Rudolf Steiner

Cele Douasprezece Simturi de Rudolf Steiner Cele douasprezece simturi ale omului si legatura lor cu imaginatia, inspiratia si intuitia     Conferinta tinuta la Dornach, 8 august 1920   Astăzi aş dori să aprofundez unele din cele discutate subiecte zilele acestea, în aşa fel încât să fac legătura cu o temă mai veche, pe care unii din dumneavoastră o vor fi cunoscând. Cândva, cu ani în urmă, am vorbit despre caracteristicile lumii generale a simţurilor omeneşti. Ştiţi desigur că atunci când vorbim despre simţuri avem în vedere în mod obişnuit văzul, auzul, mirosul, gustul si pipăitul. Fireşte că în ultimul timp si unii oameni de ştiinţă au fost determinaţi să mai vorbească si despre alte simţuri situate, aşa zicând, mai spre interiorul omului, despre un simţ al echilibrului şi aşa mai departe. Dar acestei viziuni despre simţurile omului îi lipseş­te pe de o parte coerenţa şi, mai ales, pe de altă parte, îi lip­seşte conţinutul. Efectiv avem de-a face doar cu o parte a organizării senzoriale a omului, atunci când avem în vedere doar simţurile deja enumerate. Abia atunci ai cuprins pe de-a-ntregul organizarea senzorială a omului, când ai în vedere douăsprezece simţuri. Astăzi vrem doar să le enumerăm aceste douăsprezece simţuri şi să le caracterizăm sumar. Enumerarea şi caracterizarea simţurilor poate începe de oriunde. Să încep deci cu observarea simţului vizual, de exemplu. Mai întâi dorim, după cum o poate constata fiecare pentru sine, să cuprindem strict exterior caracteristica ochiului (vezi Desenul 1). Simţul văzului ne mijloceşte accesul la suprafaţa obiectelor, care ne apare colorată, lumi­noasă, întunecată, etc. Am putea descrie această suprafaţă în cele mai diverse moduri, obţinând astfel ceea ce ne mijlo­ceşte simţul văzului. Dacă tindem acum spre contemplarea senzorială către ceva din lăuntrul corporalităţii exterioare a obiectelor, prin intermediul organizării noastre senzoriale, ne vom apropia ceva care nu se găseşte pe suprafaţă, ci este situat mai în interiorul corpurilor; aceasta se poate realiza prin interme­diul simţului caloric. Pe urmă, prin simţul gustului percepem proprietăţile ale „ceva" ţinând de suprafaţa obiectelor, care este mai atras de noi şi se dovedeşte mai înclinat către noi; îi percepem proprietăţile prin simţul gustului. Intr-o măsură, simţul gustului se situează la antidotul vizual. Când aveţi în vedere culorile, luminosul şi întunecatul şi pe de altă parte gustul, vă veţi spune : ceea ce vă vine în întâmpinare de pe suprafaţa obiectelor este ceva ce poate fi mediat, mijlocit de simţul vizual. Ceea ce vă iese în întâmpinare în interacţiunea cu propriul dumneavoastră organism, ceea ce în procesul sim­ţirii se desprinde de suprafaţa obiectului şi vă iese în întâm­pinare, aceasta este mijlocit de simţul gustativ. Acum să ne reprezentăm că aţi merge încă şi mai mult în interiorul corporalităţii obiectelor, mai adânc decât era posibil prin simţul caloric şi că aţi avea in vedere, într-o anumită măsură, nu numai ceea ce penetrează corporalitatea, pornind din exterior, (dar oricum situat în interior aidoma căldurii) ci ceea ce este calitate a corpurilor prin însăşi esenţa lor. De exemplu, când auziţi o placă metalică pe care o loviţi, atunci percepeţi ceva din materialitatea acelei plăci de metal, deci ceva din fiinţa lăuntrică a naturii metalice. In timp ce, percepând căldura, percepeţi prin intermediul simţu­lui caloric doar ceea ce, într-o anumită măsură, pătrunde corpurile ca şi căldura generală (dar atunci, fireşte se află în interior) în schimb, prin simţul auzului percepeţi ceva care deja coexistă în interdependenţă cu fiinţa lăuntrică a cor­purilor. Abordând acum din altă direcţie, veţi ajunge la ceva ce se exercită ca o acţiune eficientă a corpurilor asupra dumneavoastră, ceva care este mult mai lăuntric decât ceea ce se percepe prin simţul gustativ. Simţul mirosului este materialmente mult mai lăuntric decât gustul. Actul gustativ se produce într-o anumită măsură astfel, că obiectele lumii exterioare nouă ating abia particularităţile noastre, se unifică cu ceea ce e interior (şi atunci, în mod superficial). In schimb mirosul reprezintă deja o modificare semnificativă a lăuntricului nostru, iar mucoasa nazala, este mult mai interior organizată - desigur în înţelesul material al lucrurilor- decât aparatul gustativ (senzorii gustativi). Dacă continuaţi să pătrunderi în interiorul corporali­tăţii externe, acolo unde ceea ce este exterior-corporal devi­ne deja mai mult sufletesc, atunci veţi pătrunde cu simţul au­zului în fiinţa esenţială a ceea ce este de natură metalică, de exemplu şi veţi percepe sufletul metalicului; dar vă avântaţi şi mai adânc în ceea ce este exterior, atunci când nu percepeţi numai cu simţul auzului, ci prin simţul verbal, prin simţul limbii. Este o totală confuzie să crezi că s-ar înfăptui doar prin auz ceea ce conţine în sine simţul verbal: ai putea să auzi, dar nu ai putea încă să percepi conţinutul cuvântului pentru a-1 înţelege. Intre auzirea pur şi simplu a sunetelor şi perceperea cuvintelor există o deosebire şi în privinţa struc­turii organice Auzirea sunetelor se produce prin intermediul urechii; perceperea cuvintelor se face însă prin intermediul altor organe, tot de natură fizică, la fel cu acelea care folosesc au­zului. Şi atunci când înţelegem cu ajutorul simţului limbii (simţului verbal) pătrundem şi mai adânc în interiorul unui lucru, decât atunci când îi auzim fiinţa interioară manifestă la nivel strict tonal. Incă şi mai mult spre interior se situează acel proces ce are loc prin intermediul simţului tactil, cu mult mai lăun­tric şi mai detaşat de lucruri decât în cazul simţului olfactiv. Atunci când pipăiţi obiecte, vă percepeţi, de fapt, doar pe dumneavoastră înşivă. Palpând un obiect, acesta vă împinge într-un fel anume, mai tare dacă este un obiect dur, mai domol dacă obiectul este mai moale. Insă nu percepeţi nimic din obiecte, ci numai acţiunea care se exercită asupra dum­neavoastră înşivă, transformarea din voi înşivă. Un obiect dur vă presează mai adânc corpul. Ceea ce percepeţi este tocmai această presiune, ca modificare în propriul organism atunci când percepeţi prin intermediul simţului tactil. Vedeţi dumneavoastră, pătrunzând cu adâncirea senzonală, ieşim cumva din noi înşine. Mai întâi ieşim din noi doar un pic prin simţul gustului; ceva mai în afara noastră, si anume pe suprafaţa obiectelor ne aflăm prin simţul vizual; cu simţul caloric deja pătrundem puţin în obiecte, ne adân­cim spre esenţa lor cu auzul şi ne plasăm în chiar esenţa obi­ectelor prin intermediul simţului verbal (al limbii). Dim­potrivă, efectuăm o descindere în propriul nostru interior; deja prin simţul gustativ avem la dispoziţie ceva din acest domeniu; încă şi mai mult, prin simţul olfactiv şi într-o şi mai mare măsură prin simţul tactil. Apoi când pătrundem încă şi mai mult în interiorul nostru, ne confruntăm cu un simţ căruia deja în mod obişnuit nu i se mai atribuie un nume, sau cel puţin nu este prea adesea numit, un simţ prin intermediul căruia deosebim dacă stăm culcaţi sau în picioa­re; un simţ prin care percepem atunci când stăm pe ambele noastre picioare cum ne menţinem în echilibru. Această senzaţie de a te afla în echilibru este posibilă prin inter­mediul simţului echilibrului. Cu aceasta pătrundem deja total în interiorul fiinţei noastre; percepem legăturile dintre interiorul nostru si lumea exterioară în al căror context ne simţim în echilibru. Dar percepţia asupra acestor legături are loc strict în interiorul nostru. Dacă pătrundem acum şi mai profund în lumea exte­rioară, mai profund decât era posibil prin simţul cuvântului (verbal), aceasta se poate întâmpla prin simţul gândului. Si pentru a se percepe gândurile altor fiinţe, trebuie pur şi simplu un alt organ de simţ decât doar pentru simţul verbal.   In această direcţie, dacă descindem si mai adânc in interiorul fiinţei noastre, atunci acţionăm printr-un simţ care ne permitem să percepem dacă stăm liniştiţi sau ne mişcăm. Mişcarea si repaosul propriu nu ni le percepem doar rapor­tate la situarea obiectelor exterioare faţă de noi, ci putem percepe interior, atunci când ne mişcăm, cât de mult ne-am mişcat sau alte aspecte legate de mişcare, pornind de la alungirea sau scurtarea (extensia sau contractarea) muşchilor noştri, ori de la configuraţia corpului nostru. Aceasta se petrece prin intermediul simţului mişcării. In confruntare cu mulţi oameni, nu le percepem acestora doar gândurile, ci percepem de asemenea însuşi "Eul". Iar "Eul" nu este încă perceput atunci când percepem pur şi simplu gândurile. Pe aceleaşi considerente care ne îndreptăţesc să acordăm statute diferenţiate simţului faţă de cel auditiv, trebuie să statutăm şi un simt al „eurilor", atunci când ne raportăm la o mai fină diferenţiere a structurii orga­nizatorice a omului. Prin aceea că putem pătrunde în " eul " altui om percepându-1, ieşim în mare măsură afară din noi înşine. Când "intrăm" noi, oare, de cele mai multe ori, în noi înşine ? Păi atunci când percepem în sentimentul general al vieţii acel "ceva" pe care în timpul treziei (veghei) ca stare a noastră de conştientă (nu conştiinţă - n.t), conştienta faptului că existăm, că suntem, că simţim lăuntric faptul de a exista. Toate acestea sunt intermediate de simţul vieţii. Cu aceasta, v-am descris cele douăsprezece simţuri care alcătuiesc sistemul complet al organelor senzoriale. De aici, puteţi vedea că o parte din simţuri este direcţionala mai mult în afară, este predispusă mai mult să pătrundă în lumea exterioară. Dacă privim întregul ca pe conţinutul lumii noastre senzoriale, putem spune: simţul eului, simţul gândurilor, simţul verbal, auzul, simţul caloric, văzul şi simţul gustativ sunt acele simţuri care sunt direcţionale preponderent spre exterior. Dimpotrivă, acolo unde ne percepem mai mult pe noi înşine prin intermediul lucrurilor, acolo unde percepem mai mult acţiunea lucrurilor în noi, avem  a  face  cu  celelalte  simţuri:   simţul vieţii, simţul mişcării, simţul echilibrului, simţul tactil, simţul olfactiv. Ele alcătuiesc mai mult domeniul omului interior; sunt simţuri care se deschid către interior şi prin perceperea inte­riorului mijlocesc legătura noastră cu cosmosul (vezi desenul haşurat, in Desen 1).Astfel că, având întregul sistem al simţurilor, putem, deci spune: avem şapte simţuri direcţionate mai mult spre exterior. Al şaptelea simţ este deja am­biguu: simţul gustativ se situează deja pe graniţa dintre ceea ce priveşte corpurile exterioare şi ceea ce are a face cu acţiu­nea pe care ele o exercită asupra noastră. Celelalte cinci simţuri sunt simţuri care ni se relevă prin premise interioare, care se manifestă în noi, dar care sunt de fapt acţiuni ale lumii exterioare asupra noastră. Ceea ce doresc să evidenţiez astăzi cu această prezen­tare a simţurilor, care celor mai mulţi dintre dumneavoastră le va fi deja cunoscută, este ceea ce urmează. Ştiţi că atunci când omul ascede de la obişnuita cunoaştere senzorială la cunoaşterea superioară, el o poate face prin aceea că el iese cu spiritualul-sufletescul său din corporalitatea fizică. Atunci se instaurează modurile superi­oare ale cunoaşterii: imaginaţia, inspiraţia, intuiţia, pe care le-am prezentat în cartea mea "Ştiinţa spirituală" la modul descriptiv şi de asemenea în lucrarea "Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare". Dar vă veţi putea reprezenta cu uşurinţă faptul că, tocmai având în vedere această structurare a simţurilor, putem ajunge la o anume caracteristică a contemplării lumilor superioare. Ieşim în afara noastră. Peste ce graniţă trecem prin aceasta ? Atunci când rămânem în noi înşine, când ne ancorăm în noi înşine, simţurile sunt cele care formează graniţa (limita) noastră; când ieşim din noi înşine, atunci păşim prin simţuri spre exterior. Vreau să spun că este absolut de la sine înţeles că, atunci când spiritual-sufletescul părăseşte învelişul corporal el păşeşte spre exterior prin simţuri. Prin urmare prin simţurile exterioare (gust, văz, simţ caloric, auz, simţ verbal, simţ al gândurilor şi simţ al eurilor) ne exteriorizăm (ieşim în exterior). Vom vedea ulterior unde ajungem atunci când, trecând cealaltă graniţă, acolo unde simţurile se deschid spre interior, pătrundem în interioritate. Prin urmare, ieşim prin intermediul simţurilor spre exterior, prin aceea că, într-o anumită măsură, părăsim cu spiritual-sufletescul limita corporalităţii noastre. De exemplu prin simţul văzului ne exteriorizăm: adică pătrundem cu spiritual-sufletescul nostru către exterior, prin aceea că lasă în urmă corporalitatea materială. Mişcându-ne prin lume văzând cu ochiul sufletesc, dar lăsând îndărăt ceilalţi ochi (fizici) părăsind deci tocmai prin ochi corporalitatea noastră, pătrundem în acea regiune în care domneşte imaginaţia,  (vezi desenul de la pag. 8) Iar când suntem cu adevăraţi apţi, prin iniţiere, să pătrundem tocmai prin ochi în lumea spirituală, atunci do­bândim imaginaţii pure, imaginaţii care, vreau să spun, sunt imagini, aşa cum şi curcubeul este tot imagine; pure ima­ginaţii în imagini, trăind şi ţesând în domeniul sufletesc-spiritual. Incă amprentate de ultimele resturi ale imanenţei materiale ni se înfăţişează imaginile dacă ieşirea are loc prin organul simţului gustativ. Astfel că putem spune: dacă ne exteriorizăm prin organul simţului gustativ, atunci imagi­naţiile vor purta amprenta formală a materialităţii. Nu obţi­nem imagini pur înmiresmate, aşa cum era cazul curcube­ului, ci ceva hibrid, care într-o măsură, conţine în imagine ceva ca un ultim rest de materilaitate: când părăsim corpo­ralitatea fizică prin poarta simţului gustativ obţinem fanto­me, autentice fantome. Dacă părăsim corpul fizic prin intermediul simţului caloric şi atunci imaginile vor fi impure (purtând o anume amprentă). Imaginile, care altminteri sunt pure, aş spune, precum curcubeul, apar în acest caz astfel încât ne afectează sufleteşte într-un anume fel. In aceasta constă de data aceasta hibridarea lor. In cazul organului gustativ, imaginea este supusă unui proces de densifîcare până la caracterul fanto­matic. Dacă însă ne exteriorizăm prin simţul caloric, dobân­dim desigur tot imaginaţii, dar imaginaţii care acţionează sufleteşte, care acţionează prin simpatie şi antipatie, care