Mari personalități ale lumii - carti biografice

Edison de Barbu Apelevianu PARTEA I   I UN BEJENAR POLITIC   Spre sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al veacului trecut, un oarecare Samuel Edison se stabilea în orăşelul Milan, din statul Ohio (S.U.A.), unde ajunsese după lungi peripeţii şi peregrinări prin mai multe localităţi de pe ţărmul lacului Erie. Refugiat politic, venea din Canada nordică; acolo, răscoala burgheziei engleze, care nu înţelesese că ar fi trebuit să se sprijine pe masele largi ale fermierilor localnici şi pe concursul micii burghezii oprimate, fusese sângeros reprimată de către armatele britanice regulate. Participant la răscoală, Samuel Frison luase drumul exodului, înspăimântat de sancţiunile aspre ce-i aşteptau pe toţi foştii insurgenţi. În pribegia lui, fugarul pătimise multe, înfruntase primejdii, îndurase foamea şi frigul, străbătând numai cu piciorul, peste 180 de mile! Ca să poată trece în Statele Unite, mersese – mai ales, noaptea, călăuzindu-se după stele şi după muşchiul arborilor seculari din bătrânele păduri canadiene – fără odihnă şi popas. Luase cotitele şi ascunsele poteci ale triburilor indiene şi traversase pe gheaţă râul Sainte-Claire… Îşi lăsase la Vienna, în casa tatălui său din Canada, soţia şi doi copii. După reprimarea răscoalei, guvernul canadian îi confiscase averea şi îi anulase dreptul de proprietate. Samuel trebuia deci să-şi facă altă situaţie şi să-şi rostuiască o nouă viaţă, departe de locurile unde se aşezaseră, pe vremuri, străbunii săi. Noua gospodărie şi-a întemeiat-o aici, la Milan, orăşelul de pe malul râului Huron, ai cărui locuitori se ocupau, îndeosebi, cu transportul cerealelor pe apă, din regiunile rodnice spre răsărit. Milanul trăia din comerţul cu grâne şi din navigaţie, căci în statul Ohio nu existau încă linii ferate. În schimb, de-a lungul cheiului oraşului, se ridicau, necontenit, silozuri şi vaste magazii pentru depozitarea cerealelor. Se dezvoltau, concomitent, şantierele navale, iar localitatea prospera. La început, Samuel Edison îşi ridică o mică fabrică, unde făcea şindrilă, pe-atunci foarte solicitată ca material de construcţii. O vindea la preţ bun şi afacerile se dovedeau bănoase. Curând, tot în anul 1839, Samuel reuşi, printr-un devotat prieten, căpitanul de vas Alva Bradley, care făcea curse pe lacul Erie, să-şi aducă din Canada, la Milan, soţia şi cei doi copii. Îndată după aceea, se apucă să facă şi negoţ cu cereale. Era extrem de muncitor, perseverent, neistovit şi câştiga destul de bine.   II FAMILIA EDISON   Străbunii lui Samuel erau, de origine, olandezi şi emigraseră, de pe ţărmul lacului Zuiderzee, în noul continent american, pământ al speranţelor, mirajului, aventurilor şi dorinţei de îmbogăţire. Bunicul său, John, se alăturase coloniştilor adepţi ai coroanei britanice, care, sub ocrotirea armatei engleze, luptau împotriva taberei progresiste, avântate în lupta pentru dobândirea independenţei Americii de Nord. În timpul acestui faimos război (1775— 1783), John Edison fusese un „tory”, adică un partizan al autorităţii şi dominaţiei britanice, cu substrat conservatorist. Prizonier în mâinile patrioţilor independenţi, fostul mare proprietar de pământ se văzu nu numai cu întreg avutul confiscat, dar şi trimis în faţa instanţei de judecată. Abia scapă de o pedeapsă grea, prin strădaniile şi intervenţiile unor rude cu influenţă. Dar, o dată cu proclamarea independenţei Statelor Unite, el fu exilat, împreună cu alţi numeroşi „tory”, proscrişi la rândul lor. Urmat de soţia sa, Sarah Ogden, şi de cei şapte copii ai lor, John debarcă în vestul Canadei, pe teritoriul Noii Scoţii. — De-aici înainte ne-aşteaptă zile grele, rosti bărbatul, puţin posomorit, dar încă dârz şi aprig în voinţa de-a da piept cu viaţa. — Vom munci alături de tine şi vom ieşi, din nou, la lumină, răspunse blajina şi vrednica lui soţie. Avem şapte copii, încă şapte guri de hrănit, şi datorii, şi răspunderi faţă de ei… Cine dă înapoi şi se sperie de muncă şi de nevoi e un slăbănog şi un laş! Iar tu, John, nu eşti un om bicisnic… Într-adevăr, John Edison nu era un bicisnic şi niciun suflet care să se lase lesne înfrânt. Într-o regiune cu climă aspră şi păduri sălbatice, pe ţărmul de est al golfului Fundy, emigranţii dădură o luptă crâncenă cu natura potrivnică, lipsurile de tot felul şi cu munca anevoioasă. Munceau la tăierea copacilor seculari, la joagăr şi la căratul buştenilor uriaşi. Copiii creşteau, grijile sporeau şi ele. Anii treceau, băieţii lui John şi ai Sarahei deveneau bărbaţi, iar copilitele de altădată se împlineau în mândre fecioare sau în tinere căsătorite. Cel mai mare dintre fii, Samuel – căruia biografii îi vor adăuga, mai târziu, atributul de senior – s-a căsătorit, în 1792, cu o oarecare domnişoară Stimpson şi, la rândul său, a avut numeroşi copii. Unul dintre aceştia, băiatul născut în 1804, a primit numele de Samuel-junior, spre a-l deosebi de numele părintelui său. Peste 37 de ani, Samuel Edison-junior era sortit să fie tatăl celebrului inventator. La începutul secolului al XIX-lea, Anglia îşi intensifica politica de colonizare a Canadei de Sus (actualul stat Ontario). S-a dat deci semnalul mişcării pentru colonizarea ţărmului de miază-noapte şi apus al lacului Erie. Spre