Romane de dragoste pdf

I Terenul era perfect. Corespundea exact dorințelor lui Alice care căuta un loc pe care să‑și construiască noul ansamblu comercial multifuncțional. Era bine plasat, nu prea departe de centrul orașului, destul de mare pentru a ridica mai multe clădiri, prevăzute și cu parcare. În plus, după câte aflase, prețul era absolut rezonabil. Situat la baza colinelor care împrejmuiau orașul San José, într‑un cartier recent construit, reprezenta în mod sigur o bună investiție. În această frumoasă zi de august, soarele își revărsa cu dărnicie razele arzătoare. Amețită de lumina orbitoare, Alice își puse ochelarii de soare înainte de a se apropia de întinderea împărțită în parcele de diferite mărimi. Apoi începu să străbată locul în lung și‑n lat, încercând să‑și facă o idee de ansamblu, despre felul cum va arăta totul când lucrările se vor termina. Remarcă totodată câțiva arbori la una din extremitățile terenului. Nu erau încă destul de înalți și stufoși ca să facă umbră, dar în viitor vor înfrumuseța decorul. Pierdută în gânduri, Alice continuă să inspecteze minuțios fiecare colțișor. Merse îndelung printre bălării înainte de a se opri în fața tăbliței care indica datele persoanei pe care trebuia s‑o contacteze pentru vânzare. Scoase un carnet și un stilou din poșetă și‑și notă la iuțeală numele și numărul de telefon. Era o căldură atât de înăbușitoare, încât abia aștepta să părăsească acest loc unde soarele ardea nemilos. Ceva mai încolo, în spatele ferestrelor biroului său, un bărbat îi observa, fără știrea ei, fiecare gest. Prezența acestei tinere seducătoare, pierdută în mijlocul ierburilor sălbatice îi atrăsese atenția și îi trezise curiozitatea. Acum nu se mai putea hotărî să‑și dezlipească privirea de pe silueta suplă și elegantă, de la chipul cu trăsături delicate, de la părul castaniu ciufulit de vânt. Cu un surâs amar, se gândi la persoana care‑i bântuia în fiecare noapte visurile agitate, De atâta timp nu mai ținuse o femeie în brațe… Avea în ea ceva care îl fascina și îl îngrozea totodată. Totuși rămânea aici, nemișcat, s‑o privească. Încă un renghi al destinului aruncase în calea lui o femeie care‑i amintea de Tina. Într‑o zi sau alta va fi obligat să se apropie de ea, să‑i vorbească, să‑i asculte vocea. Chiar dacă ar aștepta ca ea să fie aceea care să facă primul pas, nu putea evita… inevitabilul. Se decise atunci să termine înainte de a fi prea târziu. Alice tocmai își vâra carnețelul în poșetă, când o voce aspră o făcu să tresară. — Știți că vă aflați pe o proprietate particulară? Alice se întoarse repede spre bărbatul care i se adresase. La câțiva pași de ea, o fixa rece cu privirea lui întunecată. — Este de vânzare, cred. Nu bănuiam că accesul ar putea fi interzis, răspunse ea calm. Am intenția să cumpăr. — A, da? Și de ce? Întrebarea lui neașteptată o enervă. În fond cine se credea? Politețea nu era punctul lui tare. Hotărâtă să‑i țină piept, își scoase ochelarii și își ridică bătăioasă bărbia. — N‑am înțeles prea bine? lansă ea pe un ton glacial, arătând în mod deschis că nu‑i aprecia deloc manierele. — De ce țineți să cumpărați această proprietate? repetă el iritat. Ea îl observă cu mirare. Ce vroia de la ea? — Trebuie să vă dau socoteală? — Într‑un fel da… Se întâmplă că tocmai eu am pus în vînzare acest teren. Alice își duse mâna la ochi și examină cu atenție chipul adversarului ei. — Sunteți Paul Denver? îl întrebă, amintindu‑și de numele pe care‑l văzuse pe tăbliță. Nu‑i răspunse. Îl văzu cît era de preocupat să‑i studieze silueta pusă în valoare de îmbrăcămintea mulată pe corp. Totuși se simți incapabilă să‑i descifreze expresia feței. Apoi, brusc, el aprobă printr‑un semn din cap. Nici un cuvânt. De ce atâta ostilitate la adresa ei? Ar fi putut fi un bărbat seducător, fermecător chiar, dar din nefericire nu surâdea deloc. Părul închis la culoare și încurcat îi dădea un aer de sălbatic. Trăsăturile chipului erau regulate, dar încordate. Alice se întreba care putea să fie motivul. Părea să aibă în jur de treizeci de ani și, judecând după ținuta lui, avea o bună situație materială. Cu toată arșița, purta un costum gri, iar o cravată din mătase viu colorată dădea o notă veselă cămășii albe încheiate la toți nasturii. În această perioadă a anului, cea mai mare parte a bărbaților nu‑și mai îmbrăcau haina. Nu era și cazul lui Paul Denver. Poate căldura îl făcuse să fie prost dispus? Cine știe? În orice caz era posomorât și avea precis un motiv pentru asta. Gânditoare, Alice îi întinse mâna și se prezentă. — Ei bine, domnule Denver, presupun că trebuie să stabilim cât mai repede cu putință o întâlnire pentru a discuta contractul, îi sugeră ea. Mă numesc Alice Quinn. Paul ezită un moment înainte de a‑i cuprinde mâna într‑a lui. Îl străbătu un fior la atingerea pielii ei catifelate și îi mângâie mâna cu un gest visător. Când își dădu seama ce face, își retrase brusc mâna și o băgă în buzunarul pantalonilor. Abia o întâlnise și visa s‑o strângă în brațe. Era foarte periculos! Nu avea nimic să‑i ofere unei femei, mai ales unei femei ca ea, care nu s‑ar fi mulțumit cu câteva ore de plăcere, care ar aștepta mult mai mult de la bărbatul cu care și‑ar împărți viața. Nu trebuia s‑o mai revadă, n‑avea de ales. — Inutil, spuse el sec. Putem discuta imediat. Alice ar fi preferat s‑o facă într‑un loc mai agreabil și mai puțin călduros. Dar dacă el vroia să abordeze acest subiect pe nepusă masă, în mijlocul ierburilor sălbatice și tufișurilor neîngrijite, nu vedea nici un inconvenient. Ridică din umeri și acceptă politicos propunerea. Începu prin a‑l întreba de preț. I‑l comunică scurt. — Perfect, răspunse ea imediat. Cine trebuie să facă formalitățile, avocatul dumneavoastră sau al meu? O privi, surprins de atâta grabă, de o hotărâre atât de rapidă. Pielea ei era luminoasă și catifelată, ochii mari de un albastru ca lacurile de munte. Părea atât de fragilă, vulnerabilă, cu tot aerul ei sigur… Dintr‑odată dori s‑o strângă în brațe și s‑o protejeze. Îl enervă peste măsură această idee nebunească și, cu o voce dură, îi răspunse în sfârșit. — Perfect? Este tot ce găsiți de spus? Nu știu cine v‑a trimis dar s‑a înșelat încredințându‑vă această sarcină. Sunteți incapabilă. Niciodată nu se acceptă prima ofertă, domnișoară Quinn. Ea servește în general ca punct de plecare pentru a permite părților în cauză să discute înainte de a face un aranjament. Se pare că nu vă pricepeți deloc la afaceri. Alice nu dorea să se lase antrenată în discuții contradictorii. — Nu văd de ce aș irosi timpul meu și al dumneavoastră, domnule Denver, îi explică ea calm. Oferta pe care mi‑ați făcut‑o este mult mai scăzută decât mă așteptam. De ce să ne mai tocmim dacă prețul dumneavoastră îmi convine perfect? Și apoi, adăugă ea, pentru ca totul să fie clar între noi, să știți că nu m‑a trimis nimeni. Am intenția să cumpăr pentru mine această proprietate. Pentru mine personal, nu pentru altcineva. Paul își încrucișă brațele și o observă cu un aer sceptic. — Adevărat? mormăi el continuând s‑o studieze. Mă întreb de ce v‑o fi interesând acest teren. Este situat în zona comercială și dacă v‑ați gândit să construiți aici o locuință, v‑ați înșelat. — Sunt la curent cu asta; m‑am interesat deja. Am nevoie de acest teren pentru motive pur comerciale. — Da? Și ce fel de comerț faceți? Alice nu dădu atenție la întrebare, căci, în aceeași clipă zări ceva care se așezase pe umărul interlocutorului ei. — Nu mișcați! îi ordonă ea apropiindu‑se încetișor de el. Surprins de neașteptata poruncă, el rămase țintuit locului. Ajungând lângă el, își ridică cu prudență mâna stângă și îndepărtă cu vârful degetelor insecta enormă… Întâi se auzi un bâzâit, apoi se lăsă tăcerea. Cu un surâs satisfăcut pe buze, se dădu înapoi. — Am aranjat‑o! strigă ea râzând ștrengărește. Fascinat de figura ei atrăgătoare, Paul rămase fără glas. Când reuși să‑și revină, își arboră din nou mina posomorâtă. — Ce‑a fost? — O albină enormă. Vă aterizase pe umăr. — Putea să vă înțepe, îi reproșă el încruntându‑se. Recunoștință! În mod evident, era încă un cuvânt care îi lipsea din vocabular. — Da, bineînțeles, dacă mi‑ar fi scăpat, admise ea simplu. — N‑ar fi trebuit… — Este adevărat, interveni sec Alice, exasperată de atitudinea lui. Dacă aș fi știut, n‑as fi făcut‑o… Oricum, dacă o albină s‑ar fi decis să se mai apropie de el, n‑ar mai fi mișcat un deget să‑i vină în ajutor. Să‑l înțepe, dacă asta îi făcea plăcere! — Și acum, dacă nu vedeți nici un inconvenient, să reluăm discuția de unde am rămas, spuse el pe un ton sarcastic. Păreți maestră în arta prinderii albinelor, dar mă îndoiesc că asta este principala dumneavoastră ocupație. Alice se simți dintr‑odată foarte obosită. Ca și cum arșița n‑ar fi fost de ajuns, trebuia să mai suporte în plus și remarcile neplăcute făcute de tipul ăsta la adresa ei. Asta era deja prea mult! — Să vedem dacă aveți și dumneavoastră o specialitate, bombăni ea printre dinți. Poate reanimarea insectelor? Vă previn, dacă nu găsiți foarte repede o soluție, fie pentru a amâna pentru o altă zi această conversație, fie pentru a‑mi propune un loc ceva mai răcoros, o să mă topesc în mijlocul frumoasei dumneavoastră proprietăți. Și atunci, n‑o să știți ce să faceți cu mine. O umbră de surâs se schiță pe buzele bărbatului, dar se grăbi s‑o gonească. — Haideți să discutăm în biroul meu, acceptă el indicându‑i imobilul învecinat. Alice zărise rictusul apărut pe chipul lui. Nu era încă un surâs adevărat, dar cel puțin cazul lui nu era chiar disperat. În spatele aparenței lui solemne, părea a avea și un oarecare simț al umorului. Dar pentru moment nu era pregătit să‑i lase cale liberă. Îl urmă docilă până în birou. O tăbliță prinsă pe ușa de la intrare anunța: Paul Denver et Companie — Arhitect. Deci era arhitect. Nu se putu împiedica să zâmbească. Dacă, din nenorocire, stilul lui semăna cu personalitatea omului, construcțiile trebuiau să arate cât se poate de neprimitoare. Când intră în hol, răcoarea care domnea acolo o făcu să se simtă imediat mai bine. Se sprijini un moment de ușă pentru a‑și trage răsuflarea. Paul dispăru într‑o altă încăpere dar ea nu‑l urmă. Nu era atât de grăbită să se găsească din nou în preajma lui. Tânăra salariată instalată la unul din birouri îi întinse o cutie plină cu șervețele de hârtie. — Măcar o dată buletinul meteorologic a fost adevărat, spuse ea cu o voce compătimitoare. Trebuie să fie cel puțin patruzeci de grade. Alice luă câteva șervețele și se șterse de transpirație pe față si mâini. — Mulțumesc… În sfârșit respir, suspină ea surâzând. E un timp potrivit pentru piscină, nu credeți? — Mie‑mi spuneți? se strâmbă tânăra din spatele unei grămezi de dosare. Dar mai bine nici nu mă mai gândesc, altfel aș fi incapabilă să mă concentrez asupra lucrului. Vocea nerăbdătoare a lui Paul Denver le întrerupse conversația. — Domnișoară Quinn, dacă continuați să‑i distrageți atenția secretarei mele, nu va reuși să‑și termine lucrul la timp și va fi nevoită să stea peste program. Poate dumneavoastră nu aveți nimic de făcut, dar ea are treabă și eu la fel. Mai avem câteva detalii de pus la punct. Dacă vreți, haideți să terminăm. Apoi se întoarse cu spatele și se îndreptă spre biroul său. Alice avu chef să‑i riposteze, apoi se răzgândi. Îi făcu complice cu ochiul secretarei, înainte să‑l urmeze. În biroul lui Paul totul era foarte ordonat, fiecare obiect pus la locul lui ca și cum nimeni nu lucra acolo. Nici o plantă, nici o fotografie de familie nu înveseleau decorul sobru și pur funcțional. Fără să mai aștepte vreo invitație din partea lui, Alice își dădu drumul într‑unul din fotolii. Căldura înăbușitoare o obosise, fără a mai vorbi de înfruntarea cu acest bărbat care părea grăbit s‑o dea afară. În mod vădit nu‑i aprecia compania și dorea să scape de ea cât mai repede cu putință. Îl observă cu coada ochiului în timp ce se apropie de biroul lui, unde se instală cu fața la ea. Parcă era ceva inuman la el. Nu transpira, nu părea să sufere de căldură. Ce fel de om era, oare? Paul se așeză comod în scaunul lui și apoi își întoarse privirile spre Alice. Rănile profunde cu care îl marcase trecutul nu erau încă vindecate complet și risca să le zgândăre din nou dacă nu era atent. Această femeie pe care tocmai o întâlnise îl intriga, îl atrăgea mai mult decât oricare alta până acum. Prin simpla ei prezență trezea în el emoții pe care le credea complet uitate. Ce s‑ar întâmpla dacă ar continua s‑o vadă, dacă ar încerca s‑o atingă? Blestema trecutul care îl transformase în bărbatul care era astăzi. Refugiat în singurătate și proastă dispoziție, nu avea nimic de oferit acestei femei frumoase și vesele, deschisă vieții, soarelui și luminii. Nu avea de ales. Nu trebuia s‑o mai revadă. Trebuia s‑o îndepărteze din drumul lui, înainte de a fi prea târziu. Remarcase o lumină de interes în ochii ei când li se încrucișaseră, pentru prima oară, privirile. În mod evident se simțea atrasă de el. Dar el nu‑și putea permite riscul de a se împrieteni cu ea. Trebuia s‑o respingă deși n‑ar fi dorit asta. Totuși în ciuda hotărârii pe care tocmai o luase, continuă discuția. — În ce gen de comerț v‑ați lansat, domnișoară Quinn? o întreba el prudent. — Am un magazin de croitorie în centrul orașului. Confecționăm în principal lenjerie de pat. Vindem diverse articole și organizăm cursuri pentru începătoare sau stagii de specializare pentru avansate. Paul o privi stupefiat. — Un magazin de croitorie? se miră el, de parcă n‑ar fi auzit niciodată de așa ceva. — Da… este foarte folositor cîteodată, știți, interveni ea pe un ton ușor sarcastic. Ce credeați! Că mă ocup cu niște lucruri pe care mi‑e rușine să le mărturisesc? Dar el nu ridică mănușa aruncată. — Cum se numește magazinul? continuă el cu simplitate. — Patchwork. — De ce ați ales tocmai acest colț retras? Nu înțeleg. — Am intenția să mă extind și am nevoie de mult spațiu. Una din clientele mele mi‑a vorbit de această proprietate și, cum nu găseam ceva care să‑mi convină, m‑am decis s‑o vizitez. Terenul dumneavoastră corespunde perfect proiectelor mele: să construiesc mai multe clădiri pentru magazin, săli de cursuri și atelier. De altfel planurile sunt gata. Când actele vor fi încheiate, lucrările vor începe imediat. — Știți cât vă poate costa un astfel de moft? o întrebă el clătinând din cap. — Nu e un moft… Și sunt la curent cu suma pe care trebuie s‑o pun la bătaie pentru finalizarea unui asemenea proiect. O examină cu atenție un moment, apoi reluă: — Câți ani aveți? — Douăzeci și șase, răspunse sec. — Cam prea tânără să vă lansați într‑o afacere de o asemenea anvergură, nu găsiți? Tonul lui condescendent o enervă. Îl privi pieziș și replică cu o voce mieroasă. — A trecut mult timp de când nu mă mai joc cu păpușile! Apoi îi expuse pe scurt calculele pe care și le făcuse: suma la care se gîndise pentru achiziționarea terenului, cheltuielile prevăzute pentru construcții, decorațiunile interioare, dotarea atelierului și sălilor de clasă. Fu încântată să constate că Paul nu încerca s‑o întrerupă, mulțumindu‑se s‑o urmărească în tăcere. Părea impresionat. Era oare posibil? — Acum e momentul să vă hotărâți, mormăi ea, iritată de comportarea lui. Vreți să vindeți terenul? Da sau nu? Vă asigur că nu aveți de ce să vă neliniștiți. Am cu ce plăti! Nu credea nimic din ceea ce‑i spusese dar nu vroia s‑o contrazică. Avocații lor vor avea tot timpul să facă asta. Își luă un bloc notes și scrise numele avocatului ei. Apoi, mai jos pe o altă pagină, mai zmângăli câteva linii înainte de a‑i da coala de hârtie. — Iată datele avocatului meu. O să‑i anunț vizita dumneavoastră și o să‑i cer să ia legătura cu avocatul pe care mi l‑ați indicat. Acum mai am o singură întrebare să vă pun. Alice aruncă o privire asupra numelui înscris pe hârtie, apoi o îndoi și o băgă în poșetă. — Vă ascult. — Mi‑ar place să consult planurile, dacă asta nu vă deranjează. Înțelegeți că, fiind arhitect, trebuie să verific proiectul înainte de a aviza începerea lucrărilor. Reputația firmei noastre depinde de asta, spuse el cu un aer ironic. Alice reflectă o clipă și sfârși prin a accepta. În fond cererea era rezonabilă. — O să fac în așa fel ca o copie a planurilor să se afle pe masa dumneavoastră până la sfârșitul săptămânii. Sau, o să le aduc chiar eu, presupunând că mai aveți și alte întrebări de pus. Umbra unui surâs îi trecu fugar pe chip. — Inutil să vă deplasați până aici. Sunteți desigur foarte ocupată și nu vreau să abuzez de timpul dumneavoastră. Trimiteți‑mi pe cineva cu ele! De data asta era mai mult decât limpede. Inutil să mai insiste, nu dorea s‑o revadă. De ce? Ce făcuse ca să merite un asemenea tratament? Nu era obișnuită să fie astfel îndepărtată. Se purta întotdeauna plăcut cu oamenii din anturajul ei și aceștia îi apreciau amabilitatea, zâmbetul și spontaneitatea. În afaceri, întâlnise diverse persoane, mai mult sau mai puțin dificile, dar niciodată pe cineva ca Paul Denver. Rănită în amorul propriu, ripostă. — Domnule Denver, am ciudata impresie că n‑aveți deloc chef să‑mi cedați această proprietate. De vreo oră, vă observ, încerc să vă înțeleg, dar mărturisesc că încă nu am găsit un motiv valabil pentru a‑mi explica reținerea pe care o aveți în privința mea. Nu poate fi vorba de natura preocupărilor mele. Sunt respectabile și nu vă vor crea nici o neplăcere, dacă de asta vă e teamă. Poate, pur și simplu, nu mai vreți să vindeți? Vă propun atunci să scoateți imediat tăblița. Veți evita astfel să mai fiți deranjat. Din contră, dacă eu sunt obiectul reținerii dumneavoastră și preferați să cedați altcuiva terenul, atunci spuneți‑mi ca să știu la ce să mă aștept. Paul nici nu se clinti. Chipul îi rămase ca de gheață ca și cum discursul ei n‑ar fi avut nici un efect asupra lui. De data asta Alice simți că‑i sare muștarul. Își înșfăcă poșeta agățată de speteaza scaunului și se ridică dintr‑un salt. — Ei bine, domnule Denver, încântată de a vă fi cunoscut. Acum trebuie să plec. Sunt dezolată că v‑am făcut să vă pierdeți timpul. Și îi întoarse spatele îndreptîndu‑se spre ușă. Sentimente contradictorii îl încercau pe Paul. În fond ce dorea? Ca ea să plece? Să mai rămână? Nu mai stătu să se gândească. Sări din scaun și fugi după ea. Alice tocmai se pregătea să iasă când el o ajunse din urmă. Apucînd‑o violent de mână, o împiedică să mai facă vreo mișcare. Era o greșeală, bineînțeles, de a se apropia de ea, de a‑i atinge pielea catifelată, de a‑i simți căldura trupului, parfumul părului… Totuși nu se putea desprinde; o forță necunoscută îl împingea spre ea, și cu toate eforturile lui, nu‑i putea rezista. Cînd își ridică ochii spre el, privirile lor se încrucișară pentru o clipă. — Nu plecați atît de repede… Lăsați‑mi măcar timpul necesar să‑mi cer scuze. Proprietatea e a dumneavoastră, dacă nu v‑ați răzgîndit între timp. Alice îl privi drept în ochi. Apoi, după o clipă de tăcere, îi răspunse: — Nu… Cred că e mai bine să caut un alt teren. Slavă Domnului, sunt destule la vânzare. Ceva vă displace la mine și n‑aș vrea… La aceste cuvinte Paul o atrase brusc spre el. — Să‑mi displacă? o întrerupse în șoaptă. Dar nu înțelegeți… Unde este intuiția dumneavoastră feminină? Nu vedeți ce îndur ca să mă țin departe de dumneavoastră? Apoi o lăsă și se dădu imediat înapoi. Dacă mai rămânea mult timp lângă ea, l‑ar face să‑și piardă capul, să cedeze dorinței care îl înfierbântase. Îi întoarse spatele și închise ochii, strângându‑și pumnii de necaz. Ce i se va întâmpla? Abia o cunoscuse pe această femeie și murea de dorința de a o îmbrățișa, de a se pierde în ea. Niciodată o femeie nu‑l mai tulburase într‑un asemenea mod. Alice îl privi, atinsă profund de cele ce auzise. N‑o mințea. O dorea și o respingea totodată. De ce? Se hotărî să găsească pe loc răspunsurile la această întrebare. — Sunteți căsătorit? întrebă ea încercând să destindă atmosfera. — Nu, mormăi el. — Logodit, poate? — Nici măcar. — Grav bolnav, atunci? De o boală rușinoasă care vă condamnă pentru totdeauna la singurătate? Un surâs ușor îi lumină pentru o clipă trăsăturile. — Nu, o asigură el, cu o voce plăcută. — Poate sunteți homosexual? De data aceasta nu mai știu ce să‑i răspundă. Își holbă ochii la ea cu un aer neîncrezător. Alice îl cântări din cap până în picioare. — Nu, nu cred, încheie ea examenul, izbucnind în râs. Ei bine, nici eu! Mi‑ar place totuși să știu de ce ideea că mă doriți vă sperie atât. Înțelegeți‑mă bine, nu caut să vă schimb părerea. Dar aș vrea să cunosc motivul, în caz că un asemenea incident s‑ar repeta. — Întotdeauna sunteți la fel de sinceră? se miră el, clătinîndu‑și capul. — Da… Nu sunt din cele care se învârtesc în jurul oalei de smântână. Paul se apropie de birou și se așeză din nou în scaun. — Uitați tot ce v‑am spus. Mi‑am pierdut capul… Din cauza căldurii, poate? Peretele invizibil pe care‑l ridicase în jurul lui reapăruse. Chipul său se întunecă și ea înțelese că, indiferent care ar fi fost motivul lui, era hotărât s‑o excludă din universul personal. Când își ridică în sfârșit ochii spre ea, privirea lui o impresionă. Atâta durere și amărăciune… De ce? Un bărbat atât de tânăr, seducător și viril… De ce atâta disperare, acest refuz în fața plăcerilor vieții? Alice suspină, apoi își trecu cureaua genții peste umăr. — Desigur, murmură ea și deschise ușa, știind bine că de data asta el nu va mai încerca s‑o rețină. O să‑l sun pe avocatul meu ca să ia legătura cu al dumneavoastră. La revedere, domnule Denver, adăugă ea surâzându‑i slab. Cum ieși afară, căldura care domnea pe străzi era s‑o sufoce. Alergă spre mașina parcată lângă terenul de vânzare și se refugie în ea, departe de razele dogoritoare ale soarelui, departe de ochii lui Paul Denver. Nu se întoarse să privească înapoi dar se simțise permanent urmărită. Se instală la volanul mașinii, demară cu nervozitate și rulă în direcția centrului, îndepărtându‑se cât mai repede posibil de ciudatul Paul Denver. Poate, într‑o zi, va reuși să înțeleagă ce se petrecuse. O simplă discuție de afaceri transformată foarte repede în ceartă. De ce? În timpul după‑amiezii i se întâmplă destul de des să se gândească la Paul Denver și de fiecare dată îi fu necaz. Până acum fusese întotdeauna atrasă de bărbații care luau numai părțile bune ale vieții, ca și ea de altfel. Paul Denver, cu privirea lui întunecată și misterioasă, cu comportamentul distant, era atât de diferit de ceilalți. Totuși se simțise imediat atrasă de el și un fior o străbătuse la atingerea degetelor lui, o senzație pe care n‑o mai încercase niciodată până atunci. Cu inima bătând își reaminti în întregime scurta lor întâlnire, apoi se hotărî s‑o șteargă din memorie. Avea mult de lucru și nu‑și putea permite să‑și piardă timpul gândindu‑se la comportamentul ciudat al tipului ăsta. Odată ajunsă acasă, luă teancul de scrisori îngrămădite în cutie. Aruncă o privire numeroaselor plicuri înainte de a le îndesa în poșetă. În afara unei scrisori de la mama ei, nu era nimic urgent. Încărcată de pachete se apropie de intrare, încântată că se va regăsi în curînd în atmosfera răcoroasă a apartamentului ei. De cealaltă parte a ușii se făcu auzit lătratul nerăbdător al cățelușei ei. Când intră în casă, aceasta o primi nebună de bucurie, ridicându‑se în două labe și frecându‑se de picioarele ei. — Bună, Plumeau, o salută ea îndreptân‑du‑se spre bucătărie. Numai un minut, te rog. Aranjez cumpărăturile și mă ocup de tine. Îți promit! Și făcu precum zisese. După ce îi dădu să mănânce, o lăsă să se joace în grădină. Apoi își prepară un pahar mare de ceai cu gheață și se duse și ea la aer. Lungită pe șezlong se bucură în sfârșit de un moment de liniște. Lânga ea, Plumeau se tăvălea prin iarbă, mirosea florile ca și cum le vedea pentru prima oară. Grădina, separată de celelalte proprietăți printr‑un zid înalt, era paradisul cățelușei. Îi inspectă fiecare colț, asigurându‑se că nici un intrus nu‑i încălcase teritoriul. Casa lui Alice, în stil spaniol, era relativ mică dar bine concepută. Se compunea dintr‑un dormitor, o cameră de zi împodobită de un șemineu uriaș, o bucătărie, un birou și o încăpere transformată în atelier de croitorie. În afară de magazin și de cursurile de croitorie, mai îndeplinea și funcția de consilier financiar al unor firme; își organizase de așa manieră timpul încât să‑și poată bine îndeplini numeroasele sarcini. După o zi obositoare, îi plăcea să se refugieze la ea și uita în liniștea căminului, problemele datorate multiplelor ei activități. În această seară, ca și în altele, lenevea în grădină savurîndu‑și ceaiul cu gheață. În timp ce citea scrisoarea primită de la mama ei, surâzând adesea la frazele amuzante, soneria telefonului se făcu auzită din bucătărie. Lăsând ușa deschisă pentru Plumeau, se repezi înăuntru. — Bună, Alice. Ce faci? Vocea avocatului ei, de la celălalt capăt al firului, o făcu să tresară. — Bună, Stan. Leneveam. Tu ce faci? — Și eu bine. Scuză‑mă că te sun atât de târziu, dar a trebuit să trec pe la tribunal și să reglez niște afaceri urgente. N‑am avut o clipă liberă toată ziua. — Nici o problemă. Vroiam să te rog să‑l contactezi pe un oarecare Johnstone în privința unei proprietăți pe care intenționez s‑o cumpăr. Îi indică rapid adresa terenului scos la vânzare. Tocmai îi menționase numele lui Paul Denver, când interlocutorul ei o întrerupse. — Ce coincidență! exclamă el. Paul Denver tocmai mi‑a telefonat, înainte să te sun. — Paul Denver ți‑a telefonat? Nu înțeleg… Stan izbucni în râs, văzând‑o atât de mirată. — Pentru că mă cunoaște personal, presupun că a preferat să ia legătura direct cu mine, decât să apeleze la intermediul avocatului său. De ce nu? — Îl cunoști pe Paul Denver? — Sigur. Ce‑i așa de surprinzător în asta, Alice? Știi bine ca în profesiunea mea sunt nevoit să întâlnesc o mulțime de oameni, o tachină el. Pe unii i‑am avut clienți, pe alții parteneri de joc la club, alții, cum a fost tatăl tău, colegi de barou. Alice închise pentru o clipă ochii, hotărâtă să nu se pripească. Cu puțină răbdare, nu va întârzia să afle adevărul. — Și din ce categorie face parte Paul Denver? — În fond, din nici una din cele enumerate, continuă Stan. Paul ne‑a desenat planurile vilei din Boulder Creak și a urmărit personal lucrările. Ca urmare, Patsy și cu mine, l‑am invitat de mai multe ori să petreacă week‑end‑ul cu noi. Un bărbat fermecător, foarte discret în privința vieții lui particulare, dar inteligent și plăcut… Patsy îl pomenește mereu, adăugă el amuzat. Îi place foarte mult compania lui și abia îl lasă să plece când trece pe la noi. — Ești sigur că vorbim de aceeași persoană? întrebă Alice stupefiată. Înalt, brunet, cu ochi căprui… și care nu surâde niciodată? — Da, sigur este el. Dar nu sunt de acord cu tine asupra ultimului punct. Sunt sigur că nici Patsy. Nu și‑ar crede urechilor dacă ar auzi ce mi‑ai spus. Nu‑i poate uita surâsul, irezistibil, călduros. — Poate așa este, admise ea cu un aer gânditor. Probabil l‑am întâlnit într‑o zi proastă. Lătrăturile lui Plumeau îi atraseră un moment atenția. O observă cu coada ochiului. Instalată în fața ușii de la bucătărie, se înverșunase pe biata salteluță pe care o târnuia cu dinții. Alice o lăsă în pace, preocupată de conversația cu Stan. — Văd că Paul Denver este plin de calități. Dar înainte să te lansezi în enumerarea lor detailată, mi‑ar place să‑mi spui dacă ați căzut de acord asupra vânzării terenului. — Ei bine, drept să‑ți spun… Am impresia că Paul Denver se interesează mai mult de viitoarea proprietăreasă decât de vânzarea terenului. Alice rămase cu gura căscată. — Ce vroia să știe? îngăimă în cele din urmă. — Propriu‑zis nu mi‑a pus nici o întrebare directă. Mi‑a cerut să‑i furnizez niște date mai ample asupra unei domnișoare Alice Quinn. Și‑a ratat cariera, adăugă el, râzând. Ar fi fost un avocat perfect. — Ce fel de date? se interesă nerăbdătoare Alice. — Știi că nu‑ți pot spune nimic. Secret profesional. — Stan, uiți că nu suntem la tribunal. — De acord, de acord… Ești prea dură cu mine. Și eu care încercam să mă amuz, jucându‑mă de‑a Cupidon… Nu mă lași nici măcar să‑mi joc rolul până la capăt. Alice scoase un suspin văzând‑o pe Plumeau în mijlocul bucătăriei. Cățelușa îi furase un pantof și părea hotărâtă să‑l facă bucăți. Pentru a scăpa de represaliile stăpânei, făcu un salt și fugi să se ascundă în fundul grădinii, departe de privirea ei contrariată. — Stan, reluă ea pe un ton sever, adresându‑se nașului ei. N‑am mult timp la dispoziție. Plumeau e în stare să‑mi întoarcă casa pe dos și dacă nu intervin imediat o să‑mi petrec noaptea în grădină. În plus, am mult de lucru: corespondență de sortat, dosare de studiat, livrări la client… Încetează să mă porți cu vorba și răspunde‑mi la obiect. Stan nu se lăsă rugat. — La început, când Paul m‑a sunat, am crezut că dorește să se asigure că ești în stare să plătești proprietatea. I‑am vorbit așadar de investițiile tale anterioare, l‑am convins că ești expertă în materie și că n‑are motive de neliniște. Apoi mi‑am dat seama că, în fond, îl interesează persoana ta. Ce să‑ți mai spun?… Crede‑mă, am fost foarte scurt, spuse el râzând. Este doar la curent că ți‑ai terminat în mod strălucit studiile, că ești nemăritată și că trăiești singură. I‑am mai spus în trecere că sunt avocatul, dar și nașul tău, și că tatăl tău era judecător, asta în cazul că ar avea intenții rele în privința ta. Alice bombăni printre dinți. Mai bine ar fi tăcut. Ar fi preferat ca Paul să nu știe nimic despre ea. Dar acum ar fi dorit să știe adevăratul motiv al telefonului lui Paul Denver. De ce luase contact cu avocatul ei? De ce îi pusese atâtea întrebări? — Nu înțeleg, la ce i‑ar putea servi atâtea informații inutile, remarcă ea cu calm. — Inutile? Nu‑i înțelegi deloc pe bărbați, micuța mea, interveni Stan cu un suspin resemnat. L‑ai făcut praf! Nici o umbră de îndoială asupra acestui fapt. Făcut praf? Alice era să izbucnească în râs. Nu era deloc impresia pe care și‑o făcuse azi dimineață în biroul arhitectului. — Patsy și cu tine încercați mereu să‑mi găsiți un bărbat. M‑aș fi mirat dacă ați fi abandonat așa repede. Ei bine, dezolată că trebuie să te contrazic, dragul meu nas, dar Paul Denver nu este deloc făcut praf, departe de asta. Astăzi, în timpul întrevederii noastre, s‑a arătat foarte grosolan. — Grosolan? Foarte interesant… Povestește‑mi ce s‑a întâmplat. — Nu, refuz să‑ți dezvălui ceva. După părerea mea, ai cam multă imaginație pentru un avocat… și ai fi în stare, cum te știu, să deformezi lucrurile. Acum, dragul meu, trebuie să încheiem convorbirea, continuă ea, auzind lătrăturile cățelușei. Plumeau mai face cine știe ce năzbâtie. Dacă nu o opresc imediat, Dumnezeu știe ce se mai alege de casa mea. — Vino să cinezi cu noi într‑una din serile astea, încheie Stan, apoi adăugă râzând. Nu uita să‑l inviți și pe Paul. Patsy va fi încântată să‑l revadă. Alice se făcu că n‑a auzit ultima remarcă. Îl salută și se grăbi să închidă. Fugi imediat în căutarea lui Plumeau, înainte să mai facă alte stricăciuni. Dar nu reuși să‑și ia gîndul de la Paul, de la neașteptatul lui telefon.