acţionează prin căldură si răceală sufletească. Prin urmare, imaginile nu mai apar la fel de detaşate ca precedentele, ci ele apar calde sau reci, însă calde sau reci sufleteşte. Când însă ne părăsim trupul prin intermediul simţului auditiv, adică prin ureche, ieşim în lumea spiritual-sufletească şi avem trăirea inspiraţiei. Deci aici (în faţă, în Desen 1) avem trăirea imaginaţiilor, purtând amprenta a ceea ce afectează sufleteşte; când ne părăsim corpul prin simţul auzului, ne cufundăm în domeniul inspiraţie. In timp ce altminteri, aceste simţuri merg mult spre exterior, apare acum ceea ce vine de la simţul caloric către cel al auzului, mai mult în interiorul nostru sufletesc spiritual. Căci inspi­raţiile aparţin mai mult decât iamginaţiile domeniului sufletesc-spiritual; suntem mai mult mişcaţi şi nu doar afectiv, ci ne simţim străbătuţi de inspiraţii, tot astfel cum trupeşte suntem străbătuţi de aerul pe care 1-am inspirat, aidoma ne simţim pătrunşi sufleteşte de inspiraţii, în a căror regiune pătrundem, atunci când ne părăsim trupul prin mijlo­cirea simţului auzului. Atunci când ne părăsim trupul prin intermediul simţu­lui verbal, a simţului lingvistic, atunci inspiraţiile capătă altă coloratură. Este forte important să cunoşti acel organ care este tot atât de real în organizarea fizică pe cât este simţul auditiv, atunci când tocmai dobândeşti perceperea a ceea ce este simţul verbal. Atunci când părăseşti cu spiritual-sufletescul corpul fizic prin intermediul acestui organ, inspi­raţia se particularizează prin viaţa interioară, prin faptul de a te simţi una cu fiinţa străină ţie cu alteralitatea. Atunci când ne părăsim corpul prin simţul gândurilor, pătrundem în domeniul intuiţiilor.Iar când ne părăsim corpul prin simţul eului (eurilor), atunci intuiţiile poartă amprenta fiinţialitaţii lumii exterioare spirituale. In acest fel pătrundem tot mai adânc în fiinţialitatea lumii spirituale exterioare, atunci când, cu spiritual-sufletescul, ne părăsim trupul şi ne putem referi mereu la felul cum ceea ce ne înconjoară este lumea spirituală. El percepe cea ce este îndărătul simţurilor doar atunci când, prin spiritual-sufletescul său, îşi părăseşte trupul. Dar declanşarea se face prin simţuri: ni se revelează intuiţiile prin simţul eului şi prin cel al gândurilor, însă nu ca atare ci numai prin amprenta lor; inspiraţiile prin simţul verbal (lingvistic) şi prin cel auditiv, dar iarăşi numai amprenta lor; imaginaţiile prin simţul caloric si cel vizual si puţin prin cel gustativ, însă estompate, preluate şi transformate în senzorialitate.     Am putea desena lucrurile în mod schematic astfel: la limita (corpului) este perceperea lumii simţurilor (vezi prima zonă, cea roşie din Desen 2 ); dacă pătrundem în exterior prin spiritual-sufletescul nostru, intrăm în lumea spirituală (vezi desenul cu galben, Desen 2) prin imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie. Iar ceea ce este de imaginat, ceea ce este de inspirat, ceea ce este de intuit, acestea sunt din exterior. Insă pătrunzând în noi se transformă în lumea noastră sen­zorială. Vedeţi dumneavoastră, atomii nu sunt acolo afară, cum fantazează materialiştii, ci acolo afară se afla lumea imaginativului, a inspirativului, a intuitivului. Iar această lume acţionând asupra noastră, îşi înfige mulajele în percepţia senzorială exterioară. Vedeţi de aici că, atunci când într-o oarecare măsură trecem de graniţa pielii noastre, care închide sub ea organele noastre de simţ, dar o facem în direcţii diferite, acelea în care lucrează simţurile, atingem lăuntric lumea obiectivă spiritual-sufletescă. Acolo pătrun­dem noi în lumea exterioară prin intermediul simţurilor, pe care le-am cunoscut ca deschizându-se spre exterior. Vedeţi deci că omul, atunci când păşeşte în lumea exterioară, când trece pragul lumii exterioare care, după cum se vede, este extrem de aproape, el pătrunde în spiritual-sufletescul obiectiv. Aceasta este ceea ce dorim noi să atin­gem prin ştiinţa spirituală: să pătrundem în această lume spi­ritual-sufletească obiectivă. Ajungem la ceva mai înalt pătrun­zând cu simţurile noastre exterioare în ceea ce, în interiorul lumii senzoriale, este pentru noi ca acoperit de un văl. Dar cum stau lucrurile atunci când pătrundem în interioritatea noastră prin intermediul simţurilor interioare, simţul vieţii, al mişcării, al echilibrului, al pipăitului (tactil), al mirosului; atunci când - la fel ca atunci când ne exteriorizăm prin mijlocirea simţurilor exterioare- pătrundem spre interi­orul nostru prin intermediul acestor simţuri. Aici lucrurile stau cu totul altfel. Să notăm aceste simţuri interioare încă o dată: simţul mirosului, al pipăitului (tactil), al mişcării, al echilibrului, al vieţii. Ceea ce se petrece aici în noi nu este perceput. In viaţa obişnuită de fapt nu percepem ce se petrece în domeniul acestor simţuri. Ceea ce percepem cu aceste simţuri în viaţa obişnuită este deja radiat în domeniul sufletesc. Vedeţi dumneavoastră, dacă aceasta este lumea spirituală exterioară a imaginaţiei, a inspiraţiei şi a intuiţiei (vezi in Desen 3 culoarea roşie) atunci ea radiază în acest fel asupra simţurilor noastre şi prin simţuri ne este prezentată, iar lumea senzorială este chiar produsă (astfel). Lumea spirituală exterioară este deci împinsă o treaptă mai încoace.   Dar ce cuprinde acest simţ si ce anume se întâmplă acolo în corporalitate sunt lucruri pe care nu le percepem în mod imediat. După cum nu se percepe lumea spirituală exterioară obiectivă, ci doar descinderea sa în simţurile noastre, tot astfel nu se percepe în mod nemijlocit nici ceea ce se întâmplă în corpul nostru ci doar ceea ce răzbate urcând până în domeniul sufletesc. Intr-o anumită măsură se percep efectele acestor simţuri interioare. Nu percepeţi procesele, care sunt procese vitale, ci percepeţi cu simţul vieţii (vezi Desen 1) ceea ce este senzaţia a ceea ce nu percepeţi atunci când dormiţi, a ceea ce percepeţi ca un confort interior la trezire, acea stare de confort impregnat lăuntric şi care este deranjant doar atunci când apare o durere internă. Simţul vieţii care altminteri radiază ca o stare de confort este de aşa natură încât este deranjant exact aşa cum un simţ exterior poate fi şi el deranjant, de exemplu, atunci când auzi prost. Dar în ansamblul, simţul vieţii este resimţit la omul sănătos ca o stare de confort. Această stare de impregnare cu confortabilitate se amplifică după o masă rafinată, este oarecum diminuată în caz de foame; acest simţământ de sine interior general este efectul simţului vieţii radiind înăuntrul sufletului. Simţul mişcării (vezi Desen 1 ), cel care se manifestă în noi prin perceperea muşchilor în procesele de scurtare si lungire (contractare şi extindere), percepând dacă mergem sau stăm, dacă sărim sau dansăm, deci prin care percepem dacă si cum ne mişcăm, radiază în suflet acel sentiment de libertate al omului care se lasă simţit în sine ca suflet: simţirea propriului domeniu sufletesc liber. Faptul că vă percepeti pe dumneavoastră înşivă ca suflet liber repre­zintă radiaţia simţului mişcării, este radiaţia contractării si extensiei muşchilor către interiorul domeniului dumneavoas­tră sufletesc, după cum si starea de confort interior sau de disconfort este iradierea în zona sufletească a datelor şi experienţelor simţului vieţii. Atunci când simţul echilibrului radiază lăuntric spre domeniul sufletesc, deja producem o dizolvare (o dezlegare) foarte puternică a acestui domeniu. Gândiţi-vă doar cât de puţin suntem noi în măsură să simţim nemijlocit faptul existenţei noastre în lume în stare de echilibru - dacă nu cumva am leşinat de-a binelea şi atunci nu avem chiar deloc habar despre aşa ceva. Deci cum simţim noi oare, radiind lăuntric în suflet, trăirile simţului echilibrului ? Aceasta ţine deja pe de-a-ntregul de ceea ce este sufletesc: o simţim ca pe o liniştire interioară, ca pe acea liniştire interioară care mă face să nu las în urmă când merg de-aici până mai încolo, acel ceva care sălăşluieşte în mine. Tot astfel, aş putea să zbor prin aer, rămânând liniştit mereu acelaşi. Este acel ceva care ne îngăduie să ne manifestăm independent faţă de timp. Nu mă las în urmă pe mine cel de azi, ci mâine sunt tot acelaşi. Această stare de independenţă în raport cu corpora­litatea este însăşi iradierea lăuntrică a simţului echilibrului în sufletesc. Este faptul de a te simţi pe tine însuţi ca spirit. Incă şi mai puţin percepem procesele interne  ale simţului tactil. Pe acestea le proiectăm cu totul în afară. Simţim corpurile, percepem dacă sunt moi sau tari, dacă sunt aspre sau netede, dacă sunt mătăsoase sau au natura lânii; proiectăm trăirile simţului tactil cu totul în spaţiul exterior. De fapt asta avem în simţul tactil: o trăire interioară dar ceea ce se petrece acolo în lăuntru rămâne cu totul în inconştient. In proprietăţile tactile pe care noi le atribuim corpurilor se găseşte doar o umbră a sa.( a acestei trăiri interioare , n.t.) Insă oragnul simţului tactil ne face să simţim obiectele ca fiind mătăsoase sau din lână, tari sau moi, aspre sau netede. Aceasta radiază şi spre interior, radiază către suflet; doar că omul nu remarcă legătura dintre trăirile sale sufleteşti şi ceea ce palpează simţul tactil exterior, căci lucrurile se diferen­ţiază foarte mult: cele care radiază lăuntric (spre interior) si ceea ce apare ca trăire spre exterior. Dar acel ceva care radiază lăuntric nu este altceva decât faptul de a fi străbătut de trăirea îndumnezeirii. Dacă nu ar dispune de simţul tactil, omul nu ar avea sentimentul dumnezeirii. Ceea ce simţim prin simţul tactil ca asprime sau netezime, ca tărie sau moliciune este ceea ce radiază în exterior ; ceea ce ricoşează de aici ca fenomen sufletesc este faptul de a fi pătruns de substanţialitatea generală a lumii, a fi pătruns de faptul însuşi al existenţei ca atare. Noi constatăm existenţa lumii exteri­oare tocmai prin simţul tactil. Atunci când vedem ceva, însă nu credem că acel lucru este existent în spaţiu; ne convingem de existenţa sa în spaţiu, de-abia atunci când simţul tactil îl poate palpa. Acel ceva care pătrunde şi străbate toate lucrurile şi care ne pătrunde şi pe noi şi care poartă şi duce cu sine această autopătrunzătoare substanţă divină (dumne­zeiască) răzbate în conştient şi, reflectată spre interior, este chiar trăirea simţului tactil. Cât despre simţul olfactiv, iradierea sa către exterior vă este cunoscută. Insă atunci când simţul olfactiv îşi radiază trăirile către interior, omul nu mai observă deloc cum se leagă între ele trăirile interioare de cele exterioare. Atunci când omul miroase ceva, avem a face cu radierea simţului olfactiv către exterior; el proiectează imagini spre exterior. Dar acest efect se proiectează si în interior. Doar că omul îi dă mai rar atenţie decât efectului în exterior. Unii oameni miros cu nesaţ lucrurile înmiresmate si prin  aceasta ei observă radierea simţului olfactiv către exterior. Dar există şi persoane care se dedică acelui lucru care cuprinde interiorul cu atâta forţă, ca efect al simţului olfactiv către interior, încât este resimţit ca unificarea mistică cu Dumnezeu, nu doar cu simţământul îndumnezeirii care îl străbate pe om, ci ceva foarte adânc stabilizat în om.   5. Simţul mirosului - unificarea mistică cu Dumnezeu 4. Simţul tactil - a fi străbătut lăuntric de sentimentul dumnezeirii 3. Simţul echilibrului - linişte interioară; să te simţi pe tine ca spirit 2. Simţul mişcării - trăirea sufletescului liber propriu 1. Simţul vieţii – confortabilitate   Vedeţi dumneavosatră, trebuie să ne desprindem de unele prejudecăţi sentimentale, când privim lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat pe lume. Căci unul sau altul poate avea simţăminte cu adevărat sublime când se vrea mistic, iar acum află ce este trăirea mistică în raport cu lumea simţu­rilor: este trăirea simţului olfactiv radiind spre lăuntrul sufletului. Nu trebuie să ne înspăimântăm în faţa unor astfel de lucruri, căci si senzaţiile ni le construim doar în lumea exte­rioară si convenţională a aparenţelor, în Maia. Şi de ce oare ar trebui să menţinem acest verdict al Maiei asupra simţului olfactiv, care nu priveşte acest simţ ca pe ceva suprem ele­vat? De ce să nu fim în stare să privim simţul olfactiv sub aspectul său cel mai înalt, acolo unde el devine creatorul trăirilor interioare ale omului ? Intr-adevăr, uneori misticii sunt nişte proşti materialişti, ei damnează materia, vor să se ridice deasupra materiei, dedându-se (totodată) lăuntric pe de-a-ntregul efectelor simţului olfactiv asupra interiorului. Cine are o afinitate şi o sensibilitate mai fină pentru astfel de lucruri, acela va „mirosi" (lucrurile) potrivit cu felul deosebit al trăirilor la mistici declaraţi de factură simpatică, precum Methilde din Magdeburg, Sfânta Tereza sau Sfântul loan la Crucii, atunci când ei îşi descriu trăirile - şi aseme­nea personalităţi fac descrieri foarte grăitoare. Şi la Meister Eckhart, ori la Johannes Tauler mistica este la fel de bună şi de adecvată pentru a fi mirosită, pe cât este de bună şi adecvată pentru a fi absorbită cu voluptate prin senzaţii su­fleteşti. Luând, de exemplu, descrierea trăirilor mistice ale Sfintei Tereza sau a Methildei din Magdeburg, vom avea lăuntric o mireasmă dulceagă, dacă înţelegem lucrurile în mod ocult. Dacă luăm mistica lui Tauler sau a Maestrului Eckhart, vom percepe un miros un pic aspru, dar nu lipsit de simpatie, ceva ca mirosul plantei vârnaţ (Ruta Graveolens). Pe scurt, lucrul ciudat, frapant cu care ne confruntăm constă în acea că, atunci când, prin intermediul simţurilor, ne distantăm tot mai mult spre exterior, pătrundem într-o lume superioară, într-o lume spirituală obiectivă. Atunci însă când descindem prin mistică, prin faptul de a fi pătrunşi de senti­mentul îndumnezeirii, prin faptul de a se simţi liber sufle­teşte, prin confortul interior, atunci pătrundem în corpora­litate, înăuntrul materialităţii- lucru pe care vi 1-am indicat deja în cursul acestor consideraţii. In trăirile interioare, vorbind din punctul de vedere al Maiei, se ajunge în regiuni tot mai joase, faţă de cele pe care le atingem în viaţa obişnuită. Prin trăirea de sine exterioară prin simţuri, ajungem în regiuni mai înalte. De aici mai vedeţi bine şi că nu trebuie mai ales