Rudolf Steiner

Coactionarea dualitatii umane de Rudolf Steiner Praga, 22 martie 1911 Aceste prime trei conferinţe – incluzând-o şi pe cea de azi – sunt destinate să ne orienteze în general asupra a ceea ce trebuie luat în considerare pentru viaţă, pentru fiinţa omului. Din această cauză sunt prezentate mai întâi câteva idei şi notiuni importante, care datorită faptului că expunerile mai detaliate abia trebuie să urmeze, „plutesc", într-un anumit sens, „în aer". Este mai bine însă să avem la început o vedere de ansamblu, să abordăm omul în sens ocult, pentru a include în ceea ce considerăm a fi, la început, ipotetic, ceea ce ne apar a fi motivele mai profunde. Ieri, la sfârşitul conferinţei, am spus că, prin anumite exerciţii sufleteşti, prin concentrarea puternică a sentimentelor şi ideilor, omul poate face să răsară în conştienţa sa o viaţă diferită de viaţa lui obişnuită. În viaţa de veghe avem o relaţie normală între nerv şi sânge. În mod schematic, s-ar putea spune că ceea ce se petrece în nerv se înscrie pe tăbliţa sângelui. Prin exerciţii sufleteşti se ajunge la a pune nervul într-o asemenea tensiune, încât activitatea lui nu mai pătrunde în sânge, ci este respinsă în căile nervoase. Întrucât sângele este unealta Eului, un om, care, prin concentrarea simţirii şi gândurilor, şi-a eliberat sistemul nervos de căile sangvine se simte străin faţă de fiinţa lui obişnuită, scos din sine. Se simte ca şi cum şi-ar sta sieşi în faţă, şi nu mai poate spune „acesta sunt eu", ci „acesta eşti tu", căci se simte ca un străin faţă de personalitatea sa care trăieşte în lumea fizică. Dacă înţelegem câtuşi de puţin care este condiţia vieţii unui astfel de om, devenit clarvăzător într-un anumit fel, îţi spui că el se simte atunci ca şi cum o entitate superioară ar pătrunde în viaţa sa sufletească. Este un cu totul alt sentiment decât cel pe care îl ai atunci când eşti în faţa lumii obişnuite. Când te afli în prezenţa lumii înconjurătoare te simţi străin faţă de fiinţele şi lucrurile lumii exterioare – animale, plante şi aşa mai departe –, te simţi trăind undeva lângă ele şi în afara lor. Se ştie că atunci când ai în faţă o floare gândeşti: Floarea este acolo şi eu sunt aici. Altceva simţi atunci când te urci în lumea spirituală în felul descris, smulgându-ţi sistemul nervos, ridicându-te din Eul tău. Acum nu mai simţi că ai în faţă o fiinţă străină; este ca şi cum cealaltă fiinţă intră în tine şi te-ai simţi una cu ea. Este îngăduit să spunem că clarvăzătorul învaţă să cunoască lumea spirituală prin observarea avansată a acelei lumi spirituale de care suntem legati, şi care ajunge la noi, în parte, prin sistemul nervos, chiar dacă în viaţa normală ea ni se revelează mai întâi pe calea ocolită a impresiilor senzoriale. Aceasta este lumea spirituală despre care, în starea sa de conştienţă normală, omul nu ştie nimic la început. Este aceeaşi lume care se înscrie, totuşi, pe tăbliţa sângelui nostru, adică în Eul nostru. Putem spune că la baza a tot ce ne înconjoară în lumea exterioară există o lume spirituală. O vedem ca printr-un văl, ţesut de înseşi impresiile noastre senzoriale. În conştienţa normală, orizontul Eului se întinde până la acest văl şi nu vedem lumea spirituală care este în spatele lui. Dar în momentul în care ne eliberăm de Eul nostru, impresiile senzoriale se sting, nu le mai avem, ne ridicăm pentru a vieţui într-o lume spirituală. Este aceeaşi lume spirituală care se găseşte în spatele impresiilor senzoriale, lume cu care ne unim atunci când scoatem sistemul nervos din organismul obişnuit sangvin. Prin aceste consideraţii am urmărit viaţa omului, aşa cum este ea excitată din afară şi cum acţionează prin nervi şi sânge. Ieri v-am atras atenţia asupra faptului că, în viaţa interioară organică, fizică a omului, putem vedea ceva asemănător cu o lume exterioară comprimată în ficat, vezica biliară şi splină. Din această cauză, putem spune că, aşa cum sângele străbate creierul, în partea de sus a organismului – unde intră în contact cu lumea exterioară –, şi aceasta se întâmplă deoarece impresiile senzoriale acţionează asupra creierului, tot aşa, circulând prin corp, sângele intră în legătură cu organele interne, dintre care am luat în considerare în primul rând ficatul, vezica biliară şi splina. Dacă în aceste organe sângele nu vine în contact cu o lume exterioară, este din cauză că ele nu se deschid spre exterior, ca organele de simţ, ci sunt închise înăuntru, sunt acoperite din toate părţile, în aşa fel încât nu desfăşoară decât o viaţă interioară. Ficatul, splina, bila pot acţiona asupra sângelui în funcţie de propria lor natură. Ele nu primesc impresii exterioare, ca urechea sau ochiul, şi nu pot, aşadar, nici să transmită sângelui informaţii venite din afară; îşi pot exprima doar propria natură, în acţiunile lor asupra sângelui. Când contemplăm lumea interioară, în care parcă se află comprimată o lume exterioară, putem să spunem: Aici acţionează o lume exterioară interiorizată asupra sângelui, dacă poate acţiona. Să desenăm o linie AB care să reprezinte cele două părţi ale sângelui. Să reprezentăm ca fiind interiorizat tot ceea ce vine, într-un fel oarecare, din afară, şi pătrunde până în sânge, înscriindu-se pe una din părţile lui. Să reprezentăm apoi ceea ce vine din partea cealaltă, din interior, şi se înscrie pe cealaltă parte a sângelui. Dacă vrem să exprimăm lucrurile mai putin schematic, putem spune că organele senzoriale îşi înscriu informaţiile în sângele care străbate capul omului şi că activitatea creierului îl transformă aşa cum îl transformă şi organele interne, la rândul lor. Căci aceste trei organe – splina, ficatul, bila – îşi înscriu activitatea în cealaltă parte a sângelui, care curge prin vasele lor. Sângele ar putea astfel primi în el radiaţia, activitatea organelor interioare şi – în calitate de instrument al Eului – ar putea transmite până la Eu această expresie a organelor interioare, aşa cum în activitatea creierului este exprimat ceea ce vine din lumea înconjurătoare. Pentru ca aceste acţiuni ale organelor asupra sângelui să aibă loc, trebuie să mai intervină ceva. Am spus deja că numai în interactiunea dintre sânge şi sistemul nervos există posibilitatea să se poată înscrie ceva în sânge, să se exercite o acţiune asupra sângelui. Dinspre interior – de asemenea – trebuie să se intercaleze ceva asemănător sistemului nervos, pentru ca sistemul „cosmic interior al omului" să poată actiona asupra sângelui. Trebuie ca „lumea interioară" să acţioneze mai întâi asupra unui sistem nervos, pentru ca actiunea lui să poată fi transmisă sângelui. Comparând partea superioară şi partea inferioară a organismului, suntem obligaţi să formulăm premisa existenţei unui sistem nervos intercalat între circulaţie şi organele interne, reprezentate prin ficat, splină şi bilă. Observaţia exterioară ne confirmă existenţa acestui element; este intercalat sistemul nervos vegetativ sau simpatic, care umple cavitatea trunchiului. Relaţiile lui cu lumea interioară şi circulaţia se aseamănă cu relaţiile pe care le are sistemul nervos central cu lumea exterioară şi cu viaţa omului – şi cu circulaţia. Sistemul neurovegetativ însoţeşte la început coloana vertebrală, apoi se extinde şi străbate diferitele părti ale organismului. În cavitatea trunchiului, el prezintă formaţiuni reticulare – una dintre acestea este cunoscută sub numele popular de plex solar. Trebuie să ne aşteptăm ca sistemul vegetativ să se deosebească într-un anumit sens de celălalt sistem nervos. Ar fi interesant să ne întrebăm – chiar dacă aceasta serveşte ca o dovadă – cum ar putea fi structurat acest sistem neuro-vegetativ în comparaţie cu sistemul nervos central, dacă condiţiile ipotetice puse sunt satisfăcute. Aţi putea înţelege că, la fel cum sistemul nervos central trebuie să se deschidă faţă de ambianţa spaţială, sistemul nervos simpatic trebuie să aibă afinităţi pentru ceea ce este concentrat în organizarea interioară. Pentru ca supoziţiile noastre să fie corecte, aceste două sisteme nervoase sunt legate între ele, aşa cum s-ar comporta razele (a) care, plecând de la circumferinţa unui cerc, ar radia în toate direcţiile, cu cele (b) care pleacă din centru spre periferia cercului. Aşadar, într-un anumit fel, ar trebui să avem aici un contrast între sistemul nervos central şi sistemul vegetativ. Acest contrast există în realitate; şi vedem că sunt multe lucruri pe care suntem în stare să le probăm. Dacă supoziţiile noastre sunt corecte, observaţia, experienţa trebuie să le confirme. Întoarcem privirea spre realitatea obiectivă şi vedem că observaţia confirmă premisele noastre. În timp ce sistemul vegetativ formează un fel de ganglioni, care sunt formaţiuni importante, şi în timp ce filetele nervoase care se detaşează din ei sunt fine şi puţin însemnate, comparativ cu ganglionii, sistemul nervos central ne prezintă contrariul: fibrele nervoase sunt partea importantă, în timp ce ganglionii au o însemnătate secundară. Astfel, observaţia ne confirmă supoziţiile şi putem spune că din cele de mai sus reiese că sarcina sistemului neurovegetativ trebuie să fie de a înscrie pe tabla sângelui viaţa interioară a organismului, care se exprimă prin nutriţie şi termogeneză şi care se regăseşte în nervii simpatici, la fel cum se înscriu în sânge impresiile exterioare, prin intermediul sistemului nervos central. Astfel, sistemul vegetativ este intermediarul care aduce, pe cale ocolită, impresiile propriului nostru interior corporal la instrumentul Eului, sângele. Dar cum interiorul corpului nostru, la fel cu tot ceea ce este fizic, este construit pornind de la spirit, primim în Eul nostru, prin intermediul sistemului vegetativ, ceea ce lumea spirituală a comprimat în organele corespunzătoare ale cosmosului interior omenesc. În mod uimitor, vedem încă o dată exprimându-se într-un mod foarte precis această dualitate omenească, de la care am pornit în consideraţiile noastre. Vedem lumea o dată în afară şi o dată înăuntru; de fiecare dată, această lume utilizează, pentru a acţiona, instrumentul unui sistem nervos. Vedem cum sângele este interpus între lumea exterioară şi lumea interioară şi cum se lasă înscris din două direcţii, ca o tablă, o dată din afară şi o dată dinăuntru. Am spus ieri – şi repet astăzi, pentru mai multă limpezime – că omul este în măsură să-şi elibereze nervii de acţiunea lor asupra sângelui în măsura în care ei conduc spre exterior. Să ne întrebăm acum dacă este posibil să se realizeze ceva asemănător şi în direcţia opusă. Vom înţelege mai târziu că într-adevăr există exerciţii sufleteşti care permit realizarea, în direcţia opusă, a aceleiaşi acţiuni, despre care am vorbit ieri şi astăzi. Dar există o diferenţă în ceea ce priveşte acţiunea spre interior. Ne putem separa sistemul nervos central de sânge prin exerciţii oculte, prin concentrarea gândirii şi a sentimentului. Prin exerciţii de concentrare dirijate spre interior (exprimate în denumirea de „viaţă mistică") putem intra atât de profund în noi, încât trebuie să ţinem cont, în mod obligatoriu, de Eul nostru şi de instrumentul lui – sângele. Ştim că prin cufundarea mistică (în interior) – vom reveni mai târziu asupra acestor lucruri – plonjăm în propria noastră entitate divină, în propria spiritualitate, în măsura în care ea vieţuieşte într-un om. Această cufundare mistică nu este, la început, o ridicare din Eu, ci mai degrabă o coborâre în propriul Eu, o întărire, o intensificare a senzatiei Eului. Ne putem convinge de aceasta când intrăm în relaţie cu vechii mistici, făcând abstracţie de ceea ce spun actualii mistici. Misticii mai vechi – nu are importanţă să ştim dacă au o bază mai reală sau mai puţin reală – erau preocupati de a pătrunde în propriul lor Eu, făcând abstracţie de tot ce le oferea lumea exterioară, pentru a se elibera de toate impresiile exterioare şi pentru a se cufunda în întregime în ei înşişi. Întoarcerea în sine, această coborâre în propriul Eu, este, la început, ca o concentrare a întregii puteri şi energii a Eului în propriul organism. Ea actionează mai departe asupra întregii organizări umane, şi putem spune: Această coborâre interioară, această „cale mistică" propriu-zisă – în contrast cu calea macrocosmică – nu întrerupe relaţia sângelui cu nervul, ci îl leagă şi mai mult de nervi, de nervii vegetativi. Pe când prin procedeul descris ieri slăbim legătura dintre nerv şi sânge, prin coborârea mistică în noi înşine întărim legătura dintre sânge şi sistemul neurovegetativ. Aceasta este replica fiziologică opusă, făcând să aflueze mai mult sânge spre sistemul neurovegetativ, în timp ce prin celălalt procedeu, prin care se urmăreşte atingerea lumii spirituale, se suprimă legătura dintre nerv şi sânge. Deci, prin coborârea mistică lăsăm o amprentă sangvină în sistemul neurovegetativ. Să facem deocamdată abstracţie de ceea ce se întâmplă atunci când intri în tine însuţi, astfel încât nu te desprinzi de Eu, ci, din contră, pătrunzi în Eul tău însoţit de calităţile tale mai puţin bune: atunci când ieşi din Eul tău, îl laşi în urma ta, cu toate calităţile mai puţin bune. Dar când te afunzi în Eul tău nu eşti sigur la început că nu împingi aceste calităţi rele în acest Eu devenit mai energic. Cu alte cuvinte, tot ceea ce în domeniul pasionalului este sânge este împins în sistemul neurovegetativ. Dar să admitem că am mai putea face abstracţie încă un moment de acest lucru, şi să spunem: Înainte de a ajunge la o astfel de cufundare mistică în el însuşi misticul a avut o grijă deosebită să atenueze din ce în ce mai mult aceste calităţi rele, astfel încât în locul egoismului au apărut sentimente altruiste, dezvoltând în sine compasiune pentru toate fiinţele, paralizând tendinţa de a face speculaţii asupra lui însuşi, prin dezvoltarea compasiunii pentru toate fiinţele. Admiţând că omul s-ar fi pregătit suficient pentru a coborî în interiorul său, el îşi duce cu sine şi Eul, prin intermediul sângelui, în lumea sa interioară. Atunci se întâmplă ceva, şi anume acest sistem neurovegetativ interior, despre care omul nu ştie nimic prin conştienta normală, se revarsă în conştienţa Eului său. El începe să ştie că există ceva în sinea sa care îi poate revela cunoştinţe despre lume în mod asemănător cu celălalt sistem nervos, care îi revelează lumea exterioară. Aşadar, omul coboară în sine şi îşi conştientizează în oarecare măsură sistemul neurovegetativ. Şi aşa cum lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin intermediul sistemului nervos central, acum îl întâmpină lumea interioară care s-a constituit aici. Şi aşa cum noi nu vedem nervul – căci nimeni nu-şi poate vedea nervul optic – ci ceea ce trebuie perceput prin nervi, adică lumea exterioară care pătrunde în conştienţa noastră, tot astfel, în coborârea mistică, în conştienţă nu pătrund mai întâi nervii interiori, care nu sunt perceputi, căci omul conştientizează numai că are în aceştia un instrument prin intermediul căruia poate privi în interiorul său. Se întâmplă însă un lucru: capacităţii de cunoaştere a omului, devenită clarvăzătoare spre interior, îi apare lumea interioară. Aşa cum lumea exterioară se desfăşoară în faţa privirilor noastre fără să devenim conştienţi de existenţa nervilor, la fel şi sistemul vegetativ nu intră în conştienţă, ci lumea interioară este cea care ni se înfătişează. Numai că această lume interioară care pătrunde în conştienţa noastră suntem noi înşine, ca persoane fizice. Trebuie să vă spun că un gânditor materialist ar putea fi cuprins de oroare la gândul că îşi poate vedea organismul dinăuntru. El ar putea însă gândi şi astfel: Văd şi ceva corect în faptul că atunci când devin clarvăzător prin sistemul meu neurovegetativ îmi văd ficatul, vezica biliară, splina. Acesta este un adevăr! Cred că nu este cu totul probabil, dar se poate totuşi întâmpla. