Recent Posts
Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatir...
Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mih...
Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagu...
Baltagul – tema si viziunea despre lume
...
Relatia dintre Otilia si Felix din romanul Enigma ...
Enigma Otiliei – caracterizarea Otiliei
...
Posts
Considerat creatorul romanului romanesc modern, Liviu Rebreanu este autorul unor capodopere ale literaturii nationale, dintre care amintim romanele “Ion”, “Padurea spanzuratilor” sau “Rascoala”. Publicat in 1920, romanul “Ion” este considerat unanim primul roman romanesc de talie europeana, incadrandu-se in tiparele unei creatii realiste si obiective.
Rebreanu marturiseste ca ceea ce l-a determinat sa scrie acest roman a fost un taran care saruta pamantul. Scriitorul aglutineaza in material romanului o serie de intamplari la care asistase sau de care auzise, intamplari consemnate in satul sau natal. Astfel, un vecin care se numea chiar Ion ii marturiseste ca “s-a incruscrit” cu saracia, iar un taran isi alungase fiica de acasa pe motiv ca aceasta ramasese insarcinata cu cel mai sarac baiat al satului. De altfel, o alta fata se casatoreste doar pentru ca a ramas insarcinata, astfel incat isi va lasa parintii fara pamanturi. Toate aceste intamplari l-au inspirit pe Rebreanu in scrierea primul roman modern din literatura romana, dar si in scrierea catorva nuvele aparute inaintea romanului.
Asadar, ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, autor al unor romane realiste, in aceasta sfera fiind inclus si romanul “Ion”. Gratie acestei creatii literare, Liviu Rebreanu ocupa un loc insemnat intre romancierii europeni interesati de problematica taraneasca si de cazurile de constiinta. Romanul are si un puternic caracter social, scriitorul urmarind o reconstructie geografica exacta a spatiului actiunii, incadrarea personajelor in diferite medii, clase si tipuri, asa cum Balzac descria lumea din lucrarile sale, pornind de la clasificarea lumii animale in regnuri si mizand pe o monografie artistica a universului reflectat.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului reprezinta, de fapt, numele personajului principal al operei, acesta devenind personaj eponim. In lucrarea “Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu face observatia ca romanul doric “infatiseaza o varsta a iluziilor si a inocentei genului. Lumea romanului doric este omogena, coerenta si plina de sens.” Eroii, virili, vehiculeaza miturile luptei, vigorii si cuceririi. Observatiile facute de criticul Nicolae Manolescu explica optiunea lui Rebreanu pentru titlul operei.
Tema romanului este prin excelenta una sociala, aflata in concordanta cu programul realist: problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Astfel, in universal creat de Rebreanu, pamantul are rol de criteriu moral, de criteriu al responsabilitatii, ceea ce explica intr-o masura insemnata motivul pentru care Ion doreste pamanturile lui Vasile Baciu.
Ion Glanetasu, personajul eponim al operei, este protagonistul romanului. Alungat din randurile flacailor satului Pripas, Ion este “incruscrit cu saracia”. Din aceasta cauza, decide ca nu trebuie sa renunte la dorinta de a-si depasi conditia sociala pe care o avea, tinand seama de importanta pe care localnicii o ofereau proprietatilor funciare, ca mijloc de dobandire a respectului cuvenit in randul localnicilor. Pentru acest lucru, Ion, fiu al lui Alexandru Pop Glanetasu si al Zenobiei, considerati “sarantocii” satului, este dispus sa renunte la fiinta iubita, Florica, pentru a se casatori cu fata lui Vasile Baciu, Ana. Chiar daca Ana nu era o fiinta aspectuoasa, Ion constientizeaza ca intemeierea unei familii ca urmare a casatoriei cu aceasta i-ar putea aduce pamanturile tatalui sau si totodata schimbarea clasei sociale din care facea parte. Dupa consumarea planului de acaparare a pamanturilor lui Vasile Baciu, Ion decide sa se intoarca la Florica, ceea ce ii va aduce sfarsitul. Asadar, incercand sa amelioreze cele doua prejudicii care il voi urmari pe tot parcursul evolutiei sale (nevoie de improprietarire funciara si dragostea pentru Florica), Ion va sfarsi prin a fi omorat chiar de catre George Bulbuc, petitorul initial al Anei Baciu. De altfel, Ion poate fi incadrat in trei tipologii: tipoligia taranului sarac, cea a arivistului si cea a ambitiosului dezumanizat de lacomie.
