, absolvent al unei şcoli superioare de comerţ, examina anunţurile cu mare atenţie. Reclama era destinată campaniei din trimestrul viitor în vederea încadrării de noi cadre care să lucreze în domeniul asigurării medicale în cadrul clinicii. Această muncă se adresa în special tine­rilor, aflaţi într-o stare fizică foarte bună, fapt pe care William îl subliniase deja în anunţuri. Rudolph era mulţumit de treaba făcută de fra­tele său. Era de altfel şi primul lucru agreabil pentru el în ziua aceea. Totul începuse rău chiar de dimineaţă, când pe autostrada San Diego, în urma unui acroşaj, BMW-ul său, absolut nou, se alesese cu câteva zgârieturi de toată frumuseţea. A urmat apoi acea operaţie urgentă şi dificilă care l-a reţinut la clinică până târziu. A mai fost şi bolnavul acela atins de o formă ciudată de SIDA, cu complicaţii extrem de bizare, care i-a tuşit în faţa, atunci când a trebuit să-i examineze retinele. Şi ca să fie tot tacâmul, a fost muşcat şi de una din maimuţele care serveau cercetărilor asupra herpesului ocular. Doamne, ce zi! Rudolph aprecie un anunţ destinat numărului de dimineaţă al revistei «Los Angeles Time». Era perfect. Campania publicitară, condusă de William, prevedea şi o reclamă de 30 de secunde la televiziune în cadrul jurnalului de seară. Era un clip publicitar cu fete în bikini, care, extrem de vesele, jucau volei în compania unor băieţi su­perbi pe o plajă din Malibu. Aceasta îi aminte lui Rudolph de un anunţ costisitor pentru Pepsi-Cola, numai că de această dată era vorba de a vinde ideea asistenţei-medicale propusă de un organism cum era Clinica Richter, în locul prepa­ratelor medicamentoase clasice care puteau fi plătite bucată cu bucată. În jurul lui Rudolph şi al lui William se aflau şi alţi medici ai clinicii, printre care şi doctorul Navarre, medicul-şef. Toţi cei prezenţi erau mem­bri în Consiliul de administraţie şi fiecare deţinea un anumit număr din acţiunile spitalului. William îşi drese vocea şi îi anunţă că aşteaptă întrebările lor. Nimeni nu puse nici o întrebare, ba mai mult îşi exprimară aprobarea unanimă. Apoi, după o discuţie aprinsă în legătură cu construcţia unei anexe a clinicii, destinată aderenţilor, din ce în ce mai numeroşi, din regiunea Newport Beach, şedinţa fu încheiată. Doctorul Richter se întoarse în biroul său şi aranjă foarte încântat, mostrele publicitare în port-documentul său. Biroul lui era o încăpere luxoasă în ciuda salariului său relativ modest. Dar acest salariu era un mic accesoriu pe lângă banii care-i reveneau din acţiuni, căci Clinica Richter, la fel ca şi doctorul Richter, se aflau într-un real pro­gres financiar. După ce-şi termină treburile curente, dr. Richter merse să analizeze starea a doi pacienţi operaţi de dânsul, două cazuri de desprindere a retinei cu o patologie dificilă înainte de operaţie. Cons­tată mulţumit că totul e bine. Întorcându-se spre cabinetul său îşi spuse că totuşi făcuse puţină chirurgie deşi era singurul medic oftalmolog din clinică. Era regretabil, dar spre deosebire de alţi oftalmologi din oraş el avu totuşi şansa unor cazuri interesante. Fratele său avusese o idee genială când îl sfătuise să des­chidă această clinică în urmă cu opt ani. Îşi scoase halatul alb, îmbrăcă blazerul bleu marine şi părăsi clinica, cu port-documentul în mână. Era trecut de ora nouă seara şi cele două etaje ale parcării erau aproape goale. În timpul zilei, este întotdeauna plin şi William îi propuse să mărească parcarea nu numai pentru a crea noi locuri, dar mai ales pentru revalorizarea ima­ginii clinicii. Rudolph nu prea înţelegea astfel de probleme şi, de fapt, deocamdată nu-i prea păsa de asta. Pierdut în reflecţiile sale despre randamentul clinicii, dr. Richter nu remarcă prezenţa a doi bărbaţi ascunşi în întuneric care aşteptau în umbra garajului. Nu-i observă nici atunci când aceştia începură să-l urmărească. Bărbatul mai mare dintre cei doi părea că are cotul blocat în poziţie fixă. Purta o geanta voluminoasă pe care o ţinea în aer din cauza articulaţiei sale paralizate. Ajungând la maşina sa, dr. Richter simţi doi bărbaţi care-l urmăreau pas cu pas. Gâtul i se uscase. Înghiţea greu saliva şi aruncă o privire speriată peste umăr. Cei doi necunoscuţi păreau că se îndreaptă direct spre el. Când trecură pe sub locul ce lumina parcarea, dr. Richter consta­tă că cei doi erau bine îmbrăcaţi, căci purtau că­măşi curate şi cravate de mătase ceea ce-l mai linişti puţin. În orice caz, doctorul merse destul de repede, făcând un tur în jurul maşinii. Îşi scoase cheile, deschise portiera, aruncă servieta pe scaunul alăturat şi în timp ce se aşeză simţi miro­sul agreabil al pielii din maşină. Dar când să închidă portiera, o mână îl împiedică. Doctorul Richter ridică ochii spre figura calmă, fără expre­sie a unuia dintre bărbaţi care-l urmăriseră. O umbră de surâs apăru ca răspuns privirii întrebă­toare a medicului. El încercă din nou să închidă portiera, dar  celălalt se opunea ferm din exterior. — Îmi puteţi spune cât e ora? întrebă politicos bărbatul. — Bineînţeles, spuse Richter uşurat că avea o explicaţie pentru prezenţa necunoscutului. El îşi privi ceasul, dar înainte de a răspunde, se simţi tras brutal afară din maşină. Încercă să se apere, fără prea multă convingere. Mâini strân­se îl examinară violent, în încercarea lor de a găsi portofelul şi medicul simţi cum pantalonul său se deşiră. Unul dintre bărbaţi exclamă: «Eşti om de afaceri», iar celălalt adăugă: «I-ai geanta». Richter îşi dădu seama că i-au luat şi ceasul de buzunar. Totul se terminase la fel de repede cum înce­puse. Doctorul auzi paşi care se îndepărtau, apoi o portieră de maşină închizându-se şi în cele din urmă, scrâşnetul pneurilor pe ciment. Câteva se­cunde rămase nemişcat, bucuros că încă trăieşte. Îşi recupera ochelarii de pe jos, îi puse la ochi şi constată că lentila stângă era spartă. Fiind chirurg îşi analiză mai întâi starea mâinilor, chiar înainte de a se ridica. Apoi se interesă de el: cămaşa sa albă şi cravata erau murdărite, îi lipsea un nas­ture de la blazer, pantalonul era deşirat de la buzunarul drept până la genunchi. — Doamne, Dumnezeule, ce zi! spuse el cu voce scăzută pentru dânsul, gândindu-se după această agresiune, că acroşajul de dimineaţă a fost nesemnificativ. După un moment de ezitare, îşi regăsi cheile, reuşi să intre în clinică şi se întoarse în biroul său. Chemă serviciul de securitate, apoi se în­trebă dacă nu cumva trebuie să anunţe şi poliţia municipală. Însă, ideea că această întâmplare ar putea face o publicitate rea clinicii îl opri. Şi apoi ce ar putea întreprinde poliţia? Tot gândindu-se ce e mai bine să facă, telefonă soţiei pentru a anunţa că va ajunge acasă puţin mai târziu. Apoi merse la toaletă pentru a se privi în oglindă. Avea o zgârietură pe obrazul drept, determinată de impactul pielii cu parcela de pietriş din garaj. Se tamponă uşor cu un antiseptic în timp ce se gândea la ce ar putea spune despre agresorii săi. Avusese puţin mai mult de o sută de dolari în portofel, toate cărţile de credit şi actele, printre care şi legitimaţia sa de medic al statului californian. Dar, totuşi, cel mai mult regreta ceasul, un cadou de la soţia sa. Oricum, ar fi putut să-l în­locuiască cu altul, îşi spuse. În acest moment auzi un ciocănit în uşa cabinetului. Omul din serviciul securităţii se scuză. O ase­menea situaţie nu se mai întâmplase şi regreta profund că nu s-a aflat acolo pentru a-l proteja pe medic. Îi spuse doctorului Richter că în urmă cu jumătate de oră inspectase garajul şi totul părea a fi în regulă. Richter îl asigură că nu are ce să-i re­proşeze. Singura problemă care-l neliniştea era aceea de a lua toate măsurile pentru ca un astfel de incident să nu se mai repete. Apoi medicul îi explică de ce nu a implicat şi poliţia în toată afa­cerea asta. Ziua următoare, Richter nu s-a simţit prea bine, dar a pus aceste simptome pe seama şocului din parcarea spitalului şi pe faptul că nu a dormit prea bine în timpul nopţii. La ora cinci şi jumătate se simţea, însă, atât de rău încât a trebuit să-şi anuleze întâlnirea pe care o avea cu amanta sa, o secretară de la serviciul de arhive medicale. În cele din urmă se duse totuşi la ea, dar nu stătu prea mult. Se întoarse acasă, îşi petrecu noaptea în patul său, întorcându-se de pe o parte pe alta, fără a reuşi să doarmă. A doua zi, doctorul Richter era într-adevăr bol­nav. Deşi stinse veioza de lângă pat, îşi simţea capul gol şi avea ameţeli. Încercă să nu se gândească la muşcătura maimuţei, nici la bol­navul de SIDA care-i tuşise în faţă. Ştia prea bine că SIDA nu se transmite prin contacte atât de uşoare: ceea ce-l neliniştea era eventualitatea unei complicate şi complexe infecţii. La ora trei şi jumătate avu un frison şi început de dureri de cap, la fel de groaznice ca o migrenă. Din cauza puternicei febre care-l cuprinse îşi anulă toate întâlnirile de după-amiază şi plecă de la clinică. În acel moment era mai mult decât sigur că avea gripă. Când ajunse acasă, fu suficientă o privire a soţiei sale care văzându-l atât de palid şi cu ochii înroşiţi îl trimise în pat. La orele opt se simţea atât de rău şi capul îl durea îngrozitor încât luă un analgezic. La orele nouă, acuză violente crampe de stomac şi diaree. Soţia sa, extrem de speriată dori să-l cheme pe doctorul Navarre, dar Richter îi spuse că nu e chiar atât de grav, că totul se va aranja. Mai luă un comprimat şi reuşi să doarmă puţin. La orele patru dimineaţa se trezi şi se târî până în baie unde vomă sânge. Înspăimântată, soţia sa chemă ambulanţa care-l transportă la clinică. El nu mai protestă. Nu mai avea putere. Şi oricum ştia că niciodată în viaţa sa până acum nu mai fusese atât de bolnav.     Capitolul 1   20 ianuarie 1986 Erau câteva aspecte care o deranjau pe Marissa Blumenthal. Nu ştia dacă aceasta se datora unor cauze interne sau unor schimbări survenite în exterior, dar oricum îşi dădea seama că este incapabilă să se concentreze. Îşi ridică ochii de pe cartea ţinută pe genunchi şi constată că lumina palidă a iernii de dincolo de fereastră deveni neagră ca cerneala. Îşi privi ceasul: era aproape şapte. Murmură: — Doamne, ce repede s-a înserat! O expresie care îi aminti de copilărie. De mai multe ore stătea cufundată într-un fotoliu acoperit cu vinilin dintr-un colţ al bibliotecii CDC — Centrul pentru Controlul Bolilor din Atlanta. Avea o întâlnire deseară şi trebuia să fie acasă în jur de şase şi jumătate. Îşi duse manualul greu de virologie scris de Field în raftul cu rezervări, încordându-şi muşchii care o dureau din cauza joggingului. Ea alergase dimineaţă, dar numai 4 kilometri în loc de 6 cum făcea de obicei. — Doriţi o mână de ajutor pentru a pune pe eta­jeră această carte enormă? o întrebă, foarte ma­tern, doamna Campbell, bibliotecara, în timp ce-şi încheia veşnica sa jachetă tricotată. Într-adevăr, nu era prea cald în acea bibliotecă. Şi ca de obicei, era ceva adevăr în comentariul doamnei Campbell. Manualul de virologie cântărea mai bine de 4 sau 5 kilograme şi cred că asta reprezenta a zecea parte din greutatea Marissei. Ea măsura doar un metru şi cinzeci şi cinci de centimetri înălţime. Cu tocuri, era adevărat. Pen­tru a pune cartea la loc ea fu nevoită să-şi ia un mic elan. — Da, aş avea nevoie de ajutor să pun la loc această vechitură, spuse Marissa, mai mult pen­tru a evita să nu-mi cadă în cap. Doamna Campbell schiţă un surâs discret. Era cordială şi prietenoasă, ca de altfel tot personalul de la CDC. Marissa, pe de altă parte, se simţea aici mai curând ca la facultate decât ca într-un organism al administraţiei federale unde lucra din 1973. Întâlnise peste tot o atmosferă de conştiin­ciozitate profesională şi de încredere mutuală. Ziua secretarelor şi a personalului de serviciu se termina la ora 4.30, dar cadrele medicale rămâneau întotdeauna mai târziu, lucrând uneori până în zorii zilei. Toţi credeau în munca pe care o desfăşurau. Biblioteca era într-adevăr foarte mică. Jumă­tate din cărţi şi reviste erau îngrămădite la întâmplare pe rafturi, aşezate ici şi colo. Din acest punct de vedere, CDC, un organism al Sănătăţii publice depinzând de administraţia federală, era obligat să se limiteze la bugetul redus. Şi Marissa, în timp ce părăsea clădirea, con­stată o dată în plus că locul acesta era de fapt o rotiţă din marele angrenaj al administraţiei fede­rale. Holurile erau toate vopsite în acel verde pal ca peste tot în clădirile administraţiei şi parchetul era acoperit cu o mochetă de vinilin gri foarte uzată în mijloc. Lângă ascensor inevitabilul portret al lui Roland Reagan surâdea. Imediat sub tablou cineva scrisese: «Dacă nu sunteţi mulţumiţi de bugetul pe acest an, aşteptaţi anul viitor!». Marissa urcă un etaj. Biroul ei — un nume ce, bineînţeles, flata mica debara — se afla deasupra bibliotecii. Era o cămăruţă fără fereastră care un timp servise ca dulap în perete. Între zidurile din piatră vopsite în culori ţipătoare se găsea totuşi loc pentru un birou din metal, un dulăpior pentru acte şi un scaun comod cu rotile. Oricum Marissa avusese noroc să obţină acest spaţiu, căci în centru era o adevărată dispută pentru orice loc. În orice caz, dincolo de aceste handicapuri, Marissa era mulţumită că lucrează la CDC. De-a lungul anilor, Centrul oferise servicii uimitoare medicinii, nu numai în Statele Unite, ci şi în stră­inătate. Ea îşi aminti, de asemenea, modul în care Centrul rezolvase, acum câţiva ani, misterul bolii Legionarilor. Şi erau sute de alte exemple de acest gen de la crearea acestui organism în 1942 sub forma de L'Office of Malaria Control — Serviciul de Control al Malariei — destinat înlătu­rării acestei boli în America de Sud. În 1946 a fost rebotezat Comunicable Disease Centre — Centrul Bolilor Transmisibile — şi s-au înfiinţat atunci o serie de noi laboratoare pentru studiul diferenţiat al bacteriilor, ciupercilor, paraziţilor, viruşilor. Anul următor a mai fost creat un labora­tor pentru zoonaze, boli ale animalelor transmisi­bile la om cum ar fi ciuma, turbarea şi antraxul. în 1970, Centrul îşi schimbă din nou numele deve­nind de această dată Center for Disease Control — Centrul pentru Controlul Bolilor. În timp ce-şi aranja formularele în servieta dată de administraţie, ea se gândi la succesele trecute ale CDC. O istorie care o incitase de la început. După ce îşi termină anul de stagiu la un internat de pediatrie din Boston, ea îşi depuse candidatu­ra şi fu acceptată la Epidemiology Intelligence Service (EIS) — Serviciul de investigaţii epidemiologice, unde lucră doi ani de zile ca «ancheta­toare». Fusese, de fapt, un fel de post de «de­tectiv» medical. Trei săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, ea termină un curs elementar care era destinat să o pregătească pentru noul ei rol. Urmă şi nişte cursuri despre administraţia Sănătăţii publice, despre statisticile biologice şi epidemiologice, adică studiul şi controlul sănătăţii şi al bolilor pe un anumit eşantion de oameni. Un surâs dezamăgit apăru pe faţa Marissei în timp ce-şi îmbrăcă mantoul bleu marine. Ea ur­mase un curs elementar, fără îndoială, în timpul studiilor medicale, dar oricum se simţea absolut incompetentă pentru a face faţă unui real caz de urgenţă. Dacă ar fi trimisă în misiune pe teren, ar trebui să facă multă pregătire înainte de a pleca. Era una să ştii să faci o sinteză coerentă a di­verselor cazuri a unei maladii pentru a-i determi­na cauzele, procesul de transmitere şi contami­nare, şi era altceva, extrem de diferit, să combaţi o adevărată epidemie ce afectează persoane reale. Problema care se punea era deci nu «dacă», ci, «când». Marissa îşi luă servieta, stinse lumina şi stră­bătu culoarul spre lift. Ea urmase cursul elemen­tar de epidemiologie împreună cu alţi 48 de medici, bărbaţi şi femei, care la fel ca dânsa aveau ceva experienţă la activ. Printre cei prezenţi la curs se mai număraseră însă şi câţiva microbiologi, câteva infirmiere şi chiar un dentist. Ea se întrebă acum dacă toţi au trecut prin aceeaşi criză de conştiinţă. Între medici nu se vorbeşte, în general, de aşa ceva. Este împotriva «imaginii de marcă». La sfârşitul cursului ea a fost distribuită în de­partamentul de virologie, la serviciul specializat în agenţi patogeni. Fu extrem de încântată de această situaţie şi mai ales de faptul că reuşise prima în promoţia sa. Dar Marissa nu avea prea multe cunoştinţe în virologie, de aceea o mare parte din timp şi-l petrecea la bibliotecă. Ea îşi dorise mult să lucreze în acest departament pen­tru că epidemia SIDA avansa virologia în prim planul cercetării medicale. Până în prezent, spe­cialiştii acestui domeniu fuseseră mereu vioara a doua, în spatele bacteriologiei. Acum, însă, în virologie se desfăşurau cele mai interesante eve­nimente şi Marissa dorea din tot sufletul să par­ticipe la asta. Ajunsă în faţa ascensorului, Marissa salută grupul de persoane care aşteptau sosirea liftului. Pe unii dintre cei de faţă îi cunoştea, dar aceştia erau în general cei care lucrau la departamentul de virologie şi al căror birou administrativ era la capătul culoarului pe acelaşi palier cu unicul ei oficiu. Pe majoritatea nu se străduise să-i cu­noască, însă unii dintre ei o recunoscuseră şi o salutară. Ea tocmai trecuse printr-o criză de în­credere în propria sa competenţă profesională, dar acum îşi dădu seama că majoritatea colegilor o apreciau şi o stimau. Marissa, ajungând la parter, îşi trecu semnătura în dreptul numelui tipărit în registru, o obligaţie pentru toate cadrele ce rămâneau în instituţie mai târziu de ora cinci şi apoi se îndreptă spre par­care. Chiar dacă era iarnă, aceasta nu se com­para deloc cu ceea ce îndurase la Boston, în Massachusetts, timp de patru ani şi de aceea nu se grăbi să-şi încheie paltonul. Maşina sa, o Honda Prélude tip sport, era acolo unde o lăsase dimineaţă, la fel de prăfuită, cuminte şi neglijată. Maşina purta încă numărul de Massachusetts. Schimbarea acestuia era unul din numeroasele mici probleme ale Marissei pentru care nu avea niciodată timp. Locuinţa în care Marissa stătea cu chirie era aproape de CDC. Spaţiul din jurul Centrului era dominat de Universitatea Emory, care donase o parte din terenul ei administraţiei federale, la începutul anilor patruzeci. Numeroase cartiere rezidenţiale agreabile înconjurau universitatea, însă Marissa alesese o locuinţă în vechiul cartier Druid Hills. Casa aparţinea unui cuplu care trebui să plece în Africa, la Mali, în cadrul unui vast pro­gram de controlare a naşterilor. Marissa ajunse pe Peachtree Street. Trecu prin faţa casei şi viră la stânga. Era o construcţie unică din lemn cu un singur etaj, foarte bine întreţinută, la fel şi grădina din jur. Stilul locuinţei era greu de definit, cu excepţia celor două co­loane greceşti de la intrare. Toate ferestrele aveau jaluzele din lemn, fiecare cu o gaură în mijloc în formă de inimă. Într-o scrisoare trimisă părinţilor, Marissa le scrise despre aceste fere­stre ca de nişte adevărate bibelouri. Din strada unde ajunse, viră la stânga şi apoi încă o dată luă stânga. Casa era situată pe un teren ce se întindea până în stradă, de aceea pentru a putea ajunge la garaj, ea trebui să intre prin spate. Era o alee în faţa casei, care nu avea nici o legătură cu aleea din spate şi nici cu gara­jul. Înainte, cele două alei se intersectaseră, dar cineva construise apoi un teren de tenis în acel loc şi acum aleile erau separate. Deoarece trebuia să mai iasă în acea seară, Marissa nu parcă maşina în garaj. Făcu pur şi simplu un semi-tur după care merse un pic cu spatele. În timp ce urcă pe peronul din spate, o întâmpină cockerul, un cadou primit de la una din colegele cu care lucrase la internatul de pedi­atrie. Câinele părea că abia aştepta să-i spună «bună seara». Marissa nu se gândise niciodată să-şi cumpere un câine, dar în urmă cu şase luni o lungă relaţie care spera să se soldeze cu o căsătorie luă sfârşit. Roger Schulman, fostul ei logodnic era un tânăr medic neurochirurg care lucra la Spitalul Principal din Massachusetts. El o anunţase deodată că a acceptat să-şi continue studiile la o uni­versitate din California, în Los Angeles şi că doreşte să plece acolo singur. Până în acea clipă ei se înţeleseseră că Marissa va merge cu Roger oriunde se va hotărî el să-şi continue studiile. Marissa ceruse deja un post de medic la San Francisco sau la Houston. Roger nu spuse nimic însă de plecarea la Los Angeles. Marissa era ultimul din cei patru copii ai fami­liei. Mai avea trei fraţi şi un tată de meserie neu­rochirurg, care întotdeauna fusese rece şi autori­tar. Ea nu avusese niciodată prea multă încre­dere în dânsa şi ruptura cu Roger o duruse atât de mult, încât îi era groază în fiecare dimineaţă să se mai ducă la spital. Din cauza depresiei profunde pe care o traversa, Nancy, prietena ei, îi oferi câinele. La început Marissa era într-adevăr ener­vată de această situaţie, însă Taffy — micuţul ani­mal care purta nume pe zgarda din jurul gâtului — reuşi să cucerească inima Marissei, şi întocmai cum prevăzuse Nancy, câinele o ajută să se gândească şi la alte lucruri în afară de necazul ei. Acum Marissa era nebună după Taffy, căci el ţinea «viaţa» sub acoperişul ei: îl iubea şi la rândul său câinele îi întorcea dragostea. De când lucra la CDC, Marissa se gândi cu îngrijorare la ce se va întâmpla dacă ea va fi trimisă în misiune. Problema o preocupă mult timp până în ziua în care familia Judson, vecinii săi din dreapta se în­drăgostiră pur şi simplu de micuţul câine şi îi propuseră să-l lase pe Taffy în grija lor cât timp ea va fi plecată. Era într-adevăr minunat. În timp ce-şi controla corespondenţa îl lăsă pe Taffy să-şi consume surplusul de energie în fuga sa spre bradul din faţa casei. Familia Judson nu uita niciodată să-l scoată afară la prânz. Dar apoi, până la întoarcerea Marissei, seara, el trebuia să stea liniştit în bucătărie, ceea ce era prea mult pentru un căţeluş zburdalnic de numai opt luni. Din păcate, Marissa trebui să pună capăt zbenguielii lui Taffy. Era deja şapte şi la opt era aştep­tată la cină. Ralph Hempston era un oftalmolog re­numit, care o invitase de mai multe ori în oraş şi chiar dacă nu reuşi s-o facă să-l uite pe Roger, ea aprecia inteligenţa sa precum şi plăcerea lui când ea accepta vreo invitaţie la cină, la teatru sau la vreun concert. Marissa constată cu încântare că niciodată el nu contase să împingă lu­crurile mai departe de atât. Astă-seară era prima dată când o invită acasă la el şi ţinu să-i preci­zeze că este vorba de o adevărată serată şi nu de o întâlnire tête-à-tête. El părea că lasă această relaţie să-şi urmeze cursul ei normal, şi Marissa îi era într-adevăr re­cunoscătoare, chiar dacă diferenţa de vârstă din­tre ei era de douăzeci de ani: ea avea treizeci de ani, iar el cinzeci. În mod paradoxal, celălalt bărbat cu care Marissa mai ieşise de câteva ori de când venise în Atlanta era cu patru ani mai tânăr ca ea. Tad Shockley, doctor în microbiologie, lucra la acelaşi servici ca şi Marissa. El se îndrăgostise la prima vedere din clipa în care o zări în cafenea, chiar în prima săptămână de când fusese angajată la Centru. Tad era total opus lui Ralph Hempston; plin de o mulţime de complexe, el nu reuşi până în prezent să-i propună Marissei decât o seară la cinema. Ei petrecuseră în total vreo cinci sau şase seri şi din fericire, nu încercase să profite de avantajele sale. Marissa făcu un duş rapid, se uscă şi îşi retuşă