Rudolf Steiner

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN CONFERINŢA I   Norrköping, 12 iulie 1914   Prietenii noştri din Norrköping şi-au exprimat dorinţa să tratez la această întâlnire un subiect ce se referă la fiinţa care, în domeniul ştiinţei spiritului, ne este cea mai importantă dintre toate şi cea mai aproape: fiinţa lui Christos. Pentru a răspunde acestei dorinţe mi-am propus să vă descriu însemnătatea acestei trăiri a entităţii lui Christos în sufletul uman. Vom avea astfel prilejul să vorbim din punctul de vedere al ştiinţei spiritului despre importanţa cea mai omenească, aş spune, a creştinismului, depre acel aspect care merge cel mai direct la inimă. Sufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul ştiinţei spiritului avem un cuvânt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, pentru fiinţele pământeşti ce suntem, pătrunde sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba „eu“. Entitatea „eu“ coincide în fond, cât suntem pe Pământ, cu sufletul nostru. Când rostim cuvântul „eu“, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale naturii umane. Spunem, în adevăr, că fiinţa omenească are patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul. La începutul studiului nostru va fi de ajuns să ne aducem aminte că acest corp fizic, legile sale şi natura sa nu se pot explica prin ceea ce este mediul nostru pământesc actual. Ştim că pentru a înţelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente ale Pământului nostru, încorporarea Saturn, Soare şi Lună. Ştim că într-un trecut infinit îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pământului nostru, acest corp fizic dobândise deja principiul său; ştim apoi că, în timpul încorporării Soare, corpul eteric şi-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul astral. Şi ce este de fapt evoluţia noastră pământească dacă nu o succesiune de faze şi epoci care îi permit eului să se realizeze în toată plenitudinea sa! Putem spune: Aşa cum corpul fizic, la capătul evoluţiei saturniene, atinsese un anumit stadiu foarte important pentru el, aşa cum corpul eteric atinsese şi el un punct esenţial al dezvoltării sale la sfârşitul evoluriei Soare, iar corpul astral la sfârşitul evoluţiei Lună, tot aşa eul nostru, la sfârşitul evoluţiei Pământ, va ajunge la un punct foarte important al evoluţiei sale. Mai spunem şi că eul nostru îşi continuă această dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufleteşti: prin sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectivităţii şi sufletul conştienţei. Toate lumile delimitate de aceste trei mădulare sufleteşti au şi ele ceva de-a face cu eul nostru. Aceste trei mădulare sufleteşti sunt cele care şi-au pregătit în cursul evoluţiei noastre pământeşti cele trei mădulare exterioare, corpul fizic, eteric şi astral, şi care se vor dezvolta într-un anumit fel în continuare în epoci de cultură ulterioare, în perioada postatlanteană, adaptându-se la corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic, încât Pământul să se poată pregăti pentru trecerea la faza de evoluţie jupiteriană. În accepţiunea cea mai largă a termenului, am putea spune că evoluţia omului în cursul perioadei pământeşti este evoluţia sufletului său. S-ar putea spune: Când a luat naştere Pământul, atunci a început şi în om să se trezească sufletescul după anumite legi. Mai întâi el a lucrat la învelişurile exterioare ale fiinţei umane, apoi efortul său s-a îndreptat asupra lui însuşi, iar acum se pregăteşte să lucreze din nou la aceste învelişuri exterioare pentru ca să poată avea loc faza jupiteriană. Nu trebuie pierdut din vedere ce trebuie să devină omul în sufletul său în timpul evoluţiei pământeşti. El trebuie să devină ceea ce se poate desemna prin expresia „personalitate“. Această personalitate are însă nevoie mai întâi să se bucure de acea calitate pe care o putem numi „voinţa liberă“; pe de altă parte, are nevoie şi de posibilitatea de a descoperi în ea însăşi calea care permite să regăseşti divinul în Cosmos. Pe de o parte voinţa liberă, posibilitatea de a alege între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals. Pe de altă parte, înţelegerea divinului în aşa fel încât el să pătrundă în sufletul nostru, să ne simţim umpluţi de el, impregnaţi în mod liber. Acestea sunt cele două ţeluri finale ale dezvoltării sufletului omenesc pe Pământ. Şi se poate spune că, în vederea acestor ţeluri, evoluţia sufletească a omului pe Pământ a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc forţele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de fals, a frumosului de urât şi a binelui de rău. Pe de altă parte, un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluţiei pământeşti pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simţi în sine, unit cu sine, divinul.  Primul dar religios este cel ce ne apare în măreaţa scenă de la începutul Vechiului Testament: Ispita şi Căderea. Celui de al doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia „Misteriul de pe Golgota“. Aşa cum Ispita şi Căderea au un raport strâns cu obârşia libertăţii umane, cu puterea de a distinge între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals, tot aşa Misteriul de pe Golgota are de-a face cu faptul că sufletul uman va putea regăsi calea către divin. El va şti că în el poate lumina divinul, divinul îl poate pătrunde. În aceste două daruri este cuprins oarecum esenţialul evoluţiei pământeşti, tot ceea ce sufletul omenesc va fi în stare – în cursul acestei evoluţii – să vieţuiască în adâncurile sale profunde, ceea ce ţine în modul cel mai strâns de fiinţa şi devenirea sa. În ce raport se află aceste două daruri, vieţuirea intimă a sufletului uman cu esenţa şi devenirea sufletului omenesc? În loc să vă fac o expunere abstractă, aş vrea să plec de la o observaţie în totalitate corectă, de la o anumită scenă a Misteriului de pe Golgota, aşa cum l-a păstrat tradiţia istorică şi s-a incrustat adânc în inima şi sufletul oamenilor – şi ar trebui să fie şi mai incrustat. Să admitem că în Christos-Iisus avem înaintea noastră acea fiinţă despre care am vorbit şi pe care am caracterizat-o în cursul discuţiilor noastre de ştiinţă a spiritului; să admitem deci că în Christos-Iisus avem în faţa ochiului spiritual cel mai important lucru ce ne poate apărea nouă, oamenilor, din întreg Universul. Apoi, în faţa acestui sentiment, să ne reprezentăm strigătele şi ura mulţimii furioase din Ierusalim, înainte de Răstignire, în momentul Judecăţii. Să ne aducem în faţa ochiului spiritual faptul că Sinedriul din Ierusalim consideră că este de o importanţă capitală să-L întrebe pe Christos-Iisus despre raporturile Sale cu Dumnezeu, să-L întrebe dacă El se consideră cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să aducem în faţa ochiului spiritual faptul că pentru Sinderiu asta înseamnă cea mai mare blasfemie pe care a putut-o rosti Christos-Iisus. Să ne mai aducem în faţa ochilor scena istorică în care poporul urlă şi cere, cu strigăte cumplite, moartea lui Christos-Iisus. Şi să încercăm acum să ne reprezentăm ce înseamnă de fapt din punct de vedere istoric aceste strigăte şi această ură populară. Ce ar fi trebuit să recunoască poporul în persoana lui Christos-Iisus? Ar fi trebuit să recunoască în El fiinţa care îi conferă vieţii pământeşti sensul şi importanţa sa. Ar fi trebuit să recunoască Fiinţa care are ca misiune să împlinească actul fără de care omenirea pământească n-ar putea regăsi drumul care duce la divin. Ar fi trebuit să înţeleagă că sensul evoluţiei pământeşti n-ar putea fi aflat fără această Fiinţă. Oamenii ar trebui să elimine din evoluţia pământească însăşi noţiunea de om, dacă ar vrea să şteargă evenimentul Christos. Să ne reprezentăm acum cum mulţimea condamnă şi blestemă fiinţa datorită căreia omul pământesc devine cu adevărat om, cea care îi dă Pământului sensul şi ţelul său. Ce vrea să spună asta? Asta nu vrea să spună decât că omenirea atinsese atunci un stadiu al evoluţiei sale pământeşti în legătură cu care se poate spune: În cei care la acea vreme, în Ierusalim, reprezentau cunoaşterea despre adevărata fiinţă a omului această cunoaştere era întunecată, ei nu ştiau ce este omul, care este rostul lui pe Pământ. Această scenă ne spune că omenirea ajunsese la un punct al evoluţiei în care se pierduse pe sine însăşi, în care condamna ceea ce îi dădea sensul şi importanţa ei în evoluţia pământească. În strigătele mulţimii pornite se putea percepe un cuvânt inspirat nu de înţelepciune ci de nebunie: Nu vrem să mai fim oameni, respingem ceea ce ne dă în continuare sens ca oameni. Când reflectezi la toate acestea, atunci ceea ce, de pildă, creştinismul paulinic numeşte „raportul omului cu păcatul şi vina“  apare puţin altfel în faţa privirii spirituale. Ceea ce Pavel înţelege prin asta este faptul că, în cursul evoluţiei sale, omul a căzut într-o stare de păcat şi vină din care nu se poate libera prin sine însuşi. Pentru ca omul să se poată libera de păcat şi vină, şi prin aceasta de toate consecinţele care provin din ele, a fost nevoie ca Christos să vină pe Pământ. Aceasta este ideea lui Pavel. Şi s-ar putea spune: Dacă ar fi trebuit o dovadă în sprijinul acestei teze, această dovadă este dată de mânia şi ţipetele celor care strigă: „Răstigneşte-L!“  Fiindcă acest strigăt arată că oamenii nu mai ştiau ce au de făcut pe Pământ, nu mai ştiau că evoluţia lor anterioară tindea să răspândească întuneric peste ceea ce este natura umană. Prin aceasta am ajuns însă şi la punctul ce s-ar putea numi „dispoziţia pregătitoare a sufletului omenesc faţă de entitatea lui Christos“. Ea constă în aceea că sufletul, chiar dacă este incapabil să o exprime în cuvinte clare, simte, prin ceea ce poate vieţui în el: De la începutul Pământului, m-am dezvoltat în aşa fel încât prin propriile mele puteri îmi este imposibil să ating ţelul evoluţiei mele. Unde pot găsi ceva de care să mă prind, să mă ţin? Cum să-mi procur ceea ce îmi lipseşte pentru a ajunge la ţelul vieţii mele? – A avea sentimentul că fiinţa umană depăşeşte cu mult ceea ce sufletul poate realiza iniţial prin forţa sa datorită evoluţiei sale pământeşti de până acum, iată care este dispoziţia creştină pregătitoare. Când apoi sufletul găseşte ceea ce trebuie să fie unit în mod necesar cu fiinţialitatea sa – pentru care însă nu află în sine însuşi forţa –, când sufletul găseşte ceea ce îi dă aceste forţe, atunci ceea ce a găsit este Christos. Atunci sufletul dezvoltă raportul lui cu Christos; pe de o parte, el poate spune: La începutul Pământului mi-a fost destinat să devin o fiinţialitate, care în cursul evoluţiei s-a umbrit în mine, iar dacă acum privesc în acest suflet întunecat, îmi lipsesc forţele pentru a-mi împlini această fiinţialitate. Dar o să-mi întorc privirile spre Christos. El îmi va da aceste forţe. Atunci sufletul omenesc, aşa cum, pe de o parte, a devenit el şi, cum, pe de altă parte, îl simte pe Christos apropiindu-se de el, intră într-un raport direct, personal cu Christos. Îl caută pe Christos, dar ştie că nu-L poate găsi dacă Christos nu se dăruie El însuşi omenirii în cursul evoluţiei ei, dacă nu se apropie de ea din afară. Un Părinte al Bisericii, a cărui importantă este în genere recunoscută, n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca şi despre Socrate şi Platon, că ei au fost creştini avant la lettre, înainte de fondarea creştinismului. De ce face asta acest Părinte al Bisericii? Da, ceea ce azi se numeşte confesiune întunecă mult şi din ceea ce erau la origine învăţături pline de lumină. Chiar sfântul Augustin spunea: „În toate religiile exista ceva adevărat, şi acest adevăr era ceea ce era creştin în ele înainte ca creştinismul să fi căpătat un nume“. Augustin mai putea spune asta. Azi, dacă cineva şi-ar permite să spună acelaşi lucru în cadrul unei confesiuni creştine, ar fi acuzat de erezie. Ajungem cel mai repede să înţelegem ce a vrut să spună acel Părinte al Bisericii când i-a numit creştini pe vechii filosofi greci, dacă încercăm să intrăm în simţirea acelor suflete care, în primele secole ale erei creştine, au căutat să fondeze şi să facă de înţeles raporturile lor personale cu Christos. Aceşti creştini nu îl gândeau pe Christos ca şi când înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluţia pământească. Dar, prin Misteriul de pe Golgota, sarcina Sa, misiunea Sa în ce priveşte evoluţia Pământului a devenit diferită de ceea ce a fost înainte. A nu-L căuta pe Christos în evoluţia Pământului decât după Misteriul de pe Golgota nu este ceva creştinesc! Adevăraţii creştini ştiu că Christos a fost totdeauna legat de evoluţia Pământului. Să luăm mai întâi poporul lui Israel. Cunoştea acest popor pe Christos? Nu întreb dacă poporul evreu cunoştea numele de Christos, dacă avea deja conştienţa a ceea ce v-am spus, întreb numai dacă cineva care înţelege cu adevărat creştinismul poate să spună: Iudeii Îl aveau deja pe Christos, Îl cunoşteau pe Christos. Se poate să ai în preajma ta pe cineva pe care îl vezi după înfăţişarea sa exterioară, dar nu-i ştii adevărata natură, nu poţi să-l caracterizezi pentru că nu te-ai ridicat până la a-l cunoaşte. Aş spune că, în sensul propriu-zis creştin al termenului, vechiul iudaism Îl avea pe Christos, dar nu-I cunoştea adevărata natură. Ce spun eu aici este creştinesc? Este creştinesc pe cât este şi paulinic. Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povesteşte că atunci când Moise a scos din Egipt poporul iudeu şi l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în faţa lui un stâlp de nor iar noaptea un stâlp de foc. Este spus că iudeii au traversat marea şi că marea s-a despărţit în faţa lor în aşa fel încât ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecaţi când marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cârtit că nu aveau apă, dar că, la porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stâncă din care a făcut să ţâşnească apă lovind-o cu toiagul, aşa încât această apă i-a înviorat pe evrei. Dacă vrem să prezentăm această conducere a iudeilor prin Moise într-un mod pe care să-l accepte raţiunea omenească, vom spune că Moise îi conducea pe evrei în timp ce el însuşi era condus de Dumnezeul său. Cine era acest Dumnezeu? Să nu ne dăm noi înşine răspunsul. Să-l lăsăm mai curând pe Pavel să ne spună cine era Dumnezeul care i-a condus pe evrei în pustie. În prima Epistolă către Corinteni citim aceste cuvinte: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor – el vrea să spună stâlpul de nor şi stâlpul de foc – şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, prin Moise, s-au botezat în nor şi mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească. Şi toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vină. Iar piatra era Christos. “ Cine era deci, în spusele lui Pavel, cel care i-a condus pe evrei, care a vorbit cu Moise, care a făcut să ţâşnească apa din stâncă şi a despicat marea înaintea paşilor lor? Numai cel care ar fi gata să susţină că Pavel nu era creştin ar putea pretinde că este contrar creştinismului să Îl vezi pe Christos în Dumnezeul lui Moise, în Dumnezeul conducător al Vechiului Testament. Pe de altă parte, există în Vechiul Testament un pasaj care, cred, este cu adevărat foarte greu de înţeles când te apleci cu seriozitate asupra lui. Cel care nu citeşte Vechiul Testament în mod superficial, ci caută să îi prindă coerenţa, revine mereu la acest pasaj şi se întreabă: Ce poate însemna asta? Iată pasajul: „Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul lui de două ori şi a ţâşnit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu m-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»“. [1] Integraţi acest pasaj în contextul Vechiului Testament. Când poporul începe să murmure, Cel Veşnic îi poruneşte lui Moise să lovească stânca cu toiagul. Moise o loveşte şi din ea ţâşneşte apă. Totul se petrece deci datorită lui Moise şi Aaron, aşa cum a poruncit Domnul, şi imediat după aceea ni se spune că Cel Veşnic îi reproşează lui Moise – dacă este un reproş – că nu a crezut în El. Ce înseamnă asta? Studiaţi toate comentariile făcute asupra acestui pasaj şi căutaţi să înţelegeţi cu ajutorul lor acest verset. Nu îl veţi înţelege, aşa cum nu se înţeleg multe alte pasaje din Biblie. Căci acest text închide o taină importantă. Cel care l-a condus pe Moise, Cel care i-a apărut în rugul aprins, care a călăuzit poporul prin pustie, care a făcut să ţâşnească apă din stâncă era Domnul, Christos! Dar timpul încă nu se împlinise şi Moise însuşi nu l-a recunoscut, Moise L-a luat drept un altul. Iată explicaţia acestui cuvânt: Moise n-a crezut în Cel care i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul. Cum îi apare Domnul – Christos – poporului evreu? Auzim că „ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc“. El s-a manifestat şi atunci când a despicat apele pentru a salva acest popor, şi-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acţiona în nor şi în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor israeliţi nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea astfel în stâlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială şi în sufletul uman. De ce nu le-a venit niciodată acest gând? Pentru că sufletul uman pierduse forţa de a percepe în el însuşi natura sa cea mai profundă, pierduse această forţă prin mersul pe care îl luase evoluţia omenirii. Sufletul vechilor evrei putea deci să contemple natura, să se lase impresionat de măreţia manifestărilor elementelor naturii. Atunci el putea presimţi peste tot prezenţa Dumnezeului său. Dar în el însuşi, aşa cum era constituit sufletul atunci, el nu putea să-L găsească în mod nemijlocit. Pe Christos îl avem deci în Vechiul Testament. El acţiona acolo, dar oamenii nu L-au recunoscut. Si cum acţiona El? Nu-L vedem cum acţiona când parcurgem Vechiul Testament? Cel mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve şi a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele zece Porunci. El le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adâncimile propriului său suflet, nu se întreba în cursul unei meditaţii solitare: Cum vorbeşte Dumnezeu inimii mele? Nu, el urca din greu muntele şi voinţa divină i se dezvăluia în forţele elementelor. Voinţă, acesta este caracterul fundamental al Vechiului Testament. Acest caracter fundamental este numit adesea Caracter-lege. Voinţa acţionează în evoluţia umană şi se exprimă în legi, de pildă în Decalog, în Cele zece Porunci. Dumnezeu a făcut cunoscut oamenilor voinţa Sa cu ajutorul elementelor. Voinţa lucrează în evoluţia pământească. Cam acesta este sensul Vechiului Testament, iar Vechiul Testament, conform întregului său