Comentarii literatura romana definitivat educatori si invatatori

Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.                  Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabula, furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat copiilor, cat si adultilor.                   Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor, facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre.                      De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior, cel putin aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie neasteptata, plina de intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea si corbul”, cand a determinat-o pe vulpe sa scape din gura o bucata de cas, atatandu-i orgoliul de a demonstra ca are glas frumos.                     Inca dinaintea erei noastre, in Mesopotamia se scriau fabule. Au fost gasite de arheologi tablite de lut provenind din bibliotecile acelor vremuri, in care animale au caracteristici si naravuri omenesti si, chiar daca morala lor nu este una explicita, ca fabulele de mai tarziu, se poate considera ca intentia era una de tip moralizator, ele semanand cu proverbele din vremea noastra. Un exemplu este una dintre aceste inscriptii in care se spune: „Nu vorbesti despre ceea ce gasesti; dar despre ce ai pierdut zici la toata lumea“. In vechea Indie, prin intermediul antologiei Pañchatantra, redactata in limba sanscrita intre anii 570 i.Hr. si 300 i.Hr., animale precum magarul, leul, maimuta, sarpele vorbesc de fapt despre moravurile omenesti, influentand Occidentul prin versiunea tradusa in limba araba, circuland prin Persia, cu titlul Kalila wa Dimna (Kalila si Dimna). Hesiod, cel mai vechi, dupa Homer, scriitor al Greciei, inca din secolul al VIII-lea a scris fabula „Privighetoarea si eretele”, din care desprinde o morala care tine de notiunea de dreptate. Dupa aceea fabula se dezvolta prin Esop (620-560 i.Hr.), cel despre care se crede ca a fost un sclav filozof si fabulist, atat de talentat incat stapanul sau ii acorda uneori perioade de libertate, datorita sfaturilor bune pe care le primea de la sclav. Esop scria anecdote si fabule in stil epic, iar Socrate a pus scrierile sale in versuri.                       Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde in secolul al IV-lea poetul roman Avinius a scris patruzeci de fabule, acest tip de creatie literara fiind tot mai indragit. In Evul Mediu, tot mai multi autori, unii chiar din mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendand diverse moravuri. Prima poeta franceza, Marie de France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o culegere de 63 de fabule, pe care le-a prezentat in fata regelui Henric al II-lea.   Greierele  si  furnica   In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si abordat de o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un ascutit simt al observatiei, descriind in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile si proastele deprinderi ale societatii din secolul al XIX-lea.   Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de expunere, structura compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Greierul si furnica".   Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.   Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte. Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.   Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau, cum se spune intr-o expresie populara,   "a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura fraza, morala acestei fabule ar putea fi: "Prevederea este mama intelepciunii".               Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica statutul personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si furnica.  In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar viscolul prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare pentru anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la primavara. Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca, in timpul verii, pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a furnicii este ironica, chiar sarcastica: "Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine."             Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o rima imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului (existand exceptia versului fara rima "Tu ce faceai?").   Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Verbele sunt puse la plural, desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-au intrebat").  Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii.   In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.  

  Legenda etiologică – Povestea Florii Soarelui            Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari.         Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.         Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al “fetei lui Ştefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane  opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.           Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este organizată în episoade narrative, întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).             Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în prim plan imaginea “fetei lui Ştefan – Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă în faţa acestuia cu gând să-l ajute.             De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”, annţând Luna de “necredinţa Soarelui”.            Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă.            Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în gradarea episoadelor, începând cu “noaptea ospăţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar “Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.            Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Când la sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere o gură de mântuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”.              Deznodământul legendei este înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină”, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mângâie tatăl ei.              La finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei: “De atunci, floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-I sărutarea mântuitoare”.      

Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare                  Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847, despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si lupta cu dusmanii, invingandu-i.                  Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii, repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan cel Mare. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.                    Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al propozitiilor...                  Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa innobileze o propozitie.     Muma lui Ștefan cel Mare versuri   I   Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,  Unde cură-n poale un râu mititel,  Plânge şi suspină tânăra domniţă,  Dulce şi suavă ca o garofiţă; Căci în bătălie soţul ei dorit A plecat cu oastea şi n-a mai venit.  Ochii săi albaştri ard în lăcrimele Cum lucesc în rouă două viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,  Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.  Însă doamna soacră lângă ea veghează Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.  II   Un orologiu sună noaptea jumătate.  În castel în poartă oare cine bate?  - "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit; Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.  Soarta noastră fuse crudă astă dată: Mica mea oştire fuge sfărămată.  Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...  Vântul suflă rece... Rănile mă dor! "   Tânăra domniţă la fereastră sare.  - "Ce faci tu, copilă? " zice doamna mare.  Apoi ea la poartă atunci a ieşit Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit: - "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe; Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.  Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu; De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!  Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,  Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat; Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,  Apoi tu aice fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.  Du-te la oştire! Pentru ţara mori!  Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! " III   Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună.  Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

Camil Petrescu – Jocul ielelor Jocul ielelor este opera esentiala a dramaturgiei lui Camil Petrescu, drama cea mai draga autorului, care in dezbaterea de idei si in personajul Gelu Ruscanu s-a proiectat pe sine si intreaga sa fervoare de gandire. Autorul a elaborat o prima varianta a piesei in 1916, chiar in zilele atacului de la Verdun, anuntat in ziarele romanesti ale vremii, dupa care a revenit, constant si cu inversunare, asupra textului pana in ultimii ani ai vietii. Piesa va fi   tiparita abia dupa moartea scriitorului, in volumul I al editiei Teatru din 1947 si nu va vedea luminile rampei decat in 1965, caci autorul nu fusese multumit in timpul vietii de nici una dintre incercarile de punere in scena care i s-au propus. Camil Petrescu scrisese prima din cele opt versiuni ale piesei, prinzandu-se asa cum marturiseste in Addenda - in Jocul inextricabil al antinomiilor", al paradoxurilor, in fapt, tocmai in cel al „ielelor"-idei. Metafora titlului e „de-jucata" de Penciulescu (si nu de protagonistul Gelu Ruscanu, caci acesta se afla prins in interiorul horei „ielelor"): „Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom." Ca porte-parole al autorului, Gelu Ruscanu a ajuns la ideea pura, pe cand Penciulescu, ancorat in taramul real si imperfect, in celalalt Joc" - al oamenilor si al lumii, exprimat in conjuncturi omenesti, sociale sau istorice o poate figura plastic. Cine a vazut ielele ramane „mutilat", nemai-putandu-se reintoarce nici in lume, nici in propria viata. Cine a vazut idei ramane cu nostalgia absolutului, a idealului intrevazut, fara a mai putea suporta imperfectiunile lumii reale. Conflictul dramatic se construieste in jurul intentiei lui Gelu Ruscanu de a publica o scrisoare a fostei sale iubite, Maria Saru-Sinesti, care contine o depozitie cumplita: sotul ei este ucigasul unei batrane si bogate matusi, ulterior mostenite. Criminalul e nu numai ministru al Justitiei, dar si fostul secretar care 1-a slujit cu devotament si prietenie pe tatal lui Gelu, Grigore Ruscanu, avocat ilustru care se sinucisese, inrobit de o nedemna legatura de dragoste, datorita careia ajunsese sa delapideze o suma mare de bani.  