ademenirea emigranţilor, guvernul britanic al Canadei nordice le făgăduia loturi întinse de pământ şi drepturi stabile de proprietate, Mai cu seamă reprezentanţii sau urmaşii vechilor familii „torry” rămase încă fidele coroanei engleze, erau stăruitor poftiţi în noile regiuni şi admirabil primiţi. Ca urmare, şiruri întregi de caravane – căruţe, chervane, oameni, cai şi vite – porniră de-a curmezişul Canadei, călătorind de la răsărit spre vest şi nord. Bătrânul John Edison avea acum, în 1811, patriarhala vârstă de 80 de ani. Moşneagul, încă falnic şi plin de sănătate, îşi adună numeroasa familie: fii, fiice, nurori, gineri şi nepoţi, şi porni şi el, cu lunga-i caravană spre vest. În masive chervane trase de mai multe perechi de boi, familia Edison bătu sute de kilometri, traversând regiuni aspre şi inospitaliere. După foarte lungi ocoluri, trecând din Noua Scoţie, graniţa de miază-noapte a Statelor Unite, pe ţărmul râului Hudson şi de acolo, înapoi, frontiera de lângă cascada Niagara, familia împovărată de copii şi bagaje urcă iarăşi drumurile, aproape sălbatice, ale Canadei acoperite de brume şi codri bătrâni. Şi, într-un fantastic amurg de legendă biblică, noul patriarh, urmat de convoiul seminţiei sale, ajunse în proaspătul pământ al făgăduinţei. — Aici rămânem, grăi el, descoperindu-se şi sărutând ţărâna. Şi toţi, mlădiţe tinere sau vajnice crengi desprinse din falnicul copac al neamului lor, îngenuncheară ca să sărute, la rândul lor, primitorul pământ. Era o pitorească vale, cuprinsă între coline învestmântate cu pini. Acolo înfiripară un sat pe care îl numiră Vienna. Tăiară copaci, ridicară case, desţeleniră largi întinderi de câmpie. Familia se puse pe muncă. Creştea vite, vâna sălbăticiuni şi defrişa păduri. Vienna, împrejmuită de codri de pini, se dezvolta şi lua, încetul cu încetul, înfăţişare de oraş. Lemnul de construcţie, încărcat pe şlepuri şi trimis în Anglia, îmbogăţea familia… Vremea îşi depăna anii de pe imensele ei gheme şi evenimentele se precipitau, schimbându-şi culoarea. În 1837, izbucni răscoala burgheziei canadiene, care, după cum am arătat, avu urmări dramatice. Atunci se produse şi exodul lui Samuel Edison-junior, bejenarul nepot al straşnicului ctitor de familie, John. Fostul răsculat se refugiase în Statele Unite, la Milan, lăsând, departe, în Canada, mormântul neînfricatului său bunic, pe care numai moartea izbutise să-l doboare, la adânci bătrâneţi. — Nancy, rosti Samuel, privindu-şi soţia, născută Elliott, după ce reuşise s-o aducă în Ohio, împreună cu cei doi copii, începem o viaţă nouă. Să ţinem sus flamura nădejdii şi să ne încordăm puterile de muncă! — Aşa va fi, Samuel, răspunse femeia, întărind printr-un luminos zâmbet de încredere spusele bărbatului.   III VISUL MAMEI   După negoţul cu şindrilă, fabricată la gaterele sale, Samuel Edison-junior se hotărî să facă şi comerţ cu cereale. Transportul lemnului şi al grânelor se efectua, pe-atunci, numai pe apă. Familia refugiatului politic n-avea de ce să se plângă. Se bucura de oarecare bună stare şi negoţul părea prosper. Un prim-născut, William Pitt, extrem de talentat la desen, va deveni, mai târziu, la anii maturităţii, director al Societăţii de tramvaie din Port-Huron. Fata, Tanny sau Tania, sentimentală şi gingaşă, avea să fie devotata şi afectuoasa soră a ilustrului inventator, care încă nu sosise pe lume. Spre mijlocul secolului trecut, destinul se întoarse, însă, împotriva locuitorilor oraşului Milan, cărora navigaţia, prin transportul mărfurilor pe apă, le aducea venituri bune. Construcţia liniilor ferate era în toi în întreaga Americă de Nord. O cale ferată, care, în apropiere, ocolea oraşul Milan, iscă sărăcia în toată regiunea. Negoţul pe apă se prăbuşea. Cerealele şi scândura erau încărcate şi transportate în vagoane, în loc de-a fi purtate în şlepuri şi cargoboturi. Oraşul se afla în declin. Furtuna economică zdruncină, ca firească urmare, şi căminul harnicului Samuel. Comerţul cu grâne şi şindrilă se vădea tot mai slab, iar tatăl fu nevoit să-şi mai caute o îndeletnicire. O găsi în livada şi grădina casei lui, unde începu să cultive, cu aceeaşi sârguinţă fără preget, fructe şi legume. Grădinăritul nu aducea prea mulţi bani, dar Samuel nu şovăia în zilnica lui trudă. Nicio muncă nu-i părea înjositoare. Întâmpina, neclintit în voinţă şi parcă mai oţelit ca oricând, greutăţi şi nevoi. Mama, Nancy, blândă şi liniştită, dar muncitoare şi ea, vedea de treburile casei. În această perioadă a vieţii familiei Edison, gânguri, pentru prima oară, la 11 februarie 1847, cel de-al treilea copil, micul Thomas Alva, gloria tehnicii americane de mai târziu. Înainte de naşterea lui, într-o noapte, mama avu un vis frumos, care o umplu de bucurie. …Se făcea că, în grădina din preajma casei, soţul ei, Samuel, sădea un pom în mijlocul grădinii, care crescu repede, văzând cu ochii. Doamna Edison şedea la rădăcina lui şi se minuna de repeziciunea cu care creştea şi se îngroşa pomul. Ramurile lui, zeci şi sute, se lungeau nemaipomenit, peste mări şi ţări, dincolo de America, peste toate continentele pământului. Spre marea ei mirare, mama văzu spânzurând pe fiecare ramură uriaşă mii şi mii de felurite fructe, care străluceau, uneori, ca lumina, alteori ca diamantul, ca aurul şi argintul. Şi, deodată, cum