să te laşi pradă nici unei iluzii, mai ales să nu te subjugi iluziei de a crede că te scufunzi într-o spiritualitate deosebită atunci când, prin simţământul mistic al unificării cu divinul, te adânceşti în propria interioritate. O, nu ! Prin aceasta cobori doar spre interior, în radiaţiile propriului nas spre înăuntru. Iar acei mistici care sunt cei mai îndrăgiţi re­dau prin descrierile lor ceea ce simt ei lăuntric prin radiaţiile nasului lor continuat spre interior. Vedeţi dumneavoastră, dacă vorbiţi de dincoace de prag despre lumea spirituală, despre problematica acestei lumi, atunci trebuie să o facem în cu totul alţi termeni decât si-o reprezintă oamenii de aici din această lume fizică. In fond aceasta nu ar trebui să vă mire căci nu este cazul să vă aşteptaţi ca lumea spirituală de dincolo de prag să fie pur şi simplu o dublură a lumii fizice. Cu astfel de dubluri puteţi avea de-a face numai dacă citiţi descrierile lumii superioare în mistica islamică., sau pe acelea ale Devahan-ului aparţinând domnului Leadbeater. Aveţi acolo în mod fundamental dublete ale acestei lumi, doar puţin transformată. Asta este foarte comod oamenilor. Mai ales la cei care în această lume fizică duc o viaţă de salon, îmbrăcaţi în haine bune, într-o satisfacere a poftelor cu totul îndestulătoare, se poate întâlni fenomenul, ca după moarte, să intre în acel salon al De­vahan-ului în care poţi zăbovi la fel ca în saloanele de aici, după cum le-a descris-o şi domnul Leadbeater. Cel ce trebuie sa descrie adevărurile lumilor spirituale nu se află în această situaţie confortabilă. El trebuie să vă spună faptul că de a fi pătruns de sentimentul îndumnezeirii trimite la o proiecţie către interior a simţului tactil si că misticul nu-i dezvăluie altceva adevăratului ocultist, decât felul că el adulmecă în interiorul său. In adevărata contemplare a lumii dinspre par­tea spirituală nu există nici un prilej pentru sentimentalitate. Am menţiont-o adesea: dacă pătrunzi cu adevărat în interiorul lumii spirituale, atunci seriozitatea se instaurează în aşa măsură încât tuturor lucrurilor trebuie să li se atribuie până şi alte cuvinte decât cele cu care sunt desemnate aici, iar cuvintele înseşi capătă înţelesuri total opuse. A pătrunde în lumile spirituale nu înseamnă pur şi simplu să descrii fantome ale lumii de aici, ci trebuie să te aştepţi să vieţuiesti ceva total opus lumii fizice, în special opus păcatului (agre­abilului). Am vrut să vă prezint astăzi acest punct de vedere pentru a vă prilejui o trăire mai cuprinzătoare a ceea ce este cu adevărat necesar epocii noastre. Atunci când asculţi cu ce se confruntă astăzi occidentalii, atunci când un gând este su­primat în manieră occidentală (în Răsărit, lucrurile stau puţin altfel, cu atât mai diferit cu cât mergi mai departe spre Orient), se întâmplă adesea să se spună: „asta nu poate fi formulat în franceză" sau „asta nu poate fi exprimat în engleză". Cu cât înaintăm spre vest, cu atât mai des auzim astfel de judecăţi. Dar ce altceva înseamnă această judecată, decât dependenţa faţă de domeniul fizicului, încremenirea deja în fizic în opoziţie cu lumea reala ? Dar ce parvine prin cuvinte ? Cu mult mai mult decât faptul că prin cuvinte ne înţelegem asupra lucrurilor. Atunci trebuie să putem elibera şi cuvintele de lucruri şi nu trebuie să putem elibera doar cuvintele, trebuie să pu­tem elibera chiar şi trăirile subiective dobândite în lumea senzorială. Dacă privim simţul mirosului ca pe un simţ inferior, aceasta este o judecată dobândită în lumea simţurilor. Iar atunci când privim corelatul său interior -mistica- ca pe ceva elevat, şi aceasta este tot o judecată din lumea simţurilor. Văzută de pe cealaltă parte a pragului, organizarea simţului mirosului este ceva extraordinar de însemnat, iar mistica nu este ceva prea grozav, văzută de pe cealaltă parte a pragului. Căci mistica, ea, este în totalitate un produs al lumii materia­le, fizice şi anume ea este modul în care vor să pătrundă în lumea spirituală oameni care rămân de fapt materialişti prin aceea că ei văd ceea ce este aici mai întâi ca materie pur şi simplu. Asta le este prea materialist şi inferior. In orice caz, dacă ar pătrunde în ceea ce se află aici afară, ar ajunge direct în lumea spirituală, în ierarhii. Insă ei, în loc de aceasta, se scufundă în interiorul lor însuşi: acolo se adâncesc ei în plină materie, în limitele propriei lor piei ! In schimb asta lor li se pare supremă elevare spirituală, însă lucrurile nu stau nicidecum aşa, că ne-am cufundat mistic în corporalitatea noastră prin intermediul fenomenelor noastre de ordin mate­rial, prin fenomenele lumii senzoriale ne cufundăm în lumea spirituală, în lumea ierarhiilor, în lumea fiinţărilor spirituale. Atâta timp cât lumea suportă să audă astfel de idei, atâta timp cât lumea suportă să se vorbească despre ea cu totul altfel decât în ultimele patru secole, atâta timp cât lu­mea suportă ca până şi judecăţile sociale să ni le întemeiem pe astfel de concepte total inversate, nu vom ajunge la impulsuri care să genereze un nou răsărit (un nou proces ascendent). Dar dacă vrem să ne urnim din ceea ce ne-am însuşit şi dacă vrem să ne orientăm pornind de aici înfăptirile în plan social, atunci ne vom adânci tot mai mult în invo­luţie, atunci se va prăbuşi totul în declinul Occidentului. Pe ce se întemeiază ceva ca verdictul lui Oswald Spengler ? Se întemeiază pe faptul că el este un om de geniu, care nu poate gândi nimic altceva decât conceptele obişnuite ale Ocidentului pe care le avem acum. Pe acestea le anali­zează el. Pornind de aici socoteşte el că o dată cu începutul celui de al treilea mileniu în locul civilizaţiei noastre se va instaura barbaria - ceea ce pentru aceste concepte este pe deplin concret. Dacă îi vorbeşti de antroposofie, capul i se face stacojiu, pentru că nu poate suporta. Dacă ar înţelege ce poate aduce ea omenirii, cum îi poate ea vitaliza pe oameni, atunci ar vedea că numai şi numai prin ea procesul de declin poate fi deturnat, că numai şi numai prin ea se poate ajunge la un proces ascendent.

Crestinismul ca fapt mistic si misteriile antichitatii de Rudolf Steiner CUVÎNT ÎNAINTE LA CEA DE A DOUA EDIŢIE   Creştinismul ca fapt mistic este titlul dat de autor acestei scrieri în urmă cu opt ani, cînd a adunat în ea conferinţele pe care le ţinuse în anul 1902. Acest titlu trebuia să releve caracterul deosebit al cărţii. Nu era vorba doar de încercarea de a prezenta din perspectivă istorică conţinutul mistic al creştinismului, ci trebuia înfăţişată apariţia creştinismului din viziunea mistică. La bază se afla ideea că în această apariţie au acţionat realităţi spirituale care pot fi văzute numai printr-o asemenea contemplare. Conţinutul cărţii este singurul care poate justifica faptul că autorul ei numeşte „mistică” nu o viziune care ţine mai mult de cunoştinţe imprecise de provenienţa afectivă decît de „expunerea riguros ştiinţifică”. Căci acesta este sensul în care este înţeleasă astăzi „mistica” ui cercuri largi, fiind, prin urmare, considerată de mulţi ca domeniu al vieţii sufleteşti umane, care nu poate avea nimic a face cu „o veritabilă ştiinţă”. În sensul acestei cărţi însă cuvîntul „mistică” este folosit pentru descrierea unei realităţi spirituale care poate fi cunoscută în esenţa ei numai atunci cînd cunoaşterea provine din izvoarele vieţii spirituale înseşi. Cine respinge un mod de cunoaştere care soarbe din asemenea izvoare nu se va putea apropia de conţinutul acestei cărţi. Numai cel pentru care în „mistică” poate domni claritatea expunerii logice proprie ştiinţei va admite felul mistic în care este înfăţişat aici conţinutul creştinismului ca mistică. Căci ceea ce importă este nu numai conţinutul scrierii, ci - şi aceasta înainte de toate - mijloacele gnoseologice prin care a fost dobîndit. În vremea de azi, mulţi au încă o aversiune violentă faţă de asemenea modalităţi de cunoaştere. Ei le consideră ca fiind în contradicţie cu adevăratul spirit ştiinţific. Şi acesta este cazul nu numai cu aceia care nu vor să admită decît o concepţie despre lume pe care ei o cred aşezată pe solul „unor adevărate cunoştinţe ştiinţifice”, ci şi cu aceia care vor să cerceteze natura creştinismului ca adepţi ai acestuia. Autorul acestei scrieri porneşte de la concepţia potrivit căreia cuceririle ştiinţelor naturii din zilele noastre cer ridicarea la adevărata mistică. Această concepţie poate arăta că o altă atitudine faţă de cunoaştere vine chiar în contradicţie cu tot ceea ce oferă aceste cuceriri ale ştiinţelor naturii. Realităţile ştiinţelor naturii nu pot fi cuprinse prin acele modalităţi de cunoaştere, pe care ar dori să le folosească mulţi din cei care se consideră situaţi pe temelia sigură a acestor ştiinţe. Numai cel care poate recunoaşte că aprecierea pe deplin corectă a minunatelor noastre cunoştinţe de astăzi despre natură este compatibilă cu adevărata mistică, numai acela nu va respinge această carte. Prin ceea ce este numit aici „cunoaştere mistică” se va arăta în carte cum izvorul creştinismului şi-a creat premizele în misteriile perioadei precreştine. În această „mistică precreştină” este dat solul în care creştinismul se dezvoltă ca un germene de sine stătător. Acest punct de vedere face posibilă înţelegerea creştinismului în esenţa sa de sine stătătoare, cu toate că se urmăreşte dezvoltarea sa din mistica precreştină. Nesocotind acest punct de vedere, poţi foarte uşor să nu realizezi această autonomie, deoarece îţi închipui că creştinismul n-a făcut decît să dezvolte mai departe ceea ce exista deja în mistica precreştină. În această greşeală cad multe concepţii actuale, care compară conţinutul creştinismului cu concepţiile precreştine şi apoi cred că cele creştine ar fi numai o perfecţionare a celor precreştine. Cartea de faţă vrea să arate că creştinismul presupune mistica de altădată, după cum germenul plantei îşi presupune solul. Prin cunoaşterea felului cum a apărut, ea vrea să sublinieze şi nicidecum să pună în umbră originalitatea esenţei creştinismului. Autorul poate menţiona cu profundă satisfacţie că, prezentînd astfel „esenţa creştinismului”, el şi-a atras recunoaşterea unei personalităţi care, prin importantele sale scrieri asupra vieţii spirituale a omenirii, a îmbogăţit în sensul cel mai adînc cultura timpului nostru. Edouard Schuré [Eduard Şiure], autorul Marilor iniţiaţi, a fost în asemenea măsură de acord cu punctele de vedere ale acestei cărţi, încît s-a îngrijit el însuşi de traducerea ei în limba franceză (sub titlul: Le mystère chrétien et les mystères antiques). Amintim în plus ca un simptom al nevoii resimţite în prezent de a înţelege esenţa creştinismului în sensul acestei cărţi, că prima ediţie este tradusă, în afara limbii franceze, şi în alte limbi europene. La pregătirea acestei a doua ediţii, autorul n-a considerat necesar să opereze modificări esenţiale în prima ediţie. În schimb, vom găsi în cea de acum, dezvoltate mai amplu, idei expuse în urmă cu opt ani. De asemenea, el a căutat ca unele lucruri să fie exprimate mai exact şi mai amănunţit decît a fost posibil la vremea respectivă. Din păcate, autorul s-a văzut silit de nenumăratele sale preocupări să lase mult timp să se scurgă între momentul epuizării primei ediţii şi apariţia acestei a doua ediţii.   Scris în mai 1910 Rudolf Steiner   PUNCTE DE VEDERE   Gîndirea marcată de ştiinţele naturii a influenţat profund viaţa spirituală modernă. Este din ce în ce mai greu să vorbeşti despre nevoile spirituale, despre „viaţa sufletului”, fără a te confrunta cu reprezentările şi cunoştinţele ştiinţelor naturii. Desigur, există încă mulţi oameni care-şi satisfac aceste trebuinţe fără a îngădui ca viaţa lor spirituală să fie tulburată de curentul impus de ştiinţele naturii. Cei care simt însă pulsul timpului nu pot aparţine acestei categorii. Minţile îşi însuşesc cu iuţeală crescîndă ideile provenite din cunoaşterea naturii, iar inimile se supun, chiar dacă fără prea mult zel, chiar dacă, adeseori, fără curaj şi şovăitoare. Nu e vorba doar de numărul celor care sînt cîştigaţi, ci de faptul că gîndirii ştiinţifice îi este inerentă o forţă care-i insuflă celui care o cercetează convingerea că această gîndire conţine ceva, pe lîngă care o concepţie actuală despre lume nu poate trece fără să se îmbogăţească cu impresii de mare importanţă. Anumite vicii ale acestei gîndiri obligii la o îndreptăţită respingere a reprezentărilor ei. Nu poţi rămîne însă prizonierul unei asemenea atitudini într-o epocă în care cercuri largi se interesează de acest mod de gîndire şi sînt atrase de el ca de o putere magică. Nu se schimbă nimic prin faptul că diferite personalităţi înţeleg că ştiinţa adevărată a depăşit „de mult” prin ea însăşi „înţelepciunea plată despre forţă şi materie” a materialismului. Mult mai demni de luat în consideraţie par să fie cei care declară cu îndrăzneală: reprezentările ştiinţifice sînt cele pe care trebuie construită şi o nouă religie. Chiar dacă asemenea oameni îi apar celui care cunoaşte interesele spirituale mai adînci ale omenirii ca fiind plaţi şi superficiali, el trebuie totuşi să ţină seama de ei; căci spre ei se îndreaptă atenţia prezentului şi există temeiuri de a considera că în viitorul cel mai apropiat se vor bucura de tot mai multă atenţie. Şi mai sînt unii care trebuie luaţi în consideraţie şi anume cei care au rămas cu interese” le inimii lor în urma celor ale capetelor lor. Aceştia sînt cei cărora puterea lor de înţelegere nu le permite să se sustragă reprezentărilor ştiinţifice. Ei sînt striviţi sub greutatea argumentelor. Dar nevoile religioase ale sufletului lor nu pot fi satisfăcute de aceste reprezentări, care dau şi o perspectivă prea dezolanta. Trebuie oare ca sufletul omenesc sa se extazieze în fala culmilor Frumosului, Adevărului şi Binelui, pentru ca de fiecare dată, la sfîrşit, să fie aruncat în nefiinţă ca un balon de spumă umflat de creierul material? Este o senzaţie care apasă asupra multora ca un coşmar. Dar şi reprezentările ştiinţifice apasă asupra lor, impunîndu-se cu o puternică forţă autoritară. Asemenea oameni, atît timp cît pot s-o facă, par a fi orbi în faţa conflictului din sufletul lor. Ba chiar se consolează spunînd că, în asemenea lucruri, sufletului omenesc i-ar fi refuzată o claritate deplină. Ei gîndesc ştiinţific, cîtă vreme le-o cer experienţa simţurilor şi logica raţiunii; ei îşi păstrează însă simţămintele lor religioase dobîndite prin educaţie şi rămîn, cu cea mai mare plăcere, într-o obscuritate care le înceţoşează mintea în legătură cu acele lucruri. Nu au curajul să răzbată spre limpezime. Nu mai încape astfel nici o îndoială: modul de gîndire naturalist-ştiinţific este cea mai puternică forţă din viaţa spirituală a epocii moderne. Iar cine vorbeşte despre interesele spirituale ale omenirii nu are voie să treacă nepăsător pe lîngă acest fel de gîndire. Dar tot atît de neîndoios este şi faptul că modul în care această gîndire satisface în primul rînd nevoile spirituale este superficial şi plat. Ar fi dezolant dacă acest mod ar fi cel corect. Sau n-ar fi oare umilitor, dacă ar trebui să fii de acord cu cineva care spune: „Gîndul este o formă a forţei. Mergem cu ajutorul aceleiaşi forţe cu care gîndim. Omul este un organism, care transformă diferite forme ale forţei în forţă a gîndului, un organism pe care îl menţinem în activitate cu ajutorul a ceea ce numim «hrană» şi cu ajutorul căruia producem ceea ce numim gînduri. Ce proces chimic minunat este acela care a putut să transforme o simplă cantitate de hrană în divina tragedie a lui Hamlet?” Aceste lucruri sînt scrise într-o broşură a lui Robert G. Ingersoll ce poartă titlul Amurgul modern al zeilor.