Suflet salbatic  de Abra Taylor PREFAŢĂ Venind din America, într-un orăşel francez de coastă, dintr-o regiune pitorească încărcată de istorie şi tradiţii, în căutarea cumnatului ei despre care, afară de nume şi câteva indicii vagi, nu ştia nimic, Tory găseşte bărbatul pe care-l bănuieşte a fi cel care i-a distrus viaţa surorii ei, Laura, abandonând-o cu un copil. Dar ura pe care o nutrea de ani împotriva lui şi faptul, pe care ea-l considera cert, că-i cumnatul ei nu sunt suficiente pentru a împiedica o atracţie sexuală care ulterior se transformă într-o mare iubire. Bărbatul, Luc Devereux, moştenitorul unei mari averi, fusese atins de amnezie în urma unui accident şi nu ştia nimic despre presupusa lui căsătorie. Acceptă, totuşi, să facă împreună cu ea investigaţiile. Stăpânit de puternice sentimente faţă de Tory, nu-i fu uşor să şi le înfrâneze la gândul că nu e liber. De fiecare dată când pare că s-a dezlegat misterul, apar situaţii neprevăzute, care fac imposibilă unirea lor. Până la urmă, descoperirea unor secrete ale familiei lui Luc fac lumină în viaţa fiecărui personaj. Trecutul, care nu putea fi, uitat şi care-i despărţise, îi uneşte pentru totdeauna. Romanul de dragoste, în care sinceritatea unor personaje merge paralel cu duplicitatea altora, cu nenumărate situaţii tensionate, are şi un fir poliţist, evident cu „sus-pense”, care constituie, în plus, un motiv de atracţie pentru, cititor. Georgeta Mitran 6 iunie 1994   CAPITOLUL 1   — Domnul Devereux nu este aici, domnişoară. Cred că v-am mai spus asta şi la telefon, doar cu o oră în urmă. Secretara era formidabilă; vorbea două limbi la perfecţie, de parcă ar fi lucrat pentru o mare corporaţie din Paris şi nicidecum pentru un şantier naval situat într-un golf liniştit din Bretagne. Avea un zâmbet politicos şi impenetrabil, cu care parcă-i spunea că poate să recunoască extrem de bine o voce, chiar şi atunci când este prefăcută. Cu alte cuvinte, o scorpie de secretară. Din nefericire, Tory aflase deja toate acestea. — De trei zile îmi spuneţi asta, îi răspunse Tory exasperată la culme. Şi vă rog să nu vă mai sinchisiţi să repetaţi, pentru că nu vă cred! Ştiu că este înăuntru, căci i-am văzut maşina. După ce venise cu taxiul din Quimper şi înainte să intre în birou, Tory se plimbase prin spatele clădirii lungi, fără etaje, construită din felurite tipuri de piatră şi care adăpostea birourile şantierului. În parcarea modernă văzuse un Mercedes maro pe locul rezervat, în faţa plăcuţei pe care era scris numele lui. — Aceea, domnişoară, este maşina companiei. Domnul Devereux nu este aici. Tory aruncă o privire dezamăgită către uşa închisă a biroului din spate. Aceasta avea un gemuleţ mat prin care zări umbra unei siluete. Cu siguranţă că cineva era înăuntru şi nu-ţi trebuia prea multă inteligenţă ca să-ţi dai seama cine putea fi. Se uită la ceas. — Este ocupat la prânz? — Mi-e teamă, domnişoară, că nu va veni toată ziua. Chipul secretarei deveni amabil. Îl căutaţi pentru o chestiune personală? Întrebarea părea să-i confirme lui Tory presupunerea că ar putea să treacă de acea uşă dacă ar şti cum să abordeze situaţia. — E vorba de o afacere… foarte confidenţială. Ceva important. — Domnul Devereux vă cunoaşte? Tory ezită. — Au trecut câţiva ani, zise ea evaziv, sperând că aluzia la faptul că-l cunoscuse cândva ar putea s-o ajute să treacă de scorpie. Este o problemă personală şi legală, fără să fie neînsemnată. Am venit tocmai din Statele Unite ca să-l văd. Secretara măsură cu o privire rece îmbrăcămintea pe care Tory şi-o alesese cu atâta grijă şi cu speranţa că-i va conferi atuul de-a arăta degajată şi stăpână pe ea. Jacheta de culoarea făinei de ovăz se asorta cu părul ei de culoarea caramelei, în timp ce fusta plisată din tweed şi bluza de mătase crem alcătuiau, fără exagerare, o ţinută profesională. Tory nu voise să arate ca o femeie preocupată în mod absolut doar de carieră, dar nu dorise să pară nici prea feminină. Spera că arată şi vorbeşte ca o avocată. Însă cel puţin secretara nu se dovedi impresionată de înfăţişarea ei. — Vă asigur, domnişoară, că cele mai confidenţiale chestiuni sunt deseori lăsate în mâinile mele. Poate că reprezentaţi consorţiul american? Dacă da, domnişoară, răspunsul domnului Devereux este tot nu, chiar şi în cazul în care oferta a crescut. Deocamdată îi este cu neputinţă să mai construiască încă un iaht la fel de mare. Totuşi, dacă problema dumneavoastră se referă la altceva.. — N-are legătură cu niciun iaht, îi explică Tory repede, gândindu-se că s-ar putea să fi descoperit secretul cu care să câştige intrarea în sanctuar. Secretara îşi ţuguie buzele dând de înţeles că, dacă nu era vorba despre un iaht, atunci cu greu ar putea avea vreo legătură cu firma Saint–Cloud & Fils, extraordinari constructori de iahturi. — Eh bien, trebuia să vă rog încă o dată să-mi spuneţi despre ce este vorba, zise ea amabilă. Timp de trei zile Tory refuzase să facă asta. — N-am de gând să discut decât cu domnul Devereux în persoană. Pentru că, adăugă Tory în gândul ei, dacă aş vorbi cu altcineva, şeful dumneavoastră care se eschivează s-ar putea să nu mă mai primească niciodată. La urma urmelor, cu doi ani în urmă, ignorase scrisoarea, aceea urgentă. Sau, altfel spus, o ignorase în mare măsură. Răspunsul venit cu întârziere fusese trimis de o firmă de avocaţi din Brest şi nu de Luc Devereux. Şi nu intenţiona să fie amânată, căci venise în Bretagne cu un singur scop, acela de a-l găsi. — Cel puţin, dacă mi-aţi spune cum vă numiţi, sugeră secretara cu abilitate. Tory vru să-şi aleagă un nume pe care să nu-l uite şi consideră că lipsa ei de inventivitate n-o să aibă prea mare importanţă în Franţa. — Smith… Jane Smith. Dar ezitase puţin cam mult. Chipul secretarei rămase impenetrabil când îi notă numele pe o filă de agendă. — Am să-i transmit că l-aţi căutat., zise ea. — Sunteţi atât de bună să-mi spuneţi care este denumirea oficială a firmei domnului Devereux? întrebă Tory cu amabilitate. Fără să ezite, secretara îi dădu numele şi adresa din Brest. Spre satisfacţia lui Tory, acestea se potriveau cu ceea ce ea ştia deja. Trebuie să fie acel Luc Devereux pe care-l căuta. În clipa aceea, zbârnâi interfonul, iar secretara apăsă pe buton. — Oui, monsieur? Deci era într-adevăr cineva în biroul acela, iar faptul că secretara nu i se adresă pe nume persoanei cu care vorbea n-o păcăli nici măcar o secundă pe Tory. Omisiunea fusese, probabil, deliberată. Franceza fluidă şi vorbită repede, care erupse la interfon depăşea cu mult cunoştinţele lui Tory, dar ascultă conversaţia cu toate simţurile ascuţite, sperând că poate o va ajuta, cel puţin, să-i recunoască vocea lui Luc Devereux, dacă avea să i-o mai audă vreodată. Tory nu găsise nicio fotografie printre lucrurile Laurei şi nici, nu-şi putea aminti altceva în afara unei vagi descrieri elogioase: brunet, arătos, superb. Fusese foarte dificil să dea de urma lui după atâţia ani şi totuşi Tory ştia ceva mai multe despre el decât marca maşinii şi natura ocupaţiei sale – proprietar al unei companii care construia iahturi pentru întreceri. Cu doi ani în urmă, nici măcar atât nu ştiuse. Fusese nevoită să trimită o scrisoare la adresa unei apartament pe care el îl închiriase cândva pentru Laura, în Brest, în speranţa că avea să fie expediată unde trebuie. Aşa şi fusese, însă cu rezultate dezamăgitoare. Înainte ca scurta comunicare între birouri să ia sfârşit, Tory observă cu satisfacţie că secretara cel puţin transmisese pseudonimul Jane Smith. Era cazul să renunţe la minciună că Luc Devereux nu era acolo. Secretara întinse mâna după o agendă în care însemna întâlnirile, o deschise la data în care se aflau, de la sfârşitul primăverii, şi frunzări câteva pagini. Tory, care stătea de partea cealaltă a biroului de stejar al secretari observă că toate filele erau aproape albe, la fel şi cea de azi. Poate că în felul ăsta femeia vroia s-o oblige să spună dar ce o aducea acolo. — Domnul Devereux, nu este disponibil pentru vreo câteva zile. Dacă doriţi, vă pot fixa o întâlnire pentru săptămâna viitoare. — Am să-l aştept azi, zise Tory cu fermitate, singura reacţie provocată celeilalte femei fiind o simplă ridicare din sprâncene. — Cum doriţi, zise ea amabilă, dând paginile agendei înapoi, până la zi. Se întoarse la maşina de scris. Lângă fereastra secretariatului se aflau grupate câteva canapele şi scaune din piele. Se îndreptă către ele şi luă loc. Se aşeză cu hotărâre, într-o poziţie din care să nu-i scape o intrară sau ieşire prin uşa biroului lui Luc Devereux. Stătea cu spatele la privelişte, dar oricum o văzuse la venire. Un golfuleţ liniştit şi adăpostit. Golful Biscay, luminat de soare, sub un cer albastru fără nori. Un chei din piatră lung şi pitoresc. Un iaht mare, lustruit, nou-nouţ fusese ancorat la apă mai adâncă, nu foarte departe. Pe el lucrau cu viteza melcului câţiva muncitori slabi şi muşchiuloşi, făcând tot felul de treburi, mai mult verificând velele şi jucându-se cu strălucitoarele corpuri de iluminat. Păreau pregătiţi să-i dea drumul în larg. Alţi muncitori stăteau pe punte. Tory îi auzise mai devreme glumind între ei într-o limbă foarte nefranţuzească, despre care presupusese că era dialectul breton. Nu-i venea să creadă că omul care deţinea rodul acestei strădanii inutile şi indolente n-avea timp s-o vadă. Şi nici că nu era în birou nu putea să creadă. Deşi adresa lui oficială era în Quimper, şantierul naval era la câţiva kilometri mai sus de oraşul breton împrejmuit de ziduri vechi. Îşi împărţea golful bine adăpostit şi liniştit cu pescarii de prin partea locului pe care, de asemenea, Tory îi remarcase la venire. În capătul îndepărtat al golfului, văzuse numeroase ambarcaţiuni de pescuit multicolore, aşezate pe catalige în apă mică. Din faptul că bărcile aveau felinare şi din alte amănunte observate în cele câteva zile petrecute în Quimper, dedusese că s-ar putea să fie pescuitori de sardine, care deseori îşi desfăşurau activitatea în timpul nopţii. Tory aşteptă destul de mult. Se făcu ora prânzului, secretara rămase să-şi mănânce sandvişurile din pachet, dar din biroul acela nu ieşi nimeni. Tory îşi aruncă, înfometată, ochii spre pâinea franţuzească crocantă. Stomacul îi spunea să plece în căutare de mâncare, dar mintea respingea propunerea stomacului. Până la urmă tot trebuia să iasă din biroul acela! Dar dacă nu reuşea să-l prindă la strâmtoare? Dacă biroul lui avea o ieşire care dădea direct în parcarea cu care se învecina? Nu credea să aibă, căci îşi aminti că nu văzuse nicio uşă în spatele clădirii. Din câte ştia, singurele ieşiri erau prin faţă şi dădeau spre chei. Dacă vroia să iasă din birou va trebui, fără îndoială, să treacă pe acolo. Cu toate acestea, gândul o tulbură, dar nu-i trecu prin minte nicio idee despre cum ar putea să afle, exceptând-o pe acesta de a-şi părăsi postul. Ceea ce nu intenţiona să facă. Dar cel puţin nu plecase încă. Prin gemuleţul mat se mai zăreau unele mişcări din când în când. Începu să se gândească la modul cum ar putea să descopere unde locuieşte Luc Devereux, în cazul în care n-ar fi reuşit să ia legătura cu el acolo. Constată că numărul lui de telefon nu figura nici în cartea de telefoane din Quimper, nici în vreo alta din provincia Bretagne, cunoscută sub numele de Finistère: oare acest cuvânt chiar însemna capătul pământului, capătul lumii sau ceva de genul ăsta? Ce ironie! Căci cu siguranţă se simţea de parcă-l urmărise până la capătul lumii. Stătuse două săptămâni în Bretagne şi doar Dumnezeu ştia câte telefoane dăduse; şi fără nimic altceva care s-o îndrume în afară de adresa acelui vechi apartament din Brest, numele unei firme de avocaţi secretoşi, credinţa că omul era înstărit şi cunoscând faptul că ocupaţia lui avea o strânsă legătură cu marea. La început nici măcar toate acestea n-o ajutaseră cine ştie ce. Tory descoperise că o treime din populaţia provinciei Bretagne îşi câştiga existenţa lucrând pe mare. Secretara aruncă la coş hârtiile în care avusese împachetată gustarea şi-i aruncă lui Tory o privire rece. — N-are niciun rost să aşteptaţi, domnişoară. Sincer vă spun, domnul Devereux n-o să vă primească astăzi. Nu este în birou, iar dacă ar fi, n-aş putea să-l deranjez. Tory se uită la gemuleţul fumuriu al uşii şi observă o mişcare clară. Îi zâmbi şi ea la fel de imperturbabil secretarei şi rămase hotărâtă la locul ei. N-o crezu pe femeia aceea. Dar ce avea să se facă dacă chiar ieşea prin altă parte? Poate va fi posibil să intre în vorbă cu vreunul dintre muncitori, cu condiţia să găsească măcar unul care să vorbească englezeşte. În oraşele mai mari, mulţi francezi cunoşteau această limbă, dar în rurala Bretagne acest lucru era foarte puţin probabil. Totuşi, această companie părea să facă într-adevăr afaceri cu clienţi americani. Şi pentru că altceva nu reuşea să facă, măcar asta merita să încerce. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu putea fi mai respingător decât scorpia asta de secretară! Tory îşi urmărea de câteva minute şirul acelor gânduri, când intră cineva de afară. Era un bărbat. De fapt, nu-l văzu intrând, din cauză că avea ochii aţintiţi spre uşa lui Luc Devereux, iar când întoarse capul, acesta traversa, hotărât încăperea, scopul lui fiind foarte clar acelaşi ca şi al ei: biroul lui Luc Devereux. Se opri lângă biroul secretarei, îşi propti mâinile pe marginea lui, aplecându-se cu un aer de stăpân, în timp ce schimbă câteva cuvinte cu ea pe un ton scăzut Tory ascultă concentrată, dar auzi doar numele secretarei – Annette. Şi Annette păru că-l cunoaşte. Poate că era un coleg. Poate că vroia să-l vadă pe şef. Tory tot nu reuşi să vadă faţa bărbatului, dar nu arăta ca un client. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni albi din doc, pătaţi cu vopsea, un tricou albastru uzat, iar în picioare avea pantofi roşi. Părul negru ce-i trecea de guler era puţin cam lung ca să nu lase impresia de neîngrijire. Era înalt şi bine făcut. Musculatura puternică a umerilor şi picioarelor dovedea că era un bărbat capabil de muncă fizică; de fapt, linia de sudoare care pătase tricoul între omoplaţi era dovada că tocmai făcuse un efort extenuant. — Mais certainement, si vous voulez. Cu aceste cuvinte, primele pe care Tory reuşise să le audă şi să le înţeleagă, secretara se ridică de pe scaunul ei şi dispăru în biroul din spate, închizând uşa în urma ei. Care va să zică, Luc Devereux nu era chiar aşa de inabordabil atunci când se dorea abordat! Bărbatul se întoarse şi se uită la Tory fără curiozitate – o privire leneşă pe care şi-o întoarse imediat. Îşi scoase din buzunar un pachet de Gitanes şi-şi trase o ţigară din el. Apoi se încruntă şi începu să se scotocească după un chibrit. Găsi unul din lemn, şi-l aprinse pe unghia degetului mare, apoi îşi făcu mâinile căuş ca să aprindă ţigara şi în tot acest timp continuă s-o privească pe Tory. Flacăra chibritului pâlpâi peste o privire încruntată şi o cicatrice adâncă. Tory îl privi şi se întrebă… Cu expresia aceea cruntă şi cu cicatricea de pe faţă, numai uşor de abordat nu arăta. Vechea rană lăsase un semn palid şi zimţat care brăzda obrazul de la tâmpla lată, pe lângă ochi şi peste un pomete proeminent. Era cea mai izbitoare trăsătură pe o faţă dură şi frumoasă. Tory nu putu să nu observe că era un bărbat extrem de atrăgător, în floarea vârstei. Cicatricea nu-i diminua câtuşi de puţin trăsăturile întunecate şi frumoase; de fapt, dacă n-ar fi avut-o, ar fi fost chiar mult prea fermecător, îi conferea în acelaşi timp un aspect extrem de tulburător. Primejdios, şi misterios. Exact tipul de bărbat cu care evitase întotdeauna să se încurce. — Vorbeşti englezeşte? izbucni ea. Îşi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei. 0chii lui erau de culoarea gri a granitului şi aveau o căutătură grea şi indispusă care parcă spunea că văzuse multe la viaţa ei. Erau ochii unui bărbat versat. Din expresia lor, Tory îşi dădu seama că el o măsura din cap până-n picioare, aşa cum îl măsurase şi ea, făcând acele aprecieri pe care le făceau de obicei femeile şi bărbaţii ori de câte ori întâlneau o persoană de sex opus. Însă ea fusese aceea care făcuse primul pas aşa că, în timp ce el o examina pe-ndelete cu răceală, nu putu, pe bună dreptate să numească insolentă atitudinea lui. Tory nu era obişnuită cu acest fel de evaluări, de aceea se simţi profund tulburată. Se lămuri în privinţa culorii ochilor ei, erau căprui, ba chiar îi remarcă dintr-o privire şi-inelarul fără verighetă. Continuă s-o cântărească îndelung, de parcă i-ar fi apreciat înălţimea, greutatea şi, de asemenea, încă vreo câteva alte amănunte. Nu păru să fie excesiv de impresionat. Tory nici nu se aşteptase la aşa ceva, căci n-avea prea multă încredere în farmecele ei. Cu toate acestea, examinarea lui meditativă îi dădu câţiva fiori. Conştiinţa sexualităţii era o senzaţie pe care reuşise de câţiva ani să şi-o reprime şi fu tulburată să constate că mai putea încă s-o resimtă atât de puternic. — Da. Vorbesc, zise el după un moment. — Eşti american? îl întrebă ea uimită de accentul pe care-l avea. — Te miră? contracară el. Unii oameni lucrează cu adevărat şi în străinătate. Pentru încă un moment se uitară unul la celălalt, fiecare gândindu-se la câte ceva? Ei îi veni în minte că el s-ar putea să creadă că vrea să-l agaţe. Existau în aceste vremuri libere, multe femei care nu ezitau să-i abordeze pe bărbaţi mai cu seamă pe cei de genul lui. Şi chiar dacă trăia în demodata Bretagne, tot trebuie să se fi confruntat din când în când cu aşa ceva. Tory zâmbi într-un fel care ei i se păru doar prietenos. — E minunat să întâlneşti un confrate american, zise ea. — Presupun că eşti din Midwest, domnişoară… Vroia să-i afle numele. Tory ezită cu stângăcie înainte de a i-l spune. — Smith. Ah… Jane Smith. Trebuise să se gândească pentru a-şi reaminti numele pe care-l dăduse mai înainte. Nu se prea pricepea să mintă şi de aceea schimbă imediat subiectul, cu părerea de rău că din nou îşi bâlbâise numele. Nu vroia să-i spună că e din Colorado, ceea ce pentru ea nu însemna Midwest, aşa că se grăbi să continue. — Mi-e teamă că eu nu-ţi prea recunosc accentul. Era într-adevăr american, dar avea şi o tentă britanică. La auzul numelui de Jane Smith îşi ridicase sarcastic o sprânceană întunecată, dar fără să facă nicio remarcă. Totuşi, chiar şi atât însemna un comentariu de-ajuns. — Am cam colindat lumea, răspunse el calm. — Hoinar? Cred că ai stat o vreme şi în Anglia. — Da. Nu-i spuse cât stătuse acolo. Vorbea şi arăta ca un aventurier, unul dintre, aceia care au cutreierat pământul în căutare de slujbe, fapt care explica şi prezenţa lui în acest loc. Tot nu se putea hotărî încă din ce parte a Americii provenea. — Accentul dumitale este cumva din zona Coastei de Est? întrebă ea încet. Din New England? — Probabil. Acolo am locuit cea mai mare parte a timpului. — Unde? — Sunt prea multe locuri ca să stau să ţi le înşir. Unul dintre ele a fost Cambridge, Massachusetts, unde am petrecut câţiva ani. Am studiat fizica. Ea scoase un sunet uşor de surpriză. — Credeam că lucrezi aici! Mă aşteptam să fii un constructor de bărci sau poate un fel de marinar. Oare îşi irosise atâta efort cu o persoană care nu ştia absolut nimic despre Luc Devereux? — Sunt marinar şi constructor de bărci şi chiar lucrez aici. Ca să fiu mai explicit, sunt proiectant de iahturi. La facultate am învăţat printre altele şi hidraulica – legile care guvernează apa şi mişcările valurilor. Ca să faci artă, îţi mai trebuie şi oarecare ştiinţă. Tory se relaxă puţin. Deci chiar lucra pentru Saint-Cloud   & Fils. Merita să continue conversaţia. Se strădui să poarte în continuare o discuţie oarecare, pentru că nu se putea repezi pur şi simplu să pună întrebările pe care le dorea şi remarcă: — La început am crezut că eşti unul dintre muncitorii necalificaţi. — Nu există niciun muncitor necalificat. Nu sunt singurul cu studii superioare tehnice. — Nu, presupun că nu. Până acum conversaţia nu păru să se desfăşoare prea bine. Încă o mai privea cu ochii aceia reci, ascunşi enigmatic în spatele genelor negre, de parcă s-ar fi gândit dacă merita sau nu să aprofundeze această cunoştinţă. Şi totuşi, nu fusese prea darnic în ceea ce priveau informaţiile referitoare la el. Se hotărî că era timpul să schimbe subiectul discuţiei în caz că avea să reapară secretara. — … şi dumneata speri să-l vezi pe Luc? Reuşise. Folosindu-i numele mic spera c-o să dea lovitura. — Nu chiar. Am nevoie de nişte schiţe. Annette ştie unde sunt. — Activitatea în şantier nu e prea tumultoasă. Mă întreb de ce este atât de ocupat Luc? — Dimpotrivă. Toată luna asta a fost foarte agitată. Avem un client grec care trebuie să-şi ridice comanda în câteva zile. Observă că el nu pretindea că şeful lui nu era acolo. — Agitaţi toată luna doar pentru barca aia de afară? — Barca aceea de cinci milioane de dolari, o corectă el sec. Nu prea te pricepi la iahturi, nu-i aşa? — Absolut deloc, zise ea repede, dorind să revină la discuţia dinainte. Se uită fix către uşă. Prin geamul mat văzu umbra femeii, care se mişca de parcă schimba cu cineva ultimele cuvinte. Secretara putea ieşi de acolo în orice moment. Tory se lamentă cam patetic. — Îl aştept pe Luc de-o grămadă de timp. — Am observat. Făcu un gest către fereastra din spatele ei. Tot intrând şi ieşind din cabina iahtului, ţi-am zărit capul prin geam. Tory zâmbi din nou, de data asta şi mai încurajator. — Scorpia de secretară zice că nu-i înăuntru, dar n-o cred. Poate că ar fi trebuit să renunţ şi să-l sun acasă pe Luc… ah, la naiba. N-are numărul trecut în cartea de telefoane, nu-i aşa? — Dacă nu-l are trecut şi dacă îl cunoşti atât de bine, nu ţi l-ar fi dat chiar el? o încolţi bărbatul, ochii lui de granit întunecându-i-se dispreţuitori. Ştia că-i descoperise trucul. Ah, la naiba. Oare avea să fie şi el tot ca un zid? Tory îşi înclină capul într-o parte, încercând să imite cât îi stătea în putinţă un flirt. — Mi l-a dat, dar ştii cum se întâmplă. Mi-a scris numărul pe un pachet de ţigări. — Chiar aşa? Arăta atât de uimit, încât ea nu putu decât să tragă concluzia că Luc Devereux nu fuma. — … am făcut greşeala să arunc pachetul după ce l-am terminat. Se întâmplă cumva să-i ştii numărul? Bărbatul o studie cu o insolenţă rece, colţul gurii sale aspre mişcându-i-se batjocoritor. Tacticile ei nu-l înşelaseră, Tory ştia asta, dar spera în continuare. Îi oferi cel mai fermecător zâmbet, acela pe care-l ţinuse ascuns de la căsătoria ei scurtă şi dezastruoasă ce-o învăţase în cel mai dureros mod cu putinţă că în farmecul ei şi în intenţiile bărbaţilor nu trebuie să se încreadă. El îşi plecă ochii către gâtul ei chiar ceva mai jos. — Aş putea să te ajut, rosti el tărăgănat, dacă… Secretara alese acel moment crucial ca să iasă din birou cu un sul îngrijit de schiţe. I le înmână cu un zâmbet plăcut pe faţă şi se aşeză înapoi pe scaunul ei turnant. Tory era gata să plângă de umilinţă. — Merci mille fois, Annette. — Ça va? întrebă Annette. — Comme ci comme ça, zise bărbatul ridicând din umeri. Tory înţelesese toate acele cuvinte. Mulţumesc, mult de tot. Cum merge? Aşa şi aşa. O conversaţie nu foarte edificatoare. Apoi bărbatul vorbi în engleză. — Uite ce se întâmplă, Annette, această tânără doamnă este foarte nerăbdătoare să-l vadă fără întârziere pe Luc. Este sau nu înăuntru? — Domnişoara crede că am minţit-o? — Într-adevăr. De ce n-o laşi să intre în birou ca să se convingă singură? Annette ezită, apoi ridică din umeri. — Cum doreşti, zise ea. Bărbatul se îndreptă către ieşire, încă o dată la fel de hotărât. Tory, se ridicase deja în picioare, cu îngrozitoarea bănuială că aşteptase degeaba atâta timp, când el se opri lângă ea. — Vin să te iau la cină, zise el brusc Nu era o întrebare ci o afirmaţie a cărei aroganţă o uimi pe Tory. Deşi era destul de înaltă, fu nevoită să ridice ochii ca să-i întâlnească privirea insistentă. Acest fapt contribui la senzaţia de vulnerabilitate care o năpădi deodată, ca şi când mii de fluturi i se zbăteau în stomac. Începu să regrete tentativa ei de flirt de mai devreme. — Nu… Îşi muşcă buza şi se opri. N-ar fi întrebat-o, bănui ea, dacă nu şi-ar fi făcut deja anumite calcule în privinţa disponibilităţii ei. Fără îndoială că era încă unul dintre acei masculi aroganţi care credeau că se pot culca cu o femeie imediat după ce o cunoşteau. Tipul acela de bărbat puternic şi extrem de viril era întotdeauna foarte sigur pe succesul lui. Până în acel moment nu păruse orbit de persoana ei, dar poate că se plictisise de femeile de prin partea locului. — Nu pot să aştept toată ziua, îi reaminti el nerăbdător şi oarecum sarcastic. Trebuie să scoatem iahtul într-o altă cursă de probă. Aştepta răspunsul, iar ea vroia să-i spună nu. Fără să vrea, observă din nou picioarele puternice, abdomenul plat şi tot corpul lui muşchiulos. Pe antebraţe avea un puf negru de păr şi parcă i se păru că-l simte înţepându-i vârfurile degetelor. Îşi întoarse repede privirea, căci nu dorea să aibă astfel de senzaţii tulburătoare. Dar putea să se descurce cu el. Nu? Trecuseră-mai mult de şapte ani de când fusese înfrântă de un bărbat, iar asta se întâmplase din cauza tinereţii, a vulnerabilităţii şi de atunci rămăsese cu o dureroasă lipsă de apărare. Iar dacă Luc Devereux chiar nu era la firmă, trebuia să găsească o modalitate pentru a da de el. Deocamdată, acest bărbat părea singura posibilitate. — Bine, zise ea, încercând să-şi stăpânească ciudatele palpitaţii pe care nu şi le putea explica. Scopul ei era să obţină informaţii, nu o întâlnire cu un bărbat de o masculinitate atât de periculoasă. — Stai în Quimper? Dădu din cap afirmativ şi-i spuse numele hotelului. — Atunci ne vedem la nouă. Am să întreb de… Jane Smith, nu-i aşa? Acea scurtă pauză conţinea o vagă ironie. Probabil că era foarte conştient că nu se înregistrase la hotel sub acel nume. — Nu… ne întâlnim în hol. Nu-i păsa dacă acel bărbat ştia cine era, dar putea să-i transmită Annettei numele de Victoria Allworth. Tory preferă să nu-şi dezvăluie identitatea până când nu dădea cu ochii de Luc Devereux, care putea sau nu să-şi amintească prenumele, dar mai mult ca sigur avea să-şi amintească de Allworth. — Stai! Nu ştiu cum te numeşti. O salută flegmatic şi ieşi pe uşă. Se opri în prag şi-şi întoarse capul, suficient ca Tory să-i poată observa coborârea sfidătoare a pleoapelor, zâmbetul arogant şi leneş care-i luase în stăpânire buzele aspre şi frumoase. — Doe, zise el sec, John Doe.   