Mari personalități ale lumii - carti biografice

PARTEA ÎNTÂI           Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.           Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.           Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.           Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.           Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.           Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.           Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.           Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.           O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.           Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.

Antonio Gaudi carte biografica

 

PROLOG LONDRA 1. „L'ANGE AUX POUPONS”[1] — Monsieur Van Gogh! E timpul să te scoli! Vincent aștepta parcă prin somn glasul Ursulei, așa că îi răspunse imediat: — Eram treaz, mademoiselle Ursula. — Ba nu erai, spuse fata râzând. Acum te-ai trezit. O auzi coborând scările și intrând în bucătărie. Apoi se sprijini în mâini, își făcu vânt și sări din pat. Era lat în umeri, cu pieptul puternic și brațele groase și vânjoase. Se îmbrăcă în fugă, își turnă apă rece din cană și se apucă să-și ascută briciul. Îi plăcea ritualul zilnic al bărbieritului; începea de sus, de la arsura din dreapta, trăgea briciul ușor în jos, pe obrazul lat, până-n colțul gurii cărnoase, apoi trecea la jumătatea din dreapta a buzei de sus, pornind de sub nară către obraz. Pe urmă venea la rând cealaltă jumătate a feței, iar la sfârșit, bărbia, puternică, enormă, ca o dală rotunjită, cioplită în granit. După ce termină, își înfundă obrazul în ghirlanda împletită din iarbă de Brabant și frunze de stejar, care se afla pe scrin. O avea de la Theo, fratele lui, care culesese iarba și frunzele de acasă, de pe pajiștea de lângă Zundert și i le trimisese la Londra. Așa, cu miresmele Olandei în nări, ziua parcă începea mai bine. — Monsieur Van Gogh, strigă din nou Ursula ciocănind în ușă, uite, ți-a adus poștașul o scrisoare. Deschise plicul și recunoscu scrisul mamei sale: „Dragul meu Vincent, citi, aștern pe hârtie câteva gânduri pentru tine”. Era încă ud și simțea pe față răceala apei, așa că îndesă scrisoarea în buzunarul pantalonilor, cu gândul de a o citi mai târziu, într-una din multele clipe de răgaz pe care le avea la „Goupil”. Își netezi părul blond-roșcat, lung și des, îmbrăcă o cămașă albă scrobită, își înnodă la gât, pe sub gulerul moale și răsfrânt, o lavalieră neagră și coborî să-și ia gustarea de dimineață și să culeagă zâmbetul Ursulei. Ursula Loyer conducea, împreună cu mama ei, văduva unui vicar din Provența, o grădiniță de copii care funcționa în căsuța din fundul grădinii. Ursula avea nouăsprezece ani, era o fetișcană surâzătoare, cu ochi mari, un obraz oval gingaș, în culori pastelate, și un trup mărunt și zvelt. Lui Vincent nu-i venea să-și mai ia ochii de la surâsul ei, care-i scălda fața drăgălașă într-o lumină blândă ca aceea ce răzbate printr-o umbrelă de soare viu colorată. Ursula îl servea cu mișcări sprintene și pline de grație, ciripind cu însuflețire tot timpul. Vincent împlinise douăzeci și unu de ani și era pentru prima oară îndrăgostit. Avea toată viața înainte și se gândea că s-ar putea numi un om fericit dacă ar fi ca tot restul zilelor să-și ia gustarea de dimineață cu ochii la zâmbetul Ursulei. Fata îi aduse o felie de slănină, un ou și o ceașcă de ceai tare, brun, apoi se așeză în fața lui, la masă, își aranjă cârlionții castanii pe după ureche și, zâmbindu-i într-una, îi întinse pe rând sarea, piperul, untul și pâinea prăjită. — Garofița dumitale sălbatică a încolțit, spuse ea, umezindu-și buzele cu vârful limbii. Nu vrei s-o vezi înainte de a pleca la slujbă? — Ba da, răspunse el, dacă vrei... adică... vrei să fii bună... să-mi arăți unde e... — Curios om mai e și monsieur Vincent! Seamănă garofița cu mâinile lui și pe urmă nu-i mai știe locul! Uneori avea un fel ciudat de a vorbi despre oameni, de parcă ei n-ar fi fost de față. Vincent înghiți în sec. Gesturile lui erau greoaie, ca întreaga-i făptură, și de fiecare dată găsea cu mare greutate cuvintele nimerite ca să-i răspundă Ursulei. Ieșiră în curte. Era o dimineață răcoroasă de aprilie, dar merii dăduseră în floare. Între casa familiei Loyer și grădinița de copii se afla un petic de grădină unde, cu câteva zile în urmă, Vincent semănase maci și sângele-voinicului. Garofița răzbătuse printre ele. Vincent și Ursula se aplecară, și capetele lor aproape se atinseră. Părul Ursulei răspândea o mireasmă puternică. — Mademoiselle Ursula... începu el. — Da, făcu fata zâmbind întrebător și ferindu-și capul. — Eu... eu... adică... — Doamne, dar de ce te bâlbâi așa, monsieur Vincent?! întrebă ea ridicându-se dintr-o săritură. Vincent o petrecu până la ușa grădiniței de copii. — În curând vor veni puișorii, continuă Ursula. N-ai să ajungi târziu la galerie? — Am tot timpul. Până în Strand fac 45 de minute. Ursula nu mai găsi ce să-i spună. Ridică mâinile să-și prindă o șuviță de păr ce i se desprinsese la spate. Liniile trupului îi