Vladimir Colin

Povestea ţesătorului   Trăia odată de azi pe mâine şi n-avea zilnic o coajă de pâine, trăia odată un ţesător, mare meşter în ţesutul mătăsurilor grele şi-al feluritelor soiuri de catifele. Despre meşteşugul lui se dusese vestea-n cele patru colţuri ale lumii şi straşnic se mândrea stăpânul ţesătoriei cu meşterul lui, dar vezi că nu uşor îi venea aceluia să trăiască doar din mândria stăpânului. Că de plătit îl plătea cum apuca şi să plece de la dânsul nu-l lăsa... „Tii, la grea cumpănă am încăput! îşi spunea ţesătorul, umblând într-o seară hai-hui pe uliţele târgului. Dacă mai rămân la el o lună, parcă văd că stăpânul îmi pune pielea pe băţ. Dacă fug, are el arnăuţi de credinţă să-mi ia urma şi să mă-ntoarcă din drum. Cum o întorc şi cum o sucesc, scăpare tot nu găsesc!“. Iacă-aşa umbla ţesătorul zăpăcit de gânduri, când, înşelat de întuneric, se împiedică de-o piatră şi căzu, cât era de lung. Iar dacă se propti în mâini să se ridice, simţi sub palma dreaptă ceva moale şi-n lumina stelelor văzu că mâna i se potriveşte peste o bucată de ţesătură. „Ce fel de ţesătură-i asta?“ se întrebă meşterul, cercetând-o cu luare-aminte, în raza lunii. Şi tare se miră. Ar fi zis că-i o bucată de catifea vişinie, ţesută cu fir de aur, dar firul era tot atât de moale ca şi catifeaua. Bucata nu părea ruptă dintr-o ţesătură  mai  mare,  căci  avea  marginile  cu  grijă-ncheiate, iar firul de aur închipuia o fată legată cu cătuşe de aur de-un copac. Şi numai ce palmele-i încălziră ţesătura, că meşterul auzi un glas subţirel: — De când te tot aştept, ţesătorule! — Pe mine? se miră meşterul. Cine mă aşteaptă? Şi-şi răsuci capul, străduindu-se să zărească făptura care-i vorbise. — Nu privi în jur, ţesătorule – se înălţă însă din nou glasul. Priveşte în faţa ta!  Şi-şi plecă ţesătorul privirile şi văzu că pe ţesătura vişinie fata se mişcă, vie. — Ia te uită, frate! spuse el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar fata nu-i lăsă răgaz pentru mirare. — Nu te mai mira – spuse ea – ci mai bine atinge cu degetul cătuşele de aur care-mi strâng încheieturile! Şi ţesătorul atinse cu degetul cătuşele de aur şi cătuşele sunară, sfărâmate, şi se aşezară cuminţi la picioarele fetei, de parcă acolo fuseseră ţesute de când lumea. — Ştiu ce te doare – mai spuse fata. Pentru că m-ai scăpat de cătuşe, am să te scap şi eu de stăpân. Hai, dă-mi mâna! Şi-ntinse mâna ei micuţă, pe care ţesătorul o cuprinse cu sfială-n palma lui. Atunci simţi deodată cum trupul i se-mpuţinează şi, până să ştie ce şi cum, se pomeni alături de fată, în ţesătura vişinie, care se legănă, se-nălţă şi prinse-a pluti peste acoperişurile târgului. Trecu pe deasupra ţesătoriei, zbură peste un lac şi-apoi se tot duse lin, ca purtată de-o boare, până ce fata întrebă: — Ei, încotro ai vrea să te duc? Numai că totul se petrecuse atât de fără veste, că bietul ţesător nu-şi putea veni în fire. Ţinea cu amândouă mâinile copacul de care fata fusese încătuşată şi, ce să zic, mă tem că tremura de-a binelea. Iar ţesătura zbura, zbura mereu cu ei amândoi... Când meşterul izbuti să-şi alunge tulburarea, trecuseră peste şapte mări şi şapte ţări şi se aflau tocmai deasupra unei cetăţi cu turle aurii. — Ce-ar fi să ne oprim aici? întrebă el, dornic să pună capăt zborului cu care, mi se pare, nu se prea-mpăca. — Să ne oprim – încuviinţă fata. Şi ţesătura coborî binişor în curtea pietruită a unui palat. — Ia te uită!... Ce-i asta? O ţesătură căzută din cer, strigă un oştean, apucând uimit catifeaua. Nădăjduiesc că mai-marele oştilor va binevoi să mă cinstească pentru asemenea dar... Şi, nici una, nici două, oşteanul alergă şi-nfăţişă mai-marelui ţesătura, pe care se vedeau doi tineri stând de-o parte şi de alta a unui copac. — Halal, băiete! zise mai-marele. Ţine-un gologan şi  du-te de-l bea sănătos! Şi numai ce plecă oşteanul, că mai-marele se ferchezui, îşi unse barba cu mirodenii şi-alergă fuguţa la-mpărat, căruia-i înfăţişă ţesătura. — Nici că se potrivea mai bine! strigă împăratul. Apoi, dăruindu-i mai-marelui o moşie, îşi chemă degrabă împărăteasa, poruncindu-i să coasă ţesătura aceea căzută din cer, şi vezi bine, aducătoare de noroc, pe rochia de mireasă a domniţei. Că, pricepi, se nimerise ca-n ziua aceea domniţa să se mărite cu un fecior de împărat din lumea mare. — Tii,  ce  ne  facem?  întrebă  în  şoaptă  ţesătorul,  în  vreme  ce împărăteasa trecea din încăpere-n încăpere, zorind să-i înmâneze croitoresei peticul de catifea vişinie. — Om vedea noi – îi răspunse tot în şoaptă fata. Deocamdată, acu, taci mâlc!  Privi împărăteasa cam nedumerită-n jur, că parcă, parcă auzise glasuri lângă dânsa, dar, dacă văzu că-i singură, se încredinţă că totul fusese o părere şi intră în iatacul domniţei, unde croitoreasa tocmai mântuia rochia de nuntă. — Prinde şi peticul ăsta pe rochie, îi  spuse împărăteasa. Măria sa nădăjduieşte că-i va purta noroc domniţei... Şi nu trecu mult că domniţa-şi îmbrăcă rochia, pe care catifeaua vişinie strălucea în dreptul inimii. Ţesătorul se ţinea de copac şi privea cu ochi mari alaiul nuntaşilor în frunte cu împăratul şi împărăteasa, iar, nu ştiu, să fi fost de vină călătoria prin văzduh sau umezeala palatului; ce ştiu, e că odată simţi că-i vine să strănute. Îşi stăpâni el strănutul cât putu, dar până la urmă tot izbucni într-un răsunător: — Hapciu! — Vai de mine, a răcit domniţa! strigă mirele, şi nuntaşii se-mbulziră care mai de care să-i dea sfaturi, ba unii se-ndesară şi cu nişte şipuri de care, pasămite, nu se despărţeau nici în somn. — Am răcit?... Da’ de unde! Parcă domnia ta ai strănutat – îi întoarse însă vorba domniţa. — Nici unul, nici altul, îi împăcă împărăteasa. Mai degrabă cred că a strănutat măria sa! — Eu?  spuse  şi-mpăratul.  Nici  gând!  Dar  îndată-şi  luă  seama,  se îngălbeni şi strigând: Te pomeneşti... îi făcu semn unui slujbaş care se-nfăţişă cu-o batistă de mătase şi-i şterse cu nespus de multă băgare de seamă nasul, în vreme ce bietul ţesător, mai mult mort decât viu, prindea să răsufle uşurat. Şi-apoi porni alaiul pe uliţa cea mare a cetăţii şi, prinzând o clipă când trâmbiţele sunau mai tare, fata se apucă să-l certe pe ţesător. — Ce era să fac? se dezvinovăţi acela şi, ca dracu’, mai strănută o dată, chiar atunci când trâmbiţaşii încetară să mai sune din trâmbiţe. Strănutul se auzi atât de limpede şi-n liniştea ce se lăsase răsună atât de straşnic, că mirele se-nspăimântă de-a binelea: — De astă dată, domniţă, pot pune mâna-n foc că ai răcit! Te-am auzit cu urechile mele. Şi din nou se-mbulziră nuntaşii cu sfaturi şi cu şipuri de leac, şi domniţa mărturisi din nou că-i sănătoasă tun şi că-l bănuieşte pe mire de strănutul cu pricina. — De-altminteri – spuse domniţa – aţi auzit cu toţii strănutul, c-a răsunat ca o bubuitură de tun. Doar nu veţi crede că o domniţă subţirică poate strănuta atât de cumplit! — Mulţumesc! rosti cam înţepat feciorul de-mpărat. Eu, care va să zică, aş strănuta cumplit... — Doamne, da’ copii mai sunteţi! se-amestecă în vorbă împărăteasa, băgând de seamă că cei doi par puşi pe harţă. Oare n-a strănutat şi adineauri măria sa? Departe de-a suna cumplit, al doilea strănut mi s-a părut măreţ, măreţ în toată puterea cuvântului... — Zău? Măreţ? strigă şi împăratul. E limpede! Măreţ nu pot strănuta decât eu... Iar, auzindu-i vorbele, slujbaşul cu batista de mătase nu mai aşteptă porunca şi-ndată se şi repezi, ştergând plin de râvnă împărătescul nas. Boierii cei mari de credinţă îl împresurară apoi pe împărat, arătând că o răceală nu-i de ici de colo şi că s-au văzut oameni murind din mai puţin decât două strănuturi. — Să ne-ntoarcem, dar, din drum, măria ta – grăi sfetnicul cel mai de seamă. Viaţa măriei tale e prea scumpă ca să mai stăm în cumpănă şi nunta se poate face şi peste câteva zile... Împăratul mai şovăia, nehotărât, când ţesătorul strănută pentru a treia oară, punând capăt tuturor şovăielilor. — Sunt bolnav, bolnav greu – şopti măria sa, şi-ntregul alai se-ntoarse din drum şi împărăteasa îl duse pe împărat în iatac, unde-l vârî sub şapte plăpumi şi-l obloji cum ştiu mai bine şi-i turnă pe gât şapte ceaiuri de la şapte vraci, pe care-i ţinea de iscusiţi deopotrivă. Cât despre domniţă, zadarnic vărsă lacrimi de ciudă, că nunta tot îi fu amânată. Mânioasă foarte, intră valvârtej în încăperile ei şi, zvârlindu-şi rochia pe un jilţ, se apucă să spargă vreo două oale mari de cleştar, răsturnă o măsuţă cu sulimanuri şi zvârli un scaun într-o oglindă lungă cât un perete întreg. Dar, cum mânia nu i se potoli doar cu atât, căută alte podoabe pe care să-şi verse focul. Atunci îi căzură privirile pe rochia zvârlită peste jilţ şi văzu ţesătura de catifea vişinie, pe care împăratul i-o trimisese ca să-i poarte noroc. — Noroc? strigă înciudată domniţa. Şi-apăi, năpustindu-se ca o furtună, smulse rochia de pe jilţ şi-i făcu vânt pe fereastră. Iar rochia de mireasă a domniţei zbură pe fereastră taman în clipa în care pivnicerul palatului ieşea pe poartă. Şi nu puţin se-nspăimântă acela, când rochia îi căzu în cap, acoperindu-i ochii. Iar, socotind dintâi că vreun duşman încearcă să-l doboare cu vicleșug, pivnicerul îşi smulse de la brâu cheia cea mare a beiului împărătesc şi prinse a izbi orbeşte. — Ţine! Şi încă! Mai na! Pofteşte! răcnea pivnicerul, lovind aprig în gol şi răsucindu-se ca un prâsnel. Şi-apoi  aşa  se  război  cu  vrăjmaşul,  copleşindu-l  sub  o  ploaie  de lovituri, până ce, istovit, se opri, judecând după osteneala ce-l cuprinsese că, pe bună dreptate, celălalt se cuvine să fie frânt. Şi-şi trase atunci rochia de pe cap şi, văzând că-i singur, se bucură că-şi pusese vrăjmaşul pe goană; şi, văzând rochia, o pături degrabă şi-o vârî sub haină că, pricepi, o zărise pe domniţă-n alai şi-i cunoscuse rochia, după peticul de catifea vişinie. — Într-adevăr, mi-a pus norocul mâna-n cap – îşi spuse el. Rochia domniţei face pe puţin o pungă de galbeni... adică, de ce o pungă? Face şi două!... Ba, la drept vorbind, face şi trei. Trei pungi cu galbeni sunt o nimica toată pentru un obraz subţire de domniţă... Mare mirare să nu fi dat şi patru pungi pentru rochia de nuntă, că doar o dată se mărită şi ea, ce naiba! Eu, unul, să fi fost în locul ei, nu mă uitam nici la cinci... Că, la urma urmei, ce sunt cinci pungi? Cinci pungi cu galbeni, ca cinci pumni de boabe: o nimica toată! Cine s-ar scumpi la cinci pungi?... Numai că dacă aşa-i domniţa noastră, strânsă la mână? Parcă se făcea gaură-n cer dacă dădea şi ea, acolo, şase pungi pentru o rochie ca asta... Când colo, nu şi nu, că ea dă cinci, numai şi numai să mă păgubească pe mine... Dar dacă a dat şase? Şi mergea pivnicerul în neştire, mergea socotind pungile pe care le-ar putea dobândi pentru rochia căzută din cer şi-n vremea asta fata cusută cu fir îl luă la rapanghel pe ţesătorul care da din colţ în colţ. — N-ai fost în stare să-ţi stăpâneşti şi tu strănutul? Iacă-n ce bucluc am nimerit din pricina ta. Puteai să fii socotit aducător de noroc, să stai undeva, la loc de cinste... — Nu mă mai osândi! strigă ţesătorul, şi pivnicerul se opri deodată locului, închipuindu-şi că el gândise vorbele acelea şi că se aflase vrednic de osândă. — Cine să mă osândească? îşi şopti, făcându-şi inimă. Ce, m-a văzut careva? Şi-apoi, am furat rochia? Asta-i bună! Pot zice chiar că am primit-o şi că, vorba aceea, a căzut din cer... Dar fata se răsti la ţesător: — Ar fi fost cu cale să te las să pieri! Să-ţi pună stăpânul pielea pe băţ! Iar, auzindu-i vorbele, se înspăimântă pivnicerul de-a binelea: — Vai de mine! Pielea mea pe băţ? — Unde-ai fi putut să te ascunzi? urmă fata, în vreme ce, amărât, ţesătorul asculta în tăcere. Nici în gaură de şarpe! — Cum? Să intru şi-ntr-o gaură de şarpe? se-ntrebă pivnicerul, iar bietul ţesător rosti cu năduf: — Of! Îmi vine să mă iau la palme! De astă dată pivnicerul se opri locului şi prinse-a tremura ca varga. — Nu-i a bună – îşi spuse el. Prea năstruşnice gânduri îmi fulgeră prin minte!  — Cum vrei – grăi atunci fata – dar socot că o pereche de palme-i prea puţin. În locul tău m-aş arunca într-o fântână, cu capul înainte... Dacă auzi aşa, atât de cumplit se-nspăimântă pivnicerul, că o porni în goană, răcnind pe cât îl ţinea gura: — Feriţi! Feriţi! Oameni buni, sunt stăpânit de-un duh rău... Feriţi! Acu târgoveţii îşi scoseseră capetele pe ferestre şi-şi chemară plozii care se jucau pe uliţi, în vreme ce pivnicerul alerga înnebunit încoace şi-ncolo, vestind lumea să se ferească de el. Şi-aşa alergă, alergă bezmetic până se pomeni înaintea dughenei celui mai de seamă neguţător de pânzeturi din cetate. Şi, zărind acolo pe-o tarabă nişte colaci de frânghie, se puse pe zbierat, ca un apucat: — Oameni buni, face-vă-ţi milă şi pomană şi cetluiţi-mă zdravăn, că a intrat în mine un duh rău! Neguţătorul  auzi   strigătele  şi,   din   fundul   dughenei,  le   porunci ucenicilor: — Ia vedeţi, măi, ce-i cu răcnetele celea! Iar ucenicilor, ca unor băieţi gata de pozne, atât le trebui. Unde nu se năpustiră, să zici că erau nişte lei-paralei, apucară doi colaci de frânghie şi mi-l legară pe bietul pivnicer şi de mâini şi de picioare, de nu se mai putu mişca, ba-i vârâră şi-un căluş în gură. Şi-l luară apoi pe sus, trântindu-l ca pe-un sac la picioarele neguţătorului. — Ce-ai păţit, omule? întrebă neguţătorul. Acela, fireşte, mormăia şi nu putea rosti o vorbă. Îi scoaseră atunci căluşul şi, pentru că-l legaseră mai-mai să-i frângă oasele, pivnicerul le mulţumi cum ştiu mai frumos. Apoi le povesti despre duhul cel rău care intrase în el şi-l îndemna să se ia la palme, să se ascundă în gaură de şarpe, ba-i făgăduia şi că stăpânul avea să-i pună pielea pe băţ. — Şi de când te chinuieşte duhul cel rău? întrebă neguţătorul. — De când am primit rochia de nuntă a domniţei... — Chiar ea ţi-a dat-o? se minună neguţătorul, privindu-l cam dintr-o parte.  — Ehei, dar cum socoţi dumneata? se fuduli celălalt. M-a chemat, mi-a pus-o-n braţe şi mi-a zis: „Binevoieşte, om de treabă, şi primeşte darul ăsta, care face pe puţin şapte pungi cu galbeni. Şi mă iartă că n-am la îndemână un dar mai de preţ, vrednic de-un pivnicer de seamă, ca tine...“. Dacă auziră vorbele pufniră ucenicii, dar neguţătorul le făcu semn să tacă. — Îmi îngădui să văd şi eu rochia aceea? întrebă el şi, cum pivnicerul era legat fedeleş, îl căută fără sfială şi-i află sub haină rochia cea scumpă. Şi  neguţătorul pricepu  dintr-o  ochire  că  rochia  domniţei  făcea, nu şapte, ci zece pungi cu galbeni. Dar îşi luă îndată o înfăţişare pe care nu se putea citi decât o nespusă milă şi oftă cum ştiu mai sfâşietor. — Ce-i? se sperie pivnicerul. — Hei, mai bine tac... — Vai de mine! Spune – se rugă celălalt, Doar nu socoţi că de la darul domniţei mi se trage nenorocirea? Neguţătorul se făcu a chibzui, se-ncruntă, se codi şi până la urmă zise: — Iacă ce-i, pivnicerule, eşti un om de treabă şi nu se cuvine să te las pradă duhului rău. Cât despre domniţă, putea să găsească un ticălos oarecare şi nu să te nenorocească de pomană... Căci duhul cel rău sălăşluieşte în rochia ei de nuntă, şi ca să scape de dânsul ţi-a făcut darul, de care prea devreme te-ai bucurat. Auzind una ca asta, izbucni pivnicerul într-un şuvoi de sudălmi, pe care neguţătorul le ascultă în tăcere, clătinându-şi capul a încuviinţare. Iar pivnicerul sudui ce sudui şi, la urma urmei, se rugă de celălalt. — Doamne, neguţătorule, scapă-mă de belea şi ţi-oi mulţumi până la sfârşitul zilelor! Eşti om priceput şi-ai să ştii să pui cu botul pe labe duhul cel rău. Primeşte rochia asta blestemată şi îngăduie-mi să-mi văd de drum... — Cum?  Să  mă  lupt  eu  cu  duhul  cel  rău?  strigă  neguţătorul. Ia-ţi gândul, omule, şi nu mă vârî-n nenorocire, numai pentru că m-am milostivit şi ţi-am deschis ochii... Iacă-aşa începură a se târgui cei doi, în vreme ce ucenicii îşi dădeau coate şi-şi stăpâneau anevoie râsul. Şi-atâta se rugă pivnicerul, atâta se rugă, încât după un ceas de tocmeală celălalt se-nvoi să primească rochia, dacă pivnicerul îi dă o pungă cu galbeni şi se leagă să-i aducă de pomană, până la sfârşitul zilelor lui, câte o oală cu vin din beciul împărătesc. Pivnicerul se-nvoi bucuros, ucenicii îl dezlegară şi omul fugi ca din puşcă, fără a mai privi îndărăt, fără a se mai gândi la pungile cu galbeni pe care le râvnise şi fericit că scăpase doar cu-atât! Iar neguţătorul îşi frecă mâinile şi-nchise rochia cea scumpă într-un sipet. Dar să vezi cum s-au potrivit lucrurile, că neguţătorul acela era chiar fratele stăpânului ţesătoriei, cel de care ţesătorul nostru încercase să fugă. Şi, cum de mult plănuia să-i facă fratelui un dar de preţ, neguţătorul hotărî că cel mai cuminte lucru e să trimită rochia de nuntă a domniţei, însoţită de-un răvaş în care-l întreba de sănătate, poftindu-i viaţă lungă şi chiverniseală. Zis şi făcut. Chemă un ucenic, îi dădu sipetul în seamă şi-l trimise la drum. Iar în sipet, pe catifeaua vişinie, fetei cusută-n fir şi ţesătorului nu le rămase decât să aştepte, mulţumiţi că lemnul cel vechi al sipetului crăpase ici şi colo şi că prin crăpăturile acelea puteau răsufla în voie... Şi-apoi străbătu ucenicul cele şapte ţări şi şapte mări câte despărţeau cetatea cu turle aurite de târgul ţesătorului, le străbătu în şapte ani şi, într-un târziu, se-nfăţişă stăpânului ţesătoriei. — Aşa şi-aşa – grăi ucenicul – iacă ce-ţi trimite fratele domniei tale! Şi se bucură acela deschizând sipetul, citind răvaşul şi despăturind rochia cea scumpă, dar şi mai tare se bucură dând cu ochii de peticul de catifea vişinie. — Acesta într-adevăr e un lucru rar – zise el – şi dacă-i dărui soţiei rochia domniţei, descusu cu mâna lui bucata de catifea şi-o vârî până una-alta în buzunarul mantalei că, vezi, se pricepea la ţesături şi cunoscuse că un petic ca acela nu se-ntâlneşte în fiece zi. Acu, văzând unde-l dusese nenorocul, bietul ţesător se da de ceasul morţii. — Ce mi-i că stăteam închis în ţesătoria stăpânului sau că stau închis în buzunarul lui? i se plânse fetei cusută-n fir. Oare n-am să mai fiu niciodată om ca toţi oamenii şi n-am să mai pot ţese mătăsuri grele şi catifele? — Fii pe pace – răspunse fata. Şi-apoi nu trecu mult că stăpânul ţesătoriei puse de-i prinse peticul de catifea peste buzunarul de la piept al surtucului şi numai ce-şi îmbrăcă surtucul aşa împodobit, că ieşi în uliţă, dornic să se fălească. — Ei, acu-i acu! şopti atunci fata şi, nici una, nici două, stăpânul se pomeni săltat de la pământ. — Ţine-mă-ţi! răcni el, simţind cum se-nalţă. Văleu! N-apucă însă nimeni să-l mai ţină, că se şi ridicase până-n dreptul acoperişurilor ţuguiate ale târgului. Dădea stăpânul din mâini şi din picioare, de parcă-nota prin văzduh, ţipa de mama focului, dar măcar că ţipa, măcar că se zvârcolea, nimic nu folosea. Şi-aşa se zbătu, că bumbii surtucului săriră unul după altul şi trupul lui lunecă din surtuc, lunecă şi veni de-a berbeleacul, de nu se opri decât pe-un maidan plin de scaieţi, de unde nu se mai sculă. Iar surtucul coborî şi el, coborî uşurel şi se lăsă cuminte lângă trupul stăpânului. — Sai de pe peticul de catifea! şopti atunci fata şi ţesătorul o ascultă. Şi numai ce sări pe pământ, că prinse a creşte; şi crescu, crescu, până se făcu aşa cum fusese înainte de-a afla catifeaua vişinie. Şi desprinse atunci peticul de pe surtucul stăpânului şi, cu peticul în mână, ieşi din târg şi pătrunse în târgul vecin. Acolo se puse şi ţesu din nou mătăsuri grele şi catifele, de i se duse vestea, şi nu se lăsă până nu văzu toţi târgoveţii umblând în straie mai mândre decât straiele tuturor împăraţilor de pe pământ. Frumoase peste seamă fuseseră şi-nainte ţesăturile lui, dar neînchipuit de  frumoase erau  acu,  de  se  minuna  lumea  şi  nu  credea  că  două  mâini omeneşti le putuseră ţese. Şi la capătul fiecărui val niciodată nu uita să aleagă chipul fetei stând lângă un copac şi-având la picioare o pereche de cătuşe sfărâmate... — Dar fata? Zic unii că fata a sărit şi ea de pe peticul de catifea, că a crescut până a ajuns fată ca toate fetele şi că din clipa aceea nu s-a mai despărţit de ţesător. Să crezi? Nu-i uşor... Că alţii iarăşi vin şi zic că nu-i adevărat nimic! Fata, cică, era o zână bună şi stă şi azi în catifeaua ei... Ce-o fi minciună, nu mai ştiu nici eu. Alegeţi voi, că mie, zău, mi-e greu!