Trasaturile de caracter ale lui Ion pot fi sesizate prin actiunile la care acesta participa. Ambitios din fire, Ion nu renunta la dorinta de a-si schimba statutul social. Astfel, elaboreaza un plan: renuntand la Florica, Ion incearca sa-l oblige pe Vasile Baciu sa i-o dea pe Ana (la indemnul incostient pe care i l-a dat fiul invatorului Herdelea, Titu), aceasta ramanand insarcinata. In scena negocierilor la sange in privinta pamanturilor, scena in care Ana este afectata vizibil (fiind agresata atat de tatal ei, cat si de sot), Ion se dovedeste un negociator extrem de abil, reusind sa-si indeplineasca scopul. Totusi, apelul lui Ion la modalitati imorale de improprietarire il face sa fie pasiv fata de suferintele Anei, care va alege sa-si curme zilele, fiind urmata de moartea propriului copil, din cauza conditiilor nesanatoase in care Zenobia il crescuse. O alta scena plina de semnificatii a romanului este cea in care Ion saruta pamantul “ca pe o ibovnica”. Aceasta secveta demonstreaza inca o data faptul ca prioritatea principala a personajului eponim este sa capete proprietati funciare care sa-i aduca autoritatea pe care o considera cuvenita intre localnici. Alegerea reintoarcerii la iubire ii va aduce sfarsitul lui Ion, acesta fiind omorat de George Bulbuc, care devenise sotul Floricai in timpul in care Ion se lupta pentru pamanturile lui Vasile Baciu.
Fiind un personaj realist, Rebreanu ofera faptelor, gesturilor, atitudinilor, limbajului o mare atentie. Personajul realist este influentat in evolutia sa de mediul social in care se naste si doreste, din variate motive, sa urce pe scara sociala sau daca deja a obtinut un statut social convenabil, sa-si mentina acel statut.
Prin intermediul caracterizarii directe realizate de catre autor, Ion Glanetasu este descries ca fiind un om muncitor (“Flacaului ii curgea sudoarea pe obraji, pe spate”; “Ion cosea din rasputeri”). De asemenea, autorul intentioneaza intr-un fel cititorul asupra obsesiei personajului eponim pentru pamant (“iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”). Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sarantocul”, iar preotul Belciug il va considera pana cand acesta va ceda pamanturile bisericii “stricat si-un baraus, s-un om de nimic”. Sedusa, prin tehnici de o viclenie iesita din comun de catre Ion, Ana va vedea in acesta “norocul” ei, parere ce se va schimba de-a lungul evolutiei istoriei, Ion fiind intr-un fel cauza pentru care Ana a ales sa se sinucida.
Limbajul gestual, ca mijloc al caracterizarii indirecte a personajului, joaca un rol important in conturarea caracterului lui Ion. Scena sarutarii pamantului “ca pe o ibovnica” nu sugereaza altceva decat obsesia lui Ion pentru fondul funciar. Desi va incerca sa amelioreze prejudiciul pamantului si pe cel al iubirii, Ion va fi in cele din urma invins de glasul pamantului. Criticul George Calinescu considera ca Ion nu este altceva decat “o bruta, careia siretenia ii tine loc desteptaciunii’’. Astfel, moartea lui Ion, survenita ca urmare la intoarcerea glasului iubirii, poate fi perceputa si ca o pedeapsa pentru mijloacele imorale folosite pentru a obtine pamanturile lui Vasile Baciu.
Bucurandu-se de calitatea de protagonist al operei, Ion va fi angajat in diferite conflicte care ii vor dovedi perseverenta, abilitatea de negociator, dar si siretenia si procesul gradat de dezumanizare. Dorind sa se casatoareasca cu Ana, Ion va intra automat in conflict cu Vasile Baciu, fata acestuia fiind promisa lui George Bulbuc
Considerat creatorul romanului romanesc modern, Liviu Rebreanu este autorul unor capodopere ale literaturii nationale, dintre care amintim romanele “Ion”, “Padurea spanzuratilor” sau “Rascoala”. Publicat in 1920, romanul “Ion” este considerat unanim primul roman romanesc de talie europeana, incadrandu-se in tiparele unei creatii realiste si obiective.
