Romane de dragoste pdf

  N-a dansat decat o vara de Per Olof Ekstrom     SPRE ŢARĂ ŞI PĂSĂRI Ca nişte aripi negre norii alunecau pe cer, luau forme ciudate, păreau o armată de duhuri rele, pornită la vânătoare. Luna strălucea îndărătul lor şi-i arginta uneori. Dar ea nu apărea niciodată. Vântul şuiera printre copaci şi smulgea hainele, mătura vârtejuri de frunze veştede, iar ceaţa înţepătoare ardea pielea ca focul. Stătea cu picioarele pe pedale, aplecat deasupra ghidonului, ca să poată împinge mai cu putere bicicleta, pe drumul plin de făgaşe, atunci când rafalele de vânt erau gata-gata să-l răstoarne. Prin furtună răzbăteau gemete. Ar fi putut fi strigătul flămândelor iazme de nori. Gâştele sălbatice se îndreptau iar către miazăzi.     Ferma Stendahlen se înălţa în mijlocul câmpiei. Acolo vântul de nord-est chinuia zilnic copacii desfrunziţi. Pământul era întunecat sau cenuşiu şi numai în locurile ferite de vânt apăreau mici smocuri verzi. Acasă, înainte de plecarea lui Göran, începuse să dea frunza şi fetele umblau desculţe. Aici, ţăranii mai purtau încă mănuşi de lână şi fulare, când ieşeau la grăpat. Verişoara Sigrid îl întâmpinase la gară cu trăsurica. Purta o haină de piele, iar Göran dârdâise tot timpul drumului. Aerul era limpede, cristalin, şi cerul albastru, mătăsos, dar soarele nu încălzea. Peste noapte dădea îngheţul. Pe câmp semănătorile înaintau, dar cum să rodească pământul în acest climat arctic? Şi bietele gâşte sălbatice, care puteau fi văzute ades, zburau şi mai spre nord, bucuroase parcă, şi grăbite.   Prima dimineaţă fu trezit de zgomotul din bucătărie. Soarele răzbătea pe sub storuri, dar era abia ora cinci. Se întoarse pe partea cealaltă şi adormi iar. Când, în sfârşit, coborî în bucătărie şi spuse bună-dimineaţa, Sigrid ridică ochii la pendulă. — Da, palid cum eşti, ai nevoie de odihnă, într-adevăr. Nu prea e soare acolo, pe la voi? Verişoara avea obrajii rumeniţi de soare iar chipul unchiului părea cioplit dintr-un lemn de culoare întunecată. Îi privi cum şedeau la masă şi mâncau. Semănau bine între ei, unchiul şi tatăl său; aceleaşi feţe cu trăsături regulate, prelungi, aceiaşi ochi albaştri, strălucitori. Vocile erau şi ele aidoma, deşi unchiul vorbea un dialect îngrozitor. Dar asta nu era totul! Se uită la mâinile sale şi la ale lor. Ale unchiului erau mari, late şi brune, cu crăpături pline de pământ. Sigrid avea mâini înguste, puternice, curate, roşii, bătătorite. Mâinile sale de intelectual erau cu desăvârşire străine acestui mediu. Era mândru de albeaţa lor, străbătută de vine, dar se întreba uneori la ce o să-i folosească. Mâncau în bucătărie. Erau acolo robinete pentru apă caldă şi rece şi o sobă de gătit, frumos emailată, de culoare crem, dar scaunele erau uzate şi pe la colţurile muşamalei se zărea tăblia mesei. Unchiul şedea cu un ziar în faţă şi înghiţea cantităţi enorme mestecând şi citind; Göran gustă pe sponci. — Mănâncă, murmură Sigrid, bosumflată. Sau poate nu-ţi place mâncarea noastră?   Îndată după sosire, fiind încă istovit, Göran trimise acasă doar o carte poştală, dar după o săptămână, când timpul începu să i se pară insuportabil de lung, se hotărî să scrie câteva scrisori adevărate. Creionul zbura pe hârtie, foaia se umplea cu scrisul său colţuros, repezit şi suplu. Cu toate astea, nu ieşi decât o scrisoare scurtă. Când fu gata, se întrebă cu ce să-şi mai omoare timpul. După oarecare ezitare, luă o nouă foaie şi începu să-i scrie lui Helge, dându-şi frâu liber sentimentelor:   „Sunt de o săptămână întreagă aici şi mă plictisesc de moarte. Ştii şi tu cum e când mergi cu trenul dintr-un oraş într-altul şi calea ferată trece prin câmpie. Ici-colo câte o fermă tristă şi cenuşie, iar oamenii pe care-i zăreşti sunt şi ei scunzi, trişti şi cenuşii. Ar trebui să-i mulţumeşti Creatorului, cum fac şi eu, că nu ne-a obligat să locuim la ţară. Acum, înţelegi cum mă simt? Primele zile am stat în casă, dar acum mă plimb câte puţin, deşi e atât de rece că frigul mă pătrunde până la os. Peste tot ţăranii se ocupă de semănat şi n-au răgazul să se gândească la nimic altceva. Unchiul e într-adevăr un om simpatic, cu care ai ce discuta, dar acum n-are nici el timp de mine. Ar trebui s-o vezi pe Sigrid, verişoara mea, o femeie la vârsta «critică» de treizeci şi patru de ani – cu o mentalitate îngustă – aspră, tăcută, activă, de dimineaţa până seara şi, pe deasupra, mai e şi evlavioasă. Cel puţin aşa presupun, pentru că ascultă la radio slujbele religioase şi are un raft plin de romane bigote. Şi-a luat un aer de superioritate când i-am arătat diploma, dar cred că nu era decât teatru – nu voia să recunoască că e impresionată. Ştie să fie şi extrem de ironică dacă vrea. «Devreme s-a mai sculat domnişorul astăzi!» mi-a spus în prima dimineaţă când m-am trezit înainte de nouă. La ce bun să mă scol devreme dacă n-am cum să-mi petrec timpul? Sper să pot întoarce spatele cât mai curând acestei «metropole» căci nu pare să existe vreo posibilitate de distracţie nici măcar în afara fermei. Până la gară sunt zece kilometri şi până la oraş vreo douăzeci. Ce fac tinerii în ţinutul ăsta, în timpul lor liber, n-am nici cea mai vagă idee. De altfel mă întreb câteodată dacă există tineri pe aici. Cu excepţia celor care merg la câmp nu zăreşti pe drum decât câte un moş sau o babă. Nu-s mai mult de o sută de metri până la vecini, dar toată săptămâna n-am văzut nici o singură faţă străină. Ei, să sperăm că timpul o să treacă. În câteva săptămâni mă vei vedea întorcându-mă la civilizaţie. Singurul punct luminos e că autobuzul pentru oraş trece o dată pe zi şi că primim poştă de şase ori pe săptămână. De aceea te rog: scrie-i scrisori multe şi lungi prietenului tău în exil.”   Ar fi vrut să-l roage s-o salute pe Mary-Ann. Dar ea şi prietenii ar fi râs de el, şi n-avea chef să devină mai ridicol decât era. „Fir-ar să fie! Să fiu obligat să stau aici, în loc să mă ocup de treburile mele!” Aşa că se mulţumi să încheie:   „Salut-o pe Gunnel din partea mea!”   Apoi ieşi. Oricât de tare ar fi bătut vântul, nu mai putea sta între cei patru pereţi. Casa era cu desăvârşire liniştită, atât de liniştită încât se auzeau pereţii trosnind. Liniştea asta îl strivea. Cum să te mai miri că vechile superstiţii şi atâtea obiceiuri stranii n-au dispărut încă la ţară! Oameni care trăiesc în felul ăsta nu se poate să nu devină mai mult sau mai puţin ciudaţi. Sigrid tocmai săpa în grădină când ieşi el din casă. Era roşie, încinsă la faţă, iar părul i se făcuse zulufi şi i se lipise de frunte. Mânecile îi erau suflecate deasupra coatelor. — Cred că te plictiseşti aici, îi spuse verişoara, când se apropie de ea. Göran nu se aşteptase la atâta perspicacitate şi nu ştiu ce să răspundă, ca să fie sincer şi politicos totodată. — Nu, câtuşi de puţin, doar timpul trece cam greu. — Ar trebui să te ocupi cu ceva. — Cu ce? — Doar ai cărţi şi mai avem şi noi – dacă nu găseşti altceva… — N-am chef să citesc. Am să fac o plimbare mai lungă şi o să mă culc devreme. Sigrid arătă spre capul lui Göran şi spuse cu vocea ei uscată, cumpănită şi neobişnuit de clară: — Dacă vrei să te plimbi, mai aşteaptă câteva zile, pentru ca lumea să-ţi vadă şapca de student[1]. Acum n-are nimeni timp să se uite.. Göran îşi stăpâni ciuda şi plecă. Merse pe marginea câmpului până la ogorul unde unchiul semăna. Se opri o clipă să privească semănătoarea. Calul scutura încăpăţânat din cap la fiecare pas. Unchiul mergea în urma semănătorii. În mână ţinea un cârlig lung cu care trăgea din când în când brăzdarul. Tuburile şi roţile dinţate zornăiau monoton şi vântul aducea spre Göran un miros acru de sudoare de cal. Ce să facă oare? Ce anume? La naiba. Frigul pătrunzător şi propria sa nelinişte îl siliră să se mişte, aşa că făcu o plimbare de-a lungul şoselei principale, în timp ce gândurile sale tânjeau după ceva îndepărtat, mult mai îndepărtat decât tufişurile cenuşii ce mărgineau câmpia spre sud. Acolo copacii erau desigur verzi şi colegii hoinăreau nepăsători prin parcuri şi prin port lăudându-se cu „maturitatea” lor proaspăt dobândită. Dar nimănui nu-i păsa de el. Uitaseră că există, iar aici lumea nu părea impresionată de nimic. „Mary-Ann, Mary-Ann, Dumnezeu ştie cu cine te săruţi acum”… Dar resorturile obosite ale maşinăriei din care era alcătuit Göran Stendahl începură să se destindă. Liniştea, somnul, hrana simplă, sănătoasă, şi aerul, fură cheia care se răsucea, încet, încet, şi curând simţi nevoia unei activităţi. Într-o seară stătea lângă radio şi căuta muzică de jazz. Unchiul citea ziarul iar Sigrid călca în bucătărie. Din când în când ea arunca o vorbă şi unchiul îi răspundea monosilabic de după ziar. Discutau ca de obicei despre seminţe, despre vreme şi vecini, aşa că Göran se apropie cât putu de aparat, ca să nu-i mai audă. Colac peste pupăză, se auzea foarte prost şi se gândea tocmai să închidă radioul şi să meargă sus, la el, când prinse o melodie „îndrăcită” pe unde medii. Entuziasmat, începu să fredoneze şi să bată în masă. — Da da da do didi do do doo… — Ce-i gălăgia asta îngrozitoare? se auzi din bucătărie. N-ajunge radioul? Göran trase cu ochiul la unchi-su, care abia îşi stăpânea râsul îndărătul ziarului. — Din partea mea poţi să asculţi, dar n-o enerva. De altfel nici nu-i ceva prea frumos… Göran închise supărat radioul şi de îndată ce acesta se opri Sigrid deschise larg uşa şi continuă să discute: — Ne ajută Fredereke la cartofi? — Da, da. Auzi, Göran, vii şi tu mâine la semănat cartofi? — Nu mă pricep, ştiţi bine, mormăi el furios şi se urcă în camera lui. Dar a doua zi când coborî în bucătărie – o fată tânără şedea pe laviţă şi vorbea cu Sigrid, iar masa era pusă pentru patru persoane. — Bună-dimineaţa, spuse, şi pentru că lui Sigrid nu-i dădu prin cap să facă prezentările, se prezentă singur. Ea se ridică, făcu o reverenţă şi-i întinse o mână mică şi caldă. — Mă numesc Kerstin, spuse încet. Göran se aşeză de cealaltă parte a mesei, dar după aceea abia schimbară câteva cuvinte. Sigrid întrebă ceva, fata răspunse monosilabic şi din când în când se uita cu sfială la el. Asta îl amuză. Nu te puteai aştepta la o purtare mai îndrăzneaţă de la o fată de paisprezece-cincisprezece ani dintr-un asemenea ţinut. Dar când unchiul intră, stinghereala se risipi. Chipul fetei se deschise într-un zâmbet, ca o floare învoaltă. Deveni dintr-odată vorbăreaţă. Ştia să şi râdă. În timp ce mâncau, Göran se uita la ea şi se amuza. Rochia, rămasă mică şi uzată, lăsa să se ghicească un bust dezvoltat. Câteodată vorbea ca un adult. Ochii fetei erau impresionant de mari şi copilăroşi, lungi şi puţin piezişi. Arăta de vreo cincisprezece ani. Ceva între copil şi femeie, adică nici una, nici alta, şi, totuşi, toate la un loc. Brusc, descoperi că era drăguţă fetişcana asta subţirică şi dreaptă, cu cele două panglici decolorate în păr. Gura era fragedă, blajină, cam mare, şi când, o dată, li se întâlniră privirile, ea roşi. După asta rămase cu pleoapele lăsate şi nu răspunse decât rar la glumele unchiului, iar când terminară de mâncat, ieşi grăbită în urma lui. Părea că o ia la fugă. Nici boneta roşie nu şi-o aranjă cum se cade. — Verişoară dragă, pot să-mprumut o salopetă? O să vă ajut şi eu. — Ţi-a venit aşa, deodată, pofta de lucru? — Da. Doar dumneata mi-ai spus că ar trebui să m-apuc de ceva. — Ascultă, nu-i suci capul lui Kerstin – e de familie bună! — Nici a mea nu-i de lepădat, replică el. De altfel, am de gând să mă ocup de cartofi, ca toţi ceilalţi. Atâta tot. Cinci minute mai târziu apăru îmbrăcat în salopetă, cu centură, şi picioarele vârâte în nişte cizme de cauciuc prea mari pentru el. Căruţa stătea pe platformă, încărcată cu un plug, saci şi câteva sape. Cu spatele rezemat de căruţă – Kerstin. Unchiul înhăma caii în grajd şi când îl văzu pe Göran strigă: — Dacă tot vii cu noi, ia aduceţi voi ultimii doi saci… Fata se întoarse şi se uită la el peste căruţă. Brusc, Göran nu mai ştiu ce să spună, se simţi caraghios în hainele prea mari şi i se păru că râde de el. Kerstin fu cea care întrerupse tăcerea:     [1] Referire la chipiul alb de absolvent al liceului.       Cititi mai departe aici.....            

CAPITOLUL I Era atât de obosită încât abia reuși să introducă cheia în broască. Fusese un zbor lung și agitat, iar aterizarea fusese amânată din cauza ceții. Una dintre fete devenise aproape isterică în timpul zborului și Lisa fusese aceea care stătuse alături de ea ca s-o liniștească atunci când avionul făcuse ultima tentativă, de această dată reușită, de a ateriza. Închise mulțumită ușa în urma ei și rămase o clipă pe loc, uitându-se prin camera de zi. Era deosebit de curată și ordonată – doamna Hargreaves avusese grijă de asta – dar aerul era stătut. Lisa deschise fereastra și lăsă aerul proaspăt al nopții de ianuarie să pătrundă în cameră. Se înfioră puțin, încă nostalgică după căldura soarelui din Caraibe pe care tocmai le părăsise, dar mintea ei obosită se bucură de confortul și de curentul de aer rece care o înviora. O mulțime de plicuri sosite prin poștă o așteptau pe măsuța de lângă fereastră, plicuri la care se adăugau și cele găsite în cutia de scrisori, dar toate aceastea puteau să mai aștepte până dimineață, gândi ea, descălțându-se. Simțea nevoia imperioasă de a face o baie. Era murdară și transpirată după orele lungi petrecute în avion, urmate de drumul cu taxiul, înghesuită între celelalte fete. Dar și baia putea să mai aștepte. Intră în dormitor, dezbrăcându-se din mers. Patul o aștepta, cu cuvertura dată la o parte, iar cămașa ei de noapte era aranjată frumos de către doamna Hargreaves care în tinerețe fusese cameristă la un hotel. Dar Lisa nu se mai obosi să se îmbrace. Totuși se demachie – obicei de care n-ar fi putut scăpa nici pe patul de moarte – și apoi se întinse goală în pat și căzu pradă unui somn profund. Se foi de câteva ori și chiar deschise ochii, deranjată de zgomotele de pe stradă și de un aspirator din apartamentul de deasupra. Totuși nu se trezi. Când în cele din urmă o făcu, se întinse și se ridică din pat, constată că dormise aproape douăsprezece ore. „Probabil am început să îmbătrânesc”, gândi ea amărâtă. Da, se simțise bătrână în timpul călătoriei. Toate celelalte fotomodele erau mai tinere decât ea, Lisa fiind singura care avea douăzeci de ani. Jos râsese de ea. „Ai cumva părul cărunt?” o ironizase el. „Nu i te plânge Myrei în legătură cu vârsta ta, pentru că ea are cu doi ani mai mult decât tine.” Lisa nu se obosise să-i mai spună lui Jos ceea ce era atât de evident și anume faptul că Myra nu era și nu avea să fie vreodată fotomodel. Când Jos o întâlnise și se însurase cu ea, Myra nu era decât o studentă drăguță și dolofană, iar căsnicia și copilul n-o schimbaseră absolut deloc. Chipul și silueta ei n-o avantajaseră niciodată prea mult. Asta este valabil și pentru mine, gândi Lisa coborând din pat, dar oricum, reușesc să-mi câștig existența. Se privi toată în oglindă în timp ce intra în baie și dădu drumul la duș. Nu era nimic narcisist în această acțiune, dar probabil că nici absolut necesar nu era. Fusese în Indiile de Vest ca fotomodel pentru o revistă foarte cunoscută care prezentase costume de baie și cu siguranță că Jos i-ar fi spus dacă ar fi luat măcar un gram în greutate. O cunoștea de doi ani, de când Lisa venise prima oară la Londra căutând de lucru și tot el fusese acela care o învățase tot ceea ce trebuie să știe despre ceea ce se face în fața unui aparat de fotografiat. De fapt, Lisa nu se gândise foarte serios să devină model. Niciodată nu-și considerase aspectul fizic prea impresionant. Jos îi sugerase însă această idee încă de pe vremea când era la școală. El venise la școală ca s-o viziteze pe verișoara lui Dinah, care era cea mai bună prietenă a Lisei. Le invitase pe amândouă la masă. El era deja un nume în lumea fotografiei, iar Lisa n-ar fi fost om dacă nu s-ar fi simțit flatată de interesul lui. Totuși, în același timp, ea își vedea cu totul altfel viitorul. Datorită lui Jos obținuse primul contact că fotomodel în lansarea unei noi linii de cosmetice. Cu părul auriu și cu ochii căprui care puteau lua nuanțe de verde și galben în funcție de culoarea pe care o purta, Lisa fusese cea mai bună alegere pe care să se centreze campania de publicitate. Fusese o experiență fantastică pentru ea. Costume exotice în tonuri de galben și auriu fuseseră anume lucrate pentru ea, iar efectul lor pe pielea ei de culoarea mierii fusese inpresionant. Fusese îmbrăcată în voal semi-transparent, în mătase și rochii făcute în întregime dintr-o plasă de mărgele. Chipul ei apăruse pe coperta revistei pe care ochii ei păreau să se mărească la nesfârșit, în timp ce gura schița un zâmbet vag, inocent și senzual în același timp. Casa de modă franceză care lansase colecția de cosmetice fusese pur și simplu încântată, iar vânzările crescuseră considerabil. Totuși Jos o sfătuise să nu mai participe la următoarea campanie organizată de aceeași casă. „Dacă vei continua, vei intra într-un tipar. Toată lumea te va asocia cu respectiva colecție și cu nimic altceva", o avertizase el. „O vreme merg, dar ce te faci când te plictisești, sau când se plictisesc ei?” Lisa îi urmase sfatul și nu regretase niciodată, mai ales că ofertele de lucru apăruseră imediat și în număr foarte mare. Dar cel mai mult îi plăcea să lucreze cu Jos. El fusese primul care-i cunoscuse potențialul iar ea avea să-i fie toată viața recunoscătoare pentru asta. Fusese foarte norocoasă. După cum auzise de la celelalte fete, lansarea în profesiunea de fotomodel putea fi o afacere foarte murdară. Faptul că-și găsise acest apartament fusese al doilea noroc, gândi ea intrând sub duș și lăsând apa caldă să i se prelingă prin păr și pe corp. Nu era prea ieftin, dar împărțindu-l cu Dinah, reușeau amândouă să se descurce din punct de vedere financiar. Dinah juca într-o comedie în West End și reușise să obțină acest rol imediat ce terminase Academia de Teatru și Film. Își limpezi părul și închise apa. Se șterse și se îmbrăcă într-un halat de baie alb, mai vechi. Nu era prea elegant dar era destul de potrivit pentru seara pe care avea de gând s-o petreacă relaxându-se lângă foc și poate, ceva mai târziu, ascultând o piesă de teatru la radio. Somnul lung îi făcuse bine, iar acum Lisei îi era foame. Hotărî să-și pregătească ceva de mâncare și să citească scrisorile în timp ce mânca și își usca părul. Asta nu pentru că s-ar fi așteptat la ceva interesant în privința corespondenței primite. Probabil primise mai ales reclame și note de plată. Totuși avea și alți prieteni, în afară de Dinah, prieteni cu care purta o corespondență neregulată dar permanentă. Lisa se gândi că poate Claire născuse deja, iar Frances se hotărâse să accepte sau să refuze slujba pentru Statele Unite ale Americii. Doamna Hargreaves umplea frigiderul cu toate cele necesare, așa că Lisa, cu un prosop înfășurat pe cap, își pregăti o friptură și o salată drept garnitură. Nu avea un apetit prea mare – fapt care-l alarmase pe tatăl ei vitreg atunci când ea se dusese prima oară să locuiască la Stoniscliffe. „Nu mănâncă nici măcar cât o muscă”, mormăia el la fiecare masă. Dar ei îi plăceau mâncărurile simple, bine gătite și era bucuroasă că nu avea probleme cu greutatea. După ce mâncă spălă vasele, își duse cafeaua în camera de zi și își luă scrisorile. Așa cum bănuia, majoritatea plicurilor cuprindeau numai lucruri neinteresante, așa că le puse deoparte. Ultima scrisoare însă era de la Julie. Lisa privi încruntându-se plicul alb, acoperit cu un scris lăbărțat pe care îl cunoștea atât de bine. Instinctul îi spunea că Julie îi putea scrie numai din cauza vreunei crize iar asta o făcuse să creadă că ea vorbea despre ceva ce ar prefera să nu știe. Numai dacă nu cumva era ceva legat de Chas, gândi ea, intrând brusc în panică. El nu prea se simțea bine în ultima vreme, aflase ea din rarele scrisori și de la un timp nu mai primise nimic de la el în afară de obișnuitele felicitări de Crăciun. Continuă să privească plicul încă nedeschis în timp ce în sufletul ei se ducea o luptă între grija pentru Chas și dorința de a face bucățele scrisoarea lui Julie. Nu-i datora nimic surorii ei vitrege, gândi ea cu vehemență. De fapt, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Dar cu Chas era cu totul altceva. Din partea lui nu primise până atunci decât bunătate și respect și din cauza asta Lisa considera că îi datora multe. Oh, nu era vorba de banii pe care-i depunea o dată pe trimestru în contul ei, gândi ea, mai ales că pe aceștia i-ar fi putut da înapoi oricând, pentru simplul motiv că nu se atinsese niciodată de ei. După ce plecase de la Stoniscliffe, jurase că niciodată nu va mai accepta nici măcar un penny din banii familiei Riderwood. Voia să nu mai fie dependentă, mai ales față de… Mintea i se blocă brusc, pentru că gândurile ei amenințau să intre pe un teren interzis. Se străduia din răsputeri să nu se mai gândească la Stoniscliffe. Se hotărâse să nu se mai întoarcă acolo niciodată, cu toate că propria ei conștiință nu-i permitea să rupă contactul cu Chas, care fusese rănit profund de hotărârea ei de a pleca. Iar crudul adevăr era că îi fusese imposibil să-i spună de ce fusese nevoită să plece. Încet și fără tragere de inimă, deschise plicul și scoase din el foaia de hârtie. „Dragă Lisa”. Scrisul exuberant al Juliei ocupa toată pagina. „Ghici despre ce-i vorba? Mă mărit! De fapt am de gând să uluiesc pe toată lumea, făcând pentru prima oară în viața mea lucrul cel mai potrivit. Mirele esre Tony Bainbridge, desigur, iar tata este în al nouălea cer. Căsătoria are loc luna viitoare și eu aș vrea ca tu să fii domnișoara mea de onoare! Te rog, te rog mult de tot să spui da, draga mea. Pregătirile de nuntă mă depășesc deja iar mama Bainbridge amenință să preia conducerea. Te rog, vino acasă, Lisa. Am mare nevoie de tine. Sunt sigură că poți să-ți iei un concediu. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. Cu dragoste, Julie.” Bomba se afla într-un post-scriptum, care probabil fusese scris mai târziu: „Desigur, cel care mă va duce la altar va fi Dane”. Lisa rămase pe loc, privind fix la bucata de hârtie. Apoi mâna i se strânse convulsiv peste scrisoare, transformând-o într-un ghemotoc de hârtie. Spuse cu voce tare și cu un ton disperat: — Nu! Doamne, nu! Se înfioră deodată și își strânse halatul pe ea, după care înteți focul în cămin, de parcă răceala care-o învăluise ar fi fost de natură fizică și ar fi putut fi spulberată cu ajutorul unor mijloace casnice. Își umezi buzele și încercă să se gândească la Julie, care urma să se mărite cu bărbatul pe care Chas și‑l dorise dintotdeauna ca ginere. Poate că decizia lui Julie nu avea să uimească pe toată lumea așa cum glumise fata, dar oricum era destul de greu de acceptat. De doi ani n-o mai văzuse pe Julie, iar Lisa presupunea că sora ei vitregă se mai maturizase între timp. Dar când se gândea la tânăra și sălbatica Julie pe care o văzuse ultima oară, cu greu își putea imagina cum va arăta mireasă. Încercă să‑și amintească pe Tony Bainbridge. Fusese întotdeauna prin preajmă în timpul copilăriei lor, pentru că tatăl lui era proprietarul reședinței vecine cu a lor. Lisei, însă, băiatul nu-i făcuse niciodată vreo impresie prea puternică. Era blond, plăcut și categoric destul de bogat. Dar Juliei, fiica răsfățată și voluntară a unui om de afaceri foarte bogat, oare cum i se părea? Lisa ridică din umeri. Ei bine, uneori dragostea este mai ciudată. Și cu siguranță că Julie era tânără, frumoasă și plină de viață. Trebuia să se mărite din dragoste și nu numai pentru că știa că această căsătorie era dorința fierbinte a celor două familii. Nici măcar Julie nu ar da curs unui asemenea impuls nebunesc, gândi Lisa fără a fi convinsă de acest fapt. Netezi foaia de hârtie și o citi din nou, încercând să ignore post-scriptumul. Era stilul obișnuit al Juliei, plin de sublinieri și semne de exclamare, dar oare așa arăta scrisoarea unei viitoare tinere mirese? Lisa închise ochii. De la vârsta de zece ani, de când ajunsese prima oară la Stoniscliffe, o protejase mereu pe Julie. În prima noapte, când Lisa era încă zăpăcită de viteza cu care se petrecuseră toate și neobișnuită încă cu patul și camera străină, fusese teribil de surprinsă când se deschisese ușa. Julie spusese: „Doamna Arkwright zice că sunt prea mare ca să mai dorm cu lumina aprinsă, dar mie îmi este groază de întuneric. Pot să vin lângă tine? Te rog, Lisa, te rog!” Lisa petrecu o noapte foarte puțin confortabilă. A doua zi, Chas se tăvălise de râs, neluând deloc în considerare dezaprobarea menajerei și dădu dispoziție ca patul Juliei să fie mutat în camera Lisei. „Ți-am spus eu, nu-i așa?” se adresase el mamei Lisei. „Ți-am spus eu că vor fi surori?" Jennifer Riderwood aprobase din cap, vag îngrijorată, știind foarte bine că obligația de a împărți camera cu cineva pentru prima oară în viață era numai una din schimbările pe care Lisa avea să le trăiască în noua ei viață. Când primise premiul Bond, Jennifer era deja văduvă de cinci ani, iar fericitul eveniment nici nu și-ar fi putut găsi un moment mai potrivit ca să apară. Nu prea știa să facă mare lucru. Nu avea nici vreo carieră spre care să se întoarcă atunci când rămăsese singură și cu un copil mic de crescut. Fusese nevoită să accepte cu recunoștință orice slujbă i s-ar fi oferit. Tot recunoscătoare trebuia să fie și pentru faptul că aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă acesta aparținea de fapt cumnatei și soțului acesteia. Clive și Enid Farrel fuseseră conștienți că era în avantajul lor să le primească pe Jennifer și pe fetița acesteia în casa lor. În definitiv, nu aveau nici un fel de obligație față de ele, fapt pe care nu pierdeau niciodată ocazia să-l sublinieze. Totul părea să fie un gest de mare bunătate din partea lor, când de fapt Jennifer plătea o chirie destul de mare, numai ca să fie tratată ca un fel de rudă săracă. Totuși, nimic nu era destul sau prea mult. Primele amintiri ale Lisei erau legate de mătușa Enid, care se plângea tot timpul de inflație și creșterea prețurilor. Lisa era obligată să nu uite niciodată să stingă lumina după ea și să știe exact câți metri cubi de apă avea voie să folosească atunci când făcea baie, pentru că „N-ai voie să faci risipă de energie electrică și pentru apa caldă se plătesc bani buni, draga mea”. Lisa observa că de la o zi la alta mama ei arăta din ce în ce mai obosită și înfrântă. În cele din urmă, Jennifer fusese nevoită să-și mai ia pe lângă slujba de funcționară încă o slujbă, de chelneriță. Rareori ajungea acasă înainte de miezul nopții. De fapt ea nu era decât o femeie fragilă și, inevitabil, până la urmă se prăbușise și fusese adusă acasă, iar Lisa își mai amintea și acum cât de tare se supărase mătușa Enid din această cauză. Perdelele de la casele alăturate fuseseră date fără pic de discreție la o parte atunci când Jennifer fusese purtată în brațe spre casă. Deși pe atunci nu era decât un copil, Lisa observase cu acea ocazie că unchiul și mătușa ei nu erau prea iubiți de către vecinii lor. Mătușa Enid fusese totuși obligată să cheme un medic. Doctorul Chalmers i se adresase cu sinceritate lui Jennifer: — Ai nevoie de o pauză, draga mea. Odihnă absolută, departe de toate acestea, chiar și de fiica ta. Nici ei n-o să-i strice să stea fără tine o perioadă de timp. Sunt sigur că asta ar fi și alegerea ei, mai degrabă decât să te vadă bolnavă pentru totdeauna. Totuși ele nu aveau bani, pentru nici un fel de vacanță. După pierderea slujbei, pentru Jennifer premiul Bond fusese un adevărat miracol. Nu fusese el chiar o avere, dar fusese suficient pentru niște haine noi și o croazieră în Mediterană la sugestia doctorului Chalmers. După câtva timp, Lisa realiză cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fie doctorului Chalmers pentru că acesta o condusese aproape cu forța la agenția de turism. Omul îi cunoștea de mulți ani pe soții Farrell și înțelesese foarte bine ce viață ar fi trebuit să ducă Jennifer mai departe dacă nu folosea premiul pentru a-și lua o vacanță. Mătușa Enid se lansase într-o serie de remarci legate de „egoism și lăcomie” și observase că acoperișul avea nevoie de reparații, la care Jennifer ar fi putut să ajute cu bani, întrucât era și acoperișul ei. Dar de această dată Jennifer nu se mai lăsase terorizată. Plătise croaziera și profitase de ea. Când se întorsese, nimic nu mai fusese la fel. Nu era vorba numai despre faptul că se relaxase, se îngrășase puțin și se bronzase. Erau și alte diferențe, mai subtile. În zâmbetul ei, în ochii ei, care deveneau mai visători, atunci când credea că n-o privește nimeni. După un timp apăruse Charles Riderwood; înalt, bine legat și cu un chip deschis care datorită șuvițelor cărunte de la tâmple avea o anume distincție. Îi zâmbise Lisei și-i spusese: „Salut, scumpo, am și eu o fetiță, cu câțiva ani mai mică decât tine.” Lisa îi răspunsese la zâmbet puțin nesigură. Recunoscuse totuși bunătatea, din ochii lui și înțelesese că și el dorea mult ca ea să-l placă, chiar dacă micuța Lisa nu prea pricepuse de ce. Aflase după ce plecase el cu mașina lui superbă, marca Jaguar. — Ce obrăznicie! izbucni Enid Farrell. Ideea aceasta nebună de a-ți aduce aici… amantul. Cum îndrăznești?! Jennifer se înroșise, dar vocea ei răsună calmă. — Înainte de a mai spune ceva, Enid, cred că ar trebui să știi că Charles și cu mine intenționăm să ne căsătorim. — Să vă căsătoriți?! țipase Enid. Te măriți cu un bărbat pe care l-ai cunoscut într‑o croazieră? Dar nu știi absolut nimic despre el. Ar putea să fie chiar deja însurat. Pe chipul lui Jennifer înflorise un zâmbet. — Știu destule, spuse ea. Este văduv. Soția lui a murit cu câțiva ani în urmă. Are un fiu de douăzeci și patru de ani și o fiică de opt ani. Lucrează în domeniul electronicii și locuiește în Yorkshire. Mai dorești să afli ceva? Enid Farrell își luase un aer jignit. — De ce fiul este cu atâția ani mai mare decât fata? întrebase ea acuzatoare. — Nu știu. Poate că așa s-a întâmplat să fie. Chipul lui Enid devenise mai dezaprobator ca niciodată. Era evident că era de părere că după șaisprezece ani oamenii ar trebui să se gândească la alte lucruri și nu să facă copii. Își păstrase aerul dezaprobator până în ziua nunții, în afară de Lisa, Enid și soțul ei fuseseră singurii invitați din partea lui Jennifer. Totuși, mulți prieteni ai lui Charles Riderwood sosiseră la recepția oferită de el la hotelul Londra unde dealtfel, avea și un apartament închiriat. Acolo îi așteptase cineva, un tânăr înalt și brunet care la apariția lor se ridicase repede de pe canapea. Charles se arătase foarte încântat de prezența lui. — Dane, până la urmă ai reușit să ajungi! Apoi se întoarse spre Jennifer. Hai să-ți cunoști noul fiu. Dacă n-ar fi fost plecat în America la un curs postuniversitar, l-ai fi întâlnit mai de mult. Dane Riderwood spusese atunci în glumă: — Totul pare să arate că este mai bine să nu mi se întoarcă spatele nici o secundă. Făcuse un pas înainte ca să dea mâna cu Jennifer, după care toată lumea izbucnise în râs, dar Lisa, care rămăsese ezitând undeva în spate, realizase instinctiv că acel străin care era fratele ei vitreg nu era deloc amuzat. Zâmbise, dar zâmbetul lui nu se reflectase și în ochi. Iar când Charles o împinsese pe Lisa mai în față cu mâna lui caldă și puternică, Dane o privise cu o indiferență care friza ostilitatea. Apoi îi întorsese spatele imediat, făcând-o pe Lisa să gândească: „Nu-mi place de el – iar lui nu-i place deloc de noi”. O auzise pe mama ei adresându-i-se proaspătului ei soț: „Seamănă foarte bine cu tine” și atunci Lisa vrusese din tot sufletul să strige că nu este așa, pentru că Jennifer cu siguranță știa că cei doi nu semănau absolut deloc. Oh, amândoi erau înalți și foarte bruneți, dar Dane era o versiune mai suplă a masivului său tată. Și chipul lui era mai subțire, cu trăsături arogante, spre deosebire de cel al tatălui său care era blând și simpatic. Nici ochii lui Dane nu erau albaștri ca ai tatălui său, ci goi și foarte reci, în timp ce gura exprima aversiune și duritate. Lisa abia așteptase să vadă Stoniscliffe, casa cea mare din piatră gri despre care îi povestise tatăl ei vitreg. Fusese nerăbdătoare s-o cunoască și pe Julie. „Nici ea nu prea are cu cine să se joace” îi spusese Chas. „Și îndrăznesc să spun că și tu ai fost destul de singură în ultima vreme.” Dar toată emoția, toată nerăbdarea pe care le simțea Lisa fuseseră întunecate de prezența acestui tânăr străin, rece și ostil. Nu mai fusese nici măcar sigură că mai dorea să locuiască în casa cea nouă dacă și el avea să fie acolo. Încercase să uite de Dane Riderwood și să se bucure de petrecere. Oamenii vorbeau foarte frumos cu ea și îi admirau părul lung și bogat. Chas îi dăduse chiar și o picătură de șampanie, în ciuda protestelor amuzate ale mamei ei. Tocmai începuse să se simtă mai bine când mătușa Enid se apropiase de ele. Lisa și Jennifer rămăseseră o clipă singure și era evident că femeia își alesese cu grijă momentul. „Ei bine, te-ai aranjat cum nu se putea mai grozav”, șuierase ea spre Jennifer. „Într‑adevăr, lucrează în domeniul electronicii! N-ai uitat să menționezi faptul că are propria lui fabrică. Presupun că acum vei pleca în nord cu el, fără să te mai gândești deloc la oamenii care ți-au dat să mănânci și ți-au oferit un acoperiș atunci când tu nu aveai nimic.” Lisa văzuse cum mama ei pălește și cum îi dispare de pe chipul luminos culoarea, emoția și bucuria. Jennifer reușise totuși să-și mențină calmul și să spună încet: „Enid, te rog să nu ridici tonul. Nu mă aștept să mă crezi, dar nici eu n-am știut nimic despre fabrică până azi. Oh, știam că Chas nu este un muritor de foame, dar toate astea… toate astea au fost un șoc pentru mine, așa cum au fost și pentru tine”. „Oh, desigur, mârâise Enid Farrell. Întotdeauna am știut că nu suntem destul de buni pentru tine, nici eu, nici bietul meu frate. Tot timpul ți-ai dat aere – abia puteai să muncești. Ei bine, acum nu vei mai fi nevoită să o faci!” Lisa se cutremurase. Vocea mătusii Enid fusese plină de venin. Nu mai fusese numai pisălogeala cu care ea și mama ei se obișnuiseră deja. Mai observase și altceva: Dane Riderwood se afla la foarte mică distanță și după expresia disprețuitoare de pe chipul lui se putea deduce că auzise cel puțin sfârșitul acestui episod sordid inițiat de Enid. Lisa gândise atunci: „Aș fi vrut să nu audă asta. Oricum lui nu-i place de noi, iar acum o să creadă că și noi suntem la fel de îngrozitoare ca mătușa Enid”. Îl văzuse pe tatăl ei vitreg apropiindu-se zâmbind, iar Enid se îndepărtase atunci. Nu mult după aceea, Lisa fusese ușurată să observe că atât ea cât și unchiul Clive părăsiseră petrecerea. Dintr-odată începuse să se bucure că pleacă la Stoniscliffe pentru că astfel, spera ea, nu va mai fi fi nevoită să-i vadă pe nici unul din ei. Recepția păruse să se întindă la nesfârșit, iar pe Lisa o obosiseră vocile și chipurile care se învârteau în jurul ei. După o vreme, ea se retrăsese în dormitorul alăturat. Acolo se afla și o canapea pe care se ghemuise, departe de murmurul vocilor și râsetele din camera vecină. Adormise destul de rapid. Nu-și dăduse seama ce o trezise, dar deschise ochii, clipind ușor. Realizase imediat că nu se afla singură în cameră. De undeva de foarte aproape se auzea vocea unui bărbat: — De fapt, a fost o surpriză pentru toată lumea. Nu ți-a spus? — Nici un cuvânt, până nu a fost prea târziu ca să mai pot interveni. Vocea furioasă a lui Dane Riderwood. — Dumnezeule, este o nebunie curată! A plecat în vacanță și s-a întors cu o amărâtă de dactilografă ahtiată după bani și cu odrasla ei. Dumnezeu știe că nimeni n-a spus că trebuie să trăiască ca un sfânt, dar cu siguranță că n-ar fi trebuit să plătească pentru mica lui distracție, cu căsătoria. Ghemuită pe canapea, Lisa simțise că i se face rău. Nu înțelesese chiar tot, dar recunoscuse disprețul exprimat la adresa „dactilografei și odraslei sale”. Vrusese să sară în sus și să se ducă la Dane Riderwood, să-l lovească și să-l facă să-i pară rău, dar imediat ce această idee îi trecuse prin cap, se gândise că este mai bine să fie prudentă. Dacă ar fi dat curs primului impuls, atunci ar fi apărut imediat și alți oameni, care ar fi întrebat-o de ce se poartă așa, iar ea ar fi fost nevoită să le explice și atunci ziua atât de fericită a mamei ei ar fi fost distrusă. Mătușa Enid fusese destul de rea, dar toată această poveste era pur și simplu îngrozitoare. Aceasta avea să fie noua ei familie, din care Dane urma să fie o parte importantă, iar el nu le plăcea nici pe ea, nici pe mama ei. Nu le voia. Lisa își îngropase fața în pernă și-și astupase urechile cu palmele. Nu mai suporta să audă. Ceva mai târziu, Chas și Jennifer veniseră s-o ia ca să plece spre nord, la Stoniscliffe. Aveau să plece în luna de miere ceva mai târziu, pentru că Chas dorise să-i arate mai întâi lui Jennifer casa lui, unde Lisa avea să se stabilească imediat. Cei doi îi priviseră obrajii și oboseala din ochi și hotărâseră să toate erau din cauza nervozității și emoțiilor prea mari. Nu insistaseră să obțină de la ea și alte explicații. Pentru Lisa fusese o adevărată ușurare să afle din discuțiile lor că Dane nu urma să vină cu ei la Stoniscliffe, ci avea să se întoarcă imediat în America. Poate chiar avea să rămână definitiv acolo, gândise Lisa. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. Acum, matură fiind, Lisa zâmbi trist, gândindu-se la naivitatea copilărească de care dăduse dovadă. Bineînțeles că Dane se întorsese și treptat, atmosfera se mai destinsese, cu toate că Lisa continua să-și spună că niciodată nu-l va putea place și nicidecum nu va putea avea încredere în el cu adevărat. Ori de câte ori Dane se afla în apropiere, Lisa parcă se punea în gardă. Deși nu-i convenea, Lisa trebuia să recunoască și unele calități ale lui Dane. Era sigură că niciodată el n-o necăjise pe mama ei. Niciodată nu făcuse nici cea mai mică aluzie la adevăratele lui sentimente legate de a doua căsătorie a tatălui lui. Dar în definitiv, nici n-ar fi avut motiv s-o facă, își reaminti ea. Chas și Jennifer fuseseră foarte fericiți împreună. Chiar și cineva plin de prejudecăți ca Dane trebuia să recunoască asta. Fusese întotdeauna foarte civilizat, cu toate că destul de distant și rece, față de Jennifer. Pe Lisa aproape că n-o băga în seamă. Dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici lui Julie nu-i dădea prea multă atenție, chiar dacă fetița avea o tendință evidentă de a-l idolatriza. Devoțiunea frățească nu fusese niciodată stilul lui Dane, gândi Lisa, făcând o grimasă. Avea desigur multe prietene. Unele dintre ele veneau adesea la Stoniscliffe și făceau curse nebunești cu mașina, sub privirile indulgente ale lui Chas. Dar era evident că Dane le păstra în preajma lui numai ca să se amuze. Nu dădea nici un semn că ar putea să se lege în mod serios de vreuna dintre ele – adevărate potențiale soții pentru un bărbat care era pe cale să moștenească o prosperă firmă și care va avea nevoie de o gazdă plăcută și experimentată, în casa lui. Julie și Lisa discutaseră adesea despre toate aceste fete, criticându-le fără milă manierele, vestimentația și aspectul fizic. Ceva mai târziu, surorile începuseră să se întrebe, pline de curiozitate adolescentină, despre diverse probleme legate de sex. Julie fusese aceea care ridicase cel mai des acest subiect, mai ales în privința fetelor pe care le frecventa Dane. Pe Lisa însă, n-o interesau partenerele pe care fratele ei vitreg le alegea pentru a-și satisface necesitățile sexuale, cu toate că era convinsă că Dane era un expert și în acest domeniu, ca dealtfel în oricare altul de care se ocupa. El era băiatul de aur care devenise deja directorul firmei Riderwood, care se extindea rapid și sigur. Chas era mândru de el și spunea adesea că așchia nu sare prea departe de trunchi, dar Lisa considera că asta putea fi adevărat numai dacă trunchiul ar fi fost din granit, pentru că observase la Dane o lipsă de milă și îndurare care o înfiora. De aceea, chiar făcând abstracție de neîncrederea ei de la început, Lisa nu fusese niciodată în stare să-l admire așa cum făcea Julie și încă cu multă generozitate. Dane nu corespundea deloc cu imaginea ei despre un erou. Nu găsea nici un fel de căldură sau tandrețe la el. Nici măcar după ce Lisa împlinise șaisprezece ani și Jennifer care, o vreme, nu se simțise bine, murise pe neașteptate în somn, Dane nu se îmblânzise deloc. Deși fusese plecat într-o călătorie de afaceri, venise totuși la înmormântare. Dar atunci când își exprimase condoleanțele, Lisa avusese impresia că gândurile lui erau în cu totul altă parte. Își dorise atunci să strige: „Nu-ți pare absolut deloc rău! Niciodată nu ne-ai vrut aici, nici pe ea, nici pe mine”. Toată ostilitatea și suferința din trecut crescuseră în ea. Spusese numai câteva cuvinte reci și îi întorsese spatele. Lisa gândise chiar, că niciodată nu avea să-i fie mai antipatic ca în clipa aceea. Acum însă știa că se înșelase. Se ghemuise mai bine pe canapea, înfiorându-se ca întotdeauna când se gândea la evenimentele care avuseseră loc cu doi ani în urmă. Asta nu pentru că s-ar fi gândit foarte des la el. Își impusese o anumită cenzură în această privință. Nici acum nu s-ar fi gândit la el – numai Dumnezeu știe că n-ar mai fi vrut s-o facă niciodată – dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Julie. „Desigur, Dane mă va conduce la altar.” Trebuia să-i scrie Juliei și să găsească o scuză oarecare, foarte curând. Pentru că nu mai avea de gând să se întoarcă la Stoniscliffe atâta timp cât Dane se afla acolo, iar acum el era în permanență acolo. Asta o durea. Îi era dor de Chas și de casa mare și gri din Dales, dar trebuia să rămână departe de toate acestea pentru că nu voia să-l mai vadă sau să-i mai vorbească vreodată lui Dane Riderwood. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară pentru că nu aștepta pe nimeni, cu toate că existau destule persoane care știau că se întorsese din Indiile de Vest și puteau să treacă pe la ea. Făcu o grimasă la gândul că nu este fardată și că are un turban dintr-un prosop pe cap și fu tentată să nu răspundă, dar soneria țârâi din nou. Lisa realiză că oricum nu avea nici un rost să pretindă că nu este acasă pentru că cel care o căuta observase deja că înăuntru este lumină. Lăsă pe canapea scrisorile și strigă: — Da, da, vin imediat! Când deschise ușa, Lisa zâmbea ușor pentru că bănuia că vizitatorul era Simon care dăduse semne serioase că ar putea să se îndrăgostească de ea, chiar puțin înainte de plecarea ei în Indiile de Vest. Îl plăcea pe Simon, dar era foarte departe de a se îndrăgosti de el. — M-ai prins într-un moment destul de prost. Sunt… începu ea, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze când văzu cine se afla în fața ei, așteptând să fie primit înăuntru. — Bună, Lisa, spuse Dane Riderwood.  