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, omul îşi vede din afară ficatul, bila, splina, la fel cum vede şi celelalte obiecte exterioare. În viaţa de toate zilele, trebuie să ne examinăm organismul prin simţuri, prin nervii noştri. Ceea ce cunoaşteti prin anatomia şi fiziologia obişnuită – şi anume ceea ce numim ficat, vezică biliară, splină – sunt organe văzute din exterior, prin intermediul sistemului nervos, al creierului şi al măduvei spinării. Le vedeţi din exterior, aşa cum vedeţi toate celelalte lucruri. Dar cu totul alta este situaţia când poţi deveni clarvăzător şi când priveşti spre interior prin intermediul sistemului neurovegetativ sau simpatic. Vezi lucrurile pentru care clarvăzătorii tuturor timpurilor au ales nume atât de ciudate, pe care vi le-am citat în conferinţa a doua. Sistemul nervos central prezintă organele în Maya, iluzia exterioară. Aspectul lor exterior nu le dezvăluie importanţa interioară esenţială. În realitate se vede cu totul altceva atunci când lumea interioară poate fi urmărită din cealaltă parte, adică cu ochiul clarvăzător întors spre interior. Se conştientizează astfel din ce în ce mai bine de ce clarvăzătorii tuturor timpurilor au pus în relaţie activitatea splinei cu cea a lui Saturn, activitatea ficatului cu cea a lui Jupiter şi cea a bilei cu activitatea lui Marte. Ceea ce se vede astfel în propriul interior este, de fapt, cu totul diferit de ceea ce poate oferi privirea exterioară. Se conştientizează aici că, în organe interioare limitate, te afli în faţa unor enclave ale lumii exterioare. Astfel devine clar ceva ce trebuie să ne servească drept exemplu pentru acest mod de a ajunge la cunoaştere. Vedem cum această lume a cunoaşterii, care conduce deasupra observaţiei obişnuite, trebuie să se aplice, de asemenea, vietii organismului. Te poti convinge, de exemplu, că splina este un organ extrem de important. El apare contemplării interioare ca şi cum nu ar fi alcătuit din substanţă exterioară, carnală, şi, dacă este îngăduită expresia, deşi ea nu poate să redea decât aproximativ realitatea, splina se prezintă ca un corp ceresc luminos în miniatură, cu o viaţă interioară foarte complicată. V-am atras ieri atenţia asupra faptului că splina – văzută din afară – poate fi descrisă ca un ţesut foarte vascularizat, având incluşi corpusculii albi despre care am vorbit. Plecând de la o astfel de examinare exterioară, se poate spune că sângele care se răspândeşte în interiorul splinei trece prin ea ca printr-o sită. Dar, dacă se observă splina dinăuntru, ea apare în primul rând ca un organ care are o mişcare interioară ritmică, datorită diverselor forţe pe care le-am mentionat. Referindu-ne la un asemenea organ, ne convingem că ritmul are o importanţă enormă. Putem avea un fel de presentiment al importanţei ritmului în existenţa generală a lumii atunci când recunoaştem în mod exterior ritmul în pulsul sangvin. Îl recunoaştem însă aici, din exterior, şi tot dinspre exterior îl putem urmări raportat de asemenea la splină. Este destul de uşor să-l urmărim exact, şi îi putem căuta confirmarea prin observaţia exterioară. Pentru privirea clarvăzătoare întoarsă spre interior, toate modificările splinei, care se petrec ca într-un corp luminos, există pentru a-i imprima un anumit ritm în viaţă. Acest ritm al splinei diferă considerabil de alte ritmuri pe care le percepem în viaţă: este mult mai putin regulat decât celelalte, despre care vom mai vorbi. Acest lucru se întâmplă pentru că splina este în vecinătatea aparatului digestiv şi are de-a face cu el. Mă veţi înţelege dacă veţi da atenţie uniformităţii ritmului sângelui uman, care trebuie să fie cât se poate de regulat pentru ca viaţa să se poată menţine într-o formă concretă. Dar există şi un alt ritm, şi acesta este mai puţin regulat, deşi ar fi de dorit ca el să devină din ce în ce mai regulat, printr-o autoeducare a omului, în primul rând a copilului: este vorba despre ritmul ingurgitării hranei şi a apei. Un om cât de cât ordonat ia mesele la ore fixe, şi prin aceasta se supune unui anumit ritm. Dar se poate şi să nu ţinem seama de acest obicei; din păcate, aşa este. Se întreţine lăcomia unor copii, cărora li se dă să mănânce în momentul când cer, făcându-se abstracţie de orice ritmuri. Nici adulţii nu menţin un ritm corect în ceea ce priveşte băutul şi mâncatul – nu trebuie să luăm totuşi aceste învăţăminte într-un mod pedant, căci viaţa modernă nu le face posibile întotdeauna. Se ştie de multă vreme cât de neregulat se înfulecă hrana şi cât de neregulat se bea. Aceste obiceiuri nu trebuie deci blamate, ci doar menţionate. Ceea ce realizăm într-un mod atât de deficitar din punct de vedere al ritmului trebuie să fie reglementat treptat, pentru a se putea integra în ritmul regulat al organismului nostru. Iregularitatea cea mai mare trebuie eliminată. Dar se poate întâmpla ca o persoană care şi-a făcut un obicei din a-şi lua micul dejun la ora opt şi prânzul la două să fie nevoită să meargă la un bun prieten, unde, dintr-o lăudabilă politeţe, i se impune să servească ceva între mese. Astfel, ritmul organismului său este considerabil deranjat, printr-o acţiune precisă. În acest caz trebuie să existe un organ care să întărească ceea ce este regulat în aportul alimentar şi care să slăbească ceea ce se introduce în mod neregulat, pentru a echilibra neregularitatea cea mai importantă. Astfel, la trecerea alimentelor în ritmul sangvin se impune să existe inserat un organ care echilibrează iregularitatea hrănirii, prin raportare la regularitatea necesară a ritmului sangvin. Şi acest organ este splina! Putem ajunge astfel la anumite procese ritmice obţinând pentru splină cu rol de coordonator pentru reglarea neregularităţilor din tractul digestiv, pentru ca ele să devină regularităţi în circulaţia sângelui. În cursul anilor de studiu, de exemplu, ar fi fatal ca ingestia neregulată a alimentelor să-şi poată prelungi acţiunea până în sânge. Trebuie realizat un echilibru printr-un „şoc de retur", „şoc de întoarcere". Sângele nu trebuie încărcat decât până la limita lui de toleranţă. Aceasta este sarcina splinei, inserată în circulaţie, iradiindu-şi acţiunea ritmicizantă în întreg organismul uman. Prin observaţia exterioară, prin cercetarea fiziologică, este foarte greu să descoperi rolul splinei, pe care îl observă ochiul devenit clarvăzător spre înăuntru. Şi pentru cercetarea exterioară reiese că splina prezintă un anumit ritm: volumul său creşte în orele de după ingestia unui prânz copios şi revine la dimensiunile normale după un oarecare timp. Pentru cercetările fiziologice exterioare este foarte greu să se stabilească sarcina splinei. Găsiţi aici o expansiune şi o retracţie ale acestui organ. Dacă sunteţi conştienţi de faptul că organismul nu este suma organelor sale - aşa cum este descris adesea -, ci că toate aceste organe trimit cele mai discrete acţiuni ale lor în toate părţile organisinului, vă veţi putea reprezenta şi că mişcările ritmice ale splinei, dependente însă de lumea exterioară, şi anume, declanşate de ingestia hranei, pot acţiona în sensul echilibrării în întregul organism. Acesta este numai unul din modurile în care acţionează splina. Este imposibil să le enumerăm pe toate. Pentru că nu toată lumea poate deveni clarvăzătoare, ar fi extrem de interesant dacă aceste lucruri ar fi acceptate de către fiziologia exterioară ca „idee exterioară"; de exemplu: Aş vrea să-mi reprezint că rezultatele investigării prin clarvedere nu sunt atât de false pe cât se presupune atât de des şi să cercetez ceea ce poate verifica fiziologia exterioară, dacă afirmaţiile ocultiştilor pot fi confirmate prin observare exterioară.

Cum il gasesc pe Hristos de Rudolf Steiner                                  Zürich, 16 octombrie 1918      În legătură cu reflecţiile pe care le-am expus aici săptămâna trecută cu privire la participarea la lumea spirituală la care sufletul omenesc trebuie să năzuiască în viitor, aş dori să aprofundez unele aspecte care sunt legate de acel mod de a trăi Misteriul lui Hristos ce trebuie pregătit prin idealuri spirituale cum sunt cele pe care le-am analizat de curând.   Dacă cercetăm omul de pe poziţii antroposofice, vom aduce în cursul expunerii de azi o oarecare iluminare a acestui enunţ – aşadar, dacă cercetăm omul în viaţa sa sufletească, aşa cum o putem face în prezent cu mijloacele ştiinţei spiritului, putem spune că în măsura în care ea este legată, pe de o parte, de viaţa corporală, iar pe de altă parte, de viaţa spirituală, are loc o înclinaţie triplă pentru lumea suprasensibilă. Această înclinaţie trebuie să fie contestată atunci când nu vrei să ştii nimic despre lumea suprasensibilă. Omul are o înclinaţie pentru a recunoaşte ceea ce poate fi numit, în general, divinul. O a doua înclinaţie este aceea pentru recunoaşterea lui Hristos; vorbim, desigur, despre omul aflat în ciclul actual de evoluţie. O a treia înclinaţie este aceea pentru recunoaşterea a ceea ce se numeşte în mod curent Duhul sau Sfântul Duh. Ştiţi, desigur, că există oameni care contestă aceste trei înclinaţii. Am trăit suficient contestarea divinităţii în lume, în cursul secolului al XIX-lea, când cel puţin în cadrul culturii europene lucrurile au atins o culme.   Întrucât în cadrul ştiinţei spiritului nu există îndoială cu privire la dumnezeiescul care se află în suprasensibil, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, ne putem întreba acum din punctul de vedere al ştiinţei spiritului: Ce-i determină pe oameni să conteste dumnezeiescul în general, ceea ce în Sfânta Treime este numit Dumnereu-Tată1? Ştiinţa spiritului ne arată că în fiecare caz în care omul neagă pe Dumnezeu-Tatăl, aşadar existenţa unui dumnezeiesc în lume, acel dumnezeiese care este recunoscut, de exemplu, şi în religia israelită, există o îmbolnăvire, o deficienţă fizică în corpul uman. Pentru antroposof, a fi ateu înseamnă a fi bolnav. Bineînţeles, este o boală pe care medicii nu o tratează; ei înşişi suferă adeseori de această boală, care nu este cunoscută de medicina actuală. Dar este o boală pe care ştiinţa spiritului o descoperă în om când acesta contestă ceea ce trebuie să simtă în prezent, nu prin constituţia sa sufletească, ci prin cea corporală. Dacă neagă ceea ce-i dă un sentiment sănătos despre trupul său, că lumea este străbătută de ceva dumnezeiesc, atunci, conform conceptelor ştiinţei spiritului, el este bolnav, trupeşte bolnav.   Există foarte mulii oameni care îl neagă pe Hristos. Negarea lui Hristos trebuie să fie considerată de ştiinţa spiritului o problemă de destin, care priveşte viaţa sufletească umană. Contestarea lui Hristos, ştiinţa spiritului trebuie s-o considere o nenorocire. Aşadar, negarea lui Dumnezeu este o boală, negarea lui Hristos o nenorocire. A-l putea găsi pe Hristos este o problemă de destin, este, într-un anumit sens, ceva care trebuie să intervină în karma omului. Este o nenorocire să nu ai nici o relaţie cu Hristos. A nega Duhul Sfânt constituie o lipsă de sensibilitate a propriului spirit. Omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit sau Duh. El poate manifesta o anumită neînţelegere faţă de toate trei. O boală fizică adevărată prezintă ateismul faţă de divinitate. A nu găsi în viaţă acea legătură cu lumea care să permită recunoaşterea lui Hristos reprezintă o nenorocire. A nu găsi Duhul în interioritatea ta este o slăbiciune, într-un anume sens o idioţie, chiar dacă o idiotie mai rafinată şi nerecunoscută.   Acum se pune problema: Cum îl găseşte omul pe Hristos? Şi tocmai despre găsirea lui Hristos vrem să vorbim azi, acea găsire a lui Hristos care poate avea loc în cursul vieţii cu ajutorul sufletului – propriu. Se aude adeseori din partea unor suflete care sunt cu adevărat căutătoare punându-se întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos? Dacă doreşti un răspuns cât mai corect la această întrebare cercetarea trebuie realizată într-un anumit context istoric. Să punem în faţa sufletului un anumit context istoric, care ne va conduce apoi, în final, în consideraţiile noastre de azi, la răspunsul căutat pentru întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos?   Ştim că perioada istorică actuală a început, aşa cum consideră antroposofia, în secolul al XV-lea. Dacă vrem să ne referim la un an mediu, se poate lua 1413. Dar dacă nu se caută neapărat un an anume, putem spune: În secolul al XV-lea viaţa sufletească a omenirii a devenit aşa cum este în prezent. Dacă acest lucru nu este acceptat de istoria mai nouă, motivul se află în faptul că se iau în conisiderare numai evenimentele exterioare şi nu se are în vedere că, de îndată ce ne întoarcem înapoi, dincolo de secolul al XV-lea, vedem că oamenii gândeau altfel, simţeau altfel, acţionau, prin impulsurile lor, într-un mod diferit, erau radical diferiţi în viaţa lor sufletească faţă de oamenii actuali. Perioada care se încheia atunci, în 1413, începuse în 747 î.Hr., deci în secolul al VIII-lea precreştin, astfel încât ceea ce numim în sens antroposofic perioada culturală greco-latină o cuprindem între anii 747 î.Hr. şi 1413 d.Hr. În acest interval de timp a avut loc după cum ştim, şi anume, în prima treime a acestei perioade, Misteriul de pe Golgota.   Misteriul de pe Golgota a fost, timp de secole, pentru mulţi oameni punctul de ancorare a întregii lor simţiri, a întregii lor gândiri. Acest Misteriu este cuprins, mai ales prin sentiment, în acele timpuri care au premers secolelor XV-XVI etc. Atunci a început citirea evangheliilor în cercuri largi ale populaţiei. Dar tot atunci a început şi disputa în jurul chestiunii dacă evangheliile sunt cu adevărat documente istorice. Iar această dispută a crescut, până la atingerea unei culmi în zilele noastre. Nu vrem să ne ocupăm azi de diferitele etape ale acestei dispute, care joacă un rol atât de mare mai cu seamă în cercurile teologiei protestante, vrem doar să aducem în fata sufletelor noastre ceea ce se poate spune azi referitor la ce se urmăreşte, de fapt, prin această dispută asupra Misteriului de pe Golgota.   În perioada materialistă s-a încetăţenit obiceiul de a dovedi orice lucru pe cale materialistă. În istorie, „dovedit" înseamnă că ceva este atestat documentar. Dacă se găsesc acte, se admite că un eveniment istoric despre care vorbesc acele acte s-a întâmplat cu adevărat. O asemenea forţă doveditoare nu ar putea fi probabil atribuită evangheliilor. Din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic ştiţi ce sunt evangheliile. Ele sunt orice altceva în afară de documente istorice, ele sunt cării inspirate, cărţi iniţiatice. Mai de mult ele erau socotite documente istorice; apoi, prin cercetare adevărată, s-a dovedit că nu sunt documente istorice. S-a ajuns chiar la concluzia că toate documentele aflate în Biblie nu sunt documente istorice. Iar un cercetător american, pe nedrept considerat a fi teolog, Adolf Harnack*, a stabilit, ca rezultat al cercetării mai noi a Bibliei, că ceea ce s-ar putea afla în mod istoric despre personalitatea lui Iisus Hristos se poate scrie pe o pagină in-quarto. Numai că nici ceea ce s-ar scrie pe acea pagină in-quarto nu poate fi susţinut din punct de vedere istoric! Real este numai faptul că nu există documente cu adevărat valabile cu privire la Misteriul de pe Golgota. Dacă, ca cercetător, îţi pui întrebarea dacă poate fi dovedit azi din punct de vedere istoric Misteriul de pe Golgota, trebuie spus că acest lucru nu poate fi realizat cu mijloace exterioare.   * Adolf von Harnack, 1851–1930, spune textual: "Sursele noastre despre prezenţa lui Iisus sunt – făcând abstracţie de unele informaţii importante venite de la apostolul Pavel – primele trei evanghelii. Tot ce mai ştim independent de aceste evanghelii despre viaţa şi propovăduirile lui Iisus se poate scrie comod pe o pagină in-quarto, atât sunt de puţine". Esenţa creştinismului, Leipzig, 1901, p.13.   