Credinciosul secretar tainuise aceasta fapta, conservase nepatata memoria mentorului sau si-i ajutase familia, pe vaduva Ruscanu si pe fiul ei, Gelu, sa plateasca discret datoria rusinoasa. Publicarea scrisorii acuzatoare se dovedeste astfel nu un act de dreptate, ci o cumplita cutie a Pandorei ce, o data deschisa, ar fi antrenat dupa sine un lant de suferinte provocate unor oameni dragi eroului: Mariei Sinesti i s-ar dovedi infidelitatea conjugala, iar divortul care ar fi urmat nu numai ca ar discredita marturia ei injustitie, ci ar duce la pierderea copiilor si la dezonoarea publica; mitul tatalui lui Gelu Ruscanu s-ar fi prabusit si, o data cu el, onoarea familiei si a protagonistului insusi.  Cumplita dilema pe care eroul o traieste se complica si mai mult atunci cand colegii din redactia ziarului socialist „Dreptatea sociala" decid negocierea publicarii acestei scrisori in schimbul eliberarii lui Petre Boruga, intemnitat in conditii grele, bolnav si abandonat de familia sa care nu poate duce povara eroismului, reclamand o viata obisnuita. Iata ca ideea „dreptatii absolute", cu toata puterea ei de fascinatie, se dovedeste pentru Gelu Ruscanu o camasa de i forta sufocanta, o teorie utopica cladita in inteligenta si constiinta, dar nefunctionala in planul concret, al lumii reale. Eroul constata ca, paradoxal, tocmai Dreptatea Absoluta, imanenta, este cea care atrage dupa sine un lant teribil de nedreptati.  Aplicarea ei inflexibila - singura in acord cu constiinta si intransigenta eroului ar fi imposibila, caci atunci, in numele dreptatii si al adevarului s-ar incalca destine umane, s-ar spulbera ideea de recunostinta, valorile discretiei, pietatii, tolerantei, intelegerii, solidaritatii. Apartinand „ordinii noosice", aceasta idee a Dreptatii imanente - aceeasi pentru toti, in orice timp si in orice loc - se loveste de „valorile simple traite", de conjuncturi si situatii concrete de viata. Este inscenata, astfel, prin conflictul din  constiinta eroului, opozitia ireductibila dintre principii abstracte si pragmatica, dintre „ordinea noocrata", gandita teoretic, si cea a realitatilor traite, a obisnuitului. Tocmai pentru ca personajul dramatic camilpetrescian considera ca singurul act autentic si esential este trairea in si prin intelect, disputa sa este una in constiinta. Rezolvarea ei nu e posibila, pentru erou. Daca ceilalti inteleg valoarea compromisului si justificarea lui in viata reala, Gelu Ruscanu, atins de Jocul ielelor", nu poate rezolva sirul de antinomii decat prin moarte. Actul sinuciderii repeta in fiu destinul tatalui.                                     Textul dramei Jocul ielelor instituie trei niveluri de receptare: la prima (lectura, e o drama sociala care decupeaza scene din viata cotidiana, mutand actiunea in mai multe spatii - redactia ziarului „Dreptatea sociala", subsolul tipografiei, o terasa bucuresteana, culisele teatrului, inchisoarea de detinuti politici, cabinetul ministrului de justitie. in spatiul inchisorii, drama sociala se converteste in una morala si deschide, implicit, al doilea palier de lectura, cel gnoseologic. in etica lui Gelu Ruscanu, raul provine din constanta erorilor, din ignoranta si inconstienta indiferenta.  Tocmai aceasta indiferenta -crede eroul - trebuie eliminata, prin instaurarea binelui absolut, prin imaginatie si ratiune, aflate in raport de complementaritate: imaginatia filtrata in gandire ar proiecta individul intr-o permanenta si asidua „stare de alarma" si ar face constienta in el existenta raului, chiar inaintea perceperii lui. Binele absolut genereaza dreptatea absoluta, care nu are privilegiati, care „e deasupra noastra si e una pentru toata lumea si toate timpurile", cu atat mai mult cu cat, spune personajul, cuvantul „dreptate" nu are plural, in schimb, pluralul antonimului sau este perfect posibil: „nedreptati". intors spre trecutul propriei familii, Gelu descopera pentru prima oara grozavia destinului tatalui sau, un alt „buimac" al absolutului, si intelege ca nu numai prezentul si oamenii vii il inlantuiesc, ii conditioneaza libertatea sa individuala, ci si umbrele trecutului, tainele si fantomele lui.  Acesta este cel de-al treilea nivel de receptare a piesei, cel analitic. intre binele tuturor - care inseamna drep tate si adevar in absolut - si obligatiile de ordin moral sau afectiv, Gelu Ruscanu nu poate alege decat sinuciderea. Constructia abstracta a inteligentei s-a dovedit un sistem ideal, nepragmatic si de neinstituit in ordinea reala. Finalul Jocului" e exprimat necrologic de Praida, in fraze criptice: „A avut trufia sa judece totul... S-a departat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin... Era prea inteligent ca sa accepte lumea asta asa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce vroia el. Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost suficienta pana azi... L-a pierdut orgoliul lui nemasurat..."  