Rebreanu marturiseste ca ceea ce l-a determinat sa scrie acest roman a fost un taran care saruta pamantul. Scriitorul aglutineaza in material romanului o serie de intamplari la care asistase sau de care auzise, intamplari consemnate in satul sau natal. Astfel, un vecin care se numea chiar Ion ii marturiseste ca “s-a incruscrit” cu saracia, iar un taran isi alungase fiica de acasa pe motiv ca aceasta ramasese insarcinata cu cel mai sarac baiat al satului. De altfel, o alta fata se casatoreste doar pentru ca a ramas insarcinata, astfel incat isi va lasa parintii fara pamanturi. Toate aceste intamplari l-au inspirit pe Rebreanu in scrierea primul roman modern din literatura romana, dar si in scrierea catorva nuvele aparute inaintea romanului.
Asadar, ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, autor al unor romane realiste, in aceasta sfera fiind inclus si romanul “Ion”. Gratie acestei creatii literare, Liviu Rebreanu ocupa un loc insemnat intre romancierii europeni interesati de problematica taraneasca si de cazurile de constiinta.
Romanul are si un puternic caracter social, scriitorul urmarind o reconstructie geografica exacta a spatiului actiunii, incadrarea personajelor in diferite medii, clase si tipuri, asa cum Balzac descria lumea din lucrarile sale, pornind de la clasificarea lumii animale in regnuri si mizand pe o monografie artistica a universului reflectat. Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului reprezinta, de fapt, numele personajului principal al operei, acesta devenind personaj eponim. In lucrarea “Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu face observatia ca romanul doric “infatiseaza o varsta a iluziilor si a inocentei genului. Lumea romanului doric este omogena, coerenta si plina de sens.” Eroii, virili, vehiculeaza miturile luptei, vigorii si cuceririi. Observatiile facute de criticul Nicolae Manolescu explica optiunea lui Rebreanu pentru titlul operei.
Tema romanului este prin excelenta una sociala, aflata in concordanta cu programul realist: problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Astfel, in universal creat de Rebreanu, pamantul are rol de criteriu moral, de criteriu al responsabilitatii, ceea ce explica intr-o masura insemnata motivul pentru care Ion doreste pamanturile lui Vasile Baciu.
Structural, romanul “Ion” este alcatuit din doua parti: “Glasul pamantului” si ”Glasul iubirii”, titlurile celor doua prejudicii pe care Ion incearca sa le amelioreze. Prima parte este alcatuita din sase capitole, in timp ce partea a II-a este alcatuita din sapte capitole. Dand expresie unui principiu al simetriei, titlurile capitolului primei parti fac trimitere la “Glasul iubirii”, iar cele ale partii secunde fac trimitere la “Glasul pamantului”.
In ceea ce priveste compozitia operei, romanul este circular, simetric, inchis. Romanul se deschide cu imaginea drumului care intra in satul Pripas si se incheie cu cea a drumului care iese din sat. Prima fereastra deschisa a romanului o reprezinta scena horei care este organizata pe principiul circularitatii (dansatorii, fetele nejucate, sotiile si batranele sunt dispuse concentric, la fel ca si barbatii). Insasi evolutia lui Ion este circulara, pentru ca el iese din roman tot asa cum a intrat.
Rebreanu isi organizeaza romanul pe doua planuri narative: primul plan urmareste evolutia personajului principal, planul secund urmareste istoria familiei Herdelea. Cele doua planuri sunt reflectate in discurs prin alternanta.
Spatiul actiunii este fictiv, geografia satului Pripas fiind minutios proiectata, iar durata actiunii este de aproximativ doi ani (primele doua zile ocupa un sfert din intinderea discursului).
