Comentarii literatura romana definitivat educatori si invatatori

 

Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare                  Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847, despre mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si lupta cu dusmanii, invingandu-i.                  Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii, repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan cel Mare. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.                    Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al propozitiilor...                  Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa innobileze o propozitie.     Muma lui Ștefan cel Mare versuri   I   Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,  Unde cură-n poale un râu mititel,  Plânge şi suspină tânăra domniţă,  Dulce şi suavă ca o garofiţă; Căci în bătălie soţul ei dorit A plecat cu oastea şi n-a mai venit.  Ochii săi albaştri ard în lăcrimele Cum lucesc în rouă două viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,  Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.  Însă doamna soacră lângă ea veghează Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.  II   Un orologiu sună noaptea jumătate.  În castel în poartă oare cine bate?  - "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit; Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.  Soarta noastră fuse crudă astă dată: Mica mea oştire fuge sfărămată.  Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...  Vântul suflă rece... Rănile mă dor! "   Tânăra domniţă la fereastră sare.  - "Ce faci tu, copilă? " zice doamna mare.  Apoi ea la poartă atunci a ieşit Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit: - "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe; Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.  Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu; De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!  Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,  Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat; Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,  Apoi tu aice fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.  Du-te la oştire! Pentru ţara mori!  Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori! " III   Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună.  Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

Vrajitorul din Oz de Lyman Frank Baum Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen. Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern, cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.   Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.   La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele ale vrajitoarelor rele. Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.   Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial iar Leul ar fi animalitatea retrogradata. Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.   Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire. Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat o parodie cu ,,efect placebo,,.   Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.   Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA. Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana in criza,, .  