Surâsul scurt al lui Luc Devereux dispăru de îndată ce ieşi pe uşă, paşii repezi ducându-l spre cheiul unde oamenii săi îl aşteptau nerăbdători. Nu-i spusese prea multe minciuni femeii, însă nici foarte multe adevăruri. Pur şi simplu, nu avea timp. O oră mai târziu, când stropii îi loveau faţa, iar iahtul imens plutea cu viteză contra vântului puternic, trebuie să fi simţit o emoţie intensă, emoţia răsplăţii de la sfârşitul unei munci îndelungate depusă cu dragoste. Luc crezuse întotdeauna că ambarcaţiunile pentru care îşi dădea osteneala erau mult mai importante pentru el decât putea fi orice femeie vreodată. Stăpânirea unei femei nu putea niciodată să înlocuiască atotputernicia mării, pentru că aceasta – măreaţa, frumoasa, teribila mare – era singura amantă căreia bărbatul nu-i putea fi necredincios. Bineînţeles, avea în el sânge de Saint-Cloud. Care era misterul legăturii dintre familia Saint-Cloud şi mare? Ca de obicei în timpul unei curse de probă de acest gen, cea mai mare parte a minţii lui era ocupată cu elementele şi performantele iahtului şi cu reglările migăloase care urmau să fie făcute după întoarcerea la ţărm. Bărbatul care stătea lângă el, luându-si notiţe, îi dădea din când în când comenzi privind întinderea straielor[1], reglarea troliurilor[2] , echilibrarea greementului[3]. Însă comenzile lui erau aproape mecanice, iar observaţiile constituiau mai degrabă rezultatul unei experienţe îndelungate şi al temeiniciei decât al unei concentrări pasionate. Se întâmpla pentru prima dată ca o parte din el să rămână tot la ţărm, cu femeia aceea. Ştia ce trebuie să fi văzut când a trecut de uşa păzită întotdeauna cu atâta zel de Annette. Nu era nici pe departe un birou somptuos, ci doar o încăpere curată, bine luminată, cu câteva planşete şi câţiva proiectanţi care munceau cu sârguinţă. Biroul şi planşeta lui aveau să fie goale. Iar dacă Annette îi arăta şi restul, avea să fie la fel de dezamăgită. Spaţiul în care-şi desfăşura activitatea firma Saint-Cloud & Fils ocupa aproape toată clădirea, iar ieşirea dădea direct înspre chei. Un necunoscător nu avea cum să observe decât o clădire mare, curată, înaltă de 6 metri, o jumătate din ea fiind ocupată cu carcase noi pentru următoarele armături, iar cealaltă parte adăpostind rafturile depozitului şi planşetele de lucru. Nu foarte mulţi oameni, dar toţi foarte pricepuţi,. Lucrau cu meticulozitate şi conştiinciozitate, cu atenţie şi fără să se grăbească. Nu e bine să te grăbeşti atunci când de o schimbare de-un centimetru într-o curbă depinde dacă vei câştiga sau nu cursa ori când un strai, sau un sart[4], prost proiectat poate costa viaţa unui om. Prin interfonul secretarei lui se putea lua legătura nu numai cu biroul din spate, dar şi cu întreaga clădire. Fusese acolo când Annette îi comunicase că Jane Smith, misterioasa care-l căutase la telefon în ultimele câteva zile, îşi făcuse în cele din urmă apariţia. Pentru că iahtul fusese pregătit pentru testare, Luc fusese toată ziua într-un du-te vino continuu. Zărise la fereastra sălii de aşteptare părul acela până la umeri, neted şi strălucitor şi se întrebase din ce colţ al trecutului său ar putea să provină. La naiba, de ce trebuia să vină tocmai azi! Date fiind aceste circumstanţe, ar fi trebuit să fie încântat cu gândul la seara pe care avea s-o petreacă. Acum că trecuseră câţiva ani, resursele lui vitale nu mai erau afectate de tragedia care sfâşiase mecanismul vieţii lui şi a tuturor celor din familia Saint-Cloud. În mod normal îi plăceau femeile şi începuse să se bucure de viaţă în ultima vreme. Dar în momentul de faţă simţea doar nevoia aprigă de a se concentra şi o durere de cap surdă, neliniştitoare, asemănătoare cu aceea pe care ţi-o dau încercările de a-ţi reaminti ceva. Jane Smith. Minţise, bineînţeles. Şi minţise când îi spusese lui Annette că-l cunoştea, căci era clar că nu-l cunoştea. La început i se păruse posibil s-o fi întâlnit cândva, nu pentru mult timp şi că cicatricea o indusese în eroare. Dumnezeu ştie! Stătuse destul de mult timp în America în timpul studiilor. Menţionase majoritatea evenimentelor importante din viaţa lui, dar niciunul dintre ele n-o făcuse să tresară. Massachusetts şi iahtingul nu-i spuneau nimic. Şi nu ştia destule lucruri despre el ca să-şi dea seama de unde provine extraordinara uşurinţă cu care vorbea englezeşte, nu ştia nimic despre pregătirea lui de specialitate şi nu cunoştea adresa permanentă a moşiei Saint-Cloud. Deci unde era legătura? În afara de asta, ceva îi spuse că n-o mai văzuse pe femeia aceea până atunci. Înfăţişarea ei nu era destul de strălucitoare ca să atragă privirile bărbaţilor, dar exista ceva chinuitor şi dulce în ochii ei netulburaţi, mari şi în gura cuminte şi tremurătoare. Iar când zâmbea toată faţa i se lumina într-un fel extraordinar care o înfrumuseţa şi te făcea să n-o mai uiţi. Bineînţeles că, dacă ar mai fi văzut cândva ochii şi zâmbetul acela, i-ar fi revenit în memorie câteva frânturi – una din acele fărâme efemere care-l necăjeau şi apoi se împrăştiau precum ceaţa, doar ca să reapară într-o formă mai substanţială şi acaparatoare.. Mai rămăseseră pentru el acum doar foarte puţine lucruri pe care nu şi le amintea. Nu se vindecase de amnezie, într-un mod miraculos, dar, cu trecerea anilor, şi-a pus în ordine şi reclădit treptat, şi uneori cu durere, cea mai mare parte a trecutului său estompat şi uitat. Publicitatea care însoţise tragedia familiei Saint-Cloud adăugase multă confuzie situaţiei. Atunci când s-a aflat cât de mult urma să moştenească (construcţia de iahturi reprezentând doar a suta parte), apăruseră obişnuitele şicane ce decurgeau din moartea oamenilor importanţi – scrisori ciudate, false revendicări în privinţa averii procese civile, ba chiar şi cereri în căsătorie din partea unor persoane total necunoscute. Nu-i fusese uşor să selecteze ceea ce era adevărat din trecutul său ceţos, dar majoritatea acelor revendicări fuseseră înlăturate şi, cu timpul, amintirile îi reveniseră aproape în totalitate. Acum numai rareori îl mai hărţuiau unele năluci, durerile de cap erau mai puţine şi doar la intervale mari de timp. Însă unele fantome şterse încă mai continuau să-i tulbure gândurile. Oare americanca aceea suplă şi înaltă era una dintre ele? Presupuse că avea să descopere asta de îndată ce-i va dezvălui că el este acel Luc Devereux pe care dorea să-l vadă. Ar fi putut să procedeze imediat aşa, dar azi fusese mult prea ocupat ca să-şi piardă timpul cu o întrevedere ce-ar fi putut să fie dificilă. Din moment ce nu vrusese să-i spună lui Annette pentru ce-l căuta şi nici să-şi dezvăluie adevăratul nume, era normal că devenise suspicios şi mai era, de asemenea, faptul că încercase să agaţe un om cu totul şi cu totul străin, când se observa cu uşurinţă că era genul de femeie care stătea de obicei în banca ei. Ca orice bărbat, stătu un moment şi se întrebă cât de departe intenţiona să meargă ca să obţină informaţia dorită. Ciudat, dar savură acest gând. Ah, la naiba! Luc scrâşni din dinţi când un gând neaşteptat îi trecu prin minte. Să fie oare o reporteră trimisă de vreo revistă americană? Sau o autoare de editoriale care-şi vinde articolele mai multor ziare concomitent? Ori poate una dintre acele comentatoare de radio în căutare de povestioare lacrimogene? Cu picanterie internaţională, bineînţeles. N-ar avea nevoie să ştie prea multe despre iahturi ca să facă o serie de reportaje despre urmările cursei Fastnet. Privind totul dintr-un unghi de interes uman. Tragedia foarte multor proprietari de iahturi din întreaga lume care muriseră pe mare. Ar putea la fel de bine să fie ceva din toate acestea. Pentru un jurnalist american, Luc Devereux un putea fi altceva decât un nume pe lista de supravieţuitori. Fastnet… ah, Dumnezeule! Dorea ca amnezia să-i fi şters acea amintire chinuitoare. Palpitaţia cicatricei de la tâmpla lui Luc deveni pronunţat vizibilă când îşi aminti acele ape sălbatice ale mării biciuite de furtună, catargele care cădeau, punţile pline de sânge şi ţipetele înăbuşite de vijelie. Fastnet fusese o întrecere cu moartea, cursa unui iaht pe care el îl proiectase. Faptul că bărbaţii Saint-Cloud îşi pierduseră vieţile la bordul acelui iaht însemnase un afront adus familiei care-l crescuse pe el, un văr îndepărtat şi bastard, aproape ca pe unul dintre membrii ei. Dacă trebuise să uite ceva, de ce nu uitase de Fastnet? Şi totuşi, acea parte din trecutul său încă îl mai ţinea în ghearele sale. Poate că aşa avea să fie mereu, căci tot aşa le ţinea şi pe cele două femei din viaţa lui, singurele care mai rămăseseră din măreţul neam Saint-Cloud. Oare se va elibera vreodată de datoria pe care o avea faţă de mătuşa şi tânăra lui verişoară? Simţea faţă de mătuşa lui, Tante Marie, un sentiment slab de milă, în ciuda faptului că-i era extrem de îndatorat pentru că-l crescuse. Dacă trecutul o ţinea prizonieră, poate acea închisoare şi-o făcuse singură. Mătuşa lui era o femeie cu o voinţă extraordinar de puternică, tocmai de aceea avea să supravieţuiască. Însă Aimée, scumpa, inocenta şi tânăra Aimée, tremurând pe marginea prăpastiei viitorului şi susţinută de legătura ei cu trecutul… de ce trebuie să fie încătuşată de tragedia familiei? Era suficient că-şi pierduse tatăl şi fratele fără să-şi piardă şi libertatea. Aimée era adevărata victimă a cursei Fastnet, iar Luc simţea că faţă de ea are cea mai mare responsabilitate. În momentul de faţă existau foarte puţine lucruri pe care le putea face ca să schimbe anomalia vieţii tinerei lui verişoare, dar acest fapt îl tulbura nespus şi constituia încă o povară a conştiinţei sale încărcate. Luc înlătură cu hotărâre gândurile îndreptate către femeile faţă de care avea astfel de datorii şi mai dădu încă o comandă. Deocamdată, cu micile reglări pe care le făcuse toată ziua, testul era un triumf. Puţin mai târziu, când iahtul se mişca precum o pasăre mare şi graţioasă în zbor aproape că uitase de durerea de cap şi apoi îi reveni, împreună cu imaginea chinuitoare a misterioasei Jane Smith. Faptul că era ziaristă nu justifica opţiunea ei pentru o identitate falsă decât dacă avea un nume uşor de recunoscut. Dar se îndoia că asta ar fi cu putinţă la vârsta ei. Nu putea să aibă prea mult peste douăzeci şi cinci de ani. În plus, stătea într-unul dintre cele mai mici şi ca vai de lume hoteluri din Quimper, care cu greu ar fi fost ales de o femeie cu bani, şi succes. Să fie atunci încă o pretinsă moştenitoare a familiei Saint-Cloud? Sau o pretendentă? Tot ce se poate. Îi dăduse de înţeles Annettei că era vorba de unele complicaţii legale. O ameninţare voalată, altfel spus. Mai apăruseră şi alte persoane care prelinseseră că fac parte din trecutul lui sau menţionaseră promisiuni care nu li se făcuseră niciodată. Amnezia lui, de care aflase multă lume, încurajase tot felul de impostori. Unii dintre ei relatau poveşti suficient de plauzibile, dar care nu se potriveau cu faptele cunoscute din viaţa lui şi a celor doi Saint-Cloud morţi. Era, care va să zică, o altă impostoare. Pretenţia ei că-l cunoscuse înainte confirma pur şi simplu acest lucru. Bineînţeles că vroia bani şi spera că ameninţările ei o vor ajuta să-i obţină fără să ajungă la tribunal. Dacă venea cu o pretenţie adevărată, de exemplu, cu o istorie care reuşea să reziste la o verificare riguroasă, abordarea ei ar fi fost mult mai directă şi prezentată pe căi legale adecvate. Nu părea să fie genul de femeie care încercă să te jecmănească, dar Luc ştia deja, cu părere de rău, că un chip inocent nu însemna mare lucru. O experienţă amară îl învăţase că feţele nevinovate ascundeau adeseori intenţii murdare. Deodată, mânia puse stăpânire pe el. Indiferent pentru ce îl căuta, s-o ia naiba pe femeia aceea! Dacă scopul ei era să tragă foloase de pe urma nemiloaselor nenorociri ale altor oameni, atunci merita o lecţie dură. Zvâcnirea din cicatricea de la tâmpla lui Luc deveni acută şi-i înăspri gura transformându-i-o într-o linie subţire şi periculoasă. Poate că domnişoara Jane Smith îşi găsise naşul în persoana domnului John Doe!     [1] Strai – (mar.) parâmă cu care se leagă partea superioară a catargului de proră. (n.trad.)   [2] Troliu – aparat care serveşte la ridicarea sau la transportul unei greutăţi cu ajutorul unui cablu care se înfăşoară pe un cilindru rotitor, (n. trad.)   [3] Greement – ansamblul catargelor, vergilor manevrelor şi velelor unei nave(n. trad.)   [4] Sart – frânghie care serveşte la fixarea şi întărirea catargelor de bordul navei. (n. Trad.)  

Amintiri care dor de Rose Allyn Capitolul 1 Mult mai târziu, Liza realiză că ziua respectivă începuse la fel ca oricare alta. Poate că dimineaţa fusese ceva mai agitată decât de obicei, ceea ce ar fi putut constitui desigur un avertisment, dacă ar fi avut timpul necesar să se gândească la asta. Dar nenumăratele Liza Dean din lumea asta n-au niciodată răgazul de a aprofunda aceste reflecţii desuete. Domnişoara Russell, şefa ei, ar avea grijă întotdeauna să le atragă atenţia asupra acestui lucru. Pe scurt, Liza se trezi în ziua aceea mai târziu. Garsoniera ei minusculă era înghesuită printre acoperişurile imobilelor din nordul Londrei şi, în cazul în care i se strica ceasul deşteptător, niciun zgomot nu reuşea să urce atât de sus ca să-i tulbure somnul. De altfel, deşi nu prea era dispusă să mărturisească acest lucru, nu era niciodată prea dornică să se trezească de dimineaţă ca s-o ia de la capăt cu monotonia unei alte zile. Aşadar, ajunse la slujbă cu zece minute întârziere şi domnişoara Russell, care conducea raionul de lux cu haine de gata al magazinului „Latham”, unde lucra Liza, se arătă foarte nemulţumită de gestul ei. Liza îşi ceruse imediat scuze, dar fără prea mare succes. — Sute de fete ar fi fericite să-ţi ia locul, fetiţo, spuse domnişoara Russell pe un ton ironic. Încă o greşeală de genul acesta şi poţi să-ţi cauţi de lucru în altă parte, încheie ea cu răceală în glas. În ochii verzi ai Lizei se citea disperarea. Se duse degrabă la vestiar, punându-şi în minte să cumpere un alt deşteptător. Domnişoara Russell se putea dovedi uneori foarte severă, dar, ca de obicei, avea dreptate. Liza recunoştea acest lucru, cu atât mai mult cu cât considera că avusese un noroc chior atunci când, întorcându-se la Londra, după moartea tatălui său, găsise o asemenea slujbă fără să dispună de niciun fel de referinţe. Proprietăreasa locuinţei ei, care o găzduia din milă, o recomandase domnişoarei Russell, o rudă îndepărtată. Fusese o întâmplare fericită, îşi spunea în sinea ei tânăra, fiind mult prea modestă ca să creadă ceea ce spunea una din colegele ei: — Adevărul este că ai un aspect distins şi elegant şi bătrâna Russell nu ţi-a putut rezista! Chloe Eden se opri şi o privi gânditoare pe Liza, după care adăugă: — Bănuiesc că de aceea se şi află în conducerea firmei. Are darul de a descoperi elementele care pot pune în valoare raionul ei mult iubit. Poate că era adevărat, dar nu şi în ceea ce o privea pe ea. Ea şi distincţia, să fim serioşi! Chloe Eden avea tendinţa de a exagera mereu. Părerea ei însă a determinat-o să se ducă şi să privească imediat într-o oglindă. Nimic nu părea să justifice observaţia lui Chloe. Părul ei des, de culoare roşu – aprins, era tuns scurt, din cauza temperaturii ridicate de la tropice şi faţa ei de obicei palidă, era bronzată de soare. Domnişoara Russell poate văzuse la ea unele calităţi, dar Liza plecă destul de sceptică din faţa oglinzii. Cu toate acestea, domnişoara Russell îi ceruse să-şi lase părul să crească şi să-şi îngrijească mai bine pielea, eventual cu ajutorul unui specialist. În faţa autorităţii ei seci, care nu admitea nicio replică, tânăra nu îndrăzni să comenteze. Peste şase luni însă, nu era prea convinsă că îi plăcea noua ei imagine. Era seducătoare, desigur, îşi spunea ea, dar total ireală. În dimineaţa aceea, oftă cu melancolie, îşi agăţă paltonul în cuier şi îşi perie părul cu furie. Nu-i plăcuse niciodată genul acela de activitate şi nu şi-ar fi putut închipui niciodată că îi va fi atât de greu să se adapteze. Asta din cauză că era mult prea obişnuită să colinde lumea împreună cu tatăl ei, căruia i-a spus totdeauna Dan. Călătoreau tot timpul, ea ajutându-l pe Dan să adune materiale pentru cărţile lui. Duseseră o viaţă nomadă şi lipsită de griji. Până în ziua în care o întâlnise pe... femeia aceea! Lula... Şi acum Liza îi rostea cu greutate numele. Avea o sonoritate foarte stranie. Refuzase cu încăpăţânare să-l menţioneze în scris în jurnalul intim pe care îl ţinea cu scrupulozitate. Nu-şi mai aruncase nicio privire în caietul acela de când plecase de pe insulă. De la moartea lui Dan. De fapt, nu era nimic extraordinar în faptul că un bărbat aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani se îndrăgostise nebuneşte de o femeie de treizeci, dar nu putea suporta împrejurările în care a avut loc acea aventură. Aparent, până la sosirea lui Dan şi a Lizei, femeia aceea avea o căsnicie fericită, deşi soţul ei lucra la o depărtare de câteva mii de kilometri şi petrecea luni în şir departe de casă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilul, fata ar fi putut să-i ierte. Când îşi aminti acest detaliu, fu cuprinsă de remuşcări. Probabil că îşi pierduse minţile, dacă fusese în stare să facă o asemenea scenă! Dar la nouăsprezece ani, o fată nu reuşea să gândească întotdeauna raţional... — Tocmai azi te-ai găsit să întârzii? îi şopti Chloe atunci când Liza, care abia îşi mai trăgea răsuflarea, ieşea din vestiar. — Dar ce e azi? Abia îndrăznea să vorbească, dar insistenţa prietenei ei o făcea să creadă că este vorba despre ceva important. Chloe se întoarse uşor spre ea având pe buze zâmbetul de zile mari cu care întâmpina de obicei o clientă matinală. — Este aşteptată să vină doamna Latham, îi şopti ea. Va fi întins covorul roşu şi se pune la bătaie şi alte chestii legate de protocol... Cu alte cuvinte, îşi spuse Liza grăbindu-se să se apuce de treabă, totul trebuie să iasă impecabil, iar personalul avea sarcina să fie gata să satisfacă şi cea mai mică dorinţă a doamnei Latham. Toată lumea ştia că ea era mama vitregă a patronului cel mare, a omului care poseda şi probabil şi conducea uriaşul lanţ de magazine din care făcea parte şi cel în care lucra ea. Tânăra nu îl văzuse decât o singură dată pe puternicul personaj şi, ca să fie sinceră, acesta nu prea îi făcuse o impresie prea bună. Se întâmplase la puţină vreme după sosirea ei aici. Bărbatul înalt dăduse buzna în magazin împreună cu văduva tatălui său. Îi ordonase unei vânzătoare să-şi ceară scuze pentru că îndrăznise să aibă dubii în legătură cu culoarea rochiei alese de doamna Latham. Angajata îngăimase că nu avusese intenţia să o supere pe clientă, dar el, după ce îi adresă câteva cuvinte aspre, plecă nervos, lăsând-o pe tânără plângând. Liza fusese mirată că doamna Latham nu intervenise în timpul discuţiei, dar tăcuse, de teamă ca domnul Latham să nu-şi verse nervii şi asupra ei. Ceva mai târziu, fata o auzise şoptindu-i şefei vânzătoarelor că domnul Grant îşi cam pierdea răbdarea în prezenţa mamei lui vitrege. Întâmplarea era aproape lipsită de importanţă. Nu era vorba decât de manifestarea dorinţei de a scăpa cât se putea mai repede de o femeie cu un caracter dificil, după ce îi trecuseră nervii. Din fericire, doamna Latham nu venea prea des în magazinul acela. Liza se întreba dacă în locul vânzătoarei, ar fi acceptat un asemenea tratament fără să se revolte. De atunci trecuseră câteva luni şi acum nu prea îşi mai aducea aminte cum arăta patronul. În timpul acelei întâmplări rămăsese ascunsă în spatele unui cuier lung plin cu rochii de seară şi nu-l văzuse prea bine. Îi rămăsese în minte doar eleganţa lui sumbră combinată cu un comportament dur, care nu avea nimic atrăgător. Cunoştea, desigur, zvonurile care circulau despre el. Se şoptea pe la colţuri că era un fel de geniu. Clădise aproape din nimic un adevărat imperiu. Ceea ce părea însă să – i intereseze în mod special pe angajaţi era succesul lui proverbial la femei. Liza auzise că mai avea şi un frate. Doi bărbaţi de felul acela era totuşi prea mult! Doamna Latham sosi pe la ora unsprezece. Grant Latham o însoţea, dar era evident că nu avea intenţia de a o aştepta până când îşi va termina de făcut cumpărăturile. Spunea că o va lăsa în grija domnişoarei Russell. În momentul sosirii lor, Liza se afla foarte aproape de ei, aşa că o auzi pe doamna Latham întrebându-l: — Nu poţi să mă aştepţi, Grant? Ştii cât de mult ţin la părerea ta. — Mi-e imposibil, Paula, îmi pare rău. Doamna Latham era foarte elegantă. Părea să se apropie de şaizeci de ani şi era evident că este nervoasă. Avea cu siguranţă nevoie de ajutorul fiului ei vitreg, iar el o refuza atât de categoric! Era o brută! În mod cu totul imprudent, Liza lăsă să i se vadă pe faţă indignarea. Când întoarse ochii, întâlni privirea lui de un albastru special şi rămase pe moment ţintuită locului, cu obrajii în flăcări. Grant Latham nu mai făcu nicio mişcare, dar îi vorbea cu un aer indiferent domnişoarei Russell care îl asculta vrăjită, după ce o pasase discret pe doamna Latham şefei vânzătoarelor. În acelaşi timp însă, n-o slăbea din ochi pe Liza, care acum era pradă celei mai depline stări de confuzie. Dar ce era mai rău, abia acum urma. În momentul în care mama vitregă a lui Grant dispăru într-o cabină de probă, fu îngrozită să-l audă pe marele patron spunându-i domnişoarei Russell. — Ştiu că aţi devenit faimoasă prin calitatea excelentă a angajaţilor dumneavoastră, dobândită fără îndoială datorită vigilenţei cu care îi urmăriţi. Aveţi de gând să păstraţi această stare de lucruri? Figura domnişoarei Russell era scandalizată la culme. — Iertaţi-mă, domnule, dar nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. — Fata aceea... Făcând o mişcare rapidă, trecu în spatele domnişoarei Russell şi se îndreptă cu paşi mari spre Liza, care tremura din cap până-n picioare. — Fata asta, repetă el pe un ton rece, nu-mi amintesc să o mai fi văzut vreodată. — Domnişoara Dean se află la noi de astă primăvară, îi explică domnişoara Russell. V-a... Vreau să spun... A... Grant Latham dădu din umeri. Tonul provocator al vocii lui era de-a dreptul jignitor. — Avea o expresie ciudată, adăugă el cu o aparentă generozitate, dar poate că am văzut greşit. Liza era speriată rău. O voce interioară îi spunea să-şi ceară scuze, dar datorită privirii lui reci şi ironice, rămase fără grai. Ca şi cum Grant avea de gând cu tot dinadinsul s-o pedepsească pentru greşelile ei imaginare, îşi pogorî asupra ei privirea lui de un albastru – întunecat, insistă îndelung asupra părului strălucitor, a curbelor voluptuase ale trupului