sens, cere de la oameni supunere în faţa acestei voinţe. Dacă ne aducem în faţa sufletului tot ce am discutat până acum, rezultatul poate fi rezumat în cuvintele: Voinţa Domnului a fost dată oamenilor, dar aceştia nu au recunoscut pe Domnul, divinul; ei nu l-au cunoscut astfel încât să-L poată uni cu propriul lor suflet. Să-i părăsim acum pe evrei şi să ne ocupăm de păgâni. Păgânii L-au avut pe Christos? Este creştineşte să spui că şi păgânii L-au avut pe Christos? Păgânii şi-au avut Misteriile lor. Cei care erau iniţiaţi aici erau aduşi la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care uneşte sufletul de corp se desfăcea. Când sufletul era ieşit din corp, el percepea în lumea spirituală tainele existenţei. Multe erau legate de aceste Misterii, multe cunoştinţe primea candidatul la iniţiere în aceste Misterii. Dar dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obţine discipolul, acesta era faptul că atunci când se afla în afara corpului său fizic se afla în prezenţa lui Christos. Aşa cum Moise fusese în prezenţa lui Christos, tot astfel se afla şi adeptul Misteriilor în Misterii, când era cu sufletul său în afara trupului. Christos exista deci şi pentru păgâni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decât când sufletul era în afara trupului. Şi chiar dacă păgânii – ca şi evreii – au recunoscut tot atât de puţin ca fiind Christos Fiinţa în faţa căreia era adus discipolul Misteriilor, Christos era pentru ei acolo! S-ar putea spune: Pentru păgâni au fost orânduite Misterii. În Misterii au fost admişi cei ce erau pregătiţi şi maturi. Prin aceste Misterii, Christos acţiona în lumea păgână. De ce a trebuit să fie aşa? Pentru că sufletul omenesc, în evoluţia sa de la începutul Pământului, îşi pierduse forţa proprie de a-şi găsi prin sine însuşi entitatea adevărată. Această entitate adevărată a trebuit să se dezvăluie sufletului omenesc atunci când sufletul nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci când sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul cu iniţiatul din Misterii. Atunci el era dezbrăcat de caracterul său omenesc. Christos era acolo şi pentru păgâni. El îi călăuzea în treburile Misteriilor. Dar niciodată nu s-a întâmplat ca un om să poată spune: Dacă îmi dezvolt propriile mele forţe descopăr sensul Pământului. Acest sens se pierduse, devenise obscur. Forţele sufletului fuseseră împinse în sfere prea adânci pentru ca acest suflet să poată regăsi prin propriile forţe sensul Pământului. Dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgâne candidaţii la iniţiere, recunoaştem că aceasta era înţelepciunea. Evreilor le era dată voinţa pin Lege, adepţilor Misteriilor păgâne le-a fost acordată înţelepciunea. Acum, dacă privim ceea ce caracterizează această înţelepciune păgână, putem oarecum caracteriza acest lucru prin cuvintele: Omul pământesc, dacă nu ieşea din corpul său, ca discipol spiritual, nu putea, prin înţelepciune, să-l recunoască pe Dumnezeul său ca atare. Divinitatea nu se putea revela oamenilor nici prin înţelepciune şi nici prin voinţă. Există o expresie care răsună cu totul minunat prin istoria Greciei antice, o expresie care este ca o chemare adresată omenirii. Dar aceste cuvinte erau gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, deci la intrarea unui templu de Misterii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“. Ce semnificaţie are faptul că această expresie „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, ca o chemare adresată oamenilor, a fost scrisă la intrarea templului de Misterii? Înseamnă că peste tot, afară, unde omul rămâne om aşa cum l-a format evoluţia sa de la începutul Pământului, el nu ar putea împlini această cerinţă „Cunoaşte-te pe tine înşuţi“, că omul trebuia să se transforme, şi anume trebuia ca, în Misterii, să desfacă legătura care uneşte sufletul de corp, pentru a ajunge să se cunoască pe sine însuşi. Astfel, aceste cuvinte, care stăteau ca o cerinţă minunată, gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, ne indică şi ele că pentru omenire începuse o perioadă de întuneric; cu alte cuvinte, că nu puteai să ajungi în mod normal la Dumnezeu prin înţelepciune, aşa cum nu ţi se dezvăluia în mod nemijlocit ca voinţă.  Aşa cum sufletul individual poate simţi că nu-şi poate aduce în sine forţele care să-i revele sensul Pământului, tot aşa, pe planul istoric, vedem sufletul iudeilor astfel constituit încât Moise însuşi, capul poporului, n-a recunoscut pe Cel care îl călăuzea. În ce-i priveşte pe păgâni, vedem că cerinţa „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ nu putea fi împlinită decât în sânul Misteriilor, fiindcă omul, aşa cum a devenit în cursul evoluţiei pământeşti, omul, cu legătura sa dintre trup şi suflet, nu putea dezvolta în el forţa care să-i permită să se cunoască pe sine însuşi. Răsună spre noi cuvintele: „Nici prin înţelepciune, nici prin voinţă nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu“. Şi atunci prin ce Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu? Am caracterizat adsesea, în esenţa sa, momentul în care Christos a intervenit în evoluţia omenirii pământeşti. Trebuie să ne oprim acum foarte atent asupra sensului atunci când se spune că s-a produs o anumită întunecare a sufletului uman, că nici prin voinţă, nici prin înţelepciune nu i se putea dezvălui elementul divin propriu-zis. Ce înseamnă de fapt aceasta? Se vorbeşte de tot felul de relaţii ale omenescului cu divinul. Atunci când se relatează de relaţiile omenescului cu divinul se vorbeşte despre sensul pe care omenescul îl are în divin, aşa încât adesea nu putem face deosebirea între raporturile omenescului cu divinul şi ale oricărui alt pământesc cu divinul. În zilele noastre mai întâlnim încă mereu filosofi care pretind că se ridică până la Dumnezeu numai prin pură filosofie. Or, filosofia singură nu duce la Dumnezeu. Desigur, prin filosofie ajungi să ştii că în lume domneşte un divin şi să te simţi unit cu Universul; poţi să ajungi să înţelegi că, o dată cu moartea sa, fiinţa umană ar trebui să fie, într-un mod sau altul, unită cu Universul; dar în ce mod? Felul în care se uneşte, la asta nu poţi ajunge prin pură filosofie De ce nu? Dacă vă gândiţi la adevăratul sens a tot ce v-am spus deja adineauri, veţi putea spune: Ceea ce i se dezvăluie sufletului uman pe Pământ între naştere şi moarte este prea slab în forţele sale pentru a percepe ceva care depăşeşte domeniul pământesc, care atinge divin-spiritualul. Pentru a ne face clar acest lucru, să cercetăm sensul nemuririi. Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori" [2]. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor. Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească. Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face. Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii. Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“. Şi atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În faţa omenirii, o dată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente naturale, un stâlp de nor sau de foc? Nu, în faţa oamenilor stătea un om, Christos-Iisus. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trece? Nu, în faţa oamenilor stătea un om. El îi face pe paralitici să meargă, deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sunt înfăptuite de un om. Evreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un om şi se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgânul trebuise să fie iniţiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se afle în prezenţa fiinţei care este Christos: Pe Pământ, el nu putea bănui prezenţa lui Christos. El putea să ştie doar că Christos era în afara Pământului. Acum, ceea ce trăia în afara Pământului coborâse pe Pământ, primise un corp omenesc. În Christos-Iisus stătea, ca om în faţa celorlalţi oameni, fiinţa în faţa căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forţele pierdute de către om de la începutul evoluţiei pământeşti, aceste forţe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morţii pe Golgota se află obârşia forţelor care au putut aprinde din nou în sufletul omenesc forţele pierdute. Şi cursul evoluţiei pământeşti va fi de acum în aşa fel încât, cu cât omul îl va primi mai mult în sufletul său pe Christos, cu atât mai mult va descoperi ce anume din el poate iubi şi dincolo de moarte, ceea ce înseamnă că el poate sta ca individualitate nemuritoare în faţa Dumnezeului său. De aceea, numai după Misteriul de pe Golgota a devenit adevărat cuvântul: „Să-L iubeşti pe Dumnezeul tău mai mult ca orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ Voinţa a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înţelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu s-a făcut om în Christos-Iisus. Iar garanţia că putem să iubim dincolo de moarte şi că prin forţele regăsite ale sufletului nostru poate fi întemeiată o comunitate a iubirii între om şi Dumnezeu şi între toţi oamenii, această garanţie datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obârşiile Pământului, forţele sale slăbind tot mai mult. Trei forţe în trei mădulare sufleteşti umane: voinţă, înţelepciune şi iubire! În această iubire, sufletul îşi percepe relaţia sa cu Christos. Am vrut să vă prezint aceste lucruri dintr-un anumit unghi. Ceea ce astăzi a putut să vă apară aforistic va fi dezvoltat în următoarele conferinţe. Cred că putem fi profund convinşi că orice progres în cunoaşterea lui Christos este un câştig real pentru sufletul omenesc şi că, dacă privim relaţia sufletului omenesc cu Christos, vedem iar clar că, înainte de Misteriul de pe Golgota, între sufletul omului şi Christos era un fel de văl, că acest văl a fost sfâşiat prin Misteriul de pe Golgota şi că putem spune pe bună dreptate: Prin Misteriul de pe Golgota o fiinţă cosmică a intrat în viaţa Pământului, o fiinţă suprapământească s-a unit cu Pământul. Îngăduiţi-mi, iubiţii mei prieteni, să fac şi azi o remarcă – poate zilele următoare îmi vor oferi iar acest prilej – pe care aş dori să o aduc şi în faţa dumneavoastră: Reproşurile, adversităţile faţă de învăţătura noastră spirituală devin tot mai puternice. Ce-i drept, aceste adversităţi nu luptă cu prea mult adevăr, însă sunt mereu prezente. Să reflectăm puţin asupra unui cuvânt pe care dumneavoastră l-aţi putut auzi în ultimele zile, rostit dintr-un alt unghi, şi care aici este repetat, să reflectăm la cuvântul spus la sfârşitul acestor consideraţii care ne-a arătat, tot dintr-un alt unghi, cum o fiinţă cosmică devine în Christos o fiinţă pământească – mă refer la cuvântul rostit aici ca şi când ar fi ceva necreştinesc să spui despre Christos că este o fiinţă cosmică. Da, chiar s-a pomenit că trebuie spus: Această învăţătură teosofică sau antroposofică nu vede că este necreştinesc să vorbeşti de un principiu cosmic, de o fiinţă cosmică, în timp ce oamenii au câştigat exact ceea ce Evangheliile relatează în detaliile lor asupra lui Iisus. Cei care spun aşa ceva se socotesc adevăraţi creştini. Dar mulţi dintre ei nu observă câtuşi de puţin că ei, cu creştinismul lor, dau o palmă adevăratului creştinism. Să vorbeşti despre Christos ca despre o entitate cosmică, care are importanţă nu doar pentru Pământ, ci şi pentru Cosmos, asta ar fi necreştinesc! Acest lucru a fost spus din unghiul ce vrea să apere creştinismul de cercetarea spirituală. S-a spus: Christos, aşa cum ne apare El nouă, fără să luăm în considerare cosmicul, va trăi în sufletul omenesc cât timp va exista Pământul. Nu cred că mulţi oameni observă cât de neevanghelic rosteşte limba tocmai un astfel de cuvânt. Câteodată poate că observă: Aici vorbeşte ostilitatea faţă de ştiinţa spiritului –, ei da, asta poţi înţelege. Asta înseamnă deci să vorbeşti dintr-un „punct de vedere creştin“. Acest punct de vedere este el însă cu adevărat un punct de vedere creştin? El ne declară eretici – căci deja erezie poate fi numită asta –, dreptul lui, el consideră asta privilegiul său; ne declară eretici. El consideră creştinismul nostru, sau mai bine zis antroposofia noastră, îndoielnică sub aspectul creştinismului. În el, punctul de vedere al adevăratului creştinism nu numai că nu trăieşte în noţiunea sa, dar nu mai trăieşte nici în obişnuinţele de viaţă sufletească. Fiindcă sufletul cu adevărat creştin nu va spune niciodată: Christosul avut în vedere aici va trăi în inimile oamenilor cât timp va exista Pământul. – De ce nu? Fiindcă un creştin care spune asta a uitat pur şi simplu cuvintele din Evanghelii: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“. Prin aceasta însă şi Christos este înfăţişat ca fiinţă cosmică. Iar acela care ia ca adevărat ceea ce se spune prin cuvinte precum „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“, acela vorbeşte creştineşte. Cel care însă vorbeşte fără să gândească când vrea să opună creştinismul său antroposofiei păcătuieşte faţă de cuvintele: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“ când spune: Noi vrem un Christos care acţionează aici cât timp va dăinui Pământul; el nu înţelege nimic din adevăratul creştinism, care nu este scris doar în cărţi, ci şi în stele. Uneori trebuie să ne lămurim de ce natură sunt atacurile care vin azi din diverse direcţii împotriva creştinismului antroposfiei noastre. În alunecatul limbii poţi observa uneori mult mai mult ce a devenit creştinsmul în astfel de suflete decât vezi prin lecturile obişnuite din ziua de azi. Ce poate trăi în sine sufletul omenesc cu Christosul său, despre asta vom vorbi în zilele ce urmează.

Apocalipsa lui Ioan de Rudolf Steiner CONFERINŢA PUBLICĂ INTRODUCTIVĂ ŞTIINŢA SPIRITUALĂ, EVANGHELIILE ŞI VIITORUL OMEINIRII Nürnberg, 17 iunie 1908 Oraşul Nürnberg va avea ocazia să sărbătorească un secol de când în toamna anului 1808 a primit între zidurile sale unul din cele mai mari spirite germane, unul din acele spirite despre care astăzi, totuşi, nu se vorbeşte suficient de mult şi a cărui operă este şi mai puţin înţeleasă; dar această operă va avea, pentru viaţa spirituală a omenirii, o mare importanţă în viitor, cu condiţia ca opera sa să fie într-adevăr înţeleasă. El este, fireşte, greu accesibil şi de aceea va mai trece un timp până când oamenii îl vor aprecia. În toamna anlui 1808, Hegel a fost numit director al Liceului regal din Nürnberg. O afirmaţie făcută de Hegel ar putea servi foarte bine ca un fel de moto în fruntea acestor consideraţii. Hegel a spus: „Gândirea cea mai profundă este dominată de figura lui Christos, de persoana Sa istorică, exterioară, iar ceea ce face măreţia religiei creştine este că, oricât de profundă ar fi, ea este, pe de o parte, înţeleasă cu uşurinţă de conştienţa exterioară, iar pe de altă parte, ea incită la un studiu foarte aprofundat. Ea este accesibilă oricui, indiferent de nivelul cultural, răspunzând totodată celor mai înalte exigenţe". Acestea sunt cuvintele lui Hegel, filosoful german (Nota 1)*. *Notele se găsesc grupate la finele ciclului de conferinţe şi aparţin editorului german (N.T). Faptul că religia creştină, că mesajul Evangheliilor sunt inteligibile fiecărui nivel de conştienţă, aceasta o ştim de aproape două milenii. Sarcina curentului spiritual antroposofic, al Ştiinţei spirituale va fi să arate că religia creştină ne poate purta către cea mai profundă gândire, către o pătrundere adâncă în înţelepciunea umanităţii, dacă este înţeleasă în sensul ei adevărat şi în impulsurile sale cele mai interne, făcând din ea o dominantă a vieţii umane. Ar fi o dovadă de greşită înţelegere a celor expuse acum, dacă am crede că antroposofia, Ştiinţa spirituală, ar fi întrucâtva o nouă religie, că ar intentiona să instituie o credinţă religioasă în locul alteia. Pentru a se evita o asemenea neînţelegere, se poate spune: dacă Ştiinţa spirituală va fi corect înţeleasă, se va vedea în mod clar că ea este într-adevăr cel mai puternic şi mai sigur imbold pentru o viaţă religioasă, dar ea însăşi nu este o nouă religie şi nu va denigra şi respinge nici o altă religie. În schimb, ea poate fi un instrument care să ne ajute să clarificăm cele mai profunde comori de înţelepciune şi adevăruri, cele mai grave taine ale religiilor, şi să le facem inteligibile! Ar fi poate puţin prea mult dacă, spre a arăta care este legătura între antroposofie şi documente străvechi ale uneia sau alteia dintre religii - şi astăzi ne vom ocupa chiar de un străvechi document al creştinismului - am face această comparaţie: antroposofia are aceeaşi relaţie cu vechile documente religioase pe care teoriile matematice le-ar avea cu unele documente care în decursul istoriei au apărut sub forma de cărţi sau manuale de matematică. În această privinţă există, de exemplu, un vechi manual, care în prezent nu interesează decât pe un cercetător care se ocupă cu istoria matematicii: Geometria lui Euclid. Ea conţine pentru prima dată, sub o formă didactică, şcolărească ceea ce astăzi învaţă copiii la şcoală. Dar câţi copii mai ştiu că tot ce ei învaţă acum despre drepte paralele, despre triunghiuri, despre unghiuri etc. se află în această carte veche, că acolo s-au dat pentru prima dată aceste noţiuni omenirii! Pe drept cuvânt este trezită în prezent în copii ideea că ei pot înţelege singuri aceste teorii şi relaţii, că dacă spiritul uman îşi pune în acţiune forţele şi le îndreaptă asupra formelor spaţiale, el este capabil să înţeleagă aceste forme fără a mai face uz de această străveche carte a lui Euclid. Iar cel care, fără să fi ştiut absolut nimic despre ea, a asimilat teoriile matematice şi geometrice, dacă va afla ulterior că există o Geometrie a lui Euclid, o va aprecia la justa ei valoare şi va preţui pe cel care a dat, pentru prima oară, omenirii această carte. În acelaşi mod s-ar putea considera şi relaţia dintre Ştiinţa spirituală şi străvechile documente religioase. Sursele Ştiinţei spirituale sunt de aşa natură că nu au nevoie să se sprijine pe nici un fel de document sau tradiţie, cu condiţia ca impulsurile sale să fie bine înţelese. După cum cealaltă ştiinţă ne furnizează cunoaşterea lumii sensibile înconjurătoare prin aceea că omul îşi foloseşte liber forţele sale, la fel se poate ajunge la o cunoaştere a lumii suprasensibile, ca parte nevăzută a tuturor celor văzute, prin utilizarea forţelor şi capacităţilor care se află în stare latentă în sufletul fiecărui om. Şi aşa cum omul prin intermediul organelor senzoriale are capacitatea să perceapă tot ce oferă lumea vizibilă, sensibilă, legând aceste percepţii prin raţiune pentru a o înţelege, la fel, dacă se foloseşte de metodele oferite de Ştiinţa spirituală, omul are posibilitatea să privească în culisele existenţei sensibile, acolo unde se află spiritul originar, unde acţionează fiinţe pe