Spatiul se dezvolta gradat, cel care orienteaza camera si care permite aceasta desfasurare a spatiului fiind Titu Herdelea: sunt cuprinse mai intai localitatile invecinate, apoi satul in care Titu va lucra ca ajutor de notar si in cele din urma calatoria lui Titu catre Romania, traversand o parte insemnata a Ardealului. Ca urmare, Titu Herdelea are rolul unui agent naratorial. Perspectiva naratoriala a romanului este una obiectiva, relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, narator omniscient nu se implica afectiv in relatarea evenimentelor si incearca sa informeze cronologic si documentar cititorul.
Inlaturat din fruntea flacailor din sat, Ion constata ca isi poate capata respectul cuvenit daca devine proprietar funciar. Astfel, el decide sa se casatoreasca cu Ana, deoarece tatal ei, Vasile Baciu, este unul dintre cei mai importanti detinatori de pamant din sat. Asadar, Ion Glanetasu este dispus sa renunte la fata pe care o iubea, Florica, pentru a se casatori cu Ana, motivul fiind strict material. Scena in care Ion o atrage pe Ana sub umbra unui nuc atrage atentia cititorului asupra adevaratelor interese ale lui Ion si modul viclean in care acesta reuseste sa o seduca pe Ana, dovada fiind sentimentele ambigue fata de aceasta: “Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea bine seama daca ii este draga”. Ramasa insarcinata, Ana se va casatori in cele din urma cu Ion si va deveni astfel sotie si mama. Nepasarea lui Ion o va face pe aceasta sa-si curme zilele, fiind urmata si de copilul facut cu Ion (decedat din cauza conditiilor nesanatoase in care mama lui Ion, Zenobia, il creste). Intr-un final, Ion decide sa se reintoarca la Florica, casatorita acum cu fostul sau adversar, George Bulbuc, care il va ucide in cele din urma pe Ion. O alta scena plina de semnificatii a romanului este cea in care Ion saruta pamantul “ca pe o ibovnica”. Aceasta secveta demonstreaza inca o data faptul ca prioritatea principala a personajului eponim este sa capete proprietati funciare care sa-i aduca autoritatea pe care o considera cuvenita intre localnici.
In ceea ce priveste constructia personajelor si relatiile dintre acestea, romanul “Ion” respecta cu mare rigurozitate cerintele realiste. Personajele, tipice in situatii tipice, sunt incadrate in diferite clase, medii si tipuri. Astfel, familia invatatorului Herdelea si preotul Belciug reprezinta intelectualitatea rurala, chiaburimea este reprezentata de Stefan Hatnog, Vasile Baciu si Toma Bulbuc sunt botocani, iar sarantocii au ca reprezentati membrii familiei lui Alexandru Pop Glanetasu. Personajele sunt prin excelenta construite in maniera realista, evolutia acestora depinzand de mediul social in care traiesc. El doreste, asadar, sa urce pe scara sociala sau daca a obtinut deja statutul dorit, sa-l mentina.
Leoaica tanara, iubirea de Nichita Stănescu – neomodernismul comentariu literar
Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada anilor `60 – `70, dupa un deceniu („obsedantul deceniu”) in care literatura, ideologizata polititc, fusese practic anulata ca forma de manifestare libera a spiritului uman. Acum insa, creandu-se o bresa in rigiditatea structurilor comuniste de conducere, literatura se reintoarce. Este o perioada a redescoperirii sentimentelor si a redescoperirii emotiei estetice. Poezia redevine lirism pur, dupa ce fusese contaminata maladiv cu un prozaism militant, se redescopera puterea metaforei, profunzimile fiintei simarile intrebari ale acesteia. Se cultiva ironia, spiritul ludic, reprezentarea abstractiilor in forma concreta.
Primul volum al lui Nichita Stanescu, „Sensul iubirii”, este situat sub semnul redescoperirii lirismului. Daca in acest prim volum dominat de prezenta metaforei, sensul lumii este sensul iubirii, in al doilea volum, „O viziune a sentimentelor”, care continua linia celui dintai, viziunea asupra lumii este oviziune a sentimentelor.