erau neașteptat de pline pentru înfățișarea ei fragilă. — Ce-ai mai făcut cu peisajul acela din Brabant pe care mi l-ai făgăduit pentru grădinița de copii? îl întrebă ea. — I-am trimis lui Caesar de Cock![2], la Paris, o reproducere după una din schițe, ca să-ți scrie o dedicație. — O, minunat! exclamă Ursula bătând din palme. Făcu vreo câțiva pași legănându-și șoldurile, apoi se opri în fața lui. — Câteodată, monsieur Vincent, dar numai câteodată, ești atât de drăguț!... Îl privi cu fața inundată de zâmbet și dădu să plece. Vincent o apucă de braț. — Știi, aseară când m-am dus la culcare m-am gândit să-ți dau un nume. Ți-am spus L’ange aux poupons. Ursula râse cu poftă, dându-și capul pe spate. — L’ange aux poupons! Trebuie să-i spun și mamei. Se smulse din mâna lui, îi mai râse o dată peste umăr și dădu fuga spre casă prin grădină. 2. ”GOUPIL AND COMPANY” Vincent își potrivi jobenul, își luă mănușile și ieși în Clapham Road. Aici, departe de centrul Londrei, casele erau rare, și grădinile încărcate de tufe de liliac, de păducel și de măcieș în floare. Era 8 și un sfert, și la „Goupil” trebuia să fie abia la 9. Îi plăcea mult să meargă pe jos. Cu cât se apropia de oraș, casele se înmulțeau, și oamenii care treceau grăbiți pe lângă el, în drum spre munca lor, erau tot mai numeroși. Fiecare îi zâmbea parcă prietenos, pentru că, de bună seamă, știau și ei ce lucru minunat e să fii îndrăgostit. O porni de-a lungul cheiului Tamisei, trecu podul Westminster, apoi o luă pe lângă catedrala Westminster și Palatul Parlamentului și, ieșind în Strand, coti pe Southampton Road, unde, la nr. 17, se afla sucursala londoneză a firmei „Goupil and Company” negustori de tablouri și editori de gravuri. Trecând prin salonul principal, cu draperii grele la ferestre și covoare moi pe jos, zări o pânză care înfățișa un fel de pește sau un balaur lung de vreo șase picioare, deasupra căruia plutea un soi de omuleț ciudat. Tabloul purta titlul Arhanghelul Mihail răpunând Satana. — Ai un colet, e pe masa cu litografii, îi spuse un funcționar pe lângă care trecu. Din salonul de pictură, unde erau expuse pânze de Millais[3], Boughton[4] și Turner[5], dădeai în cea de-a doua încăpere a magazinului, rezervată gravurilor și litografiilor. Vânzările aveau loc mai ales în cea de-a treia încăpere, singura care semăna într-adevăr a birou comercial. Vincent își aminti de cucoana care cumpărase un tablou cu o seară mai înainte, la ora închiderii, și începu să râdă. „Nu-mi spune nimic tabloul ăsta, Harry. Ție cum ți se pare? își întrebase ea soțul. Câinele seamănă leit cu ăla care m-a mușcat astă-vară la Brighton.” — Ascultă, prietene, i se adresase Harry lui Vincent, crezi că-i cazul să cumpăr un câine? De obicei doamna mea se cam sperie de câini. Vincent știa prea bine că vinde lucrări de proastă calitate și cei mai mulți dintre clienții care intrau în magazin habar n-aveau ce cumpără. Plăteau prețuri mari pentru lucruri lipsite de valoare. Dar ce-l privea asta pe el? Treaba lui era să asigure o vânzare cât mai bună la secția de gravuri, și atâta tot. Desfăcu pachetul trimis de sucursala „Goupil” din Paris. Era schița lui Caesar de Cock și purta dedicația: „Lui Vincent și Ursulei Loyer: Les amis de mes amis sont mes amis”.[6] „Diseară, când îi dau tabloul, am s-o cer în căsătorie, își făgădui el. Peste câteva zile împlinesc douăzeci și doi de ani și câștig cinci lire pe lună. Ce să mai aștept?!” În încăperea liniștită din fund, de la galeriile „Goupil”, timpul trecea pe nesimțite. Vincent vindea cam cincizeci de reproduceri pe zi în numele firmei „Musée Goupil and Company” și, cu toate că i-ar fi plăcut mai mult să se ocupe de vânzarea picturilor în ulei și a gravurilor, era mulțumit totuși că realiza încasări mari pentru patronii săi. Se înțelegea bine cu colegii și petreceau multe ore plăcute stând împreună de vorbă despre evenimentele din Europa. În adolescență fusese cam ursuz și se ferise să lege prietenii. Lumea îl socotea un tip ciudat și original, dar Ursula îl schimbase cu totul. Începuse să simtă nevoia de a plăcea oamenilor din jur, de a fi prietenos cu toată lumea, ajunsese să-și iasă din făgașul lui și să se convingă că mulțumirea poate fi găsită și în viața de toate zilele. Magazinul se închidea la ora 6. Când să plece, domnul Obach îl opri, spunându-i: — Am primit o scrisoare de la Vincent Van Gogh, unchiul dumitale, în care mă întreabă ce mai faci și cum te descurci. M-am bucurat să-i pot răspunde că ești unul dintre cei mai destoinici funcționari ai firmei. — Ați fost prea amabil, sir. — Ba de loc. Mă gândesc chiar ca după concediul de vară să te trec la salonul din față, la gravuri și litografii. — O, sir, asta mă bucură foarte mult, mai ales acum, când... am de gând să mă însor! — Adevărat? E o veste interesantă! Și pe când? — În vara asta, cred. De fapt, nici nu se gândise încă la o dată anumită. — Foarte bine, tinere, minunat! Salariul dumitale a fost mărit abia la începutul anului, dar când ai să te întorci din călătoria de nuntă sper să ți-l mai putem mări. 3. IUBIREA INSPIRĂ IUBIRE DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA EI — Și-acum, mademoiselle Ursula, mă duc să-ți aduc tabloul, spuse Vincent după cină, împingându-și scaunul într-o parte. Ursula purta o rochie foarte modernă, brodată, din tafta verde cu ape cenușii. — Mi-a scris ceva drăguț pictorul? întrebă ea. — Da. Și dacă poți aduce o lampă, am să-l agăț chiar acum pe perete, la grădinița de copii. Ursula își țuguie buzele drăgălaș și-l privi cu coada ochiului. — Acum trebuie s-o ajut pe mama. Dacă vrei, mergem peste o jumătate de oră, da? Ajuns în odaia lui, Vincent se rezemă cu coatele de scrin și se privi în oglindă. Rareori își pusese întrebarea cum arată. Acasă la el, în Olanda, niciodată nu i se păruseră importante asemenea lucruri. Acum, însă, își dădu seama că, spre deosebire de înfățișarea englezilor, avea o față puternică și un cap masiv. Ochii îi erau înfundați în orbitele care păreau două crăpături într-o stâncă. Nasul proeminent, cu nările răsfrânte în lături, era drept, tăios ca o muchie de cuțit. Fruntea înaltă, boltită era tot atât de mare cât și distanța dintre sprâncenele stufoase și gura senzuală. Maxilarele îi erau late și puternice, iar gâtul scurt și gros dispărea aproape sub bărbia atât de masivă, încât părea o întruchipare a tăriei caracterului olandez. Se ridică de la oglindă și se așeză gânditor pe marginea patului. Crescuse într-o casă de oameni austeri. Nu iubise până acum nici o fată, nici nu se uitase în chip deosebit la vreuna și nici nu îndrăznise să se lase vreodată furat de jocurile acelea glumețe dintre băieți și fete. În dragostea lui pentru Ursula nu-și aveau loc nici patima, nici dorința. Era tânăr, plin de vise și iubea pentru întâia oară în viață. Se uită la ceas. Abia trecuseră cinci minute. Încă douăzeci și cinci de minute de așteptare - un răstimp uriaș! Desfăcu plicul pe care-l primise de la maică-sa și scoase bilețelul trimis de fratele lui, Theo. Se apucă să-l recitească. Theo era cu patru ani mai mic decât Vincent, și urma să-i ia locul la sucursala „Goupil” din Haga. Vincent și Theo se legaseră strâns unul de altul în anii copilăriei, tot așa cum tatăl lor, Theodorus, se împăcase cel mai bine dintre toți frații cu unchiul lor Vincent. Luă o carte, așternu pe ea o foaie de hârtie și începu să-i scrie lui Theo. Scoase din raftul de sus al scrinului niște schițe făcute în grabă pe malul Tamisei și le introduse într-un plic pentru Theo, împreună cu o reproducere fotografică a tabloului Fecioara cu spada de Jacquet[7]. — Pe cinstea mea, se pomeni strigând, am uitat cu totul de Ursula! Se uită la ceas; întârziase un sfert de oră. Apucă grăbit un pieptene, încercă să-și descâlcească claia de păr roșu inelat, luă tabloul lui Caesar de Cock de pe masă și, dintr-o smucitură, deschise ușa. — Credeam că m-ai uitat, îl întâmpină Ursula când intră în salon. Lipea niște jucării de hârtie pentru puișorii ei de la grădiniță. — Mi-ai adus tabloul? Pot să-l văd? — Aș prefera să-l privești după ce-l agăț pe perete. Lampa e pregătită? — O pregătește mama. Când se întoarse din bucătărie, Ursula îi întinse un șal albastru ca să-i înfășoare umerii. La atingerea mătăsii, se simți străbătut de un fior. În grădină plutea mireasma florilor de măr. Poteca era cufundată în întuneric, și degetele Ursulei îi atinseră ușor, din mers, mâneca hainei aspre și negre. La un moment dat, se împiedică și-l strânse de braț, râzând și făcând un haz nespus de propria-i stângăcie. Vincent nu înțelegea de ce i se pare ei atât de caraghios că se împiedicase, dar îi plăcea să o urmărească lung cu privirea, să-i vadă trupul mlădios, care se pierdea o dată cu râsul în întunericul de pe potecă. Îi deschise ușa de la intrarea în grădinița de copii, și Ursula, trecând pe lângă el atât de aproape încât fața-i gingaș modelată mai-mai că-i atingea obrazul, îl privi adânc în ochi, părând a răspunde întrebării pe care nu i-o pusese încă. Așeză lampa pe masă. — Unde-ai vrea să-l agăț? — Poate deasupra catedrei, ce zici? În încăperea care fusese pe vremuri un pavilion de vară se aflau vreo cincisprezece pupitre joase. Într-un colț, pe un mic postament, era catedra Ursulei. Stăteau acum unul lângă altul, căutând locul potrivit unde să atârne tabloul. Vincent era ușor tulburat, și, de câte ori încerca să fixeze o pioneză în perete, o scăpa pe jos. Ursula râdea încet, cu un aer familiar. — Lasă-mă pe mine, neîndemânaticule! Își ridică brațele deasupra capului și potrivi tabloul în perete cu multă ușurință, cambrându-și trupul până la ultima fibră de mușchi. Avea mișcări iuți și grațioase. Vincent simți îndemnul s-o ia în brațe, acum, în lumina palidă a lămpii, și să înlăture astfel, cu o îmbrățișare, chinuitoarele lui îndoieli. Dar Ursula nu-i oferi prilejul așteptat, cu toate că, în semiîntunericul încăperii, o simțise nu o dată lângă el, aproape atingându-l în treacăt. Ridică lampa și o apropie de dedicație. Ursula o citi și, de bucurie, bătu din palme, legănându-se pe călcâie. Nu stătea o clipă locului, și Vincent aștepta zadarnic să se afle măcar o dată față-n față cu ea. — Asta înseamnă că e și prietenul meu, nu-i așa? De mult doream să cunosc un artist! Vincent