care ochiul nostru fizic nu le poate vedea şi urechea fizică nu le aude. Omul este liber să-şi folosească forţele pentru cunoaşterea lumii fizice, sensibile, dar, totodată, şi pentru cunoaşterea suprasensibilului. Fapt este însă că în prezent forţele care conduc spre cunoaşterea suprasensibilă se află, la o bună parte din oameni, doar într-o stare latentă, într-un fel de somnolenţă. Dar dacă, într-un fel sau altul, omul se află în posesia unor cunoştinţe care îl pot introduce în lumea suprasensibilă de dincolo de sensibil, în nevăzutul din spatele celor văzute, dobândind în felul acesta o cunoaştere la fel de sigură cum este cunoaşterea lucrurilor şi faptelor exterioare, atunci el doreşte, înarmat cu această cunoaştere suprasensibilă, să meargă la izvoarele tradiţiei, la cărţi şi documente, la străvechile scrieri care în decursul istoriei au arătat oamenilor care este lumea suprasensibilă, ca şi un matematician care se duce la Geometria lui Euclid. Şi va aprecia şi judeca aceste vechi documente, după valoarea lor, la fel cum şi matematicianul de astăzi apreciază Geometria lui Euclid. Căci pentru cel care parcurge acest drum înarmat cu o cunoaştere a lumii suprasensibile, străvechile documente ale mesajului creştin nu pierd nimic din adevărata lor valoare. Dimpotrivă, ele îi apar într-o strălucitoare măreţie, căci cuprind adevăruri mult mai profunde decât le poate presimţi un om care nu s-a apropiat de cunoaşterea antroposofică. Dar pentru a găsi poziţia corectă a poziţiei antroposofiei faţă de străvechile documente religioase să clarificăm mai întâi o problemă, şi anume: Cine este mai bun cercetător al Geometriei lui Euclid, acela care traduce textul literar şi fără a pătrunde mai întâi spiritul geometriei vrea să transmită conţinutul cărţii, sau acela care învaţă şi cunoaşte temeinic geometria şi datorită acestui fapt ştie să găsească geometria şi în cartea lui Euclid? Să ne imaginăm un simplu filolog faţă de această carte şi care nu înţelege nimic din geometrie: câte erori ar comite el dorind să dezvăluie sensul cărţii! Este ceea ce au făcut mulţi oameni cu documentele vechi religioase, chiar dintre cei care erau chemaţi să aprofundeze sensul real al acestora. Ei s-au apropiat de aceste documente fără ca în prealabil independent de acestea să fi avut cunoştinţele necesare asupra lumii suprasensibile. Şi aşa se face că avem astăzi o serie de comentarii asupra documentelor religioase, comentarii care ne dau în mod foarte scrupulos multe cunoştinţe despre istoricul acestora, despre felul cum au fost redactate, toate însă având aceeaşi valoare ca şi expunerea unui ignorant în ale geometriei asupra cărţii lui Euclid. Cunoaşterea în materie de religie - şi noi tocmai aceasta dorim să reţinem - este ceva ce nu se poate obţine dacă nu recurgem la ajutorul noţiunilor obţinute prin Ştiinţa spirituală, deşi antroposofia nu este decât un instrument de cunoastere şi nicidecum ea însăsi o religie. Religia este caracterizată cel mai bine prin conţinutul inimii umane, al sensibilităţii umane, prin acea sumă de senzaţii şi sentimente, pline de afectivitate, prin care omul trimite în sus spre entităţile şi forţele suprasensibile ceea ce are mai bun ca receptivitate sufletească. Caracterul religios al unei fiinţe umane ţine de văpaia sentimentelor din sufletul său, de forţa acestor senzaţii, de natura lor, după cum aprecierea unui tablou, a unei opere de artă pe care o avem în faţă depinde de căldura pe care o trezeşte în inimile noastre, de sentimentul nostru pentru frumos. Conţinutul vieţii religioase este, în mod cert, format din ceea ce noi considerăm a fi lumea spirituală, suprasensibilă. Dar după cum nici sensibilitatea estetică, artistică nu este ceea ce noi numim înţelegere spirituală a legilor interne ale artei - cu toate eă ea îi stimulează înţelegerea -, nici această înţelepciune şi ştiinţă care conduc spre lucrurile spirituale nu este acelaşi lucru cu religia. Această ştiinţă va da sentimentului religios mai multă gravitate, demnitate şi măreţie, îl va face mai cuprinzător, dar nu este şi nici nu vrea să fie ea însăşi o religie, pentru cine o înţelege în mod corect, deşi - repet - ea poate să conducă la religie. Dacă acum dorim să înţelegem, din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, forţa şi importanţa, sensul şi spiritul revelaţiei religioase creştine, este necesar să pătrundem adânc în viaţa spirituală, să ne ducem cu privirea într-un trecut foarte îndepărtat, cu alte cuvinte, să ne raportăm chiar la perioada prereligioasă a omenirii şi să căutăm să ne formăm o idee clară despre modul cum s-a născut religia. Dar există oare, pe pământ, o perioadă prereligioasă a omenirii? Da, a existat cândva, pe pământ, o vreme când nu exista religie; Ştiinţa spirituală ea însăşi trebuie să răspundă afirmativ la această întrebare, deşi, într-un sens cu totul diferit de cel în care o face ştiinţa materialistă. Ce importanţă are religia pentru omenire? Religia a fost şi va mai fi pentru multă vreme ceea ce însuşi acest cuvânt exprimă: legătura omului cu Divinitatea, cu lumea spirituală*. * In latină „religio" de la „religare" = a lega. Religia înseamnă propriu-zis „legătura sufletului", un sens echivalent cu „pistis" (credintă) în l. greacă. Un sens mai vechi este si acela de „teamă", dar şi de „scrupul" (N.T.). Şi, de fapt, perioadele religioase sunt acelea în care omul năzuia către o legătură cu Divinitatea, fie din străfundurile unor nostalgii, fie că simţea că voinţa i-ar fi fost prea slabă dacă nu ar fi fost impregnată de o forţă divină. Timpurile când omul, ca să spunem aşa, trăia mai mult din presimţiri interioare decât din cunoaşterea lumii exterioare, timpurile când lumea suprasensibilă pe care o avusese până atunci în jurul său, dar pe care acum mai mult o presimţea, fără a o mai putea percepe, acestea sunt epocile religioase ale omenirii pe Pământ. În perioadele anterioare, omul nu simţea nevoia unor legături atât de arzătoare cu lumea spiritual-suprasensibilă, deoarece avea acces direct la această lume, aşa cum are, în prezent, acces direct la lumea sensibilă. Are el nevoie să fie convins că pietrele, pomii, animalele există? Are el nevoie de fel de fel de documente străvechi ca să ia cunoştinţă de toate acestea, să le ateste existenţa? Nu, căci le vede în jurul lui şi nu are nevoie de o religie a lumii sensibile. Să ne imaginăm un om care a trăit într-o altă lume, diferită, prevăzut cu organe de simţ şi capacităţi de cunoaştere deosebite întru totul de cele actuale, dar care nu ar putea vedea pietrele, plantele şi animalele deoarece acestea ar fi invizibile pentru el; să ne imaginăm, deci, un astfel de om care ar afla despre existenţa pietrelor, plantelor şi a animalelor numai din scrieri sau alte mijloace de comunicare. Ce ar reprezenta pentru acest om ceea ce noi cunoaştem prin contactul direct cu aceste realităţi? - aceasta ar fi pentru el religia. Dacă într-o carte ar găsi că există pietre, plante şi animale, aceasta ar reprezenta pentru el religie, deoarece acest om nu a văzut niciodată asemenea lucruri. A existat pentru oameni o vreme când ei au trăit efectiv în mijlocul şi printre acele calităţi spirituale despre care vorbeşte acum orice religie şi izvoarele de înţelepciune sacră. Cuvântul „evoluţie" a devenit astăzi, în multe domenii ale concepţiei despre lume, un cuvânt magic, dar el este aplicat de ştiinţele materialiste numai la aspectele materiale, exterioare. Pentru cine priveşte însă lumea din perspectiva Ştiinţei spirituale, totul, absolut totul, este în evoluţie şi mai presus de orice, însăşi conştienţa umană. Starea de conştienţă în care trăim astăzi, prin care, atunci când ne trezim dimineaţa, avem posibilitatea să vedem şi să înţelegem lumea sensibilă cu ajutorul organelor senzoriale, această stare de conştienţă este ea însăşi rezultatul unei evoluţii, s-a dezvoltat dintr-o alta anterioară. În terminologia folosită de Ştiinţa spirituală se numeşte „conştienţa clară a stării de veghe". Dar ea s-a dezvoltat dintr-o altă stare de conştienţă, mult mai veche, pe care o putem numi „conştienţa crepusculară imaginativă" a omenirii. Cu aceasta ne ducem mult înapoi, la stări evolutive extrem de vechi ale umanităţii, despre care antropologia exterioară nu spune nimic, pentru simplul motiv că această ştiinţă materialistă utilizează doar metode şi instrumente de natură fizică şi metodele gândirii raţionale. Ea crede că omul a străbătut într-un trecut extrem de îndepărtat stări de conştienţă care ar fi fost asemănătoare cu cele străbătute de animalele actuale. Am arătat, în unele conferinţe anterioare, cum trebuie să ne reprezentăm, din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, raportul omului cu animalele. Omul nu a fost niciodată o fiinţă care să se fi putut compara cu animalul de azi. El nu se trage din entităţi asemănătoare cu animalele actuale. Formele de evoluţie prin care a trecut şi care au dus la structura actuală a omului s-ar dovedi complet diferite de animalele actuale, dacă am încerca să le descriem. Animalele actuale sunt un fel de fiinţe întârziate, rămase la stadii anterioare de evoluţie, încremenite. Omul a depăşit aceste stadii anterioare, în schimb, animalele au regresat. E bine să vedem însă, în lumea animalelor, nişte fraţi ai omului care nu mai au formele pe care le purtau în acele stadii anterioare. Aceste forme vechi de evoluţie au existat într-o perioadă când pe Pământ domneau alte condiţii de viaţă, când elementele nu aveau distribuţia actuală, când omul nu era prevăzut cu un corp fizic ca cel pe care îl poartă acum, fiind totuşi om. EI a ştiut să aştepte, în sensul figurat al cuvântului, momentul oportun al evoluţiei sale, când putea să coboare într-o structură carnală, momentul când această materialitate carnală atinsese un stadiu când el putea să-şi dezvolte în ea forţa spiritului său, forţa sa spirituală de astăzi. Animalele nu au putut să aştepte şi s-au fixat, ca să spunem aşa, într-un stadiu evolutiv anterior; ele au intrat într-un corp carnal mai devreme decât era cazul. De aceea au fost nevoite să rămână în urmă. Putem deci să spunem că fiinţa umană a trăit în alte condiţii şi în alte forme de conştienţă decât în prezent. Mergând cu mii de ani înapoi, vom găsi mereu alte forme de conştienţă. Ceea ce considerăm astăzi că este gândire logică, intelect şi inteligenţă nu au apărut şi nu s-au dezvoltat decât mult mai târziu în sânul omenirii. În schimb, unele forţe care astăzi sunt în declin, erau pe atunci mult mai puternice, de exemplu, memoria, care era cu mult mai dezvoltată cu multe mii de ani în urmă decât este astăzi. Datorită tocmai progresului obţinut în dezvoltarea inteligenţei, a intelectului, omenirea a pierdut mult din forţa memoriei. Cine priveşte lumea, în mod obiectiv, cu un ochi exersat, va recunoaşte că afirmaţiile avansate de Ştiinţa spirituală sunt întru totul fundamentate. S-ar putea spune: Dacă toate acestea sunt adevărate, oamenii actuali care dintr-un motiv sau altul sunt arieraţi, înapoiaţi mintal, trebuie să aibă în schimb o memorie dezvoltată. S-ar mai putea, de asemenea, susţine că în cazul când unor oameni menţinuţi în mod artificial în stare de înapoiere li s-ar dezvolta apoi în mod voit intelectul memoria lor ar avea de suferit. Ei bine, în acest oraş a existat un asemenea caz. Profesorul Daumer ( Nota 2), pentru care trebuie să ne exprimăm o deosebită stimă, a observat cu multă atenţie acest caz. Este vorba de o fiinţă umană care a rămas o enigmă pentru multă lume, şi care într-o zi a apărut în acest oraş în mod foarte misterios, pentru a muri apoi la fel de misterios în oraşul Ansbach; este acelaşi om despre care un alt scriitor ( Nota 3) spunea, pentru a sublinia partea enigmatică a vieţii acestuia, că atunci când a fost înmormântat într-o parte a cerului apunea Soarele, iar în cealaltă parte răsărea Luna. Mulţi dintre dumneavoastră, prezenţi în această sală aţi înţeles că este vorba de Kaspar Hauser. Dacă lăsaţi la o parte toate controversele, toate părerile pro şi contra pe care acest caz le-a provocat la timpul său, dacă luaţi în seamă numai ceea ce a fost strict verificat sub toate aspectele, veţi constata că acest copil găsit pe stradă, despre care nu s-a stiut niciodată de unde venea, din care cauză i s-a spus „copilul Europei", nu ştia nici să citească, nici să scrie, atunci când a fost găsit. La vârsta de douăzeci de ani el nu avea nimic din ceea ce se dobândeşte prin intelect, dar, lucru curios, avea o memorie extraordinară. Când a început să fie, în cele din urmă, supus unui program de instruire, când logica a pătruns în sufletul său, memoria i-a slăbit. Această modificare a stării de conştienţă a fost legată şi de un alt fapt: la început, el era de o sinceritate aproape de neconceput, o sinceritate absolută, apoi, pe măsură ce progresa în instruirea intelectuală, această sinceritate s-a pierdut încetul cu încetul. Cu cât gusta mai mult din intelectualitate, cu atât se depărta mai mult de ea. S-ar putea studia şi descoperi multe alte aspecte, dacă am putea cerceta profunzimile acestui suflet întârziat în mod cu totul artificial. Cine se sprijină pe datele Ştiinţei spirituale nu consideră niciodată ca neîntemeiate credinţele şi tradiţiile populare, pe care erudiţii noştri savanţi nu pun nici un temei, după care Kaspar Hauser, pe când era cu totul ignorant, care nu ştia nici măcar că ar exista şi alte fiinţe care ar putea să nu semene cu el, exercita o influenţă stranie asupra unor animale furioase aduse în fata lui. Acestea deveneau dintr-o dată blânde, liniştite; emana ceva din acest om care avea ca efect să îmblânzească un animal furios, gata să se repeadă asupra oricui. Aşa cum am spus, şi pentru că un asemenea caz poate fi înţeles cu ajutorul Ştiinţei spirituale, noi putem pătrunde în natura intimă sufletească a acestei personalităţi atât de diferite şi totodată atât de enigmatice şi vom avea atunci în faţa noastră un caz care ne dovedeşte că tot ce pare inexplicabil în viaţa obişnuită îşi găseşte explicaţia în fapte de natură spirituală, cu ajutorul Ştiinţei spirituale. Asemenea fapte nu vor fi în nici un caz accesibile speculaţiei sterile, filosofice, ci numai observaţiei spirituale; dar totodată ele sunt inteligibile unei gândiri logice, lipsite de idei preconcepute. Am spus toate acestea pentru a vă arăta cum puteţi să găsiţi calea spre ideea că actuala stare de conştientă s-a format dintr-o alta mai veche, prin care omul nu se găsea în contact direct cu obiecte de natură fizică, perceptibile cu organele senzoriale, aşa cum este astăzi, ci era în contact cu fapte şi fiinţe spirituale. El nu distingea, în acea perioadă, conturul fizic al celor din jurul său, care de altfel nici nu aveau o formă asemănătoare cu cea de azi. Când o altă fiintă se apropia de el în sufletul său apărea ca un fel de imagine de vis. Forma şi coloratura acestei imagini îi dădeau omului informaţia asupra sentimentelor celuilalt, dacă venea spre el ca prieten sau duşman, dacă avea sentimente de simpatie sau antipatie. O asemenea conştienţă percepea faptele spirituale şi prin acestea însăşi lumea spirituală care pentru el era o realitate. După cum astăzi omul trăieşte înconjurat de fiinţe compuse din carne şi oase, la fel trăia, în acele îndepărtate timpuri, printre fiinţe spirituale; el însuşi când se privea pe sine se vedea ca o fiinţă spirituală printre alte fiinţe spirituale. Chiar dacă nu era înzestrat decât cu un fel de conştienţă de vis, imaginile care se formau în el aveau o legătură vie cu mediul înconjurător. Este timpul acela foarte îndepărtat în care omul trăia încă în lumea spirituală, din care abia ulterior a coborât, creându-şi un înveliş carnal perceptibil cu organele de simţ, înveliş adaptat la starea de conştienţă pe care o are în prezent. Animalele existau deja, în acea vreme, în corporalitate fizică, în vreme ce omul mai avea acces direct la lumea spirituală. El trăia printre fiinţe spirituale, şi după cum în prezent dumneavoastră nu aveţi nevoie de argumente şi dovezi pentru a fi convinşi că există pietre, plante şi animale, nici omul acelor timpuri străvechi nu avea nevoie de dovezi de orice natură pentru a fi convins de existenţa fiinţelor spirituale. El trăia printre zei şi spirite şi de aceea nu avea nevoie de religie. Acestea au fost vremurile prereligioase. Apoi omul a coborât pe pământ şi vechea conştienţă s-a metamorfozat, devenind cea actuală. El nu mai vede planând în spaţiu culori şi forme mişcătoare, ci vede culorile că sunt suprapuse şi îmbracă suprafaţa lucrurilor fizice. Dar concomitent, în măsura în care a învăţat să-şi îndrepte simţurile spre lumea exterioară, în aceeaşi măsură această lume sensibilă se trage ca un văl care acoperă şi ascunde lumea spirituală, ca un fel de mare iluzie, ca marea Maya, şi omul s-a văzut în situaţia în care mesajele venite din lumea spirituală nu le primea decât prin acest văl. În momentul acela religia a devenit pentru el o necesitate. Dar există şi un stadiu intermediar între perioada care a precedat constienţa religioasă şi cea a conştienţei religioase propriu-zise. În acest stadiu intermediar s-au format mitologiile, poveştile şi legendele tuturor popoarelor despre lumea spirituală. Există un fel de condiţie de cafenea, cu totul superficială, care ignoră adevăratele forţe spirituale, care susţine că personajele din mitologia germană şi nordică, din mitologia greacă, că străvechile legende şi povestiri despre zei şi faptele lor nu ar fi decât născociri ale imaginaţiei populare. Dar ele nu sunt invenţii. Poporul nu va spune niciodată, văzând pâlcuri de nori albi mişcându-se pe cer, că sunt mieluşei. Că poporul ar spune aşa ceva este o pură fantezie a acestor erudiţi, plini de multă imaginaţie în această privinţă. Adevărul este cu totul altul. Tot ce se spune în vechile mitologii şi legende sunt ultimele amintiri lăsate de constienţa prereligioasă. Tradiţia păstrează ceea ce oamenii văzuseră ei înşişi în acele îndepărtate timpuri. Oamenii l-au descris pe Wotan, pe Thor, pe Zeus ş.a.m.d. pentru că persista în ei amintirea a ceea ce trăiseră altădată, că aceste zeităţi fuseseră vii printre ei. Firimituri, bucăţi din ceea ce trăiseră cândva, iată ce sunt mitologiile. Această stare intermediară de conştienţă s-a manifestat şi sub alt aspect; chiar într-o epocă în care oamenii erau deja inteligenţi, putem spune chiar foarte inteligenţi, au existat mereu unii care, cel puţin în stări excepţionale - numiţi-le extaz sau rătăcire, cum doriţi - erau capabili să contemple lumea spirituală, să mai vadă încă ceea ce altădată vedeau toţi oamenii. Aceştia spuneau că ei înşişi au văzut ceva din lumea spirituală. Aceste povestiri se adăugau amintirilor