machiajul aproape automat. În grabă îşi inspectă garderoba, încercând apoi câteva toalete. Nu era înnebunită după modă, dar îi plăcea să fie bine îmbrăcată. Alese, în cele din urmă, o fustă de mătase şi un jerseu, cadou de Crăciun. Jerseul îi ajungea până la jumătatea coapsei şi asta îi dă­dea impresia că o face să pară mai înaltă. Îşi luă apoi o pereche de pantofi negri cu toc foarte înalt şi se privise în oglindă din cap până în picioare. Din cauza taliei sale mici, Marissa nu era prea încântată de fizicul ei. Avea o faţă cu trăsături fine, iar tatăl său îi spusese cu mult timp în urmă că nu era frumoasă, ci «fermecătoare». Ochii ei căprui erau străjuiţi de gene foarte dese, iar părul ondu­lat şi des era un şaten luminos, cu reflexe aurii. Purta aceeaşi coafură în ultimii şase ani; părul ondulat căzut pe umeri şi strâns la spate cu o agrafă ca o carapace de broască ţestoasă. Locuinţa lui Ralph era la o distanţă de cinci minute mers cu maşina, însă casa sa se afla în­tr-un cartier mult mai elegant. Vila lui era foarte mare şi avea spaţii verzi extrem de bine îngrijite. Casa lui Ralph era situată pe un teren vast, iar legătura cu strada se făcea printr-o alee cu o curbă elegant mărginită cu azalee şi rododen­droni. Ralph îi spuse că ar trebui să le vadă pen­tru a le crede. Construcţia era în stil victorian, cu două etaje şi având un turn octogonal ce domina unghiul drept al faţadei. O verandă mare, cu ornamente, înce­pea de la turn şi se întindea pe toată faţada până la peretele care cotea spre stânga. Deasupra porţii principale cu două uşi automate şi sprijinindu-se pe înălţimea verandei, se întindea un bal­con circular, prevăzut cu un acoperiş la fel ca cel al turnului. Ferestrele luminate dădeau, de departe, un aer de sărbătoare casei. Marissa viră spre stânga aşa cum îi indicase Ralph. Crezuse că va întârzia pu­ţin, dar constată că sosise prima. Trecând prin faţa casei, privi scara de incendiu care cobora de la etajul al doilea. Ea o remar­case din seara în care Ralph se opri pentru a-şi căuta avertizorul de alarmă pe care-l uitase. El îi explică cum foştii proprietari oferiseră camerele de sus personalului de serviciu şi serviciul de securitate al municipiului îi obligase să constru­iască acea scară de incendiu. Oricum culoarea neagră a metalului contrastă în mod bizar cu  lemnul vopsit în alb. Marissa parcă în faţa garajului, a cărui verandă semăna cu cea a casei. Ea deschise poarta din spate şi observă o aripă atât de modernă cum nu văzuse în faţa casei. Privind prin fereastră îşi dădu seama că aceasta era aferentă bucătăriei. Părea că nimeni nu o aştepta. Ea renunţă să în­cerce să vadă dacă poarta era deschisă şi întorcându-se la intrarea principală, sună. Ralph îi deschise imediat: — Îţi mulţumesc că ai sosit la timp, spuse el în timp ce o ajuta să-şi scoată paltonul. — La timp? aveam impresia că sunt în întârziere. — Ah, nu, spuse Ralph. Ceilalţi invitaţi nu vin mai devreme de opt şi jumătate. El îi agăţă paltonul în garderoba de la intrare. Marissa fu surprinsă să-l găsească pe Ralph în smoking. Ea ştia că este un bărbat frumos, dar eleganţa lui o frapa. — Sper că m-am îmbrăcat destul de corespun­zător, îi zise ea. Nu mi-aţi spus că va fi o serată atât de elegantă. — Sunteţi minunată ca de obicei. Eu am însă un pretext rezonabil de a purta smokingul în seara asta. Veniţi să vă arăt un pic casa. Marissa îl urmă gândindu-se, ca de obicei, că el reprezenta tipul de medic ideal: solid, cu o figură simpatică şi cu tâmplele grizonate. Intrară într-un salon mic. Decorul era agreabil însă în cameră se simţea răcoarea nopţii. O subretă, îmbrăcată în alb şi negru, prepara băuturile. — Să începem de aici. Băuturile sunt pregătite la barul din salon, spuse Ralph. El deschise apoi o uşă dublă culisantă şi intrară în living. Şi aici se găsea un bar, în partea stângă, unde un bărbat tânăr cu vestă roşie ştergea paha­rele cu o bucată de mătase. Imediat după salon, în spatele unei arcade era sala de ceremonii. Marissa constată că masa era pusă pentru mai puţin de douăsprezece per­soane. Ea traversă sala de ceremonii în spatele lui Ralph şi ajunse într-o aripă nouă, unde se găsea încă un salon uriaş şi o bucătărie mare, modernă. Cina era pregătită de trei sau patru persoane. După ce se convinse că totul merge bine, Ralph o conduse pe Marissa în salon şi spuse că-i ceruse să vină mai devreme decât ceilalţi in­vitaţi pentru că spera ca ea să accepte să joace rolul de stăpână a casei. Puţin surprinsă, căci de fapt nu ieşiseră împreună decât de cinci sau şase ori, Marissa acceptă. Soneria sună; erau primii invitaţi. Din păcate, Marissa nu avea memoria numelor. Dar cu toate acestea îşi aminti de un anume doctor Hayward şi de soţia sa care avea un uimitor păr grizonat. Şi apoi de un doctor Jackson şi de doamna aces­tuia care purta un diamant mare cât o minge de golf. Apoi singurele nume pe care şi le mai amintea erau cele ale doctorului Sandberg şi soţiei sale, ambii psihiatri de profesie. Marissa, care se forţa să întreţină conversaţia, se simţea puţin eclipsată de blănurile scumpe şi bijuteriile costisitoare. Aceşti oameni nu erau neînsemnaţi medici de cartier. Când toată lumea se afla în picioare, în living, cu câte un pahar în mână, la uşă mai sună cineva. Ralph nu era de faţă. Marissa fu nevoită să deschidă şi spre mare ei surpriză îl recunoscu pe doctorul Dubchek, şeful ei de la Serviciul special de patologie din cadrul departamentului de virologie. — Bună seara, doctor Blumenthal, îi spuse Dubchek amabil, fără nici cea mai vagă umbră de surpriză. Marissa era în schimb extrem de tulburată. Nu se aşteptase să fie invitaţi medici de la CDC. Dubchek dădu mantoul cameristei. Purta un cos­tum bleu-marine după cea mai bună modă itali­ană. Era un bărbat seducător, cu ochii săi negri ce sclipeau de inteligenţă şi faţa sa brăzdată, cu trăsături aristocratice. Îşi trecu mâna prin păr şi spuse surâzător: — Pe curând! Marissa îi întoarse zâmbetul şi se întoarse în sala mare plină de lume. — Barul este acolo, îi spuse ea. — Şi Ralph unde este? — În mod sigur în bucătărie, zise Marissa. Dubchek se îndepărtă, în timp ce soneria se auzi din nou. Şi de această dată Marissa rămase stupefiată. Era Tad Shockley! — Marissa! exclamă Tad la fel de surprins ca şi ea. Marissa îşi reveni repede în fire şi îi făcu loc să intre. Apoi, în timp ce-i lua paltonul, îl întrebă: — De unde îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Doar din simple întâlniri. Am fost într-adevăr surprins când am primit această invitaţie. Dar ţinând cont de banii puţini pe care-i câştig — spuse el zâmbind, nu puteam scăpa o cină ca asta. — Ştii că şi Dubchek este aici? întrebă Marissa cu un ton aproape acuzator. — Nu, spuse Tad. Dar ce importanţă are? El privi spre sala de ceremonii, apoi spre volu­minoasa scară interioară: — O casă într-adevăr magnifică. Marissa surâse şi ea. Tad cu părul său blond tăiat scurt şi cu tenul său luminos părea prea tânăr pentru a fi doctor. Purta un sacou de catifea raiată, o cravată din lână şi un pantalon de flanelă gri uzat. — Tu de când îl cunoşti pe doctorul Hempston? — Este un prieten, nimic mai mult, spuse cu un ton evaziv Marissa, în timp ce-i făcea semn lui Tad să intre în salon pentru a servi un pahar. Când toţi invitaţii sosiră, Marissa putu să se îndepărteze de uşa de la intrare. La bar, îşi luă un pahar de vin alb şi căută pe cineva cu care să închege o discuţie. Înainte de anunţul cinei, ea pălăvrăgi cu doctorul Sandberg, cu doctorul şi doamna Jackson. — Bine ai venit la Atlanta, tânăro! îi spuse doctor Sandberg. — Vă mulţumesc, zise Marissa în timp ce încer­ca să-şi ia ochii de la inelul doamnei Jackson. — Cum aţi ajuns la CDC? o întrebă doctorul Jackson. Avea vocea gravă şi sonoră. Nu prea semăna el cu Charlton Heston, dar avea toate calităţile să joace în Ben Hur. Marissa privi ochii săi de un albastru profund şi se gândi cum ar putea răspunde la o întrebare, aparent sinceră. Ea nu se putea apuca să-i po­vestească despre fuga la Los Angeles a fostului ei amant şi nici de faptul că avea nevoie să-şi schimbe modul de viaţă; acestea nu erau genul de motivaţii la care se aşteptau cei de la CDC. — Întotdeauna m-a interesat domeniul sănătăţii publice, îi spuse ea. Era şi puţină minciună în ceea ce afirmase. — Mereu m-au pasionat poveştile despre mis­terul în medicină, adăugă ea. Surâse. Ceea ce tocmai spusese, era de fapt adevărat: — Şi apoi începusem să mă satur de nasuri care curgeau şi de urechi astupate. — Aţi făcut studii de pediatrie. Nu era o întrebare, ci o afirmaţie. — Da, am lucrat la spitalul pentru copii din Boston, zise Marissa. În general nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu psihiatri, şi asta pentru că nu se putea împie­dica să se întrebe dacă ei cunosc mai bine decât ea propriile-i motivaţii, una din cauzele pentru care ea alesese medicina a fost şi aceea de a rivaliza cu fraţii ei în relaţia cu tatăl lor. — Vă place medicina clinică? o întrebă doctor Jackson. În ce priveşte activitatea practică v-aţi gândit să vă implicaţi? — Bineînţeles, spuse Marissa. — Cum? întrebă din nou doctorul Jackson fără a-şi da seama că o încurca din ce în ce mai mult. Credeţi că vă veţi descurca şi cu munca la cabi­net şi cu cea de la clinică? — Cina e servită, se auzi vocea lui Ralph dea­supra tuturor conversaţiilor din salon. Marissa se simţi salvată, mai ales că doctor Jackson şi doctor Sandberg începură să-şi caute nevestele. Pentru câteva clipe, ea avusese im­presia că fusese supusă unui interogatoriu. În sala de ceremonii, Marissa descoperi că Ralph era aşezat la un capăt al mesei, iar ea la celălalt. În dreapta ei se afla doctor Jackson, ca­re uită, din fericire, întrebările pe care i le pusese în legătură cu medicina clinică. În stânga ei se găsea doctor Hayward cu părul său grizonat. În timpul cinei, Marissa îşi dădea seama din ce în ce mai mult că stătea la masă cu crema medicinei din Atlanta; cei de faţă nu erau doar medici ci şi nişte oameni grozav de bogaţi, singurele excepţii se numeau Cyrill Dubchek, Tad şi bineîn­ţeles dânsa. După mai multe pahare de vin bun, Marissa se regăsi mai elocventă ca de obicei, dar în acelaşi timp se simţi şi puţin jenată când constată că toată lumea de la masă asculta povestea copilăriei ei în Virginia. Cu un surâs uşor ea se hotărî, totuşi să tacă şi bine făcu, întrucât conversaţia se orien­ta spre cauza medicinii americane şi a stringentei probleme a asigurării medicale, care într-un fel submina bazele medicinii particulare. Gândindu-se la blănurile şi bijuteriile doamnelor prezente, Marissa îşi spuse că persoanele de fa­ţă nu vor suferi prea mult de pe urma unei atare schimbări de situaţii. — Ce se va întâmpla cu CDC? îl întrebă doctor Hayward pe Cyrill, aşezat în faţa sa. Aveţi şi voi probleme bugetare? Cyrill schiţă o grimasă cinică care-i evidenţiară cele două riduri profunde de pe obraji: — Trebuie să ne batem în fiecare an foarte tare cu cei de la Serviciul Bugetar şi cu Comisia de Finanţare a Camerei. De altfel, am pierdut deja o sută de posturi din cauza restructurării creditelor. Doctorul Jackson tuşi uşor şi întrebă: — Şi dacă am avea din nou o gravă epidemie de gripă ca cea din 1917-1919? Dacă serviciul vostru ar fi chemat la datorie, aţi avea efectivul necesar? Cyrill Dubchek ridică din umeri: — Asta depinde de situaţie. Dacă nu există mutaţii la nivelul genelor şi dacă putem crea uşor o cultură de probă, putem, destul de rapid, să găsim un vaccin eficace. Cât timp am avea ne­voie n-aş putea să vă spun. Tu ce spui Tad? — Ştiu şi eu, o lună, o lună şi ceva, spuse Tad. Dar asta dacă avem nevoie. Iar apoi e nevoie de mult timp pentru a produce suficient vaccin astfel încât intervenţia noastră să fie eficace. — Asta îmi aminteşte de eşecul în legătură cu gripa de porc, de acum câţiva ani, interveni doc­torul Hayward. — Dar n-a fost vina Centrului, spuse Cyrill apărându-se. Nu am avut nici o îndoială în legătură cu agentul apărut la Fort Dix. Dar oricum asta a rămas un mister. Nici până acum nu ştiu de ce nu s-a răspândit acea maladie, despre care nimeni nu ştie mare lucru. Marissa simţi o mână pe umărul său. Se în­toarse: era subreta îmbrăcată în alb şi negru. — Doctor Blumenthal? murmură ea. — Da. — Sunteţi chemată la telefon. Marissa privi spre Ralph, aşezat tocmai în celălalt capăt al mesei, dar el vorbea cu doamna Jackson. Se scuză şi urmă servitoarea până în bucătărie. Se simţi acum aşa cum se simţise în noaptea când prima dată fu chemată să intervină ca internist. Era sigură că cei care sunaseră erau de la CDC. În acea seară trebuia să fie de servi­ciu şi lăsase la poartă numărul de telefon al lui Ralph pentru orice eventualitate. Nimeni altcine­va nu ştia unde se află. — Dr. Blumenthal? fu întrebată de telefonista de la CDC, când Marissa răspunse la telefon. Apoi operatoarea i-l dădu pe medicul de gardă: — Felicitări, îi spuse acesta, pe un ton jovial. Am primit un anunţ de epidemie. Serviciul de Stat din California doreşte o asistare din partea CDC pentru o problemă din Los Angeles. Este vorba de o maladie necunoscută şi aparent foarte gravă care a fost declarată în renumita clinică Richter. Vi s-a făcut deja o rezervare pentru zborul Delta pe Coastă de Vest, mâine la ora unu şi zece minute. Vi s-a reţinut şi cameră la Motel Tropic. Totul pare a fi minunat. În orice caz, mult noroc. După ce puse receptorul în furcă, Marissa mai rămase un timp cu mâna pe aparat pentru a-şi  trage sufletul. Nu se simţea deloc pregătită pen­tru aşa ceva. Bieţii oameni din California au sunat la CDC în speranţa că un specialist în epi­demiologie va sosi să le rezolve problema şi când colo vor avea surpriza să o vadă pe ea, Marissa Blumenthal, o femeie de doar un metru şi cinzeci de centimetri înălţime. Ea se întoarse în sala de ceremonii pentru a se scuza şi pentru a-şi lua la revedere.

Conspiratia de Sidney Sheldon volumul 2   - Ce vrea? - Spune că doreşte să vă ia un interviu. Scrie un articol despre bancheri. Asta era cu totul altceva. Publicitatea de calitate era bună pentru afaceri. William Mann îşi îndreptă haina, îşi aranja părul şi spuse: - Pofteşte-! înăuntru. Vizitatorul lui era american. Era bine îmbrăcat, ceea ce dovedea că lucra pentru un ziar sau o revistă dintre,cele mai bune. - Domnul Mann? - Da. - Robert Bellamy. - Secretara m-a informat că doriţi să scrieţi un articol despre mine. - Ei bine, nu în întregime despre dumneavoastră, spuse Robert. Dar veţi avea un rol proeminent. Ziarul meu... - Care anume? - Wall Street Journal. Aha, da. Excelent. - Ziarul meu este de părere că majoritatea bancherilor sînt prea izolaţi de ceea ce se întîmplă în restul lumii. Călătoresc rar, nu vizitează alte ţări. Dumneavoastră, pe de altă parte, aveţi reputaţia unui om care călătoreşte mult. - Da, aşa cred, spuse Mann cu modestie. De fapt, m-am întors săptămîna trecută din Elveţia. - Da? V-a plăcut? - Da. M-am întîlnit cu cîţiva din bancherii de acolo. Am discutat despre problemele economice inter-naţionale. Robert scoase un caiet de însemnări şi începu să-şi noteze. - Aţi avut timp şi pentru a vă distra? - Nu prea. Oh, am făcut un mic tur al Alpilor cu unul din autobuzele de acolo. Nu mai văzusem Alpii. Robert mai scrise ceva. - Un tur. Este exact ceea ce noi căutăm, spuse Robert încurajator. Presupun că aţi întîlnit o mulţime de oameni interesanţi în acel autobuz. - Interesanţi? Se gîndi la texanul care încercase să împrumute bani de la el. Nu prea. - Nu? Mann îl privi. Reporterul aştepta ca el să spună mai multe. Veţi avea un rol proeminent. - Era o tînără rusoaică. Robert scrise ceva. - Da? Povestiţi-mi despre ea. - Ei bine, am început să discutăm şi i-am explicat cît de înapoiată este Rusia şi ce-probleme grave vor avea dacă nu se schimbă ceva. - Probabil a fost foarte impresionată, spuse Robert. - Oh, da. Părea o tînără isteaţă. Pentru o rusoaică, adică. Ştiţi, sînt aşa de izolaţi. - V-a spus numele ei? - Nu... ba da. Olga şi încă ceva. - Nu v-a spus de unde anume vine? - Ba da. Lucrează ca bibliotecară la biblioteca principală din Kiev. Era prima ei călătorie peste hotare. Cred că din cauza glasnostului. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea... Se opri pentru a se asigura că Robert îşi notează. Gorbaciov a distrus Rusia, Germania de Est a fost dată pe tavă Bonn-ului. Pe plan politic Gorbaciov s-a mişcat prea repede, iar pe pian economic mult prea încet. - Este fascinant, murmură Robert. Mai petrecu încă o jumătate de oră în compania bancherului, as-cultînd comentariile sale dogmatice despre o mulţime de lucruri, de la Piaţa Comună !a controlul armelor. Nu reuşi să obţină şi alte informaţii referitoare la ceilalţi^pasageri. Reîntorcîndu-se la hotel, Robert îi telefona generalului Hilliard. -    O ciipă, comandante Beliamy. Auzi mai multe pocnituri, apoi vocea generalului. -    Da, comandante? -    Am mâi găsit un pasager, generale. -    Numele?         . — William Mann. Deţine o bancă în Fort Smith, Canada, -    Mulţumesc, comandante. Voi aranja ca autori tăţile canadiene să vorbească imediat cu el. -    Şi mi-a dat o nouă urmă. Voi pleca în Rusia în seara asta. Voi avea nevoie de o viză de la Inturist. -    De unde sunaţi? -Fort Smith. -    Oprit i-vă la Visigoth Hotel din Stocii ol m. La recepţie vă va aştepta un plic. -    Mulţumesc.     Mesaj fulger Strict confidenţial NSA Către director CGHQ Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. William Mann - Fort Smith Sfîrşitul mesajului   La ora unsprezece în acea seară, se auzi soneria de la casa lui Wiiliam Mann. Nu aştepta pe nimeni şi nu-i plăceau vizitatorii neaşteptaţi. Menajera plecase deja, iar soţia dormea în dorrnitorul de la etaj. Supărat, Mann deschise uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre stăteau în pragul uşii. -William Mann? - Da. Unul din cei doi îi prezentă o legitimaţie. - Sîntem de la Banca Canadei. Putem intra? Mann se încruntă, -    Despre ce e vorba? -    Am prefera să discutăm înăuntru, dacă nu aveţi nimicjmpotrivă. -în regulă. îi conduse pe cei doi în sufragerie. -    Aţi fost de curînd în Elveţia, nu-i aşa? -   întrebarea îl luă prin surprindere. -    Poftim? Da, dar ce anume... -    Cît timp aţi fost plecat v-am controlat registrele, domnule Mann. Sînteţi la curent cu faptul că lipseşte un milion de dolari din banca dumneavoastră? Mann îi privi înspăimîntat. -    Despre ce vorbiţi? Eu însumi controlez în fiecare săptămînă acele registre. Niciodată nu a lipsit nici măcar un penny! -    Un milion de dolari, domnule Mann. Noi credem că i-aţi delapidat. Faţa lui Mann se făcu roşie ca racul. Vorbi repede şi incoerent. -    Cum.., cum îndrăzniţi! Plecaţi de aici pînă nu chem poliţia. -    Nu v-ar ajuta cu nimic. Vrem să vă căiţi. Se holba la ei, perplex. -    Să mă căiesc? Pentru ce? Sînteţi nebuni! -    Nu, şir. Unul dintre ei scoase un pistol. -    Luaţi loc, domnule Mann. Oh, Dumnezeule! Voi fi jefuit! -    Uite,, spuse Mann, luaţi tot ce vreţi, Nu e nevoie de violenţă şi... -    Luaţi loc, vă rugăm. Cel de-al doilea bărbat se îndreptă spre dulapul cu băuturi. Era încuiat. Sparse sticla şi îl deschise. Luă un pahar mare de apă, îl umplu cu scotch şi îl duse spre scaunul pe care stătea Mann. -    Beţi-l. Vă va relaxa. -    Eu.., eu niciodată nu beau după cină. Doctorul mi-a... Celălalt bărbat puse pistolul la tîmpla lui Mann. -    Bea-! sau paharul se va umple cu creierii tăi.  Mann înţelese că se afla în mîinile a doi maniaci. Luă paharul cu mîini care tremurau şi bău o înghiţitură. -Bea-ltot. Mann mai luă o înghiţitură. -    Ce... ce anume doriţi? Ridică vocea sperînd că soţia îl va auzi şi va coborî, dar era o speranţă deşartă. Ştia că doarme foarte adînc. Cei doi veniseră probabil să-i jefuiască locuinţa. De ce nu se apucă de treabă? -    Aveţi tot timpul, spuse el. Eu nu vă voi opri. -    Termină ce e în pahar. -    Nu e necesar. Eu... Bărbatul îl lovi peste ureche. Mann ameţi de durere. -    Bea tot ce e în pahar. Mann înghiţi restul băuturii dintr-p singură sorbitură şi simţi cum îl arde pe dinăuntru, începea să se îmbete. -    Seiful meu este sus în dormitor, spuse el. Pronunţa tot mai greu cuvintele. Vi-I deschid dacă vreţi. Poate că asta o va trezi pe soţia lui şi va chema poliţia. -    Nu e nici o grabă, spuse cel cu arma. Mai ai timp suficient pentru încă un pahar. Al doilea bărbat se îndreptă din nou spre dulap şi umplu paharul pînă sus. -    Poftim. -    Nu, nu mai... protestă Mann. Nu mai vreau să beau. Paharul îi fu pus în mînă. - -    Bea-l tot. -    Dar, nu mai... -Bea. Păi dacă aşa vor, de ce nu? Cu cît se termina mai repede acest coşmar cu atît mai bine. Bău o înghiţitură zdravănă şi se înecă. -    Dacă beau mai mult mi se va face rău. Bărbatul spuse calm: -    Dacă ţi se face rău, te omor. Mann ridică ochii şi îl privi, apoi îl privi şi pe partenerul iui. Parcă erau-doi din fiecare. -    Ce vreţi toţi de la mine? mormăi el. -    Ţi-am spus deja. Vrem să te căleşti. William Mann dădu din cap, ameţit de băutură. -    O.K., mă căiesc. Omul zîmbi. -    Vezi, asta e tot ce-ţi cerem. Acum... Puse o foaie de hîrtie în mîna lui Mann. Nu trebuie decît să sprii „îmi pare rău. lartă-mă." Mann îl vedea ca prin ceaţă. -    Asta-i tot? -    Da, tot. Şi apoi plecăm. Mann se linişti brusc. Deci despre asta era vorba. Sînt nişte fanatici religioşi. Şi de îndată ce vor pleca va chema poliţia şi va cere să fie arestaţi. Voi avea grijă ca ticăloşii să fie spînzuraţi. -    Scrie, domnule Mann. îi era greu să se concentreze. -    Ce aţi spus că trebuie să scriu? -    Scrie doar „îmi pare rău. lartă-mă." -    în regulă. Nu putea să ţină stiloul jn mînă. Se concentra foarte tare şi începu să scrie, „îmi pare rău. Iartă-mă."     Bărbatul luă hîrtia din mîna lui, apucînci-o de un colţ. -    Foarte bine, domnule Mann. A fost uşor, nu-i aşa? Camera începea să se învîrtească. -    Da. Mulţumesc. M-am căit. Acum vreţi să plecaţi? -    Văd că eşti stîngaci. -    Poftim? -    Eşti stîngaci. -Da. -    Au avut loc multe jafuri prin preajmă, domnule Mann. îţi vom da o armă. Simţi cum i se pune-un pisto!4n mîna stîngă. -    Ştii cum să foloseşti un pistol? -Nu. -    E foarte simplu. Se procedează aşa... Bărbatul ridică pistolul la tîmpla lui Mann şi apăsă degetul bancherului P© trăgaci. Se auzi un zgomot înfundat, Hîrtia pătată de sînge căzu pe podea.   ' -    Aşa trebuie procedat, spuse unul dintre bărbaţi. Noapte bună, domnule Mann. Mesaj fulger   : Strict confidenţial'. CGQO către director NSA Exemplarul unu din (unu) exemplare Subiect: Operaţiunea Judecata de Apoi 7. WilHam Mann - Fort Smith - eliminat Sfîrşitul mesajului   Sidney Sheldon   Ziua a zecea Foit Smith, Canada în dimineaţa următoare judecătorul de instrucţie raportă că lipseşte un milion de dolari din banca lui Mann. Poliţia înregistra moartea lui Mann ca sinucidere. Banii nu au fost găsiţi niciodată.      Capitolul Douăzeci şi Nouă Ziua a unsprezecea Bruxelles, orele 03:00 Generalul Shipley, comandantul forţelor NATO, a fost trezit de aghiotantul său. -    îmi pare rău că vă deranjez, generale, dar se pare că avem o problemă. Generalul se ridică în pat, frecîndu-şi ochii pentru a-şi alunga somnul. Se culcase tîrziu pentru că se ocupase de un grup de senatori americani veniţi în vizită. -    Ce fel de problemă, Billy? -    Tocmai am primit un telefon de la turnul radar, şir. Ori tot echipamentul nostru s-a defectat, ori avem nişte vizitatori străini.  

