Mari personalități ale lumii - carti biografice

PARTEA ÎNTÂI           Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.           Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.           Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.           Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.           Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.           Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.           Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.           Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.           O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.           Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.

 

Arhimede carte biografica

Edison de Barbu Apelevianu PARTEA I   I UN BEJENAR POLITIC   Spre sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al veacului trecut, un oarecare Samuel Edison se stabilea în orăşelul Milan, din statul Ohio (S.U.A.), unde ajunsese după lungi peripeţii şi peregrinări prin mai multe localităţi de pe ţărmul lacului Erie. Refugiat politic, venea din Canada nordică; acolo, răscoala burgheziei engleze, care nu înţelesese că ar fi trebuit să se sprijine pe masele largi ale fermierilor localnici şi pe concursul micii burghezii oprimate, fusese sângeros reprimată de către armatele britanice regulate. Participant la răscoală, Samuel Frison luase drumul exodului, înspăimântat de sancţiunile aspre ce-i aşteptau pe toţi foştii insurgenţi. În pribegia lui, fugarul pătimise multe, înfruntase primejdii, îndurase foamea şi frigul, străbătând numai cu piciorul, peste 180 de mile! Ca să poată trece în Statele Unite, mersese – mai ales, noaptea, călăuzindu-se după stele şi după muşchiul arborilor seculari din bătrânele păduri canadiene – fără odihnă şi popas. Luase cotitele şi ascunsele poteci ale triburilor indiene şi traversase pe gheaţă râul Sainte-Claire… Îşi lăsase la Vienna, în casa tatălui său din Canada, soţia şi doi copii. După reprimarea răscoalei, guvernul canadian îi confiscase averea şi îi anulase dreptul de proprietate. Samuel trebuia deci să-şi facă altă situaţie şi să-şi rostuiască o nouă viaţă, departe de locurile unde se aşezaseră, pe vremuri, străbunii săi. Noua gospodărie şi-a întemeiat-o aici, la Milan, orăşelul de pe malul râului Huron, ai cărui locuitori se ocupau, îndeosebi, cu transportul cerealelor pe apă, din regiunile rodnice spre răsărit. Milanul trăia din comerţul cu grâne şi din navigaţie, căci în statul Ohio nu existau încă linii ferate. În schimb, de-a lungul cheiului oraşului, se ridicau, necontenit, silozuri şi vaste magazii pentru depozitarea cerealelor. Se dezvoltau, concomitent, şantierele navale, iar localitatea prospera. La început, Samuel Edison îşi ridică o mică fabrică, unde făcea şindrilă, pe-atunci foarte solicitată ca material de construcţii. O vindea la preţ bun şi afacerile se dovedeau bănoase. Curând, tot în anul 1839, Samuel reuşi, printr-un devotat prieten, căpitanul de vas Alva Bradley, care făcea curse pe lacul Erie, să-şi aducă din Canada, la Milan, soţia şi cei doi copii. Îndată după aceea, se apucă să facă şi negoţ cu cereale. Era extrem de muncitor, perseverent, neistovit şi câştiga destul de bine.   II FAMILIA EDISON   Străbunii lui Samuel erau, de origine, olandezi şi emigraseră, de pe ţărmul lacului Zuiderzee, în noul continent american, pământ al speranţelor, mirajului, aventurilor şi dorinţei de îmbogăţire. Bunicul său, John, se alăturase coloniştilor adepţi ai coroanei britanice, care, sub ocrotirea armatei engleze, luptau împotriva taberei progresiste, avântate în lupta pentru dobândirea independenţei Americii de Nord. În timpul acestui faimos război (1775— 1783), John Edison fusese un „tory”, adică un partizan al autorităţii şi dominaţiei britanice, cu substrat conservatorist. Prizonier în mâinile patrioţilor independenţi, fostul mare proprietar de pământ se văzu nu numai cu întreg avutul confiscat, dar şi trimis în faţa instanţei de judecată. Abia scapă de o pedeapsă grea, prin strădaniile şi intervenţiile unor rude cu influenţă. Dar, o dată cu proclamarea independenţei Statelor Unite, el fu exilat, împreună cu alţi numeroşi „tory”, proscrişi la rândul lor. Urmat de soţia sa, Sarah Ogden, şi de cei şapte copii ai lor, John debarcă în vestul Canadei, pe teritoriul Noii Scoţii. — De-aici înainte ne-aşteaptă zile grele, rosti bărbatul, puţin posomorit, dar încă dârz şi aprig în voinţa de-a da piept cu viaţa. — Vom munci alături de tine şi vom ieşi, din nou, la lumină, răspunse blajina şi vrednica lui soţie. Avem şapte copii, încă şapte guri de hrănit, şi datorii, şi răspunderi faţă de ei… Cine dă înapoi şi se sperie de muncă şi de nevoi e un slăbănog şi un laş! Iar tu, John, nu eşti un om bicisnic… Într-adevăr, John Edison nu era un bicisnic şi niciun suflet care să se lase lesne înfrânt. Într-o regiune cu climă aspră şi păduri sălbatice, pe ţărmul de est al golfului Fundy, emigranţii dădură o luptă crâncenă cu natura potrivnică, lipsurile de tot felul şi cu munca anevoioasă. Munceau la tăierea copacilor seculari, la joagăr şi la căratul buştenilor uriaşi. Copiii creşteau, grijile sporeau şi ele. Anii treceau, băieţii lui John şi ai Sarahei deveneau bărbaţi, iar copilitele de altădată se împlineau în mândre fecioare sau în tinere căsătorite. Cel mai mare dintre fii, Samuel – căruia biografii îi vor adăuga, mai târziu, atributul de senior – s-a căsătorit, în 1792, cu o oarecare domnişoară Stimpson şi, la rândul său, a avut numeroşi copii. Unul dintre aceştia, băiatul născut în 1804, a primit numele de Samuel-junior, spre a-l deosebi de numele părintelui său. Peste 37 de ani, Samuel Edison-junior era sortit să fie tatăl celebrului inventator. La începutul secolului al XIX-lea, Anglia îşi intensifica politica de colonizare a Canadei de Sus (actualul stat Ontario). S-a dat deci semnalul mişcării pentru colonizarea ţărmului de miază-noapte şi apus al lacului Erie. Spre ademenirea emigranţilor, guvernul britanic al Canadei nordice le făgăduia loturi întinse de pământ şi drepturi stabile de proprietate, Mai cu seamă reprezentanţii sau urmaşii vechilor familii „torry” rămase încă fidele coroanei engleze, erau stăruitor poftiţi în noile regiuni şi admirabil primiţi. Ca urmare, şiruri întregi de caravane – căruţe, chervane, oameni, cai şi vite – porniră de-a curmezişul Canadei, călătorind de la răsărit spre vest şi nord. Bătrânul John Edison avea acum, în 1811, patriarhala vârstă de 80 de ani. Moşneagul, încă falnic şi plin de sănătate, îşi adună numeroasa familie: fii, fiice, nurori, gineri şi nepoţi, şi porni şi el, cu lunga-i caravană spre vest. În masive chervane trase de mai multe perechi de boi, familia Edison bătu sute de kilometri, traversând regiuni aspre şi inospitaliere. După foarte lungi ocoluri, trecând din Noua Scoţie, graniţa de miază-noapte a Statelor Unite, pe ţărmul râului Hudson şi de acolo, înapoi, frontiera de lângă cascada Niagara, familia împovărată de copii şi bagaje urcă iarăşi drumurile, aproape sălbatice, ale Canadei acoperite de brume şi codri bătrâni. Şi, într-un fantastic amurg de legendă biblică, noul patriarh, urmat de convoiul seminţiei sale, ajunse în proaspătul pământ al făgăduinţei. — Aici rămânem, grăi el, descoperindu-se şi sărutând ţărâna. Şi toţi, mlădiţe tinere sau vajnice crengi desprinse din falnicul copac al neamului lor, îngenuncheară ca să sărute, la rândul lor, primitorul pământ. Era o pitorească vale, cuprinsă între coline învestmântate cu pini. Acolo înfiripară un sat pe care îl numiră Vienna. Tăiară copaci, ridicară case, desţeleniră largi întinderi de câmpie. Familia se puse pe muncă. Creştea vite, vâna sălbăticiuni şi defrişa păduri. Vienna, împrejmuită de codri de pini, se dezvolta şi lua, încetul cu încetul, înfăţişare de oraş. Lemnul de construcţie, încărcat pe şlepuri şi trimis în Anglia, îmbogăţea familia… Vremea îşi depăna anii de pe imensele ei gheme şi evenimentele se precipitau, schimbându-şi culoarea. În 1837, izbucni răscoala burgheziei canadiene, care, după cum am arătat, avu urmări dramatice. Atunci se produse şi exodul lui Samuel Edison-junior, bejenarul nepot al straşnicului ctitor de familie, John. Fostul răsculat se refugiase în Statele Unite, la Milan, lăsând, departe, în Canada, mormântul neînfricatului său bunic, pe care numai moartea izbutise să-l doboare, la adânci bătrâneţi. — Nancy, rosti Samuel, privindu-şi soţia, născută Elliott, după ce reuşise s-o aducă în Ohio, împreună cu cei doi copii, începem o viaţă nouă. Să ţinem sus flamura nădejdii şi să ne încordăm puterile de muncă! — Aşa va fi, Samuel, răspunse femeia, întărind printr-un luminos zâmbet de încredere spusele bărbatului.   III VISUL MAMEI   După negoţul cu şindrilă, fabricată la gaterele sale, Samuel Edison-junior se hotărî să facă şi comerţ cu cereale. Transportul lemnului şi al grânelor se efectua, pe-atunci, numai pe apă. Familia refugiatului politic n-avea de ce să se plângă. Se bucura de oarecare bună stare şi negoţul părea prosper. Un prim-născut, William Pitt, extrem de talentat la desen, va deveni, mai târziu, la anii maturităţii, director al Societăţii de tramvaie din Port-Huron. Fata, Tanny sau Tania, sentimentală şi gingaşă, avea să fie devotata şi afectuoasa soră a ilustrului inventator, care încă nu sosise pe lume. Spre mijlocul secolului trecut, destinul se întoarse, însă, împotriva locuitorilor oraşului Milan, cărora navigaţia, prin transportul mărfurilor pe apă, le aducea venituri bune. Construcţia liniilor ferate era în toi în întreaga Americă de Nord. O cale ferată, care, în apropiere, ocolea oraşul Milan, iscă sărăcia în toată regiunea. Negoţul pe apă se prăbuşea. Cerealele şi scândura erau încărcate şi transportate în vagoane, în loc de-a fi purtate în şlepuri şi cargoboturi. Oraşul se afla în declin. Furtuna economică zdruncină, ca firească urmare, şi căminul harnicului Samuel. Comerţul cu grâne şi şindrilă se vădea tot mai slab, iar tatăl fu nevoit să-şi mai caute o îndeletnicire. O găsi în livada şi grădina casei lui, unde începu să cultive, cu aceeaşi sârguinţă fără preget, fructe şi legume. Grădinăritul nu aducea prea mulţi bani, dar Samuel nu şovăia în zilnica lui trudă. Nicio muncă nu-i părea înjositoare. Întâmpina, neclintit în voinţă şi parcă mai oţelit ca oricând, greutăţi şi nevoi. Mama, Nancy, blândă şi liniştită, dar muncitoare şi ea, vedea de treburile casei. În această perioadă a vieţii familiei Edison, gânguri, pentru prima oară, la 11 februarie 1847, cel de-al treilea copil, micul Thomas Alva, gloria tehnicii americane de mai târziu. Înainte de naşterea lui, într-o noapte, mama avu un vis frumos, care o umplu de bucurie. …Se făcea că, în grădina din preajma casei, soţul ei, Samuel, sădea un pom în mijlocul grădinii, care crescu repede, văzând cu ochii. Doamna Edison şedea la rădăcina lui şi se minuna de repeziciunea cu care creştea şi se îngroşa pomul. Ramurile lui, zeci şi sute, se lungeau nemaipomenit, peste mări şi ţări, dincolo de America, peste toate continentele pământului. Spre marea ei mirare, mama văzu spânzurând pe fiecare ramură uriaşă mii şi mii de felurite fructe, care străluceau, uneori, ca lumina, alteori ca diamantul, ca aurul şi argintul. Şi, deodată, cum sta şi privea pomul, coaja lui se desfăcu într-un loc. Din inima trunchiului răsări un băieţel minunat, cu ochi scânteietori şi îngânduraţi, cu capul mare şi trupul mic, ţinând parcă o carte groasă la subsuoară. „Mamă, nu te speria, eu sunt fiul tău!” Spunând acestea, se urcă în pom într-un chip ciudat, fără să se folosească de mâini şi de picioare. În clipa aceea se auziră glasuri omeneşti, care grăiau vorbe neînţelese şi întindeau braţe rugătoare ca să culeagă fructele pe care nu le puteau ajunge. Băieţelul rupea fructele şi le arunca darnic, în mâinile care aşteptau hrăpăreţe. Şi de ce arunca tot mai multe fructe, se înseninau oamenii la faţă şi-l aclamau. „Trăiască Edison, trăiască Edison!” urla mulţimea cuprinsă de delir, din cele patru colţuri ale lumii. Nancy se trezi, înfiorată, lângă soţul ei. — Sam, strigă ea, scoală-te! — Ce e? Ce e? o întrebă soţul cam morocănos, căci fusese trezit tocmai când îi era somnul mai dulce. — Sam, spuse femeia în şoaptă, am visat aşa de frumos! — Până una-alta, culcă-te şi lasă-mă să dorm! îi răspunse soţul şi se întoarse pe partea cealaltă. Nancy clătină cu tristeţe din cap, dar cu sufletul cald încă de frumuseţea visului.   IV ÎNTÂIA INVENŢIE A LUI TOM   Tom, băiatul pe care-l născu, creştea destul de repede, dar nu semăna cu ceilalţi copii. Era cam puţintel la trup, firav, slăbuţ şi avea capul mare, neobişnuit de mare. Din cauza asta mulţi zâmbeau răutăcios, privindu-l. Un vecin, care avea mâncărime de limbă, zise: — Un cap ca ăsta nici n-are nevoie de picioare… Mama lui Tom îi răspunse, înţepată: — În schimb e vai de picioarele tale, care n-au cap! Chiar din primii ani, când începu să umble şi să vorbească, Tom se arătă un copil zvăpăiat, curios şi cercetător. Făcea multe pozne, de aceea tatăl său trebuia să-i „mângâie” deseori spinarea cu cingătoarea de piele, care ustura destul de rău. La vârsta de cinci ani, Tom, dând o raită pe la coteţe, zări o cloşcă pe ouă. Vru s-o gonească, dar, spre marea lui mirare, pasărea nu voia să fugă, cum făcea de obicei în alte împrejurări. Acest lucru îi dădu de gândit. Ce făcea cloşca acolo? O urmări nedumerit zile întregi. Când văzu că din ouă ieşiră puişori, încremeni de uimire, apoi se repezi într-un suflet la maică-sa şi-i spuse: — Mămico, vino repede să vezi! Cloşca noastră a scos o grămadă de puişori din ouă! Şi sunt aşa de drăguţi şi de plăpânzi… Doamna Edison, vrând-nevrând, se lăsă târâtă până la cuibar şi se minună şi ea de micuţele vietăţi cu fulgi de aur, care ciuguleau zgândărind pământul. Tom, la rândul său, nu se mai sătura să-i privească: — Cum de s-a putut să iasă puişori din ouă, mămico? Ce le-a făcut cloşca? o întrebă el, curios din cale afară. — Cloşca n-a făcut nimic altceva decât a ţinut căldură ouălor. Restul a mers de la sine. — Aşaaa? se miră copilul. Va să zică, dacă ţii ouăle la cald, ies pui? întotdeauna se întâmplă aşa? — Da, spuse mama. Dar asta numai cloşca poate s-o facă. Tom căzu pe gânduri. Ce lucru minunat! Să scoţi pui vii şi drăgălaşi din nişte simple ouă, reci şi neclintite. Şi de ce numai cloşca poate să facă aşa ceva? El, adică, n-ar putea să izbutească? Şi, deodată, îi trecu prin cap un gând năstruşnic. Fără să spună o vorbă, se urcă în pod şi rămase acolo mult timp. — Unde e Tom? Pe unde tot umblă, că nu-l văd nicăieri! întrebă mama, îngrijorată, pe Tania, care-şi pieptăna păpuşa. — Nu ştiu, răspunse Tania. Azi-dimineaţă l-am zărit urcându-se în pod, dar, de atunci, nu l-am mai văzut. — În pod? Ce-o fi căutând acolo? făcu mama din ce în ce mai îngrijorată. Şi, fără să mai aştepte răspuns, se urcă în podul casei. Îl descoperi într-un colţ, stând nemişcat pe un coş cu ouă. — Ce faci aici, Tom? îl întrebă uluită. — Vreau să scot şi eu pui din ouă, mămico, răspunse Tom. Mama îl luă în braţe şi-l sărută, râzând şi plângând totodată. — Dragul meu băieţel, eşti prea mic ca să te iei la întrecere cu cloşca. …Oricum, Tom descoperise, la vârsta de cinci ani, ceea ce va deveni, mai târziu, clocitul artificial. Ouăle pe care le spărsese, şezând pe ele, reprezentau un preţ prea mic faţă de foloasele ideii.  