ei, după care reveni la ochii ei mari cu gene lungi. Liza rămase nemişcată şi tăcută. — Probabil că m-am înşelat, spuse el în cele din urmă, dar mă întreb, domnişoară Dean, dacă eşti mereu la fel de tăcută ca acum. Atunci domnişoara Russell deveni conştientă de expresia încăpăţânată de pe faţa Lizei şi se grăbi să intervină. — Domnişoara Dean a întârziat azi-dimineaţă, domnule. Probabil că este încă supărată. De obicei este perfectă. — Serios? O sclipire diabolică de amuzament apăru în ochii lui albaştri. — E evident că are un mare potenţial. Poate că ar avea nevoie de ceva mai multă disciplină? Tânăra fierbea de nervi. Parcă ar fi vorbit despre o maşină. Totuşi, nu putea suporta privirea iscoditoare a lui Grant Latham, aşa că lăsă ochii în jos. Fără să înţeleagă de ce, tremura din tot trupul. Purtarea şi înfăţişarea acelui individ depăşeau cu mult experienţa ei destul de limitată de altfel. Ştia şi el asta şi voise s-o umilească în mod intenţionat. Se jură să nu-l ierte niciodată pentru asta. De ce oare cei puternici se coborau până la asemenea meschinării? se întrebă ea cu tristeţe. În timp ce ea se lupta însă în tăcere cu emoţiile care o copleşiseră, nu ştia că pe faţă i se puteau citi cu uşurinţă gândurile. După plecarea patronului, abia auzi jumătate din mustrarea domnişoarei Russell. În cele din urmă şefa ei păru mulţumită şi încheie într-o notă mai puţin severă. — Trebuie să-ţi controlezi cu foarte multă grijă expresia feţei, fetiţo, mai ales în prezenţa clienţilor. Dacă atunci când intri într-un magazin întâlneşti o privire agresivă, e cât se poate de neplăcut. Nu trebuie să-l acuzi pe domnul Latham că n-are dreptate. Grija lui pentru detalii l-a adus acolo unde este acum. E adevărat că la el a ajuns o obişnuinţă, dar ce ne-am face noi fără dânsul? „Habar n-am şi nici nu-mi pasă”, îi venea Lizei să spună. Îşi muşcă buzele ca să-şi stăpânească limbariţa. Din nefericire, şi de data asta figura ei expresivă vorbea de la sine. Domnişoara Russell, a cărei privire era la fel de pătrunzătoare ca a şefului ei, observă imediat. — Din câte înţeleg, domnişoară Dean, exclamă ea, dojenile nu au niciun efect asupra ta. Vei lucra în pauza de masă! Şi să nu vii să-mi pomeneşti de regulament! Nu uita! Eşti încă în perioada de probă, mai ai încă multe de învăţat. Zi mersi că domnul Latham nu te-a dat afară pe loc! Înainte să plece la bufet, Chloe se apropie de tânără. — Îmi pare rău pentru tine, Dean. Uneori, domnişoara Russell se poartă ca o scorpie, mai ales când ştie că are dreptate. Oricum, ar fi bine ca în timp ce vei face ordine prin cabine să faci exerciţii de zâmbet, aşa cum se pare că îi place ei. Liza dădu din umeri. — Eu am fost de vină, mărturisi ea. — Câtă sinceritate! spuse Chloe râzând. Aruncă apoi o privire peste umăr înainte să-i şoptească la ureche: — Cred că a meritat s-o încasezi, dacă în felul ăsta ai putut să fii atât de aproape de el! — Taci din gură, Chloe! În definitiv, dacă aş fi fost patroana unui magazin şi aş surprinde pe una din vânzătoarele mele privindu-mă cu un aer atât de ostil... — Eu una mi-aş închipui că nu – mi este adresată mie, o completă prietena ei, după care adăugă cu ironie: În realitate, după părerea mea, e numai vina doamnei Latham. De ce nu vine singură la magazin? Practic îl târăşte aici cu forţa. Când devine nervos, caută cu orice preţ un ţap ispăşitor. — Da, aşa am auzit că face. Liza se simţea stânjenită. Dacă le auzea cineva vorbind aşa despre cei din familia Latham? N-avea niciun chef să stârnească din nou furia domnişoarei Russell. Nu, nu de trei ori în aceeaşi zi. Totuşi, Chloe poate avea dreptate. Deşi la început i se păruse simpatică, fata îşi dădu seama cât de dificilă putea fi doamna Latham. În dimineaţa aceea scosese sufletul din ele până să se declare mulţumită. Dăduse peste cap tot raionul, ca până la urmă să cumpere numai o rochie! Probabil că niciun bărbat nu era în stare să suporte tot balamucul acela! Chloe rămase gânditoare. — Totuşi, e foarte seducător şi dacă n-ar fi maică-sa vitregă, poate că nu l-am mai vedeaniciodat ă. E bine că putem să-l privim măcar de la distanţă decât deloc!... Îţi pregătesc un sandviş, Dean. Lasă, nu mai pune totul la inimă. Liza începu să facă ordine ca un automat în cabina de probe care fusese folosită de doamna Latham. Nu mai vedea rochiile şi cutiile de pălării îngrămădite unele peste altele. Era obsedată de ochii strălucitori care îi amintiseră în mod ciudat de un cer tropical înainte de furtună. Nişte ochi care o evaluaseră rapid, o ghiciseră, pentru ca s-o părăsească apoi ca pe un obiect lipsit de valoare. Se spunea că avea treizeci şi şase de ani. Cu o asemenea înfăţişare, putea să aibă orice vârstă... Serios, totuşi, Chloe ar fi putut să aibă mai multă grijă... ce de hârtii împrăştiate din cutiile de pălării! se indignă fata... Mai avea însă şi o altă calitate, în afară de aspectul lui seducător... Domnişoara Russell ar fi făcut o criză dacă ar fi văzut dezordinea asta! Din fericire, plecase la masă imediat după ce o însoţise pe doamna Latham până la uşă. Deodată, Lisa rămase ţintuită locului, cu sprâncenele încruntate. Puţin îi păsa dacă nu o plăcuse. Se vede treaba că seducea multe alte femei! În plin examen de conştiinţă însă, Liza simţi că miroase a ars. Îşi aminti că o văzuse pe doamna Latham fumând. Probabil că parfumul ţigării ei plutea încă în aer. Tânăra se relaxă, dar brusc, spre groaza ei, toată cabina se umplu de flăcările care mistuiau ţesăturile fine. Precum un monstru adormit care fusese trezit brusc, focul devenea din ce în ce mai puternic. Liza se strădui să-şi păstreze calmul, în ciuda groazei de care era stăpânită. Ştia foarte bine ce trebuia să facă în asemenea situaţii, dar se găsea la ultimul etaj şi incendiul, chiar şi cu ajutorul unor tehnologii moderne, reprezenta un pericol extrem de mare. La început strigă după ajutor, dar nu o auzi nimeni, deoarece cabina era izolată. Văzu imediat de unde se iscase incendiul: dintr-un colţ, unde se găsea o grămadă de ambalaj. Luă la întâmplare un maldăr de rochii scumpe şi începu să lovească în flăcări, încercând să le stingă, dar nu reuşi să facă mai nimic. O spaimă cumplită însă o mâna de la spate să se lupte în continuare cu flăcările, de teamă ca nu cumva să aibă un nou eşec. Se mai aflase deja într-o situaţie asemănătoare în care nu ştiuse cum să procedeze şi era posibil ca tatăl ei să-şi fi pierdut viaţa tocmai din cauza asta. Atunci când fu descoperită, reuşise să stingă aproape de tot incendiul; chiar se prăbuşi pe podea de epuizare, lovindu-se la cap. Pompierii n-au mai avut altceva de făcut decât să ude o grămadă de lemne fumegânde. Liza petrecu trei săptămâni la spital, primele două sub efectul calmantelor, din cauza arsurilor suferite. Era conştientă de forfota din jurul ei, dar parcă visa. Chiar şi după ce îşi reveni în simţiri, descoperi că nu – şi amintea nimic din ceea ce se petrecuse înainte de intrarea în spital. Îşi spuse că era vorba despre un fenomen care nu trebuia s – o îngrijoreze prea mult. Un şoc psihic, urmat de o lovitură la cap, aşa cum reuşise ea, producea adesea o amnezie temporară. Trebuie să aibă răbdare. Cu timpul, totul va reintra în normal. Sfaturile erau bune, dar greu de urmat. I se vorbi despre incendiul din magazin, despre curajul de care dăduse dovadă stingând singură focul, despre laudele cu care o copleşise toată lumea din jurul ei. Nişte imagini vagi îi veneau atunci în minte, dar niciuna nu era cu adevărat semnificativă. După un timp, abandonă ideea de a-şi mai aminti ceva. Atunci când încerca, era cuprinsă de o stare ciudată de oboseală, care o speria cumplit. Nu-l recunoscu nici măcar pe Grant Latham, atunci când acesta veni s – o vadă, dar, în mod inexplicabil, se bucură de vizita lui. După aceea avu o certitudine, probabil că aerul lui autoritar îi lăsase impresia de siguranţă şi o scosese din prăpastia disperării în care căzuse. Simţi imediat dorinţa de a se agăţa de el, ca un înotător epuizat aflat în mijlocul mării. Când intră Grant în rezerva ei, Lisa îşi dădu uşor pletele pe spate şi deschise ochii. Fusese anunţată că venise s – o vadă un prieten. Nu-şi imaginase niciodată că ar fi putut să cunoască un bărbat ca el... Grant Latham... Repetă de câteva ori numele lui. Oare în ce stadiu se aflau relaţiile dintre ei? Să-i spună Grant sau domnul Latham? Dacă l-ar fi cunoscut cu adevărat, era imposibil să nu-l recunoască. Nici măcar o minte bolnavă n-ar fi putut uita un asemenea bărbat. Dar nu avu nicio reacţie. Cu toate astea, deşi mintea îl respingea, inima avea un comportament foarte ciudat: bătea foarte tare, ca şi cum era singurul organ al trupului ei care îl recunoştea. Îl văzu apropiindu-se de patul ei. Ea continua să se uite la el, fără să-şi dea seama câtă groază exprimau ochii ei verzi. El se aşeză la căpătâiul ei pe un fotoliu. Încă nu spusese nimic şi părea foarte relaxat, ca şi cum venise să viziteze pe cineva foarte apropiat. — Te simţi mai bine? o întrebă el cu o voce gravă, care îi mai temperă starea de nervozitate. — Da... Mâinile îmi sunt încă bandajate, dar nu mă mai dor aşa de tare. Apropie uşor fotoliul de pat şi – i luă o mână într-ale lui. Gura lui senzuală zâmbea. — Asta e din cauză că ţi-au fost date calmante. Încă nu eşti complet vindecată. Atingerea lui era plăcută, dar Liza simţi instinctiv că vizitatorul ei se controla oarecum. Îi displăcea ceva la ea... Poate că în ciuda a ceea ce i se spusese, făcuse o greşeală luptându-se cu incendiul? Îl privi pe furiş. Trebuia să descopere ce se petrecuse cu adevărat. — Ştiu că lucram pentru tine, aşa mi s-a spus, dar nu-mi amintesc nimic. — În câteva zile probabil că-ţi vei reveni complet. Vorbele lui nu reuşiră să o liniştească pe deplin. Se încruntă. De ce mai venise, dacă nu avea de gând s – o ajute? Atunci când îl privea, simţea în trupul ei o tensiune ciudată... o dorinţă puternică de a se lupta cu el, lucru straniu, dat fiind că se găsea într-o stare de totală letargie. În mintea ei instinctul se lupta cu bunul-simţ. De ce era atât de derutată? Îl strânse de mână pe vizitatorul ei. — Sunt anumite lucruri... începu ea. — Care anume? spuse el cu blândeţe. — Nu sunt sigură. Am impresia că vreau să văd printr-un zid de cărămidă. Nici nu ştiu ce vreau să-ţi cer! Se simţi umilită când îşi auzi vocea piţigăiată; dar şi mai şi atunci când s-a trezit deodată agăţată de Grant Latham, dar nu numai cu mâinile, ci şi cu braţele. Îşi sprijini fruntea de umărul lui masiv şi începu să plângă. Simţea că are mare nevoie de afecţiune, de un contact fizic direct. Nimic altceva nu mai avea importanţă. Grant Latham o strânse şi mai tare la piept. O lăsă să-i ude sacoul scump până simţi că tânăra se mai liniştise puţin. Părea să înţeleagă dorinţa ei de a alunga cumplita senzaţie de singurătate care o măcina pe dinăuntru şi era gata s – o ajute să scape de ea. Îi asculta şoaptele incoerente, îşi trecu degetele prin părul ei ciufulit, îi mângâia ceafa şi umerii. Îşi aplecă încet capul spre ea şi – i atinse cu buzele obrazul ud de lacrimi. Figura lui exprima compasiune, dar şi o ciudată curiozitate, ca şi cum s-ar fi mirat că se află într-o asemenea situaţie. — Liza... Poţi să ai încredere în mine. Totul se va rezolva, îţi garantez. Nu – i cerea să-şi recapete stăpânirea de sine, de aceea poate ea se strădui s-o facă. Lacrimile i se uscară treptat pe obrajii îmbujoraţi, dar rămase ghemuită în braţele lui primitoare. Pentru prima oară, după multe zile, se simţea în siguranţă şi redescoperea plăcerea de a trăi. Oare asta să fie dovada că, măcar parţial, era în stare să aibă reacţii normale? Dar mai cunoscuse înainte flacăra asta care o mistuia în prezent? Habar n-avea. Nerăbdătoare să afle răspunsul la întrebare, se lăsă puţin pe spate ca să vadă faţa celui cu care stătea de vorbă. — Grant, şopti ea, chiar te cunosc bine? — Da, destul de bine. Pentru prima oară îi zâmbi, ca şi cum era bucuros s – o vadă reacţionând cumva, dar privirea îi rămânea rece. — Ţi-am mai spus, trebuie să ai încredere în mine. — Da, desigur... Fără un motiv anume, răspunsul lui nu i se păruse satisfăcător. Se posomorî brusc la faţă. Ca şi cum el ar fi bănuit frământările prin care trecea, o sărută rapid pe buze şi o culcă din nou pe pernă. — Nu vrei să fiu dat afară? glumi el. — Nu! exclamă ea... Nimeni nu mi-a spus cum am făcut de m-am ars. Am numai nişte amintiri vagi şi n-am avut alţi vizitatori. — Şi asta te deranjează, bineînţeles. — Da, Grant... — Nu ţi-e teamă să afli? — Oh, te rog... Întindea deja mâna spre cea a lui Grant, ca şi cum ar fi vrut să se agaţe din nou de el, dar simţi o uşoară răceală din partea lui şi se retrase brusc. — Nu ştiu cum sunt tratate de obicei cazurile de amnezie. Probabil că există un soi de proces normal, dar nu mi-ar prinde rău dacă mi-ai oferi câteva detalii în legătură cu incendiul. Detalii ignorate de personalul spitalului şi care ar putea să mă ajute. — Ei bine, din câte înţeleg, ştii deja că în magazinul în care lucrezi s-a declanşat un incendiu pe care l-ai stins cu mâinile goale, de aici şi arsurile. Ceea ce probabil nu ştii este faptul că s-ar putea ca mama mea vitregă să fie responsabilă de acest incendiu. Liza se uită fix la el. Era clar că nu-şi amintea să fi cunoscut vreo mamă vitregă a lui Grant. — Cum ar putea fi dânsa răspunzătoare de... — A fumat şi probabil că nu şi-a stins complet ţigara. — Dar nu poţi să fii sigur! — Doar arareori poţi fi sigur, într-un caz de genul ăsta. Cel puţin n-a încercat să nege total, dar susţine că a stins-o înainte s-o pună undeva. Chiştocul a ars probabil încet. Nimic altceva nu ar putea explica incendiul. Simţea că Grant regretă că îi făcuse acea dezvăluire, dar motivele îi rămâneau neclare. În cazul în care mama lui vitregă era de vină, poate că se simţea şi el vinovat şi acest lucru deranja. — Nu-ţi face griji pentru mine. — Ba da, sigur că îmi fac, îi răspunse el. Nu înţelegi totuşi că vrând să afli cât mai multe detalii despre incendiu, nu te ajută cu nimic? Nu faci decât să te agiţi de pomană. Nu-ţi ajunge că ai stins focul cu mâinile goale şi că, prin urmare, eşti oarecum o eroină? Totul se va rezolva. Vei fi bine tratată. Liza era gata să izbucnească în plâns. — Te rog să mă ierţi, şopti ea. Probabil că există cineva pe lumea asta care să vrea să te scape de mine. Am rude, nu-i aşa? — Nu-ţi aminteşti de nimeni? — Nu... Nici... nici nu m-am gândit la asta până acum. — Ai spus la magazin că părinţii tăi au murit de câtva timp şi că locuieşti singură. — Oh... Ar fi trebuit să simtă un şoc, o suferinţă... dar vestea o lăsă rece. — Îţi mulţumesc că mi-ai spus... Ştii cumva unde locuiesc? El îi răspunse uşor enervat, ca şi cum abordase un subiect neplăcut. — Ai o garsonieră... — Am înţeles. Şi de data asta el evitase să-i dea un răspuns direct, dar ea nu-şi dădu seama. Îşi privea mâinile bandajate. — Probabil mă voi vindeca repede, aşa că mă voi putea întoarce la serviciu. După ce mă voi întâlni cu colegele, îmi voi aminti totul şi nu va mai fi nevoie să vă deranjez cu întrebările mele, domnule Latham. — Lasă asta. Spune-mi Grant. — Ţi-am mai spus aşa şi înainte? Văzându-i înfăţişarea arogantă şi autoritară, era sigură că întrebarea ei era inutilă. Şi totuşi... El întinse mâna şi o aşeză pe braţul tinerei. — Habar n-ai ce relaţii erau între noi, Liza. Poate că într-o zi o să-ţi spun, dar nu acum. Deocamdată trebuie doar să te străduieşti să te faci bine şi să te odihneşti. Mi s-a permis să te văd numai cu condiţia să nu te tulbur şi să nu stau prea mult în rezerva ta. Atunci, dacă vrei să vin şi mâine... Era o promisiune sau o ameninţare? Înainte să plece însă, se uită încruntat vreme de câteva clipe la Liza, ca şi cum fragilitatea, frumuseţea şi privirea ei rătăcită îl afectau profund. — Noapte bună, Liza Dean, spuse el în cele din urmă. Somn uşor şi încearcă să nu-ţi mai faci atâtea griji.

Capitolul 1 La Valley Rubber se începea devreme. Foarte devreme. Aşa că, atunci când era de serviciu dimineaţa, Sue se strecura afară din casă, în vârful picioarelor, pentru a se sui pe ciclomotor şi a se duce la muncă. În acea zi de luni, din luna mai, coborând scara pe furiş, se înfioră. Un vânt tăios, nepotrivit pentru acest anotimp, sufla peste vale. Puţin încurajatoare, prognoza meteo anunţase că nu trebuie să se aştepte să se domolească. Cu un aer gânditor şi un pachet de scrisori în mână, gazda lui Sue, Verena Cole, se afla în mijlocul holului. — Am fost mai rapidă decât dumneata, astăzi! remarcă aceasta veselă. Aşteptam corespondenţa. Arătă cu un deget numeroasele plicuri, înainte de a le face să dispară în buzunarul adânc al capotului roz. — Anunţul meu a avut succes. Voi avea dificultăţi în alegere, pentru a o înlocui pe domnişoara Garstin. Sue rămase nemişcată, cu mâna pe balustradă. — Domnişoara Garstin ne părăseşte? — Da. Nu-i mare pagubă. Hm! Pun ceainicul pe foc. Îţi pregătesc micul dejun. Măcar o dată. Când nu se simţea în largul său, Verena Cole, îşi economisea cuvintele şi adopta un stil telegrafic, punctat cu expresii de neînţeles şi cu explicaţii de prisos. Mai mult pe ton de declaraţie, decât de întrebare, Sue murmură: — Din cauza mea pleacă de aici. Verena îşi muşcă buzele şi încuviinţă scurt. — Aşa se pare. — Am auzit-o de aici, făcu Sue, imitând automat timbrul nazal al celei în cauză: „Ea sau eu, alegeţi!” Aşa este? Verena, n-ar fi trebuit... — N-ar fi trebuit ce? o întrerupse prompt interlocutoarea sa. S-o las să şantajeze, sau s-o las să plece? — S-o laşi să plece. — Este prea mult! spumegă doamna Cole. Totuşi sunt în casa mea! O împinse fără blândeţe pe Sue spre bucătăria a cărei uşă o trânti cu zgomot. — La naiba cu familia Garstin! exclamă pe un ton de protest, brutalizând prăjitorul de pâine care avea toane. Cu o mimică elocventă, lovi cu palma peste buzunarul foarte umflat de scrisori, care scoase un foşnet caracteristic de hârtie. — Amatorii se înghesuie. Camera nu va rămâne mult timp neocupată. Turnând ceaiul aburind, stăpâna casei se aşeză în faţa celei care locuia în pensiune. Sue ridică o privire uluită spre chipul blajin şi pătat de pistrui. — Ce ţi-a spus cu exactitate? — La ce bun! se eschivă Verena vârând cu brutalitate linguriţa în borcanul cu marmeladă care se clătină sub soc. — Presupun că domnişoara Garstin a făcut aluzie la persoana „scandaloasă” pe care persisşti s-o adăposteşti sub acoperişul dumitale, bâigui Sue, stacojie. — N-a îndrăznit! S-a mulţumit să remarce că reputaţia sa fusese pătată de această „promiscuitate”, de interogatoriile „indecente” pe care i le impuseseră reporterii în căutare de amănunte „dezgustătoare”. Iartă-mă, Sue. Citez. Cunoşti limba viperei! „Dezgustătoare!” Adjectivul o făcu pe tânăra fată să tresară. — Ziariştii au hărţuit-o şi pe ea? — Evident! exclamă repede Verena. Acum o lună, erai în toate cotidianele, Sue. Povestea ruperii logodnei cu Johnny Dacre, chiar înainte. Cu un aer încurcat, doamna Cole lăsă fraza în suspensie. — Ca şi când puteam bănui că Johnny va muri pe circuitul de la Sardoux. Verena îi adresă interlocutoarei o privire plină de reală compasiune. — Pune-te în locul lor, Sue. Johnny a ţinut întotdeauna prima pagină a ziarelor şi asta încă de la începutul carierei sale de pilot. În consecinţă, când a avut loc acel accident mortal – după ce mărturisise înainte de a urca la volan că nu era în cea mai bună formă, femeia vieţii sale redându-i libertatea – despărţirea voastră a luat proporţii previzibile. Şacalii din media nu puteau să nu exploateze o asemenea poveste interesantă! Un zâmbet subţire, zeflemitor, sublinie acest enunţ duşmănos. — Erau reuite toate ingredintele pentru ca presa de senzaţie să umfle evenimentul. Până la numele dumitale de familie! Gândeşte-te, Nichtingale! în plus, când au aflat că eşti infirmieră, ca celebra dumitale omonimă, a fost un delir! Imaginează-ţi soarta care ar fi fost rezervată unui medic implicat într-un fapt divers şi care ar fi avut prostul gust să se numească Schweitzer! îmi imaginez deja titlurile ademenitoare: „Ce făcea, la miezul nopţii, doctorul Scheitzer?” Brr! Cu neputinţă să te gândeşti la asta, îţi stă inima în loc. Sue schiţă o grimasă de dezgust. — Încăpăţânarea dumitale de a tăcea în legătură cu motivele acestei despărţiri, a făcut restul: hoarda s-a aruncat asupra dumitale cu apetitul unui câine înfometat, care se năpusteşte asupra primului os întâlnit. Sue! Ţi s-a răcit ceaiul. Şi pâinea prăjită? Nu mănânci nimic. Tânăra fată începu să mestece, în mod reflex o bucată de pâine cu unt. — I-am spus clar domnişoarei Garstin, că n-ai de dat nimănui socoteală, izbucni Verena. — Oh, mulţumesc! spuse Sue în şoaptă. — Nu-mi mulţumi, protestă gazda, prefăcându-se ursuză. I-am ţinut limba în frâu, atâta tot. Dacă domnişoara Garstin se simţea atinsă în onoare, sub pretextul că dormi în camera învecinată, să plece. Nu eu o voi reţine! — Ar fi trebuit să-mi vorbeşti despre asta, pentru că. Sue se întrerupse, înghiţi cu greu şi mărturisi: — ...cred că şi eu te voi părăsi. — Pentru a merge unde? — Departe. Demisionez de la Valley Rubber. — De ce? Credeam că noul dumitale patron va sosi astăzi? adăugă Verena fără tranziţie. Cu nasul în jos, Sue îşi privea tartinele. Imaginea succesorului domnului Parker – responsabil fricos şi chiţibuşar al serviciului personal, recent ieşit la pensie – îi apăru brusc în faţă. Glenn Fraser o surprinsese în mod plăcut. Cu statura atletică şi chipul energic, avea totul pentru a reda viaţă unui departament care căzuse într-o monotonie de rutină. — Este exact, acceptă Sue. Intenţionez să-i prezint demisia în această dimineaţă. Înţelege-mă, Verena. Nu pot continua să lucrez la uzină. Relaţiile pe care le avea Johnny cu această întreprindere. — Ce relaţii? izbucni Verena, ridicând furioasă o sprânceană. — Sir Alaric era sponsorul său. Succesele lui Johnny asigurau o publicitate meritată pneurilor produse de firma sa. Dar nu este numai asta. Sir Alaric îl considera protejatul lui. Cât despre muncitori, pur şi simplu îl adorau. Sue se încovoie tristă, cu bucata de pâine neterminată în mână. — Privirile pe furiş, tăcerea lor. Nu este de suportat să te simţi vârât astfel în carantină. — Imaginaţia îţi joacă feste! protestă Verena. — Poate. Asta nu înseamnă că această ostilitate surdă nu mă consumă. Şi apoi, mă aflu într-o situaţie extrem de incorectă. Faţă de sir Alaric şi soţia sa, de exemplu, cărora Johnny m-a prezentat. Mă îndoiesc că văd cu ochi buni prezenţa mea în uzină. — Dacă era cazul – sunt sigură de asta – sir Alaric n-ar fi îndrăznit să ţi-o aducă la cunoştinţă. Părul blond flutură în jurul frunţii frumos bombate a lui Sue. Ea scutură din cap. — Prefer să i-o iau înainte. M-am hotărât. Aşa că, dacă ai putea-o convinge pe domnişoara Garstin să rămână. Verena se ridică brusc şi, cu buzele strânse, într-un puternic zgomot de veselă strânsă, declară ferm: — Dacă încerci să-mi dictezi comportamentul, îţi pierzi timpul, tânără fată. Nu voi considera liberă camera dumitale, decât când îţi vei închide valizele. Cât despre domnişoara Garstin, ţi-am spus deja, n-o reţin. Ai înţeles? Cu un gest hotărât, scufundă ceştile murdare în apa cu clăbuc. Un zâmbet slab, deşi recunoscător, se schiţă pe buzele palide ale lui Sue. — Am înţeles, reluă ca un ecou. Dar nu-mi voi schimba părerea. *** În lumina pală a dimineţii de mai, muncitorii se îndreptau cu sutele spre uzinele lor. Timp de două decenii, Valley Creadon – mic târg liniştit din vest – se transformase într-un complex industrial înfloritor, în care Valley Rubber constituia una dintre cele mai frumoase bijuterii. Recent modernizată, uzina realiza o cifră de afaceri mai mult decât onorabilă şi angajase aproximativ trei mii de persoane. Cocoţat pe malul nordic al Creadului, High Creadon – cartierul rezidenţial – păstra distanţa. Sue nu se gândise niciodată să muncească într-o zi la Valley Rubber. Cu atât mai puţin îşi imaginase că Greycourts, casa în care se născuse şi în care fratele său Lance îşi instalase cabinetul veterinar, putea să cadă în mâinile acestei firme. Când, într-o dimineaţă de iarnă, Lance murise în urma unei căderi de pe cal, pe un drum cu polei, colonelul Nightingale fu obligat să cedeze clientela fiului său unui confrate care se afla în acelaşi timp în fruntea proprietăţii. Colonelul rămăsese văduv când Sue avea de-abia cincisprezece ani. Închirie un bungalou modest, la Valley Creadon, în care trăi în mod meschin până la moarte, care surveni în anul în care Sue era în stagiu la C.H.U. Din Spa. Câteva luni mai târziu, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, obţinea