Povestea fericirii   A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se aşeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fuma luleaua, privind jocul valurilor. „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...” Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gândea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lemne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ” Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase. „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...” Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de piatră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.  — Allah!  Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea albă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia: — Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră... Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.    A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omul de piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, până a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la capăt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde lacrimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult? A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba! Când pleoapele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de piatră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus: — Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar! Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor: — Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană. A zâmbit omul de piatră şi a răspuns: — Vreau. Plângi înainte... L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi s-a întins de i se auziră oasele trosnind. — Tare-am înţepenit!... A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind: — Tată... Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sară pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat: — Cum te cheamă, feciorul tatii? — Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişé, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişé, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.  Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori: — Ibadulá, deschide poarta! La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin. — Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fundul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dezlegat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr. Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite: — Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată... — Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu[1] şi să scriem un contract de căsătorie... — De căsătorie? Cu cine? — Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu... Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare. — N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajunge. Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bătrânul nu se împotrivi. Aişé, fiica mării, îi dărui atunci lui Cadâr o cevré[2], cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece. — Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mării se închiseră în urma lor. Cadâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţările. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, nimic... — Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri. Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan. — Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salmá[3]... şi luând frumoasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină. Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salmá! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmáua... — Te-ai săturat? întrebă Tasin. Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit: — Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat. Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Tasin îi vorbi aşa: — Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima? — Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea. Tasin rămase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare. — Ce este fericirea? întrebă el. — Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-şi poate dori omul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic... — Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin. — Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul... — Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin. — În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el... Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea. Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase: — Ibadulá, deschide poarta! Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişé cea albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă. Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului. Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut? Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se izbeau valurile, spărgându-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpătura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura îngustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se părură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încăpere cât o moschee. Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, luminând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii şi-i deschise iar, puţin câte puţin. Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă. — Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap. Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri. Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o deschise. Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece însoțite de daùlă[4]. Deschise uşa. Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie. La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse. — Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul. — Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămurire, grăi cu îndrăzneală Tasin. — Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porunceşte mai degrabă să vină gâdea. Padișahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin. — Bine, spuse el. Taie-i capul! Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit. — Ce... ce-ai făcut, ticălosule? — Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin. — Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc acum un vizir? Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină. — Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul. Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf. — Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?  Tasin râdea. — Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta. Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin. Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizirul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit. — De unde ştii? strigă sultanul. Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse. — Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pregătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată? — Atât: să-mi spui unde se află fericirea. Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos: — Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun. — Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea? — Nu-ţi spun, n-auzi? Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri. — Unde este fericirea? — Nu-ţi spun! Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el. — Unde mă duci? Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se după el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi ajunse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit: — Aşteaptă afară! Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinicul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele. — Cine eşti! întrebă uimit Tasin. — Mă cheamă Umié, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În gârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umié. Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umié! Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împietrit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina. — Umié, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit... Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel. — Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde? — N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea... — Şi, dacă ştiu eu? Voinicul o strânse în braţe. — Umié... — Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas. — Dar de unde luăm papucii? — Papucii, răspunse Umié, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgârcit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb... Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele. Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă. — Saleam[5]! spuseră cuviincios tinerii. — Saleam! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea. Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă. Tasin însă nu mai părea stânjenit. — Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier. — Papucii? strigă zgârcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de papuci? — Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie. Supărat, Ali dădu din mâini: — Am... n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit... Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrânețile mele... Umié zâmbi. Tasin râse din toată inima. — Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci! — Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân... — Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi. — O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce frumos ar fi! — Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Ibadulá, pofteşte-ncoa! Se auzi un muget înspăimântător. La chemarea fiului albastrei Aişé, marea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rostogolea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi ajunseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui. — Destul, Ibadulá! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura. Întovărăşit de Umié, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrânului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaralde, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blănuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poate închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier. Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită! — Acum, spuse Umié, la drum. Tasin o luă în braţe şi şopti: — În ţara Van. Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umié. Zburau amândoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, peste ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umié ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii. Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fremătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului. — Unde suntem? întrebă Tasin. — În ţara mea, răspunse Umié. — Şi unde-i fericirea, Umié? Fata îl privi zâmbind şi tăcu. — Spune, o rugă din nou Tasin. — Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna... O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprinse în braţe pe Umié. — Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umié? Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles. — Am ghicit? — Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...  Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădure şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copacii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsuţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata. — O, Umié, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desigur, fericirea... Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umié. Apoi se duceau la hamam[6], de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk[7] şi se întorceau la căsuţa lor. Umié pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umié lua în braţe un luth şi cânta: Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu, Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu, Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu, Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.   Tasin asculta şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umié îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma. — Ţi-e somn, Tasin? — Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu... — N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umié, cu un zâmbet. Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse: — Umié, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umié! — Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire. Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă. — Fericirea, mormăi Tasin, unde să caut fericirea? Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licurici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ. — Un rubin! Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pământ, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel. Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist. Tasin duse cu greu rubinul în odaie: — Umié, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit! — Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umié, că fericirea nu se capătă pe ghicite... Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere. — Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umié, s-ar părea că sunt fericit! Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea. Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptându-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte. — Am de vânzare un rubin, spuse Tasin. Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii. — Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvaergii din suk... Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Văzând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumiră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur. O îmbrăcă pe Umié în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea. — Nu, Umié, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire... — Caută, Tasin, caută... Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pe câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor. — E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut? Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul păsărilor, nici la jocul copiilor. „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...” Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din care citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă. — Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liniştea se întâlneşte? — Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit. Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umié nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile încheiat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete. — Umié, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început... — Viteazul meu Tasin, răspunse Umié, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi. — Dar unde? întrebă Tasin? Unde? Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt toiag, şi-l toci şi pe al doilea. Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă. Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin. — De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut... Se minună voinicul şi întrebă: — Dar în vale nu coborâţi niciodată? — Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii. Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamenii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă. Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, după o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oamenilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru. Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul? Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul cât se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de trebuinţă. Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de săgeată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună. — Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim? Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare: — Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea? Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?” — O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricepem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor... Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pentru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umié: — Ai găsit fericirea, Tasin? Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul bătrânului Cadâr. Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umié, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor. — Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr. — Lângă tine, tată. — Aşa ţi-a spus padişahul? Tasin zâmbi. — Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor! Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului. — Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De când mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie... Tasin luă o daùlă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece. Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umié în adâncurile mării, la Aişé cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe pământ, şi pentru asta oamenii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!   [1] Cadiu – judeător (în limba tătară). [2] Cevré – năframă (în limba tătară). [3] Salmá - un fel de mâncare tătărască. [4] Daùlă – tobă (în limba tătară). [5] Saleam – pace (în limba tătară). [6] Hamam - baie (în limba arabă). [7] Suk – piaţă (în limba arabă).