Poezia „Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al poetului si acumuleaza o serie de trasaturi ale neomodernismului. Lirismul pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului. Tema iubirii da deama despre intimitatea si profunzimea fiintei. Metafora este principalul instrument de configurare a viziunii subiective asupra trairii interioare. Evolutia sentimentului este redata ludic, printr-un joc al concretizarii dimensiunii abstracte a acestuia, la care contribuie asocierile neasteptate. Expresia poetica este novatoare si surprinzatoare, contribuind uneori la ambiguizarea sensurilor.
Titlul poeziei exprimametafora „leoaica tanara” prin suplimentarea apozitiei „iubirea”, evidentiind paralelismul dintre iubire si leoaica. Astfel, asemenea leului (regele junglei), iubirea ramane „regina” sentimentelor umane.
In plan compozitional, poezia este formata din trei strofe inegale ca dimensiune (6-8-10 versuri), rima imperfectasi masura variabila, iar ca si Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtutiile ingambamentului – tip de vers care fluidizeaza temele si motivele, subliniinda anumite formule poetice.
In prima strofa in care se observa revelatia sentimentului iubirii, poetul reface bucata cu bucata „filmul” nasterii acestui sentiment sublim. Versurile contin elemente de narativitate simbolica deoarece concentreaza o intreaga poveste: iubirea il pandise, fusese constient de prezenta ei, dar numai astazi si-a infipt „coltii albi” in chipul sau. Paralelismul leoaica – iubire este evident deoarece iubirea imprumuta toate atributele leonine: este frumoasa, agresiva, puternica si tanara, intalnirea cu ea fiind o revelatie.
Urmatoarele doua strofe prezinta consecintele revelatiei traite de eul-liric. Iubirea declanseaza un sentiment de beatitudine proiectat pe doua dimensiuni: cosmica si umana. Prezenta simultana a celor doua planuri este o trasatura caracteristica primelor volume ale lui Nichita Stanescu.
A doua strofa reprezinta o descriere cosmogonica concentrata, deoarece poetul propune o imagine halucinanta a universului, imaginat ca un cerc in perpetua miscare si rostogolire: „si de-odata-n jurul meu natura / se facu un cerc de-adura”. Simturile fiintei indragostite (privirea si auzul) se intalnesc undeva in inaltul cerului „tocmai langa ciocarlii”. Zborul inalt al ciocarliei si cantecul ei divin sugereaza aspiratia spre absolut, unind planul teluric cu cel cosmic.
Iubirea opereaza adevarate mutatii anatomice. Fata poetului devine „un desert in stralucire” (metafora care reuneste forta pustiitoare, devastatoare a iubirii cu stralucirea).
Mana care „aluneca-n nestire” nu mai recunoaste „spranceana”, „tampla” si „barbia” – elemente ale existentei sale anterioare. Omul s-a dematerializat, s-a spiritualizat, iar „leioaica aramie” face parte acum din fiinta sa.
Repetitia din finalul poemului, urmata de punctele de suspenise „inc-o vreme / si-nc-o vreme” are rolul de a eterniza clipa traita, de a smulge iubirea de sub impactul timpului.
Poezia „Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat traditionalismul comentariu literar
Poemul "Aci sosi pe vremuri" face parte din volumul "Pe Argeş în sus" (1923),considerat de critică literară reprezentativ pentru creaţia artistică a lui Ion Pillat.
Criticul George Călinescu a afirmat că această poezie constituie capodopera lirică a lui Pillat, creaţie" graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi,în acelaşi timp,simbolizare a uniformităţii în devenire”.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului , prin cadrul rural , dar şi prin tema timpului trecător fugit irreparabile tempus. Poemul “Aci sosi pe vremuri “ este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman.
Discursul liric se realizează in două registre, lirismul obiectiv cu elemente de naraţiune şi meditaţia cu caracter general uman, iar cel subiectiv cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor la persoana I. Sentimentul elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv , susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice:pronume personale ,adjective posesive şi verbale, elemente spaţio-temporale.