încercă să spună ceva drăguț, ceva menit să deschidă drum mărturisirii pe care și-o pregătea în gând. În semiîntunericul încăperii Ursula își întoarse fața spre el. Licărirea lămpii îi aprindea luminițe în ochi; când Vincent îi văzu ovalul feței conturându-se prin întuneric, și buzele roșii, umede, care se desenau pe albul mat al pielii, simți că înlăuntrul lui se tulbură ceva. Se așternu o tăcere plină de înțelesuri. O simțea parcă aplecându-se spre el, așteptându-l să-i murmure cuvintele de dragoste de care nu mai era nevoie. Își umezi de câteva ori buzele. Ursula întoarse capul, îl privi în ochi peste umărul ușor ridicat și se năpusti afară. Îngrozit la gândul că scapă prilejul, se luă după ea. Fata se opri o clipă sub măr. — Ursula, te rog! Se întoarse și se uită la el ușor înfiorată. Sus, stelele clipeau stins, rece, neputând birui beznele nopții. Vincent nu luase lampa și până la ei nu răzbătea decât o lumină palidă prin fereastra de la bucătărie. Îi stăruia în nări mireasma părului fetei. Ursula își strânse șalul în jurul umerilor și rămase cu brațele încrucișate. — Ți-e frig? o întrebă el. — Da. Ar fi mai bine să intrăm. — Ba nu. Te rog... știi... eu... îi tăie calea. Ursula își lăsă bărbia în șalul cald și ridică înspre el niște ochi mari, mirați. — Vai, monsieur Van Gogh, nu știu ce vrei să spui!... — Aș fi vrut doar să stau de vorbă cu dumneata. Vezi... eu... adică... — Te rog, nu acum. Mi-e frig. — M-am gândit că trebuie să-ți spun. Azi am fost avansat... Am fost trecut în față... la litografii... mi se mărește leafa... e a doua oară în acest an... Ursula se dădu puțin înapoi, își desfăcu șalul și rămase așa, în întuneric, dreaptă, plină de hotărâre, simțind dintr-o dată că îi este cald și fără șal. — Vrei să fii mai clar, monsieur Van Gogh? Nu înțeleg ce vrei să spui. Vincent simți răceala din glasul ei și-i păru rău că fusese atât de stângaci. Dar emoția îl părăsise dintr-o dată și începu să se simtă stăpân pe sine. Încercă în gând mai multe tonuri și-l alese pe cel care-i păru mai potrivit. — Încerc să-ți spun un lucru pe care-l știi de mult, Ursula. Că te iubesc din tot sufletul și că n-am să fiu fericit decât dacă vei primi să-mi fii soție. Băgă de seamă cât de mult o tulburase neașteptata lui stăpânire de sine și se întrebă dacă n-ar fi nimerit s-o îmbrățișeze. — Soția dumitale! Glasul îi devenise ascuțit. O, monsieur Van Gogh, asta e cu neputință. Vincent o privi țintă pe sub arcadele-i boltite și, cu toată bezna, Ursula putu să-i vadă ochii. — Îmi pare rău, dar acum eu sunt cel care nu... — Cum se poate să nu știi, monsieur Van Gogh, sunt logodită de peste un an!... Rămase nemișcat o vreme, n-ar fi putut spune cât, fără să scoată o vorbă, fără să gândească ori să simtă ceva. Apoi, cu un glas surd, izbuti să întrebe: — Cu cine? — Cum, nu l-ai văzut niciodată pe logodnicul meu? Doar a ocupat înainte de venirea dumitale aceeași odaie în care locuiești dumneata acum. Îmi închipuiam că știi. — De unde să știu? Ursula stătea în vârful picioarelor, cu privirea ațintită spre fereastra bucătăriei. — Dar... am crezut că... poate... poate ți-a spus cineva. — De ce mi-ai ascuns timp de un an de zile acest lucru când vedeai prea bine că mă îndrăgostesc de dumneata? Glasul lui Vincent nu mai șovăia. — Dar bine, ce vină am eu că te-ai îndrăgostit? Am vrut să fim doar prieteni. — A venit vreodată să te vadă de când sunt eu aici? — Nu. El locuiește în Țara Galilor. Dar la vară va veni aici, să-și petreacă vacanța cu mine. — Cum, va să zică nu l-ai văzut de peste un an? Atunci l-ai și uitat! Pe mine mă iubești acum! Lăsând la o parte și rațiunea, și bunul-simț, o cuprinse în brațe și o sărută brutal pe gură, în ciuda împotrivirii ei disperate. Îi gusta umezeala buzelor, dulceața gurii, mireasma părului, și întreaga lui ființă fremăta de dragoste. — Nu-l iubești, Ursula! Nu te las, ai să fii soția mea! Nu pot îndura să te pierd! N-am să mă las până n-ai să-l uiți și n-ai să te măriți cu mine! — Să mă mărit cu dumneata?! strigă ea. Cum, adică trebuie să mă mărit cu oricine se îndrăgostește de mine? Dă-mi drumul, îți spun, că altfel strig! Se smulse din brațele lui și, cu răsuflarea tăiată, o luă la fugă pe cărarea cufundată în întuneric. Când ajunse la scară, se întoarse și cu un glas scăzut, dar răspicat, care lui Vincent îi răsună în urechi ca un strigăt, îi spuse: — Nebun cu păr roșu!     [1] Îngerul cu puișori (în lb. franc.). [2] Caesar de Cock (1820-1904), pictor peisagist și gravor flamand; a lucrat mai mult în Franța. [3] Sir John Everett Millais (1829-1896), pictor englez din școala prerafaelită, care preconiza o artă ruptă de contemporaneitate, închinată evocării trecutului. [4] George Henry Boughton (1833-1905), pictor, desenator și ilustrator englez. [5] William Turner (1775-1051), pictor (în special de peisaje) și gravor englez. În ultima perioadă a creației sale, Turner îi anunță pe viitorii Impresioniști. [6] Prietenii prietenilor mei sunt prietenii mei (în lb. franc.). [7] Gustave Jacquet (1846-1909), pictor de gen și portretist francez, influențat de pictura olandeză din secolul al XVII-lea.  