[*] Faptul că asemenea gînduri, atunci cînd sînt exprimate de unul sau de altul, pot găsi în afară un slab ecou este absolut indiferent. Important este că nenumăraţi oameni se văd constrînşi prin felul de gîndire ştiinţific să se situeze faţă de fenomenele lumii în sensul frazelor de mai sus, chiar dacă lor li se pare că n-o fac. Aceste lucruri ar fi desigur dezolante, dacă însăşi ştiinţa naturii ar constrînge la mărturisirea de credinţă, pe care o propovăduiesc mulţi din profeţii ei mai noi. Cel mai dezolant ar fi pentru cel pe care conţinutul acestei ştiinţe a naturii 1-a condus la convingerea că pe tărîmul naturii modul ei de gîndire este valabil, metodele ei sînt de nezdruncinat. Căci un asemenea om trebuie să-şi spună: oamenii n-au decît să se certe încă mult în legătură cu tot felul de probleme; pot fi scrise volume peste volume, pot fi adunate observaţii peste observaţii în legătură cu „lupta pentru existenţă” şi lipsa ei de importanţă, în legătură cu „atotputernicia” sau „neputinţa” „selecţiei naturale”: ştiinţa naturii însăşi se mişcă într-o direcţie care, înăuntrul anumitor graniţe, trebuie să găsească adeziune într-un grad tot mai înalt.[†] Sînt însă cerinţele ştiinţelor naturii într-adevăr acelea de care vorbesc cîţiva din reprezentanţii lor? Că nu sînt, o demonstrează însăşi comportarea acestor reprezentanţi. Această comportare a lor în domeniul propriu nu este asemenea cu cea pe care mulţi o descriu şi o reclamă pentru alte domenii. Sau ar fi realizat oare vreodată Darwin şi Ernst Haeckel marile lor descoperiri pe tărîmul evoluţiei vieţii dacă, în loc să observe viaţa şi structura fiinţelor vii, s-ar fi închis în laborator ca să facă experienţe chimice pe o bucata de ţesut tăiată dintr-un organism? Ar fi putut Lyell să-şi reprezinte evoluţia scoarţei Pămîntului, dacă n-ar fi cercetat straturile Pămîntului şi conţinutul lor, ci s-ar fi mărginit să examineze nenumărate pietre după proprietăţile lor chimice? Să mergem dar într-adevăr pe urmele acestor cercetători, care se vădesc figuri monumentale în evoluţia modernă a ştiinţei! Ne vom comporta deci în domeniile superioare ale vieţii spirituale aşa cum s-au comportat ei în cîmpul observării naturii. Nu vom crede deci că a fost sesizată esenţa „divinei” tragedii a lui Hamlet atunci cînd se spune: un minunat proces chimic a transformat o cantitate de hrană în această tragedie. Vom crede acest lucru tot atît de puţin ca un cercetător oarecare al naturii care poate crede cu toată seriozitatea că a înţeles rolul căldurii în evoluţia Pămîntului, dacă i-a studiat acţiunea asupra sulfului în retorta chimică. El nu încearcă să înţeleagă structura creierului omenesc luînd o bucăţică din cap şi analizînd felul cum acţionează asupra ei un alcalin, ci întrebîndu-se cum s-a format el în decursul evoluţiei din organele vietăţilor inferioare. Este deci totuşi adevărat: cel care cercetează esenţa spiritului are doar de învăţat de la ştiinţele naturii. Doar că el trebuie s-o facă într-adevăr aşa cum o fac acestea. Nu numai că nu are voie să se lase indus în eroare de ceea ce vor să-i prescrie anumiţi reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. El trebuie să cerceteze în domeniul spiritual aşa cum cercetează ei în cel fizic; nu trebuie să preia însă părerile pe care aceştia, derutaţi de însuşi felul lor de a gîndi, şi le formează intr-un mod pur fizic despre lumea spirituală. Procedezi în sensul ştiinţelor naturii numai dacă analizezi evoluţia spirituală a omului tot atît de nepărtinitor ca cercetătorul naturii care observă lumea simţurilor. Eşti condus atunci, fără îndoială, pe tărîmul vieţii spirituale, spre un mod de cercetare care se deosebeşte de cel pur ştiinţific aşa cum cel geologic se deosebeşte de cel pur fizic, aşa cum analiza evoluţiei vieţii se deosebeşte de studierea legilor pur chimice. Eşti condus spre metode superioare care, ce-i drept, nu pot fi cele ştiinţifice, dar care totuşi sînt alcătuite pe de-a-ntregul în spiritul acestora. În felul acesta, unele concepţii unilaterale ale cercetării naturii vor putea fi modificate sau corectate de un alt punct de vedere, ceea ce înseamnă doar o continuare a ştiinţelor naturii; nu se păcătuieşte împotriva lor. Asemenea metode sînt singurele care ne pot într-adevăr ajuta să pătrundem în dezvoltări spirituale, cum e cea a creştinismului sau a altor lumi de reprezentări religioase. Cine foloseşte asemenea metode poate provoca dezacordul unor personalităţi care cred că gîndesc ştiinţific: el ştie însă că se află în deplină concordanţă cu un mod de reprezentare cu adevărat ştiinţific. Cercetătorul de asemenea factură trebuie să se ridice şi deasupra examinării pur istorice a documentelor vieţii spirituale. Trebuie s-o facă tocmai din cauza convingerilor sale dobîndite din observarea evenimentelor naturale. Pentru expunerea unei legi chimice descrierea retortelor, vaselor şi pensetelor care au contribuit la descoperirea legii contează prea puţin. Dar exact tot atît de mult sau tot atît de puţin contează în prezentarea genezei creştinismului stabilirea acelor izvoare istorice din care s-a inspirat evanghelistul Luca; sau din care a apărut „revelaţia tainică” a lui Ioan.[‡] „Istoria” poate fi deci doar anticamera cercetării propriu-zise. Dacă vrei să afli ceva despre reprezentările dominante din scrierile lui Moise sau din tradiţiile miştilor greci, nu urmăreşti apariţia istorică a documentelor. Reprezentările despre care este vorba şi-au găsit în aceste documente doar o expresie exterioară. Naturalistul care vrea să cerceteze natura „omului” nu urmăreşte cum a apărut cuvîntul „om” şi cum s-a dezvoltat mai departe în limbă. El se preocupă de obiect, nu de cuvîntul în care obiectul îşi găseşte expresia. In viaţa spirituală va trebui să ne preocupăm de spirit şi nu de documentele sale exterioare.   MISTERIILE ŞI ÎNŢELEPCIUNEA LOR   Ceva ca un văl tainic este aşternut asupra felului cum, în vechile culturi, îşi satisfăceau nevoile spirituale cei care năzuiau spre o viaţă religioasă şi de cunoaştere mai profundă decît cea pe care o puteau oferi religiile populare. Dacă mergem pe urmele satisfacerii unor asemenea nevoi, ajungem în bezna unor culte enigmatice. Fiecare personalitate care găseşte o asemenea satisfacere scapă pentru o vreme observaţiei noastre. Vedem mai întîi cum religiile populare nu-i pot da ceea ce caută inima sa. Ea recunoaşte zeii, dar ştie că marile enigme ale existenţei nu se dezvăluie în concepţiile obişnuite despre zei. O asemenea personalitate caută înţelepciunea, pe care o păzeşte cu grijă o comunitate de înţelepţi-preoţi. Ea caută la această comunitate un refugiu pentru sufletul său năzuitor. Dacă înţelepţii găsesc că este matură, o conduc - într-un mod care scapă privirii celui din afară - din treaptă în treaptă, spre o înţelegere superioară. Ceea ce se petrece acum cu ea rămîne ascuns celor neiniţiaţi. Pentru o vreme ea pare cu totul smulsă din lumea pămîntească şi transpusă într-o lume tainică. - Şi cînd este redată luminii zilei, înaintea noastră se află o altă personalitate, complet schimbată. O personalitate care nu găseşte cuvinte destul de înalte pentru a exprima cît de important a fost pentru ea ceea ce a trăit. Are impresia, şi nu numai în sens figurat, ci şi în sensul unei foarte înalte realităţi, că a trecut prin moarte şi s-a deşteptat la o viaţă nouă, superioară. Şi este convinsă că cine n-a trăit ceva asemănător nu-i poate înţelege corect cuvintele. Este vorba de persoanele iniţiate în misterii, în acel tainic conţinut sapienţial, care era refuzat poporului şi care arunca lumină asupra celor mai înalte probleme. Alături de religia populară exista această „tainică” religie a celor aleşi. Obîrşia ei se pierde pentru privirea noastră istorică în negura obîrşiei popoarelor. O aflăm pretutindeni la vechile popoare, în măsura în care putem dobîndi o înţelegere a acestor lucruri. Înţelepţii acestor popoare vorbesc cu cea mai mare veneraţie despre misterii. - Ce era învăluit în ele? Şi ce dezvăluiau ele celui iniţiat? Caracterul enigmatic al apariţiei lor sporeşte cînd afli că, în acelaşi timp, misteriile erau considerate de antici drept ceva primejdios. Drumul spre tainele existenţei ducea printr-o lume plină de grozăvii. Şi vai de cel care voia, nevrednic fiind, să ajungă la ele. - Nu exista o crimă mai mare decît „a trăda” unui neiniţiat tainele. „Trădătorul” era pedepsit cu moartea şi confiscarea bunurilor. Se ştie că poetul Eshil a fost acuzat de a fi adus pe scenă cîteva din misterii. El a putut scăpa de moarte numai prin fuga sa la altarul lui Dionysos şi prin confirmarea juridică a faptului că nu era iniţiat. Este elocvent, dar şi echivoc, ceea ce spun anticii despre aceste taine. Iniţiatul este convins că el păcătuieşte spunînd ceea ce ştie şi că, de asemenea, neiniţiatul păcătuieşte ascultînd. Plutarh vorbeşte despre groaza celor ce aspirau la iniţiere şi aseamănă starea acestora cu pregătirea pentru moarte. Iniţierile trebuiau să fie precedate de un regim de viaţă deosebit. Acesta era în aşa fel alcătuit, încît să aducă viaţa simţurilor sub stăpînirea spiritului. Posturile, viaţa solitară, mortificările şi anumite exerciţii spirituale trebuiau să slujească atingerii acestui ţel. Lucrurile de care omul se ataşează în viaţa obişnuită trebuiau să-şi piardă pentru el orice valoare. Întreaga lui viaţă senzorială şi afectivă trebuia să capete o altă direcţie. - Nu te poţi îndoi de sensul unor asemenea exerciţii şi probe. Înţelepciunea de care urma să aibă parte viitorul iniţiat putea vădi o bună înrîurire asupra sufletului său numai dacă mai înainte el îşi transformase lumea senzorială inferioară. Era introdus în viaţa spiritului. Trebuia să privească o lume superioară. Fără exerciţii şi probe anterioare el nu putea intra în nici o relaţie cu ea. Această relaţie era esenţialul. Cine vrea să gîndească în mod corect asupra acestor lucruri trebuie să aibă experienţa realităţilor intime ale vieţii cognitive. El trebuie să simtă că există două feluri de raportări, foarte deosebite între ele, la ceea ce oferă cunoaşterea supremă. - Mai întîi, pentru om este reală lumea care-1 înconjoară. El îi pipăie, îi aude şi îi vede procesele. O numeşte reală pentru că o percepe cu simţurile sale. Şi cugetă asupra ei pentru a-şi lămuri corelaţiile ei. - Dimpotrivă, ceea ce se înalţă în sufletul său nu este la început pentru el, în acelaşi sens, o realitate. Sînt doar „simple” gînduri şi idei. În ele vede cel mult imagini ale realităţii sensibile. Ele însele n-au nici o realitate. Căci nu le poţi pipăi; nu le poţi auzi şi vedea.   [*] Cuvintele lui Ingersoll sînt redate în acest loc al cărţii nu numai cu referire la oamenii care le redau textual drept convingere a lor. Nu sînt mulţi cei care vor face acest lucru, şi totuşi ei au asemenea reprezentări despre fenomenele din natură şi despre om, încît, dacă ar fi într-adevăr consecvenţi, ar trebui să ajungă la aceste cuvinte. Nu este vorba de ceea ce cineva exprimă teoretic drept convingere a lui, ci de faptul dacă această convingere decurge într-adevăr din întregul său fel de a gîndi. Se prea poate ca cineva chiar să deteste cuvintele de mai sus sau să le găsească ridicole: dacă el, fără să se ridice la substraturile spirituale ale fenomenelor din natură, îşi elaborează o explicaţie care ţine seamă doar de cele exterioare, atunci celălalt, ca urmare logică, va face din aceasta o filosofie materialistă.   [†] Din realităţile cărora li se aplică în prezent lozincile „lupta pentru existenţă”, „atotputernicia selecţiei naturale” ş.a.m.d., celui care poate percepe corect îi grăieşte cu tărie „spiritul naturii”. Nu însă din opiniile pe care ştiinţa şi le formează astăzi în această privinţă. În primul caz se află ca temei faptul că ştiinţele naturii vor ţine de cercuri tot mai largi. Din cel de-al doilea caz urmează că părerile ştiinţei n-ar trebui luate ca şi cînd ele ar ţine în mod necesar de cunoaşterea faptelor. Posibilitatea de a fi ispitit spre ultimul /caz/ este însă, în prezent, nemărginit de mare. [‡] Din asemenea observaţii, cum este cea referitoare la sursele de informaţie ale lui Luca ş.a.m.d., nu trebuie conchis că cercetarea pur istorică ai fi subapreciată de autorul acestei cărţi. Nu acesta este cazul. Ea este pe deplin îndreptăţită, doar că n-ar trebui să fie intolerantă faţă de felul de reprezentare care pleacă de la punctele de vedere spirituale. În această carte nu se dă importanţă faptului de a aduce în orice împrejurare citate despre tot ceea ce este posibil; dar cel care vrea poate pe deplin să vadă că o apreciere generală, cu adevărat nepărtinitoare, nu va găsi cele spuse aici niciodată în contradicţie cu cele constatate într-adevăr istoric. Desigur, cine nu vrea să fie universal, ci consideră o teorie sau alta drept ceea ce „s-a” stabilit ca lucru cert, poate găsi că afirmaţiile acestei cărţi „nu se lasă urmărite” din punctul de vedere „ştiinţific”, ci sînt „fără nici o bază obiectivă”.