Neacşu   Când zici? Iaca, nu ştiu... Dar odată şi-odată trebuie c-a fost, de bună-seamă. Cine? Aşa-i, că n-apucai să-ţi spui... Ci stai numai oleacă binişor, să-mi dreg glasul şi să pot începe cum se cuvine,   fără grabă ca la treabă, fără zor înşelător, că-n poveste vreme este, şi la vorbă, logofete, se porneşte pe-ndelete...   A fost odată un om nici tânăr, nici bătrân, nici frumos şi nici urât. În schimb, ce-i drept, de prost n-avea pereche şi, de sărac – vai de mama lui! – că, dacă l-ai fi întors ca pe-o cămaşă, tot n-ai fi aflat la sufletul lui nici un ban din cei găuriţi, de se joacă plozii cu ei şi-i leapădă la margine de drum. Şi-apăi a trăit el singur ce-a trăit, umblând toată ziua creanga, ba la unul, ba la altul, până ce i-a dat prin minte să se-nsoare, ca să nu mai zică tot vai de mine, ci vai de noi. Şi, dacă s-a-nsurat, şi-a găsit o soaţă pe măsură, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, dar aprigă şi tare rea de gură. Şi-atâta l-a cicălit din zori şi până-n asfinţit, atâta l-a cicălit, c-a priceput omul, cât era el de nătântoc, că de-acu nu i-a mai rămas mult pân’ departe, şi într-o bună zi şi-a luat lumea-n cap. Şi-a pornit el să-şi caute norocul, că straşnic mai învăţase acela să se-ascundă, a pornit iavaş-iavaş şi-a ajuns pân’ la oraş, a luat-o haida-hai, peste vale, peste plai, şi-ntr-o seară s-a aflat în vârf de munte. Acolo, în vârf, se-nălţa o piatră boltită ca o poartă şi Neacşu (că, după ce era prost, îl mai chema şi Neacşu) s-a pălit cu fruntea de pragul de sus. Şi de pălitura aceea odată s-a dat peste cap şi s-a trezit pe lumea cealaltă, bolta de piatră, bag sama, fiind chiar poarta către ceea lume. Dar Neacşu habar de grijă n-avea c-ajunsese unde oamenii n-ajung şi-o porni cătinel, pipăindu-şi cucuiul din frunte, mare cât un pumn de voinicel. „Iaca bun, îşi zise prostul. Mă făcui c-un cucui“. Şi nu luă seama că pe-acolo toate erau de parcă le greşise careva. Iarba se vedea neagră şi cerul verde, apa roşie şi copacii albaştri, iar în văzduh pluteau vaci, cai, porci, câini şi alte dobitoace, în vreme ce păsările se târau pe pământ ca şerpii. Şi dacă merse Neacşu puţintel, văzu înainte o cetate cu zid de piatră, care parcă sprijinea cerul, că pasămite ajunsese la cetatea zmeilor. Şi zidul era prejmuit de-o apă roşie şi doar un pod de oase ducea până la poartă. „Bre, în atâta cetate, nu se poate să nu nimeresc eu un boţ de mămăligă!“ îşi spuse prostul şi păşi peste podul de oase, care îndată prinse a răcni: — Săvai, zmeilor! — Taci cu tata – îl potoli Neacşu. Ce? Te-ai speriat? Şi n-apucă să-şi mântuie vorba, că zmeii şi zmeoaicele şi năvăliră. Erau nişte huidume cât casa, cu nasurile turtite, cu ochii holbaţi, cu gurile cât şurile, buzele cât brazdele şi dinţii cât lopeţile. Iar dacă voiră să-l înşface şi-ntinseră cu toţii labele mari cât o uşă mare, îşi izbiră zmeii labele şi Neacşu se strecură binişor pe sub ele. — Puneţi laba pe el! Unde-i? răcneau zmeii şi zmeoaicele, bulucindu-se.  — Nu cumva pe mine mă cătaţi? rosti Neacşu, din spatele lor, mirându-se că-i vede-atât de-ntărâtaţi. Se  răsuciră zmeii şi  zmeoaicele şi  priviră prostiţi la  omuleţul care aştepta liniştit. — Cum de-ai trecut dincolo? întrebă un zmeu. — Naiba ştie! răspunse Neacşu şi-şi pipăi cucuiul, pe care de bună seamă careva-l atinsese-n învălmăşeală, că prea se pornise a-l ustura. Atunci  zmeii  urmară să  privească prostiţi şi  doar  o  zmeoaică mai isteaţă strigă: — Dar nu pricepeţi?... Ne arată umflătura de la frunte! Aceea-i cum se vede naiba şi naiba asta-l ajută... N-a zis el cu gura lui: „Naiba ştie!“? — Aşa-i, el nu ştie cum a trecut printre noi, desluşi un alt zmeu. De unde să ştie, bietul? Dar naiba lui ştie, vezi bine... Te pui cu naiba? Şi tăcu toată mulţimea aceea de zmei, tăcu şi chibzui pe-ndelete, până ce un zmeu mai dezgheţat îl apucă pe Neacşu şi-l ridică binişor pe palma lui. — Fii bun, Neacşule – se rugă zmeul. Fă-mi şi mie o naibă-n frunte... — Pofta-n cui, zmeule! se stropşi Neacşu. — Nu zău, fă-mi binele ăsta şi n-am să te uit câte zile oi avea, se mai rugă zmeul. — Dar la ce-ţi trebuie? îl iscodi Neacşu bănuitor. — Să mă ajute şi pe mine la nevoie – se milogi zmeul. Hai, nu fi rău... Ţi-oi da şi eu ce-oi putea! Neacşu îşi închise un ochi şi privi cam dintr-o parte la zmeul care-l ţinea în palmă. — Şi cam ce-ai putea să-mi dai? mai iscodi el. — Ce vrei! strigă acela bucuros. Cere-mi ce vrei! — Ei, n-am să-ţi iau cine ştie ce – se hotărî Neacşu. Ia, o casă, acolo, cu două rânduri de caturi, ceva acareturi, o livadă, nişte stupi... mă rog, un fleac de  gospodărie.  Şi  toate  sus,  în  lumea  oamenilor. Iar  ca  să-ţi  fie  mai  la îndemână, ştii ce zic? Fă-le de la bun început în satul meu, să nu te mai osteneşti mutându-le de colo-colo... — Atâta tot? se bucură zmeul. — Mai nimic, nu-ţi spusei? Dacă-aşa fel de om sunt eu... Acu,  zmeii  şi  zmeoaicele  ascultau  cu  şapte  urechi.  Şi,  numai ce sfârşiră cei doi târguiala, că se porniră să strige toţi odată: — Şi eu! — Îţi dau şi eu ce-mi ceri! — Fă-mi şi mie o naibă! Măcar una mică... — Uşurel, zmeilor! îi potoli Neacşu, iar zmeul cu care se şi învoise prinse a răcni: — Lipsiţi, zmeilor! Ia te uită la ei... Ce, naiba crezi că-i pentru fitecine? Şi se vădi atunci că acela era însuşi Prostilă, feciorul lui Zmeilă, frate cu Neghiobilă şi cumnat cu Zgâilă sau, mai pe scurt, împăratul zmeilor. Că, dacă răcni, odată dădură îndărăt zmeii şi zmeoaicele. — Nu te mânia, prostia ta – se umiliră ei. Am zis şi noi o vorbă, ca nişte zmei isteţi ce suntem... — Vorba lungă, sărăcia zmeilor – rosti aspru Prostilă. Când o să vă mai prostiţi şi voi odată? Iar schimbând glasul, se-ntoarse numai lapte şi miere către Neacşu: Ei, mi-o faci? — Apăi, nu aşa – răspunse omul. Întâi să mă duci acasă şi să văd eu acolo toate câte mi le-ai făgăduit, că altminteri... — Bine – zise Prostilă. Hai, suie-n spinarea mea! Şi dacă se sui Neacşu în spinarea zmeului, porunci acela: zmei şi zmeoaice, după mine! Şi unde nu-şi desfăcură cu toţii nişte aripi zimţate şi se ridicară în văzduh. Zburau ca gândul şi, până să priceapă Neacşu ce şi cum, se şi pomeni în faţa bordeiului din care plecase, de gura nevesti-si. — Încetişor, zmeilor – se rugă el, înspăimântându-se la  gândul  că femeia i-ar fi putut auzi şi s-ar fi deşteptat din somn (că pe pământ, pricepi, era noaptea-n toi). — Nu te teme – îi şopti Prostilă. Când vrem noi, nici musca nu ne simte! Şi-ntr-adevăr, la porunca lui, se răspândiră zmeii şi zmeoaicele, alergând care după lemne, care după piatră, în vreme ce alţii, apucându-se de săpat, muşcau pământul cu dinţii lor cât lopeţile. Era un du-te-vino şi-o vânzoleală de zmei, năduşeau zmeii, muncind cu hărnicie şi, când se lumină de zi, văzu Neacşu o casă cu două caturi, cu acareturi, cu livadă, cu stupi, o gospodărie cum neam de neamul lui nici în vis nu visase! Frânţi de osteneală, zmeii zăceau care pe unde apucase. — Ei, eşti mulţumit? întrebă Prostilă. — Le-aţi cam dat voi peste cap, nu-i vorbă, dar ce să-i faci? Zmeul, ca zmeul... M-oi mulţumi şi cu atât, zise Neacşu. — Atunci... îmi faci naiba? — Să ţi-o fac. Dar să ştii că doare... Din ce doare mai mult, dintr-atât iese mai frumoasă – îi atrase Neacşu luarea-aminte şi Prostilă făgădui: — Am să fiu tare! Îl puse Neacşu atunci de se lungi la pământ, cu faţa-n sus, îi porunci să-nchidă ochii şi, apucând un trunchi de stejar rămas nefolosit de la bina, pocni o dată cu sete, drept în fruntea zmeului. — Stai oleacă – spuse Prostilă. Bântuie pe-aici un ţânţar! — Nu mişca, zmeule, şi nu vorbi – strigă Neacşu, înspăimântat de puterea aceluia. Şi luă atunci în braţe un bolovan cât toate zilele, sub povara căruia se-mpleticea, îl cără şi-i dădu drumul pe fruntea lui Prostilă şi se sfărâmă, dar zmeul strigă bucuros: — Mai tare, mai tare! Parcă parcă-ncep să simt ceva... Şi-apoi cără Neacşu unul după altul nouă bolovani şi pe toţi nouă-i fărâmă de fruntea  zmeului, care  de  fiece  dată  mulţumea şi-ntreba plin  de nădejde: — Mi-o faci? Se vede?... Rogu-te, să fie cât mai mare! Iar dacă-i crescu pe frunte un cucui cât un dovleac copt, sări Neacşu pe cucui şi-ncepu a juca pe el, izbind cu călcâiele şi lustruindu-l cu tălpile, până ce, leoarcă de apă, se opri. — Gata, zmeule – spuse el, abia trăgându-şi răsuflarea. Şi-şi pipăi zmeul cucuiul şi tare se bucură aflându-l arătos peste seamă. — Ei, cum vi se pare naiba mea? îi întrebă el pe ceilalţi zmei. Şi, văzând că zmeii dormeau, îi deşteptă cu lovituri de picior. — Straşnică naibă! şoptiră cu evlavie zmeii, dacă dădură cu ochii de cucuiul cel arătos. — E mare! — Şi roşie! — Asta naibă! Aşa mai zic şi eu... — Păi da – se fuduli Prostilă – e o naibă în toată puterea cuvântului! Doar că glasurile zmeilor o deşteptară pe femeia lui Neacşu, care dormea în  bordei. Odată  năvăli ca  o  furtună şi,  văzându-şi omul  în  ceata zmeilor, se puse pe meliţat: — Ai venit? N-ai mai fi venit!... Şi la ce mi-ai umplut bătătura de zmei? De zmei îmi arde mie? Te poftesc să-ţi iei zmeii şi să ştergi putina, cu zmei cu tot! — Nu te mânia – spuse cu băgare de seamă Neacşu. Iacă, ne-au făcut o casă... şi-i arătă casa cea straşnică şi acareturile, şi livada, întreaga aşezare gospodărească, de n-avea nici boierul una să-i stea alături. Dar femeia, numai ce zvârli o privire, că prinse a striga, de-ai fi zis că cineva o arde cu fierul roşu: — Casă? Asta-i casă?... De cap să-ţi fie! Frumos mă mai cinsteşti, dacă mă-mbii cu asemenea casă!... O ruşine! O cocină! — Vezi? şopti Neacşu către Prostilă. Ţi-am spus eu că le-aţi cam dat toate peste cap... — Ce-i de făcut? se-nspăimântă zmeul. Are să ne ia la bătaie... — Lasă, nevastă, treacă de la noi – vorbi atunci Neacşu, purtându-se cu muierea aşa cum te-ai purta cu un ou moale. Le-au mai dat zmeii oleacă peste cap, dar încolo... — Aşa? Le-aţi dat peste cap? se năpusti femeia asupra bieţilor zmei. Şi de ce, mă rog? Nu puteaţi face şi voi o treabă ca lumea, hai? Ca mieii-n faţa lupului se strânseră zmeii şi zmeoaicele, dârdâind şi privind în pământ. — Nu te mânia – se rugă Prostilă, dar femeia se repezi, poruncindu-i: — Să taci! Unde-s vacile, porcii, caii şi mieii? Prostilă îşi zgârci trupul de zmeu şi, cu capul între umeri, bâigui ruşinat: — Păi, n-a fost vorba de vaci... — Cum? N-a fost vorba?... Neacşule! Unde te-ai ascuns, Neacşule? — Aici sunt, aici, nevestică – oftă omul, ieşind de după o stivă de lemne, îndărătul căreia se pitise, nădăjduind că urgia va trece pe lângă el ca toate urgiile, lăsând în urmă-i un cer senin. — Zi aşa, ai?... N-a fost vorba de vaci? îl luă femeia la rost. — Of, naiba m-a pus să mă-ntorc acasă! strigă Neacşu, izbind căciula de pământ, şi-n clipa aceea Prostilă se lumină la faţă, şoptind pentru el: — Tii, naiba! Cum de nu mi-a dat prin minte?... Naibă, scoate-ne din bucluc!  