Capitolul unu   Pamplona, Spania 1976   „Dacă planul nostru dă greş, o să murim cu toţii”. Îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară, cercetându-l, disecându-l, căutându-i părţile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneţ şi presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuşi, avea să fie o ispravă spectaculoasă, demnă de marele El Cid. Dacă va da greş… „Mă rog, am depăşit vremea îngrijorărilor, îşi spuse Jaime Miró, meditativ. Acum a sosit timpul pentru acţiune”. Jaime Miró era o legendă, un erou pentru poporul basc şi o pacoste pentru guvernul spaniol. Era înalt de aproape doi metri, avea o faţă puternică, inteligentă, un trup musculos şi ochi negri, îngânduraţi. Cei ce-l văzuseră obişnuiau să-l descrie ca mai înalt decât era în realitate, mai brun, mai aprig. Jaime Miró era o persoană complexă, un realist care cunoştea soarta cumplită ce-l aştepta, un romantic gata să moară pentru cauza în care credea. Pamplona arăta ca un oraş ieşit din minţi. Se găsea în ultima dimineaţă a alergărilor de tauri, Fiesta lui San Fermin, sărbătoarea anuală care ţine de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori, veniţi din lumea întreagă, roiau în oraş. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al alergării de tauri, alţii doreau să-şi dovedească bărbăţia luând direct parte la el, alergând în faţa animalelor dezlănţuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenţii universităţii din Navarra îşi făcuseră culcuş în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile, în parcurile publice şi chiar pe străzile şi aleile oraşului. Turiştii umpleau până la refuz cafenelele şi hotelurile, privind la zgomotoasele şi multicolorele parăzi de gigantes din mucava, şi ascultând muzica fanfarelor în marş. Membrii parăzilor purtau mantii violete, cu glugi verzi, rubinii sau aurii. Aşa cum şerpuia pe străzi, procesiunea părea alcătuită din râuri de curcubee. Pocnitoarele care explodau de-a lungul troleelor şi cablurilor de tramvai sporeau larma şi confuzia generală. Mulţimea venise să ia parte la luptele de tauri, care urmau să aibă loc seara, dar evenimentul cel mai spectaculos era encierro — alergarea de dis-de-dimineaţă a taurilor ce aveau să lupte seara. Cu o noapte înainte, la douăsprezece fără zece, pe străzile întunecoase din partea de jos a oraşului fuseseră mânaţi taurii scoşi din corrales de gas, ţarcurile obişnuite, pentru a traversa podul de peste râu spre ţarcul de pe Calle Santo Domingo, unde urmau să rămână peste noapte. Dimineaţa li se va da drumul să alerge liberi de-a lungul îngustei Calle Santo Domingo, îngrădiţi însă de baricadele de lemn aşezate la fiecare intersecţie. Când vor fi ajuns la capătul străzii, aveau să intre direct în ţarcurile din Piaza de Hemingway, unde erau ţinuţi până la începerea luptelor de după-masă. De la miezul nopţii şi până la şase dimineaţa vizitatorii stăteau treji, bând, cântând, făcând dragoste, prea aţâţaţi ca să poată dormi. Cei care urmau să participe la alergarea taurilor purtau în jurul gâtului eşarfele roşii ale lui San Fermín. La şase fără un sfert dimineaţa, fanfarele începeau să circule pe străzi, cântând muzica răscolitoare din Navarra. La şapte fix, zbura în aer o rachetă, care anunţa că porţile ţarcului fuseseră deschise. Mulţimea era cuprinsă de febra nerăbdării. Câteva momente mai târziu urma să fie lansată o a doua rachetă, care avertiza oraşul că taurii alergau în libertate. Ceea ce urma era un spectacol de neuitat. Întâi izbucneau zgomotele. La început erau slabe, ca un freamăt de vânt, aproape imperceptibil, şi apoi deveneau din ce în ce mai puternice, culminând într-o explozie de ropote de copite şi, deodată, apăreau şase bivoli şi şase tauri uriaşi. Fiecare dintre ei cântărea pe puţin cinci sute de kilograme şi cu toţii se năpusteau pe Calle Santo Domingo asemenea unor trenuri expres mortale. Dincolo de baricadele de lemn plasate la fiecare colţ de stradă, se înghesuiau sute de tineri nerăbdători, nervoşi, care ţineau să-şi dovedească vitejia înfruntând animalele înnebunite. Galopul pornea din capătul mai îndepărtat al străzii, trecând pe lângă intersecţiile cu Calle Laestrafeta şi Calle de Javier, pe lângă farmacias şi magazinele de confecţii şi pieţele de fructe, îndreptându-se spre Plaza de Hemingway; pretutindeni se auzeau strigăte de „Olé”, izbucnite din mulţimea exaltată. Când namilele se apropiau de spectatori, se producea o învălmăşeală şi o busculadă nebună, în graba oamenilor de a se feri de coarnele ascuţite şi de copitele mortale. Brusca ameninţare a morţii îi făcea pe unii dintre participanţi s-o ia la goană şi să caute adăpost pe treptele caselor sau pe scările de incendiu. Aceştia erau însoţiţi de strigăte şi invective de „Cobardon” — laşule! Cei câţiva care se împiedicau şi cădeau în calea taurilor erau traşi cu iuţeală deoparte. Un băieţaş stătea cu bunicul lui îndărătul baricadelor, ambii cu răsuflarea tăiată de excitarea spectacolului care se desfăşura la câţiva paşi mai departe. — Uită-te la ei! exclamă bătrânul. Magnifico! — Tengo miedo, Abuelo. Mi-e frică, bunicule, răspunse copilul tremurând. Bătrânul înconjură cu braţul umerii copilului. — Si, Manuelo. E înfricoşător. Dar şi grandios. Odată, pe vremuri, am alergat şi eu alături de tauri. Nimic nu se poate compara cu aşa ceva. Te măsori cu moartea, ceea ce te face să te simţi cu adevărat bărbat. De obicei, animalelor le trebuiau doar câteva minute ca să străbată în galop cele câteva sute de metri din Calle Santo Domingo până la ţarc, şi în momentul când taurii erau închişi din nou în siguranţă, se lansa în văzduh o a treia rachetă. Dar în această anume zi, cea de-a treia rachetă nu a mai fost trimisă, pentru că a avut loc un incident, un lucru care nu se mai întâmplase niciodată în cei patru sute de ani de istorie a alergărilor de tauri din Pamplona. Când animalele dădură buzna în strada îngustă, vreo şase oameni îmbrăcaţi în costumele colorate ale feriei înlăturară baricadele de lemn de la intersecţii, şi taurii se pomeniră alungaţi de pe strada îngrădită, drept care o luară razna pe străzile din inima oraşului. Ceea ce fusese cu un moment înainte o veselă sărbătorire se prefăcu brusc într-un coşmar înfiorător. Dobitoacele înnebunite se repeziră în spectatorii înlemniţi. Băieţaşul şi bunicul său s-au numărat printre primii morţi, doborâţi şi călcaţi în picioare de năvala taurilor. Coarne mortale se înfipseră într-un cărucior de copil, sfâşiind pruncul şi trântind-o pe mamă la pământ pentru a fi strivită. Pretutindeni în aer plutea moartea. Animalele zdrobeau spectatorii neputincioşi, doborând femei şi copii, înfigându-şi coarnele lungi, fatale, în pietoni, în tarabele cu merinde, în statui, măturând tot ce avea nenorocul să se afle în calea lor. Oamenii urlau îngroziţi, luptându-se cu disperare să se ferească din drumul matahalelor ucigaşe. Un camion roşu aprins apăru brusc în calea taurilor, care se năpustiră spre el pe Calle de Estrella, strada care ducea la cárcel — închisoarea din Pamplona.   * * *   Cárcel, închisoarea, este o clădire de piatră cu două etaje, austeră, cu ferestre puternic zăbrelite. La fiecare dintre cele patru colţuri se înalţă câte un turn, iar deasupra uşii flutură steagul spaniol, roşu şi galben. Un gard de piatră înconjoară o curte mică. Etajul al doilea al clădirii cuprinde un şir de celule care îi adăpostesc pe deţinuţii condamnaţi la moarte. În interiorul închisorii, un gardian greoi, îmbrăcat într-o uniformă de Policia Armada, conducea un preot, înveşmântat într-un anteriu simplu, de-a lungul coridorului de la etajul doi. Gardianul ţinea în mână o puşcă mitralieră. Observând privirea întrebătoare care se ivise în ochii preotului la vederea armei, gardianul îl lămuri: — În locul ăsta nu poţi fi niciodată sigur, părinte. La etajul ăsta avem toate scursorile pământului. Gardianul îl conduse pe preot printr-un cadru radar detector de metale, asemănător cu cele folosite pe aeroporturi. — Regret, părinte, dar ştiţi, regulamentul… — Desigur, fiule. Când preotul trecu prin cadrul-radar, un sunet strident de sirenă umplu coridorul. Gardianul îşi încleştă instinctiv arma. Dar preotul se întoarse spre el şi-i zâmbi: — Greşeala mea, îi spuse, scoţându-şi de la gât o cruce grea de metal care atârna de un lanţ de argint şi înmânându-i-o gardianului. De data asta, când trecu din nou, aparatul rămase tăcut. Gardianul îi restitui crucea şi cei doi îşi continuară călătoria în măruntaiele închisorii. Duhoarea de pe coridor, în vecinătatea celulelor, era îngreţoşătoare. Gardianul se găsea într-o dispoziţie filozofică: — Ştiţi, părinte, vă cam pierdeţi vremea pe aici. Brutele astea nu au suflete care să fie mântuite. — Totuşi e de datoria noastră să încercăm, fiule. — Vă spun eu, porţile iadului abia aşteaptă să-i primească pe cei doi, răspunse gardianul clătinând din cap. Preotul îl privi pe gardian cu surpriză: — Pe cei doi? Parcă mi s-a spus că sunt trei pe care trebuie să-i împărtăşesc. Gardianul ridică din umeri. — Iaca, v-am făcut economie de timp. Zamora a murit azi-dimineaţă la infirmerie. A avut un atac de inimă. Ajunseră la celulele din capătul coridorului. — Aicea-i, părinte. Gardianul descuie o uşă şi se dădu cu grijă îndărăt când preotul intră în celulă. După aceea încuie din nou uşa şi rămase pe coridor, atent la orice semnal de alarmă. Preotul se îndreptă spre silueta ghemuită pe patul murdar din celulă. — Cum te numeşti, fiule? — Ricardo Mellado. Preotul se uită în jos la el. Era greu să-ţi dai seama cum arăta omul. Faţa îi era tumefiată, numai carne vie. Ochii aproape închişi. Prizonierul reuşi să rostească printre buzele umflate: — Mă bucur că aţi putut veni, părinte. — Biserica are datoria să-ţi mântuiască sufletul, fiule, răspunse preotul. — Or să mă spânzure în dimineaţa asta? Preotul îl bătu uşor pe umăr: — Ai fost osândit să mori de garotă. — Nu! strigă Ricardo Mellado privind în sus la el. — Îmi pare rău. Ordinul a fost dat de primul ministru în persoană. Preotul îşi lăsă mâna pe creştetul deţinutului şi psalmodie: — Dime tus pecados… — Am păcătuit adânc în gând, vorbă şi faptă şi mă căiesc din toată inima pentru păcatele mele, şopti Ricardo Mellado. — Ruego a nuestro Padre celestial para la salvación de tu alma. En el nombre del Padre, del Hijo y del Espíritu Santo… Gardianul, care trăgea cu urechea, îşi spuse în sinea lui: „Ce pierdere de vreme prostească. Pe ăsta Dumnezeu o să-l scuipe drept în ochi”. Îl auzi pe preot rostind cuvintele de încheiere: — Adios, fiule. Fie ca Domnul să-ţi primească sufletul în pace. Preotul se îndreptă spre uşa celulei şi gardianul o descuie, apoi se dădu un pas îndărăt, ţinându-şi puşca ţintită spre deţinut. După ce încuie din nou uşa, gardianul se deplasă spre celula alăturată şi o descuie. — E al dumneavoastră, părinte. Preotul intră în cea de a doua celulă. Şi deţinutul de aici fusese bătut sălbatic. Preotul îl privi lung, apoi îl întrebă: — Cum te numeşti, fiule? — Felix Carpio. Era un om uscat, cu barbă, iar obrazul îi era brăzdat de o cicatrice proaspătă, lividă, pe care barba nu izbutea să o ascundă. — Nu mi-e teamă de moarte, părinte. — Ăsta-i un lucru bun, fiule. Până la urmă, nici unul dintre noi nu e cruţat de moarte. În timp ce preotul asculta confesiunile lui Carpio, prin clădire începură să se reverbereze valuri de zgomote îndepărtate, la început surde, apoi din ce în ce mai puternice. Erau tunetele copitelor şi ţipetele mulţimii care fugea. Gardianul ascultă, intrigat. Zgomotele se apropiau tot mai mult. — Părinte, ar fi bine să vă grăbiţi. Se întâmplă ceva ciudat afară. — Am terminat. Gardianul descuie în grabă uşa celulei. Preotul ieşi în coridor şi gardianul încuie din nou uşa în urma lui. Deodată se auzi o bufnitură puternică venind din faţa închisorii. Gardianul se întoarse ca să se uite pe ferestruica îngustă, zăbrelită. — Ce naiba o fi fost zgomotul ăsta? — Se pare că cineva doreşte să aibă o întrevedere cu noi, spuse preotul. Îmi dai voie să împrumut asta? — Ce să împrumutaţi? — Arma dumitale, por favor. În timp ce vorbea, preotul se apropie de gardian. Scoase în tăcere partea de sus a crucii pe care o purta la gât. Un cuţit lung, primejdios ieşi la iveală. Cu o mişcare iute ca fulgerul, preotul împlântă cuţitul în pieptul gardianului. — Vezi, fiule, rosti în timp ce smulgea puşca mitralieră de sub braţul gardianului în agonie. Dumnezeu şi cu mine am hotărât că nu mai ai nevoie de arma asta. In nomine Patris, spuse Jaime Miró, făcându-şi semnul crucii cu un gest pios. Gardianul se prăbuşise pe podeaua de ciment. Jaime Miró îi luă cheile şi descuie repede uşile celor două celule. Zgomotele din stradă se înteţeau. — Repede! comandă Jaime. Ricardo Mellado puse mâna pe puşca mitralieră. — Ai jucat al naibii de bine rolul preotului. Aproape că m-ai convins. Încercă să surâdă cu gura lui umflată. — V-au aranjat bine pe amândoi. Dar n-avea grijă. Or să plătească. Jaime îşi trecu braţele în jurul umerilor celor doi bărbaţi şi-i ajută să iasă în coridor. — Ce s-a întâmplat cu Zamora? întrebă el. — L-au omorât în bătaie. I-am auzit strigătele. Pe urmă l-au transportat la infirmerie şi au pretins că a murit de un atac de inimă. În faţa lor se ivi uşa de fier a închisorii, ferecată. — Aşteptaţi aici, le spuse Jaime. Se apropie de poartă şi-i spuse gardianului: — Eu mi-am terminat treaba. Gardianul descuie poarta. — Aţi face bine să vă grăbiţi, părinte. Se întâmplă ceva în curte… Nu apucă să-şi sfârşească fraza. Când cuţitul lui Jaime i se înfipse în piept, îi ţâşni sângele pe gură. Jaime le făcu semn celor doi deţinuţi: — Veniţi! Felix Carpio luă arma gardianului mort, şi toţi trei o porniră pe scări în jos. Afară se dezlănţuise un adevărat haos. Poliţiştii alergau înnebuniţi, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă şi să potolească mulţimea care zbiera în curte căznindu-se să se ferească din calea taurilor sălbăticiţi. Unul dintre tauri se năpustise în faţada clădirii, sfărâmând portalul de piatră. Un altul sfâşia cu coarnele un gardian în uniformă, doborât la pământ. Camionul roşu aştepta în curte, cu motorul ambalat. În harababura generală, fugarii se strecurară aproape neobservaţi, iar cei care îi vedeau evadând erau prea preocupaţi să-şi salveze pielea pentru ca să mai facă altceva. Fără să scoată o vorbă, Jaime şi oamenii lui săriră în partea din spate a camionului care porni în viteză, împrăştiind pietonii îngroziţi de pe străzile înţesate. Guardia Civil, poliţia rurală paramilitară, înveşmântată în uniforme verzi şi pălării din plastic negru, se căznea în zadar să ţină sub control masele isterizate. Policia Armada, staţionată în capitalele provinciilor, era la fel de neajutorată în faţa spectacolului demenţial. Oamenii terorizaţi dădeau să fugă în toate direcţiile, încercând cu disperare să evite taurii turbaţi. Primejdia venea mai puţin din partea animalelor cât dintr-a oamenilor care se călcau unii pe alţii în picioare în învălmăşeală. Bătrâni şi femei se prăbuşeau şi erau striviţi sub picioarele mulţimii smintite. Jaime privea îngrozit la spectacolul uluitor. — Nu am bănuit că o să ia asemenea proporţii! exclamă el. Se uita neputincios la măcelul stârnit, dar nu mai exista chip să-l stăvilească. Închise ochii ca să nu-l mai vadă.   * * *   Camionul intră în periferia oraşului Pamplona şi luă direcţia spre sud, lăsând în urmă zăpăceala şi zarva. — Unde mergem, Jaime? întrebă Ricardo Mellado. — Există o casă sigură dincolo de Torre. O să ne adăpostim acolo până se lasă întunericul şi apoi pornim la drum. Felix Carpio se schimonosea de durere. Jaime Miró îl urmărea cu compasiune. — Îndată ajungem, prietene, îl încurajă cu blândeţe. Nu izbutea să-şi alunge din minte scena cumplită de la Pamplona.   * * *   O jumătate de oră mai târziu, se apropiară de satul Torre, pe care-l ocoliră pentru a se opri la o casă izolată, ascunsă în munţii ce străjuiau aşezarea. Jaime îi ajută pe cei doi să coboare din camionul roşu. — Or să vină să vă ia la miezul nopţii, le spuse şoferul. — Cere-le să aducă şi un doctor cu ei, replică Jaime. Şi descotoroseşte-te de camion. Cei trei intrară în casă. O căsuţă de fermă, simplă şi confortabilă, cu un şemineu în camera de zi şi un tavan traversat de bârne. Pe masă îi aştepta un bilet. Jaime Miró îl citi şi zâmbi când dădu peste fraza ospitalieră: „Mi casa es su casa” — casa mea e casa voastră. Pe poliţă se înşirau sticle cu vin. Jaime turnă băuturile. — Prietene, nu există cuvinte ca să-ţi mulţumim. Bem pentru tine! închină Ricardo Mellado. Jaime îşi ridică paharul: — Bem pentru libertate! Se auzi ciripitul unui canar într-o colivie. Jaime se apropie şi, o clipă, îi urmări fâlfâitul neputincios. Apoi deschise colivia, scoase uşurel pasărea şi se îndreptă spre fereastra larg deschisă. — Zboară, pajarito, îi spuse cu blândeţe. Orice fiinţă vie trebuie să se bucure de libertate.  