sta şi privea pomul, coaja lui se desfăcu într-un loc. Din inima trunchiului răsări un băieţel minunat, cu ochi scânteietori şi îngânduraţi, cu capul mare şi trupul mic, ţinând parcă o carte groasă la subsuoară. „Mamă, nu te speria, eu sunt fiul tău!” Spunând acestea, se urcă în pom într-un chip ciudat, fără să se folosească de mâini şi de picioare. În clipa aceea se auziră glasuri omeneşti, care grăiau vorbe neînţelese şi întindeau braţe rugătoare ca să culeagă fructele pe care nu le puteau ajunge. Băieţelul rupea fructele şi le arunca darnic, în mâinile care aşteptau hrăpăreţe. Şi de ce arunca tot mai multe fructe, se înseninau oamenii la faţă şi-l aclamau. „Trăiască Edison, trăiască Edison!” urla mulţimea cuprinsă de delir, din cele patru colţuri ale lumii. Nancy se trezi, înfiorată, lângă soţul ei. — Sam, strigă ea, scoală-te! — Ce e? Ce e? o întrebă soţul cam morocănos, căci fusese trezit tocmai când îi era somnul mai dulce. — Sam, spuse femeia în şoaptă, am visat aşa de frumos! — Până una-alta, culcă-te şi lasă-mă să dorm! îi răspunse soţul şi se întoarse pe partea cealaltă. Nancy clătină cu tristeţe din cap, dar cu sufletul cald încă de frumuseţea visului.   IV ÎNTÂIA INVENŢIE A LUI TOM   Tom, băiatul pe care-l născu, creştea destul de repede, dar nu semăna cu ceilalţi copii. Era cam puţintel la trup, firav, slăbuţ şi avea capul mare, neobişnuit de mare. Din cauza asta mulţi zâmbeau răutăcios, privindu-l. Un vecin, care avea mâncărime de limbă, zise: — Un cap ca ăsta nici n-are nevoie de picioare… Mama lui Tom îi răspunse, înţepată: — În schimb e vai de picioarele tale, care n-au cap! Chiar din primii ani, când începu să umble şi să vorbească, Tom se arătă un copil zvăpăiat, curios şi cercetător. Făcea multe pozne, de aceea tatăl său trebuia să-i „mângâie” deseori spinarea cu cingătoarea de piele, care ustura destul de rău. La vârsta de cinci ani, Tom, dând o raită pe la coteţe, zări o cloşcă pe ouă. Vru s-o gonească, dar, spre marea lui mirare, pasărea nu voia să fugă, cum făcea de obicei în alte împrejurări. Acest lucru îi dădu de gândit. Ce făcea cloşca acolo? O urmări nedumerit zile întregi. Când văzu că din ouă ieşiră puişori, încremeni de uimire, apoi se repezi într-un suflet la maică-sa şi-i spuse: — Mămico, vino repede să vezi! Cloşca noastră a scos o grămadă de puişori din ouă! Şi sunt aşa de drăguţi şi de plăpânzi… Doamna Edison, vrând-nevrând, se lăsă târâtă până la cuibar şi se minună şi ea de micuţele vietăţi cu fulgi de aur, care ciuguleau zgândărind pământul. Tom, la rândul său, nu se mai sătura să-i privească: — Cum de s-a putut să iasă puişori din ouă, mămico? Ce le-a făcut cloşca? o întrebă el, curios din cale afară. — Cloşca n-a făcut nimic altceva decât a ţinut căldură ouălor. Restul a mers de la sine. — Aşaaa? se miră copilul. Va să zică, dacă ţii ouăle la cald, ies pui? întotdeauna se întâmplă aşa? — Da, spuse mama. Dar asta numai cloşca poate s-o facă. Tom căzu pe gânduri. Ce lucru minunat! Să scoţi pui vii şi drăgălaşi din nişte simple ouă, reci şi neclintite. Şi de ce numai cloşca poate să facă aşa ceva? El, adică, n-ar putea să izbutească? Şi, deodată, îi trecu prin cap un gând năstruşnic. Fără să spună o vorbă, se urcă în pod şi rămase acolo mult timp. — Unde e Tom? Pe unde tot umblă, că nu-l văd nicăieri! întrebă mama, îngrijorată, pe Tania, care-şi pieptăna păpuşa. — Nu ştiu, răspunse Tania. Azi-dimineaţă l-am zărit urcându-se în pod, dar, de atunci, nu l-am mai văzut. — În pod? Ce-o fi căutând acolo? făcu mama din ce în ce mai îngrijorată. Şi, fără să mai aştepte răspuns, se urcă în podul casei. Îl descoperi într-un colţ, stând nemişcat pe un coş cu ouă. — Ce faci aici, Tom? îl întrebă uluită. — Vreau să scot şi eu pui din ouă, mămico, răspunse Tom. Mama îl luă în braţe şi-l sărută, râzând şi plângând totodată. — Dragul meu băieţel, eşti prea mic ca să te iei la întrecere cu cloşca. …Oricum, Tom descoperise, la vârsta de cinci ani, ceea ce va deveni, mai târziu, clocitul artificial. Ouăle pe care le spărsese, şezând pe ele, reprezentau un preţ prea mic faţă de foloasele ideii.  

TEMĂ JOCUL PREFACERILOR Spre sfârşitul secolului trecut, un tânăr redactor al revistei satirice Simplicissimus din Miinchen, îndreptându-se spre Da­nemarca, unde urma să-şi petreacă vacanţa de vară, poposea câteva zile în oraşul său natal, Liibeck. Ocupaţia modestă, în­tâmplătoare şi vremelnică, de altfel, a călătorului, lăsa totuşi cu greu să se întrezărească destinul, care începea astfel, al unui mare scriitor german. E drept, cele câteva nuvele pe care le publicase nu trecuseră neobservate de confraţii lui. Renu- mele însă avea să i-1 aducă tocmai romanul la care lucra şi al cărui spirit se armoniza cu atmosfera acestor locuri. Istoria vechii cetăţi hanseatice, melancolia Mării Baltice, peste care rătăceşte veşnic neliniştita umbră a prinţului danez, trebuiau să intre în substanţa viitoarei opere. Odihna înseamnă dese­ori tot o formă de activitate; când instrumentele se acordează pentru concert, urechea avertizată distinge în învălmăşeala sunetelor frânturi ale viitoarei melodii. Zilele petrecute în mica localitate balneară Aalsgard, aproape de Helsingor, au fost, pentru acel redactor modest, rodnice, pregătitoare de su­blime