 

VORBESC DIN MORMlNT...   (fără dată)                         Î   n această autobiografie voi avea tot timpul în minte faptul că vorbesc din mormînt. Vorbesc efectiv din mormînt, întrucit nu voi mai fi în viaţă cind va ieşi de sub tipar. Vorbesc din mormînt mai degrabă decît cu  graiul meu viu dintr-un motiv bine întemeiat: în felul acesta pot vorbi liber. Cînd un om scrie o carte despre viaţa lui particulară o carte menită   să fie citită chiar în timpul vieţii lui — se fereşte să-şi exprime gîndurile cu toată sinceritatea; orice încercare de a fi sincer dă greş, deoarece îşi dă seama că încearcă un lucru peste puterile ome­neşti. Cel mai sincer, mai liber şi mai intim rod al cugetului şi inimii omeneşti este o scrisoare de dra­goste; cel care-o scrie dobîndeşte o neţărmurită libertate de gîndire şi de exprimare prin însăşi con­ştiinţa faptului că nici un străin nu va vedea ce anume scrie. Uneori se mai întîmplă şi cîte un abuz de încredere, şi atunci, văzîndu-ţi tipărită scrisoa­rea, te simţi groaznic de stingherit şi-ţi spui; de-aş               fi ştiut că scriu pentru public, niciodată nu mi-aş fi descărcat sufletul în aşa măsură şi cu atita sin­ceritate. Deşi nu găseşti nimic neadevărat, necins­tit şi nevrednic de respect, îţi dai seama, totuşi, că ai fi fost cu mult mai rezervat dacă ai fi ştiut că scrii pentru tipar. Mi s-a părut că dac-aş şti că scrierile mele nu  vor cădea sub ochii nimănui, înainte de a muri şi de a deveni, astfel, nesimţitor şi indiferent, aş putea atinge sinceritatea, spontaneitatea şi naturaleţea unei scrisori de dragoste. D I N   C O P I L Ă R I E   Rugăciunea pentru turtă dulce (15 august 1906) A   m început să merg la şcoală cînd aveam vreo patru ani şi jumătate. În acele zile de demult, la Hannibal[1], în Missouri[2] nu existau şcoli de stat, ci numai două şcoli particulare, la care se cerea o taxă de douăzeci şi cinci de cenţi pe săp- tămînă pentru fiecare elev, deşi plata se făcea pe apucate. Miss Horr îi dăscălea pe copiii mai mititei într-o şandrama de scînduri, aflată la capătul dinspre miazăzi al Străzii Mari. Mister Sam Cross preda copiilor ceva mai măricei într-o hardughie de lemn, cocoţată pe-un deal. Pe mine m-au dat la şcoala domnişoarei Horr, şi îmi amintesc de prima mea zi de şcoală în şandramaua aceea de scînduri ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut mai bine de şaizeci şi cinci de ani de atunci; în orice caz, îmi amintesc de o întîmplare petrecută în prima zi. Călcasem nu ştiu ce regulă şi mi s-a atras atenţia să nu mai fac niciodată aşa ceva, spunîndu-mi-se că pedeapsa pentru recidivă este bătaia cu biciul. Totuşi, am greşit din nou, şi miss Horr mi-a porun­cit să mă duc să caut o nuia şi să i-o aduc. Am  fost bucuros că mi-a încredinţat mie sarcina asta, fiindcă mă socoteam în stare să aleg o nuia potri­vită cu mai mult discernămînt decît oricare altul. Scormonind în ţărînă, am găsit o aşchie veche  de stejar, lată de două degete, groasă de un sfert de deget şi îndoită uşor la un capăt, lăsată pesemne de un dogar. Mai erau pe-acolo cîteva aşchii fru­muşele, de acelaşi soi, dar am ales-o tocmai pe asta, cu toate că era putredă. I-am adus-o domni­şoarei Horr, i-am înmînat-o şi am rămas în faţa ei, cu o mutră smerită şi resemnată, menită să-mi cîş- tige îngăduinţă şi simpatie, ceea ce însă nu s-a întîmplat. Dumneaei ne-a aruncat, atît mie cît şi aşchiei, o lungă privire, de straşnică dezaprobare, apoi m-a strigat pe numele meu întreg: Samuel Langhorne Clemens — îmi auzeam, cred, pentru prima oară numele rostit în întregime şi dintr-o dată — şi mi-a spus că-i este ruşine de mine. Aveam să învăţ în curînd că atunci cînd un dascăl îl strigă pe un elev cu numele lui întreg e semn   de bucluc. Miss Horr mi-a zis apoi că are să tri­mită un băiat mai priceput la nuiele decît mine, şi mă apucă şi acuma jalea cînd îmi amintesc cîte chipuri s-au luminat de speranţa că vor primi această misiune. De primit, a primit-o Jim Dunlap, iar cînd s-a întors cu nuiaua aleasă de el, a trebuit să recunosc că era un expert. Miss Horr era o femeie de vîrstă mijlocie, ori­ginară din Noua Anglie[3], avea obiceiurile şi prin­cipiile celor din Noua Anglie, şi îşi începea întot­deauna ora cu cîte o rugăciune şi cu citirea cîte unui capitol din Noul Testament, pe care ni-l ex-plica apoi pe scurt. Într-unul din aceste scurte co­mentarii, miss Horr a dezvoltat ideea cuprinsă în textul: „Cere, şi ţi se va da”, spunînd că oricine   se roagă din toată inima şi cu dorinţa fierbinte de a căpăta vreun lucru poate fi sigur că rugăciunea îi va fi împlinită. Am fost atît de impresionat şi atît de încîntat    de posibilităţile pe care mi le oferea această re-ţetă, încît cred că auzeam pentru întîia oară de    ea. Şi m-am gîndit să încerc şi eu. Avînd deplină încredere în miss Horr, nu mă îndoiam cîtuşi de puţin de rezultate. M-am rugat, aşadar, să capăt niţică turtă dulce. Margaret Kooneman, fiica bru­tarului, venea în fiece dimineaţă la şcoală cu o bucată de turtă dulce; de obicei o ţinea ascunsă, dar în ziua aceea, cînd mi-am sfîrşit rugăciunea şi am ridicat privirea, am băgat de seamă că turta  era la îndemînă şi că fetiţa se uita în altă parte. Cred că toată viaţa mea nu m-am bucurat de vreun răspuns la rugăciune mai mult decît m-am bucurat de răspunsul primit în clipa aceea; şi m-am con­vertit de îndată. Aveam nenumărate dorinţe de tot felul, care pînă atunci rămăseseră totdeauna neîm­plinite, însă în clipa aceea m-am hotărît să mi le împlinesc singur, şi încă din belşug, acum, că afla­sem calea. Dar