despre lumea spirituală şi astfel se năştea o credinţă vie. Astfel s-a făcut tranziţia către o stare religioasă propriu-zisă. Cum s-a pregătit acest stadiu religios propriu-zis în sânul omenirii? Totul s-a petrecut datorită faptului că omul a găsit mijloacele şi căile de a-şi dezvolta fiinţa sa lăuntrică în aşa fel că a putut din nou să vadă şi să contemple lumile din care coborâse, lumi pe care el le contemplase altădată în acea străveche stare de conştienţă crepusculară, voalată. Aici deschidem un capitol care în ochii unor oameni moderni conţine foarte puţine date demne de luat în seamă, este capitolul despre „iniţiaţi". Ce sunt deci aceşti iniţiaţi? Erau oameni care îşi formaseră propria interioritate sufletească şi spirituală prin anumite metode, de aşa manieră încât aveau din nou aptitudinea să pătrundă în lumea spirituală. Iniţierea este ceva real; ea există! În fiecare suflet se află în stare latentă forţe şi aptitudini suprasensibile. Există pentru fiecare om, sau cel puţin poate exista, un moment decisiv, un moment solemn când aceste forţe se trezesc. Putem să evocăm acest moment în sufletul nostru, dacă ne reprezentăm cum a fost evoluţia umană. Dacă ar fi să ne referim la cuvintele lui Goethe (Nota 4), am putea spune: Privirea noastră merge înapoi spre un trecut foarte îndepărtat, când corpul fizic al omului nu avea încă ochi sau urechi aşa cum le are astăzi. Să privim înapoi către acele timpuri când în locul unde sunt plasate astăzi aceste organe existau un fel de organe „indiferente" care nu vedeau şi nu auzeau. Apoi a venit pentru omul fizic timpul când aceste organe oarbe s-au dezvoltat şi au devenit puncte luminoase, perfecţionându-se din ce în ce mai mult până ce, pentru ele, lumina a devenit o realitate. La fel a venit un moment şi pentru ureche, care s-a dezvoltat şi a început să i se reveleze în tonuri şi armonii o lume care mai înainte era complet mută. Cu ajutorul forţelor solare, care au acţionat asupra sa, omul a putut să-şi formeze ochii în organismul său fizic; el poate să trăiască astăzi călăuzit de spiritul său încât să-şi dezvolte şi organe spiritual sufleteşti, în mod asemănător. Momentul este prielnic şi pentru mulţi a şi sosit, când ei pot să-şi transforme sufletul şi spiritul, după cum odinioară şi-au transformat organismul fizic. Se formează ochi si urechi noi, prin care din întuneric şi linişte apare lumină şi se aud sunete. Este posibilă chiar o dezvoltare care să permită o trăire în mijlocul lumilor spirituale. Aceasta este iniţierea. În vechile şcoli de mistere au existat metode pentru dobândirea iniţierii care au fost puse la dispoziţia omului, după cum în lumea fizică există metode pentru cercetări chimice sau biologice, în laboratoare. Diferenţa între metodele utilizate de ştiinţele exterioare şi metodele de iniţiere constă numai în faptul că ştiinţa trebuie să folosească instrumente şi aparate accesorii. Pentru acela, însă, care vrea să devină iniţiat există un singur instrument pe care trebuie să-l dezvolte: este el însuşi şi propriile sale forţe. După cum în fier există latentă o forţă magnetică, la fel, în sufletul uman dormitează forţa care duce la lumea spirituală, la lumea sunetelor şi a luminii. Am văzut că la un moment dat vederea normală a omului nu mai percepea decât lumea fizic-sensibilă şi omenirea era ghidată de iniţiaţi a căror privire putea să patrundă în lumile spirituale şi puteau să comunice şi să explice realităţile lumii spirituale în care omul trăise altădată. Există o primă treaptă de iniţiere: unde conduce ea? Cum se prezintă sufletului uman? Să nu credeţi că această evoluţie constă numai în speculatii filosofice, elaborări de concepte subtile, de rafinamente intelectuale. Noţiunile pe care omul le are despre lumea exterioară, sensibilă se transformă, iau un alt conţinut în cel care tinde să pătrundă în lumea spirituală. El nu mai înţelege lumea cu ajutorul cunceptelor conturate precis, ci prin imagini, prin imaginaţiuni. Căci omul creşte acum într-o ambianţă spirituală creatoare de lumi şi atunci îşi dă seama că obiectele lumii sensibile, precis conturate, nu au decât o valoare relativă, sunt numai obiecte. În sânul creaţiei universale, animalele nu mai apar cu contururi precise. Aveţi ca temei ceva ca o imagine din care pot să se formeze figuri şi structuri exterioare diverse, o realitate vie, care se organizează de la sine. Trebuie să luăm foarte în serios cuvintele lui Goethe: „Tot ce e trecător e doar aparenţă" (Nota 5). Iniţiatul învaţă mai întâi prin imagini să cunoască şi să înţeleagă, învaţă să se înalţe în lumea spirituală. Atunci conştienţa sa trebuie să devină mai mobilă decât cea care ne serveşte, în mod obişnuit, să înţelegem lumea sensibilă care ne înconjoară. De aceea, acest stadiu de dezvoltare se numeşte „conştienţă imaginativă". Ea permite din nou omului accesul în lumea spirituală, dar, de data aceasta, nu în mod nebulos. Această „conştienţă iniţiatică" este clară, omul devine conştient de pătrunderea sa în lumea spirituală aşa cum este conştient de sine, în conştienţa stării de veghe, în timpul zilei. Omul face în felul acesta un pas înainte în evoluţia sa deoarece are acum capacitatea să cunoască lumea spirituală în mod conştient. Aşadar, conştienţa imaginativă - conştienţa iniţiatică - este prima treaptă a iniţierii pe care omul o trăieşte. Iar ceea ce au experimentat şi au aflat în lumea spirituală cei iniţiaii s-a consemnat în vechile traditii şi vechile texte religioase ale omenirii, tot aşa cum Euclid a comunicat bazele geometriei. Noi înţelegem ce conţin aceste vechi documente dacă mergem înapoi la sursa lor, adică la contemplaţia iniţiaţilor. Aceasta era situaţia în omenire până la venirea celei mai mari entităţi care a păşit pe pământ, a lui Christos Iisus. Prin venirea Sa, un nou element pătrunde în evoluţie. Dacă vrem să ne facem o imagine clară în ce constă elementul esenţial nou pe care omenirea l-a primit prin Christos Iisus*, este necesar să observăm că în toate sanctuarele de iniţiere precreştine omul era astfel iniţiat încât era necesară izolarea completă a sa de evoluţia restului omenirii şi asupra sufletului său se exercita o transformare care avea loc în cele mai secrete locuri. Şi mai este un lucru de care să ţinem seamă, şi anume că în conştienţa omului mai dăinuia, când el se ridica din nou spre lumea spirituală, un rest din vechea conştienţă imaginativă nebuloasă, de vis. Candidatul era obligat să fugă de lumea senzorială pentru a putea să pătrundă în lumea spirituală. În prezent, această condiţie nu mai este necesară şi aceasta se datorează venirii lui Christos Iisus pe pământ. Prin faptul că principiul lui Christos a pătruns în omenire, fiinţa centrală, punctul central al lumii spirituale s-a manifestat la un moment dat istoric într-o fiinţă umană pe acest pământ. Această înaltă entitate este aceeaşi pe care o aşteptau mulţi, toţi cei care ajunseseră la o viaţă religioasă dezvoltată, care o contemplau în sanctuarele de iniţiere, toţi cei care ieşeau din lumea senzorială pentru a pătrunde în lumea spirituală. Fiinţa despre care se vestise şi pe care omul trebuia să o considere ca fiind cea mai inaltă, această fiinţă a pătruns în istoria omenirii cu Christos Iisus. Şi cel care înţelege ceva din autentica Ştiinţă spirituală ştie că toate profeţiile religioase făcute înainte de venirea lui Christos nu sunt decât vestirea lui Christos Iisus.  * Considerăm forma folosită de traducător, Christos Iisus, o inadvertenţă, care nu corespunde nici structurii limbii germane, nici intentiilor lui R. Steiner. Forma Christus Jesus pune accentul pe Iisus şi s-ar traduce Iisus (purtător al lui) Chrisos, aşa cum rezultă nu numai din comentariile lui R. Steiner făcute în evanghelii, dar şi în expunerea făcută în conferinţa din 16. I. 1916 privind conceptia lui Tertulian. Expunerea germană uzuală Jesus Christus s-ar traduce în limba română Christos Iisus. R. Steiner a redat limbii germane forma corectă, corespunzătoare expresiei lisus Christos uzuală în limba română şi în limbile romanice în general. Iisus devine după botezul în Iordan Iisus Christos, în care Christos are funcţia de a preciza noua calitate a lui lisus după botez. (Petre Papacostea) Când vechii initiaţi voiau să vorbească despre Cel-prea-înalt, care lor le era accesibil în lumea spirituală, şi în care ei vedeau ca fiind temeiul originar al tuturor lucrurilor, ei vorbeau de Christos Iisus, folosind însă diferite nume. Să luăm doar un exemplu din Vechiul Testament şi care este chiar o vestire. Să ne amintim cum Moise, când trebuia să conducă poporul, a primit porunca: Spune poporului tău că ceea ce tu trebuie să faci Domnul Dumnezeu ţi-a poruncit să faci (Nota 6) Atunci Moise spune: Cum mă vor crede oamenii, cum le voi putea da o dovadă? Ce trebuie să le spun dacă mă vor întreba: Cine te-a trimis? - Şi i s-a poruncit: Spune „Eu sunt", acesta te-a trimis. Citiţi şi comparaţi cât puteţi mai exact cu textul originar. Veţi vedea despre ce e vorba, ce înseamnă acest „Eu sunt". „Eu sunt" este numele entităţii divine, al principiului christic din om, al entităţii din care el simte că o picătură există şi în el, ca o scânteie, când el însuşi poate să rostească „Eu sunt". Piatra nu poate să spună „Eu sunt", planta nu poate şi nici animalul nu poate să spună „eu sunt". Omul este încoronarea creaţiei, pentru că el singur poate spune despre sine „Eu sunt", numai el poate rosti un nume care nu se cuvine decât celui care se exprimă pe sine. „Eu" nu vă denumeşte decât pe dumneavoastră însivă. Nimeni altul nu vă poate numi „eu". Prin acest cuvânt, sufletul vorbeşte cu sine, prin acest cuvânt, la care nu are acces decât fiinţa care nu vine din afară, pe nici o cale exterioară, în suflet. Aici, Dumnezeu vorbeste. De aceea, numele „Eu sunt" a fost dat divinităţii care umple Universul. „Spune că, «Eu sunt» este cel care ţi-a spus!" - iată ce trebuia Moise să spună poporului. Oamenii nu au deprins decât încetul cu încetul sensul şi profunda semnificaţie a lui „Eu sunt". Ei nu au simţit de la început ca individualităţi. Puteţi găsi aceasta şi în Vechiul Testament: oamenii nu se simţeau încă individualităţi. Chiar şi în sânul triburilor germanice, chiar şi în perioada de început a creştinismului, oamenii nu se simţeau ca indivizi. Gândiţi-vă la triburile de cherusci, de teutoni etc., la toate popoarele de origine germană care locuiau pe teritoriul care formează astăzi Germania. Teutonul simţea mai degrabă „eul" grupului, în care el se vedea ca un membru. Nimeni nu rostea, în sensul în care spunem noi azi, „Eu sunt". Omul se simţea că face parte dintr-un organism compus din toţi cei care erau uniţi prin legături de sânge. Această înrudire prin legăturile de sânge în sensul cel mai larg o întâlnim şi în Vechiul Testament. Fiecare se simţea integrat în întregul popor, iar acesta era condus de un „eu". El înţelegea foarte bine ce însemnau cuvintele „Eu şi Tatăl meu Abraham suntem una", căci el urmărea înrudirea prin sânge de-a lungul generaţiilor până la Abraham. El se simţea protejat, dacă voia să-şi depăşească eul individual în Părintele Abraham, de tot sângele, purtător exterior al eului poporului, adică al eului colectiv, al eului grup, care curgea de-a lungul generaţiilor. Dacă facem acum o comparatie între afirmaţiile încărcate de o atât de înaltă semnificaţie pentru adeptul Vechiului Testament şi ceea ce aduce Christos Iisus, aceasta proiectează o lumină strălucitoare asupra întregului progres care s-a realizat prin evoluţia creştinismului. „Mai înainte ca Abarham să fie, a fost «Eu sunt»" (Nota 7). Ce înseamnă acest „Înainte de Abraham, a fost «Eu sunt»"? Care este de fapt traducerea şi interpretarea corectă a acestui citat biblic? Aceasta: Mergeţi cât de mult înapoi, prin toate generaţiile, şi veţi găsi ceva în voi înşivă, în individualitatea fiecăruia, care este mai etern decât tot ce s-a infiltrat prin toate generaţiile înrudite prin sânge. Înainte de toţi strămoşii, înainte ca ei să fi existat, a fost „Eu sunt", acea fiinţă implantată în fiecare om şi pe care orice suflet omenese o simte nemijlocit ca fiind totodată el însuşi. Nu eu şi Tatăl Abraham, nu eu şi un tată temporar, ci eu şi Tatăl spiritual care nu este legat de nimic vremelnie, de nimic trecător, noi suntem una. „Eu şi Tatăl suntem una". În fiecare om se găseşte şi Tatăl, acest Principiu divin care trăieşte în el, care a fost, este şi va fi. Oamenii, după ce timp de aproape două milenii au început să simtă de fapt forţa acestui impuls cosmic, vor recunoaşte în viitor ce înseamnă cu adevărat pentru ei acest salt în evoluţia şi misiunea Pământului. Vechile iniţieri căutau să obţină ceea ce se putea recunoaşte numai depăşindu-se existenţa individuală, numai cuprinzând spiritul întregului popor. Dacă în viaţa obisnuită s-ar fi auzit aceste lucruri, orice om ar fi spus: Eul este ceva trecător, apare o dată cu naşterea, dispare cu moartea. Dacă însă cineva era iniţiat în secretele Misteriilor, el vedea ceea ce un altul doar bănuia şi presimţea, însuşi spiritul tribului său ca fiind acelaşi lucru cu ceea ce se transmitea prin sânge de-a lungul generaţiilor şi care era cu adevărat o fiinţă. El contempla numai ce se afla în lumea spirituală şi nicidecum în realitatea exterioară. El putea contempla un zeu care trecea prin sângele generaţiilor. A sta faţă în faţă cu acest zeu nu era posibil decât în Misterii. Ucenicii apropiaţi ai lui Christos Iisus, cei care aveau o deplină înţelegere, erau conştienţi că o fiinţă de natură spiritual-dumnezeiască se afla în faţa lor, întrupată pentru simţurile exterioare într-o personalitate umană carnală. Ei au resimţit în Christos Iisus prezenţa primei fiinţe umane individuale purtând un spirit cum altădată numai colectivitatea simţea că are şi care nu putea fi contemplat decât în lumea spirituală de iniţiaţi. El era „primul născut" printre oameni. Cu cât omul se individualizează mai mult, cu atât mai mult poate el deveni o fiinţă purtătoare de iubire. Acolo unde oamenii sunt legaţi prin rudenie de sânge, ei iubesc numai datorită faptului că sunt conduşi de sânge spre ceea ce ei trebuie să iubească. Când însă omul se individualizează, primeşte în sine şi păstrează scânteia divinităţii, şi atunci impulsul de iubire, valuri de iubire de la om la om pornesc din dorinţa liberă a inimii. Un impuls nou a venit astfel să îmbogăţească vechea legătură de iubire care se baza pe legătura de sânge. Încetul cu încetul, aceasta se transformă într-o legătură de iubire spirituală, care curge de la suflet la suflet şi cuprinde în cele din urmă întreaga umanitate într-o legătură comună de înfrăţire generală. Christos Iisus este însă forţa, forţa vie aşa cum s-a manifestat istoric în faţa ochilor noştri exteriori şi prin care umanitatea a devenit, pentru prima dată, o comunitate frăţească. Şi oamenii vor înţelege că trebuie să vadă în această legătură de iubire fraternă împlinirea unui creştinism spiritualizat. Se spune cu multă uşurinţă astăzi: Teosofia trebuie să caute nucleul de adevăr comun tuturor religiilor (Nota 8), căci toate religiile au acelaşi fond. Cei care vorbesc în felul acesta şi care nu studiază comparativ religiile decât pentru a găsi în ele ceea ce au asemănător în exprimări abstracte nu au înţeles nimic din principiul care stă la baza evoluţiei. Lumea nu evoluează fără rost. Este adevărat că fiecare religie conţine adevăr, dar acest conţinut evoluează de la o formă la alta; se dezvoltă spre forme superioare. Dacă doriţi să aprofundaţi această temă, veţi găsi cu siguranţă şi în alte religii preceptele pe care le propagă creştinismul. Creştinismul nu a venit cu o doctrină nouă. Esenţialul în creştinism nu constă în doctrina sa. Să ne referim la marii întemeietori de religii precreştine. Ceea ce au aceştia important este învăţătura lor, este faptul că au răspândit o învăţătură. Imaginaţi-vă că aceştia ar fi necunoscuţi şi de pe urma lor ar fi rămas doar ce au spus; pentru umanitate ar fi de ajuns. Dar pentru Christos Iisus ceea ce este important este chiar faptul că a existat, că a trăit pe acest Pământ, într-un corp fizic. Nu credinţa în învăţătura Sa, ci credinţa în personalitatea Sa este elementul fundamental, că în El, oamenii au văzut pe „primul născut" între muritori şi că L-au întrebat: În situaţia în care mă aflu, Tu simţi la fel cum simt eu? Gândeşti la fel ca mine, aşa cum gândesc eu acum, ai aceleaşi dorinţe ca şi mine? Acesta este faptul important, că personalitatea Sa este marele model faţă de care ceea ce contează nu este să-I ascult predicile, ci să-L privesc pe El însuşi cum acţionează. De aceea, cei mai apropiaţi ucenici ai lui Christos Iisus spun ceva cu totul diferit de discipolii şi ucenicii altor întemeietori de religii. Aceştia spun: Maestrul meu a spus cutare lucru, ne-a învăţat cutare lucru. Ucenicii lui Christos Iisus însă, spun (Nota 9): Noi nu vă vorbim despre mituri pline de înţelepciune şi nici de doctrine, ci vă spunem ce am văzut noi înşine, cu ochii noştri, şi am auzit cu urechile noastre. Noi i-am auzit vocea, mâinile noastre au atins izvorul Vieţii, pentru ca să fim în comuniune cu voi. Şi însuşi Christos Iisus vorbeşte aşa: Voi să fiţi martorii mei în Ierusalim, în Iudeea, până la sfârşitul veacurilorl (Nota 10). Aceste cuvinte exprimă ceva de o deosebită importanţă: Voi veţi fi martorii mei până la sfârşitul lumii, cu alte cuvinte, întotdeauna vor fi oameni care, ca şi cei de atunci, din Iudeea şi Galileea, vor putea, printr-o cunoaştere instinctivă, să spună cine a fost Christos în sensul Evangheliilor. Dar ce înseamnă „în sensul Evangheliilor"? Nimic altceva decât că El era dintru început principiul care trăia în orice creaţie. El spune: Dacă nu credeţi în mine, credeţi cel puţin în Moise; dacă veţi crede în Moise, veţi crede şi în Mine, căci Moise despre mine a vorbitl (Nota 11). Am văzut deja că Moise despre El a vorbit atunci când a spus „Eu sunt" cel care mi-a spus, acel „Eu sunt" care până atunci nu era de văzut decât în spirit. Faptul că Christos s-a arătat în lume, că a fost, că a venit în lume ca om pentru oameni, iată diferenţa între Evanghelia lui Christos şi revelaţia divină a celorlalte religii. În aceste religii, cunoaşterea spirituală era orientată exclusiv spre ceea ce atunci era în afara lumii. De atunci, cu Christos Iisus apare în lume ceva ce urma să fie înţeles chiar sub forma unei manifestări în planul fizic sensibil. Ce au resimţit primii ucenici ca fiind idealul înţelepciunii lor? Nu numai să înţeleagă cum trăiesc fiinţele spirituale în lumea spirituală, ci mai ales cum a putut să fie prezent aici, pe Pământ, principiul divin cel mai înalt în persoana fizic istorică a lui Christos Iisus.