TEMĂ JOCUL PREFACERILOR Spre sfârşitul secolului trecut, un tânăr redactor al revistei satirice Simplicissimus din Miinchen, îndreptându-se spre Da­nemarca, unde urma să-şi petreacă vacanţa de vară, poposea câteva zile în oraşul său natal, Liibeck. Ocupaţia modestă, în­tâmplătoare şi vremelnică, de altfel, a călătorului, lăsa totuşi cu greu să se întrezărească destinul, care începea astfel, al unui mare scriitor german. E drept, cele câteva nuvele pe care le publicase nu trecuseră neobservate de confraţii lui. Renu- mele însă avea să i-1 aducă tocmai romanul la care lucra şi al cărui spirit se armoniza cu atmosfera acestor locuri. Istoria vechii cetăţi hanseatice, melancolia Mării Baltice, peste care rătăceşte veşnic neliniştita umbră a prinţului danez, trebuiau să intre în substanţa viitoarei opere. Odihna înseamnă dese­ori tot o formă de activitate; când instrumentele se acordează pentru concert, urechea avertizată distinge în învălmăşeala sunetelor frânturi ale viitoarei melodii. Zilele petrecute în mica localitate balneară Aalsgard, aproape de Helsingor, au fost, pentru acel redactor modest, rodnice, pregătitoare de su­blime acorduri. Dar, ciudat lucru, fantezia lui abandonă, pen­tru moment, simfonia programată şi începu să improvizeze o sonată pe teme apropiate, aparţinând aceluiaşi univers trist şi grav, deşi năzuind spre contururi proprii. Ideea unei poves­tiri, Tonio Kroger, născută astfel pe neaşteptate, a fost definiti­vată lent, după îndelungi ezitări. Când în februarie 1903 această povestire vedea lumina tiparului în Neue Deutsche Rundschau, fostul redactor de revistă era de doi ani autorul ilustru al romanului Casa Buddenbrook. în mai puţin de două decenii Casa Buddenbrook atingea o sută de ediţii germane. Acest roman de debut rămâne şi mai târziu cea mai populară carte a lui Thomas Mann; autorul va păstra însă o slăbiciune deosebită pentru laconica, poetica, muzicala sa povestire. „Nu lipseşte mult ca Tonio Kroger să-mi rămână încă cea mai dragă dintre lucrările mele", va mărturi­si el după cel de-al doilea război mondial. Werther prevesteş­te, în unele privinţe, scrierile târzii ale lui Goethe, Divanul şi chiar partea a doua din Faust. Printr-o tainică simetrie cu uni­versul goethean, Tonio Kroger ocupă în opera lui Thomas Mann locul Suferinţelor tânărului Werther, cu toate că, aşa cum remarca ironic autorul lui, este puţin probabil ca vreun nou Napoleon să-l fi citit de şapte ori. Suferinţele tânărului Kroger, ca şi istoria decăderii familiei Buddenbrook, au rădăcini autobiografice. Adolescentul Tho­mas îşi dedicasele primele poezii unui prieten, care şi-a găsit un sfârşit prematur în Africa, dar care a supravieţuit simbolic în povestire sub numele de Hans Hansen. Blonda Ingeborg Holm, partenera de dans a neajutoratului Tonio, existase şi ea, chiar dacă în realitate scriitorul a pierdut-o mai târziu din vedere. Cât priveşte eroul principal, fiul consulului Kroger, domnul acela înalt, gânditor, îmbrăcat cu grijă, întotdeauna cu o floare de câmp la butonieră (trăsături împrumutate de la Storm şi Turgheniev, părinţii spirituali ai textului), şi al fru­moasei Consuelo, care cânta la pian şi la mandolină, şi era atât de deosebită de celelalte doamne din oraş — nu semăna oare el, Tonio, cu micul Hanno, odrasla lui Thomas şi a Ger- dei Buddenbrook, şi oare nu transpare în el, tot pe un plan simbolic, experienţa personală a lui Thomas, cel de-al doilea fiu al senatorului Thomas Johann Heinrich Mann, descendent al unei strălucite familii de patricieni din Liibeck, şi al Juliei da Silva Bruhns, născută în Brazilia, fiica unui proprietar de plantaţii originar tot din Liibeck şi a unei brazilience cu sân­ge portughez şi creol?! Kroger este un nume german tradiţional, iar Tonio, un prenume cu rezonanţe meridionale, exotice pentru ţărmurile Mării Baltice. Laolaltă, ele sugerează un aliaj între Nord şi Sud, între viaţă şi artă, între banal şi rafinat. Pe atunci autorul socotea acest aliaj, care exprima chiar constituţia sufletească a personajului, ca fiind unul nefiresc, în orice caz antinomic. Li- zaveta Ivanovna îl numeşte pe Tonio „un burghez rătăcit" („ein verirrter Biirger"), iar formula este acceptată de el ca o bună caracterizare. în scrisoarea pe care Tonio i-o trimite apoi Lizavetei din Aalsgard, el comentează formula astfel: „Tatăl meu, ştii, era un temperament nordic: meditativ, temeinic, co­rect din puritanism şi înclinat spre melancolie; mama, de o in­certă obârşie exotică, frumoasă, senzuală, naivă, lăsătoare şi totodată pătimaşă şi de o uşurătate impulsivă. Cu singuranţă că a fost un amestec care include în sine posibilităţi extraordi­nare — şi pericole extraordinare. Ceea ce a ieşit din el a fost: un burghez care s-a rătăcit în artă, un boem cu dor de-acasă, cu dorul după cei şapte ani de-acasă, un artist cu conştiinţa încărcată." ([...] ein Biirger, der sich in die Kunst verirrte, ein Bohemien [...], ein Kiinstler mit schlechtem Gewissen.") Rătăcirea burghezului în artă va deveni o temă centrală a scriitorului. „[...] am putea face din când în când muzică îm­preună", îi propune neglijenta Gerda von Rinnlingen (o altă Gerda) hidosului Johannes Friedemann, iar el nu supravie­ţuieşte întâlnirii cu frumuseţea (Micul domn Friedemann). Este o nenorocire să te fi născut „bajazzo", conchide şi persona- jul-povestitor din Paiaţa; a avut o copilărie asemănătoare cu a lui Hanno sau Tonio, şi a cunoscut aceleaşi sfâşietoare ezitări între două destine opuse: „Şedeam într-un colţ şi-i priveam pe tata şi pe mama, ca şi cum aş fi avut de ales între ei doi, şi mă întrebam cum e mai bine să-ţi petreci viaţa: în meditaţie visătoare sau în acţiune bizuită pe putere. Până la urmă, ochii mei poposeau pe chipul liniştit al mamei." De unde rezultă un artist-neartist, un diletant în existenţa cotidiană şi în crea­ţie, o „paiaţă". Kloterjahn, mare comerciant de pe ţărmul Mării Baltice, îşi internează soţia bolnavă în sanatoriul „Einfried" (Tristan). Gabriele Kloterjahn, fostă Eckhof, e soră bună cu Gerda Bud- denbrook. Tatăl ei, fost negustor, este mai cu seamă artist: „Deoarece se întâmplă nu rareori ca o familie cu tradiţii prac­tice, burgheze şi aride să se mai transfigureze o dată, spre sfârşitul zilelor sale, prin artă" (asemenea neamului Budden- brook sau Kroger). Ea însăşi cântă la pian Nocturnele lui Cho- pin şi motivul morţii din Tristan şi Isolda. Domnul Kloterjahn şi fiul său, Anton, sunt sănătoşi, echilibraţi, senini. Gabriele face parte dintr-o altă lume; ea cunoaşte „sărutul mortal al frumuseţii" şi se stinge. Dar măcar nu piere în vulgaritate, şi anume „din grija mea", îi comunică domnului Kloterjahn „scriitorul" Detlef Spinell, şi el un „bajazzo" înstrăinat de via­ţă, care provoacă fuziunea mortală a Gabrielei cu arta. Detlef este numele personajului dintr-un alt „studiu" timpuriu, Flă­mânzii, o primă variantă, nudă, lineară, a povestirii Tonio Kroger. Aceasta închide cercul, sintetizează experienţa intimă şi artistică, de până atunci, a scriitorului. Opoziţia, atât de ra­dical formulată aici, între viaţă şi artă, între cotidian şi fru­mos, între practică şi năzuinţă ideală, va fi ulterior înmuiată, dar prin integrare. In stare pură, antinomia exprima, după cum va recunoaşte Thomas Mann, „boala mea de tinereţe"; „greaţa cunoaşterii" trăda influenţa lui Schopenhauer asupra tânărului scriitor.   „Şi chiar de-aş fi realizat eu, eu singur, cele nouă simfonii, Lumea ca voinţă şi reprezentare şi Judecata de apoi — tot ai avea dreptate să râzi..." — i se adresează Tonio în gând blândei In- geborg, pe care o iubeşte tainic, fără ca ei să-i pese de el. Re­ferirea la Schopenhauer, alături de Beethoven şi Michelange- lo, e cea mai semnificativă. Acelaşi tratat, anume capitolul Despre moarte şi raportul ei cu indestructibilitatea fiinţei noastre în sine, îl tulburase şi pe Thomas Buddenbrook până într-a- tât, încât să se simtă — în timp ce soţia sa, Gerda, îl acompa­nia la pian pe tânărul sublocotenent Rene Maria von Thro- ta — liber, descătuşat de toate îngrădirile, naturale şi artifi­ciale, impuse de meschina sa existenţă burgheză. Pătrunde­rea metafizicii şi a muzicii în casa Buddenbrook prevestea moartea implacabilă a acestei onorabile familii. Muzica este suprema expresie a înstrăinării de viaţa practică, artă în care metafizica găseşte un teren larg de manifestări. Introdus de către organistul Edmund Pfiihl în universul primejdios al su­netelor, micul şi visătorul vlăstar al patricienilor Budden­brook, Johann, alintat Hanno, se apropie treptat de limitele iresponsabilităţii. Degeaba îl sfătuieşte unchiul Christian, şi el „bohemien" tipic, să nu-şi uite treburile serioase de dragul artei: o seară în compania beethoveanianului Fidelio echiva­lează pentru Hanno cu viaţa... şi moartea. Capitolul aproape de sfârşitul romanului, închinat unei zile din viaţa micului şcolar, capitol de tinereţe pe care bătrânul scriitor celebru îl va selecta, la cerere, pentru antologia The World's Best (1947), descrie, potrivit comentariului alcătuit de autor cu acel târ­ziu prilej, tocmai această „evadare în muzică, una care devi­ne curând o evadare în moarte, şi nu e de fapt decât o prefi­gurare a celei din urmă". Insuportabila atmosferă a şcolii hanseate, organizată după model prusac, şi tentativa de eli­berare a elevului prin improvizaţii muzicale, constituie acor­dul ultim şi întrucâtva cheia întregului roman, „în care ele­mentul burghez se dizolvă în muzică" („worin das Biirgerliche in Musik sich auflost"), iar această „dizolvare" („Auflosung") eliberatoare ia chipul unei irepresibile agonii, care conjugă influenţa exercitată de Schopenhauer şi Nietz- sche asupra tânărului scriitor cu aceea a lui Wagner. „Ia crea­ţia cea mai minunată a celui mai tipic şi de aceea a celui mai plin de forţă artist, ia o operă morbidă şi echivocă precum Tristan şi Isolda, şi observă ce efect exercită această operă asu­pra unui om tânăr, sănătos, cu o sensibilitate de intensitate normală." Tonio rezumă astfel, într-o singură frază, şi subiec­tul povestirii Tristan, schiţând totodată o temă nesecată a lui Thomas Mann: muzica, muzica romantică, muzica wagne­riană. De la Casa Buddenbrook la Doctor Faustus a fost vorba despre „soarta muzicii drept paradigmă a crizei artistice în­seşi, a crizei culturii în general", va preciza el în acelaşi co­mentariu din 1947. Dar o scrisoare a sa încă din 1919 a alătu­rat aceste elemente: târziu, ultim, sufletesc, muzical, roman­tic — şi ne ajută astfel să descifrăm complicatul său sistem de asociaţii artistice, conturat de-acum în Tonio Kroger.   Artistul îi apare lui Tonio asemenea „unui principe care păşeşte în civil în mijlocul unei mulţimi de oameni din po­por". Un asemenea principe este Klaus Heinrich, din Alteţă regală, care râvneşte la „prinţesa" Imma Spoelmann, fiica unui bogătaş american de origine germană. Thomas Mann în­suşi, în timp ce lucra la cel de-al doilea roman, îi scria logod­nicei sale, Katja Pringsheim, la mijlocul lui septembrie 1904: „Ştii de ce ne potrivim atât de bine amândoi? Fiindcă nu aparţii nici burgheziei, nici nobilimii (Junkertum); fiindcă, în felul dumitale, eşti ceva extraordinar, fiindcă eşti o prinţesă — în sensul în care înţeleg eu cuvântul. Iar eu care am văzut în mine întotdeauna un soi de prinţ — aici poţi să râzi, dar tre­buie să înţelegi! — am găsit în dumneata, cu toată certitudi­nea, mireasa şi tovarăşa de viaţă care-mi era predestinată..." Elementul autobiografic se transformă în element artistic, dar şi invers: cu puţin timp înainte, Thomas Mann definise arta ca un mod de a trăi simbolic, asemenea unui principe, sublini­ind înrudirea, sub acest raport, dintre Tonio Kroger şi Alteţă re­gală — iar apoi s-a identificat cu propriul său erou. Suprapu­nerile nu sunt, desigur, nici rigide, nici veşnice. Tema artistu­lui înstrăinat de mediul său, „vinovat" faţă de părinţii săi, burghezi conservatori, va deveni peste câteva decenii pentru Thomas Mann altceva: „pantofi scâlciaţi". Depăşind viziunea aristocratic-romantică de la răscrucea celor două secole, el nu se va mai putea recunoaşte întru totul în adresantul „Herr To- nio Kroger"...   De altfel, soluţiile elitare preconizate de tânărul Thomas Mann cu privire la artă şi artist sunt chiar de la început im­pregnate de ironia sa caracteristică. Tonio îi admira pe cei mândri şi reci, care se aventurează pe cărările frumuseţii de­monice şi-l dispreţuiesc pe „om", îi admira dar nu-i invidia. „Dar dragostea mea cea mai profundă şi cea mai tăinuită o nutresc pentru cei blonzi şi cu ochii albaştri inocenţi, pentru cei ce duc o viaţă senină, pentru cei fericiţi, amabili şi obiş­nuiţi." El admiră ostentativ traiul simplu, banal, în contrast cu arta, uneori până la negarea ei. în limitele antitezei scho- penhaueriene, elevul se distanţa de învăţător, transforma scrieri îndreptate împotriva vieţii în pledoarii pentru viaţă... Distanţarea ironică de rafinamentul estetic, pe care o întâl­nim în Tonio Kroger, caracterizează multe dintre lucrările sale de până atunci şi de mai târziu. „Gladius Dei super terram [...]: Cito et velociter!" („Sabia Domnului să vină asupra pământu­lui [...]: degrabă şi repede!"), exclamă ascetul Hieronymus, parafrazându-1 pe Savonarola şi blestemând astfel oraşul scu­fundat în beţia frumuseţii amorale. „Arta înfloreşte, arta e stă­până, arta îşi întinde peste oraş sceptrul înfăşurat în tranda­firi şi zâmbeşte. Domină o participare generală, plină de res­pect, la prosperitatea artei, o exercitare a acesteia şi o propa­gandă generală, sârguincioasă, plină de dăruire în slujba ei, un cult sincer al liniei, al podoabei, al formei, al simţurilor, al frumuseţii... Oraşul Miinchen strălucea." (Gladius Dei) Peste doi ani Miinchenul se va metamorfoza în Florenţa lui Loren- zo de Medici, iar Hieronymus, în castul şi necruţătorul Giro- lamo Savonarola (Fiorenza). In singura dramă a lui Thomas Mann, de fapt tot epică, principiul estetic şi cel etic se înfrun­tă cu îndârjire, în ipostaze radicale, asumate unilateral. Voit extremă este şi antinomia lor de principiu, autorul găseşte însă din nou, în limitele opoziţiei, judecăţi parcă mai aspre pentru estetismul pur din Florenţa dinastiei Medici.   