diploma de infirmieră de stat şi hotăra să lucreze în industrie. Din întâmplare, zări într-un ziar o notiţă despre vânzarea Greycourtsului, firmei Valley Rubber Ltd. Firma intenţiona să transforme domeniul în centru de petrecere a timpului liber, pentru personalul său. Se vorbea că se va săpa o piscină şi se vor amenaja terenuri de tenis. Lucrările vor începe în scurt timp. Sue primi vestea cu o anumită uşurare. Tatăl său nu va vedea ciocanele demolatorilor abătându-se asupra pietrelor încărcate de amintiri. Cât despre ea, nu va mai suferi chinul de-a constata că locuinţa strămoşească va cădea pradă timpului, cât şi vandalilor. O neaşteptată dorinţă de a revedea acel loc drag, puse stăpânire pe ea. În urmă cu optsprezece luni, într-o sâmbătă întunecată de noiembrie, privise aşadar împrejmuirea ostilă a antreprenorilor. Aleea centrală devenise o crevasă, peluzele erau acoperite cu utilaje ameninţătoare. Şefii de şantier se instalaseră. Goana după câştig putea începe. Cu lacrimi în ochi, Sue o luă la fugă, luând-o pe una dintre scările de piatră care, în High Creadon, constituiau tot atâtea scurtături ce permiteau coborârea spre râu. Dusă de elan, ratase o treaptă, alunecase pe un covor vâscos de frunze putrezite şi aterizase la picioarele lui Johnny Dacre. Repede, acesta îi întinse o mână pentru a o ajuta şi-i adresă un zâmbet irezistibil, căruia ea nu-i rezistă. Johnny se întoarse din drum, pentru a o însoţi. Sue îl recunoscuse imediat. Ziarele publicaseră cu regularitate fotografia pilotului la volanul bolizilor să-i succesivi. La capătul plimbării şi a disperării sale, Sue se află curând pe cale să-i dezvăluie numele său. — Nu vă neliniştiţi, o calmase el, pe un ton degajat. Îl cunosc foarte bine pe sir Alaric. De altfel, locuiesc acum la el. Vreţi să-l întâlniţi? Este uşor. Până atunci, ce aţi spune de o ceaşcă de ceai? Sue acceptase. Autocarul care o adusese la Spa, nu pleca decât peste o oră. Se instalară şi discutară. Cu o grabă pe care ar fi considerat-o inacceptabilă la altul, Johnny întinse blând mâna spre ea, atingându-i uşor cu un deget tâmpla dreaptă, tâmpla stângă, apoi bărbia. — Triunghiular, rosti cu seriozitate. Ciudată faţă. Atât de frumoasă, atât de fină. O adevărată mică inimă. Sue îşi simţi pulsul accelerându-se discret, dar nu spuse niciun cuvânt. Acestei prime întâlniri îi urmară repede altele. Johnny îi făcea curte pe faţă. O voce interioară o îndemna pe Sue la prudenţă. Dar cum să reziste acţiunii dusă repede de Johnny, care pregătit de luptă, pornise la atac? Mai târziu, Sue se duse să-şi caute de lucru. Nimic nu trebuia s-o împiedice să-l vadă pe Johnny, atâta timp cât era în Valley Creadon. Îi fu prezentată lui sir Alaric Chase care-i inspiră imediat simpatie – ca şi celei de-a doua soţii seducătoare, Sybil, care nu-i inspiră nimic pozitiv, în acel moment. Când sir Alaric îi oferi postul de infirmieră, care era vacant, la centrul medical din Valley Rubber, îl acceptă cu entuziasm. Toate acestea se petrecuseră la începutul ultimei primăveri. Johnny plecă să facă un stagiu de nouă luni, pentru a testa o nouă maşină. Sue nu-l însoţi. Rămânea departe de circuite, refuzând să-l vadă alergând. De Crăciun, se logodiră foarte oficial. Johnny petrecu aproape toată primăvara la Brynston Place, la sir Alaric, unde stabiliseră că vor celebra nunta, în toamna următoare. La începutul lui aprilie, Johnny se duse la Londra, pentru a participa la o emisiune televizată, pe care Sue o urmări cu o plăcută emoţie. A doua zi dimineaţă, zâmbindu-i poştaşului, era departe să bănuiască ce se ascundea în plicul banal pe care i-l întinse. „C. Cea dragă”, citi Sue, cu ochii rotunjiţi de uimire. Scrisoarea era scurtă, banală, dar explicită. Sue se simţi albindu-se la faţă. Oare ce ar spune „C. Cea dragă” primind o scrisoare destinată „Inimioarei?” Johnny se întoarse din capitală a doua zi seara. Fără o vorbă, cu un gest pe care Sue îl considera inevitabil melodramatic, îi întinse biletul, îl văzu citindu-l şi pălind. Avu bunul simţ să nu nege şi-i propuse lui Sue să-i redea libertatea. Dezolat, recunoscu că „C. Cea dragă”, o înlocuise de un anumit timp pe „Inimioară” în afecţiunea sa. Situaţia era mai mult decât delicată, deoarece „C” era căsătorită. Johnny o făcu pe Sue să jure că va ţine secretă cauza despărţirii lor. Oare cum ar fi putut ea să prevadă consecinţele unei asemenea promisiuni? O săptămână mai târziu, Johnny murea în probele de pe circuitul de la Sardoux, iar Sue se afla pradă răutăţii publice. Că nişte străini se amestecau în viaţa sa personală, făcând-o publică, fusese cu siguranţă o suferinţă, dar interesul li se toci relativ repede. Ceea ce-o rănise în special şi încă o mai rănea – după cum îi explicase Verenei – era ostilitatea latentă a prietenilor şi cunoştinţelor fostului logodnic. Toate acestea pentru că, victimă a cuvântului dat, nu se putea disculpa fără a pune în cauză o misterioasă necunoscută, a cărei reputaţie fusese de acord s-o apere. La puţin timp după angajarea la uzină, Sue înţelese că ceea ce se aştepta de la o infirmieră în mediul industrial, era să fie polivalentă. Pacienţii nu veneau numai pentru a-şi trata arsurile, sau entorsele. Veneau foarte des cu probleme personale sau de familie. „În această meserie”, îi mărturisise colega sa Cora Barent, „trebuie să fii în stare să joci toate rolurile: asistentă socială, consilier conjugal, psiholog”. După moartea lui Johnny, nu i se mai destăinuiau lui Sue, în timp ce continuau să i se plângă Corei. Sue văzu în această bruscă discreţie o formă de discriminare. Personalul din Valley Rubber alesese acest mod de a-i arăta dezaprobarea. Ca pentru a face şi mai urâcioase aceste presupuneri, acea dimineaţă de luni se desfăşură în cea mai posomorâtă izolare. Din fericire, avea de verificat stocurile de pansamente şi medicamente! Pe neaşteptate, ţârâitul telefonului o întrerupse din această sarcină de rutină. Sue recunoscu înfiorată vocea tonică a lui Glenn Fraser. — Domnişoara Nightingale? Puteţi veni în biroul meu? Mai întâi, o întrebare: care este procedura obişnuită când trebuie să lipsiţi şi să lăsaţi infirmeria pustie? — Îi cer centralistei să-mi transmită înştiinţările în serviciul unde sunt chemată. — Ei bine, faceţi-o. Vă aştept. Această convocare venea la fix. Cu prima ocazie, îi va putea prezenta demisia celui în drept. Ciocăni nervoasă la uşa noului patron. O placă făcea cunoscut cu caracter îngrijit: „Glenn Fraser. Serviciul Personal”. Ocazia aşteptată nu întârzie să apară. La capătul unei expuneri frapante referitoare la normele de pensionare, dinamicul înlocuitor al ştersului domn Parker, îi ceru părerea. — Aceste baremuri noi vor întruni sufragiile tuturor, conveni Sue roşind. Din nefericire, eu nu voi mai fi aici pentru a vă ajuta să le puneţi în practică. Demisionez. În tăcerea grea care se lăsă brusc în încăperea luminoasă, se putea auzi remarca: — Iată o veste dezolantă. Şi eu care mă bazam atât de mult pe dumneavoastră! Presupun că aveţi motive! — Motive personale! Dacă evenimentele şi-ar fi urmat cursul normal, n-aş fi părăsit compania înainte de a mă căsători. Glenn Fraser aruncă, pe furiş, o privire spre degetul inelar de la mâna stângă a lui Sue. — Vreţi într-adevăr să plecaţi? insistă. — Îndată ce voi încheia preavizul. — De ce? Brutalitatea întrebării o descumpăni. Pentru că tăcea, el reluă: — Am citit şi eu ziarele. Presa nu v-a menajat în ultimul timp. Spuneţi-mi, dacă nu sunt indiscret, aţi găsit un alt angajament? Mai interesant? Mai bine plătit? — Nu, bâigui Sue. Nici măcar n-am început încă să caut altceva. Voi pleca, pentru că nu pot continua să trăiesc aici, unde mă cunoaşte toată lumea. Înţelegeţi cu siguranţă de ce. — Ar trebui? Şi totuşi, vă mărturisesc că nu. Aţi ţinut piept cu toată puterea furtunii, de ce nu continuaţi? — Pentru că-mi este greu să mă prefac că ignor ostilitatea mocnită la adresa mea. Prietenii nu-mi spun nimic, dar tăcerea le este mai elocventă decât un discurs lung. — Le citiţi gândurile? — Aceste lucruri se simt. Le-aţi simţi şi dumneavoastră în locul meu. Maxilarele directorului personalului se încordară. Rosti răspicat şi accentuat: — Dacă aş avea conştiinţa curată, puţin mi-ar păsa de această animozitate confuză şi aş continua să trăiesc la fel ca în trecut. Fără să-mi schimb cu nimic obiceiurile. Înţelegeţi ce vreau să spun? — Da, bâigui Sue în şoaptă. Era prima dată, de la moartea lui Johnny, când cineva îndrăznea să abordeze în mod direct subiectul cu ea. Sue simţi o neaşteptată nevoie de a se destăinui unei persoane înţelegătoare. Respectul pentru cuvântul dat, o reţinu în ultima clipă. — Cred că prezenţa mea aici pune pe toată lumea în încurcătură, mărturisi cu greu. Oamenii mă evită. Se eschivează. — Poate îi impresionează demnitatea dumneavoastră, se hazardă interlocutorul său. Cu siguranţă, ar prefera să vă audă lamentându-vă şi cerşind semne de simpatie. Vreţi să ştiţi care este atitudinea lui sir Alaric în această poveste lamentabilă? Mi-a oferit o versiune a faptelor, neprelucrată şi fără înflorituri. Cred că pot spune, fără să mă hazardez, că respectă motivele care v-au condus la despărţirea de Dacre. Acum, locuiesc la el şi într-o seară am evocat această problemă. Ascultaţi, domnişoară Nightingale, am să vă fac o propunere. Împingându-şi fotoliul, Glenn Fraser se ridică şi, dominând-o cu statura lui înaltă, continuă: — Mai rămâneţi aici şase luni. Şi dacă, după acest răgaz, sunteţi încă hotărâtă să ne părăsiţi, vom regla modalităţile plecării dumneavoastră. Ce spuneţi de asta? Sue îşi muşcă buzele. — Eu. Îmi puteţi lăsa timp de gândire? — Desigur. Reveniţi în. Soneria stridentă a telefonului îi întrerupse fraza. Ridică receptorul. — El însuşi! Este aici. Unde? Imediat. Închise repede şi se întoarse spre vizitatoare. — Un apel dintr-un atelier, în legătură cu un ars. Un anume Close. Sunteţi chemată de urgenţă. Să mergem să luăm trusa medicală, vă însoţesc. Se avântară în mare grabă pe culoar, schimbară direcţia şi ajunseră la serviciul medical. În timp ce Sue aduna repede cele necesare, Glenn Fraser luă o brancardă şi nişte pături. — Sper că s-au gândit să cheme o ambulanţă, făcu Sue, neliniştită. Sosind în atelier, fură literalmente asaltaţi de zgomotul, căldura sufocantă şi mirosurile care provocau greaţă. Un şef de echipă le indică un grup mic, masat în jurul unei persoane care zăcea cu faţa şi braţele complet atinse. Sue se ghemui repede, în timp ce cercul spectatorilor se dădu înapoi. Rănitul clipi din pleoape şi leşină. Sue începu să lucreze, cu dinţii strânşi. — Ce s-a întâmplat? întrebă pe deasupra ei vocea fermă a lui Glenn Fraser. — Şi-a murdărit mâneca de vaselină, reparând un aparat. S-a dus jos să-i ceară lui Jones să i-o cureţe cu benzină. — Dar este absolut împotriva regulamentului! îl întrerupse tăios Glenn. — Da, domnule, fu de acord martorul. Apoi s-a apropiat de Gainham, care-şi manevra aparatul de sudură. Au schimbat două vorbe şi atunci s-a produs incidentul. O scânteie şi hop! halatul i-a luat foc. — N-aveţi extinctoare în apropierea locurilor de sudură? — Ba da, domnule, interveni unul dintre colegi. Chiar Stone l-a stropit cu zăpadă carbonică. Cu un genunchi pe pământ, Glenn Fraser i se adresă infirmierei: — Tocmai s-a adus ceai. Vreţi să-l faceţi să bea o înghiţitură? — Nu, şi-a pierdut cunoştinţa. Ridicând capul, Sue i se adresă şefului de echipă: — Aţi chemat o ambulanţă? Privirea bărbatului o ocoli şi se aţinti asupra trăsăturilor energice ale patronului. — Nu va întârzia, domnule. Glenn Fraser solicită părerea lui Sue. — Credeţi că-l pot transporta, domnişoară Nightingale? — Încercăm. Directivele date de Sue fură urmate întocmai şi în linişte. Se îndreptară în procesiune spre ambulanţa ale cărei uşi larg deschise erau gata să-şi primească încărcătura. Rănitul fu culcat cu precauţie. Pleoapele i se ridicară cu greu şi cu mâna validă o reţinu pe Sue de mâneca halatului alb. — Îmi pare rău, domnişoară Nightingale. M-am comportat ca un mare prost! Mulţumesc. Rictusul apărut pe chipul umflat se transformă într-o grimasă grotescă şi insuportabilă. Bărbatului i se crispă toată faţa şi-şi pierdu din nou cunoştinţa. Cu siguranţă, nu simţi apăsarea liniştitoare a palmei lui Sue pe a sa şi nici nu avu timp să vadă zâmbetul pe care aceasta i-l adresase. Uşile vehiculului se închiseră după cel rănit. Adunaţi ciorchine, colegii săi priviră ambulanţa demarând. — Va trebui anunţată soţia sa, domnule, mormăi şeful de echipă. — Foarte bine, îşi dădu cu părerea Glenn Fraser. Dacă va fi nevoie, îi voi pune la dispoziţie o maşină a uzinei, pentru a se putea duce la căpătâiul soţului. — Mulţumesc, domnule. Ne veţi ţine la curent? Grainham, sudorul, se consumă. — Îndată ce voi avea veşti, vă voi suna. Sunteţi gata, domnişoară? Să mergem. Sue fu însoţită de patron până la infirmerie. După ce promise să-i trimită secretara, aduse el însuşi dosarul rănitului, pentru ca ea să poată nota acolo un raport asupra accidentului. Ca şi când relua cât se poate de firesc firul conversaţiei, spuse brusc: — Ştiu foarte bine de ce vă loviţi în relaţiile de muncă. Şi am avut ocazia să constat că sunteţi apreciată. — Faceţi aluzie la mulţumirile domnului Close? Cred că erau complet impersonale. Le-ar fi adresat la fel de bine domnişoarei Brent, dacă era de serviciu. — Dumneavoastră sunteţi cea căreia îi mulţumea, insistă Glenn Fraser uşor iritat. Nu mă contraziceţi! Se lăsă o tăcere calmă. Sue îşi strânse cu nervozitate documentele, cu degete crispate. — Ei bine, reluă Glenn Fraser cu o notă de provocare în voce, aveţi încă nevoie de un răgaz de gândire? Sue ridică bărbia cu îndrăzneală. — Nu. Vă accept propunerea. Mâna lui Glenn Fraser se aşeză o fracţiune de secundă pe umărul plăpând, pe care-l apăsă imperceptibil. — Perfect! Cred că nu veţi regreta. Capitolul 2 A doua zi dimineaţă, Sue găsi un bilet de la Cora Brent, pus la vedere, pe maşina de scris. „De schimbat pansamentul pe care l-am făcut ieri după-amiază unui tânăr nou. Am consemnat amănuntele şi datele personale în registru”. Adolescentul îi era complet necunoscut lui Sue. Cu privirea îndrăzneaţă, în spatele unui breton în dezordine, acesta scoase un lung fluierat expresiv văzând-o. — Dumnezeule! exclamă. Sunteţi colega domnişoarei Brent? Şi eu sunt din Spa. Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră. Sue se încordă. Clipirea naivă din ochi a tânărului bărbat, zâmbetul copilăresc, o liniştiră totuşi. — Este adevărat că vă numiţi Nightingale? o întrebă el cu o oarecare senzualitate. Doamna cu lampa şi restul? — Este într-adevăr numele meu, acceptă Sue. Dar mă te-am că similitudinea se opreşte aici! De ce te interesează atât de mult ilustra mea omonimă? — La un joc televizat, a fost cineva care a câştigat o carabină povestind tot ce ştia despre această Florence Nightingale. Cu lampa sa, care lumina slab, străbătea câmpurile de luptă, pentru a da ajutor răniţilor. Se pare chiar că, datorită ei, s-a înfiinţat Crucea Roşie, încheie cu mândrie tânărul Arty Cramphorn, umflându-se în pene. O uşoară dorinţă de a pufni în râs puse stăpânire pe Sue, dar se aplecă peste pansamentul înnegrit şi-l scoase pentru a examina palma rănită. — Frumos, nu-i aşa? făcu pe grozavul rănitul. — Cum s-a întâmplat? — O îmbrânceală în timpul pauzei de ceai. Am alunecat pe solul unsuros şi am aterizat pe nişte cioburi de sticlă. Un termos care se spărsese din greşeală. Sper că domnişoara Brent a reuşit să extragă toate fragmentele care se înfipseseră în mână. Nu doresc să mor dintr-o infecţie. — Mi-e teamă că nu ţi se va întâmpla nimic atât de melodramatic, îl ironiză cu drăgălăşenie Sue. Domnişoara Brent şi-a făcut treaba cum nu se poate mai corect. Sue scufundă degetele rănitului într-un lighean cu lichid antiseptic, ordonându-i să le lase acolo câteva clipe şi se grăbi în încăperea vecină, unde pe un pat se odihnea un angajat al serviciului de contabilitate, care suferea de sângerări de nas. La întoarcerea în infirmerie, îl găsi pe Arty exagerat de ţeapăn. În jurul recipientului, o pată umedă şi suspectă îi reţinu atenţia. Arty mărturisi candid că, în lipsa sa făcuse un tur prin încăpere şi încheie firesc: — Aveţi bilet pentru serata de inaugurare a Centrului de petrecere a timpului liber, domnişoară? — Da, consimţi Sue. Şi dumneata? Faţa ca de păpuşă luă o expresie comică, de ciudă. — Nu. — Păcat! îl compătimi Sue. Cum Greycourts nu putea primi trei mii de angajaţi ai uzinei, trebuia să se găsească un mijloc de triere. Tragerea la sorţi este o metodă care dă rezultate. — Ştiu, se lamentă el. La acest joc, am pierdut întotdeauna! — Îţi doreşti atât de mult să mergi acolo? — Îi promisesem logodnicei mele că vom merge, îi explică tânărul, cu un aer posomorât. Un bilet dă drept de intrare la două persoane. — Vă veţi duce acolo într-o zi, făcu Sue pentru a-l consola. Toată săptămâna care va urma inaugurării Centrului va avea loc o operaţiune „uşi deschise”. — Va trebui să se resemneze, aşa îmi închipui, încheie Arty pe un ton trist. Sue termină de bandajat palma pacientului. — Nu uita să porţi mănuşi de lucru peste bandaj şi să vii să te văd mâine. De preferat, de bunăvoie! Ca să nu-ţi trimit somaţii prin telefon. Ai înţeles? — Am înţeles, mormăi adolescentul, revoltându-se de formă, dar, de fapt, încântat că se ocupă atât de bine de el. — Ţine, până nu uit, adăugă Sue pe un ton indiferent, ia ăsta. Ochii căprui se luminară de plăcere. — Dar. Este biletul dumneavoastră, domnişoară! — Primeşte-l, eu nu voi merge la această serată. — Oh! făcu Arty, neîncrezător. Spuneţi asta pentru că m-aţi auzit lamentându-mă. — Preferi să-l rup în bucăţi, sau să-l dau altcuiva? Chipul, încă de copil, se crispă ca urmare a unei lupte interioare. — Adevărat? Nu este pentru a-mi face plăcere? — N-aveam intenţia să asist la gala de deschidere, reluă Sue, rostind vorbele răspicat. — În acest caz, sunt de acord! Accept! Mii de mulţumiri, domnişoară! Cu un zâmbet fericit, tânărul se năpusti spre uşă, abia reuşind să-l evite pe Glenn Fraser, care intra şi dispăru cu zgomot pe culoar. — Ce râvnă de muncă! ironiză Glenn. Credeam că aceste alergări în galop sunt rezervate orelor de ieşire! Cine este? Ce voia? Sue prezentă succint incidentul care-l adusese în vizită pe impetuosul Arty. — Nimic grav, încheie. Mi-ar plăcea totuşi ca, înainte de a se gândi la o îmbrânceală, să se asigure toţi că solul nu este acoperit cu cioburi periculoase! Fraser încuviinţă. — Evident. O fire nebunatică, un sol unsuros, cioburi de sticlă şi iată adunate toate ingredientele ce pot provoca un accident de muncă, altă dată mai serios decât acesta. Am cercetat dosarele, se pare că Valley Rubber plăteşte un greu tribut. — Ar putea fi mai rău, exclamă Sue, cu un aer agresiv. Munca la cauciuc este foarte periculoasă, datorită căldurii la care este supus materialul. — Ştiu, făcu Glenn Fraser împăciuitor. Şi vă previn, am intenţia să lansez o campanie de incitare la respectarea strictă a normelor de securitate. Să luăm cazul domnului Close, cel care s-a ars ieri. — Aţi primit veşti? îl întrerupse Sue cu nerăbdare. — Tocmai veneam să vi le comunic. A petrecut o noapte liniştită şi este în afară de pericol. Medicii sunt foarte optimişti în ceea ce-l priveşte. A scăpat uşor! Dacă ar fi fost puţin mai prudent. În sfârşit, inutil să comentăm. Apropo, făcu Fraser, fără o trecere evidentă, am văzut că sunteţi pe lista celor care au tras bilet pentru serata de inaugurare. Sper că veţi merge acolo? Sue scutură din cap. — Nu. — De ce? Aveţi deja alt program? Sue n-avu curajul să mintă. — I-am făcut cadou biletul tânărului Cramphorn. — Înţeleg, făcu Glenn Fraser serios. Adăugă, gânditor: — Vă gândiţi că acele şase luni vor consta doar în a ponta la uzină? — Nu mă gândeam să particip la mondenităţi, recunoscu Sue, împotriva voinţei sale. — În privinţa asta, vă înşelaţi! exclamă interlocutorul său. Oare nu înţelegeţi că această invitaţie este ocazia visată de a recunoaşte în faţa tuturor că nu pledaţi vinovată într-un proces pe care nimeni n-ar trebui să vi-l intenteze? Sue urmărea cu degetul arătător conturul familiar al maşinii de scris. — Mă consideraţi laşă? se auzi întrebând, cu o voce subţire, pe care nu şi-o recunoscu. După dumneavoastră, ar trebui să înfrunt haita „semenilor” mei, mistuiţi de o curiozitate bolnăvicioasă? — Dumneavoastră sunteţi bolnăvicioasă! exclamă Fraser nemilos. Sue se încovoie vizibil. Remarcând asta, adversarul său adăugă, hotărât să profite de avantaj: — Perfect! Sunt pentru tratamentele şoc! Este timpul să vă stăpâniţi această manie a persecuţiei pe care vă place s-o cultivaţi. Dar pentru a reveni la subiectul nostru, aş reuşi să vă conving să vă reconsideraţi hotărârea? — Da, bâigui Sue. Dar este prea târziu. Ştiţi bine că nu mai am invitaţie. Se lăsă tăcerea. — Este foarte simplu, spuse Glenn Fraser cu cel mai mare calm. Însoţiţi-mă. — Eu. Rămase Sue cu gura căscată. Să vă însoţesc? — De ce nu? Instinctul îmi spune că exageraţi ostilitatea îndreptată împotriva dumneavoastră. M-am grăbit să-mi formez o părere în privinţa asta. În plus, pentru debutul meu în societate, mi-ar plăcea să fiu sprijinit de cineva pentru care acest microcrosm nu are secrete. La ce oră pot trece să vă iau şi de unde? Această întrebare directă înlătură ultimele ezitări ale lui Sue. Dându-i adresa, se întrebă vag, de ce, pentru prima dată de la dispariţia tragică a lui Johnny, încerca sentimentul că i se luase o greutate de pe inimă. *** În general, Sue mânca de prânz la cantină, ceea ce-i permitea să fie acasă la ora două şi jumătate. În acea zi, având de făcut cumpărături, se întoarse cu o oră mai târziu faţă de programul obişnuit. Mare-i fu mirarea, când observă la cotitura bulevardului o anumită maşină lungă, parcată în faţa casei gazdei sale. Un fior de teamă o străbătu, când coborî de pe motoretă. Oare ce făcea aici Sybil Chase? Aceasta părăsi scaunul şoferului şi trânti portiera cu putere. — Trebuie să-ţi vorbesc, exclamă în mod direct şi pe un ton vexat. Te aştept de secole. Oare unde ai fost? Uluită de asprimea primirii, Sue se auzi proferând nişte scuze: — La ieşire, am trecut pe la autoservire. Intraţi, vă rog. Dându-se într-o parte, îşi lăsă vizitatoarea să pătrundă în salonul puţin bombastic al Venenei. — Ei bine, Sue Nightingale! exclamă lady Chase cu o voce ascuţită. Ai terminat să te joci cu mine de-a şoarecele şi pisica? Oare ce vrei până la urmă? Bani? câţi, pentru a dispărea? Pe chipul lui Sue se zugrăvea stupoarea. Ca hipnotizată, o privea pe lady Chase, instalată în faţa ei, cu toată aroganţa pe care i-o confereau frumuseţea şi averea. Se putea imagina o creatură feminină mai bine făcută, mai seducătoare? Sue o măsura cu o admiraţie copleşitoare. Buclele dese şi mătăsoase, acaju închis, îi cădeau pe umerii plini. Ochii migdalaţi dădeau trăsăturilor sale ceva exotic şi de o nesfârşită voluptate. Gura, delicat conturată, era subliniată cu un roz uşor. Lăsată de-o mână nerăbdătoare, etola de vizon pastel, zăcea grămadă pe un scaun. Deţinătoarea unei asemenea perfecţiuni se proptise în mijlocul încăperii înguste; pe silueta regească se mula o rochie de culoare grej, a cărei simplitate monahală reuşea foarte greu să-i ascundă formele. Sue nu simţise niciodată simpatie pentru ea şi asta era reciproc. Totuşi, nimic n-o pregătise pentru această declaraţie ofensatoare şi confuză. Lovind imperceptibil cu vârful unui pantof cu toc înalt, prea ascuţit pentru a fi cu adevărat comod, Sybil Chase repetă incredibila întrebare: — Ei bine, ce doreşti? Răspunde! Simţindu-şi picioarele muindu-se, Sue se prăbuşi pe un scaun, convinsă că visa. Pe un ton care se voia politicos, îngăimă: — Nu înţeleg. S-ar spune că încercaţi să mă cumpăraţi, sau să mă ameninţaţi, lady Chase. Sau amândouă. — Exact asta este, încerc să te cumpăr. — Dar. De ce? se miră cu durere Sue. — „De ce?” reluă Sybil Chase, imitând cu răutate aerul înspăimântat al interlocutoarei. Nu-mi fac nicio iluzie! Nu din nobleţe ai trecut sub tăcere legătura mea cu Johnny Dacre. Ci pentru că aveai gânduri ascunse. Ca cel de a-ţi vinde discreţia, de exemplu. Spune-mi preţul dumitale, eu voi plăti, dar cu o condiţie: să părăseşti Valley Rubber şi regiunea, o dată pentru totdeauna. „Nu este posibil, îşi repeta cu nervozitate Sue, uluită. Este un coşmar. Mă voi trezi!” — Vă asigur că nu înţeleg nicio vorbă din acest discurs, făcu ea, cu voce tare şi tremurătoare. Am păstrat tăcerea, pentru că i-am dat cuvântul lui Johnny să nu spun nimic ziariştilor. Mi-am ţinut promisiunea şi toată lumea a crezut că mă aflam la originea