FURIA ÎNGERILOR       Personajele şi întâmplările din acest roman sunt fictive. Fundalul cărţii însă, uneori, este real şi sunt dator tuturor celor care, cu generozitate, m-au ajutat să realizez acest lucru. În câteva cazuri am luat ce am crezut că este necesar pentru o licenţă dramatică. Orice eroare legală sau reală sunt numai ale mele. Exprim adânca mea recunoştinţă pentru a-mi fi împărtăşit experienţa lor de viaţă şi profesională lui F. Lee Bailey, Melvin Belii, Paul Caruso, W. Hundley, L. Mc. Kissack, Louis Nizer, J. Chestack şi Peter Taft. În California, de maxim ajutor mi-a fost onorabilul W. M. Byoue de la Tribunalul Districtual al S.U.A. La New York, îi sunt dator cu mulţumiri deosebite lui Phil Leshin, comisar adjunct la relaţiile cu publicul de la Departamentul de Corecţie al oraşului New York, care m-a acompaniat la Riker’s Island; de asemenea lui Pat Perry, director adjunct la închisoarea Riker’s Island. Supravegherea juridică şi sfaturile lui Barry Dastin s-au dovedit de nepreţuit. Toată aprecierea mea pentru Alice Fisher, care m-a ajutat în investigaţiile pentru această carte. În final, mulţumesc lui Catherine Munro, care m-a ajutat la transcrierea şi dactilografierea manuscrisului.     O eroină fascinantă, de neuitat. JENIFFER- strălucită, frumoasă, o avocată în ascensiune până când intrigile MAFIEI înăbuşesc în ea ura faţă de acest neîndurător duşman şi dragostea încă mai nimicitoare decât ura. O lume periculoasă şi impresionantă. ŢINUTUL NEGRU al crimei organizate şi flash-ul sălilor de judecată, unde procurori ambiţioşi îşi încep ascensiunea către puterea politică. Marele bestseller al lui Sheldon.             Cartea întâi   1   New York 4 septembrie 1969   Vânătorii se apropiau pentru a ucide. Acum două mii de ani, la Roma, lupta asta ar fi fost plasată în Circus Neronis sau Colosseum, unde lei feroce ar fi urmărit vânatul într-o arenă de nisip şi sânge, dornici să-l rupă în bucăţi. Dar ne aflăm în civilizatul secol 20 şi acţiunea se desfăşoară la Curtea Criminală din Manhattan, Camera 16. În locul unui Sutonius se află un grefier, înregistrând evenimentul pentru posteritate; se mai găseau câteva zeci de ziarişti şi vizitatori atraşi de titlurile zilnice din ziare care comentau procesul de omor. Fuseseră nevoiţi să stea la coadă la uşa sălii de la ora şapte dimineaţa pentru a-şi asigura un loc. Vânatul, Michael Moretti, şedea la masa apărării, un bărbat frumos, tăcut, în vârstă de treizeci şi ceva de ani. Era înalt şi suplu, cu o figură brăzdată de linii ce îi dădeau un aer brutal. Avea părul negru, tuns modern, o bărbie proeminentă cu o gropiţă neaşteptată şi ochii de culoarea măslinei. Purta un costum de comanda de culoare albă, o cravată bleu, pantofi negri de piele. Cu excepţia ochilor, care se roteau în toate părţile, Michael Moretti sta nemişcat. Leul care îl ataca era Robert Di Silva, înflăcăratul procuror districtual al New Yorkului. Dacă M. Moretti părea întruchiparea imobilităţii, R. Di Silva era un adevărat perpetuum mobile; trecuse prin viaţă de parcă ar fi întârziat mereu cu cinci minute la o întâlnire. Într-o agitaţie constantă, părea că boxează cu duşmani invizibili. Era mic de statură, bine legat, cu părul tăiat după moda din urmă cu douăzeci de ani. Fusese boxer, în tinereţe şi ucisese un om pe ring; nu regretase niciodată. Cu timpul însă învăţase să fie milos. R. Di Silva era un bărbat pătimaş şi ambiţios, care îşi croise drumul în viaţă fără băni sau relaţii. Avea un personal numeros şi oricare din asistenţii săi principali era capabil să conducă acest caz. Pe măsură ce urcase, se poleise cu aparenţa unui umil slujitor al poporului; dar sub stratul subţire de polei se afla o lepădătură, un om care nu uita şi nu ierta niciodată. Dar Di Silva ştiuse de la început că avea să se îngrijească el însuşi de cazul Moretti.   Numele lui Moretti era întotdeauna pe prima pagină a ziarelor, ginerele lui A. Granelli, capo di capi, şeful celei mai puternice dintre cele cinci Familii mafiote de pe coasta de est. A. Granelli îmbătrânea, iar în lumea interlopă se zvonea că M. Moretti îi va lua locul socrului său. M. Moretti fusese implicat în zeci de crime, dar nici un procuror districtual nu reuşise să dovedească nimic, însuşi Di Silva încercase să adune probe împotriva lui Moretti. Apoi, deodată, Di Silva avu noroc. Camillo Stela, unul din „soldaţii” lui Moretti, fusese prins în momentul în care comitea crima. În schimbul vieţii, a acceptat să „cânte”. A fost cea mai frumoasă muzică pe care a ascultat-o Di Silva vreodată, un cântec care avea să îngenuncheze una din cele mai puternice familii ale Mafiei din est, avea să-l aducă pe Moretti pe scaunul electric şi să-l ridice pe Di Silva pe scaunul guvernatorului din Albany. Şi alţi guvernatori ai statului New York au ajuns la Casa Albă. Di Silva intenţiona să fie următorul. Momentul era propice. Alegerile guvernamentale începeau în anul următor. Unul dintre cei mai puternici oameni politici ai statului îi spusese lui Di Silva: — Cu publicitatea pe care o să o ai în cazul ăsta, ai să fii numit, apoi ales guvernator, Bobby. Înhaţă-l pe Moretti şi eşti candidatul nostru.   R. Di Silva nu-şi asumă nici un risc. Îşi pregăti meticulos cazul împotriva lui M. Moretti. Îşi puse asistenţii la treabă, să adune probe, să lămurească orice detaliu, tăind toate căile legale de scăpare la care putea apela apărătorul lui Moretti. Una câte una, fiecare portiţă fusese închisă. Cheia procesului împotriva lui Michael Moretti era Camillo Stela, iar martorul principal al lui Di Silva era păzit cu străşnicie. Procurorul districtual îşi aducea bine aminte de Abe „Puştiul”. Rebes, martorul guvernului, care a căzut de la etajul şase al hotelului Half Moon din Coney Island, în timp ce îl păzeau şase poliţişti. Robert Di Silva a ales personal paznicii lui Camillo Stela, iar înaintea procesului, în fiecare noapte Stela a fost mutat în secret în locuri diferite. Acum, cu procesul în curs, Stela era ţinut într-o celulă izolată, păzită de patru oameni înarmaţi. Nimeni nu avea voie să se apropie de el, fiindcă dorinţa lui Stela de a depune mărturie stătea în credinţa sa că procurorul districtual Di Silva era capabil să-l apere de răzbunarea lui Michael Moretti. Era dimineaţa celei de-a cincea zi a procesului.   Pentru Jennifer Parker era prima zi a procesului. Stătea la masa acuzării împreună cu alţi cinci noi asistenţi ai procurorului districtual care depuseseră jurământul împreună cu ea în dimineaţa aceea. Jennifer Parker era o fată de douăzeci şi patru de ani, zveltă, cu părul negru, cu pielea palidă, o figură mobilă, inteligentă şi ochi verzi gânditori. Avea un chip mai mult atrăgător decât frumos, un chip pe care citeai mândrie, şi curaj, şi sensibilitate, un chip pe care era greu să-l uiţi. Stătea dreaptă, rigidă, încercând să-şi construiască o platoşă împotriva unor fantome nevăzute ale trecutului. Ziua aceea începuse dezastruos pentru Jennifer Parker. Ceremonia depunerii jurământului la biroul procurorului districtual fusese programată pentru ora opt a.m. Jennifer îşi pregătise cu grijă hainele cu o seară înainte şi pusese ceasul să sune la ora şase pentru a avea timp să se spele pe cap. Ceasul nu a sunat. Jennifer s-a sculat la şapte şi jumătate şi a intrat în panică. I s-a dus un fir de la ciorap când i s-a rupt tocul de la pantof şi a trebuit să-şi schimbe îmbrăcămintea. A trântit uşa minusculului ei apartament exact în momentul în care şi-a adus aminte că a uitat cheile înăuntru. Plănuise să ia un autobuz până la clădirea Curţii Criminale, dar acum a trebuit să alerge să prindă un taxi, pe care nu şi-l putea permite, şi a dat peste un şofer care i-a explicat tot timpul drumului de ce lumea era pe cale de a se sfârşi. Când, în cele din urmă, Jennifer a ajuns, cu răsuflarea tăiată, la Curtea Criminală, era în întârziere cu cincisprezece minute. Se aflau acolo douăzeci şi cinci de avocaţi adunaţi în biroul procurorului districtual, majoritatea lor proaspăt ieşiţi de pe băncile Facultăţii de drept, tineri şi înfocaţi şi emoţionaţi de faptul că vor lucra pentru procurorul districtual al New Yorkului. Încăperea era impresionantă, decorată cu mult gust. Avea un birou cu trei scaune în faţa lui şi un fotoliu confortabil de piele în spate, o masă de şedinţe cu câteva zeci de scaune împrejur şi pe pereţi rafturi pline cu cărţi de legi. De asemenea, pe pereţi atârnau fotografii înrămate cu autografe ale lui J. Edgar Hoover, John Lindsay, Richard Nixon şi Jack Dempsey. Când Jennifer intră grăbită în birou, cerându-şi scuze, Di Silva era în toiul unei cuvântări. Se opri, se întoarse spre Jennifer şi spuse: — Ce dracu crezi că-i aici? Un ceai dansant? — Îmi pare îngrozitor de rău, eu… — Nu-mi pasă cât de rău îţi pare. Să nu mai întârzii niciodată! Ceilalţi se uitară la Jennifer ascunzându-şi cu grijă simpatia. Di Silva se întoarse spre grup şi mârâi: — Ştiu de ce sunteţi cu toţii aici. Vă veţi învârti pe aici suficient ca să învăţaţi câteva şmecherii şi apoi, când o să credeţi voi că sunteţi pregătiţi, veţi pleca pentru a deveni avocaţi pledanţi în procese criminale. Dar s-ar putea să fie unul printre voi — s-ar putea — care să fie destul de bun să-mi ia locul într-o zi. Di Silva făcu semn din cap spre asistentul său: Citeşte-le jurământul. Depuseră jurământul cu vocile stinse. Când terminară, Di Silva spuse: — All right. Sunteţi ofiţeri ai Curţii, Dumnezeu să ne ajute. În acest birou au loc acţiunile cele mai importante, dar nu speraţi prea multe. O să vă îngropaţi mai întâi nasurile în cercetări şi schiţe de documente, citaţii, mandate de arestare — toate lucrurile acelea minunate care vi s-au predat la şcoală. Nu vă veţi ocupa de vreun proces cel puţin un an-doi. Di Silva se opri pentru a-şi aprinde o ţigară. — Conduc acum acuzarea într-un caz. Câţiva dintre voi poate aţi citit despre el. Avea vocea plină de sarcasm. Mi-ar fi de folos şase dintre voi pentru diverse comisioane. Jennifer ridică prima mâna. Di Silva ezită un moment, apoi o alese împreună cu alţi cinci. — Mergeţi la camera 16. La ieşirea din birou li s-au eliberat legitimaţii. Jennifer n-a fost descurajată de atitudinea procurorului districtual. Trebuie să fie dur, se gândea ea. Este un post greu. Şi lucra pentru el acum. Făcea parte din personalul procurorului districtual al New-Yorkului! Anii de muncă interminabilă pe băncile şcolii se sfârşiseră. Profesorii ei predaseră în aşa fel încât legea părea cumva abstractă şi străveche, dar Jennifer reuşise să zărească întotdeauna mai departe, spre Pământul Făgăduinţei: adevărata lege, care trata corect fiinţele omeneşti şi pasiunile lor. Jennifer absolvise a doua din clasa ei şi apăruse în Revista de Drept. Trecuse examenul de avocat pledant din prima încercare, în timp ce o treime din cei care l-au dat împreună cu ea au picat. Simţea că-l înţelege pe Robert Di Silva şi era sigură că ar fi fost capabilă să îndeplinească orice i-ar fi dat de făcut. Jennifer învăţase bine lecţia. Ştia că sunt patru oficii sub Procurorul Districtual — Procese, Apeluri, Escrocherii şi Fraude — şi se întreba la care din ele va fi repartizată. Erau peste două sute de asistenţi de procurori districtuali în New York şi cinci procurori districtuali, câte unul pentru fiecare district. Dar cel mai important, desigur, era Manhattan: Robert Di Silva. Jennifer stătea acum în camera de judecată, la masa acuzării, privindu-l pe Di Silva la treabă, un inchizitor puternic, neobosit. Jennifer aruncă o privire spre acuzat, Michael Moretti. În ciuda celor citite despre el, Jennifer nu se putea împăca cu gândul că Michael Moretti era un criminal. Arată ca o stea de cinema în decorul unui tribunal, gândea Jennifer. Stătea nemişcat, numai ochii lui negri trădând ceva din furtuna interioară. Se mişcau fără încetare, examinând fiecare colţ al sălii ca şi cum ar fi încercat să-şi calculeze şansele de fugă. Nu exista nici o scăpare. Di Silva avusese grijă de asta.   Camillo Stela era pe banca martorilor. Dacă ai fi vrut să îl compari cu un animal, te-ai fi gândit la nevăstuică. Avea o faţă îngustă, cu buze subţiri şi dinţi galbeni. Ochii, mici, se mişcau necontenit în cap şi nu-ţi venea să-l crezi încă înainte de a deschide gura. Robert Di Silva era conştient de impactul martorului său asupra juriului, dar nu mai avea importanţă. Ceea ce conta era ce avea Stela de spus. Avea de povestit istorii de groază, care nu mai fuseseră niciodată spuse şi care sunau perfect adevărat. Procurorul districtual se îndreptă spre banca martorului, unde Camillo Stela depusese jurământul. — Domnule Stela, aş vrea ca juriul să ştie că sunteţi un martor potrivnic şi că, pentru a depune mărturie, Statul a fost de acord să vă dea voie să fiţi judecat pentru învinuirea mai mică de vătămare involuntară de persoană, în procesul de omor în care sunteţi implicat. Este adevărat? — Da, domnule. Mâna dreaptă i se crispa. — Domnule Stela, îl cunoaşteţi pe acuzat, Michael Moretti? — Da, domnule. Evita să privească spre masa acuzatului, unde stătea Michael Moretti. — Care era natura relaţiilor dintre dumneavoastră? — Am lucrat pentru Mike. — De cât timp îl cunoaşteţi pe Michael Moretti? — De aproape zece ani. Acum i se încorda gâtul. — Vreţi să spuneţi că eraţi apropiat acuzatului? — Obiectez. Thomas Colfax se ridică în picioare. Avocatul lui Moretti era un bărbat înalt, cu părul argintiu, cam de şaizeci de ani, un „consigliere” al Sindicatului şi unul dintre cei mai vicleni avocaţi din barou. — Procurorul districtual încercă să îndrume martorul. Judecătorul Lawrence Waldman spuse: — Se admite. — Voi reformula integrarea. Ce anume lucraţi pentru domnul Moretti? — Eram un fel de gorilă. — Vreţi să fiţi mai explicit? — Da. Dacă apărea o problemă — cum ar fi dacă cineva călca strâmb — Mike îmi spunea să îndrept problema. — Cum făceaţi asta? — Ştiţi… muşchii. — Puteţi da juriului un exemplu? Thomas Colfax era în picioare. — Obiectez, domnule preşedinte. Acest fel de a întreba este imaterial. — Nu se admite. Martorul poate răspunde. — Ei bine, Mike e-n împrumuturi cu camătă, da? Acum câţiva ani, Jimmy Serrano a întârziat cu plata, aşa că Mike m-a trimis să-i dau o lecţie lui Jimmy. — În ce a constat această lecţie? — I-am rupt picioarele. Vedeţi, explică Stela cu sinceritate, dacă îl laşi pe unul să scape, o să încerce toţi. Cu coada ochilor, Robert Di Silva putea vedea reacţia de stupoare pe faţa juraţilor. — În ce alte afaceri a mai fost implicat Michael Moretti pe lângă împrumuturile de bani? — Isuse! O grămadă. — Aş vrea să ni le spuneţi, domnule Stela. — Da. Cum ar fi pe cheu. Mike are un aranjament cu sindicatele. Ca şi-n industria ţoalelor. Mike e-n jocuri de noroc, tonomate, colectarea gunoaielor, textile. Cam astea. — Domnule Stela, Michael Moretti este acuzat de uciderea lui Eddie şi Albert Ramos. I-aţi cunoscut? — Oh, sigur. — Eraţi de faţă când au fost ucişi? — Daa. Părea că întregul corp i se crispează. — Cine i-a ucis de fapt? — Mike. Pentru o secundă ochii săi se întâlniră cu ai lui Michael Moretti şi Stela se uită repede în altă parte. — Michael Moretti? — Exact. — De ce voia acuzatul ca fraţii Ramos să fie ucişi? — Ştiţi, Eddie şi Al aveau grijă de pariuri… — Este vorba de o operaţiune de pariuri clandestine? — Daa. Mike a aflat că ei trişa. Trebuia să le dea o lecţie, că erau băieţii lui, ştiţi? Gândea că… — Obiectez! — Se admite. Martorul să rămână la fapte. — Faptele este că Mike mi-a spus să invit băieţii… — Eddie şi Albert Ramos? — Daa. La o mică petrecere la „Pelican”. E un club particular pe plajă. Braţul începu din nou să i se crispeze, iar Stela, conştient deodată de asta, îl apucă cu cealaltă mână. Jennifer Parker se întoarse să se uite la Michael Moretti. Privea impasibil, cu faţa şi corpul imobile. — Ce s-a întâmplat apoi, domnule Stela? — I-am luat pe Eddie şi Al şi i-am dus cu maşina în parcare. Mike era acolo şi aştepta. Când băieţii s-a dat jos din maşină, eu m-am dat la o parte şi Mike a început să tragă. — I-aţi văzut pe fraţii Ramos căzând la pământ? — Da, domnule. — Şi erau morţi? — I-a îngropat ca şi cum era morţi. Se auzi un murmur în sală. Di Silva aşteptă până se făcu linişte. — Domnule Stela, sunteţi conştient că mărturia depusă este autoincriminatorie? — Da, domnule. — Şi că sunteţi sub jurământ, iar viaţa unui om este în joc? — Da, domnule. — Aţi fost martor când acuzatul, Michael Moretti, a împuşcat cu sânge rece doi bărbaţi fiindcă nu i-au dat nişte bani? — Obiectez! îndrumă martorul. — Se admite. Procurorul districtual Di Silva se uită la feţele juraţilor şi ce văzu acolo îi spuse că a câştigat procesul. Se întoarse spre Camillo Stela. — Domnule Stela, ştiu că v-a trebuit foarte mult curaj pentru a veni în această sală spre a depune mărturie. În numele oamenilor acestui stat, vreau să vă mulţumesc. Di Silva se întoarse spre Thomas Colfax. — Martorul dumneavoastră. Thomas Colfax se ridică cu graţie în picioare. — Mulţumesc, domnule Di Silva. Aruncă o privire la ceasul de pe perete, apoi se întoarse spre juriu. Dacă se poate, domnule preşedinte, este aproape ora douăsprezece. Aş prefera ca examinarea mea să nu fie întreruptă. Se poate să rog curtea să ia pauza de masă acum şi eu să interoghez după-amiază? — Foarte bine. Judecătorul Lawrence Waldman bătu cu ciocănelul în masă. Pauză până la ora două. Toată lumea se sculă în picioare, în timp ce judecătorul se ridică şi ieşi prin uşa laterală spre cabinetul său. Juraţii începură să iasă şi ei. Patru poliţişti înarmaţi îl înconjurară pe Camillo Stela şi îl escortară printr-o uşă din fundul sălii de judecată ce ducea la camera martorului. Imediat, Di Silva fu înconjurat de reporteri. — Ne daţi o declaraţie? — Cum credeţi că a decurs procesul până acum, domnule procuror districtual? — Cum aveţi de gând să-l protejaţi pe Stela după ce se va termina? În mod obişnuit, Robert Di Silva n-ar fi admis un asemenea amestec în sala de judecată, dar acum, cu ambiţiile sale politice, avea nevoie să aibă presa de partea lui, aşa că se abătu de la atitudinea obişnuită şi se purtă politicos cu ei. Jennifer Parker stătea acolo, privindu-l pe procurorul districtual cum parează întrebările reporterilor. — Veţi obţine o condamnare? — Nu sunt ghicitor, îl auzi Jennifer pe Di Silva spunând cu modestie. De aceea avem juri, doamne şi domni. Ei vor decide dacă domnul Moretti este inocent sau vinovat. Jennifer îl privi pe Michael Moretti ridicându-se în picioare. Făcea impresia că este calm şi relaxat. Părea să-i vină foarte greu să creadă că e vinovat de toate lucrurile acelea teribile de care era acuzat. Dacă ar fi să-l aleg pe vinovat, gândea Jennifer, l-aş alege pe Stela, Crispatul.   Reporterii s-au mutat de lângă Di Silva, care stătea de vorbă acum cu membrii personalului său. Jennifer ar fi dat orice ca să audă ce vorbeau. Jennifer văzu cum un bărbat îi spune ceva lui Di Silva, se desprinde din grupul procurorului districtual şi se grăbeşte spre ea. Avea în mână un plic mare. — Domnişoara Parker? Jennifer îi privi surprinsă. — Da. — Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Spuneţi-i să-şi împrospăteze memoria cu datele astea. Colfax va încerca să-i distrugă mărturia şi şeful vrea să fie sigur că Stela n-o să se prostească. Îi întinse plicul lui Jennifer şi ea se uită spre Di Silva. Şi-a amintit numele meu, gândi ea, este de bun augur. — Ar fi bine să vă grăbiţi. P.D. nu crede că Stela e prea rapid la învăţat. — Da, domnule. Jennifer plecă repede. Se îndreptă spre uşa prin care îl văzuse pe Stela ieşind. Un poliţist înarmat îi bloca repede calea. — Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară? — Biroul procurorului districtual, spuse Jennifer crispată. Îşi scoase legitimaţia şi o arătă. Trebuie să-i dau un plic domnului Stela de la domnul Di Silva. Gardianul examină cu atenţie legitimaţia, apoi deschise uşa şi Jennifer se trezi în camera martorului. Era o cameră mică, în care se găseau un birou vechi, o canapea uzată şi scaune de lemn. Stela stătea pe unul din ele. Mâna i se contracta violent. În cameră se aflau patru poliţişti înarmaţi. Când Jennifer intră, unul din gardieni spuse: — Hei! Nimeni n-are voie aici. — E okay, Al. Biroul P.D., spuse gardianul de afară. Jennifer îi întinse plicul lui Stela. — Domnul Di Silva vrea să vă împrospătaţi memoria cu datele acestea. Stela clipi privind-o, nereuşind să-şi stăpânească contracţiile.     