Dar femeia striga mai departe, habar n-avea de nimic şi naiba nu-şi dovedea puterea. — Ce-i cu naiba mea? se minună zmeul, pipăindu-şi cucuiul din frunte. Nu vrea defel să m-ajute... Hai, naibă, hai, drăguţă, scapă-ne de belea! Dacă-i auzi Neacşu vorbele, pricepu că lucrurile se încurcă şi mai rău. — Nu te pricepi – îi spuse el atunci zmeului. N-auzi cum te-ndeamnă naiba să pui mâna pe femeie? — Zău? Nu m-am obişnuit cu ea, pesemne – zise bucuros Prostilă şi, nici una, nici două, întinse o labă şi-o apucă pe femeia care striga înainte, ocărând şi blestemând de mama focului. — Târnoseşte-o niţeluş! mai şopti Neacşu, şi zmeul n-aşteptă să i-o spună de două ori, că odată începu să zvârle femeia dintr-o labă într-alta, aşa cum te-ai juca dumneata cu-o mingiucă de cârpă. Şi, ce să vezi? Tăcu femeia şi nu mai zise nici pâs. — De-ajuns? întrebă Prostilă. — Încă o ţâră – spuse Neacşu. Las’ că-i face numai bine... Iar când, într-un târziu zmeul slobozi femeia, rămase aceea potolită şi nu i se mai auzi glăsciorul. — Te doare ceva? o întrebă Neacşu. — Nu, mulţumesc – răspunse ea cuviincios. — Atunci doreşti, poate, ceva? — Nu, bărbăţele, mulţumesc. Se frecă Neacşu la ochi, părându-i-se că nu vede bine. Dar nu: femeia lui zâmbea drăgăstos şi se uita la el aşa cum niciodată nu se mai uitase. — Mai avem treabă cu zmeii, nevastă? întrebă Neacşu din nou şi ea răspunse-ndată: — Eu cred că nu. Lasă-i să se-ntoarcă în lumea lor, sărăcuţii, că or fi având şi altele de făcut decât să ne tot asculte pe noi... — Apăi, cu bine, zmeilor şi s-auzim de bine! spuse Neacşu, iar Prostilă îi mulţumi încă o dată pentru naibă, după care ceata zmeilor şi-a zmeoaicelor se ridică în văzduh şi pieri, de parcă n-ar fi fost. — Ţi-o fi foame, bărbăţele – spuse femeia şi, intrând în casă se-apucă să gătească nişte bucate nemaivăzute, în vreme ce Neacşu nu ştia cum să se minuneze mai bine de bucăţica lui de nevastă. Iar din ziua aceea tot aşa s-au scurs zilele lor. Cât despre împăratul zmeilor, bag sama că şi acela s-a-mpăcat de minune cu cucuiul lui, că de atunci nu i s-a mai auzit nici de nume. Şi-astea, logofete, nu sunt glume! Ştie azi şi ultimul bezmetic că orice sac îşi află-n lume petic...

                                                           Mustățile fără pereche de Vladimir Colin            Ala-bala  portocala,  uite  cum  îi  socoteala:  pe  vremea  când  frunza dădea flori, şi floarea rădăcini, toate arătau altminteri, vezi bine, numai mustăţile erau tot mustăţi. Şi-apăi, cică trăia pe-atunci un ostaş, care mi se purta cu platoşă  lucitoare,  cu  pinteni  zornăitori,  c-un  săbioi  cât  toate  zilele  şi  cu-o pereche de mustăţi straşnice din cale-afară, şi-atât de ţeapăn răsucite-n sus, că din pricina lor ostaşul nici nu-şi mai putea pune chipiul, Pricepi, dumneata? Dacă l-ar fi pus, vârfurile mustăţilor i-ar fi săltat chipiul de-o palmă şi de bună-seamă că lumea s-ar fi prăpădit de râs. Dar ostaşul fără chipiu e ca Făt-Frumos fără bidiviu... Pe unde mergea, pe unde se-arăta, pentru ostaş era tot un drac, că oamenii odată-l întrebau: — Ce fel de ostaş ăi fi, de umbli fără chipiu? şi, auzindu-le vorbele, ostaşul nostru se-amăra că-n loc să se mire de mustăţi n-aveau cu toţii ochi decât pentru blestematul de chipiu. Dar, să-şi jertfească mustăţile, iar nu se-ndura. Acu, se cuvine să ştii că ostaşul nu mai era flăcău. Îmbătrânise la oaste şi-n toată vremea cât slujise nu trăsese măcar o dată din teacă săbioiul lui cât toate zilele, că-n anii aceia – cum, necum – se nimerise pace. — Of, ce mai duşmani m-aş fi priceput să tai cu sabia! îşi spunea el uneori. I-aş fi sfârtecat ca pe altă aia! Dar n-am avut noroc, asta-i... Dacă aveam noroc, cu mustăţile mele ajungeam pe puţin ghinărar, şi-atunci aş fi poftit eu să-l văd pe neobrăzatul căruia i-ar mai fi dat mâna să mă-ntrebe de chipiu. Cine se pune-n vorbă cu ghinărarii cei mari?... În vreme ce de-un biet ostaş râd până şi curcile... Numai că dacă-şi spuse de multe ori asemenea vorbe, se pătrunse şi mai bine ostaşul de adevărul lor şi-atunci, adunând bruma de bănuţi pe care şi-o pusese deoparte, se duse la un croitor şi-i porunci un strai de ghinărar. Îşi puse apoi straiele cele mândre şi-o porni ţanţoş pe uliţă, fără a privi nici în dreapta, nici în stânga, către oamenii care se grăbeau să-i facă loc. Aşa ajunse la palatul regelui, unde straja bătu din călcâie, răcnind cât putu: „Să trăiţi!“ şi-l lăsă să treacă. — Vreau să-l văd pe rege – spuse ostaşul când un dregător îi ieşi înainte.  — Îndată, domnule ghinărar – se ploconi acela şi, ducându-se glonţ la rege, îi vesti sosirea unui falnic ghinărar. — Să  poftească  –  spuse  regele,  aşezându-se  pe  scaunul  lui  şi potrivindu-şi în grabă coroana. Atunci uşile se dădură în lături şi ostaşul se apropie. — Ghinărare, fii bine venit! — Să trăieşti, mărite rege! — Ei, ce veste-poveste? întrebă regele, neputându-şi lua ochii de la mustăţile cele straşnice ale oaspelui. — Apăi, de-ale noastre, ostăşeşti... Îl pofti regele să şadă, iar ostaşul ghinărar prinse a grăi: — Vin tocmai din ţări îndepărtate şi tare mă prinde mila de slăbiciunea oştii regeşti. Păi, ştii dumneata că eu singur, aşa cum mă vezi, aş fi în stare să-ţi bat oştirea, ca pe-o nimica toată? — Vai de mine! se înspăimântă regele. — Chiar aşa!... Dar zi mai bine: noroc că am sosit la vreme! — Nu mă lăsa, ghinărare! se rugă regele. Ştii, eu n-am purtat războaie, că am fost prins, ba cu ţuiculiţa, ba cu jocurile, aşa că la războaie nu mă pricep neam... — Mie-mi spui? oftă ostaşul. — Domnule dregător – şopti regele către mai-marele sfetnicilor. Văzuşi ce mustăţi are ghinărarul? E de bună seamă un viteaz cum rar întâlneşti, trecut prin ciurul şi dârmonul a sumedenie de războaie şi numai bun să-l tocmim căpetenie a oştii noastre... — Gând la gând cu măria ta – şopti şi mai-marele sfetnicilor. Nu cumva să-l scăpăm din mână... Numai când îi privesc mustăţile şi simt un fior pe şira spinării! — Hai, rămâi la noi, ghinărare – vorbi atunci regele. Aşa căpetenie de oşti mi-am dorit de când mă ştiu... — Eh, fie! De hatârul dumitale – răspunse ostaşul. Şi rămase la palat, unde i se dădu locuinţă pe cinste. Se lăfăia el acu în straiele-i de ghinărar şi cât era ziulica de mare îşi plimba platoşa strălucitoare, zornăia din pinteni, se sprijinea în sabie şi-şi potrivea mustăţile cele straşnice.  Cât despre chipiu, cine să-l mai întrebe de chipiu pe-un ghinărar falnic şi semeţ de te vâra-n răcori? Mânca la masă cu regele şi regele se-ncredinţă că avea de-a face cu un ghinărar cât se poate de iscusit în meşteşugul lui războinic. Atât de aprig se năpustea asupra purcelului fript, că numai gândind ce-ar fi păţit niscai duşmani aflaţi în locul fripturii de pe masă, şi-şi zâmbea regele în barbă; şi rostogolea priviri atât de fioroase când năvălea asupra butiilor de vin, încât nu putea să nu te prindă mila pentru bietul duşman care i-ar fi-ncăput în gheare. Faima ghinărarului se răspândi astfel în ţară şi oamenii vorbeau pe seară despre faptele-i războinice, lăudându-i mustăţile vitejeşti. Iar dacă se mai întremă oleacă, se apucă ghinărarul de-adună oastea ţării pe câmpul de la marginea târgului. Nu se temea că l-ar putea recunoaşte vreo cătană, căci cei din leatul lui muriseră sau se răspândiseră pe la casele lor, isprăvindu-şi slujba. — Sunteţi   nişte   strâmbi!   Nişte   năzgâmbi!   îşi   începu   ghinărarul cuvântarea şi vorbi multă vreme despre nepriceperea ostaşilor, care-l ascultau minunându-se şi neputându-şi lua ochii de la mustăţile lui fără pereche. Atâta le vorbi, că oamenii, puşi să stea smirna, simţiră cum amorţesc şi-ncepură să se lase ba pe un picior, ba pe celălalt, de se legănă în scurtă vreme întreaga oştire, ca o mare bătută de vânt. Iar ghinărarul vorbea şi vorbea şi, tot vorbind, se-ntreba de ce se leagănă oştirea. Dacă se-ntrebă ce se-ntrebă, odată-i trecu prin minte că toată oastea regelui se clatină pentru că ostaşii trăseseră la măsea. — Aşa? răcni el. V-am prins, strâmbilor şi năzgâmbilor ce sunteţi... Drepţi! La poruncă, să sufle către mine tot ostaşul, ca să văd care-ai băut. Un, doi, trei... Suflaţi! Şi suflară la poruncă toţi ostaşii, iar dacă suflară stârniră din miile lor de piepturi un vânt care se năpusti asupra ghinărarului şi-l ridică de la pământ, cât ai clipi. Şi nu mai apucă, bietul, să strige nici pâs, că se pomeni în văzduh. Înspăimântat, închise ochii şi-şi auzi mustăţile cele straşnice zbârnâind ca două cozi de zmeu... „Ce-ntâmplare! Vai de capul meu de ghinărar“, îşi spuse viteazul. Şi tot zbura, zbura ca o ghiulea, zbura peste păduri şi peste ape, zbura peste târguri, iar mustăţile-i zbârnâiră atât de aprig, că oamenii dădeau buzna, ţâşnind din case înspăimântaţi. Şi-aşa zbură trei zile şi trei nopţi, până ce vântul începu să piardă din putere. Ghinărarul mai zbura şi-acu, dar din ce slăbea vântul, dintr-atât cobora, până se pomeni deasupra unei cetăţi întinse. Mai zbură oleacă şi-odată se opri cu fruntea la picioarele zidului. Şi, să vezi acu a naibii întâmplare, că zidul lângă care zăcea ghinărarul era tocmai zidul unui palat împărătesc. Purtat de vântul stârnit din piepturile ostaşilor săi, ghinărarul zburase dincolo de hotarele regelui şi se oprise taman în cetatea de scaun a împăratului din ţara vecină! Acolo murise, pasămite, împăratul bătrân, care uitase de războaie, şi se-nălţase-n scaun feciorul lui, un zurbagiu cu mintea dusă numai la rezbel, la jaf şi la măcel. Într-o clipă se strânseră atunci oamenii din cetate, care urmăriseră cu sufletul la gură zborul ghinărarului. Straja se repezi, îl legă burduf şi-l duse pe sus, lepădându-l la picioarele tânărului împărat. — Ce-i asta? întrebă împăratul. — Ceva ce zbârnâie şi zboară – dădu răspuns straja. Se apropie împăratul şi, dacă cercetă bine-aminte, se lumină la faţă. — D-apăi proştilor şi nepricepuţilor – râse luminăţia sa – nu vedeţi voi că acesta-i ghinărarul cel mare al regelui din ţara vecină? Priviţi-i straiele, priviţi-i mustăţile... Priviră  cei  din  încăperea  împărătească,  priviră  la  straie,  priviră  la mustăţi, şi-ntr-un glas strigară: — Aşa-i! E ghinărarul regelui. De ce-o fi venit? — Tare  mai  sunteţi  proşti!  