despărţirii noastre, în timp ce realitatea era cu totul alta. Johnny a fost cel care mi-a cerut să-i redau libertatea. Tocmai descoperisem că era îndrăgostit de o altă femeie, o femeie căsătorită. Dacă n-ar fi avut acel accident, s-ar fi căsătorit imediat ce s-ar fi pronunţat divorţul ei. Când a murit, n-am vrut ca numele să-i fie amestecat într-o poveste josnică. Iată, ştiţi totul. Sybil Chase strânse buzele. — În punctul în care ne aflăm, să încetăm să minţim! „O femeie căsătorită!” Nu-i aşa că eu sunt? Şi sunt cauza despărţirii voastre. Mi-a spus-o Johnny. — Nu! strigă Sue, cu vehemenţă. Ne-am despărţit după ce am primit o scrisoare de dragoste scrisă de mâna lui şi destinată unei anume „C”. — „C?” exclamă Sybil cu o violenţă stăpânită. Evident, nu poţi înţelege. În joacă, Johnny mă numea Circe. Spunea că am venit pe pământ pentru a vrăji bărbaţii. N-ai încercat să afli cine putea fi această misterioasă „C”? — Nu i-am pus nicio întrebare, iar el nu şi-a manifestat dorinţa de a mă informa. Nimic în acea scrisoare nu era de natură să-mi descopere identitatea sa. Vorbind despre „C”, Johnny spunea „ea”, atâta tot. N-am vrut să-l supun unui interogatoriu. Găseam o oarecare consolare în a nu-mi cunoaşte rivala, a cărei iniţială credeam că este de la prenumele său. O. Mizerabilă literă a alfabetului, nu avea importanţă, era uşor de ignorat. Nu era ca o persoană în carne şi oase. Oricum, aş fi aflat într-o zi. Adevărul ar fi ieşit la lumină. Nu bănuiam că nu-l voi mai vedea niciodată şi că, legată de promisiunea mea, „C” va rămâne la adăpost de scandalul care mă va compromite exclusiv şi în mod ruşinos. Sybil Chase lăsă să treacă o clipă de tăcere, înainte de a continua: — Cine ţi-a cerut să te laşi împroşcată de dispreţul general, fără să reacţionezi? Ţi-ar fi fost suficient să-i mărturiseşti unui ziarist că era o altă femeie în cauză şi mulţimea ţi-ar fi arătat simpatia sa debordantă! într-un fel sau altul, ai descoperit că eu eram misterioasa „C”. Din acest motiv, te-ai încăpăţânat să nu te mişti de aici, înghiţind calmă toate bobârnacele calomniei şi aşteptând momentul să mă amesteci. Te-ai amuzat făcând suspansul să dureze! Ţineai să te răzbuni! Dar n-am nervi de oţel, am cedat. Ce intenţionezi să faci, acum? Sue îşi stăpâni cu mare greutate o scuturătură de dezgust. Hotărât lucru, această zeiţă împroşca nişte grozăvii. — Vă repet, nu ştiam de legătura dumneavoastră cu Johnny. De altfel, ieri mi-am prezentat demisia domnului Fraser. — Ştiu, o asigură Sybil cu duşmănie. Am vorbit despre asta, aseară la masă. Poate n-a fost decât o lovitură îndrăzneaţă din partea dumitale. Erai convinsă probabil că va încerca să te reţină. Totuşi, dacă este adevărat că nu ştiai de mine, asta înseamnă. — Exact! o întrerupse Sue. Asta înseamnă că dacă n-aţi fi venit să mă căutaţi, n-aş fi ştiut nimic niciodată. — Totuşi, se încăpăţână Sybil, Johnny m-a lăsat să înţeleg că eşti la curent! înainte de plecarea la Sardoux, mi-a mărturisit că v-aţi despărţit şi în acel moment, nenorocitul a făcut imprudenţa să sugereze că, pentru mine, era timpul să-l părăsesc pe Alaric, pentru a trăi cu el! Ce inepţie! Bineînţeles, i-am râs în nas. Sue deveni brusc albă ca varul. — I-aţi... râs în nas? Dar era convins că „C” îl iubea la fel de mult cum o iubea el! O strâmbătură neplăcută crispă trăsăturile lui Sybil. — Bărbaţii au talentul de a se amăgi singuri, draga mea! Niciodată n-am simţit nici cel mai mic început de dragoste pentru Johnny. Dacă vrei să-ţi spun pe şleau, era la îndemână. În timp ce dumneata erai aplecată asupra răniţilor şi Alaric asupra dosarelor, l-am considerat. Amuzant. Evident, înainte de a începe să ia această poveste în serios. — Pentru dumneavoastră, această legătură nu a fost decât o aventură galantă. Nu sunteţi una dintre acele soţii nefericite, iar Johnny n-a fost decât un divertisment. Şi pentru asta, mi l-aţi răpit. Iar când s-a îndrăgostit de dumneavoastră, i-aţi râs în nas! Este monstruos! izbucni Sue, cu ochii scânteind. — Ai fi preferat să-l asigur de afecţiunea mea neclintită? o înţepă Sybil. Sau să mă topesc de dragoste şi de recunoştinţă, că l-ai părăsit pentru a mi se consacra? Nu fi proastă! De altfel, dacă asta te poate consola, să ştii că a plecat ameninţându-mă. Da! Cu mâna pe clanţa uşii, mi-a spus: „Nu mi-ar plăcea să fiu în locul tău, în ziua în care te vei afla faţă în faţă cu Sue”. Sau ceva similar. Am dedus imediat că te-a făcut confidenta sa. Sub un pretext oarecare, a refuzat să-şi petreacă noaptea sub acoperişul nostru şi astfel a ieşit din viaţa mea. „Aşadar, se gândi Sue, dezolată, ultima amintire pe care a luat-o cu el la Sardoux, a fost acel râs crud! Niciun gând pentru mine! Dacă cineva trebuia să se simtă responsabil de accident, ea este, nu eu!” îndoiala şi sentimentul de vinovăţie care o chinuiseră pe Sue, o părăsiră ca prin farmec. Le înlătură pe loc, asemenea unui mantou care nu mai era de sezon. În schimb, durerea pe care i-o pricinuise dispariţia lui Johnny, rămase. Dar ce uşurare să fie nevinovată! Această nouă stare de spirit, o ajută să-şi regăsească generozitatea naturală. Aşa că declară pe un ton mai puţin furios: — Johnny nu putea să ştie că eram dispusă să închid ochii asupra escapadei sale, dacă se hotăra să se întoarcă la mine. Indiferent de oroarea pe care mi-o inspiră atitudinea pe care aţi avut-o faţă de el şi de soţul dumneavoastră, să ştiţi că, în ceea ce mă priveşte, incidentul este închis. N-aveţi de ce vă teme de mine. Sybil se îndreptă, arţăgoasă, pe scaun. — Să nu mă tem de dumneata? făcu ea cu o uimire insultătoare. În timp ce tocmai ţi-am dat ocazia să-mi pătezi reputaţia? Acum, când te ştiu la curent cu toate aceste amănunte, nu mă voi simţi în siguranţă niciodată. Dacă ar afla Alaric. Trebuie să părăseşti regiunea, este singura soluţie. Te voi despăgubi. Însufleţită de încrederea pe care i-o acordase Glenn Fraser, convinsă brusc că acesta asista, martor nevăzut şi binevoitor, la această scenă degradantă, Sue clătină cu putere capul blond. — Nu voi dezvălui nimănui ceea ce mi-aţi mărturisit, vă dau cuvântul meu. Dar rămân. N-am intenţia să părăsesc Valley Rubber, cel puţin pentru moment. Prezenţa mea constituie pentru dumneavoastră o ameninţare? Mă tem că va trebui să vă obişnuiţi cu asta. Sybil Chase bombăni, cu dinţii strânşi: — Este o ameninţare! Vei vorbi într-o zi. Dar să nu uiţi că am şi eu gură şi, dacă este cazul, voi şti s-o folosesc. Dacă vreau, îţi pot face viaţa insuportabilă. Dispun de un anumit număr de avantaje. — Este posibil, admise Sue, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Dar pentru că hotărârea mea este luată, îmi asum riscul. Sue aruncă o privire extrem de elocventă spre uşă. Sybil primi această concediere mută cu un sânge-rece regal. Cele două adversare se măsurară din ochi o clipă, într-o tăcere încărcată de electricitate. Părăsindu-şi poza, Sybil Chase îşi îndreptă încet silueta impecabilă, puse mâna neglijent pe vizon şi poşetă şi porni, parcă alunecând, spre uşa de intrare. — S-ar putea să-ţi regreţi hotărârea, exclamă ea trecând ţeapănă prin faţa lui Sue. În general, este regretabil să mă ai duşmancă! Fură ultimele sale cuvinte. Nemişcată, parcă în transă în mijlocul salonului, Sue auzi zgomotul puternic al tocurilor ascuţite pe dalele loggiei, apoi, trei minute mai târziu, torsul silenţios al motorului.

Capitolul 1 Buchetul de mireasă nu era tot ce aştepta Gina de la Bruce. Îl muta dintr-o mână într-alta, aşteptând în spatele bărbatului înalt, care va deveni soţul ei imediat ce cuplul dinnaintea lor va termina cu jurămintele. Îşi vârî nasul în buchet şi inspiră mirosul greu. Fusese surprinsă că el nu-şi amintise că ura trandafirii. Iar buchetul ei era făcut din aceste flori, albe şi roz. Dar, bineînţeles, acest buchet făcea probabil parte din pachetul de nuntă de la micuţa capelă din Las Vegas în care reverendul Findiay îi va lega viaţa de cea a bărbatului de lângă ea. Bineînţeles că nu se aştepta la nimic special când plecase de acasă, din suburbia Chicagoului, ca să se mărite cu cel pe care-l iubea. Ceremonia nu era atât de importantă, dar nici nu putea aştepta până ar fi făcut planuri pentru o nuntă cu toată familia, care nu era prea încântată de relaţia ei. Nu-i plăcea că în acest moment Bruce era prea tăcut. Îi cercetă profilul şi descoperi o cută pe frunte, ceea ce o făcu să creadă că şi el era nervos. Mută din nou buchetul în cealaltă mână şi se agăţă de braţul lui, dorind să-l simtă lângă ea, dorind să simtă că luase o decizie bună. O săptămână era un timp prea scurt ca să decizi ce e bine pentru viaţa ta. Peste câteva minute, cei douăzeci şi patru de ani de singurătate vor lua sfârşit şi se simţea speriată. — Aş fi vrut să-ţi schimbi uniforma, spuse ea mângâind textura hainei maro-închis. El îi luă mâna în palma lui puternică. — Nu ştiam că nu-ţi place uniforma mea, spuse el uimit. — Arăţi teribil de solemn, sopţi ea privind perechea care intrase în camera de aşteptare. Ochii lui întunecaţi o priviră cercetător şi aruncă o privire sardonică. În cele din urmă zâmbi, dar numai buzele lui îşi schimbară forma, chipul îi rămase la fel de întunecat. — Cred că eşti singura fată care n-ai fost orbită de uniforma mea de ofiţer de marină. Amintindu-şi cât de impunător i se păruse când îl zărise pentru prima dată, la petrecerea dată de prietena ei Claire, se retrase un pas şi prinse din nou buchetul cu ambele mâini. Oare de aceea se îndrăgostise prima lui soţie de el? Pentru că arăta minunat în uniforma de ofiţer de marină? Pe Gina o duru să se compare, chiar înaintea nunţii, cu prima lui soţie. — Credeam că ştii cum sunt, spuse ea cu voce nefericită. — Aha, asta ar trebui să fie prima noastră ceartă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Gina în acel moment era o ceartă. — Ar fi a doua, îi reaminti ea. Prima avusese loc în momentul în care îi explicase că nu va fi a lui înainte de căsătorie. — Nu ţin scorul, spuse el iritat. Îţi place buchetul? Fu salvată de intrarea asistentei reverendului, o tânără îmbrăcată într-o robă albastră din satin, care-i aduse aminte Ginei de soţia unui Moş Crăciun. — Jonathan Kenyon şi Gina Livingstone, citi femeia de pe o foaie de hârtie. Revedendul Findiay este gata. Urmaţi-mă, vă rog. Auzind numele de Jonathan, Gina fu la fel de şocată ca atunci când el completase fişa pentru licenţă. I explicase că Jonathan B. Înseamnă Jonathan Bruce, primul nume fiind cel al bunicului său, pe care nu-l folosea nimeni. Fusese totuşi straniu să-i afle numele întreg în ziua căsătoriei. Oricum, l-ar fi iubit chiar dacă l-ar fi chemat Rumpelstilskin. Păşind în capela minusculă, Gina avu un sentiment de tristeţe. Reverendul aproape moţăia, în strana înconjurată de flori artificiale prăfuite. Bruce tuşi şi reverendul se trezi. Cu un un gest teatral, îi invită să se aşeze în faţa lui. — Fericitul cuplu va sta aici. Mabel va fi domnişoara de onoare şi va sta lângă mireasă, iar nepotul meu, Tad, va sta lângă mire. Se părea că reverendul depunea mult efort pentru fiecare ceremonie, de aceea îl găsiseră aţipit. Acesta păstră un moment de tăcere înainte de a deschide cartea din faţa sa. Cu toate acestea nu-şi aruncă deloc privirea pe ea, fiindcă ştia slujba pe dinafară de multă vreme. Respirând adânc, Gina cercetă cu grijă faţa lui Bruce, căutând vreun semn de regret. Îi iubea linia clasică a obrazului, oasele bine conturate, inteligenţa din privire, nasul acvilin. Peste câteva momente, acest bărbat superb va deveni soţul ei. Simţindu-se privit, se întoarse spre ea şi-i zâmbi uşor. — Eşti o mireasă superbă. — Mulţumesc. Însă complimentul lui o întristă. Vocea îi sunase ca şi când ar fi făcut-o din obligaţie. — Dacă toată lumea e prezentă, putem începe, spuse reverendul pompos. Ceva lipseşte, se gândi Gina, încercând să nu plângă. Era oare depresia oricărei mirese dinainte de nuntă? Până în acest moment fusese veselă şi entuziastă. Când îl întâlnise prima oară pe Bruce ştiuse că el este cel ales. Până atunci, niciun bărbat nu-i făcuse inima să tresară. Vorbele preotului îi erau familiare. Gina fusese domnisoară de onoare la multe nunţi şi-şi amintea ceremonia cuvânt cu cuvânt. Când reverendul Findiay o întrebă dacă vrea să-l ia de soţ pe Bruce, răspunsul ei veni clar şi răspicat. — Acum poţi săruta mireasa, spuse reverendul cu atâta satisfacţie în glas, ca şi când i-ar fi cunoscut de foarte multă vreme. Este un bun actor, se gândi Gina. Acesta a fost primul ei gând de femeie măritată. Sărutul lui Bruce fu scurt şi fără pasiune. Probabil se va revanşa mai târziu, se gândi Gina, în timp ce domnul Findiay aproape îi dădea afară. Afacerile pe primul loc. În anticameră mai aşteptau încă două perechi. — Ei bine, spuse Bruce, nu este exact ceea ce îţi doreai, dar suntem legal soţ şi soţie. Gina chicoti, eliberându-se de tensiunea în care stătuse cele câteva ore de când ajunsese în Las Vegas. Avea nevoie de această descărcare. Bruce o luă de mână, ieşiră din capelă şi opri un taxi. Oare o va duce la motelul în care stătuse el cu o noapte înainte? Cu toate că era jumătatea lui septembrie aerul era foarte încins. Îşi scoase jacheta, rămase într-o bluză foarte sexy şi se aşeză confortabil lângă el. Dar această ţinută nu avu niciun efect asupra proaspătului ei soţ. — Ţi-e foame? întrebă el. — Sunt moartă de foame. Şi acesta era adevărul. Cu excepţia unei felii de pâine prăjită şi o ceaşcă de ceai nu mâncase nimic. Soţul ei îi spuse şoferului de taxi unde să-i ducă şi se retrase cât mai departe de ea. Cuplurile proaspăt căsătorite stau unul lângă altul, se gândi ea, dar comportamentul lui o făcu să-i fie teamă să-l atingă. Bruce nu fusese niciodată reticent în a-şi arăta sentimentele faţă de ea. Se sărutaseră tot timpul în turul oraşului Chicago, chiar şi în submarinul de la Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce era atât de distant acum când erau căsătoriţi? Era prima ei vizită în Las Vegas şi luminile orbitoare în mii de culori o făceau să se simtă confuză. Hotelul la care se opriră era un colos din sticlă şi metal, în linii futuriste. Înăuntru, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în cele mai diverse haine, de la rochii de seară de firmă, la blugi şi tricouri rupte. Toţi se miscau într-un ritm ameţitor, dar drumurile tuturor se terminau în cazinoul imens, îmbrăcat în roşu şi argintiu. — Ce joc îţi place să joci? întrebă Bruce. Blackjack, ruletă, bacara, keno? Ea începu să râdă. — Ştii prea bine că nu joc. Te voi privi pe tine. — Vrei să spui că nu ţi-ai încercat niciodată norocul? Poftim, spuse el scoţând un pumn de bani din buzunar. Încearcă-ţi şansa undeva. — Cincizeci de dolari! Nu vreau să-ţi irosesc banii, Bruce. — Trebuie să fie ceva care ai vrea să încerci. — Bine, o să-ţi fac pe plac. Voi încerca la un automat, dar o singură dată, să văd ce se întâmplă. — Sunt o mulţime aici, spuse el, arătându-i şirul lung de jocuri. O gălăgie asurzitoare de ţipete şi zornăit de bani îi întâmpină când intrară în imensa încăpere. — E foarte aglomerat aici, spuse el zâmbind. La care vrei să te instalezi? — Vreau la una cu cireşe şi portocale, una nichelată, dacă se poate. — Nichelată să fie, spuse el râzând. El o luă înainte şi Gina îl urmă. După câţiva paşi, îşi dădu seama că soţul ei şchiopăta uşor. Înainte de a se despărţi, acum trei zile, nu avea nimic. — Ce s-a întâmplat cu piciorul tău? îl întrebă ea ajungându-l din urmă. — Oh, mai nimic. Am alunecat pe marginea piscinei, la fermă. — Nu înţeleg de ce n-am observat mai devreme. De ce n-ai spus nimic. Te doare? — Gina, nu-ţi face griji. Nu este nimic grav. Bruce îi strecură ceva în palmă. — Dar astea nu sunt jetoane. — Nu-ţi fie frică, monedele de un dolar merg la orice maşină de aici. — Bruce! Dar nu vreau să joc cu bani. — De ce nu? Eşti în luna de miere. — Dar nu vreau să pierd. — Nu-ţi fie frică să-ţi încerci norocul. Hai, uite! Un bărbat tocmai a părăsit o maşină, dacă suntem rapizi o prindem. După câteva secunde, se afla în faţa maşinii nichelate, într-o cuşcă de sticlă. Vârî o fisă şi imediat portocale, cireşe şi lămâi se perindară prin faţa ochilor ei. — O singură lămâie. Nu este prea bine, nu-i aşa? întrebă ea studiind combinaţia care-i ieşise. — Nu trebuie să te opreşti după prima încerare, o îmbărbătă el. — Dar, Bruce... — Încearcă din nou, insistă el. Se părea că pe el îl hipnotiza mersul circular al semnelor pe ecranul maşinii, dar Gina se simţea mai mult vinovată decât optimistă când vârî încă un dolar. Bruce era foarte cheltuitor, pentru că familia lui era bogată, însă Gina, care muncise din greu ca asistent decorator, ştia valoarea fiecărui bănuţ. Aproape că se certase cu Bruce când acesta o anunţase că nu va mai trebui să muncească după căsătorie. Spera ca peste câteva luni să-şi schimbe părerea. După ce îi mâncase aproape jumătate din monedele pe care le avea în mână, aparatul arătă şi prima combinaţie câştigătoare. Nu câştigă prea mult, dar recuperă ceva din bani. — Poftim, spuse ea întinzând monedele soţului ei. Nu vreau să mai pierd niciun ban. Mă las păgubaşă. — Nu vrei să vezi dacă poţi câştiga jackpotul? — În niciun caz. Îţi sunt datoare şapte dolari. — Ai uitat că acum suntem căsătoriţi. Jumătate din ce am îţi aparţine. Restaurantul era parcă din altă lume. O muzică în surdină şi o atmosferă de lux orbitor. Gina se simţi stânjenită în costumul ei ieftin. Un chelner în costum roşu veni să le ia comanda pentru băuturi, iar un altul le oferi meniurile îmbrăcate în piele fină, roşie. Gina sorbea încet din paharul cu daiquiri în timp ce-şi privea soţul. De obicei, înainte de masă lua două pahare de votcă şi gheaţă, dar în această seară muta paharul dintr-o parte în alta. — Este ceva în neregulă cu băutura ta? — Nu, nu este nimic. O privi lung şi-i zâmbi. Putem comanda? Melcii arată bine, sau poate crevete? — Bruce! Ştii foarte bine că sunt alergică. Doar nu vrei să-mi petrec noaptea nunţii la spital? — Bineînţeles că nu, spuse el repede. Mă gândem să comand pentru mine. Întâi trandafiri şi acum crevete, gândi Gina, supărată. Cum de uita Bruce atât de repede orice lucru legat de ea? Nu stătuseră despărţiţi decât câteva zile în care Bruce fusese plecat la ferma familiei lui din California, ca să încheie o afacere împreună cu fratele său. Înainte de a se despărţi, se cunoşteau foarte bine. Oare credea că a făcut o greşeală căsătorindu-se cu ea? — Cred că n-ar trebui să mănânc prea mult, spuse ea încercând să pară veselă. După o săptămână petrecută în Las Vegas, nu voi mai putea să intru în haine. — Aş vrea să vorbim despre asta, spuse Bruce uitându-se în meniu. Am făcut alte planuri. — Ce planuri? — O să fii supărată dacă nu vom sta în Las Vegas? — Bruce, ştii că n-am fost prea entuziasmată să ne petrecem luna de miere în Las Vegas. — Ei bine, am aranjat să mergem într-un loc unde să avem parte de puţină linişte. Cu toate că ideea îi surâdea Ginei, felul în care vorbea Bruce o puse pe gânduri. — Unde vom merge? — Este o surpriză. — Bruce, ştii că nu-mi plac surprizele. — Vei şti când vom ajunge. — Bruce! — Nu-ţi voi spune. Înainte să-i poată răspunde, chelnerul se întoarse ca să le ia comanda. Bruce se oferi să comande pentru amândoi, şi ea dădu din cap, nepăsându-i ce va mânca. Când sosi primul fel, Gina nu mai avea poftă de mâncare, în schimb Bruce se aruncă pur şi simplu asupra delicioaselor scoici. Purtară o conversaţie impersonală, ca şi când ar fi fost două foste cunoştinţe. Ea nu-şi explica această atitudine din partea lui. Părea foarte nervos. Oare regreta acest mariaj? Era foarte serios, ceea ce nu-i stătea în fire. Până când se despărţiseră acum trei zile, părea foarte îndrăgostit. Conversaţiile lor erau spirituale şi pline de haz. Chiar şi Claire îl evaluase drept puţin superficial. Gina nu mai suportă. — Te preocupă ceva, Bruce? — Bineînţeles că nu, dragă. Îţi promit că luna noastră de miere va fi memorabilă, răspunse el. Dar niciun zâmbet, nicio privire caldă, nimic. Acest fapt o făcu să-şi dea seama că ceva nu era totuşi în ordine. — Bruce... Dacă ai o problemă, ştii foarte bine că poţi să-mi spui. — Îmi voi aduce aminte... dacă voi avea o problemă, spuse el solemn. Când terminară masa, ieşiră în stradă şi luară alt taxi. Gina folosise camera lui de motel ca să se schimbe în toaleta de nuntă, dar atunci fusese atât de preocupată încât nu băgase de seamă nimic. Acum, întoarsă împreună cu soţul ei, studie toate detaliile. O reproducere după Renoir trona deasupra patului imens îmbrăcat într-o cuvertură roşie strălucitoare. Aşteptă câteva momente, în speranţa că Bruce o va lua în braţe şi-i va spune cât de mult o iubeşte, dar acesta începu să-şi facă bagajele, aşa că intră în baie şi se schimbă în cămasa de noapte ivorie, cadou de nuntă de la buna ei prietenă, Claire. Întoarsă în cameră rămase în cadrul uşii, sperând ca el s-o privească. — Eşti gata de plecare? întrebă însă el cu valiza în mână. — Poftim? Credeam că vom rămâne aici în această noapte. — Doar ţi-am spus, avem alte planuri. — Dar... se opri, neştiind ce să mai spună. Cum ar fi putut să-i spună că se simţea părăsită în noapte nunţii, când ar fi vrut să facă dragoste cu soţul ei pe care-l iubea mai mult decât orice? — Nu te speria. Am să mă revanşez când vom ajunge. Se schimbă repede şi ieşi în faţa camerei, unde Bruce punea bagajele într-o maşină veche şi prăfuită. Pentru Gina, era o nouă surpriză. Se aştepta ca Bruce că conducă o maşină model sport, ceva cu un motor puternic, nu o asemenea rablă. — Bruce, trebuie să le spun părinţilor mei unde mergem. — Iubito, spuse el fără s-o privească, acum eşti femeie măritată. Nu trebuie să le spui lor unde-ţi petreci luna de miere. — Măcar să le telefonez, să le spun că nu vom rămâne în Vegas. — Lasă că le vei spune când vom ajunge la destinaţie. O luă de mână şi aproape o împinse în maşină. După aceea se sui şi el şi demară. Conduse în linişte, cu viteză moderată, şi Gina se retrase lângă fereastră şi privi cerul înstelat. Se concentră asupra constelaţiilor, încercând să le recunoască. Ochii i se închiseră şi aţipi. — Scuză-mă că te-am trezit, spuse Bruce încet, dar vreau să iau nişte cafea. Aveam nevoie, ca să mă ţină treaz. Vrei şi tu? Trezindu-se încet, Gina simţi mâna lui mângâindu-i obrazul. — O să rămân trează, ca să te ţin de vorbă, murmură ea ameţită, mişcându-şi mâna de-a lungul piciorului lui. — Dacă ai de gând să mă ţii treaz în acest fel, spuse el privindu-i mâna, mariajul nostru va fi consumat într-o parcare. Privindu-l cu dragoste, Gina îi mângâie uşor obrazul, apoi îşi trecu mâna prin părul lui. El se apropie şi o sărută cu pasiune. O prinse în braţe şi o trase aproape de el, strângând-o la piept. Mâna lui urcă până la pieptul ei, ce se ridica în ritm alert. O mai sărută câteva secunde, apoi se retrase repede şi ieşi din maşină. Îl privi cum se depărtează, dezamăgită de bruscheţea cu care se desprinsese de ea. De ce oare nu pot avea o noapte a nunţii la fel ca toată lumea? De ce se aflau aici, în mijlocul pustietăţii, în loc să se iubească într-o cameră confortabilă de hotel? De ce Bruce a păstrat distanţa toată ziua, şi de ce o părăsise acum când fiecare părticică a corpului ei îl dorea? Oare când se va purta ca un adevărat soţ? Sărutul lui îi demonstrase că totuşi nu-i era indiferentă; când o strânsese la piept, îi simţise şi ea bătăile inimii accelerate. Atunci, ce se întâmpla cu el? Când se întoarse cu două pahare de cafea, se decise să pretindă că totul era în regulă. — Cum doreşti cafeaua, simplă sau cu lapte? întrebă el. — În niciun fel. Mie îmi place ceaiul. — Oh, îmi pare rău, am uitat. Mă duc să-i iau un ceai, spuse el cu voce stranie. — Nu, nu este nevoie. Trează, rămase pe gânduri. Totul pornise de la călătoria lui la ferma părinţilor. Oare aceştia fuseseră împotriva căsătoriei cu ea? Sau poate fratele lui? — Bruce, spuse ea ezitant, fratele tău a fost împotriva acestei căsătorii? — N-a spus nimic despre asta, răspunse el calm, ceea ce-o făcu să-l creadă pe cuvânt. — Atunci, părinţii tăi? — Nu. Următoarea întrebare i se strecură în minte ca un şarpe de foc. — Îţi pare rău că te-ai însurat cu mine? — Nu, Gina, nu-mi pare rău. Vorbele sunară aproape sincer, dar răspunsul n-o satisfăcu. Nu-i spusese că o iubeşte, că o doreşte, că are nevoie de ea. Nimic din ceea ce ar fi dorit ea. Rămase mult timp gândindu-se dacă nu cumva făcuse o greşeală. — Când îmi vei spune unde mergem? — Când vom ajunge. — Mergem spre Nevada? — Suntem deja în Arizona. Monotonia drumului o făcu din nou pe Gina să-şi simtă ochii grei. Îşi sprijini capul, dar nu de umărul soţului ei, şi adormi.