Harap Alb de Ion Creanga  comentariu Basmul “Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista “Convorbiri literare”, la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în ziarul “Timpul”. Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc de unde reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii. Semnificaţia titlului “Harap-Alb” reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: “Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: “D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu.” Numele lui are sensul de “rob alb”, deoarece “harap” înseamnă “negru, rob”. Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui. Construcţia şi momentele subiectului Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: “Amu cică era odată într-o ţară”. “Povestea lui Harap-Alb” este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative. Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: “Amu cică era odată într-o ţară” un crai care avea trei feciori şi un singur “frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată”, pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era “tocmai la o margine a pământului”, iar fratele mai mic trăia la altă margine “. In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează – într-o înlănţuire cronologică – întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului. Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită “grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori “se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: “nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine”, ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui. Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină “să plângă în inima sa”. Deodată, “o babă gârbovă de bătrâneţe” îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său “calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, deşi hainele sunt “vechi şi ponosite”, iar “armele ruginite” şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni “la jăratic să mănânce”. Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, “numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte”. Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească “de omul roş, iară mai ales de cel spân”, să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal. Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, “şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă” până când întâlnesc în codru “un om spân” care se oferă drept “slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale “îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos” tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că “aiasta-i ţara spânilor” şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm.   Ajunşi la o fântână care “nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”, spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, “cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci”, acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură “pe ascuţişul paloşului” că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina “până când va muri şi iar va învia”, anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut. Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi “vai de pielea ta”, dându-i şi o palmă – “ca să ţii minte ce ţi-am spus”-, că altfel “prinde mămăliga coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.   Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă “nişte salăţi foarte minunate”, care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă “pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”. Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă. După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi “şi alte feţe cinstite”, în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel “te-ai dus de pe faţa pământului”. Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: “parcă dracul vrăjeşte, de napuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”, apoi pornesc împreună către Roşu împărat.   Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme “viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor. Acţiunea continuă cu formule mediane -“Mai merge el cât merge”- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că “pe unde treceau, pârjol făceau”. Harap-Alb le este tovarăş “şi la pagubă şi la câştig” şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că “era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme”. De aceea, flăcăul consideră că “la unul fără suflet”, cum era împăratul, era nevoie de “unul fără de lege”, sperând că, “din cinci nespălaţi” câţi erau, i-o veni “vreunul de hac”, conform proverbului: “Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară.” Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie – episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este” – unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, “cu buzişoarele sale cele iscusite” şi casa rămâne “nici fierbinte, nici rece”, tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că “moare de foame” şi celălalt “că crapă de sete”, spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor. Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de “sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel” şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, “câtă frunză şi iarbă” au ales “năsipul de o parte şi macul de artă parte”, fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor. Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar “dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau”, altfel “v-aţi dus pe copcă”. Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi “zboară nevăzută prin cinci străji”. Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei. Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, “ferice de tine va fi”, dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece “nu vă mai pot suferi”. Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, “ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine”, îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima. Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă “trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă” dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo “unde se bat munţii în capete”. Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă “şi plină de vină-ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă spânului, “fiind nebun de dragostea ei”. Punctul culminant. Între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci “el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb “şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş”, strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, “zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde îi dă drumul şi acesta se face “praf şi pulbere”. Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu “cele trei smicele de măr dulce” şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.   Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe “ş-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a strâns lumea să privească, ba chiar “soarele şi luna din ceriu râdea”. Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi “Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu”. S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: “Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”. Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut “ani întregi şi acum mai ţine încă”. Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, “şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.