visul acesta, la fel ca mai toate celelalte  vise cu care ne legănăm în viaţă, nu avea nici un temei. În următoarele două sau trei zile m-am tot rugat, cum nu s-a mai rugat, cred, nimeni în tîr- guşorul nostru; m-am rugat din inimă şi cu toată seriozitatea; dar nu m-am ales cu nimic. Am băgat de seamă atunci că nici cea mai fierbinte rugă­ciune nu e în stare să-mi mai facă rost de turtă dulce, şi am ajuns la încheierea că dacă un om îşi păzeşte bine bucata de turtă dulce şi nu-şi ia ochii de la ea, nu are de ce să-şi bată capul cu rugă­-ciuni. Pe maică-mea a îngrijorat-o nu ştiu ce anume în atitudinea şi în purtările mele, încît m-a luat la o parte şi a început să mă descoasă cu multă bunăvoinţă. De teamă să nu-i amărăsc sufletul atît de bun, n-am vrut să-i dezvălui schimbarea ce se petrecuse în sufletul meu, dar în cele din urmă     i-am destăinuit, cu lacrimi în ochi, că am încetat să fiu creştin. Cu inima zdrobită, m-a întrebat     de ce. I-am arătat cum îmi dădusem seama că nu fuse­sem creştin decît de dragul cîştigului şi că nu mai puteam suporta acest gînd, prea era mare ti­-căloşia. Atunci, m-a strîns la piept şi m-a consolat. Din ceea ce mi-a apus am priceput că dacă voi con­tinua să fiu astfel, nu voi rămîne niciodată singur.   „Menestrelii” (30 noiembrie 1906)   Pe unde o mai fi acum Billy Rice? Era o în­cîntare pentru mine; şi nu numai el, ci şi celelalte stele ale „trupelor de menestreli” — Billy Birch, David Wambold, Backus şi cei zece-doisprezece confraţi ai lor, care m-au înveselit în urmă cu pa­truzeci de ani şi mai încoace. Birch, Wambold şi Backus s-au prăpădit demult, şi, o dată cu ei, a dispărut, cred, pentru totdeauna, adevăratul mins- trel-show[4], spectacolul negru autentic şi extrava­gant, care, în ochii mei, era fără seamăn şi, pe cîte ştiu, a rămas fără pereche pînă în ziua de azi. Avem, desigur, opera, şi eu, unul, am gustat cu mare plăcere primul act al fiecăreia dintre operele lui Wagner, dar efectul asupra mea a fost de fie­care dată atît de puternic, încît întotdeauna un singur act mi-a ajuns; ori de cîte ori am ascultat două acte, am părăsit sala sleit fiziceşte; şi ori de cîte ori am ascultat o operă întreagă, rezultatul a fost echivalent cu o sinucidere. Dacă aş putea, însă, să revăd spectacolul cu ,,menestreli” în puritatea  şi perfecţiunea lui originară, n-aş mai avea nevoie de operă. Am impresia că pentru o minte cultivată şi pentru un suflet simţitor, orga şi spectacolul cu „menestreli” reprezintă o culme la a cărei înălţime ameţitoare celelalte forme ale artei muzicale nu pot spera să ajungă. Ţin minte primul spectacol-concert la care am asistat. Cred că era pe la începutul celui de al cin­cilea deceniu al secolului trecut. Pe atunci era un lucru cu totul nou. În tîrguşorul nostru, la Hanni- bal, nici nu auzisem, de aşa ceva înainte, de aceea a fost pentru noi o surpriză plăcută şi năucitoare. Trupa a rămas la noi o săptămînă, dînd specta­cole în fiece seară. Oamenii evlavioşi n-au asistat la reprezentaţii, dar toţi dezmăţaţii din tîrg s-au îmbulzit şi au rămas încîntaţi. Pe vremea aceea, credincioşii nu se duceau la spectacole. Cîntăreţii apăreau cu mîinile şi feţele mînjite cu funingine, iar costumele lor parodiau în mod extravagant şi ţipător îmbrăcămintea purtată pe atunci de sclavii de pe plantaţii; de fapt, nu zdrenţele bietului sclav erau parodiate, căci aşa ceva ar fi fost cu nepu­tinţă — parodia n-ar fi putut adăuga nimic extra­vagant la jalnica adunătură de zdrenţe şi petice care alcătuiau îmbrăcămintea lui — doar forma şi culoarea lor erau parodiate. Pe vremea aceea erau la modă gulerele tari, iar cîntăreţul apărea cu un guler care-i acoperea jumătate din cap şi ale cărui colţuri îl împiedicau să vadă lateral. Haina, croită uneori din stambă de perdele, avea o coadă ce-i atîrna aproape pînă la călcîie; şi era încheiată cu nişte nasturi mari cît o cutie de cremă de ghete. Purta pantofi murdari şi scîlciaţi, cu vreo cinci- şase numere mai mari decît măsura respectivului. Existau numeroase variante ale acestui costum, toate extravagante, ba chiar caraghioase, după pă­rerea multora. Cîntăreţul folosea cel mai vulgar dialect negru; îl folosea cu pricepere şi cu uşurinţă, şi avea haz, un haz încîntător. Trupele de „menestreli” de odi­nioară cuprindeau totuşi şi cîte un protagonist, care nu purta costum extravagant şi nu folosea dialectul negrilor. El arbora ţinuta de seară ire­proşabilă a albilor din înalta societate şi vorbea acea limbă pompoasă, aleasă, artificială şi de o pe­nibilă corectitudine gramaticală pe care naivii tîr- goveţi o luau drept adevăratul limbaj folosit în înalta societate de la oraş, şi-l admirau peste mă­sură, pizmuindu-l pe acest om care se pricepea  să-l folosească atît de spontan şi într-un stil atît de curgător şi artistic. Bones[5] şedea la un capăt al şi­rului de cîntăreţi, Banjo[6] şedea în capătul celălalt, iar gentleman-ul sclivisit, pe care l-am descris adi­neauri, şedea în centrul grupului. Acesta era com- perul spectacolului. Curăţenia şi eleganţa veşmin­telor, politeţea studiată a manierelor şi vorbirii, precum şi simetria trăsăturilor sale naturale îl fă­ceau să se deosebească net de restul trupei şi mai ales de Bones şi de Banjo. Bones şi Banjo erau principalii comici ai trupei şi foloseau la maximum toate efectele hazlii ce se pot scoate din grimă şi din extravaganţa vestimentară. Buzele le erau în­groşate şi alungite cu fard roşu strălucitor, încît păreau nişte felii de harbuz copt. Vreme de mulţi ani, decorul spectacolului cu „menestreli” a