Odiosul „cavaliere" Cipolla din Mario şi vrăjitorul este şi el un „artist" — calificativul revine deseori în cursul povestirii. Conflictul din Torre di Venere între neobişnuitul scamator Ci­polla şi obişnuitul Mario este o nouă ipostază a alternativei morală sau artă, chiar dacă o artă degradată în vrăjitorie, arta de a înşela şi perverti. Victoria sănătăţii morale, investită în omul de bun-simţ care e Mario, nu poate să nu-i fie scriitoru­lui pe plac. După împuşcarea vrăjitorului-ucigaş de către Ma- rio, el conchide: „Un sfârşit înfricoşător, un sfârşit cât se poa­te de funest. Şi totuşi, un sfârşit eliberator — n-am putut şi nu pot să nu-l resimt ca atare."   Arta de a ucide! în 1938 Thomas Mann publică un articol cu titlu sarcastic Fratele Hitler (Bruder Hitler). Schimonosirea valorilor cuprinsese viaţa europeană, fascismul degradase toate idealurile. Mai rămăsese să arate ce înseamnă „perverti­rea omului mare" („die Verhunzung des grofien Mannes"); iar pentru împlinirea demonstraţiei a apărut Hitler, grotescă parodie a personalităţii istorice şi grotescă parodie a artistu­lui. Un „frate", exclamă amar Thomas Mann, un confrate jos­nic, o „rudă" care te face să roşeşti, jalnică şi elucubrantă ma­nifestare a talentului, ultima treaptă pe calea degradării ge­niului în nebunie. Şi, după ce se autocitează din Fiorenza şi Moartea la Veneţia, adaugă: „îmi place să cred, mai mult, sunt sigur, că vremea ce vine va dispreţui arta spiritual necontro­lată, arta ca magie neagră (Kunst al schwarze Magie), ca pro­dus al instinctelor descreierate şi iresponsabile, în aceeaşi mă­sură în care o admiră epocile bolnăvicioase sub raport uman, ca cele pe care le trăim noi. Arta nu este, desigur, numai lumi­nă şi spirit, dar nici o născocire sumbră, un avorton al infer­nului teluric, nu e doar «viaţă»." Drept care, arta viitorului va trebui să fie o „vrajă" („Zauber") mai luminoasă, „o mediere între spirit şi viaţă", însăşi medierea fiind spirit.   Măreţia şi decăderea artistului, umanitatea şi inumanita- tea artei — cu tema antagonic postulată în Tonio Kroger intră în rezonanţă întreaga operă a lui Thomas Mann. în decursul timpului se modifică aspectele ei concrete, sau este îmbogă­ţită cu noi, adesea cu totul noi, elemente, dar unghiul de ve­dere, sfera investigată rămâne, în esenţă, aceeaşi. înaintarea are loc pe o spirală, pe un urcuş cu permanente reveniri, până la minuscule detalii. „Da, Tonio, Hans şi Inge sunt în sfârşit uniţi în groapa cu flăcări", notează scriitorul în 1941, referindu-se la Shridaman, Nanda şi Sita, eroii povestirii sale indiene, Capetele schimbate. Dar există şi coincidenţe mult mai importante, în straturile adânci ale viziunii estetice. în timp ce-şi vizitează oraşul de baştină, Tonio este confundat cu un escroc urmărit de poliţia miincheneză. I-ar fi uşor să-l lămu­rească pe domnul Seehaase că „nu este un escroc (Hochsta- pler), un ţigan corturar din naştere" (unul dintre laitmotive­le „mici" ale povestirii), ci fiul consulului Kroger; dar n-are chef să-şi dezvăluie identitatea pentru că, în adâncul sufletu­lui, el le dă dreptate acestor oameni ai ordinii publice, găsind semnificativă întâmplarea. „Mă aflu între două lumi, în nici una dintre ele nu sunt acasă şi de aceea îmi vine întrucâtva greu. Voi, artiştii, mă numiţi un burghez (Biirger), iar bur­ghezii sunt tentaţi să mă aresteze... nu ştiu care din cele două părţi mă jigneşte mai mult." Burghezul, „der Biirger", este is­pitit să-l asimileze pe artist escrocului, unui „Hochstapler". Nu prevesteşte oare amintita întâmplare d intr-un text timpu­riu un roman târziu al lui Thomas Marin, în a doua sa varian­tă ultimul dintre romanele sale, Mărturisirile escrocului Feiix Krull (Bekentnisse des Hochstaplers Felix Krull)? Pictorul naş Schimmelpreester îl instruieşte pe Felix, în copilărie, dându-i din istoria antică pilde care să-i deschidă ochii asupra istoriei contemporane: „«Phidias», spunea el, «numit şi Pheidias, era un om cu un talent mai mult decât mijlociu, ceea ce reiese deja din faptul că a fost urmărit pentru furt şi băgat în închi­soarea din Atena [...] »." Şi el termină astfel povestea menită să exemplifice legătura artei cu hoţia: „Un amestec bizar. Dar aşa sunt oamenii. Doresc desigur talentul, care, în sine, este o ciudăţenie. Dar ciudăţeniile care sunt legate de el — şi poa­te legate în mod necesar — nu le doresc în nici un caz şi re­fuză să le acorde vreo înţelegere." Felix Krull se dovedeşte un elev remarcabil. Fiind talentat, devine escroc! înrudirea acestor atribute îi apare scriitorului ca posibilă încă de la în­ceputurile dezvoltării umanităţii; şi el o va sugera prin lumi­noasa figură a unui personaj biblic, Iosif, calificat de autor ca „un escroc mitic". Biirgeri onorabili de mult mai târziu au transformat această posibilitate jucăuşă într-o realitate preg­nantă, în câte un caz atât de tiranică, încât escrocheria ajun­ge să reprezinte pentru Felix Krull singurul mod de afirmare a talentului său artistic. Tonio Kroger, artist, încă nu şi escroc, era la un moment dat să fie arestat datorită unei neînţelegeri, între el şi Felix Krull, care în cel de-al doilea volum al roma­nului, nemairealizat, urma să fie arestat cu adevărat, distan­ţa poate fi parcursă uşor. Să nu uităm că fraţii spirituali ai lui Tonio din aceeaşi perioadă, Detlef Spinell şi cealaltă „paia­ţă", sunt şi ei pe cale de a ajunge escroci în artă.   Criza cultu­rii este tema pe care autorul o postulează, deocamdată, într-o manieră „poetizată", înceţoşată de o melancolie care, cu timpul, va fi înlocuită de viziuni aspre, faustice şi mefistofe­lice, tragice şi groteşti.   Tonio Kroger este germenele întregii opere. Şi Hans Castorp este un Biirger rătăcit în imperiul artei, frumuseţii, genialită­ţii, un „joii bourgeois â la petite tache humide", cum îl nu­meşte Clavdia Chauchat, transplantat dintr-o lume familiară plată într-alta periculoasă şi înălţătoare, revendicat de amân­două şi astfel călit pentru viaţă în imperiul morţii (Muntele vrăjit). Şapte ani durează marele examen pe care-1 dă Hans în tenebrele muntelui magic — dar şaptesprezece ani va trebui să se purifice de păcate legendarul Gregorius pentru a deveni papă (Alesul). întortocheat va fi şi drumul lui Iosif, adolescen­tul care sub razele ademenitoare ale lunii se pleacă fermecat asupra propriei sale frumuseţi oglindite în simbolica fântână; iar înainte de a fi un sculptor al umanităţii, „hrănitorul" po­porului său, va trebui să reziste multor ispite şi încercări (lo- sif şi fraţii săi). Hanno Buddenbrook, Klaus Heinrich, Hans Castorp, Iosif, Gregorius, Felix Krull sunt cu toţii artişti, în di­ferite ipostaze, în diferite momente istorice, protagonişti ai aceluiaşi mare colocviu, care se poartă în termeni proprii nu­mai în două dintre romane, în Lotte la V/eimar şi în Doctor Fa- ustus, centrate pe două ilustre personalităţi, una reală, alta in­ventată (dar oare în artă nu se şterg graniţele dintre invenţie şi realitate?!), artişti prin meserie şi destin: Goethe şi Adrian Leverkiihn.   In timpul unui concediu la Aalsgard, Thomas Mann l-a ci­tit pe Goncearov. Această lectură, ca şi influenţa vizibilă a lui Turgheniev („doux geant", cum l-au numit prietenii pari­zieni) asupra povestirii, la care se adaugă pasiunea din ado­lescenţă pentru Tolstoi, l-au îndemnat pe autor să ofere Liza- vetei Ivanovna rolul de entuziastă cititoare şi apărătoare a li­teraturii ruse. „Cum adică: Efectul purificator şi sfânt al lite­raturii, nimicirea pasiunilor prin cunoaştere şi cuvânt, litera­tura ca o cale spre înţelegere, spre iertare şi iubire, puterea mântuitoare a cuvântului, spiritul literar ca fenomenul cel mai nobil al spiritului uman în genere, literatul ca om desă­vârşit, ca sfânt — a vedea lucrurile în acest fel nu înseamnă a le vedea destul de exact?" Lizaveta îi opune lui Tonio o con­cepţie înalt etică cu privire la rostul artei şi al artistului. Această viziune corespunde însă monumentalei figuri a lui Goethe din Lotte la Weimar. în eseurile sale, Thomas Mann l-a înfăţişat întotdeauna pe Goethe (împreună cu Tolstoi) ca pe cea mai nobilă incarnare a spiritului literar şi a spiritului uman în genere. „Literatul ca om desăvârşit, ca sfânt" („derLiterat als vollkommener Mensch, als Heiliger") — oare nu aceasta este revelaţia pe care o avem asistând la discuţiile doamnei consilier aulic Charlotte Kestner cu Mager, chelne­rul hotelului „La Elefant", cu Miss Rose Cuzzle, cu doctorul Friedrich Wilhelm Riemer, secretarul Excelenţei-Sale domnu­lui consilier intim, cu domnişoara Adele Schopenhauer, sora filosofului, cu domnul consilier cameral August von Goethe, şi mai ales citind ultimele capitole ale romanului, despre o zi de lucru a lui Goethe, despre masa dată în cinstea Charlottei, sau parcurgând momentul culminant ultim al cărţii, discuţia dintre maestru şi eroina lui?! Literatul ca om desăvârşit este chiar formula geniului, care a îmbrăţişat cu privirea lui pă­trunzătoare „unitatea lumii". Desigur, Thomas Mann este de­parte de a interpreta melodiile pe o singură strună. Nobilul Iosif fusese şi el conceput ca o personalitate contradictorie — iar olimpianul poet german cu atât mai mult. Senin ca un zeu şi tulbure în acelaşi timp din pricina atâtor aluviuni pe care ochiul interpretului subtil le distinge în oglinda clară a vieţii, mai înţelegător decât poate fi un om şi insensibil până la cruzime, moral şi amoral totodată, el ne apare, în ciuda indi­ferenţei şale suverane faţă de oameni şi împreună cu această indiferenţă: cel mai mare umanist german! Tonio Kroger fuse­se doar şi el umanist, chiar dacă unul ciuntit. Oamenii din preajma lui Goethe încearcă un extraordinar sentiment de sa­tisfacţie, dar şi un sentiment contrar, de nelinişte, de apăsare, de frică. Umanistul-tiran, paradoxală îmbinare, pe care ro­mancierul o construieşte magistral. „Compatrioţii lui Confu- cius doar au bine întipărită în conştiinţă zicala că «un om mare e o nenorocire publică»", spune Goethe în ale sale „Cu­vântări la masă". Toţi râd, numai Charlotte, îngrozită, le dă chinezilor dreptate. După care, ultimul dialog dintre Goethe şi Charlotte (construit în mod voit la intersecţia dintre poezie şi adevăr, dialog pe care îl suspectăm a fi de fapt un monolog interior) risipeşte misterul, explică inexplicabilul, lămureşte „vinovăţia fără vină" de care e împovărat geniul, omul desă­vârşit care reprezintă o mare nenorocire. Charlotte îi repro­şează poetului jertfele aduse măreţiei sale; şi are dreptate. Dar câtă dreptate are acuzatul în pledoaria sa, decantând diso­nanţele într-o superioară armonie. „Tu zici că eu sunt flacăra către care fluturele se năpusteşte dornic, foarte bine, dar sunt totodată şi lumânarea care în prefacerile şi în schimbarea lu­crurilor se consumă arzând şi îşi jertfeşte trupul, pentru ca lu­mina să se răspândească, şi sunt şi fluturele ameţit care crede în flacără — imaginea oricărei jertfe a vieţii şi a trupului în scopul transformării spirituale. Draga mea de odinioară cu suflet de copil, jertfa sunt eu în primul rând — şi sunt totoda­tă cel care aduce jertfa. Odinioară am ars pentru tine şi ard şi-acum ca spirit şi lumină. Află că metamorfoza e tot ce-i mai adânc şi mai scump în prietenul tău   Pe un adevărat artist, afirmase Tonio Kroger, îl poţi desco­peri oricând printre oameni: el este predestinat şi blestemat să fie artist! Acesta e şi argumentul suprem al lui Goethe — iar cuvintele sale le-ar putea invoca la marele proces ce i se va in­tenta şi damnatul Adrian Leverkiihn. Poetul şi compozitorul sunt antipozi şi totuşi rude, veşnic străini şi înfrăţiţi pe veci. „Ca să fii în stare şi în genere tentat să te joci, să te joci cu ma­terialul, pentru a-1 configura eficient şi cu gust, trebuie să fii ceva exterior omenescului şi chiar neomenesc, trebuie să te afli faţă de omenesc într-un raport straniu de îndepărtat şi indife­rent. însuşi talentul de a obţine stil, formă şi expresie presupu­ne această relaţie rece şi selectivă faţă de omenesc, ba chiar o anumită sărăcire şi secătuire din punct de vedere omenesc." Nu Goethe rosteşte aceste cuvinte, deşi le-ar putea rosti; nu le spune nici Adrian Leverkiihn, artistul rece şi impersonal, deşi ele i se potrivesc pe de-a întregul. Le enunţă acelaşi Tonio Kroger, situat la marea răscruce a culturii germane, unde s-au întâlnit clasicul Goethe şi romanticul Nietzsche, vechiul şi mo­demul doctor Faust. Pierderea sentimentului viu, scufundarea în abisul indiferenţei, pactul diabolic care răpeşte artistului atributele umanismului — tragedia lui Adrian Leverkiihn de­săvârşeşte după patru decenii drama lui Tonio Kroger.   Numind metamorfoza — „joc al prefacerilor" — marea speranţă şi adânca dorinţă a fiinţei sale, Goethe i-a vorbit apoi Charlottei astfel: „Asta înseamnă unitate, iubito, continua tre­cere din una în alta, autoschimbare, transformarea lucrurilor, unitate este şi felul cum viaţa ia când o înfăţişare materială, când una morală, şi cum trecutul se transformă în prezent, acesta se răsfrânge în trecut sau prefigurează viitorul, de care şi trecutul, şi prezentul sunt spiritualiceşte pline. Postsimţire, presimţire — simţirea e totul. Să deschidem larg ochii şi să îmbrăţişăm cu privirea unitatea lumii — să-i deschidem larg, cu seninătate şi cu pricepere." Ideea lui Gpethe îi aparţine lui Thomas Mann: îi exprimă fiinţa şi arta.