Titlul este cu totul original şi inedit, deoarece este alcătuit dintr-o propoziţie, prin care poetul comunica ideea centrală a poemului si anume apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, doua valori ale existentei umane plasate intr-un spaţiu şi un timp neidentificate. Adverbul în forma populară "aci", verbul "sosi" la perfectul simplu şi locuţiunea adverbială de timp "pe vremuri" sugerează ideea că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte, care simte şi trăieşte viaţa asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final , liber având rolul de laitmotiv al poeziei.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore “ casa amintirii” spaţiul familiar al rememorării nostalgice a trecutului. Este o casă tradiţională cu pridvor , obloane peste care păienjenii au ţesut pânza lor fină sugerează trecerea timpului , degradarea , starea de părăsirea a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat , izolat, accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul capătă o aură legendară , devine un timp mitic al luptei haiducilor pentru dreptate “Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc”.
Distihul al III-lea deschide planul trecutului , al evocării iubirii bunicilor, natura devine solitară cu omul şi cu trecerea timpului “In drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.
Distihurile următoare compun o lume de mult apusă, Pillat imaginează o sensibila si emoţionantă poveste de dragoste, pe care o trăiseră bunicii săi. Idila reflecta puritatea sentimentelor din vremuri străvechi, atunci când bunica lui, "Calyopi", venise cu "berlina" ca să se mute definitiv acasă la "bunicul meu", care i-a recitat, romantic, poezia "Le lac" a lui Lamartine şi versuri din "Sburatorul" lui Ion Heliade Radulescu. Imaginea vizuală a bunicii păstrează atmosfera şi moda acelor timpuri, ea era o tânără "subţire", îmbrăcată "în larga crinolină şi îl asculta "tăcută, cu ochi de peruzea" pe bunic, trăind amândoi o puternica şi pură emoţie : "si totul, ce romantic, ca-n basme, se urzea". Sugestia mitică a numelui "Calyopi" , faptul că poetul este urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor sunt aspecte care susţin caracterul de artă poetică a textului liric care venerează nivelul de profunzime al sentimentelor.
Idila este imaginată intr-un decor rustic esenţial romantic prin elemente care îl compun “luna ” “lacul” atmosfera nocturnă. Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei , însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi “Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat”.
Meditaţia poetică, tonul elegiac evidenţiază ideea că eternitatea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire:Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână…”.Eternitatea iubirii , clipa de fericire este urmată în versul următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil „ De mult e mort bunicul,bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care mai păstrează imaginea de odinioară ale strămoşilor „Ce straniu lucru: vremea! /Deodată pe perete Te vezi aievea numai in ştersele portrete/Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Căci trupul tău te uita, dar tu nu-l poţi uita...”.
Partea a II-a a textului reitera simetric experienţa trecutului-prezent şi se produce trecerea la planul prezent prin intermediul unei comparaţii „Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:/Pe urmele berlinei trăsura ta stătu”. Ca intr-un ritual nepoţii repetă gesturile bunicilor peste timp,diferenţele esenţiale ţin de moda vremii ,iubita coboară din „trăsură”, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste,dar starea de suflet rămâne aceiaşi. În poezie este descris portretul fizic al iubitei care ne reţine atenţia imaginea ochilor,ieri„ ochii de peruzea” acum „ ochii de ametist”.
Finalul poeziei este alcătuit dintr-un distih refren care devine laitmotivul textului amplifică tristeţea poetului privind neputinţa umană în faţa timpului şi în faţa morţii: "si cum şedeam... departe, un clopot a sunat/ - Acelaşi clopot poate - in turnul vechi din sat...". Viaţa şi moartea sunt doua valori esenţiale ale existenţei umane, simbolizate de imaginea auditivă a clopotului din vechiul turn, ca simbol al timpului trecător, pe care-l poate încremeni numai iubirea, idee susţinută de versul care încheie poezia: "De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat". Poetul este prezent în poezie, într-o lirică a rolurilor, prin persoana I, referindu-se la eul liric, "am şoptit", "am spus", "şedeam", prin persoana a II-a, folosita in relaţia cu un interlocutor, "vii acuma tu", "calci", "ai ascultat" si la persoana a III-a prin care sunt numiţi predecesorii, "i-a recitat", "Ea-1 asculta", "şedeau".
La nivel morfosintactic susţine caracterul tradiţionalist al textului, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie . Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire „vii”, „ calci”, „ tragi”, fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului „ te vezi”, „te recunoşti”, „nu poţi”.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparţine esteticii tradiţionaliste prin temele specifice desprinse la nivelul discursului liric cât şi prin descrierea spaţiului, limbajul poetic care îmbină mai multe registre, idilizarea trecutului, cadrul rural, respectarea elementelor prozodice tradiţionale cu elemente de pastel şi elegie.