Este un lucru bine motivat. Misteriul de pe Golgota nu poate, potrivit înţelepciunii dumnezeieşti, să fie dovedit în mod exterior, materialist, din simplul motiv că, fiind cel mai important fapt petrecut în succesiunea evenimentelor Pământului, nu poate să fie intuit decât pe cale suprasensibilă. Cel care vrea să găsească aici o dovadă materialistă, prin critica pe care o face, ajunge la concluzia că nu există o astfel de dovadă. Omenirea trebuie să fie pusă în faţa deciziei de a recunoaşte că pentru a putea înţelege un eveniment ca Misteriul de pe Golgota este necesar să urmeze calea care duce la suprasensibil. Sufletul uman trebuie cumva forţat să găsească drumul spre suprasensibil, plecând de la toate dovezile sensibile. Există, aşadar, un bun motiv pentru ca Misteriul de pe Golgota să nu poată fi dovedit nici prin metodele ştiinţelor naturale şi nici ale istoriei. Tocmai acest lucru va fi partea importantă a ştiintei mai noi a spiritului; în timp ce orice ştiinţă exterioară bazată pe ceea ce cade sub simţuri va trebui să admită că nu mai are acces la Misteriul de pe Golgota, când însăşi teologia, în măsura în care este critică, se va manifesta în mod necreştin, ştiinţa spiritului va fi cea care va conduce omul spre Misteriul de pe Golgota, dar pe calea suprasensibilă pe care am descris-o în mai multe rânduri.   Acum ne putem întreba: Care este situaţia omenirii în cea de a patra epocă culturală postatlanteană, cea greco-romană, când a survenit Misteriul de pe Golgota? Ştiţi ce a înseamnat acea epocă. Omenirea se dezvoltă în timp, în aşa fel încât ea parcurge în acelaşi timp diferitele etape ale evoluţiei naturii umane. În epoca egipteano-caldeană care a premers anului 747 î.Hr;, omul a fost introdus, prin evoluţia sa, în ceea ce se numeşte sufletul senzaţiei; în epoca greco-romană în sufletul raţiunii, iar în anul 1413, în epoca a cincea postatlanteană, care este epoca noastră, în aşa-numitul suflet al conştienţei. Astfel încât putem spune: Esenţa culturii greco-latine între anii 747 î.Hr. şi 1413 d.Hr. constă în aceea că omenirea a fost educată – dacă ne este îngăduită această expresie a lui Lessing* – să-şi folosească în mod liber sufletul raţiunii.   * Educarea neamului omenesc, 1780   Să ne punem acum întrebarea: Care a fost mijlocul acestei epoci? Putem admite că o epocă a cărei durată s-a întins de la 747, înainte de Misteriul de pe Golgota, până la 1413 a avut o perioadă de mijloc, până la care s-a dezvoltat în mod crescător sufletul raţiunii, iar după aceea a regresat sau a evoluat în mod descendent. Acest moment, uşor de calculat, este anul 333 după naşterea lui Hristos. 333 este, aşadar, un moment foarte important în evoluţia umanităţii, mijlocul epocii culturale greco-romane. Cu 333 de ani mai devreme se situează naşterea lui Hristos, aşadar ceea ce a condus la Misteriul de pe Golgota.   Putem evalua în mod corect întreaga situaţie a omenirii numai dacă ne întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota? Desigur, omenirea ar fi ajuns la mijlocul epocii a patra postatlanteene, în anul 333, numai prin forţele elementare proprii. Ea ar fi dezvoltat din sine însăşi toate facultăţile care aparţin sufletului raţiunii. În consecinţă, acestea sunt forţele pe care le-ar fi avut în secolele următoare.   Acest adevăr a fost modificat în mod esenţial prin faptul că a avut loc Misteriul de pe Golgota. S-a întâmplat ceva de o deosebită măreţie. Pcntru a caracteriza acest eveniment special, care dă un sens întregului Pământ, trebuie să considerăm ca fiind cel mai important punct de vedere faptul că nu există decât un acces suprasensibil la Misteriul de pe Golgota, că nu se poate ajunge la el decât pe cale suprasensibilă.   De ce ţine, de fapt, acest lucru? El este legat de faptul că omul, deşi s-a apropiat în a patra perioadă postatlanteană, către anul 333 d.Hr., de înflorirea maximă a sufletului raţiunii, între naştere şi moarte în corpul său fizic el era departe de a putea înţelege natura Misteriului de pe Golgota cu forţe umane obişnuite. Este vorba de faptul că ne putem dezvolta şi putem deveni foarte bătrâni, dar cu forţele pe care le desfăşurăm în noi, ca urmare a dezvoltării noastre corporale între naştere şi moarte, nu putem înţelege Misteriul de pe Golgota.   Din această cauză şi contemporanii lui Hristos, cei care-l iubeau, apostolii, puteau înţelege, atât cât trebuiau să înţeleagă, cum stau lucrurile cu Iisus Hristos numai datorită faptului că erau înzestraţi, într-un anumit sens, cu clarviziune atavică şi prin aceasta aveau o idee vagă despre cel care era printre ei. Dar acest lucru nu-l puteau realiza prin forţele umane proprii. Şi apoi, evangheliştii care s-au folosit şi de cărţi iniţiatice vechi au scris acele evanghelii grandioase cu ajutorul clarviziunii atavice vechi şi nu al forţelor care se dezvoltaseră în mod natural, din forţe umane corespunzătoare naturii. Dar sufletul uman se dezvoltă şi după ce a trecut de poarta morţii. Forţele sale raţionale continuă să crească şi după moarte. El învaţă să înţeleagă din ce în ce mai mult.   Acum survine ceva deosebit, şi anume contemporanii lui Hristos care se pregătiseră prin iubirea lor faţă de Hristos pentru o viaţă in Christo după moarte au înţeles pe deplin Misteriul de pe Golgota prin forţe umane proprii abia în secolul al III-lea după consumarea evenimentului. Aşadar, cei care trăiseră în acelaşi timp cu Hristos în calitate de apostoli şi învăţăcei au murit, şi în timp ce trăiau în lumea spirituală forţele lor au crescut exact cum cresc aici, pe Pămant. În momentul în care murim, noi nu deţinem aceeaşi înţelegere pe care o avem două sute de ani după moarte. Abia în secolul al II-lea, către al III-lea, oamenii au ajuns să înţeleagă, în împărăţia spirituală, ceea ce trăiseră cu două-trei secole mai înainte pe Pământ. Şi atunci ei au inspirat, cu experienţa lor din lumea spirituală, pe cei care se aflau pe Pământ.   Citiţi, din acest punct de vedere, ce au scris aşa-numiţii părinţi ai Bisericii în secolele al II-lea şi al III-lea, atunci cănd a început inspiraţia în sens corect, şi vă veţi da seama cum se poate înţelege ce au spus ei despre Iisus Hristos. Ceea ce a fost inspirat de contemporanii morţi ai lui Iisus Hrtistos a început să fie scris în secolul al III-lea. Acesti oameni ai secolului al III-lea, referindu-se la Iisus Hristos, au folosit un limbaj care, în parte, este de neînţeles pentru omul actual. Vom vorbi îndată despre acest om actual.   Vreau să citez pe cineva, aş putea cita şi alt nume, care vorbeşte dispreţuitor despre cultura materialistă actuală şi despre care cultura materialistă spune că ar fi exprimat o sintagmă înfiorătoare: Credo quia absurdum est – cred ceea ce este nebunesc, absurd, şi nu ceea ce este raţional. Vreau să mă refer la Tertulian*.   *Tertulian, aprox. 160–aprox. 220, scriitor bisericesc cartaginez. Opera sa privind apărarea creştinilor: Apologeticum   Când îl citezi pe Tertulian, care a trăit aproximativ în timpul în care a început să se manifeste inspiraţia venită de la contemporanii morţi ai lui Iisus Hristos şi care se afla sub această inspiraţie, atât cât putea să se afle ca om, ai o impresie specială. Desigur, el scria aşa potrivit constituţiei sale umane. Poţi, desigur, să ai inspiraţii, dar ele sunt în funcţie de felul în care le poţi primi. Astfel, nici Tertulian nu a redat inspiraţiile într-un mod foarte exact, ci aşa cum le putea da expresie în creierul său uman: mai întâi, pentru că trăia într-un trup uman, muritor, iar în al doilea rând, pentru că într-o anumită privinţă era pătimaş şi fanatizat. El scria aşa cum îi venea inspiraţia, dar rezultatul era uimitor, dacă îl examinezi corect.   Din acest punct de vedere, Tertulian ne apare ca un roman fără o formaţie literară deosebit de înaltă, dar ca un autor cu o forţă de exprimare extraordinară. Se poate chiar spune: Tertulian este cel care a dat primul limbii latine posibilitatea de a exprima creştinismul. El este primul care a găsit posibilitatea de a pătrunde cu atâta căldură această limbă, cea mai prozaică şi lipsită de poezie, această limbă retorică, limba latină, datorită unui temperament aprins şi unei asemenea sfinte patimi, încât în opera sa trăieşte cu adevărat viaţa sufletească nemijlocită, mai cu seamă în De carne Christi sau şi în acea lucrare în care încearcă să respingă toate acuzaţiile aduse creştinilor. Ele sunt scrise cu o patimă sfântă şi cu o forţă de exprimare extraordinară. Tertulian, deşi roman, era lipsit de prejudecăţi faţă de propria sa romanitate – aceasta se poate vedea în lucrarea De carne Christi. El a găsit cuvinte extraordinare pentru a-i apăra pe creştini de persecuţiile romanilor, a condamnat maltratarea creştinilor pentru a-i determina să-şi renege apartenenţa la Iisus Hristos, spunând: Oare comportarea voastră ca judecători faţă de creştini nu dovedeşte suficient că sunteţi nedrepţi? Trebuie să vă schimbaţi total procedeul pe care-l aplicaţi de obicei ca judecători, să nu-l folosiţi împotriva creştinilor. În alte situaţii, voi obligaţi prin maltratare un martor să mărturisească ceea ce este adevărat, ceea ce el crede cu adevărat. Faţă de creştini vă comportaţi exact invers. În general, vreţi să aflaţi prin tortură adevărul; în cazul creştinilor, vreţi să obţineţi minciuna. În mod asemănător, Tertulian a vorbit despre multe lucruri, în cuvinte care produceau efectul unui cui bătut în ţeastă.   La toate acestea se mai poate adăuga că pe lângă faptul că era un bărbat curajos, puternic, care percepea deşertăciunea slujbei romane făcute în cinstea zeilor, era şi un om care dovedea relaţiile sale cu lumea suprasensibilă. El scria în aşa fel, încât se vedea că omul ştie ce înseamnă să vorbeşti despre lumea suprasensibilă. El vorbea despre demoni aşa cum vorbea despre ceilalţi oameni. Tertulian spune: Întrebaţi-i pe demoni dacă Hristos, cel despre care creştinii afirmă că ar fi un zeu adevărat, este un zeu real! Puneţi faţă în faţă un creştin adevărat şi un posedat din care vorbeşte un demon şi veţi vedea că, dacă îl veţi face cu adevărat să vorbească, vă va mărturisi el însuşi că este un demon, căci el spune adevărul. Tertulian ştie că demonii nu mint, dacă sunt întrebaţi. Dar, tot demonii, atunci când creştinul îi întreabă din propria sa conştienţă, vă spun şi că Hristos este zeul adevărat. Numai că ei îl urăsc, pentru că îl combat. Veţi afla de la demoni că acesta este adevăratul Dumnezeu. Aşadar, Tertulian nu se referă numai la mărturia oamenilor, ci şi la aceea a demonilor. El se referă la demoni ca la martori care nu doar vorbesc, ci care şi mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat. Toate acestea Tertulian le spune din propria-i conştienţă.   Dacă îl cunoşti pe Tertulian ca scriitor, ai toate motivele să întrebi: Care era crezul său sufletesc adânc, cuprins de inspiraţia pe care tocmai v-am descris-o? Acest crez este foarte instructiv. Căci Teriulian avea o idee care trebuia să devină manifestă pentru omenire mult după vremea sa. El se mărturisea, în fond, ca aparţinând la trei principii privind natura umană. Mai întâi, natura umană se poate încărca, în prezent – este vorba de vremea lui Tertulian, sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. –, cu ruşinea de a contesta cel mai mare eveniment de pe Pământ. Dacă omul se urmează numai pe sine, el nu ajunge la cel mai mare eveniment de pe Pământ. În al doilea rând, sufletul său este prea slab pentru a înţelege acest eveniment. În al treilea rând, dacă urmăreşte numai ceea ce face posibil corpul său muritor, omului îi este absolut imposibil să obţină o relaţie cu Misteriul de pe Golgota. Aceste trei lucruri constituie mărturisirea de credinţă a lui Tertulian. El a rostit cuvintele: „Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu*; trebuie s-o credem, pentru că este ruşinos. El a şi murit; este credibil tocmai pentru că este o inepţie". „Prorsus credibile est, quia inaptum est". Această frază a fost rostită de Tertulian. Cealaltă frază care îi este atribuită – „Credo quia absurdum est" – nu se găseşte nicăieri, nici la Tertulian, nici la alt părinte al Bisericii. Cei mai mulţi oameni îi atribuie lui Tertulian numai această frază, care nu este adevărată. În al treilea rând, „Iar cel îngropat a înviat"; Tertulian spune: „Trebuie s-o credem, pentru că este imposibil".   * "Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu", Tertulian, în De carne Christi (după Istoria idealismului de Willmann, vol. 2, p. 133).   Este de la sine înţeles că această exprimare a lui Tertulian apare oamenilor moderni ca ceva de neacceptat. Să ne imaginăm că unul dintre cei pătrunşi în prezent de gândirea materialistă aude că cineva spune: Hristos a fost răstignit; trebuie s-o credem pentru că este ruşinos. Hristos a murit; trebuie s-o credem pentru că este o inepţie. Hristos a înviat cu adevărat; trebuie s-o credem pentru că este imposibil. Să ne reprezentăm ce relaţie poate dobândi un astfel de scrutător al lumii cu adevărat monist de azi cu astfel de afirmaţii.   Dar ce voia să spună Tertulian? El a devenit, chiar prin inspiraţia sa, un adevărat cunoscător de oameni pentru vremea sa, încât a recunoscut pe ce cale se afla natura umană. Oamenii se îndreptau spre secolele următoare ale celei de a patra perioade postatlanteene, cea greco-romană. Cu acelaşi număr de ani cu care Misteriul de pe Golgota premersese mijlocului acestei epoci (333 de ani), tot cu atâţia ani după această dată anumite forţe spirituale intenţionau să conducă evoluţia pământeană pe cu totul alte căi decât cele deschise de Misteriul de pe Golgota. 333 de ani după anul 333 înseamnă 666; acesta este numărul despre care vorbeşte autorul Apocalipsei*. Citiţi pasajele în care se referă la 666! Atunci trebuia să se întâmple, potrivit intenţiei anumitor forţe spirituale, ceva cu omenirea, şi s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi survenit Misteriul de pe Golgota. Ar fi fost folosită calea descendentă care ar fi fost hotărâtă pentru omenire începând cu anul 333, ca moment de vârf al culturii sufletului raţiunii, în scopul aducerii omenirii în cu totul altă direcţie decât trebuia, potrivit intenţiei acelor entităţi dumnezeieşti de care era legată de la început, din perioada saturniană. Sufletul conştienţei, care trebuia să apară în lume mult mai târziu, ar fi fost dat umanităţii printr-un fel de revelaţie încă din anul 666. Dacă acest lucru ar fi devenit realitate, dacă s-ar fi împlinit intenţiile acelor entităti opuse evoluţiei umane, dar care doreau să acapareze în beneficiul lor această evoluţie, omenirea anului 666 ar fi fost înzestrată cu sufletul conştienţei, aşa cum se va întâmpla mult după timpul nostru.   Entitătile adverse zeilor iubitori de oameni vor să transpună într-un moment incipient, în care omenirea încă nu era matură pentru aşa ceva, ceea ce entităţile spirituale favorabile oamenilor vor realiza mult mai târziu. În felul acesta, ceea ce ar trebui să se întâmple la mijlocul perioadei noastre, deci cu 1080 de ani după anul 1413, adică în anul 2493 – abia atunci omul va fi avansat în ceea ce priveşte cuprinderea conştientă a propriei sale personalităţi –, ar fi fost inoculat omului în anul 666 de către forţe ahrimanic luciferice.   Ce urmăreau aceste fiinţe? Ele voiau să dea omului sufletul conştienţei, dar i-ar fi implantat astfel o natură care i-ar fi făcut imposibilă găsirea căii spre sinea spirituală, spre spiritul vieţii şi spre omul-spirit. Li s-ar fi închis oamenilor calea spre viitor şi ar fi fost îndrumaţi spre cu totul alte căi de evoluţie.   Istoria nu s-a derulat aşa cum s-a intenţionat, în acest mod fenomenal, extraordinar, dar diabolic, însă urmele acestei încercări se regăsesc totuşi în istorie. Ele s-au putut manifesta prin aceea că s-au petrecut lucruri despre care se poate spune că oamenii le fac pe Pământ, pentru că execută ce le indică anumite entităţi spirituale. Şi împăratul Iustinian* a fost sluga anumitor entităţi atunci când el, care era un duşman al tuturor lucrurilor transmise din înalta înţelepciune a culturii greceşti, a închis în anul 529 şcoala filosofilor de la Atena, astfel încât tot ce mai rămăsese din erudiţia greacă a fost expulzat împreună cu înalta ştiinţă platonician-aristotelică şi a emigrat în Persia. Mai înainte, când Zeno Isauricus**, în secolul al V-lea, gonise, de asemenea, pe înţelepţii greci din Edessa, învăţaţii sirieni au fugit la Nisibis. În felul acesta, la apropierea anului 666 se adunase la academia persană de la Gondishapur cea mai aleasă clasă de erudiţi proveniţi din vechea cultură greacă şi care nu dăduse nici o atenţie Misteriului de pe Golgota. În cadrul academiei din Gondishapur propovăduiau învăţături cei ce erau inspiraţi de forţele luciferic-ahrimanice.