acorduri. Dar, ciudat lucru, fantezia lui abandonă, pen­tru moment, simfonia programată şi începu să improvizeze o sonată pe teme apropiate, aparţinând aceluiaşi univers trist şi grav, deşi năzuind spre contururi proprii. Ideea unei poves­tiri, Tonio Kroger, născută astfel pe neaşteptate, a fost definiti­vată lent, după îndelungi ezitări. Când în februarie 1903 această povestire vedea lumina tiparului în Neue Deutsche Rundschau, fostul redactor de revistă era de doi ani autorul ilustru al romanului Casa Buddenbrook. în mai puţin de două decenii Casa Buddenbrook atingea o sută de ediţii germane. Acest roman de debut rămâne şi mai târziu cea mai populară carte a lui Thomas Mann; autorul va păstra însă o slăbiciune deosebită pentru laconica, poetica, muzicala sa povestire. „Nu lipseşte mult ca Tonio Kroger să-mi rămână încă cea mai dragă dintre lucrările mele", va mărturi­si el după cel de-al doilea război mondial. Werther prevesteş­te, în unele privinţe, scrierile târzii ale lui Goethe, Divanul şi chiar partea a doua din Faust. Printr-o tainică simetrie cu uni­versul goethean, Tonio Kroger ocupă în opera lui Thomas Mann locul Suferinţelor tânărului Werther, cu toate că, aşa cum remarca ironic autorul lui, este puţin probabil ca vreun nou Napoleon să-l fi citit de şapte ori. Suferinţele tânărului Kroger, ca şi istoria decăderii familiei Buddenbrook, au rădăcini autobiografice. Adolescentul Tho­mas îşi dedicasele primele poezii unui prieten, care şi-a găsit un sfârşit prematur în Africa, dar care a supravieţuit simbolic în povestire sub numele de Hans Hansen. Blonda Ingeborg Holm, partenera de dans a neajutoratului Tonio, existase şi ea, chiar dacă în realitate scriitorul a pierdut-o mai târziu din vedere. Cât priveşte eroul principal, fiul consulului Kroger, domnul acela înalt, gânditor, îmbrăcat cu grijă, întotdeauna cu o floare de câmp la butonieră (trăsături împrumutate de la Storm şi Turgheniev, părinţii spirituali ai textului), şi al fru­moasei Consuelo, care cânta la pian şi la mandolină, şi era atât de deosebită de celelalte doamne din oraş — nu semăna oare el, Tonio, cu micul Hanno, odrasla lui Thomas şi a Ger- dei Buddenbrook, şi oare nu transpare în el, tot pe un plan simbolic, experienţa personală a lui Thomas, cel de-al doilea fiu al senatorului Thomas Johann Heinrich Mann, descendent al unei strălucite familii de patricieni din Liibeck, şi al Juliei da Silva Bruhns, născută în Brazilia, fiica unui proprietar de plantaţii originar tot din Liibeck şi a unei brazilience cu sân­ge portughez şi creol?! Kroger este un nume german tradiţional, iar Tonio, un prenume cu rezonanţe meridionale, exotice pentru ţărmurile Mării Baltice. Laolaltă, ele sugerează un aliaj între Nord şi Sud, între viaţă şi artă, între banal şi rafinat. Pe atunci autorul socotea acest aliaj, care exprima chiar constituţia sufletească a personajului, ca fiind unul nefiresc, în orice caz antinomic. Li- zaveta Ivanovna îl numeşte pe Tonio „un burghez rătăcit" („ein verirrter Biirger"), iar formula este acceptată de el ca o bună caracterizare. în scrisoarea pe care Tonio i-o trimite apoi Lizavetei din Aalsgard, el comentează formula astfel: „Tatăl meu, ştii, era un temperament nordic: meditativ, temeinic, co­rect din puritanism şi înclinat spre melancolie; mama, de o in­certă obârşie exotică, frumoasă, senzuală, naivă, lăsătoare şi totodată pătimaşă şi de o uşurătate impulsivă. Cu singuranţă că a fost un amestec care include în sine posibilităţi extraordi­nare — şi pericole extraordinare. Ceea ce a ieşit din el a fost: un burghez care s-a rătăcit în artă, un boem cu dor de-acasă, cu dorul după cei şapte ani de-acasă, un artist cu conştiinţa încărcată." ([...] ein Biirger, der sich in die Kunst verirrte, ein Bohemien [...], ein Kiinstler mit schlechtem Gewissen.") Rătăcirea burghezului în artă va deveni o temă centrală a scriitorului. „[...] am putea face din când în când muzică îm­preună", îi propune neglijenta Gerda von Rinnlingen (o altă Gerda) hidosului Johannes Friedemann, iar el nu supravie­ţuieşte întâlnirii cu frumuseţea (Micul domn Friedemann). Este o nenorocire să te fi născut „bajazzo", conchide şi persona- jul-povestitor din Paiaţa; a avut o copilărie asemănătoare cu a lui Hanno sau Tonio, şi a cunoscut aceleaşi sfâşietoare ezitări între două destine opuse: „Şedeam într-un colţ şi-i priveam pe tata şi pe mama, ca şi cum aş fi avut de ales între ei doi, şi mă întrebam cum e mai bine să-ţi petreci viaţa: în meditaţie visătoare sau în acţiune bizuită pe putere. Până la urmă, ochii mei poposeau pe chipul liniştit al mamei." De unde rezultă un artist-neartist, un diletant în existenţa cotidiană şi în crea­ţie, o „paiaţă". Kloterjahn, mare comerciant de pe ţărmul Mării Baltice, îşi internează soţia bolnavă în sanatoriul „Einfried" (Tristan). Gabriele Kloterjahn, fostă Eckhof, e soră bună cu Gerda Bud- denbrook. Tatăl ei, fost negustor, este mai cu seamă artist: „Deoarece se întâmplă nu rareori ca o familie cu tradiţii prac­tice, burgheze şi aride să se mai transfigureze o dată, spre sfârşitul zilelor sale, prin artă" (asemenea neamului Budden- brook sau Kroger). Ea însăşi cântă la pian Nocturnele lui Cho- pin şi motivul morţii din Tristan şi Isolda. Domnul Kloterjahn şi fiul său, Anton, sunt