zise  împăratul.  A  venit  să  iscodească, afurisitul! O fi prins regele de veste că vrem să-i călcăm hotarul şi l-a trimis pe cel mai viteaz ostaş, să afle ce şi cum... Auzind una ca asta, se minunară cu toţii de vitejia ghinărarului şi se cam şi înspăimântară oleacă. — Cumplit viteaz! şopti un dregător, înfiorându-se. A intrat el, aşa, de bunăvoia lui, în gura lupului... — Drept care se cuvine să-l cinstim ca pe-un ghinărar de seamă, întări şi împăratul. Dezlegaţi-l! Şi se repeziră cu toţii să-l dezlege şi-l aşezară cu băgare de seamă pe-o laviţă şi-i potriviră sub cap o pernă moale. — Smirna! răcni atunci ghinărarul, venindu-şi în fire, şi glasul îi sună atât de dârz, încât toţi cei din încăpere, de la strajă şi până la-mpărat, bătură din călcâie. Doar că bietul ghinărar vorbise ca din somn. Că deschizând ochii şi văzându-se întins printre atâţia oameni necunoscuţi, îmbrăcaţi care mai de care-n haine scumpe, odată se-nspăimântă. — Unde mă aflu? întrebă el, buimăcit. — Printre prieteni, viteazule – răspunse împăratul.  Ghinărarul îşi pipăi cucuiul din frunte (că, oricât îi era de tare capul, zidul de care se izbise fusese totuşi mai tare, ca un zid de piatră ce se afla), îşi pipăi mustăţile şi le găsi frânte, atârnând jalnic. O lacrimă luci atunci în ochii lui. — Nu plânge, viteazule – rosti împăratul, înduioşat. Te afli, ce-i drept, în ţară străină, dar îţi preţuim cu toţii bărbăţia şi ne vom purta cu tine cum te porţi cu un viteaz fără pereche. Spune, ai vreo dorinţă? Cuvântul meu împărătesc stă chezăşie că ţi-o vom îndeplini, pe cât ne stă-n putere. Iar auzindu-i vorbele se linişti ghinărarul şi pricepu că acela-i împăratul. — Întâi şi-ntâi, împărate, voi să văz un bărbier, zise el. — Straşnic om! şopti dregătorul care se mai înfiorase o dată. — De fier! şopti un altul. — Să vină bărbierul meu împărătesc! porunci împăratul. Şi, cât ai bate din palme, bărbierul se şi-nfăţişă. — Mi s-au frânt mustăţile, îi spuse ghinărarul, iar bărbierul răspunse scurt: — Am înţeles! Şi-unde nu se-apucă el să le ungă, să le oblojească şi să le răsucească, şi le unse, le-obloji şi le răsuci, până le făcu să stea din nou drepte ca nişte suliţi. — Minunate mustăţi! strigă atunci bărbierul. Mi-e sufletul atât de plin de bucurie c-am fost găsit vrednic să le ating cu păcătoasele astea de mâini ale mele, încât... încât... Dar glasul i se frânse. Lacrimi de fericire curgeau din ochii vrednicului bărbier.  — Îţi mulţumesc, băiete – spuse cu bunătate ghinărarul. Pe loc repaus! — Măria  ta,  lasă-ţi  mustăţi  –  se  rugă  cu  lacrimi  în  ochi  bărbierul. Priveşte chipul acestui mare ghinărar şi spune dacă vitejia nu-i scrisă pe aprigele-i mustăţi! De ce să n-avem şi noi asemenea cinste? De ce să nu ne putem mândri şi noi cu mustăţile luminăţiei tale? Împăratul căzu pe gânduri, ceea ce văzând, bărbierul scoase de sub haină o chitară şi, înghiţindu-şi lacrimile, voi să cânte Cântecul de laudă a mustăţilor, care-ncepe, după cum fiecine ştie:   Bărbatul cu mustăţi Slăvit e prin cetăţi...   — Lasă – îl întrerupse însă împăratul. Am să mă mai gândesc... şi-i făcu semn să iasă. Iar dacă ieşi bărbierul, împăratul se-ntoarse către ghinărar: — Ascultă, ghinărare – spuse el. Regele tău te-a trimis aici să iscodeşti... — Aşi! — Nu tăgădui! Eu n-am să te pedepsesc, că-mi sunt dragi vitejii. Iar ca să vezi cât te cinstesc, iacă, te fac mai-marele oştii mele! Pentru-nceput, vom năvăli peste craiul din miazăzi. Cu regele tău ne-om răfui apoi... Bietul ghinărar se uită la cei din încăpere şi nu-ntâlni decât căutături războinice. — Du-ne la luptă, ghinărare! strigară dregătorii, iar împăratul întrebă: — Ei, te-nvoieşti? — Ce să fac? spuse ghinărarul. Am să vă duc... Dar mai întâi să ne-aşezăm la masă! Şi se-ntinse atunci o masă ca acelea şi mâncară cu toţii şi băură cu toţii, iar în zori porniră la luptă. Călărea ghinărarul pe-un cal alb şi atât era de ameţit, că se legă de şaua calului, ca nu cumva să cadă şi să se facă de râs şi de batjocură. — Cum o să luptăm? întrebă împăratul, dacă ajunseră la hotarul craiului de miazăzi. — În  draci!  răspunse  atât  de  vitejeşte  ghinărarul,  încât,  privindu-i mustăţile, hotărî pe dată împăratul să-şi lase şi el mustăţi, ca măcar să pară neînfricat, dacă firea nu-l dăruise cu vitejia ghinărarului. Şi oastea cotropi ţara craiului şi oamenii-şi părăsiră casele, în vreme ce ostaşii jefuiau şi dădeau foc, că se mânie de-a binelea norodul acela şi se găti de luptă. Sosi şi ziua când oştile se pomeniră faţă-n faţă. — În sfârşit! strigă împăratul şi trase spada. Ghinărarul voi să-şi scoată şi el din teacă săbioiul cât toate zilele, de care nu se folosise niciodată, dar trase o dată, trase de două, trase de nouă ori... Zadarnic. Ruginise, pesemne, într-atât amar de ani cât nu văzuse lumina şi nici o putere din lume n-ar fi dovedit să-l scoată din teacă. Dacă văzu aşa, răcni ghinărarul: — Săbiile-n teacă! şi, în frunte cu împăratul, ostaşii-şi vârâră săbiile-n teacă.  — Are-un plan  straşnic! şoptiră dregătorii. Vom  câştiga lupta  fără-a scoate măcar săbiile din teacă... Iar ghinărarul îşi întinse dreapta şi grăi potolit: — Vezi smârcurile de colo, împărate? — Le văz. — Iacă de unde-l vom izbi pe duşman. — Din smârcuri? se nedumeri împăratul. Păi au să ne-nghită smârcurile! — Cine-i ghinărar aici? Eu sau tu? se mânie ghinărarul. Dacă te temi, întoarce-te la palat şi nu-ncurca locul... Şi mustăţile i se ridicară atât de ţanţoş, că nu mai cuteză împăratul să-i întoarcă vorba. Cum să-l înveţe el pe-un ghinărar hârşit, care trecuse printr-atâtea zeci de războaie? Şi-apăi, la porunca ghinărarului, întreaga oştire, în cap cu împăratul, se năpusti, trecând pe dinaintea mai-marelui ei şi, răcnind cu sete, se-nfundă în smârcuri. Şi se-mpotmoliră acolo şi cai şi oameni, ceea ce-l făcu pe ghinărar să se repeadă şi el, strigând de se cutremura văzduhul: — Înainte, strâmbilor! Ce staţi, năzgâmbilor?... Vă arde de joacă? Dar smârcurile-i şi-nghiţiseră oştirea, iar calul lui prinse a se cufunda şi el. — Săriţi! Ajutor! răcnea acu ghinărarul, holbându-şi ochii pe cât putea de tare. Norocul i-a fost că, dacă se trezi la fund, calul lui călcă peste trupurile celor înainte înghiţiţi de mâl şi ghinărarul nu se afundă de tot. Îi rămăsese la faţa smârcului capul, iar peste capul acela văzu craiul din miazăzi (care privise cu mirare la toate), văzu înălţându-se perechea de mustăţi, straşnice din cale-afară. — Asemenea mustăţi nu poate avea decât un mare viteaz, spuse craiul. E păcat să-l lăsăm să piară... Iar dacă-i auziră vorbele, se repeziră doi ostaşi călări şi, cum făcură, cum nu făcură, izbutiră să prindă două frânghii de mustăţile ghinărarului şi-apoi, dând pinteni cailor, îl traseră de mustăţi, îl traseră cu cele două frânghii şi-l scoaseră din smârc... — E  un  ghinărar!  strigă  ghinărarul  craiului  din  miazăzi,  privindu-i straiele, cam feştelite, ce-i drept... Dar craiul se uită lung, lung, ca cel scăpat din smârc şi, minunându-se foarte, grăi: — Ian ascultă, ghinărare cu mustăţi! Nu eşti tu ghinărarul regelui? — Sunt – răspunse acela. — Ei,  brava, acu mai vin şi  eu  de-acasă –  râse craiul. Ai  ştiut că ticălosul de-mpărat râvneşte să-ţi izbească regele şi-atunci i-ai câştigat încrederea, l-ai făcut să-ţi dea oastea pe mână şi l-ai înecat, cu oaste cu tot... Aşa-i? Buimăcit, ghinărarul clipi de câteva ori şi răcni: — Aşa, numaidecât aşa! Iar toţi dregătorii craiului din miazăzi îi lăudară vitejia şi isteţimea fără seamăn, scrise pe mustăţile-i ţanţoşe, îl lăudară până într-atât încât ghinărarul craiului înverzi de ciudă. Pricepi dumneata, n-apucase bietul să ucidă nici un ostaş şi-l durea inima că celălalt avusese norocul să piardă ditai oaste, ba încă şi c-un împărat în frunte... Aşa se potrivi că-şi împlini craiul moşia cu cea a împăratului, treabă ce-l bucură foarte, iar ghinărarul ieşi basma curată din tărăşenia aceea. Ba îl mai şi încărcară slugile craiului cu daruri scumpe şi-l petrecu oştirea cu alai până la hotar, unde-l aștepta regele cu dregătorii lui. — Viteazule – spuse regele, îmbrăţişându-l de faţă cu toţi dregătorii. M-ai scăpat de-mpăratul duşman şi pentru asta frate ai să-mi fii până la moarte... Şi se-nturnară cu toţii la palatul regelui, unde se puseră pe-un chef de i se duse vestea şi unde ghinărarul bău şi bău, mâncă şi mâncă, până căzu sub masă. Iar faima mustăţilor lui se-mprăştie în lume şi, dacă aflară de vitejia ghinărarului, nu mai cutezară nici craii, nici împăraţii să calce hotarul regelui, iar ghinărarii pământului îşi lăsară cu toţii mustăţi de-un cot, să se vadă de departe că-s viteji de tot. Şi-apăi ghinărarul trăi atât de bine, că-l aflai mai toată vremea pe sub mese. Şi-aşa o duse el cât o mai duse, până într-o seară când căzu sub masă, căzu şi nu se mai sculă. Şi-l plânse regele, îl plânse cu lacrimi fierbinţi şi puse de-i turnă chipul în aramă, ca să rămână de pomină până-n zilele noastre. Chipul acela se-nalţă şi azi în grădina palatului regesc, iar vrăbiile poposesc pe sfârcurile mustăţilor de-aramă, ciripind între ele: — Cip-cip, prost să fii, noroc să ai şi numai de proşti să dai! Şi-apoi, ala-bala portocala, asta fuse toată socoteala...      