rămas neschimbat. La început nu se folosea cortină; în timp ce aşteptau, spectatorii    n-aveau pur şi simplu la ce să se uite, avînd în faţă doar un şir de scaune goale, aşezate în bătaia luminilor rampei; apoi se iveau, unul cîte unul, cîntăreţii, care erau primiţi cu ovaţii şi îşi ocupau locurile, fiecare cu respectivul instrument muzical în mînă după care, filfizonul, aşezat în mijlocul grupului, începea cu o remarcă de acest gen: „— Domnilor, am plăcerea să vă văd, sper, să­nătoşi tun, ca de obicei, şi mai sper că, de cînd am avut fericirea să ne întîlnim ultima oară, prospe­ritatea dumneavoastră a sporit mereu.” Atunci Bones se băga pe fir şi spunea o poveste despre nu ştiu ce mare noroc de care avusese parte în ultima vreme; dar în mijlocul acestei poveşti era întrerupt de Banjo, care-şi îngăduia să se în­doiască de spusele sale; între cei doi izbucnea atunci o delicioasă discuţie în contradictoriu, iar cearta lor se înteţea, glasurile deveneau din ce în ce mai puternice, mai mînioase şi mai aprige, pînă cînd cei doi se ridicau de pe scaun şi se apropiau unul de celălalt, cu pumnii strînşi, agitînd instru­mentele şi ameninţînd că vor face moarte de om, ]n vreme ce gentleman-ul curtenitor din mijlocul scenei îi implora să se împace şi să păstreze buna- cuviinţă — fireşte, în zadar. Uneori cearta asta ţinea cinci minute: cei doi parteneri, stînd aproape nas în nas, îşi aruncau unul altuia ameninţări în­fricoşătoare, în vreme ce sala se prăpădea de rîs în faţa acestei izbutite şi amuzante parodii a obiş­nuitelor certuri dintre negri; apoi, cei doi zurbagii începeau să se depărteze unul de celălalt, spunînd fiecare ce-ayea de gînd să facă „rîndul viitor” dacă celălalt va avea nenorocul de a-i ieşi în cale; pe urmă se aşezau la locurile lor şi mormăiau unul la altul peste capetele celorlalţi cîntăreţi, dînd ast­fel spectatorilor putinţa să se liniştească şi să-şi tragă sufletul după atîta rîs. Filfizonul din centrul grupului arunca atunci o vorbă menită să amintească unuia dintre cei doi cîntăreţi aşezaţi la capetele şirului de o păţanie hazlie şi să-l îndemne să o povestească, ceea ce se şi întîmpla, fără greş. Era de obicei o anecdotă răsuflată şi cu barbă, de-o vîrstă cu America. Una dintre aceste snoave care au încîntat publicul de pe atunci, pînă ce cîntăreţii au tocit-o de-a bine- lea, era o istorioară despre niscai primejdii înfrun­tate cîndva de Bones în timpul unei furtuni pe mare. Furtuna durase atît de mult, încît se ispră­viseră toate proviziile. În clipa aceea, personajul din centrul grupului întreba cum de supravieţuiseră. „— Păi, ne hrăneam cu ouă”, răspundea Bones. „— Cu ouă? Da’ de unde făceaţi rost de ele?” „— În fiece zi, cînd era mai afurisită furtuna, că­pitanul ne făcea cu ou şi cu oţet...” În primii cinci ani gluma asta a făcut să se cu­tremure de rîs spectatorii, dar după aceea popu­laţia Statelor Unite, auzind-o de atîtea ori, n-a mai fost în stare să o guste şi a început să întîmpine cu o tăcere adîncă, mustrătoare şi indignată nu numai această glumă, ci şi altele de acelaşi cali­bru, care căzuseră în dizgraţie după o folosire în­delungată. Cîntăreţii aveau voci frumoase, şi atît soliştii cît şi corurile lor au fost o încîntare pentru mine cît timp a dăinuit „spectacolul cu menestreli”. La în­ceput cîntecele erau pline de un haz cam grosolan, bunăoară Fetiţele din Buttalo, Cursele din Camp- town, Moş Dan Tucker şi altele; ceva mai încolo au fost incluse în repertoriu şi romanţe sentimen­tale, ca Turtureaua albastră, Frumoasa Ellen Bayne, Nelly Bly, O viaţă pe talazurile oceanu­lui, De cart la babord etc. „Spectacolul cu menestreli” a luat naştere la în­ceputul celui de al cincilea deceniu al secolului tre­cut şi a propăşit vreme de aproape treizeci şi cinci de ani, după care a degenerat într-un fel de spec­tacol de varietăţi, în care erau amestecate la întîmplare cîteva numere cu negri. Se împlinesc trei­zeci de ani de cînd adevăratul minstrel-show a murit de-a binelea. După părerea mea, era un spec­tacol cu adevărat încîntător şi plin de haz şi re­gret că nu mai există. După cum spuneam, la Hannibal, cei care s-au dus să vadă primul „spectacol cu menestreli” au fost dezmăţaţii tîrgului. Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, „spectacolul cu menestreli” avea să fie un lucru la fel de obişnuit în America precum este sărbătoarea de 4 Iulie[7], dar maică-mea nu văzuse niciodată un asemenea spectacol. Avea pe atunci vreo 60 de ani şi se dusese la Saint Louis împreună cu o femeie simpatică şi drăguţă, de vîrsta ei, mă­tuşa Betsey Smith, o veche cetăţeancă a Hanniba- lului. Nefiind de fapt mătuşa nimănui, ea era mă­tuşa întregului tîrguşor, din pricina firii ei blajine, generoase şi mărinimoase şi din pricina naivităţii ei cuceritoare. Ca şi maică-mea, mătuşa Betsey Smith nu văzuse niciodată un „spectacol cu menestreli”. Atît ea, cît şi maică-mea erau foarte vioaie, în ciuda vîrstei lor venerabile; erau dornice de emoţii, de noutăţi, gata să alerge la orice spectacol la care se putea duce, păstrînd cuviinţa, o femeie drept-credincioasă. Se trezeau totdeauna cu noaptea-n cap, ca să fie de faţă cînd îşi făcea intrarea în tîrguşor vreo trupă de circ, şi le părea rău că principiile lor nu le în­găduiau să asiste la reprezentaţiile circului; de asemenea, erau totdeauna gata să urmeze corte- giile de 4 Iulie, să ia parte la procesiunile elevilor şcolii duminicale, să participe la conferinţe, la în­trunirile religioase în aer liber, la reuniunile evan­ghelice organizate în biserici de mişcarea „reviva- listă”[8], pe scurt, la orice divertisment despre care nu se putea spune că ar avea ceva potrivnic reli­giei, şi, fireşte, nu lipseau de la nici o înmormîn­tare. La St. Louis, fiind setoase de noutăţi, mi-au cerut să le dau o mînă de ajutor. Voiau ceva distractiv şi cuviincios în acelaşi timp. Le-am spus că nu cu­nosc nimic în acest gen, cu excepţia unei adunări care urma să se ţină în marea sală a Bibliotecii Co­merciale, avînd în program o expunere cu exem­plificări asupra muzicii africane autohtone, expu­nere făcută de paisprezece misionari reîntorşi de curînd dintr-o călătorie pe Continentul Negru.   