Din Cronica AKASHA de Rudolf Steiner STRĂMOŞII NOŞTRI ATLANTEENI   Strămoşii noştri atlanteeni erau foarte diferiţi de omul actual, mai mult decât îşi poate imagina cineva ale cărui cunoştinţe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci şi la facultăţile spirituale. Cunoştinţele lor tehnice şi întreaga lor cultură erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi ale umanităţii atlanteene, vom descoperi facultăţi spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logică, facultatea de a face calcule şi combinaţii, pe care se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltată, şi aceasta constituia una din facultăţile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu făceau calcule, aşa cum facem noi, aplicând reguli învăţate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tablă a înmulţiri. Nimeni nu îşi întipărise în minte că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operaţiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-şi aminti alte situaţii identice sau asemănătoare. Îşi reamintea situaţii trăite anterior. Este important de reţinut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine nouă o alta, mai veche, pierde din forţă. Prin gândirea logică şi prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior străvechiului om atlantean; în schimb, memoria noastră a regresat, omul gândeşte cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el îşi amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe care le trăise în trecut şi, pe această bază, îşi forma judecata. Din această cauză, orice formă de învăţământ era complet diferit de cel care se va practica în perioade următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, să i se ascută inteligenţa. Dimpotrivă, se urmărea cu insistenţă să i se prezinte viaţa prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situaţiile în care va fi pus să acţioneze să se poată sluji de un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea adult şi intra activ în viaţă, în oricare din faptele pe care trebuia să le îndeplinească el îşi amintea că în timpul când era în şcoală i se prezentase ceva asemănător. Se orienta cu atât mai uşor, cu cât noua situaţie care se prezenta semăna mai mult cu o experieniă deja trăită. Când, totuşi, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul nouă, era nevoit să acţioneze prin tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situaţii, noi ne folosim de reguli deja învăţate, pe care le punem cu uşurinţă în aplicare în situaţii noi, necunoscute. Un asemenea sistem de educaţie conferea vieţii, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evoluţia Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin această puternică dependenţă şi fidelitate faţă de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se acţiona la fel cum se „văzuse" întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci îşi amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogată experienţă, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să poată lua o decizie într-o situaţie oarecare importantă, înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câştiga încrederea celor din jur, era indispensabilă o experienţă indelungată. Această caracterizare generală nu se aplică iniţiaţilor şi şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluţie normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultăţile necesare pentru a putea primi o invăţătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda iniţiaţilor şi discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experienţe personale trăite, ci pe vechimea înţelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanţă la un iniţiat. El se dedică în întregime înţelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influenţa caracteristicilor unei epoci. În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecţionată, o capacitate care dădea acţiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forţe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu fiinţele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forţa vitală. Aşa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forţă motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să utilizeze forţa de germinaţie a fiinţelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înţelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conţine o energie latentă. Această forţă acţionează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forţe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voinţă. El seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în seama forţelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a transforma în forţă tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu forţa calorică pe care o conţine cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forţele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalaţii care transformă energia cărbunelui în forţa motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalaţii pe care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al seminţelor de plante, transformând energia lor vitală în forţă energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălţimea la care zburau era mai mică decât a munţilor existenţi în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalţe deasupra munţilor. Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condiţiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor ştiinţei actuale. Ştiinţa şi gândirea logică, prin esenţa lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experienţă şi observaţie directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simţurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puţin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicaţii tehnice, datorită forţei germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizaţia şi cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înţelegem că şi natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forţele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza forţele sale fizice, prin voinţă, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forţe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să ştim că pentru el noţiunile de oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre. O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraş modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade şi până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare umană avea aspectul unei grădini în care locuinţele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuşi se simţea intim legat cu aceasta. De aceea, însuşi simţul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligenţa şi raţiunea noastră este bunul nostru personal. * Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi subrase sau „rase" (NT). Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestraţi cu forţele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va înţelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea puţin de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem azi în jurul nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat fiinţă. - Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populaţiei atlanteene a decăzut şi iarăşi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populaţie din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia ştiinţei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedaţi de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmaţi de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calităţi fizice şi spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forţei de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. * Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbeşte de „rase-rădăcină" şi de „subrase" în cadrul lor, ci de „perioade", pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, pentru subrase (NT). Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluţie, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături şi calităţi ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadenţă. Populaţia care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situaţii când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populaţii care prezentau stadii diferite de evoluţie. * Sau, simplu„,rase" (NT). Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluţie şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluţiei sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluţiei sale atlanteene. Trebuie să reţinem că un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală. Nu este, totuşi, vorba de o forţă ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură. Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzaţii vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibraţie prelungă şi avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul faţă de experienţele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente. * Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT). De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea limbajului. Atât timp cât fiinţa umană nu-şi amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor vieţuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi auzea în jurul său. Numai oamenii dotaţi cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparţine obiectelor lumii exterioare. Graţie limbajului, se stabileşte o nouă relaţie şi între un om şi altul. Fireşte, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi lemurieni. Forţele care acţionau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ţinea de forţele naturii. Oamenii aceştia erau mai apropiaţi, într-un anumit sens, de fiinţele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forţele lor sufleteşti erau asemănătoare cu forţele naturii. Tot astfel, şi cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forţă naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conţinea în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o forţă magică a cuvintelor, se subînielege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunţat de rmoahal dezvolta o fortă asemănătoare cu forţa însăşi a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă şi multe alte efecte. Această forţă a început să-şi piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimţeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forţă avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conţincau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simţea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puţin lor înşile, cât mai ales unei naturi divine care acţiona în ei. Situaţia devine cu totul alta o dată cu apariţia celei de a doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiţia, care la rmoahali era necunoscută, îşi face acum apariţia. Memoria începe să influenţeze, într-un anumit sens, concepţia lor despre viaţa socială. Cel care putea face faţă unor situaţii grele începea să pretindă celorlalţi să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieţii. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morţilor, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care ştia, în faţa unei acţiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forţă rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se ţină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situaţia nouă ca, în aprecierea unui om, să se ţină seama de realizările sale din trecut. O altă urmare a faptului că în viaţa socială începe să predomine forţa amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legaţi prin amintirea unor fapte săvârşite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forţele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o persorialitate puternică putea să antreneze spre o acţiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acţiuni săvârşite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele. Acest mod de convieţuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparţineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de fiinţă comună şi care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea şi guvernarea acestei comunităţi erau creditare, treceau de la strămoşi la descendenţi. Ceea ce, până aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de strămoşi. Descendenţii continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forţa de a transmite însuşirile lor urmaşilor. Educaţia consta în a prezenta viaţa în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educaţie depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecţioneze inteligenţa elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.

Christos si lumea spirituala de Rudolf Steiner CUPRINS Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea) În legătură cu publicarea conferinţelor lui Rudolf Steiner Conferinţa I — Leipzig, 28 decembrie 1913 — Marea schimbare a vieţii sufleteşti în secolele anterioare şi ulterioare Misteriului de pe Golgota. Adâncirea vieţii de gânduri datorită filosofiei greceşti. În acelaşi timp totala lipsă de înţelegere pentru Misteriul de pe Golgota. Aceeaşi înaltă forţă spirituală a determinat atât adâncirea vieţii de gânduri ca şi impulsul lui Christos. Teologia lui Pavel. Conceptele gnostice: tatăl primordial, Tăcere, treizeci şi unu de Eoni, divina Sophia, Achamod, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt, Demiurgos Conferinţa a II-a — Leipzig, 29 decembrie 1913 — Înţelegerea lacunară a gnosticilor privind legătura dintre entitatea Christos şi Iisus din Nazaret. Vechii Rishi indieni, Zarathustra şi înţelepţii caldeeni ar fi putut avea înţelegere pentru apariţia lui Christos. Aur, tămâie şi mir. Christos păşeşte pe Pâmânt în perioada cea mai puţin aptă pentru a-L înţelege. Erudiţia teologică s-a îndepărtat tot mai mult de înţelegerea lui Christos. Sibilele. Profeţii şi Sibilele lui Michelangelo.  Sibilele, rămăşiţă a vechii înţelepciuni, anulată prin impulsul lui Christos. Pavel, urmaş al vechilor profeţi. Pavel şi lumea măslinului Conferinţa a III-a — Leipzig, 30 decembrie 1913 — Cei doi copii Iisus. Dezvoltarea umana în cursul evoluţiei Pământului. Tripla influenţă a simţurilor, a organelor vitale şi a sufletului umanităţii (gândire, simţire, voinţă). Sfântul Gheorghe învinge balaurul. Artele muzelor (Apolo) ca reflectare a acestor forţe de armonizare. Miturile Iui Mydas şi Marsyas. „Însufleţirea" lui Christos în Apolo Conferinţa a IV-a — Leipzig, 31 decembrie 1913 — Postacţiuni ale triplului eveniment Christos în perioada postatlanteană. Zarathustra. Concepţia despre lume privită ca o cronologie. Ahura Mazda, Ahriman, Zaruana akarana. Amshaspandzi, Izedzi. Misterii egiptene şi caldeene: astrologie. Misterii greceşti: meteorologie. Înţelepciune evreiască veche: geologie. Profeţii. Cultul lui Attis şi al lui Adonis ca prevestiri ale Misteriului de pe Golgota. Ioan Botezătorul ca reîncarnare a lui Ilie. Apalo şi laurul, Pavel şi măslinul Conferinţa a V-a — Leipzig, 1 ianuarie 1914 — Acţionarea Impulsului lui Christos în fundamentele sufletului. Victoria lui Constantin împotriva lui Maxenţiu. Parsifal şi Graalul. Cupa sfântă. Sculptura Pieta a lui Michelangelo. Chrétien de Troyes, Wolfram von Eschenbach. Kyot. Reapariţia scrierii stelare în taina lui Parsifal. „Ganganda greida", provizia de drum rătăcitoare Conferinţa a VI-a — Leipzig, 2 ianuarie 1914 — Sărbătoarea Paştilor. Christificarea revelaţiilor spirituale. Iahve: Legătura dintre Stăpânul Pământului şi Mama Lunii. Fecioara din Orleans, Sibilă modernă, christificată. Consonanţa dintre istoria umanităţii şi scrierea stelară. Johannes Kepler. Aspectul de constelaţie şi aspectul uman al Graalului. Ţinutul preotului Ioan. „Ex oriente lux"     TREPTELE ADEVĂRULUI Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat de austriacul Rudolf Steiner (1861–1925), personalitate complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe experienţe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate în lumea spirituală, cât şi gândirea riguros ştiinţifică despre spirit, prin opoziţie cu tendinţele materialismului dominant în secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea. Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este materia". Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi materiale din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în lumea materială". Întreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi social-istorică, a umanităţii este o ilustrare vie a acestui principiu. Cunoaşterea directă a resorturilor spirituale ale umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, se obţine numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor noastre sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apţi şi demni de dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar pentru evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice şi cosmice se pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, întrucât logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel ca o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică terestră, având sarcina realizării sintezei superioare a acestora. În consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care ne dă posibilitatea înţelegerii raţiunii de a fi a structurilor şi evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a înlănţuirii acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o fundamentare teoretică pusă la îndemâna unei „secte religioase", cum încearcă să denigreze unele scrieri mişcarea antroposofică, ci reprezintă calea spirituală de valorificare concretă a forţelor de iubire aduse de Hristos pe Pământ, atât de necesară într-o perioadă în care dezbinarea între oameni se manifestă în toate relaţiile individuale şi de grup. Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui R. Steiner un limbaj comun capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani. Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat soluţii valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice lumii actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8–9 decenii în urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului (antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi urmaşii săi au elaborat principiile şi metodele terapeutice ale medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem conchide că antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, o cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este prelungirea în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a Logosului care a acţionat de la începutul existenţei Universului. Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod eronat sau abuziv este asociată cu alte curente şi organizaţii actuale. Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru libertate, iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor imperative ale mileniului III. biolog dr. PETRE PAPACOSTEA     ÎN LEGĂTURĂ CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR LUI RUDOLF STEINER Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861–1925). Pe lângă aceasta, el a ţinut, între 1900–1924, numeroase conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public larg, cât şi pentru membrii Societăţii teosofice, mai târziu ai Societăţii antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi a dorit iniţial ca aceste conferinţe să nu fie consemnate în scris, deoarece ele erau concepute drept „comunicări orale, nedestinate tiparului". După ce însă s-au finalizat şi răspândit tot mai numeroase variante incomplete şi eronate după stenogramele şi notiţele auditorilor, s-a văzut nevoit să reglementeze problema acestora. Şi a încredinţat Mariei Steiner von Sivers această misiune. Ei i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei care au dreptul să stenografieze conferinţele, de a asigura administrarea stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. Din cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a putut corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, în privinţa tuturor conferinţelor publicate trebuie să se ţină seama de această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă în vedere faptul că în stenogramele nerevizuite de mine se găsesc greşeli". În legătură cu raportul dintre conferinţele pentru membri, care, la început, erau accesibile numai sub formă de manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile sale, destinate publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă punctul de vedere în lucrarea autobiografică Mein Lebensgang (Viaţa mea), capitolul 35. Cele spuse acolo sunt valabile, în egală măsură, în ceea ce priveşte cursurile ţinute, care se adresau unui cerc restrâns de participanţi, familiarizat cu bazele ştiintei spiritului. După moartea Mariei Steiner (1867–1948) s-a trecut, conform indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a operelor complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner – Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a acestei ediţii.     CONFERINŢA I Leipzig, 28 decembrie 1913 Pentru multe suflete actuale înclinate să preia ceea ce are de spus ştiinţa spiritului orientată antroposofic este necesar să se elimine unele contradicţii care apar în acest domeniu. Sufletul poate fi înclinat spre contradicţie atunci când ia în serios amintirile legate de perioada unor sărbători ca cele din timpul Crăciunului şi începutul anului. Prin luarea în serios a unor astfel de amintiri legate de sărbători, este clar că încercăm să obţinem cunoştinţe cu care vrem să pătrundem în mersul spiritual al omenirii pentru a înţelege corect propria noastră evoluţie. Este suficient să formulăm un gând şi acesta va deveni imediat luminos, dintr-un punct de vedere, iar din alt punct de vedere ne va face atenţi în mod neliniştitor asupra modului în care contradicţiile, dificultăţile trebuie să fie aduse în faţa sufletului atunci când acesta vrea să preia în sensul corect cunoştinţele antroposofice referitoare la om şi la evoluţia Cosmosului. Printre cunoştinţele pe care vrem să le obţinem prin aprofundare antroposofică se află şi cunoaşterea lui Christos, cunoaşterea impulsului de însemnătate fundamentală pe care l-am numit impulsul christic şi care a acţionat la începutul evoluţiei calendarului nostru. Va trebui, desigur, să ne întrebăm adeseori: Cum se face că timpului nostru îi este permis să nutrească speranţa de a putea pătrunde, cu ajutorul cunoştinţelor antroposofice aprofundate, mai bine, mai intens în mersul evoluţiei cosmice pentru a înţelege impulsul christic, decât a pătruns epoca în care au trăit contemporanii Misteriului de pe Golgota? Ne-am putea întreba: Nu le era oare mult mai uşor acestor contemporani ai Misteriului de pe Golgota să pătrundă în taina care este legată de acest Misteriu decât prezentului, care este atât de îndepărtat în timp de el? Aceasta ar putea deveni o întrebare împovorătoare pentru sufletele celor din prezent care vor să urmărească înţelegerea lui Christos cu ajutorul antroposofiei. Ea ar putea deveni una din acele contradicţii apăsătoare care apar tocmai când luăm în serios principiile mai profunde ale cunoaşterii noastre antroposofice. Această contradicţie dispare numai când aducem în faţa spiritului întreaga situaţie spirituală în care se afla omenirea în vremea cu care începe datarea calendarului nostru. Cine încearcă să pătrundă, mai întâi fără nici un fel de sentimente religioase sau asemănătoare acestora, în constituţia sufletească a oamenilor de la începutul erei noaste, poate face o descoperire cât se poate de stranie. Această pătrundere se poate realiza rămânând la ceea ce nu pot contesta nici sufletele dăruite exclusiv lumii exterioare, la vechea tradiţie aşa cum este păstrată în istorie; dar să încercăm să pătrundem şi în acea parte care cuprinde viaţa spirituală în toată puritatea ei. Putem spera că printr-o astfel de pătrundere putem prinde ceva din impulsurile propriu-zise ale evoluţiei umanităţii. Să rămânem la viaţa de gânduri existentă la începutul calendarului nostru. Să încercăm să ajungem prin intermediul istoriei în aprofundările realizate de oameni pe calea gândirii pentru a pătrunde în tainele, în enigmele Cosmosului începând cu două sute de ani înaintea Misteriului de pe Golgota şi încă o sută cincizeci de ani după acesta. Găsim că în secolele dinainte şi de după Misteriul de pe Golgota a avut loc o transformare de extremă importanţă a constituţiei sufleteşti a umanităţii cu privire la viaţa gândurilor. Devenim conştienţi că, într-un anumit mod, într-o mare parte a lumii culturale din acea vreme, a fost transferat ceea ce aduseseră omenirii, de mai multe secole, filosofia greacă şi alte aprofundări intelectuale. Dacă avem în vedere unde a ajuns în acea vreme omenirea, prin propriile ei forţe, fără reflectarea vreunui impuls din afară, la ce nivel ajunseseră cei numiţi cu un termen utilizat de stoici „Înţelepţi", ca şi numeroase personalităţi ale istoriei  romane, trebuie să admitem că, de fapt, viaţa occidentală care a urmat acelui timp, acelei cotituri aflate la începutul erei noastre nu a mai adus foarte multe noutăţi cu privire la cucerirea de gânduri, de idei. Viaţa occidentală ne-a adus infinit de mult în privinia pătrunderii în faptele naturii; ne-a adus revoluţii nesfârşite ale gândirii asupra lumii exterioare. Gândurile, ideile înseşi cu ajutorul cărora s-au obţinut toate aceste cuceriri cu care omenirea a încercat să pătrundă în tainele spaţiale exterioare ale existenţei, au progresat foarte puţin după acele vremuri; ele au trăit, chiar până la gândul de care timpul nostru este atât de mândru, gândul evoluţiei, în sufletul acelei vremi. Ceea ce am putea numi o cuprindere în gânduri a lumii, o viaţă în idei ajunsese la o anumită altitudine, la un vârf şi pusese stăpânire nu numai pe spirite izolate, ca în cazul elevilor lui Socrate, într-un timp ceva mai vechi, ci devenise popular, se răspândise peste sudul Europei şi peste alte regiuni ale Pământului. Suntem uimiţi de adâncimea realizată de gândire. Dacă am vrea să abordăm fără idei preconcepute istoria filosofiei ar trebui să focalizăm în special victoria gândului în acea perioadă. Dacă reţinem, pe de o parte, această victorie a gândului, această elaborare foarte importantă a lumilor ideilor, iar, pe de altă parte, aducem în faţa sufletului – în sensul în care încercăm să pătrundem azi – tainele care se grupează în jurul Evenimentului de pe Golgota, mai conştientizăm ceva. Conştientizăm că în acea vreme când s-a răspândit vestea despre Misteriul de pe Golgota a avut loc o imensă luptă a gândului cu acest Misteriu. Vedem cum filosofiile din acea vreme, mai cu seamă filosofia foarte aprofundată a gnosei, se străduiesc să orienteze toate ideile cucerite spre acest scop unic. Şi este foarte important să laşi să acţioneze asupra ta această luptă a gândului uman cu Misteriul de pe Golgota. Căci ceea ce rezultă din această contemplare este faptul că lupta menţionată este inutilă, că această aprofundare prin gândire pe care a atins-o evoluţia umanităţii există şi face toate eforturile pentru a înţelege Misteriul de pe Golgota, dar că toate aceste strădanii nu ajung să realizeze acest scop; că, într-un anumit sens, Misteriul de pe Golgota, hotărât la mare depărtare de lumile spirituale, ajunge la raţiunea umană şi nu vrea să se dezvăluie. Aş vrea să atrag de la început atenţia asupra faptului că, prin aceste conferinţe, nu doresc să introduc în expresia Misteriul de pe Golgota nimic din ce ar putea proveni din unele tradiţii sau convingeri religioase; trebuie avută în vedere, pur şi simplu, lumea de fapte obiective care se află la baza evoluţiei umanităţii, ceea ce se oferă observaţiei fizice şi spirituale, ceea ce s-a întâmplat în evoluţia umanităţii. Acum, anticipând, va trebui să dezvălui câte ceva din cele ce voi spune abia în zilele următoare cu mare claritate şi cu forţă de convingere. Primul lucru care te izbeşte la o asemenea confruntare a tainei Misteriului de pe Golgota cu dezvoltarea extrem de aprofundată a gândurilor din acea vreme este că obţii impresia pe care am exprimat-o astfel: Esenţa acestui Misteriu se află mult, mult dincolo de ceea ce poate atinge dezvoltarea gândurilor. Cu cât pătrunzi mai adânc în ceea ce poate oferi o asemenea confruntare cu atât mai mult trebuie să admiţi: pe de o parte, îţi poţi cufunda sufletul în întregime în lumile de gânduri care caracterizează începutul epocii cu care începe datarea noastră calendaristică; poţi încerca să reanimi în sufletul tău modul cum era modelată constituţia sufletească pe care o aveau oamenii în Imperiul roman, în Grecia; poţi să evoci aceste idei pe care le gândeau oamenii şi vei obţine astfel sentimentul că într-adevăr aceasta a fost o vreme în care gândul a atins o profunzime care nu a mai fost atinsă niciodată înainte. Se întâmplă ceva cu gândul, el se apropie de sufletul uman aşa cum nu o făcuse niciodată. Dar dacă, luând în considerare tot ceea ce se putea pune în faţa sufletului în acel timp cu privire la adâncirea gândului şi la animarea lumilor de gânduri, vrem să dăm viaţa deplină acestor lucruri, lăsând să acţioneze în suflet ceea ce poate dezvălui starea clarvăzătoare a sufletului, apare brusc ceva surprinzător. Simţi că, de fapt, această adâncire a gândului este efectul a ceva ce se petrece foarte departe în lumile spirituale. Am atras deja atenţia că dincolo de lumea noastră se află alte lumi. Să folosim expresiile obişnuite: lumea astrală, lumea devachanică, lumea devachanică superioară. Să ne amintim, mai întâi, că aceste trei lumi se află dincolo de lumea noastră. Apoi, dacă lăsăm să devină activă în noi starea clarvăzătoare, obţinem impresia că şi în cazul în care am pătrunde în lumea următoare, cea astrală, nu s-ar lămuri deplin nici aici care este originea a ceea ce se exprimă în viaţa gândirii acelui timp. Chiar şi dacă am privi în lumea devachanică inferioară nu s-ar putea lămuri deplin ce s-a întâmplat de fapt. Abia dacă am putea să ne transpunem sufletul în lumea devachanică superioară – aceasta ne-o spune starea clarvizionară – am putea trăi ceea ce iradiază străbătând celelalte două lumi şi coboară până în lumea noastră fizică, putând fi recunoscut în acestă lume în transformarea radicală a lumii gândurilor omenirii de-a lungul veacurilor. La început te poţi transpune numai în plan fizic şi în observarea acestuia. Nici nu este necesar să devii conştient, în timp ce te afunzi în lumea de idei a acelei vremi, despre ce se comunică în legătură cu Misteriul de pe Golgota; poţi să ignori la început acest aspect şi te poţi întreba: Indiferent de ceea ce s-a petrecut în Palestina, ce ne spune istoria exterioară? Ea ne arată că în Grecia şi la Roma a avut loc o aprofundare infinită a gândirii. Să izolăm, ca pe o insulă în viaţa noastră sufletească, lumea de gânduri grecească şi romană, să ne-o imaginăm despărţită de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, să ne-o imaginăm ca şi cum încă n-ar fi pătruns în această lume nici o veste despre Misteriul de pe Golgota. Dacă, apoi, îndreptăm cercetarea noastră sufletească asupra acestei lumi, atunci cu siguranţă nu vom găsi nimic din ceea ce ştim în prezent despre Misteriul de pe Golgota, dar găsim acea infinită adâncime a vieţii gândurilor care ne arată că aici s-a întâmplat ceva în cursul evoluţiei omenirii care a cuprins esenţa cea mai intimă a sufletului, în planul fizic. Orice am putea crede la început, gândul nu a existat niciodată ca în acea epocă, la nici un popor şi în nici o perioadă! Aşadar, oricât de necredincios ar fi cineva sau oricât ar vrea să nu audă nimic despre Misteriul de pe Golgota, trebuie să admită un lucru: că în lumea insulară pe care am încercuit-o acum se manifestă o adâncire a gândurilor care nu a existat niciodată. Dacă ne transpunem în acea lume a gândurilor şi avem în fundal starea sufletească a clarviziunii, simţim cum ne-am instalat în mod corect în particularitatea proprie a gândului. Acum poţi să spui: Aşa cum a înflorit acest gând, ca idee a lui Platon sau a altora, cum a trecut în lumea pe care am încercat s-o delimităm, acest gând este ceva care eliberează sufletul, care cuprinde sufletul şi îl aduce la o concepţie mai înaltă despre sine însuşi, încât el poate spune: Orice ai cuprinde în lumea exterioară şi în lumea spirituală te face dependent de aceste lumi; în gând, cuprinzi ce trăieşte în tine, ceva ce poţi pătrunde în întregime. Tu te poţi retrage din lumea fizică exterioară, poţi deveni ateu faţă de lumea spirituală, poţi să nu vrei să ştii nimic despre impresiile clarvăzătoare, poţi să nu vrei să laşi să pătrundă nimic în tine din impresiile fizice. Cu gândul poţi trăi în tine; îţi cuprinzi parcă fiinţa proprie în gândul tău! Acest lucru se poate recunoaşte. Apoi apare însă – şi aceasta nu ar putea fi altfel dacă te afunzi în această mare a gândului cu starea sufletească a clarvăzătorului – sentimentul izolării gândurilor, sentimentul că gândul nu este decât gând, că gândul nu trăieste decât în suflet şi că nu găseşti în el puterea de a ieşi în lumea în care putem găsi în fundal ceea ce suntem noi înşine. În timp ce simţim splendoarea gândului, simţim şi fiinţa sa nereală. Atunci putem simţi, oriunde în lumea pe care am cunoscut-o cu ajutorul privirii clarvăzătoare, nu există, de fapt, nimic care ar putea fi purtător al acestui gând. De ce ar exista, aici, acest gând? – te întrebi. Lumea fizică, el nu poate decât s-o falsifice. Aceia care vor să fie materialisti puri, care nu pot atribui gândului o esenţă proprie primordială, ar trebui, de fapt, să interzică gândirea. Căci dacă lumea materială este singura adevărată, gândul nu poate decât s-o falsifice. Numai datorită inconsecvenţei, materialiştilor nu le trece prin gând singura teorie a cunoaşterii posibile, a materialismului, a monismului: abţinerea de la gândire, a nu mai gândi deloc. Însă, celui care se afundă cu o dispoziţie sufletească clarvăzătoare în viaţa gândurilor, îi stă în faţa sufletului aspectul ameninţător al acestei stări de izolare a gândului, al acestei situaţii de a fi singur cu gândul. Pentru el nu există decât un lucru. Dar acest lucru există, acest lucru vine spre el, chiar dacă se apropie ca ceva care se află într-o mare depărtare spirituală: izolat prin două lumi, adevărata sorginte se află într-o a treia lume – aşa îşi spune sufletul devenit clarvăzător –, sorgintea a ceea ce se află în viaţa gândurilor. Pentru sufletul clarvăzător al timpului nostru, transpunerea cu gândirea izolată în vremea când gândul şi-a aflat aprofundarea sa, ar putea produce o impresie puternică; făcând abstracţie de tot ce există în jurul nostru, aşadar şi de Misteriul de pe Golgota, putem reflecta numai asupra modului în care în lumea greco-romană răsare şi înfloreşte ceea ce mai alimentează şi azi prin conţinutul său de gânduri viaţa noastră intelectuală. Apoi, ar trebui să înălţăm privirea spre alte lumi şi să simţim cum abia asupra lumii devachanice răsare, într-o lume spirituală superioară, steaua care radiază o forţă ce este pusă în valoare şi în această viaţă de gânduri a antichităţii greco-romane. Astfel ne simţim înstrăinaţi aici, pe Pământ, de lumea actuală, ne simţim transpuşi în lumea greco-romană, iradiind şi celelalte ţinuturi ale lumii de atunci, chiar şi înaintea Misteriului de pe Golgota. Dar de îndată ce laşi să acţioneze asupra ta impresia lumii spirituale, apare steaua aflată încă deasupra Devachanului – eu spun steaua, în mod simbolic –, entitatea despre care afirmi: Da, chiar şi ceea ce trăieşti aici, în izolarea gânduiui şi în posibilitatea ca sufletul să fi atins o astfel de aprofundare cum s-a întâmplat în perioada de început a datării noastre calendaristice, este urmarea radiaţiei pe care o trimite această stea din lumea spirituală superioară. Şi acum rezultă un sentiment care la început nu percepe nimic despre ceea ce este tradiţia istorică a Misteriului de pe Golgota, sentiment ce ar putea fi exprimat astfel: Te afli aici cu lumea de idei greco-romană, cu ceea ce au dat Platon şi alţii ca el culturii generale a omenirii, cu ceea ce ei au implantat în suflete – te afli aici şi te simţi viu în această lume. Şi apoi aştepţi... În adevăr, nu aştepţi zadarnic; căci atunci iese la lumină cât de adânc se află în fundamentele vieţii spirituale steaua care iradiază raze de forţă şi despre care poţi spune: Ceea ce tocmai ai trăit este un efect al acestor raze de forţă.