Educatia copilului de Rudolf Steiner Viaţa contemporană pune în discuţie multe din problemele pe care omul le-a moştenit de la înaintaşii săi. De aceea epoca noastră este marcată de atât de multe “chestiuni epocale” şi “cerinţe ale vremii”. Ce fel de “probleme” agită astăzi lumea: Problema socială, problema femeii, problemele educaţiei şi ale şcolii, probleme juridice, problemele sănătăţii ş.a.m.d., ş.a.m.d. Cu cele mai diverse mijloace se încearcă rezolvarea acestor probleme. Numărul celor ce apar cu vreo reţetă, sau cel puţin pentru a contribui cu ceva la rezolvarea acestora, este nemăsurat de mare. Cu acest prilej se manifestă toate nuanţele posibile de atitudini sufleteşti umane: radicalismul, cu ţinuta sa revoluţionară, dispoziţia temperată care, respectând cele existente, vrea să dezvolte ceva nou din acestea, şi conservatorismul ce intră în agitaţie imediat ce sunt atinse vechile instituţii şi tradiţii. Pe lângă aceste orientări principale apar toate treptele intermediare posibile. Cine poate arunca o privire mai profundă în viaţă, acela nu-şi va putea împiedica un sentiment anume faţă de toate aceste manifestări. Este vorba despre faptul că diversele mijloace cu care epoca noastră răspunde cerinţelor ce se pun oamenilor sunt neîndestulătoare. Mulţi doresc să reformeze viaţa fără a-i cunoaşte cu adevărat temeliile. Cine vrea să facă prognoze referitor la ceea ce se va petrece în viitor, acela nu are voie să se mulţumească a cunoaşte viaţa numai la suprafaţa ei. El trebuie să o cerceteze în profunzimile sale. Întreaga viaţă este ca o plantă ce nu conţine numai ceea ce oferă ea privirilor noastre, ci care mai ascunde în adâncimile ei şi un stadiu de viitor. Cine priveşte o plantă ce are numai frunze, acela ştie foarte bine că, după un timp, pe tulpina ce poartă frunze, vor fi şi flori şi fructe. Ascunse privirilor noastre, plante are de pe acum chiar, premisele acestor flori şi fructe. Cum ar însă spune cineva felul în care vor apărea aceste organe, când nu vrea să cerceteze planta decât ceea ce oferă ea acum privirii. Numai acela care a ajuns să cunoască fiinţa-esenţa  plantei ar putea s-o spună. La fel, întreaga viaţă a omului conţine în sine premisele viitorului. Dar pentru a putea spune ceva despre acest viitor, trebuie să pătrundem în natura ascunsă a omului. Epoca noastră însă nu prea are înclinaţia cuvenită s-o facă. Ea se preocupă de ceea ce apare la suprafaţă şi se crede în nesiguranţă când e vorba să pătrundă la ceea ce se sustrage observaţiei exterioare. La plantă, chestiunea este de altfel mult mai simplă. Omul ştie că plante asemănătoare au dat flori şi fructe la un anumit interval de timp. Viaţa omului se desfăşoară numai odată; iar florile pe care le va avea în viitor n-au mai existat înainte niciodată. Cu toate acestea, ele sunt prezente în om, la fel ca florile unei plante ce poartă acum numai frunze. Există o posibilitate de a spune ceva despre acest viitor dacă pătrunzi dincolo de suprafaţa naturii umane, până la esenţa acesteia. Diversele idei reformatoare ale prezentului pot deveni cu adevărat fructuoase şi practice abia atunci când provin dintr-o asemenea cercetare profundă a vieţii omeneşti. Misiunea de a da o concepţie practică despre lume, care să cuprindă esenţa vieţii omeneşti, trebuie să o aibă, conform întregii sale alcătuiri, ştiinţa spirituală. Dacă ceea ce numim astăzi, adeseori ştiinţă spirituală, este îndreptăţit sau nu să ridice o asemenea pretenţie, acesta e un fapt fără importanţă. Este vorba mai mult de esenţa ştiinţei spirituale a ceea ce poate fi ea, conform acestei esenţe. Ea nu trebuie să fie o teorie aridă, care să satisfacă doar curiozitatea de a cunoaşte, şi nici mijlocul prin care unii oameni, din egoism, ar vrea să ajungă, numai ei, pe o treaptă superioară de evoluţie. Ştiinţa spirituală poate contribui la îndeplinirea celor mai însemnate sarcini ale omenirii de azi, la evoluţia ei spre prosperitate [ 1 ]. Dar tocmai asumându-şi o asemenea misiune, ea va trebui să se aştepte la multe atacuri şi suspiciuni. Radicalii şi moderaţii, precum şi conservatorii din toate domeniile vieţii o vor întâmpina, inevitabil, cu o asemenea neîncredere. Deoarece, de la început, ea nu va putea mulţumi nici un partid, premisele sale aflându-se foarte departe de orice agitaţie partizană. Aceste premise îşi au rădăcina numai şi numai în adevărata cunoaştere a vieţii. Cine cunoaşte viaţa îşi va putea asuma sarcini numai extrăgându-le din viaţa însăşi. El nu-şi va asuma programe arbitrare, deoarece ştie că în viitor nu vor domni alte legi fundamentale ale vieţii decât cele ce domnesc astăzi. Astfel, cercetarea spirituală va ajunge în mod necesar la respectul faţă de cele existente. Oricât de multe ar găsi de îmbunătăţit la ceea ce există, ea nu va neglija să vadă în acestea, germenii viitorului. Dar ea mai ştie şi că în orice devenire, există creştere şi dezvoltare. De aceea, în cele existente acum, va desluşi germenii transformării şi creşterii. Ea nu inventează programe, ci le citeşte din ceea ce există. Dar ceea ce citeşte în acest fel, devine, într-un anumit sens, chiar program, întrucât poartă în sine tocmai natura evoluţiei. De aceea, aprofundarea spiritual-ştiinţifică a fiinţei omului, oferă cele mai rodnice şi mai practice mijloace de a rezolva problemele vitale cele mai importante ale contemporaneităţii. Acest fapt îl vom prezenta aici referitor la una din aceste probleme, anume referitor la problema învăţământului. Nu vor fi enunţate cerinţe, nici programe, ci va fi descrisă pur şi simplu natura copilului. Din fiinţa omului în devenire vor rezulta, ca de la sine, punctele de vedere pentru educaţie. Dacă vrem să cunoaştem această fiinţă a omului în devenire va trebui să pornim mai cu seamă de la examinarea naturii ascunse a omului. Ceea ce observaţia senzorială cunoaşte din om, şi ceea ce concepţia materialistă asupra vieţii vrea să o recunoască drept unică, este, pentru investigaţia spirituală, numai o parte, o componentă a naturii umane, şi anume, trupul său fizic. Acest trup fizic se supune aceloraşi legi ale lumii fizice, este alcătuit din aceleaşi substanţe şi forţe ca întreg restul lumii aşa-zis neînsufleţite. de aceea, ştiinţa spirituală afirmă că omul are comun acest rup fizic cu întreg regnul mineral. Şi desemnează drept trup fizic al omului numai ceea ce face ca aceleaşi substanţe care acţionează şi în lumea minerală să fie puse în amestec, în legătură, în formare şi în dezvoltare, după aceleaşi legi. Depăşind acest trup fizic, ştiinţa spirituală cunoaşte încă o entitate a omului: trupul vieţii sau trupul eteric. Fizicienii să nu se împiedice de această denumire “trup eteric”. “Eteric” desemnează aici altceva decât eterul ipotetic al fizicii. Să luăm termenul pur şi simplu ca denumire a ceea ce va fi descris în continuare. Acum câtva timp se considera o întreprindere neştiinţifică faptul de a vorbi despre un asemenea “trup eteric”. La sfârşitul secolului al optsprezecelea, şi în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, ce-i drept, nu era “neştiinţific”. Se spunea atunci că substanţele şi forţele ce acţionează într-un mineral nu pot plăsmui de la sine fiinţe vii. Acestea trebuie să posede şi o “forţă” aparte, ce era desemnată ca “forţă a vieţii”. Oamenii îşi reprezentau aproximativ faptul că într-o plantă, în animal, în trupul uman acţionează o asemenea forţă şi dă naştere manifestărilor vieţii, aşa cum forţa magnetică din magnet realizează atracţia. În epoca următoare, a materialismului, o asemenea reprezentare a fost dată de o parte. S-a spus atunci că o fiinţă vie se alcătuieşte în acelaşi fel ca una aşa-zis fără viaţă; în organism nu domnesc alte forţe decât cele din mineral; ele acţionează doar mai complicat; ele dau naştere unei formaţiuni combinate. Azi, numai cei încăpăţânaţi materialişti au rămas fixaţi la această negare a “forţei de viaţă”. O serie întreagă de gânditori naturalişti au susţinut faptul că ar trebui acceptat totuşi ceva ca forţă de viaţă sau principii al vieţii. Astfel, ştiinţa mai recentă, se apropie în acest mod, şi într-un anumit sens, de ceea ce spune ştiinţa spirituală în legătură cu trupul vieţii. Totuşi există o deosebire considerabilă între cele două. Ştiinţa contemporană ajunge, pornind de la realitatea percepţiei senzoriale, şi prin supoziţiile înţelegerii raţionale, să accepte un fel de forţă de viaţă. Dar nu aceasta este calea cercetării adevărate, de la care porneşte ştiinţa spirituală şi din ale cărei rezultate sunt alcătuite expunerile sale. Nu putem atrage îndeajuns atenţia asupra felului cum ştiinţa spirituală se deosebeşte în acest punct de ştiinţa obişnuită de astăzi. Aceasta priveşte experienţa senzorială ca bază a oricărei cunoaşteri, iar ceea ce nu poate fi clădit pe acest fundament îl socoteşte incognoscibil. Ea îşi extrage rezultatele şi concluziile din impresii ale simţurilor. Iar ceea ce depăşeşte această sferă, este respins şi se susţine că s-ar afla dincolo de limitele cunoaşterii omeneşti. Pentru ştiinţa spirituală, o asemenea părere se aseamănă celei a unui nevăzător, care nu vrea să ţină seama decât de ceea ce poate fi pipăit, şi de concluziile ce rezultă din cele pipăite, şi care va respinge afirmaţiile văzătorului ca fiind dincolo de capacităţile de cunoaştere ale omului. Însă ştiinţa spirituală arată că omul este capabil de evoluţie, că poate să cucerească noi lumi prin dezvoltarea unor noi organe. Aşa cum culorile şi lumina există în jurul celui nevăzător, doar că el nu le poate percepe, ne-având organe pentru aceasta, tot aşa ştiinţa spirituală arată că există multe lumi în jurul omului iar el, le poate percepe numai dacă îşi dezvoltă organele necesare pentru aceste lumi. Aşa cum orbul priveşte într-o nouă lume, îndată ce este operat, tot aşa şi omul, prin dezvoltarea unor organe superioare, mai poate cunoaşte încă şi cu totul alte lumi decât acelea pe care simţurile obişnuite îl fac să le perceapă. Dacă un orb din naştere poate fi operat sau nu, aceasta depinde de constituţia organelor sale; organele superioare însă. prin care omul poate pătrunde în lumile superioare, există în germen la fiecare om. Oricine şi le poate dezvolta dacă are răbdarea, perseverenţa şi energia de a aplica asupra sa metodele descrise în lucrarea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [ 2 ]. Ştiinţa spirituală nu spune că omul ar avea, prin organizarea sa, limite în cunoaştere; dar ea afirmă că pentru om există acele lumi pentru care el posedă organele de percepţie corespunzătoare. Ştiinţa spirituală vorbeşte numai de mijloacele prin care se pot extinde limitele amintite. În acest fel situează ea şi referitor la cercetarea trupului vieţii sau eteric la tot ce va fi descris în continuare ca membre (componente) superioare ale naturii omeneşti. Ştiinţa spirituală acceptă faptul că investigaţia prin intermediul simţurilor trupeşti poate avea acces doar la trupul fizic şi că, pornind de la punctele acesteia de vedere, doar cel mult prin deducţie ar putea ajunge investigarea senzorială la o corporalitate superioară. Însă ştiinţa spirituală face cunoscut felul în care poţi avea acces la o lume în care aceste componente superioare ale naturii umane apar observatorului în acelaşi fel în care celui născut orb, după operaţie, îi apar culorile şi luminozitatea obiectelor. Pentru cei care şi-au dezvoltat organele de percepţie superioare, trupul eteric sau al vieţii este un obiect al observaţiei şi nu al înţelegerii sau al deducţiei. Acest trup eteric sau al vieţii, omul îl are comun cu plantele şi animalele. El face ca substanţele şi forţele trupului fizic să se constituie în fenomene de creştere, reproducere, de mişcare internă a umorilor şi aşa mai departe. El este aşadar constructorul şi formatorul trupului fizic, locuitorul şi arhitectul acestuia. De aceea am mai putea numi trupul fizic şi imaginea ori expresia acestui trup al vieţii. În privinţa formei şi mărimii, ambele componente ale fiinţei umane sunt apropiate, însă în nici un caz egale. La animale, şi în mai mare măsură la plante, trupul eteric se deosebeşte considerabil, ca formă şi întindere, de trupul fizic. A treia componentă a fiinţei umane este aşa-numitul trup al senzaţiei (simţirii) sau trup astral. El este purtătorul durerii şi plăcerii, al pornirilor, poftelor şi pasiunilor ş.a.m.d. O fiinţă care constă numai din trup fizic şi trup eteric nu le are pe toate acestea. Putem cuprinde toate cele enumerate mai sus în expresia: simţire. Planta nu are simţire. Dacă astăzi vreun învăţat, pornind de la faptul că multe plante răspund la excitaţii prin mişcări sau într-un alt mod, trag concluzia că plantele ar avea o anumită capacitate de a simţi, el nu arată prin aceasta decât că nu cunoaşte esenţa simţirii. Aici nu este vorba de faptul că fiinţa în cauză răspunde la un excitant exterior, ci mai ales de faptul că excitaţia se reflectă printr-un proces (fenomen) interior, ca de exemplu plăcerea sau durerea, pornirea sau pofta ş.a.m.d. Dacă nu am accepta acest fapt, atunci am putea fi îndreptăţiţi să spunem că şi hârtia de turnesol simte anumite substanţe deoarece, în atingere cu ele, se înroşeşte [ 3 ]. Trupul simţirii, omul îl are comun doar cu lumea animală. El este deci purtătorul vieţii de simţire. Să nu comitem eroarea anumitor cercuri teosofice închipuindu-ne că trupul eteric şi trupul simţirii ar consta dintr-o materie mai subtilă decât cea aflată în trupul fizic ‒ Aceasta ar însemna să materializăm aceste componente superioare ale naturii omeneşti. Trupul eteric este o configuraţie de forţe; el constă din forţe active, iar nu din substanţă; iar trupul astral sau al simţirii, este o configuraţie de imagini mişcându-se în sine, colorate sau luminoase [ 4 ]. Trupul simţirii se deosebeşte ca formă şi mărime de trupul fizic. La om, el se prezintă ca o formaţiune ovoidală (de ou alungit), în care îşi au lăcaşul trupul fizic şi cel eteric. Trupul astral le depăşeşte pe amândouă celelalte, în toate părţile, ca o configuraţie de imagini luminoase. Omul are apoi şi o a patra componentă fiinţială pe care nu o împarte cu nici o altă fiinţă de pe Pământ. Aceasta este purtătoarea “Eului” omenesc. Cuvinţelul “Eu”, aşa cum este el întrebuinţat de exemplu în limba germană, este un nume care se deosebeşte de toate celelalte. Cine cugetă în mod corespunzător asupra naturii acestui nume, acela îşi deschide calea spre cunoaşterea naturii omeneşti. Toate celelalte nume pot fi utilizate de toţi oamenii, în acelaşi fel, referitor la obiectul corespunzător. Oricine poate numi masa “masă”, iar scaunul “scaun”. Lucrurile nu se petrec la fel cu numele “Eu”. Nimeni nu-l poate utiliza ca să desemneze pe un altul; oricine îşi poate zice numai lui însuşi “Eu”. Niciodată nu-mi va putea răsuna la ureche cuvântul “Eu”, ca desemnându-mă pe mine. Prin faptul că omul se desemnează pe sine ca “Eu”, el trebuie să se numească lăuntric pe sine. O fiinţă care îşi poate zice sieşi “Eu”, este o lume în sine. Acele reguli care s-au întemeiat pe ştiinţa spiritului, au simţit întotdeauna aceasta. De aceea ele au afirmat: odată cu “Eul”, “Dumnezeu”, care se revelează fiinţelor inferioare numai din afară, ca fenomene ale realităţii înconjurătoare, începe să vorbească înăuntru. Purtătorul însuşirilor descrise aici este “trupul-Eu”, a patra parte constitutivă a fiinţei omeneşti [ 5 ]. Acest “trup-Eu” este purtătorul sufletului omenesc superior. Prin el omul este încoronarea creaţiunii pământeşti. “Eul” însă nu este câtuşi de puţin, în omul contemporan, o entitate simplă. Putem cunoaşte natura sa dacă vom compara între ei oameni aparţinând diferitelor trepte de evoluţie. Să ne îndreptăm privirea spre sălbaticul necultivat şi spre omul european de medie şi să-i comparăm cu un om de înalte idealuri. Cu toţii au capacitatea de a-şi spune sieşi “Eu”; “trupul Eu” este prezent la toţi. Sălbaticul necultivat îşi urmează cu acest “Eu” patimile, pornirile şi poftele, ca un animal. Cel superior dezvoltat îşi spune, referitor la anumite înclinaţii şi plăceri ale sale: pe acestea ai voie să le urmezi, pe altele însă el şi le va înfrâna, şi le va domina. Idealistul şi-a format pe lângă înclinările şi pasiunile iniţiale, altele superioare. Toate acestea s-au petrecut pentru că “Eul” a lucrat asupra celorlalte componente ale fiinţei omeneşti. Tocmai în aceasta consta misiunea “Eului”, de a înnobila şi purifica celelalte componente, pornind din sine. Astfel, la omul care şi-a depăşit starea în care l-a plasat lumea exterioară, componentele inferioare ale