2   În timp ce Jennifer se îndrepta spre ieşirea clădirii Curţii Criminale pentru a-şi lua masa de prânz, trecu pe lângă uşa deschisă a unei săli de judecată pustii. Nu putu rezista să nu intre un moment. Erau cincisprezece rânduri de bănci pentru spectatori, în faţa tribunei înalte a judecătorului se găseau două mese lungi, cea din stânga însemnată Reclamant, iar cea din dreapta Acuzat. Boxa juraţilor avea două rânduri de câte opt scaune. E o sală de judecată obişnuită, gândea Jennifer, simplă — chiar urâtă — dar este inima libertăţii. Această cameră şi toate celelalte asemenea reprezintă diferenţa dintre civilizaţie şi sălbăticie. Dreptul la un proces cu juraţi caracterizează o naţiune liberă. Jennifer se gândi la toate ţările din lume care nu aveau această cameră mică, ţări în care cetăţenii erau luaţi din paturile lor în mijlocul nopţii, torturaţi şi ucişi de duşmani necunoscuţi, pentru cauze nedivulgate: Iran, Uganda, Argentina, Peru, Brazilia… lista era uriaşă. Dacă sălile de judecată americane vor fi private vreodată de puterea lor, gândea Jennifer, dacă cetăţenilor li se va nega vreodată dreptul la un proces cu juraţi, atunci America va înceta să mai existe ca naţiune liberă. Acum făcea şi ea parte din sistem şi, stând acolo, încerca un puternic sentiment de mândrie. Va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a onora conceptul, pentru a ajuta la păstrarea lui. Din capătul îndepărtat al holului se auzi un murmur îndepărtat, care se amplifica din ce în ce, pentru a deveni infernal. Începură să sune sonerii de alarmă. Jennifer auzi zgomot de paşi fugind pe coridor şi văzu poliţişti cu armele în mână alergând spre intrarea principală a tribunalului. Primul lucru care îi veni în mintea lui Jennifer fu că Michael Moretti a reuşit cumva să treacă de bariera de gardieni şi să scape. Se grăbi pe coridor. Era demenţă curată. Oamenii alergau nebuneşte, strigând ordine peste zgomotul soneriilor. Gărzi înarmate se aşezară la ieşiri. Reporterii care se aflau la telefon pentru a-şi transmite articolele se grăbiră spre coridor ca să vadă ce se întâmplă. Departe, în capătul holului, Jennifer îl văzu pe procurorul districtual Robert Di Silva dând ordine câtorva poliţişti. Avea faţa lividă. Dumnezeule! O să facă un infarct! Îşi făcu loc prin mulţime şi se duse spre el, gândind că poate i-ar fi cumva de ajutor. În timp ce se apropia, unul din poliţiştii care îl păzea pe Stela o văzu pe Jennifer. Ridică mâna şi arătă spre ea. Jennifer Parker se văzu atunci înşfăcată, încătuşată şi pusă sub stare de arest. În camera judecătorului Lawrence Waldman erau patru persoane: judecătorul Waldman, procurorul districtual Robert Di Silva, Thomas Colfax şi Jennifer. — Aveţi dreptul să aveţi un avocat înainte de a face orice declaraţie, o informă judecătorul Waldman pe Jennifer, şi aveţi dreptul să nu vorbiţi. Dacă… — N-am nevoie de nici un avocat, domnule preşedinte! Pot să explic ce s-a întâmplat. Robert Di Silva se aplecă atât de mult spre Jennifer, încât putea vedea cum îi pulsează o venă la tâmplă. — Cine te-a plătit să-i dai pachetul ăsta lui Camillo Stela? — Plătit? Nimeni nu m-a plătit! Vocea lui Jennifer era plină de indignare. Di Silva ridică un plic de pe biroul judecătorului Waldman. — Nimeni nu te-a plătit? Ai intrat pur şi simplu la martorul meu şi i-ai dat asta? Scutură plicul şi trupul unui canar galben căzu pe masă. Avea gâtul rupt. Jennifer se uită la el îngrozită. — Eu… unul din oamenii dumneavoastră… mi l-a dat… — Care dintre ei? — Nu… nu ştiu. — Dar ştii că era unul din oamenii mei. Vocea era neîncrezătoare. — Da. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră, apoi a venit la mine, mi-a întins plicul şi mi-a spus că dumneavoastră vreţi ca eu să i-l duc lui Stela. A… a ştiut chiar şi cum mă cheamă. — Bineînţeles că ştia. Cât te-au plătit? E un coşmar, gândi Jennifer. O să mă trezesc imediat şi va fi şase dimineaţa şi o să mă îmbrac şi mă voi duce să depun jurământul. — Cât? Furia din vocea lui o ridică pe Jennifer în picioare. — Mă acuzaţi de…? — Să te acuz! Robert Di Silva îşi strânse pumnii. Lady, nici n-am început încă. Când o să ieşi din închisoare vei fi prea bătrână ca să poţi cheltui banii. — Nu este nici un ban la mijloc. Jennifer se uită la el sfidător. Thomas Colfax stătea în spate, ascultând liniştit conversaţia. O întrerupse acum pentru a spune: — Scuzaţi-mă, domnule preşedinte, dar mi-e teamă că aşa nu ajungem la nici un rezultat. — De acord, răspunse judecătorul Waldman. Se întoarse spre procurorul districtual: — Cum stai, Bobby? Mai vrea Stela să fie supus interogatoriului avocatului apărării? — Interogatoriu? E ca un coş de gunoi! E speriat de şi-a pierdut minţile. Nu mai poate veni la bară. Thomas Colfax spuse blând: — Dacă nu-mi pot susţine interogatoriul asupra martorului principal al acuzării, domnule preşedinte, va trebui să cer aplicarea procedurii unui proces incomplet. Toată lumea din cameră ştia ce înseamnă asta: Michael Moretti va pleca liber din sala de judecată. Judecătorul Waldman se uită la procurorul districtual. — I-aţi spus martorului dumneavoastră că poate fi acuzat de nesupunere? — Da. Stela este mai speriat de ei decât de noi. Se întoarse pentru a arunca o privire veninoasă spre Jennifer. Nu mai are încredere că-l putem proteja. Judecătorul Waldman spuse rar: — Atunci, mi-e teamă că această curte n-are altă alternativă decât să satisfacă cererea apărării şi să declare procesul incomplet. Robert Di Silva stătea acolo şi asculta cum cazul său este desfiinţat. Fără Stela nu mai avea nici un caz. Michael Moretti nu mai putea fi acuzat de nimic acum, dar Jennifer Parker putea. Avea de gând să o facă să plătească pentru ce îi făcuse. — Voi da instrucţiuni ca acuzatul să fie eliberat şi juriul dizolvat, spuse judecătorul Waldman. — Mulţumesc, domnule preşedinte. Nu se vedea nici un semn de triumf pe faţa lui Thomas Colfax. — Dacă nu mai este nimic… începu judecătorul Waldman. — Mai este ceva! Robert Di Silva se întoarse spre Jennifer Parker. Vreau să fie reţinută pentru obstrucţia justiţiei, pentru influenţarea martorului într-un caz important, pentru conspiraţie, pentru… Era incoerent de furie. De necaz, Jennifer îşi regăsi vocea: — Nu puteţi dovedi nici una din acuzaţiile astea, pentru că nu sunt adevărate. Eu… poate sunt vinovată că am fost proastă, dar asta-i tot, e singurul lucru de care aş putea fi învinuită. Nu m-a mituit nimeni. Credeam că dau un pachet din partea dumneavoastră. Judecătorul Waldman se uită la Jennifer şi spuse: — Indiferent de motive, consecinţele au fost extrem de neplăcute. Voi cere Comisiei de Apel să înceapă o investigaţie şi, dacă se consideră că circumstanţele o cer, să înceapă procedura de scoatere din baroul avocaţilor. Jennifer simţi deodată că leşină. — Domnule preşedinte, eu… — Asta-i tot pentru moment, domnişoară Parker. Jennifer rămase neclintită o clipă, uitându-se la feţele lor ostile. Nu mai avea nimic de spus. Canarul galben de pe masă spusese tot.     3   Nu se putea spune doar că Jennifer Parker a fost menţionată în ştirile de seară — ea a fost ştirile de seară. Povestea ei cu canarul galben dat martorului lui Di Silva era irezistibilă. Fiecare canal de televiziune a arătat-o pe Jennifer părăsind camera judecătorului Waldman, luptându-se să iasă din tribunal, înconjurată de presă şi public. Lui Jennifer nu-i venea să creadă văzând publicitatea oribilă care i se făcea. O pistonau din toate părţile: reporteri de televiziune, reporteri radio şi ziarişti. Voia cu disperare să fugă de lângă ei, dar n-o lăsa mândria ei. — Cine v-a dat canarul galben, Miss Parker? — L-aţi întâlnit vreodată pe Michael Moretti? — Ştiaţi că Di Silva plănuia să se folosească de acest caz pentru a ajunge guvernator? — Procurorul districtual spune că intenţionează să vă scoată din barou. Aveţi de gând să luptaţi împotriva lui? La fiecare întrebare Jennifer răspundea cu buzele strânse: — Fără comentarii. În ştirile de seară, CBS a numit-o „Wrong-Way Parker”, fata care a apucat-o într-o direcţie greşită. Un reporter de la ABC i-a spus „Canarul Galben”. La NBC, un comentator sportiv a comparat-o cu Roy Riegels, jucătorul de fotbal care a fugit cu mingea spre propriile buturi. În Tony’s Place, un restaurant al lui Michael Moretti, avea loc o petrecere. Erau câteva zeci de oameni în sală, bând şi râzând. Michael Moretti stătea singur la bar, într-o oază de linişte, privind-o pe Jennifer Parker la televizor. Ridică paharul în semn de salut spre ea şi bău. Avocaţii discutau peste tot episodul Jennifer Parker. Jumătate dintre ei credeau că a fost mituită de Mafia, iar cealaltă jumătate că a fost o naivă inocentă. Dar indiferent ce credeau, cu toţii erau de acord într-o privinţă: scurta carieră de avocat a lui Jennifer Parker se terminase. Durase exact patru ore.   S-a născut în Kelso, Washington, un orăşel cu case de lemn fondat în 1847 de un inginer topograf scoţian care l-a numit aşa după oraşul său natal. Tatăl lui Jennifer fusese avocat, lucrând mai întâi pentru companiile de prelucrare a lemnului care dominau oraşul, iar mai târziu pentru muncitorii de la fabricile de cherestea. Primele amintiri din copilăria lui Jennifer erau numai bucurii. Statul Washington era ca o ţară din poveşti pentru un copil, cu munţi măreţi, gheţari şi parcuri naturale. Se schia, se mergea în canoe şi, când s-a făcut mai mare, făcea alpinism pe gheţari şi excursii în locuri cu nume minunate: Ohanapecosh şi Niscually, şi Lake Cle Elum, şi Chenuis Falls, şi Horse Heaven, şi Yakima Valley. Jennifer a învăţat de la tatăl său să schieze la Timberline şi să urce pe munte pe Mount Rainier. Tatăl ei avea întotdeauna timp pentru ea, în timp ce mama, frumoasă şi fără odihnă, era misterios de ocupată şi rareori acasă. Jennifer îşi adora tatăl. Abner Parker avea în vine un amestec de sânge englez, irlandez şi scoţian. Avea o talie mijlocie, păr negru şi ochi albastru-verzui. Era un tip milos, cu un simţ înnăscut pentru justiţie. Nu îl interesau banii, ci oamenii. Stătea ore întregi de vorbă cu Jennifer, povestindu-i despre cazurile lui şi despre problemele oamenilor care intrau în biroul său micuţ şi nepretenţios, iar Jennifer nu şi-a dat seama decât mulţi ani mai târziu că vorbea cu ea fiindcă nu avea pe nimeni altcineva căruia să-i împărtăşească gândurile. După orele de şcoală, Jennifer alerga la tribunal să-l vadă pe tata la lucru. Dacă nu erau procese în curs, stătea prin biroul lui, ascultându-l vorbind cu clienţii despre cazurile lor. N-au vorbit niciodată dacă să urmeze sau nu Facultatea de Drept; era de la sine înţeles. Când Jennifer avea cincisprezece ani, începuse să-şi petreacă verile muncind pentru tatăl ei. La vârsta când celelalte fete se întâlneau cu băieţi şi se îndrăgosteau, Jennifer era absorbită de procese şi testamente. Băieţii o curtau, dar ieşea rar. Când tatăl său o întreba de ce, îi răspundea: „Toţi sunt aşa de tineri, papa.” Ştia că într-o zi se va mărita cu un avocat ca tata. Când Jennifer împlini şaisprezece ani, mama ei a plecat de acasă cu băiatul de optsprezece ani al vecinului de vizavi, iar tatăl lui Jennifer „a murit” în tăcere. Au trecut şapte ani până ce inima lui a încetat să bată, dar murise din momentul în care aflase vestea despre soţia sa. Tot oraşul aflase şi toţi erau plini de înţelegere, ceea ce, bineînţeles, înrăutăţea lucrurile, fiindcă Abner Parker era un om mândru. Atunci a început să bea. Jennifer a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i alina durerea, dar n-a rezolvat nimic şi nimic n-a mai fost la fel de atunci. Anul următor, când a venit timpul să urmeze liceul, Jennifer s-a gândit să stea acasă, dar el nici n-a vrut să audă. — Vom fi parteneri, Jennie, i-a spus el. Grăbeşte-te să termini facultatea. După absolvirea liceului s-a înscris la Universitatea Washington din Seattle pentru a studia Dreptul. În primul an de şcoală, în timp ce colegii ei se chinuiau într-un hăţiş impenetrabil de contracte, prejudicii, proprietăţi, proceduri civile şi drept roman, Jennifer se simţea de parcă ar fi fost acasă. S-a mutat la căminul universităţii şi a obţinut o slujbă la Biblioteca de drept. Jennifer s-a îndrăgostit de Seattle. Duminica, împreună cu un student indian, Ammini Williams şi o irlandeză, Josephine Collins, se plimbau cu barca pe Green Lake, în centrul oraşului, sau asistau la cursele de pe Lake Washington. În Seattle se aflau multe cluburi de jazz, iar favoritul lui Jennifer era Peter’s Poop Deck, unde aveau lăzi în loc de mese. După-amiezele, Jennifer, Ammini şi Josephine se întâlneau la Hasty Tasty, o cârciumioară unde se făceau cei mai buni cartofi prăjiţi din lume. Doi băieţi o curtau pe Jennifer: un student la medicină, tânăr şi seducător, pe nume Noah Larkin, şi un student la Drept, Ben Munro. Din când în când, Jennifer ieşea cu ei, dar era mult prea ocupată pentru a se gândi la ceva mai serios. Iernile erau aspre şi umede şi părea că plouă tot timpul. Jennifer purta o jachetă de pled veche, albastru-verzuie, care reţinea picăturile de ploaie în lâna ei ponosită şi îi făcea ochii să strălucească precum smaraldele. Mergea prin ploaie, pierdută în gândurile ei, fără să-şi dea seama vreodată că toţi cei pe lângă care trecea întorceau capul. Primăvara, fetele apăreau în rochiile lor subţiri de bumbac. Băieţii se adunau pe iarba din parcul universităţii şi priveau fetele trecând, dar Jennifer avea ceva care îi făcea să se simtă neaşteptat de timizi. Ceva aparte, greu de definit pentru ei, un sentiment că fata a ajuns deja la ceva pe care ei îl caută încă. În fiecare vară Jennifer se ducea acasă să-şi vadă tatăl. Se schimbase însă atât de mult. Nu era niciodată beat, dar niciodată treaz. Se retrăsese într-o fortăreaţă unde nu-l mai putea atinge nimic. A murit când Jennifer era în ultimul an de facultate. Oraşul îl ţinea minte, aşa că au venit aproape o sută de oameni la funeralii, oameni pe care îi ajutase şi cu care se împrietenise de-a lungul anilor. Jennifer a suferit în tăcere. A pierdut mai mult decât un tată. A pierdut un profesor şi un mentor. După înmormântare, Jennifer s-a întors la Seattle pentru a termina şcoala. Tata îi lăsase mai puţin de-o mie de dolari şi trebuia să se hotărască ce va face în viată. Ştia că nu se poate întoarce în Kelso pentru a practica avocatura; fiindcă acolo va fi întotdeauna fetiţa a cărei mamă a fugit cu un adolescent. Datorită mediei mari pe care o avea, Jennifer a primit câteva oferte la firme importante din ţară. Warren Oakes, profesorul său de drept penal, i-a spus: — Asta-i un lucru foarte bun, domnişoară. Este foarte greu pentru o femeie să intre într-o firmă bună de avocatură. Dilema lui Jennifer era că nu mai avea o casă sau rădăcini undeva. Nu era sigură unde ar vrea să trăiască. Puţin timp după terminarea studiilor, problema s-a rezolvat. Profesorul Oakes a chemat-o să stea de vorbă după cursuri. — Am o scrisoare de la biroul procurorului districtual din Manhattan, care îmi cere să-i recomand pe cel mai bun absolvent al meu. Te interesează? New York! — Da, domnule. Jennifer a fost aşa de uimită, încât răspunsul a ţâşnit imediat. A zburat la New York pentru a da examenul de avocat pledant şi s-a întors apoi la Kelso pentru a închide biroul părintesc. A fost o experienţă dulce-amăruie, plină de amintiri, fiindcă lui Jennifer i se părea că în biroul acela a crescut. Şi-a luat o slujbă de bibliotecară până avea să afle dacă a trecut examenul de la New York. — E unul din cele mai grele din ţară, a avertizat-o profesorul Oakes. Dar Jennifer ştia. A primit răspunsul că a luat examenul şi o ofertă de la biroul procurorului districtual în aceeaşi zi. O săptămână mai târziu, Jennifer era în drum spre est. Şi-a găsit un apartament micuţ în josul lui Third Avenue, cu o imitaţie de cămin, la al patrulea etaj al unei clădiri cu scări foarte abrupte. Exerciţiul o să mă menţină în formă, îşi spuse Jennifer. Nu erau munţi de urcat în Manhattan. Apartamentul consta dintr-o sufragerie cu o canapea care se transforma în pat şi o baie minusculă cu o fereastră pe care cineva, cu mult timp în urmă, o dăduse cu vopsea neagră şi o bătuse în cuie. Mobila arăta de parcă ar fi fost donată de Armata Salvării. Oh, ei bine, n-am să locuiesc mult timp aici, gândea Jennifer. E numai temporar, până voi fi recunoscută ca avocat.   *   *   *   Acesta a fost visul. Realitatea era că se afla la New York de mai puţin de şaptezeci şi două de ore, fusese dată afară din personalul procurorului districtual şi cu perspectiva scoaterii din barou. Jennifer renunţă să mai citească ziarele şi revistele şi încetă să se mai uite la televizor, fiindcă oriunde se întorcea se vedea pe sine însăşi. Simţea că oamenii se zgâiesc la ea pe stradă, în autobuz şi în magazine. Începu să se ascundă în micuţul ei apartament, refuzând să răspundă la telefon sau la soneria de la uşă. Se gândi să-şi facă bagajele şi să se întoarcă la Washington. Se gândi să-şi caute o slujbă în alt domeniu. Se gândi să se sinucidă. Petrecu multe ore compunând scrisori către procurorul districtual Robert Di Silva. Jumătate din ele erau acuzaţii caustice pentru lipsa lui de înţelegere. Cealaltă jumătate erau scuze abjecte, cu rugămintea de a i se mai da o şansă. Nici una n-a fost trimisă vreodată. Pentru prima oară în viaţă Jennifer era copleşită de un sentiment de disperare. Nu avea prieteni la New York, nimeni cu care să vorbească. Stătea încuiată în apartament toată ziua, iar noaptea târziu ieşea să se plimbe pe străzile pustii ale oraşului. Abandonaţii care populează noaptea străzile n-o acostau niciodată. Probabil că vedeau propria lor singurătate şi disperare reflectate în ochii ei. Iar şi iar, în timp ce mergea, Jennifer refăcea în minte scena din sala de judecată, schimbând întotdeauna finalul. „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Domnişoara Parker? Da. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Jennifer se uită la el cu răceală. Arătaţi-mi legitimaţia dumneavoastră vă rog. Bărbatul intră în panică şi o luă la fugă.”   „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Domnişoara Parker? Da. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela. Îi dădu plicul. Jennifer deschise plicul şi văzu canarul mort dinăuntru. Din acest moment eşti sub stare de arest.”   „Un bărbat se desprinse din grupul lui Di Silva şi se grăbi spre ea. Avea în mână un plic mare. Trecu pe lângă ea spre un alt asistent al procurorului districtual şi îi întinse plicul. Şeful vrea să-i daţi asta lui Stela.”   Putea să re-scrie scena de câte ori ar fi vrut, dar nimic nu se schimba. O greşeală prostească o distrusese. Şi totuşi… cine zicea că este distrusă? Presa? Di Silva? Nu mai auzise nimic despre scoaterea ei din barou şi până atunci era încă avocat. Sunt firme care mi-au făcut oferte, îşi spuse Jennifer. Plină de speranţă, Jennifer scoase lista firmelor cu care vorbise şi începu să dea telefoane. Nici unul din cei cu care a cerut să vorbească nu era acolo şi nici nu i s-a telefonat mai târziu, cu toate că a avut grijă să lase numărul tuturor. I-au trebuit patru zile ca să-şi dea seama că era un paria în profesia ei. Vâlva din jurul cazului se domolise, dar toată lumea îşi mai amintea încă. Jennifer continuă să telefoneze la posibili patroni, trecând alternativ prin stări de disperare, indignare, frustrare şi iar disperare. Se întreba ce va face tot restul vieţii şi de fiecare dată ajungea la aceeaşi concluzie:. Ceea ce vrea ea să facă, singurul lucru care o interesează este să practice avocatura. Este avocat şi, pentru numele lui Dumnezeu, până o vor opri, va găsi o cale să-şi practice profesia. Începu să facă turul birourilor de avocatură. Intra neanunţată, îşi spunea numele secretarei şi cerea să fie primită de şeful personalului. Din când în când era primită, dar atunci Jennifer avea sentimentul că numai din curiozitate. Era o ciudăţenie şi voiau să vadă cum arată în persoană. De cele mai multe ori i se spunea pur şi simplu că nu sunt locuri. După şase săptămâni, banii începuseră să se termine. S-ar fi mutat într-un apartament mai ieftin, dar nu existau apartamente mai ieftine. Începu să sară peste micul dejun şi masa de prânz şi să mănânce de seară la una din dughenele acelea cu mâncare proastă, dar cu preţuri bune. A descoperit Steak-and-Brew şi Roast-and-Brew, unde pentru o sumă modestă căpăta un fel de mâncare, salată cât putea să mănânce şi bere… cât cuprinde. Jennifer ura berea, dar îi umplea stomacul. După ce termină lista cu firmele mari, se înarmă cu una cu firme mai mici şi începu să sune, dar reputaţia sa era notorie, cunoscută deci până şi aici. A primit o grămadă de propuneri de la bărbaţi interesanţi, dar nici o ofertă de slujbă. Începuse să dispere. All right, gândi ea cu dispreţ, dacă nimeni nu vrea să mă angajeze, o să-mi deschid propriul birou. Problema era că asta cerea bani. Zece mii de dolari cel puţin. Pentru chirie, telefon, secretară, cărţi de legi, birou, scaune, hârtii cu antet… nu-şi putea permite nici măcar timbrele. Jennifer contase pe salariul ei de la procurorul districtual, dar acesta, bineînţeles, se dusese pe apa sâmbetei. Nu, n-avea cum să-şi deschid propriul birou, indiferent cât de mic. Trebuia să găsească pe cineva cu care să împartă biroul. Jennifer cumpără The New York Times şi începu să caute prin ofertele de la mica publicitate. Abia pe la sfârşit dădu peste un mic anunţ care scria: Ofertă / Prof. băr. împ. of. cu / 2 prof. băr. Chir. rez. Ultimele două cuvinte o atrăgeau enorm pe Jennifer. Nu era bărbat, dar sexul ei nu conta. Rupse anunţul şi luă metroul până la adresa respectivă. Era o clădire veche pe Broadway. Biroul se afla la etajul zece, iar pe uşă scria: KENNETH BAILEY Investigaţii Dedesubt: Rockefeller Collection Agency Jennifer inspiră adânc, deschise uşa şi intră. Se găsea în mijlocul unui birou mic, fără geamuri. În cameră erau trei birouri ponosite, dintre care două ocupate. La unul din birouri şedea un bărbat între două vârste, chel, îmbrăcat modest. Lucra la nişte hârtii. Lângă peretele opus, la alt birou, stătea un bărbat în jur de treizeci de ani. Avea părul roşu-cărămiziu şi ochi albaştri. Avea pielea palidă şi pistruiată. Era îmbrăcat în pantaloni strânşi pe pulpe, o cămaşă fără guler şi saboţi albi de lemn, fără ciorapi. Vorbea la telefon. — Nu fiţi îngrijorată, doamnă Desser, doi dintre cei mai buni oameni ai mei lucrează la cazul dumneavoastră. Vom avea veşti despre soţul dumneavoastră dintr-un moment în altul. Mi-e teamă că trebuie să vă mai cer bani pentru cheltuieli… Nu, nu vă osteniţi să-i puneţi la poştă. Poşta e îngrozitoare. În după-amiaza asta voi fi prin vecinătatea dumneavoastră. Am să mă opresc la dumneavoastră să-i iau. Puse receptorul la loc, ridică privirea şi o văzu pe Jennifer. Se ridică în picioare, zâmbi şi întinse o mână puternică. — Eu sunt Kenneth Bailey. Ce pot face pentru dumneavoastră? Jennifer se uită în jur la camera mică, lipsită de aer şi spuse nesigură: — Am… am venit în legătură cu anunţul. — Oh! în ochi i se citea surpriza. Bărbatul chel se uita fix la Jennifer. — El este Otto Wenzel. El este Rockefeller Collection Agency. Jennifer dădu din cap. — Hello. Se întoarse spre Kenneth Bailey. Şi dumneata eşti Investigaţii? — Exact. Care-i bişniţa ta? — Care-i…? Apoi, dându-şi seama: Sunt avocat. Kenneth Bailey o studie sceptic. — Şi vrei să deschizi un birou aici? — Poate o să mai caut. Nu sunt sigură… — Chiria va fi numai de nouăzeci de dolari pe lună. — Aş putea să cumpăr clădirea asta cu nouăzeci de dolari pe lună, răspunse Jennifer. Se întoarse să plece. — Hei, stai puţin. Jennifer se opri. Kenneth Bailey îşi plimbă mâna peste faţă. — Am să fac un târg. Şaizeci. Când vor începe să-ţi meargă afacerile, o să discutăm despre mărire. Asta da afacere. Jennifer ştia că n-o să găsească niciodată vreun loc pentru suma asta. Pe de altă parte, nu vedea cum ar putea atrage clienţii în vizuina asta. Mai era un lucru pe care trebuia să-l ia în calcul. Nu avea cei şaizeci de dolari. — E-n regulă, spuse Jennifer. — N-o să-ţi pară rău, îi promise Kenneth Bailey. Când vrei să-ţi muţi lucrurile aici? — Sunt aici. Kenneth Bailey pictă el însuşi inscripţia de pe uşă. Scrise: JENNIFER PARKER Avocat Jennifer studie inscripţia cu sentimente amestecate. Nici în cele mai groaznice visuri nu se gândise că va avea numele trecut sub cel al unui detectiv particular şi al unui perceptor de acte de vânzare-cumpărare. Totuşi, în timp ce se uita la uşă, simţea un sentiment de mândrie. Era avocat. Inscripţia de pe uşă o dovedea.   