Iani palicarul   A fost odată — scoală-n picioare şi ascultă cuminte — a fost odată un palicar[1] — stai jos şi destupă-ți urechile ! Povestea are fir bogat, Cu aţă roşie-i legat Şi pe un fus înfăşurat. Repede-te şi-un brânci îi scapă, C-atunci povestea o să-nceapă ! Seară bună vă poftesc tuturor câți vreţi să petreceţi o oră plăcută ! Şi-acu, puneţi-vă pe ascultat, că-i dau drumul: A fost odată pe lumea asta un vestit palicar, ale cărui isprăvi au umplut popoarele de mirare. Cu cine nu s-a luptat palicarul ? Cu toţi răii pământului s-a luptat! Şi numai după nenumărate fapte fără seamăn s-a hotărât şi el să pună capul jos şi să adoarmă pentru totdeauna şi a fost îngropat la picioarele unui stejar, pe o înălţime. Acu, palicarul avea doi feciori şi nu-i semănau feciorii între ei, cum nu seamănă un sâmbure de măslină cu măslina întreagă, de soi bun. Sâmburele era Iorgu, feciorul cel mare, un cărpănos posac şi rău la suflet. Măslina de soi era Iani, feciorul cel mic. Şi dacă a murit palicarul bătrân, l-a plâns Iani cu lacrimi amare, în vreme ce Iorgu nu dovedi nici un fel de părere de rău. Ba dimpotrivă ! — Ei, frate, a grăit intr-o seară Iani, la puţină vreme de la moartea bătrânului, greu ne e fără tata... Cum zici dumneata să facem ? Ne împărţim averea părintească, ori rămânem să gospodărim laolaltă ? — Laolaltă ? a strigat Iorgu. Şi de ce, mă rog, laolaltă ? Să-şi ia fiecare ce are-n seamă şi să nu-l stânjenească pe celălalt cu nimic... — Bine, frate, a răspuns împăciuitor Iani, cum ţi-o fi voia... A rămas Iorgu pe gânduri şi s-a tot tras de mustaţă, apoi a vorbit: — Mie, ca frate mai mare, mi se cuvine casa. — Aşa să fie, cum zici dumneata, a încuviinţat Iani. — Apoi, pe bună dreptate, mi se cuvin pământurile cele bune de lângă gârlă... — Pământurile ? Bine... — Ca să le pot munci, vezi bine, mi se cuvin boii şi plugul... — Văd... — Şi aş mai avea nevoie şi de oi, că fără ele... — Da. — Atunci, ce mai vrei ? a spus Iorgu. Iaca, s-a făcut împărţeala ! Iani şi-a ridicat fruntea şi l-a privit drept în faţă. Sub privirea lui limpede s-a tulburat până şi Iorgu. — Hm!... Da, da, înţeleg, a mormăit el. Vrei să-ntrebi de partea ta... Dar ce să-ţi mai dau, când singur ai văzut că toate mi se cuvin, pe bună dreptate ? — Într-adevăr, pe bună dreptate, a rostit cu amărăciune Iani. Atunci Iorgu s-a plesnit peste frunte şi a vorbit înseninat: — Cum de-am putut uita?... Ştii ce! Am uitat de sfoara de pământ de lângă Râpa-Harapului. Acu, dacă stai şi socoti pe bună dreptate, îndată vezi că mi s-ar cuveni mie, dar de hatârul tău, uite, ţi-o dăruiesc. Ei, te poţi plânge de fratele tău ? A mai încercat Iani să schimbe împărţeala, dar cât s-a străduit, cât s-a târguit, n-a fost chip să moaie inima lui Iorgu. Atunci, amărât, a adunat şi el ce a putut — un topor, o sapă, un cuţit, vechi şi ruginite ca vai de ele, şi-a pornit într-o bună dimineaţă să-şi ia în stăpânire sfoara de pământ. Şi era în dimineaţa aceea tare cald şi tare lung era drumul. A mers Iani, a mers şi, din ce mergea, dintr-atât se întrista. Când a ajuns la sfoara lui de pământ era mai trist decât se poate spune. Şi cum să nu fi fost ? Că nu era numai mic pământul, dar era şi plin de pietre şi mărăcini, şi sălbatic, întocmai ca Râpa-Harapului, în care se oprea. Iar râpa era adâncă şi neagră, tăcută şi înfricoşătoare. —— Vai şi amar ! a oftat Iani, văzând pustietatea aceea. Of, of, săracul de mine! Dar bine n-a apucat să sfârşească vorba, că odată s-a pomenit cu un harap bătrân, care s-a închinat în faţa lui, spunând : — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! Înspăimântat, Iani s-a tras înapoi şi şi-a rotit privirile în jur, căutând scăpare. Dar ce scăpare putea aştepta în singurătăţile în care se afla ? — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă, a spus din nou harapul. Atunci, mai mult mort decât viu, Iani a şoptit : — Scoate pietrele şi mărăcinii... — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte ! Şi Iani a văzut cu uimire ceva ca un nor coborând peste sfoara de pământ. Într-o clipă s-a întunecat straşnic, şi peste altă clipă norul se făcu nevăzut. Dar —şi Iani se frecă la ochi şi se ciupi de mină ea să se încredinţeze că nu visează — dar cu el pierise şi harapul, şi pieriseră şi bolovanii, şi spinii, iar locul era acum neted ca-n palmă, numai bun de arat. — Bre, îşi spuse Iani, asta-i încă una ! Începu să măsoare pământul în lung şi-n lat, cercetă cu luare-aminte, dar, cât se strădui, nu izbuti să găsească un singur bolovan. Cât despre ciulini, parcă nici n-ar fi fost! A căpătat atunci flăcăul oleacă de inimă şi a cutezat să şoptească, mai mult ca pentru el, decât cu glas tare : — Harapule !... Ţi-ai găsit ! Nu s-a ivit nici un fel de harap, nici picior, de harap, nimic care să semene măcar cu umbra unui picior de harap. Şi-a întărit Iani cugetul şi unde n-a răcnit o dată, ea un leu flămând : — Harapule ! Aş ! Harapul pierise şi pace bună. Ce era să facă Iani ? A apucat sapa ruginită, că plug n-avea, şi a început să-şi sape bucata de pământ. De cald, cald. Curgeau apele pe bietul Iani şi, cât se muncea, vezi bine că spor n-avea. A, să fi avut un plug şi doi boi buni... Chiar proşti să-i fi avut, şi tot isprăvea curând. Dar cu sapa... — Tare mi-e dat să mă mai chinuiesc, a oftat Iani. Of, of, săracul de mine ! Dar n-a isprăvit de oftat, că îndată s-a şi pomenit lingă el harapul! — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! — De ce nu ziseşi de la-nceput, frate ? se bucură Iani. Ia ară matale ce-i de arat... — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte, că porunca se-mplineşte ! strigă harapul şi, cât ai zice peşte, norul cel întunecat coborî din nou asupra ogorului. Iar când se destrămă, nu se mai văzu nici mama harapului, în schimb pământul era arat, cum nu se poate mai bine. — Bre, taina asta trebuie s-o pătrund, că altminteri nu ştiu ce fac, îşi spuse Iani. Şi atunci, hotărându-se, oftă din rărunchi : Of, of, săracul de mine ! — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă! ceru îndată harapul, ivit lângă el fără veste şi, de unde, numai el ştia. Iani îşi luă inima în dinţi. — Ascultă, harapule, vorbi el, de mulţumit îţi mulţumesc, dar tare aş vrea să ştiu de ce vii tocmai când oftez şi de ce mă ajuţi tocmai pe mine... Harapul zâmbi cu mare mirare : ’ — Se poate să nu ştii ? Mult bine mi-a făcut mie tatăl tău, palicarul. Şi i-am făgăduit atunci că, ori de câte ori el sau urmaşii lui vor veni întristaţi şi vor ofta aici, lângă râpa care-mi poartă numele, chiar şi la capătul celălalt al lumii de-aş fi, tot am să vin să dau o mână de-ajutor. Cere-mi deci ce-ţi pofteşte inima, nu te sfii ! — Bunule harap, răspunse Iani, o casă mi-ai putea înălţa pe locul ăsta ? Nu prea mare, dar trainică şi frumoasă, şi pe dinăuntru orânduită cum ştii mai bine... — Doar atâta-mi ceri ! Priveşte, că porunca se-mplineşte! zâmbi harapul. Norul se grăbi să coboare şi, când se risipi, Iani se trezi în faţa unei case cum nici Iorgu n-avea. Se pricepea harapul să facă treaba ! În jurul casei ciuguleau orătănii, iar înăuntru... Când văzu Iani masa întinsă care-l aştepta, când văzu mâncărurile din care suiau aburi înmiresmaţi, îl cuprinse o bucurie şi o recunoştinţă atât de puternică, încât începu să sară şi să joace ca un copil, strigând cât îl ţinea gura : — Dragul meu harap, dragul meu harap, fericirea mi-a suit la cap ! Şi a ţopăit Iani cât a ţopăit, iar când a obosit s-a aşezat la masă. Apoi s-a întins pe pat şi a tras un pui de somn. Apoi a ieşit să trebăluiască pe lângă casă. Apoi s-a dus pe câmp. Apoi... au trecut zile după zile şi Iani le-a uitat şirul. Nici o clipă nu i-a dat prin minte să-i ceară harapului bogăţii, averi sau alte asemenea. Era mulţumit cu cât avea, muncea slobod cât voia şi, când nu voia, cânta. Dar de la o vreme singurătatea începu să-l apese. La Iorgu nu se ducea, că pricepuse ce fel de om era, iar Iorgu nu venea la el, de teamă să nu-i ceară fratele ceva. Ce era de făcut ? Se duse Iani pe câmp şi oftă, cum ştia că se cuvine. — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! spuse îndată harapul, ivit lingă el cât ai clipi. — Dragă harapule, i se plânse Iani, ce ai făcut tu pentru mine nici nu se poate spune în cuvinte. Dar dacă te mai rog ceva, te superi ? — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! se repezi harapul. Dacă-l văzu atât de nerăbdător, prinse Iani să-şi spună păsul. Cum să pună capăt singurătăţii ? Oare nu crede harapul că ar trebui să se însoare ? Ei, şi nu ştie el vreo fată potrivită ? — Doar atâta-mi ceri ? Priveşte că porunca se-mplineşte ! Şi pe dată norul negru îl cuprinse pe Iani în îmbrăţişarea lui, apoi îl ridică de la pământ. Cu nor cu tot zbură cu iuţeala vântului, apoi norul coborî binişor, binişor, lăsându-l pe Iani într-o încăpere scăldată în beznă. Trecând prin fereastră, lumina lunii scotea din întuneric chipul unei fete care dormea şi, văzând-o, Iani înţelese că harapul nu se înşelase. Într-adevăr, altă soţie nu şi-ar fi dorit. — E Marica, cea mai bună şi mai frumoasă fată din ţară, îi şopti harapul. — Şi ce facem acum ? întrebă Iani, tot în şoaptă. — Dacă-ţi place, mergem s-o peţim. Dacă nu, plecăm să vedem altă fată. — Nu, aproape că strigă Iani, nu-i nevoie ! Mă duc s-o peţesc. Cu greu îl hotărî harapul să amâne peţitul până la ziuă. De grăbit ce era, Iani l-ar fi deşteptat pe tatăl fetei chiar atunci, în, puterea nopţii. Până la urmă se-nvoi să aştepte, şi harapul îl scoase din încăpere. Abia se lumină însă de-a binelea, că Iani bătu la uşa casei şi ceru să-i vorbească stăpânului. Îl primi cu bunăvoinţă un bărbat gros, care întâi îşi bătu palmele cu straşnică mirare aflând de pricina venirii lui, apoi începu să-l cerceteze. Îl descusu cât îl descusu — Iani, se vede treaba, îi fu pe plac. Iar dacă află că flăcăul era fiul vestitului palicar, nici prin minte nu-i dădu să se împotrivească. — Numai că, dragul meu, spuse el într-un târziu, eu pe fiica mea n-o silesc la nimic. Câștigă-i dragostea şi vă dau şi eu binecuvântarea... Cine era mai fericit decât Iani ? Cu ajutorul harapului luă înfăţişarea unui negustor de nimicuri femeieşti, gândind că aşa va pătrunde mai lesne la Marica, şi începu să se plimbe pe uliţă, lăudându-și marfa. În încăperea ei, fata ţesea. Auzind strigătele negustorului, scoase capul pe fereastră şi, văzând-o, Iani nu mai fu în stare să strige felul acelor şi-al panglicelor pe oare le avea de vânzare. — Hei, negustorule, îl chemă Marica. Apoi, făcându-i semn să aştepte, ieşi în poartă şi începu să aleagă nimicurile de care avea nevoie. Iani o sorbea din ochi. Mirată că nu-l aude turuind întruna, după obiceiul negustorilor, fata îl privi şi ea, iar dragostea pentru flăcăul sprâncenat îi năvăli dintr-o dată în inimă. Aşa, tăcând, stăteau unul în faţa celuilalt şi gătelile fură date uitării. — De unde vii, străine ? întrebă Marica. — De tare departe... Mă cheamă Iani... Pe nesimţite trecură să-şi spună vorbe de dragoste. Dar Marica era înţeleaptă şi nu voia să-şi dea inima decât unui om vrednic. — Ce păcat că eşti negustor ! oftă de la o vreme, şi Iani blestemă în minte gândul prost care-l făcuse să i se înfăţişeze în chip de vânzător de panglici şi nasturi. — De ce, Marica ?... Poate că nici nu sunt negustor... — Vezi tu, vorbi mai departe fata, negustorii nu se prea îndeamnă la fapte mari, li-e gândul tot la bani: şi tot la marfă... Alesul meu ar trebui să dovedească vitejie, să pot fi mândră de el, să-l preţuiesc... Inima lui Iani bătea ca un clopot. — Marica, draga mea, cere-mi ce vrei, porunceşte... sunt gata să plec si în împărăţia gheţurilor veşnice... Pune-mă la încercare ! Dac-aţi şti cum a zâmbit atunci Marica ! Nici soarele nu zâmbeşte, aşa, nu, nimeni. Cu glas de strună dulce a grăit, privind la Iani lung, lung : — Mama boleşte de ani de zile şi nici un vraci n-a fost în stare să-i afle boala. Acum, ascultă !... La capătul lumii, aşa mi-a spus o bătrână care ştie multe, la capătul lumii se înalţă un turn falnic. Şi turnul are, în vârf o terasă, şi pe terasa din vârful turnului creşte un măr care face numai un singur măr pe an. Dar mărul e de aur. Cine-l miroase nu se