 

Ultimul cuvint de Mircea Vulcanescu Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost filosof, sociolog, economist şi profesor de etică. Studii universitare de filosofie şi de drept la Bucureşti, continuate printr-o specializare la Paris. Asistent de sociologie şi de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunindu-se ca „filozoful” şcolii de sociologie de la Bucureşti. Unul dintre teoreticienii „tinerei generaţii”, deosebit de activ la Asociaţia „Criterion”. Referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanţe, director al Direcţiei Vămilor şi al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”. După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin Omul românesc, Ispita dacică, Existenţa concretă în metafizica românească şi Dimensiunea românească a existenţei. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor ţării. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (ianuarie 194l-august 1944) în guvernul lui Ion Antonescu, a fost judecat şi condamnat la opt ani temniţă grea. A murit în închisoarea de la Aiud.   Pledoarie de o patetică sinceritate şi de o solidă întemeiere juridică, amplul cuvânt rostit în apărare de acuzatul Mircea Vulcănescu în cele două procese ce i-au fost înscenate prevestea la vremea respectivă era de injustiţii, arbitrar şi crime ce avea să se instaureze. Citindu-l astăzi, încercăm sentimentul dureros al unei târzîi restabiliri a adevărului pentru care s-a plătit cu sângele celor mai nobili fii ai neamului. Este un text întru totul comparabil, prin înălţimea sa morală şi eleganţa argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon.    Ultimul cuvânt îl editez după un text dactilografiat (copie, indigou negru) la un rând, cu modificări autografe ale lui Mircea Vulcănescu, operate cu creionul (pe pagina de titlu şi paranteze drepte [ ] pentru pasajele care n-au fost citite în faţa instanţei) şi cu cerneală neagră. Sunt două pagini (cea de titlu şi planul apărării, nenumerotate) + 65 pagini (numerotate). Fireşte, ambele texte au fost confruntate cu cele apărute în „Ethos”; am considerat că nu este necesară o confruntare şi cu textul publicat în „Orizont” (mi-a fost suficient să constat că ambele texte au fost puse sub un singur titlu, iar eroarea din subtitlu, privind legea nr. 455 – promulgată în 1946, nu în 1945 cum i-a scăpat autorului –, a fost preluată fără cea mai mică îndoială cartesiană); de asemenea, n-am semnalat în note erori de informaţie. Cele două texte mi-au fost puse la dispoziţie cu deosebită solicitudine de doamnele Margareta Ioana Vulcănescu şi Măriuca Vulcănescu, soţia şi, respectiv, fiica gânditorului. Cărarea către lumea lui Mircea Vulcănescu, către procesul acestuia mi-a fost deschisă şi orientată de Zaharia Balinca – studentul de odinioară al asistentului de etică, viu angajat în punerea în lumină a personalităţii filosofului –, care m-a îndrumat vreme de câţiva ani. (La rândul său, acesta fusese călăuzit spre „comoară” de Constantin Noica.) O serie de informaţii privitoare la articolele proprii (titlu, an de apariţie ş. a.) Mircea Vulcănescu le-a dat din memorie, cu unele erori. Peste tot le-am îndreptat în mod tacit. (În „Ethos” s-a păstrat forma din manuscris.) Alte erori pe care le-am identificat (de exemplu, anul promulgării legii nr. 455 ş. a.) au fost şi ele îndreptate corespunzător formei corecte. Intervenţiile în text, strict necesare, ale editorului, au fost marcate prin paranteze drepte [ ]. Transcrierea s-a făcut ţinând seama de normele ortografice actuale.   Notă privitoare la ediţie   Am reunit în volumul de faţă două texte: Apărarea şi Ultimul cuvânt. Apărarea a fost scrisă în decembrie 1946 pentru procesul care s-a desfăşurat în decembrie 1946-ianuarie 1947 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Criminală. Ultimul cuvânt a fost scris în decembrie 1947-ianuarie 1948 şi a fost rostit (aproape integral, timp de patru ore) în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Criminală. Cele două texte au fost publicate pentru prima oară de Virgil Ierunca în „Ethos” (Paris), caietul al IV-lea, 1983, p. 9-104. Ele au fost puse sub titlul Ultimul cuvânt (cu subtitlul corespunzător); în realitate, sunt două texte, fiecare cu identitatea lui concretă. În ţară, cele două texte au fost publicate o singură dată, în serial, în revista „Orizont” ce apare la Timişoara (an II, numerele 4-15, 26 ianuarie-13 aprilie 1990), după „Ethos”. Pentru ediţia de faţă textul Apărării l-am preluat după o copie dactilografiată în anii ’70, aflată în arhiva Mircea Vulcănescu. Textul nu poartă titlu; i-am dat titlul Apărarea, spre a-l distinge de cel de-al doilea text, care are un titlu dat de Mircea Vulcănescu însuşi. Nu am avut la dispoziţie un manuscris sau un text dactilografiat în anii ’40, cu sau fără modificări autografe ale autorului. N-am reuşit încă să identific exact soarta manuscrisului sau a dactilogramei originale.     APĂRAREA   1946         Domnule Preşedinte şi Onorată Curte,   Ascultând rechizitoriul Procurorului General, ca şi actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în faţa unui caz dostoievskian. Nu, Onorată Curte, în faţa acelui judecător de instrucţie din Crimă şi pedeapsă, care, prin acţiunea lui persuasivă, unită cu mustrarea de cuget care lucrează dinăuntru pe acuzat, ajunge să-i smulgă până la sfârşjt mărturisirea crimei săvârşite, ci în faţa acelui caz straniu din Fraţii Karamazov, în care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispăşire, păcatele fratelui său. Într-adevăr, nu vi se pare straniu, Onorată Curte, că dintr-un dosar de 200 de file, în care am expus activitatea mea sub trei miniştri, vreme de trei ani şi jumătate[1], arătând toate nădejdile, greutăţile şi rezultatele ei – şi d-l procuror spune că pedeapsa se dă pe rezultate –, acuzaţia să nu reţină niciun fapt, Curtea să nu-mi admită probator decât pentru câteva întrebări, câte una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus în memoriul meu – şi să fiu pus să răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, prin deducţie, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziţi, Onorată Curte, pentru „toate” faptele trecutei guvernări – printre care se aleg spre încadrare – prin ce neexplicabilă îndurare – numai două; dar suficiente acestea să-mi răpească nu numai viaţa mea, care în cumpăna dreptăţii preţuieşte cel mai puţin, dar cinstea unui neam nepătat şi viitorul unor fiinţe care nu au nicio vină. Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăţi pe care sunteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pământească. Încercănd să văd dacă pot lua asupra mea învinuirea ce mi se pune în sarcină şi pe care o prevedeam, din clipa în care, cu inima îndoită, împărţit între sentimentul interior al unei tovărăşii internaţionale neplăcute şi obligaţia în care eram pus să fac faţă pentru apărarea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totuşi să fiu subsecretar de stat într-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei ţării mele, într-un moment în care românii se băteau pe străzi cu românii, sub ochii străinilor, care nu aşteptau altceva decât să folosească pentru ei această sfadă – aş dori numai să vă lămuresc, pe scurt, şi nu numai Dumneavoastră, care ascultaţi aci, dar şi celor care sunt afară, departe, risipiţi prin gospodăriile lor mărunte, din oraş ori de la ţară, ale căror interese am avut greaua şi nedorita sarcină să le apăr prin activitatea mea, într-un ceas greu, şi cărora nu le-am putut da seamă până acuma – ce-am făcut, ce-am vrut să fac şi de ce-am făcut ce am făcut? Pus a răspunde, eu, subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe, de întreaga politică a mareşalului Antonescu – neîndrăznind să iau asupra mea nici acest exces de cinste şi nici această cumplită sarcină –, mă voi mărgini să vorbesc despre cele petrecute în sectorul în care am lucrat. Şi dacă nu voi putea vorbi de politica generală a guvernului – pe care nu o cunosc –, şi din care unele lucruri le-am aflat abia aici, în şedinţă, voi vorbi numai de acea parte a activităţii mele, în care am colaborat cu guvernul mareşalului Antonescu, şi anume aceea a politicii sale economice. La această politică am lucrat, pe ea am urmărit-o, cu îngrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, şi cu ea înţeleg să rămân solidar, asumându-mi întreaga răspundere a rezultatelor ei. Iar dacă din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va reţine vreo vină, înţeleg să mi-o asum, în sensul în care am spus-o şi în memoriul înaintat procurorului care m-a cercetat: „convins că obligaţia de a face faţă pentru semeni, care stă la temelia obligaţiunii obşteşti, este o îndatorire a noastră faţă de noi înşine, prin care ne constituim oameni”. Onorată Curte, mă veţi scuza deci când – răspunzând d-lui procuror general, pe propriul său teren – voi îndrăzni să rostesc o apărare care nu va fi numai a mea, ci a întregului sector economic al guvernului, în care nu am fost decât un modest subsecretar de stat. Dar procurorul general m-a făcut solidar cu toate faptele acestui regim, la care am colaborat, spre a deduce că eram vinovat şi de fapte pe care nu le-am făcut – că am dreptul să arăt, în apărarea mea, cel puţin pe acelea pe care le-am făcut, sau la care am luat parte, personal, alături de toţi miniştrii cu care am lucrat în acea vreme. Onorată Curte, sunt acuzat că prin colaborarea mea cu mareşalul Antonescu m-am făcut solidar cu toate actele lui de guvernare şi, în consecinţă, prin deducţie, şi cu acelea pedepsite de art. 1, alin. a [din Legea nr. 312/1945] – că, militând pentru hitlerism şi fascism şi având răspunderea politică, am permis intrarea armatelor germane în ţară, şi de art. 2, alin. a [din aceeaşi lege] – că am hotărât declararea războiului contra U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite.   În ce priveşte prima acuzaţie (art. 1, alin. a): „permiterea intrării armatelor germane în ţară”, pe care sunt acuzat a fi hotărât-o eu, legea cere ca elemente ale infracţiunii: răspunderea politică efectivă; militarea pentru hitlerism; permiterea efectivă a intrării armatei germane în ţară.   1. În ce priveşte răspunderea politică efectivă, apărătorii mei au arătat că ea nu poate să existe pentru un subsecretar de stat. 2. În ce priveşte militarea pentru hitlerism: sunt cel dintâi, din această ţară, care, fără a fi comunist, am expus, la Fundaţia „Carol I”, teza leninistă[2], aşa cum o înfăţişa Stalin, şi nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind să ştie ai mei adevărul asupra unor lucruri copleşite – după cum spuneam şi atunci – de propagandă interesată, de calomnie şi prostie; am făcut, în 1935, cinci luni cronică politică la ziarul „Prezentul”[3], condus de răposatul Madgearu – cronică, care, prin obiectivitatea ei, era citată deseori la Radio Moscova şi de Agenţia TASS, înainte de război; în anul 1940, după izbucnirea războiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocadă îndreptat împotriva Germaniei şi am explicat, la Londra, într-un discurs, că scopul lui era apărarea independenţei noastre economice împotriva presiunilor germane. Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra în acel timp, pentru evacuarea tezaurului  B.N.R.,  în caz de agresiune hitleristă; d) acceptând postul de subsecretar de stat la Finanţe, în împrejurările arătate, nu am făcut decât să-mi fac datoria de intelectual şi de slujbaş al statului, după cum aceeaşi datorie mi-am făcut-o în vara asta, când – între două închisori — am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, să redacteze Amendamentele româneşti la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discută la Paris şi pe care guvernul român de acum şi le-a însuşit[4]. Aceasta este „militarea mea”. Pentru ţară, totdeauna şi oricând, şi numai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situaţiile grele pe care nu eu le-am creat. Asta despre militare. 3. În ceea ce priveşte situaţia permiterii de fapt a intrării armatei germane, rechizitoriul a recunoscut că armata germană era în ţară mai dinainte ca eu să fiu numit subsecretar de stat. Şi că intrarea ei s-a făcut prin actele conducătorilor politicii externe româneşti împlinite mai înainte ca eu să fiu ministru. Iar în ce priveşte argumentul indirect ce s-ar încerca să se tragă din aşa-zisa „finanţare a armatei germane”, spre a se găsi în ea un sprijin permiterii acestei intrări, apărătorul meu a demonstrat că finanţarea armatei germane – care nu a fost o finanţare adevărată, ci numai o modalitate deghizată a noastră de a prepara o soluţie care ameninţa să devină catastrofală acestui popor, într-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului român – germanii acoperind, până la urmă, cu bunuri nemţeşti, toată finanţarea armatei lor, aşa cum se arată pe larg în memoriul meu de la dosar –, nu poate constitui temeinic un cap de învinuire. Tot apărătorul meu a dovedit că lipsa acestei aşa-zise finanţări nu a împiedicat armatele nemţeşti să intre în ţară, această armată finanţându-se singură, prin prelevări directe, prin jafuri sau prin alte mijloace incompatibile cu legile ţării, cu suveranitatea ei ori cu siguranţa averii cetăţenilor ei, ce, ca miniştri, eram puşi a apăra. Şi a mai dovedit că această aşa-zisă finanţare nu s-a făcut în interesul german, ci în acela al ţării mele, cu scopul de a o limita şi de a face pe nemţi să plătească singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din ţară. S-a mai dovedit, în sfirşit, că soldul activ al cliringului românesc – deoarece s-a făcut atâta caz contra politicii economice a fostului regim –, sold în care s-au acumulat şi mărcile date de Germania pentru finanţarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din România în Germania, este în realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur româneşti în mărci/creanţă a Germaniei asupra României, reprezentând import românesc neplătit de Germania, a cărui valoare nu este trecută în cliring. Că, deci, în fond, privind schimbările totale, în care se încadrează această finanţare, România a luat, din 1941 – în afară de armament –, calculate la preţuri antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei [la cursul din] 1938 mai mult decât a dat Germaniei; iar dacă socotim şi armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastre şi întors împotriva Germaniei în 1944, acest plus de import reprezintă 15,5 miliarde lei [la cursul din] 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari. Şi, pe deasupra, nemţii ne-au mai rămas şi datori în balanţa totală a schimburilor în R. M.! În ceea ce priveşte a doua acuzaţie, de declaraţie şi continuare a războiului, avocaţii mei s-au ocupat amănunţit de încadrarea juridică a chestiunii. Nu insist. Ceea ce ţin să se mai ştie aci este că: finanţarea armatei române – care a luptat peste graniţă, în acest timp – nu s-a făcut de Ministerul Finanţelor. Ea s-a făcut de germani; iar armamentul ei s-a dat de către aceştia, fără plată – adică s-a pus în sarcina lor, prin convenţii economice. În schimb, toată activitatea de finanţare a Ministerului de Finanţe a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui război, cu faţa către Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Mărturia generalului Borcescu, şeful Secţiei Marelui Stat Major, care a organizat această armată, a generalului Mardare şi a generalului Stănescu, care, politiceşte şi militariceşte a folosit-o!) La a treia mobilizare, ministrul de Finanţe Neagu s-a opus la Marele Stat Major – fiind eu de faţă –, după cum am dovedit cu depoziţia generalului Mardare, ca această mobilizare să se facă în alte condiţii decât cele care asigurau ţării libertatea de acţiune, în cazul ieşirii din război. Iar la Consiliul de Miniştri de la Snagov, din 23 august 1944, nu am fost de faţă; dar, din informaţiile dobândite de la ministrul meu, în acel consiliu nu s-a decis continuarea războiului, ci începerea discuţiilor pentru încheierea armistiţiului.   În ceea ce priveşte acum rezultatele politicii economice la care am colaborat: 1. Este un neadevăr că teritoriul ţării a fost jefuit, înainte de 23 august 1944, afară de cazuri izolate, şi tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finanţare. În cantităţi, cele trei produse principale de export: cereale, lemn şi petrol, s-au exportat în cantităţi mult mai mici ca în vremurile normale. În schimb, importul bunurilor necesare României a fost asigurat în cantităţi record. Şi rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor ţării, dar şi crearea în ţară a unei baze de aprovizionare pentru operaţiunile aliate de după 23 august 1944. Ca exemplu, livrările de cereale făcute aliaţilor în nouă luni după 23 august 1944 au depăşit pe cele făcute nemţilor în patru ani. Toate afirmaţiile de mai sus sunt dovedite prin datele oficiale aflate la dosar, filele 165-190, acte pe care le posed în original, cu semnăturile autorităţilor respective.   2. România şi-a procurat, cu ajutorul nostru constant, începând din 1943, un armament cu care a înzestrat o armată nouă, după dezastrul de la Don, destinată a face faţă la Vest (mărturiile Borcescu şi Mardare), armată care era destinată să asigure – şi care a asigurat – libertatea de acţiune politică a ţării şi i-a permis să realizeze actul de la 23 august [1944], liberând teritoriul naţional de germani şi executând clauzele militare ale convenţiei de armistiţiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alături de armatele aliaţilor. Iar Ministerul de Finanţe, pentru această finanţare, a zis: „Pentru asta, dăm!”;   3. În sfârşit, România a obţinut, pe deasupra, şi peste opt vagoane cu aur şi devize aur de la nemţi, ceea ce i-a permis Băncii Naţionale [Române] să-şi dubleze aproape stocul de aur, faţă de situaţia din aprilie 1941, sporindu-se (şi cu cumpărăturile interne) de la 15 la 24 vagoane aurul din stoc. Aurul, ştie oricine, fiind putere de cumpărare liberă, primită pe orice piaţă, este semnul însuşi al independenţei economice. Şi, pentru că d-l procuror a spus că ceea ce se plătesc sunt rezultatele, să-mi daţi voie să reţin aceste trei rezultate, pentru care se cere să fiu condamnat, fiind dovedit că, în afară de ele, alte fapte proprii nu sunt puse de acuzare în sarcina mea. Toate aceste rezultate, neasemănate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca să importe armament), s-au realizat de mica Românie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale şi nici pe acela al exportului de petrol – care se satisfăceau, în proporţie de peste 3/4 de Germania din alte părţi –, faţă de o Germanie, aflată nu numai în culmea gloriei militare, dar care avea şi monopolul întregului tranzit european –, afară de statele vecine. Lucrurile acestea nu le spun eu, le-au recunoscut, cum aţi văzut: 1. Adversarii noştri de la Institutul de Conjunctură, condus de un comitet din care fac parte ministrul actual de Justiţie, doi foşti subsecretari de stat de după 23 august [1944] (Manuilă şi Iordan), un fost ministru de Comerţ (Christu), doi consilieri economici trimişi azi la Conferinţa Păcii (Zilber şi Christu), doi secretari generali în funcţie (E. Demetrescu şi E. Ballan), din care unul (Ballan) este membru al Consiliului Superior Economic, şi altul, conducătorul Institutului Statistic (Manuilă) şi cei mai distinşi economişti ai partidului comunist (Zilber şi Pătrăşcanu), doi subşefi de Stat Major din acel timp (Mardare şi Borcescu), însuşi şeful guvernului de la 23 august [1944] şi şeful de Stat Major al operaţiunilor ţării împotriva Germaniei (generalul Sănătescu, în procesul generalului Stoenescu de la Secţiunea a VIII-a); 2. Lucrurile acestea le-au recunoscut neutrii, într-un raport, a cărui existenţă nu ni s-a permis s-o dovedim, din cauză că ni s-a redus numărul de martori şi n-a fost permis a pune fiecăruia decât câte o singură întrebare. În acest raport către guvernul său, această Legaţie neutră afirma, asupra rezultatelor politicii economice a României faţă de Germania, următoarele: „Ceea ce România a putut obţine de la Germania, în aceşti ani, ţine de domeniul miracolului”; 3. Lucrul acesta l-a recunoscut (şi vedeţi că consemnul e unanim: foşti aliaţi, adversari, neutri) însuşi conducătorul poporului german, când a spus conducătorului statului român, în ultima lor întrevedere, în timp ce acesta îi cerea aur pentru plata subzistentelor armatei germane care lupta pe pământul românesc: „Nu pot pricepe cum România, care a fost aşa generoasă cu sângele fiilor săi, a fost meschină când a fost vorba de livrarea de bunuri economice”. Două politici, deci, clar deosebite: una generală, de care s-a arătat că nu suntem răspunzători; una economică, la care am lucrat şi care a fost o politică de rezistenţă, şi ale cărei rezultate contrastează straniu cu dezastrul însemnat al celei dintâi.   Nu ştiu de ce, ascultând restabilirea, printr-un martor, a mărturiei conducătorului german asupra contribuţiei economice negative a României la războiul german, spre deosebire de contribuţia ei politică, mi-a venit în minte o poveste spusă de mareşalul tuturor ruşilor, Stalin, în legătură cu felul în care ţăranii preţuiesc apărarea sărăciei lor, uneori mai presus chiar decât viaţa oamenilor. Povestea odată, deci, mareşalul Stalin – voind să arate sentimentul preţuirii vieţii omeneşti – cum, în vremea în care era închis în Siberia, în Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au înconjurat o iapă într-o luncă. Om după om, s-au trimis din sat trei feciori să o aducă, şi s-au înecat, până ce ultimul a venit cu iapa. Mirat că se sacrificaseră trei oameni pentru un cal, mareşalul s-a apropiat de un om din partea locului şi l-a întrebat: „Cum se poate, moşule, una ca asta? Să jertfiţi trei feciori pentru o iapă?” Şi moşul, stăpânit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regăsit peste tot unde sunt ţărani în lume, i-a răspuns: „Feciori facem fiecare iar, câţi vrei, dar o iapă? Pas de fă o iapă!” Aşa judecă tot omul acestui pământ şi aşa judecă, peste tot, neamurile de ţărani, care, după vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dădeau împăratului lor „volontiers leurs fils, rarement ieur cheval, mais jamais leur ecu”[5] . Sentimentul acesta că pentru o ţară săracă fiecare bun nu este o marfă, ci un rod al acestei lumi, care se înfrăţeşte cu personalitatea lui, e un sentiment adânc. Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, când, acum 92 de ani, zi de zi, a murit născând pe tatăl meu, pentru că trecuse cu el în pântece, înot, Oltul revărsat, ducând în cârcă viţelul pe care-l apucase în zăvoi puhoiul apelor. Sentimentul ăsta l-a avut şi tatăl meu când a robit o viaţă de om nepătat, să apere, timp de 41 de ani, fără nicio veleitate, avutul statului român, în slujba aceluiaşi minister. Şi, acelaşi sentiment l-am avut eu, când, pus – fără s-o doresc – să apăr interesele economice şi financiare ale poporului românesc, mi-am încordat toate puterile ca să fac faţă şi să scap tot ce se putea scăpa din starea lui de puhoaiele revărsate asupra sa. Mi s-a lămurit atunci, mie însumi, temeiul pentru care atât eu, cât şi aceşti oameni alături de care am stat şi cu care m-am înţeles, fără să ne fi vorbit dinainte, şi care ne-am coordonat acţiunile, fără să ne consultăm, pentru ca sărăcia acestui neam să fie apărată, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta – cum spunea d-l procuror –, pentru neam, şi multă slavă, dar şi multă jale, şi pe care nu noi o făcusem. Desigur, conducătorul unui popor întemeiat pe etica sângelui poate înţelege greu etica aceasta a unor oameni pe care răposatul Nicolae Iorga i-a botezat atât de sugestiv: „oamenii pământului”, a căror zestre nu se vinde şi care-şi trag numele „de la moşie, de la râuri şi de la plaiuri”, şi care – după vorba lui Mihai Eminescu – şi-au apărat totdeauna mai întâi „sărăcia” şi „nevoile” şi „neamul” … Dar aceasta este etica neamului meu şi lui, şi numai lui, am a-i da seamă de gestiunea trecătoare şi nedorită a trebilor lui, care mi-a fost dată în seamă, în aceste vremuri grele. De aceea, tu, baciule Vasile, din Bârsana Maramureşului, pe care te-am părăsit într-o noapte din 1939, când unitatea în care eram mobilizat se disloca spre miazănoapte, spre a face faţă mobilizării româneşti în sprijinul Cehoslovaciei ameninţate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o să le uit şi care mi-au fost întotdeauna îndreptar, când am avut în mână grijile bunului public; tu, baciule, al cărui chip mi-a stat în faţă, pe masa mea de lucru, cât am fost subsecretar de stat, şi pe care te-am cercetat în gând, întotdeauna – când am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finanţare, de înzestrare – cu întrebarea: „Ce ţi-e ţie, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur că ai să înţelegi ceea ce conducătorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau „despărţiţi – vorba istoricului grec – de munţi şi de frica reciprocă”, nu a putut să înţeleagă… Şi, de aceea, ţie, baciule, îţi dau astăzi, aici, mai presus chiar şi de această Curte, socoteală.   Am zis!     ULTIMUL CUVÂNT   Rostit în apărarea sa de   MIRCEA M. VULCĂNESCU   În ziua de 15 ianuarie 1948 în faţa Curţii de Apel din Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, în procesul celui de-a! doilea lot al foştilor miniştri şi subsecretari de stat din guvernarea mareşalului Antonescu — acuzaţi că au provocat dezastrul ţării — în baza legilor Nr. 312/1945,455/1946 şi 291/1947 [6]       [1] Mircea Vulcănescu a fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe între 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944. În acest interval, miniştri ai Finanţelor au fost generalul N. Stoe-nescu, Alexandru D. Neagu şi Gheron Netta. [2] În primăvara lui 1932 un grup de tineri entuziaşti au întemeiat Asociaţia de arte, filosofie şi litere „Criterion”, în care au activat Petru Comarnescu, Paul Sterian, Dan Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Haig Acterian, Mac Constan-linescu, Mihail Sebastian, Margareta Sterian, Sandu Tudor, H. H. Stahl, Mihail Polihroniade, Constantin Floru, Mircea Vulcănescu ş. a. „Criterion” îşi inaugurează activitatea în octombrie 1932, cu ciclul de simpozioane „Idoli” şi cu ciclul de prezentări „Cultura românească actuală”. Primul simpozion a fost consacrat lui Lenin. Dezbaterea s-a desfăşurat în seara zilei de 13 octombrie 1932, la Fundaţia Universitară „Carol I”; sub preşedinţia lui C Rădulescu-Motru, au luat cuvântul: Mircea Vulcănescu, care a prezentat „teza leninistă”, Petre Viforeanu (teza burgheză). Henri H. Stahl (teza social-democrată), C. Enescu (teza ţărănistă) şi Mihail Polihroniade (leza tacticii politice). Bucurându-se de un succes enorm, simpozionul a fost repetat în 18 octombrie. Simpozioanele următoare au fost dedicate „idolilor” Freud, Chaplin, Mussollini, Gandhi, Bergson ş. A. [3] „Prezentul”, cotidian economic, financiar şi social, apărut la Bucureşti între 1935-1938. Prim-redactor a fost Plutarc Cotaru, iar dintre colaboratori sunt de amintit Virgil Madgearu, Ernest Ene, N. Ghiulea, Roman Cresin, T. Cristureanu, Ion Răducanu, Mircea Durma, Andrei Şerbulescu (Belu Zilber) ş. a. Mircea Vulcănescu a colaborat, cu pseudonimul Veritas sau cu numele propriu, de la numărul 1 (2 februarie 1935). [4] La începutul lunii august 1946 Mircea Vulcănescu mai era încă director la Datoria Publică. Ministru al Finanţelor era Alexandru Alexandrini. [5] „Cu plăcere fiii lor, arareori calul, dar niciodată… banul lor”. (Fr.) [6] Deasupra titlului, Mircea Vulcănescu a notat cu creionul: „Rog a vedea modificările făcute cu cerneală. Unele îndreaptă erori de sens importante. De pildă, «Vest» În loc de «Est» la pag. [lipsă în text; am ţinut seama de toate modificările autografe]. A vedea însă că în corecturile mele am pus – din grabă – unele virgule de prisos”. Iar sub titlu, din lipsă de spaţiu deasupra, a adăugat; „Pasajele însemnate [] nu au fost citite în faţa Curţii, întrucît a trebuit să mă restrâng la 4 ore. Cele de la pag. 53, 54 şi 56 [respectiv, de la p. 37, 126-128, 131-132 din ediţia de faţă] sunt necesare, deoarece constituie dezvoltări juridice. Celelalte pot lipsi (unele sunt chiar repetări ale celor spuse)”. Cât de încrezător era Mircea Vulcănescu în Dreptatea sa şi cât de grijuliu cu editorul ediţiei de faţă! Se înţelege că în această ediţie am eliminat parantezele drepte, dar am notat de fiecare dată, la sfirşitul fragmentului cuprins între [] că acel pasaj n-a fost citit în faţa Curţii. Sunt, în total, 15 pagini (dactilo obişnuit, la două rânduri).  