sănătoşi, echilibraţi, senini. Gabriele face parte dintr-o altă lume; ea cunoaşte „sărutul mortal al frumuseţii" şi se stinge. Dar măcar nu piere în vulgaritate, şi anume „din grija mea", îi comunică domnului Kloterjahn „scriitorul" Detlef Spinell, şi el un „bajazzo" înstrăinat de via­ţă, care provoacă fuziunea mortală a Gabrielei cu arta. Detlef este numele personajului dintr-un alt „studiu" timpuriu, Flă­mânzii, o primă variantă, nudă, lineară, a povestirii Tonio Kroger. Aceasta închide cercul, sintetizează experienţa intimă şi artistică, de până atunci, a scriitorului. Opoziţia, atât de ra­dical formulată aici, între viaţă şi artă, între cotidian şi fru­mos, între practică şi năzuinţă ideală, va fi ulterior înmuiată, dar prin integrare. In stare pură, antinomia exprima, după cum va recunoaşte Thomas Mann, „boala mea de tinereţe"; „greaţa cunoaşterii" trăda influenţa lui Schopenhauer asupra tânărului scriitor.   „Şi chiar de-aş fi realizat eu, eu singur, cele nouă simfonii, Lumea ca voinţă şi reprezentare şi Judecata de apoi — tot ai avea dreptate să râzi..." — i se adresează Tonio în gând blândei In- geborg, pe care o iubeşte tainic, fără ca ei să-i pese de el. Re­ferirea la Schopenhauer, alături de Beethoven şi Michelange- lo, e cea mai semnificativă. Acelaşi tratat, anume capitolul Despre moarte şi raportul ei cu indestructibilitatea fiinţei noastre în sine, îl tulburase şi pe Thomas Buddenbrook până într-a- tât, încât să se simtă — în timp ce soţia sa, Gerda, îl acompa­nia la pian pe tânărul sublocotenent Rene Maria von Thro- ta — liber, descătuşat de toate îngrădirile, naturale şi artifi­ciale, impuse de meschina sa existenţă burgheză. Pătrunde­rea metafizicii şi a muzicii în casa Buddenbrook prevestea moartea implacabilă a acestei onorabile familii. Muzica este suprema expresie a înstrăinării de viaţa practică, artă în care metafizica găseşte un teren larg de manifestări. Introdus de către organistul Edmund Pfiihl în universul primejdios al su­netelor, micul şi visătorul vlăstar al patricienilor Budden­brook, Johann, alintat Hanno, se apropie treptat de limitele iresponsabilităţii. Degeaba îl sfătuieşte unchiul Christian, şi el „bohemien" tipic, să nu-şi uite treburile serioase de dragul artei: o seară în compania beethoveanianului Fidelio echiva­lează pentru Hanno cu viaţa... şi moartea. Capitolul aproape de sfârşitul romanului, închinat unei zile din viaţa micului şcolar, capitol de tinereţe pe care bătrânul scriitor celebru îl va selecta, la cerere, pentru antologia The World's Best (1947), descrie, potrivit comentariului alcătuit de autor cu acel târ­ziu prilej, tocmai această „evadare în muzică, una care devi­ne curând o evadare în moarte, şi nu e de fapt decât o prefi­gurare a celei din urmă". Insuportabila atmosferă a şcolii hanseate, organizată după model prusac, şi tentativa de eli­berare a elevului prin improvizaţii muzicale, constituie acor­dul ultim şi întrucâtva cheia întregului roman, „în care ele­mentul burghez se dizolvă în muzică" („worin das Biirgerliche in Musik sich auflost"), iar această „dizolvare" („Auflosung") eliberatoare ia chipul unei irepresibile agonii, care conjugă influenţa exercitată de Schopenhauer şi Nietz- sche asupra tânărului scriitor cu aceea a lui Wagner. „Ia crea­ţia cea mai minunată a celui mai tipic şi de aceea a celui mai plin de forţă artist, ia o operă morbidă şi echivocă precum Tristan şi Isolda, şi observă ce efect exercită această operă asu­pra unui om tânăr, sănătos, cu o sensibilitate de intensitate normală." Tonio rezumă astfel, într-o singură frază, şi subiec­tul povestirii Tristan, schiţând totodată o temă nesecată a lui Thomas Mann: muzica, muzica romantică, muzica wagne­riană. De la Casa Buddenbrook la Doctor Faustus a fost vorba despre „soarta muzicii drept paradigmă a crizei artistice în­seşi, a crizei culturii în general", va preciza el în acelaşi co­mentariu din 1947. Dar o scrisoare a sa încă din 1919 a alătu­rat aceste elemente: târziu, ultim, sufletesc, muzical, roman­tic — şi ne ajută astfel să descifrăm complicatul său sistem de asociaţii artistice, conturat de-acum în Tonio Kroger.   Artistul îi apare lui Tonio asemenea „unui principe care păşeşte în civil în mijlocul unei mulţimi de oameni din po­por". Un asemenea principe este Klaus Heinrich, din Alteţă regală, care râvneşte la „prinţesa" Imma Spoelmann, fiica unui bogătaş american de origine germană. Thomas Mann în­suşi, în timp ce lucra la cel de-al doilea roman, îi scria logod­nicei sale, Katja Pringsheim, la mijlocul lui septembrie 1904: „Ştii de ce ne potrivim atât de bine amândoi? Fiindcă nu aparţii nici burgheziei, nici nobilimii (Junkertum); fiindcă, în felul dumitale, eşti ceva extraordinar, fiindcă eşti o prinţesă — în sensul în care înţeleg eu cuvântul. Iar eu care am văzut în mine întotdeauna un soi de prinţ — aici poţi să râzi, dar tre­buie să înţelegi! — am găsit în dumneata, cu toată certitudi­nea, mireasa şi tovarăşa de viaţă care-mi era predestinată..." Elementul autobiografic se transformă în element artistic, dar şi invers: cu puţin timp înainte, Thomas Mann definise arta ca un mod de a trăi simbolic, asemenea unui principe, sublini­ind înrudirea, sub acest raport, dintre Tonio Kroger şi Alteţă re­gală — iar apoi s-a identificat cu propriul său erou. Suprapu­nerile nu sunt, desigur, nici rigide, nici veşnice. Tema artistu­lui înstrăinat de mediul său, „vinovat" faţă de părinţii săi, burghezi conservatori, va deveni peste câteva decenii pentru Thomas Mann altceva: „pantofi scâlciaţi". Depăşind viziunea aristocratic-romantică de la răscrucea celor două secole, el nu se va mai putea recunoaşte întru totul în adresantul „Herr To- nio Kroger"...   