Le-am mai spus că, dacă vor într-adevăr ceva instructiv şi edificator, le-aş recomanda această adunare, dar că dacă vor de fapt un spectacol mai uşor, voi căuta să găsesc unul. Ele, însă, au fost încîntate de ideea de a merge la adunarea aceea. Nu le spuse­sem adevărul adevărat, cu toate că-l cunoşteam: la drept vorbind, nu merită să-ţi calci pe inimă pen­tru a spune adevărul unor oameni care au obiceiul de a privi cu neîncredere tot ceea ce le spui, fie că e adevărat sau nu. Aşa-zişii misionari erau o trupă de cîntăreţi, una din cele mai vestite trupe de acest gen şi una din cele mai bune de pe vremea aceea. Ne-am dus de­vreme şi am ocupat locuri în rîndul din faţă. Era o sală încăpătoare, cu vreo mie şase sute de locuri, şi pînă la urmă n-a rămas gol nici unul. În clipa cînd negrii aceia caraghioşi au apărut unul după altul pe scenă, în straiele lor fistichii, bătrînele au rămas aproape mute de uimire. Le-am explicat că în Africa misionarii se îmbracă totdeauna aşa. Dar mătuşa Betsey mi-a spus, cu mustrare în glas: „— Dar ăştia sînt nişte negri ticăloşi!” ,,— N-are a face, i-am răspuns. Într-un fel, sînt şi ei americani, fiindcă lucrează pentru Asociaţia americană a misionarilor.” După aceea au început să discute amîndouă dacă e sau nu cuviincios să asiste la reprezentaţiile unei trupe de negri, fie ei misionari sau nu, însă eu     le-am spus că ajunge să se uite în jur ca să vadă  că cei mai distinşi cetăţeni din St. Louis erau de faţă, ceea ce ar fi fost, desigur, cu neputinţă în ca­zul unui spectacol necuviincios.                                                                                                      % S-au liniştit şi am văzut chiar cum se bucurau fără pic de ruşine că veniseră la spectacol. Erau fe­ricite şi încîntate de noutatea situaţiei; avuseseră nevoie doar de un pretext oarecare pentru a-şi po­toli conştiinţa, iar conştiinţa lor era acum liniştită, destul de liniştită ca să nu le mai tulbure. Priveau, aşadar, cu ochi lacomi, lungul şir de măscărici. Gentleman-ul din mijloc începu să sporovăiască. La un moment dat, ajunse şi la gluma aceea stră­veche, despre care am pomenit. Toată lumea din sală, cu excepţia celor două novice, o auzise de o sută de ori; o tăcere îngheţată, solemnă şi indig­nată s-a aşternut asupra celor o mie şase sute de spectatori, iar bietul Bones a fost nevoit să-şi spună gluma în această atmosferă deprimantă. Pentru ve­nerabilele mele novice, însă, gluma era nouă, iar cînd individul a ajuns la final, spunînd: „Ne hră­neam cu ouă”, şi a explicat apoi că în fiece zi, în timpul furtunii, căpitanul îi făcea „cu ou şi cu oţet”, cele două bătrîne, dîndu-şi capul pe spate, s-au por-­ nit pe chicoteli şi hohote de rîs, care au uimit şi au încîntat în aşa măsură întreaga sală, încît s-a ri­dicat, ca un singur om, să vadă ce se întîmplă, să vadă cine-s cei care n-auziseră gluma aceea pînă atunci. Rîsul novicelor mele a ţinut mult, pînă cînd ilaritatea lor a devenit molipsitoare, şi toţi cei o mie şase sute de spectatori li s-au alăturat, făcînd să se cutremure sala de tunetele veseliei lor. În seara aceea, mătuşa Betsey şi maică-mea au asigurat un strălucit succes trupei de cîntăreţi, pen­tru că toate glumele li s-au părut pe atît de noi pe cît li se păreau de vechi celorlalţi spectatori. Ele au întîmpinat cu hohote de rîs aceste glume şi i-au molipsit şi pe ceilalţi, astfel încît publicul a părăsit sala sleit de atîta rîs şi plin de recunoştinţă faţă   de cele două bătrîne naive care prilejuiseră sufle­telor lor ostenite o veselie atît de rară şi preţioasă.   [1] Orăşel pe malul fluviului Mississippi; aici şi-a petrecut Mark Twain copilăria şi adolescenţa (1839—1853). [2] Stat în regiunea centrală a S.U.A. [3] Regiune din nord-estul S.U.A., unde Anglia a înfiinţat la începutul secolului al XVII-lea unele din primele ei colonii de pe teritoriul Americii de Nord [4] Spectacol de estradă tipic american, interpretat de trupe de comici grimaţi ca negri, care împleteşte dialogul glumeţ cu elemente de folclor negru. Spectacolul cu „menestreli”, (Minstrel-Show) apărut în deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea, a contribuit la valorificarea folclorului negru şi la dezvoltarea muzicii de jaz. [5] Bones — „Castaniete”, unul dintre personajele clasice ale spectaco­lului cu „menestreli”; se numeşte astfel fiindcă acompaniază dansurile şi cîntecele cu o pereche de castaniete. [6] Banjo — „Banjo”, alt personaj clasic al spectacolului cu „menestreli”, care acompaniază dansurile şi cîntecele la banjo. [7] Sărbătoarea naţională a S.U.A., instituită în amintirea zilei de 4 iu­lie 1776, cînd cel de al doilea Congres al S.U.A., a adoptat Declaraţia de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord. [8] Mişcare religioasă înjghebată în ţările anglo-saxone în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea; îşi propunea să restabilească in­fluenţa mereu mai scăzută a bisericii.