Capitolul 1 Ralph... murmură Mona Collins în somn, întorcându-şi fără încetare, într-o parte şi alta pe pernă capul blond frumos. Oh! Ralph. Tocmai pusese stăpânire pe buzele sale, în mod senzual şi seducător. Ea îi savura sărutările şi cedă mângâierilor. Braţele lui Ralph o înlănţuiră acum. Cât era de bine să-i aparţină în întregime acestui bărbat şi să-l poată mângâia ascultându-i bătăile inimii! îl iubea. Îl iubea pe Ralph Harper din toată inima. Cunoscuseră împreună acea clipă minunată în care două fiinţe nu mai formează decât un singur trup. Zgomotul unui motor, în depărtare, o trezi aducând-o cu brutalitate la realitate. Incapabilă să se sustragă visului, Mona întinse mâna spre Ralph. Şi-o lăsă imediat să cadă: nu era acolo. Era singură. Oare de ce trebuia să se mai gândească la el? se întrebă. Dădu pătura la o parte. Dacă prezenţa lui ralph nu era decât o halucinaţie, faptul că-l dorea era o realitate, ascunsă cât mai adânc în fiinţa sa, dar mereu prezentă. Mona îşi reproşa că se gândea astfel la acel bărbat absent de mulţi ani. Încercă să se calmeze, se întoarse în pat oftând şi făcu un suprem efort pentru a uita, dar în zadar. Ca întotdeauna, trecutul îi reveni în memorie. Pe atunci avea optsprezece ani şi toată nepăsarea tinereţii. Oare ce fată tânără nu s-ar fi îndrăgostit nebuneşte de Ralph Harper? La douăzeci şi trei de ani, avea misterul şi seducţia unui bărbat matur. Începuse să lucreze de foarte tânăr ca muncitor la zăcămintele petroliere şi se călise considerabil în timpul acelor ani. Totuşi, dăduse dovadă de o mare tandreţe, încât fu la fel de uimită ca şi în faţa acelui sentiment minunat care se amplifica între ei. Mona îşi amintea perfect prima lor întâlnire... Era într-o zi foarte călduroasă, cum Texasul cunoştea uneori. Mona, în vacanţă, profitase de libertate pentru a se duce să hoinărească în apropierea sondelor. Spre deosebire de mama sa, îi plăcea nespus acele locuri, să respire mirosul special al petrolului brut care tocmai se extrăgea şi să privească feţele brăzdate de riduri ale muncitorilor. Toată lumea o cunoştea: se ştia că era fiica lui Bob Collins şi nimeni nu-i adresase vreodată vreo remarcă nepoliticoasă. În acea zi nu avusese ochi decât pentru un bărbat. Înalt şi slab, cu părul şaten ondulat, care-i ieşea de sub cască, se oprise lângă ea şi-o măsurase îndelung. În ochii verzi-cenuşii strălucea o licărire intensă care o tulbură profund. Descumpănită, roşii: cum să reziste oare farmecului pe care-l emana acel necunoscut? Chipul bronzat şi mâinile lungi, suple şi agile, o fascinară. După ce-şi terminase munca, el se îndepărtase. Mona se simţi în mod inexplicabil pierdută şi începu să-l urmărească pentru a-l ajunge din urmă puţin mai departe, la umbră unui camion. Îl abordă cu un zâmbet. — Sunteţi nou? El lăsă ochii să-i alunece peste picioarele lungi, înainte de a răspunde laconic: — Da. — Nu-mi amintesc să vă fi întâlnit deja. — Tocmai am sosit. — Vă gândiţi să rămâneţi mult timp? — Nu ştiu. Nu am încă planuri foarte precise. — Sper că vă place aici. — Nu-i prea sigur! Sub privirea insistentă, Mona rosi, în acelaşi timp tulburată de acest bărbat şi uimită de propria purtare; niciodată nu simţise un val atât de vertiginos de emoţii ameţitoare şi fermecătoare. Şi totuşi, nu schimbaseră decât o privire. — Scuzaţi-mi indiscreţia. La revedere. Ultimele cuvinte fuseseră murmurate cu o voce atât de şoptită, încât de-abia se auzea. Apoi plecă, aproape alergând, atât de provocator i se păruse comportamentul ei. În timpul după-amiezii, Mona evită cu grijă să-l reîntâlnească şi discută cu muncitorii pe care-i cunoştea. Cu toate acestea, n-avea decât o dorinţă: să rămână acolo şi să-l contemple pe acel bărbat care o fascina. Dar dacă o surprindea în timp ce-l spiona? Aproape fără să vrea, Mona nu putu rezista plăcerii de a-l privi. O ultimă oară! Prea absorbit de munca sa, el n-o remarcase. Cuprinsă de senzaţii ciudate, Mona se întrebă ce i se întâmplase. Oare ce putere avea pentru a o vrăji astfel? Mări pasul şi se grăbi spre garaj. Îndată ce deschise portiera maşinii sale, observă o foaie de hârtie mototolită, pusă pe scaunul pasagerului. Fără să lase să se vadă nimic din surpriză, se instală la volan, le spuse la revedere prietenilor şi demară, apoi aşteptă să ajungă la o anumită distanţă de şantier pentru a se opri. Despături scrisoarea cu o mână tremurătoare; era doar un număr de telefon. Fără nume, fără adresă. Dar n-avea nicio îndoială despre originea acestui mesaj. Cu inima palpitând, porni din nou cu toată viteza. Nu-i lipsea tupeul! se gândi ea. În cazul în care crede că mă voi grăbi spre telefon, se înşală! Şi totuşi. Doar faptul de a se gândi la el, la braţele puternice, la cămaşa udă de transpiraţie care i se lipea de piele, de blugii prăfuiţi mulaţi pe el, acest simplu fapt o tulbura teribil. Îşi dorea la nebunie să se cuibărească lângă el, în braţele sale. Necunoscutul acesta îi ocupa deja toate gândurile. Nu, nu-i va telefona! Va fi visul său. Va păstra foaia de hârtie cum se păstrează o comoară secretă, în adâncul fiinţei sale. De altfel, la ce bun să arunce acest bilet, pentru că numărul îi era deja întipărit în memorie? În seara aceea, cina i se păruse interminabilă. Mama sa, foarte mondenă, nu înceta să comenteze micile evenimente ale zilei. Îndată ce masa se termină, Mona se refugie în camera ei; simţea nevoia să fie singură. În mod reflex, se opri în faţa oglinzii care-i reflectă imaginea unei femei radioase şi încă toată agitată de tulburarea pe care fascinantul necunoscut i-o trezise. Îi citise în privire o admiraţie pe care nu şi-o putuse ascunde. Un amestec irezistibil şi totuşi înssăimântătoare de aroganţă şi de seducţie. Gânditoare, se întinse pe pat. Pentru prima dată în viaţă, avea de-a face cu un adevărat bărbat, atât de deosebit de cei pe care îi cunoscuse până atunci! Da, într-o zi o va lua în braţe. La această idee, se înfioră. Totul în atitudinea sa, dovedea că acest bărbat nu mai avea nimic de învăţat de la viaţă. Dar de la dragoste? Mona se ridică şi se duse la fereastră pentru a privi prin perdelele de dantelă albă; grădina pe care un peisagist la modă i-o aranjase mamei sale. Dar, în loc de flori, vedea un chip subţire şi bronzat. Oare de unde îi venea acea senzaţie că dacă voia să se apropie prea mult de acest bărbat, îşi asuma un pericol? Să fi fost tocmai din cauza experienţei sale? Brusc, avu o certitudine absolută, de netăgăduit: acel bărbat cunoştea viaţa şi dragostea. Nu mai avea decât o singură nădejde: să înveţe totul de la el. Mona îşi duse mâna la faţă. Îi ardea. Niciodată vreun bărbat nu avusese un asemenea efect asupra sa! Oh! Desigur, unii o curtaseră şi chiar o sărutaseră, dar fără să meargă mai departe. Nu le-ar fi permis ea. Niciodată nu simţise pentru ei un sentiment adevărat. Ştiuse întotdeauna că, atunci când va veni bărbatul vieţii sale, îl va recunoaşte; acum acel sentiment era acolo, atât de puternic încât o apăsa. Necunoscutul acela era cel pe care-l aştepta. Se îndreptă spre telefon şi formă numărul lui cu inima bătând să-i spargă pieptul! La a şasea sonerie, răspunse: — Alo? Vocea masculină era caldă şi vibrantă. Ea îşi adună toate forţele pentru a răspunde: — Alo! Fu incapabilă să rostească o vorbă în plus. — Ştiam că dumneata erai. Unde vrei să ne întâlnim? — Nu ştiu. Nu pot. Părinţii mei. Bâigui Mona. El începu să râdă. — În acest caz, hotărăsc eu. Sună-mă mâine seară. Dar înainte, un mic sfat: data viitoare când vei veni la sonde să fii mai discretă. — Dar, n-am vrut. Se întrerupse; la ce bun să-l asigure de nevinovăţia sa? N-o va crede! — Iartă-mă, sunt grăbit. Pe curând. Mona închise. Toate acestea erau absurde, nebuneşti. Nu se mai recunoştea! Trebuia să-l uite cât mai repede pe acest străin, să nu se mai gândească niciodată la el. Totuşi, a doua zi seara, nu se putu împiedica să nu-l sune. — Bună seara. Tonul îi era aspru şi atât de puţin încurajator, încât Mona bâigui cu o voce stinsă: — Bună seara, mi-ai cerut să. — Ascultă, acest mic joc a durat destul. Lasă-mă-n pace! Era atât de brutal, încât ea nu putu decât să murmure: — Ce vrei să spui? — Mai mulţi colegi ţi-au observat manevra. Doi dintre ei şi-au dat chiar osteneala să mă avertizeze că-mi voi pierde timpul cu fata patronului. Cel mai nostim este că sunt convinşi că eşti pură ca zăpada. Cu siguranţa nu ţi-au văzut ocheadele incendiare! — Eu niciodată. N-am vrut. Doream doar să te cunosc. — Evident! Doar că există un lucru pe care nu-l ştii: eu nu caut necazuri! — Eu şi mai puţin! protestă ea. Ce este rău în a dori să te apropii de cineva? Am impresia că ştii. Atâtea lucruri. — Este adevărat, cunosc viaţa. Şi nu este roz în fiecare zi. — Şi dragostea. Nu crezi în ea? Întrebarea îi scăpase fără să vrea. Ce va gândi despre ea? îşi muşcă buzele, înspăimântată de propria reacţie. — Dragostea? Ce glumă! — De ce această zeflemea? Găseşti cuvântul chiar atât de îngrozitor? îl întrebă, cu lacrimi în ochi. — Îngrozitor? Nu! mai curând ridicol. Lipsit de interes. Râse sec, fără bucurie. — Nu te înţeleg, murmură Mona, cu un nod în gât. Dragostea este. Atât de importantă. La aceste cuvinte el izbucni într-un râs sincer. — Nu pentru mine! Deci pentru dumneata! Eşti incredibilă! Ce aştepţi de la mine? — Am putea ieşi împreună, de exemplu să mergem să vedem un film. — Crezi că am timp de pierdut? Ultima dată când am fost la cinema, aveam cincisprezece ani! Pentru prima oară în viaţă, Mona se simţi deznădăjduită. — Ce vrei să fac? — Uită-mă. Rămâi în lumea dumitale mică, lasă-mă în a mea şi încetează să mă deranjezi. Apoi, cu acest sfârşit delicat, închise. Şi Mona încercă într-adevăr să nu se mai gândească la el. Dar câmpul de foraj o atrăgea ca un magnet. Nu se putea stăpâni să nu se ducă acolo, unde – în mod discret, credea ea – îl privea. Câteva săptămâni mai târziu, găsi o a doua foaie de hârtie mototolită, aşezată în maşină. Pe ea era înscris acelaşi număr de telefon. Îl sună imediat. — Bine, răspunse Ralph, în cele din urmă. Vom merge la cinema, dar promite-mi să nu mai vii la sonde... Nu ţin să-mi pierd slujba! Ea îşi ţinu promisiunea. Deveniră prieteni. Timp de-o lună, se văzură de trei ori pe săptămână. De mai multe ori, o luă de mână. Mona era fericită să-i vorbească şi să descopere sub aspectul exterior de asprime, un bărbat cu inima mare. În rest, făcea orice pentru a nu beneficia de şansa ce i se oferea deschis de a profita de ea. Şi apoi, într-o seară, după ce o condusese la maşina sa, când portiera fu închisă între ei, Ralph îi spuse prin geamul deschis. — Ascultă, Mona, eşti prea tânără! Situaţia asta nu mai poate dura. Nu numai pentru că-mi risc slujba, dar am şi eu sentimente. Nu sunt de gheaţă. — Oh! Ralph. Murmură ea. Spune-mi ce simţi. La aceste cuvinte, chipul i se crispă. — Întoarce-te acasă. Uită-mă. Şi aşteaptă-l cuminte pe FătFrumos. Îl privi urcând în vechiul său jeep şi, gânditoare, îl văzu îndepărtându-se. Nu, nu va asculta. Hotărârea era luată: se va duce să-l întâlnească. Imediat. Perfect conştientă de ceea ce făcea, Mona porni motorul şi se gândi la personalitatea enigmatică şi fascinantă a acestui bărbat. Nu, doar dorinţa nu explica totul. Un sentiment mai profund, chiar mai tulburător, o atrăgea spre el: îi plăcea forţa sa şi siguranţa sa calmă, rămase intactă în ciuda vieţii aspre pe care o dusese. Îşi parcă maşina la capătul străzii şi făcu restul drumului pe jos – calmă, fără nicio grabă, ca şi când mergea în întâmpinarea destinului său. Ralph, cu bustul gol, deschise uşa. — Ce faci aici? Mona intră şi închise uşa în urma ei. — Te rog, îl imploră, nu mă da afară! Am atâta nevoie de tine! — Nu poţi rămâne! îi replică dur. Fără să-l asculte, Mona i se aruncă în braţe. Inăbusindu-şi o înjurătură, el o strânse cu putere. Ameţită, înnebunită de o bucurie pe care nu şi-o imaginase niciodată, chiar în cele mai tulburătoare visuri, Mona ridică spre el o faţă radioasă şi îi oferi buzele. Cedând chemării sale, Ralph puse stăpânire pe gura ei, cu o aviditate sălbatică ce-i trăda intensitatea dorinţei prea mult timp stăpânită. Apoi, respirând greu, o respinse încet. — Pleacă. Pleacă înainte ca să fie prea târziu, murmură brusc. — Nu, Ralph. Nu voi pleca. Mă doreşti, aşa cum te doresc şi eu. O ştiu de la prima noastră întâlnire, de la prima noastră privire. — Este imposibil, Mona. Eşti încă o fetiţă. O fetiţă nevinovată. — Nu, sunt femeie şi te doresc. Deveni provocatoare. Irezistibilă. Câştigase. — Foarte bine. Dar te previn: nu va trebui să mi-o reproşezi mai târziu. Tu eşti cea care a venit la mine. Să nu uiţi niciodată. — Niciodată, Ralph. Bâigui ea. Complet ameţită, se lăsă dusă în camera lui, ca într-un vis. În această clipă nimic nu mai conta, decât magia prezenţei sale senzuale. În timp ce-o mângâia, o dezbrăcă tandru, cu o încetineală intenţionată, admirând şi alintând formele trupului înflăcărat. Când Mona descoperi, la rândul său, intensitatea dorinţei bărbăteşti, îi bâigui numele şi crezu că leşină. Dusă de un vârtej de emoţii necunoscute, în care visul se contopea cu realitatea, Mona se oferi îmbrăţişării cu un lung fior de plăcere nerăbdătoare. Cu infinită blândeţe, se uniră în cele din urmă, pentru a prelungi încântarea preludiului amoros. Apoi, într-un elan frenetic, împărtăsiră o inexprimabilă pasiune şi cunoscură plenitudinea dorinţei potolite. *** Singură în noapte, Mona izbucni în lacrimi. Ralph fusese prima şi singura ei iubire. De ce oare nu reusea să şi-l scoată din memorie, după şapte ani? Cu un gest brusc, dădu la o parte cearsafurile sifonate şi se duse să-şi răcorească faţa în baie. Se strădui să încerce să doarmă, dar nu reuşi; amintirea lui Ralph Harper o obseda până la ameţeală. În ciuda anilor, îşi amintea totul despre el. Nu uitase nimic din ziua nunţii, din călătoria rapidă în Mexic unde avusese loc ceremonia şi din mânia părinţilor ei, care se opuseseră căsătoriei. În pofida neînţelegerii lor, Mona luptase cu înverşunare pentru a deveni soţia lui Ralph, în ciuda tuturor. Când se instalară în căsuţa mică, ea crezu că află fericirea perfectă. Dar încântarea îi fusese de scurtă durată. Ralph fusese trimis la o altă sondă, destul de departe de casă şi refuzase ca ea să-l însoţească. Se întorcea în fiecare weekend, frânt de oboseală. Mona se plictisea, în ciuda plimbărilor şi ieşirilor cu mama sa. Ar fi vrut să fie mai mult cu soţul său, să se distreze cu el. Treptat, totul devenise motiv de discordie; mândru şi independent, Ralph nu suporta ca socrii săi să-i ajute financiar. Nu voia să le datoreze nimic. Pe nesimţite, relaţiile tinerei perechi se deteriorară. Într-o seară, izbucni o ceartă în mod brutal: convinsă, în ciuda protestelor lui că Ralph iubeşte o altă femeie, Mona ameninţase că-l părăseşte. Dar, de furie, el fusese cel care plecase. Îl aşteptase toată noaptea. Dimineaţă, văzând că nu s-a întors, îşi făcuse valizele şi se hotărâse să se întoarcă la părinţii săi. Aceştia se ocupară singuri de divorţ, foarte fericiţi să scape familia de un intrus care nu fusese niciodată acceptat. Mona oftă; imposibil să doarmă. Se duse şi se aşeză la fereastră unde, visătoare, începu să se gândească la trecut. În zadar încerca să-l uite de şapte ani. Şapte ani deja. Împotriva voinţei părinţilor, se înscrisese la universitate şi-şi obţinuse diploma de geolog. Acum călătorea pentru a-şi pune în practică cele învăţate şi a face cercetări petroliere. Această meserie o fascina. Devenise toată viaţa sa. La terminarea studiilor, ţinându-se cont de rezultatele excelente şi de experienţa sa în domeniul cercetării petroliere, se văzu propusă pentru mai multe posturi interesante, dar alese să lucreze pentru World Wide Company, o societate multinaţională, deoarece şi Ralph era angajatul său. Din ceea ce citise în revistele de specialitate, făcea prospecţiune în Indonezia. În timpul anilor de studii, amintirea lui o obsedase pe Mona şi, mai mult încă, după despărţirea de părinţii săi şi în perioada grea care urmaşe acesteia. În fiecare bărbat pe care-l întâlnea, îl vedea pe Ralph. Nicio mângâiere, niciun sărut, nu puteau şterge amprenta magică lăsată de ale sale. Frântă de oboseală, Mona se întoarse să se culce; ştia de ce Ralph era atât de prezent în acea seară. Mâine, la World Wide, va fi desemnat cel, sau cea, care va pleca în Indonezia, pentru a înlocui un membru al echipei. Ea îşi depuse candidatura cu speranţa de a fi aleasă şi de a putea în sfârşit să pună cruce trecutului. Pentru că Ralph lucra acolo, era sigură că-l va întâlni pe cel ce-i fusese soţ – convinsă că dragostea sa nu va supravieţui acestei confruntări cu realitatea. Da, era singurul mijloc de a-şi putea reface în sfârşit viaţa şi de a alunga nălucile care nu încetau s-o chinuie. Doar cu acest preţ va vedea alte începuturi.

Suspiciune de Annabel Murray I. — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva. * * * În taxi, Vicky era preocupată de cu totul altceva. Nu de petrecere care, după cum bine ghicise cumnatul ei. nu reprezenta mai mult decât o simplă distracție, ci de viitoarea ei misiune. Multe lucruri depindeau de succesul ei, eventual un parteneriat cu acest nou grup hotelier. Pentru ea asta însemna cincisprezece zile în Caraibe, deplasări în majoritatea insulelor pentru a vizita hotelurile și a hotărî dacă ele corespundeau criteriilor de exigență ale clientelei britanice, apoi elaborarea și semnarea contractului. Asemenea tratative pretindeau nu numai competență ci și talentul de a stabili raporturi bune cu directorii, pentru a obține tarife preferențiale. Își alungă din minte temporar aceste preocupări profesionale când taxiul o lăsă în fața unei case în stil georgian, situată pe malul Tamisei. În ciuda temperaturii scăzute a lunii ianuarie, invitații, elegant îmbrăcați, roiau pe trotuar. Puțini oameni își petreceau noaptea în același loc, dacă aveau posibilitatea să se ducă încă la vreo două sau trei petreceri. — Bună seara, scumpa mea. Gazda lor, Laura și nu mai știa cum, rezerva la toată lumea aceeași primire anonimă, plină de prudență. — Intră, ia un pahar și fă cunoștință cu toată lumea. Ceea ce Vicky și făcu, cu calm și siguranță. Trecu plină de grație de la un grup la altul, amestecându‑se în conversație, aruncând câte o poantă. Era peste tot binevenită, farmecul și frumusețea ei servindu‑i ca introducere, mai ales în compania bărbaților. — Mereu între două călătorii? o întrebă un bărbat tânăr, a cărui figură îi reamintea în mod vag de ceva. Dar el nu aștepta un răspuns detaliat și nici nu‑l primi. Vicky înțelesese de mult timp că o discuție serioasă nu era posibilă cu aceste păsări de noapte. Nu‑i disprețuia pentru asta, dar câteodată i se întâmpla să‑i plângă căci, dacă pentru ea aceste reuniuni mondene nu erau decât un mod ocazional de a‑și petrece timpul, pentru ei constituiau fundamentul întregii lor existențe. Recepția cunoscu de‑a lungul orelor mai multe valuri de invitați, ca în sfârșit să rămână doar un mic nucleu, format mai ales din femei. — Dorește cineva cafea? se interesă Laura. Sau o ținem pe șampanie? Aproape toată lumea optă pentru cafea. Era momentul când, rămași într‑un cadru restrâns, conversația devenea mai serioasă. Se vorbea de cei care plecaseră, de cei care nu veniseră, câteodată cu puțină malițiozitate, câteodată cu aviditate, cum era cazul acum. — Ce s‑a întâmplat cu „Turnul de fildeș” în această seară, Laura? se interesă o fermecătoare roșcată cu ochii verzi. Gazda ridică din umeri cu un aer dezinvolt… — Cine știe? Ăsta nu face decât cum îl taie capul. — Un adevărat sălbatic, interveni o altă invitată. — Independența personificată! Dacă descrierile erau atât de diferite, păreau și destul de misterioase. — De ce „Turnul de fildeș”? Vicky era intrigată. — De necucerit, scumpa mea, declară o preafrumoasă brunetă, cu o voce pe care Vicky o consideră încărcată de animozitate, ca și cum ar fi avut motive să‑i poarte pică acestui domn. Nici una dintre noi n‑a reușit să‑i sucească mintea. — Sau încă n‑am aflat noi, interveni o alta. — Are un nume totuși? se interesă Vicky. În fond, nu era un subiect de conversație mai rău ca altele. — Cine naiba îl știe! replică micuța roșcată. Cred că am auzit odată pe cineva strigându‑l Rocky, dar cred că era doar o glumă. Unde l‑ai descoperit Laura? Nu prea ne seamănă, nu‑i așa? — Pur și simplu a venit aici într‑o seară cu o prietenă. Laura își aprinse o țigară. — Iar faptul că nu prea ne seamănă, mi se pare mai mult o chestiune de gust… Ceea ce explică de altfel și de ce sunteți toate nebune după el. Vicky era din ce în ce mai curioasă. Acest „Rocky”, sau care i‑o fi fost numele, trebuia să fie un bărbat deosebit, dacă reușise să înflăcăreze aceste minți blazate. — Ei bine, când vorbești de lup… Din nou să făcuse auzită vocea înțepătoare a brunetei. — Iată cine a venit și pe cine ne‑a adus astăzi. N‑a fost nevoie să spună mai mult. Un murmur ușor și toate privirile se întoarseră spre perechea care tocmai intra pe ușă. Și imediat, în timp ce Laura își îndeplinea misiunea de stăpână a casei, comentariile țâșniră, cu un ton mai scăzut decât înainte. — Rochia asta trebuie să fi costat o avere. — Pentru ce acoperă… sau descoperă, merită! — E mai accesibilă așa! remarcă cineva cu răutate. — Ați observat că are o adevărată predilecție pentru blonde? — Cine o mai fi și asta? — Habar n‑am. Își schimbă prietenele ca alții șosetele. — E un adevărat Don Juan. Le iubește și le părăsește! — Exact ceea ce îmi convine! Amuzată, Vicky își aduse contribuția: — Mi‑e groază de bărbații posesivi. — În locul tău, Vicky, m‑aș feri, o sfătui micuța roșcată. Multe femei și‑au schimbat părerea după ce l‑au întâlnit pe „Turnul de fildeș”. — În ceea ce mă privește, ar trebui să aibă într‑adevăr ceva extraordinar ca să mă răzgândesc, replică ea cinică. Totuși, îi trezise interesul. Mulți bărbați erau atrași de amestecul de răceală și senzualitate pe care îl ghiceau în ea. Unii încercaseră s‑o atragă într‑o aventură, alții să se căsătorească cu ea, dar ea le rezistase. Ar fi ceva nou și deosebit de excitant să‑și încrucișeze sabia cu acest domn care respinsese asalturile repetate ale acestor femei atrăgătoare. În timp ce el discuta cu gazda și îi prezenta splendida creatură care îl însoțea, Vicky îl studie cu atenție. Înțelese de unde îi venise porecla de Rocky. Înalt, cu o înfățișare atletică, degaja o impresie de forță ascunsă, iar figura cu trăsăturile aspre părea dăltuită în granit. Nu părea totuși lipsit de sensibilitate căci se întoarse brusc, ca și cum ar fi fost conștient că ea îl observa, și, timp de câteva derutante secunde, Vicky se găsi sub focul intens al unor ochi a căror culoare nu se putea distinge de la această distanță. În mod ciudat simți că se înroșește și se întoarse către vecina ei pentru a‑i adresa o remarcă oarecare – pe care mai pe urmă nici nu mai reuși să și‑o amintească. — Atenție, o avertiză aceasta, omul nostru te‑a reperat. Dacă este fidel principiilor sale, Laura ți‑l va aduce dintr‑un moment în altul. Niciodată până acum, în viața particulară sau în cea profesională, Vicky nu se mai simțise atât de speriată. Cu înfrigurare, cercetă din ochi încăperea căutând o eventuală portiță de ieșire, dar el se găsea între ea și singura ușă care exista și, abandonându‑și complet blondina, se apropie de ea. — Cunoașteți pe toată lumea cu excepția lui Vicky, cred, declară Laura. Vicky ți‑l prezint pe Craig. Ca de obicei, nici un nume de familie nu fu pronunțat. El schiță un salut din cap la adresa celorlalte femei dar ochii lui – constată acum că erau cenușii – rămaseră fixați pe Vicky. Îi întinse mâna și ea i‑o dădu pe a ei, nu fără o oarecare reticență. Simți ca o descărcare electrică. Căldura degetelor lungi păru că se propagă în tot corpul ei și doar absența comentariilor pe această temă o convinse că nu, salonul nu începuse să se învârtească. Cele auzite mai înainte o ajutară totuși să‑și revină. Acest domn avea o reputație periculoasă de seducător și chiar dacă ea nu se lăsa ușor impresionată, era mai bine să fie prudentă. Recomandare pe care trebui să și‑o repete când, cu o ușurință dezarmantă, el reuși s‑o monopolizeze, excluzându‑le cu amabilitate pe celelalte din conversație. Aflată atât de aproape de el, Vicky își dădu prea bine seama cât era de diferit de bărbații care frecventau în mod obișnuit aceste serate. Nu făcea parte din tagma celor îmbrăcați cu sobrietate în costum, dar nu făcea totuși nici o concesie modei. Reprezenta însăși virilitatea, de la părul des și negru, până la picioarele lungi și puternice. La această elegantă petrecere, blugii și cămașa descheiată la gât ar fi fost suficiente ca să atragă privirile asupra lui, dar atenția lui Vicky nu fusese reținută doar de îmbrăcăminte. Figura lui aspră și bărbia voluntară nu aparțineau tipului de petrecăreț, obișnuit al saloanelor mondene. Ochii lui cenușii, umbriți de sprâncenele stufoase, erau ușor strânși, sub efectul unei maxime concentrări. Vicky știa că, înainte să traverseze încăperea, el înregistrase deja toate detaliile înfățișării ei… ceea ce făcuse și ea, de ce să nu recunoască, în privința lui. Nu credea despre el că face parte din categoria celor care‑și petrec mult timp în aer liber, deși avea palmele puțin bătătorite. Pentru o astfel de viață, ar fi trebuit să fie mai bronzat. — Cine ești și cu ce te ocupi, Vicky? Vocea lui, cu inflexiuni profunde, avea un accent american sau canadian. Aparținea unei persoane cultivate. O altă surpriză, pe care ținuta lui vestimentară nu te‑ar fi lăsat s‑o bănuiești. — În general oamenii nu‑mi cer detalii despre activitatea mea. Dorise ca răspunsul ei să fie spiritual, își spuse enervată. Se simțea aproape timidă în fața lui, ea care nu era lipsită de replică, de obicei. Și felul cum o învăluia parcă din priviri nu aranja deloc lucrurile. — Dar tot ce te privește mă interesează, Vicky, obiectă el. Pulsul tinerei femei se acceleră. Tonul, puțin răgușit, părea atât de sincer încât se simți tentată, pentru o clipă, să‑i dea crezare. Își reveni însă repede. Ținând seama de reputația lui, era desigur interesat doar de un singur lucru. — Îți neglijezi prietena, observă ea. Nu fără o oarecare ironie, se gândi că era fără îndoială pentru prima oară când încerca să deturneze atenția unui bărbat asupra altei femei. Dar eșua în mod lamentabil. — Sophie știe prea bine că nu sunt proprietatea ei exclusivă. Și apoi, prefer să stau de vorbă cu tine. Colțurile gurii mari și senzuale șe ridicară ușor, ca și cum i‑ar fi ghicit stratagema prin care vroia să scape de el și s‑ar fi amuzat. Surâsul îi îmblânzi trăsăturile și atrase privirea lui Vicky spre buzele lui pe care le găsi nespus de ispititoare. — Sunt dezolată, dar eram pe picior de plecare, declară ea brusc. Pe altă dată, poate. Era o simplă formulă de politețe. N‑avea chef să‑l mai reîntâlnească pe Graig. Unde dispăruse oare frumoasa ei stăpânire de sine, dacă zece minute în compania lui o puneau pe fugă? Și nu era numai din cauza celor ce le auzise pe seama lui… Niciodată nu și‑ar fi închipuit că un bărbat ar fi putut‑o tulbura într‑atât. — Te însoțesc. Răspunsul lui îi tăie răsuflarea. Părea că nu‑și pierdea timpul: abia îi fusese prezentat. — Este inutil, voi lua un taxi, spuse ea pe un ton fără replică. Și se întoarse, căutând‑o pe Laura din priviri ca să‑și ia rămas bun. — Ei bine, o să‑l folosim împreună. Timp de câteva secunde, se măsurară din priviri. Ea înghiți cu nervozitate. — Dar… n‑ai nici cea mai mică idee unde locuiesc. Poate nu… — N‑are importanță, principalul e să fiu cu tine. — Eu… Se clătină ușor când, în trecere, el o prinse de cot și o trase spre ușa de intrare. — Dar, domnule…! — Craig, ajunge. O salutară în grabă pe gazdă și, în ochii tuturor femeilor prezente, Vicky reuși să descifreze o luminiță de curiozitate și invidie. — Presupun că scorpiile astea te puseseră deja în gardă împotriva mea, spuse el pe un ton ușor amuzat când ajunseră pe trotuar. — Mi‑au spus că‑ți schimbi prietenele ca șosetele, replică ea. — Oh, mult mai des! exclamă el. În exercițiul funcțiunilor mele, șosetele figurează pe ultimul loc. — Și în ce constau aceste funcții când nu e vorba să lași galeria cu gura căscată? — Ah, nu, tu n‑ai vrut să‑mi explici cu ce te ocupi. El oprise un taxi și o împingea acum pe bancheta din spate unde o urmă, cu un braț trecut nonșalant în jurul umerilor ei. — Unde mergem? Vicky, de obicei imaginea personificată a hotărârii, ezită. După ce stătuse un timp de trei zile la sora și cumnatul ei, plănuise ca seara asta să se ducă la ea acasă. Ar fi fost fără îndoială mai prudent să dea adresa lor, reflectă ea. Mai prudent dar mai puțin incitant, îi suflă un drăcușor. De ce să nu‑l prindă în plasa propriului joc? După câte auzise, el ar fi lăsat‑o mai ușor dacă ar fi crezut că‑i mușcase din momeală. Se aplecă și‑i indică șoferului adresa ei. — Un cartier șic, comentă tovarășul ei. Oricare ar fi natura activității tale, pare să fie rentabilă. Ea îi ignoră aluzia. — E momentul să afli, îi declară ea, că nu sunt genul de femeie care își pierde ușor capul. Deci să nu‑ți faci iluzii numai fiindcă te‑am lăsat să mă conduci acasă. „L‑a lăsat s‑o conducă acasă”! Termenul păru să aibă o nuanță ironică. Doar nu avusese de ales. În mod evident, Craig era maestru în arta de a‑și atinge scopul și, într‑un anumit fel, nu avea deloc impresia că‑și vor spune la revedere, jos în fața ușii. Dar era într‑adevăr grăbită să scape de el? Nu prea era sigură de asta! Încercă deci un sentiment de ușurare amestecată cu neliniște când ajunseră la destinație. Ușurare că a scăpat de intimitatea din mașină – intimitate de care, spre marea ei surpriză, nu încercase să profite – și neliniște de a se găsi în fața unei noi încercări. — Accept cu plăcere cafeaua, spuse el înainte ca ea să poată rosti vreun cuvânt. — Ce te face să crezi că aveam intenția să‑ți propun una? se zbârli ea. — Nimic, ba chiar din contra, de aceea ți‑am luat‑o înainte. Râsul lui era la fel de seducător ca și accentul și tot restul persoanei, iar Vicky nu se putu împiedica să‑i admire îndrăzneala. — De acord, urci dar numai atât cât să bei o cafea, îl preveni ea pe un ton ferm. El nu riposta în nici un fel dar nici nu aproba, iar maniera în care o privi în spațiul strâmt al cabinei ascensorului o tulbură nespus. Se așteptase ca el să se instaleze și să se lase servit, la fel ca cei mai mulți bărbați. Dar nu era cazul! Manifestând un viu interes pentru tot ce‑l înconjura, o urmă din salon în bucătărie, unde o ajută să pregătească cafeaua, și n‑ar fi fost deloc jenat să intre și în dormitor, dacă ea n‑ar fi evitat cu grijă orice ocazie. — Am impresia că ai călătorit mult, comentă el. Dacă nu cumva e vorba de logodnicul tău? O trecu un fior de teama, văzându‑l cum umblă cu câteva din cele mai prețioase suveniruri, dar nici un accident nu se produse. — Eu sunt cea care călătorește, răspunse ea așezându‑se cu grație într‑un fotoliu. Evitase să se așeze în enormul fotoliu Chesterfield ca să nu fie tentat să vină lângă ea, dar stratagema ei se dovedi ineficace. Craig se cocoță imediat pe unul din brațele fotoliului, poziție care era poate și mai intimă. — Ai bani, nu‑i așa? Ochii lui se plimbau cercetători prin încăpere. — Îmi câștig singură existența. Replica fu rostită pe un ton sec. Era decepționată. Nu cumva era un aventurier, un vânător de zestre, care alerga după o nevastă bogată? — Ei bine, și eu fac la fel. La aceste cuvinte, ea încercă o inexplicabilă ușurare. În fond, ce‑o interesa ce fel de om este? — Presupun că munca ta are legătură cu aceste călătorii, reluă el. — Într‑adevăr. Petrec unsprezece luni pe an în străinătate, exageră ea în mod voit. Aici e doar un refugiu între două călătorii. — Ceva mai mult totuși. Și din nou privirea lui parcurse încăperea, înregistrând toate detaliile, care purtau amprenta personalității ei. — Ai mult gust, observă el. Și cred că ești, ceea ce se numește în mod obișnuit o femeie de interior. — Așa după cum ți‑am explicat deja, mă aflu destul de rar aici, datorită carierei mele. Dar când sunt acasă, îmi place să mă simt bine. Știu să gătesc și să întrețin o casă. Totuși n‑am întâlnit încă bărbatul care să facă din mine o femeie casnică. După cincisprezece zile de stat acasă, simt nevoia să‑mi iau zborul. Crezu că observă o oarecare ușurare pe fața lui și‑și văzu imediat confirmată această impresie. — Ah, bine, înseamnă că nici tu nu cauți legături pe termen lung, remarcă el. E foarte bine, suntem făcuți pentru a ne înțelege. De altfel, eram sigur de asta. — Ce vrei să spui? Era intrigată și chiar puțin neliniștită, după această aluzie la o eventuală „legătură„. El se ridică și se postă în fața ei, părând să ocupe dintr‑o dată întreg spațiul cu prezența lui virilă. Inima lui Vicky își opri pentru o clipă bătăile. — Nu mă dau drept ce nu sunt, Vicky. Îmi place nespus compania femeilor frumoase. Dacă se ivește ocazia, nu‑mi displace o aventură cu una dintre ele și, în acest moment, doresc să am una cu tine. Dar nimic serios, nu‑i așa? Vicky înghiți cu greu. În ciuda tuturor eforturilor ei, nu găsea replica potrivită ca să‑i scoată această idee din cap, să‑l facă să înțeleagă că nu‑i împărtășea deloc punctul de vedere. Ochii cenușii se fixară acum pe gura ei și simți că o trec fiorii. N‑ar fi trebuit să‑i permită niciodată să se apropie atât de mult de ea. Se arătase prea sigură pe ea, prea sigură că este invulnerabilă. Dar ar fi putut face altfel? Fusese târâtă de un curent căruia nu‑i putea rezista și avea slăbiciunile ei, ca fiecare dintre noi de altfel. Simți cum se crispează când el, încetișor, întinse mâna și o cuprinse în brațe.