De altfel, soluţiile elitare preconizate de tânărul Thomas Mann cu privire la artă şi artist sunt chiar de la început im­pregnate de ironia sa caracteristică. Tonio îi admira pe cei mândri şi reci, care se aventurează pe cărările frumuseţii de­monice şi-l dispreţuiesc pe „om", îi admira dar nu-i invidia. „Dar dragostea mea cea mai profundă şi cea mai tăinuită o nutresc pentru cei blonzi şi cu ochii albaştri inocenţi, pentru cei ce duc o viaţă senină, pentru cei fericiţi, amabili şi obiş­nuiţi." El admiră ostentativ traiul simplu, banal, în contrast cu arta, uneori până la negarea ei. în limitele antitezei scho- penhaueriene, elevul se distanţa de învăţător, transforma scrieri îndreptate împotriva vieţii în pledoarii pentru viaţă... Distanţarea ironică de rafinamentul estetic, pe care o întâl­nim în Tonio Kroger, caracterizează multe dintre lucrările sale de până atunci şi de mai târziu. „Gladius Dei super terram [...]: Cito et velociter!" („Sabia Domnului să vină asupra pământu­lui [...]: degrabă şi repede!"), exclamă ascetul Hieronymus, parafrazându-1 pe Savonarola şi blestemând astfel oraşul scu­fundat în beţia frumuseţii amorale. „Arta înfloreşte, arta e stă­până, arta îşi întinde peste oraş sceptrul înfăşurat în tranda­firi şi zâmbeşte. Domină o participare generală, plină de res­pect, la prosperitatea artei, o exercitare a acesteia şi o propa­gandă generală, sârguincioasă, plină de dăruire în slujba ei, un cult sincer al liniei, al podoabei, al formei, al simţurilor, al frumuseţii... Oraşul Miinchen strălucea." (Gladius Dei) Peste doi ani Miinchenul se va metamorfoza în Florenţa lui Loren- zo de Medici, iar Hieronymus, în castul şi necruţătorul Giro- lamo Savonarola (Fiorenza). In singura dramă a lui Thomas Mann, de fapt tot epică, principiul estetic şi cel etic se înfrun­tă cu îndârjire, în ipostaze radicale, asumate unilateral. Voit extremă este şi antinomia lor de principiu, autorul găseşte însă din nou, în limitele opoziţiei, judecăţi parcă mai aspre pentru estetismul pur din Florenţa dinastiei Medici.   Odiosul „cavaliere" Cipolla din Mario şi vrăjitorul este şi el un „artist" — calificativul revine deseori în cursul povestirii. Conflictul din Torre di Venere între neobişnuitul scamator Ci­polla şi obişnuitul Mario este o nouă ipostază a alternativei morală sau artă, chiar dacă o artă degradată în vrăjitorie, arta de a înşela şi perverti. Victoria sănătăţii morale, investită în omul de bun-simţ care e Mario, nu poate să nu-i fie scriitoru­lui pe plac. După împuşcarea vrăjitorului-ucigaş de către Ma- rio, el conchide: „Un sfârşit înfricoşător, un sfârşit cât se poa­te de funest. Şi totuşi, un sfârşit eliberator — n-am putut şi nu pot să nu-l resimt ca atare."   Arta de a ucide! în 1938 Thomas Mann publică un articol cu titlu sarcastic Fratele Hitler (Bruder Hitler). Schimonosirea valorilor cuprinsese viaţa europeană, fascismul degradase toate idealurile. Mai rămăsese să arate ce înseamnă „perverti­rea omului mare" („die Verhunzung des grofien Mannes"); iar pentru împlinirea demonstraţiei a apărut Hitler, grotescă parodie a personalităţii istorice şi grotescă parodie a artistu­lui. Un „frate", exclamă amar Thomas Mann, un confrate jos­nic, o „rudă" care te face să roşeşti, jalnică şi elucubrantă ma­nifestare a talentului, ultima treaptă pe calea degradării ge­niului în nebunie. Şi, după ce se autocitează din Fiorenza şi Moartea la Veneţia, adaugă: „îmi place să cred, mai mult, sunt sigur, că vremea ce vine va dispreţui arta spiritual necontro­lată, arta ca magie neagră (Kunst al schwarze Magie), ca pro­dus al instinctelor descreierate şi iresponsabile, în aceeaşi mă­sură în care o admiră epocile bolnăvicioase sub raport uman, ca cele pe care le trăim noi. Arta nu este, desigur, numai lumi­nă şi spirit, dar nici o născocire sumbră, un avorton al infer­nului teluric, nu e doar «viaţă»." Drept care, arta viitorului va trebui să fie o „vrajă" („Zauber") mai luminoasă, „o mediere între spirit şi viaţă", însăşi medierea fiind spirit.   Măreţia şi decăderea artistului, umanitatea şi inumanita- tea artei — cu tema antagonic postulată în Tonio Kroger intră în rezonanţă întreaga operă a lui Thomas Mann. în decursul timpului se modifică aspectele ei concrete, sau este îmbogă­ţită cu noi, adesea cu totul noi, elemente, dar unghiul de ve­dere, sfera investigată rămâne, în esenţă, aceeaşi. înaintarea are loc pe o spirală, pe un urcuş cu permanente reveniri, până la minuscule detalii. „Da, Tonio, Hans şi Inge sunt în sfârşit uniţi în groapa cu flăcări", notează scriitorul în 1941, referindu-se la Shridaman, Nanda şi Sita, eroii povestirii sale indiene, Capetele schimbate. Dar există şi coincidenţe mult mai importante, în straturile adânci ale viziunii estetice. în timp ce-şi vizitează oraşul de baştină, Tonio este confundat cu un escroc urmărit de poliţia