Comentarii literatura romana definitivat educatori si invatatori

Alexandru Lapusneanul de C. Negruzzi Tema si viziunea despre lume   Costache Negruzzi a fost un mare om politic si scriitor roman din perioada pasoptista, opera literara “Alexandru Lapusneanul” scrisa de el fiind prima nuvela romantica de inspiratie istorica din literatura romana, o capodopera a speciei si un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. Publicata pentru prima data in perioada pasoptista in primul numar al revistei “Dacia literara”, in 1840, ea a fost ulterior inclusa in ciclul “Fragmente istorice” din volumul “Pacatele tineretii”. Opera este o nuvela, fiind o specie a genului epic, in proza, de mai mare intindere decat schita, cu o actiune mai complexa decat a acesteia, cu un numar mai mare de personaje si cu un conflict mai pronuntat. Aceasta are o structura riguroasa, cu un singur fir narativ central si dezvolta un puternic conflict. Personajele sunt relativ putine si graviteaza in jurul personajului principal.   De asemenea, este o nuvela romantica, prin tema, conflict, naratiune lineara, personaje exceptionale puse in situatii exceptionale, personaje construite in antiteza, dar si prin culoarea epocii in descrieri cu valoare documentara. Este nuvela istorica, deoarece principala sursa de inspiratie este trecutul istoric, respectiv Evul Mediu.   Viziunea despre lume a autorului se concretizeaza prin tema, specificul secventelor narative, prin constructia personajelor. Costache Negruzzi este primul sciitor roman, care valorifica intr-o creatie literara cronicile moldovenesti “Letopisetul Tarii Moldoveii”, de Grigore Ureche si Miron Costin.   Din cronicile lui G. Ureche si Miron Costin, Negruzzi preia imaginea personalitatii domnitorului Alexandru Lapusneanul, precum si anumite fapte, replici. Cu toate acestea, el se distanteaza de realitatea istorica, prin apelul la fictiune si prin viziunea romantica asupra istoriei, influentata de ideologia perioadei pasoptiste. Astfel, autorul apeleaza la cateva licente istorice, boierii Motoc, Stroici si Spancioc, desi apar in nuvela, ei nu mai traiau in timpul celei de-a doua domnii ale lui Alexandru Lapusneanul. Motoc este folosit pentru a ilustra tipul boierului intrigant, las, in timp ce Spancioc si Stroici reprezinta boierimea tinereasca cu dragoste de tara. Nuvela are ca tema lupta pentru putere in epoca medievala, fiind prezentata artistic o perioada sangeroasa din istoria Moldovei, fixata temporal la mijlocul secolului al XVI-lea, sub puterea unui domnitor tiran. Domnia lui Alexandru Lapusneanul evidentiaza lupta pentru impunerea autoritatii si consecintele detinerii puterii de catre un domnitor crud.   Tema este sustinuta prin diferite secvente si citate regasite in cadrul nuvelei. Unul dintre cele mai sugestive citate este titlul primului capitol: “Daca voi nu ma vreti, eu va vreau!”. El este un raspuns pe care Lapusneanul il da boierilor care ii cerusera sa se intoarca de unde a venit, fiindca norodul nu il vrea. Cu toate acestea, Lapusneanul este hotarat sa isi reia tronul si sa se razbune pe boierii tradatori. Un alt citat sugestiv este titlul capitolului al doilea “Ai sa dai sama doamna!”, ce reprezinta avertismentul pe care vaduva unui boier il da doamnei Ruxandra pentru ca nu ia atitudine in fata crimelor sotului ei. Semnificative pentru tema si viziunea despre lume sunt elementele de limbaj si continut ale textului narativ. Astfel, titlul aduce in prim plan personalitatea puternica a personajului principal, ramas in istorie mai ales pentru cea de-a doua domnie a sa, considerate a