Cum actioneaza Karma de Rudolf Steiner Somnul a fost adesea denumit fratele mai mic al morţii. Această asemănare vorbeşte despre căile spiritului omului, mai mult decât ar fi înclinat să admită cineva, la o observaţie superficială. Deoarece ea ne oferă o idee despre felul în care sunt legate între ele diferitele întrupări prin care trece spiritul omului.  În articolul „Reîntrupare şi karma, din perspectiva reprezentărilor necesare ale ştiinţei moderne a naturii“ a fost arătat că modul de reprezentare naturalist ştiinţific din prezent, dacă se înţelege pe sine cu adevărat, conduce la străvechea învăţătură despre dezvoltarea spiritului veşnic al omului prin mai multe vieţi. În mod necesar, din această cunoaştere urmează întrebarea: cum se leagă între ele aceste vieţi diferite? În ce sens este viaţa unui om efectul întrupărilor sale trecute şi cum devine această viaţă cauză pentru întrupările ulterioare? O imagine a legăturii dintre cauză şi efect în acest domeniu o oferă asemănarea cu somnul [ 1 ]. Dimineaţa mă trezesc. Noaptea activitatea mea obişnuită este întreruptă. Eu nu pot relua dimineaţa această activitate oricum, dacă vreau să existe anumite reguli şi legături în viaţa mea. Prin ceea ce am făcut ieri am creat condiţiile pentru ceea ce am de făcut astăzi. Trebuie să mă conectez la rezultatul activităţii mele de ieri. Este pe deplin valabilă expresia: faptele mele de ieri sunt destinul meu de astăzi. Eu însumi mi-am creat cauzele la care trebuie să adaug efectele. Şi mă întâlnesc cu aceste cauze după ce un anumit răstimp m-am distanţat de ele. Ele îmi aparţin, chiar dacă pentru o perioadă am fost despărţit de ele. Efectele evenimentelor prin care am trecut ieri ţin de  mine şi într-un alt sens. Eu însumi m-am schimbat prin ele. Să presupunem că am întreprins ceva care mi-a reuşit numai pe jumătate. Am reflectat la cauza acestei nereuşite parţiale. Când voi mai avea de realizat ceva asemănător, atunci voi evita greşeala pe care am recunoscut-o. În acest fel mi-am însuşit o nouă capacitate. Prin aceasta întâmplările mele de ieri sunt cauzele capacităţilor mele de azi. Trecutul meu rămâne legat de mine; trăieşte mai departe în prezentul meu; şi mă va urma în continuare în viitor. Prin trecutul meu mi-am creat situaţia în care mă aflu astăzi. Iar sensul vieţii cere ca eu să rămân legat cu această situaţie. Ar fi lipsit de sens în general să-mi construiesc o casă în care apoi să nu locuiesc. Dacă efectele faptelor mele de ieri nu ar trebui să fie destinul meu de astăzi, atunci eu nu ar trebui să mă trezesc dimineaţa, ci să mă creez din nou din nimic. Iar spiritul omului ar trebui să fie creat din nou, să apară din Nimic, dacă rezultatele vieţilor sale anterioare nu ar rămâne legate cu vieţile sale de mai târziu. Da, omul nu poate să trăiască în nici o altă situaţie în afară de cea care a fost creată prin viaţa sa din trecut. El ar putea să facă aceasta la fel de puţin ca animalele care, după ce şi-au pierdut capacitatea de a vedea prin migrarea în grotele din Kentucky, nu ar putea trăi în altă parte decât în aceste grote. Prin fapta lor, ca o consecinţă a migrării, ele şi-au creat condiţiile pentru viaţa lor de mai târziu. O fiinţă  care odată a fost activă, nu poate să rămână în continuare separată; ea s-a transpus pe sine însăşi în faptele sale. Şi tot ceea ce ea devine este pe mai departe legat cu ceea ce rezultă din faptele sale. Această legătură dintre o fiinţă şi rezultatele faptelor sale reprezintă karma, legea care stăpâneşte întreg universul. Activitatea care a devenit soartă este karma. Şi de aceea este somnul o imagine bună pentru moarte ‒ pentru că în timpul somnului, omul este retras de fapt de pe scena pe care îl aşteaptă destinul său. În timp ce noi dormim evenimentele se desfăşoară mai departe pe această scenă. O perioadă nu avem nici o influenţă asupra acestei desfăşurări. Apoi regăsim efectele faptelor noastre şi trebuie să ne conectăm cu ele. În realitate personalitatea noastră se întrupează din nou în fiecare dimineaţă în lumea faptelor noastre. Ceea ce peste noapte a fost separat de noi, ne înconjoară peste zi. La fel stau lucrurile şi cu faptele întrupărilor noastre anterioare. Rezultatele lor sunt încorporate în lumea în care noi ne-am întrupat. Ele ne aparţin însă nouă, aşa cum viaţa din grote aparţine animalelor care şi-au pierdut capacitatea de a vedea prin acest mod de viaţă. Aşa cum aceste animale pot trăi numai dacă regăsesc mediul pentru care sunt adaptate, la fel şi spiritul omului poate trăi numai în mediul pe care şi l-a format prin faptele sale, corespunzător lui însuşi. În fiecare dimineaţă corpul omului este ca însufleţit din nou. Cercetarea naturii admite că aici este vorba de un proces pe care ea nu îl poate înţelege atunci când se slujeşte numai de legile pe care le-a dobândit în lumea fizică. Se vedem ce a spus despre aceasta naturalistul Du Bois-Reymond în discursul său „Die Grenzen des Naturerkennens“ („Limitele cunoaşterii naturii“): „Un creier lipsit de conştienţă,  de exemplu, aflat în timpul somnului fără vise, nu ar conţine nici un secret, observat fiind într-un mod naturalist ştiinţific (Du Bois Reymond spune „astronomic“); iar dacă am adăuga aici şi cunoştinţele naturale despre restul corpului, atunci întreaga maşină umană cu respiraţia sa, cu bătăile inimii, cu metabolismul, cu căldura sa şi aşa mai departe, ajungând până la esenţa materiei şi a forţei, ar fi pe deplin descifrate. Putem înţelege omul aflat într-un somn fără vise, aşa cum putem înţelege şi universul înainte să apară conştienţa. Dar aşa cum universul a devenit de două ori incomprehensibil odată cu apariţia primelor semne de conştienţă, la fel devine şi omul care doarme, odată cu apariţia în el a primei imagini de vis“. Lucrurile nu pot sta altfel. Pentru că ceea ce aici naturalistul descrie drept om aflat în somn lipsit de vise, reprezintă partea din om care este supusă numai legilor fizice. De fiecare dată însă când apare din nou însufleţit, omul ascultă de legile vieţii sufleteşti. În somn corpul omului urmează legile fizice: omul se trezeşte iar lumina acţiunii raţionale izbucneşte ca o scânteie în existenţa pur fizică. Vorbim exact în sensul naturalistului Du Bois-Reymond atunci când spunem: putem cerceta un corp aflat în stare de somn pe toate părţile; nu vom putea găsi sufletescul în el. Însă acest sufletesc îşi continuă cursul faptelor sale raţionale de acolo de unde a fost întrerupt prin adormire.  Astfel omul aparţine – chiar şi pentru această examinare – de două lumi. Într-una dintre lumi el duce o viaţă trupească, care poate fi urmărită mergând pe calea legilor fizice. În cealaltă lume el trăieşte spiritual-raţional, iar despre această viaţă nu putem afla nimic prin intermediul legilor fizice. Dacă vrem să cercetăm pe prima dintre aceste două vieţi, atunci trebuie să ne îndreptăm spre legile fizice ale ştiinţei naturii; dacă însă vrem să înţelegem cea de a doua viaţă, atunci trebuie să facem cunoştinţă cu legile acţiunii raţionale, de exemplu, cu logica, dreptul, ştiinţele economice, estetica etc. Trupul unui om care doarme şi care este supus numai legilor fizice nu poate înfăptui niciodată ceva în sensul legilor raţiunii. Însă spiritul omului aduce aceste legi ale raţiunii în lumea fizică. Şi cu cât le-a adus mai mult, cu atât mai mult le va regăsi atunci când, după o întrerupere, îşi va relua firul activităţilor sale. Să mai rămânem puţin la imaginea somnului. Personalitatea trebuie să se lege astăzi de faptele sale de ieri, pentru ca viaţa să nu fie lipsită de sens. Ea nu ar putea face acest lucru, dacă nu s-ar simţi unită cu aceste fapte. Nu aş putea să preiau astăzi rezultatul activităţii mele de ieri, dacă în mine însumi nu ar fi rămas ceva din această activitate. Dacă astăzi aş uita tot ceea ce am experimentat ieri, atunci aş fi un om nou şi nu m-aş putea uni cu nimic. Memoria mea este cea care îmi face posibilă legătura cu faptele mele de ieri. Această memorie mă leagă cu efectele faptei mele. Ceea ce ţine  cu adevărat de viaţa mea raţională, de exemplu logica, este astăzi aceeaşi ca şi ieri. Acest lucru este valabil şi pentru ceea ce ieri şi niciodată până acum nu a intrat deloc în câmpul meu vizual. Memoria mea leagă fapta mea logică de astăzi de fapta mea logică de ieri. Dar dacă ar fi vorba numai de logică, atunci am putea cu adevărat ca în fiecare dimineaţă să începem o viaţă nouă. Însă în memorie este păstrat ceea ce ne leagă de destinul nostru. Aşadar dimineaţa mă regăsesc de fapt ca o fiinţă întreită. Îmi regăsesc trupul, care în timpul somnului a ascultat numai de legile sale fizice. Mă regăsesc pe mine însumi, spiritul meu omenesc, care astăzi este acelaşi cu cel de ieri şi care astăzi are darul acţiunilor raţionale, ca şi ieri. Şi regăsesc păstrat în memorie tot ceea ce ziua de ieri – tot ceea ce întreg trecutul meu – a făcut din mine. Cu aceasta avem totodată şi o imagine a fiinţei întreite a omului. În fiecare întrupare nouă omul se găseşte într-un organism fizic supus legilor naturii exterioare. Şi în fiecare întrupare el este acelaşi om spiritual. În acest fel este el veşnicul din diferitele întrupări. Trupul şi spiritul îşi stau unul altuia faţă în faţă. Între ele două trebuie să existe ceva, aşa cum memoria se află între faptele mele de ieri şi cele de astăzi. Şi acesta este sufletul [ 2 ]. El păstrează efectele faptelor mele din vieţi anterioare. El face ca într-o nouă întrupare spiritul să apară ca fiind ceea ce vieţile trecute au făcut din el. În acest fel sunt corelate trupul, sufletul şi spiritul. Spiritul este veşnic; naşterea şi moartea stăpânesc în trup după legile lumii fizice; cele două sunt unite iar şi iar de către suflet în timp ce acesta întreţese din fapte  soarta. Şi pentru asemănarea sufletului cu memoria se poate face apel la ştiinţa naturală din prezent. În anul 1870 naturalistul Ewald Hering a publicat un studiu cu titlul: „Ueber das Gedaechtnis als eine allgemeine Funktion der organisierten Materie“ („Despre memorie ca funcţie generală a materiei organizate“). Iar Ernst Haeckel este de acord cu părerile lui Hering. În lucrarea sa „Ueber die Wellenzeugung der Lebensteilchen“ („Despre naşterea undelor în particulele vii“), el spune următoarele: „În realitate fiecare reflectare mai profundă ne convinge că cele mai importante funcţii vitale rămân inexplicabile fără presupunerea existenţei unei memorii inconştiente a materiei vii. Capacitatea de reprezentare şi de creare de concepte, gândirea şi conştienţa, exersarea şi deprinderile, hrănirea şi creşterea se bazează pe funcţia unei memorii inconştiente, a cărei activitate este nesfârşit mai mare în comparaţie cu cea a memoriei conştiente. Hering are dreptate când spune că „memoriei îi datorăm aproape tot cea ce suntem şi avem“.  