Mari personalități ale lumii - carti biografice

PARTEA ÎNTÂI           Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.           Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.           Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.           Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.           Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.           Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.           Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.           Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.           O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.           Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.

 

Benito Mussolini carte biografica

Capitolul 1 ORAȘUL ZEULUI CU DOUĂ FEȚE Când timpul deschide o cale nouă, săpând noi brazde pe faţa pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – îşi pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croieşte între diferite ţări, au parte de năstruşnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospeţimea, lărgimea şi viaţa lor clocotitoare; altele, căutând să-şi păstreze măreţia de veacuri, se pustiesc, totuşi, şi se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor – șuvoi vânjos de viaţă nouă – urnesc pietrele din loc. Până şi păsările şi dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rândul îşi mai păstrează trăinicia de odinioară, dar rămân de izbelişte. Oraşele, aşezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă şi ele urmele acestor prefaceri. Unele cad în paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lăţesc, înghiţindu-şi periferiile şi ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarâmurile desfundate ale altora, încolţesc seminţele aduse de vânturile pornite din crângurile şi câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile oraşelor sunt tăinuite de frunzişul sălbăticit al copacilor; pe clopote se aşterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba şi gura lor, licăreşte în bătaia soarelui. Nici numele oraşelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, şi-a luat numele de Genova oraşul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialităţii sale şi blestemat pentru talentul pe care l-a avut. În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latineşte, înseamnă „uşă“. Dar nu chiar o uşă cu canaturi şi balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuinţa strâmtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri şi începutul zilei de mâine – ca şi privirea aţintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă şi al porţilor oraşelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut şi viitor, locul unde prezentul devine mai subţire ca umbra pânzei de păianjen. De aceea, zeul roman era înfăţişat printr-un cap cu două feţe. Cu o faţă privea înainte şi cu alta îndărăt, deşi amândouă feţele erau ale aceluiaşi cap. Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger şi vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an. Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de oraşe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripţii greceşti pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule şi despre expediţia lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ şi „Criton“, povesteşte că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a pierit în valurile oceanului, dar rămăşiţele vechilor ei popoare le mai întâlnim şi astăzi pe faţa pământului. Aşa cum Arhimede vorbeşte de firicele de nisip, tot aşa Platon povesteşte despre lumile vechi, despre dispariţia lor şi naşterea altora noi. Lumea veche n-a depăşit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneţii marinari care au pornit spre soare-răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aţinteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât şi gândurile celor mistuiţi de dorinţa de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de oraşe din jurul Mediteranei, cheie a porţilor pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea. În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă uşa spre lumea veche şi să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb. Când aurul Americii a potopit Europa şi când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viaţa drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient. În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut şi Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofiţerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Masséna, şi s-a îndreptat spre Genova. Oraşul cucerit a încercat să-şi păstreze neatârnarea şi, chiar sub ocupaţia lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-şi aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvernăminte şi opt prefecturi. Aristocraţia din consiliul celor zece cârmuia oraşul. Orăşenii bogaţi şi nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetăţii.   Capitolul 2 LEGENDA NAŞTERII Din gangul care se strecura printre case, dând într-altă uliţă, trei trepte tocite şi murdare te duceau la clădirea cenuşie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moaşă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi se auzi scâncetul răguşit şi piţigăiat al noului născut, care era Paganini. Copilul a plâns toată noaptea, a plâns şi dimineaţa. Plângea, tânguindu-se parcă împotriva cruzimii părinţilor, care-l chemaseră la viaţă într-o noapte atât de neagră şi furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun. Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782.   Capitolul 3 MIZERIE În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiaţă, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită şi înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri. În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se încăierau în mijlocul uliţei, umplând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încârlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului – braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate – ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi scânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rânjind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii. În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii. Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege mâinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său. Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrânii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rându-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă. Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse: — De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!… Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfârşi de cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului. — Vai, cât eşti de slut! – rosti deodată signor Antonio. Duioşia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise: — Hai, Tereza, fugi şi cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puţintel. Luă chitara, se aşeză în faţa băiatului şi-i făcu semn din cap. — Carmagnola! Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i ţină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara şi, cu paşi mari, hotărâţi, trecu în camera de alături. Ieşi de acolo cu o vioară veche şi spuse băiatului: — Niccolo, am să te învăţ să cânţi la vioară! Am să fac din tine o minunăţie! Ai să câştigi bani mulţi! Ştii tu ce-i asta? E vioara care a aparţinut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bursă, va trebui să câştigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi maşina aceea? – şi arătă cu mâna spre nişte tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenţia mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc şi-mi arată taina câştigului… În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coş în mână: — Pot să plec, Antonio? — Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote şi, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Maşina mea de ghicit nu m-a înşelat. Acum ştiu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să câştig!… — Nu te mai osteni degeaba! – îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minţi: ştiu doar că joci cărţi… — Ba tu minţi! – tună bătrânul. Hai, cară-te! Vezi-ţi de treabă… Şi astfel începu prima lecţie de vioară. Bucăţica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria şi, la fiecare greşeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colţuroasă, şi se apucă s-o folosească la fiecare greşeală a băiatului. Cu lovituri dibace şi aparent uşoare, îi dădea peste mâini, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorâse copilul în cămară, poruncindu-i să execute acolo primul exerciţiu de vioară. Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strâmtă sunetele sălbatice şi stridente, în timp ce Antonio Paganini şedea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câştigurile sale şi îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze şi invadase toată Franţa cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună şi trainică. Îi blestema pe acţionarii italieni, care se înţeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreaţa cea mare a Parisului şi, lepădându-se de sfânta biserică şi de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerţului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franţei. Negustorii francezi încetaseră plăţile către băncile italiene. Bursa îşi încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispăşească el, Antonio Paganini, vechi şi cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franţa? — Şi gloata asta blestemată, defilând pe uliţe cu bonete roşii şi cu hârci înfipte în vârful suliţelor, intonează cântecul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e ruşine să batjocorească frumoasele noastre cântece!… Limba bătrânului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toţi, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor. Din senin, se apucă să-şi laude maşina de ghicit numerele câştigătoare. Nu-şi dădea seama că soţia sa tace, nici nu vedea suferinţa întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă: — Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!… Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforţări atât de grele şi de îndelungate şi că era timpul să stea şi el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie şirul vorbelor. — Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exerciţiu fără nicio greşeală!   Capitolul 4 RĂZBOI La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii aşezaseră pe una din marile pieţe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră nişte stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oţel, care luneca de-a lungul scobiturilor şi cădea cu vârful ascuţit în jos. Într-un cuvânt, francezii imitaseră maşina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Maşina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ţinuseră prizonier, l-au pus sub maşină şi au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oţel. Ridicară apoi căpăţâna despărţită de trup şi, ţinând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franţei!“ Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos şi un trădător al poporului, aşa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în faţa ţării. Se mai spunea că chemase în ajutor oşti străine, pentru a trece Franţa prin foc şi sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulţi, despre coaliţia împărăţiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea şi despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat. — … Ai auzit? Francezii cântă Carmagnola noastră… Micul Paganini cânta acum destul de bine. Învăţase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cântece. În închipuirea lui, îi vedea pe francezii cu bonete roşii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreaţa Parisului! „Bastia, Bastillo”, parcă aşa-i zice, se căznea să-şi amintească micul Paganini, şi sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi şi prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viaţă. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Într-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtăşească şi altora cântecul lui. El păşi prin gangul întunecos al „Hanului”, parcă dosind o pradă. Aici îşi făcu Niccolo debutul în faţa lumii. Simţi o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară şi vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile şi bărbaţii, strânşi împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăţia de nuanţe pe care i-o dăruise arcuşul lui Paganini. Ca şi înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca şi înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca şi înainte, arborii înfloriţi din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în bătaia razelor, străjuind, neclintite în măreţia lor, vechile morminte ale aristocraţilor genovezi. Nimeni, în afară de consiliul cetăţii, nu ştia că uraganul ce smulgea acoperişurile palatelor bate de la nord spre sud şi din apus spre răsărit şi că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munţilor, apăruseră uniforme roş-albastre şi că armata de cavalerişti, ce se îndreaptă spre Castel-Franco şi cetatea Bard, poartă în frunte nişte flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viaţă fericită şi norocoasă pentru cel care-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptându-se către sud, în fruntea unei întregi oştiri de răsculaţi. — Cine-i omul acesta? – spunea bătrânul Paganini, şezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu îşi îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârşitul lumii, adăugă el, sfârşind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi! Bursa genoveză se redeschisese de două ori şi, de fiecare dată, signor Paganini câştigase bănet, nu glumă. Avea noroc şi la cărţi, ca şi în năstruşnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii şuşoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roţile maşinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n poveşti. Când, pe uliţele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe faţă despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrânul Paganini, însă, părea că nu vede şi nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operaţiunile nespus de complicate ale unei noi… loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă maşina – cu discurile ei de carton, cu planşetele de lemn, cu acele, săgeţile şi indicatorul ei de oţel. Biata maşină zăcea într-un ungher plin de praf, şi nici motanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noaptea, calculele acelea nebuneşti. Hârşâitul acelor de oţel pe discuri de carton, asemănător ronţăitului unui şoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el. Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna paşii. Apele erau tulburi şi, tocmai în aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un peşte gras. În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele şi solidele întreprinderii financiare din oraşe începeau să se clatine. Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Piraţii militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli şi Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de-dimineaţă, pe misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamaţia generalului Bonaparte: „Soldaţi! Aţi fost prost hrăniţi, sunteţi aproape goi! Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea şi curajul eroic, de care daţi dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuţi nu vă puteţi făuri nici glorie şi nici nu puteţi dobândi câştiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munţi, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În faţa voastră se deschid drumuri largi, cu oraşe mari; o să vedeţi o provincie înfloritoare, o ţară nouă. Acolo vă aşteaptă onoarea, gloria, bogăţia!” — Aşadar! – exclamă bancherul Spiro, fluturând sub nasul lui Paganini fiţuica de hârtie albastră. Aşadar, soldăţoiul ăsta necioplit a şi trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa? — Da! – îşi răspundea tot el singur. Secătuieşte oraşele cu jafurile şi supune populaţia unui tribut mai greu decât moartea! — Ne-am hotărât să închidem banca! – rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tie, care ne-ai fost un ajutor credincios, îţi facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine şi oarecare bagaj, anume nişte saci cu actele băncii: ipoteci, poliţe, chitanţe, acţiuni şi rente. Numerarul îl lăsăm deocamdată aici. Închidem banca şi plecăm pentru câtva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul şi inima băncii noastre. Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i se posomorî din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe faţa celorlalţi. În sfârşit, îşi ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea. — Noi ţi-am încredinţat tranzacţii însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face? Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă şi rosti răspicat: — Ştii? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini! Atunci bătrânul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoştea relaţiile dintre cei doi fraţi. Ştia că se despărţiseră, în urma unei afaceri necurate. Ştia că nu din sentimente familiale renunţase signor Spiro să mai amestece poliţia austriacă în relaţiile dintre el şi propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea. Paganini îi măsură cu privirea şi, luând o înfăţişare şi mai jalnică, zise: — Prea stimaţii mei domni, nu uitaţi că am nevastă şi copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc oraşul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alţi călători, căci trebuie să-i obţin fără complicaţii. În acelaşi timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoaşteţi, ca să fim drepţi, că ceea ce-mi cereţi este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului Se făcu tăcere. Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsă ca într-un cleşte, fixă suma de cinci mii de lire. Paganini se ridică şi, ţinându-şi pălăria în mână, le spuse: — Domnilor, mă aşteaptă familia, daţi-mi voie să plec! Vă rog să mă credeţi că… eu… din toată inima… Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc: — Ia mai las-o şi tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ţi acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta şi copiii? — Nu, domnilor, vă rog să mă iertaţi, dar… Paganini se îndreptă către uşă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rânduite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în uşă cu picioarele depărtate şi-i spuse: — Gândeşte-te şi tu, încăpăţânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinaţi! — Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… – zise Paganini. Voi trăi şi eu, sărmanul de mine, din cei câţiva gologani agonisiţi cu sudoarea frunţii, în vremea din urmă. — Hai, spune, odată, ce pretenţii ai, ce aştepţi de la noi? Atunci Paganini, aplecându-şi privirile în pământ, zise: — Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veţi relua operaţiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimaţii domni vor fi într-atât de buni ca să adauge şi angajamentul prin care mă fac părtaş la veniturile băncii şi îmi plătesc douăzeci de mii de lire peşin, în ziua plecării.   [1] Reprezentantul unei instituţii, obşti sau corporaţii (n. tr.).