Riga Crypto si lapona Enigel de Ion Barbu - modernismul, comentariu literar
In perioada interbelica, literatura romana a cunoscut mutatii insemnate in ceea ce priveste limbajul artistic folosit. In concordanta cu manifestarile modernismului in Europa Occidentala, scriitori romani au adoptat programul noii miscari ce se desfasura in restul continentului. Asadar, poeti precum Lucian Blaga, Ion Barbu si Tudor Arghezi vor construi o poezie noua, bazata pe ambiguitatea rezultata prin tehnica sugestiei si ermetizarea limbajului.
Modernismul inoveaza la toate nivelurile: prozodic (poezii cu versuri si strofe a caror masura este inegala, poezii cu rima variabala sau vers alb, ingambamentul), fonetic (asocieri succesive de vocale si consoane, utilizarea onomatopeei, compensarea absentei rimei prin utilizarea rimei interioare), semantic (utilizarea termenilor cu sens conotativ, accentul pus pe figurile semantice – epitetul, metafora, atribuirea de semnificatii insolite cuvintelor uzuale), lexical (recuperarea formelor limbajului considerate anterior drept apoetice sau de nefrecventat – termeni religiosi, regionali, populari, termeni argotici si elemente de jargon), morfo-sintactic (cultiva inversiunea, elipsa, pauza semnificativa, marcata prin puncte de suspensie, dubla subordonare ce creeaza ambiguitate).
Unul dintre cei mai originali poeti modernisti din literatura romana este Ion Barbu – ocupatia sa de poet fiind dublata de cea de matematician. Volumul sau, “Joc secund” este alcatuit din trei cicluri: “Joc secund” (ermetismul barbian), “Uvenderode” (poezia ermetica si cea baladica interfereaza) si “Isarlîc” (ciclu oriental). Parnasianismul barbian respecta formal principiile parnasianismului, insa Barbu descrie lumea vegetala sau minerala printr-un filtru pe care il furnizeaza gandirea lui Platon si cea a neoplaticienilor, dintre care un rol important in viziunea poetului despre lume pare l-ar fi jucat Plotin; mai debraga decat volume si culori, Barbu recunoaste in organizarea universului formele ca expresie ale unor structuri universale. De exemplu, vom descoperi ca un rol extrem de important este jucat de structura ternara, fie ca Barbu urmareste aceeasi idee manifestata in plan universal, vegetal si animal, fie ca este descris un element precum apa in toate starile ei de agregare. Ermetismul barbian este mai degraba formal, impresia de dificultate pe care o degaja poeziile lui Ion Barbu se naste inainte de toate barierele lingvistice pe care poetul le ridica pe drumul receptarii; nu ideile, nu mesajul poeziei particularizeaza poezia lui Barbu in literatura romana, ci forma lingvistica in care sunt imbracate aceste idei.
Una dintre creatiile poetice reprezentative ale lui Ion Barbu, care intruneste elemente moderne si in care pot fi identificate elemente parnasiene si ermetice este “Riga Crypto si lapona Enigel”, poem inclus in ciclul baladic-oriental al volumului “Joc secund”.
Titlul sugereaza imaginea unui cuplu asemenea celui din celebra tragedie “Romeo si Julieta”. In plus, autorul atrage atentia asupra statutului social al primului personaj (riga = rege) si asupra originii celuilalt (lapona = locuitoare a Laponiei). Denumire de “Crypto” face referire la caracterul ascuns al regelui, dar si la natura sa vegetala, mai exact la specia de ciuperci a criptogramelor.
Tema poemului ilustreaza imposibilitatea iubirii vazuta ca o cale de acces spre intelegerea sensurilor lumii, incapacitatea depasirii propriei conditii. Riga Crypto nu-si va putea consuma iubirea cu lapona Enigel, deoarece el apartine unui registru existential diferit de cel al laponei.
Structural si compozitional, poemul poate fi impartita in doua parti reunite prin intermediul tehnicii povestirii in rama, ambele infatisand cate o nunta: una lumeasca, posibila, si una fantastica, care se doveste imposibila.