fiinţei sale au fost mai mult sau mai puţin, transformate sub influenţa Eului. În starea în care omul abia s-a ridicat deasupra animalului, prin aceea că “Eul” său a scăpat în el, referitor la componentele inferioare ale fiinţei sale, acestea se aseamănă încă animalului. Trupul său eteric sau al vieţii este doar purtătorul forţelor plăsmuitoare vii de creştere şi reproducere. Trupul său de simţire exprimă doar acele porniri, pofte şi patimi care vor fi stimulate de natura exterioară. Pe măsură ce omul răzbate de pe această treaptă de dezvoltare, de-a lungul vieţilor sau încarnărilor succesive, spre o evoluţie tot mai înaltă, Eul său prelucrează celelalte componente ale fiinţei sale. Astfel trupul de simţire devine purtătorul simţămintelor purificate de plăcere şi neplăcere, al dorinţelor şi poftelor înnobilate (rafinate). De asemenea şi trupul eteric sau al vieţii este transformat. El devine purtătorul obişnuinţelor, al înclinaţiilor de durată, al temperamentului şi al memoriei. Un om al cărui Eu nu a prelucrat încă trupul vieţii, nu are nici o amintire a trăirilor sale. El îşi trăieşte traiul aşa cum natura l-a sădit în el. Întreaga evoluţie culturală se exprimă la om prin acest fel de muncă a Eului asupra componentelor subordonate ale fiinţei umane. Această muncă se coboară până în trupul fizic. Sub influenţa Eului, se modifică fizionomia, gesturile şi mişcările, întreaga înfăţişare a trupului fizic. Se poate distinge chiar şi felul în care diversele mijloace culturale şi de instruire acţionează în mod diferit asupra părţilor constitutive separate ale fiinţei omeneşti. Factorii obişnuiţi acţionează asupra trupului de simţire; ei îi procură acestuia feluri de plăcere ori neplăcere, de porniri ş.a.m.d. decât avea el iniţial. Adâncirea în operele de artă acţionează asupra trupului eteric. Prin faptul că omul dobândeşte prin intermediul operei de artă, bănuiala a ceva superior, mai nobil decât ceea ce îi oferă mediul înconjurător senzorial, el îşi transformă trupul vieţii. Un mijloc puternic de purificare şi înnobilare a trupului eteric este religia. Prin aceasta, impulsurile religioase au o măreaţă misiune de-a lungul evoluţiei omenirii. Ceea ce se numeşte conştiinţă, nu este nimic altceva decât rezultatul muncii Eului asupra vieţii de-a lungul unei serii de încarnări. Dacă omul pricepe că nu trebuie să facă un lucru sau altul, şi dacă această înţelegere face asupra lui o puternică impresie, astfel încât ea se perpetuează până în trupul său eteric, prin aceasta ia naştere tocmai conştiinţa. Această muncă a “Eului” asupra părţilor constitutive subordonate ale fiinţei omeneşti poate fi de aşa natură încât să fie proprie mai mult întregului regn uman, ori poate fi, o realizare a Eului individual asupra sa însuşi. În primul caz, la transformarea omului colaborează oarecum întreaga specie umană; în cazul al doilea transformarea trebuie să se sprijine pe cea mai personală activitate a Eului. Dacă “Eul” devine atât de puternic încât prelucrează prin forţe proprie forţă trupul de simţire, ceea ce Eul face pe această cale din trupul de simţire sau astral, se numeşte: sine spirituală (sau, cu o expresie orientală: Manas). Această transformare se sprijină, în esenţă, pe învăţare, pe o îmbogăţire a spaţiului interior cu iedei şi concepţii (intuiţii) superioare. – Se poate întâmpla însă ca Eul să ajungă la o activitate cu totul originară asupra propriilor părţi constitutive ale fiinţei umane. Aceasta se întâmplă atunci când nu numai trupul uman este îmbogăţit ci este transformat şi trupul eteric sau al vieţii. Omul învaţă multe în viaţă; şi când, dintr-un anumit punct el priveşte înapoi asupra acestei vieţi, îşi poate spune: am învăţat multe; el însă va putea vorbi numai într-o mult mai mică măsură de o transformare a temperamentului, a caracterului, de o îmbunătăţire sau de apreciere a memoriei pe parcursul vieţii. Învăţarea priveşte trupul astral; celelalte transformări pricesc însă trupul eteric al vieţii. De aceea nu este o imagine nepotrivită compararea transformării trupului astral pe parcursul vieţii, cu mersul minutarului unui ceas, iar transformării trupului vieţii, cu mersul orarului. Când omul îşi începe educaţia superioară sau aşa-ocultă, aceasta depinde în primul rând, mai ales, de faptul de a-şi propune transformarea trupului vieţii pornind de la puterea cea mai personală a Eului. El trebuie să lucreze pe deplin conştient şi individual la transformarea obişnuinţelor, a temperamentului, ca caracterului, a memoriei ş.a.m.d. Atâta cât poate el prelucra, în felul acesta, din trupul vieţii, ca fi transformat, în sensul exprimării spiritual-ştiinţifice, în spiritul vieţii (sau, după cum sună expresia orientală: în Buddhi). Pe o şi mai înaltă treaptă, omul ajunge la a dobândi forţe prin care poate acţiona asupra trupului său fizic, transformându-l (de exemplu, modificând tensiunea sanguină sau pulsul). Cât anume din trupul fizic este transformat în acest mod, se va numi om-spirit (expresia orientală: Atama). Transformările pe care omul le realizează în părţile constitutive inferioare ale fiinţei sale, mai ales în sensul întregului regn omenesc, sau în sensul unei părţi a acestuia, de exemplu a unui popor, neam ori a unei familii, poartă în ştiinţa spirituală următoarele nume: Trupul astral sau simţire, transformat pornind de la Eu, se numeşte sufletul simţirii (al senzaţiei), trupul eteric transformat se numeşte sufletul înţelegerii (al înţelegerii raţionale), iar trupul fizic transformat se va numi sufletul conştienţei. Nu trebuie să ne închipuim însă că această transformare a celor trei părţi constitutive ale fiinţei omeneşti s-ar oarecum succesiv. Această transformare de petrece simultan asupra tuturor celor trei componente, începând de la momentul străfulgerării Eului. Într-adevăr, munca Eului nu va fi câtuşi de puţin clar percepută de om până el nu şi-a transformat o parte a sufletului conştienţei. Din cele expune mai sus se vede că, la om, se poate vorbi de patru componente (membre) ale fiinţei sale: trupul fizic, trupul eteric sau al vieţii, trupul astral sau al simţirii şi trupul-Eu. – Sufletul simţirii (al senzaţiei), sufletul înţelegerii (raţionale), sufletul conştienţei, dar de asemenea şi componentele (membrele) superioare ale naturii umane: sinea spirituală, spiritul vieţii, omul spirit apar ca produse ale transformării celor patru componente ale fiinţei umane. Atunci când este vorba de purtătorii însuşirilor omeneşti, în discuţie intră, de fapt, numai cele patru componente ale fiinţei umane.

CHRISTOS ŞI SUFLETUL UMAN CONFERINŢA I   Norrköping, 12 iulie 1914   Prietenii noştri din Norrköping şi-au exprimat dorinţa să tratez la această întâlnire un subiect ce se referă la fiinţa care, în domeniul ştiinţei spiritului, ne este cea mai importantă dintre toate şi cea mai aproape: fiinţa lui Christos. Pentru a răspunde acestei dorinţe mi-am propus să vă descriu însemnătatea acestei trăiri a entităţii lui Christos în sufletul uman. Vom avea astfel prilejul să vorbim din punctul de vedere al ştiinţei spiritului despre importanţa cea mai omenească, aş spune, a creştinismului, depre acel aspect care merge cel mai direct la inimă. Sufletul uman! Pentru a-l desemna în sensul ştiinţei spiritului avem un cuvânt care nu-l cuprinde în totalitate, dar care, pentru fiinţele pământeşti ce suntem, pătrunde sufletescul la limitele sale largi: este monosilaba „eu“. Entitatea „eu“ coincide în fond, cât suntem pe Pământ, cu sufletul nostru. Când rostim cuvântul „eu“, ne aducem aminte imediat că prin această entitate desemnăm unul din cele patru mădulare ale naturii umane. Spunem, în adevăr, că fiinţa omenească are patru mădulare constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul. La începutul studiului nostru va fi de ajuns să ne aducem aminte că acest corp fizic, legile sale şi natura sa nu se pot explica prin ceea ce este mediul nostru pământesc actual. Ştim că pentru a înţelege corpul fizic trebuie să urcăm la cele trei încorporări precedente ale Pământului nostru, încorporarea Saturn, Soare şi Lună. Ştim că într-un trecut infinit îndepărtat, în timpul încorporării saturniene a Pământului nostru, acest corp fizic dobândise deja principiul său; ştim apoi că, în timpul încorporării Soare, corpul eteric şi-a aflat principiul său, iar în timpul încorporării Lună, corpul astral. Şi ce este de fapt evoluţia noastră pământească dacă nu o succesiune de faze şi epoci care îi permit eului să se realizeze în toată plenitudinea sa! Putem spune: Aşa cum corpul fizic, la capătul evoluţiei saturniene, atinsese un anumit stadiu foarte important pentru el, aşa cum corpul eteric atinsese şi el un punct esenţial al dezvoltării sale la sfârşitul evoluriei Soare, iar corpul astral la sfârşitul evoluţiei Lună, tot aşa eul nostru, la sfârşitul evoluţiei Pământ, va ajunge la un punct foarte important al evoluţiei sale. Mai spunem şi că eul nostru îşi continuă această dezvoltare prin intermediul a trei mădulare sufleteşti: prin sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectivităţii şi sufletul conştienţei. Toate lumile delimitate de aceste trei mădulare sufleteşti au şi ele ceva de-a face cu eul nostru. Aceste trei mădulare sufleteşti sunt cele care şi-au pregătit în cursul evoluţiei noastre pământeşti cele trei mădulare exterioare, corpul fizic, eteric şi astral, şi care se vor dezvolta într-un anumit fel în continuare în epoci de cultură ulterioare, în perioada postatlanteană, adaptându-se la corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic, încât Pământul să se poată pregăti pentru trecerea la faza de evoluţie jupiteriană. În accepţiunea cea mai largă a termenului, am putea spune că evoluţia omului în cursul perioadei pământeşti este evoluţia sufletului său. S-ar putea spune: Când a luat naştere Pământul, atunci a început şi în om să se trezească sufletescul după anumite legi. Mai întâi el a lucrat la învelişurile exterioare ale fiinţei umane, apoi efortul său s-a îndreptat asupra lui însuşi, iar acum se pregăteşte să lucreze din nou la aceste învelişuri exterioare pentru ca să poată avea loc faza jupiteriană. Nu trebuie pierdut din vedere ce trebuie să devină omul în sufletul său în timpul evoluţiei pământeşti. El trebuie să devină ceea ce se poate desemna prin expresia „personalitate“. Această personalitate are însă nevoie mai întâi să se bucure de acea calitate pe care o putem numi „voinţa liberă“; pe de altă parte, are nevoie şi de posibilitatea de a descoperi în ea însăşi calea care permite să regăseşti divinul în Cosmos. Pe de o parte voinţa liberă, posibilitatea de a alege între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals. Pe de altă parte, înţelegerea divinului în aşa fel încât el să pătrundă în sufletul nostru, să ne simţim umpluţi de el, impregnaţi în mod liber. Acestea sunt cele două ţeluri finale ale dezvoltării sufletului omenesc pe Pământ. Şi se poate spune că, în vederea acestor ţeluri, evoluţia sufletească a omului pe Pământ a primit două daruri religioase. Un dar religios este destinat să sădească în sufletul omenesc forţele care conduc la libertate, la deosebirea adevărului de fals, a frumosului de urât şi a binelui de rău. Pe de altă parte, un alt dar religios a trebuit să îi fie dat omului în timpul evoluţiei pământeşti pentru a sădi în sufletul său germenele prin care sufletul să poată simţi în sine, unit cu sine, divinul.  Primul dar religios este cel ce ne apare în măreaţa scenă de la începutul Vechiului Testament: Ispita şi Căderea. Celui de al doilea îi corespunde tot ceea ce înglobăm în expresia „Misteriul de pe Golgota“. Aşa cum Ispita şi Căderea au un raport strâns cu obârşia libertăţii umane, cu puterea de a distinge între bine şi rău, frumos şi urât, adevărat şi fals, tot aşa Misteriul de pe Golgota are de-a face cu faptul că sufletul uman va putea regăsi calea către divin. El va şti că în el poate lumina divinul, divinul îl poate pătrunde. În aceste două daruri este cuprins oarecum esenţialul evoluţiei pământeşti, tot ceea ce sufletul omenesc va fi în stare – în cursul acestei evoluţii – să vieţuiască în adâncurile sale profunde, ceea ce ţine în modul cel mai strâns de fiinţa şi devenirea sa. În ce raport se află aceste două daruri, vieţuirea intimă a sufletului uman cu esenţa şi devenirea sufletului omenesc? În loc să vă fac o expunere abstractă, aş vrea să plec de la o observaţie în totalitate corectă, de la o anumită scenă a Misteriului de pe Golgota, aşa cum l-a păstrat tradiţia istorică şi s-a incrustat adânc în inima şi sufletul oamenilor – şi ar trebui să fie şi mai incrustat. Să admitem că în Christos-Iisus avem înaintea noastră acea fiinţă despre care am vorbit şi pe care am caracterizat-o în cursul discuţiilor noastre de ştiinţă a spiritului; să admitem deci că în Christos-Iisus avem în faţa ochiului spiritual cel mai important lucru ce ne poate apărea nouă, oamenilor, din întreg Universul. Apoi, în faţa acestui sentiment, să ne reprezentăm strigătele şi ura mulţimii furioase din Ierusalim, înainte de Răstignire, în momentul Judecăţii. Să ne aducem în faţa ochiului spiritual faptul că Sinedriul din Ierusalim consideră că este de o importanţă capitală să-L întrebe pe Christos-Iisus despre raporturile Sale cu Dumnezeu, să-L întrebe dacă El se consideră cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să aducem în faţa ochiului spiritual faptul că pentru Sinderiu asta înseamnă cea mai mare blasfemie pe care a putut-o rosti Christos-Iisus. Să ne mai aducem în faţa ochilor scena istorică în care poporul urlă şi cere, cu strigăte cumplite, moartea lui Christos-Iisus. Şi să încercăm acum să ne reprezentăm ce înseamnă de fapt din punct de vedere istoric aceste strigăte şi această ură populară. Ce ar fi trebuit să recunoască poporul în persoana lui Christos-Iisus? Ar fi trebuit să recunoască în El fiinţa care îi conferă vieţii pământeşti sensul şi importanţa sa. Ar fi trebuit să recunoască Fiinţa care are ca misiune să împlinească actul fără de care omenirea pământească n-ar putea regăsi drumul care duce la divin. Ar fi trebuit să înţeleagă că sensul evoluţiei pământeşti n-ar putea fi aflat fără această Fiinţă. Oamenii ar trebui să elimine din evoluţia pământească însăşi noţiunea de om, dacă ar vrea să şteargă evenimentul Christos. Să ne reprezentăm acum cum mulţimea condamnă şi blestemă fiinţa datorită căreia omul pământesc devine cu adevărat om, cea care îi dă Pământului sensul şi ţelul său. Ce vrea să spună asta? Asta nu vrea să spună decât că omenirea atinsese atunci un stadiu al evoluţiei sale pământeşti în legătură cu care se poate spune: În cei care la acea vreme, în Ierusalim, reprezentau cunoaşterea despre adevărata fiinţă a omului această cunoaştere era întunecată, ei nu ştiau ce este omul, care este rostul lui pe Pământ. Această scenă ne spune că omenirea ajunsese la un punct al evoluţiei în care se pierduse pe sine însăşi, în care condamna ceea ce îi dădea sensul şi importanţa ei în evoluţia pământească. În strigătele mulţimii pornite se putea percepe un cuvânt inspirat nu de înţelepciune ci de nebunie: Nu vrem să mai fim oameni, respingem ceea ce ne dă în continuare sens ca oameni. Când reflectezi la toate acestea, atunci ceea ce, de pildă, creştinismul paulinic numeşte „raportul omului cu păcatul şi vina“  apare puţin altfel în faţa privirii spirituale. Ceea ce Pavel înţelege prin asta este faptul că, în cursul evoluţiei sale, omul a căzut într-o stare de păcat şi vină din care nu se poate libera prin sine însuşi. Pentru ca omul să se poată libera de păcat şi vină, şi prin aceasta de toate consecinţele care provin din ele, a fost nevoie ca Christos să vină pe Pământ. Aceasta este ideea lui Pavel. Şi s-ar putea spune: Dacă ar fi trebuit o dovadă în sprijinul acestei teze, această dovadă este dată de mânia şi ţipetele celor care strigă: „Răstigneşte-L!