Blaze dragostea mea de Susan Johnson Capitolul 1 Boston, februarie 1261 Braţe puternice, cafenii, mângâind alene o spinare caldă... O femeie fragilă emanând o mireasmă de trandafiri... Umbre şi clar-obscururi pe un culoar pustiu... Lambriul din lemn de nuc de care se rezema el părea tare. Sub degetele sale, mătasea de Lyon, fină şi încălzită, îi umplea de plăcere simţurile. Savurând lent acea sen­zaţie, mâinile lui urcară uşor de-a lungul spatelui femeii strâns lipite de el, alunecară peste decolteul împodobit cu dantele şi sfârşiră prin a-i cuprinde umerii goi şi parfumaţi. Ea mirosea şi a violete, iar când el întoarse discret capul ca să arunce o privire în coridorul întunecos, maxilarul lui atinse în treacăt buclele aurii şi parfumate, mătăsoase ca penele. Sper că nu te supără că te-am convins să vii aici, sus, fu preambulul şoptit cu timiditate. Nu mă supără, replică glasul masculin puţin răguşit. Eşti cel mai superb bărbat pe care l-am văzut vreodată la nord sau la sud de linia Mason-Dixon1, continuă ca un tors vocea cu accent sudic, dulce ca mierea, alunecoasă ca nisipul, în timp ce un trup voluptuos se mişca provocator, apăsând evidenta erecţie a bărbatului. Un murmur uşor răspunse plăcutului compliment, în vreme ce ochii negri ca o noapte fără lună priviră în jos, spre frumoasa femeie din braţele sale. Bărbatul înalt, cu ten bronzat şi cu chip fără cusur, asemănător cu o sculptură greacă, cu un neîmblânzit păr negru ca pana corbului şi cu ochi de antracit, purta veşmintele regale ale indienilor din preerie: costum din ' Linia Maxon-Dixon: graniţa dintre statele Maryland şi Pennsylvania, considerată ca limită nordică a statelor în care, înainte de aboiirea sclavagismului, erau folosiţi sclavi, (n.t.) piele de elan, împodobit cu ciucuri, hermină şi pene; mocasini brodaţi cu fâşii de mărgele aurii, roşii şi negre. Un superb colier din gheare de urs şi pene i se desfăşura pe pieptul parţial dezgolit. Pieptul acesta foarte musculos constituia în prezent obiectul atenţiei*fascinate a doamnei, care îi mângâia contururile cu atingeri prelungi, zăbo- vitoare. Şi cete două siluete, strâns lipite una de alta pe coridorul abia luminat de la etajul al doilea, purtau o con­versaţie redusă la maximum, murmurată printre mişcările languroase ale trupurilor şi mângâierile unor 'mâini rătăcitoare.      * De unde eşti? şopti femeia îmbrăcată într-o extra­vagantă rochie ce amintea de curtea regală franceză. Mâinile ei alunecară în jos, strecurându-se pe sub centura pantalonilor. Din Montana[1], răspunse într-o răsuflare aspră bărbatul cu chip vulturesc. Cărui trib fi aparţin toate astea? întrebă ea cu glas dulce, ca un gângurit. Şi în timp ce întrebarea părea să se refere la costumul iui, degetele ei îi atingeau sexul întărit provocator. Ei înghiţi în gol şi abia pe urmă răspunse: Absarokee". Şi imediat simţi cum mâna micuţă îşi întrerupse explorarea. Interpretându-î corect ezitarea, preciză în şoaptă, folosind denumirea punoscută de lumea din afară: Muntele Ciorii. Degetele indiscrete reîncepură să se rţişte, pornind în sus, desfătându-se cu atingerea musculaturii dure ca stânca de sub mâinile ce alunecau lent, ş! senzaţia pielii aspre şi întunecate turna foc în fiecare nerv al trupuiui ei. îşi imagina anii de exerciţiu şi antrenament fizic, aproape că inhala mirosul exotic al nesfârşitei preerii şi al muntelui. El era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, puternic şi tăcut — încarnarea naturii majestuoase şi a libertăţii.   Oare de ce n-o sărutase încă? — se întrebă ea cu oarecare iritare, deşi era foarte clar că el nu era imun la farmecele ei. Lillebet Ravencour nu era obişnuită cu un autocontrol atât de hotărât. încă de când împlinise şaisprezece ani, bărbaţii se aruncaseră la picioarele ei. într-un foşnet de mătase îşi mişcă trupul lângă al lui, cu o uşoară legănare însuşită cu mult timp în urmă — nuanţa perfectă, de o subtilitate ambiguă, dintre sugestie şi timiditate — se apăsă în tăria bărbătească şi o simţi umflându-se lângă trupul ei, deşi bărbatul pe care-i cuprindea uşor cu braţele nu scoase nici un sunet. Acum mă va săruta, gândi ea, şi faţa drăgălaşă, încadrată de bucle aurii, se ridică spre el, în aşteptare. Dar el nu o sărută. în schimb, mâinile lui puternice o împresurară şi, ridicând-o printr-o mişcare lină a muşchilor coapselor şi ai bicepşilor, puse capăt preludiului lor de împerechere. O purtă rapid către cel mai apropiat dormitor, faldurile bogate de mătase de culoarea primulei vălurind peste braţul lui, curgând în urma lor pe coridor asemenea unor râuri sclipitoare.   _ Apoi — doar câteva clipe mai târziu — o sărută. îi sărută tot trupul, în timp ce o dezbrăca fără grabă. Gura, buzele şi limba lui mângâiară fiecare curbă, rotunjime sau adâncitură, fiecare vârf semeţ şi fiecare netezime delicioasă. O sărută în locuri în care niciodată până acum nu mai fusese sărutată, locuri intime, şi la început, când răsuflarea lui caldă o atinse acolo, eâ îşi zise că va muri... Dar n-a murit, bineînţeles, şi când limba lui înaintă — o limbă care lingea şi excita — ea ştiu că niciodată nu fusese atăt de aproape de paradis. îşi recăpătă pentru scurt timp raţiunea când bărbatul se ridică pentru a-şi dezbrăca propriile-i veşminte. Azvârlindu-şi mocasinii, ei îşi trase peste cap cămaşa din piele, cu o scuturare rapidă şi bărbătească. — Dacă intră cineva? şopti ea, urmărindu-l cum cu o mână îşi aruncă pe noptieră colierul şi cu cealaltă îşi coboară de pe şoldurile înguste bantalonii de piele. Debarasându-se de pantalonii cu franjuri, el îi lăsă acolo   unde căzură, la câţiva centimetri de un morman de jupoane dantelate ce reprezentau şase luni de muncă manuală depusă de o duzină de ţărănci. înalt, cu umeri laţi, cu un trunchi şi şolduri total lipsite de grăsime, ei străbătu mica distanţă ce-l despărţea de pat, lăsând să i se vadă superba erecţie. Privirea lui Lillebet coborî, ca magnetizată de acea privelişte, şi focul dintre coapsele ei se înteţi. Nu-ţi face griji, o linişti, în timp ce deja îi acoperea trupul cu ai lui. Atent la erecţia pulsantă care aluneca lent în frăge­zimea feminină, îşi ridică ochii încadraţi de gene lungi spre faţa femeii. Pleoapele ei erau strânse, gura puţin deschisă, răsuflarea întreruptă din când în când de mici gemete gâfâite. Doamna părea mulţumită. La o depărtare de trei cvartale, pe o stradă puţin în pantă şi îndeajuns de înălţată pentru a oferi o frumoasă privelişte asupra sclipitorului râu Charles, o tânără cu un păr roşu ca flacăra stătea la fereastra dormitorului ei, privind afară, în întunericul adânc şi umed. încă o noapte ceţoasă! se plânse cu un oftat, lăsând perdeaua de dantelă grea să cadă peste geamurile înguste ale ferestrei. Presupun că mâine va fi iar o zi prea ploioasă pentru a merge la călărie. Femeia mai în vârstă care pregătea patul nu dădu atenţie nici oftatului, nici remarcii dezamăgite. Vino să-ţi împletesc părul, domnişoară Veneţia. în cămaşă de noapte, fata străbătu în picioarele goale pardoseala acoperită cu un covor de pluş roz şi se lăsă să cadă pe pat. Fir-ar să fie, dacă nu ies curând să călăresc, o să mor de plictiseală* Domnişoară Veneţia — o mustră fosta ei doică, devenită cameristă personală — fii atentă la feiul în care vorbeşti. Dacă te-ar auzi mama dumitale, te-ar trimite la   culcare fără cină vreme de o săptămână. Deoarece n-o s-o văd decât la ora ceaiului în rarele ziie în care este acasă şi nu o doare capul, nu-i probabil să mă audă vreodată, Hannah. In afară de asta, tatei nu-i pasă dacă mai înjur din când în când. Spune că trebuie să-ţi eliberezi cumva frustrările. Şi faptul de a fi fată înlătură orice alt mod imaginabil de a mi le elibera. Cu excepţia mersului la cumpărături, desigur, ocupaţie cu care îşi petrece mama viaţa. Ei, lasă, drăguţa mea, situaţia nu-i atât de rea. Fata cea zveltă se lăsă să cadă pe spate pe pat, într-o atitudine letârgică, părul ei roşu răvăşit alcătuind un contrast supărător cu rozul cuverturii. Ca şi întreaga decoraţie a camerei, acoperământul patuiui fusese ales de o mamă încăpăţânată, care nu putea accepta nuanţa ieşită din comun a podoabei capilare a fiicei sale. Posomorâtă, domni­şoara Veneţia îşi azvârli braţele peste cap şi oftă iar. Vai, Hannah, ba este! E groaznic! Singura plăcere din viaţa mea este să călăresc şi n-am mai făcut asta de o săptămână. Zilnic ploaie, ploaie, ceaţă, ploaie, frig... Un alt oftat, adânc şi teatral, răsună în încăperea bogat mobilată.   Era o noapte îngheţată de iarnă, caracteristică pentru Boston: umedă şi ceţoasă; şi felinarele cu gaz de pe stradă, învăluite într-o ceaţă groasă, împrăştiau o ciudată lumină fantomatică. Dar într-una din opulentele camere de oaspeţi ale casei în stii neo-gotic de pe Beacon Street, doar la mică depăr­tare de fata care se văita din cauza frigului, noaptea era departe de a fi rece. De fapt, era foarte fierbinte, şi lucrul era dovedit de trupul strălucind de transpiraţie al bărba­tului suplu, cu piele întunecată, care-i dăruia plăcere femeii excitate şi înfierbântate de sub el. Lăcomia lui insistentă i se părea ei o sălbăticie barbară; trupul splendid şi   mâinile îndârjite îi înnebuneau simţurile. O copleşea o dorinţă de a fi posedată — înfierbântându-i pasiunea până la delir. Gemea, scâncetele slabe de plăcere devenind răsuflări întretăiate la fiecare presiune lentă a şoldurilor zvelte şi dure ce-şi lăsau greutatea peste ea. La fiecare retragere, degetele ei se înfigeau în pieiea arămie până când şalele bărbatului sângerau sub zgârieturi. Imun la urmele de gheare de pe spinarea sa, el murmura în rotunjimea lină a gâtului ei delicat vorbe de iubire, şoapte senzuale, cuvinte rostite într-o limbă necu­noscută, şi asta o excita şi mai mult... o aducea la o culme de plăceri tot atât de intensă pe cât era şi ritmul impetuos al sexului ce se mişca adânc înăuntrul ei. O mică muşcătură a dinţilor albi şi puternici în carnea fragedă a gâtului ei îi invadă simţurile surescitate cu un vai de pasiune. Buzele ei umede se întredeschiseră într-un ţipăt când extazul ajunse la paroxism, sfâşiindu-i trupul, fără încetare, ca şi ploaia ce bătea în geam. Bărbatul aruncă o scurtă privire spre uşă, cu gândul la oaspeţii de la parter şi se grăbi să-i acopere gura cu a lui, înăbuşind strigătul extaziat. După ce-i potoli foamea de dragoste îşi îngădui şi el satisfacţia climaxului. Apoi, culcat pe spate, înconjurând-o blând cu braţul pe femeia de lângă el, se întrebă dacă ea era genul care punea întrebări în legătură cu scalpurile. Cu patru ani în urmă, el pătrunsese în societatea bostoniană, o modestă avere în aur conferindu-i posibilitatea de a fi acceptat instantaneu, şi de atunci descoperise că femeile de lume reacţionau faţă de el în două moduri: fie cu scârbă, fie cu o poftă carnală de netăgăduit. Femelele cu cel de-al doilea comportament se împărţeau în două categorii: cele care îşi arătau simpatia şi o tandră compătimire faţă de trista situaţie a aborigenului american, şi cele care se interesau de riumărul de scalpuri luate de el. O mână palidă înaintă uşor în susul pieptului său, întrerupându-i cugetările. De parcă i-ar fi pus întrebări unui copil cu mintea slabă, frumoasa şi delicata femeie şopti lent, cu accentul ei muzical şi tărăgănat: Ai ucis... mulţi... duşmani? Vreme de o clipă, bărbatul rămase complet nemişcat, de la părul negru şi lucios ce-i cădea răvăşit pe umeri până la brăţările împodobite cu hermină, pe care nu avusese timpul — sau răbdarea necesară — de a şi le scoate. Apoi buzele i se răsfrânseră într-un zâmbet şi, strecurându-şi mâinile pe sub braţele ei, o ridică la pieptul lui. Privind frumosul chip despărţit doar prin câţiva centimetri de al său, spuse cu gias foarte, foarte calm: Anul acesta am găsit la „Harvard“ atât de puţini duşmani, încât treaba cu ucisul a mers extrem de slab. Câteva clipe mai târziu, buza de jos a doamnei fu împinsă în afară, schiţând o strâmbătură cochetă: Ei, bine... nu mi-ai spus înainte. Nu m-ai întrebat, replică el zâmbind. M-ai făcut să merg mai departe decât intenţionam. Cu riscul de a contrazice o doamnă, acest punct de vedere e discutabil, spuse el, cu o undă de veselie în ochi. Remarca îi fu întâmpinată cu un surâs lent, senzual. Ce faci în Boston... altminteri? Mica pauză verbală fiind condimentată de o sugerare plină de graţie, îşi strecură totodată aţâţător piciorul fin printre ale lui. în afară de asta, vrei să spui, şopti el, în timp ce libidoul său, stârnit cu uşurinţă, reacţiona la şoldurile catifelate care începuseră să se mişte lent deasupra lui. Ei bine, mă duc ia şcoală, răspunse scurt, convins că doamna nu aştepta o explicaţie amănunţită, care ar fi trebuit să înceapă cu goana după aur în California şi cu tratatele încheiate în 1851 de guvernul Statelor Unite cu triburile din preerie. Tatăl lui înţelesese efectul inevitabil al acelor migraţii masive către vest şi când singurul său fiu împlinise vârsta necesară, îl trimisese în est, la şcoală. Raţiunile complexe care motivau prezenţa lui la „Harvard" fură explicate succint, ţinând seama de moment, de loc şi de şoldurile catifelate şi unduioase ale femeii: Tata a insistat să învăţ comportamentul albilor. Ea îşi coborî capul şi urmări uşor cu limba conturul buzelor lui.       ' Tu, spuse abia şoptit, ai putea să dai lecţii. Ochii lui aveau o expresie amuzată, glasul îi fu ca de catifea: Vă mulţumesc, doamnă. Mângâindu-l şi desfătându-i, mâinile ei uşoare alunecară peste muşchii umerilor lui, coborând de-a lungul pieptului Şi urcând din nou. Ai un nume? întrebă ea, degetele strecurându-i-se în părul negru ce-i învăluia umerii. Replică laconic, printr-o întrebare: Alb sau indian? Ambele, zise ea, dându-i la o parte părul lung şi negru ce-i acoperea umărul.    - Aici sunt cunoscut ca fiind Jon Hazard Black. Numele meu de absarokee este ls-bia-shibidam Dit-chilajash- Hazard, Puma Neagră. Repetând strâmbătura drăgălaşă — un gest pe care Hazard îl considera deosebit de potrivit cu farmecul ei ameţitor, femeia îşi lăsă limba să alunece peste i^uza inferioară şi spuse: Tu nu m-ai întrebat cum mă cheamă. lartă-mă, minţi Hazard politicos. Erai atât de înnebunitoare. Eşti atât de înnebunitoare, se corectă imediat, în timp ce ritmul şoldurilor ei începea să-i schimbe din nou direcţia gândurilor. Spune-mi cum te cheamă... Urmărind uşor rotunjimea feselor ei, mâinile lui se opriră o clipă când ea îi răspunse în şoaptă. Dar apoi alunecară lent în sus şi, împotriva a ceea ce-i spunea raţiunea — deoarece ştia că gazdă lui din această seară avea să simtă foarte curând nu numai lipsa lui, dar şi pe cea a tovarăşei lui — îşi reluară masajul languros. Pentru moment, bărbăţia lui întărită contrazicea cu înfocare raţiunea sănătoasă. Lillebet cea cu piele catifelată, care — aşa cum descoperise el chiar adineauri — era cumnata gazdei lui, îşi adânci privirea în ochii lui şi murmură dulce: Atât de curând? După cum vezi, — replică el cu un surâs fermecător, însuşit în timpul unor conversaţii asemănătoare cu femei de viţă nobilă nerăbdătoare să fie seduse — farmecele tale adăugă cu gias răguşit în timp ce degetele lui ca de bronz coborau spre intimitatea ei trandafirie şi se strecurau înă­untrul unei umezeli fierbinţi şi lunecoase — mă fascinează. La „Harvard" învăţase nu numai să soarbă vin de Xeres şi să dezbată teme filozofice, ci şi toate variantele din Noua Anglie ale universalului limbaj al dragostei. îi sărută vârfurile degetelor, unul câte unul, şi când îi linse ombilicul ea şopti: Te rog, Hazard! îndată. Nu, acum! Oh, Dumnezeule, te rog! Degetele lui suple continuaseră s-o mângâie în profunzime, cu o pricepere stăpânită pe care i-ar fi invidiat-o orice maestru. Sst!... O sărută uşor, apoi, cu un gest excitant, îşi trecu mâna liberă iar şi iar peste rotunjimea sânilor ei, oprindu-se doar cu puţin înainte de sfârcurile ale căror vârfuri îi aştsptau atingerea. Şi când, după ceea ce păru o veşnicie în care orice răsuflare înceta, degetul lui mare şi cel arătător se închiseră peste un vârf trandafiriu şi traseră uşor, femeia gemu — un scâncet slab, tremurător. Alunecând de-a lungul trupuiui ei cu o mişcare languroasă, o purtă din nou pe valurile plăcerii. Părul i se prinse în ceva, şi simţi o smucitură bruscă în clipa în care cordeluţa din piele care-i strângea părul negru şi răzvrătit se. smulse, eliberându-i-l. Te rog! Şi gândul la cordeluţa pentru păr pieri. Fără efort, o săltă pe femeia cu păr auriu şi cu ochii rugători şi-şi lăsă întregul sex întărit să alunece în teaca iubirii care-l aştepta. Apăsă uşor pe şoldurile ei zvelte. Capul femeii căzu pe spate în clipa în care scoase un ţipăt slab, un sunet tremurător de plăcere, şi mâinile ei micuţe începură o mângâiere continuă, delicată ca atingerea unui fulg, peste pieptul lui Hazard. Ridicând-o puţin o dată sau de două ori, el imprimă ritmul senzual pe care ea îl preluă, călărindu-l lent, alene. El se culcă pe perne, închise ochii, şi în timp ce cu mâinile îi mângâia coapsele, se desfăta lăsându-se pradă plăcerii care creştea treptat. Urechile lui, învăţate prin practică şi necesitate să prindă cel mai slab zgomot, auziră uşi deschizându-se şi închizându-se de-a lungul coridorului, şi partea raţională a creierului său îi sugeră să întrerupă, de dragul prudenţei, acel exerciţiu al plăcerii... sau măcar să stingă lumina. Partea impetuoasă a minţii lui ştia că în Boston nu exista om sau fiară de care să se teamă, aşa că nu luă în considerare nici una din alternative. în plus, se afia acum mai presus de raţiune, apropiindu-se de un orgasm resimţit intens. Când uşa se deschise, îşi ridică privirea ca să evalueze primejdia şi, timp de o scurtă clipă, ochii lui negri şi înceţoşaţi de pasiune îi întâlniră pe cei ai gazdei sale. Un fulger de mânie trecu peste faţa acesteia înainte ca uşa să se închidă. Vor fi necesare o explicaţie şi o scuză prezentate cu tact, îşi spuse în gând, chiar înainte ca femeia de deasupra lui să i se prăbuşească în braţe; şi atunci îşi îngădui să se elibereze, pulsând înăuntrul ei, inundându-i interiorul cald şi dulce cu căldura lichidă a actului său de iubire. Peste o jumătate de oră era din nou la parter, singur, cu costumul rearanjat, rezemându-şi umerii laţi de uniil din pilaştrii decorativi ai săiii de bal, cu un pahar de coniac în mână şi iăsându-şi privirea ochilor negri să hoinărească printre membrii aristocraţi ai societăţii bostoniene. Dintre aceştia lipsea o persoană, care se afia la etaj împreună cu coaforul ei profund disperat. Acesta era convins că totuşi camerista care-şi slujea stăpâna avea să repună totul în ordine şi că dna. Theodore Ravencour avea să reapară în întreaga ei eleganţă pompadouriană. Costumaţia exotică a lui Jon Hazard Black strălucea în toată splendoarea ei şi numai cei înzestraţi cu mai mult spirit de observaţie aveau să remarce că şuviţa din piele împletită care mai înainte îi reţinea părul negru şi des, lipsea acum, fiind înlocuită de o panglică bleu împrumutată în grabă de la rochia înzorzonată a lui Liliebet. Undeva, prin învălmăşeala de cearceafuri şi perne de mătase, se afla o cordeluţă din piele şi, cu un zâmbet poznaş interior, el spera că aceasta avea să fie găsită de o servitoare care va aranja patul şi nu de ocupanţii de peste noapte ai camerei. Nu se afia la parter de mai mult de cinci minute când gazda lui, Cornelia Jennings, străbătu zâmbitoare sala de bal, în aparenţă fără o intenţie anume. Hazard nu se lăsă înşelat, ştia că ei era ţinta ei, şi îi urmări fascinat lenta înaintare. După o vreme apăruse lângă el şi, când fu îndeajuns de aproape încât vorbele să nu-i fie auzite de alte urechi, n şopti vehement: Cum ai putut, Jon?! Doamne, este cumnata mea! Nu-ţi pasă absolut deloc de mine? şuieră printre dinţi, în ochi aprinzându-i-se o sclipire de indignare. Coborându-şi privirea spre chipul ei frumos şi tulburat, Hazard răspunse pe un ton foarte liniştitor: Bineînţeles că-mi pasă. Te ador, Cornelia. Eşti, draga mea, cea mai drăguţă... gazdă ... din Boston. Furată de iscusitul compliment, tânăra femeie îşi îndreptă atenţia spre probleme mai urgente. Ochii ei de un cenuşiu deschis, îşi pierduseră expresia mânioasă şi se aprinseră de o caldă emoţie când se uită la bărbatul înalt, îmbrăcat în haine din piele de elan. Vai, Hazard, oftă gazda lui în timp ce mâna ei, ascunsă de faldurile voluminoasei fuste, se strecura într-a lui. Au trecut patru ziie. Mi-ai lipsit! Ochii negri ai lui Hazard exprimau înţelegere. Ştiu. Examene, iubito... şi un tutore care refuză să fie complezent. Cunoscându-i reacţiile sensibile, degetele ei delicate se strânseră peste ale lui şi, într-o agitaţie de voal de mătase, îl trase departe de perete. Am la etaj coniacul tău preferat. Privirea lui ispititoare se încrucişă cu a ei, în care se citea o întrebare arzătoare, şi bărbatul porni încet către scară. El o privi dintr-o parte, reflectând, apoi se uită zâmbitor în OChii calzi, rugători. Când ceva trebuie să fie făcut, poate fi făcut, îşi zise Hazard în gând. Căpătase de tânăr acest sol de curaj. Şi cu doamnele doborâte de dragoste din Boston, desco­perise această nouă aplicaţie practică. Trăgând adânc aer în piept, îşi dădu pe gât coniacul şi se lăsă condus încă o dată la etaj.   [1] ■ ' • • Muntele Ciorii: în limba engleză — tlm Crow Mountain (n.t)  