Ingerii pacatelor de Susan Johnson Capitolul 1   Londra, martie 1787     Sinjin aproape terminase să se îmbrace. Cu mişcări rapide şi precise îşi înnodă la gât fularul din batist. Mirosul dragostei, puternic, plutea în camera supraîncălzită, amestecat cu parfumul de liliac al ducesei de Buchan. Goală, tolănită în aşternutul răvăşit, ducesa se gândea dacă era cazul să se simtă jignită de plecarea neaşteptată a amantului său şi de brusca lui indiferenţă. Hotărî de îndată că nu trebuia cu niciun chip să comită o astfel de prostie. Nu numai că şi-ar fi vărsat zadarnic mânia pe cel mai destrăbălat nobil din Londra, dar Sinjin era şi cel mai frumos bărbat pe care-l întâlnise vreo­dată: înalt, zvelt, musculos, întunecat ca păcatul, cu ochi albaştri şi luminoşi care seduceau fără ruşine orice femeie. Iar dacă perfecţiunea clasică a trăsăturilor sale nu era de ajuns... în ce privea amorul, se dovedea de neîntrecut. Niciun bărbat nu-i stârnise asemenea senzaţii, şi nici orgasme atât de răscolitoare. Oftând, se răsuci în pat, luând o poziţie cât mai seducătoare, şi zise: - Când te întorci? Sinjin încetă să-şi mai caute haina azvârlită pe jos, în graba cu care îşi dusese iubita în pat, cu numai câteva ore mai devreme, şi-şi plimbă privirea peste trupul ei ademenitor, cu sâni pietroşi şi şolduri frumos arcuite. Într-o fracţiune de secundă îşi aduse aminte cum se pricepea Cassandra să-l sâcâie cu astfel de mărunţişuri şi, în loc să mintă, răspunse scurt: - Peste cinci zile. - Să vii să mă vezi. Sinjin St. John, duce de Seth, marchiz de Fowler, conte de Barton, viconte Carvernon, obişnuia să rămână la Newmarket pe întreaga durată a sezonului de curse. Toată lumea ştia că pasiunea sa pentru cai îi întrecea cu mult interesul pentru femei. Acum însă urma să facă un drum de cinci zile la Londra, ca să ia un cal irlandez, Waterford. Auzind rugămintea ei timidă, chipul i se lumină de un zâmbet şi trăsăturile-i aspre căpătară un farmec copilăresc. - Cu mare plăcere... dar numai în treacăt. - Cât timp adică? - O oră. Cassandra era cea de-a doua soţie a ducelui de Buchan: un capriciu pe care acesta şi-l îngăduise după moartea primei sale neveste, incident petrecut tocmai la ţanc, înainte ca ducele să fie prea bătrân pentru a aprecia o femeie voluptoasă cum era Cassandra. - Cât timp? repetă ea în şoaptă, ondulându-şi trupul ispititor într-un mod atât de sugestiv încât Sinjin reveni îndată asupra deciziei iniţiale.          - Ceva mai mult de-o oră, răspunse el, zâmbind provo­cator. Întrucât Buchan se apropia de şaptezeci de ani, Sinjin se întrebă în sinea lui cum reuşea ducele să facă faţă tempera­mentului pasional al soţiei sale. Cu siguranţă că în curând îl vor lăsa puterile, iar Cassandra va deveni o văduvă tânără şi putred de bogată.         - Sper că n-ai să uiţi... murmură ea, mângându-şi sexul umed de dorinţă. Sinjin răsuflă adânc şi aruncă o privire spre ceasul de por­ţelan de pe consola şemineului, întrebându-se o clipă dacă era necesar să ajungă la timp la Newmarket. Apoi întinse mâna şi-şi luă haina cărămizie. La cursele de a doua zi, murgul lui se va lua la întrecere cu armăsarul irlandez al lui Stanhope, perspectivă în faţa căreia păleau chiar şi performanţele la pat ale Cassandrei. Îşi îmbrăcă haina şi, simţind parcă nevoia să se scuze pentru clipa de şovăială, zise: - Mâine, murgul meu se va înfrunta cu faimosul campion al lui Stanhope. - Atunci îţi urez noroc, şopti ea, încercând să-şi ascundă nemulţumirea. Să nu mă uiţi. „Evident că nu! “ îşi spuse el, cu trupul încordat ca răspuns la chemarea ei erotică. Iar dacă Sinjin n-ar fi fost atât de pasionat de curse şi n-ar fî avut o voinţă de fier, Cassandra s-ar fi putut bucura încă o dată de trupul lui.     Capitolul 2   - Fii atent la biciul lui Archer, îşi avertiză Sinjin jocheul, desfăcând cataramele în care era prinsă pătura groasă din lână ce apăra calul pur-sânge de vântul tăios de martie. Mai mult ca sigur va încerca să vă lovească, pe tine şi pe Romulus. Mângâind gâtul musculos al calului campion, începu să-i vorbească încet, cu glas moale şi blând. Murgul întoarse capul, împingându-şi uşor botul în gâtul stăpânului. - Fereşte-te şi tu, băiatule, şopti Sinjin, ca să nu-ţi facă vreun rău. Apoi i se adresă din nou jocheului, care potrivea harnaşamentul: - Pista e îngustă, nu-ţi rămâne prea mult spaţiu de mişcare. Romulus pare în formă azi, râse el. Tu nu vei avea altă grijă decât să stai cocoţat în şa.                      - Asta şi fac de fiecare dată! Da’ să ştiţi că suportă greu frigul. Sper să-i dea drumul curând... Zicând acestea, Fordham îşi vârî piciorul în scară şi sări în şa. Aruncând o privire spre Sinjin, întrebă: - Aţi pariat pentru mine?     - Pentru amândoi. Biletele sunt la Randall. După cursă vom fi nişte oameni bogaţi.     Sinjin îşi trecu palma pe sub frâu, ca să verifice dacă nu cumva fusese strâns prea tare. Romulus nu suporta să fie stru­nit mai mult decât trebuia. Era un cal care alerga de plăcere şi aproape că nu avea nevoie de jocheu. - Poţi să-l duci acum, zise tânărul, bătându-şi uşor calul pe greabăn.     Se trase un pas înapoi, astfel încât Fordham să-şi poată face loc printre rândaşi, îndreptându-se spre linia de pornire şi rămase o clipă nemişcat, admirându-şi cu mândrie campionul. Curând după aceea, Sinjin se afla în tribuna hipodromului Newmarket, cu pista Rowley Mile desfăşurându-se în faţa lui. În depărtare se zăreau coline verzi şi domoale, încălzite de razele unui soare strălucitor. Tânărul îşi plimbă privirea peste caii adunaţi la prima cursă a sezonului de primăvară şi inima începu să-i bată năvalnic, cuprinsă de o binecunoscută emoţie. Iubea priveliştea, zgomotele şi mirosul hipodromului Newmarket, silu­etele mândre ale cailor, agitaţia spectatorilor, irezistibila tentaţie a pariurilor şi tulburătorul sentiment al victoriei. Încă de la şaisprezece ani, când îşi cumpărase primul cal de curse, îşi pusese în minte să realizeze cea mai bună crescătorie de cai de rasă din Anglia — ba poate chiar din întreaga lume, cum bombăneau acei concurenţi, ce nu-şi îngăduiau să plătească pentru un cal pur-sânge atâţia bani ca Sinjin. După majorat, când căpătase dreptul de a-şi administra singur averea, câşti­gase majoritatea curselor importante din ultimii zece ani şi, mai ales, cele mai multe premii în bani. Pasiunea pentru curse fusese încurajată de mama lui, a cărei familie din Irlanda creştea cai de curse şi de vânătoare. Ea îl învăţase pe Sinjin să călărească încă de la vârsta de doi ani şi-l luase cu trăsura la toate cursele de la Newmarket. Purtând în vene sângele crescătorilor de cai irlandezi, crescuse în atmosfera captivantă şi plina de neprevăzut a curselor. Tribuna din cărămidă roşie aflată pe colina Abingdon, chiar lângă linia de sosire, era tixită de spectatori, invitaţi ai lui Sinjin. Bufetul bogat asortat şi şampania de cea mai bună calitate confirmaseră reputaţia de gazdă primitoare a ducelui de Seth, deşi Sinjin şi prietenul său, Nicholas Rose, se ţineau ceva mai departe de oaspeţi, preocupaţi numai de caii aliniaţi la start. Amândoi erau bruneţi, înalţi, musculoşi, cu trăsături de o frumuseţe clasică, şi-şi purtau părul legat la ceafă cu o panglică neagră de mătase. Numai culoarea obrazului nu era aceeaşi. Deşi bronzat în urma traiului în aer liber, Sinjin avea, totuşi, tenul mai deschis decât prietenul său. În schimb, ochii lui ului­tori de albaştri nu i-ar fi trădat niciodată sângele indian. Sinjin St. John avea nişte ochi minunaţi, poate chiar — spuneau unii — prea frumoşi pentru un bărbat. Îi moştenea de la mama sa, care stârnise senzaţie la Londra, fiind denumită „Neasemuita". Strălucitoarea domnişoară Bourke luase capitala cu asalt, spre disperarea mamelor cu fete de măritat, care-şi văzu­seră spulberate planurile matrimoniale. Toţi tinerii nobili din oraş căzuseră la picioarele frumoasei blonde sosite din Waterford. - Anul acesta vom câştiga toate trofeele, spuse vesel Sinjin, dând frâu liber pasiunii sale pentru curse. Surâdea mulţumit, ca un copil, iar ochii lui albaştri scânteiau de bucurie şi plăcere. - Tu câştigi întotdeauna, răspunse prietenul său, cu calm cum îi stătea în fire. Cei doi tineri se deosebeau şi ca temperament. Sinjin emana putere şi vitalitate, ca şi cum sclipirea ochilor lui albaştri ar fi reflectat o flacără interioară. Dar femeile îi citeau în priviri cu totul alte lucruri: senzualitatea tulburătoare, făgăduinţa unor plăceri fără egal şi patimă mistuitoare. Niciodată calm sau indiferenţă. - Pe câţi cai ai pariat? întrebă Sinjin, pe tonul unui om de afaceri. Pariurile la curse erau o artă cu reguli specifice şi, desigur, o iniţiativă nespus de profitabilă. - Doar pe câţiva ponei. - Nu-i de ajuns. Te-ajut eu cu bani, dacă ai nevoie. Calculă rapid în minte apoi adăugă grăbit: - Ai auzit ce spunea azi-dimineaţă Olim. Romulus e într-o formă de zile mari. Olim, care se ocupase de pregătirea lui Romulus, pariase pe el o sută de lire, pe deplin încrezător în şansele calului său favorit. - Din câte îţi cunosc eu herghelia, sunt convins că voi câştiga bani buni şi fără să măresc miza. Nicholas nu era adeptul pariurilor extravagante. Avea nevoie de bani ca să se poată întoarce la tribul său, astfel încât se hotărâse să nu rişte. Sinjin ridică din umeri. - Cum vrei. El unul nu se mulţumea niciodată cu jumătăţi de măsură, nici la pariuri, nici în alte privinţe. - Curând voi avea suficiente fonduri ca să-mi fac un rost, trăind boiereşte! glumi Nicholas. - Ştii bine că averea mea ajunge pentru amândoi, Senecca! se răsti Sinjin, folosind porecla sub care era cunoscut Nicholas. Cu ani în urmă, ducele îşi pusese întreaga avere la dispo­ziţia prietenului său, aşa că discuţia pe această temă era veche. Nicholas Rose se întorsese alături de Sinjin, după eşecul campaniilor nordiste în războiul colonial din America. Familia sa fusese masacrată, împreună cu tot satul, de către trupele revoluţionare. Se înţelegea cu Sinjin de parcă ar fi fost fraţi. Pe de altă parte, Sinjin îi înţelegea scrupulele — deşi el personal nu credea în aşa ceva. - Archer l-a înlocuit în ultima clipă pe Stanhope, remarcă Nicholas, vrând să pună capăt unei discuţii inutile. - Fără îndoială că schimbarea are un motiv, murmură Sinjin. Sper ca Fordham să se ferească de biciul de tristă faimă al lui Archer, adăugă el, ca şi cum nici n-ar fi venit vreodată vorba de America. Se aplecă peste balustradă, ca să capete o perspectivă mai bună asupra liniei de plecare. Atât Fordham, cât şi Archer erau jochei de înaltă clasă, dar stilurile lor se deosebeau ca de la cer la pământ. Archer îşi dirija calul până în cele mai mărunte gesturi, în timp ce Fordham îi lăsa libertate de mişcare. În plus, Archer reuşise să câştige câteva curse, prin metode destul de dubioase. Sinjin se aplecă şi mai mult, cu părul în bătaia vântului. Adierea îi desprinse câţiva cârlionţi, făcând să-i fluture franjurii de piele ai vestei împodobite cu mărgele. Îi plăcea să poarte veşminte extravagante, împrumutate de la Senecca, încântat de frumuseţea podoabelor şi lucrăturii lor. De asemenea, socotea hainele suple, din piele, o ţinută de lucru ideală pentru hipodrom, îmbrăcămintea sa eterogenă —jachetă cu franjuri, pantaloni din piele de căprioară, cizme lustruite ca oglinda, cămaşa orbitor de albă şi eşarfă la gât — îl deosebea net de prietenii din aristocraţie. Însă lui Sinjin puţin îi păsa de convenienţe, iar ceilalţi îi cunoşteau apucăturile nonconformiste. Cu toate acestea, nu numai că tinerii de-un rang cu el îl îndrăgeau nespus, dar se sileau să-l imite în toate privinţele. Cei ce nu aveau curajul sau mijloacele s-o facă se mulţumeau să-l invidieze în ascuns. Deşi îndrăgostit de Anglia, Sinjin călătorise prin întreaga lume şi ştia că există o mulţime de lucruri interesante în afară de cai, de sezonul monden şi, mai ales, în afară de convenienţele impuse de titlul şi poziţia sa. - La dracu’! Archer a luat-o înainte! Cu pleoapele îngustate din pricina soarelui, Sinjin încercă să-i descopere pe Fordham şi Romulus în învălmăşeala de concurenţi. Se dăduse un start greşit şi acum caii se îngrămădeau unii în alţii, într-un vacarm de nedescris, în care predomina limbajul de grajd. Câteva clipe mai târziu, fiecare îşi ocupa locul, apoi concurenţii se aliniară, aşteptând semnalul de pornire. Steguleţul roşu coborî brusc şi cei opt cai de curse ţâşniră înainte, într-un vălmăşag de mătăsuri colorate. Nu erau prea mulţi concurenţi la principala întrecere pentru caii de doi ani, dar mulţi preferau să nu se înscrie la concurs alături de Seth sau Stanhope, care aveau toate şansele să câştige. Murgul lui Sinjin, Romulus, reuşi să se detaşeze, căpătând un avantaj net chiar după prima sută de metri. Apoi Fordham îl struni puţin, şi calul lui Stanhope trecu în frunte. Alţi trei concu­renţi luptau să-i ajungă din urmă, în timp ce armăsarul contelui de Sutherland rămăsese undeva, în dreapta. Cât despre ceilalţi, aceştia începeau deja să dea semne de oboseală. Coborând panta Abingdon Mile, Romulus se poticni şi, spre consternarea suporterilor săi, rămase în urmă. Fordham încercă să-l aducă din nou în frunte, dar fără succes, şi o mul­ţime de oameni se năpustiră să-şi retragă banii pariaţi pe el. Către poalele colinei, Romulus căpătă din nou viteză. Dar era ceva în neregulă cu el. Fordham smuci frâul cu brutalitate. - O sută la doi împotriva lui Romulus! strigă unul dintre bookmakeri[1]. Sinjin, care-şi văzuse murgul la încălzirea de dimineaţă, contempla resemnat această răsturnare de situaţie. Dacă Romulus nu ieşea învingător, tânărul duce de Seth ar fi pierdut o avere. - Fordham aşteaptă să ajungă la pantă, zise Nicholas. - Încă nu l-a pus pe Romulus să arate tot ce poate, răspunse liniştit Sinjin. Tăcu, privind ţintă la Romulus şi la armăsarul lui Stanhope, aflaţi la o depărtare de numai câţiva metri. Jocheul lui Stanhope îşi biciuia calul, îndemnându-l să gonească. Fordham nici nu se atinsese de bici: strâns agăţat de gâtul calului, îi şoptea cuvinte de încurajare, fără a folosi aproape deloc hăţurile. Sinjin nici nu îndrăznea să respire, aşteptând reacţia murgului, pe care-l învăţase să recunoască momentul critic după inflexiunile din glasul jocheului. În sfârşit! Sinjin răsuflă uşurat. Într-adevăr, Romulus căpăta viteză şi muşchii picioarelor lungi şi frumoase jucau pe sub pielea lucioasă. Cu urechile date uşor pe spate, calul atacă urcu­şul aproape fără efort. Ţâşni în sus ca şi cum ar fi alergat pe teren plat, ajungând din urmă calul lui Stanhope, în uralele spectatorilor. Câteva clipe, amândoi alergară unul lângă altul, prea aproape de biciul lui Archer pentru ca lui Sinjin să nu i se strângă inima de teamă — apoi Romulus luă avans, lăsându-şi în urmă adversarul. - A reuşit! suspină mulţumit Sinjin. Ce minunăţie de cal! - Ai câştigat un premiu de o mie de guinee şi veşnica duşmănie a lui Stanhope! râse Nicholas Rose când Romulus trecu linia de sosire, cu câţiva metri buni înaintea celorlalţi concurenţi. - Cincizeci de mii! îl corectă Sinjin, adunând în gând şi sumele obţinute din pariuri. Cât despre duşmănia lui Stanhope, ea n-are nimic de-a face cu hipodromul şi cursele de cai. - E cumva la mijloc o femeie? zâmbi subţire Senecca, gândindu-se la cea de-a doua mare pasiune a vieţii lui Sinjin. - Da, o veche prinsoare în legătură cu doamna Robinson. Stanhope e un biet păgubos. Chiar şi un Senecca al coloniilor americane aflase despre frumoasa şi seducătoarea doamnă Robinson, deşi aceasta renun­ţase de mult timp la aventură, de dragul colonelului Tarleton. Desigur, tot oraşul ştia de pariul de cinci mii de guinee, încheiat între Sinjin şi Stanhope, în legătură cu cine dintre ei doi va reuşi să câştige inima ispitoarei Perdita[2], convingând-o să renunţe la relaţia ei cu prinţul de Walles. Se zvonea că, într-o dimineaţă, Stanhope, beat criţă, îl acostase pe tânărul duce de Seth chiar în clipa când acesta ieşea din locuinţa respectivei doamne, în Berkeley Square. Cum Sinjin refuzase un duel aducând mai degrabă a asasinat, dată fiind condiţia adversarului, Stanhope avusese un motiv în plus — evident, când se trezise din mahmu­reală — ca să se simtă umilit. Cu un zâmbet larg, Sinjin mulţumi prietenilor şi invitaţilor, care nu mai conteneau cu ovaţiile şi felicitările, apoi se grăbi să părăsească tribuna. Coborî scările două câte două, croindu-şi drum prin mulţimea entuziastă. Surâzând, salutând din cap, strângând nenumărate mâini ce i se întindeau, porni către pista de alergări. Încă de la douăzeci de paşi depărtare, Romulus îi simţi mirosul şi începu să necheze. Fără a lua în seamă oficialităţile sau pe lordul Bunbury, care aştepta să-i înmâneze trofeul, Sinjin dădu mai întâi mâna cu Fordham, lăudându-l pentru măiestria cu care condusese calul, apoi vârî două degete în buzunar, scoţând câteva cuburi de zahăr pentru Romulus. - Bravo, comoara mea! murmură tânărul, oferindu-i calu­lui zahărul din palma desfăcută. I-ai întrecut pe toţi, adăugă el, mângâindu-i botul delicat. Ca şi legendarul Eclipse, Romulus câştiga toate cursele în acelaşi fel: el — primul, ceilalţi — nicăieri. Restul zilei trecu foarte repede. În aceeaşi după-amiază, caii lui Sinjin câştigaseră toate cursele. Tânărul duce participa la toate activităţile de pregătire a cailor, făcând până şi treaba rândaşilor, fără să-i pese de rangul său. Ajută la ţesălat, dădu instrucţiuni jocheilor, îşi frecţionă caii transpiraţi după aler­gare, ba chiar se ocupă personal de armăsarul cel negru care se lovise la picior în cursul ultimei întreceri. La început, se temuse că piciorul era fracturat, dar după mai multe cataplasme fierbinţi, frumosul nepot al lui Herod începuse să se sprijine pe piciorul lovit. Abia atunci Sinjin îşi îngădui să plece, dar numai după ce lăsă doi rândaşi şi un grăjdar să se îngrijească în continuare de calul cel negru. Soarele de-abia apusese. Se făcuse răcoare, iar vântul se mai potolise. Oboseala lui Sinjin de-abia se ghicea în mersul său legănat şi în fluturarea leneşă a genelor lungi şi negre. Se sculase din zori, ca să se alăture jocheilor pentru încălzirea de dimineaţă. După-amiaza trecuse cu mari emoţii: încărcată de triumf, dar epuizantă. În plus, avea casa plină de oaspeţi ¾ la care se dăugau câteva femei aduse de la Londra, ca să-şi distreze musafirii ¾ astfel încât nu dormise decât câteva ceasuri. La marginea hipodromului, acolo unde începea crângul, aştepta trăsura, cu vizitiul moţăind pe capră. Sinjin se apropie şi, întinzând mâna, îl apucă de gleznă, trăgându-l de picior. - Hai, Jed! În sfârşit, pornim spre casă! zise el zâmbind, amuzat de mutra somnoroasă a servitorului de-abia dezmeticit din somn. Te rog să megi la pas. Sunt rupt de oboseală.     Capitolul 3   Dar, în clipa când puse mâna pe clanţa portierei, dădu cu ochii de silueta cuibărită între pernele trăsurii. - Se zvoneşte că... faci amor cu tot ce poartă fustă, se auzi un glas dulce de femeie. Intrigat, Sinjin schiţă o umbră de surâs, după care puse cizma pe scăriţa de fier şi, aplecând o clipă trăsura sub greutatea lui, sări înăuntru. Închise portiera după el şi se tolăni comod pe perne, faţă în faţă cu femeia care-l aşteptase. În acelaşi moment, vizitiul dădu bice cailor. Bineînţeles că nu făcea amor cu oricine îi ieşea în cale. Avea gusturi cât se poate de pretenţioase. Era conştient de reputaţia sa de libertin. În acelaşi timp, pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu semiîntunericul, începu să-şi dea seama că femeia era foarte tânără şi foarte frumoasă. - Prin urmare? replică el liniştit, ca răspuns la salutul ei provocator. În întunericul trăsurii, jacheta împodobită cu mărgele sclipea la fiecare mişcare. - Vreau să te culci cu mine, declară ea fără ruşine, să fie sigură că se făcuse înţeleasă de către ducele de Seth, care nu ezita să aducă femei în patul său de câte ori i se ivea ocazia. Niciodată nu primise o invitaţie formulată în asemenea ter­meni, întrucât — de regulă — doamnele cu care avea de-a face erau ceva mai elegante în purtări. Sau, poate, pur şi simplu mai politicoase, îşi zise tânărul, cu gândul la nenumăratele femei cu care împărţise patul, fară pretenţia ca ele să aparţină aristo­craţiei. - Invitaţia dumitale mă încântă, desigur, spuse amuzat Sinjin. Dar am întârziat la petrecerea dată în cinstea invitaţilor mei la curse, surâse el în chip de scuză. - Nu va dura prea mult. Sinjin îşi îngustă pleoapele, cântărind cu ochii lui albaştri, plini de curiozitate, pe tânăra blondă din faţa sa, care continua să stea dreaptă, cu mâinile aşezate în poală, una peste alta. Cu siguranţa că o femeie ca ea nu ducea lipsă de admiratori. Totuşi, îşi zise el, oprindu-şi o clipă privirea pe sânii ei rotunzi, se ghicea în ea un soi de disperare. Iar dacă n-ar fi fost în întâr­ziere şi n-ar fi avut o casă plină de oaspeţi şi prieteni, poate că n-ar fi refuzat o propunere atât de clară. La urma urmei, în ciuda aerului ei semeţ, fata era de o frumuseţe remarcabilă, proaspătă şi strălucitoare. Iar el, cu faima de care se bucura, era cel mai în măsură să-i aprecieze calităţile. Îi plăcea mai cu seamă gura cu buze pline şi ochii mari şi negri, amintind de cele mai reuşite portrete ale lui Romney, inocente şi senzuale în acelaşi timp. - Iartă-mă, draga mea, dar sunt silit să te refuz, declară Sinjin, deşi în sinea sa regreta din tot sufletul. - Nu se poate să mă refuzi! Cuvintele fetei părură să plutească o clipă în aer, ca o punte aruncată între ei. Glasul interior nu-i dădea pace lui Sinjin. „Ai văzut?“ Totuşi, îşi păstrase mintea limpede, deşi se simţea destul de obosit după o zi grea, alături de cai, jochei şi rândaşi, după cele cinci curse... după ultimele ore, când îşi ajutase slujitorii să schimbe cataplasmele pe încheietura umflată a calului negru. La terminarea alergării, Spring Fellon şchiopăta. După câteva ceasuri de îngrijire atentă, se convinseseră că nu era vorba de o fractură. - Ne cunoaştem de undeva? întrebă tânărul, frecându-şi barba ce începea să-i mijească pe obraz. Oare care să fi fost motivele insistenţei ei ieşite din comun? - Nu ne-am întâlnit niciodată, dar eu te cunosc. „Sfântul" — o poreclă ironică, dată fiind înclinaţia de-a păcătui a lui Sinjin — era celebru în toată Anglia, motiv pentru care Chelsea alesese să fie dezvirginată chiar de el. Se zvonea că succesul său la femei întrecuse chiar şi scandaloasele recor­duri ale lui Prinny. În plus, Sinjin avea şi avantajul de-a se găsi la îndemână, aici, la Newmarket. - Numele meu este Chelsea Amity Fergusson. - Sora lui Duncan? întrebă tânărul, ridicând din sprâncene. O distinsă domnişoară îi propusese să se culce cu ea. Dar... oare era chiar atât de distinsă? Ochii lui albaştri o cercetară câteva clipe. Până la douăzeci şi opt de ani, scăpase de nenumărate ori din capcana însurătorii, dar în adâncul sufletului continuau să-l roadă temerile. - Da. El însă nu ştie că mă aflu aici. „Probabil că nu“, îşi zise Sinjin, care bănuia de ce-ar fi fost în stare Duncan, dacă ar fi aflat ceva. Fata părea sinceră. Şi foarte naivă. - La ora asta ar trebui să fii acasă, mormăi tânărul, tolănindu-se pe banca trăsurii. Părul lung şi negru i se desprinsese din panglica de mătase, revărsându-se pe pernele de catifea vişinie. Acelaşi glas interior îl îndemnă să repete povaţa cu ceva mai multă convingere. - Du-te acasă. - Îmi închipui că vrei să ştii de ce-am făcut o astfel de propunere, zise fata, vorbind cu nepăsare, de parcă ar fi discutat despre starea drumurilor. Sinjin, care se obişnuise cu penumbra din trăsură, observă că privirea ei era la fel de directă ca şi vorba. Prima sa reacţie — rapidă, bărbătească — fu să refuze. Dacă, într-adevăr, era sora lui Duncan? Nu, nici nu voia să ştie... Chiar dacă fata era desăvârşită. Ochiul lui experimentat îi remar­case toate calităţile: sânii tari şi rotunzi, talia subţire, picioarele lungi şi frumoase, aşa cum se ghiceau sub costumul de călărie, părul blond şi ondulat, gata să scape de sub pălărioară, gura cu buze umede şi cărnoase, făcută să fie sărutată. - Spune-mi, o îndemnă el, renunţând pentru moment la gândul cel bun, aşa cum i se întâmplase deseori în viaţă. Cu ochii la gura domnişoarei Fergusson, simţi cum oboseala începea să i se topească. - Ai mei vor să mă mărite cu episcopul Hatfield, care-i o ruşine pentru biserică... fie ea şi biserica anglicană, cea fără Dumnezeu. Au nevoie de banii lui, ca să-şi plătească pariurile la curse. Începu să vorbească repede, vădit tulburată. - Aşa au hotărât tata şi fraţii mei... dar, mai ales, tata! adăugă ea, văzând că ducele o privea bănuitor. Însă eu ştiu că nu mă va mărita cu Hatfield decât dacă-s virgină. Habotnic nenorocit! Paradoxala înjurătură explodă pe neaşteptate în liniştea trăsurii. Cu ochii la superba creatură aflată la doi paşi de el, cu sânii pulsând frenetic din pricina respiraţiei agitate, Sinjin îşi zise că, fară îndoială, Hatfield ar fi luat-o de nevastă în orice condiţii. Era de o frumuseţe fără cusur. Iar George Prine, al treilea viconte de Rutledge şi episcop de Hatfield, avea faima unui desfrânat de prima mână. Mai mult decât atât: un pervers şi un depravat. - Unde dracu’ a dat George ochii cu tine? - În casa pe care am închiriat-o. Dar întrebarea lui însemna, de fapt: „Cum de nu te-am descoperit eu?