Iar acum Haeckel încearcă să atribuie acestei memorii inconştiente procesele de ereditate din fiinţele vii. Faptul că fiinţa-fiică seamănă cu fiinţa-mamă, că însuşirile celei din urmă sunt moştenite de către prima, trebuie să aibă la bază o memorie inconştientă a viului, care în cursul creşterii păstrează amintirea formelor precedente. Nu vom cerceta aici ce anume din expunerile lui Herings şi Haeckel poate fi susţinut din perspectivă naturalist ştiinţifică; pentru scopurile urmărite aici este important numai faptul că naturalistul se vede constrâns ca, acolo unde el merge dincolo de naştere şi moarte, acolo unde trebuie să presupună ceva care să supravieţuiască morţii, acolo el admite o existenţă pe care o gândeşte ca fiind asemănătoare memoriei. El recurge în mod natural la o forţă suprasensibilă acolo unde legile naturii fizice nu sunt suficiente. Trebuie să observăm totuşi că atunci când aici vorbim de memorie avem de a face numai cu o asemănare, cu o imagine. Nu trebuie să se creadă că prin suflet înţelegem ceva echivalent unei memorii conştiente. Chiar şi în viaţa obişnuită nu intră în joc întotdeauna memoria conştientă atunci când ne folosim de întâmplările din trecut. Roadele acestor întâmplări le purtăm în noi, chiar dacă nu avem în conştienţă amintirea celor vieţuite. Cine îşi aminteşte toate detaliile experienţelor prin care a învăţat să scrie şi să citească? Chiar, cui i-au ajuns vreodată în conştienţă toate aceste detalii? Obişnuinţa, de exemplu, este un fel de memorie inconştientă. Prin asemănarea memoriei cu sufletescul am urmărit doar să indic faptul că acesta din urmă se inserează între trup şi spirit şi constituie mediatorul între ceea ce este veşnic şi ceea ce, ca fizic, este întreţesut în curentul naşterii şi morţii. Aşadar spiritul care se reîntrupează găseşte înlăuntrul lumii fizice rezultatele faptelor sale, ca soartă a sa; iar sufletul care este ataşat lui mijloceşte legătura spiritului cu destinul său. Acum poate fi pusă întrebarea: cum poate să găsească spiritul rezultatele faptelor sale, de vreme ce totuşi în noua întrupare el este transpus într-o lume cu totul diferită de cea din întruparea sa precedentă? Această întrebare se întemeiază pe o reprezentare foarte exterioară despre înlănţuirea destinului. Dacă îmi schimb locuinţa din Europa în America, atunci mă voi găsi într-un mediu pe deplin nou. Şi totuşi, viaţa mea din America va depinde întru totul de viaţa mea anterioară petrecută în Europa. Dacă în Europa am fost mecanic, atunci viaţa mea din America se va desfăşura cu totul altfel decât dacă aş fi fost funcţionar bancar. Într-un caz în America voi fi probabil înconjurat de maşini, în celălalt de acte de bancă. În fiecare caz, viaţa mea din trecut îmi determină mediul, atrăgând din întreg mediul înconjurător acele lucruri care îi sunt înrudite. Astfel se petrec lucrurile şi cu sufletul-spirit. El se înconjoară în mod necesar cu cele înrudite vieţii sale din trecut. Acest lucru nu poate să vină în contradicţie cu asemănarea dintre somn şi moarte pentru nici un om care este conştient de faptul că aici are de a face numai cu o asemănare – chiar dacă cu una dintre cele mai izbitoare. Ca eu să găsesc dimineaţa situaţia pe care tot eu am creat-o în zilele precedente, de acest lucru se îngrijeşte cursul nemijlocit al evenimentelor. Ca eu să găsesc, atunci când mă reîntrupez, un mediu care să corespundă rezultatelor faptelor mele din viaţa trecută: de aceasta se îngrijeşte înrudirea sufletului meu spiritual renăscut cu lucrurile din acest mediu înconjurător. Ce anume mă conduce în acest mediu? Nemijlocit, însuşirile sufletului meu spiritual ce se reîntrupează. Însă eu am aceste însuşiri numai pentru că faptele vieţii mele anterioare s-au impregnat în sufletul-spirit. Aceste fapte sunt deci adevărata cauză pentru care mă nasc în circumstanţe precise. Iar ceea ce fac astăzi va fi de asemenea o cauză pentru care într-o viaţă viitoare voi întâlni anumite circumstanţe. Aşa îşi modelează în realitate omul propriul destin. Acest lucru pare de neînţeles doar atâta timp cât ne îndreptăm privirea numai asupra acestei vieţi şi nu o vedem ca o verigă din înşiruirea vieţilor succesive. Astfel se poate spune că omul nu poate întâlni nimic în viaţă pentru care el însuşi să nu-şi fi creat anterior condiţiile. Abia prin observarea legii sorţii, a karmei, înţelegem de ce „adeseori omul bun trebuie să sufere, iar cel rău poate să ducă o viaţă fericită“. Această aparentă lipsă de armonie a unei singure vieţi dispare atunci când privirea se lărgeşte şi cuprinde mai multe vieţi. Nu este permis totuşi să ne reprezentăm legea karmei într-un mod simplist, ca pe un judecător obişnuit sau ca o instituţie publică de justiţie. Aceasta ar fi ca şi cum ni l-am reprezenta pe Dumnezeu ca pe un bătrân cu barbă albă. Mulţi cad în această greşeală. Iar opozanţii ideii de karma pleacă exact de la astfel de reprezentări. Aceştia luptă împotriva reprezentării pe care ei o atribuie susţinătorilor karmei şi nu împotriva reprezentării pe care o au adevăraţii cunoscători. În ce raport se găseşte omul cu mediul fizic, atunci când el intră într-o nouă întrupare? Acest raport rezultă pe de o parte din faptul că în perioada dintre două întrupări, omul nu a avut nici o contribuţie în lumea fizică; iar pe de altă parte, datorită evoluţiei prin care a trecut omul în acest răstimp. Este limpede din capul locului că în această dezvoltare nu poate pătrunde nimic din lumea fizică, pentru că sufletul-spirit se află fără îndoială în afara acestei lumi fizice. De aceea, acum, el poate sa formeze numai din sine însuşi, adică din lumea supra-fizică, tot ceea ce se produce în sufletul său. Aşa cum în timpul unei întrupări el este întrepătruns cu lumea lucrurilor fizice, la fel după dez-trupare influenţa nemijlocită a acestei lumi îi este luată. Iar din aceasta îi rămâne numai ceea ce noi am asemănat cu memoria. Acest „rest de memorie“ se compune din două părţi. Aceste părţi reies dacă se ia în considerare ce anume a contribuit la formarea sa. Spiritul a trăit în trup şi prin acest trup a intrat în legătură cu lumea corporală înconjurătoare. Această relaţie şi-a găsit expresia în faptul că prin intermediul trupului s-au dezvoltat impulsuri, dorinţe şi patimi, iar prin acestea au fost împlinite acţiuni exterioare. Pentru că are un trup, omul acţionează sub influenţa impulsurilor, a dorinţelor şi a patimilor. Iar acest lucru este important în două direcţii. Pe de o parte ele îşi pun pecetea asupra acţiunilor exterioare pe care omul le realizează. Şi pe de altă parte, ele formează caracterul lui personal. Acţiunea pe care o fac este urmare a dorinţei mele; şi eu însumi sunt, ca personalitate, ceea ce exprimă această dorinţă. Acţiunea trece în lumea exterioară. Dar dorinţa rămâne în sufletul meu, aşa cum reprezentarea îmi rămâne în memorie. Şi aşa cum reprezentarea iniţială din memoria mea se întăreşte cu fiecare nouă impresie asemănătoare, la fel se întâmplă şi cu dorinţa, prin fiecare nouă acţiune pe care o realizez sub influenţa ei. Astfel că datorită existenţei trupeşti, în sufletul meu trăieşte o sumă de impulsuri, dorinţe şi patimi. Această sumă de impulsuri este denumită drept „corpul dorinţelor“ (kama rupa). Acest „corp al dorinţelor“ trăieşte în strânsă legătură cu existenţa fizică. Pentru că îşi face apariţia sub influenţa corporalităţii fizice. Prin urmare, din momentul în care spiritul nu mai este întrupat, el nu va mai putea fi cultivat mai departe. Spiritul trebuie să se elibereze de el, în măsura în care prin el s-a conectat la viaţa fizică individuală. Viaţa fizică este urmată de o alta, în care are loc această eliberare. Poate apărea acum întrebarea: Odată cu moartea nu se distruge şi acest „corp al dorinţelor“? Răspunsul este : Nu, în fiecare moment din viaţa fizică, în măsura în care dorinţa depăşeşte satisfacţia, în această măsură dorinţa rămâne şi după ce posibilitatea satisfacţiei a încetat. Numai un om care care nu mai doreşte nimic legat de lumea fizică nu mai are nici un surplus al dorinţei faţă de satisfacţie. Numai omul lipsit de dorinţe moare fără ca în spiritul său să mai fie reţinut un număr de dorinţe. Iar aceste dorinţe trebuie ca după moarte într-un fel să se stingă. Starea aceasta de stingere este numită „Şederea în regiunea dorinţei“ (în Kamaloka). Se înţelege de la sine că această situaţie trebuie să dureze cu atât mai mult, cu cât omul s-a simţit mai legat cu viaţa fizică. A doua parte a „restului de memorie“ este formată într-un alt mod. Aşa cum dorinţa atrage spiritul spre viaţa trecută, la fel, această a doua parte a memoriei îl conduce spre viitor. Prin activitatea sa în trup, spiritul s-a familiarizat cu lumea de care aparţine acest trup. Fiecare nouă strădanie, fiecare nouă trăire îi sporeşte această cunoaştere. De regulă omul face orice lucru mai bine a doua oară decât la prima încercare. Experienţa, trăirea se imprimă asupra spiritului ca o sporire a capacităţilor sale. În acest fel, experienţa noastră ne modelează viitorul şi atunci când nu mai avem posibilitatea de a face experienţe, rezultatul experienţelor prin care am trecut rămâne ca un „rest de memorie“. Însă nici o experienţă nu ar putea acţiona asupra noastră, dacă nu am avea capacitatea de a trage foloase din ea. Felul în care putem asimila o experienţă, ce anume suntem capabili să facem din ea, de acest lucru depinde ce anume înseamnă ea pentru viitorul nostru. O anumită experienţă însemna pentru Goethe altceva decât pentru servitorul lui; iar aceasta avea pentru primul cu totul alte urmări decât pentru ultimul. Ce capacităţi dobândim printr-o experienţă, depinde deci de munca spirituală pe care o desfăşurăm în legătură cu experienţa respectivă. Întotdeauna, în fiecare moment al vieţii mele, am în mine o sumă de rezultate ale experienţei mele. Şi această sumă constituie potenţialul pentru capacităţi care se pot manifesta în viitor. Când îşi părăseşte trupul, spiritul omului posedă o astfel de sumă de experienţe. El le ia pe acestea dincolo, în viaţa suprasensibilă. Când nu mai este legat de existenţa fizică prin nici o legatură corporala şi s-a lepădat şi de dorinţele care îl înlănţuiau de această existenţă fizică, atunci spiritului omenesc îi rămâne fructul experienţelor sale. Şi aceste roade sunt pe deplin eliberate de influenţa nemijlocită a vieţii trecute. Spiritul poate acum să privească numai spre ceea ce se lasă modelat pentru viitor. Astfel, după ce a părăsit „regiunea dorinţelor“, spiritul se află în situaţia în care transformă experienţele vieţii trecute în germeni – aptitudini, capacităţi etc. pentru viitor. Viaţa spiritului în această stare este enumită « şederea în „regiunea beatitudinii“ » (Deva-chan). („Beatitudinea“ poate desemna o dispoziţie în care este făcută uitată orice grijă faţă de trecut, iar inima bate numai pentru viitor). Se înţelege de la sine că această situaţie durează în general cu atât mai mult, cu cât în momentul morţii perspectiva pentru dobândirea de noi capacităţi este mai mare.  Aici evident că nu se poate pune problema să dezvoltăm toate cunoştinţele referitoare la spiritul omului. Se arată numai cum acţionează legea karmei în viaţa fizică. Pentru aceasta este suficient să ştim ce anume ia cu sine spiritul din această viaţă fizică în domeniile suprasensibile şi ce anume aduce cu sine înapoi din acestea din urmă într-o nouă întrupare. El aduce din aceste domenii capacităţile rezultate din prelucrarea experienţelor făcute în viaţa trecută. Pentru a ne da seama de importanţa acestui fapt, sa ne clarificăm procesul printr-un exemplu separat Kant spune: “Două lucruri umplu inima cu o admiraţie mereu crescândă: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine“. Fiecare gânditor e de accord cu faptul că cerul înstelat nu a apărut din nimic, ci s-a format în mod treptat. Kant însuşi este cel care în 1755, într-o lucrare fundamentală, a căutat să  explice formarea treptata a unui cosmos. Însă la fel de puţin avem dreptul să acceptăm şi realitatea legii morale fără nici o explicaţie. Această lege morală, de asemenea, nu a apărut din nimic. În primele întrupări prin care a trecut omul, legea morală nu vorbea în el, aşa cum a vorbit în Kant. Omul primitiv se comportă potrivit poftelor sale. Şi el ia cu el dincolo, în stările suprasensibile experienţele pe care le-a trăit cu acest comportament. Aici acestea se transformă în capacităţi superioare. Iar într-o întrupare ulterioară nu mai acţionează în el simpla poftă, ci ea este deja influenţată de efectele experienţelor făcute anterior. Şi  multe întrupări sunt necesare până ce omul dăruit la început cu totul poftelor sale, confruntă lumea sa înconjurătoare cu legea morală rafinată, pe care Kant o indica drept ceva spre care omul priveşte cu aceeaşi admiraţie, aşa cum priveşte spre cerul înstelat.