fi o perioada extrem de sangeroasa. Articularea numelui il singuralizeaza printre celelalte personaje, evidentiindu-I, totodata, si caracterul sau puternic. Intamplarile sunt prezentate la persoana a treia, din perspectiva unui narator obiectiv, sobru, detasat, care intervine totusi prin anumite marci ale subiectivitatii, precum epitetele de caracterizare, “tiran”, “misel”, “curtezan”. Naratorul este omniscient, stie mai multe decat personajele sale si omniprezent, stapan absolut asupra evolutiei personajelor si a actiunii. La nivel formal, naratiunea se desfasoara linear, prin inlantuirea cronologica a secventelor si episoadelor. Nuvela are o structura riguros sustinuta, fiind organizata in patru capitole, marcate prin motto-uri sugestive si urmarind un singur fir narativ.   Actiunea este bine fixata in timp si spatiu, coordonatele spatio-temporale avand astfel rolul de a orienta cititorul si de a crea impresia veridicitatii, a realitatii. Evenimentele se desfasoara in Moldova, in a doua jumatate a secolului al-XVI-lea, prezentand intoarcerea lui Lapusneanul la tron, in a doua sa domnie. Primele trei capitole prezinta evenimente ce au loc imediat dupa intoarcerea lui la tron, iar ultimul rezuma evenimente intamplate patru ani mai tarziu, precum si secventa mortii domnitorului.   Incipitul si finalul se remarca prin sobritatea auctoriala. Astfel, paragraful initial rezuma evenimente care motiveaza revenirea la tron a lui Lapusneanul si atitudinea lui vindicativa, in timp ce finalul prezinta sfarsitul tiranului, in mod concis, obiectiv, amintind de stilul cronicarilor: “Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de sange in istoria Moldovei.” Conflictul nuvelei este unul complex si pune in lumina puternica personalitate a domnitorului. Principalul conflict este unul exterior, de ordin politic: lupta pentru putere iscata intre domnitor si boieri. Mijloacele alese de Lapusneanul pentru impunerea autoritatii sunt dure, sangeroarse, dar sunt motivate psihologic, cruzimea sa devenind expresia dorintei de razbunare pentru tradarea boierilor din prima domnie.   Conflictul secundar, cel dintre domnitor si Motoc, boierul tradator, particularizeaza dorinta de razbunare a domnitorului, anuntata inca din primul capitol. Conflictul social dintre boieri si popor se limiteaza doar la revolta multimii din capitolul al treilea, in care Motoc are un sfarsit tragic. Personajele sunt relativ putine si sunt construite conform esteticii romantice : personaje exceptionale puse in situatii exceptionale, antiteza fiind principalul mod de constructie, alaturi de replicile memorabile. Alexandru Lapusneanul este personajul principal al operei, prezentat in toate scenele nuvelei, in jurul caruia se polarizeaza intreaga actiune si personajele operei. El este un personaj romantic, exceptional, ce actioneaza in situatii extraordinare. Personaj memorabil, el este bine individualizat inca din titlu, fiind o figura inconfundabila in galeria portretelor masculine ale literaturii romane. El intruchipeaza tipul domnitorului sangeros, tiran, crud, cu o psihologie complexa, plin de defecte si calitati puse in slujba raului. Statutul sau social precum si evolutia sa sunt prezentate pe parcursul romanului, explicand anumite atitudini si comportamente. Alexandru Lapusneanul este surprins in intoarcerea sa in Moldova, cu gandul de a-si relua tronul  pierdut in urma uneltirii boieresti. Inca din primul capitol sunt reliefate trasaturile sale: crud, hotarat, viclean, disimulat, intelligent, bun cunoscator al psihologiei umane. El isi pastraza aceeasi atitudine pe tot parcursul romanului, de la venirea sa pana la moartea sa inevitabila.