Acum că Jennifer avea un spaţiu într-un birou, singurul lucru care îi lipsea erau clienţii. Jennifer nu-şi mai putea permite să mănânce nici măcar la Seak-and-Brew. Îşi prepara singură micul dejun — pâine prăjită şi cafea — pe tabla pe care o aşezase deasupra radiatorului din baie. Nu mânca de prânz, iar masa de seară o lua la Chock Full O’Nuts sau Zum Zum, unde serveau pâine şi cartofi prăjiţi. Ajungea la birou în fiecare dimineaţă la nouă fix, dar n-avea nimic de făcut decât să-i asculte pe Ken Bailey şi Otto Wenzel vorbind la telefon. Cazurile lui Ken păreau să fie numai în legătură cu găsirea unor soţi sau copii care fugiseră de acasă şi la început Jennifer era convinsă că este un escroc, făcând promisiuni extravagante şi primind avansuri mari. Dar Jennifer şi-a dat seama repede că Ken lucra din greu şi rezolva adesea cazurile. Era optimist şi inteligent. Otto Wenzel era o enigmă. Telefonul lui suna neîncetat. Îl ridica, murmura câteva cuvinte în receptor, scria ceva pe o bucată de hârtie şi dispărea câteva ore. — Oscar face retururi, îi explică Ken Bailey într-o zi. — Retururi? — Da. Companii de colectare îl folosesc pentru a lua înapoi automobile, televizoare, maşini de spălat — tot ce vrei. Se uită la Jennifer curios. — N-ai nici un client? Aprobă din cap. — Nu-i lăsa să te pună jos. Oricine poate face o greşeală. Jennifer simţi că roşeşte. Şi el ştia. Ken Bailey desfăcea din hârtie un sandwiş mare cu friptură. — Vrei un pic? Arăta delicios. — Nu, mulţumesc, spuse Jennifer ferm. Nu mănânc niciodată la prânz. — Okay. Îl privi cum muşcă din sandvişul suculent. Îi văzu expresia şi spuse: — Sigur nu…? — Nu, mulţumesc. Am… am o întâlnire. Ken Bailey o privi ieşind din birou. Rămase pe gânduri. Se mândrea cu abilitatea sa de a citi caracterele, dar Jennifer Parker îl încurca. De la televizor şi din presă aflase povestea şi era sigur că cineva o plătise pentru a distruge cazul împotriva lui Michael Moretti. După ce a întâlnit-o, Ken era mai puţin sigur. Fusese căsătorit o dată şi trecuse prin iad, şi stima foarte puţin femeile. Dar ceva îi spunea că asta e altfel, mai aparte. E frumoasă, inteligentă şi foarte mândră. Isuse! îşi spuse el. Nu fi tâmpit! O crimă pe conştiinţă e destul. La New York nimănui nu-i pasă dacă trăieşti sau mori. Nu te mai autocompătimi! îşi spunea Jennifer. Dar era greu. Resursele sale ajunseseră la optsprezece dolari, chiria apartamentului trebuia plătită, iar chiria biroului trebuia de asemenea plătită peste două zile. Nu mai avea bani să stea la New York şi nu avea destui bani să plece. Sunase toate firmele de avocatură, în ordine alfabetică, încercând să obţină o slujbă. A telefonat din cabine publice fiindcă se jena de Ken Bailey şi de Otto Wenzel. Rezultatul era întotdeauna acelaşi. Nimeni nu era interesat să o angajeze. Va trebui să se întoarcă la Kelso şi să obţină o slujbă ca asistentă sau secretară la unul din prietenii tatălui ei. Cât de mult ura lucrul ăsta! Era o înfrângere amară, dar nu mai avea de ales. Se va întoarce acasă. Problema imediată era transportul. Se uită prin ediţia de după-amiază a lui New York Post şi găsi un anunţ al cuiva care voia să împartă cheltuielile de benzină până la Seattle. Indica şi un număr de telefon şi Jennifer îl formă. Nu răspundea nimeni. Se hotărî să mai încerce o dată mâine dimineaţă. A doua zi Jennifer se duse pentru ultima oară la birou. Otto Wenzel lipsea, dar Ken Bailey era acolo, ca de obicei la telefon. Purta blue-jeans şi un pulover de caşmir. — V-am găsit soţia, spunea. Singura problemă, amice, e că nu vrea să vină acasă… Ştiu. Cine poate şti ce au femeile în cap?… Okay. Vă spun unde este şi puteţi încerca s-o convingeţi. Îi dădu adresa unui hotel din centrul oraşului. — Cu plăcere. Închise telefonul şi se întoarse spre Jennifer: — Ai întârziat în dimineaţa asta. — Mr. Bailey, eu… mi-e teamă că trebuie să plec. Îţi voi trimite banii de chirie imediat ce voi putea. Ken Bailey se lăsă pe spate în scaun şi o studie. Privirea lui o făcea pe Jennifer să nu se simtă bine. — O să fie în regulă? îl întrebă. — Înapoi la Washington? Jennifer aprobă. — Înainte de a pleca, vrei să-mi faci o mică favoare? Un prieten avocat mă tot bate la cap să duc nişte citaţii pentru el, iar eu n-am timp. Plăteşte doisprezece cincizeci pentru fiecare citaţie plus transportul. Vrei să mă ajuţi?   O oră mai târziu, Jennifer Parker se găsea în birourile somptuoase ale firmei Peabody and Peabody. Era genul de firmă în care ar fi dorit să lucreze. A fost condusă într-o cameră mică din spate, unde un secretar hărţuit îi întinse un teanc de citaţii. — Poftim. Să notaţi numărul kilometrilor. Aveţi maşină, nu? — Nu, mi-e teamă că… — Ei, dacă folosiţi metroul, ţineţi contul plăţilor. — Bine. Jennifer îşi petrecu restul zilei livrând citaţii în Bronx, Brooklyn şi Queens. La ora opt seara câştigase cincizeci de dolari. Ajunse înapoi în micuţul ei apartament îngheţată şi obosită. Dar cel puţin câştigase nişte bani, primii de când venise la New York. Iar secretarul i-a spus că mai erau o mulţime de citaţii de distribuit. Era o muncă grea, trebuia să alergi prin tot oraşul, şi umilitoare. I-au fost trântite uşi în nas, a fost înjurată, ameninţată, iar doi bărbaţi i-au propus să se culce cu ei. Perspectiva a încă unei zile ca asta era descurajatoare; şi totuşi, atâta timp cât putea rămâne la New York exista speranţă, indiferent cât de slabă. Jennifer îşi umplu baia cu apă fierbinte şi intră, scufundându-se încet, simţind cum apa caldă o relaxează. Nu-şi dăduse seama cât e de obosită. Hotărî că are nevoie de o masă bună pentru a căpăta curaj. Mă voi trata singură într-un restaurant adevărat, cu feţe de masă şi şervete, gândea Jennifer. Poate o să fie şi nişte muzică în surdină şi o să beau şi un pahar cu vin alb şi… Gândurile lui Jennifer fură întrerupte de soneria de la uşă. Era un sunet din altă lume. Nu avusese nici un vizitator de când se mutase aici, acum două luni. Nu poate să fie decât proprietăreasa, în legătură cu chiria neplătită. Jennifer rămase nemişcată, sperând că o să plece, prea obosită ca să se mişte. Soneria se auzi din nou. Fără tragere de inimă, Jennifer se ridică din cadă. Îşi puse un halat şi se duse la uşă. — Cine e? O voce masculină îi răspunse: — Domnişoara Jennifer Parker? — Da. — Numele meu este Adam Warner. Sunt avocat. Uimită, Jennifer puse lanţul la uşă şi o deschise. Bărbatul care stătea în prag avea înjur de treizeci şi cinci de ani, înalt, blond şi lat în umeri, cu nişte ochi verzi-albaştri întrebători în spatele unor ochelari cu rame de corn. Purta costum de comandă, care costase probabil o avere. — Îmi permiteţi să intru? întrebă. Golanii nu se îmbracă cu costume de comandă, pantofi Gucci şi cravate de mătase. Şi nici nu au degete lungi cu manichiura făcută cu grijă. — Un moment. Scoase lanţul şi deschise uşa. În timp ce Adam Warner intra, Jennifer se uită împrejur prin apartament, văzându-l cu ochii lui, şi se încruntă. Arăta ca un bărbat obişnuit cu lucruri mai bune. — Cu ce vă pot fi de folos, domnule Warner? În timp ce vorbea, Jennifer înţelese dintr-o dată de ce se afla omul acela acolo şi se simţi străbătută de un fior. Era în legătură cu una din slujbele pe care le ceruse! Ar fi vrut să fi fost îmbrăcată cu o rochie frumoasă, să fi avut părul pieptănat, să… Adam Warner spuse: — Sunt membru al Comitetului de Disciplină al Asociaţiei Baroului din New York, domnişoară Parker. Procurorul districtual Robert Di Silva şi judecătorul Lawrence Waldman au cerut Comisiei de Apei să înceapă procedura de scoatere a dumneavoastră din barou.     4   Biroul de avocatură Needham, Finch, Pierce şi Warner se găsea pe Wall Street, nr. 30, ocupând întreg ultimul etaj al clădirii. O sută douăzeci şi cinci de avocaţi lucrau în această firmă. Birourile miroseau a bani buni şi erau mobilate elegant, corespunzător cu organizaţia care era una din cele mai mari în branşă. Adam Warner şi Stewart Needham îşi beau ceaiul ritual de dimineaţă. Stewart Needham era un bărbat trecut de şaizeci de ani. Purta barbă şi era îmbrăcat într-un costum de stofă cu vestă. Arăta de parcă ar fi aparţinut secolului trecut, dar — aşa cum învăţaseră sutele de oponenţi, spre părerea lor de rău — Stewart Needham avea mintea foarte în prezent. Era un titan, dar numele său era cunoscut numai în cercurile unde conta. Prefera să rămână în umbră şi să-şi folosească considerabila influenţă în legislaţie, guvern sau politica naţională. Se născuse în Noua Anglie şi era un tip taciturn. Adam Warner era căsătorit cu nepoata lui Needham, Mary Beth, şi era protejatul acestuia. Tatăl lui Adam fusese un senator respectat. Adam însuşi era un avocat strălucit. Când a absolvit magna cum laude facultatea de drept de la Harvard, a primit oferte de la firme prestigioase din toată ţara. A ales Needham, Finch şi Pierce, iar şapte ani mai târziu a devenit partener. Adam avea un fizic atrăgător, era un tip încântător, iar inteligenţa părea că îi adaugă o nouă dimensiune. Avea o dezinvoltură pe care femeile o găseau provocatoare. Adam îşi construise de mult un sistem pentru descurajarea clientelor înfometate de dragoste. Era căsătorit cu Mary Beth de paisprezece ani şi nu aproba afacerile extraconjugale. — Încă puţin ceai, Adam? întrebă Steward Needham. — Nu, mulţumesc. Adam Warner ura ceaiul şi îl băuse în fiecare dimineaţă în ultimii opt ani numai pentru că nu voise să rănească sentimentele partenerului său. Îl pregătea chiar Needham şi era îngrozitor. Stewart Needham avea două lucruri în minte şi, în felul său obişnuit, începu cu veştile plăcute. — Am avut o întâlnire cu câţiva prieteni aseară, spuse Needham. Câţiva prieteni însemna mai mult ca sigur un grup format din cei mai puternici oameni politici din ţară. Se gândesc să-ţi ceară să candidezi la postul de senator al Statelor Unite, Adam. Adam încercă un sentiment de mândrie. Cunoscând firea prevăzătoare a lui Needham, era sigur că discuţia a fost mai mult decât întâmplătoare, altfel Needham n-ar fi amintit-o acum. — Întrebarea este, bineînţeles, dacă te interesează sau nu. Ar însemna o mulţime de schimbări în viaţa ta. Adam Warner era conştient de asta. Dacă ar câştiga alegerile, ar însemna să se mute la Washington, D.C., să renunţe la avocatură, să înceapă o viaţă nouă. Sigur, Mary Beth ar fi fericită; Adam nu era sigur de el. Şi totuşi, era în natura lui să-şi asume responsabilităţi. De asemenea, trebuia să admită că există o anumită satisfacţie în putere. — Aş fi foarte interesat, Stewart. Stewart Needham dădu din cap mulţumit. — Bun. Vor fi foarte fericiţi. Îşi mai turnă o ceaşcă din ceaiul acela îngrozitor şi aduse în discuţie, ca din întâmplare, celălalt subiect pe care îl avea în minte. E o mică treabă pe care Comitetul de Disciplină al Baroului ar vrea s-o faci, Adam. N-ar trebui să-ţi ia mai mult de o oră sau două. — Ce este? — Procesul lui Michael Moretti. Aparent, cineva a plătit pe una din tinerele asistente ale lui Bobby Di Silva. — Am citit despre asta. Canarul. — Exact. Judecătorul Waldman şi Bobby ar vrea ca numele ei să fie şters de pe lista celor ce practică profesia noastră onorabilă. De aceeaşi părere sunt şi eu. Pute. — Ce vor să fac? — Fă doar o verificare rapidă dacă fata aia, Parker, a acţionat ilegal sau contrar eticii şi apoi recomandă scoaterea din barou. I se va transmite o notiţă pentru a i se cere să-şi susţină cauza şi se vor ocupa ei de restul. E o chestiune de rutină. Adam era uimit de un lucru. — De ce eu, Stewart? Avem o mulţime de avocaţi tineri pe aici care se pot ocupa de asta. — Distinsul nostru procuror districtual a cerut în mod special să te ocupi tu de cazul ăsta. Vrea să fie sigur că n-o să iasă nimic prost. Cum ştim amândoi, adăugă el sec, Bobby nu este cel mai iertător om din lume. Vrea pielea femeii ăsteia bătută în cuie pe peretele lui cu trofee. Adam Warner stătea acolo, gândindu-se la programul său încărcat. — Nu se ştie când s-ar putea să avem nevoie de vreo favoare din partea biroului procurorului districtual, Adam. Quid pro quo. — All right, Stewart. Adam se ridică în picioare. — Sigur nu mai vrei un ceai? — Nu, mulţumesc. A fost la fel de bun ca întotdeauna.   *   *   *   Când ajunse în biroul lui, Adam Warner o sună pe una din asistentele sale, Lucinda, o tânără negresă foarte isteaţă. — Cindy, adună-mi toate informaţiile pe care le poţi strânge despre un avocat pe nume Jennifer Parker. Cindy rânji şi spuse: — Canarul galben. Toată lumea o cunoştea. După-amiaza târziu, Adam Warner studia înregistrările cazului Statul New York versus Michael Moretti. Robert Di Silva i le trimisese prin mesager special. Târziu, după miezul nopţii, reuşi să termine. O rugase pe Mary Beth să participe la un dineu fără el şi trimisese după sandvişuri. Când termină de citit, nu mai avea nici un dubiu că Michael Moretti ar fi fost găsit vinovat de juriu dacă soarta n-ar fi intervenit prin Jennifer Parker. Di Silva a condus cazul fără greşeală. Adam se apucă să citească transcrierea depoziţiei ce fusese luată în camera judecătorului Waldman după aceea. DI SILVA: Ai absolvit liceul? PARKER: Da, domnule. DI SILVA: Ai absolvit facultatea de drept? PARKER: Da, domnule. DI SILVA: Şi un străin îţi întinde un pachet, îţi spune să-l dai unui martor cheie într-un proces privind crime, şi tu o faci pur şi simplu? N-ai spune că asta întrece orice formă de prostie? PARKER: Nu s-a întâmplat chiar aşa. DI SILVA: Ai spus că aşa a fost. PARKER: Ce am vrut să spun este că nu credeam că este un străin. Credeam că face parte din personalul dumneavoastră. DI SILVA: Ce te-a făcut să crezi asta? PARKER: V-am spus. L-am văzut vorbind cu dumneavoastră şi apoi a venit spre mine cu plicul acesta şi mi-a spus pe nume şi a spus că vreţi ca eu să duc plicul martorului. Totul s-a petrecut aşa de repede încât.. DI SILVA: Nu cred că s-a întâmplat chiar aşa de repede. Cred că a fost nevoie de timp pentru a aranja totul. Timp pentru a se aranja ca cineva să te plătească. PARKER: Nu este adevărat. Eu… DI SILVA: Ce nu este adevărat? Că nu ştiai că vei da plicul? PARKER: Nu ştiam ce este în el! DI SILVA: Deci este adevărat că cineva te-a plătit. PARKER: N-am de gând să vă las să-mi răstălmăciţi cuvintele. Nimeni nu m-a plătit. DI SILVA: Ai făcut-o ca o favoare? PARKER: Nu. Credeam că acţionez conform instrucţiunilor dumneavoastră. DI SILVA: Ai spus că bărbatul ţi-a spus pe nume. PARKER: Da. DI SILVA: Cum de îţi ştia numele? PARKER: Nu ştiu. DI SILVA: Oh, haide. Trebuie să ai vreo idee. Poate doar a ghicit. Poate doar s-a uitat împrejur şi a spus: Iată pe cineva care arată de parcă ar chema-o Jennifer Parker. Crezi că aşa s-a întâmplat? PARKER: V-am spus, nu ştiu. DI SILVA: De cât timp eşti iubita lui Michael Moretti? PARKER: Domnule Di Silva, am mai trecut prin asta. Mă interogaţi de cinci ore. Sunt obosită. Nu mai am nimic de adăugat. Îmi daţi voie să plec? DI SILVA: Dacă te mişti din scaunul acela, te pun sub stare de arest. Eşti într-un mare bucluc, domnişoară Parker. Nu există decât o singură cale de scăpare. Nu mai minţi şi începe să spui adevărul. PARKER: V-am spus adevărul. V-am spus tot ce ştiu. DI SILVA: Cu excepţia numelui celui care ţi-a dat plicul. Vreau numele lui. Vreau numele lui şi vreau să ştiu cât te-a plătit.   Mai erau încă treizeci de pagini. Robert Di Silva făcuse tot ce era posibil, doar că n-o bătuse cu bastonul de cauciuc. A rămas la povestea ei. Adam închise dosarul şi îşi frecă ochii. Era două noaptea. Mâine va rezolva problema Jennifer Parker. Spre surprinderea lui Adam Warner, cazul lui Jennifer Parker nu se putea rezolva aşa uşor. Fiind un tip metodic, făcu o verificare a trecutului lui Jennifer Parker. Pe cât putuse afla, nu avea legături criminale, nici nu exista ceva care ar fi legat-o de Michael Moretti. Era ceva în cazul ăsta care îl făcea pe Adam să se simtă nesigur. Apărarea lui Jennifer Parker era prea şubredă. Dacă ar fi lucrat pentru Moretti, ar fi protejat-o cu o poveste mai plauzibilă. Aşa cum se prezenta, povestea ei era atât de naivă încât avea aparenţa adevărului. La prânz, Adam primi un telefon de la procurorul districtual. — Cum merge, Adam? — Foarte bine, Robert. — Înţeleg că ai rolul omului cu securea în problema Jennifer Parker. Adam Warner se încruntă auzindu-l. — Am fost de acord să fac o recomandare, da. — Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp. Pe Adam îl şocă ura din vocea procurorului districtual — Uşor, Robert. N-a fost încă scoasă din barou. Di Silva chicoti. — Las asta în seama ta, prietene. Tonul se schimbă: Am auzit un zvon că s-ar putea să te muţi la Washington în curând. Aş vrea să ştii că te poţi baza pe tot sprijinul meu. Care era considerabil, Adam Warner ştia. Procurorul districtual ocupa de mult timp postul ăsta. Ştia o mulţime de secrete şi ştia cum să stoarcă o mulţime de informaţii. — Mulţumesc, Robert. Apreciez mult asta. — Cu plăcere, Adam. Aştept veşti de la tine. Asta însemnând Jennifer Parker. Quid pro quoul de care pomenise Stewart Needham, folosind fata ca pion. Adam Warner se gândi la cuvintele lui Robert Di Silva: Vreau s-o pun deoparte pentru foarte mult timp. Din citirea transcrierii, Adam trase concluzia că nu exista nici o probă clară împotriva lui Jennifer Parker. Numai dacă mărturisea sau numai dacă apărea cineva cu informaţii care dovedeau complicitatea, Di Silva s-ar fi putut atinge de fată. Conta pe Adam pentru a se răzbuna. Cuvintele reci, aspre din dosar erau clare, dar Adam ar fi vrut să audă tonul lui Jennifer Parker când îşi nega vina. Avea probleme importante care îi solicitau atenţia, cazuri importante, implicând clienţi majori. Ar fi fost uşor să-i dea drumul şi să îndeplinească dorinţa lui Stewart Needham, a judecătorului Lawrence Waldman şi a lui Robert Di Silva, dar un fel de instinct îl făcea pe Adam Warner să ezite. Luă din nou dosarul lui Jennifer Parker, mâzgăli câteva note şi începu să dea câteva telefoane interurbane. Lui Adam i se transmisese o responsabilitate şi intenţiona să ducă totul la bun sfârşit pe cât posibil. Ştia mult prea bine câte greutăţi, câte ore de studiu, câtă muncă trebuie să depui pentru a deveni avocat şi a lua examenul. Era un lucru care necesita ani de zile pentru a fi obţinut şi nu avea de gând să-l ia cuiva decât dacă era sigur că există o justificare. A doua zi dimineaţa Adam Warner călătorea cu avionul ce făcea cursa New York — Seattle, Washington. S-a întâlnit cu profesorii lui Jennifer Parker, cu patronul unei firme de avocatură unde lucrase Jennifer ca funcţionară în timpul unei vacanţe de vară şi cu câţiva din foştii ei colegi. Steward Needham îi telefona lui Adam în Seattle. — Ce faci acolo, Adam? Ai un caz important care te aşteaptă aici. Problema aia cu Parker ar fi trebuit să fie o bagatelă. — S-au ridicat câteva întrebări, spuse Adam cu grijă. Mă întorc într-o zi sau două, Stewart. După câteva clipe de tăcere: — Înţeleg. Hai să nu pierdem cu ea mai mult timp decât e necesar.   Când părăsi Seattle, Adam Warner simţea că o cunoaşte pe Jennifer Parker la fel de bine pe cât se cunoştea ea. Îşi făcuse o imagine asupra fetei din indiciile adunate de la profesorii ei, de la proprietăreasă, de la membrii firmei unde lucrase şi de la colegi. Rezultatul nu semăna deloc cu portretul pe care i-l prezentase Robert Di Silva. Cu excepţia posibilităţii ca Jennifer Parker să fi fost cea mai desăvârşită actriţă din câte au trăit vreodată, nu era posibil ca ea să fie amestecată într-o conspiraţie concepută pentru a-l elibera pe Michael Moretti.   