mai îmbolnăveşte, câtu-i lumea... — Mă duc ! a strigat Iani simţind că se trezeşte în el sângele fierbinte al părintelui său, palicarul. — Ia năframa asta, a mai şoptit Marica. Leagă-te cu ea şi, când ţi-o fi greu, aminteşte-ţi că te aştept... Şi-a întocmit Iani nişte încălţări de fier, a luat o desagă cu merinde, a luat un cuţit mare şi a pornit la drum. Şi a tot mers bine de tot, cale de vreo nouă luni de zile, până a ajuns intr-un codru întunecat. Abia făcuse câțiva paşi, când zări o biată vrabie care sărea anevoie printre frunzele căzute la pământ. Iani o prinse, o cercetă şi văzu că are un picioruş frânt. Îşi rupse o fâşie din cămaşă, legă picioruşul vrabiei şi o puse în desagă, să se vindece. Apoi o porni din nou la drum, şi mergi, mergi — de la o vreme a simţit că nu mai poate de picioare. Vezi că încălţările de fier or fi fost ele trainice, dar uşor nu era să le porţi! „Bre, tare-i negru codrul ăsta“, îşi spuse flăcăul, că se lăsase un întuneric ca-n miez de noapte. Dac-a văzut aşa, s-a oprit sub un copac mare şi s-a culcat. Şi numai ce-a adormit că s-au adunat în jurul copacului patruzeci de balauri, toţi fraţi de la un tată şi de la o mamă. — Cine-i acolo, sub copac? a întrebat cel mai în vârstă, că de bezna din codru, nu desluşea mare lucru nici la doi paşi. — Ştiu şi eu ? a răspuns un altul. Stai să văd... Şi, aplecându-se, a prins să pipăie, cu laba, căutând să-şi dea seama. Acu, norocul lui Iani, balaurul a dat peste încălţările de fier. — E o bucată de fier, a spus balaurul. O fi pierdut-o careva... Balaurul zicea că pipăise numai, dar Iani se trezise înspăimântat, că pentru un om atingerea balaurului face cât o izbitură zdravănă. — Care eşti acolo? a strigat prin beznă, cu inima strânsă. Dacă i-au auzit glasul, au început balaurii să tremure şi să se strângă unii într-alţii ca oile speriate de lup. — Ce bucată de fier ? a şoptit balaurul mai în vârstă. E un om de fier, fraţilor ! Să vedem pe unde scoatem cămaşa... — Bre, n-auzi ? a mai strigat Iani. Care eşti acolo ? — Nu te supăra, omule de fier, noi suntem... patruzeci de fraţi balauri, care ne rugăm de iertare, dacă te-am stânjenit... Când a auzit aşa, a cam sfeclit-o Iani. Patruzeci de balauri ! Cum să iasă el cu faţa curată din asemenea întâlnire ? — Şi-ncotro mergeţi voi, patruzeci de balauri ? a întrebat. — Dacă n-ai nimic împotrivă, i-a răspuns sfios balaurul cel vârstnic, noi toţi patruzeci ne ducem să furăm mărul de aur de pe tumul de la capătul pământului... „Hait ! şi-a spus Iani. Uite ce-mi lipsea !“ Dar văzând că balaurii aşteaptă un cuvânt de la el, s-a prefăcut supărat şi a strigat: — Tot acolo mă duc şi eu. Dacă sunteți vrednici, vin să vă ajut, că singuri tot nu faceţi nici o ispravă !... Deocamdată lăsaţi-mă să dorm şi mâine-om sta de vorbă pe-ndelete. — Numai să nu te superi, să nu te superi, i-a răspuns supus balaurul. Somn uşor ! Ţi-ai găsit! N-a închis ochii Iani toată noaptea, pândind să nu-i sară balaurii în spinare şi frământându-se cum să dezlege lucrurile. Să se ducă la turn cu balaurii ? N-ar fi rău, mai ales dacă acolo l-ar fi aşteptat primejdii. Dar cum să se întovărăşească un om cu patruzeci de balauri! Şi-apoi, la împărţeala mărului ce s-ar fi făcut ? S-a sucit, s-a perpelit, dar răspuns tot. n-a găsit. Atunci şi-a amintit de năframa Maricăi, a pipăit-o şi s-a simţit îmbărbătat. „Ce-o fi, să fie!“ Acu, dacă s-a mai luminat, l-au putut vedea balaurii pe flăcău. — Măi, parcă-ar fi om ca toţi oamenii, s-a mirat cel în vârstă. O stârpitură, acolo... — Dacă-ţi spun că l-am simţit de fier ! Auzindu-i şuşotind între ei, Iani se făcu şi el că se trezeşte. — Ce mormăiţi acolo, patruzeci de balauri ? întrebă el încruntat, de parcă ar fi fost cine ştie cine, măcar că, văzându-i pe toţi în lumină, simţise că-l trec fiori reci pe spinare. — Vorbim şi noi aşa, îndrăzni unul dintre ei. Adevărat să fie că eşti de fier ? — De fier ? pufni Iani dispreţuitor. De oţel sunt, măi, aşa să ştiţi ! „Lasă-i să creadă ! îşi spuse în gând. S-or mai teme şi ei oleacă, ce, numai eu să mă tem ?“ Dar balaurul vârstnic prinse să vorbească bănuitor : — Uite ce-i, omule de fier sau de oţel. Ca să ştim dacă spui drept, noi te-om pune la încercare. Te prinzi ? — Mă prind, fireşte. Numai să nu vă pară rău... S-a aplecat atunci balaurul şi a luat de jos o piatră. Când a strâns o dată laba, s-a făcut piatra fărâme şi un colb subţire a prins a-i curge printre gheare. — Vezi tu ? Asta-i puterea noastră, a grăit balaurul. S-o vedem şi pe-a ta. Iani a înghiţit de două ori, apoi s-a pus pe râs. — Bre, patruzeci de balauri, slabi mai sunteți ! Eu am să strâng o piatră până-oi face să curgă apă din ea... Şi s-a răsucit şi, cum a ştiut, a scos din desagă o bucată de brânză. A strâns-o între degete şi ce să vadă balaurii ? Din piatra omului de oţel curgea apă... — Eşti tare, a zis balaurul. Să te vedem la încercarea a doua ! A apucat el atunci o altă piatră şi, opintindu-se, a zvîrlit-o spre cer. — Ai văzut când am zvârlit-o ? Abia peste jumătate de ceas ai să auzi că se-ntoarce ! Au stat toţi acolo aşteptând şi, după jumătate de ceas, nici mai mult, nici mai puţin, s-a auzit un vâjâit şi piatra a căzut pe pământ. Atât de departe o zvârlise balaurul! — Asta-i tot ? a râs Iani. Bre, patruzeci de balauri, când am să arunc eu piatra, n-o să mai vină niciodată înapoi... Şi iar s-a răsucit flăcăul şi a scos vrabia din desagă, A azvârlit-o în sus şi pasărea s-a mistuit în văzduh. Bar balaurii, încăpățânați, au stat să aştepte o jumătate de zi, o zi, două, trei. Dac-au văzut că piatra nu se-ntoarce nici după trei zile, au schimbat între ei priviri înspăimântate. — Eşti tare, a mărturisit din nou balaurul. Dacă învingi şi la a treia încercare, te socotim conducătorul nostru şi, sub porunca ta, plecam să furăm mărul de aur. Se întreba Iani ce au să mai născocească balaurii. Când colo, dihania cea mai mare îi arătă ceva în depărtare : — Vezi copacul care abia se zăreşte ? — Îl văd, răspunse Iani. Odată îşi umflă balaurul bucile obrajilor şi, când suflă, ai fi zis că se stârneşte o vijelie care o să mute pământul din loc. Cât ai clipi, copacul fu răsturnat. — Bre, balaure, grăi atunci Iani, treaba asta o face şi un copil. Ia să-mi spui tu mie : turnul pe care creşte mărul de aur e mai departe decât copacul tău ? — Este, răspunse balaurul. — Mult mai departe ? — Mult, bineînţeles, de vreme ce-i taman la capătul lumii. — Aşa. Şi cu toate astea eu am să suflu de aici, am să-l dobor şl praful o să se aleagă de el... Auzind una ca asta, o băgară balaurii pe mânecă. — Păi are să se strice şi mărul, strigă careva. — Se strică, nu se strică, n-am ce-i face, grăi Iani. Daţi-vă la o parte, să suflu... Au început balaurii să-l roage să cruţe turnul. S-au rugat de el de dimineaţă până seara şi abia pe seară s-a înduplecat flăcăul să nu-i mai năruie. — Dar, pentru că sunt drept, le spuse el, am să suflu uşor, cu mare grijă. În loc să dărâm turnul, am să-i desprind doar o piatră din vârf. E bine ? Ca să vă dovedesc că v-am rămas şi a treia oară... Cu destulă teamă s-au învoit balaurii şi l-au rugat să ia bine seama, nu care cumva să sufle prea tare. I-a liniştit Iani şi a suflat uşurel, cum ai sufla peste un puf de păpădie. — Da, s-au bucurat toţi patruzeci de balauri, aşa-i bine. Dintr-atât, mărul nu păţeşte inimic... — De, le răspunse Iani clătinând din cap, m-am stăpânit cât am putut, dar ştiu şi eu... Rămaseră balaurii încredinţaţi că Iani e vrednic să-i conducă. Nu mai pierdură vremea, deci, şi porniră la drum. Ieşiră din codru, trecură munţi, străbătură ape, toate câte se cer la un drum voinicesc. Iar rânduiala mersului lor era că îl purtau balaurii pe Iani cu rândul, până ajungeau la un loc de popas. Acolo alergau după vânat, făceau focul, frigeau vânatul şi-i întindeau lui Iani bucăţile mai gustoase. Intrase spaima în cele patruzeci de dihănii, ce crezi ! Dar nici spaima asta n-a ţinut cât lumea. Numai ce se apropiaseră de turnul de la capătul lumii, că Iani i-a şi auzit intr-o noapte ținând sfat. — Ian ascultaţi, fraţilor, grăia balaurul cel vârstnic, vă place cum ne porunceşte omul de oţel ? — Nu ne place, au răspuns într-un glas cei treizeci şi nouă de fraţi. — Apoi, dacă vouă nu vă place, aflaţi că nici mie nu-mi place defel. Mult o să-l răbdăm ? — Păi dacă-i de oţel! a oftat cel mai mic. Ce să-i facem ? — Ascultaţi vorba mea, a vorbit iarăşi balaurul cel vârstnic. Nu-i oţel cât de tare să ne stea împotrivă când ne-om repezi odată, toţi patruzeci. Să luăm numai mărul de aur, că apoi... — Apoi ? — Nici fărâme nu mai lăsăm din omul de oţel ! Iani se făcea că doarme mai la o parte şi, când colo, asculta tot. „Dintr-ăştia-mi sunteți, puişorilor ? şi-a spus el. Ei, las’ că vă bagă Iani minţile-n căpățâni !“ A doua zi s-a făcut că nu ştie nimic şi cu toţii şi-au urmat drumul. Şi iată, cam pe la prânz, ajung ei la turnul cel mare. Nimeriseră tocmai la capătul lumii ! În jurul turnului zăceau fel de fel de pietre, mai mari şi mai mici, care cum căzuseră din zidăria veche. — Ai văzut ? s-au mirat cei patruzeci de balauri. O singură piatră zicea că dărâmă şi, când colo, ia te uită ce prăpăd... Nu s-a putut stăpâni şi a suflat mai tare decât făgăduise ! Vezi bine, pietrele căzuseră de vechime, şi aşa şi socotise Iani, dar la ce să te aştepţi din partea unor tigve seci, de balauri ? Acum, trebuiau să pătrundă în turn. Poarta grea şi groasă, cu totul şi cu totul de fier, era încuiată. Cum să-i vină de hac ? I-a aşezat Iani pe cei patruzeci de balauri în şir. Balaurii s-au dat îndărăt să-şi ia vânt şi, când s-au izbit apoi de poartă toţi ca unul, au străpuns-o şi au căzut claie peste grămadă. Mare le-a fost bucuria, şi gata erau să năvălească pe scară, când Iani odată s-a încruntat şi le-a poruncit : — Staţi, patruzeci de balauri ! Întâi intru eu. Au mârâit balaurii şi s-au întărit în hotărârea de a scăpa de flăcău, dar, până una alta, n-aveau ce face. Întâi să culeagă mărul, apoi s-or pricepe să-i închidă gura... Numai că nici Iani nu era prost. A suit val-vârtej scara de piatră şi a ajuns sus, pe terasă. Oameni buni, dar şi când a văzut mărul! Era un pom falnic şi rotat, şi chiar în vârful lui strălucea ca soarele singurul măr care i se ţinea de crengi, mărul de aur. Într-o clipă s-a suit Iani în pom şi l-a cules. L-a mirosit şi o undă de putere i-a înviorat inima. — Hei, omule de oţel, ai luat mărul ? strigară de jos cei patruzeci de balauri. — Veniţi sus cu mare băgare de seamă, le răspunse Iani vârând mărul în desagă. Unul câte unul... Nu trecu mult şi primul balaur îşi vârî botul prin spărtura uşii. Iani apucă zdravăn cuţitul în mână şi, nici una, nici două, hop ! îi reteză căpățâna. Apoi se opinti şi zvârli leşul în spatele turnului, unde se căsca o râpă. Dar se grăbi, că paşii celui de al doilea balaur se şi auzeau pe treptele de piatră. Oameni buni, ce s-o mai lungim fără folos ? I-a căsăpit Iani pe toţi patruzeci de balauri şi, când a coborât din turn, le-a tăiat limbile şi le-a pus şi pe ele în desagă. Iar cine ar putea şti câte noroade au scăpat atunci de asuprirea dihăniilor cu care, până la el, sute şi sute de voinici luptaseră zadarnic ! Apoi a început Iani drumul spre casă, şi din nou a străbătut ape, a trecut munţi şi a umblat prin codri, iar după atâta trudă a ajuns pe seară la casa Maricăi. Încălţările de fier se făcuseră găuri-găuri, ca nişte site. A bătut în poartă, şi i-a deschis fata. Când l-a văzut, o dată a strigat : — Iani! şi pe loc s-a îmbujorat toată. A scos atunci flăcăul mărul de aur din desagă şi i l-a arătat, iar Marica i-a dus mamei ei, care, cum l-a mirosit, cum s-a ridicat din pat, vindecată, de nu mai ştia fata la ce să se uite mai întâi : la Iani, care i se întorsese viu şi nevătămat, la mărul minunat, care strălucea de-ţi lua privirile, sau la mama, veselă şi plină de putere ? Până la urmă, tot la Iani s-a uitat. Şi, când au mai văzut oamenii şi cele patruzeci de limbi de balaur, s-au minunat şi mai tare, şi altfel decât Iani palicarul nu i-a mai spus nimeni flăcăului. Şi aşa i-a rămas numele ! Iar făcându-se nunta lui Iani cu Marica, au băut toţi cât au băut, au jucat cât au jucat şi s-au veselit cât s-au veselit. Până la urmă, Iani şi-a luat aleasa şi s-au mutat amândoi în casa harapului. Acolo trăiau cumpătat şi erau fericiţi. Iar într-o zi, amintindu-şi Iani că toate întâmplările lui minunate şi toată fericirea i se trăgeau de la tovarăşul tatălui său, s-a dus la câmp şi a oftat, după cum ceru obiceiul. — Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! a strigat îndată harapul, cel bătrân. — Dragul meu harap, i-a spus Iani, nu vreau să-ţi cer nimic. Am vrut doar să-ţi mulţumesc pentru toate câte le-ai făcut pentru mine... S-a bucurat harapul dacă l-a auzit rostind vorbe plăcute, l-a îmbrăţişat şi a spus : — Fiul meu, să ştii că asta a fost cea din urmă oară când ne vedem. Am îmbătrânit şi am inima slabă, iar ca să ajung până la tine mă istovesc din cale-afară. Am să-ţi fac un ultim dar şi, dacă vei fi chibzuit, să ştii că de altceva nici nu vei avea nevoie cât timp vei trăi pe pământ. Când vei ajunge acasă, vei găsi darul acolo... I-a mulţumit Iani cu lacrimi în ochi, s-au îmbrăţişat încă o dată, şi harapul a pierit la fel de repede cum obişnuia să se ivească. — Iani, ai cumpărat tu un chiup ? l-a întrebat Marica atunci când da să intre în casă. — Un chiup ? Ce chiup ? — Uite-l colo, după uşă... S-a dus Iani şi a văzut, într-adevăr, după uşă, un chiup din cele mari în care se păstrează untdelemnul. Chiupul era gol. Şi, deşi a bănuit că acesta era cel din urmă dar al harapului, n-a priceput defel, cum avea să-l scutească de orice grijă, până la sfârşitul vieţii. „De, îşi spuse Iani zâmbind, a îmbătrânit într-adevăr harapul, nu mai ştie nici el ce vorbeşte...