(liniaritate psihologica).   Portretul personajului principal prinde contur prin lumini si umbre, atat prin caracterizare directa realizata de autor si personaje, cat si prin caracterizare indirecta, prin anumite atitudini, replici, prin relatia sa cu celelalte personaje. Naratorul realizeaza primul portret fizic al domnitorului prin caracterizare directa “Purta coroana paleologilor si peste dulama poloneza de catifea stacojie, avea cabanita turceasc”. Vestimentatia si podoabele reflecta conditia sa sociala si sustine culoarea epocii.   Prin replicile sale memorabile si prin faptele sale este evidentiata in maniera romantica puternica personalitate a domnitorului, dominata de dorinta de razbunare, precum si factorul irational al sumbrului sau caracter: uciderea boierilor si construirea unei piramide din capetele lor, trimiterea la moarte a lui Motoc, pedeapsa data propriei sotii. In complexitatea sa, personajul detine o serie de calitati si defecte, dintre care, cea mai pregnanta trasatura a sa este vointa sa neabatuta, generata de setea pentru putere, dublata de dorinta de razbunare pe boierii care l-au privat de pozitia sociala pe care considera ca o merita cu prisosinta. Sugestive in acest sens sunt diferitele scene de pe parcursul nuvelei. Una dintre acestea este prezentata inca de la inceput prin raspunsul pe care Lapusneanul Il da soldei de boieri , care venisera sa ii spuna sa se intoarca de unde a venit, fiindca poporul nu il doreste. Foarte hotarat, domnitorul le spune: “ Daca voi nu ma vreti, eu va vreau, si daca voi nu ma iubiti , eu va iubesc pre voi si voi merge cu voia ori fara voia voastra”. O alta scena sugestiva este cea din ultimul capitol, unde este infatisata moartea sa prin otravire. Bolnav de friguri, domnitorul refuza sa fie calugarit, deoarece, acest lucru ar fi insemnat pierderea puterii domnesti. Chiar si pe patul de moarte, el striga “De ma voi scula, pre multi am sa popesc”. Striga acest lucru inclusiv fiului sau, ceea ce o determina pe doamna Ruxanda sa accepte sfatul boierilor de a-l otravi. Profilul eroului nuvelei prinde contur si prin relatiile pe care acesta le stabileste cu celelalte personaje. Una dintre relatiile de o vitala importanta in formarea portretului sau este relatia sa cu doamna Ruxanda. Aceasta relatie este construita pe baza antitezei romantice: angelic-demonic. Domnisoara Ruxanda, personaj secundar de tip romantic, este un personaj cu un caracter slab. Ea nu actioneaza din propria initiativa nici cand ii cere sotului ei sa inceteze cu omorurile, nici cand il otraveste. Ea este influentata in prima etapa de aversiunea vaduvei : “Ai sa dai sama, doamna!”, iar in a doua etapa, ceea ce o determina sa isi otraveasca sotul, sunt insistentele boierilor si mai ales iubirea pentru fiul ei. Doamna Ruxanda este menita sa puna in evidenta, prin contrast, vointa puternica a personajului principal si defectele acestuia. Lapusneanul s-a casatorit cu ea ca sa “atraga inimile norodului”, insa mimica si gesturile lui evidentiaza falsitatea lui in relatia sot-sotie. In opinia mea, prin impletirea armonioasa a elementelor clasice si romantice, prin echilibrul compozitional, prin constructia riguroasa, aspectul verosimil, credibil al faptelor, nuvela “Alexandru Lapusneanul” reuseste sa ilustreze principalele trasaturi ale ideologiei pasoptiste. Monumentalitatea personajului, vointa sa nestavilita de a-si duce planurile la bun sfarsit indiferent de mijloace, fac din personajul nuvelei cu acelasi nume, un personaj memorabil.