Prima secventa poetica, considerata rama povestirii, are rolul de incipit al creatiei lui Ion Barbu si face trimitere la un Ev Mediu european, prin imaginea “menestrelului trist”. De fapt, este surprins momentul final al nuntii, cand indemnat de nuntasi, menestrelul incepe sa povesteasca istoria trista a iubirii dintre Riga Crypto si lapona Enigel (“Zi-mi de lapona Enigel/Si Crypto regele-ciupearca !”).
In a doua parte, este prezentat registrul existential al unei ciuperci, mai exact spatiul pe care aceasta il stapaneste: “Imparatea peste bureti/Crai Crypto, inima ascunsa”. Rigai Crypto ii revine, astfel, un mediu umed ce individualizeaza inferioritatea acestuia. Este surprins, de altfel, portretul regelui, o fire ciudata, inchisa, un neinteles, vesnic ocarat de supusi ca nu este capabil sa faca ceva frumos pe lume: “Si rai ghioci si toporasi/Din gropi ieseau sa-l ocarasca,/Sterp il faceau si naravas,/Ca nu vroia sa infloreasca”.
In continuare, este schitata aparitia si portrerul laponei Enigel. Aceasta este surprinsa in timpul procesul de transhumanta (de la nord la sud): “De la iernat, la pasunat,/ In noul an, sa-si duca renii,/Prin aer ud, tot mai la sud,/Ea poposi pe muschiul crud/La Crypto, mirele poienii”. Autorul ii ofera acesteia un portret care o incadreaza pe o scara mai inalta a evolutiei, in comparatie cu Riga Crypto: “In tari de gheata urgisita,/Pe-acelas timp traia cu el,/Lapona mica, linistita,/Cu piei; pre nume – Enigel”. Altfel spus, atractia laponei Enigel de lumina, reiesita din implicarea sa in procesul de transhumanta sugereaza superioritatea ei fata de Crypto, aflat intr-un mediu umed, intunecat. Intalnirea – in somn si in vis – ii permite Rigai Crypto sa o imbie pe lapona cu comorile lumii lui: dulceata si fragi. Refuzat, Crypto este dispus sa faca supremul sacrificiu: culesul. Raspunsul fetei este unul cu atat mai crud cu cat vateste o deplina neintelegere a conditiei “regelui-ciupearca”: “- Te-as culege, riga bland…/Zorile incep sa joace/Si esti umed si plapand:/Teama mi-e, te frangi curand,/Lasa. Asteapta de te coace”.
Pentru a dezambiguiza semnificatia pe care Soarele o capata in aceasta poeziei, trebuie sa facem trimitere la o alta creatie a lui Ion Barbu (“Ritmuri pentru nuntile necesare”), poezie in care fiecare noua nunta marcheaza finalul fiecarei etape si inceputul celeilalte pe traiectul drumului initierii: “roate venerei/inimii/roata capului/Mercur/in rotire in azur/roata Soarelui/Marelui”. Enigel tocmai incheiase cea de-a doua etapa si pornise catre Soare, in timp ce pe acest traseu al evolutiei spirituale Crypto se situeaza cu o etapa in urma: “Din umbra deasa, desfacuta,/ Ma-inchin la soarele-intelept”. Soarele capata aceasta expresie ironica a inelului, ironica in masura in care inelul este al unei nunti ratate.
Fortandu-si evolutia spiritual, Riga Crypto innebuneste si tot ceea ce-i ramane de facut este sa-si nareze esecul, sa-l mitizeze sau in temernii poeziei lui Barbu “Sa toarne-n lume aurul”, simbol al adevarului si reflex mineral in registrul pamantesc al Soarelui.
La nivel stilistic, merita sa fie observate metaforele si antitezele care au rol in conturarea opozitiei celor doua lumi pe care le reprezinta “regele-ciupearca” si lapona Enigel. La nivel prozodic, poemul lui Barbu se remarca prin masura variabila a versurilor (de la cinci la noua silabe), cu rima incrucisata, imbratisata si monorima, strofele sunt inegale, avand intre patru si sapte versuri.