“ Şi, fără să se mai îngrijească de darul lui, şi-a văzut de treabă. A trecut aşa o bucată de vreme, iar chiupul cel mare s-a acoperit cu pânze de păianjen. Dar Marica a aşezat într-o zi pe o policioară, chiar deasupra oalei harapului, o pâine rumenă, taman scoasă din cuptor. Pisica a simţit mirosul şi, cum a făcut, cum a izbutit, drept pe policioara de lemn a sărit şi a aruncat pâinea în chiupul de dedesubt. Auzind zgomot, a intrat Marica în încăpere şi a priceput ce se întâmplase. S-a aplecat de a scos pâinea din oală. Dar i s-a părut că mai era ceva acolo, şi atunci s-a mai aplecat o dată şi, cu mare mirare, a mai scos o pâine, la fel de caldă, la fel de rumenă ca pâinea pe care-o copsese. „Asta ce-o mai fi ?“ S-a uitat în fundul chiupului — să încremenească, şi mai multe nu : în oala harapului a mai văzut o pâine, a treia. Şi, uite-aşa, a început Marica să scoată din chiup o pâine după alta, una după alta, până s-a înspăimântat şi ea. Ce să facă, frate, cu atâtea pâini?... Că se adunaseră lângă ea vreo douăzeci. S-a mulţumit cu cât scosese şi a aşteptat să-i vină Iani de la câmp. Cum a venit, cum i-a povestit întâmplarea. „Ehei, ştia harapul, săracul, ce face !“ şi-a spus bărbatul înțelegând abia atunci că chiupul era fermecat. S-a uitat în el : pe fund aştepta o pâine. „Dar oare numai pâinea s-o poată înmulţi ?” A aruncat Iani în chiup un dinar de argint şi, când s-a aplecat să-l scoată, a mai găsit un dinar. Pâinea pierise. „Acu i-am dat de rost! “ s-a bucurat Marica. A curăţat frumos chiupul şi de astă dată l-a aşezat la loc de cinste, în mijlocul odăii. Şi s-a pus Iani pe trai cu Marica lui, fără să se lăcomească, fără să ceară chiupului mai mult decât le trebuia, şi n-au avut pricină să se plângă şi au dus-o bine în căsuţa harapului, zile şi zile la rând. Acu, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de hapsânul de Iorgu, că de mult n-a mai fost vorba de el. Dar să ştiţi că, dacă s-a văzut stăpân pe toată averea tătâne-su, a intrat în el ceva, ca un soi de nebunie. Amarnic fusese şi înainte, nu-i vorbă, dar acu se făcuse de speriat. Jupuia pielea de pe om, îşi chinuia argaţii şi abia le dădea să mănânce, împrumuta bani cu camătă... câte şi mai câte, numai din lăcomia de a-şi spori averile, ca să aibă mai mult, mereu mai mult. Şi dacă a fost să se însoare, l-a căutat pe omul cel mai afurisit din ţinut şi i-a peţit fata. Era acela un moşneguţ cârcotaș şi lacom şi avea o fată croită pe măsura lui : rea, cicălitoare şi zgârcită. Cum a văzut-o Iorgu, a înţeles că aşa nevastă îi trebuie şi, după nuntă, fata s-a mutat la el şi l-a adus şi pe moşneguţ în casă. Ei, şi-atunci a început pentru Iorgu chinul cel mare. Că nu mai era de trăit din pricina moşneguţului cârcotaș, nemulţumit de dimineaţă până seara. Întruna voia câte ceva şi, când i se aducea tot ce poftise, voia altceva. Din zori se trezea flămând şi până noaptea târziu mânca întruna, rămânând la fel de pipernicit şi de prizărit. În toate cele îşi vâra nasul şi dădea porunci peste porunci, de înnebunea slugile şi-l înnebunea şi pe Iorgu, care nu mai ştia unde-i e capul. Uite-aşa viaţă duceau şi certurile se ţineau în casa lor lanţ ! Dar într-o zi, ce-i vine lui Iorgu ? O cheamă pe femeia lui şi-i zice : — Nevastă, am avut eu un frate, un neisprăvit despre care nu mai ştiu nimic de ani de zile. Eu n-aş vrea să mă vadă, că de, te pomeneşti că se apucă şi-mi cere te miri ce... Du-te tu, că nu te cunoaşte, şi află ce-i pe la el. Dac-oi vedea şi-oi vedea că prea o duce greu, m-oi milostivi, poate, să-l iau argat la noi, aşa, de hatârul tatii. — Argat ? a strigat femeia. De ce să-l iei argat ? Sau crezi că dacă ţi-e frate, gata, ai să-l acoperi cu aur... A potolit-o Iorgu lămurindu-i că asta fusese, aşa, o vorbă aruncată şi că, la drept vorbind, nici argat n-ar fi cu cale să-l ia pe frate-su, pentru că te pomeneşti că lumea ar începe să-l vorbească de rău. Lasă-l aşa, s-o ducă şi el cum o şti... S-a îmblânzit femeia atunci şi, dacă a aflat pe unde să-l caute, s-a dus către Râpa-Harapului. Şi nu proastă i-a fost mirarea când a văzut acolo o căsuţă frumoasă şi curată, cu orătănii în bătătură, un câmp mic, dar pe care se legănau spice mari, măslini, tot ce alcătuia gospodăria lui Iani. S-a dat ea mai lângă ferestre şi-a privit înăuntru. Marica tocmai grăia : — Vai, Iani dragă, mi-a mai rămas un singur băţ pentru foc... — Nu-i nimic, vâră-l în chiup şi scoate câte pofteşti ! Şi a văzut femeia lui Iorgu cum din chiupul acela a ieşit o grămadă de lemne, numai bune de pus pe foc. — Ai sfârșit ? a întrebat atunci Iani. Că aş vrea să-mi umplu punga cu tutun... Şi s-a ridicat Iani, a turnat în chiup rămăşiţa de tutun pe care-o avea, şi a tot scos şi scos la tutun, de şi-a umplut-ochi punga cea mare, care atârna de un cui, pe perete. Vânătă de mânie a ajuns acasă femeia lui Iorgu şi a început să-şi copleşească omul sub un potop de cuvinte : — Neghiobule, nepricopsitule, ziceai că frate-tu moare de foame ? Du-te să vezi ce gospodărie are, du-te să vezi cum stă... Plesnea fierea în mine văzând cât de bine-s rânduite toate ! Şi să ştii tu că belşugul i se trage de la un chiup fermecat, din care poţi scoate la nesfârşit tot ce-ţi pofteşte inima... I-a povestit ce văzuse şi, de lăcomie, Iorgu pe dată s-a aprins tot. — Aşa ? Păi dac-am vârî în chiup nişte pungi cu aur, am face grămezi cum n-are nimeni şi pe toţi i-am ţine din scurt! — Şi l-a cuprins pe Iorgu ura împotriva lui Iani, şi îndată s-a gătit de drum. S-a îmbrăcat în straie ponosite şi, prefăcându-se calic, s-a dus de-a bătut la uşa fratelui. — Cine-i? — Eu, Iorgu, vai de zilele mele... A sărit Iani să-i deschidă şi, dacă l-a văzut atât de zdrenţăros, n-a mai ştiut ce să creadă : — Păi ştiam că o duci bine, că eşti bogat... — Vai şi vai, a gemut Iorgu, trăsnetul a căzut peste casă, nu mai am nimic... — Dar pământurile ! — Le-au pustiit lăcustele... — Şi vitele ? — A dat o molimă şi le-a ucis pe-un cap... Ce era să mai spună Iani ? Să-i amintească de împărţeala averii părinteşti ? Să-l întrebe de ce nu-l căutase, cât fusese bogat ? Iani avea inimă bună. L-a aşezat la masă, l-a ospătat şi l-a întrebat cum socoate că l-ar putea ajuta. — Îngăduie să mâi la tine peste noapte, sunt frânt de oboseală. Mâine, dacă vrei, om sta şi-om chibzui. L-a culcat Iani în patul lui, iar el cu Marica şi-au înjghebat culcuşul în altă încăpere. Dar numai ce-a socotit Iorgu că adormiseră, c-a şi înşfăcat chiupul şi, cu el în braţe, a ieşit binişor din casă. La anume depărtare vorbise el să-l aştepte femeia, cu o căruţă. Au pus chiupul în căruţă şi, dând bice cailor, au ajuns acasă. Degrabă au dus chiupul în încăperea mare şi au aruncat în el o pungă cu bani. Bucuria lor când au scos două, trei, patru... zornăia bănetul şi strălucea aurul, de le lua ochii ! Au umplut încăperea cu pungi, şi atunci, frânți de oboseală, s-au culcat cu gândul să ia a doua zi treaba de la capăt. De unde să ştie că moşneguţul cârcotaș îi pândise printr-o crăpătură a uşii ? Îl mânca nasul să priceapă cum de scot ei atâtea pungi din chiup. Tropăia pe loc şi se fâțâia de nerăbdare, iar dacă Iorgu şi femeia s-au culcat, a deschis uşa binişor şi a păşit în încăpere. Iorgu suflase lumânarea. Moşneguţul a mers încet, pâşa-pâşa, iar ajungând la chiup, s-a plecat şi şi-a vârât nasul înăuntru. Dar, cum era micuţ, nu-ş’ cum s-a răsucit şi s-a opintit că, până să zică ceva, a căzut în chiup. De spaimă, a prins a răcni, iar Iorgu şi femeia au sărit ca arşi : —         Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ? Răcnetele nu mai conteneau. A aprins Iorgu feştila. Răcnetele veneau din chiup. S-a repezit atunci şi, vârându-și mâna, l-a tras afară pe moşneguţ, care tuna şi fulgera. Dar, să vezi mirare, răcnetele nu conteneau. Şi-a mai vârât Iorgu mâna în chiup, şi a mai scos de acolo un moşneguţ, aidoma cu celălalt, tot cârcotaș, tot nemulţumit, şi tot tunând şi fulgerând. Apoi altul, şi altul, şi altul — nouă moşnegi care semănau ca nouă picături de apă şi care ţipau, se certau între ei, dădeau porunci, în timp ce din chiup se auzeau răcnetele unui al zecelea, pe care Iorgu nu cutezase să-l mai scoată la lumină. Totul se petrecuse atât de repede, că nici nu-şi dăduse seama ce face. Acum, înfricoşat, îşi privea femeia, căreia-i clănţăneau dinţii în gură. Nici unul nu ştia ce să înceapă, nici unul nu-şi amintea în zăpăceala aceea cum poate fi oprită oala să nască mereu moşnegei cârcotași, ca cei nouă care tunau şi fulgerau şi ca al zecelea, care răcnea în chiup, de credeai că-i sfârşitul pământului. — Mi-e foame ! ţipa un moşneag. — Mi-e sete ! vestea altul. — Vreau să dorm ! cerea al treilea. — Să vie lăutarii ! poruncea al patrulea — şi băteau din picior toţi nouă, certându-se între ei, în timp ce Iorgu alerga de la unul la altul, iar al zecelea moşneag, rămas în chiup, urla de mama focului, cerând să fie scos şi dus la plimbare. Vai de noaptea aceea, că o s-o povestească Iorgu şi la morţi ! Noroc că de dimineaţă a venit Iani, care pricepuse că numai hainul de frate-su putea fi atât de câinos să-i fure chiupul, înşelîndu-l cu prefăcuta lui calicie. — Zi aşa, frate, a strigat Iani din prag, ai sărăcit tare, da? Altădată, cine ştie ce ar fi făcut Iorgu, dar acu i-a căzut lui Iani în genunchi: — Frate, bate-mă, omoară-mă, dar opreşte chiupul să mai fete moşnegi ! Când a priceput Iani cum stă treaba, să moară de râs. Cei nouă moşnegi păreau toţi dintr-o mamă şi dintr-un tată, aveau acelaşi glas piţigăiat, la fel erau îmbrăcaţi, numai de vrut vroiau fiecare altceva. Iar al zecelea răcnea în oală. A scos Iani un dinar din buzunar, l-a aruncat în oală, şi pe loc a pierit moşneguţul şi au rămas în oală doi dinari. Şi-a luat el atunci darul harapului şi, fără a-l învrednici cu vreo privire pe Iorgu, care se zbătea cu femeia lui între cei nouă diavoli bătrâni, a plecat fluierând. Oameni buni, mai mare pedeapsă nu i se putea da hapsânului de Iorgu! Cei nouă moşnegi i-au spulberat toată averea, l-au înnebunit de cap, şi atâta l-au chinuit, că omul şi-a luat într-o bună zi câmpii şi până azi nimeni n-a mai auzit de numele lui. Iar asta numai din lăcomie şi lipsă de omenie i s-a tras ! Dar Iani a trăit până la adânci bătrâneţi, cu Marica lui şi s-a bucurat şi de copii, şi de nepoţi, şi de strănepoţi, iar dacă n-a murit cumva, de bună seamă că mai trăieşte şi azi. Numai de chiupul harapului mă tem că zile multe n-a avut, că l-or fi spart dracii de copii. Atâta rău ! Unde-s vrednicie şi voie bună, vin bucuriile cârd şi se-adună.   [1] Palicar — voinic (în limba greacă).