                                                      Argumentare basm cult                                                        Povestea lui Harap-Alb                                                                   Ion Creanga          Basmul cult este o specie narativa ampla, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice, cu actiune implicând supranaturalul si supusa unor actiuni conventionale, care înfatiseaza parcurgerea drumului maturizarii de catre erou. Conflictul dintre bine si rau se încheie prin victorie fortelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii: antagonist, ajutoare, donatori. Reperele temporale si spatiale sunt vagi, nedeterminate. Ion Creanga si-a câstigat faima de mare scriitor postum, 626e424g fiind încadrat între marii scriitori clasici români relativ târziu. Între scrierile sale, "Povestea lui harap-Alb" este o creatie complexa care depaseste modelul basmului traditional printr-o serie de elemente ce evidentiaza originalitatea scriitorului. Naratiunea la pers a IIIa este realizata de un narator omniscient, dar nu si obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflectii. ("Eu sunt dator sa va spun povestea si va rog sa ascultati...") Spre deosebire de basmul popular, unde predomina naratiunea, basmul cult presupune îmbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea. Naratiunea este dramatizata prin dialoguri, are ritm rapid, realizat prin reducerea descrierilor. Dialogul are o dubla functie, ca în teatru: sustine evolutia actiunii si caracterizarea personajelor. Prezenta dialogului sustine realizarea scenica a secventelor narative, "spectatori" ai maturizarii feciorului de crai fiind atât celelalte personaje, cât si cititorii. Tema basmului este triumfuluibinelui asupra raului. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin viclesug, muncile, demascarea raufacatorului (Spânul), pedeapsa, casatoria. Actiunea se desfasoara lineara, succesiunea secventelor narative este redata prin înlantuire. Coordonatele actiunii sunt vagi, prin atemporalitate si aspatialitatea conventiei: "Au cica era odata într-o tara un crai care avea trei feciori. si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împarat într-o alta tara. (...) Ţara în care împaratea fratele cel mare era tocmai la o margine a pamântului, iar craiia astuilalt la alta margine." Fuziunea dintre real si fabulos se realizeaza înca din incipit. Reperele spatiale sugereaza dificultatea aventurii eroului, care trebuie sa ajunga de la un capat la celalalt al lumii; în plan simbolic: de la imaturitatea, la maturitate. În basm sunt prezente cliseele compozitionale. Formula initiala, "Amu cica era odata", si formula finala, "si veselia a tinut ani întregi, si acum mai tine înca.", sunt conventii care marcheaza intrarea si iesirea din fabulor. Formulele mediane-"si merg ei o zi, si merg doua, si merg 49...", "...si mai merge el cât merge..."- realizeaza trecerea de la o secventa narativa la alta si întretin suspansul. Parcurgerea drumul maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni conventionale, momente ale subiectului: o situatie initiala de echilibru (expozitiunea), o parte pregatitoare, un eveniment care deregleaza echilibrul initial (intriga), aparitia donatorilor si a ajutoarelor, actiunea reparatorie, refacerea echilibrului si rasplata eroului (deznodamântul). "Cartea" primita de la împaratul Verde, care, neavând decât fete, are nevoie de un mostenitor la tron, este factorul perturbator al situatiei initiale si determina parcurgerea drumului initiatic de cel mai bun dintre fii craiului. Destoinicia fiilor este probata mai întâi de crai, deghizat în ursul de la pod. Podul simbolizeaza trecerea la alta etapa a vietii si se face într-un singur sens. Mezinul trece aceasta proba cu ajutorul calului nazdravan, care "da navala asupra ursului". Trecerea podului urmeaza unei etape de pregatire. Drept rasplata pentru milostenia aratata Sfintei Duminici, deghizata în cersetor, mezinul primeste sfaturi de la aceasta sa ia "calul, armele si hainele" cu care tatal sau a fost mire pentru a izbândi. Se sugereaza, astfel, ca tânarul va repeta initierea tatalui în aceleasi conditii. Calul