Capitolul 1   Încerc din răsputeri să creez impresia unui călător sofisticat, dar nu sunt deloc convinsă că-mi iese. Privind retrospectiv, probabil că m-am dat de gol imediat după ce am testat cu entuziasm prea multe parfumuri în duty-free, emanând în cele din urmă o aromă atât de puternică încât ar putea trezi pe cineva din comă. Sunt dezamăgită şi de topul meu de bumbac în stil etnic, cel despre care credeam că arată ca unul cumpărat din vreun loc fabulos de exotic din Pacificul de Sud – până când am descoperit că eticheta cu preţul ieşea afară, dezvăluind că, de fapt, costase 44,99 de lire la Monsoon. Şi poate că nici faptul că am ajuns prima la Poarta 65, depăşind un grup numeros de turişti cu cel puţin o jumătate de oră, nu m-a făcut să arăt chiar atât de descurcăreaţă pe cât aş fi sperat. Acum, că mă aflu în aer la propriu, e la fel: statutul meu de amator într-ale călătoriilor pe distanţă lungă e dezvăluit fără milă la fiecare pas. În momentul de faţă, încerc să aşez în echilibru toate ambalajele goale rămase de la masa oferită pe o tavă ridicol proporţionată şi o cană cu cafea imposibil de băut, fără să o vărs în poala vecinului meu şi să-i provoc arsuri de gradul trei pe instrument. E o variantă reală de KerPlunk, toate ameninţând să se răstoarne la cea mai mică adiere de vânt. Spre deosebire de americanul de lângă mine – el şi-a aşezat ingenios pliculeţul cu parfum de lămâie în cana goală de ceai şi a pus unul peste altul pacheţelele de sare şi piper şi cutiuţa de unt în caserola în care fusese friptura delicioasă de vită eu m-am trezit cu un talmeş-balmeş de plastic şi resturi de folie de aluminiu. — Să vă ajut, doamnă? mă întreabă stewardesa, luându-mi tava înainte să pot să împiedic cuţitul să se răstoarne pe masă. — Hopa! strig eu, exclamaţie deloc conformă cu statutul de pasager cosmopolit, cum mi-ar plăcea să fiu. Îl ridic să-l dau stewardesei, dar ea a plecat deja, împingând căruciorul pe culoar şi aproape lovind coatele câtorva pasageri. Arunc o privire alături şi-mi dau seama că vecinul meu priveşte cu suspiciune spre cuţit. — Ei bine, cine ştie când o să am nevoie de un cuţit de plastic mânjit cu unt? spun eu ridicând din umeri. Îmi zâmbeşte. Nu e un zâmbet conspirativ, ci unul care ascunde o sclipire de amuzament. E compătimitor faţă de biata creatură de lângă el, care, în mod sigur, a primit o zi liberă de la ospiciu. Mă las pe spate pe scaun, murmurând în gând un cântec care se difuza mereu la radio când eram mică şi mama ardea inevitabil masa de duminică: „Plec cu avionul… la la la… la la la la la la la…” Nu-i nimic. Sunt sigură că o să-mi aduc aminte versurile. Şi, oricum, senzaţia contează. Cântecul e despre noi începuturi, cred. Despre cum să mergi mai departe. Despre descoperirea unei lumi noi. Exact ceea ce fac eu acum. Însă, după cum probabil că v-aţi dat seama, n-am mai zburat până acum la capătul lumii de una singură: un zbor scurt, până la Barcelona, pentru o petrecere a burlăciţelor, da; două săptămâni cu iubitul în Turcia, nicio problemă; o săptămână cu fetele în sudul Franţei, hai, fie! Dar 6 000 de kilometri peste Atlantic? Şi poate pentru totdeauna? Nu. Şi… iată-mă făcând-o. Cu toate că mi-aş dori s-o fac cu mai mult stil.   Capitolul 2   Când eram în şcoala primară, pe prietena mea cea mai bună o chema Elizabeth. Era de origine jamaicană, dar avea cel mai puternic accent de Liverpool – atât de puternic că ar fi putut desfunda o toaletă. Încă de la zece ani, Elizabeth ştia ce voia să facă în viaţă: să vadă lumea. Dorea să escaladeze munţii, să ia la pas pădurile tropicale şi să vadă cât mai multe locuri diferite, să cunoască cât mai mulţi oameni diferiţi. Am aflat anul trecut că absolvise la Oxford, că a călătorit doi ani şi că acum lucrează pentru Crucea Roşie în Stockholm. Spun asta doar pentru a sublinia un lucru: dacă ar exista o scală cu care să măsori cât de aventuros ai fost la douăzeci de ani – după înţelepciunea populară – probabil că viaţa lui Elizabeth ar fi la o extremă, şi a mea la cealaltă. În ultimii şapte ani, mai precis până vinerea trecută, de fapt, am lucrat ca îngrijitoare la o grădiniţă în Woolton, o suburbie a Liverpoolului care se crede elegantă. De fapt, mă subapreciez puţin: în momentul plecării ajunsesem asistent manager (cel mai tânăr pe care îl avuseseră, după cum îi informează mama, în primele treizeci şi două de secunde de conversaţie, pe toţi cei pe care-i întâlneşte). Această realizare nu reflectă vreo ambiţie nemăsurată, ci simplul fapt că îmi place ceea ce fac. Chiar îmi place. Ceea ce constituie o permanentă uşurare, ţinând cont că am început această carieră după ce am renunţat la Drept în primul an (ceva ce mama le spune tuturor celor pe care-i întâlneşte, în următoarele treizeci şi două de secunde ale conversaţiei). Adevărul e că grădiniţa Bumblebees se află la exact şase minute de mers pe jos de casa în care am crescut, la douăzeci şi două de minute de mers cu maşina de spitalul în care m-am născut şi atât de aproape de fosta mea şcoală încât, dacă priveşti pe vârfuri din podul maternităţii, încă mai poţi vedea inscripţia care se referea la un pupic pe care cică i l-aş fi oferit lui Christopher Timms în clasa a şasea. (Apropo, asta era o tentativă de ironie! La şaptesprezece ani, Christopher Timms era renumit pentru faptul că-şi aprindea propriile pârţuri cu o asemenea regularitate încât avea nevoie de propria Unitate Specială pentru Combaterea Incendiilor.) Viaţa liniştită pe care am dus-o în cei douăzeci şi opt de ani ai existenţei mele este – sunt perfect conştientă – uşor tragică, dar am o scuză bună. Ba nu. Două scuze: am găsit o slujbă pe care o iubeam şi un bărbat pe care-l adoram. Şi, atunci, de ce să vreau să renunţ la ele? Îmi schimb poziţia pe scaun într-o altă încercare zadarnică de a mă simţi confortabil. E un spaţiu care n-ar frece normele UE nici pentru transportul găinilor, darămite al oamenilor. Dar nu are rost. Fundul mi-a amorţit de două ore bune şi nu cred că mi se va dezmorţi în curând. Îmi ridic rucsacul, căutând ceva – orice – de făcut, şi-mi scot oglinda să mă admir. Nu e o experienţă plăcută. Nu sugerez că, în condiţii normale, aş ameninţa contractul cu L’Oreal al Evei Longoria, dar, până de curând, am fost relativ mulţumită de cum arăt. Am moştenit o structură osoasă bună de la tata, picioare frumoase de la mama şi – după mulţi ani de angoase – am învăţat să trăiesc cu abdomenul scândură pe care, din păcate, nu l-am moştenit de la niciunul. Acum însă, trăsătura mea cea mai evidentă nu sunt ochii negri sau gura plină pentru care mi se făceau complimente, ci tenul, care e atât de palid încât arăt ca şi cum aş avea nevoie de o pensulă şi de puţină culoare. Acum câteva săptămâni, mi-am luat unul dintre autobronzantele acelea de tip spray, să văd dacă „strălucirea arămie naturală” din reclamă mă ajută. Din păcate, genunchii şi coatele au căpătat o nuanţă atât de portocalie încât sunt convinsă că esteticianei care l-a aplicat îi plăcea să-l tragă şi un pic pe nas. Cireaşa de pe tort a fost că, în mai puţin de o lună, silueta mea 38-40 – pe care o credeam atât de definitivă încât mă plângeam de ea de cel puţin două ori pe zi – a fost cumva înlocuită cu una care e cu exact şapte kilograme şi jumătate mai rotundă (şi continuă să crească). Da, aţi citit bine: şapte kilograme şi jumătate. Dacă nu v-aţi dat seama până acum că e posibil să te îngraşi atât de mult într-un timp atât de scurt, atunci vă asigur că nici eu nu ştiam. Dar e posibil, iar eu m-am îngrăşat. Probabil pentru că mi-am petrecut ultimele luni mâncând nervos cât pentru doi. Care a fost cauza tuturor acestor lucruri? Ce credeţi? Un bărbat, evident. Bărbatul meu. Sau, cel puţin, era bărbatul meu. Acum pot spune că Jason Redmond – contabil ambiţios, campion de biliard, iubit de prieteni şi de părinţi deopotrivă şi, ah, iubirea vieţii mele – nu mai corespunde acestei descrieri. Indiferent câte nopţi am stat trează vărsând lacrimi amare în pernă; indiferent câte ore am petrecut ascultând-o pe Leona Lewis la iPod; indiferent de câte ori mi-am însoţit prietenii bine intenţionaţi în barurile de karaoke şi m-am străduit să fiu convingătoare în timp ce cântam din răsputeri I will survive. (OK. „O să mă scufund în adâncurile disperării până când mă sună din nou” nu are aceeaşi rezonanţă.) Îmi închid oglinda şi o arunc înapoi în rucsac. — Vă trebuie un formular I-94W, doamnă? mă întreabă stewardesa, răsărind lângă umărul meu. — Ăăă, de ce nu? răspund eu, luându-l din mâna ei cu relaxarea cuiva care completează aşa ceva la fiecare două săptămâni, când zboară până la Buenos Aires pentru o partidă de polo. După ce pleacă, arunc o privire pe câmpurile formularului, întrebându-mă dacă e necesar în cazul meu. — Aveţi paşaport britanic? mă întreabă vecinul american. Aranjându-şi perna în formă de U, un obiect pe care l-am râvnit în ultimele şase ore. — Ăă… da, răspund suspicioasă. — Atunci, dacă mergeţi în State doar pentru vacanţă, trebuie să-l completaţi. Îmi zâmbeşte. — A, da… ştiu, mint eu. Adică, e mai mult decât o vacanţă, dar… — Emigraţi în State? — Am o viză de muncă de un an, îi explic eu, îndesând formularul în buzunarul scaunului din faţă, lângă cuţitul de unt şi cele două pahare de plastic cu resturi de Diet Pepsi pe fund. Aşa că voi sta acolo cel puţin douăsprezece luni; asta dacă nu mă dau afară înainte! Îmi zâmbeşte din nou, dar de data asta nu mai e nici măcar zâmbetul compătimitor. E genul de zâmbet pe care i-l arunci unui terorist sinucigaş ca să-i insufli o stare de calm în timp ce încerci să-ţi dai seama unde sunt ieşirile de urgenţă. — Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte căpitanul, anunţă o voce cu accent britanic printr-un difuzor pârâitor. În scurt timp, vom ateriza pe JFK… Mă îndrept pe scaun şi trag aer în piept. Viaţă nouă, atenţie că vin!   Capitolul 3   Suntem atât de bombardaţi de cultura americană în Marea Britanie, încât uneori e imposibil să privim Statele Unite ca pe o ţară străină. Şi, totuşi, din clipa în care cobor din avion, aeroportul JFK nu mi-ar putea părea mai străin nici dacă s-ar afla în cel mai îndepărtat punct de pe Jupiter. Mă învârt prin sala de aşteptare a aeroportului, încercând să nu petrec prea mult timp analizând panourile de zbor cu o expresie pierdută pe faţă, să dau cuiva impresia că nu ştiu ce fac, şi sunt înconjurată de sunete şi de imagini necunoscute mie: accente care fac ca vocalele mele să pară atât de britanice încât mă simt de parcă aş da o probă de prezentator de ştiri la BBC în 1953; cuvinte pe care le recunosc – diapers, cell phones, mommies, zip codes[1] dar pe care nu le-am folosit niciodată. Şi e o atmosferă agitată de fast-food care face ca o parte din mine să fie nerăbdătoare, iar cealaltă să tânjească după un loc unde se vinde un pateu ca lumea, cu carne, şi un ceai care a fost fiert cât trebuie, câteva zile. Am avut o senzaţie premonitorie săptămâna trecută, când am vorbit la telefon cu noii mei angajatori. Voi fi bona lui Summer (trei ani şi jumătate) şi a lui Katie (doi ani), fiicele lui Josh şi Karen Ockerbloom. Familia Ockerbloom deţine propria agenţie imobiliară în afara oraşului Kalamazoo, Michigan – destinaţia mea finală – şi par de treabă. Chiar de treabă. Şi incredibil de… americani. Karen şi-a dat toată silinţa să sublinieze cât de încântaţi sunt ea şi Josh să mă primească în casa lor – „o bonă englezoaică de încredere”. Pe deasupra, voi avea propria mea maşină (un SUV – mulţumită lui Google, ştiu acum că nu e vorba despre gradul de protecţie al unei loţiuni solare), nu va trebui să fac treabă în casă (au personal) şi ar vrea să merg cu ei în vacanţă în Bermude luna viitoare, cu toate cheltuielile incluse. Simt că-mi vibrează mobilul. Am primit un mesaj nou de la agenţia la care m-am înscris, British Supernannies. Se pare că sunt foarte buni – agenţia britanică cu cea mai rapidă creştere din America – deşi, după numele ales, modestia nu e specialitatea lor. „Un mesaj pentru Zoe Moore” se aude vocea lui Margarret, secretara uşor senilă cu care am discutat în ultimele: săptămâni. „Îmi pare foarte rău, Zoe, dar s-a schimbat planul. Te rog, sună-mă când poţi şi, foarte important, înainte să iei avionul de legătură.” Urmează o conversaţie lungă – şi încerc să nu mă enervez prea tare – din care rezultă că nu mai merg la Kalamazoo. Merg la Hope Falls, care e aproape de Boston. Ceea ce înseamnă că nu voi mai locui cu Karen şi Josh, nici nu voi mai conduce SUV-ul lor, nici nu voi mai merge în Bermude. Hope Falls[2]? Puteţi să o mai spuneţi o dată. Acum merg la doamna Miller, o mamă singură, ca să am grijă de cei doi copii: Ruby, care are aproape şase ani, şi Samuel, care tocmai a împlinit trei. Se pare că a fost o schimbare de ultim moment. Karen şi Josh au bonă, o fată din Surrey care a fost la ei anul trecut şi care a devenit brusc disponibilă după ce s-au înţeles pentru o mărire de salariu. Îmi iau rucsacul şi mă forţez să afişez atitudinea „Thelma şi Louise” şi să-mi aduc aminte că sunt o femeie puternică, încrezătoare şi independentă, care e mai mult decât fericită să trăiască la limită şi să-şi schimbe planurile când e necesar – chiar şi atunci când asta înseamnă că Bermudele ies din discuţie. Mă îndrept spre un magazin să cumpăr o sticlă de apă şi, când ajung la casă să plătesc, planturoasa vânzătoare afro-americană îmi aruncă un zâmbet. Nu, nu. Nu e bine. Un zâmbet e prea puţin spus. E genul de rânjet pe care te-ai aştepta să-l aibă o femeie care tocmai a slăbit şase kilograme, a câştigat la loterie şi a găsit cea mai frumoasă pereche de pantofi pe care i-a văzut vreodată… la reduceri. — Mergeţi într-un loc frumos, doamnă? îmi zâmbeşte ea larg. — La Boston. Cu serviciul, răspund eu suficient de vag pentru ca restul oamenilor de la coadă să-şi imagineze că sunt o avocată specializată în drepturile omului, pe cale să îndrepte o eroare judiciară sau două. — La Boston, hm? Distracţie plăcută. — Mulţumesc. Iau sticla şi încerc s-o pun în rucsac înainte să mă îndepărtez. Dar şnurul de sus nu se clinteşte. Îmi eliberez mâinile luând poşeta în dinţi, apoi încerc să îndes sticla în buzunarul din faţă. Dar, pur şi simplu, nu merge. Nu uşor, oricum. Împing, trag şi înghesui, dar sunt departe de a reuşi să bag sticla în geantă şi dureros de conştientă de coada care se măreşte în spatele meu. Cum femeia de lângă mine mormăie de ciudă şi-şi dă ochii peste cap, rup baierele buzunarului din spate, îndes sticla în el şi-mi îndrept spatele revoltată. Tocmai în acest moment, închizătoarea poşetei mele, pe care încă o ţin între dinţi, prinde viaţă. Se deschide şi banii ţâşnesc ca şi cum aş vomita monede de doi penny. Femeia din spate arată de parcă şi-ar fi pierdut cheful de viaţă. Alţii se grăbesc să mă ajute, în timp ce eu stau ghemuită, încercând stângace să-mi adun banii. Obrajii îmi sunt în flăcări. — Ăă, mulţumesc… oh, scuze, eu… ăăă, mulţumesc frumos, scuze… mă bâlbâi eu. Încercând să dispar cât mai repede, îmi pun poşeta goală între genunchi şi mă împleticesc spre ieşire cu braţele pline de monede, carduri bancare şi cu rucsacul, forţându-mă să ignor chicotelile înfundate. — O zi bună, doamnă! îmi strigă vânzătoarea, în timp ce dispar după colţ, sperând să înţeleagă de ce nu-i răspund.   Capitolul 4   După ce am luat monorailul până în Grand Central Station, mă pun pe aşteptat trenul spre Boston şi-mi scot revista. În timp ce o răsfoiesc, simt pe cineva aşezându-se lângă mine şi un val de aftershave care îmi stârneşte imediat simţurile. Calvin Klein Truth. L-aş recunoaşte oriunde. E aftershave-ul cu care se dădea Jason cu religiozitate, în fiecare dimineaţă, imediat după ce-şi verifica frizura şi-şi îndrepta cravata, în felul pedant pe care am ajuns să-l cunosc atât de bine. Uitând unde mă aflu, privesc în sus, cu pulsul accelerat. Dar nu e Jason. Normal că nu e Jason. Nu l-am văzut de aproape două luni, de ce-aş crede că e aici, în State? Vecinul meu, un tip îndesat de vreo patruzeci de ani, cu un breton anemic, îmi zâmbeşte timid. Îi zâmbesc la rândul meu şi mă întorc la revista mea, chiar dacă am răsfoit-o din scoarţă în scoarţă de trei ori până acum. Eu şi Jason ne-am întâlnit când eu aveam douăzeci de ani, iar el douăzeci şi trei – o diferenţă mică de vârstă, dar atunci părea una de proporţiile diferenţei dintre Michael Douglas şi Catherine Zeta-Jones. Renunţasem deja la Facultatea de Drept, pe care o uram, şi eram ucenică la Bumblebees; el absolvise deja, petrecuse un an hoinărind prin Europa şi tocmai fusese acceptat într-un program pentru absolvenţi, la una dintre cele mai mari firme de contabilitate din Marea Britanie. Primul lucru pe care ar trebui să-l subliniez este că Jason e cel mai atipic contabil pe care l-ai putea întâlni. Nu că aş avea ceva împotriva contabililor, dar percepţia publică asupra profesiei nu îi plasează la aceeaşi cotă cu un cercetător NASA mediu. Jason infirmă în totalitate acest mit. Sufletul oricărei petreceri, el e una dintre acele persoane cu mare lipici la toţi cei pe care îi cunoaşte, parc-ar fi un tub uman de gel Vidal Sassoon. Mi se părea fermecător, captivant şi absolut superb. Întorcea capete oriunde ar fi mers. E adevărat, asta avea legătură şi cu faptul că, în anul în care ne-am întâlnit, Gareth Gates tocmai se clasase pe locul doi la Pop Idol şi trebuie spus că e vorba de mai mult decât de o mică asemănare între el şi ex-ul meu. Jason era genul clasic de băiat frumuşel şi acum, la treizeci de ani, e la fel. E cam slăbănog şi numai cu câţiva centimetri mai înalt decât mine, dar chipul şi zâmbetul lui sunt bestiale. El a fost Făt-Frumosul meu personal şi eram moartă după el. Sentimentele mele s-au cristalizat în ceea ce eram sigură – ba nu, în ceea ce ştiam – că era o iubire profundă, eternă. Asta nu înseamnă că, timp de şapte ani, ne-am uitat unul în ochii celuilalt ca nişte căţeluşi neajutoraţi. Dar ne ştiam defectele şi am continuat să ne iubim în ciuda lor. După atâta timp împreună, iubirea noastră nu mai era atât de pasională ca în primele zile. Dar era solidă. O iubire adevărată. Baza unei vieţi petrecute împreună. Sau asta credeam eu. Cum am putut să mă înşel atât de rău?        

Sotie pentru o noapte Day Leclaire CAPITOLUL I — Anna, trezește-te! Vru să răspundă, dar nu reuși să scoată nici un sunet. — Deschide ochii, dragostea mea! Privește-mă… Vocea era gravă, autoritară. În același timp, din ea răzbătea o notă de rugăminte care semăna cu teama. De ce n-o lăsau în pace? De ce voiau s-o smulgă din tenebrele liniștite care-o înconjurau? Se simțea atât de obosită… — Anna! Încercă să-și miște capul. O durere fulgerătoare o făcu să încremenească și-i tăie răsuflarea. — Chris… Cuvântul îi scăpase într-un geamăt, fără să știe nici ea de ce. Dar era deja o victorie că reușise să vorbească, așa că repetă slab: — Chris… Își ridică pleoapele. Un bărbat stătea aplecat spre ea: avea fața atât de aproape de a ei, încât nu reușea să vadă nimic altceva. Totuși trăsăturile lui se pierdeau parcă în ceață și nu reușea să le distingă prea clar. — Cine e Chris? întrebă el cu o voce aspră. Nu fu în stare să-i răspundă. Durerea îi zvâcnea în tâmple cu dușmănie. Vru să-și ducă mâna la cap, dar el i-o prinse și i-o strânse ușor. — Te-ai rănit la cap și ai fruntea bandajată. Ești în afară de orice pericol. În afară de pericol? Despre ce pericol putea fi vorba? Atâtea întrebări se îngrămădeau în capul ei, încât nu putu să formuleze nici una. Memoria ei era cufundată într-o ceață deasă care-o împiedica să gândească. Una din ele reuși totuși să răzbată prin negura care-i învăluise creierul. — Cine ești? se interesă ea. Aceste două scurte cuvinte fură de ajuns ca s-o epuizeze și pleoapele i se închiseră imediat. — Sunt Sebastian, răspunse el cu o voce răgușită din care răzbătea suferința. Sunt soțul tău. Ea încercă să protesteze, dar nu avu puterea necesară. Își mișcă buzele, dar. nici un sunet nu ieși de pe ele. „Eu nu sunt măritată!”, ar fi vrut ea să strige. * * * Când își reveni din nou, constată că era întinsă pe un pat de spital, De data asta nimeni n-o opri când își duse mâna la cap, atingându-i cu vârful degetelor pansamentul care-i acoperea fruntea. Fusese rănită… Dar în ce împrejurări? Nu reușea să-și reamintească. Și de altfel prefera să nu-și reamintească. Lăsă să-i cadă mâna în timp ce ecoul unei voci grave, insistente, răsuna în urechile ei: „Anna!“ Apoi, din nou, acele cuvinte năucitoare: „Sunt Sebastian. Sunt soțul tău“. O trecu un fior. Nu, ea nu era măritată. Și oricum nu purta verighetă. N-avea nici măcar o dungă de culoare mai deschisă pe piele care să indice că purtase vreodată un inel. Dacă nu cumva… Timp de o fracțiune de secundă o imagine dansă în fața ochilor ei. I se păru că aude tunetul, apoi un fulger orbitor făcu să scânteieze un inel împodobit cu diamante. Diamante care descriseră un arc de cerc luminos înainte să dispară înghițite de tenebre. Se agită sub cearșafuri. Trebuia să plece. Trebuia neapărat să plece înainte de… înainte de ce? Memoria ei păru să facă un salt brusc, încercând să se apropie în semn de provocare: dacă-și reamintea, se va declanșa inevitabilul. Și nu va mai putea fi stăpână pe desfășurarea evenimentelor. Nu mai avea decât o singură soluție: să alunge amintirile în fundul memoriei. Să le îngroape ca să nu mai poată reveni niciodată și să-i facă rău. * * * Când deschise din nou ochii, durerea se potolise. Simțindu-se mai puternică, plimbă în jurul ei o privire intrigată. Jaluzelele erau lăsate, permițând să se strecoare raze de lumină care proiectau umbre mișcătoare pe pereți. Un coș superb de flori era așezat pe o masă. Un fâșâit de hârtie îi atrase atenția. Întoarse capul și, dintr-o dată, îl zări. El citea The Wall Street Journal, așezat la căpătâiul ei. Își amintea un mod vag că-l văzuse de când fusese internată în spital. Îi vorbise. Pronunțase un nume… își mușcă buzele și încercă să se concentreze. Dar în ciuda eforturilor ei, nu fu în stare să-și amintească ce-i zisese. Privirea i se întoarse plină de curiozitate spre el. Părul negru îi cădea pe frunte. Avea un chip aspru și bronzat – fața unui bărbat obișnuit să trăiască în aer liber. O cicatrice fină îi brăzda obrazul drept, stricând armonia trăsăturilor aproape perfecte. Ea se încruntă. Nu. Nu putea fi măritată cu bărbatul acesta. Cicatricea dădea fizionomiei lui un aspect neliniștitor și fascinant totodată. Ce i se întâmplase oare? Un accident? O încăierare? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. O singură certitudine: îl vedea pentru prima oară pe acest bărbat. Și-ar fi amintit dacă l-ar mai fi întâlnit. Nu făcea parte din cei pe care-i dădeai cu ușurință uitării. Din nou un fâșâit. Mai întorsese o pagină. Ea își umezi buzele și-și făcu puțin curaj. — Te rog… Propria ei voce îi sună ciudat în urechi. Răgușită, speriată și mai înfundată, ca și cum nu se folosise de mult timp de ea. El tresări, apoi își lăsă încet jurnalul deoparte. Îi întâlni ochii cenușii care-o priveau cu o intensitate aproape dureroasă. O privea cu respirația tăiată. Dar, fără îndoială pentru a-și ascunde emoția, luă imediat cu un aer impasibil. — Bună, Anna, șopti el cu o voce neutră. Cum te simți? Ea își mușcă buzele. îi spusese Anna. Deci o cunoștea. Anna? Prenumele ăsta nu-i evoca pe nimeni. Și în mod sigur nu era al ei. N-o confunda cu altcineva? Un sentiment de spaimă o cuprinse. Dacă el se înșela… Dacă nu era ea Anna… Atunci cine era? Ritmul cardiac i se acceleră în timp ce căuta cu febrilitate un răspuns la întrebare. — Anna? Vocea bărbătească răsună în tăcerea camerei, risipindu-i gândurile. — Te simți rău? — Nu, nu. Mă simt mai bine. Cuvintele pe care voia să le pronunțe i se stinseră pe buze: „Cine ești? De când mă cunoști? Cum se face că nu-mi amintesc nimic? Cine sunt?