 

Akira Kurosawa carte biografica

Carl Zeiss, fostul ucenic care a făcut istorie La 3 decembrie 1888 a încetat din viaţă Carl Zeiss, inventatorul sticlei Zeiss. A întemeiat, în 1846, firma de instrumente optice care-i poartă numele (n. 11 septembrie 1816). Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de angajaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau standardele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. În una dintre paginile revistei puteţi citi povestea Optiplaza, liderul pieţei autohtone în vânzarea de ochelari şi lentile. Una dintre cele mai mari companii producătoare din acest domeniu a fost fondată de Carl Zeiss, în urmă cu peste 150 de ani, începută în 1846 în Jena, Germania, de opticianul cu acelaşi nume. Lui i s-au alăturat Enrst Abbes în 1866 şi Otto Schott în 1884, cei trei fiind pionierii opticii moderne, potrivi siteului oficial al companiei. Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de anga-jaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau stan-dar-dele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. Până în 1866, a vân-dut astfel circa 1.000 de microscoape. După ce i s-au alăturat Enst Abbe, în 1872 şi Otti Schott, Zeiss a îmbunătăţit lentilele pentru instrumentele optice produse şi a creat un nou tip de sticlă optică. După moartea lui, în 1888, afacerea a fost inclusă în Carl-Zeiss-Stiftung. Până la Primul Război Mondial, compania a fost cel mai mare producător de lentile pentru aparate de fotografiat. Până astăzi, antreprenorul Carl Zeiss, împreună cu Ernst Abbe, sunt văzuţi şi ca pionieri ai asigurării sociale: schema asigurării de sănătate a fost fondată în 1875 pentru garantarea tratamentului medical gratuit angajaţilor. Grupul Carl Zeiss produce lentile pentru camere foto şi video, echipamente semiconductoare pentru microcipuri, microscopie, tehnologie medicală, ochelari şi lentile de contact. A avut în anul fiscal 2011-2012 venituri de peste 4 mld. euro, în creştere cu 2% faţă de anul fiscal precedent, în timp ce profitul net a fost de 250 mil. euro. surse: bussinesmagazin.ro descopera.ro   Biografie pe scurt. Carl Friedrich Zeiss s-a născut la 11 septembrie 1816 în Weimar. Zeiss a participat la liceu la Weimar și a fost interesat de realizările tehnice ale timpului, așa că, a studiat la Grand Ducal, meserii ca  auditor. În anii 1834-1838, Zeiss a terminat  ucenicia ca mecanic. Următoarul pas l-a dus la 1845 la Stuttgart, Viena, Berlin și Darmstadt. În 1845, Zeiss s-a înscris în chimie și matematică la Universitatea din Jena. În același timp, a infiintat acolo, în 1846, un atelier de producție mecanică și optică de precizie în viață. Un an mai târziu a dezvoltat primele microscoape produse acum în atelierul său. Zeiss s-a căsătorit în 1848 cu Bertha Schatter, cu care a avut un copil. Soția lui a murit în 1850 la nașterea fiului său. În 1853 s-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Ottilie Trinkler, cu care a avut trei copii. Atelierul s-a extins continuu, iar în 1857 Zeiss a reușit să producă primele microscoape compozite. Datorită bunelor sale relatii cu Universitatea din Jena, Zeiss a reușit să angajeze cercetători experimentați și buni pentru dezvoltarea dispozitivelor sale optice. În octombrie 1860 Zeiss a fost chemat la mecanica universitară. Numărul de angajați din atelierul său a crescut la 1875 la 60 de angajați. A reușit să obțină ca partener fizicianul și matematicianul Ernst Abbe, care a dezvoltat noi metode de producție de microscoape. În 1880, Zeiss a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Jena. În 1882, chimistul Otto Schott s-a alăturat ca partener de afaceri, ale cărui producții de sticlă de la Mainzer au devenit principalul furnizor al operelor Jena Zeiss. În 1886, la 10.000 la Zeiss. Microscopul Zeiss produs. În primăvara anului 1888, gama de produse a fost extinsă pentru a include echipamente fotografice. Carl Zeiss a murit la 3 decembrie 1888 în Jena. Compania sa are deja 327 de angajați.

Alfred Hitchcock carte biografica

 