va deveni tovarasul si sfatuitorul tânarului, dar are si puteri supranaturale: vorbeste si poate zbura. Trecerea podului este urmata de ratacirea în padurea labirint, simbol ambivalent, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tânar se va încheia o etapa si alta va începe: "de la un loc i se închide calea si încep a i se încurca cararile". Pentru tânarul fiu de împarat, ratacirea în padure si întâlnirea spânului e totodata un drum catre centrul propriei fiinte: el cunoaste raul, dar si propriile limite în fata raului. Imaginea fântânii completeaza simbolistica padurii, putând avea semnificatie de coborâre în Infern, adica de moarte si înviere. Fiul de crai dispare sub puterea spânului, renascând în postura de sluga. Schimbarea numelui reprezinta începutul initierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Numele de Harap- Alb, bazat pe oximoron, exprima pe de-o parte statutul de slujitor, iar pe de-alta parte, faptul ca esenta morala a tânarului ramâne intacta, fapt dovedit de-a lungul calatoriei când el respecta juramântul facut Spânului de a-l sluji. Ajunsi la curtea împaratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatilor din Gradina Ursului, aducerea pielii cerbului "cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc" si a feteiîmparatului Ros pt casatoria Spânului. Primele doua probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfatuieste cum sa procedeze si îi da obiecte magice: pentru urs îi da o licoare cu "somnoroasa", iar pentru cerb îi da obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba- Cot. A treia proba presupune o alta etapa a initierii, este mai complexa si necesita mai multe ajutoare. În drum spre împaratul Ros, Harap-Alb da dovada de pricepere, curaj si întelepciune când ajuta poporul gâzelor. În schimbul ajutorului sau, craiasa furnicilor si craiasa albinelor îi ofera fiecare câte o aripa. Ceata de monstri îl însotesc spre a-l ajuta în încercarile la care este supus la curtea împaratului Ros. Pentr ca s-a aratat prietenos si comunicativ, i se alatura Gerila, Flamânzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila. Dupa ce trece cu bine de încercarile impuse de împaratul Ros, fata împaratului, "o farmazoana cumplita", impune o ultima proba: calul lui Harap-Alb si turturica ei trebuie sa aduca "trei smicele de mar si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii în capete". Proba fiind trecuta de cal, fata îl însoteste pe Harap-Alb la curtea împaratului Verde. Pe drum, eroul se îndragosteste de fata, dar ramâne credincios juramântului catre Spân si nu-i marturiseste fetei adevarata lui identitate. Fata îl demasca pe Spân, care îl acuza pe Harap-Alb ca a divulgat secretul si îi taie capul. În felul acesta îl dezleaga de juramânt, iar rolul Spânului ia sfârsit. Calul distruge întruchiparea raului: "zboara cu dânsul în înaltul cerului, si, apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul pâna jos praf si pulbere." Decapitarea eroului este ultima treapta si finalul initierii, având semnificatia mortii initiatice. Învierea este realizata de farmazoana, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. În final, eroul primeste recompensa: pe fata împaratului Ros si împaratia unchiului sau. Nunta si schimbarea statutului social confirma maturizarea eroului. Deznodamântul consta în refacerea echilibrului si rasplata eroului. În basm, sunt prezente numerele magice 3, 12, 24; care sunt semne ale totalitatii. Caracterul lui Harap-Alb evolueaza pe parcursul întregii opere, în timp ce celelalte personaje sunt tipologii umane reductibile la o trasatura dominanta: raul, frigurosul, mâncaciosul, etc. Harap-Alb nu are puteri supranaturale, dar dobândeste prin trecerea probelor o serie de valori etice necesare unui împarat. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminica: "Când vei ajunge si tu odata mare si tare, îi cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul." Textul se remarca prin registrul oral, popular al naratiunii, sustinut de formulele adresarii directe, termeni si expresii populare, "ziceri" tipice, ilustrând eruditia paremiologica a scriitorului. Proverbele, zicatorile se introduc frecvent prin expresia "Vorba aceea...". Citatul paremiologic dinamizeaza povestirea, asigura o atmosfera de buna dispozitie si contureaza viziunea populara asupra întâmplarilor. Oralitatea se marcheaza totodata si prin expresii onomatopeice, exprimare afectiva prin interogatii, excalmatii si dativ etic. O alta caracteristica este umorul, dat de exprimarea ironica, mucalita ("sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri"), porecle si apelative caricaturale (Buzila), scene comice si diminutive cu sens augmentativ (buzisoare, bauturica). În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult, având ca particularitat: reflectarea conceptiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului. Însa, ca orice basm, pune în evidenta idealul de dreptate, adevar si cinste

       Povestirea Balaurul, scrisă de Mihail Sadoveanu, face parte din volumul Hanul Ancuței. Acțiunea se petrece demult la han.        Povestirea în ramă (povestirea în povestire sau povestire cu cadru) este o specie a genului epic, în care se narează o situaţie neobişnuită, iar personajele sunt conturate mai palid Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea. Spaţiul desfăşurării acţiunii este unul privilegiat şi ocrotitor (un topos). În care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.        În volumul Hanu-Ancuţei, Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă, sau naraţiune în naraţiune, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de un alt oaspete venit la hanul Ancuţei, adică de un alt narator, acesta particularizându-se printr-un stil propriu în arta povestirii. Personajele-naratori sunt fie participanţi direct, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu plăcere şi cu ambiţia ca povestirea fiecăruia să fie mai impresionantă, mai emoţionantă decât cele anterioare.        Un povestitor, pe nume Moș Leonte, relatează că a văzut balaurul pe când avea douăzeci de ani și îvăța meșteșug/ meserie de la tatăl să, să devină vraci și zodier. Naratorul-martor, moș Leonte, povestește că în satul Tupliați a trăit un boier mare, numit Balomir. Acesta este descris plastic cu ajutorul epitetelor ca fiind mare, fudul, mâinios, aspru, purta o barbă „cât o coadă de păun”. Se însurase de mai multe ori, dar din cauza caracterului răutăcios nevestele l-au părăsit sau au murit. Prima, era fiică de boier și nu l-a putut răbda, întorcîndu-se la părinții ei. A doua, era văduva unui grec, Negrupunte, și a murit după doi ani.         Boierului i se dusese veste rea prin preajmă și toate femeile fugeau de el. Dar, cu toate acestea, boierul se căsătorețte și a treia oară, de data asta cu o fată tânără de doar șaptesprezece ani, pe nume Irinuța, venită de la Iași. Pe zi ce trecea nevasta era mai veselă și îmbujorată, iar boierul devenea mai lipsit de vlagă și posac. Într-o zi, boierul veni la tatăl lui Moș Leonte și-i povesti despre comportamentul nevestei, spunându-i că o bănuiește că îl înșeală cu fiul vornicului Alexăndrel Vuza. Îl rugă să-i citească în zodii. Moș Leonte, de teamă ca femeia să nu pățească ceva rău, nu-i spune adevărul, îl lămurește că sunt lucruri inventate.       Pentru a o preveni pe tânăra soție a boierului de primejdie merge la han, o așteaptă acolo, la întoarcerea de la Roman, fiind însoțită de Alexăndrel Vuza, și o previne. În acel moment, ca dintr-un nor de pulbere, sosește boierul cu slujitorii săi, poruncește ca zodierul să fie jupuit de piele pentru trădare, iar Irinuța și iubitul ei să fie legați de roțile căruței și duși în fugă până la Iași, pănă la Mitropolie.       Dar, conița Irinuța a ripostat la înfruntat pe bărbatul ei, moment în care natura, cerul s-au schimbat, au mugit văile și un balaur înfiorătoe a venit și l-a inconjurat pe boier, aruncându-l într-o groapă. De aici i s-a tras moartea boierului, iar de Irinuța blondă și drăgălașă nu s-a mai auzit nimic vreodată.       De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu-Ancuţei este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele personajelor. „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura sufletul, ori spre a reda viaţa: ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae Manolescu - Imaginarul sadovenian).