“ Degetele bărbatului se crispară pe ziar. — Ce se întâmplă? Suferi? — Unde sunt? întrebă ea cu o voce răgușită. — Într-un spital din Florida. — Ce mi s-a întâmplat? — Ai fost rănită într-un accident de mașină, răspunse el cu un aer îngrijorat. — Când? — Acum două zile. — Și e… e ceva grav? — Ai scăpat ușor, date fiind împrejurările. Și schiță un gest în direcția ei. — Ai o cusătură. Ai vânătăi, contuzii. E o minune că n‑ai murit. Făcu o pauză, ca și cum aștepta de la ea o explicație – și ea știu că nu va mai putea să-i ascundă adevărul mult timp. — Presupun că… ar trebui să-mi aduc aminte, nu-i așa? El se crispă. Culoarea ochilor cenușii se închise lent, bătând spre negru, ca și cum înțelegea încetul cu încetul ce însemnau aceste cuvinte. — Vrei să zici că… nu-ți amintești? articulă el în cele din urmă. Ea dădu încet din cap. — Mi-e teamă că da. El mototoli ziarul în mână, apoi îl lăsă să cadă pe parchet. Avea maxilarele încleștate. — Dacă e o glumă, să știi că nu e bună. — Nu e o glumă. — Vrei să mă faci să cred că nu mă recunoști? — Îmi pare rău. Făcu apel la toată puterea de convingere de care era în stare și declară cu tristețe: — Eu… nici măcar nu știu cine sunt. El își împinse scaunul și se îndreptă spre fereastră. Timp de câteva minute rămase nemișcat, uitându-se afară, apoi se întoarse din nou spre ea. Lumina care pătrundea prin jaluzele îi împărțea chipul în zone de lumină și umbre. Îi punea în evidență ridurile de oboseală care marcau colțurile buzelor. Ochii lui, acum de un gri aproape metalic, străluceau de mânie și ciudă. — Eu sunt Sebastian Kane, soțul tău, spuse el pe un ton rece. Și tu ești Anna Kane… soția mea. Acest răspuns avu un răsunet puternic în mintea ei obosită. Într-un colțișor al memoriei, o voce îi repetă aceleași cuvinte: ,,E Sebastian, soțul tău“. — Nu, e imposibil. Nu sunt măritată! Și-i arătă cu nervozitate mâna ei stângă. — Privește! Nu port verighetă. N-am nici măcar o urmă din cauza ei. — Ajunge. Anna. Nu știu ce joc faci, dar îți bați capul degeaba! — Nu-i nici un joc! protestă ea. El își trecu nervos mâna prin păr. — Dacă crezi că în felul ăsta scapi, te înșeli amarnic. Ar fi prea ușor. De ce ai plecat… Și, în primul rând, cine-i Chris ăla? Chris! Un junghi dureros îi trecu prin cap, închise ochii si păli. — Nu cunosc nici un Chris. — I-ai pronunțat numele. Când te-am adus aici, l-ai strigat. Nu-i asta dovada că-l cunoști? Simțea privirea lui fixată asupra ei, inflexibilă, intransigentă. Durerea de cap i se accentuase. — Te rog. Nu pot să răspund la niște întrebări al căror răspuns nu-l cunosc. Văzându-l că vine spre ea, se ghemui sub cearșafuri. Umerii lui largi se reliefau sub cămașă. Se așeză pe marginea patului ei fără să-i ceară permisiunea și-i cuprinse mâinile într-ale lui. — Anna, privește-mă, o imploră el cu o voce blândă. Nu-ți cer decât să te ajut, dar pentru asta am nevoie să aflu adevărul. Ea bătu din gene, speriată de o situație care-i scăpase de sub control. — Ți-am spus adevărul. Nu te cunosc. De ce nu mă crezi? O durere fulgerătoare îi traversă fruntea. Închise ochii, prea obosită ca să mai continue discuția. — Suferi din nou, îi șopti el. Îi lăsă mâinile și se ridică. Pașii lui se îndepărtară și ea începu să spere că o va lăsa singură. Totuși, el nu întârzie să revină, însoțit de o infirmieră și de un bărbat mic de statură care era probabil medicul. — Sunt doctorul Tellbeek, doamnă Kane, spuse acesta din urmă pe un ton plin de solicitudine. Soțul dumneavoastră mi-a spus că aveți câteva goluri de memorie. Goluri de memorie? Toată memoria ei era un adevărat vid! Cu un aer pierdut, îl privi pe Sebastian. Soțul ei? Nu se putea obișnui cu această idee. Se putea oare să fie cu adevărat soția lui? Să fi uitat un lucru atât de important? Examină figura bărbatului în căutarea unei amintiri sau a celui mai mic semn de recunoaștere, dar nu găsi nimic. Și nici nu simțea nimic, în afara senzației apăsătoare că trăiește un coșmar. — Am uitat totul, spuse ea cu o voce tremurătoare, plecând ochii. — Suferiți? Dădu ușor din cap și se strâmbă imediat de durere. Doctorul îi șopti ceva infirmierei, care dispăru ca să revină imediat cu o tavă. — Iată ceva care vă va ajuta să dormiți, doamnă Kane, declară doctorul Tellbeek pe un ton liniștitor, luând seringa așezată pe tăviță. După câteva zile de repaos complet la pat, sunt convins că vă veți recăpăta memoria. Un ac i se înfipse în braț. Mintea i se încețoșă aproape instantaneu, în timp ce o dulce moleșeală îi îngreună capul. Vocea lui Sebastian îi parveni de foarte departe, ca înăbușită de o ceață groasă. — Aș vrea să faceți apel la un specialist. Indiferent cât m-ar costa. Vreau cel mai bun neurolog. — Foarte bine, domnule Kane. — Poate să primească vizite? întrebă infirmiera. Un tânăr a cerut s-o vadă adineaori și… — Cine era? întrebă încruntat Sebastian. Cum se numea? — Nu mi-a spus. Interzic ca soția mea să primească vizite fără să fiu consultat în prealabil. Ați înțeles? De mâine voi face demersurile pentru a fi transferată într-o clinică particulară. Camera începu să se miște ca puntea unei nave prinse de furtună. Privirea Annei se agăță instinctiv de singurul element stabil – Sebastian. Era conștientă de neliniștea și de puterea lui și nu îndrăznea să-l scape din ochi, de teamă ca totul să nu se scufunde, fără speranță de întoarcere, în întunericul înghețat și amenințător care se căsca în spatele ei. Apoi, brusc, camera dispăru, ca înghițită de un vârtej. Sebastian apăru în fața ei atât de aproape încât l-ar fi putut atinge. Întinse mâna spre el dar gestul rămase neterminat, și scoase un strigăt. El se schimbase. Părul lui negru îi ajungea până la umeri, strâns de o bandă roșie fixată pe frunte. Cămașa descheiată dezvăluia pieptul puternic acoperit de un păr negru și creț. Ochii lui… Ochii lui nu mai erau cenușii ci la fel de întunecați ca o noapte fără lună, iar în mâna lui… În mâna lui strălucea lama unui cuțit de pirat. — Nu, șopti ea. Nu e posibil. Ca răspuns la geamătul ei, Sebastian înaintă spre ea cu un aer necruțător. Ea închise ochii cu un strigăt înăbușit și se lăsă înghițită de tenebre. * * * Următoarele trei zile trecură foarte repede. Sebastian o instalase într-o clinică particulară, sub pretextul că aici e mai bine îngrijită. Dar ea avea sentimentul că această decizie ascundea poate ceva în legătură cu acel bărbat care încercase s-o viziteze la spital. Luxul care-o înconjura nu înceta s-o surprindă. Camera beneficia de tot confortul modern – televizor cu telecomandă, video și aer condiționat, încăperea, spațioasă și luminoasă, mobilată cu un gust desăvârșit, dispunea într-un colț de un salonaș și în alt colț de o sufragerie micuță. Baia era la rândul ei o minunăție. Uscător pentru păr, săpunuri parfumate, fier electric de ondulat părul, prosoape pufoase, halate de baie și cămăși de noapte. Parcă ar fi fost într-un hotel de cinci stele. Tot felul de doctori veneau s-o vadă. Când, în a patra zi, i se dădu voie să facă duș fără asistentă, savură această libertate cu o nespusă plăcere. Apoi puse o cămașă de noapte de un galben pal și un neglijeu asortat. Se părea că dispune de o garderobă impresionantă, deși nu-și amintea să fi purtat nici una din aceste frumuseți. O bătaie discretă în ușa de la baie. Deschise și se trezi fată-n față cu Sebastian. — Încă un doctor? întrebă ea cu o voce resemnată. Mai acordă-mi un minut să-mi usuc părul. El se sprijini de tocul ușii, umerii lui largi blocând intrarea. — Nu te grăbesc. Examenele medicale s-au terminat. — În sfârșit o veste bună! Ea șterse oglinda aburită cu un prosop și priva cu ezitare imaginea reflectată în ea. Sebastian se încruntă. — Ce nu merge? — Mă simt dezorientată, declară ea ridicând din umeri. Am impresia că văd o străină. El ridică din sprâncene cu un aer neîncrezător și se apropie de ea. Încăperea păru că se micșorează instantaneu și că nu are nici un loc să se ascundă, presupunând că ar fi dorit-o. — Vrei să zici că nu te recunoști? Ea se studie cu o atenție sporită. Niște ochi verzi umbriți de gene lungi luminau o figură de un oval perfect. — Deloc, răspunse ea încercând să-și păstreze calmul. Nici măcar nu-mi amintesc cum îmi aranjam părul. O cută brăzdă pentru o clipă fruntea lui Sebastian, apoi mâinile lui cuprinseră umerii tinerei femei cu un gest liniștitor. — Eu îmi amintesc, spuse el calm luând peria. Și se puse pe treabă cu o îndemânare care-o uimi. Părul ei de un castaniu cu reflexe de aur aluneca între degetele lui Sebastian ca mătasea. Șuvițele ude se transformau în bucle care i se răsfirau pe umeri, în timp ce altele îi ascundeau cu dibăcie cicatricea de pe tâmpla dreaptă. Îl privi fix în timp ce o coafa. Nu reușea încă să se învețe cu ideea că acest bărbat e soțul ei. Nu dorința de a crede îi lipsea, fiindcă simțea nevoia să se sprijine pe cineva. Dar era ceva care-o împingea să se țină la distanță, să nege cu strășnicie că ar fi putut trăi împreună momente intime. Nu numai că-i uitase numele și chipul, nu-și aducea aminte nici să-l fi iubit sau să-l fi sărutat. — Tu… tu m-ai coafat și altă dată, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da. Mi s-a întâmplat de câteva ori. Lăsă peria jos și-i cuprinse umerii cu mâinile. — Și acum, ce vezi? Ea își întoarse din nou ochii spre oglindă și se privi cu satisfacție. Părul îi încadra cu bucle mătăsoase chipul fin. — Văd o femeie de vreo douăzeci și doi de ani, impecabil coafată. — Vezi o femeie de vreo douăzeci și patru de ani, impecabil coafată, spuse el râzând. Ea își încreți nasul. — Oh! Așa bătrână sunt? — Nu m-am simțit niciodată atras de puștoaicele abia ieșite din liceu. Prefer femeile mai mature, cu mai multă minte. Presiunea mâinilor bărbătești de pe umerii ei se accentua. — Continuă. Ce altceva mai vezi? — Îmi place chipul meu, spuse ea după câteva clipe. Cu excepția aluniței. El își ridică mâna cu o mișcare mângâietoare și atinse cu vârful degetului minusculul punct care-i împodobea obrazul drept. — Iar mie mi se pare adorabilă. Ea se înroși, surprinsă de gestul și glasul mângâietor. — Îți mulțumesc, dar asta nu schimbă deloc faptul că… — Anume ce? — Că nu e de așteptat să fii căsătorit cu o femeie ca mine, reluă ea. — Daaa? Sebastian o privi printre gene. — Și ce gen de femeie crezi că mi s-ar potrivi? — O femeie senzuală și sofisticată. Și cred că nu corespund acestor criterii, spuse ea ridicând din umeri. — Poate că eu caut alte calități. — Care de exemplu? — Privește în oglindă: o să le vezi pe toate. Anna inspiră profund și se privi îndelung, încercând să ghicească ce ascundeau aparențele. — Ce trebuie să văd? — O bărbie încăpățânată și mândră. O privire care nu se ferește. O gură zâmbitoare care trădează un ascuțit simț al umorului. — Tu asta vezi? întrebă ea perplexă. — Vedeam. — Și acum nu mai vezi? întrebă ea cu un aer neliniștit. Tăcerea lui fu cel mai clar răspuns. — A sosit momentul să vorbim serios, spuse ei în cele din urmă. Deci sunase ora. Ea aștepta această clipa de când își recăpătase cunoștința la spital. Sebastian rămăsese ciudat de discret până în prezent, limitând discuțiile lor la vorbe banale, așteptând… Așteptând ce de fapt? Să-și recapete singură memoria? Ca medicii să descopere cauza amneziei? Evitase în mod deliberat să abordeze trecutul și viitorul, pentru un motiv doar de el cunoscut. Indiferent însă ce fusese, acum o să primească niște explicații. — În acest caz, putem coborî în parc? întrebă ea. — Bineînțeles. N-aveam intenția să discutăm în baie. Așteaptă-mă aici, să mă duc după un scaun cu rotile. Ea se întoarse spre el. — De ce? Sunt în stare să merg. — Administrația nu vrea să-și asume nici un risc inutil. Aranjează-te, mă întorc într-o clipă. Ea îl urmări din ochi, apoi se mai uită o dată în oglindă, simțind un nod în gât. Și deodată nu mai fu sigură ca are chef să audă ce avea el de spus. Și din nou senzația neliniștitoare că va fi confruntată cu o situație care-i scăpa de sub control o cuprinse, mai intensă ca niciodată. Auzind un zgomot în cameră, întredeschise ușa de la baie crezând că s-a întors Sebastian. Două infirmiere schimbau patul flecărind. Anna încremeni când prinse sensul vorbelor: — Ești sigură? A angajat un detectiv particular? Dar de ce să facă asta? — Probabil fiindcă nu crede mai mult ca medicii în amnezia ei. N-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că e ceva în neregulă cu povestea asta cu accidentul. Anna se dădu înapoi, simțind că inima îi bate cu putere. De ce apelase Sebastian la un detectiv particular? Ca să ancheteze accidentul… sau pe ea? Cele două femei terminaseră de făcut patul și făceau acum ordine în colțul unde era salonul. — Ceea ce e sigur e că n-are încredere în ea. Dacă nu, de ce-ar fi dat ordin ca ea să nu părăsească niciodată camera fără să fie însoțită? După părerea mea, vrea s-o împiedice s-o întindă! — Posibil. Și pe urmă, asta ar explica de ce îi interzice vizitele. Poate îi e teamă că o să vină misteriosul ei amant… Colega ei pufni în râs. — De ce misterios? Din contră, cu cred că soțul și amantul se cunosc… Se îndepărtară continuând să râdă. Anna își duse mâna la gură, simțind că tot sângele i s-a urcat la cap. Instinctul ei n-o înșelase. Se petrecea ceva anormal. Un lucru mult mai grav decât își imaginase. Primul ei reflex fu să se repeadă pe culoar, să-l prindă din urmă pe Sebastian și să-l someze să se explice. Dar impulsul dispăru la fel de repede cum apăruse. Trebuia să reflecteze. Ca să facă față situației. Se îndreptă spre masă și bău un pahar cu suc de portocale. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât vărsă o parte din conținut pe jos. „Liniștește-te!“ își porunci ea, închizând ochii. Un mister plana asupra împrejurărilor în care avusese loc accidentul, ca și asupra necunoscutului care încercase s-o contacteze la spital. Și nu exista decât un singur mod de a înțelege ce se petrecuse: să-l interogheze pe Sebastian, în privința accidentului… și a pretinsei lor căsătorii. — Anna? Sebastian intră în cameră împingând un scaun pe rotile în fața lui. — Ești gata? Inspiră profund si se întoarse spre el. — Da. — Perfect. Atunci, hai. Fără să-i mai lase timp să protesteze, o ridică în brațe și o așeză pe scaun, apoi îl împinse pe culoar. Holul clinicii era înveselit de plante verzi și ferestrele numeroase erau deschise spre cerul albastru. Sebastian o conduse pe Anna până în parc, opri scaunul lângă un gard viu și puse frânele. — Vrei să ne plimbăm puțin? o întrebă el. Ea ezită puțin, apoi acceptă mâna care i se întindea. Merseră umăr lângă umăr pe aleile mărginite cu tufișuri frumos tunse, cu arbuști înfloriți și straturi de flori întreținute cu grijă. Anna mergea încet, bucurându-se de mângâierea soarelui. Era atât de fericită să fie în aer liber după ce stătuse zile întregi închisă, încât aproape îi dăduseră lacrimile. — Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Pari abătută. Ea îi evită, privirea, fixând cu încăpățânare straturile de flori. — Totul e în regulă… în afară de faptul că sunt amnezică și că bărbatul care pretinde că e soțul meu e un străin pentru mine. — Bărbatul care pretinde că e soțul tău? repetă el cu o voce blândă. Își dădea el seama că ea devenea din ce în ce mai nervoasă? îi aruncă o privire pe furiș. — Fără tine nu mi-aș ști nici numele, reluă ea. N-aș ști nici măcar că sunt măritată. — Noroc că sunt eu aici, spuse el liniștit. Și se opri să culeagă o floare de hibiscus de un roșu strălucitor, pe care i-o puse după urechea stângă. Degetul lui întârzie ca să mângâie alunița de pe obraz. Făcuse acest gest spontan, natural, ca și cum îl mai făcuse de sute de ori în trecut. — Există poate un mijloc de a-ți reîmprospăta memoria, șopti el. O soluție la care medicii nu s-au gândit. Ea se dădu înapoi, presimțind ce avea el în gând. — Credeam că am venit aici ca să vorbim? O luă de mână și o trase spre el, — Dar fiecare lucru la timpul lui, Înainte ca ea să fi putut reacționa în vreun fel, el își aplecă puțin capul și-și lipi buzele de ale ei. Nu făcu decât să le atingă ușor, dar Anna se simți totuși nespus de tulburată. Se degajă și o luă pe alee, fără să-i pese dacă el o urma sau nu. Avea nevoie de un răgaz să-și recapete, sângele rece. Și mai ales trebuia să-și adune tot curajul ca să-i pună întrebarea care-o obseda. Pașii o duseră spre o bancă de piatră, ascunsă în mijlocul unor tufișuri înflorite. Se așeză și-și cuprinse capul în mâini. Floarea de hibiscus căzu la picioarele ei. Sebastian venea spre ea cu un pas liniștit. Se aplecă și ridică floarea pe care o învârti câteva clipe printre degete înainte de a-și ridica ochii spre tânăra femeie. — Ce se întâmplă. Anna? o întrebă el. Ce nu merge? Acum ori niciodată, gândi Anna. Inspiră profund. — Răspunde-mi cinstit, Sebastian. Ești cu adevărat soțul meu?

Primavara in septembrie de Essie Summers CAPITOLUL I Suzan Carew se plimba prin Canterbury. Asculta fascinată clopotele vechii catedrale în atmosfera liniștită a amurgului. Vara fusese minunată, însă zilele începuseră deja să se scurteze, iar dealurile verzi erau acoperite de brumă. Venea toamna. În curând câmpia înconjurătoare avea să devină o simfonie arămie. Gândul o purtă deodată la un alt Canterbury, departe, în emisfera sudică; o așezare întemeiată în secolul al XIX‑lea de coloniștii englezi. Acolo, în Noua Zeelandă, luna septembrie era cu totul altfel. La Christchurch, la vremea asta, malurile râului Avon se împodobeau cu narcise; apoi era rândul cireșilor să înflorească. Pajiștea se acoperea cu flori albe, galbene, albastre… În zona de deal, vițeii de curând născuți trebuie că zburdau deja pe pășuni. Vacile fătau întotdeauna mai târziu la Christchurch. Zăpezile munților erau atât de aproape! Dar mai mult ca orice, Suzanei îi plăcea Larchwood Vale. Toți cei dragi ei erau stabiliți acolo, în afară de părinții ei, firește. Era un adevărat leagăn al familiei lor. Pentru moment părinții ei locuiau pe alte meleaguri. Dar curând, când vor ieși la pensie, se vor întoarce acasă. Copilă fiind, îi urmase peste tot în peregrinările lor. Mare om de afaceri, tatăl ei călătorea fără încetare. Faptul acesta îi întărise și mai mult fetei dragostea pentru Larchwood. Din fericire, o dată la doi sau la trei ani făceau un popas mai îndelungat acolo. De curând, Chris Carew fusese trimis în Canada. Cu siguranță că acesta va fi ultimul lui post. Până acum, Suzan îl însoțise mereu. Îi fusese secretară. Dar dintr‑odată fusese cuprinsă de dorința de a zbura cu propriile ei aripi. Și în plus, Stephanie și Brent Morley, niște prieteni din Noua Zeelandă, trebuiau să vină să‑și petreacă concediul în Anglia. Atunci, părinții îi sugeraseră Suzanei să rămână cu ei să le arate regiunea. Fata trăise două luni minunate. Se îndrăgostise de câmpia englezească. Se înțeleseseră foarte bine toți trei. Dar, când Stephanie aducea veselă vorba despre celălalt Canterbury și despre prietenii lor comuni, Suzan se simțea cuprinsă de o ciudată melancolie. Fără să vrea, prietena ei deschidea o rană veche, ascunsă cu grijă, însă atât de sensibilă încă… Pe nesimțite se întunecă. Stelele începură să strălucească pe cerul senin. Era timpul să se întoarcă la hotel. Fără să se grăbească, se opri o clipă în fața unei biserici care îi era deja familiară… Aici fusese botezat, în secolul al XVI‑lea, marele scriitor Christopher Marlowe. Altădată, Suzan îi citea poeziile înfiorată. Mai ales una o tulburase profund: Poetul vorbea despre iubirea dintre o fată și un păstor în munții Noii Zeelande… Dar asta era o poveste veche! De atunci Suzan încercase să uite emoționanta poezie. Străbătuse multe drumuri și cunoscuse mulți bărbați. Dar nici unul nu o tulburase ca acel păstor, de acolo, din emisfera sudică… Clătină din cap iritată. De ce să se lase cuprinsă de nostalgie? Nu mai era fetița fragilă de atunci. Acum avea douăzeci și patru de ani și mult mai multă experiență. Ridică din umeri și grăbi pasul Stephanie și Brent răsuflară ușurați când o văzură, în sfârșit, venind. — Ne‑ai dat ceva emoții, interveni Brent. Știindu‑te singură pe străduțele astea după lăsarea serii… Vino o clipă în camera noastră. Vrem să‑ți facem o propunere. Am comandat ceai și sandvișuri. Cred că ți‑e foame! Suzan, sau Shanna, cum o chemau prietenii ei, se gândea la o schimbare de program. Fără îndoială că însoțitorii ei se hotărâseră să viziteze un alt oraș… Dar nu despre asta era vorba. Stephanie intră direct în subiect. — Ascultă, draga mea. Peste câteva zile ar trebui să pleci în Canada. Însă tatăl tău pare foarte mulțumit de noua lui secretară. De ce nu ai veni împreună cu noi în Noua Zeelandă? Bunica ta, Clotilde, se pare că organizează o mare reuniune de familie. Vor fi acolo toate rudele, toți prietenii și i‑ar place mult să fii și tu acolo ca s‑o ajuți la organizare, ca de obicei. Suzan nu își crezu urechilor. — Dar ultima reuniune a fost abia acum cinci ani! Din câte știu, adunările astea au loc o dată la zece ani, nu‑i așa? — Din păcate, murmură Brent, Clotilde ar putea să ne părăsească până atunci… E foarte bătrână. Doar ea își mai aduce aminte de vechile legende, de povestea pionierilor. Știi cum se întâmplă: de fiecare dată se găsește cineva care nu a fost la adunările precedente și toți vor să asculte povestea trecutului. De data asta e vorba de o rudă îndepărtată care scrie o carte despre Alaska. Se află în Noua Zeelandă cu niște afaceri și vrea să profite de ocazie ca s‑o întâlnească. Atunci, Clotilde s‑a gândit… Vocea i se stinse. Urmă o lungă tăcere. Bându‑și ceaiul, Suzan își amintea de ultima adunare a „prietenilor pionierilor”, cum zicea bunica. Câtă muncă pentru a pregăti totul! Din fericire, Morgan, fratele Stephaniei, pusese umărul alături de ea. În timpul ăsta, John, simțindu‑se neglijat, se consolase cu verișoara ei din Tahiti. Au fost văzuți deseori împreună. Situația devenea din ce în ce mai jenantă. Morgan, cu gentilețea lui obișnuită, o ajutase să iasă din acest impas. Îi permisese să se despartă de John salvând în același timp aparențele iar mica comunitate își regăsise liniștea. În ciuda imensității proprietăților și a distanțelor enorme care despărțeau locuințele între ele, izolarea întărise legăturile dintre cei trei vecini: Larchwood, Forester și Hervington‑Blair. Trei familii întemeiate de trei bărbați întreprinzători care se împrieteniseră pe vapor în timpul îndelungatei călătorii. Wilfrid Hervington‑Blair era la al doilea voiaj către Noua Zeelandă. Se