Acum, la două săptămâni după conversaţia aceea cu Stewart Needham, Adam Warner se găsea în faţa fetei al cărei trecut îl cercetase. Văzuse fotografiile lui Jennifer în ziare, dar fotografiile nu l-au putut pregăti pentru şocul pe care i l-a produs vederea ei în persoană. Chiar îmbrăcată în rochia aceea veche, nemachiată şi cu părul ud, îţi tăia respiraţia. Adam spuse: — Am fost desemnat să cercetez cazul dumneavoastră în legătură cu procesul lui Michael Moretti, domnişoară Parker. — Nu mai spuneţi! Jennifer simţi cum o apucă furia. Porni ca o scânteie şi se transformă într-o flacără care explodă în interiorul ei. Tot nu terminaseră cu ea. Aveau de gând să o facă să plătească pentru tot restul vieţii. Ei bine, îi ajunge. Când Jennifer vorbi, vocea îi tremura: — N-am nimic de adăugat! Duceţi-vă înapoi şi spuneţi-le ce vreţi. Am făcut o prostie, dar din câte ştiu nu este nici o lege care să condamne prostia. Procurorul districtual crede că cineva m-a plătit. Ridică mâna în aer. Dacă aş fi avut ceva bani, credeţi că aş fi trăit aşa? Vocea începea să i se sugrume. Nu… nu-mi pasă ce vreţi să faceţi. Vreau să fiu lăsată în pace. Acum vă rog să plecaţi! Jennifer se întoarse şi fugi în baie, trântind uşa după ea. Se aşeză lângă cadă, respirând adânc, ştergându-şi lacrimile. Ştia că s-a purtat stupid. E a doua oară, gândi ea cu amărăciune. Ar fi trebuit să se poarte altfel cu Adam Warner. Ar fi trebuit să încerce să-i explice în loc să-l atace. Poate atunci n-ar fi fost scoasă din barou. Dar ştia că astea erau pure speranţe. Trimiterea cuiva să o chestioneze era un fel de înşelătorie. Următorul pas va fi un ordin pentru ea să-şi expună cauza şi maşinăria formalităţilor se va pune în mişcare. Se va forma o comisie din trei avocaţi care vor trimite o recomandare Comitetului de Disciplină, care la rândul lui va face un raport Comisiei guvernamentale. Recomandarea era o concluzie prevăzută: scoaterea din barou. I se va interzice să practice avocatura în statul New York. Jennifer gândi cu amărăciune: E şi o parte bună aici. Pot să ajung în Guin-ness Book of Records pentru cea mai scurtă carieră de avocat din istorie. Intră din nou în baia caldă încă, relaxându-se. În momentul acela era prea obosită ca să-i mai pese ce i se întâmplă. Închise ochii şi nu se mai gândi la nimic. Era pe jumătate adormită când o trezi răceala apei. Nu-şi dădea seama de când zăcea acolo. Ieşi din cadă şi începu să se şteargă cu un prosop. Nu-i mai era foame. Scena cu Adam Warner îi tăiase pofta. Jennifer îşi pieptănă părul, îşi dădu cu cremă pe faţă şi se decise să se culce fără să mai mănânce. Dimineaţa o să telefoneze în legătură cu drumul spre Seattle. Deschise uşa de la baie şi intră în cameră. Adam Warner stătea pe un scaun, frunzărind o revistă. Ridică privirea în timp ce Jennifer intra, goală. — Mă scuzaţi, spuse Adam. Eu… Jennifer scoase un mic ţipăt şi zbură în baie, unde îşi puse rochia. Când se întoarse era furioasă. — Interogatoriul s-a terminat. V-am rugat să plecaţi. Adam puse revista jos şi vorbi calm: — Domnişoară Parker, credeţi că am putea discuta liniştit un moment? — Nu! Începu iar să se înfurie. N-am nimic de adăugat, nici dumneavoastră, nici nenorocitului ăla de comitet disciplinar. Am obosit să tot fiu tratată ca… ca şi când aş fi un criminal. — Am spus eu aşa ceva? întrebă încet Adam. — Nu de aia sunteţi aici? — V-am spus de ce sunt aici. Sunt împuternicit să investighez şi să recomand pentru sau împotriva scoaterii din barou. Vreau să aud povestea dumneavoastră. — Înţeleg. Şi cum v-aş putea mitul? Faţa lui Adam se crispa. — Îmi pare rău, domnişoară Parker. Se ridică în picioare şi porni spre uşă. — Stai puţin! Adam se întoarse. Iertaţi-mă, spuse ea. Eu… toată lumea pare a-mi fi duşmană. Îmi cer scuze. — Scuzele sunt acceptate. Jennifer fu conştientă dintr-o dată de rochia sărăcăcioasă de pe ea. — Dacă mai doriţi încă să-mi puneţi întrebări, am să mă îmbrac şi putem sta de vorbă. — Bineînţeles. Aţi luat masa? Jennifer ezită. — Ştiu un mic restaurant franţuzesc, numai bun pentru interogatorii. Era un bistro liniştit, fermecător, pe Strada 56, în partea de est. — Nu ştie multă lume locul ăsta, spuse Adam Warner după ce se aşezară. E proprietatea unui cuplu tânăr de francezi care au lucrat la Les Pyrénées. Mâncarea este excelentă. Jennifer trebuia să-l creadă pe cuvânt. Era incapabilă să guste ceva. Nu mâncase toată ziua, dar era atât de nervoasă încât pur şi simplu nu putea să înghită ceva. Încerca să se relaxeze, dar era imposibil. Indiferent ce pretindea, bărbatul fermecător din faţa ei îi era duşman. Şi era fermecător, Jennifer trebuia să admită asta. Era amuzant şi atrăgător şi în alte împrejurări lui Jennifer i-ar fi plăcut grozav seara asta; dar nu erau alte împrejurări. Tot viitorul ei se afla în mâinile acestui străin. Următoarele ore vor hotărî în ce direcţie o va apuca viaţa ei de acum încolo. Adam făcea tot posibilul pentru a încerca să o liniştească. Se întorsese de curând dintr-o călătorie în Japonia, unde se întâlnise cu persoane din guvern. În cinstea sa s-a dat un banchet. — Aţi mâncat vreodată furnici îmbrăcate în ciocolată? o întrebă Adam. — Nu. — Sunt mai bune decât lăcustele îmbrăcate în ciocolată. Îi vorbi de o vânătoare pe care o făcuse anul trecut în Alaska, unde fusese atacat de un urs. Vorbi despre orice altceva, numai despre lucrul pentru care erau acolo nu. Jennifer căuta să se oţelească pentru momentul în care Adam va începe să-i pună întrebări şi când, în cele din urmă, abordă subiectul se înţepeni din tot corpul. Terminase desertul şi spuse liniştit: — Am să vă pun câteva întrebări şi n-aş vrea să fiţi necăjită din cauza asta. Okay? Lui Jennifer i se puse un nod în gât. Nu era sigură că va putea vorbi. Dădu din cap. — As vrea să-mi povestiţi exact ce s-a întâmplat în sala de judecată în acea zi. Tot ce vă amintiţi, tot ce aţi simţit. Nu vă grăbiţi. Jennifer se pregătise să-l înfrunte, să-i spună că poate face cu ea ce doreşte. Dar stând în faţa lui Adam Warner, ascultându-i vocea liniştită, rezistenţa ei se topi. Avea încă atât de vie în minte întreaga experienţă, încât fie şi numai gândul o durea. Petrecuse mai mult de o lună încercând să uite. Acum el îi cerea să treacă din nou prin grozăvia aia. Inspiră adânc şi spuse: — All right. Jennifer începu să povestească, cu poticneli, evenimentele din sala de judecată, vorbind din ce în ce mai repede pe măsură ce se apropia de sfârşit. Adam stătea liniştit, studiind-o, ascultând-o, fără să se citească nimic pe chipul lui. — Bărbatul care ţi-a dat plicul… era în biroul procurorului districtual în dimineaţa aceea când aţi depus jurământul? — M-am gândit la asta. Sincer nu-mi amintesc. Erau foarte mulţi oameni acolo şi toţi erau străini. — L-aţi mai văzut vreodată de atunci pe bărbatul acela? Jennifer dădu din cap neputincioasă. — Nu pot să-mi aduc aminte. Nu cred. — Aţi spus că l-aţi văzut vorbind cu procurorul districtual imediat înainte de a vă da plicul. L-aţi văzut pe procurorul districtual dându-i plicul? — Hmmm… Nu. — L-aţi văzut pe acest bărbat vorbind efectiv cu procurorul districtual sau doar era în grupul din jurul său? Jennifer închise ochii o secundă, încercând să-şi aducă aminte exact momentul acela. — Îmi pare rău. Totul s-a întâmplat atât de repede… Nu ştiu. — Aveţi vreo idee cum de ştia numele dumneavoastră? — Nu. — Sau de ce v-a ales pe dumneavoastră? — Asta-i uşor de răspuns. Probabil cunoştea un idiot de la prima vedere. Scutură din cap: Nu. Îmi pare rău, domnule Warner, n-am nici o idee. — Ştiţi, s-a făcut foarte multă vâlvă şi presiune în cazul ăsta. Procurorul districtual Di Silva îl urmăreşte pe Michael Moretti de mult timp. Până ai apărut dumneata, avea un caz perfect. P.D. nu este prea fericit din cauza dumneavoastră. — Nici eu nu-s prea fericită din cauza mea. Jennifer nu-l putea acuza pe Adam Warner pentru ce trebuia să facă. El îşi îndeplinea misiunea. Voiau s-o distrugă şi reuşiseră. Adam Warner nu era răspunzător pentru asta; era doar instrumentul pe care îl foloseau. Jennifer simţi o dorinţă acută de a fi singură. Nu voia să mai vadă cineva cât e de nenorocită. — Îmi pare rău, se scuză ea. Eu… nu mă simt prea bine. Aş vrea să plec acasă, vă rog. Adam o studie un moment. — V-aţi simţi cumva mai bine dacă v-aş spune că voi recomanda să se renunţe la procedura de scoatere din barou? A trebuit să treacă câteva secunde pentru ca Jennifer să-şi dea seama. Se uită la el, mută, urmărindu-i expresia feţei, privindu-î ochii verzi din spatele ochelarilor. — Vorbiţi serios? — A fi avocat e un lucru foarte important pentru dumneavoastră, nu? o întrebă Adam. Jennifer se gândi la tatăl ei şi la biroul confortabil, şi la conversaţiile pe care le aveau, şi la anii lungi de facultate, şi la speranţele şi visurile lor. Vom fi asociaţi. Grăbeşte-te să obţii examenul de avocat. — Da, şopti Jennifer. — Dacă poţi trece peste un început greu, am senzaţia că vei fi foarte bună. Jennifer îl răsplăti cu un zâmbet recunoscător. — Mulţumesc, am de gând să încerc. Repetă cuvintele de câteva ori în minte. Am de gând să încerc! N-avea nici o importanţă că avea un birou împreună cu un detectiv particular şi cu un bărbat care recupera maşini. Era un birou de avocat. Era membră a acestei profesii şi o lăsau să profeseze. Avea un sentiment de exaltare. Se uită la Adam şi îşi dădu seama că îi va fi recunoscătoare pentru totdeauna. Chelnerul începu să strângă farfuriile de pe masă. Jennifer încercă să vorbească, dar ieşi ceva între un râset şi un suspin. — Domnule Warner… — Cred că, prin câte am trecut împreună, poate fi Adam. — Adam… — Da. — Sper să nu stric relaţia noastră, dar… mi-e foame!

Morile de vant ale zeilor de Sidney Sheldon Prolog   Perho, Finlanda   Întâlnirea avea loc într-o confortabilă cabană protejată împotriva intemperiilor aflată într-o regiune împădurită la o distanţă de două sute de metri de Helsinki, aproape de graniţa rusă. Membrii ramurii occidentale a Comitetului sosiseră discret la intervale neregulate. Veneau din opt ţări, dar vizita lor fusese pregătită în linişte de o persoană foarte importantă din Valtioneuvosto, consiliul de stat finlandez, şi pe paşapoartele lor nu se afla nici o viză de intrare. Cum soseau, soldaţi înarmaţi îi escortau în cabană, iar după ce şi-a făcut apariţia şi ultimul vizitator, uşa cabanei a fost încuiată şi soldaţii au rămas în poziţie de drepţi în vântul puternic de ianuarie, cu atenţia încordată la cel mai mic semn al vreunei prezenţe nedorite. Membrii, care se aflau în jurul mesei mari, dreptunghiulare, erau oameni cu poziţii importante în consiliile guvernelor respective. Se mai întâlniseră în împrejurări mai puţin clandestine şi aveau încredere unul în altul pentru că nu aveau încotro. Pentru mai multă siguranţă, fiecare avea un nume de cod. Întâlnirea dura de aproape cinci ore şi discuţiile erau aprinse. În cele din urmă, preşedintele a hotărât că venise vremea să se supună la vot. Se ridică şi se întoarse spre cel din dreapta sa. — Sigurd? — Da. — Odin? — Da. — Balder? — Ne grăbim prea tare. Dacă se află, vieţile noastre ar… — Te rog, da sau nu? — Nu… — Freyr? — Da. — Sigmund? — Nein. Pericolul… — Thor? — Da. — Tyr? — Da. — Eu votez pentru. Deci, rezoluţia este aprobată. Îl voi informa în consecinţă pe Controlor. La următoarea întâlnire vă voi spune pe cine va recomanda ca fiind cea mai bună persoană pentru a acţiona. Vom urma obişnuitele precauţii şi vom pleca la intervale de douăzeci de minute. Vă mulţumesc, domnilor.   * * *   Peste două ore şi patruzeci şi cinci de minute, cabana era pustie. O echipă de experţi veni după aceea cu petrol lampant şi dădu foc cabanei, flăcările roşietice fiind mângâiate de vântul lacom. Când, în sfârşit, palokunta, pompierii din Perho, au ajuns la faţa locului, nu mai era nimic de văzut în afară de tăciunii aprinşi care alcătuiau conturul cabanei pe zăpada care sfârâia. Adjunctul şefului brigăzii de pompieri se apropie de cenuşă, se aplecă şi adulmecă. — Petrol lampant, spuse el. Incendiere premeditată. Şeful se uita la ruine cu o expresie nedumerită pe chip. — Ciudat, murmură el. — Ce anume? — Am vânat prin pădurea asta săptămâna trecută. Nu era nici o cabană.   Cartea întâi   Capitolul 1   Washington, D.C.   Stanton Rogers era destinat să ajungă preşedintele Statelor Unite. Era un politician fermecător, foarte cunoscut de un public aprobator şi susţinut de prieteni influenţi. Din nefericire pentru Stanton, libido-ul său i-a stat în calea carierei. Sau, cum au spus cei de la Washington, „Bătrânul Stanton şi-a f… preşedinţia.” Stanton Rogers nu se considera un Casanova. Ba, dimpotrivă, până la acea escapadă fatală, fusese un soţ model. Era frumos, bogat, se apropia de una din cele mai importante poziţii din lume şi, deşi avusese nenumărate ocazii de a-şi înşela soţia, nici măcar nu se gândise la vreo altă femeie. Mai exista şi o a doua ironie, poate chiar mai mare: soţia lui Stanton Rogers, Elizabeth, era sociabilă, frumoasă şi inteligentă şi pe amândoi îi interesau aproape aceleaşi lucruri, în timp ce Barbara, femeia de care Stanton s-a îndrăgostit şi cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, după un divorţ despre care s-a scris foarte mult în ziare, era cu cinci ani mai mare decât el, cu un chip mai degrabă plăcut decât frumos şi părea să nu aibă nimic în comun cu el. Stanton era sportiv; Barbara nu putea suferi nici un fel de exerciţiu fizic. Stanton era sociabil; Barbara prefera să stea singură cu soţul ei sau să primească numai grupuri restrânse. Cea mai mare surpriză pentru cei care îl cunoşteau pe Stanton Rogers a constituit-o deosebirea de păreri politice. Stanton era liberal, în timp ce Barbara crescuse într-o familie de ultraconservatori. Paul Ellison, cel mai bun prieten al lui Stanton, spusese: — Cred că ai înnebunit, băiete! Tu şi Liz sunteţi practic în Cartea recordurilor drept cea mai perfectă pereche de căsătoriţi. Nu poţi da cu piciorul la tot pentru o simplă aventură. Stanton Rogers îi răspunsese tăios: — Vezi-ţi de treaba ta, Paul. O iubesc pe Barbara şi de cum voi reuşi să obţin divorţul, ne vom căsători. — Îţi dai seama ce se va întâmpla cu cariera ta? — O jumătate din căsniciile din ţara asta se sfârşesc cu un divorţ. Nu o să se întâmple nimic, spusese Stanton Rogers. Dar se dovedise a fi un prost profet. Ştirea în legătură cu divorţul înverşunat a fost o adevărată comoară pentru presă, iar ziarele de scandal au relatat-o cât mai cumplit posibil, cu fotografii ale cuibuşorului iubirii lui Stanton Rogers şi povestiri despre întâlniri amoroase în taină la miezul nopţii. Ziarele au continuat să scrie despre acest lucru cât au putut, iar când vâlva s-a potolit, prietenii influenţi care îl susţinuseră pe Stanton Rogers pentru preşedinţie, au dispărut în linişte găsind un alt cavaler alb în persoana lui Paul Ellison.   * * *   Ellison era o alegere foarte bună. Nu era nici frumos, nici fermecător, ca Stanton Rogers, dar era inteligent, plăcut şi avea un stil de viaţă adecvat. Era scund, cu trăsături armonioase şi ochi albaştri, senini. Era fericit de zece ani în căsnicia sa cu fiica unui magnat al oţelului şi se ştia despre el şi Alice că formau un cuplu cald şi iubitor. La fel ca şi Stanton Rogers, Paul Ellison urmase la Yale şi absolvise Şcoala de drept de la Harvard. Cei doi crescuseră împreună. Familiile lor aveau reşedinţe de vară învecinate în Southampton, iar băieţii înotau împreună, organizau echipe de baseball şi, mai târziu, se întâlneau cu iubitele împreună. S-au aflat în aceeaşi clasă la Harvard. Paul Ellison se descurca bine, dar Stanton Rogers era elevul model. Tatăl său era asociat la o firmă de avocatură de pe Wall Street şi, când Stanton lucra acolo pe perioada verii, a aranjat şi pentru Paul acelaşi lucru. Imediat după absolvirea Şcolii de drept, steaua politică a lui Stanton a început să se înalţe vertiginos şi, dacă el era cometa, Paul Ellison era coada. Divorţul a schimbat totul. Acum, Stanton Rogers devenise completarea lui Paul Ellison. Drumul până sus pe culme a durat aproape cincisprezece ani. Ellison a pierdut o alegere în Senat, a câştigat-o pe următoarea şi în următorii câţiva ani a ajuns un foarte cunoscut om al legii. A luptat împotriva celor pătaţi din guvern şi a birocraţiei de Ia Washington. Era un populist şi credea în extinderea relaţiilor internaţionale. A fost rugat să scrie discursul preşedintelui care era reales. A fost un discurs splendid şi înflăcărat care a făcut pe toată lumea să-l asculte cu mare atenţie. Patru ani mai târziu, Paul Ellison era ales în funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să îl numească pe Stanton Rogers în funcţia de consilier prezidenţial în domeniul afacerilor externe.   * * *   Ideea lui Marshall Meluhan că televiziunea va transforma lumea într-un stat uriaş devenise realitate. Intrarea în funcţie a celui de al patruzeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite a fost transmisă prin satelit în mai mult de 190 de ţări.   * * *   La Cocoşul negru, un bar din Washington, frecventat de obicei de ziarişti, Ben Cohn, un vechi reporter politic la The Washington Post, se afla la o masă alături de alţi patru colegi şi urmărea transmisia instalării în funcţie la televizorul aşezat deasupra barului. — Ticălosul ăsta m-a costat cincizeci de dolari, se plânse unul din reporteri. — Te-am prevenit să nu pariezi contra lui Ellison, zise Ben Cohn. Are farmec, scumpule, crede-mă. Camera de luat vederi prezenta mulţimea de oameni adunaţi pe Pennsylvania Avenue, zgribuliţi în paltoanele care îi apărau de vântul tăios de ianuarie, care ascultau ceremonia la difuzoarele fixate în jurul podiumului. Jason Merlin, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, sfârşi de rostit jurământul, după care noul preşedinte îi strânse mâna şi veni la microfon. — Uitaţi-vă la idioţii ăia care îngheaţă acolo, comentă Ben Cohn. Ştiţi de ce nu sunt acasă ca nişte oameni normali, să se uite la televizor? — De ce? — Pentru că se face istorie, prieteni. Într-o bună zi, toţi oamenii ăia le vor spune copiilor şi nepoţilor că au fost martori când Paul Ellison a depus jurământul. Şi se vor lăuda: „Eram atât de aproape de el, că l-aş fi putut atinge.” — Eşti cinic, Cohn. — Şi sunt mândru de asta. Toţi politicienii din lume sunt din acelaşi aluat. Se bagă toţi pentru ceea ce pot obţine. Să fim sinceri, băieţi, noul nostru preşedinte este un liberal şi un idealist. De ajuns pentru a crea coşmaruri oricărui om inteligent. După părerea mea, un liberal este unul care îşi are fundul bine fixat în nori de vată. Adevărul era că Ben Cohn nu era chiar atât de cinic pe cât părea. Studiase cariera lui Paul Ellison de la bun început şi, deşi iniţial nu fusese deloc impresionat, pe măsură ce Ellison a înaintat pe scara politică, Ben Cohn şi-a schimbat părerea. Acest politician nu era lingăul nimănui. Era ca un stejar într-o pădure de sălcii. Afară, cerul explodă într-o ploaie rece ca gheaţa. Ben Cohn spera ca vremea să nu fie un semn pentru următorii patru ani. Îşi îndreptă din nou atenţia spre televizor. Preşedintele Statelor Unite este ca o torţă aprinsă de către poporul american şi trecută din mână în mână la fiecare patru ani. Torţa care mi-a fost încredinţată este cea mai puternică armă din lume. Destul de puternică pentru a arde civilizaţia pe care o cunoaştem sau pentru a lumina atât viitorul nostru, cât şi al celorlalte ţări din lume. Avem de ales. Le vorbesc astăzi nu numai aliaţilor noştri, dar şi ţărilor din lagărul sovietic. Le spun acum, când ne pregătim pentru secolul al douăzeci şi unulea, că nu mai e loc pentru înfruntări şi că trebuie să învăţăm să facem ca expresia „o singură lume” să devină realitate. Orice altceva poate crea un dezastru din care nici o naţiune nu îşi va mai reveni. Îmi dau foarte bine seama de prăpastia existentă între noi şi ţările de dincolo de Cortina de Fier, dar cea dintâi preocupare a actualei administraţii va fi să ridice punţi de nezdruncinat peste această prăpastie. Cuvintele lui răsunau cu o profundă sinceritate. „Vorbeşte serios”, îşi spuse Ben. „Sper să nu-l asasineze nimeni pe nebunul ăsta.”   * * *   În Junction City, Kansas, era o zi oribilă, întunecată şi umedă şi ningea atât de tare, încât vizibilitatea pe Autostrada 6 era aproape zero. Mary Ashley îndreptă cu precauţie camioneta spre mijlocul şoselei care fusese curăţat de pluguri. Viscolul avea să o facă să întârzie la cursuri. Conducea încet, având grijă ca maşina să nu derapeze. La radio se auzea vocea preşedintelui: …există multe voci atât în guvern, cât şi în viaţa particulară care insistă că în America ar trebui să facă mai multe şanţuri decât punţi. Răspunsul meu este că nu ne mai putem permite să ne condamnăm şi pe noi şi pe copiii noştri la un viitor ameninţat de conflicte în toată lumea şi de un război nuclear. „Mă bucur că am votat pentru el”, îşi spuse Mary Ashley. „Paul Ellison va fi un preşedinte excepţional.” Îşi încleştă şi mai mult mâna pe volan când zăpada se transformă într-un vârtej alb orbitor.   * * *   În St. Croix, un soare tropical strălucea pe un cer fără nori, dar Harry Lantz nu avea nici o intenţie de a ieşi. Se distra mult prea bine înăuntru. Se afla în pat, gol, între surorile Dolly. Lantz avea o dovadă certă că nu erau cu adevărat surori. Annette era o brunetă naturală înaltă, iar Sally era o blondă naturală înaltă. Puţin îi păsa lui Harry Lantz dacă erau sau nu rude de sânge. Important era faptul că amândouă erau experte în ceea ce făceau şi ambele îi smulgea gemete de plăcere. În celălalt capăt al camerei de motel, la televizor apăru chipul preşedintelui. …Datorită faptului că eu cred ca nu există problemă care să nu poată fi rezolvată, dacă se arată bunăvoinţă de ambele părţi, zidul de beton din jurul Berlinului de Est şi Cortina de Fier care înconjoară celelalte ţări satelit ale Uniunii Sovietice trebuie să fie distruse. Sally îşi întrerupse activitatea pentru a întreba: — Vrei să închid porcăria aia, iubitule? — Lasă-l aşa. Vreau să aud ce are de spus. Annette îşi ridică şi ea capul, — Ai votat cu el? — Hei, voi două! înapoi la treabă, le strigă Harry Lantz. Aşa cum ştiţi foarte bine, cu trei ani în urmă, după moartea preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, această ţară a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite. Aş dori să vă informez că am luat legătura cu guvernul român şi cu preşedintele ţării, Alexandru Ionescu, şi acesta a fost de acord să restabilească relaţii diplomatice cu ţara noastră. Mulţimea de pe Pennsylvania Avenue izbucni în urale. Harry Lantz se ridică în capul oaselor atât de brusc, încât dinţii lui Annette i se înfipseră în penis. — Isuse Cristoase! urlă Lantz. Am mai fost circumcis o dată! Ce dracu’ vrei să faci? — De ce te-ai mişcat, scumpule? Lantz nu o auzi, însă. Ochii îi erau lipiţi de ecranul televizorului. Una din primele măsuri oficiale ale noastre, spunea preşedintele, va fi să trimitem un ambasador în România. Şi acesta nu-i decât începutul…   * * *   La Bucureşti era seară. Iarna devenise neaşteptat de blândă, iar străzile erau pline de oameni ieşiţi la cumpărături pe vremea aceea neobişnuit de caldă. Preşedintele României, Alexandru Ionescu, se afla în biroul său din vechiul palat, de pe Calea Victoriei, înconjurat de o jumătate de duzină de consilieri, şi asculta transmisia la radio pe unde ultrascurte. …Nu am de gând să mă opresc aici, spunea preşedintele american. Albania a întrerupt relaţiile diplomatice cu Statele Unite în 1946. Am intenţia să restabilesc aceste legături şi, în plus, doresc să consolidez relaţiile diplomatice cu Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Se auziră urale şi aplauze. Trimiterea unui ambasador în România este începutul unei mişcări de unire a popoarelor din lumea întreagă. Să nu uităm niciodată că omenirea are o origine comună, probleme comune şi o soartă finală comună. Să nu uităm că problemele pe care le avem în comun sunt mai mari decât cele care ne despart şi că tot ceea ce ne separă este făcut de mâna noastră.   * * *   Într-o vilă foarte bine păzită din Neuilly, o suburbie a Parisului, liderul revoluţionar român Marin Groza, îl urmărea pe preşedinte pe canalul doi al televiziunii franceze. …vă promit că voi face tot posibilul şi că voi căuta tot ce-i mai bun în ceilalţi. Aplauzele au durat cinci minute întregi. — Cred că a sosit momentul, Lev, spuse Marin Groza gânditor. Vorbeşte serios. Lev Pasternak, şeful securităţii lui, îi răspunse: — Nu-i va fi de folos lui Ionescu? Marin Groza scutură din cap. — Ionescu e un tiran, aşa că nimic nu-i va fi de folos. Numai că trebuie să fiu foarte atent la timp. Am dat greş când am vrut să-l înlătur pe Ceauşescu. Nu trebuie să dau greş încă o dată.   * * *   Pete Connors nu era beat — nu atât de beat cât ar fi putut. Aproape că terminase al cincilea pahar de whisky când Nancy, secretara cu care trăia, îl întrebă: — Nu crezi că ajunge, Pete? El zâmbi şi îi dădu uşor o palmă. — Vorbeşte preşedintele nostru. Trebuie să arăţi puţin respect măcar, spuse el după care se întoarse spre imaginea de pe ecran. Comunist nenorocit, îi strigă el televizorului. Asta-i ţara mea şi CIA n-o să te lase s-o vinzi. O să te oprim noi, băiete. Poţi să fii convins.     Capitolul 2   — Voi avea nevoie de mult ajutor din partea ta, prietene, spuse Paul Ellison. — Îl vei avea, zise Stanton Rogers încet. Se aflau amândoi în Biroul Oval, preşedintele având drapelul american în spate. Era prima lor întâlnire în acel loc şi preşedintele Ellison nu se simţea prea bine. „Dacă Stanton n-ar fi făcut acea singură greşeală, ar fi stat aici în locul meu”, se gândi Paul Ellison. — Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, spuse Stanton parcă citindu-i gândurile. În ziua când ai fost numit pentru preşedinţie, am fost gelos la culme, Paul. Era un vis al meu pe care îl trăiai tu. Dar ştii ceva? Până la urmă mi-am dat seama că, dacă eu nu puteam să stau pe fotoliul acela, nu era nimeni pe lume care aş fi vrut s-o facă în afară de tine. Îţi stă bine acolo. Paul Ellison îi zâmbi prietenului său şi spuse: — Ca să fiu sincer, Stan, încăperea asta mă înspăimântă foarte tare. Parcă simt fantomele lui Washington, Lincoln şi Jefferson. — Am avut şi preşedinţi care… — Ştiu, dar trebuie să încercăm să ne ridicăm la înălţimea celor mai mari. Apăsă pe un buton de pe birou şi, peste câteva secunde intră un steward îmbrăcat cu o haină albă. — Da, domnule preşedinte? Paul Ellison se întoarse spre Rogers. — Cafea? — Sună minunat. — Vrei ceva în ea? — Nimic, mulţumesc. Barbara vrea să am grijă de siluetă. Preşedintele îi făcu un semn din cap lui Henry, stewardul, după care acesta părăsi încăperea. „Barbara”. Uimise pe toată lumea. Se zvonise prin Washington că acel mariaj nu avea să supravieţuiască primului an, dar iată că dura de aproape cincisprezece şi era un succes. Stanton Rogers îşi deschisese un prestigios birou de avocatură, iar Barbara îşi câştigase reputaţia de a fi o gazdă extraordinară. Paul Ellison se ridică şi începu să se plimbe în sus şi în jos. — Se pare că discursul meu legat de unirea între popoare a făcut mare vâlvă. Cred că ai citit ziarele. Stanton Rogers dădu din umeri. — Ştii cum sunt ăştia. Le place să creeze eroi pentru ca apoi să-i doboare. — Ca să fiu sincer, puţin îmi pasă ce spun ziarele. Pe mine mă interesează ce spun oamenii. — Să ştii că ai speriat foarte multă lume, Paul. Armata e împotriva planului tău şi unii indivizi foarte puternici ar dori să-l vadă eşuând. — Nu va eşua, spuse el rezemându-se de speteaza fotoliului. Ştii care e cea mai mare problemă a lumii la ora actuală? Nu mai există oameni de stat. Ţările sunt conduse de politicieni. A existat o vreme, nu cu prea mult timp în urmă, când pământul era populat de uriaşi. Unii erau buni, alţii răi — dar erau uriaşi. Roosevelt şi Churchill, Hitler şi Mussolini, Charles de Gaulle şi Iosif Visarionovici Stalin. De ce au trăit cu toţii în acea perioadă? De ce astăzi nu mai există oameni de stat? — E cam greu să fii un uriaş mondial pe un ecran de cincizeci de centimetri. Stewardul apăru purtând o tavă de argint cu o cafetieră şi două ceşti, toate având pe ele însemnul prezidenţial. Turnă cafeaua cu îndemânare. — Să vă mai aduc ceva, domnule preşedinte? — Nu, asta-i tot, Henry. Mulţumesc. Preşedintele aşteptă până plecă stewardul. — Aş vrea să vorbesc cu tine în legătură cu găsirea ambasadorului potrivit pentru România. — Bine. — Nu trebuie să-ţi spun cât de important este acest lucru. Aş vrea să acţionezi cât poţi de repede. Stanton Rogers luă o înghiţitură de cafea şi se ridică. — Mă ocup imediat.   * * *   În mica suburbie Neuilly era două dimineaţa. Vila lui Marin Groza era cufundată în întuneric, iar luna stătea cuibărită într-un strat gros de nori de furtună. Străzile erau tăcute la ora aceea, auzindu-se doar pasul câte unui trecător din când în când. O siluetă îmbrăcată în negru se furişă fără zgomot printre copaci spre zidul din cărămidă care înconjura vila. Pe un umăr avea o frânghie şi o pătură, iar în braţe avea un Uzi cu amortizor şi o armă cu săgeţi. Când ajunse lângă zid, se opri să asculte. Aşteptă nemişcat timp de cinci minute. În cele din urmă, mulţumit, desfăşură frânghia şi azvârli în sus capătul cu cârlig până când acesta se agăţă de marginea zidului. Omul începu apoi să se caţere cu uşurinţă. Ajungând sus, întinse pătura peste partea de sus a zidului pentru a se apăra de ţepuşele otrăvitoare din metal. Se opri din nou să asculte. Întoarse cârligul mutând frânghia de partea cealaltă a zidului şi coborî pe pământ. Verifică balisongul din talie, ucigătorul pumnal filipinez care se deschidea sau se închidea cu o singură mână. Urmau câinii de atac. Intrusul se ghemui aşteptând ca aceştia să îi simtă mirosul. Erau trei dobermani, antrenaţi să ucidă. Dar ei nu erau decât primul obstacol. Împrejurimile şi vila erau pline de dispozitive electronice şi supravegheate în permanenţă de camere de luat vederi. Toate scrisorile şi pachetele erau primite în cabina de la poartă şi tot acolo erau deschise de către paznici. Uşile vilei erau rezistente la bombe. Vila îşi avea propria sursă de apă, iar mâncarea lui Marin Groza era gustată. Vila era impenetrabilă. Aşa ar fi trebuit. Silueta în negru se afla acolo în noaptea aceea pentru a dovedi că nu era. Auzi zgomotul câinilor care îl atacară înainte să-i vadă. Apărură din beznă repezindu-se la gâtul lui. Erau doi. Ţinti cu arma cu săgeţi şi trase mai întâi în cel din stânga, cel mai apropiat, şi apoi în cel din dreapta, ferindu-se de trupurile lor care se zvârcoleau. Se răsuci imediat, pregătit pentru al treilea câine şi, când acesta îşi făcu apariţia, trase din nou, după care se făcu linişte. Intrusul ştia unde se află capcanele sonice ascunse în pământ, aşa că le ocoli. Se furişă în tăcere printre zonele neacoperite de camerele de luat vederi şi, în mai puţin de două minute de la trecerea zidului, se afla la uşa din spate a vilei. Când dădu să atingă clanţa, fu scăldat deodată de un val de lumină şi o voce îi strigă: — Stai pe loc! aruncă arma şi ridică mâinile. Silueta în negru lăsă arma să îi cadă din mână şi îşi ridică privirea. Vreo şase indivizi erau răspândiţi pe acoperiş ţinând îndreptate spre el tot felul de arme. — Ce dracu’ v-a luat atâta timp? mormăi bărbatul în negru. N-ar fi trebuit să ajung niciodată atât de departe. — Nici n-ai ajuns, îl informă şeful gărzilor. Te-am văzut chiar înainte să treci peste zid. Lev Pasternak era netulburat. — Atunci ar fi trebuit să mă opriţi mai devreme. Aş fi putut fi într-o misiune de sinucidere cu o mulţime de grenade sau cu o afurisită de bombă asupra mea. Doresc o întrunire a întregului personal mâine dimineaţă la ora opt fix. Câinii au fost ameţiţi. Să aibă cineva grijă de ei până se trezesc. Lev Pasternak se mândrea că ar fi fost cel mai bun paznic din lume. Fusese pilot în războiul de şase zile israelian, după care devenise un foarte bun agent în Mossad, unul dintre cele cinci servicii secrete israeliene. Nu avea să uite niciodată acea dimineaţă, cu doi ani în urmă, când colonelul îl chemase în biroul său. — Lev, cineva ar vrea să te împrumute pentru câteva săptămâni. — Sper că-i o blondă, glumi Lev. — E Marin Groza. Mossad-ul avea un dosar complet al dizidentului român. Groza fusese liderul unei mişcări populare române ce avusese ca scop înlăturarea lui Alexandru Ionescu de la putere şi tocmai era pe cale de a aranja o lovitură de stat când a fost trădat de unul din oamenii săi. Mai mult de două duzini de luptători în ilegalitate fuseseră executaţi şi Groza abia reuşise să fugă din ţară cu viaţă. Franţa îi oferise adăpost, Ionescu l-a declarat pe Marin Groza trădător de ţară şi a pus un preţ pe capul lui. Avuseseră loc şase tentative de asasinare a lui Groza şi în timpul ultimului atac fusese rănit. — Ce vrea de la mine? întrebă Pasternak. Are protecţia guvernului. — Nu-i destul. Are nevoie de cineva care să-i facă un sistem de securitate de neînvins. Ni s-a adresat nouă şi eu i te-am recomandat. — Va trebui să plec în Franţa? — Numai pentru câteva săptămâni. — Nu… — Lev, e vorba de ceva foarte important. El e tipul cu pălărie albă. Deţinem informaţii că se bucură de destul sprijin popular în ţara sa pentru a-l înlătura pe Ionescu. Când va veni timpul, va acţiona. Până atunci va trebui să-l ţinem în viaţă. Lev Pasternak se gândi. — Câteva săptămâni aţi spus? — Atât.   * * *   Colonelul se înşelase în privinţa timpului, dar avusese dreptate în legătură cu Marin Groza. Acesta era un bărbat slab, cu aspect fragil şi cu un chip ce purta amprenta amărăciunii. Avea un nas acvilin, o bărbie fermă, o frunte lată şi părul alb. Ochii îi erau negri şi pătrunzători, iar când vorbea, îi sclipeau de pasiune. — Puţin îmi pasă dacă trăiesc sau mor, i-a spus el lui Lev la prima lor întâlnire. Toţi o să murim la un moment dat, numai că tocmai acest moment mă îngrijorează pe mine. Trebuie să mai trăiesc un an, doi. Atât îmi trebuie doar ca să-l gonesc pe Ionescu din ţară. Îşi trecu mâna absent peste o cicatrice de pe obraz.. — Nimeni nu are dreptul să transforme în sclavă o ţară întreagă. Trebuie să eliberăm România şi să lăsăm poporul să-şi decidă singur soarta. Lev Pasternak s-a apucat de lucru la sistemul de securitate al vilei din Neuilly. A folosit câţiva din oamenii săi, iar cei din afară care au fost angajaţi au fost verificaţi cu foarte mare atenţie. Fiecare lucru era făcut cu mare precizie. Pasternak îl vedea pe liderul român în fiecare zi şi, cu cât îşi petrecea mai mult timp alături de el, cu atât începea să-l admire mai mult. Când Marin Groza l-a rugat să rămână acolo ca şef al securităţii sale, Pasternak nici măcar nu a ezitat. — Cu plăcere, a spus, până în clipa când vei fi gata să acţionezi. După care mă voi întoarce în Israel. S-au înţeles. La intervale neregulate, Pasternak înscena atacuri surpriză asupra vilei, testând paza. Acum îşi spuse: „Unii paznici au început să devină neglijenţi. Va trebui să-i înlocuiesc.” Trecu prin coridoare, verificând cu atenţie senzorii de căldură, sistemele electronice de avertizare şi razele infraroşii de pe pragul fiecărei uşi. Când ajunse în dreptul dormitorului lui Marin Groza, auzi un zgomot puternic şi, o clipă mai târziu, Groza începu să strige de durere. Lev Pasternak trecu de camera lui Groza continuându-şi drumul.    

Operatiunea Delta de Sidney Sheldon CAPITOLUL 1     25 aprilie 1980... orele 3...00  Iran Varianta cea mai proastă   Scott McCoy încercă să-şi spună că nu se întâmpla nimic. Era doar unul dintre cursurile cele mai neplăcute pe care evenimentele le luau de obicei în coşmarurile care-l bântuiau uneori înaintea unei operaţiuni. Dormea încă în baraca lui de la Fort Bragg şi teama de eşec luase pe nesimţite forma unei adânci nelinişti în tăcerea de dinaintea zorilor. Lumina era de zece ori mai puternică decât lumina zilei. Privea în sus spre turnul de foc din faţă. Urmă un zgomot asurzitor ca de tunet şi timp de câteva secunde fu acoperit de o ploaie de bucăţi de aluminiu topit. Una îi zgârie obrazul şi se înfipse într-o cută a mânecii. Nu, realiză el. Totul era real. Acesta era Iranul, două sute de mile sud-est de Teheran. Şi el eşuase deja. Cu puţin timp înainte de explozie alergase împreună cu colonelul Alexander de la elicopter la mijloacele tactice de transport, implorând în gând Marina şi piloţii Air Force să nu plece înainte ca toţi operatorii Delta Force să fie îmbarcaţi împreună cu echipamentul. Operaţiunea "Gheara de vultur" care încercase să elibereze ostaticii americani din capitala iraniană fusese retezată în această fază. Era foarte simplu. Nu existau destule elicoptere în bună stare care să treacă la etapa următoare a misiunii. Scrutând terenul printre rafalele de nisip ridicate de motoarele escadrilei în aşteptare, McCoy văzu cum unul din elicopterele mari Sea Stallinon se ridică stângaci în aer. Se balansa încet spre stânga şi apoi păru că alunecă înapoi, agăţând cu rotorul său de 72 de picioare lungime unul dintre tancurile EC-l30 Hercules. Vuietul izbiturii păru să-l lovească mai mult în piept decât să-l asurzească. Elicopterul devenise o minge de foc care plutea deasupra transportorului distrus. Puteai vedea oamenii alergând printre flăcări, locatari fără scăpare ai acestui iad. Un alt Sea Stadion, care tocmai decolase, încerca să aterizeze din nou. Înainte însă de a atinge cu roţile nisipul, un bărbat micuţ, agitând în mână o trusă medicală, sări din mers şi alergă printre flăcări spre unul dintre tanchiştii de pe Hercules care se tăvălea în praf încercând să stingă focul ce-i cuprinsese spatele. McCoy şi doctorul Jack, medicul Delta, începură să arunce nisip peste flama albastră persistentă. — Doctore, strigă McCoy. Peterson este în elicopterul dumitale? — Nu, n-a mai fost loc! Şi înfipse siringa în braţul tanchistului. — Pete spunea că se va arunca într-unui dintre Hercules-uri. McCoy zări un alt militar şi alergă spre el. Stupefiat, cu sprâncenele pârlite, omul strângea mitraliera HG-21 de parcă picase în mijlocul unei ambuscade. — Ce dracu' s-a întâmplat, şefule? Acum îmi aranjez echipamentul şi în secunda imediat următoare totul sare în aer. — Unde-i Pete? — Nu sunt sigur. Ochii soldatului se îndreptară spre inima incendiului. O rachetă roşie de semnalizare fusese lansată şi se unduia pe cerul violet. Cred că era în mijlocul oamenilor, lângă noi. McCoy făcuse abia trei paşi spre rampa de încărcare a tancului în flăcăii când auzi vocea lui Alexander strigându-l: — McCoy! Vino dracului imediat încoace! Maiorul privi peste umăr la ţinuta rigidă, dreaptă, pe care West Point i-o strecurase în sânge lui Nick Alexander, în ciuda apucăturilor sale impulsive de texan. — Rezervoarele cu combustibil vor exploda! Mai încercă o dată Alexander. Ştii că nu mai pot să aştept. McCoy dădu din cap că a înţeles, dar se îndreptă din nou spre rampă. Iranienii erau deja probabil în drum spre Desert One, gonind pe F-4-urile lor. Aripa stângă a tancului Hercules fuzionase cu rămăşiţele contorsionate ale elicopterului arătând ca una din acele contrariante sculpturi modeme. Ardea toată suprafaţa transportorului, iar în unele locuri caroseria metalică dispăruse lăsând să se vadă scheletul părţilor laterale. — Peter! McCoy îşi folosi geaca drept scut pentru a-şi proteja faţa, dar căldura încă ameninţa să-i soarbă tot aerul din plămâni. Nările îi fură invadate de un miros înţepător de păr ars, părul lui. Deşi costumul de lansare cu paraşuta era rezistent la flăcări, se simţea de parcă intrase gol-puşcă în pântecul transportorului. Unul din membrii echipajului zăcea trântit lângă uşa de acces. Era în mod evident mort. McCoy întrezări un rezervor uriaş de culoare neagră, cauciucat, pe care fusese inscripţionat cu galben: PERICOL EXTREM DE INFLAMABIL Dacă totul ar fi decurs cum trebuia, combustibilul acesta ar fi fost pompat în elicoptere, iar aceasta s-ar fi aflat acum în zbor spre nord în timpul nopţii. Dar totul mersese prost şi bărbaţi adevăraţi mureau fără ca vreo speranţă de succes să dea sens morţii lor. Dacă McCoy l-ar fi cunoscut bine pe Peterson, sergentul major nu s-ar fi aflat în sectorul destinat trupelor, ci la pupitrul de comandă, consultând harta şi, eventual, venind cu vreo idee de ultim minut care ar fi salvat de la decapitare operaţiunea "Gheara de vultur". Peterson n-ar fi reuşit însă să facă toate acestea. Zăcea întins de-a lungul unui prag contorsionat al cargoului. O vânătaie îi umbrea jumătate de frunte acolo unde fusese izbit cu capul de unul dintre tamburi în momentul exploziei iniţiale. Piciorul îi era prins între rezervor şi motorul hidraulic care fusese smuls din legăturile lui. — Peter! Strigă McCoy încercând să-l ridice. Pleoapele sergentului se deschiseră foarte puţin şi se închiseră la loc. McCoy apucă tubul care se mai afla încă ataşat la motor. Îi dădu însă drumul imediat şi-şi vârî palmele la subsori. Când şi le privi un moment mai târziu erau umflate şi pline de băşici. Îşi înveli mâinile cu geaca încordându-se să ridice pompa de pe piciorul Iul Peterson, dar maşinăria se dovedi a fi prea grea pentru a reuşi ce-şi propusese, mai ales că materialul sintetic al gecii se topise pe jumătate. Aruncând jacheta deoparte, strângând din dinţi de durere, apucă tubul fierbinte de metal cu mâinile goale şi împinse pompa la o parte. Durerea trecuse de la mâini la cap. — Hai Peter! Aruncă bărbatul inconştient pe umeri şi-l înfăşură în mantaua unui pompier. E rândul meu acum. Rândul trecut rolurile fuseseră inversate. Peterson îl cărase în spate pe locotenentul împuşcat în picior din ţinuturile vietnameze pe terenul supraaglomerat al Beretelor verzi. Clătinându-se sub greutatea sergentului, McCoy alergă spre uşă, sări în nisip, izbindu-se de acesta cu putere, din cauza trupului masiv din spate, şi rămânând aproape fără suflu. Observând însă că ultimul Hercules se pierdea în noapte, ridicându-şi încet rampa precum un castel podul, conştient că n-avea nici cea mai mică intenţie să-l lase pe Peterson sau să cadă împreună în mâinile Ayatolahului, McCoy gemu din rărunchi şi o luă la fugă. Alexander pleca cu ultimul Desert One. Trebuia să-şi scoată oamenii de acolo. Aventura aceasta nefericită pe pământ iranian dura de ore întregi, întârziere peste întârziere, accident după acideht. Ordinul şefului fusese clar, îşi reaminti McCoy. Avea gura amară, dar alerga din ce în ce mai repede. Doctorul Jack apăru la deschizătura de deasupra rampei, apoi caporalul Bobby Lee şi în cele din urmă însuşi colonelul Alexander, care se alătură strigătelor de încurajare ale celorlalţi, strigăte pe care McCoy nu le putea auzi din cauza zgomotului produs de turboreactoare. Rampa ajunse aproape perpendiculara şi el era la treizeci de picioare în urmă. Cu Peterson alunecând din spate, reuşi să ajungă la o lungime de braţ de platformă. Se răsuci în lateral astfel încât doctorul Jack şi Bobby să-l apuce pe Peterson de costumul de paraşutist şi să-l urce la bord. Brusc McCoy deveni cu 170 de livre mai uşor. Schimbarea bruscă a centrului de greutate îl costă însă echilibrul. În chiar clipa când se prăbuşi în nisipul fin ce acoperea roca dură gândi: "Dumnezeule, va trebui să alerg cinci sute de mile până la graniţa cu Turdar. Buza rampei se mai ridicase cu încă treizeci de centimetri când reuşi să ajungă din nou aparatul. Lungindu-se cât îi permiteau picioarele, prinse cu mâinile marginea. Fie gestul lui Alexander de a-i apuca strâns de costum, fie propriul avânt îl aduse pe maior în interior. Alunecă în obscuritatea roşiatică din avion chiar în clipa în care rampa se închidea cu zgomot. Peste vuietul motoarelor auzi cum rezervoarele de carburant de pe EC-130-ul lovit explodă. După o scurtă smucitură, roţile se desprinseră şi avionul se înălţă brusc. Doctorul Jack se îndepărtă să acorde îngrijire unui pilot al Marinei cu arsuri grave. Peterson, gândi el, era în siguranţă. Colonelul Alexander privea fix rampa închisă de parcă ar fi fost făcută din sticlă. Avea în faţa ochilor imaginile rămăşiţelor de flăcări ale ceea ce fusese odată Desert One. McCoy se apropie de cei răniţi, murmură câteva cuvinte de încurajare, îi bătu pe câţiva pe umeri şi se trânti pe unul din scaune. Mâinile îi tremurau. Doctorul Jack se lupta serios să stabilizeze starea pilotului, aşa încât maiorul nu mai zise nimic. Pilotul coborî aparatul. Ca şi la dus, escadra zbura la patru sute de picioare înălţime, sperând să fie sub raza de acţiune a radarului iranian. Operaţiunea "Gheara de vultur" se terminase înainte de a începe. Alexander se lăsă să cadă în scaunul de lângă McCoy. Evitară să se privească. Zece minute mai târziu colonelul spuse suficient de tare ca să acopere zgomotul motoarelor. — Ce-or să creadă americanii? Dumnezeule, cum o să explicăm ce s-a întâmplat aici în noaptea asta? McCoy rămase tăcut un timp. — Când eram copil... — Michigan, îl întrerupse Alexander de parcă McCoy tocmai l-ar fi scăpat de nişte gânduri negre. Nu eşti din Michigan? — Din Upper Penninsula. Îşi încrucişa braţele pe piept din nou. Trebuie că aveam unsprezece sau doisprezece ani. Bătrânul mă lăsase pentru prima oară să ies singur cu vasul în larg. Ei bine, făcusem totul perfect. Dar, în drum spre casă, ambarcaţiunea cu motor – una mare, din Chicago – mi-a tăiat drumul. Am făcut dreapta imediat. Ticăloşii bogaţi m-au forţat să o pun cu burta pe stânci... McCoy deveni tăcut. Bătrânul mi-a spus că nu contează dacă am navigat bine sau nu. Când vasul a eşuat, mâna mea ţinea cârma. Alexander închise ochii. McCoy se ridică şi se îndreptă spre partea din spate a avionului. Ceva se frânsese în el şi era sigur că niciodată nu va putea fi ca mai înainte. De acum avea de gând să lase timpul să treacă pe lângă el. Avea şaptesprezece ani când intrase în armată. Peste cinci ani s-ar împlini douăzeci de când o slujeşte. Până atunci însă, până la ziua în care va creşte cai şi va uita felul în care politicienii dezmembrau una din cele mai bune unităţi militare din lume, avea de gând să lase timpul să treacă. Bobby Lee, ghemuit în spatele sticlelor de apă destinate soldaţilor, plângea amar. McCoy îl invidie. Era el însuşi prea deprimat, ca să mai plângă.