“  Fiindcă acest strigăt arată că oamenii nu mai ştiau ce au de făcut pe Pământ, nu mai ştiau că evoluţia lor anterioară tindea să răspândească întuneric peste ceea ce este natura umană. Prin aceasta am ajuns însă şi la punctul ce s-ar putea numi „dispoziţia pregătitoare a sufletului omenesc faţă de entitatea lui Christos“. Ea constă în aceea că sufletul, chiar dacă este incapabil să o exprime în cuvinte clare, simte, prin ceea ce poate vieţui în el: De la începutul Pământului, m-am dezvoltat în aşa fel încât prin propriile mele puteri îmi este imposibil să ating ţelul evoluţiei mele. Unde pot găsi ceva de care să mă prind, să mă ţin? Cum să-mi procur ceea ce îmi lipseşte pentru a ajunge la ţelul vieţii mele? – A avea sentimentul că fiinţa umană depăşeşte cu mult ceea ce sufletul poate realiza iniţial prin forţa sa datorită evoluţiei sale pământeşti de până acum, iată care este dispoziţia creştină pregătitoare. Când apoi sufletul găseşte ceea ce trebuie să fie unit în mod necesar cu fiinţialitatea sa – pentru care însă nu află în sine însuşi forţa –, când sufletul găseşte ceea ce îi dă aceste forţe, atunci ceea ce a găsit este Christos. Atunci sufletul dezvoltă raportul lui cu Christos; pe de o parte, el poate spune: La începutul Pământului mi-a fost destinat să devin o fiinţialitate, care în cursul evoluţiei s-a umbrit în mine, iar dacă acum privesc în acest suflet întunecat, îmi lipsesc forţele pentru a-mi împlini această fiinţialitate. Dar o să-mi întorc privirile spre Christos. El îmi va da aceste forţe. Atunci sufletul omenesc, aşa cum, pe de o parte, a devenit el şi, cum, pe de altă parte, îl simte pe Christos apropiindu-se de el, intră într-un raport direct, personal cu Christos. Îl caută pe Christos, dar ştie că nu-L poate găsi dacă Christos nu se dăruie El însuşi omenirii în cursul evoluţiei ei, dacă nu se apropie de ea din afară. Un Părinte al Bisericii, a cărui importantă este în genere recunoscută, n-a avut teamă să spună despre filosoful grec Heraclit, ca şi despre Socrate şi Platon, că ei au fost creştini avant la lettre, înainte de fondarea creştinismului. De ce face asta acest Părinte al Bisericii? Da, ceea ce azi se numeşte confesiune întunecă mult şi din ceea ce erau la origine învăţături pline de lumină. Chiar sfântul Augustin spunea: „În toate religiile exista ceva adevărat, şi acest adevăr era ceea ce era creştin în ele înainte ca creştinismul să fi căpătat un nume“. Augustin mai putea spune asta. Azi, dacă cineva şi-ar permite să spună acelaşi lucru în cadrul unei confesiuni creştine, ar fi acuzat de erezie. Ajungem cel mai repede să înţelegem ce a vrut să spună acel Părinte al Bisericii când i-a numit creştini pe vechii filosofi greci, dacă încercăm să intrăm în simţirea acelor suflete care, în primele secole ale erei creştine, au căutat să fondeze şi să facă de înţeles raporturile lor personale cu Christos. Aceşti creştini nu îl gândeau pe Christos ca şi când înainte de Misteriul de pe Golgota n-ar fi avut legătură cu evoluţia pământească. Dar, prin Misteriul de pe Golgota, sarcina Sa, misiunea Sa în ce priveşte evoluţia Pământului a devenit diferită de ceea ce a fost înainte. A nu-L căuta pe Christos în evoluţia Pământului decât după Misteriul de pe Golgota nu este ceva creştinesc! Adevăraţii creştini ştiu că Christos a fost totdeauna legat de evoluţia Pământului. Să luăm mai întâi poporul lui Israel. Cunoştea acest popor pe Christos? Nu întreb dacă poporul evreu cunoştea numele de Christos, dacă avea deja conştienţa a ceea ce v-am spus, întreb numai dacă cineva care înţelege cu adevărat creştinismul poate să spună: Iudeii Îl aveau deja pe Christos, Îl cunoşteau pe Christos. Se poate să ai în preajma ta pe cineva pe care îl vezi după înfăţişarea sa exterioară, dar nu-i ştii adevărata natură, nu poţi să-l caracterizezi pentru că nu te-ai ridicat până la a-l cunoaşte. Aş spune că, în sensul propriu-zis creştin al termenului, vechiul iudaism Îl avea pe Christos, dar nu-I cunoştea adevărata natură. Ce spun eu aici este creştinesc? Este creştinesc pe cât este şi paulinic. Dar unde se găsea Christos pentru vechii iudei? Vechiul Testament povesteşte că atunci când Moise a scos din Egipt poporul iudeu şi l-a dus în pustie, în timpul zilei avea în faţa lui un stâlp de nor iar noaptea un stâlp de foc. Este spus că iudeii au traversat marea şi că marea s-a despărţit în faţa lor în aşa fel încât ei au putut să o străbată cu piciorul, în timp ce egiptenii au fost înecaţi când marea s-a închis. Mai este spus că iudeii au cârtit că nu aveau apă, dar că, la porunca Dumnezeului lor, Moise s-a apropiat de o stâncă din care a făcut să ţâşnească apă lovind-o cu toiagul, aşa încât această apă i-a înviorat pe evrei. Dacă vrem să prezentăm această conducere a iudeilor prin Moise într-un mod pe care să-l accepte raţiunea omenească, vom spune că Moise îi conducea pe evrei în timp ce el însuşi era condus de Dumnezeul său. Cine era acest Dumnezeu? Să nu ne dăm noi înşine răspunsul. Să-l lăsăm mai curând pe Pavel să ne spună cine era Dumnezeul care i-a condus pe evrei în pustie. În prima Epistolă către Corinteni citim aceste cuvinte: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor – el vrea să spună stâlpul de nor şi stâlpul de foc – şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, prin Moise, s-au botezat în nor şi mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească. Şi toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vină. Iar piatra era Christos. “ Cine era deci, în spusele lui Pavel, cel care i-a condus pe evrei, care a vorbit cu Moise, care a făcut să ţâşnească apa din stâncă şi a despicat marea înaintea paşilor lor? Numai cel care ar fi gata să susţină că Pavel nu era creştin ar putea pretinde că este contrar creştinismului să Îl vezi pe Christos în Dumnezeul lui Moise, în Dumnezeul conducător al Vechiului Testament. Pe de altă parte, există în Vechiul Testament un pasaj care, cred, este cu adevărat foarte greu de înţeles când te apleci cu seriozitate asupra lui. Cel care nu citeşte Vechiul Testament în mod superficial, ci caută să îi prindă coerenţa, revine mereu la acest pasaj şi se întreabă: Ce poate însemna asta? Iată pasajul: „Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul lui de două ori şi a ţâşnit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu m-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»“. [1] Integraţi acest pasaj în contextul Vechiului Testament. Când poporul începe să murmure, Cel Veşnic îi poruneşte lui Moise să lovească stânca cu toiagul. Moise o loveşte şi din ea ţâşneşte apă. Totul se petrece deci datorită lui Moise şi Aaron, aşa cum a poruncit Domnul, şi imediat după aceea ni se spune că Cel Veşnic îi reproşează lui Moise – dacă este un reproş – că nu a crezut în El. Ce înseamnă asta? Studiaţi toate comentariile făcute asupra acestui pasaj şi căutaţi să înţelegeţi cu ajutorul lor acest verset. Nu îl veţi înţelege, aşa cum nu se înţeleg multe alte pasaje din Biblie. Căci acest text închide o taină importantă. Cel care l-a condus pe Moise, Cel care i-a apărut în rugul aprins, care a călăuzit poporul prin pustie, care a făcut să ţâşnească apă din stâncă era Domnul, Christos! Dar timpul încă nu se împlinise şi Moise însuşi nu l-a recunoscut, Moise L-a luat drept un altul. Iată explicaţia acestui cuvânt: Moise n-a crezut în Cel care i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul. Cum îi apare Domnul – Christos – poporului evreu? Auzim că „ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc“. El s-a manifestat şi atunci când a despicat apele pentru a salva acest popor, şi-n multe alte prilejuri a căror povestire poate fi citită în Vechiul Testament. Se poate spune că El acţiona în nor şi în foc, în aer, în manifestările elementelor naturii, însă vechilor israeliţi nu le-a venit niciodată ideea că Cel ce le apărea astfel în stâlpul de nor sau de foc, Cel care împlinea miracole precum despicarea mării se manifestă în forma Sa primordială şi în sufletul uman. De ce nu le-a venit niciodată acest gând? Pentru că sufletul uman pierduse forţa de a percepe în el însuşi natura sa cea mai profundă, pierduse această forţă prin mersul pe care îl luase evoluţia omenirii. Sufletul vechilor evrei putea deci să contemple natura, să se lase impresionat de măreţia manifestărilor elementelor naturii. Atunci el putea presimţi peste tot prezenţa Dumnezeului său. Dar în el însuşi, aşa cum era constituit sufletul atunci, el nu putea să-L găsească în mod nemijlocit. Pe Christos îl avem deci în Vechiul Testament. El acţiona acolo, dar oamenii nu L-au recunoscut. Si cum acţiona El? Nu-L vedem cum acţiona când parcurgem Vechiul Testament? Cel mai important lucru pe care l-a primit Moise prin gura lui Iahve şi a trebuit să-l dea poporului său au fost Cele zece Porunci. El le-a primit de la puterea elementelor prin care-i vorbea Iahve. Moise nu cobora în adâncimile propriului său suflet, nu se întreba în cursul unei meditaţii solitare: Cum vorbeşte Dumnezeu inimii mele? Nu, el urca din greu muntele şi voinţa divină i se dezvăluia în forţele elementelor. Voinţă, acesta este caracterul fundamental al Vechiului Testament. Acest caracter fundamental este numit adesea Caracter-lege. Voinţa acţionează în evoluţia umană şi se exprimă în legi, de pildă în Decalog, în Cele zece Porunci. Dumnezeu a făcut cunoscut oamenilor voinţa Sa cu ajutorul elementelor. Voinţa lucrează în evoluţia pământească. Cam acesta este sensul Vechiului Testament, iar Vechiul Testament, conform întregului său sens, cere de la oameni supunere în faţa acestei voinţe. Dacă ne aducem în faţa sufletului tot ce am discutat până acum, rezultatul poate fi rezumat în cuvintele: Voinţa Domnului a fost dată oamenilor, dar aceştia nu au recunoscut pe Domnul, divinul; ei nu l-au cunoscut astfel încât să-L poată uni cu propriul lor suflet. Să-i părăsim acum pe evrei şi să ne ocupăm de păgâni. Păgânii L-au avut pe Christos? Este creştineşte să spui că şi păgânii L-au avut pe Christos? Păgânii şi-au avut Misteriile lor. Cei care erau iniţiaţi aici erau aduşi la punctul în care sufletul lor părăsea corpul, moment în care legătura care uneşte sufletul de corp se desfăcea. Când sufletul era ieşit din corp, el percepea în lumea spirituală tainele existenţei. Multe erau legate de aceste Misterii, multe cunoştinţe primea candidatul la iniţiere în aceste Misterii. Dar dacă cercetăm lucrul suprem pe care îl putea obţine discipolul, acesta era faptul că atunci când se afla în afara corpului său fizic se afla în prezenţa lui Christos. Aşa cum Moise fusese în prezenţa lui Christos, tot astfel se afla şi adeptul Misteriilor în Misterii, când era cu sufletul său în afara trupului. Christos exista deci şi pentru păgâni, dar numai în Misterii; El nu li se revela decât când sufletul era în afara trupului. Şi chiar dacă păgânii – ca şi evreii – au recunoscut tot atât de puţin ca fiind Christos Fiinţa în faţa căreia era adus discipolul Misteriilor, Christos era pentru ei acolo! S-ar putea spune: Pentru păgâni au fost orânduite Misterii. În Misterii au fost admişi cei ce erau pregătiţi şi maturi. Prin aceste Misterii, Christos acţiona în lumea păgână. De ce a trebuit să fie aşa? Pentru că sufletul omenesc, în evoluţia sa de la începutul Pământului, îşi pierduse forţa proprie de a-şi găsi prin sine însuşi entitatea adevărată. Această entitate adevărată a trebuit să se dezvăluie sufletului omenesc atunci când sufletul nu mai era prizonierul omenirii, adică atunci când sufletul nu mai era legat de corp, cum era cazul cu iniţiatul din Misterii. Atunci el era dezbrăcat de caracterul său omenesc. Christos era acolo şi pentru păgâni. El îi călăuzea în treburile Misteriilor. Dar niciodată nu s-a întâmplat ca un om să poată spune: Dacă îmi dezvolt propriile mele forţe descopăr sensul Pământului. Acest sens se pierduse, devenise obscur. Forţele sufletului fuseseră împinse în sfere prea adânci pentru ca acest suflet să poată regăsi prin propriile forţe sensul Pământului. Dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră ceea ce primeau în Misteriile păgâne candidaţii la iniţiere, recunoaştem că aceasta era înţelepciunea. Evreilor le era dată voinţa pin Lege, adepţilor Misteriilor păgâne le-a fost acordată înţelepciunea. Acum, dacă privim ceea ce caracterizează această înţelepciune păgână, putem oarecum caracteriza acest lucru prin cuvintele: Omul pământesc, dacă nu ieşea din corpul său, ca discipol spiritual, nu putea, prin înţelepciune, să-l recunoască pe Dumnezeul său ca atare. Divinitatea nu se putea revela oamenilor nici prin înţelepciune şi nici prin voinţă. Există o expresie care răsună cu totul minunat prin istoria Greciei antice, o expresie care este ca o chemare adresată omenirii. Dar aceste cuvinte erau gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, deci la intrarea unui templu de Misterii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“. Ce semnificaţie are faptul că această expresie „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, ca o chemare adresată oamenilor, a fost scrisă la intrarea templului de Misterii? Înseamnă că peste tot, afară, unde omul rămâne om aşa cum l-a format evoluţia sa de la începutul Pământului, el nu ar putea împlini această cerinţă „Cunoaşte-te pe tine înşuţi“, că omul trebuia să se transforme, şi anume trebuia ca, în Misterii, să desfacă legătura care uneşte sufletul de corp, pentru a ajunge să se cunoască pe sine însuşi. Astfel, aceste cuvinte, care stăteau ca o cerinţă minunată, gravate la intrarea în sanctuarul lui Apollo, ne indică şi ele că pentru omenire începuse o perioadă de întuneric; cu alte cuvinte, că nu puteai să ajungi în mod normal la Dumnezeu prin înţelepciune, aşa cum nu ţi se dezvăluia în mod nemijlocit ca voinţă.  Aşa cum sufletul individual poate simţi că nu-şi poate aduce în sine forţele care să-i revele sensul Pământului, tot aşa, pe planul istoric, vedem sufletul iudeilor astfel constituit încât Moise însuşi, capul poporului, n-a recunoscut pe Cel care îl călăuzea. În ce-i priveşte pe păgâni, vedem că cerinţa „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ nu putea fi împlinită decât în sânul Misteriilor, fiindcă omul, aşa cum a devenit în cursul evoluţiei pământeşti, omul, cu legătura sa dintre trup şi suflet, nu putea dezvolta în el forţa care să-i permită să se cunoască pe sine însuşi. Răsună spre noi cuvintele: „Nici prin înţelepciune, nici prin voinţă nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu“. Şi atunci prin ce Îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu? Am caracterizat adsesea, în esenţa sa, momentul în care Christos a intervenit în evoluţia omenirii pământeşti. Trebuie să ne oprim acum foarte atent asupra sensului atunci când se spune că s-a produs o anumită întunecare a sufletului uman, că nici prin voinţă, nici prin înţelepciune nu i se putea dezvălui elementul divin propriu-zis. Ce înseamnă de fapt aceasta? Se vorbeşte de tot felul de relaţii ale omenescului cu divinul. Atunci când se relatează de relaţiile omenescului cu divinul se vorbeşte despre sensul pe care omenescul îl are în divin, aşa încât adesea nu putem face deosebirea între raporturile omenescului cu divinul şi ale oricărui alt pământesc cu divinul. În zilele noastre mai întâlnim încă mereu filosofi care pretind că se ridică până la Dumnezeu numai prin pură filosofie. Or, filosofia singură nu duce la Dumnezeu. Desigur, prin filosofie ajungi să ştii că în lume domneşte un divin şi să te simţi unit cu Universul; poţi să ajungi să înţelegi că, o dată cu moartea sa, fiinţa umană ar trebui să fie, într-un mod sau altul, unită cu Universul; dar în ce mod? Felul în care se uneşte, la asta nu poţi ajunge prin pură filosofie De ce nu? Dacă vă gândiţi la adevăratul sens a tot ce v-am spus deja adineauri, veţi putea spune: Ceea ce i se dezvăluie sufletului uman pe Pământ între naştere şi moarte este prea slab în forţele sale pentru a percepe ceva care depăşeşte domeniul pământesc, care atinge divin-spiritualul. Pentru a ne face clar acest lucru, să cercetăm sensul nemuririi. Astăzi nu se mai ştie deloc ce sens poate să aibă nemurirea omenească. Mulţi oameni vorbesc înainte de toate de nemurire şi, în această privinţă, nu pot spune decât că sufletul uman, cu entitatea sa, trece prin poarta morţii, că el găseşte undeva un loc în Cosmos. Asta însă o face orice fiinţă. Principiul care este unit cristalului trece, când cristalul se dizolvă, în Cosmos. Tot aşa se întâmplă cu planta care se vestejeşte, cu animalul care moare. Dar pentru om mai este încă ceva. Pentru el nemurirea nu are sens decât dacă îşi poate păstra conştienţa individuală atunci când trece prin poarta morţii. Imaginaţi-vă un suflet omenesc nemuritor care să fie inconştient după moarte; această nemurire n-ar avea nici cel mai mic sens. Trebuie ca sufletul să rămână conştient dincolo de moarte, ca să poţi vorbi de nemurire. Dar aşa cum este unit sufletul cu trupul, el nu poate găsi în sine însuşi nimic despre care să poată spune: Asta am să duc în mod conştient dincolo de moarte. Căci conştienţa umană este cuprinsă între naştere şi moarte, ea nu durează decât până la moarte. Aşa