Beethoven carte biografica

Partea întâi ANII DE FORMARE 1 ORĂŞELUL DE PE MEDWAY Lorzii amiralităţii, vrând să construiască docuri mari, aleseseră în acest scop, încă de pe vremea reginei Elisabeta, un orăşel aşezat pe râul Medway, la treizeci de mile depărtare spre sud-vest de Londra, acolo unde acest râu se varsă în gurile largi ale Tamisei. Să tot fie o zvârlitură de băţ de la orăşelul numit Chatham până la locul acesta, care a devenit în scurtă vreme unul dintre cele mai de seamă şantiere pentru construcţia flotei de război. Lângă orăşel au fost ridicate forturi întărite, ca să se apere docurile militare de eventualele incursiuni ale corăbiilor vrăjmaşe. Dar ele nu l-au împiedicat, din păcate, pe îndrăzneţul amiral olandez de Reutter să forţeze cu corăbiile sale gurile Tamisei şi, bătând din culevrine, să acopere cu o grindină de ghiulele de fontă forturile care apărau oraşul, scufundând şi câteva corăbii de război şi împrăştiind groaza în orăşel. Asta se petrecuse cu mai bine de o sută cincizeci de ani înaintea acelei seri plăcute de vară, când strada principală din Chatham, High-Street, ce se întinde cam o milă şi jumătate de-a lungul râului, se bucura în linişte şi pace de o siguranţă deplină faţă de invaziile îndrăzneţe ale amiralilor. Şi, într-adevăr, dacă în capul unui amiral semeţ ar fi încolţit acum gândul cutezător de a deschide din nou focul bateriilor asupra orăşelului Chatham, nu ar fi întâmpinat el oare, de data asta, riposta cuvenită din partea noilor linii de forturi şi nu s-ar fi făcut oare de ruşine prea încrezutul duşman? Dar acum teama de incursiuni nu mai avea, fără îndoială, niciun temei. Anglia şi locuitorii din Chatham se aflau în deplină siguranţă. Cu cinci ani înainte, puterea tiranului şi despotului Bonaparte fusese zdrobită de ducele Wellington, iar despotul se afla acum exilat pe o insulă pierdută în largul oceanului; a doua oară nu mai putea să fugă, cum fugise de pe altă insulă cu trei luni înainte de a-l fi nimicit cu desăvârşire ducele victorios. De data asta era bine păzit, iar Anglia şi locuitorii din Chatham se puteau bucura în tihnă de o viaţă paşnică. Şi se bucurau din plin, cel puţin cei din Chatham, ieşiţi pe High-Street în seara aceea plăcută de iunie. E încă lumină; vara se întunecă mai târziu. Pe High-Street, în preajma priMariei care-şi înalţă ceasul deasupra locuitorilor din Chatham, e mare însufleţire. „Pe aici, pe la noi e aproape ca pe Strandul de la Londra“, se laudă cei din Chatham, când descriu vreunui călător în trecere oraşul lor natal. Nici vorbă că exagerează din cauza sentimentului lor patriotic loca. High-Street se deosebeşte mult de Strand, dar trebuie să recunoaştem că în seara asta e mare forfotă în preajma priMariei. Praful ridicat de bocancii grei ai marinarilor se aşterne într-un strat gros pe pantofii frumoaselor din Chatham şi pe ghetele bravilor ofiţeri şi funcţionari. La ora asta, High-Street mişună de marinari, ofiţeri şi funcţionari. Funcţionari de toate categoriile: de la docurile flotei regale, de la arsenal, de la depozitele de aprovizionare, de la administraţiile militare ale forturilor din Chatham. Marinari de toate gradele — începând cu elevii şi sfârşind cu locotenenţii — toţi bine dispuşi, după ce consumaseră cantităţi apreciabile de băuturi tari. Bătrânii lupi de mare, cu îmbrăcămintea lor îmbibată de catran, contribuie şi ei la stârnirea prafului; aceştia se plimbă pufăind din pipe, acoperind de fum cerul uşor înnorat. Pe High-Street sunt multe taverne care vând băuturi spirtoase; dai de ele aproape la fiecare pas. În preajma lor se află prăvăliile adaptate situaţiei predominante pe care o are orăşelul Chatham faţă de alte porturi militare şi şantiere navale ale regatului. În vitrinele acestora se poate găsi absolut tot ce e necesar pentru aprovizionarea şi echiparea corăbiilor şi a bravilor marinari, începând cu bidonul pentru rachiu şi sfârşind cu busolele de orice mărime, pe care marinarii le folosesc la orice, în afară de spart nuci. În rând cu aceste prăvălii sunt şi altele, ale căror vitrine ademenitoare sunt pline de tutun, piper, grămezi de lămâi şi nuci de muscat, necesare pentru punch, cu sticle de gin şi de rom şi cu articole coloniale făcute să-i ispitească numai pe cei din Chatham, nu şi pe lupii de mare care aprovizionează prăvăliile acestea cu mărfuri aduse de peste mări, prilejuind astfel pagube incontestabile vistieriei regale. Totuşi, lupii aceştia de mare, cu mustăţi şi fără, podoaba Chathamului, sunt consideraţi oarecum ca stăpâni ai oraşului, iar ei, dându-şi seama de situaţia lor privilegiată, se comportă cam liber. Nu c-ar răcni cântece vesele pe High-Street — pentru asemenea distracţii are oraşul destule ulicioare în cartierul docurilor — dar fumul pipelor lor ascunde locuitorilor din Chatham cerul de iunie, iar duhoarea de vin a gâtlejurilor lor arse de alcool strică întrucâtva mirosul plăcut al teilor înfloriţi, plantaţi de locuitorii oraşului pe strada principală. În seara asta, funcţionarii de la docuri, depozite, arsenal şi de la forturile militare ale lui Pitt au şi avut vreme, după terminarea serviciului, să viziteze localurile lor de preferinţă. Pesemne că din pricina asta se arată tot atât de bine dispuşi ca şi numeroşii mateloţi şi ofiţeri ai flotei regale, care se plimbă pe High-Street. Funcţionarii poartă fracuri şi redingote albastre, verzi, cafenii ori de culoarea nisipului; pantalonii de vară, făcuţi din pichet pestriţ sunt largi, acoperind laba piciorului. Eleganţii, însă, ispitiţi de ultima modă şi imitându-i pe cei din Londra, se grăbiseră să apară în pantaloni galbeni de pânză, ce nu coborau mai jos de jumătatea pulpei. Lupii de mare, neînvăţaţi cu manierele elegante, nu se sfiesc să-i arate cu degetul, râzând cu gura până la urechi. Dar eleganţi de felul acesta sunt puţini; căci cei din Chatham nu pot ţine piept niciunui dandy din Bath ori Brighton. Iar domnişoarele din Chatham, care plecau de acasă de sub oblăduirea părintească să respire mirosul de tei, vin şi tutun, nu se puteau lua la întrecere pe tărâmul modei, cu elegantele din Bath. Cucoanele din Chatham gătite de plimbare cu mantile, pelerine sau şaluri, rămăseseră credincioase vechii şi preferatei mode greceşti; îşi purtau taliile chiar sub piept, în vreme ce elegantele din Bath îi trădaseră demult pe vechii elini, potrivindu-şi taliile la locul cuvenit. Tinerii gentlamieni şi tinerele ladies nu pierd vremea degeaba; privirile de admiraţie şi cele de graţie se încrucişează pe High-Street, străpungându-l în toate direcţiile. Tinerii funcţionari din Chatham nu se deosebeau în general întru nimic de ceilalţi funcţionari ai regatului; şi unii, şi alţii se înflăcărau tot atât de mult în faţa frumoaselor ladies, cu toate că farmecul feminin nu-i ispitea la fel pe toţi funcţionarii din Chatham, deşi niciunul din ei nu atinsese vârsta când acest farmec te lasă rece.   2 PE ORDINANCE-TERRACE Aşa de pildă, poţi să-ţi dai seama dintr-o singură ochire, în primul rând, că gentlemanul care ieşise din taverna „Calul alb“ şi trece acum prin faţa priMariei e funcţionar şi în al doilea rând, că nu nutreşte niciun fel de interes pentru vreo lady din Chatham, deşi nu atinsese încă vârsta critică. E un gentleman cam de vreo treizeci şi cinci de ani ori poate mai puţin, cu un obraz plăcut, prelung, cu ochi căprui şi nas subţire. Gura moale, feminină, micuţă, cu buza de jos cărnoasă şi bărbia neexpresivă, nu prea dovedeşte tărie de caracter. Poartă un frac de pânză albastră, cu nasturi auriţi, şi pantaloni făcuţi tot din pânză, de culoarea nisipului. Gulerul scrobit al cămăşii îi ajunge până la obraji; capetele batistei negre de mătase sunt băgate sub vestă, lăsând descoperit pieptarul. Pălăria-i mare, cu fund mic şi boruri largi foarte întoarse în sus, e dată pe ceafă; o şuviţă creaţă de păr îi flutură pe frunte ori de câte ori înclină capul, salutând numeroasele lui cunoştinţe şi făcându-le prietenos semn cu mâna. Trece pe lângă primărie cu pas şovăielnic. Nu s-ar putea spune că se clatină, dar nici că păşeşte cu siguranţă. Iar ochii lui căprui sunt mai umflaţi decât s-ar cuveni să fie — chiar dacă am admite că gentlemanul stătuse toată ziua, adus de spate, într-unul din birourile semănate cu atâta dărnicie în Chatham. Îi este cald. Îşi şterge faţa cu o batistă frumoasă de mătase şi, aruncând o privire la ceasul din turnuleţul primăriei, grăbeşte hotărât pasul. Dar vizita făcută la „Calul alb“ nu-i îngăduie să meargă repede. Oftează, dând         în neştire din mâini şi rostind mecanic „Hallo, Bill!“, apoi îşi încetineşte iar pasul. Deodată însă, atent, exclamă: —      Hei, Charlie! De unde vii? Un băieţel delicat, de vreo opt ani, cu ochi mari, albaştri închis şi bucle de un castaniu luminos, apăruse în High-Street, de după colţ. —      A... A... mă duceam acasă... îngaimă el. Dacă tatăl lui merge pe High-Street, nu poate fi în acelaşi timp şi în altă parte;      deci, el, Charlie, n-a întârziat la masă. Aşa că recunoaşte cu un glas mai sigur: —      Am fost la match. Au jucat echipele lui Mr. Giles şi Mrs. Bowle. —      Bile? —      Da. —      Şi cine a câştigat? întreabă iar gentlemanul, apucându-l prietenos pe Charlie de mână. Abia acum simte băiatul că tatăl său nu se prea ţine bine pe picioare. Ştie el cine-i vinovat: ale-ul, berea limpede şi tare, care-i place atât de mult părintelui său. —      Giles. Eu i-am sfătuit pe cei de la Mrs. Bowle să nu joace, dar mi-au răspuns că sfaturile mele n-au niciun rost, dacă nu joc şi eu. Ştii, tată, nu prea sunt tare nici la bile, nici la cricket. Nu sunt un sportsman, cum spun ei. Băiatul e mâhnit de stângăcia lui la jocuri. —      Mai bine povesteşte-mi, dragă — întreabă tatăl lui, ca să schimbe vorba — cum a fost la spectacol. Cu cine ai fost la teatru? Cu doctorul? Încă nu se văzuseră în ziua aceea. Tatăl sosise cu o seară mai înainte, după ce se întorsese Charlie de la teatru, şi dimineaţa, când plecase băiatul la şcoală, el dormea. —      Vai, ce frumos a fost, tată! Ştii, în scena în care ducele de Richmond îl ucide pe regele Richard cu spada, a trebuit să-mi pun mâna la gură, ca să nu ţip. —      Cum se poate să fii atât de nervos, băiete dragă? —      În locul meu ai fi făcut la fel. S-au bătut chiar lângă loja noastră. L-am apucat pe James de mână. —      L-a luat doctorul şi pe James? —      Sigur. A fost şi tanti cu noi. —      Aha! Aşa-i!! Chirurg militar, doctorul Lamert locuia în apropiere şi venea des pe la familia Dickens. Fiul lui, James, deşi cu opt ani mai mare, era prieten cu Charles. Doctorul Lamert era văduv şi venea cu plăcere la Dickens, unde stătea şi Mrs. Hellen, o soră de-a mamei lui Charlie, văduvă şi ea. Băiatul strânge mâna tatălui său: —     Ieri am isprăvit „Pelerinul Pickle“ şi să ştii c-am bănuit că Smollet îl va face să se căsătorească până la sfârşit cu Emily. Îţi aduci aminte că şi la Fielding, Tom Jones se căsătoreşte până la urmă cu Sophia. Ia spune, tată, de ce se tot căsătoresc cu toţii? —     Ei, nu chiar cu toţii — răspunde moale tatăl, gândindu-se fără să vrea la doctorul Lamert. Se părea că şi doctorul o va lua, în sfârşit, de soţie pe mătuşa lui Charlie. —     Don Quijote nu se căsătoreşte, e adevărat. Dar Robinson Crusoe, da. Şi-n cartea lui Smollet, Roderick Random se însoară, iar în „Humphrey Clinker“ se căsătoresc cu toţii. Aşadar, vezi că am dreptate să-mi pun întrebarea asta? John Dickens găseşte un răspuns potrivit, cu toate că băuse astăzi mai mult ca de obicei: —     Ei, n-ai ce-i face, băiete dragă; şi tu te vei însura când vei fi mare. Charles lasă capul în jos, şi în faţa lui apare Lucy cea cu păr de aur. Se îndrăgostire de Lucy Strawhill de cum o                              văzuse, cu doi ani în urmă; fratele ei George, camarad de-al lui      Charlie, o adusese la dânşii, ca să admire „lanterna magică“. Da, se va căsători cu Lucy. E cochetă şi-i place să-l necăjească; dar n-are a face, o va lua de soţie. Au ajuns în faţa biroului de diligenţe, Thompson. Charles se uită cu plăcere la firma ovală expusă în geam, care reprezintă diligenţa Thompson, plină de călători în haine de sărbătoare; toţi par grozavi de veseli, nici vorbă, deoarece călătoresc cu diligenţa asta. Cu ea a călătorit şi el, când a fost la Londra să-l vadă pe clownul Grimaldi. Acelaşi simpatic doctor Lamert l-a luat cu el, şi Charles îşi aminteşte acum de călătoria aceea la Londra. —     Când voi fi mare,  mă fac actor, spune el. Şi se gândeşte că va      ajunge tot atât de vestit ca şi Grimaldi; iar Lucy îl va admira. Sau poate va juca rolul ducelui de Richmond; nici asta n-ar fi rău. Dickens-tatăl nu prea înţelege ce legătură este între hotărârea lui Charles de a se face actor, firma diligenţei de pasageri şi călătoria la Londra. Mormăie ceva neînţeles, după care spune: —     Iată-ne şi acasă... Trec pe lângă „Parapetul de artilerie“, apropiindu-se de Ordinance Terrace, uliţa pe care se află locuinţa familiei Dickens. Toţi ai casei sunt adunaţi în sufragerie şi-i aşteaptă. Fanny, în vârstă de zece ani, îşi strânge repede caietele de pe masă; sârguitoare de felul ei, în aşteptarea mesei, se şi apucase să-şi facă lecţiile. Letiţia, de cinci ani, e flămândă şi se grăbeşte să se aşeze la masă, punându-şi şerveţelul la gât şi înarmându-se cu o lingură. Doamna Dickens îşi subţiază buzele: băgase de seamă dintr-o aruncătură de ochi că soţul ei trecuse pe la „Calul alb“. Ţine pe genunchi un plod de numai şase luni. Lângă ea, în cărucior, doarme micuţa Harriet. John Dickens, care-şi arată marea-i dragoste pentru copii, mai cu seamă când întârzie de la masă, ceea ce se întâmplă destul de des, îl sărută cu gingăşie pe creştet pe micul Frederick şi se grăbeşte s-o întrebe pe prea iubita sa soţie cum o mai duce cu sănătatea. —     Frumos, tare frumos! Iar ai întârziat, John, şi noi murim de foame. Şi tu, Charles, de ce n-ai venit până acum? —     Ştiam că tata nu s-a întors încă — încearcă se se descurce băiatul. —     Ştiai? De unde puteai să ştii? Charles, nu mai începe cu născocirile, spune doamna Dickens enervată. Charles, nu-i tare în „născociri“. nu ştie să „croiască minciuni“ şi-şi dă seama de asta. Adevărat, de unde ar fi putut şti el că tatăl său nu era acasă? Mai bine ar fi spus adevărul: c-a fost la matchul de bile şi gata. Dar acuma-i prea târziu. Oftează şi tace. Apoi, îndreptându-se spre scaunul lui, încearcă să nu mai privească spre maică-sa. În tot timpul mesei, capul familiei se arată bine dispus, trăncănind verzi şi uscate; se vede cât de colo că vrea să descreţească fruntea nevestei sale. —     Nu-ţi poţi închipui, dragă, ce discuţie aprinsă s-a încins astăzi la noi la birou! Ţi-am povestit de domnul Howell, de firea lui paşnică şi tăcută; dar e bun funcţionar, n-am ce spune! Ei, ce-ţi închipui că a declarat astăzi domnul Howell, aşa tam-nisam? Că e de acord cu petiţiile pentru comerţul liber. Cred că-ţi aduci aminte. Ţi-am vorbit de chestiunea asta acum o lună. Nu-ţi mai aminteşti? Petiţiile acelea, dragă, făcute la Londra, Glasgow şi Manchester, în care se spune că toate relele, sărăcia şi celelalte vin numai din lipsa unui comerţ liber. Ai uitat? Acum judecă şi tu, te rog: nici vorbă că cei care au făcut petiţiile au ştiut ce spun şi c-au judecat chestiunea pe toate fețele. Dar domnul Howell? Ce are el cu comerţul liber? Nici în clin, nici în mânecă! Ei, să-l fi văzut astăzi pe paşnicul Howell! „Mai bine mor, spunea el, decât să renunţ la convingerea mea că prin petiţii se cere ceva absolut necesar şi că tot răul din ţara noastră este rezultatul protecţionismului“. Ţi-am explicat, mi se pare, ce-i aceea protecţionism. Ei, ce spectacol a mai făcut şi domnul Howell al nostru; ne-am mirat cu toţii. Domnul Tillet, ca să-l necăjească, a spus că şi comerţul liber şi toate petiţiile acelea nu-s decât fantasmagorii. Ne-am speriat, îţi spun drept. Faţa paşnicului nostru domn Howell s-a înroşit ca focul şi, bătând cu pumnul în masă, a spus cu un glas teribil: — „Eu nu l-aş sfătui pe domnul Tillet să discute chestiuni de care n-are habar“. Şi i-a aruncat acestuia o căutătură, să-l vâre în pământ, nu alta. Ei, ce spui de omul nostru cel paşnic? Îţi place o asemenea întâmplare, dragă? Dar doamnei Dickens nu-i plăcea deloc întâmplarea şi n-arăta niciun fel de interes pentru ea, aşa că monologul domnului Dickens nu-şi atinse scopul, şi el se văzu silit să schimbe subiectul. Iată-l acum cufundat în gânduri, cugetând la viitorul strălucit ce-i aşteaptă pe „cei mai mari dintre puişorii noştri“: Fanny şi Charles. Dar doamna Dickens e prea amărâtă de vizitele zilnice ale soţului ei la „Calul alb“ şi de întârzierile lui la masă, ca să se poată potoli cu una ou două. Când el îi spune la ce se gândeşte, ea-l priveşte cu neîncredere, ceea ce nu-l descurajează pe părintele iubitor. —     Sunt sligur că Fanny va ajunge o mare muziciană, începe el, necăjindu-se cu carnea de vacă; am auzit-o deunăzi cântând câteva pasaje şi spun cinstit că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Rămâne însă o taină unde putuse auzi părintele iubitor pasajele cântate de Fanny, care lua lecţii de pian într-altă parte a oraşului, cu un profesor de muzică de mâna a treia. Cu toate acestea, John Dickens, pătruns de dragoste pentru „cei mai mari dintre puişorii noştri“, o ţine-nainte: —     Cât despre Charles, n-am nicio îndoială. De el sunt sigur şi aş pune rămăşag pe trei sticle... Se opreşte deodată. Doamna Dickens îşi subţiază şi mai tare buzele. —     Adică, se grăbeşte John Dickens, vreau să spun, dragă, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. Mă uimesc cunoştinţele lui din literatura cultă. Pur şi simplu, mă uimesc! Cunoaşte o mulţime de nuvele din „Spectator“ şi „Chatterbox“, îşi aminteşte perfect de toate romanele lui Fielding, Smollet, absolut de toate... Charles ştie că tatăl său vorbeşte de talentele lui şi ale Fannyei ori de câte ori trebuie să topească tăcerea de gheaţă a mamei. E obişnuit cu asemenea discuţii, sau mai bine zis cu monologurile tatii. —     Ce-i cu bătrânul Fielding? se aude un glas de la uşă. E doctorul Lamert. Blajin, grăsuliu — intră, aruncând o privire de jur-împrejur. Văzând că doamna Hellen n-a apărut încă, dă bună ziua doamnei şi domnului Dickens şi-i ciupeşte delicat de obrăjiori pe copii, aşezându-se ceva mai departe de masă. Aşteaptă, desigur, să vină doamna Hellen. —     Tocmai spuneam, Lamert, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. A citit o groază de cărţi. Nu găseşti? —     Da, da, e foarte citit, încuviinţează doctorul Lamert. Mi-a povestit deunăzi, pe larg, câteva schiţe de Washington Irving. Charles n-aude pgntru prima oară vorbindu-se despre erudiţia lui. —     Eu o să fiu actor... spune el. John Dickens e dispus să admită şi posibilitatea asta. —     Se poate, se prea poate! murmură el, trăgând cu coada ochiului la nevastă-sa. Ca de obicei, doamna Dickens nu rămâne multă vreme supărată. Faţa-i capătă iar expresia obişnuită. —     S-ar putea ca favoritul dumitale — se adresează el doctorului — să aibă dreptate. Îţi mai aminteşti cum cânta cuplete când era mic de tot? E drept că nu erau cuplete potrivite cu vârsta lui, eu însă mi-am dat seama de pe atunci că are talent şi sunt aproape sigur că va ajunge un mare actor. Actor sau scriitor! Are mult haz la povestit. Doctorul se uită cu prietenie la favoritul lui, apoi se ridică. Tocmai intră doamna Hellen, motivul vizitelor sale zilnice în casa Dickens. —     Ai dreptate, Dickens, spune doctorul, după ce doamna Hellen se aşeză la masă; nu ştiu dac-am mai întâlnit un copil cu un spirit de observaţie atât de dezvoltat ca al lui Charles. Aşadar, în loc de o mustrare aspră pentru întârziere, Charles primeşte laude cu nemiluita. Şi pricina e numai slăbiciunea scumpului său tată pentru taverna „Calul alb“. Copilul înţelege prea bine că dacă nu s-ar fi enervat mama lui, nici dragul lui tată n-ar fi încercat să-i abată atenția cu discuţiile despre talentele fiului său. Dar nu e prima dată că tatăl stăruie atât asupra acestui subiect care-i face o plăcere aşa de mare. Replica doctorului Lamert îi dă parcă pinteni; iată-l înnotând până-n gât în grijile şi sentimentele lui părinteşti. Deodată, spune: —     Ce zici dragă, nu crezi c-ar trebui să-i mutăm pe Fanny şi pe Charles la altă şcoală? Charles şi Fanny urmează la o şcoală mixtă de băieţi şi fete, condusă de o lady bătrână şi evlavioasă, care ia câte zece panny pe săptămână de fiecare elev. Lui Charles nu-i place deloc şcoala asta; se plictiseşte acolo de moarte, dar mai cu seamă nu-i place mopsul cel urâcios care stă culcat în coridor pe o salteluţă de vată şi mârâie aşa de scârbos când treci pe lângă el. —     Nu-i o şcoală potrivită pentru copiii noştri. Le-ar trebui una mai bună, încheie solemn John Dickens. Nu eşti de aceeaşi părere, Lamert? Ba da, doctorul Lamert e de aceeaşi părere, ca şi doamna Hellen şi doamna Dickens. Dar de unde să iei bani să plăteşti taxele pentru o şcoală mai bună? Mai sunt şi lecţiile de pian ale Fannyei, care trebuie achitate. Doamna Dickens doreşte şi ea o schimbare a şcolii, dar nu pomeneşte nimic despre bani. Nici ea, nici soţul ei nu se gândesc la bani. —     Charles ar vrea grozav să înveţe, adaugă doctorul. Mi-a spus mie c-ar fi în stare să înveţe toată viaţa. Nu-i aşa, Charles? Charles dă din cap. —     Atunci gata, s-a hotărât! Căutăm altă şcoală, — încheie John Dickens. E atât de copleşit de grijile părinteşti, încât nu mai are vreme să se gândească la şilingii cei vrednici de dispreţ.