Baltagul de M. Sadoveanu -roman mitic -tema şi viziunea despre lume Romanul  este o construcţie epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă  la care participă un număr mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, şi care  îşi găseşte exprimarea plenară odată cu realismul. Încă de la apariţie, în noiembrie 1930, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu, deşi a fost scris în numai 17 zile, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni, “Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare.   Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei. Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale. “Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Viziunea despre lume prezentată în acest roman face parte din ampla perspectivă pe care o oferă Sadoveanu în toata creţia lui. Omul arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, se confruntă cu lumea modernă şi oscilează indecis între a rămâne legat de izvorul care l-a creat sau a se rupe de el. De aceea, scriitorul evocă această lume, pentru a o salva. Perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii. Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan. Romanul Baltagul este alcatuit din 16 capitole, deschise de un prolog. Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic: ,, Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecarui neam”. În ceea ce priveşte rânduiala şi semnul, se conturează de la început o viziune clară asupra lumii: existenţa presupune ordine şi semnificaţie. Un Dumnezeu atotputernic a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Când la tronul dumnezeiesc s-au înfăţişat cu întârziere moldovenii, călători prin munţi cu oile şi cu asinii, lor nu le-au mai rămas bunuri de împarţit:  “ decât o inimă uşoară “.      Finalul operei prezintă ieşirea personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea ritmurilor fireşti ale existenţei. Mandatul justiţiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă acum de Gheorghiţă. Putem observa că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, Vitoria. Din cele şaisprezece capitole ale romanului, primele cinci dezvoltă o expoziţiune amplă, necesară prezentării timpului, spaţiului şi personajelor. Gospodăria Lipanilor, sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru iarnă, alcătuiesc un plan al expoziţiunii, care conturează aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face drumuri în cercul satului între preotul Daniil Milieş şi baba Maranda, vrăjitoarea.     Intriga este redată de întârzierea nejustificată a bărbatului şi decizia Vitoriei de a începe căutările.      Desfăşurarea acţiunii prezintă pregătirile de plecare şi reconstituie cronologic drumul nevestei şi al feciorului, în disperata încercare de a construi traseul celui dispărut şi de a înnoda firul cunoaşterii.     Capitolul final, concentrează punctul culminant şi deznodământul. La praznic, Bogza şi Cuţui, aduşi la exasperare de jocul Vitoriei, cedează nervos, şi sunt demascaţi. Câinele Lupu sare la beregata ucigaşului, iar Cuţui ajunge în mâna autorităţilor. Gheorghiţă dovedeşte că poate folosi baltagul şi intră în rândul maturilor.      Replica finală a romanului revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere acasă, subliniind importanţa respectării rânduielilor. Gândul nu i se mai întoarce spre trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiecteză în viitor. În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile. În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.