întorsese în Anglia să‑și caute iubita. Dar avusese o cruntă dezamăgire. În lipsa lui, aleasa inimii se măritase cu altul… Suferise enorm. În disperarea lui hotărâse să se stabilească departe de orice așezare omenească și pentru aceasta alesese ținutul inaccesibil de dincolo de munți. Se stabilise pe câmpia inospitalieră de la Canterbury, urmat de tovarășii de călătorie, Eldread Forester și Gerard Larchwood. Toți trei reușiseră să dea acestei câmpii aride o frumusețe pastorală. Au urmat alte generații urmărind același scop. Puțin câte puțin, bunăstarea înlocuise cumpătarea și chibzuință de altădată. Dar cele trei familii au rămas unite prin legături indestructibile. John era un Forester, Stephanie și fratele ei erau Hervington‑Blair. În curând Suzan avea să întâlnească din nou toate aceste chipuri familiare. Se hotărî să joace deschis. — Aș veni. Dar mi‑e frică. Toată lumea va crede că m‑am întors pentru că… Fran nu mai este. Stephanie păru surprinsă. — Nici nu m‑am gândit la asta. În definitiv, tu l‑ai părăsit pe John și nu invers. Nu el te‑a lăsat pentru Fran. Tu l‑ai abandonat pentru Morgan. Este cu totul altceva! Păcat însă că povestea voastră n‑a durat. Mi‑ar fi plăcut să‑mi fii cumnată. Evident, te înțeleg. Între tine și Morgan totul s‑a terminat, John este văduv… Oamenii s‑ar putea să interpreteze greșit întoarcerea ta. Nu‑ți face probleme. N‑o să‑ți fie greu să pui lucrurile la punct Și va fi cu atât mai rău pentru gurile rele. Suzan pufni în râs. Dar, imediat, chipul i se înnegură din nou. — Să nu‑i scrii chiar acum mamei tale. Aș vrea să mă mai gândesc. — Haide, o rugă Stephanie, doar n‑ai intenția să te răzgândești? Te rog, vino cu noi! Ar fi formidabil, nu‑i așa, dragul meu? Soțul ei aprobă călduros. Suzan nu răspunse nimic. — Dă‑ți seama, continuă Stephanie. Într‑o săptămână suntem acolo. Din păcate, Morgan nu va fi acolo ca să ne întâmpine… — …Și de ce, mă rog? întrebă Suzan într‑o doară. — Lucrează în insulele Noile‑Hebride. Însoțitoarei nu‑i veni să creadă. — Morgan! În mijlocul Pacificului? Ce naiba face acolo? Și de ce nu mi‑ai vorbit despre asta? — Pentru că nu m‑ai întrebat. Nu prea îți place să vorbești despre el! — Ai dreptate. În orice caz, vestea este uimitoare. Și bunica nu mi‑a spus nimic! — Draga noastră mătușă Clotilde nu prea stă bine cu memoria. De la o vreme cam uită. Shanna acceptase formal explicația, dar nu crezu un cuvânt. Bătrâna doamnă fusese întotdeauna o femeie cu capul pe umeri. — Cu ce se ocupă Morgan acolo? — Predă agronomia într‑un colegiu. Dan Cairns îi ține locul pe domeniu. Lucrează acolo de atâta vreme! Expresia încordată a lui Brent nu îi scăpă Suzanei. Părea foarte stingherit. De ce? Cei doi îi ascundeau oare ceva? Nu era posibil! Se hotărî să schimbe subiectul. — Ce mai face John Forester? Trebuie să‑i fie greu după moartea lui Fran. Din fericire nu aveau copii… O mai păstrează pe bătrâna bonă, nu‑i așa? — Da, ea are grijă de casă. E o comoară, să știi! Bărbatul ei se ocupă de grădină și ajută și la fermă. John pare să‑și fi revenit după nenorocire. În sfârșit, e greu să știi adevărul. Este atât de închis în el! Vrea să se lanseze în politică. Era clar că lucrurile se schimbaseră. Altădată John nu se gândea decât la ținutul lui… Își aducea aminte de zilele fericite din copilărie. De mai multe ori tatăl ei fusese trimis în țări îndepărtate în care nu existau școli englezești. Atunci micuța Shanna fusese încredințată bunicii, unde petrecuse sejururi îndelungate. De atunci însă se schimbase mult, așa cum se pare că se întâmplase și cu John. Își aminti de Fran. Într‑o străfulgerare îi revăzu părul auriu, ochii albaștri care păreau să reflecte imensitatea cerului… Erau doi ani de când murise… Într‑o zi Martine Griffiths îi spusese: — E formidabil cât de bine te înțelegi cu Fran. Evident, nu ai ce să‑i reproșezi: l‑ai părăsit pe John și era liber să facă ce vrea. Dar ai fi putut să te simți ofensată văzându‑l că se consolează atât de repede, și tocmai în brațele verișoarei tale. Shanna izbucnise în hohote de râs. Se simțea ușurată. Nimeni nu ghicise adevărul. Toți crezuseră în dragostea ei subită pentru Morgan… Morgan știa că John și Shanna erau totul unul pentru celălalt. Dar, văzând nefericirea fetei când iubitul ei se îndreptase către alta, nu șovăise. Doar din cavalerism îi propusese Shannei să simuleze o legătură între ei. În felul ăsta putea să se despartă de John și să‑și păstreze orgoliul. Ea acceptase recunoscătoare. John reacționase așa cum trebuia. A avut tactul să nu‑și manifeste bucuria când Shanna i‑a dat vestea. Nu prea a pus la inimă rolul îndrăgostitului părăsit și a așteptat plecarea „prietenilor pionierilor” ca să facă publică logodna cu Fran. În felul ăsta, onoarea era salvată pentru toți. Tatăl lui Fran venise din Tahiti pentru reuniune. Așa se face că tinerii au grăbit căsătoria pentru a profita de prezența lui. Shanna a rămas mai multe luni la Larchwood. Părinții erau plecați în Asia într‑o misiune complicată. Au preferat să o știe acasă în siguranță. Apoi buna Clotilde încurcase lucrurile fără să vrea: îi încredințase administrarea proprietății lui Morgan. Era convinsă că acesta o va lua în căsătorie pe Shanna. Era deci firesc ca el să preia conducerea treburilor. Suzan sperase ca el să refuze. La urma urmei, logodna lor nu era decât o fațadă. Dar spre marea ei surprindere, Morgan nu a procedat așa cum se așteptase, ci și‑a scos la vânzare cabinetul veterinar și a venit să se instaleze la Larchwood Vale. Când Suzan i‑a făcut cunoscută mirarea ei, el nu i‑a răspuns imediat. Apoi a privit cu o expresie cinică. — Și de ce aș fi refuzat, Suzan Carew? Postul ăsta îmi convine de minune. — Dar… Păreai atât de preocupat de meseria ta… — Am fost. Apoi am simțit chemarea pământului. E minunat să fiu pe domeniul meu… Suzan a tresărit contrariată. Spusese „domeniul meu”… — Ai devenit atât de calculat? l‑a întrebat încet. Nu te știam în felul ăsta. Morgan a schițat un zâmbet rece. — Nu mă cunoști prea bine. — Acum îmi dau seama. Totuși, ce se va întâmpla cu Blair Peaks? Tatăl tău s‑a gândit mereu că tu îi vei lua locul. Dar acum, dacă vrei să te întorci la pământ… — Brent se ocupă de Blair Peaks de multă vreme. Acolo se simte ca acasă. Și Stephanie la fel. Nu‑ți face griji! Nu renunț la partea mea din domeniu. Ce este al meu, rămâne al meu! Dar de vreme ce Brent și Stephanie s‑au instalat acolo, oferta bunicii tale a picat la țanc. La Larchwood Vale nu voi fi departe de pământul strămoșilor mei. Suzan era tulburată. Întotdeauna îl crezuse pe Morgan un om sincer. Când acesta îi propusese logodna „de ochii lumii” fusese convinsă că procedase așa doar din gentilețe. Se înșelase oare? Era vorba de un plan pus la punct cu minuțiozitate? Să se fi gândit că luând‑o în căsătorie va deveni stăpânul domeniului? Se hotărâse să se lămurească cât mai repede. După puțin timp a rupt logodna și a plecat să‑și întâlnească părinții la Bangkok. Totuși, Morgan nu și‑a reluat lucrul la cabinetul veterinar. S‑a instalat la Larchwood Vale… În sfârșit, până la urmă s‑a lăsat păgubaș. Însă de ce nu i‑a scris bunica nimic despre el? Dar asta nu mai avea nici o importanță acum. Dimpotrivă, chiar în felul ăsta îi va fi mai ușor când se va întoarce. Poate că Morgan avea de gând să rămână acolo mai departe. Suzan nu vorbise încă cu nimeni despre asta. Nu îndrăznise. Dar acum, totul se schimbase. — Iată o problemă mai puțin, spuse ea ușurată. N‑aș putea suferi să ne observe lumea pe toți trei, întrebându‑se pe cine voi alege: pe Morgan sau pe John. Voi putea în sfârșit să trăiesc așa cum vreau și să mă instalez liniștită acasă la mine, la Larchwood Vale. De multă vreme visez să mă ocup de domeniu așa cum a făcut‑o bunica atâta vreme. Mama va fi încântată! Dintotdeauna ea a vrut să mă vadă așezată acolo. O privi pe Stephanie, dar aceasta își întoarse ochii. Din nou, avea un simțământ ciudat: prietena ei îi ascundea ceva. Era tot în septembrie. Dar toamna lăsase locul primăverii. Călătoria lor de la capătul lumii era pe terminate. Prin geamul avionului, priveau câmpia Canterbury care semăna cu un eșichier de verdeață mărginit de apele albastre ale Pacificului. În depărtare, munții păreau minusculi. Avionul alunecă ușor către pista de aterizare. Un impact ușor și roțile atinseră pământul. Suzan era nespus de fericită: se întorsese în sfârșit acasă! Era dimineață devreme. Trebuiră să mai zăbovească în oraș câtva timp. Înainte de plecare Brent comandase o mașină nouă și trebuia să meargă la garaj să o ridice. Nu mult după ce intră în posesia ei se angajară pe autostrada Sudului. Trecură de râul Rakaia și o luară spre vest, către întinsele pășuni. Șoseaua asfaltată făcu loc drumului de țară care îi învălui într‑un nor de praf. Dar acest neajuns era din plin compensat de pitorescul peisajului. Departe în zare, vârfurile înzăpezite ale munților parcă îi chemau într‑un chip tainic și făceau ca dealurile înverzite care se înălțau la poalele lor să pară niște miniaturi. Pe pășuni, vițeii zburdau plini de viață. Acum nu mai era nici un risc de vreo ninsoare întârziată care, întinzându‑și peste tot nuanța albă, să le pună viețile în primejdie. Soarele primăvăratic făcea să scânteieze canalele de irigație care aveau să înlăture seceta din perioada de vară. Peste tot era o orgie de flori multicolore: zambile cu parfum îmbătător, narcise cu petale aurii. În livezi merii în floare semănau cu niște uriașe buchete de mireasă. Văzură trecând un majestuos cârd de gâște albe, mergând legănat către râu. Shanna privea Încântată munții pe care ti iubea, ca și când și‑ar fi regăsit niște prieteni vechi: muntele Hutt, muntele Somers, cele două piscuri Ponces… Drumul urca pe coline. Se apropiau de cele trei domenii. În curând aveau să vadă colinele albe ale reședinței de la Larchwood Vale. Casa lui Blair Hill era cea mai îndepărtată dintre cele trei. Dar deja copacii plantați de mâna omului se deosebeau de cei din pădure. Străbăteau acum Forester Gorge. O luară pe drumul care ducea la conac. Shanna văzu cum apare încet marea poartă de piatră. Rămase înmărmurită. Altădată nu putea să o privească fără emoție. Acum, viitorul ei era legat de Forester Gorge, de această locuință idilică, alături de bunica ei dragă. Dar toate astea erau acum de domeniul trecutului. Intrară pe poartă. Pe un cal negru îi aștepta un călăreț sobru: era John. Brent încetini, apoi opri mașina în timp ce John descăleca. El deschise portiera din spate, o ajută pe Shanna să coboare din mașină și o îmbrățișă sărutând‑o pe obraz, șoptindu‑i: — Bine ai venit acasă, frumoasă aventurieră! Îi sărută și pe Stephanie și pe Brent. — Am văzut mașina când eram pe culmea dealului, explică el vesel. Clotilde este foarte emoționată. M‑a rugat să vă întâmpin. De când a primit scrisoarea care anunța întoarcerea Shannei nu‑și mai găsește astâmpărul. Scrisoarea fusese o idee a Stephaniei. Se gândise că în felul ăsta ar putea să evite un șoc prea puternic pentru bunica. Sau voise în primul rând să‑l anunțe pe John despre întoarcerea fostei lui logodnice? Gândul acesta nu îi surâdea Suzanei. — Nu vreau s‑o facem să aștepte, spuse ea sec. La drum! Sper să te revăd în curând, John! — Voi veni la voi astă seară. E o reuniune a clanurilor. Părinții tăi sunt deja acolo, Stephanie. Abia așteaptă să le povestești cum a fost călătoria. Vestea asta îi făcu plăcere Shannei. Îi iubea pe Stephen și Maria Hervington‑Blair. Rămăseseră atât de tineri! Și totuși aveau cel puțin șaptezeci de ani. Maria avusese copii foarte târziu. Pentru cuplu, nașterea primului copil însemnase începutul unei noi tinereți. Trecură pe sub arcul de piatră sculptată care își întindea umbra ca o binecuvântare asupra domeniului. În stânga casei fagul cel bătrân începea să‑și etaleze frunzele proaspete. Un salcâm de un soi deosebit, din Australia, îi ținea companie. Încărcat cu flori mari, galbene, semăna cu un glob de aur. Shanna fu copleșită de amintiri. Într‑o zi, în timpul scurtei logodne, Morgan ii spusese: — Florile astea au culoarea ochilor tăi, Suzan. Nu sunt nici brune, nici verzi, ci sunt… John nu îi făcuse niciodată un asemenea compliment. Însă pentru ca să descrie ochii lui Fran, părul lui Fran, avea un repertoriu imprevizibil… Fran era atât de frumoasă! Ochii ei erau de albastrul safirelor, părul îi era de aur roșu… În rest, cele două fete se asemănau mult. Erau asemenea a două fotografii identice din care una, expusă prea mult la soare, își pierduse prospețimea. Dar ce rost avea să răscolească trecutul? Shanna era acum mult mai călită. Timp de cinci ani dusese o viață veselă și plină de evenimente, acumulând multă experiență. Fusese curtată de mulți bărbați. Singura pată întunecată în acest tablou, în timpul acestor ani, fusese îndepărtarea de pământul natal. Nu, nimic nu se schimbase! Parcul era la fel de frumos. Pârâul îngâna același refren zglobiu pe pietrele lui șlefuite. Salcia plângătoare semăna și acum cu o colibă mică. Găinile cotcodăceau grave la fel ca odinioară… Dincolo de plopi, se întindea un somptuos covor viu colorat: rondul cu violete al Clotildei era tot acolo, înmiresmând aerul primăvăratic. Cameliile erau și ele înflorite. Mașina înconjură casa și se opri lângă terasă. O siluetă fragilă și împovărată de ani îi aștepta în capul scărilor. Suzan coborî din mașină și se grăbi spre Clotilde care o cuprinse în brațe. — Ce frumoasă ești, draga mea! Ai învățat toate secretele eleganței europene. Dacă mă gândesc bine tu întotdeauna ai avut atâta șic! Chiar și în blue jeans tu pari a fi o regină Simt cum inima mea bătrână bate mai repede. Sunt atât de fericită să te văd din nou! Și taiorul ăsta îți vine minunat! Are aceeași culoare ca frunzele fagului. Culoarea misterioasă a ochilor tăi, copila mea. — Haide, bunico! Mă faci să roșesc, protestă timid fata. Am îmbrăcat taiorul ăsta ca să‑ți fac o plăcere, să știi! Dar să nu te amăgești așa ușor, adăugă zâmbind ștrengărește. Nu va dura prea mult până să trec la ținuta obișnuită: jeans. Ochii bătrânei se umpluseră de lacrimi. Și Shanna și‑i simțea pe ai ei umezi de emoție. — Mor de foame, spuse fata pe un ton vesel, ca să alunge stânjeneala. Ceaiul e gata? — Bineînțeles, draga mea. Să mergem în sufragerie! Fata o luă de braț pe bătrână și porniră împreună. Camera mare era la fel de primitoare. Ferestrele mari cu vitralii erau deschise. O briză ușoară umfla perdelele mov. În contrast cu exteriorul, camera era destul de întunecoasă. Astfel încât Shanna nu îi văzu la început decât pe Stephen și Maria. Apoi, când ochii i se obișnuiră cu penumbra îl descoperi pe Morgan. Triunghiul de odinioară era adunat din nou. El veni spre Suzan și îi mângâie obrazul proaspăt. — Doamne! exclamă fata surprinsă. Am avut impresia că am vedenii. Te credeam în Noile Hebride. — Am stat acolo două luni. Dar m‑am întors pentru perioada de fătare a mieilor. Știi bine că nu aș lipsi de la asta pentru nimic în lume. — Cum așa, Stephanie, reluă Suzan, n‑ai spus tu că Morgan a plecat de la Larchwood pentru totdeauna? — Nicidecum. M‑ai înțeles greșit. Știam că e tot aici, însă… Neștiind ce să mai creadă, Suzan se întoarse către Brent. El asistase la discuția lor din Anglia. Dar el întări spusele soției lui. — Doar îl cunoști pe Morgan. N‑a putut să rămână mult timp în insulele Pacificului. Acolo nu sunt oi! — Nu îl știam pe prietenul nostru atât de pasionat de creșterea oilor, replică tânăra cu nonșalanță. La urma urmei, timp de mai mulți ani a preferat meseria lui de veterinar; John în schimb, a trăit mereu pe pășunile alpine… — John a început să se schimbe, reluă cu răceală Morgan. Și‑a părăsit oile ca să intre în politică. Și să nu mai punem la socoteală alte preocupări… mai frivole… Maria servi ceaiul. Bătrânul Stephen își privea fiica cu atenție. — Călătoria asta cred că ți‑a priit, spuse bătrânul admirativ. Te găsesc foarte frumoasă. Și parcă te‑ai mai împlinit și îți stă bine. — Și încă o să mă mai împlinesc, tată, răspunse femeia roșind. Pentru că aștept un copil. Toți erau încântați de această veste. Stephanie deveni centrul atenției, spre marea ușurare a Suzanei. Tânăra se apropie și se așeză lângă bunica Clotilde. Bătrâna doamnă părea că nu mai îmbătrânise deloc în acești cinci ani de când nu se mai văzuseră. Morgan îi oferi Shannei o farfurie cu fursecuri. Ea îi refuză politicos. — Haide, nu face mofturi, spuse el cu asprime. Am tăiat vițelul cel gras pentru întoarcerea copilului risipitor. Nu ne dezamăgi. Apreciază meniul! De altfel, ai nevoie să te mai împlinești. Ești slabă ca un țâr! — Nu‑ți face griji, nu sunt la regim. Dar prefer prăjiturile mamei tale. Gând le gust, parcă mă simt din nou copil. Vrei să‑mi dai una, te rog? — Ca plăcere, dar te rog să rămâi așa cum ești. Copil, erai o adevărată pacoste. Toată ziua trebuia să alerg după tine; să te pescuiesc din scăldătoarea rațelor și să mă urc după tine până în vârful bătrânului fag. Tu și Louis erați niște diavoli. Și de fiecare dată când făceai vreo poznă, la mine veneai să ceri ajutor. — Aveam o slăbiciune pentru tine, răspunse Suzan roșind. Eram atât de fericită când veneai să mă salvezi. Erai cavalerul meu. Aș fi vrut să‑ți îndeplinesc dorințele cele mai tainice și să ți le ofer pe o tavă de argint… — Dorințele mele cele mai tainice? Care de exemplu? — De exemplu să o conving pe Martine Reddington că ești bărbatul cel mai seducător din lume. Să o conving să‑l părăsească pe Philip Griffiths… Morgan rămase cu gura căscată. — Martine Reddington, dorința mea cea mai tainică? De unde ai scos‑o și pe asta? M‑am întâlnit cu ea o dată sau de două ori dar mi s‑a părut toarte plictisitoare. Cât despre tine, când ai venit la ultima reuniune a trebuit să te îndrăgostești de John! Ai fi făcut mai bine să mă consideri pe mine cavalerul tău, adăugă răutăcios. Asta te‑ar fi făcut să eviți deziluziile. Maria îi oferi fetei încă o ceașcă de ceai și asta îi dădu un răgaz până să răspundă. — Iubirile din copilărie nu durează toată viața, replică Suzan cu o împunsătură cinică. Înțelege, eu și John avem aceeași vârstă. Copil fiind, îl consideram un puști, iar tu erai deja un tânăr. Însă la ultima reuniune… — …La ultima reuniune, te‑ai lăsat mânată de o pornire prostească! Se înfruntară din priviri. Glasurile li se înăspriră. — Cum poți să gândești în felul ăsta? John este un băiat foarte serios, foarte ponderat. — Nu e făcut pentru tine. Mă mir că nu ți‑ai dat încă seama de lucrul ăsta. — De ce? Pentru că s‑a îndrăgostit de Fran? În definitiv, logodna noastră nu era… oficială. Morgan o cercetă cu ochii lui negri, încercând parcă să‑i ghicească gândurile. — Te‑am făcut atentă înainte de întâmplarea asta. Adu‑ți aminte de seara când am citit scrisorile lui Gerard către Victorine… Suzan prefera să nu‑și mai amintească seara aceea. — M‑ai întrebat dacă eu și John avem gusturi comune. Dar nu ai spus nimic rău despre el. — Atunci nu aveam nici un motiv s‑o fac. Dar mi se părea că îi cazi în brațe prea ușor. Poate eram gelos! adăugă cu acreală Morgan. Suzan își plecă ochii. Prin urmare, John se îndrăgostise de Fran, și Morgan jucase rolul salvatorului mărinimos. O făcuse oare doar din generozitate? În definitiv, ea era unica moștenitoare a unei mari proprietăți… Încet, își ridică privirea și reuși să‑și ascundă tulburarea. Avea deja experiență! — Uneori, murmură ea cu o voce egală, mă întreb dacă propunerea ta era pornită pur și simplu din generozitate. Când mi‑ai propus să anunțăm logodna ca să salvăm aparențele, nu aveai și un gând ascuns în minte? Erai într‑adevăr complet… dezinteresat? — Ești mai răutăcioasă ca altădată. În sfârșit, ai înțeles că nu sunt Ivanhoe! Pur și simplu am știut să prind din zbor o ocazie interesantă. Dar tu nu ai jucat sincer! Te‑ai folosit de mine și pe urmă ai plecat. Shanna, care își sorbea ceaiul, simți cum furia o strânge de gât. — Îți admir marea sinceritate, replică ea sec Și… chiar credeai că planul îți va reuși? De ce? De data asta, Morgan păru încurcat. Șovăia… — Dacă ar fi mers, spuse el în sfârșit, ți‑ai fi realizat vechiul tău vis: să‑mi oferi pe o tavă de argint visul meu cel tainic… Shanna fierbea de furie. Dacă ar fi fost singuri ar fi sărit în sus. Își dorea chiar atât de mult să pună mâna pe Larchwood Vale? Evident, Brent îi luase locul la Blair Hill, dar nu cu gândul să‑l spolieze. Când acesta se însurase cu Stephanie, Morgan era de multă vreme hotărât să devină veterinar. Tatăl lui îl văzuse bucuros pe ginerele său luând locul fiului rătăcitor. Pentru Morgan nu mai rămânea decât o singură soluție: să se îndrepte către Larchwood Vale! Glasul bărbatului o făcu să revină la realitate. — Te‑ai întors, în sfârșit. Multă apă a curs pe râu, și, ironia soartei, John este din nou liber! Atenție, Shanna! Nu mai repeta greșeala de odinioară! Nu sunt pregătit să joc încă o dată rolul de salvator. Când vei înceta oare să‑l vezi în roz pe acest Don Juan? N‑ai ajunge nicăieri căsătorindu‑te cu John! Fii înțeleaptă, frumoasa mea! — Înțelepciunea nu are nici o legătură cu asta — Te înșeli. Aliindu‑te cu mine ai câștiga mult. Avem multe în comun. Avem aceleași gusturi, aceleași idei. Pe asemenea bază se construiește o căsnicie solidă, nu pe o admirație romantică și trecătoare. Shannei îi îngheță sângele în vine, dar nu lăsă să se vadă nimic. — Uită‑te la părinții mei, continuă Morgan… — Nu ai ales un exemplu potrivit, i‑o tăie scurt. Părinții tăi sunt legați unul de altul de un atașament solid. Dar au păstrat toată dragostea din tinerețe. Asta face minunată legătura lor. Când eram doar o fetiță îmi amintesc că am văzut‑o pe mama ta aruncându‑se în brațele tatălui tău ca o adolescentă. Asta m‑a uimit la vremea aceea. — La doisprezece ani erai foarte perspicace. Dar la nouăsprezece unde ți‑a fost mintea? Cum ai putut să te îndrăgostești de un palavragiu frumos ca John? — În orice caz, am avut destulă judecată să rup foarte repede așa‑zisa logodnă cu tine! Așeză ceașca și se ridică brusc. — Haide, bunico, spuse Suzan zâmbitoare, hai să‑mi arăți casa! Vreau să explorez flecare colțișor și să văd dacă s‑a schimbat ceva! Spera că îi închisese gura lui Morgan. Dar el nu părea deloc afectat de discuție. Părăsind încăperea tânăra îl auzi spunând cu tonul cel mai firesc din lume: — Hai, bătrâne Brent, povestește‑ne amintirile din călătorie. Ești un scriitor foarte nepriceput. În scrisorile tale nici măcar nu ne spuneai dacă era vreme frumoasă sau nu. Toată lumea izbucni în râs. Shanna își mușcă buzele. De ce nu rămăsese omul ăsta diabolic în Noile Hebride?