                                                      Argumentare basm cult                                                        Povestea lui Harap-Alb                                                                   Ion Creanga          Basmul cult este o specie narativa ampla, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice, cu actiune implicând supranaturalul si supusa unor actiuni conventionale, care înfatiseaza parcurgerea drumului maturizarii de catre erou. Conflictul dintre bine si rau se încheie prin victorie fortelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii: antagonist, ajutoare, donatori. Reperele temporale si spatiale sunt vagi, nedeterminate. Ion Creanga si-a câstigat faima de mare scriitor postum, 626e424g fiind încadrat între marii scriitori clasici români relativ târziu. Între scrierile sale, "Povestea lui harap-Alb" este o creatie complexa care depaseste modelul basmului traditional printr-o serie de elemente ce evidentiaza originalitatea scriitorului. Naratiunea la pers a IIIa este realizata de un narator omniscient, dar nu si obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflectii. ("Eu sunt dator sa va spun povestea si va rog sa ascultati...") Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune îmbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea. Naratiunea este dramatizata prin dialoguri, are ritm rapid, realizat prin reducerea descrierilor. Dialogul are o dubla functie, ca în teatru: sustine evolutia actiunii si caracterizarea personajelor. Prezenta dialogului sustine realizarea scenica a secventelor narative, "spectatori" ai maturizarii feciorului de crai fiind atât celelalte personaje, cât si cititorii. Tema basmului este triumfuluibinelui asupra raului. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin viclesug, muncile, demascarea raufacatorului (Spânul), pedeapsa, casatoria. Actiunea se desfasoara lineara, succesiunea secventelor narative este redata prin înlantuire. Coordonatele actiunii sunt vagi, prin atemporalitate si aspatialitatea conventiei: "Au cica era odata într-o tara un crai care avea trei feciori. si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împarat într-o alta tara. (...) Ţara în care împaratea fratele cel mare era tocmai la o margine a pamântului, iar craiia astuilalt la alta margine." Fuziunea dintre real si fabulos se realizeaza înca din incipit. Reperele spatiale sugereaza dificultatea aventurii eroului, care trebuie sa ajunga de la un capat la celalalt al lumii; în plan simbolic: de la imaturitatea, la maturitate. În basm sunt prezente cliseele compozitionale. Formula initiala, "Amu cica era odata", si formula finala, "si veselia a tinut ani întregi, si acum mai tine înca.", sunt conventii care marcheaza intrarea si iesirea din fabulor. Formulele mediane-"si merg ei o zi, si merg doua, si merg 49...", "...si mai merge el cât merge..."- realizeaza trecerea de la o secventa narativa la alta si întretin suspansul. Parcurgerea drumul maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale, momente ale subiectului: o situatie initiala de echilibru (expozitiunea), o parte pregatitoare, un eveniment care deregleaza echilibrul initial (intriga), aparitia donatorilor si a ajutoarelor, actiunea reparatorie, refacerea echilibrului si rasplata eroului (deznodamântul). "Cartea" primita de la împaratul Verde, care, neavând decât fete, are nevoie de un mostenitor la tron, este factorul perturbator al situatiei initiale si determina parcurgerea drumului initiatic de cel mai bun dintre fii craiului. Destoinicia fiilor este probata mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Podul simbolizeaza trecerea la alta etapa a vietii si se face într-un singur sens. Mezinul trece aceasta proba cu ajutorul calului nazdravan, care "da navala asupra ursului". Trecerea podului urmeaza unei etape de pregatire. Drept rasplata pentru milostenia aratata Sfintei Duminici, deghizata în cersetor, mezinul primeste sfaturi de la aceasta sa ia "calul, armele si hainele" cu care tatal sau a fost mire pentru a izbândi. Se sugereaza, astfel, ca tânarul va repeta initierea tatalui în aceleasi conditii. Calul va deveni tovarasul si sfatuitorul tânarului, dar are si puteri supranaturale: vorbeste si poate zbura. Trecerea podului este urmata de ratacirea în padurea labirint, simbol ambivalent, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tânar se va încheia o etapa si alta va începe: "de la un loc i se închide calea si încep a i se încurca cararile". Pentru tânarul fiu de împarat, ratacirea în padure si întâlnirea spânului e totodata un drum catre centrul propriei fiinte: el cunoaste raul, dar si propriile limite în fata raului. Imaginea fântânii completeaza simbolistica padurii, putând avea semnificatie de coborâre în Infern, adica de moarte si înviere. Fiul de crai dispare sub puterea spânului, renascând în postura de sluga. Schimbarea numelui reprezinta începutul initierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Numele de Harap- Alb, bazat pe oximoron, exprima pe de-o parte statutul de slujitor, iar pe de-alta parte, faptul ca esenta morala a tânarului ramâne intacta, fapt dovedit de-a lungul calatoriei când el respecta juramântul facut Spânului de a-l sluji. Ajunsi la curtea împaratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatilor din Gradina Ursului, aducerea pielii cerbului "cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc" si a feteiîmparatului Ros pt casatoria Spânului. Primele doua probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfatuieste cum sa procedeze si îi da obiecte magice: pentru urs îi da o licoare cu "somnoroasa", iar pentru cerb îi da obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba- Cot. A treia proba presupune o alta etapa a initierii, este mai complexa si necesita mai multe ajutoare. În drum spre împaratul Ros, Harap-Alb da dovada de pricepere, curaj si întelepciune când ajuta poporul gâzelor. În schimbul ajutorului sau, craiasa furnicilor si craiasa albinelor îi ofera fiecare câte o aripa. Ceata de monstri îl însotesc spre a-l ajuta în încercarile la care este supus la curtea împaratului Ros. Pentr ca s-a aratat prietenos si comunicativ, i se alatura Gerila, Flamânzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila. Dupa ce trece cu bine de încercarile impuse de împaratul Ros, fata împaratului, "o farmazoana cumplita", impune o ultima proba: calul lui Harap-Alb si turturica ei trebuie sa aduca "trei smicele de mar si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii în capete". Proba fiind trecuta de cal, fata îl însoteste pe Harap-Alb la curtea împaratului Verde. Pe drum, eroul se îndragosteste de fata, dar ramâne credincios juramântului catre Spân si nu-i marturiseste fetei adevarata lui identitate. Fata îl demasca pe Spân, care îl acuza pe Harap-Alb ca a divulgat secretul si îi taie capul. În felul acesta îl dezleaga de juramânt, iar rolul Spânului ia sfârsit. Calul distruge întruchiparea raului: "zboara cu dânsul în înaltul cerului, si, apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul pâna jos praf si pulbere." Decapitarea eroului este ultima treapta si finalul initierii, având semnificatia mortii initiatice. Învierea este realizata de farmazoana, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. În final, eroul primeste recompensa: pe fata împaratului Ros si împaratia unchiului sau. Nunta si schimbarea statutului social confirma maturizarea eroului. Deznodamântul consta în refacerea echilibrului si rasplata eroului. În basm, sunt prezente numerele magice 3, 12, 24; care sunt semne ale totalitatii. Caracterul lui Harap-Alb evolueaza pe parcursul întregii opere, în timp ce celelalte personaje sunt tipologii umane reductibile la o trasatura dominanta: raul, frigurosul, mâncaciosul, etc. Harap-Alb nu are puteri supranaturale, dar dobândeste prin trecerea probelor o serie de valori etice necesare unui împarat. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminica: "Când vei ajunge si tu odata mare si tare, îi cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul." Textul se remarca prin registrul oral, popular al naratiunii, sustinut de formulele adresarii directe, termeni si expresii populare, "ziceri" tipice, ilustrând eruditia paremiologica a scriitorului. Proverbele, zicatorile se introduc frecvent prin expresia "Vorba aceea...". Citatul paremiologic dinamizeaza povestirea, asigura o atmosfera de buna dispozitie si contureaza viziunea populara asupra întâmplarilor. Oralitatea se marcheaza totodata si prin expresii onomatopeice, exprimare afectiva prin interogatii, excalmatii si dativ etic. O alta caracteristica este umorul, dat de exprimarea ironica, mucalita ("sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri"), porecle si apelative caricaturale (Buzila), scene comice si diminutive cu sens augmentativ (buzisoare, bauturica). În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult, având ca particularitat: reflectarea conceptiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului. Însa, ca orice basm, pune în evidenta idealul de dreptate, adevar si cinste