Cele Douasprezece Simturi de Rudolf Steiner Cele douasprezece simturi ale omului si legatura lor cu imaginatia, inspiratia si intuitia     Conferinta tinuta la Dornach, 8 august 1920   Astăzi aş dori să aprofundez unele din cele discutate subiecte zilele acestea, în aşa fel încât să fac legătura cu o temă mai veche, pe care unii din dumneavoastră o vor fi cunoscând. Cândva, cu ani în urmă, am vorbit despre caracteristicile lumii generale a simţurilor omeneşti. Ştiţi desigur că atunci când vorbim despre simţuri avem în vedere în mod obişnuit văzul, auzul, mirosul, gustul si pipăitul. Fireşte că în ultimul timp si unii oameni de ştiinţă au fost determinaţi să mai vorbească si despre alte simţuri situate, aşa zicând, mai spre interiorul omului, despre un simţ al echilibrului şi aşa mai departe. Dar acestei viziuni despre simţurile omului îi lipseş­te pe de o parte coerenţa şi, mai ales, pe de altă parte, îi lip­seşte conţinutul. Efectiv avem de-a face doar cu o parte a organizării senzoriale a omului, atunci când avem în vedere doar simţurile deja enumerate. Abia atunci ai cuprins pe de-a-ntregul organizarea senzorială a omului, când ai în vedere douăsprezece simţuri. Astăzi vrem doar să le enumerăm aceste douăsprezece simţuri şi să le caracterizăm sumar. Enumerarea şi caracterizarea simţurilor poate începe de oriunde. Să încep deci cu observarea simţului vizual, de exemplu. Mai întâi dorim, după cum o poate constata fiecare pentru sine, să cuprindem strict exterior caracteristica ochiului (vezi Desenul 1). Simţul văzului ne mijloceşte accesul la suprafaţa obiectelor, care ne apare colorată, lumi­noasă, întunecată, etc. Am putea descrie această suprafaţă în cele mai diverse moduri, obţinând astfel ceea ce ne mijlo­ceşte simţul văzului. Dacă tindem acum spre contemplarea senzorială către ceva din lăuntrul corporalităţii exterioare a obiectelor, prin intermediul organizării noastre senzoriale, ne vom apropia ceva care nu se găseşte pe suprafaţă, ci este situat mai în interiorul corpurilor; aceasta se poate realiza prin interme­diul simţului caloric. Pe urmă, prin simţul gustului percepem proprietăţile ale „ceva" ţinând de suprafaţa obiectelor, care este mai atras de noi şi se dovedeşte mai înclinat către noi; îi percepem proprietăţile prin simţul gustului. Intr-o măsură, simţul gustului se situează la antidotul vizual. Când aveţi în vedere culorile, luminosul şi întunecatul şi pe de altă parte gustul, vă veţi spune : ceea ce vă vine în întâmpinare de pe suprafaţa obiectelor este ceva ce poate fi mediat, mijlocit de simţul vizual. Ceea ce vă iese în întâmpinare în interacţiunea cu propriul dumneavoastră organism, ceea ce în procesul sim­ţirii se desprinde de suprafaţa obiectului şi vă iese în întâm­pinare, aceasta este mijlocit de simţul gustativ. Acum să ne reprezentăm că aţi merge încă şi mai mult în interiorul corporalităţii obiectelor, mai adânc decât era posibil prin simţul caloric şi că aţi avea in vedere, într-o anumită măsură, nu numai ceea ce penetrează corporalitatea, pornind din exterior, (dar oricum situat în interior aidoma căldurii) ci ceea ce este calitate a corpurilor prin însăşi esenţa lor. De exemplu, când auziţi o placă metalică pe care o loviţi, atunci percepeţi ceva din materialitatea acelei plăci de metal, deci ceva din fiinţa lăuntrică a naturii metalice. In timp ce, percepând căldura, percepeţi prin intermediul simţu­lui caloric doar ceea ce, într-o anumită măsură, pătrunde corpurile ca şi căldura generală (dar atunci, fireşte se află în interior) în schimb, prin simţul auzului percepeţi ceva care deja coexistă în interdependenţă cu fiinţa lăuntrică a cor­purilor. Abordând acum din altă direcţie, veţi ajunge la ceva ce se exercită ca o acţiune eficientă a corpurilor asupra dumneavoastră, ceva care este mult mai lăuntric decât ceea ce se percepe prin simţul gustativ. Simţul mirosului este materialmente mult mai lăuntric decât gustul. Actul gustativ se produce într-o anumită măsură astfel, că obiectele lumii exterioare nouă ating abia particularităţile noastre, se unifică cu ceea ce e interior (şi atunci, în mod superficial). In schimb mirosul reprezintă deja o modificare semnificativă a lăuntricului nostru, iar mucoasa nazala, este mult mai interior organizată - desigur în înţelesul material al lucrurilor- decât aparatul gustativ (senzorii gustativi). Dacă continuaţi să pătrunderi în interiorul corporali­tăţii externe, acolo unde ceea ce este exterior-corporal devi­ne deja mai mult sufletesc, atunci veţi pătrunde cu simţul au­zului în fiinţa esenţială a ceea ce este de natură metalică, de exemplu şi veţi percepe sufletul metalicului; dar vă avântaţi şi mai adânc în ceea ce este exterior, atunci când nu percepeţi numai cu simţul auzului, ci prin simţul verbal, prin simţul limbii. Este o totală confuzie să crezi că s-ar înfăptui doar prin auz ceea ce conţine în sine simţul verbal: ai putea să auzi, dar nu ai putea încă să percepi conţinutul cuvântului pentru a-1 înţelege. Intre auzirea pur şi simplu a sunetelor şi perceperea cuvintelor există o deosebire şi în privinţa struc­turii organice Auzirea sunetelor se produce prin intermediul urechii; perceperea cuvintelor se face însă prin intermediul altor organe, tot de natură fizică, la fel cu acelea care folosesc au­zului. Şi atunci când înţelegem cu ajutorul simţului limbii (simţului verbal) pătrundem şi mai adânc în interiorul unui lucru, decât atunci când îi auzim fiinţa interioară manifestă la nivel strict tonal. Incă şi mai mult spre interior se situează acel proces ce are loc prin intermediul simţului tactil, cu mult mai lăun­tric şi mai detaşat de lucruri decât în cazul simţului olfactiv. Atunci când pipăiţi obiecte, vă percepeţi, de fapt, doar pe dumneavoastră înşivă. Palpând un obiect, acesta vă împinge într-un fel anume, mai tare dacă este un obiect dur, mai domol dacă obiectul este mai moale. Insă nu percepeţi nimic din obiecte, ci numai acţiunea care se exercită asupra dum­neavoastră înşivă, transformarea din voi înşivă. Un obiect dur vă presează mai adânc corpul. Ceea ce percepeţi este tocmai această presiune, ca modificare în propriul organism atunci când percepeţi prin intermediul simţului tactil. Vedeţi dumneavoastră, pătrunzând cu adâncirea senzonală, ieşim cumva din noi înşine. Mai întâi ieşim din noi doar un pic prin simţul gustului; ceva mai în afara noastră, si anume pe suprafaţa obiectelor ne aflăm prin simţul vizual; cu simţul caloric deja pătrundem puţin în obiecte, ne adân­cim spre esenţa lor cu auzul şi ne plasăm în chiar esenţa obi­ectelor prin intermediul simţului verbal (al limbii). Dim­potrivă, efectuăm o descindere în propriul nostru interior; deja prin simţul gustativ avem la dispoziţie ceva din acest domeniu; încă şi mai mult, prin simţul olfactiv şi într-o şi mai mare măsură prin simţul tactil. Apoi când pătrundem încă şi mai mult în interiorul nostru, ne confruntăm cu un simţ căruia deja în mod obişnuit nu i se mai atribuie un nume, sau cel puţin nu este prea adesea numit, un simţ prin intermediul căruia deosebim dacă stăm culcaţi sau în picioa­re; un simţ prin care percepem atunci când stăm pe ambele noastre picioare cum ne menţinem în echilibru. Această senzaţie de a te afla în echilibru este posibilă prin inter­mediul simţului echilibrului. Cu aceasta pătrundem deja total în interiorul fiinţei noastre; percepem legăturile dintre interiorul nostru si lumea exterioară în al căror context ne simţim în echilibru. Dar percepţia asupra acestor legături are loc strict în interiorul nostru. Dacă pătrundem acum şi mai profund în lumea exte­rioară, mai profund decât era posibil prin simţul cuvântului (verbal), aceasta se poate întâmpla prin simţul gândului. Si pentru a se percepe gândurile altor fiinţe, trebuie pur şi simplu un alt organ de simţ decât doar pentru simţul verbal.   In această direcţie, dacă descindem si mai adânc in interiorul fiinţei noastre, atunci acţionăm printr-un simţ care ne permitem să percepem dacă stăm liniştiţi sau ne mişcăm. Mişcarea si repaosul propriu nu ni le percepem doar rapor­tate la situarea obiectelor exterioare faţă de noi, ci putem percepe interior, atunci când ne mişcăm, cât de mult ne-am mişcat sau alte aspecte legate de mişcare, pornind de la alungirea sau scurtarea (extensia sau contractarea) muşchilor noştri, ori de la configuraţia corpului nostru. Aceasta se petrece prin intermediul simţului mişcării. In confruntare cu mulţi oameni, nu le percepem acestora doar gândurile, ci percepem de asemenea însuşi "Eul". Iar "Eul" nu este încă perceput atunci când percepem pur şi simplu gândurile. Pe aceleaşi considerente care ne îndreptăţesc să acordăm statute diferenţiate simţului faţă de cel auditiv, trebuie să statutăm şi un simt al „eurilor", atunci când ne raportăm la o mai fină diferenţiere a structurii orga­nizatorice a omului. Prin aceea că putem pătrunde în " eul " altui om percepându-1, ieşim în mare măsură afară din noi înşine. Când "intrăm" noi, oare, de cele mai multe ori, în noi înşine ? Păi atunci când percepem în sentimentul general al vieţii acel "ceva" pe care în timpul treziei (veghei) ca stare a noastră de conştientă (nu conştiinţă - n.t), conştienta faptului că existăm, că suntem, că simţim lăuntric faptul de a exista. Toate acestea sunt intermediate de simţul vieţii. Cu aceasta, v-am descris cele douăsprezece simţuri care alcătuiesc sistemul complet al organelor senzoriale. De aici, puteţi vedea că o parte din simţuri este direcţionala mai mult în afară, este predispusă mai mult să pătrundă în lumea exterioară. Dacă privim întregul ca pe conţinutul lumii noastre senzoriale, putem spune: simţul eului, simţul gândurilor, simţul verbal, auzul, simţul caloric, văzul şi simţul gustativ sunt acele simţuri care sunt direcţionale preponderent spre exterior. Dimpotrivă, acolo unde ne percepem mai mult pe noi înşine prin intermediul lucrurilor, acolo unde percepem mai mult acţiunea lucrurilor în noi, avem  a  face  cu  celelalte  simţuri:   simţul vieţii, simţul mişcării, simţul echilibrului, simţul tactil, simţul olfactiv. Ele alcătuiesc mai mult domeniul omului interior; sunt simţuri care se deschid către interior şi prin perceperea inte­riorului mijlocesc legătura noastră cu cosmosul (vezi desenul haşurat, in Desen 1).Astfel că, având întregul sistem al simţurilor, putem, deci spune: avem şapte simţuri direcţionate mai mult spre exterior. Al şaptelea simţ este deja am­biguu: simţul gustativ se situează deja pe graniţa dintre ceea ce priveşte corpurile exterioare şi ceea ce are a face cu acţiu­nea pe care ele o exercită asupra noastră. Celelalte cinci simţuri sunt simţuri care ni se relevă prin premise interioare, care se manifestă în noi, dar care sunt de fapt acţiuni ale lumii exterioare asupra noastră. Ceea ce doresc să evidenţiez astăzi cu această prezen­tare a simţurilor, care celor mai mulţi dintre dumneavoastră le va fi deja cunoscută, este ceea ce urmează. Ştiţi că atunci când omul ascede de la obişnuita cunoaştere senzorială la cunoaşterea superioară, el o poate face prin aceea că el iese cu spiritualul-sufletescul său din corporalitatea fizică. Atunci se instaurează modurile superi­oare ale cunoaşterii: imaginaţia, inspiraţia, intuiţia, pe care le-am prezentat în cartea mea "Ştiinţa spirituală" la modul descriptiv şi de asemenea în lucrarea "Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare". Dar vă veţi putea reprezenta cu uşurinţă faptul că, tocmai având în vedere această structurare a simţurilor, putem ajunge la o anume caracteristică a contemplării lumilor superioare. Ieşim în afara noastră. Peste ce graniţă trecem prin aceasta ? Atunci când rămânem în noi înşine, când ne ancorăm în noi înşine, simţurile sunt cele care formează graniţa (limita) noastră; când ieşim din noi înşine, atunci păşim prin simţuri spre exterior. Vreau să spun că este absolut de la sine înţeles că, atunci când spiritual-sufletescul părăseşte învelişul corporal el păşeşte spre exterior prin simţuri. Prin urmare prin simţurile exterioare (gust, văz, simţ caloric, auz, simţ verbal, simţ al gândurilor şi simţ al eurilor) ne exteriorizăm (ieşim în exterior). Vom vedea ulterior unde ajungem atunci când, trecând cealaltă graniţă, acolo unde simţurile se deschid spre interior, pătrundem în interioritate. Prin urmare, ieşim prin intermediul simţurilor spre exterior, prin aceea că, într-o anumită măsură, părăsim cu spiritual-sufletescul limita corporalităţii noastre. De exemplu prin simţul văzului ne exteriorizăm: adică pătrundem cu spiritual-sufletescul nostru către exterior, prin aceea că lasă în urmă corporalitatea materială. Mişcându-ne prin lume văzând cu ochiul sufletesc, dar lăsând îndărăt ceilalţi ochi (fizici) părăsind deci tocmai prin ochi corporalitatea noastră, pătrundem în acea regiune în care domneşte imaginaţia,  (vezi desenul de la pag. 8) Iar când suntem cu adevăraţi apţi, prin iniţiere, să pătrundem tocmai prin ochi în lumea spirituală, atunci do­bândim imaginaţii pure, imaginaţii care, vreau să spun, sunt imagini, aşa cum şi curcubeul este tot imagine; pure ima­ginaţii în imagini, trăind şi ţesând în domeniul sufletesc-spiritual. Incă amprentate de ultimele resturi ale imanenţei materiale ni se înfăţişează imaginile dacă ieşirea are loc prin organul simţului gustativ. Astfel că putem spune: dacă ne exteriorizăm prin organul simţului gustativ, atunci imagi­naţiile vor purta amprenta formală a materialităţii. Nu obţi­nem imagini pur înmiresmate, aşa cum era cazul curcube­ului, ci ceva hibrid, care într-o măsură, conţine în imagine ceva ca un ultim rest de materilaitate: când părăsim corpo­ralitatea fizică prin poarta simţului gustativ obţinem fanto­me, autentice fantome. Dacă părăsim corpul fizic prin intermediul simţului caloric şi atunci imaginile vor fi impure (purtând o anume amprentă). Imaginile, care altminteri sunt pure, aş spune, precum curcubeul, apar în acest caz astfel încât ne afectează sufleteşte într-un anume fel. In aceasta constă de data aceasta hibridarea lor. In cazul organului gustativ, imaginea este supusă unui proces de densifîcare până la caracterul fanto­matic. Dacă însă ne exteriorizăm prin simţul caloric, dobân­dim desigur tot imaginaţii, dar imaginaţii care acţionează sufleteşte, care acţionează prin simpatie şi antipatie, care acţionează prin căldură si răceală sufletească. Prin urmare, imaginile nu mai apar la fel de detaşate ca precedentele, ci ele apar calde sau reci, însă calde sau reci sufleteşte. Când însă ne părăsim trupul prin intermediul simţului auditiv, adică prin ureche, ieşim în lumea spiritual-sufletească şi avem trăirea inspiraţiei. Deci aici (în faţă, în Desen 1) avem trăirea imaginaţiilor, purtând amprenta a ceea ce afectează sufleteşte; când ne părăsim corpul prin simţul auzului, ne cufundăm în domeniul inspiraţie. In timp ce altminteri, aceste simţuri merg mult spre exterior, apare acum ceea ce vine de la simţul caloric către cel al auzului, mai mult în interiorul nostru sufletesc spiritual. Căci inspi­raţiile aparţin mai mult decât iamginaţiile domeniului sufletesc-spiritual; suntem mai mult mişcaţi şi nu doar afectiv, ci ne simţim străbătuţi de inspiraţii, tot astfel cum trupeşte suntem străbătuţi de aerul pe care 1-am inspirat, aidoma ne simţim pătrunşi sufleteşte de inspiraţii, în a căror regiune pătrundem, atunci când ne părăsim trupul prin mijlo­cirea simţului auzului. Atunci când ne părăsim trupul prin intermediul simţu­lui verbal, a simţului lingvistic, atunci inspiraţiile capătă altă coloratură. Este forte important să cunoşti acel organ care este tot atât de real în organizarea fizică pe cât este simţul auditiv, atunci când tocmai dobândeşti perceperea a ceea ce este simţul verbal. Atunci când părăseşti cu spiritual-sufletescul corpul fizic prin intermediul acestui organ, inspi­raţia se particularizează prin viaţa interioară, prin faptul de a te simţi una cu fiinţa străină ţie cu alteralitatea. Atunci când ne părăsim corpul prin simţul gândurilor, pătrundem în domeniul intuiţiilor.Iar când ne părăsim corpul prin simţul eului (eurilor), atunci intuiţiile poartă amprenta fiinţialitaţii lumii exterioare spirituale. In acest fel pătrundem tot mai adânc în fiinţialitatea lumii spirituale exterioare, atunci când, cu spiritual-sufletescul, ne părăsim trupul şi ne putem referi mereu la felul cum ceea ce ne înconjoară este lumea spirituală. El percepe cea ce este îndărătul simţurilor doar atunci când, prin spiritual-sufletescul său, îşi părăseşte trupul. Dar declanşarea se face prin simţuri: ni se revelează intuiţiile prin simţul eului şi prin cel al gândurilor, însă nu ca atare ci numai prin amprenta lor; inspiraţiile prin simţul verbal (lingvistic) şi prin cel auditiv, dar iarăşi numai amprenta lor; imaginaţiile prin simţul caloric si cel vizual si puţin prin cel gustativ, însă estompate, preluate şi transformate în senzorialitate.     Am putea desena lucrurile în mod schematic astfel: la limita (corpului) este perceperea lumii simţurilor (vezi prima zonă, cea roşie din Desen 2 ); dacă pătrundem în exterior prin spiritual-sufletescul nostru, intrăm în lumea spirituală (vezi desenul cu galben, Desen 2) prin imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie. Iar ceea ce este de imaginat, ceea ce este de inspirat, ceea ce este de intuit, acestea sunt din exterior. Insă pătrunzând în noi se transformă în lumea noastră sen­zorială. Vedeţi dumneavoastră, atomii nu sunt acolo afară, cum fantazează materialiştii, ci acolo afară se afla lumea imaginativului, a inspirativului, a intuitivului. Iar această lume acţionând asupra noastră, îşi înfige mulajele în percepţia senzorială exterioară. Vedeţi de aici că, atunci când într-o oarecare măsură trecem de graniţa pielii noastre, care închide sub ea organele noastre de simţ, dar o facem în direcţii diferite, acelea în care lucrează simţurile, atingem lăuntric lumea obiectivă spiritual-sufletescă. Acolo pătrun­dem noi în lumea exterioară prin intermediul simţurilor, pe care le-am cunoscut ca deschizându-se spre exterior. Vedeţi deci că omul, atunci când păşeşte în lumea exterioară, când trece pragul lumii exterioare care, după cum se vede, este extrem de aproape, el pătrunde în spiritual-sufletescul obiectiv. Aceasta este ceea ce dorim noi să atin­gem prin ştiinţa spirituală: să pătrundem în această lume spi­ritual-sufletească obiectivă. Ajungem la ceva mai înalt pătrun­zând cu simţurile noastre exterioare în ceea ce, în interiorul lumii senzoriale, este pentru noi ca acoperit de un văl. Dar cum stau lucrurile atunci când pătrundem în interioritatea noastră prin intermediul simţurilor interioare, simţul vieţii, al mişcării, al echilibrului, al pipăitului (tactil), al mirosului; atunci când - la fel ca atunci când ne exteriorizăm prin mijlocirea simţurilor exterioare- pătrundem spre interi­orul nostru prin intermediul acestor simţuri. Aici lucrurile stau cu totul altfel. Să notăm aceste simţuri interioare încă o dată: simţul mirosului, al pipăitului (tactil), al mişcării, al echilibrului, al vieţii. Ceea ce se petrece aici în noi nu este perceput. In viaţa obişnuită de fapt nu percepem ce se petrece în domeniul acestor simţuri. Ceea ce percepem cu aceste simţuri în viaţa obişnuită este deja radiat în domeniul sufletesc. Vedeţi dumneavoastră, dacă aceasta este lumea spirituală exterioară a imaginaţiei, a inspiraţiei şi a intuiţiei (vezi in Desen 3 culoarea roşie) atunci ea radiază în acest fel asupra simţurilor noastre şi prin simţuri ne este prezentată, iar lumea senzorială este chiar produsă (astfel). Lumea spirituală exterioară este deci împinsă o treaptă mai încoace.   