cum o are la început sufletul, această conştienţă nu merge decât până la moarte. Voinţa divină luminează înlăuntrul acestei conştienţe, de pildă în Cele zece Porunci. Citiţi în Cartea lui Iov dacă această iluminare interioară i-a permis să se dezvolte destul încât conştienţa lui să fie zguduită şi din ea să iasă forţe care să-l facă să poată spune: Trec conştient prin poarta morţii. O, cum ne apare cuvântul spus către Iov: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori" [2]. Ştim că Iov nu este sigur că trece cu conştienţă prin poarta morţii. Să vedem, pe de altă parte, cum se explică frica de moarte la greci: Mai bine să fii cerşetor pe Pământ decât rege în împărăţia umbrelor. Avem aici, furnizată de către păgânism, dovada că ei nu mai aveau nici o certitudine asupra nemuririi omeneşti. Şi azi chiar, câţi oameni nu sunt la fel de nesiguri! Toţi cei care cred că, trecând prin poarta morţii, omul s-ar dizolva în Univers, s-ar uni cu un Univers nedefinit, nu ţin cont ce trebuie să-şi atribuie sufletul dacă vrea să-şi spună că este nemuritor. Ne va fi de ajuns să spunem un singur cuvânt şi vom înţelege cum trebuie să-şi înfăţişeze omul nemurirea sa; este vorba de cuvântul iubire. Tot ceea ce am spus despre nemurire putem apropia de ceea ce desemnează acest cuvânt. Iubirea nu este un lucru pe care să îl putem dobândi prin voinţă. Ea nu este ceva ce dobândim prin înţelepciune. Iubirea trăieşte în domeniul sentimentului, dar noi ştim şi trebuie să recunoaştem că sufletul nostru n-ar putea fi pe deplin uman dacă nu s-ar putea impregna de iubire. Când aprofundezi natura sufletului omenesc îţi dai seama că acesta n-ar mai fi el însuşi dacă n-ar putea să iubească. Să ne imaginăm acum că, trecând prin poarta morţii, ne-am pierde individualitatea, ne-am uni cu Atotdivinul. Am fi în sânul acestei divinităţi, am face parte integrantă din ea, dar n-am mai putea să-l iubim pe Dumnezeu, am fi chiar în El. Iubirea n-ar mai avea sens dacă noi înşine am fi în Dumnezeu. Suntem forţaţi să admitem că, dacă nu ne-am putea păstra individualitatea dincolo de moarte, am pierde, la moarte, facultatea de a iubi, iubirea ar lua sfârşit odată cu individualitatea. O fiinţă nu poate iubi decât ceea ce este deosebit de ea; dacă vrem să continuăm să-L iubim pe Dumnezeu dincolo de moarte, trebuie să ne păstrăm individualitatea după moarte, trebuie să ducem prin moarte ceea ce aprinde iubirea în noi. Pentru ca omul să înţeleagă semnificaţia Pământului, el a trebuit să fie lămurit asupra nemuririi sale în aşa fel încât să-şi dea seama că fiinţa sa este inseparabilă de iubire. Nici voinţa, nici înţelepciunea nu-i pot da omului ceea ce are el nevoie. Numai iubirea o poate face. Ce fusese deci întunecat în cursul evoluţiei umane pe Pământ? Să luăm pe evreu, sau pe păgân: ceea ce fusese întunecat la ei era conştienţa dincolo de moarte. Conştienţă există între naştere şi moarte; în afară de naştere şi moarte este întuneric, din conştienta în trupul pământesc nu rămâne nimic. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, se citea la intrarea sanctuarului grec, ca cea mai sacră chemare adresată omenirii. Însă omul nu putea răspunde la aceasta decât: Da, dacă rămân legat în trup cu sufletul meu aşa cum sunt ca om pământesc, eu nu mă pot recunoaşte în acea individualitate care poate iubi dincolo de moarte. Aşa ceva nu pot! A şti că dincolo de moarte poţi iubi ca individualitate, aceasta era ceea ce pierduseră oamenii. Moartea nu este încetarea existenţei corpului fizic. Numai un materialist poate spune asta. Imaginaţi-vă că în fiecare ceas trăit de om în corpul lui conştienţa sa ar fi de aşa natură încât el să ştie cu certitudine ce-l aşteaptă după moarte, aşa cum ştie astăzi că Soarele va răsări mâine şi îşi va continua drumul pe cer. Atunci moartea n-ar mai avea pentru el nici un ghimpe, n-ar mai fi ceea ce numim noi moarte; atunci toţi oamenii ar şti că moartea este doar un fenomen care îi face să treacă de la o formă la alta. Nici Pavel nu înţelegea prin moarte sfârşitul corpului fizic, ci doar că de fapt conştienţa nu dura decât până la „moarte“, că omul, atât timp cât rămânea legat de corpul său în viaţa pământească respectivă, nu-şi putea păstra conştienţa în acest corp decât până la moarte. Ori de câte ori Pavel vorbeşte despre moarte, putem adăuga: „absenţa unei conştienţe dincolo de moarte“. Şi atunci, ce i-a dat Misteriul de pe Golgota omului? În faţa omenirii, o dată cu Misteriul de pe Golgota s-au aflat o sumă de evenimente naturale, un stâlp de nor sau de foc? Nu, în faţa oamenilor stătea un om, Christos-Iisus. Odată cu Misteriul de pe Golgota s-a împlinit cumva, din natura tainică, ceva asemănător cu despicarea apelor mării pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trece? Nu, în faţa oamenilor stătea un om. El îi face pe paralitici să meargă, deschide ochii orbilor. Aceste lucruri sunt înfăptuite de un om. Evreul trebuia să privească natura pentru a găsi în ea pe cel pe care-l numea Domnul Dumnezeul său. Acum putea fi privit un om şi se putea spune că în el trăia Dumnezeu. Păgânul trebuise să fie iniţiat, sufletul său a fost nevoit să iasă din corp ca să se afle în prezenţa fiinţei care este Christos: Pe Pământ, el nu putea bănui prezenţa lui Christos. El putea să ştie doar că Christos era în afara Pământului. Acum, ceea ce trăia în afara Pământului coborâse pe Pământ, primise un corp omenesc. În Christos-Iisus stătea, ca om în faţa celorlalţi oameni, fiinţa în faţa căreia se găsise, în Misterii, sufletul liberat de corpul său. Ce rezultă de aici? Rezultă că, din acest moment, forţele pierdute de către om de la începutul evoluţiei pământeşti, aceste forţe prin care îi este garantată nemurirea, au venit din nou către el prin Misteriul de pe Golgota. În biruirea morţii pe Golgota se află obârşia forţelor care au putut aprinde din nou în sufletul omenesc forţele pierdute. Şi cursul evoluţiei pământeşti va fi de acum în aşa fel încât, cu cât omul îl va primi mai mult în sufletul său pe Christos, cu atât mai mult va descoperi ce anume din el poate iubi şi dincolo de moarte, ceea ce înseamnă că el poate sta ca individualitate nemuritoare în faţa Dumnezeului său. De aceea, numai după Misteriul de pe Golgota a devenit adevărat cuvântul: „Să-L iubeşti pe Dumnezeul tău mai mult ca orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ Voinţa a fost dată din rugul aprins, prin Decalog. Înţelepciunea a fost dată prin Misterii. Dar iubirea a fost dată prin faptul că Dumnezeu s-a făcut om în Christos-Iisus. Iar garanţia că putem să iubim dincolo de moarte şi că prin forţele regăsite ale sufletului nostru poate fi întemeiată o comunitate a iubirii între om şi Dumnezeu şi între toţi oamenii, această garanţie datează de la Misteriul de pe Golgota. Sufletul omenesc a regăsit în Misteriul de pe Golgota ceea ce pierduse de la obârşiile Pământului, forţele sale slăbind tot mai mult. Trei forţe în trei mădulare sufleteşti umane: voinţă, înţelepciune şi iubire! În această iubire, sufletul îşi percepe relaţia sa cu Christos. Am vrut să vă prezint aceste lucruri dintr-un anumit unghi. Ceea ce astăzi a putut să vă apară aforistic va fi dezvoltat în următoarele conferinţe. Cred că putem fi profund convinşi că orice progres în cunoaşterea lui Christos este un câştig real pentru sufletul omenesc şi că, dacă privim relaţia sufletului omenesc cu Christos, vedem iar clar că, înainte de Misteriul de pe Golgota, între sufletul omului şi Christos era un fel de văl, că acest văl a fost sfâşiat prin Misteriul de pe Golgota şi că putem spune pe bună dreptate: Prin Misteriul de pe Golgota o fiinţă cosmică a intrat în viaţa Pământului, o fiinţă suprapământească s-a unit cu Pământul. Îngăduiţi-mi, iubiţii mei prieteni, să fac şi azi o remarcă – poate zilele următoare îmi vor oferi iar acest prilej – pe care aş dori să o aduc şi în faţa dumneavoastră: Reproşurile, adversităţile faţă de învăţătura noastră spirituală devin tot mai puternice. Ce-i drept, aceste adversităţi nu luptă cu prea mult adevăr, însă sunt mereu prezente. Să reflectăm puţin asupra unui cuvânt pe care dumneavoastră l-aţi putut auzi în ultimele zile, rostit dintr-un alt unghi, şi care aici este repetat, să reflectăm la cuvântul spus la sfârşitul acestor consideraţii care ne-a arătat, tot dintr-un alt unghi, cum o fiinţă cosmică devine în Christos o fiinţă pământească – mă refer la cuvântul rostit aici ca şi când ar fi ceva necreştinesc să spui despre Christos că este o fiinţă cosmică. Da, chiar s-a pomenit că trebuie spus: Această învăţătură teosofică sau antroposofică nu vede că este necreştinesc să vorbeşti de un principiu cosmic, de o fiinţă cosmică, în timp ce oamenii au câştigat exact ceea ce Evangheliile relatează în detaliile lor asupra lui Iisus. Cei care spun aşa ceva se socotesc adevăraţi creştini. Dar mulţi dintre ei nu observă câtuşi de puţin că ei, cu creştinismul lor, dau o palmă adevăratului creştinism. Să vorbeşti despre Christos ca despre o entitate cosmică, care are importanţă nu doar pentru Pământ, ci şi pentru Cosmos, asta ar fi necreştinesc! Acest lucru a fost spus din unghiul ce vrea să apere creştinismul de cercetarea spirituală. S-a spus: Christos, aşa cum ne apare El nouă, fără să luăm în considerare cosmicul, va trăi în sufletul omenesc cât timp va exista Pământul. Nu cred că mulţi oameni observă cât de neevanghelic rosteşte limba tocmai un astfel de cuvânt. Câteodată poate că observă: Aici vorbeşte ostilitatea faţă de ştiinţa spiritului –, ei da, asta poţi înţelege. Asta înseamnă deci să vorbeşti dintr-un „punct de vedere creştin“. Acest punct de vedere este el însă cu adevărat un punct de vedere creştin? El ne declară eretici – căci deja erezie poate fi numită asta –, dreptul lui, el consideră asta privilegiul său; ne declară eretici. El consideră creştinismul nostru, sau mai bine zis antroposofia noastră, îndoielnică sub aspectul creştinismului. În el, punctul de vedere al adevăratului creştinism nu numai că nu trăieşte în noţiunea sa, dar nu mai trăieşte nici în obişnuinţele de viaţă sufletească. Fiindcă sufletul cu adevărat creştin nu va spune niciodată: Christosul avut în vedere aici va trăi în inimile oamenilor cât timp va exista Pământul. – De ce nu? Fiindcă un creştin care spune asta a uitat pur şi simplu cuvintele din Evanghelii: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“. Prin aceasta însă şi Christos este înfăţişat ca fiinţă cosmică. Iar acela care ia ca adevărat ceea ce se spune prin cuvinte precum „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“, acela vorbeşte creştineşte. Cel care însă vorbeşte fără să gândească când vrea să opună creştinismul său antroposofiei păcătuieşte faţă de cuvintele: „Cerul şi Pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece“ când spune: Noi vrem un Christos care acţionează aici cât timp va dăinui Pământul; el nu înţelege nimic din adevăratul creştinism, care nu este scris doar în cărţi, ci şi în stele. Uneori trebuie să ne lămurim de ce natură sunt atacurile care vin azi din diverse direcţii împotriva creştinismului antroposfiei noastre. În alunecatul limbii poţi observa uneori mult mai mult ce a devenit creştinsmul în astfel de suflete decât vezi prin lecturile obişnuite din ziua de azi. Ce poate trăi în sine sufletul omenesc cu Christosul său, despre asta vom vorbi în zilele ce urmează.

Crestinism si ezoterism de Rudolf Steiner IMPULSUL LUI HRISTOS ÎN DEVENIREA ISTORICĂ Prima conferinţă Lugano, 17 septembrie 1911 Deoarece ne vedem aici atât de rar, vom aduce în discuţie, mai întâi, unele generalităţi. Şi pentru că suntem reuniţi într-un cerc atât de restrâns, de intim, am putea conveni să vorbim şi despre diverse alte chestiuni, pe care le vor formula unii dintre dumneavoastră. Ar fi bine să vorbim câte ceva despre fiinţa omului în raport cu întreaga existenţă a lumii noastre, a lumii întregi, în mod general. În această oră, vom discuta mai puţin despre fiinţa omului, aşa cum am făcut-o, de exemplu, în lucrarea mea Theosophia* – în care fiecare va putea găsi suficiente informaţii şi cunoştinţe –, ci vom încerca să ne aruncăm privirea asupra entităţii umane, mai ales din perspectiva interiorităţii omului. * Rudolf Steiner, Teosofta, Introducere în cunoaşterea suprasensibilă despre lume şi menirea omului. Lucrare apărută şi în limba română. (Nota trad.) Când ne gândim, uneori, la noi, ca oameni, trebuie să sesizăm de la bun început faptul că percepem lumea din jur cu ajutorul simţurilor, că primim impresii despre ea şi apoi gândim asupra lumii. Aceste două elemente ale entităţii umane apar în mod constant în faţa sufletului nostru. Cănd, de exemplu, seara stingem lumina şi, înainte de a adormi, lăsăm ca impresiile zilei să se perinde din nou prin suflet, ştim eu siguranţă că, în timpul zilei, lumea a acţionat asupra noastră. Acum, se pot mişca în sufletul nostru numai imaginile amintirilor lăsate de impresiile zilei. În momentul acela – şi ştim aceasta – noi gândim; acum suntem în rezonanţă cu sufletul. Dacă facem abstracţie de raporturile curente, obişnuite, vom desemna ceea ce se petrece în sufletul nostru, în reverberaiţile a ceea ce se desfăşoară astfel în noi în urma impresiilor exterioare primite ca amintire a zilei, ca fiind de ordin individual. Prin faptul că suntem fiinţe umane individuale şi inteligente, fiinţe dotate cu intelect, numai prin aceasta suntem în stare să facem ca lumea să se perinde în noi sub formă de imagini, aşa cum am arătat mai înainte. Aşadar, pentru viaţa noastră spirituală, caracterul individual este intim legat cu impresiile primite din lumea exterioară. Când observăm, în timpul zilei, lumea, impresiile senzoriale şi gândurile pe care le avem se întrepătrund în mod continuu. Iar seara, când nu mai avem impresii senzoriale, ci lăsăm ca sufletul să fie străbătut de impresii, noi ştim cu exactitate că acestea sunt imaginile a ceea ce am trăit în lumea exterioară. Impresiile venite din această lume sunt confluente cu ceea ce suntem ca oameni individuali. Totul se uneşte într-un singur curent. Noi ştim însă cu toţii că există o posibilitate de a da acestui element individual intim o formă tot mai vie, tot mai exactă. Şi aceasta se întâmplă datorită acelor mijloace deja cunoscute nouă, descrise, de exemplu, în lucrarea mea Wie erlangt man Erkenntnisse der höheren Welten?