miincheneză. I-ar fi uşor să-l lămu­rească pe domnul Seehaase că „nu este un escroc (Hochsta- pler), un ţigan corturar din naştere" (unul dintre laitmotive­le „mici" ale povestirii), ci fiul consulului Kroger; dar n-are chef să-şi dezvăluie identitatea pentru că, în adâncul sufletu­lui, el le dă dreptate acestor oameni ai ordinii publice, găsind semnificativă întâmplarea. „Mă aflu între două lumi, în nici una dintre ele nu sunt acasă şi de aceea îmi vine întrucâtva greu. Voi, artiştii, mă numiţi un burghez (Biirger), iar bur­ghezii sunt tentaţi să mă aresteze... nu ştiu care din cele două părţi mă jigneşte mai mult." Burghezul, „der Biirger", este is­pitit să-l asimileze pe artist escrocului, unui „Hochstapler". Nu prevesteşte oare amintita întâmplare d intr-un text timpu­riu un roman târziu al lui Thomas Marin, în a doua sa varian­tă ultimul dintre romanele sale, Mărturisirile escrocului Feiix Krull (Bekentnisse des Hochstaplers Felix Krull)? Pictorul naş Schimmelpreester îl instruieşte pe Felix, în copilărie, dându-i din istoria antică pilde care să-i deschidă ochii asupra istoriei contemporane: „«Phidias», spunea el, «numit şi Pheidias, era un om cu un talent mai mult decât mijlociu, ceea ce reiese deja din faptul că a fost urmărit pentru furt şi băgat în închi­soarea din Atena [...] »." Şi el termină astfel povestea menită să exemplifice legătura artei cu hoţia: „Un amestec bizar. Dar aşa sunt oamenii. Doresc desigur talentul, care, în sine, este o ciudăţenie. Dar ciudăţeniile care sunt legate de el — şi poa­te legate în mod necesar — nu le doresc în nici un caz şi re­fuză să le acorde vreo înţelegere." Felix Krull se dovedeşte un elev remarcabil. Fiind talentat, devine escroc! înrudirea acestor atribute îi apare scriitorului ca posibilă încă de la în­ceputurile dezvoltării umanităţii; şi el o va sugera prin lumi­noasa figură a unui personaj biblic, Iosif, calificat de autor ca „un escroc mitic". Biirgeri onorabili de mult mai târziu au transformat această posibilitate jucăuşă într-o realitate preg­nantă, în câte un caz atât de tiranică, încât escrocheria ajun­ge să reprezinte pentru Felix Krull singurul mod de afirmare a talentului său artistic. Tonio Kroger, artist, încă nu şi escroc, era la un moment dat să fie arestat datorită unei neînţelegeri, între el şi Felix Krull, care în cel de-al doilea volum al roma­nului, nemairealizat, urma să fie arestat cu adevărat, distan­ţa poate fi parcursă uşor. Să nu uităm că fraţii spirituali ai lui Tonio din aceeaşi perioadă, Detlef Spinell şi cealaltă „paia­ţă", sunt şi ei pe cale de a ajunge escroci în artă.   Criza cultu­rii este tema pe care autorul o postulează, deocamdată, într-o manieră „poetizată", înceţoşată de o melancolie care, cu timpul, va fi înlocuită de viziuni aspre, faustice şi mefistofe­lice, tragice şi groteşti.   Tonio Kroger este germenele întregii opere. Şi Hans Castorp este un Biirger rătăcit în imperiul artei, frumuseţii, genialită­ţii, un „joii bourgeois â la petite tache humide", cum îl nu­meşte Clavdia Chauchat, transplantat dintr-o lume familiară plată într-alta periculoasă şi înălţătoare, revendicat de amân­două şi astfel călit pentru viaţă în imperiul morţii (Muntele vrăjit). Şapte ani durează marele examen pe care-1 dă Hans în tenebrele muntelui magic — dar şaptesprezece ani va trebui să se purifice de păcate legendarul Gregorius pentru a deveni papă (Alesul). întortocheat va fi şi drumul lui Iosif, adolescen­tul care sub razele ademenitoare ale lunii se pleacă fermecat asupra propriei sale frumuseţi oglindite în simbolica fântână; iar înainte de a fi un sculptor al umanităţii, „hrănitorul" po­porului său, va trebui să reziste multor ispite şi încercări (lo- sif şi fraţii săi). Hanno Buddenbrook, Klaus Heinrich, Hans Castorp, Iosif, Gregorius, Felix Krull sunt cu toţii artişti, în di­ferite ipostaze, în diferite momente istorice, protagonişti ai aceluiaşi mare colocviu, care se poartă în termeni proprii nu­mai în două dintre romane, în Lotte la V/eimar şi în Doctor Fa- ustus, centrate pe două ilustre personalităţi, una reală, alta in­ventată (dar oare în artă nu se şterg graniţele dintre invenţie şi realitate?!), artişti prin meserie şi destin: Goethe şi Adrian Leverkiihn.   In timpul unui concediu la Aalsgard, Thomas Mann l-a ci­tit pe Goncearov. Această lectură, ca şi influenţa vizibilă a lui Turgheniev („doux geant", cum l-au numit prietenii pari­zieni) asupra povestirii, la care se adaugă pasiunea din ado­lescenţă pentru Tolstoi, l-au îndemnat pe autor să ofere Liza- vetei Ivanovna rolul de entuziastă cititoare şi apărătoare a li­teraturii ruse. „Cum adică: Efectul purificator şi sfânt al lite­raturii, nimicirea pasiunilor prin cunoaştere şi cuvânt, litera­tura ca o cale spre înţelegere, spre iertare şi iubire, puterea mântuitoare a cuvântului, spiritul literar ca fenomenul cel mai nobil al spiritului uman în genere, literatul ca om desă­vârşit, ca sfânt — a vedea lucrurile în acest fel nu înseamnă a le vedea destul de exact?" Lizaveta îi opune lui Tonio o con­cepţie înalt etică cu privire la rostul artei şi al artistului. Această viziune corespunde însă monumentalei figuri a lui Goethe din Lotte la Weimar. în eseurile sale, Thomas Mann l-a înfăţişat întotdeauna pe Goethe (împreună