Capitolul 1 — Londra în august e un iad, anunţă Cherry O’Shann. Îi făcu acest anunţ lui Rupert, motanul negru al restaurantului, care stătea în faţa ei, lingându-şi labele. Era o zi toridă, asfaltul sfârâia de căldură, vântul era uscat şi toţi, în afară de ea, erau la ţară sau la mare. — Aş dori să fiu şi eu mulţumită ca tine, i se adresă ea lui Rupert. Îl botezase Rupert pentru că semăna în mod comic cu un unchi de-al ei. Mi-aş dori să savurez statul aici până la prânz, văzând aceleaşi feţe cunoscute, alegând din meniu ce e mai ieftin, nu ceea ce aş dori să mănânc. Aş fi vrut să consider vechiul birou de avocatură unde lucrez ca fiind Paradisul, cum crede angajatorul meu, domnul Julian Wright. Aş dori să nu-mi doresc tot timpul să scap de toate. Se spune că mulţumirea e o virtute, dar nu e mai degrabă un fel plăcut de a masca înfrângerea? Rupert nu răspunse. Se întinse, dădu mânios din coadă şi se aşeză la loc. Cherry oftă şi deschise ziarul. Nu era nimeni la ora aceea în restaurant să o admire, ceea ce era păcat. Cherry O’Shann arăta bine. Părul ei era roşcat-arămiu. Fruntea ei era largă, ochii mari şi depărtaţi erau căprui, buzele pline, bărbia frumos conturată dând impresia de voinţă. Era o faţă atrăgătoare: vie şi expresivă. Era de înălţime medie, suplă şi avea haine elegante, cât îi permitea salariul. Cherry citea mereu anunţurile de oferte de serviciu, mai întâi. Nu stiai ce poţi găsi acolo. Vreun fost prinţ misterios putea căuta o secretară. Soţia unui milionar poate dorea o tânără însoţitoare să meargă cu ea în jurul lumii. Acum optsprezece luni, Cherry se gândea că terminase cu dragostea. Inima i se împietrise. Nu mai putea citi un roman de dragoste cu final fericit fără să vrea să-l arunce în foc. Dacă ai fi întrebat-o ce gândea despre prietenie, ar fi răspuns: — Nu există prietenie între două femei, cea mai bună prietenă îţi va fura bărbatul. Sau dacă ai fi întrebat-o care era părerea ei despre dragoste, ar fi zâmbit misterios şi ar fi răspuns: — Ce ştiu bărbaţii despre dragoste? Imediat ce pleacă de lângă tine, încep să flirteze cu prima fată frumoasă care le iese în cale. Cherry fusese părăsită. Probabil cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei fete sensibile. Aruncată ca un palton purtat. Dată la o parte de o inimă care alădată bătea nebuneşte pentru ea. Cherry crezuse că toată lumea îi cunoştea ruşinea. Dar în cele din urmă simţul umorului o salvase. Acum se gândea că dacă ar fi putut evada din Londra un timp s-ar fi vindecat complet. Să schimbe privelistea, slujba şi oamenii. Deodată, citind anunţurile, scoase un mic ţipăt. Nu-şi putea lua ochii de la un anunţ. „Scriitor, călătorind spre Insula Locus în căutarea culorii locale, caută pentru angajare tânără secretară. Trebuie să fie inteligentă şi educată. Prezentaţi-vă la camera 24, Hotel Ritz”. Numele Insulei Locus o făcuse pe Cherry să tresară. Insula Locus... locul unde cândva credea că îşi va întemeia o familie. Cât de des îşi imaginase asta! Nu doar din descrierile din scrisorile lui Simon, ci şi din propria imaginaţie. Insula Locus, unde el o aşteptase să-i fie mireasă. Acum optsprezece luni, scrisoarea lui îi spusese că se căsătorise cu altă fată. Cu cea mai bună prietenă a lui Cherry, căreia însăşi Cherry îi dăduse o scrisoare de recomandare pentru Simon! Nina Morris, drăguţă, delicată, înşelătoare. Nina, care era acum soţia lui Simon. Închise ochii şi şi-l imagină, cu părul lui blond, ochii lui veseli, înalt, lat în umeri. Nu e de mirare că i-a plăcut Ninei! Cherry se hotărâse să nu se mai gândească la ei. Totuşi, văzând numele de Insulei Locus, toată tristeţea îi reveni şi-i venea să se răzbune. Îşi strânse pumnii şi în ochii ei se oglindi mânia şi hotărârea. Voi obţine neapărat slujba asta, se gândi ea hotărâtă. Voi merge acolo cu acest scriitor şi voi vedea ce au de spus. Nu va fi o zi plăcută pentru Nina când voi sosi! Puse ziarul sub braţ, ceru nota de plată, se duse la oglinda din partea cealaltă a sălii şi îşi aranjă pălăria. Se va prezenta la interviu imediat. Ce dacă întârzia la biroul de avocatură. Zece minute mai târziu se prezenta la recepţia hotelului. Se gândea că acela care dăduse anunţul trebuia să fie bogat. Acest hotel era scump. Cherry crezuse că scriitorii locuiau în mansarde. Sau dacă trecuseră de faza asta, aveau vile la ţară, cu mobilă din stejar şi seminee. Dar nu în cel mai scump hotel din Londra. Avu o presimţire rea. Dacă e un anunţ fals? se gândi ea. Poate că nu e scriitor. Voi afla curând şi dacă se dă la mine, vede el. Ochii ei căprui aveau o strălucire periculoasă. Ciocăni la uşă şi se auzi o voce bărbătească plăcută. — Intră. O clipă mai târziu se afla într-un living modern, în faţa unui birou negru la care stătea un tânăr înalt şi suplu cu părul saten, ochi cenuşii şi ochelari cu rame de baga. — Aş dori să vorbesc cu domnul... Am venit pentru anunţ. Tânărul zâmbi. Avea un zâmbet fermecătoar. Prea fermecător, având în vedere că nu se cunoşteau, se gândi Cherry. — Da, spuse el. Ia loc. Eu am dat anunţul. Îl privi atentă. — Dar am crezut... spunea că e vorba despre un scriitor. — Ei bine, de ce n-aş fi un scriitor? Nu ştia ce să spună, dar îşi imaginase scriitorii fiind bătrâni, cel puţin scriitorii care aveau bani să călătorească în Indiile de Vest cu o secretară. — Numele meu, spuse tânărul, e Nicolas Fitzgerald. Se scrie N-I-C-O-L-A-S, nu N-I-C-H-O-L-A-S. Vei ţine minte? Murmură ceva. Cu greu îşi reveni din uimire. — Iar numele meu e Cherry O’Shann. — Un nume frumos, comentă el. Parcă ar fi luat dintr-o comedie muzicală. Eşti secretară? — De ce n-aş fi? O irita. Nu numai că se purta familiar, dar era şi puţin ironic. — Ai dreptate. Dar m-am gândit că eşti prea dominantă ca să fii o secretară bună. În plus, arăţi bine. Asta nu distrage atenţia celor pentru care lucrezi? Cherry se rosi, mânioasă. Era gata să se ridice şi să plece, dar îşi aminti ce însemna slujba pentru ea. Voia să se răzbune pe Simon şi Nina. Răspunse rece: — Mulţumesc pentru compliment, dar am ştiut întotdeauna să-mi port de grijă. Tânărul îşi dădu capul pe spate şi râse. — Aşa deci. Ştii câte candidate am văzut în dimineaţa asta? Cam cincizeci. Probabil că era adevărat, se gândi ea. Era o slujbă atrăgătoare. Călătorie, aventură. Plus posibilitatea unei povesti de dragoste. Dar Cherry nu voia o poveste de dragoste, ci răzbunare. — Poate că ai văzut cincizeci, dar până acum n-ai angajat niciuna, nu-i aşa? — Nu, admise el. N-am angajat niciuna până acum. Aşteptam să... — Ce aşteptai? întrebă ea. Zâmbi. — Poate te aşteptam pe tine. Îi venea să-l pălmuiască, ar fi meritat. Era un tânăr insuportabil. Dacă obţinea slujba, va fi o plăcere să-l pună la locul lui. Se controlă şi răspunse: — De ce să mă aştepţi pe mine? Întinse picioarele lungi şi privi tavanul. — Când m-am hotărât să angajez o secretară să mă însoţească la Insula Locus, îmi imaginam cam cum ar arăta. Niciuna dintre celelalte candidate nu s-a potrivit cu ce-mi imaginasem, în afară de tine. Cherry se ridică în picioare. — Evident, anunţul a fost o glumă şi dacă pe tine te amuză, te asigur că pe mine sau pe celelalte fete care şi-au irosit timpul şi au dat banii pe autobuz, nu. Vezi, te rog, să-mi dai doi silingi pe care i-am dat pe bilete şi mă voi întoarce la biroul unde lucrez. — Hei, se ridică şi el, ce tot spui? Îşi vârî mâinile în buznare şi o privi enigmatic. Era foarte înalt, cam un metru nouăzeci. Era suplu. Nu te pripesti cu concluziile? Postul există. Merg în Indiile de Vest pentru culoarea locală şi doresc o secretară. E aşa de ciudat? — Nu, răspunse ea. — Salariul este de douăzeci de mii de lire pe an plus cheltuielile. Ce ai de spus? — Nimic, spuse Cherry. Să-ţi trimit recomandările? — Recomandări? Nu-mi pierd timpul cu aşa ceva. Dacă sunt prea bune s-ar putea să fie false şi dacă nu sunt prea bune nu mi le-ai arăta, nu-i aşa? Mânia o cuprinse din nou. — Sugerezi că as falsifica recomandările? întrebă ea. — Nu înţeleg de ce n-ai face-o dacă nu le-ai obţine altfel. Dar cum văd că te superi, nu insist. Întotdeauna cântăresc oamenii după înfăţişare. Ce bun să fii scriitor dacă nu poţi aprecia caracterul unui om? — Vrei să-mi dai o probă de dictare? — O, sunt sigur că poţi stenografia. Nu gândesc prea repede, se scuză el zâmbind. Se întrebă cu cinism dacă totuşi gândea. — Ce fel de cărţi scrii? întrebă ea. — Romane de dragoste. Plaje luminate de lună, palmieri, săruturi pasionate. Cred că-ţi dai seama despre ce e vorba. — Pare ciudat că un bărbat vrea să scrie aşa ceva, nu se putu ea opri să remarce. — De ce? întrebă el. La urma urmelor, şi bărbaţii pot fi romantici, nu numai fetele. Dragostea e un subiect plăcut, eşti de acord? Buzele ei se strânseră. — Nu ştiu la ce foloseşte, răspunse ea. — Păcat, oftă el. Am auzit că Insula Locus e plină de romantism. Dar dacă nu eşti romantică, degeaba. Poate că mă vei tempera. *** Un sfert de oră mai târziu, când Cherry părăsi hotelul, acceptase slujba. Va călători cu el spre Insula Locus pe vaporul Oceanic, peste zece zile. Nu-şi schimbase părerea despre el, dar voia să meargă acolo. E un prost, se gândi ea, dar pare inofensiv şi ar trebui să-mi pară bine. Ar fi fost surprinsă să-l vadă după ce plecase ea. Începu să râdă. Râdea din tot sufletul. Îşi scoase ochelarii şi-i aruncă într-un sertar al biroului. Îşi trecu mâna prin păr şi redeveni vioi. Luă telefonul şi formă un număr. — Totul e în regulă, spune el pe un ton de om de afaceri. Mi-am luat o secretară. E frumoasă. Crede că sunt scriitor, deşi nu are o părere prea bună despre inteligenţa mea. Sper să nu-şi dea seama, asta ar strica tot. Cherry îl anunţă în acea seară pe patronul ei, domnul Julian Wright, că pleacă. — Dar draga mea, nu-ţi dai seama ce faci. Citise dintr-o carte juridică groasă, pe care o lăsă pe masă. — Ba da, îl asigură ea. E genul de slujbă pe care mi-o doream. Am ocazia să călătoresc, să văd locuri noi, să ies din rutină. — Dar rutina e plăcută, remarcă el serios. Era un avocat slab, cu părul de culoarea nisipului, cu trăsături regulate, o frunte înaltă, o gură binevoitoare şi ochi căprui. — Urăsc rutina, protestă Cherry vehement. Această nouă slujbă e aventuroasă. — Aventuroasă, spuse domnul Wright. Şi cum rămâne cu siguranţa ta? Nu-ţi dai seama că siguranţa e cel mai important lucru în viaţă? — Nu cred, obiectă ea. Cred că majoritatea oamenilor lasă viaţa să treacă pe lângă ei pentru că se ţin cu unghiile de siguranţă. — A, oftă el, eşti tânără! — Nici dumneavoastră nu sunteţi prea bătrân. Aveţi doar douăzeci şi şapte de ani! Era uimită că spusese asta. Ieri nu i-ar fi vorbit aşa. Dar de când primise noua slujbă, parcă era alta. Simţea că Soarta intervenise în viaţa ei. Soarta o trimitea spre Insula Locus ca să se poată răzbuna pe cei care-i distruseseră viaţa. Julian o privi gânditor. — Îmi pare rău, spuse ea. Dar plec. De fapt, am acceptat deja cealaltă slujbă. Vă sunt recunoscătoare, domnule Wright, pentru că aţi fost bun cu mine cât am lucrat pentru dumneavoastră. — Presupun că nu mai e nimic de spus, remarcă el trist. Se mai înveseli. Ce-ai zice să luăm cina diseară? Cherry era atât de surprinsă încât acceptă. Se întrebase adesea ce făcea el seara. Până acum şi-l închipuise petrecându-şi serile în vreun club. Dar în seara aceasta, Julian Wright se purtă neaşteptat. Nu numai că o duse la un restaurant scump, dar comandă sampanie. Ca efect al băuturii, vorbi despre el însuşi. Îi povesti când locuise la ţară, de studenţia de la Cambridge, de lunile când aşteptase să fie angajat prima oară. — Mi-e teamă că nu sunt chiar un avocat de succes, admise el. Dispreţuiesti pe cei care n-au succes, Cherry? Era prima dată când îi spunea Cherry. — Nu ştiu, spuse ea. Cred că majoritatea fetelor aşa fac. Dar e ridicol să spui că eşti un ratat. Eşti abia la început. — Cred că aş avea succes dacă... Lovi cu pumnul în masă. Dacă aş putea să-mi depăşesc timiditatea asta absurdă, acest complex. Când sunt singur ţin pledoarii strălucite, dar imediat ce am public, chiar şi o singură persoană, nu pot să mai spun nimic. — Ai un singur ascultător în seara asta şi pari elocvent, remarcă ea zâmbind. — Da, dar în seara asta e prima dată în viaţa mea când am putut spune ce voiam. As putea să-mi depăşesc emoţiile stupide dacă... Făcu o pauză, fărâmiţă o felie de pâine şi spuse: dar tu pleci. — Ce legătură are cu mine? întrebă ea, surprinsă. — Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Cherry. Asta m-ar ajuta, nu-i aşa? Să mă facă să am încredere în mine şi să spun ce am în minte în sala de judecată. Se schimbase atât de brusc încât nu putea decât să-l privească. Era jenată că şi ceilalţi oameni din sală îl priveau. Vocea lui, de obicei blândă, răsuna în restaurant. — E ridicol, spuse ea. Dacă voiai să te îndrăgostesti de mine, o făceai până acum. — Poate, fu el de acord. Îşi dădu capul pe spate şi râse. Vorbim prostii! M-am îndrăgostit de tine acum un an, dar timiditatea mea blestemată m-a oprit să-ţi spun, presupun că n-are sens să-ţi cer să te măriţi cu mine şi să rămâi în Anglia? — Să mă mărit cu tine? La fel de bine şi-ar fi închipuit că era soţia chelnerului! Să mă mărit cu tine? repetă ea. E ridicol. — De ce ar fi ridicol? întrebă el mânios. Eşti logodită cu altcineva? Dădu din cap că nu. Lampa de pe masă îi făcea părul să arate ca arama. — Nu, sigur că nu! spuse ea. Dar e absurd să mă ceri aşa în căsătorie. Nu avem nicio poveste de dragoste... — Dar ţi-am spus că sunt îndrăgostit de tine. Poveştile de dragoste sunt prostii. — Nu cred, răspunse ea rece. Uita că în ultimele otsprezece luni avusese acelaşi punct de vedere. — Poveştile de dragoste, spuse Julian sunt refugiul celor slabi cărora le e teamă să dea piept cu viaţa. De acea, îşi fac visuri. Nu credeam că eşti aşa, Cherry. Credeam că eşti curajoasă, de aceea aveam nevoie de tine. Îi venea să râdă. — Sunt flatată de cele ce ai spus, domnule Wright, dar nu te iubesc. Se lăsă tăcerea. Cherry se simţea jenată. Julian încercă să prindă în furculiţă o bucată de brânză, apoi o privi. — Poate mă vei iubi într-o zi, s-au întâmplat şi lucruri mai puţin probabile. — N-aş vrea să-ţi faci speranţe, spuse ea. — Prostii! exclamă el. Toţi îndrăgostiţii speră, degeaba îi previi. Speră până se satură. Cât timp vei fi plecată? — Domnul Fitzgerald e scriitor. Intenţionează să se stabilească pe Insula Locus un timp, pentru a scrie un roman despre ea. — Ce cărţi a mai publicat până acum? Întrebarea o luă pe nepregătite. — Nu ştiu. — Care e numele lui complet? — Nicolas Fitzgerald. Nicolas fără h. Julian se încruntă. — N-am auzit de el şi am citit toate recenziile de carte. O privi. De unde ştii că e un scriitor adevărat? N-avea de unde să ştie, de fapt bănuia că nu era scriitor, dar nu voia să-i vorbească domnului Wright despre suspiciunile ei. Ar fi putut s-o convingă să nu plece. Dar ea voia să plece. Se întrebă cum ar fi să-l reîntâlnească pe Simon. Pasiunea cu care făcea dragoste cu ea o vrăjise. Probabil şi pe Nina! sau Nina îl vrăjise pe Simon? Oare ce va simţi când îl va revedea? îl va mai iubi? Dacă îl voi reîntâlni nu voi simţi decă ură. Sau mai curând indiferenţă, se gândi ea. Julian o readuse cu picioarele pe pământ: — Cherry, de unde ştii că bărbatul ăsta e cinstit? Ai făcut cercetări? De unde ştii că nu e un impostor, sau chiar mai rău? — Ce ar putea fi mai rău? Vocea ei era slabă. — Ar putea fi un infractor. Circumstanţele în care te-a angajat par dubioase. Izbucni în râs. — Te asigur că n-are destulă minte să fie infractor! — N-aş fi atât de sigur. Chiar trebuie să pleci? Dădu din cap că da. — Nu înţelegi. De un an de zile visez să vizitez Insula Locus. Acum am această şansă şi n-o voi pierde pentru nimic în lume! O privi ciudat. Atunci, nu mai am ce spune. Dar dacă vei fi în necaz şi vei avea nevoie de un prieten, contează pe mine. Ştiu că sunt un om şters, că nu sunt romantic, dar te voi putea ajuta. Promiţi că mă vei anunţa dacă vei avea nevoie de mine? Vocea ei tremura. — Sigur, domnule Wright. Îţi sunt recunoscătoare. — Julian, o corectă el solemn. Hai să batem palma. Bătu palma cu el, gândindu-se că situaţia era comică. Totuşi, când să adoarmă, se gândi că asta o lin

Capitolul 1 Calico se trezi fără să ştie cât timp aţipise. Furtuna care o obliga să rămână închisă în casă făcea întotdeauna ravagii pe Muntele Stâncii Vorbitoare. Pentru a-i spori starea de neliniş te şi proastă dispoziţie, fulgerul căzu pe undeva prin apropiere şi lumină o clipă interiorul cabanei. Tunetul care urmă fu îndelung repercutat de pereţii stâncoşi şi de zecile de trecători ale muntelui. Pentru un motiv pe care nu reuşea să-l înţeleagă, furtunile o afectau, o umpleau de nelinişte, şi o dorinţă vagă îi cuprindea întreaga fiinţă. Detesta această senzaţie şi furtuna o obliga să se adăpostească atunci când ea ar fi dorit să scape de acest surplus de energie. Se ridică de pe canapea, mai aruncă o buturugă pe focul care abia mai pâlpâia şi făcu înconjurul încăperii pentru a aprinde toate lămpile, ca să alunge întunericul apăsător. Când o să moară bunicul ei, o să instaleze electricitate şi o să construiască o sală de baie. Bineînţeles că nu-i dorea moartea, departe de ea gândul, dar nu mai putea suporta condiţiile astea rudimentare de viaţă. Bunicul ei, spre deosebire de bătrânii din comitatul Lumpkin, nu se plângea niciodată de nimic, pentru simplul motiv că el trăia în trecut. Cabana era exact aşa cum o ştia el de când fusese construită, cu mult timp înainte de naşterea ei. Calico îi înţelegea motivele şi le respecta. Nimic nu se schimbase în această cabană care mai vibra încă de prezenţa bunicii ei, Lukcy, şi a mamei ei, Ellen. Calico dormea pe o saltea de puf făcută de bunica ei, acoperită cu nişte cuverturi ţesute de mâna mamei sale, şi când pompa apă lângă spălătorul mare de piatră, făcea aceleaş i gesturi ca şi cele două femei care o precedaseră în această locuinţă. Calico nu se simţea niciodată singură în cabana ei. Un strămoş prevăzător o construise din trunchiuri lungi de pin, tăiaţi de pe versantul muntelui. Acoperişul era înalt, plafoanele susţinute de grinzi groase înnegrite de vreme şi, de fiecare parte a încăperii principale, se aflau dormitoarele. O construcţie solidă, făcută să dăinuie în timp. Căminul ei. Aici voia Calico să-şi crească odraslele, bineînţeles cu condiţia să le aibă vreodată. Se duse să se aşeze pe scaunul din faţa biroului şi se jucă o clipă cu rocile aurifere extrem de promiţătoare, dar fără să le dea prea mare atenţie, fiindcă se simţea atât de nervoasă încât nu se putea concentra. Aşa că oftă şi începu să se uite pe fereastră, fără să vadă nimic în afară de ploaia care răpăia în geamuri. Îşi sprijini bărbia în palmă şi aplecă puţin capul ca să poată asculta mai bine vaietul vântului. Chipul ei îşi mai pierdu din expresia impasibilă şi lăsă să se întrevadă o anumită vulnerabilitate. Apoi urmă un zgomot neaşteptat, ciudat şi neobişnuit în mijlocul celor care însoţeau furtuna. Primul ei gând se îndreptă spre bunicul său. La optzeci şi doi de ani... pierdut în munţi... prăbuşit în vreo prăpastie... Dar alungă această idee. Calico ştia exact unde se afla bunicul ei. Căzuse lat în hambarul din spatele cabanei, ignorând furtuna, preocupat doar să dea gata o sticlă de băutură. Găina prietenoasă care-şi făcuse cuibul în sofaua veche ce se găsea pe cerdac începu să cotcodăcească pe un ton alarmat. Calico scutură din cap. Se părea că în această noapte totul merge de-a-ndoaselea în munţi. Până şi proasta asta de găină confunda un zgomot obişnuit cu cine ştie ce primejdie. Dar zgomotul reveni şi Calico deveni brusc atentă la el. Slab la început, crescu brusc în intensitate şi Calico recunoscu lătratul unui câine, deşi era înăbuşit de rafalele de ploaie. Oftând uşurată, încercă să vadă ce se petrecea afară dar nu zări în geamuri decât propria ei imagine, luminată din spate de lămpile cu petrol. Chipul ei avea o expresie de nedescifrat, care sugera nişte gânduri secrete. Fără îndoială că impresia se datora prestanţei ei înnăscute şi obiceiului de a privi oamenii drept în ochi. Indiferent care ar fi fost motivul, acest lucru îi obliga pe ceilalţi s-o fixeze. Dar acum nu se uita nimeni la ea, aşa că se ridică şi-şi puse impermeabilul vechi de culoare galbenă. Era atât de uzat încât căpătase aspectul mătăsii. Afară, Calico fu întâmpinată de vântul sălbatic, specific munţilor din nordul Georgiei, unde se născuse şi trăise întotdeauna. Cu mâinile înfundate în buzunarele impermeabilului, îmbrăcată în nişte blugi mulaţi pe picioarele lungi, cu părul roşcat şi bogat prins într-o coadă de cal, încercă să facă faţă vijeliei. Imaginea ei ar fi putut corespunde cu cea a unei fete oarecare de la munte, dacă n-ar fi fost ochii. Expresia lor lăsa să se ghicească o profunzime cel puţin la fel de misterioasă ca tainele munţilor. Erau cenuşii, cu sclipiri de argint, şi împodobeau un chip cu trăsături ferme, care sugera siguranţă şi voinţă. Contururile gurii indicau un caracter hotătât şi senzual. După ochi, imediat îţi atrăgeau atenţia buzele ei. Dar era frumoasă? Calico nu ştia şi nimeni nu-i spusese vreodată asta. Deci ajunsese la concluzia că nu era, lucru normal când nu primeşti niciun compliment în treizeci de ani de existenţă. De fapt era diferită, aproape o străină şi printre ei. Nu semăna nici cu bunicul ei. Christian, nici cu verii ei Jebediah şi Winnie, care erau aproape de vârsta bunicului. Lătrăturile deveniră mai puternice şi o smulseră din apatia ei. Un căţel apăru brusc prin rafalele de ploaie şi se repezi la ea făcând salturi dezordonate. Purta o plăcuţă la zgardă, ceea ce o linişti pe Calico. Se temuse la început că e vreunul din acei câini sălbatici care aleargă în haite prin munţi. Dar acesta sărise probabil din maşina unor turişti. Zărind-o, câinele fugi până în prag, mai surescitat ca înainte, îmbrâncind-o în trecere pe găina excentrică, lucru care atrase proteste violente din partea acesteia. După ce scoase nişte gemete aproape omeneşti, fugi până la râul care ieşise din albie, apoi reveni lătrând şi mai tare. Calico clătină din cap, întrebându-se cum o să reuşească să prindă câinele. Dacă va reuşi, mâine va porni în căutarea stăpânului lui. Dar căţelul fugi din nou spre râu şi Calico îl urmări din ochi. Abia atunci zări arborele ale cărui rădăcini uriaşe mişcate de valuri te făceau să te gândeşti la o balenă eşuată pe nisip. În acel loc, deşi foarte agitată, apa nu era deloc adâncă. Căţelul se aruncă în râu şi dispăru printre crengile copacului dezrădăcinat. O găină nebună şi acum un câine nebun. Ce noapte! Chiar castorii care trăiau în amonte părăsiseră barajul când apele începuseră să se umfle. Şi uite, patrupedul ăsta mititel voia să se joace de-a peştele! Câinele reapăru brusc şi începu să se învârtă de colo-colo pe malul alunecos. Scotea nişte gemete care-ţi rupeau inima. Calico nu mai rezistă. Comportamentul animalului era prea ciudat ca să-l mai ignore mult timp. Punându-şi mâna streaşină la ochi ca să-i ferească de ploaie, o luă pe cărarea care cobora spre râu. Calico îl auzi din nou gemând pe căţeluş şi fu gata să scoată un strigăt. Printre rădăcini zărise un picior gol. Un picior, două, un tors... Fără să se mai gândească, intră în apa vijelioasă şi începu să degajeze corpul bărbatului cu păr negru, care era prizonierul crengilor de jos ale uriaşului doborât. Îi trebui un oarecare timp ca să reuşească. În timp ce se lupta cu natura, trunchiul arborelui începu să se mişte periculos. Dacă ea nu se grăbea, îşi va continua drumul împreună cu prada lui. Adunându-şi toate forţele, îl înhăţă pe bărbat de poalele cămăşii şi-l trase pe mal. În apă nu cântărea nimic, dar ajunşi pe pământ, lucrurile se schimbară. Îl târî cât putu de departe şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Bărbatul părea mort. Simţi că o trece un fior de spaimă şi-şi lipi palma de pieptul lui. Inima bătea încă, slab, dar bătea. Necunoscutul avea o tăietură adâncă la ceafă. — Mă auzi? strigă ea scuturându-l. Erai singur? Poate că mai fuseseră cu el şi o femeie, nişte copii. Oftă. La ora asta erau în mod sigur înecaţi. Se aşeză pe vine şi-i scotoci prin buzunare. Nimic! Nici acte, nici chei, nici bani. Calico era epuizată şi udă leoarcă, dar în mod sigur necunoscutul nu se va ridica să meargă pe picioarele lui până la cabană. Aşa că îl lăsă în grija căţeluşului şi se repezi spre hambar, rugându-se la toţi sfinţii ca bunicul ei să nu fie prea beat şi să-i poată da o mână de ajutor. În hambar, o lampă de petrol agăţată de o grindă lumina slab uneltele şi tot felul de lucruri răspândite peste tot. Bătrânul se prăbuşise lângă butucul pe care spărgea lemne. — Bunicule, trebuie să mă ajuţi! Am găsit un necunoscut în râu. E rănit şi nu-l pot duce singură până în casă. Christian gemu. Era beat. Chiar mai beat decât crezuse ea. Se apropie de el. — Bunicule? — Te-am strigat, bolborosi el. Sunetul acestei voci slabe o alarmă. — Bunicule, eşti bolnav? Unul din picioarele lui făcea un unghi ciudat în raport cu corpul. — Ai căzut? Părea să sufere îngrozitor şi-i venea greu să vorbească. — Tăiam lemne... toporul... a alunecat. Mi-am tăiat degetele de la picior. Calico înghiţi în sec şi se aplecă spre el. Reuşise să-şi scoată singur cizma şi să-şi facă un garou cu cureaua. Văzând ce-i mai rămăsese din picior, crezu că-i vine rău. — Mă duc după ajutor, spuse ea. — O să se scurgă tot sângele din mine până te întorci. Trebuie să-mi cauterizezi rănile. De data asta, Calico fu gata să vomite. — Dar nu ştiu! — Ori mă ajuţi ori mă laşi să mor în linişte, şopti bătrânul clătinându-şi capul albit de vreme. Ora care urmă fu un adevărat coşmar. Când ieşi din camera lui Christian, lui Calico îi tremurau şi mâinile şi picioarele. Niciodată n-o să poată uita mirosul ăsta de carne arsă! Străinul! Îl lăsase pe mal şi acum poate că murise deja. Îngrijorată, ieşi în fugă. Copacul uriaş dispăruse, luat de curent. Apa care urca în continuare ajunsese deja la umerii înecatului. Nu-l lăsaţi să moară, se rugă ea adresându-se spiritelor muntelui. De mult timp renunţase să se adreseze lui Dumnezu în care nu mai avea încredere. Încă o oră de luptă în perspectivă! La sfârşitul ei, Calico privi bărbatul care zăcea pe podea. Căţeluşul se strecurase şi el în cameră şi dormea lângă foc. Calico oftă din adâncul pieptului şi-l studie pe necunoscut. Cine era? Îl scosese din râu, îi salvase viaţa, deci acum îi aparţinea. Un sentiment de posesie puse stăpânire pe ea. Mai mult decât orice, Calico îşi dorea un soţ şi copii. Voia să iubească. Şi aceste lucruri îi fuseseră interzise de o pată care-i murdărea trecutul, un secret pe care nu-l ştia nimeni. În munţii Apalaşi exista un lucru pe care orice bărbat îl pretindea de la viitoarea lui soţie. Ajunsă în intimitatea patului conjugal, secretul ei ar fi fost descoperit. Aşa că pretinsese tot timpul că dispreţuieşte căsătoria. Pentru început, trebuia să-l menţină în viaţă pe străin. Era un bărbat puternic, care reuşise să supravieţuiască. Deşi epuizată, Calico mai găsi în ea destulă energie pentru a se ocupa şi de el. Şi trebuia să se grăbească fiindcă bunicul avea mare nevoie de un doctor şi ea trebuia să-i lase pe amândoi singuri ca să se ducă după el. După ce bandajă capul necunoscutului, Calico aţâţă focul, apoi, înarmată cu o foarfecă mare începu să-i taie hainele, singurul mijloc de a-l dezbrăca fără să-l mai deplaseze. Nici n-ar mai fi avut puterea necesară şi mai exista şi riscul de a-i agrava rănile, dacă mai avea şi altele. Încercă să nu-l privească prea de aproape, dar nu rezistă tentaţiei. I se făcu pielea ca de găină şi se înroşi ca focul la faţă. Ce ruşine! Pierduse timpul cu asta, în loc să fie deja pe drum! Îl acoperi repede pe frumosul străin cu o cuvertură, îi băgă o pernuţă sub cap şi se duse să se schimbe. Când ieşi din cameră, se apropie de el. Nu se mişcase şi nu-şi recăpătase cunoştinţa. Mâna ei, ca atrasă de un magnet, se lipi de pieptul lui. Ce piele catifelată avea! Această atingere o şocă, o făcu să simtă nevoia unui lucru pe care nu-l înţelegea. — E cineva aici? Calico îşi retrase brusc mâna şi sări în picioare. În uşă, dădu nas în nas cu Gabe Tarrant, fiul cel mare al prietenei ei Jobeth. La paisprezece ani era înalt şi voinic, la fel ca tatăl lui, Judalon, dar avea părul şi chipul angelic al mamei lui. Calico ţinea foarte mult la el, deşi era fiul bărbatului pe care-l ura. — Gabe! Nu te-ai dus la şcoală? Ce cauţi afară pe o asemenea vreme? Ochii albaştri ai puştiului se măriră de uimire când îl zări pe bărbatul care zăcea pe podea. — Tu l-ai omorât? Voia să-ţi fure aurul? Doamne, când se va afla asta în sat! — Gabe! Calmează-te! L-am scos din râu. N-am auzit sosind camionul. Cine e cu tine? Cu regret, Gabe renunţă să-l mai privească pe necunoscut. — Mama. Ne-am blocat la podul vechi. Râul l-a depăşit şi mamei i-a fost frică să treacă. Vrea să afle dacă nu cumva l-ai văzut pe tata. Îşi plecă ochii, încurcat. — N-a venit aseară acasă şi mama cu mine îl căutăm. Exista un resentiment în vocea lui, dar făcea eforturi să-l ascundă. — Nu l-am văzut, îi răspunse Calico. Tarrant nu s-ar fi aventurat niciodată până la Stânca Vorbitoare, era prea prudent pentru asta. — Ascultă-mă bine, Gabe. Bunicul a avut un accident. Are nevoie de un doctor, ca şi bărbatul ăsta. Vreau să te duci după ajutoare. Spune-i mamei tale să se îndrepte imediat spre doctorul Willis şi să mi-l trimită urgent. Îl împinse pe băiat spre uşă, fără a-i mai da timp să-i pună şi alte întrebări. — Fuga! îi porunci ea. Băiatul fugi prin ploaie, împroşcând cu noroi în jurul lui la fiecare pas, cu gulerul ridicat, încercând să se apere de urgia furtunii de toamnă. După plecarea lui, Calico intră în cabană şi se duse în camera ei ca să pregătească un pat pentru necunoscut