O istorie personală Roger Waters a catadicsit să vorbească cu mine abia după vreo şase luni în care studiaserăm la acelaşi colegiu. Într-o după-amiază, pe când încercam să fac abstracţie de murmurul celor 40 de colegi ai mei, studenţi la Arhitectură, şi să mă pot concentra asupra desenului tehnic din faţă, pe planşeta mea de desen a căzut umbra lungă, distinctă a lui Roger. Deşi până atunci îmi ignorase voit existenţa, în cele din urmă Roger recunoscuse în mine un spirit înrudit muzical, prins în corpul unui arhitect în devenire. Căile astrale ale Fecioarei şi ale Vărsătorului ne dictaseră destinul şi-l forţaseră pe Roger să caute un mod în care să ne unim minţile într-o mare aventură creatoare. Nu, nu, nu! Hai să încerc să inventez cât mai puţin. Singurul motiv pentru care Roger s-a deranjat să mă caute a fost că voia să-i împrumut maşina. Vehiculul cu pricina era un Austin Seven „Chummy”, model 1930, pe care-l cumpărasem cu 20 de lire. Probabil că cei mai mulţi dintre adolescenţii de-atunci ar fi ales să cumpere ceva mai practic, de pildă un Morris 1000 Traveller, dar tatăl meu îmi insuflase o dragoste pentru maşini vechi şi, mai ales, pentru maşina asta. Cu ajutorul lui am învăţat cum să-l menţin pe „Chummy” în stare de funcţionare. Însă Roger trebuie să fi fost disperat dacă a ajuns să-mi ceară să i-l împrumut. Viteza de croazieră a Austinului era atât de mică, încât, odată, doar de ruşine l-am dus pe un tip care făcea autostopul, pentru că mergeam aşa de încet, încât a crezut că, de fapt, oprisem ca să-l iau pe el. I-am spus lui Roger că maşina era pe butuci, ceea ce nu era chiar adevărat. Ceva din mine nu prea voia să i-o împrumut altcuiva, dar cred că şi Roger mi s-a părut cam ameninţător. Pe urmă, când m-a văzut conducând Austinul, a avut o primă dovadă a înclinaţiei mele naturale de a trăi în acel spaţiu mental al no man’s land dintre duplicitate şi diplomaţie. Cu puţin timp în urmă, Roger îl acostase pe Rick Wright, care era şi el în clasă cu noi, şi îi ceruse o ţigară, cerere pe care Rick a refuzat-o fără drept de apel. A fost un prim semn al legendarei generozităţi a lui Rick. Aceste prime contacte sociale, banale – în primăvara lui 1963 – conţineau germenii relaţiilor de care ne vom bucura şi pe care le vom îndura de-a lungul anilor ce aveau să vină. Pink Floyd s-a născut din suprapunerea a două grupuri de prieteni: unul creat în jurul Cambridgeului, de unde se trăgeau Roger, Syd Barret, David Gilmour şi mulţi viitori afiliaţi ai lui Floyd. Celălalt era format din Roger, Rick şi mine şi ne-am întâlnit în anul întâi al unui curs de arhitectură la Regent Street Polytechnic din Londra, locul în care încep amintirile mele despre istoria noastră comună. De fapt, eu mă lăsasem de toboşărit înainte de a ajunge la Poly (redenumită, pe urmă, pompos, University of Westminster). Colegiul se afla, pe atunci, pe strada Little Titchfield, chiar lângă strada Oxford, în centrul cartierului West End. Privind retrospectiv, Poly pare să aparţină unei epoci apuse, cu lambriuri din lemn de modă veche care amintesc de o uriaşă şcoală publică utilitariană. După câte îmi mai aduc aminte, cu excepţia unor aparate de făcut ceai, nu existau dotări adevărate, dar Poly – situată în inima zonei comerţului cu textile, în jurul străzilor Great Titchfield şi Great Portland – era înconjurată de cafenele care ofereau ouă, cârnaţi şi cartofi prăjiţi până către prânz, când în menu du jour îşi făceau apariţia friptura, plăcinta cu rinichi şi rulourile cu gem. Şcoala de arhitectură funcţiona într-o clădire care adăpostea şi alte discipline înrudite şi devenise o instituţie foarte respectată. Se păstra încă un stil de predare destul de conservator: la istoria arhitecturii, profesorul venea şi desena pe tablă o reprezentare imaculată a planului de etaj al Templului lui Khons de la Karnak, pe care se aştepta ca noi să o copiem – exact aşa cum făcuseră de 30 de ani încoace. Cu toate astea, şcoala introdusese, de curând, ideea cursurilor peripatetice şi a găzduit câţiva arhitecţi veniţi în vizită şi care se aflau în avangarda noilor idei, printre care Eldred Evans, Norman Foster şi Richard Rogers. În mod clar, facultatea a avut ochi bun pentru formă. Mă apucasem să studiez arhitectura fără prea mare ambiţie. Eram, desigur, interesat de subiect, dar nu într-atât de dedicat încât să fac carieră. Cred că am simţit că a fi arhitect era un mod de a-ţi câştiga traiul la fel de bun ca oricare altul. Dar nici nu-mi petreceam timpul la colegiu visând să devin muzician. Orice aspiraţii adolescentine în zona asta fuseseră umbrite de faptul că mi-am luat carnetul de şofer. În ciuda lipsei mele de ambiţie arzătoare, curricula oferea o varietate de discipline – inclusiv arte frumoase, grafică şi tehnologie – care s-au dovedit a asigura o educaţie destul de solidă şi echilibrată, lucru care explică, probabil, de ce Roger, Rick şi eu împărtăşeam, într-o măsură mai mare sau mai mică, un oarecare entuziasm faţă de posibilităţile oferite de tehnologie şi de efectele vizuale. În anii următori, aveam să ne implicăm mult în toate astea, de la construcţia turnurilor de lumini până la grafica coperţii albumelor şi designul studioului şi al scenei Pregătirea noastră în domeniul arhitecturii ne permitea luxul de a face comentarii destul de pertinente oricând aduceam în echipă experţi adevăraţi în domeniu. Pentru cei interesaţi de legături subtile, interesul meu faţă de combinaţia de tehnic şi vizual venea, probabil, de la tatăl meu, Bill, regizor de filme documentare. Pe când aveam doi ani, el a acceptat o slujbă la secţia de film a companiei Shell şi aşa ne-am mutat din Edgbaston, o suburbie a oraşului Birmingham unde mă născusem, în North London, unde mi-am petrecut primii ani de şcoală. Deşi tatăl meu nu era foarte înzestrat din punct de vedere muzical, era în mod sigur interesat de muzică, mai ales când avea legătură cu vreunul dintre filmele lui. În aceste cazuri, putea deveni destul de pasionat de muzică, de la trupe jamaicane de percuţionişti şi până la secţiuni de coarde, jazz sau divagaţiile electrice mai sălbatice ale lui Ron Geesin. Era, de asemenea, fascinat de echipamentul de înregistrare, de înregistrare stereo, de efectele sonore şi de maşinile de curse – în diverse combinaţii –, pasiuni pe care le-am moştenit şi eu. A existat însă şi un dram de moştenire muzicală în familie: bunicul matern, William Kershaw, cântase într-o trupă de banjo împreună cu cei patru fraţi ai săi şi i se publicase o compoziţie intitulată „The Grand State March”. Mama mea, Sally, era o bună pianistă, al cărei repertoriu includea lucrarea lui Debussy – extrem de incorectă politic în ziua de azi – „Golliwog’s Cakewalk”. Colecţia de discuri cu 78 de turaţii de acasă era chiar mai eclectică, incluzând piese clasice, cântece muncitoreşti comuniste interpretate de Corul Armatei Roşii, „The Teddy Bears Picnic” şi „The Laughing Policeman”. Urme neîndoielnice ale acestor influenţe se pot regăsi undeva în muzica noastră – o să-i las pe alţii mai plini de energie să le dibuiască. Am luat câteva lecţii de pian şi de vioară, dar ele n-au reuşit să scoată la iveală vreun geniu muzical şi ambele instrumente au fost abandonate. Voi mărturisi, de asemenea, şi o atracţie misterioasă faţă de Fess Parker cântând „The Ballad of Davy Crocket”, un single lansat în Marea Britanie în 1956. Chiar şi în zilele acelea, între muzică şi comerţ exista clar o relaţie mai puţin evlavioasă, pentru că, în curând, aveam să port o căciulă şmecheră de nailon ce imita pielea de raton, pusă superb în valoare de coada unduitoare. Trebuie să fi avut vreo doisprezece ani atunci când, pentru prima dată, mintea mi-a fost afectată de muzica rock. Pot să-mi aduc aminte cum mă chinuiam să stau treaz – în vreme ce Horace Batchelor îşi lăuda sistemul neobişnuit de piscine la Radio Luxembourg, sperând să prind „Rocking to Dreamland”. Am ajutat şi eu ca piesa lui Bill Haley „See You Later Alligator” să ajungă în Top Ten în Marea Britanie, în martie 1956, cumpărând-o de la magazinul local de articole electrice pe un disc single de 78 de turaţii şi, mai târziu, tot în anul ăla, m-am răsfăţat dând banii pe „Don’t be Cruel” a lui Elvis Presley. Le-am ascultat pe amândouă la noul gramofon al familiei, de ultimul tip, electric şi conectat la un dispozitiv ce părea o încrucişare între dulapurile din vremea lui Ludovic al XIV-lea şi un bord de Rolls Royce. La treisprezece ani, am avut primul meu album long-play – Rock’N Roll al lui Elvis. Cel puţin alţi doi membri ai Floyd şi aproape toţi muzicienii rock din generaţia noastră au cumpărat, ca pe primul lor LP, acest album foarte influent. Nu numai că această muzică nouă era fantastică, dar, pentru un adolescent rebel, i se mai adăuga şi frisonul suplimentar de a primi din partea părinţilor acel tratament rezervat, de obicei, unui păianjen ţinut ca animal de casă. Cam tot pe atunci, cu ghiozdanul în spate, în pantaloni scurţi de flanelă şi cu sacou – acesta din urmă de culoare roz, cu tighel negru şi cu emblemă cu o cruce de fier m-am dus să-l văd pe Tommy Steele cântând într-un spectacol de varietăţi în East London. Eram pe cont propriu. Se pare că niciunul dintre prietenii mei de şcoală nu era la fel de entuziasmat. Tommy era cap de afiş, dar restul erau groaznici. Comici, jongleri şi alţi refugiaţi de pe la teatrele londoneze se întreceau în a goli sala înainte de intrarea lui Tommy, dar eu m-am încăpăţânat să rămân. Trebuie să spun că a fost fantastic. A cântat „Singing The Blues” şi „Rock With The Caveman” şi arăta exact ca în The Six-Five Special, show-ul pop original de la televiziunea britanică. Nu era el Elvis, dar în mod sigur nici mult nu mai avea. Timp de doi ani mă învârtisem într-un grup de prieteni din cartier care descoperiseră şi ei rock’n-rollul şi părea o idee excelentă să înfiinţăm împreună o trupă. Faptul că niciunul dintre noi nu ştia să cânte era doar un obstacol minor, pentru că oricum nu aveam niciun instrument. Prin urmare, cine şi ce urma să cânte semănau cu o loterie. Singura mea legătură cu cântatul la tobe era faptul că Wayne Minnow, un ziarist, prieten al părinţilor mei, îmi adusese cândva o pereche de măturele. După eşecul lecţiilor mele anterioare de pian şi de vioară, acesta părea un motiv perfect legitim ca să devin baterist. Primul meu set de tobe, cumpărat de la Chas. E. Foote, pe Enham Street, în Soho, includea o tobă bas Gigster, un premier cu vârstă şi provenienţă nesigure, un fuscinel, cinele şi un manual despre misterele partiturilor muzicale. Echipat cu acest arsenal devastator, m-am alăturat prietenilor mei pentru a forma The Hotrods. Grupul îi includea pe Tim Mack, la chitară, William Gammel, la chitară ritmică, şi Michael Kriesky, la bass. Ne lăudam şi cu un saxofonist, John Gregory, deşi saxofonul său, anterior standardizării concertului à la 440 de cicluri, era cu un semiton mai înalt decât un model nou şi, prin urmare, nu putea cânta într-un ansamblu. Cu ajutorul nostru, Michael îşi construise bassul de la zero. Sincer vorbind, dacă saxonii ar fi construit o navă spaţială, ar fi avut mai mult succes decât noi, dar a ieşit ceva ce aducea vag cu un instrument. Deşi am avut acces la unele amplificatoare, astea erau atât de urâte, încât, atunci când am pozat pentru o fotografie de grup, ne-am simţit obligaţi să facem o imitaţie de amplificator Vox folosind o cutie de carton şi un pix. Mulţumită muncii tatălui meu în lumea filmului, aveam acces la un magnetofon stereo Grundig, nou-nouţ. Şi, în loc să ne pierdem timpul cu repetiţiile, am început imediat prima noastră sesiune de înregistrări. Tehnica de studio implica poziţionarea, prin încercare şi eroare, a două microfoane undeva între baterie şi amplificator. În mod regretabil, aceste benzi audio există încă. The Hotrods nu au reuşit niciodată să depăşească nenumăratele versiuni ale temei muzicale din spectacolul TV Peter Gunn, iar cariera mea în muzică părea destinată eşecului. Dar, de-acum, trecusem de la şcoala pregătitoare la Frensham Heights, o şcoală mixtă independentă din Surrey. Aici erau fete (am întâlnit-o acolo pe prima mea soţie, Lindy), un club de jazz şi, începând din clasa a patra, puteai să porţi pantaloni lungi. Da, asta era viaţa sofisticată pe care o căutasem! În comparaţie cu perioada de la şcoala pregătitoare, chiar mi-a plăcut la Frensham – şcoala era într-un conac mare, cu terenuri întinse, lângă Hindhead, în Surrey. Deşi era destul de tradiţională – în ceea ce priveşte sacourile şi examenele –, avea o perspectivă mult mai liberală asupra educaţiei şi am amintiri foarte plăcute despre profesorii de arte şi de engleză de acolo. Am început să învăţ, de asemenea, arta negocierii. Întrucât şcoala era aproape de Frensham Ponds, făcusem rost de o canoe şi, pentru că i-o împrumutam profesorului de sport, am reuşit să evit întotdeauna jocul de cricket. Ca dovadă a acestui fapt: inventarul hainelor includea un pulover scump de cricket; pe al meu nu l-am scos niciodată din ambalajul său original de celofan… Şcoala folosea sala de bal a conacului pentru adunări şi alte activităţi, dar, în mod regulat, era întrebuinţată în scopul ei iniţial – când dansam valsuri, foxtroturi şi velete. În timpul sejurului meu la Frensham, însă, dansurile de societate se transformaseră în ţopăieli, deşi sunt sigur că trebuia să obţinem o aprobare specială ca să ascultăm ultimele single-uri – o încercare a şcolii de a limita invazia muzicii pop. Cu toate acestea, aveam un club de jazz. Nu era ceva creat de profesori, ci o reuniune informală a elevilor: Peter Adler, fiul marelui cântăreţ la muzicuţă, Larry Adler, era în şcoală. Mi-l amintesc cântând la pian şi am fi putut încerca, la un moment dat, să cântăm jazz împreună. Era dificil să ascultăm până şi propriile noastre discuri de jazz pentru că şcoala n-avea decât un aparat LP, iar noi urma să le avem pe ale noastre abia spre sfârşitul perioadei mele acolo. Clubul a fost, probabil, mai mult un pretext pentru a evita să facem ceva mai dificil şi mai puţin plăcut, dar măcar marca începutul interesului faţă de jazz. Mai târziu, am petrecut ceva timp la Londra ducându-mă în locuri precum 100 Club pentru a-i asculta pe liderii mişcării trad jazz[1] din Anglia, instrumentişti ca Cy Laurie şi Ken Colyer. Însă nu mi-au plăcut niciodată accesoriile trad jazzului – toate meloanele şi vestele alea – şi am trecut la be-bop. Mai am încă o mare pasiune pentru jazzul modern, dar pentru adolescentul care eram, tehnicile avansate de interpretare care se cereau au fost o barieră peste care n-am putut să trec. Aşa că m-am întors la perfecţionarea părţii de tobe din „Peter Gunn”. După plecarea de la Frensham Heights şi după un an petrecut la Londra ca să-mi desăvârşesc studiile, în septembrie 1962 am ajuns la Regent Street Poly. Am studiat cât de cât, am produs câteva lucrări pentru portofoliu şi am participat la multe cursuri. Am dovedit, însă, multă seriozitate în încercarea de a-mi cultiva o imagine corectă, cu o înclinaţie pentru jachetele de velur şi paltoanele de sibir[2]. Am încercat, de asemenea, să fumez pipă. La un moment dat, în anul al doilea, m-am încurcat cu ceea ce generaţia mai în vârstă obişnuia să numească „soi rău”, şi anume cu Roger. Prima noastră conversaţie nereuşită cu privire la Austinul „Chummy” dusese, poate surprinzător, la o prietenie tot mai strânsă, bazată pe aceleaşi gusturi muzicale. Un alt element al acestei prietenii dintre noi era faptul că amândurora ne plăcea orice ne scotea din şcoală, fie bântuind pe Charing Cross Road ca să ne uităm la baterii şi chitare sau mergând la matineu la cinematografele din West End, fie ducându-ne în Covent Garden, la Angelo and Davide’s, creatori de pantofi de balet, care făceau, pe comandă, şi cizme de cowboy cu toc cubanez. Uneori, perspectiva unui weekend în casa lui Roger de la Cambridge încuraja şi ea abaterea, încă de vineri dimineaţă, de la rigorile lucrului în clasă. Din punct de vedere politic, veneam din medii destul de asemănătoare. Mama lui Roger era o fostă membră a Partidului Comunist şi o susţinătoare ferventă a laburiştilor, aşa cum erau şi părinţii mei: tatăl meu intrase în Partidul Comunist pentru a se opune fascismului şi apoi, la izbucnirea războiului, a părăsit Partidul Comunist şi a devenit reprezentant de vânzări la ATC, Asociaţia Tehnicienilor din Cinematografie. Din acelaşi mediu proveneau şi prietenele – mai târziu nevestele – noastre, Lindy şi Judy. Roger fusese preşedintele secţei de tineret a Campaniei pentru Dezarmare Nucleară din Cambridge şi, împreună cu Judy, participase la câteva marşuri de la Aldermaston la Londra. Lindy şi cu mine am fost, în ultima zi, la un marş al CDN, ţinut la periferiile Londrei, iar ea a mai participat, după aceea, şi la demonstraţia din Grosvenor Square pe care poliţia a dispersat-o destul de violent. Aş fi acum tentat să spun că, probabil, asta reflectă destul de bine opţiunea mea politică – uşor de stânga, fără tragere de inimă şi doar cu câte o izbucnire ocazională de bună purtare. Ceva din puterea de convingere a lui Roger venea, probabil, de la mama sa, Mary, o profesoară care-şi dovedise tenacitatea crescându-i singură pe Roger şi pe fratele său mai mare, John, după ce soţul său, Eric Waters (şi el tot profesor), fusese ucis în Italia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Roger frecventase liceul de băieţi Cambridgeshire în acelaşi timp cu Syd Barrett – printre colegii lor, se număra şi Storm Thorgerson, cel care mai târziu va juca un rol important în istoria trupei ca grafician al nostru timp de peste 30 de ani. De asemenea, şcoala îi furnizasese lui Roger materia primă pentru un anumit tip de profesor agresiv care, mai târziu, avea să fie caricaturizat în The Wall. Activităţile muzicale ale lui Roger nu erau foarte diferite de ale oricărui adolescent de-atunci: un pic de zdrăngănit la chitară, prinderea unor laitmotive şi idei de pe înregistrări vechi de blues. Ca şi mine, era un ascultător avid al Radio Luxembourg şi al American Forces Network. Când a venit la colegiu la Londra, şi-a luat cu el şi chitara. Unul dintre primele semne că ne puneam în aplicare cunoştinţele aşa cum trebuie era modul în care folosise Letraset, pe atunci un instrument specializat de design, ca să-şi scrie pe chitară „Cred în sufletul meu”. Pentru noi, chestia asta arăta destul de şmecher. Pe lângă chitară, Roger mai avea în bagaje şi, o anumită atitudine. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, înainte de a veni la colegiu, el lucrase câteva luni într-un birou de arhitectură. Asta îi dădea o idee un pic mai sofisticată despre direcţia în care ar putea să ducă toată pregătirea asta şi afişa o expresie de dispreţ faţă de cei mai mulţi dintre noi, care cred că îi descuraja până şi pe profesori. Un coleg, Jon Corpe, îşi aminteşte foarte bine impactul pe care îl avea Roger la Poly: „Înalt, sfrijit, cu pielea albă, arăta precum Străinul Fără Nume. Căra cu el chitara la care cânta încet, în atelier, sau tare – în Biroul Studenţilor Instrumentişti (aceasta era biroul clubului de teatru al Poly, una dintre camerele noastre de repetiţie). Pentru mine, Roger va fi întotdeauna undeva departe, cântând cântece de jale”. Ni se cerea uneori să formăm echipe pentru finalizarea unei sarcini de lucru, astfel că, odată, în anul întâi, Roger şi cu mine ne-am unit forţele cu Jon Corpe ca să proiectăm o căsuţă. Proiectul nostru de construcţie a fost primit destul de bine, în ciuda faptului că era total nepractic, dar asta în primul rând pentru că Jon era un student excelent care părea fericit să se concentreze pe arhitectură, în vreme ce eu şi Roger îi cheltuiam subvenţia de cercetare pe curry şi pe instrumente muzicale. Nu era uşor să lucrezi cu Roger. De regulă, plecam din Hampstead, în North London, unde încă locuiam cu părinţii, şi tăiam oraşul doar ca să găsesc lipit pe uşă un bilet de la Roger – „Sunt la Café des Artistes”. De regulă, nu avea un domiciliu stabil; o vreme locuise într-un imobil extrem de auster chiar lângă King’s Road în Chelsea. Fără apă caldă – se spăla la baia comunală Chelsea, la capătul străzii –, fără telefon şi cu câţiva colocatari duşi rău de tot: poate că experienţa asta a constituit pentru el un avantaj în a face faţă vieţii de turneu, însă, practic vorbind, îi era extrem de greu să-şi instaleze o planşetă de desen. Deşi port cu mine imaginea, sunetele şi miresmele locuinţelor lui Roger, am doar puţine amintiri clare despre Rick din acea perioadă şi nici el nu-şi aminteşte mai mult. Cred că Rick a înţeles imediat ce a venit la colegiu că arhitectura nu era pentru el – după cum spune, a fost o alegere total arbitrară, sugerată de un consilier de carieră –, însă celor de la Poly le-a trebuit un an întreg ca să ajungă la aceeaşi concluzie. Dar, odată ce ambele părţi au căzut de acord în privinţa asta, Rick a plecat să-şi caute un alt drum, ajungând la London College of Music. Ceea ce înregistrează istoria e faptul că Rick s-a născut la Pinner, că tatăl său, Robert, era biochimist-şef la Unigate Dairies şi că locuinţa familiei era în Hatch End, la marginea Londrei: acolo Rick frecventase şcoala primară Haberdashers Aske’s. Pe când era elev, a cântat la trompetă şi a susţinut întotdeauna că el cântase la pian înainte să meargă pe picioare… dar apoi adăuga că nu mersese pe picioare până la vârsta de zece ani. De fapt, un picior rupt la vârsta de doisprezece ani – şi două luni petrecute în pat – a fost ceea ce i-a adus drept companie o chitară, nu însă şi un instructor. Rick a învăţat singur să cânte, folosindu-şi propria digitaţie, iar mai târziu, încurajat de mama sa, Daisy, o galeză, a folosit aceeaşi metodă pentru pian. Această metodă autodidactică a creat sunetul şi stilul unice ale lui Rick şi, probabil, tot ea l-a împiedicat să-şi câştige vreodată existenţa ca profesor de tehnică la vreo şcoală de muzică. După ce a cochetat puţin cu skiffle-ul[3], Rick a căzut sub influenţa trad jazzului, cântând la trombon, saxofon şi pian. Îmi pare rău să spun că, odată, a mărturisit că folosea un melon ca surdină pentru trombon. S-a dus să-i vadă pe Humphrey Lyttelton şi Kenny Ball, la Eel Pie Island, şi pe Cyril Davies, unul dintre părinţii R&B-ului britanic, la Railway Tavern, în Harrow De asemenea, făcea autostopul sau se ducea cu bicicleta la Brighton, în weekenduri, înainte ca moderniştii[4] să meargă acolo cu scuterele, şi a adoptat stilul vestimentar al unui raver (cămaşă fără guler, vestă şi, la ocazii speciale, melon). Înainte să ajungă la Poly, a lucrat o scurtă vreme ca asistent de livrări la Kodak, unde experienţa sa de lucru s-a limitat la observarea şoferilor care, în miezul zilei, trăgeau pe dreapta ca să joace golf înainte de a se întoarce la depozit, seara la opt, ca să-şi ponteze ziua şi să ceară să fie plătiţi pentru ore suplimentare. Amintirile mele despre Rick la colegiu sunt legate de cineva liniştit, introvertit, cu un cerc de prieteni din afara Poly. Jon Corpe îşi aminteşte că „Rick era un bărbat bine, cu gene lungi, lascive care le făcea pe fete să se intereseze de el”. În primul nostru an de colegiu, Rick, Roger şi cu mine făceam parte dintr-o formaţie creată de Clive Metcalfe, un alt student la Poly, care cânta în duet cu Keith Noble, unul dintre colegii noştri. Sunt sigur că adevăratul iniţiator al trupei a fost Clive: el chiar putea să cânte puţin la chitară şi, în mod clar, petrecuse multe ore învăţând cântecele. Noi, ceilalţi, fuseserăm toţi recrutaţi în cel mai informal mod cu putinţă – „Mda, mă pricep puţin la cântat” – şi nu pentru că ne-ar fi mistuit vreo ambiţie. Această primă trupă de la Poly – Sigma 6 – era compusă din Clive, Keith Noble, Roger, eu şi Rick, la partea vocală contribuind uneori Sheila, sora lui Keith. Poziţia lui Rick era puţin cam delicată pentru că nu avea o orgă electronică. El ar fi cântat dacă pub-ul ar fi avut un pian, dar, fără niciun fel de amplificare, era puţin probabil că cineva l-ar fi auzit din cauza bateriei şi a amplificatoarelor VoxAC30. Dacă nu era niciun pian disponibil, ne ameninţa că-şi aduce trombonul. Prietena lui Rick – şi viitoarea sa soţie, Juliette era mai mult artist invitat, cu un repertoriu compus din diferite piese de blues, inclusiv „Summertime” şi „Careless Love”, pe care le cânta foarte bine. Juliette, care studiase limbi moderne la Poly, a plecat la universitate la Brighton la sfârşitul primului nostru an, tot atunci când Rick s-a dus la London College of Music. Dar, din punct de vedere muzical, aveam de-acum destule lucruri în comun pentru ca prietenia noastră să continue. Cred că formaţia se stabilizase mai degrabă în jurul membrilor săi mai slabi decât în jurul celor care erau mai buni. Pentru o scurtă perioadă, am avut un chitarist realmente capabil (ştiu că era bun pentru că avea un instrument frumos şi un amplificator Vox adevărat), dar a plecat după câteva repetiţii. Îmi amintesc că nu am încercat niciodată să stabilim oficial compoziţia grupului: dacă apăreau doi chitarişti, repertoriul se mărea pur şi simplu, pentru că, fără îndoială, unul dintre ei ştia un cântec pe care noi, ceilalţi, nu-l învăţaserăm. În acel moment, Roger a fost desemnat chitarist ritmic. S-a întors la bass abia mai târziu, când refuzul de a cheltui nişte bani în plus pe o chitară electrică, plus venirea lui Syd Barrett l-au forţat să adopte o poziţie mai umilă. Aşa cum spunea el după aceea: „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost împins atât de jos încât să ajung la tobe”. Trebuie să fiu de acord cu acest punct de vedere. Dacă Roger ar fi bătut la tobe, presupun că eu aş fi ajuns să fac parte din personalul tehnic al trupei… La fel ca majoritatea trupelor debutante, petreceam mult mai mult timp vorbind, făcând planuri şi propunând nume decât repetând. Concertele erau foarte puţine şi la intervale mari. Până în 1965, niciunul dintre concertele pe care le-am dat nu a fost strict comercial, în sensul că ele fuseseră organizate, de noi sau de alţi colegi studenţi, mai curând în scop privat decât în scop public. De regulă, erau petreceri la zile de naştere, la sfârşit de an sau chefuri studenţeşti. Repetam într-o ceainărie de la subsol la Poly şi, pe lângă cântecele potrivite pentru petreceri studenţeşti, ca „I’m A Crawling King Snake” şi piese ale formaţiei The Searchers, lucram şi la cântecele unui prieten de-al lui Clive Metcalfe, un student pe care îl chema Ken Chapman. Ken devenise managerul/compozitorul nostru. Tipărise cărţi de vizită prin care oferea serviciile noastre pentru petreceri şi s-a făcut o mare publicitate pentru prestaţia noastră – din fericire scurtă – sub numele de Architectural Abdabs, printr-o fotografie în care apăream destul de timizi şi un articol în ziarul studenţesc în care ne exprimam loialitatea faţă de R&B şi nu faţă de rock. Din nefericire, versurile lui Ken aveau tendinţa de a merge un pic cam mult pentru noi pe partea baladesco-romanţioasă, cu versuri ca „Have you seen a morning rose?” (puse pe melodia lui „Für Elise”) şi „Mind the gap”. Dar, până la urmă, el a reuşit să trimită un demo cu piesele astea unui editor bine-cunoscut, Gerry Bron, care a venit la o audiţie a trupei şi a cântecelor. Noi am repetat straşnic pentru această oportunitate, dar nu prea ne-a ieşit. Lui Gerry i-au plăcut mai mult cântecele decât formaţia (bine, asta-i ceea ce ne-a spus nouă Ken), însă nici ele n-au avut succes. La începutul celui de-al doilea an de studenţie, în septembrie 1963, Clive şi Keith au decis să se lanseze pe cont propriu ca duo şi, astfel, următoarea variantă a formaţiei a început să se coaguleze în jurul unei case al cărei proprietar era Mike Leonard. Mike, care avea pe atunci în jur de 35 de ani, era tutore part-time la Poly şi, în afară de dragostea sa pentru arhitectură, era fascinat de percuţia etnică şi de interacţiunea între ritm, mişcare şi lumină, despre care povestea cu entuziasm în timpul prelegerilor sale. În septembrie 1963, când începuse să predea şi la Homsey College of Art, Mike şi-a cumpărat o casă în North London şi îşi dorea nişte locatari care să-i plătească o chirie. Stanhope Gardens numărul 39, în Highgate, este una dintre acele case confortabile, în stil edwardian, cu camere spaţioase şi tavane înalte. Mike era pe cale de a transforma parterul într-un apartament, deasupra fiind locuinţa sa – cam prea exotică – şi atelierul de desen. Deschisese mult din acoperiş şi crease un spaţiu larg, ideal pentru repetiţii, dar, din fericire pentru el, scările erau prea abrupte şi noi rar aveam suficientă energie ca să tragem tot echipamentul până sus. Mike avea, de asemenea, nevoie de un ajutor part-time la biroul său, unde munca de proiectare a toaletelor pentru şcoli, solicitată de London County Council, îi permitea să finanţeze designul şi execuţia instalaţiilor de lumini pe care le construia acasă; acestea foloseau discuri perforate de metal sau de sticlă cu elemente din Perspex, învârtite de motoare electrice, pentru a arunca pe perete modele de lumină. Sugestia lui Mike ca noi să-i devenim chiriaşi părea ideală, aşa că Roger şi cu mine ne-am mutat la el. În următorii trei ani, Rick, Syd şi diverse alte cunoştinţe au locuit cu toţii acolo, în diferite perioade; atmosfera locului a fost surprinsă într-un episod mai vechi al documentarului Tommorow’s World de pe BBC, care a prezentat cum funcţiona una dintre instalaţiile de lumini ale lui Mike, în vreme ce noi repetam la parter (programul prezicea, curajos, că, în anii 1970, toate sufrageriile din ţară vor avea propriile instalaţii de lumini). Mike avea două pisici pe care le chema Tunji şi MecGhee – una, birmaneză, cealaltă, siameză –, de care şi eu şi Roger eram foarte ataşaţi. Ca urmare, Roger a continuat să aibă ani de zile o pasiune pentru pisici. Cred că găsea reconfortantă agresivitatea lor arogantă. Pereţii casei erau acoperiţi cu iederă, iar Mike, după ce agăţa un coş peste ea, îşi chema pisicile la masă folosind un claxon vechi de motocicletă. Pisicile încetau să mai terorizeze cartierul şi veneau în fugă, săreau prin cutia de scrisori şi apoi începeau să se caţere ca nebunele pe pereţi şi de-a lungul pervazurilor de la ferestre până găseau coşul, uneori agăţat de tavanul biroului de desen. Stanhope Gardens a însemnat o adevărată schimbare pentru activitatea noastră muzicală. Mulţumită unui proprietar indulgent, aveam propriul nostru spaţiu permanent de repetiţie: ba chiar am folosit o vreme numele de Leonard’s Lodgers. Repetiţiile aveau loc în camera din faţă a apartamentului unde tot echipamentul era permanent pregătit. Din păcate, asta făcea dificil orice studiu şi, cum camera era şi dormitorul meu şi al lui Roger, de somn nici nu se mai punea problema. Vecinii se plângeau, fireşte, deşi ameninţarea cu darea în judecată pentru zgomot nu s-a materializat niciodată; dar, pentru orice eventualitate, din când în când le mai alinam suferinţa şi închinam o sală de repetiţii, în apropiere, la Railway Tavern pe Archway Road. Mike nu s-a plâns niciodată. De fapt, el a devenit un participant activ. Era un pianist priceput şi l-am convins să cumpere o orgă electrică Farfisa Duo şi, pentru o vreme, a devenit clăparul nostru. Mike încă mai are Farfisa. Celălalt mare bonus a fost că Mike ne-a permis accesul la experimentele de sunet şi lumină care aveau loc la Homsey College. Roger, în special, a petrecut multe ore acolo lucrând cu instalaţiile de lumină şi a devenit un fel de asistent de facto al lui Mike.   [1] Prescurtare de la „jazz tradiţional” cu referire la jazzul de la începutul secolului XX lipsit de influenţele moderne ce au urmat. Trad jazzul era un curent extrem de popular în Marea Britanie a anilor 1960 (n.r.). [2] Sibir – ţesătură groasă de bumbac (n.r.). [3] Un fel de muzică populară americană cu influenţe de jazz, folk, blues cântată îndeosebi acasă cu instrumente improvizate. A devenit destul de populară în Marea Britanie la începutul anilor 1950 (n.r.). [4] În original „mods” O subcultură identificată la nivel popular cu modernismul, apărută în Londra anilor 1950–1960, caracterizată printr-un stil vestimentar considerat excentric la acea vreme, prin pasiunea pentru motociclete şi consumul de amfetamine (n.r.).