Dar ce cuprinde acest simţ si ce anume se întâmplă acolo în corporalitate sunt lucruri pe care nu le percepem în mod imediat. După cum nu se percepe lumea spirituală exterioară obiectivă, ci doar descinderea sa în simţurile noastre, tot astfel nu se percepe în mod nemijlocit nici ceea ce se întâmplă în corpul nostru ci doar ceea ce răzbate urcând până în domeniul sufletesc. Intr-o anumită măsură se percep efectele acestor simţuri interioare. Nu percepeţi procesele, care sunt procese vitale, ci percepeţi cu simţul vieţii (vezi Desen 1) ceea ce este senzaţia a ceea ce nu percepeţi atunci când dormiţi, a ceea ce percepeţi ca un confort interior la trezire, acea stare de confort impregnat lăuntric şi care este deranjant doar atunci când apare o durere internă. Simţul vieţii care altminteri radiază ca o stare de confort este de aşa natură încât este deranjant exact aşa cum un simţ exterior poate fi şi el deranjant, de exemplu, atunci când auzi prost. Dar în ansamblul, simţul vieţii este resimţit la omul sănătos ca o stare de confort. Această stare de impregnare cu confortabilitate se amplifică după o masă rafinată, este oarecum diminuată în caz de foame; acest simţământ de sine interior general este efectul simţului vieţii radiind înăuntrul sufletului. Simţul mişcării (vezi Desen 1 ), cel care se manifestă în noi prin perceperea muşchilor în procesele de scurtare si lungire (contractare şi extindere), percepând dacă mergem sau stăm, dacă sărim sau dansăm, deci prin care percepem dacă si cum ne mişcăm, radiază în suflet acel sentiment de libertate al omului care se lasă simţit în sine ca suflet: simţirea propriului domeniu sufletesc liber. Faptul că vă percepeti pe dumneavoastră înşivă ca suflet liber repre­zintă radiaţia simţului mişcării, este radiaţia contractării si extensiei muşchilor către interiorul domeniului dumneavoas­tră sufletesc, după cum si starea de confort interior sau de disconfort este iradierea în zona sufletească a datelor şi experienţelor simţului vieţii. Atunci când simţul echilibrului radiază lăuntric spre domeniul sufletesc, deja producem o dizolvare (o dezlegare) foarte puternică a acestui domeniu. Gândiţi-vă doar cât de puţin suntem noi în măsură să simţim nemijlocit faptul existenţei noastre în lume în stare de echilibru - dacă nu cumva am leşinat de-a binelea şi atunci nu avem chiar deloc habar despre aşa ceva. Deci cum simţim noi oare, radiind lăuntric în suflet, trăirile simţului echilibrului ? Aceasta ţine deja pe de-a-ntregul de ceea ce este sufletesc: o simţim ca pe o liniştire interioară, ca pe acea liniştire interioară care mă face să nu las în urmă când merg de-aici până mai încolo, acel ceva care sălăşluieşte în mine. Tot astfel, aş putea să zbor prin aer, rămânând liniştit mereu acelaşi. Este acel ceva care ne îngăduie să ne manifestăm independent faţă de timp. Nu mă las în urmă pe mine cel de azi, ci mâine sunt tot acelaşi. Această stare de independenţă în raport cu corpora­litatea este însăşi iradierea lăuntrică a simţului echilibrului în sufletesc. Este faptul de a te simţi pe tine însuţi ca spirit. Incă şi mai puţin percepem procesele interne  ale simţului tactil. Pe acestea le proiectăm cu totul în afară. Simţim corpurile, percepem dacă sunt moi sau tari, dacă sunt aspre sau netede, dacă sunt mătăsoase sau au natura lânii; proiectăm trăirile simţului tactil cu totul în spaţiul exterior. De fapt asta avem în simţul tactil: o trăire interioară dar ceea ce se petrece acolo în lăuntru rămâne cu totul în inconştient. In proprietăţile tactile pe care noi le atribuim corpurilor se găseşte doar o umbră a sa.( a acestei trăiri interioare , n.t.) Insă oragnul simţului tactil ne face să simţim obiectele ca fiind mătăsoase sau din lână, tari sau moi, aspre sau netede. Aceasta radiază şi spre interior, radiază către suflet; doar că omul nu remarcă legătura dintre trăirile sale sufleteşti şi ceea ce palpează simţul tactil exterior, căci lucrurile se diferen­ţiază foarte mult: cele care radiază lăuntric (spre interior) si ceea ce apare ca trăire spre exterior. Dar acel ceva care radiază lăuntric nu este altceva decât faptul de a fi străbătut de trăirea îndumnezeirii. Dacă nu ar dispune de simţul tactil, omul nu ar avea sentimentul dumnezeirii. Ceea ce simţim prin simţul tactil ca asprime sau netezime, ca tărie sau moliciune este ceea ce radiază în exterior ; ceea ce ricoşează de aici ca fenomen sufletesc este faptul de a fi pătruns de substanţialitatea generală a lumii, a fi pătruns de faptul însuşi al existenţei ca atare. Noi constatăm existenţa lumii exteri­oare tocmai prin simţul tactil. Atunci când vedem ceva, însă nu credem că acel lucru este existent în spaţiu; ne convingem de existenţa sa în spaţiu, de-abia atunci când simţul tactil îl poate palpa. Acel ceva care pătrunde şi străbate toate lucrurile şi care ne pătrunde şi pe noi şi care poartă şi duce cu sine această autopătrunzătoare substanţă divină (dumne­zeiască) răzbate în conştient şi, reflectată spre interior, este chiar trăirea simţului tactil. Cât despre simţul olfactiv, iradierea sa către exterior vă este cunoscută. Insă atunci când simţul olfactiv îşi radiază trăirile către interior, omul nu mai observă deloc cum se leagă între ele trăirile interioare de cele exterioare. Atunci când omul miroase ceva, avem a face cu radierea simţului olfactiv către exterior; el proiectează imagini spre exterior. Dar acest efect se proiectează si în interior. Doar că omul îi dă mai rar atenţie decât efectului în exterior. Unii oameni miros cu nesaţ lucrurile înmiresmate si prin  aceasta ei observă radierea simţului olfactiv către exterior. Dar există şi persoane care se dedică acelui lucru care cuprinde interiorul cu atâta forţă, ca efect al simţului olfactiv către interior, încât este resimţit ca unificarea mistică cu Dumnezeu, nu doar cu simţământul îndumnezeirii care îl străbate pe om, ci ceva foarte adânc stabilizat în om.   5. Simţul mirosului - unificarea mistică cu Dumnezeu 4. Simţul tactil - a fi străbătut lăuntric de sentimentul dumnezeirii 3. Simţul echilibrului - linişte interioară; să te simţi pe tine ca spirit 2. Simţul mişcării - trăirea sufletescului liber propriu 1. Simţul vieţii – confortabilitate   Vedeţi dumneavosatră, trebuie să ne desprindem de unele prejudecăţi sentimentale, când privim lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat pe lume. Căci unul sau altul poate avea simţăminte cu adevărat sublime când se vrea mistic, iar acum află ce este trăirea mistică în raport cu lumea simţu­rilor: este trăirea simţului olfactiv radiind spre lăuntrul sufletului. Nu trebuie să ne înspăimântăm în faţa unor astfel de lucruri, căci si senzaţiile ni le construim doar în lumea exte­rioară si convenţională a aparenţelor, în Maia. Şi de ce oare ar trebui să menţinem acest verdict al Maiei asupra simţului olfactiv, care nu priveşte acest simţ ca pe ceva suprem ele­vat? De ce să nu fim în stare să privim simţul olfactiv sub aspectul său cel mai înalt, acolo unde el devine creatorul trăirilor interioare ale omului ? Intr-adevăr, uneori misticii sunt nişte proşti materialişti, ei damnează materia, vor să se ridice deasupra materiei, dedându-se (totodată) lăuntric pe de-a-ntregul efectelor simţului olfactiv asupra interiorului. Cine are o afinitate şi o sensibilitate mai fină pentru astfel de lucruri, acela va „mirosi" (lucrurile) potrivit cu felul deosebit al trăirilor la mistici declaraţi de factură simpatică, precum Methilde din Magdeburg, Sfânta Tereza sau Sfântul loan la Crucii, atunci când ei îşi descriu trăirile - şi aseme­nea personalităţi fac descrieri foarte grăitoare. Şi la Meister Eckhart, ori la Johannes Tauler mistica este la fel de bună şi de adecvată pentru a fi mirosită, pe cât este de bună şi adecvată pentru a fi absorbită cu voluptate prin senzaţii su­fleteşti. Luând, de exemplu, descrierea trăirilor mistice ale Sfintei Tereza sau a Methildei din Magdeburg, vom avea lăuntric o mireasmă dulceagă, dacă înţelegem lucrurile în mod ocult. Dacă luăm mistica lui Tauler sau a Maestrului Eckhart, vom percepe un miros un pic aspru, dar nu lipsit de simpatie, ceva ca mirosul plantei vârnaţ (Ruta Graveolens). Pe scurt, lucrul ciudat, frapant cu care ne confruntăm constă în acea că, atunci când, prin intermediul simţurilor, ne distantăm tot mai mult spre exterior, pătrundem într-o lume superioară, într-o lume spirituală obiectivă. Atunci însă când descindem prin mistică, prin faptul de a fi pătrunşi de senti­mentul îndumnezeirii, prin faptul de a se simţi liber sufle­teşte, prin confortul interior, atunci pătrundem în corpora­litate, înăuntrul materialităţii- lucru pe care vi 1-am indicat deja în cursul acestor consideraţii. In trăirile interioare, vorbind din punctul de vedere al Maiei, se ajunge în regiuni tot mai joase, faţă de cele pe care le atingem în viaţa obişnuită. Prin trăirea de sine exterioară prin simţuri, ajungem în regiuni mai înalte. De aici mai vedeţi bine şi că nu trebuie mai ales să te laşi pradă nici unei iluzii, mai ales să nu te subjugi iluziei de a crede că te scufunzi într-o spiritualitate deosebită atunci când, prin simţământul mistic al unificării cu divinul, te adânceşti în propria interioritate. O, nu ! Prin aceasta cobori doar spre interior, în radiaţiile propriului nas spre înăuntru. Iar acei mistici care sunt cei mai îndrăgiţi re­dau prin descrierile lor ceea ce simt ei lăuntric prin radiaţiile nasului lor continuat spre interior. Vedeţi dumneavoastră, dacă vorbiţi de dincoace de prag despre lumea spirituală, despre problematica acestei lumi, atunci trebuie să o facem în cu totul alţi termeni decât si-o reprezintă oamenii de aici din această lume fizică. In fond aceasta nu ar trebui să vă mire căci nu este cazul să vă aşteptaţi ca lumea spirituală de dincolo de prag să fie pur şi simplu o dublură a lumii fizice. Cu astfel de dubluri puteţi avea de-a face numai dacă citiţi descrierile lumii superioare în mistica islamică., sau pe acelea ale Devahan-ului aparţinând domnului Leadbeater. Aveţi acolo în mod fundamental dublete ale acestei lumi, doar puţin transformată. Asta este foarte comod oamenilor. Mai ales la cei care în această lume fizică duc o viaţă de salon, îmbrăcaţi în haine bune, într-o satisfacere a poftelor cu totul îndestulătoare, se poate întâlni fenomenul, ca după moarte, să intre în acel salon al De­vahan-ului în care poţi zăbovi la fel ca în saloanele de aici, după cum le-a descris-o şi domnul Leadbeater. Cel ce trebuie sa descrie adevărurile lumilor spirituale nu se află în această situaţie confortabilă. El trebuie să vă spună faptul că de a fi pătruns de sentimentul îndumnezeirii trimite la o proiecţie către interior a simţului tactil si că misticul nu-i dezvăluie altceva adevăratului ocultist, decât felul că el adulmecă în interiorul său. In adevărata contemplare a lumii dinspre par­tea spirituală nu există nici un prilej pentru sentimentalitate. Am menţiont-o adesea: dacă pătrunzi cu adevărat în interiorul lumii spirituale, atunci seriozitatea se instaurează în aşa măsură încât tuturor lucrurilor trebuie să li se atribuie până şi alte cuvinte decât cele cu care sunt desemnate aici, iar cuvintele înseşi capătă înţelesuri total opuse. A pătrunde în lumile spirituale nu înseamnă pur şi simplu să descrii fantome ale lumii de aici, ci trebuie să te aştepţi să vieţuiesti ceva total opus lumii fizice, în special opus păcatului (agre­abilului). Am vrut să vă prezint astăzi acest punct de vedere pentru a vă prilejui o trăire mai cuprinzătoare a ceea ce este cu adevărat necesar epocii noastre. Atunci când asculţi cu ce se confruntă astăzi occidentalii, atunci când un gând este su­primat în manieră occidentală (în Răsărit, lucrurile stau puţin altfel, cu atât mai diferit cu cât mergi mai departe spre Orient), se întâmplă adesea să se spună: „asta nu poate fi formulat în franceză" sau „asta nu poate fi exprimat în engleză". Cu cât înaintăm spre vest, cu atât mai des auzim astfel de judecăţi. Dar ce altceva înseamnă această judecată, decât dependenţa faţă de domeniul fizicului, încremenirea deja în fizic în opoziţie cu lumea reala ? Dar ce parvine prin cuvinte ? Cu mult mai mult decât faptul că prin cuvinte ne înţelegem asupra lucrurilor. Atunci trebuie să putem elibera şi cuvintele de lucruri şi nu trebuie să putem elibera doar cuvintele, trebuie să pu­tem elibera chiar şi trăirile subiective dobândite în lumea senzorială. Dacă privim simţul mirosului ca pe un simţ inferior, aceasta este o judecată dobândită în lumea simţurilor. Iar atunci când privim corelatul său interior -mistica- ca pe ceva elevat, şi aceasta este tot o judecată din lumea simţurilor. Văzută de pe cealaltă parte a pragului, organizarea simţului mirosului este ceva extraordinar de însemnat, iar mistica nu este ceva prea grozav, văzută de pe cealaltă parte a pragului. Căci mistica, ea, este în totalitate un produs al lumii materia­le, fizice şi anume ea este modul în care vor să pătrundă în lumea spirituală oameni care rămân de fapt materialişti prin aceea că ei văd ceea ce este aici mai întâi ca materie pur şi simplu. Asta le este prea materialist şi inferior. In orice caz, dacă ar pătrunde în ceea ce se află aici afară, ar ajunge direct în lumea spirituală, în ierarhii. Insă ei, în loc de aceasta, se scufundă în interiorul lor însuşi: acolo se adâncesc ei în plină materie, în limitele propriei lor piei ! In schimb asta lor li se pare supremă elevare spirituală, însă lucrurile nu stau nicidecum aşa, că ne-am cufundat mistic în corporalitatea noastră prin intermediul fenomenelor noastre de ordin mate­rial, prin fenomenele lumii senzoriale ne cufundăm în lumea spirituală, în lumea ierarhiilor, în lumea fiinţărilor spirituale. Atâta timp cât lumea suportă să audă astfel de idei, atâta timp cât lumea suportă să se vorbească despre ea cu totul altfel decât în ultimele patru secole, atâta timp cât lu­mea suportă ca până şi judecăţile sociale să ni le întemeiem pe astfel de concepte total inversate, nu vom ajunge la impulsuri care să genereze un nou răsărit (un nou proces ascendent). Dar dacă vrem să ne urnim din ceea ce ne-am însuşit şi dacă vrem să ne orientăm pornind de aici înfăptirile în plan social, atunci ne vom adânci tot mai mult în invo­luţie, atunci se va prăbuşi totul în declinul Occidentului. Pe ce se întemeiază ceva ca verdictul lui Oswald Spengler ? Se întemeiază pe faptul că el este un om de geniu, care nu poate gândi nimic altceva decât conceptele obişnuite ale Ocidentului pe care le avem acum. Pe acestea le anali­zează el. Pornind de aici socoteşte el că o dată cu începutul celui de al treilea mileniu în locul civilizaţiei noastre se va instaura barbaria - ceea ce pentru aceste concepte este pe deplin concret. Dacă îi vorbeşti de antroposofie, capul i se face stacojiu, pentru că nu poate suporta. Dacă ar înţelege ce poate aduce ea omenirii, cum îi poate ea vitaliza pe oameni, atunci ar vedea că numai şi numai prin ea procesul de declin poate fi deturnat, că numai şi numai prin ea se poate ajunge la un proces ascendent.

Christos si lumea spirituala de Rudolf Steiner CUPRINS Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea) În legătură cu publicarea conferinţelor lui Rudolf Steiner Conferinţa I — Leipzig, 28 decembrie 1913 — Marea schimbare a vieţii sufleteşti în secolele anterioare şi ulterioare Misteriului de pe Golgota. Adâncirea vieţii de gânduri datorită filosofiei greceşti. În acelaşi timp totala lipsă de înţelegere pentru Misteriul de pe Golgota. Aceeaşi înaltă forţă spirituală a determinat atât adâncirea vieţii de gânduri ca şi impulsul lui Christos. Teologia lui Pavel. Conceptele gnostice: tatăl primordial, Tăcere, treizeci şi unu de Eoni, divina Sophia, Achamod, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt, Demiurgos Conferinţa a II-a — Leipzig, 29 decembrie 1913 — Înţelegerea lacunară a gnosticilor privind legătura dintre entitatea Christos şi Iisus din Nazaret. Vechii Rishi indieni, Zarathustra şi înţelepţii caldeeni ar fi putut avea înţelegere pentru apariţia lui Christos. Aur, tămâie şi mir. Christos păşeşte pe Pâmânt în perioada cea mai puţin aptă pentru a-L înţelege. Erudiţia teologică s-a îndepărtat tot mai mult de înţelegerea lui Christos. Sibilele. Profeţii şi Sibilele lui Michelangelo.  Sibilele, rămăşiţă a vechii înţelepciuni, anulată prin impulsul lui Christos. Pavel, urmaş al vechilor profeţi. Pavel şi lumea măslinului Conferinţa a III-a — Leipzig, 30 decembrie 1913 — Cei doi copii Iisus. Dezvoltarea umana în cursul evoluţiei Pământului. Tripla influenţă a simţurilor, a organelor vitale şi a sufletului umanităţii (gândire, simţire, voinţă). Sfântul Gheorghe învinge balaurul. Artele muzelor (Apolo) ca reflectare a acestor forţe de armonizare. Miturile Iui Mydas şi Marsyas. „Însufleţirea" lui Christos în Apolo Conferinţa a IV-a — Leipzig, 31 decembrie 1913 — Postacţiuni ale triplului eveniment Christos în perioada postatlanteană. Zarathustra. Concepţia despre lume privită ca o cronologie. Ahura Mazda, Ahriman, Zaruana akarana. Amshaspandzi, Izedzi. Misterii egiptene şi caldeene: astrologie. Misterii greceşti: meteorologie. Înţelepciune evreiască veche: geologie. Profeţii. Cultul lui Attis şi al lui Adonis ca prevestiri ale Misteriului de pe Golgota. Ioan Botezătorul ca reîncarnare a lui Ilie. Apalo şi laurul, Pavel şi măslinul Conferinţa a V-a — Leipzig, 1 ianuarie 1914 — Acţionarea Impulsului lui Christos în fundamentele sufletului. Victoria lui Constantin împotriva lui Maxenţiu. Parsifal şi Graalul. Cupa sfântă. Sculptura Pieta a lui Michelangelo. Chrétien de Troyes, Wolfram von Eschenbach. Kyot. Reapariţia scrierii stelare în taina lui Parsifal. „Ganganda greida", provizia de drum rătăcitoare Conferinţa a VI-a — Leipzig, 2 ianuarie 1914 — Sărbătoarea Paştilor. Christificarea revelaţiilor spirituale. Iahve: Legătura dintre Stăpânul Pământului şi Mama Lunii. Fecioara din Orleans, Sibilă modernă, christificată. Consonanţa dintre istoria umanităţii şi scrierea stelară. Johannes Kepler. Aspectul de constelaţie şi aspectul uman al Graalului. Ţinutul preotului Ioan. „Ex oriente lux"     TREPTELE ADEVĂRULUI Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (1861–1925), personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe experienţe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate în lumea spirituală, cât şi gândirea riguros ştiinţifică despre spirit, prin opoziţie cu tendinţele materialismului dominant în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea. Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este materia". Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în lumea materială". Întreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi social-istorică, a umanităţii este o ilustrare vie a acestui principiu. Cunoaşterea directă a resorturilor spirituale ale umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, se obţine numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor noastre sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apţi şi demni de dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar pentru evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice şi cosmice se pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucât logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel ca o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică terestră, având sarcina realizării sintezei superioare a acestora. În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care ne dă posibilitatea înţelegerii raţiunii de a fi a structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei „secte religioase", cum încearcă să denigreze unele scrieri mişcarea antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare concretă a forţelor de iubire aduse de Hristos pe Pământ, atât de necesară într-o perioadă în care dezbinarea între oameni se manifestă în toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui R. Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani. Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat soluţii valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8–9 decenii în urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului (antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi urmaşii săi au elaborat principiile şi metodele terapeutice ale medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem conchide că antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este prelungirea în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a Logosului care a acţionat de la începutul existenţei Universului. Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod eronat sau abuziv este asociată cu alte curente şi organizaţii actuale. Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru libertate, iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor imperative ale mileniului III. biolog dr. PETRE PAPACOSTEA     ÎN LEGĂTURĂ CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR LUI RUDOLF STEINER Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861–1925). Pe lângă aceasta, el a ţinut, între 1900–1924, numeroase conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public larg, cât şi pentru membrii Societăţii teosofice, mai târziu ai Societăţii antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi a dorit iniţial ca aceste conferinţe să nu fie consemnate în scris, deoarece ele erau concepute drept „comunicări orale, nedestinate tiparului". După ce însă s-au finalizat şi răspândit tot mai numeroase variante incomplete şi eronate după stenogramele şi notiţele auditorilor, s-a văzut nevoit să reglementeze problema acestora. Şi a încredinţat Mariei Steiner von Sivers această misiune. Ei i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei care au dreptul să stenografieze conferinţele, de a asigura administrarea stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. Din cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a putut corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, în privinţa tuturor conferinţelor publicate trebuie să se ţină seama de această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă în vedere faptul că în stenogramele nerevizuite de mine se găsesc greşeli". În legătură cu raportul dintre conferinţele pentru membri, care, la început, erau accesibile numai sub formă de manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile sale, destinate publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă punctul de vedere în lucrarea autobiografică Mein Lebensgang (Viaţa mea), capitolul 35. Cele spuse acolo sunt valabile, în egală măsură, în ceea ce priveşte cursurile ţinute, care se adresau unui cerc restrâns de participanţi, familiarizat cu bazele ştiintei spiritului. După moartea Mariei Steiner (1867–1948) s-a trecut, conform indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a operelor complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner – Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a acestei ediţii.     CONFERINŢA I Leipzig, 28 decembrie 1913 Pentru multe suflete actuale înclinate să preia ceea ce are de spus ştiinţa spiritului orientată antroposofic este necesar să se elimine unele contradicţii care apar în acest domeniu. Sufletul poate fi înclinat spre contradicţie atunci când ia în serios amintirile legate de perioada unor sărbători ca cele din timpul Crăciunului şi începutul anului. Prin luarea în serios a unor astfel de amintiri legate de sărbători, este clar că încercăm să obţinem cunoştinţe cu care vrem să pătrundem în mersul spiritual al omenirii pentru a înţelege corect propria noastră evoluţie. Este suficient să formulăm un gând şi acesta va deveni imediat luminos, dintr-un punct de vedere, iar din alt punct de vedere ne va face atenţi în mod neliniştitor asupra modului în care contradicţiile, dificultăţile trebuie să fie aduse în faţa sufletului atunci când acesta vrea să preia în sensul corect cunoştinţele antroposofice referitoare la om şi la evoluţia Cosmosului. Printre cunoştinţele pe care vrem să le obţinem prin aprofundare antroposofică se află şi cunoaşterea lui Christos, cunoaşterea impulsului de însemnătate fundamentală pe care l-am numit impulsul christic şi care a acţionat la începutul evoluţiei calendarului nostru. Va trebui, desigur, să ne întrebăm adeseori: Cum se face că timpului nostru îi este permis să nutrească speranţa de a putea pătrunde, cu ajutorul cunoştinţelor antroposofice aprofundate, mai bine, mai intens în mersul evoluţiei cosmice pentru a înţelege impulsul christic, decât a pătruns epoca în care au trăit contemporanii Misteriului de pe Golgota? Ne-am putea întreba: Nu le era oare mult mai uşor acestor contemporani ai Misteriului de pe Golgota să pătrundă în taina care este legată de acest Misteriu decât prezentului, care este atât de îndepărtat în timp de el? Aceasta ar putea deveni o întrebare împovorătoare pentru sufletele celor din prezent care vor să urmărească înţelegerea lui Christos cu ajutorul antroposofiei. Ea ar putea deveni una din acele contradicţii apăsătoare care apar tocmai când luăm în serios principiile mai profunde ale cunoaşterii noastre antroposofice. Această contradicţie dispare numai când aducem în faţa spiritului întreaga situaţie spirituală în care se afla omenirea în vremea cu care începe datarea calendarului nostru. Cine încearcă să pătrundă, mai întâi fără nici un fel de sentimente religioase sau asemănătoare acestora, în constituţia sufletească a oamenilor de la începutul erei noaste, poate face o descoperire cât se poate de stranie. Această pătrundere se poate realiza rămânând la ceea ce nu pot contesta nici sufletele dăruite exclusiv lumii exterioare, la vechea tradiţie aşa cum este păstrată în istorie; dar să încercăm să pătrundem şi în acea parte care cuprinde viaţa spirituală în toată puritatea ei. Putem spera că printr-o astfel de pătrundere putem prinde ceva din impulsurile propriu-zise ale evoluţiei umanităţii. Să rămânem la viaţa de gânduri existentă la începutul calendarului nostru. Să încercăm să ajungem prin intermediul istoriei în aprofundările realizate de oameni pe calea gândirii pentru a pătrunde în tainele, în enigmele Cosmosului începând cu două sute de ani înaintea Misteriului de pe Golgota şi încă o sută cincizeci de ani după acesta. Găsim că în secolele dinainte şi de după Misteriul de pe Golgota a avut loc o transformare de extremă importanţă a constituţiei sufleteşti a umanităţii cu privire la viaţa gândurilor. Devenim conştienţi că, într-un anumit mod, într-o mare parte a lumii culturale din acea vreme, a fost transferat ceea ce aduseseră omenirii, de mai multe secole, filosofia greacă şi alte aprofundări intelectuale. Dacă avem în vedere unde a ajuns în acea vreme omenirea, prin propriile ei forţe, fără reflectarea vreunui impuls din afară, la ce nivel ajunseseră cei numiţi cu un termen utilizat de stoici „Înţelepţi", ca şi numeroase personalităţi ale istoriei  romane, trebuie să admitem că, de fapt, viaţa occidentală care a urmat acelui timp, acelei cotituri aflate la începutul erei noastre nu a mai adus foarte multe noutăţi cu privire la cucerirea de gânduri, de idei. Viaţa occidentală ne-a adus infinit de mult în privinia pătrunderii în faptele naturii; ne-a adus revoluţii nesfârşite ale gândirii asupra lumii exterioare. Gândurile, ideile înseşi cu ajutorul cărora s-au obţinut toate aceste cuceriri cu care omenirea a încercat să pătrundă în tainele spaţiale exterioare ale existenţei, au progresat foarte puţin după acele vremuri; ele au trăit, chiar până la gândul de care timpul nostru este atât de mândru, gândul evoluţiei, în sufletul acelei vremi. Ceea ce am putea numi o cuprindere în gânduri a lumii, o viaţă în idei ajunsese la o anumită altitudine, la un vârf şi pusese stăpânire nu numai pe spirite izolate, ca în cazul elevilor lui Socrate, într-un timp ceva mai vechi, ci devenise popular, se răspândise peste sudul Europei şi peste alte regiuni ale Pământului. Suntem uimiţi de adâncimea realizată de gândire. Dacă am vrea să abordăm fără idei preconcepute istoria filosofiei ar trebui să focalizăm în special victoria gândului în acea perioadă. Dacă reţinem, pe de o parte, această victorie a gândului, această elaborare foarte importantă a lumilor ideilor, iar, pe de altă parte, aducem în faţa sufletului – în sensul în care încercăm să pătrundem azi – tainele care se grupează în jurul Evenimentului de pe Golgota, mai conştientizăm ceva. Conştientizăm că în acea vreme când s-a răspândit vestea despre Misteriul de pe Golgota a avut loc o imensă luptă a gândului cu acest Misteriu. Vedem cum filosofiile din acea vreme, mai cu seamă filosofia foarte aprofundată a gnosei, se străduiesc să orienteze toate ideile cucerite spre acest scop unic. Şi este foarte important să laşi să acţioneze asupra ta această luptă a gândului uman cu Misteriul de pe Golgota. Căci ceea ce rezultă din această contemplare este faptul că lupta menţionată este inutilă, că această aprofundare prin gândire pe care a atins-o evoluţia umanităţii există şi face toate eforturile pentru a înţelege Misteriul de pe Golgota, dar că toate aceste strădanii nu ajung să realizeze acest scop; că, într-un anumit sens, Misteriul de pe Golgota, hotărât la mare depărtare de lumile spirituale, ajunge la raţiunea umană şi nu vrea să se dezvăluie. Aş vrea să atrag de la început atenţia asupra faptului că, prin aceste conferinţe, nu doresc să introduc în expresia Misteriul de pe Golgota nimic din ce ar putea proveni din unele tradiţii sau convingeri religioase; trebuie avută în vedere, pur şi simplu, lumea de fapte obiective care se află la baza evoluţiei umanităţii, ceea ce se oferă observaţiei fizice şi spirituale, ceea ce s-a întâmplat în evoluţia umanităţii. Acum, anticipând, va trebui să dezvălui câte ceva din cele ce voi spune abia în zilele următoare cu mare claritate şi cu forţă de convingere. Primul lucru care te izbeşte la o asemenea confruntare a tainei Misteriului de pe Golgota cu dezvoltarea extrem de aprofundată a gândurilor din acea vreme este că obţii impresia pe care am exprimat-o astfel: Esenţa acestui Misteriu se află mult, mult dincolo de ceea ce poate atinge dezvoltarea gândurilor. Cu cât pătrunzi mai adânc în ceea ce poate oferi o asemenea confruntare cu atât mai mult trebuie să admiţi: pe de o parte, îţi poţi cufunda sufletul în întregime în lumile de gânduri care caracterizează începutul epocii cu care începe datarea noastră calendaristică; poţi încerca să reanimi în sufletul tău modul cum era modelată constituţia sufletească pe care o aveau oamenii în Imperiul roman, în Grecia; poţi să evoci aceste idei pe care le gândeau oamenii şi vei obţine astfel sentimentul că într-adevăr aceasta a fost o vreme în care gândul a atins o profunzime care nu a mai fost atinsă niciodată înainte. Se întâmplă ceva cu gândul, el se apropie de sufletul uman aşa cum nu o făcuse niciodată. Dar dacă, luând în considerare tot ceea ce se putea pune în faţa sufletului în acel timp cu privire la adâncirea gândului şi la animarea lumilor de gânduri, vrem să dăm viaţa deplină acestor lucruri, lăsând să acţioneze în suflet ceea ce poate dezvălui starea clarvăzătoare a sufletului, apare brusc ceva surprinzător. Simţi că, de fapt, această adâncire a gândului este efectul a ceva ce se petrece foarte departe în lumile spirituale. Am atras deja atenţia că dincolo de lumea noastră se află alte lumi. Să folosim expresiile obişnuite: lumea astrală, lumea devachanică, lumea devachanică superioară. Să ne amintim, mai întâi, că aceste trei lumi se află dincolo de lumea noastră. Apoi, dacă lăsăm să devină activă în noi starea clarvăzătoare, obţinem impresia că şi în cazul în care am pătrunde în lumea următoare, cea astrală, nu s-ar lămuri deplin nici aici care este originea a ceea ce se exprimă în viaţa gândirii acelui timp. Chiar şi dacă am privi în lumea devachanică inferioară nu s-ar putea lămuri deplin ce s-a întâmplat de fapt. Abia dacă am putea să ne transpunem sufletul în lumea devachanică superioară – aceasta ne-o spune starea clarvizionară – am putea trăi ceea ce iradiază străbătând celelalte două lumi şi coboară până în lumea noastră fizică, putând fi recunoscut în acestă lume în transformarea radicală a lumii gândurilor omenirii de-a lungul veacurilor. La început te poţi transpune numai în plan fizic şi în observarea acestuia. Nici nu este necesar să devii conştient, în timp ce te afunzi în lumea de idei a acelei vremi, despre ce se comunică în legătură cu Misteriul de pe Golgota; poţi să ignori la început acest aspect şi te poţi întreba: Indiferent de ceea ce s-a petrecut în Palestina, ce ne spune istoria exterioară? Ea ne arată că în Grecia şi la Roma a avut loc o aprofundare infinită a gândirii. Să izolăm, ca pe o insulă în viaţa noastră sufletească, lumea de gânduri grecească şi romană, să ne-o imaginăm despărţită de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, să ne-o imaginăm ca şi cum încă n-ar fi pătruns în această lume nici o veste despre Misteriul de pe Golgota. Dacă, apoi, îndreptăm cercetarea noastră sufletească asupra acestei lumi, atunci cu siguranţă nu vom găsi nimic din ceea ce ştim în prezent despre Misteriul de pe Golgota, dar găsim acea infinită adâncime a vieţii gândurilor care ne arată că aici s-a întâmplat ceva în cursul evoluţiei omenirii care a cuprins esenţa cea mai intimă a sufletului, în planul fizic. Orice am putea crede la început, gândul nu a existat niciodată ca în acea epocă, la nici un popor şi în nici o perioadă! Aşadar, oricât de necredincios ar fi cineva sau oricât ar vrea să nu audă nimic despre Misteriul de pe Golgota, trebuie să admită un lucru: că în lumea insulară pe care am încercuit-o acum se manifestă o adâncire a gândurilor care nu a existat niciodată. Dacă ne transpunem în acea lume a gândurilor şi avem în fundal starea sufletească a clarviziunii, simţim cum ne-am instalat în mod corect în particularitatea proprie a gândului. Acum poţi să spui: Aşa cum a înflorit acest gând, ca idee a lui Platon sau a altora, cum a trecut în lumea pe care am încercat s-o delimităm, acest gând este ceva care eliberează sufletul, care cuprinde sufletul şi îl aduce la o concepţie mai înaltă despre sine însuşi, încât el poate spune: Orice ai cuprinde în lumea exterioară şi în lumea spirituală te face dependent de aceste lumi; în gând, cuprinzi ce trăieşte în tine, ceva ce poţi pătrunde în întregime. Tu te poţi retrage din lumea fizică exterioară, poţi deveni ateu faţă de lumea spirituală, poţi să nu vrei să ştii nimic despre impresiile clarvăzătoare, poţi să nu vrei să laşi să pătrundă nimic în tine din impresiile fizice. Cu gândul poţi trăi în tine; îţi cuprinzi parcă fiinţa proprie în gândul tău! Acest lucru se poate recunoaşte. Apoi apare însă – şi aceasta nu ar putea fi altfel dacă te afunzi în această mare a gândului cu starea sufletească a clarvăzătorului – sentimentul izolării gândurilor, sentimentul că gândul nu este decât gând, că gândul nu trăieste decât în suflet şi că nu găseşti în el puterea de a ieşi în lumea în care putem găsi în fundal ceea ce suntem noi înşine. În timp ce simţim splendoarea gândului, simţim şi fiinţa sa nereală. Atunci putem simţi, oriunde în lumea pe care am cunoscut-o cu ajutorul privirii clarvăzătoare, nu există, de fapt, nimic care ar putea fi purtător al acestui gând. De ce ar exista, aici, acest gând? – te întrebi. Lumea fizică, el nu poate decât s-o falsifice. Aceia care vor să fie materialisti puri, care nu pot atribui gândului o esenţă proprie primordială, ar trebui, de fapt, să interzică gândirea. Căci dacă lumea materială este singura adevărată, gândul nu poate decât s-o falsifice. Numai datorită inconsecvenţei, materialiştilor nu le trece prin gând singura teorie a cunoaşterii posibile, a materialismului, a monismului: abţinerea de la gândire, a nu mai gândi deloc. Însă, celui care se afundă cu o dispoziţie sufletească clarvăzătoare în viaţa gândurilor, îi stă în faţa sufletului aspectul ameninţător al acestei stări de izolare a gândului, al acestei situaţii de a fi singur cu gândul. Pentru el nu există decât un lucru. Dar acest lucru există, acest lucru vine spre el, chiar dacă se apropie ca ceva care se află într-o mare depărtare spirituală: izolat prin două lumi, adevărata sorginte se află într-o a treia lume – aşa îşi spune sufletul devenit clarvăzător –, sorgintea a ceea ce se află în viaţa gândurilor. Pentru sufletul clarvăzător al timpului nostru, transpunerea cu gândirea izolată în vremea când gândul şi-a aflat aprofundarea sa, ar putea produce o impresie puternică; făcând abstracţie de tot ce există în jurul nostru, aşadar şi de Misteriul de pe Golgota, putem reflecta numai asupra modului în care în lumea greco-romană răsare şi înfloreşte ceea ce mai alimentează şi azi prin conţinutul său de gânduri viaţa noastră intelectuală. Apoi, ar trebui să înălţăm privirea spre alte lumi şi să simţim cum abia asupra lumii devachanice răsare, într-o lume spirituală superioară, steaua care radiază o forţă ce este pusă în valoare şi în această viaţă de gânduri a antichităţii greco-romane. Astfel ne simţim înstrăinaţi aici, pe Pământ, de lumea actuală, ne simţim transpuşi în lumea greco-romană, iradiind şi celelalte ţinuturi ale lumii de atunci, chiar şi înaintea Misteriului de pe Golgota. Dar de îndată ce laşi să acţioneze asupra ta impresia lumii spirituale, apare steaua aflată încă deasupra Devachanului – eu spun steaua, în mod simbolic –, entitatea despre care afirmi: Da, chiar şi ceea ce trăieşti aici, în izolarea gânduiui şi în posibilitatea ca sufletul să fi atins o astfel de aprofundare cum s-a întâmplat în perioada de început a datării noastre calendaristice, este urmarea radiaţiei pe care o trimite această stea din lumea spirituală superioară. Şi acum rezultă un sentiment care la început nu percepe nimic despre ceea ce este tradiţia istorică a Misteriului de pe Golgota, sentiment ce ar putea fi exprimat astfel: Te afli aici cu lumea de idei greco-romană, cu ceea ce au dat Platon şi alţii ca el culturii generale a omenirii, cu ceea ce ei au implantat în suflete – te afli aici şi te simţi viu în această lume. Şi apoi aştepţi... În adevăr, nu aştepţi zadarnic; căci atunci iese la lumină cât de adânc se află în fundamentele vieţii spirituale steaua care iradiază raze de forţă şi despre care poţi spune: Ceea ce tocmai ai trăit este un efect al acestor raze de forţă.