Caprioara -  Emil Garleanu               Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are dramele ei mute, zguduitoare uneori. Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece  intr-un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.             In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.             Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina de tandrete, iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a iedului". Acestei situatii initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de mama al caprioarei "incolteste un simtamant staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului, trebuie sa se desparta de puiul ei. Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii care urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo mai erau insa de strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile iedului, care face fata tuturor incercarilor. In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul. Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se jertfeste pentru pui. Lupul, vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange, caprioara nu moare pana ce puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea "simte durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea celor care nu cuvanta, careia ii cade victima nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata, in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere"), dar cand este cazul se imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in inima padurii intunecate "ca un iad" este prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.   Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua moduri de expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative, intrucat in tesatura epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin intermediul comparatiilor si al epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul fragment, cand, infatisand caprioara care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros, cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia "cald ca o blana".       Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele fiinta frageda", "salturi indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima intunecata", "straluceau lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin care sunt punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe cititor la drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si de jertfa a caprioarei, cat si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la indicativ-prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se topeste" etc. Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".   Tema scrierii Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de sacrificiul suprem. Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea  a prevesti deznodamantul tragic. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros, cald, ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului.”  Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta sfasietoare din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuie sa se desparta.” Detasat de textul schitei, acest  fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna noastra mama. Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu. „Un muget inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotari sa-si duca puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol. Acolo, pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.” Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de aparare o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin locuri pline de primejdie” si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se avanta ca o sageata” . Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste incet”. Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata si moarte. De la luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii – moartea. Intr-o grandoare impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesirea la un alt luminis si continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica pentru acesta. Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in adancul padurii” – simbol al salvarii. „Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura in apa mortii.” Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii. Schitele lui Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a unor aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila. Lectura acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si mareste interesul pentru cunoasterea vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica, schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor. Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa amanuntele redate de scriitor si a le putea reproduce.