Mari personalități ale lumii - carti biografice

PARTEA ÎNTÂI           Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.           Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.           Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.           Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.           Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.           Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.           Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.           Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.           O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.           Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.

 

Akira Kurosawa carte biografica

Carl Zeiss, fostul ucenic care a făcut istorie La 3 decembrie 1888 a încetat din viaţă Carl Zeiss, inventatorul sticlei Zeiss. A întemeiat, în 1846, firma de instrumente optice care-i poartă numele (n. 11 septembrie 1816). Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de angajaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau standardele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. În una dintre paginile revistei puteţi citi povestea Optiplaza, liderul pieţei autohtone în vânzarea de ochelari şi lentile. Una dintre cele mai mari companii producătoare din acest domeniu a fost fondată de Carl Zeiss, în urmă cu peste 150 de ani, începută în 1846 în Jena, Germania, de opticianul cu acelaşi nume. Lui i s-au alăturat Enrst Abbes în 1866 şi Otto Schott în 1884, cei trei fiind pionierii opticii moderne, potrivi siteului oficial al companiei. Carl Zeiss a fost al cincilea născut dintr-o familie cu 12 copii, din care doar şase au rămas în viaţă. Printre strămoşii lui se numără o serie de jurişti şi teologi sau personalităţi precum Christiane Vulpius, soţia lui Goethe, sau poetul Jean Paul. Interesul lui pentru tehnică, matematică şi mecanică a crescut, motiv pentru care s-a înscris la Universitatea de Matematică din Jena, pe care a absolvit-o în 1834. A lucrat apoi ca ucenic timp de patru ani la Dr. Friedrich Korner, care producea în atelierul lui ustensile pentru Goethe. Între 1838 şi 1845 a făcut mai multe călătorii de afaceri, a participat la cursuri de politehnică şi a lucrat în mai multe ateliere şi fabrici din Stuttgart, Darmstadt, Viena şi Berlin şi a devenit interesat de optică. În Viena, a participat la un curs de mecanică pe care l-a absolvit cu brio, iar în 1846 Zeiss a deschis un atelier de optică în Jena. La început, făcea designul, construia şi repara toate instrumentele de unul singur, dar vindea şi telescoape, microscoape, termometre şi alte instrumente. În 1847, s-a concentrat pe producţia de microscoape. Afacerea mergea bine, iar el a reuşit să angajeze primul asistent, pe ucenicul August Löber, care a primit ulterior o parte din profitul firmei. Până în 1861, Zeiss a devenit producătorul celor mai bune instrumente ştiinţifice din Germania cu circa 20 de anga-jaţi. În atelierul lui, acorda atenţie calităţii şi preciziei, iar microscoapele făcute de angajaţii lui care nu îndeplineau stan-dar-dele de calitate ale lui Zeiss erau distruse. Până în 1866, a vân-dut astfel circa 1.000 de microscoape. După ce i s-au alăturat Enst Abbe, în 1872 şi Otti Schott, Zeiss a îmbunătăţit lentilele pentru instrumentele optice produse şi a creat un nou tip de sticlă optică. După moartea lui, în 1888, afacerea a fost inclusă în Carl-Zeiss-Stiftung. Până la Primul Război Mondial, compania a fost cel mai mare producător de lentile pentru aparate de fotografiat. Până astăzi, antreprenorul Carl Zeiss, împreună cu Ernst Abbe, sunt văzuţi şi ca pionieri ai asigurării sociale: schema asigurării de sănătate a fost fondată în 1875 pentru garantarea tratamentului medical gratuit angajaţilor. Grupul Carl Zeiss produce lentile pentru camere foto şi video, echipamente semiconductoare pentru microcipuri, microscopie, tehnologie medicală, ochelari şi lentile de contact. A avut în anul fiscal 2011-2012 venituri de peste 4 mld. euro, în creştere cu 2% faţă de anul fiscal precedent, în timp ce profitul net a fost de 250 mil. euro. surse: bussinesmagazin.ro descopera.ro   Biografie pe scurt. Carl Friedrich Zeiss s-a născut la 11 septembrie 1816 în Weimar. Zeiss a participat la liceu la Weimar și a fost interesat de realizările tehnice ale timpului, așa că, a studiat la Grand Ducal, meserii ca  auditor. În anii 1834-1838, Zeiss a terminat  ucenicia ca mecanic. Următoarul pas l-a dus la 1845 la Stuttgart, Viena, Berlin și Darmstadt. În 1845, Zeiss s-a înscris în chimie și matematică la Universitatea din Jena. În același timp, a infiintat acolo, în 1846, un atelier de producție mecanică și optică de precizie în viață. Un an mai târziu a dezvoltat primele microscoape produse acum în atelierul său. Zeiss s-a căsătorit în 1848 cu Bertha Schatter, cu care a avut un copil. Soția lui a murit în 1850 la nașterea fiului său. În 1853 s-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Ottilie Trinkler, cu care a avut trei copii. Atelierul s-a extins continuu, iar în 1857 Zeiss a reușit să producă primele microscoape compozite. Datorită bunelor sale relatii cu Universitatea din Jena, Zeiss a reușit să angajeze cercetători experimentați și buni pentru dezvoltarea dispozitivelor sale optice. În octombrie 1860 Zeiss a fost chemat la mecanica universitară. Numărul de angajați din atelierul său a crescut la 1875 la 60 de angajați. A reușit să obțină ca partener fizicianul și matematicianul Ernst Abbe, care a dezvoltat noi metode de producție de microscoape. În 1880, Zeiss a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Jena. În 1882, chimistul Otto Schott s-a alăturat ca partener de afaceri, ale cărui producții de sticlă de la Mainzer au devenit principalul furnizor al operelor Jena Zeiss. În 1886, la 10.000 la Zeiss. Microscopul Zeiss produs. În primăvara anului 1888, gama de produse a fost extinsă pentru a include echipamente fotografice. Carl Zeiss a murit la 3 decembrie 1888 în Jena. Compania sa are deja 327 de angajați.

Alfred Hitchcock carte biografica