Coactionarea dualitatii umane de Rudolf Steiner Praga, 22 martie 1911 Aceste prime trei conferinţe – incluzând-o şi pe cea de azi – sunt destinate să ne orienteze în general asupra a ceea ce trebuie luat în considerare pentru viaţă, pentru fiinţa omului. Din această cauză sunt prezentate mai întâi câteva idei şi notiuni importante, care datorită faptului că expunerile mai detaliate abia trebuie să urmeze, „plutesc", într-un anumit sens, „în aer". Este mai bine însă să avem la început o vedere de ansamblu, să abordăm omul în sens ocult, pentru a include în ceea ce considerăm a fi, la început, ipotetic, ceea ce ne apar a fi motivele mai profunde. Ieri, la sfârşitul conferinţei, am spus că, prin anumite exerciţii sufleteşti, prin concentrarea puternică a sentimentelor şi ideilor, omul poate face să răsară în conştienţa sa o viaţă diferită de viaţa lui obişnuită. În viaţa de veghe avem o relaţie normală între nerv şi sânge. În mod schematic, s-ar putea spune că ceea ce se petrece în nerv se înscrie pe tăbliţa sângelui. Prin exerciţii sufleteşti se ajunge la a pune nervul într-o asemenea tensiune, încât activitatea lui nu mai pătrunde în sânge, ci este respinsă în căile nervoase. Întrucât sângele este unealta Eului, un om, care, prin concentrarea simţirii şi gândurilor, şi-a eliberat sistemul nervos de căile sangvine se simte străin faţă de fiinţa lui obişnuită, scos din sine. Se simte ca şi cum şi-ar sta sieşi în faţă, şi nu mai poate spune „acesta sunt eu", ci „acesta eşti tu", căci se simte ca un străin faţă de personalitatea sa care trăieşte în lumea fizică. Dacă înţelegem câtuşi de puţin care este condiţia vieţii unui astfel de om, devenit clarvăzător într-un anumit fel, îţi spui că el se simte atunci ca şi cum o entitate superioară ar pătrunde în viaţa sa sufletească. Este un cu totul alt sentiment decât cel pe care îl ai atunci când eşti în faţa lumii obişnuite. Când te afli în prezenţa lumii înconjurătoare te simţi străin faţă de fiinţele şi lucrurile lumii exterioare – animale, plante şi aşa mai departe –, te simţi trăind undeva lângă ele şi în afara lor. Se ştie că atunci când ai în faţă o floare gândeşti: Floarea este acolo şi eu sunt aici. Altceva simţi atunci când te urci în lumea spirituală în felul descris, smulgându-ţi sistemul nervos, ridicându-te din Eul tău. Acum nu mai simţi că ai în faţă o fiinţă străină; este ca şi cum cealaltă fiinţă intră în tine şi te-ai simţi una cu ea. Este îngăduit să spunem că clarvăzătorul învaţă să cunoască lumea spirituală prin observarea avansată a acelei lumi spirituale de care suntem legati, şi care ajunge la noi, în parte, prin sistemul nervos, chiar dacă în viaţa normală ea ni se revelează mai întâi pe calea ocolită a impresiilor senzoriale. Aceasta este lumea spirituală despre care, în starea sa de conştienţă normală, omul nu ştie nimic la început. Este aceeaşi lume care se înscrie, totuşi, pe tăbliţa sângelui nostru, adică în Eul nostru. Putem spune că la baza a tot ce ne înconjoară în lumea exterioară există o lume spirituală. O vedem ca printr-un văl, ţesut de înseşi impresiile noastre senzoriale. În conştienţa normală, orizontul Eului se întinde până la acest văl şi nu vedem lumea spirituală care este în spatele lui. Dar în momentul în care ne eliberăm de Eul nostru, impresiile senzoriale se sting, nu le mai avem, ne ridicăm pentru a vieţui într-o lume spirituală. Este aceeaşi lume spirituală care se găseşte în spatele impresiilor senzoriale, lume cu care ne unim atunci când scoatem sistemul nervos din organismul obişnuit sangvin. Prin aceste consideraţii am urmărit viaţa omului, aşa cum este ea excitată din afară şi cum acţionează prin nervi şi sânge. Ieri v-am atras atenţia asupra faptului că, în viaţa interioară organică, fizică a omului, putem vedea ceva asemănător cu o lume exterioară comprimată în ficat, vezica biliară şi splină. Din această cauză, putem spune că, aşa cum sângele străbate creierul, în partea de sus a organismului – unde intră în contact cu lumea exterioară –, şi aceasta se întâmplă deoarece impresiile senzoriale acţionează asupra creierului, tot aşa, circulând prin corp, sângele intră în legătură cu organele interne, dintre care am luat în considerare în primul rând ficatul, vezica biliară şi splina. Dacă în aceste organe sângele nu vine în contact cu o lume exterioară, este din cauză că ele nu se deschid spre exterior, ca organele de simţ, ci sunt închise înăuntru, sunt acoperite din toate părţile, în aşa fel încât nu desfăşoară decât o viaţă interioară. Ficatul, splina, bila pot acţiona asupra sângelui în funcţie de propria lor natură. Ele nu primesc impresii exterioare, ca urechea sau ochiul, şi nu pot, aşadar, nici să transmită sângelui informaţii venite din afară; îşi pot exprima doar propria natură, în acţiunile lor asupra sângelui. Când contemplăm lumea interioară, în care parcă se află comprimată o lume exterioară, putem să spunem: Aici acţionează o lume exterioară interiorizată asupra sângelui, dacă poate acţiona. Să desenăm o linie AB care să reprezinte cele două părţi ale sângelui. Să reprezentăm ca fiind interiorizat tot ceea ce vine, într-un fel oarecare, din afară, şi pătrunde până în sânge, înscriindu-se pe una din părţile lui. Să reprezentăm apoi ceea ce vine din partea cealaltă, din interior, şi se înscrie pe cealaltă parte a sângelui. Dacă vrem să exprimăm lucrurile mai putin schematic, putem spune că organele senzoriale îşi înscriu informaţiile în sângele care străbate capul omului şi că activitatea creierului îl transformă aşa cum îl transformă şi organele interne, la rândul lor. Căci aceste trei organe – splina, ficatul, bila – îşi înscriu activitatea în cealaltă parte a sângelui, care curge prin vasele lor. Sângele ar putea astfel primi în el radiaţia, activitatea organelor interioare şi – în calitate de instrument al Eului – ar putea transmite până la Eu această expresie a organelor interioare, aşa cum în activitatea creierului este exprimat ceea ce vine din lumea înconjurătoare. Pentru ca aceste acţiuni ale organelor asupra sângelui să aibă loc, trebuie să mai intervină ceva. Am spus deja că numai în interactiunea dintre sânge şi sistemul nervos există posibilitatea să se poată înscrie ceva în sânge, să se exercite o acţiune asupra sângelui. Dinspre interior – de asemenea – trebuie să se intercaleze ceva asemănător sistemului nervos, pentru ca sistemul „cosmic interior al omului" să poată actiona asupra sângelui. Trebuie ca „lumea interioară" să acţioneze mai întâi asupra unui sistem nervos, pentru ca actiunea lui să poată fi transmisă sângelui. Comparând partea superioară şi partea inferioară a organismului, suntem obligaţi să formulăm premisa existenţei unui sistem nervos intercalat între circulaţie şi organele interne, reprezentate prin ficat, splină şi bilă. Observaţia exterioară ne confirmă existenţa acestui element; este intercalat sistemul nervos vegetativ sau simpatic, care umple cavitatea trunchiului. Relaţiile lui cu lumea interioară şi circulaţia se aseamănă cu relaţiile pe care le are sistemul nervos central cu lumea exterioară şi cu viaţa omului – şi cu circulaţia. Sistemul neurovegetativ însoţeşte la început coloana vertebrală, apoi se extinde şi străbate diferitele părti ale organismului. În cavitatea trunchiului, el prezintă formaţiuni reticulare – una dintre acestea este cunoscută sub numele popular de plex solar. Trebuie să ne aşteptăm ca sistemul vegetativ să se deosebească într-un anumit sens de celălalt sistem nervos. Ar fi interesant să ne întrebăm – chiar dacă aceasta serveşte ca o dovadă – cum ar putea fi structurat acest sistem neuro-vegetativ în comparaţie cu sistemul nervos central, dacă condiţiile ipotetice puse sunt satisfăcute. Aţi putea înţelege că, la fel cum sistemul nervos central trebuie să se deschidă faţă de ambianţa spaţială, sistemul nervos simpatic trebuie să aibă afinităţi pentru ceea ce este concentrat în organizarea interioară. Pentru ca supoziţiile noastre să fie corecte, aceste două sisteme nervoase sunt legate între ele, aşa cum s-ar comporta razele (a) care, plecând de la circumferinţa unui cerc, ar radia în toate direcţiile, cu cele (b) care pleacă din centru spre periferia cercului. Aşadar, într-un anumit fel, ar trebui să avem aici un contrast între sistemul nervos central şi sistemul vegetativ. Acest contrast există în realitate; şi vedem că sunt multe lucruri pe care suntem în stare să le probăm. Dacă supoziţiile noastre sunt corecte, observaţia, experienţa trebuie să le confirme. Întoarcem privirea spre realitatea obiectivă şi vedem că observaţia confirmă premisele noastre. În timp ce sistemul vegetativ formează un fel de ganglioni, care sunt formaţiuni importante, şi în timp ce filetele nervoase care se detaşează din ei sunt fine şi puţin însemnate, comparativ cu ganglionii, sistemul nervos central ne prezintă contrariul: fibrele nervoase sunt partea importantă, în timp ce ganglionii au o însemnătate secundară. Astfel, observaţia ne confirmă supoziţiile şi putem spune că din cele de mai sus reiese că sarcina sistemului neurovegetativ trebuie să fie de a înscrie pe tabla sângelui viaţa interioară a organismului, care se exprimă prin nutriţie şi termogeneză şi care se regăseşte în nervii simpatici, la fel cum se înscriu în sânge impresiile exterioare, prin intermediul sistemului nervos central. Astfel, sistemul vegetativ este intermediarul care aduce, pe cale ocolită, impresiile propriului nostru interior corporal la instrumentul Eului, sângele. Dar cum interiorul corpului nostru, la fel cu tot ceea ce este fizic, este construit pornind de la spirit, primim în Eul nostru, prin intermediul sistemului vegetativ, ceea ce lumea spirituală a comprimat în organele corespunzătoare ale cosmosului interior omenesc. În mod uimitor, vedem încă o dată exprimându-se într-un mod foarte precis această dualitate omenească, de la care am pornit în consideraţiile noastre. Vedem lumea o dată în afară şi o dată înăuntru; de fiecare dată, această lume utilizează, pentru a acţiona, instrumentul unui sistem nervos. Vedem cum sângele este interpus între lumea exterioară şi lumea interioară şi cum se lasă înscris din două direcţii, ca o tablă, o dată din afară şi o dată dinăuntru. Am spus ieri – şi repet astăzi, pentru mai multă limpezime – că omul este în măsură să-şi elibereze nervii de acţiunea lor asupra sângelui în măsura în care ei conduc spre exterior. Să ne întrebăm acum dacă este posibil să se realizeze ceva asemănător şi în direcţia opusă. Vom înţelege mai târziu că într-adevăr există exerciţii sufleteşti care permit realizarea, în direcţia opusă, a aceleiaşi acţiuni, despre care am vorbit ieri şi astăzi. Dar există o diferenţă în ceea ce priveşte acţiunea spre interior. Ne putem separa sistemul nervos central de sânge prin exerciţii oculte, prin concentrarea gândirii şi a sentimentului. Prin exerciţii de concentrare dirijate spre interior (exprimate în denumirea de „viaţă mistică") putem intra atât de profund în noi, încât trebuie să ţinem cont, în mod obligatoriu, de Eul nostru şi de instrumentul lui – sângele. Ştim că prin cufundarea mistică (în interior) – vom reveni mai târziu asupra acestor lucruri – plonjăm în propria noastră entitate divină, în propria spiritualitate, în măsura în care ea vieţuieşte într-un om. Această cufundare mistică nu este, la început, o ridicare din Eu, ci mai degrabă o coborâre în propriul Eu, o întărire, o intensificare a senzatiei Eului. Ne putem convinge de aceasta când intrăm în relaţie cu vechii mistici, făcând abstracţie de ceea ce spun actualii mistici. Misticii mai vechi – nu are importanţă să ştim dacă au o bază mai reală sau mai puţin reală – erau preocupati de a pătrunde în propriul lor Eu, făcând abstracţie de tot ce le oferea lumea exterioară, pentru a se elibera de toate impresiile exterioare şi pentru a se cufunda în întregime în ei înşişi. Întoarcerea în sine, această coborâre în propriul Eu, este, la început, ca o concentrare a întregii puteri şi energii a Eului în propriul organism. Ea actionează mai departe asupra întregii organizări umane, şi putem spune: Această coborâre interioară, această „cale mistică" propriu-zisă – în contrast cu calea macrocosmică – nu întrerupe relaţia sângelui cu nervul, ci îl leagă şi mai mult de nervi, de nervii vegetativi. Pe când prin procedeul descris ieri slăbim legătura dintre nerv şi sânge, prin coborârea mistică în noi înşine întărim legătura dintre sânge şi sistemul neurovegetativ. Aceasta este replica fiziologică opusă, făcând să aflueze mai mult sânge spre sistemul neurovegetativ, în timp ce prin celălalt procedeu, prin care se urmăreşte atingerea lumii spirituale, se suprimă legătura dintre nerv şi sânge. Deci, prin coborârea mistică lăsăm o amprentă sangvină în sistemul neurovegetativ. Să facem deocamdată abstracţie de ceea ce se întâmplă atunci când intri în tine însuţi, astfel încât nu te desprinzi de Eu, ci, din contră, pătrunzi în Eul tău însoţit de calităţile tale mai puţin bune: atunci când ieşi din Eul tău, îl laşi în urma ta, cu toate calităţile mai puţin bune. Dar când te afunzi în Eul tău nu eşti sigur la început că nu împingi aceste calităţi rele în acest Eu devenit mai energic. Cu alte cuvinte, tot ceea ce în domeniul pasionalului este sânge este împins în sistemul neurovegetativ. Dar să admitem că am mai putea face abstracţie încă un moment de acest lucru, şi să spunem: Înainte de a ajunge la o astfel de cufundare mistică în el însuşi misticul a avut o grijă deosebită să atenueze din ce în ce mai mult aceste calităţi rele, astfel încât în locul egoismului au apărut sentimente altruiste, dezvoltând în sine compasiune pentru toate fiinţele, paralizând tendinţa de a face speculaţii asupra lui însuşi, prin dezvoltarea compasiunii pentru toate fiinţele. Admiţând că omul s-ar fi pregătit suficient pentru a coborî în interiorul său, el îşi duce cu sine şi Eul, prin intermediul sângelui, în lumea sa interioară. Atunci se întâmplă ceva, şi anume acest sistem neurovegetativ interior, despre care omul nu ştie nimic prin conştienta normală, se revarsă în conştienţa Eului său. El începe să ştie că există ceva în sinea sa care îi poate revela cunoştinţe despre lume în mod asemănător cu celălalt sistem nervos, care îi revelează lumea exterioară. Aşadar, omul coboară în sine şi îşi conştientizează în oarecare măsură sistemul neurovegetativ. Şi aşa cum lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin intermediul sistemului nervos central, acum îl întâmpină lumea interioară care s-a constituit aici. Şi aşa cum noi nu vedem nervul – căci nimeni nu-şi poate vedea nervul optic – ci ceea ce trebuie perceput prin nervi, adică lumea exterioară care pătrunde în conştienţa noastră, tot astfel, în coborârea mistică, în conştienţă nu pătrund mai întâi nervii interiori, care nu sunt perceputi, căci omul conştientizează numai că are în aceştia un instrument prin intermediul căruia poate privi în interiorul său. Se întâmplă însă un lucru: capacităţii de cunoaştere a omului, devenită clarvăzătoare spre interior, îi apare lumea interioară. Aşa cum lumea exterioară se desfăşoară în faţa privirilor noastre fără să devenim conştienţi de existenţa nervilor, la fel şi sistemul vegetativ nu intră în conştienţă, ci lumea interioară este cea care ni se înfătişează. Numai că această lume interioară care pătrunde în conştienţa noastră suntem noi înşine, ca persoane fizice. Trebuie să vă spun că un gânditor materialist ar putea fi cuprins de oroare la gândul că îşi poate vedea organismul dinăuntru. El ar putea însă gândi şi astfel: Văd şi ceva corect în faptul că atunci când devin clarvăzător prin sistemul meu neurovegetativ îmi văd ficatul, vezica biliară, splina. Acesta este un adevăr! Cred că nu este cu totul probabil, dar se poate totuşi întâmpla. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, omul îşi vede din afară ficatul, bila, splina, la fel cum vede şi celelalte obiecte exterioare. În viaţa de toate zilele, trebuie să ne examinăm organismul prin simţuri, prin nervii noştri. Ceea ce cunoaşteti prin anatomia şi fiziologia obişnuită – şi anume ceea ce numim ficat, vezică biliară, splină – sunt organe văzute din exterior, prin intermediul sistemului nervos, al creierului şi al măduvei spinării. Le vedeţi din exterior, aşa cum vedeţi toate celelalte lucruri. Dar cu totul alta este situaţia când poţi deveni clarvăzător şi când priveşti spre interior prin intermediul sistemului neurovegetativ sau simpatic. Vezi lucrurile pentru care clarvăzătorii tuturor timpurilor au ales nume atât de ciudate, pe care vi le-am citat în conferinţa a doua. Sistemul nervos central prezintă organele în Maya, iluzia exterioară. Aspectul lor exterior nu le dezvăluie importanţa interioară esenţială. În realitate se vede cu totul altceva atunci când lumea interioară poate fi urmărită din cealaltă parte, adică cu ochiul clarvăzător întors spre interior. Se conştientizează astfel din ce în ce mai bine de ce clarvăzătorii tuturor timpurilor au pus în relaţie activitatea splinei cu cea a lui Saturn, activitatea ficatului cu cea a lui Jupiter şi cea a bilei cu activitatea lui Marte. Ceea ce se vede astfel în propriul interior este, de fapt, cu totul diferit de ceea ce poate oferi privirea exterioară. Se conştientizează aici că, în organe interioare limitate, te afli în faţa unor enclave ale lumii exterioare. Astfel devine clar ceva ce trebuie să ne servească drept exemplu pentru acest mod de a ajunge la cunoaştere. Vedem cum această lume a cunoaşterii, care conduce deasupra observaţiei obişnuite, trebuie să se aplice, de asemenea, vietii organismului. Te poti convinge, de exemplu, că splina este un organ extrem de important. El apare contemplării interioare ca şi cum nu ar fi alcătuit din substanţă exterioară, carnală, şi, dacă este îngăduită expresia, deşi ea nu poate să redea decât aproximativ realitatea, splina se prezintă ca un corp ceresc luminos în miniatură, cu o viaţă interioară foarte complicată. V-am atras ieri atenţia asupra faptului că splina – văzută din afară – poate fi descrisă ca un ţesut foarte vascularizat, având incluşi corpusculii albi despre care am vorbit. Plecând de la o astfel de examinare exterioară, se poate spune că sângele care se răspândeşte în interiorul splinei trece prin ea ca printr-o sită. Dar, dacă se observă splina dinăuntru, ea apare în primul rând ca un organ care are o mişcare interioară ritmică, datorită diverselor forţe pe care le-am mentionat. Referindu-ne la un asemenea organ, ne convingem că ritmul are o importanţă enormă. Putem avea un fel de presentiment al importanţei ritmului în existenţa generală a lumii atunci când recunoaştem în mod exterior ritmul în pulsul sangvin. Îl recunoaştem însă aici, din exterior, şi tot dinspre exterior îl putem urmări raportat de asemenea la splină. Este destul de uşor să-l urmărim exact, şi îi putem căuta confirmarea prin observaţia exterioară. Pentru privirea clarvăzătoare întoarsă spre interior, toate modificările splinei, care se petrec ca într-un corp luminos, există pentru a-i imprima un anumit ritm în viaţă. Acest ritm al splinei diferă considerabil de alte ritmuri pe care le percepem în viaţă: este mult mai putin regulat decât celelalte, despre care vom mai vorbi. Acest lucru se întâmplă pentru că splina este în vecinătatea aparatului digestiv şi are de-a face cu el. Mă veţi înţelege dacă veţi da atenţie uniformităţii ritmului sângelui uman, care trebuie să fie cât se poate de regulat pentru ca viaţa să se poată menţine într-o formă concretă. Dar există şi un alt ritm, şi acesta este mai puţin regulat, deşi ar fi de dorit ca el să devină din ce în ce mai regulat, printr-o autoeducare a omului, în primul rând a copilului: este vorba despre ritmul ingurgitării hranei şi a apei. Un om cât de cât ordonat ia mesele la ore fixe, şi prin aceasta se supune unui anumit ritm. Dar se poate şi să nu ţinem seama de acest obicei; din păcate, aşa este. Se întreţine lăcomia unor copii, cărora li se dă să mănânce în momentul când cer, făcându-se abstracţie de orice ritmuri. Nici adulţii nu menţin un ritm corect în ceea ce priveşte băutul şi mâncatul – nu trebuie să luăm totuşi aceste învăţăminte într-un mod pedant, căci viaţa modernă nu le face posibile întotdeauna. Se ştie de multă vreme cât de neregulat se înfulecă hrana şi cât de neregulat se bea. Aceste obiceiuri nu trebuie deci blamate, ci doar menţionate. Ceea ce realizăm într-un mod atât de deficitar din punct de vedere al ritmului trebuie să fie reglementat treptat, pentru a se putea integra în ritmul regulat al organismului nostru. Iregularitatea cea mai mare trebuie eliminată. Dar se poate întâmpla ca o persoană care şi-a făcut un obicei din a-şi lua micul dejun la ora opt şi prânzul la două să fie nevoită să meargă la un bun prieten, unde, dintr-o lăudabilă politeţe, i se impune să servească ceva între mese. Astfel, ritmul organismului său este considerabil deranjat, printr-o acţiune precisă. În acest caz trebuie să existe un organ care să întărească ceea ce este regulat în aportul alimentar şi care să slăbească ceea ce se introduce în mod neregulat, pentru a echilibra neregularitatea cea mai importantă. Astfel, la trecerea alimentelor în ritmul sangvin se impune să existe inserat un organ care echilibrează iregularitatea hrănirii, prin raportare la regularitatea necesară a ritmului sangvin. Şi acest organ este splina! Putem ajunge astfel la anumite procese ritmice obţinând pentru splină cu rol de coordonator pentru reglarea neregularităţilor din tractul digestiv, pentru ca ele să devină regularităţi în circulaţia sângelui. În cursul anilor de studiu, de exemplu, ar fi fatal ca ingestia neregulată a alimentelor să-şi poată prelungi acţiunea până în sânge. Trebuie realizat un echilibru printr-un „şoc de retur", „şoc de întoarcere". Sângele nu trebuie încărcat decât până la limita lui de toleranţă. Aceasta este sarcina splinei, inserată în circulaţie, iradiindu-şi acţiunea ritmicizantă în întreg organismul uman. Prin observaţia exterioară, prin cercetarea fiziologică, este foarte greu să descoperi rolul splinei, pe care îl observă ochiul devenit clarvăzător spre înăuntru. Şi pentru cercetarea exterioară reiese că splina prezintă un anumit ritm: volumul său creşte în orele de după ingestia unui prânz copios şi revine la dimensiunile normale după un oarecare timp. Pentru cercetările fiziologice exterioare este foarte greu să se stabilească sarcina splinei. Găsiţi aici o expansiune şi o retracţie ale acestui organ. Dacă sunteţi conştienţi de faptul că organismul nu este suma organelor sale - aşa cum este descris adesea -, ci că toate aceste organe trimit cele mai discrete acţiuni ale lor în toate părţile organisinului, vă veţi putea reprezenta şi că mişcările ritmice ale splinei, dependente însă de lumea exterioară, şi anume, declanşate de ingestia hranei, pot acţiona în sensul echilibrării în întregul organism. Acesta este numai unul din modurile în care acţionează splina. Este imposibil să le enumerăm pe toate. Pentru că nu toată lumea poate deveni clarvăzătoare, ar fi extrem de interesant dacă aceste lucruri ar fi acceptate de către fiziologia exterioară ca „idee exterioară"; de exemplu: Aş vrea să-mi reprezint că rezultatele investigării prin clarvedere nu sunt atât de false pe cât se presupune atât de des şi să cercetez ceea ce poate verifica fiziologia exterioară, dacă afirmaţiile ocultiştilor pot fi confirmate prin observare exterioară.