  Baltagul de Mihail Sadoveanu (demonstraţie că e roman)    Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura română care a abordat o diversitate de specii literare – schiţa. povestirea sau romanul, acesta din urmă fiind o operă epică în proză, de mare întindere, preponderent narativă, cu o acţiune complexă şi complicată, ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi cu numeroase personaje, oferind o imagine amplă şi profundă a vieţii. Alături de romane ca „Fraţii Jderi”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Zodia Cancerului” , sau „Vremea Ducăi – Vodă”, „Nicoară Potcoavă” ş.a., un loc aparte în creaţia sadoveniană îl ocupă opera literară „Baltagul”.   Deşi de mai mică întindere decât alte opere literare similare din creaţia lui Sadoveanu, „Baltagul” are toate notele caracteristice unui roman.   În primul rând, este o operă epică, deoarece autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie faţă de însuşirile alese ale e ale eroinei prin intermediul acţiunii, relatând o serie de întâmplări şi punând-o în relaţie cu alte personaje. Ca în orice operă epică, autorul se detaşează de subiect şi narează obiectiv întâmplările care se desfăşoară într-un anumit timp şi spaţiu.   Fiind un roman, acţiunea „Baltagului” cunoaşte o mare mobilitate în timp şi spaţiu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna după oi, până primăvara, când Vioria îi descoperă trupul neînsufleţit. Perimetrul acţiunii este, de asemenea, vast şi cuprinde ţinuturi de munte de la Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, până în cele de câmpie, la Cristeşti, în bălţile Jijiei. Modul de expunere predominant este naraţiunea, ca în orice operă epică, dar ea se îmbină cu descriere, cu dialogulşi cu monologul interior, prin care scriitorul pune în lumină însuşirile personajelor, zbuciumul lor sufletesc şi relaţiile dintre ele, stabilite într-o lume guvernantă de anumite tradiţii.   Opera literară „Baltagul” are o acţiune complexă şi mai complicată decât schiţa şi nuvela. Astfel, acţiunea se întinde pe parcursul a şaisprezece capitole în care sunt narate, în esenţă, acţiunile Vitoriei Lipan în căutarea şi cunoaşterea adevărului soţului ei plecat de mai mult timp de acasă. Eroina este convinsă că Nechifor a dispărut şi, şi după ce întreprinde o serie de investigaţii ce o edifică asupra supoziţiei sale, se pregăteşte să plece în căutarea acestuia însoţită de fiul ei, Gheorghiţă.   Drumul este anevoios, asemenea unui labirint presărat de numeroase dificultăţi; ea este nevoită să apeleze uneori şi la autorităţi, dar, printr-o dârzenie deosebită, ia totul pe cont propriu şi reuşeşte, în final, să-i descopere şi să îi pedepsească pe ucigaşi. Acţiunea este lineară, dar există mai multe planuri narative: a) Unul retrospectiv, trecut, în care Vitoria rememorează întâmplări ale vieţii de familie şi altele, prezentate în desfăşurarea lor, care relatează despre prezenţa oilor şi a ciobanului în bălţile Jijiei, întâlnirile eroinei cu preotul şi cu baba Maranda, drumul la mănăstirea Bistriţei şi la Piatra – Neamţ, pregătirile ei pentru drumul cel lung pe urmele soţului şi căutările înfrigurate finalizate cu stabilirea adevărului şi a dreptăţii. b) O altă trăsătură specifică romanului şi prezentă în Baltagul este numărul mare de personaje. Astfel, există personaje principale (Vitoria, Nechifor Lipan, Gheorghiţă), secundare (Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, negustorul şi hangiul David, ceilalţi hangii şi soţiile lor, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui ş.a.) sau episodice )moş Pricop, funcţionarii de la prefectura din Piatra, funcţionarul de la Dorna etc.).   Indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, aceste personaje au o importanţă deosebită în desfăşurarea evenimentelordeaorece contribuie fiecare în felul său la descoperirea adevărului, aduc lumină în investigaţiile pe care Vitoria le întreprinde. De asemenea, ele conturează două lumi - una "cea de sus", "cea arhaică alta, cea de jos", unde munteanca întâlneşte alte rânduieli decât cele cunoscute de ea. Prin intermediul acţiunii şi al personajelor, Mihail Sadoveanu oferă şi o imagine amplă şi profundă a vieţii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură specifică a romanului. Astfel, el zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstrate cu sfinţenie.   Totodată, înfăţişează obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale existenţei umane - botezul, nunta, moartea - , dar şi lumea oraşului din perioada sfârşitul secolului al XIX - lea şi a începutului secolului al XX - lea.Din cele arătate până acum se poate constata că opera literară "Baltagul" întruneşte toate notele definitorii ale unui roman: caracter epic, acţiune complexă, existenţa unui număr mare de personaje şi prezenţa unei imagini ample şi pofunde asupra vieţii. Valoarea lui este sporită şi de concizia şi dinamismul acţiunii, precum şi de armonia compoziţiei, ilustrând în mod strălucit specia literară pe care o reprezintă.