cu Tolstoi) ca pe cea mai nobilă incarnare a spiritului literar şi a spiritului uman în genere. „Literatul ca om desăvârşit, ca sfânt" („derLiterat als vollkommener Mensch, als Heiliger") — oare nu aceasta este revelaţia pe care o avem asistând la discuţiile doamnei consilier aulic Charlotte Kestner cu Mager, chelne­rul hotelului „La Elefant", cu Miss Rose Cuzzle, cu doctorul Friedrich Wilhelm Riemer, secretarul Excelenţei-Sale domnu­lui consilier intim, cu domnişoara Adele Schopenhauer, sora filosofului, cu domnul consilier cameral August von Goethe, şi mai ales citind ultimele capitole ale romanului, despre o zi de lucru a lui Goethe, despre masa dată în cinstea Charlottei, sau parcurgând momentul culminant ultim al cărţii, discuţia dintre maestru şi eroina lui?! Literatul ca om desăvârşit este chiar formula geniului, care a îmbrăţişat cu privirea lui pă­trunzătoare „unitatea lumii". Desigur, Thomas Mann este de­parte de a interpreta melodiile pe o singură strună. Nobilul Iosif fusese şi el conceput ca o personalitate contradictorie — iar olimpianul poet german cu atât mai mult. Senin ca un zeu şi tulbure în acelaşi timp din pricina atâtor aluviuni pe care ochiul interpretului subtil le distinge în oglinda clară a vieţii, mai înţelegător decât poate fi un om şi insensibil până la cruzime, moral şi amoral totodată, el ne apare, în ciuda indi­ferenţei şale suverane faţă de oameni şi împreună cu această indiferenţă: cel mai mare umanist german! Tonio Kroger fuse­se doar şi el umanist, chiar dacă unul ciuntit. Oamenii din preajma lui Goethe încearcă un extraordinar sentiment de sa­tisfacţie, dar şi un sentiment contrar, de nelinişte, de apăsare, de frică. Umanistul-tiran, paradoxală îmbinare, pe care ro­mancierul o construieşte magistral. „Compatrioţii lui Confu- cius doar au bine întipărită în conştiinţă zicala că «un om mare e o nenorocire publică»", spune Goethe în ale sale „Cu­vântări la masă". Toţi râd, numai Charlotte, îngrozită, le dă chinezilor dreptate. După care, ultimul dialog dintre Goethe şi Charlotte (construit în mod voit la intersecţia dintre poezie şi adevăr, dialog pe care îl suspectăm a fi de fapt un monolog interior) risipeşte misterul, explică inexplicabilul, lămureşte „vinovăţia fără vină" de care e împovărat geniul, omul desă­vârşit care reprezintă o mare nenorocire. Charlotte îi repro­şează poetului jertfele aduse măreţiei sale; şi are dreptate. Dar câtă dreptate are acuzatul în pledoaria sa, decantând diso­nanţele într-o superioară armonie. „Tu zici că eu sunt flacăra către care fluturele se năpusteşte dornic, foarte bine, dar sunt totodată şi lumânarea care în prefacerile şi în schimbarea lu­crurilor se consumă arzând şi îşi jertfeşte trupul, pentru ca lu­mina să se răspândească, şi sunt şi fluturele ameţit care crede în flacără — imaginea oricărei jertfe a vieţii şi a trupului în scopul transformării spirituale. Draga mea de odinioară cu suflet de copil, jertfa sunt eu în primul rând — şi sunt totoda­tă cel care aduce jertfa. Odinioară am ars pentru tine şi ard şi-acum ca spirit şi lumină. Află că metamorfoza e tot ce-i mai adânc şi mai scump în prietenul tău   Pe un adevărat artist, afirmase Tonio Kroger, îl poţi desco­peri oricând printre oameni: el este predestinat şi blestemat să fie artist! Acesta e şi argumentul suprem al lui Goethe — iar cuvintele sale le-ar putea invoca la marele proces ce i se va in­tenta şi damnatul Adrian Leverkiihn. Poetul şi compozitorul sunt antipozi şi totuşi rude, veşnic străini şi înfrăţiţi pe veci. „Ca să fii în stare şi în genere tentat să te joci, să te joci cu ma­terialul, pentru a-1 configura eficient şi cu gust, trebuie să fii ceva exterior omenescului şi chiar neomenesc, trebuie să te afli faţă de omenesc într-un raport straniu de îndepărtat şi indife­rent. însuşi talentul de a obţine stil, formă şi expresie presupu­ne această relaţie rece şi selectivă faţă de omenesc, ba chiar o anumită sărăcire şi secătuire din punct de vedere omenesc." Nu Goethe rosteşte aceste cuvinte, deşi le-ar putea rosti; nu le spune nici Adrian Leverkiihn, artistul rece şi impersonal, deşi ele i se potrivesc pe de-a întregul. Le enunţă acelaşi Tonio Kroger, situat la marea răscruce a culturii germane, unde s-au întâlnit clasicul Goethe şi romanticul Nietzsche, vechiul şi mo­demul doctor Faust. Pierderea sentimentului viu, scufundarea în abisul indiferenţei, pactul diabolic care răpeşte artistului atributele umanismului — tragedia lui Adrian Leverkiihn de­săvârşeşte după patru decenii drama lui Tonio Kroger.   Numind metamorfoza — „joc al prefacerilor" — marea speranţă şi adânca dorinţă a fiinţei sale, Goethe i-a vorbit apoi Charlottei astfel: „Asta înseamnă unitate, iubito, continua tre­cere din una în alta, autoschimbare, transformarea lucrurilor, unitate este şi felul cum viaţa ia când o înfăţişare materială, când una morală, şi cum trecutul se transformă în prezent, acesta se răsfrânge în trecut sau prefigurează viitorul, de care şi trecutul, şi prezentul sunt spiritualiceşte pline. Postsimţire, presimţire — simţirea e totul. Să deschidem larg ochii şi să îmbrăţişăm cu privirea unitatea lumii — să-i deschidem larg, cu seninătate şi cu pricepere." Ideea lui Gpethe îi aparţine lui Thomas Mann: îi exprimă fiinţa şi arta.