* Aceasta este o primă experienţă pe care o putem face în viaţa noastră interioară, şi anume faptul că simţim că gândurile noastre nu mai sunt neapărat dependente de lumea exterioară. Atunci când cineva îşi poate făuri o imagine despre, de exemplu, ceea ce s-a petrecut pe Saturn, pe Soare si pe Lună, el are asemenea gânduri elevate. Căci, bineînţeles, nimeni nu poate primi impresii exterioare despre ceea ce s-a petrecut pe vechiul Saturn, pe vechiul Soare şi pe vechea Lună. Nu este nevoie să mergem atât de departe. Când, într-un moment de linişte, ne punem întrebarea: Câte dintre noţiunile mele nu s-au schimbat din tinereţe şi până în prezent?, este deja o atitudine de independentă a elementului individual faţă de lume. Când ne formăm opinii despre viaţă, maxime, simţim că devenim mai independenţi cu elementul nostru individual. Această independenţă se dezvoltă în elementul nostru intelectual şi are o importanţă deosebită pentru fiinţa umană. Căci ce înseamnă câştigarea independenţei? Ce înseamnă faptul că omul, prin trăirea proprie a anumitor situaţii, îşi însuşeşte maxime de viaţă chiar despre chestiuni care sunt independente de impresiile exterioare şi nu prin cunoştinte dobândite, nu prin teorii? Aceasta înseamnă că el devine mai independent în corpul eteric. Este începutul unui lung proces, început care este de aşa natură, încât omul nici nu observă că el îşi înalţă puţin corpul eteric; sfârşitul constă în aceea că el îl poate face complet independent de corpul fizic. * Rudolf Steiner, Cum se dobândeşte cunoaşterea lumilor superioare (scrisă în 1904/1906). Tradusă în limba română cu titlul Treptele iniţierii. (Nota trad.) În timp ce începutul este doar o foarte slabă autonomie, finalul va fi o deplină desprindere a corpului eteric şi obţinerea de percepţii cu ajutorul acestuia. Vom percepe, deci, cu acest corp eteric independent mediul înconjurător. Putem avea aceste percepţii chiar dacă nu am ajuns foarte departe în trăirea mistică interioară. Putem face ca acest lucru să devină clar pentru noi şi până la un anumit punct îl putem chiar înţelege, dacă ne amintim cum este percepţia noastră în corpul fizic. Cu corpul fizic, noi avem percepţii datorită simţurilor noastre, care sunt independente. Ochii sunt independenţi, urechile sunt independente. Putem percepe independent atât lumea culorilor, cât şi lumea sunetelor. În schimb, nu putem percepe aceste lumi cu inteligenţa noastră. În cazul inteligenţei, totul formează o unitate, nimic nu este împărţit în sectoare. Nu putem percepe cu ochi eterici şi urechi eterice aşa cum o facem în lumea senzorială, pe sectoare, ci privim lumea eterică în ansamblul său. Şi când începem să spunem ceva despre aceasta, atunci putem arăta cât de unitar şi cuprinzător acţionează trăirea noastră eterică. Nu doresc să vorbim acum despre faptul că trăirea noastră interioară poate merge mult mai departe, ci vreau doar să atrag atenţia că omul când percepe îşi formează maximele despre viaţă; el poate să perceapă atunci ceva din elementele eterice. Cine contemplă lumea eterică şi se convinge din ce în ce mai mult că o asemenea lume superioară există, poate obţine în sinea sa certitudinea că la baza corpului fizic se află un corp eteric. De îndată ce este clar că există ceva cum este corpul eteric, trebuie să dobândim în plus şi convingerea, dată de lămuriri şi de situaţii importante, a existentei unor lucruri pe care le trăim întrucâtva. De îndată ce se ştie că un corp eteric impregnează corpul fizic, nu se va mai considera de neînţeles că ocultistul se exprimă în felul său asupra a ceea ce este, de pildă, paralizia: producerea în mod anormal a ceea ce altminteri se obţine printr-o instrucţie normală. Se poate întâmpla ca unui om să i se desprindă corpul eteric de cel fizic. Corpul fizic devine atunci independent. În acest caz este posibilă apariţia paraliziei, deoarece corpul fizic este lipsit de corpul său eteric, vitalizator. Dar nici nu trebuie să ajungem până la punctul când se declanşează paralizia, ci putem să înţelegem mai bine viaţa şi în manifestările ei de zi cu zi. Ce este, de exemplu, un leneş? Este o fiinţă ale cărei forţe eterice sunt slabe încă de la naştere, sau care le-a slăbit prin neglijare. Se încearcă atunci corijarea acestei stări prin aceea că se eliberează corpul fizic de greutatea sa de plumb, făcându-l, într-un fel sau altul, mai uşor. Dar o adevărată terapie nu se poate obţine decât pornind de la corpul astral, care stimulat acţionează asupra corpului eteric, însufleţindu-l. Dar trebuie să înţelegem tot aşa de bine şi altceva. Corpul eteric este, de fapt, purtătorul intelectului în totalitatea lui. Seara, când adormim, în corpul eteric rămân toate reprezentările şi toate amintirile noastre. Omul îşi depune în corpul eteric toate gândurile şi le regăseşte abia dimineaţa. Când părăsim corpul eteric, pierdem o dată cu el şi întregul edificiu al experienţelor noastre trăite. Acest corp eteric este însă astfel constituit, încât putem să percepem cu adevărat limpede în el, dacă îl examinăm din perspectiva ştiintei spirituale, că fiinţa umană suferă în decursul timpului cu mult mai multe transformări decât se crede de obicei. Este adevărat, şi ştim aceasta cu toţii, că omul a trecut prin multe perioade de incarnări. Şi nu este cu nimic lipsit de sens dacă spunem că ne vom mai incarna şi în viitor. Privirea omului este mioapă. Există credinţa că oamenii au fost întotdeauna aşa cum sunt astăzi. Organizarea omului suferă modificări cu fiecare secol care trece, numai că nu este posibil să urmărim acest proces la nivelul realităţilor exterioare. În encefal, se găseşte un organ, ascuns în mijlocul unor circumvoluţiuni extrem de fine, care nu s-a format decât începând din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Este o formă organică ce serveşte pentru dezvoltarea vieţii pur intelectuale din epoca noastră. Ne putem foarte bine reprezenta că este imposibil ca un asemenea element izolat să se modifice în creier fără ca, deşi într-o proporţie redusă, să nu se transforme şi ansamblul organismului uman. Astfel că, de fapt, din secol în secol organizarea umană prezintă modificări. În această privinţă, totuşi, modificarea se poate constata numai urmărind Cronica Akasha. Acolo se pot urmări cel mai bine transformările corpului eteric. Putem vedea în felul acesta că în vechea Grecie sau în vechiul Egipt oamenii aveau cu totul altfel de corpuri eterice. Ansamblul curentilor era atunci diferit. Aş dori acum, pentru a ajunge la un gând ce poate fi util pentru noi, să fac o digresiune, atrăgând atenţia asupra faptului că deja, în viaţa obişnuită, se poate admite că există o pluralitate de lumi. Omul se cufundă în somn, fără să ştie că se află într-o altă lume. Faptul că atunci când doarme nu ştie nimic despre asta nu este o dovadă că această altă lume nu există. Iar într-un anumit fel, în această lume pătrund şi celelalte lumi. Când omul se găseşte în lumea fizică, el percepe lumea prin simţurile sale, dacă se retrage în sinea lui, nu mai percepe nimic; el se află atunci într-o lume intelectuală, care ea însăşi se găseşte la confluenţa cu cea fizică. Dar omul găseşte în sine, în afara elementului intelectual, deja dezvoltat, alte două elemente, cu totul diferite. Întrebarea care se pune este: Poate omul să dezvolte aceste alte elemente? O simplă reflectie ne poate arăta că exista o lume a vieţii interioare şi mai aparte decât aceea a simplei gândiri. Această lume există, este prezentă atunci când suntem în măsură să ne spunem: Ca fiinţe umane, noi simţim în mod moral. Este lumea în care asociem sentimente de simpatie sau de antipatie cu anumite trăiri foarte precise. Acest fapt trece dincolo de trăirea noastră intelectuală. Cineva manifestă faţă de un altul bunăvoinţă şi aceasta ne produce plăcere, sau, dimpotrivă, manifestă rea-voinţă şi aceasta ne displace. Este cu totul altceva decât simpla cunoaştere intelectuală. Simpla reflecţie nu poate provoca în noi sentimentul că un fapt este moral sau imoral. Pot exista firi extrem de dotate ca facultate de înţelegere intelectuală care să nu aibă nici o sensibilitate pentru repulsia pe care o poate provoca o acţiune pur egoistă. Este o lume de sine stătătoare, aceeaşi pe care o percepem când admirăm frumosul şi măreţia în operele de artă, sau când simtim repulsie faţă de ceea ce este urât. Ceea ce face ca o operă de artă să trezească în noi un sentiment de înălţare sufletească nu este sesizabil cu intelectul, ci doar cu viaţa noastră sufletească. În acest sens, suntem îndreptăţiţi să spunem: În viaţa noastră pătrunde ceva ce depăşeşte nivelul intelectului. Când un cercetător spiritual observă sufletul unei fiinţe într-un anumit moment, când are sentimente de repulsie în faţa unei acţiuni imorale, sau plăcere în faţa unui act moral, acel suflet atinge deja o treaptă superioară a vieţii psihice. Simplul act al gândirii este o treaptă inferioară a vieţii sufleteşti faţă de plăcerea sau neplăcerea pe care o provoacă faptele morale sau cele imorale. Când un om dobândeşte în corpul său eteric fortificat un sentiment mai intens faţă de ceea ce este moral sau imoral, se poate constata nu numai o fortificare constantă a corpului eteric, ci şi a corpului astral, o stimulare deosebită a forţelor astrale. Iată de ce putem spune: Un om care are o sensibilitate faţă de comportamentele morale sau imorale primeşte în corpul său astral forţe deosebit de viguroase, în timp ce un altul, care nu-şi cultivă corpul eteric decât cu intelectul – de exemplu, cu exerciţii care dezvoltă memoria – poate obţine progrese însemnate în clarvedere, dar nu va putea depăşi lumea eterică-astrală, pentru că în el este activ numai elementul intelectual. Dacă dorim să trecem dincolo de lumea astrală, trebuie să practicăm exerciţii în care să se manifeste simpatie faţă de acţiuni morale şi antipatie faţă de actiuni imorale. În acest caz, noi ne înălţăm efectiv până la nivelul unei lumi care se află în spatele lumii noastre, pe o altă poziţie decât simpla lume astrală. Ne înălţăm atunci în lumea cerească. Astfel încât putem spune: În nemărginita lume nevăzută, lumea cerească a macrocosmosului corespunde cu ceea ce trăieşte în noi când venim în contact cu impresii morale sau imorale, iar lumea astrală a macrocosmosului cu ceea ce este în noi în perceperea fizică-intelectuală a lumii fizice. Ceea ce se dezvoltă prin elementul intelectual corespunde cu lumea astrală, iar ceea ce se dezvoltă faţă de acţiunile morale sau imorale corespunde lumii cereşti, lumea Devachanului. Mai există, apoi, şi un alt element în sufletul omului. Este încă o deosebire între acţiunea morală care ne face plăcere şi faptul de a ne simţi obligaţi să îndeplinim noi înşine o acţiune morală care ne place sau de a ne abţine de la ceea ce nu este moral. Faptul de a se simţi dator reprezintă pentru om nivelul cel mai înalt pe care îl poate atinge astăzi în lume. Iată ce putem considera a fi, ca gradaţie a sufletului omenesc: 1. Omul dotat cu simţuri. 2. Omul intelectual. Este cel care stă în faţa primei lumi invizibile. 3. Omul estetic, care simte ceea ce este moral, care simte plăcere faţă de faptele morale şi neplăcere sau nemulţumire faţă de cele imorale. Ceea ce îi corespunde în exterior este lumea Devachanului inferior. 4. Omul care acţionează moral. Omului care pune şi în practică ceea ce simte ca fiind un impuls de cea mai înaltă moralitate îi corespunde în afară lumea Devachanului superior lumea raţiunii, unde domnesc entităţile care reprezintă în lume tot ce este absolut raţional. Când omul sesizează că în lumea impulsurilor sale morale se proiectează o umbră venită din lumile superioare, din care el însă a ieşit, atunci a ajuns să înţeleagă foarte mult din macrocosmos. Avem, deci, lumea fizică şi lumea raţiunii, lumea morală sau lumea cerească a Devachanului inferior şi lumea înţelepciunii sau lumea Devachanului superior. Lumile cosmice îşi proiectează în noi umbrele lumii sensibile: lumea intelectului, clarviziunea intelectuală; lumea esteticului, sensibilitatea morală; lumea întelepciunii: impulsuri morale de a acţiona. Printr-un fel de cunoaştere de sine, omul poate percepe aceste trepte diferite în propria sa fiinţă. Întreagă această configuraţie a omului a suferit modificări în decursul timpului. În antichitatea greacă sau în timpul vechiului Egipt, omul nu era aşa cum este astăzi. În trecut, în perioada Greciei antice, omul era astfel constituit încât entităţi înalte dirijau în el elementul sufletesc, din care cauză omul din acele vremuri simţea în el ceva ca un fel de obligaţie de la sine înţeleasă faţă de aceste entităţi. Astăzi, noi ne aflăm într-o etapă când fiinţa umană este condusă de elementul intelectual şi de aceea simte în el ceva ca un fel de obligaţie moral-estetică. Înainte vreme însă, ar fi fost imposibil ca cineva să fi gândit în prezenţa unui impuls moral că ar fi fost posibil să acţioneze altcumva. Chiar şi în Grecia, omul simţea, faţă de sentimentele de plăcere sau de neplăcere, că este obligat să acţioneze în conformitate cu aceste sentimente. Apoi au venit timpurile mai apropiate de noi, în care omul nu se mai simte nici măcar obligat faţă de elementul estetic, ceea ce se exprimă foarte sugestiv în dictonul „Despre gusturi nu se discută"*. Dar cu cei care şi-au format gustul ne putem înţelege foarte bine. * De gustibus et coloribus non disputandum (Despre gusturi şi culori nu se discută), maximă folosită de scolastici în evul mediu. (Nota trad.) Ceea ce se simţea altădată pentru domeniul moral şi estetic se simte, în prezent, ca o necesitate, în domeniul intelectual: să avem o anumită călăuză pentru a nu putea gândi după cum dorim, ci să ne conformăm legilor gândirii logice. Numai că, în felul acesta, am trecut pe o treaptă inferioară, cea mai de jos, care există în câmpul experienţelor de viaţă ale omului. Astăzi ne aflăm într-un punct de tranziţie şi acest lucru se poate remarca foarte bine. Dacă luăm în considerare ultimele milenii, vom vedea cum corpul fizic al omului devine din ce în ce mai sec, mai uscat, că omul însuşi a devenit altul. În urmă cu un mileniu şi jumătate, corpul fizic era vădit mai suplu, mai mlădios. El a devenit tot mai dur. Dimpotrivă, în corpul eteric s-a produs ceva cu totul diferit, ceva ce omul a putut să vieţuiască mai puţin, tocmai pentru că acest corp eteric a parcurs o evoluţie ascendentă. Este important că ne aflăm într-un moment crucial, când omul trebuie să devină conştient că în corpul său eteric urmează să aibă loc o schimbare. Acest eveniment se va produce chiar în acest secol. În timp ce, pe de o parte, se manifestă o fortificare a elementului intelectual, pe de altă parte corpul eteric devine independent în aşa măsură, încât oamenii vor fi obligati să observe acest fenomen. Un anumit timp după Hristos, oamenii nu au gândit încă într-un mod atât de intelectualist cum o fac în prezent. Această gândire cu o tentă intelectuală are ca efect o autonomie tot mai largă a corpului eteric, încât acesta va putea fi utilizat ca instrument de sine stătător. Şi mai putem adăuga faptul că acest corp a străbătut în secret o evoluţie care face posibilă conştientizarea lui Hristos în corpul eteric. Aşa cum la vremea ceea Hristos a fost văzut sub înfăţişarea sa fizică, la fel va putea fi văzut acum în eteric. Chiar acum, în secolul al XX-lea, apare ca un fenomen natural vederea lui Hristos, la fel cum l-a văzut şi Pavel. Un anumit număr de oameni vor avea posibilitatea să vadă pe Hristos în eteric. Situaţia va fi de aşa natură, încât oamenii îl vor putea cunoaşte pe Hristos, chiar dacă toate Bibliile ar fi arse şi ar dispărea. Atunci nu vom mai avea nevoie de tradiţie, căci Îl vom vedea, Îl vom contempla chiar pe El. Acest eveniment are aceeaşi importanţă ca şi celălalt mare eveniment care s-a consumat pe Golgota. Din ce în ce mai mulţi oameni vor ajunge, în veacurile următoare, să poată vedea pe Hristos. Următoarele trei milenii vor fi consacrate unei asemenea evoluţii pe Pământ, încât corpul eteric să devină tot mai sensibil şi anumiţi oameni vor putea trăi personal acest eveniment, ca şi altele. Acum, eu vreau să vă mai amintesc numai un eveniment: vor exista din ce în ce mai mulţi oameni care vor dori să acţioneze într-un fel şi apoi se vor simţi îndemnati să retracteze, să nu mai acţioneze. Atunci va apărea o viziune şi oamenii vor deveni tot mai conştienţi: Ceea ce va apărea în viitor este urmarea karmică a ceea ce am săvârşit. În prezent, unii înaintemergători sunt deja suficient de avansaţi pentru a simţi acest lucru. Fenomenul se poate observa, cu precădere, la copii. Este o mare deosebire între ceea ce trăieşte un clarvăzător antrenat şi ceea ce descriu eu aici, adică ceea ce se va vieţui în mod natural. Clarvăzătorul care a atins această stare pe baza unei îndelungate pregătiri îl vieţuieşte pe Hristos cel din timpuri imemoriale, datorită pregătirii la care s-a supus. Pe plan fizic, când întâlnesc un om el este prezent în faţa mea; prin clarvedere, îl pot percepe chiar dacă se află în cu totul alte locuri, nu este nevoie să mă găsesc nemijlocit în faţa lui. A percepe pe Hristos prin clarvedere a fost dintotdeauna posibil. Dar a-l întâlni acum, pentru că are un cu totul alt raport cu omenirea, şi anume ajută pe cineva din lumea eterică, aceasta este ceva care – în afara noastră – este un fapt independent de dezvoltare a clarvederii noastre. Începând din secolul al XX-lea şi în următoarele trei milenii, anumiţi oameni îl vor putea întâlni, dar atunci, în mod obiectiv, sub formă eterică. Este cu totul altceva decât atunci când o persoană se înalţă până la o contemplare directă, printr-o pregătire interioară. Prin aceasta, Fiinţa superioară, pe care noi o numim Hristos, se află într-un alt lanţ evolutiv decât dacă am vorbi despre Buddha. Acel Bodhisattva care a devenit Buddha s-a născut în palatul regal al lui Suddhodana, iar la vârsta de 28 de ani a devenit Buddha, adică a atins o treaptă de evoluţie după care nu mai are nevoie să se reincameze pe Pământ într-un corp fizic. Când o asemenea entitate, un Bodhisattva, devine Buddha sau Maestru, are loc o dezvoltare interioară de o natură superioară, pe care orice fiinţă umană o poate urma. Pregătirea esoterică a omului este numai începutul unui drum care, în final, îl va face să devină Buddha. Aceasta nu are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul oamenilor. Asemenea fiinţe apar la anumite epoci şi au misiunea să contribuie la mersul înainte al lumii. Acestea sunt evenimente diferite de evenimentul-Hristos. Hristos nu provine dintr-o altă individualitate umană, ci vine din macrocosmos, în timp ce toţi Bodhisattvii sunt întotdeauna legaţi de Pământ.