“ - Ticălosul a venit să vadă un cal de vânătoare pe care-l aveam de vânzare. - Va să zică, încă n-ai fost scoasă în lume. Iată de ce n-o întâlnise până atunci! O făptură de basm ca domnişoara Fergusson nu putea trece neobservată. - De-abia peste un an. Dumnezeule, n-avea decât şaptesprezece ani! Nu că vârsta ei ar fi constituit un impediment. Nici fetele de la ţară şi sluji­toarele cu care se culcase nu fuseseră cu mult mai mari. - Te rog, ia-mă tu! îl rugă Chelsea în şoaptă. Îţi voi fi recunoscătoare toată viaţa. Când o femeia arată ca ea, se gândi Sinjin, ce nevoie avea să mai implore? Deja începea să reacţioneze, iar pantalonul din piele de căprioară îl strângea din ce în ce mai mult. Deşi se vorbea că ducele de Seth nu-i numai un afemeiat cu sângele fierbinte, dar şi un bărbat nespus de chipeş, Chelsea nu se aşteptase ca realitatea să fie mai presus de zvonuri. Gura lumii nu pomenea despre ochii lui cu puteri aproape magnetice, despre trupul înalt şi musculos, despre mâinile subţiri şi nervoase cu încheietura fină, care trădau un călăreţ îndemânatic, nici despre perfecţiunea trăsăturilor sale: sprâncenele negre şi arcu­ite, privirea seducătoare, pomeţii frumos dăltuiţi, nasul drept şi delicat, uşor dispreţuitor, gura minunat arcuită, pe care Chelsea dorea cu disperare s-o sărute, ca să afle dacă buzele lui erau reci sau calde. Oare ce gust avea? se întrebă ea zâmbind. Sinjin îşi spuse că surâsul fetei, cald şi deschis şi îndrăzneţ, o făcea să semene cu o sirenă ademenitoare din basmele de demult. - Duncan e prietenul meu, zise tânărul ca şi cum această declaraţie ar fi reuşit să stăvilească ispita. Parfumul ei îi pătrundea până în suflet — trandafir fără nici un alt adaos de miresme: dulce, ameţitor şi neînchipuit de senzual. - Fratele meu nu va afla niciodată. Cu o experienţă ca a dumitale, nici nu-ţi va lua mult timp. Hai să te ajut! — se oferi fata, începând să-i descheie copcile vestonului de călărie. - Nu! izbucni Sinjin, întinzând mâna s-o oprească. Gestul îl aduse prea aproape de ochii ei căprui şi strălu­citori. - Nu-ţi par destul de atrăgătoare? murmură Chelsea. Preferi brunetele, ca ducesa de Buchan? Iisuse Cristoase! Probabil că întreaga Anglie aflase de legătu­rile lui amoroase, dacă o fetişcană ca asta vorbea nestânjenit despre Cassandra. Ar fi vrut să-i răspundă că nu, să-i explice că-i plăceau blondele cu obraji trandafirii ca ea, care era o făptură îngerească. Dar se stăpâni şi zise: - Scumpă domnişoară Fergusson, eşti absolut încântă­toare, însă cu mult prea tânără. Fusese o remarcă elegantă şi virtuoasă. Luându-şi mâna de pe degetele ei, se rezemă din nou de pernele trăsurii, încercând să-şi stăpânească emoţiile. - Am aproape optsprezece ani. Mama era mai mică decât mine atunci când s-a măritat, protestă Chelsea, respingând refuzul lui galant. Cuvântul „măritat" fusese de-ajuns ca să-i alunge lui Sinjin orice urmă de gânduri vinovate. - Te conduc acasă, mormăi el morocănos, cu dorinţele potolite ca prin farmec. Unde locuieşti? - La casa de oaspeţi a mănăstirii de pe moşia ducelui de Sunderland, numai că nu vreau să mă întorc acolo! Nici nu-şi sfârşi bine vorba, că se şi aruncă asupra lui, luându-l prin surprindere şi pironindu-l pe pernele trăsurii, sub adorabila greutate a trupului ei. Evident, Sinjin ar fi putut s-o dea deoparte fără efort, totuşi, rămase nemişcat câteva clipe, savurând plăcerea de-a simţi trupul fetei lipit de-al lui, îmbătat de parfumul părului ei care-i atingea obrazul şi conştient de apropierea buzelor lor. O clipă se întrebă dacă prietenia pentru Duncan merita un asemenea sacrificiu. Hotărât lucru, ispita asta era isprava Necuratului! În acelaşi moment, Chelsea îl sărută: un sărut uşor, de fată fără experienţă, dar fierbinte şi chemător. Brusc, Sinjin îşi aduse aminte că-şi putea face poftele cu oricare din cele zece-douăsprezece femei care-l aşteptau acasă, în pavilionul de vânătoare. Virtutea domnişoarei Fergusson, astfel oferită, era un dar nespus de tentant, numai că preţul era cu mult prea mare. Cu toate acestea, trupul său reacţionă la atingerea trupului femeii — ceea ce simţi şi ea. - Vezi? Degeaba spui nu, pentru că şi tu mă doreşti... şopti ea, încălzindu-i obrazul cu răsuflarea fierbinte. Încântată de succes, îşi încercă puterea de seducţie, mişcându-şi şoldurile peste sexul lui în erecţie. Sinjin reacţionă din nou. - Îţi făgăduiesc să nu ţip, orice-ai face şi oricât m-ar durea. Zău că nu... Sexul lui zvâcni iarăşi, răspunzând chemării cărnii. Dar când mâna fetei, se strecură pe sub veston, spre cureaua panta­lonilor, o opri cu fermitate. - Nu! gâfâi el, prinzându-i degetele ca într-un cleşte. Tânăra din faţa lui îl făcu să presimtă dezastrul, iar pers­pectiva însurătorii reuşi să-i potolească pofta trupului. - Nu, nu... Răsuflă adânc şi repetă: - Nu! O dădu la o parte, se ridică şi, luând-o în braţe pe ispititoarea Chelsea, o aşeză la locul ei, pe pernele trăsurii. - Găseşte-ţi pe altul care să te dezvirgineze şi să te scape de George Prine! o repezi el cu glas răguşit. Asta nu-i treaba mea. Vorbise furios, ca reacţie la dorinţele înfrânate. - Iartă-mă... şopti Chelsea şi lacrimi mari i se rostogoliră pe obraz. Am greşit faţă de tine... Îşi îndreptă spatele, ca un copil dojenit pentru purtări rele. Lacrimile continuau să-i şiroiască, agăţându-se de bărbie. - Dumnezeule! Te rog, nu plânge! murmură Sinjin, tul­burat la rândul lui. Deşi descurcăreţ din fire, rămase pentru moment fără replică. Poate că inocenţa fetei îi atinse o coardă mai sensibilă. Sau, mai curând, era impresionat de frumuseţea ei desăvârşită. Vârî mâna în buzunar şi scoase batista, aplecându-se să-i şteargă obrazul ud de lacrimi. - Nu cred că ai tăi te pot sili, să te măriţi cu George... Bineînţeles, văzuse la viaţa lui destul de multe şi era convins că tatăl fetei îi putea impune cu forţa un bărbat. - Iar dacă-i vorba numai de bani... începu el, neştiind cum să-i ofere suma salvatoare. Era un om bogat. - Să încerc să discut eu cu tatăl tău? se auzi întrebând, îngrozit la gândul că se amesteca în problemele de familie ale unor oameni aproape străini. Toată viaţa luptase să-şi apere independenţa, nu numai faţă de propria-i familie, dar şi de orice alte complicaţii. Evita orice fel de angajamente, îi plăcea să se simtă liber. Fiindcă după majorat, când tatăl său încetase să-i mai controleze viaţa, călătorise extrem de mult, se obişnuise cu o existenţă fără griji. Chiar şi după moartea părintelui al cărui titlu îl moştenise, continuase să călătorească, ştiind că — dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău — fratele mai mic ar fi fost perfect capabil să adminis­treze ducatul. De fapt, poate că lui Damien i se potrivea mai bine rangul de duce: era cinstit, sensibil, deja însurat, cu doi moşteni­tori, urmând desigur să mai aducă pe lume şi alţii. Uneori, pe Sinjin îl bătea gândul să renunţe la toate obligaţiile legate de titlu în favoarea mezinului. De pildă, acum! Fir-ar să fie! Aşa i se întâmpla de fiecare dată când se vedea silit să se comporte în mod responsabil, pentru a fi demn de rangul său. Cum dracu’ ajunsese într-o situaţie atât de idioată? „Pentru că tu eşti idolul femeilor", îi şopti drăcuşorul din el. „Îţi convine sau nu, acesta-i adevărul." - Tata ar refuza să primească bani de la dumneata, dom­nule... şopti Chelsea. Nu faci parte din familie. Fără voie, pe Sinjin îl încercă un sentiment de uşurare, văzându-se eliberat de o făgăduinţă aşa de pripită şi necum­pătată. - Sunt sigură că dacă-1 vei face să înţeleagă cât de mult îl deteşti pe George, îşi va schimba gândul... zise tânărul, fără să creadă nici el ce spune. Glasul i se frânse. - Da, domnule. Pentru moment, lui Sinjin nu-i păsa dacă şi ea îşi ascundea adevăratele gânduri. Important era că scăpase de alte obligaţii. Altele i-ar fi fost sentimentele de-ar fi ştiut că domnişoara Chelsea Amity Fergusson nu renunţase nicio clipă să-şi atingă scopul. Intenţia ei rămânea aceea de a-şi sacrifica virginitatea spre a se salva de bărbaţi desfrânaţi şi cu avere ca George Prine. Iar acum, când îl cunoscuse pe faimosul duce de Seth, căpătase noi motive de a-şi opri alegerea asupra lui. Dacă tot o bătea gândul să-şi ofere fecioria în schimbul independenţei, măcar s-o facă în mod agreabil. Iar Sinjin St. John, frumos ca un zeu, era exact ce-i trebuia. - Dată fiind... ăăă... reputaţia mea — o povăţui tânărul, în timp ce trăsura se îndrepta spre Oatlands, domeniul de lângă Newmarket al ducelui de Sutherland — ar fi mai bine să nu fim văzuţi împreună. Jed are să te conducă până în faţa porţii. - Cred că şi faptul de-a mă găsi singură cu dumneata ar putea fi destul de compromiţător! râse ea, înveselită la gândul de a-şi putea duce planul la bun sfârşit chiar şi în absenţa unei apropieri trupeşti. Pur şi simplu, am să le spun alor mei şi epis­copului că am rămas mult timp cu dumneata în trăsură. - Eu am să neg cu încăpăţânare! se răsti Sinjin, hotărât să nu fie ţapul ispăşitor al nimănui. Şi pe urmă, eşti fecioară. - Mmtnm... murmură Chelsea, fără a se descuraja, ci doar căzând pe gânduri. Tonul ei îl puse în gardă. - Pricepe odată că nu vreau să mă amestec! La dracu’! Oare nu exista nimeni care s-o ţină în frâu pe puştoaica asta focoasă? - Bineînţeles că nu, domnule. Ai perfectă dreptate, încu­viinţă ea cu o supuşenie care-ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Sinjin. - Bine. Atunci, ne-am înţeles, încheie tânărul, lăsându-se înşelat de privirea ei nevinovată. El nu se încurca niciodată cu fecioarele, şi asta pentru că nu aveau niciuna din calităţile pe care le pretindea la o femeie: disponibilitate şi experienţă sexuală. - Îţi mulţumesc din suflet că m-ai condus acasă! surâse Chelsea, pe când se apropiau de porţile domeniului Oatlands. Sinjin ar fi vrut să facă pentru ea mai mult de-atât, adică să-i satisfacă dorinţa, odată cu a lui. Dar nici chiar el nu putea comite imprudenţa de-a cădea într-o asemenea capcană, oricât de tentant ar fi preţul. E drept că Sinjin St. John îşi câştigase porecla de „Sfântul" pentru excesele sale sexuale cât se poate de neortodoxe. Dar nu cu fecioare. Nici prin gând nu-i trecea să se însoare, astfel că, ocolind virginele, se apăra de pericolul căsătoriei. Bătu în peretele trăsurii, dându-i de ştire lui Jed să oprească. Îşi luară rămas-bun pe un ton sobru şi civilizat. Pentru totdeauna! Cel puţin aşa spera Sinjin, tolănindu-se pe pernele trăsurii, în timp ce Oatland rămăsese undeva în urmă. Slavă Domnului!   [1]  Bookmaker (engl.) = Agent de pariuri, (n.t.)   [2] Perdita — Personaj din ,,Poveste de iarnă” de William Shakespeare. (n.t.)

  – O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne...! murmură ea, pornind grăbită către uşă. Ross ajunse la uşă înaintea ei. – Nu, i se rostogoli gros glasul, din adâncul pieptului. Înghiţind în sec, Lily îşi strânse la gât cămaşa de flanelă. – Dă-te la o parte. – Nu, repetă el. Al dracului să fiu dacă ştiu ce se petrece între noi, dar ceva se întâmplă. Încă de la început a fost, şi-o ştim amândoi. În cameră era frig; Lily începu să tremure. – Nu înţeleg despre ce vorbeşti, răspunse ea, încercând să nu clănţăne. – Nu? Ross dibui după mâna ei şi i-o desprinse de la gât. – Poftim, spuse el, cu glasul doar puţin mai sonor decât o şoaptă. Atinge-mă, şi pe urmă spune-mi dacă greşesc sau nu. Mâna ei i se întinse pe piept, simţind părul sârmos în palma sensibilă. Lily încercă să şi-o retragă, dar Ross i-o ţinea strâns. Fără voia ei, dorinţa începu să-i pulseze prin trup şi simţi cum i se înmuiau genunchii. Ross îi mişcă mâna peste muşchii tari de pe pieptul lui, iar când Lily nu se mai împotrivi, i-o luă şi pe cealaltă şi i le trase pe amândouă mai jos, peste ombilic, apoi şi mai jos. Lily îi auzi respiraţia căznită şi-şi dădu seama că şi ea abia putea să respire. Când degetele ei îi atinseră rădăcina groasă şi tare, simţi că i se tăiau picioarele, iar locul dintre coapse, locul care dormise de când descoperise curvăsăria lui Jake, în urmă cu trei ani, se însufleţi ca o leoaică deşteptată din somn, aţâţată de o foame teribilă. Trăgând-o spre el, Ross o ridică în braţe şi o duse la pat. După ce ajunseră sub pături, se încleştară unul de altul, strâns. Lily simţea nevoia să ajungă şi mai aproape, iar când Ross îşi mişcă mâna în susul coapsei ei, ridicându-i şi cămaşa, îl încurajă, săltându-şi şoldurile de pe saltea şi ajutându-l să înlăture veşmântul stânjenitor. Ameţită de dorinţă, se desfătă cu senzaţia trupului lui lipit de al ei, frecându-şi sfârcurile de părul lui de pe piept, arucându-şi un picior peste coapsele lui ca să-l aducă şi mai aproape. Mâna lui se strecură între cele două trupuri, coborând spre delta ei chinuită de dorinţă, şi o atinse acolo doar o clipă, azvârlind-o vertiginos spre un orgasm care-i făcu dinţii să clănţăne. Lily rămase lângă el, buimăcită de ceea ce se întâmplase. Îşi găsise împlinirea – dar cu ce preţ? Se simţea ca o stricată. Întorcându-şi capul, simţi lacrimile care i se prelingeau peste şaua nasului şi pe obraz, până în păr. Ross îi lipi umerii de cearşaf şi începu să-i sărute şi să-i dezmierde sânii. Excitaţia ameninţa s-o cuprindă din nou, iar Lily îşi prinse buza de jos între dinţi ca să nu ţipe. Era scârbită de sine pentru că avea atâta nevoie de el, se dispreţuia pentru că-l dorea. Îl simţea rigid şi dur lângă coapsa ei, dar îşi înfruntă imboldul de a-l atinge. O parte ascunsă din adâncul făpturii ei încă se mai ruşina de felul cum îi reacţiona trupul. – Ah, Lily, Lily... murmură el printre sărutări. Pasiunea ta îmi taie respiraţia... Se apropie de gura ei, iar Lily şi-o deschise, primindu-i sărutul, răspunzându-i cu o surescitare crescândă care-i mistuia ultimele fărâme de gândire raţională. Barba lui Ross era moale; niciodată nu mai sărutase un bărbat cu barbă. Nu era sigură că-i plăcea, dar îi plăcea senzaţia buzelor lui peste ale ei, a limbii lui împreunându-se cu a ei. Excitaţia îi creştea, şi-i atinse braţele, pieptul, abdomenul, îngăduindu-şi să coboare şi mai mult pentru a-i mângâia bărbăţia masivă, mişcându-i pielea înainte şi-napoi până când Ross începu să tremure şi să se zguduie lângă ea. – Destul!     Tuturor rudelor mele minunate şi îndatoritoare, care locuiesc în Midwest şi, până acum, au cutreierat zadarnic magazinele Wal-Mart, căutându-mi cărţile. Asta-i pentru voi, fraţilor.         PROLOG   -------------------   Twin Hearts, California, Ajunul Anului Nou, 1879     Trăgându-se nemilos de gulerul ţeapăn, Ross scuipă o înjurătură spurcată, după care-şi înghiţi cheful de a înjura din nou. Nu suporta să fie legat fedeleş ca un curcan la cuptor. Cu juvăţul ăla de gât, putea să se spânzure naibii de cel mai apropiat copac. Îl sugruma la fel de tare. Trase aerul rece în plămâni, savurându-l. Savurând şi scurtul răgaz de linişte. Mai puţin bubuiturile îndepărtate ale valurilor pe stânci, nu se auzea nici un sunet. Lăsă zgomotele oceanului să-l liniştească, în timp ce încerca să-şi alunge din auz hărmălaia care răzbătea din casa surorii şi a cumnatului său. Cu ochii închişi, Ross se rezemă de balustrada verandei, îngăduindu-şi să se gândească la Trudy şi la dorinţa negrăită de a se strecura în patul ei cald şi între coapsele sale pofticioase. Înjură din nou. Numai gândul la ea îl făcea să se întărească precum piatra. Trase din ţigară lung şi cu furie, în timp ce stătea în peumbră, ascultând râsetele vesele ale petrecăreţilor dinăuntru care aşteptau Anul Nou. Se socotea cel mai mare nătărău din lume, pentru că o lăsase pe Samantha să-l atragă iar la unul dintre chefurile ei. Din păcate, sora lui mai mică îl avea la degeul cel mic, iar Ross o ştia. Uşa din spate se deschise, lăsând un şuvoi de lumină să se reverse în verandă. – Ross Benedict, aici te-ai ascuns? întrebă o voce înciudată. – Ştii al naibii de bine că m-am ascuns aici, Sam. Ross aruncă ţigara pe care o fumase, al cărei jar se stinse în clipa când căzu pe iarbă. Samantha închise uşa în urma ei şi-şi strânse şalul în jurul umerilor. – Aletha Carmody te caută peste tot. Lui Ross nu-i plăcea tonul tachinător din vocea ei. – Aletha Carmody are o mutră care-ar face un ceas să se oprească-n loc, şi un glas ca al unui câine care schelălăie. Sam scoase un bolborosit exasperat. – Of, şi ea credeam că ar fi ideală pentru tine, zău aşa. Vârând mâna în buzunar, Ross scoase punga de tutun şi o hârtie. În timp ce-şi răsucea încă o ţigară, replică: – La fel cum ai crezut şi că Olive Hornsby ar fi perfectă pentru mine, anul trecut? Şi Hortense Cobb, în anul dinainte? Samantha oftă. – Olive Hornsby s-a măritat cu Elias Rhodes în mai, Ross. Aşteaptă un copil, la începutul anului. Ar fi putut să fie copilul tău. Ross îşi aprinse ţigara, cutremurndu-se vizibil la gândul de a împărţi patul cu slăbănoaga aia palidă de Olive Hornsby. – Ei bine, slavă Cerului că nu-i al meu. Trase din ţigară, apoi o strivi sub gheată – poate mai tare decât era necesar. Simţea ochii lui Sam sfredelindu-l prin întuneric. – Nu vreau decât să fii la fel de fericit ca mine. În vocea ei se simţea o nostalgie pe care Ross se strădui să n-o ia în seamă. Nu era... firesc ca un bărbat să se lege de o femeie. Nu înţelegea cum puteau alţii s-o facă. Fireşte, dacă ar fi descoperit vreodată că Derek, cumnatul lui, o înşela pe Sam, i-ar fi smuls fuduliile cu mâna lui, vârâindu-i-le apoi pe gât. – Şi singura cale-n care pot nădăjdui să fiu fericit e însurătoarea? Nu-i venea să creadă. După atâţia ani, Samantha tot nu pricepuse. Lui Ross îi plăcea viaţa de burlac. – Sigur că da. În vocea ei răsuna o notă de falsă inocenţă. Arătă cu capul spre uşă. – Probabil că Aletha se-ntreabă dacă nu cumva ai şters-o înapoi la cabana ta din pădure. Ross pufni. – Dacă aşa se gândeşte, e mai deşteaptă decât credeam. Şi, Sam, dacă tot veni vorba de cabană, când ai de gând să mi-o vinzi? Samantha îi atinse umărul cu mâna. – Nu prea curând. Şi refuz să discut afaceri în noaptea de Anul Nou. După ce-ţi vând partea mea de moştenire, n-o să-mi mai rămână nimic de la mama şi tata. Ross zâmbi în întuneric, simţindu-i tristeţea. Deşi era măritată, Samantha rămăsese surioara lui mai mică dintotdeauna. – Nu-i ca şi cum acolo ar locui nişte necunoscuţi, Sam. – Ştiu, ştiu... Of, se tângui ea încet, nu-mi mai aminti de ei, Ross. Mă întristează, şi-n noaptea asta nu vreau să fiu tristă. Dăm o petrecere. Vino. Îl trase de braţ. – Aletha te aşteaptă. Ross înjură din nou, împotrivindu-se. – Toată seara a stat agătaţă de braţul meu, turuind şi chicotind ca o copilă bătută-n cap. Cum Dumnezeu te-aştepţi să îndur aşa ceva? Şi toate întrebările alea! La naiba, Sam, m-a bombardat cu întrebări ca armata Generalului Lee. "Îţi plac, copiii, Ross? Ai fi un tată atât de minunat!", o imită el, cu o voce smiorcăită. "Îţi plac tartele cu cireşe, Ross? }i-aş face cele mai bune tarte din Twin Hearts!" Şi mă tot strângea de braţ, zicând: "Vai de mine, da' ce puternic eşti! Pun prinsoare c-ai putea să mă ridici numai cu-o mână, mititica de mine! Oooo, şi ce barbă ai...!" }istui din limbă. "Nu te deranjează atâta păr pe faţă, Ross?" Şi pe urmă, dă-i cu chicotelile alea nesuferite! Mă zgârie pe creieri ca un fierăstrău pe nicovală. Şi-n plus, încheie el mârâind, îmi place barba mea – ce, n-am voie? Alături, Samantha râse încet. – Vrei să spui că nu ţi-ai rade mustaţa şi barba pentru o femeie cu totul deosebită? – Ar îngheţa iadul înainte să mi le rad. Ross se obişnuise cu barba, iar fără ea s-ar fi simţit gol. Deodată, simţi ochii surorii lui privindu-l întrebător prin întuneric. – Ce e? – Ce-ai zice de-un mic rămăşag prietenesc, frate dragă? – Ca de pildă? întrebă el, sceptic. – Pun pariu că, dacă apare femeia potrivită şi-ţi cere să te bărbiereşti, ai s-o faci. Lui Ross nu-i plăcea deloc cum suna. – Prinsorile nu-s o ocupaţie potrivită pentru doamne, Sam. – Te temi că ai pierde? Ross îi simţi zâmetul ţanţoş, sigur pe sine. – Pe dracu', nu mă tem de nimic şi-am să ţi-o dovedesc! Pe ce pariem? – Pariez pe... Samantha se opri, trăgându-l de barbă. – Pariez că, de-acum într-un an, n-o să mai ai nici barbă, nici mustaţă, şi că va fi din pricina unei femei. Vocea îi suna ridicol de triumfătoare. – Şi dacă nu se împlineşte? – Ei bine, atunci îţi jur pe-un teanc de Biblii că nu voi mai încerca niciodată să te însor. Ross pufni, neputind să se stăpânească. – N-ai înceta să te mai amesteci în viaţa mea nici dacă a ta ar depinde de asta. – Vorbesc serios, Ross. Jur cu mâna pe inimă. – Mda, ştiu. Îţi ţii o mână pe mână pe inimă, iar pe cealaltă o ai la spate, cu degetele încrucişate. – Of, nu mai fi şi tu aşa de bleg, mălai mare ce eşti! Avem o învoială sau nu? Persistenţa ei îl făcu să chicotească. – Sigur. La naiba, de ce nu? Uşa se deschise şi Derek ieşi pe verandă. – Ce faceţi aici? Ross, Aletha Carmody te caută peste tot. Şi, Samantha, adăugă el, cuprinzându-şi soţia în braţe, e aproape miezul nopţii. Braţele mele sunt goale fără tine. Nu vreau să pierd sărutarea de Anul Nou. – O, inimioara mea, răspunse Samantha cu o voce drăgăstoasă, mă poţi săruta oriunde şi oricând. – Dar noi ne-am sărutat prima dată în noaptea de Anul Nou, guriţă dulce, şi am de gând să te sărut în noaptea asta câte zile om avea. Dacă n-ar fi fost cumnatul lui, Ross i-ar fi îndesat un căluş în gură. Christoase! Chiar erau în stare bărbaţii să vorbească aşa cu femeile? – Of, bine, cocoşel prost ce eşti. Oricum, şi mie mi-a fost dor de tine, şi mi-e frig. Samantha se cuibări la pieptul lui, aşteptându-l să deschidă uşa. – Vino, frate dragă, îl chemă ea pe Ross, peste umăr. Aletha te aşteaptă. În voce i se simţea o batjocură glumeaţă. Ross mormăi. Fără tragere de inimă, se întoarse s-o urmeze în casă, simţindu-se ca un miel dus la tăiere. Niciodată, fir-ar să fie, niciodată! Era ultima oară când o mai lăsa pe Samantha să-l prindă într-o asemenea cursă. La naiba, îi plăcea viaţa lui aşa cum era. Nu avea de dat socoteală în faţa nimănui. Nici nu voia, nici nu avea nevoie de o femeie afurisită care să-ncerce să se îndese în mica lui lume personală. Să-i ocupe spaţiul. Să deretice încontinuu şi să se frăsuiască prin cabană. Simplul gând îl făcea să se cutremure. În anul următor avea să fie altfel. Mica petrecere de Anul Nou a lui Sam se putea ţine şi fără el. Dacă încerca să-şi calce cuvântul dea nu se mai amesteca niciodată, Ross urma s-o ignore, şi pe ea, şi pe toate femeile pe care i le împingea în braţe. Era hotărât să n-o lase să-şi mai bage niciodată nasul în viaţa lui. Turuiala lui Aletha Carmody îi scrâşni brusc în urechi, făcându-l să tresară. Înghiţindu-şi încă o sudalmă, Ross trase aer în piept, adânc, resemnat, şi-şi târî picioarele în casă.       Capitolul 1   Octombrie, 1880     Ploua cu găleata. Furcile orbitoare ale fulgerelor străpungeau cerul, urmate de tunete bubuitoare. Lily îi mulţumi vizitiului pentru drum, apoi coborî din căruţă, trăgându-şi geamantanul sub manta ca să nu se ude. Privi cum căruţa pleca mai departe hodorogindu-se, şi se întrebă cum puteau bieţii cai să răzbească prin noroiul acela. Era recunoscătoare pentru că o adusese până acolo, deşi sperase să ajungă mai departe. Durase aproape o săptămână până să ajungă din San Francisco în acest loc, unde-o fi fost şi cum s-o fi numit. Auzea adesea vuietele valurilor lovindu-se de stânci, iar prin aer, deşi clătit de ploaie, încă se simţea mirosul sărat al mării. Un fulger lumină din nou împrejurimile, îngăduindu-i să citească pancarta de la marginea oraşului. TWIN HEARTS. Cu un gest zadarnic, Lily îşi ridică poalele pline de noroi ale rochiei ude şi porni prin mocirlă, sperând să găsească un loc unde să se adăpostească de furtună.   * * *   Pe sub manta, Lily era îngheţată până-n măduva oaselor. Se refugiase sub un umbrar şubred de la marginea oraşului. Ploaia încetase, dar cerul era încă pulmburiu şi întunecat, iar văzduhul era umed. Lily cunoştea destul de bine vremea din California ca să ştie că răgazul de linişte era scurt. Îşi scoase mantau şi o scutură, împrăştiind stropi de apă în aerul umed. De la genunchi în jos, rochia şi jupoanele îi erau ude-leoarcă şi mânjite de noroi. În pantofi, degetele îi clefăiau pe tălpile umede. Îşi atinse părul şi se crispă; buclele mărunte îi stăteau lipite de cap. Trăgând adânc aer în piept, se îndreptă şi privi în jur. Poate că, la câteva sute de iarzi în spatele ei, se afla strada principală din Twin Hearts. Acolo avea să-şi caute de lucru. Fermierul care o adusese cu căruţa până aici îi spusese că lângă oraş se afla o cherestegerie. Spera că aveau nevoie de o bucătăreasă. Îşi privi hainele şi i se strânse inima. Cum să-şi găsească o slujbă, când arăta ca o vagaboandă murdară şi plouată? În nori se produse pentru câteva minute o spărtură, lăsând lumina soarelui să se infiltreze prin văzduhul apos. Un curcubeu se profilă viu deasupra colinelor spuzite cu verde. Priveliştea era atât de frumoasă, încât lui Lily i se opri respiraţia. Auzi în spatele ei scârţâitul unei trăsuri. Întoarse capul s-o privească. Venea spre ea legănându-se, iar Lily fu surprinsă şi puţin cam temătoare când trăsurica se opri alături. O femeie tânără, cu o bonetă tivită cu blană, scoase capul pe fereastra cupeului. – Bună dimineaţa! Avea unul dintre acele zâmbete prietenoase rare, care-i lumina faţa cu trăsături plăcute. Lily înghiţi în sec, ştergându-şi nervoasă mâinile de rochie. – Bună dimineaţa, răsşunse ea. – Eşti nouă pe-aici, nu-i aşa? Lily aproape că izbucni în râs. – Azi-noapte am sosit. Mai cu-o diligenţă, mai cu-o căruţă, când călare când pe jos şi dormind pe sub copaci, adăugă ea în gând, dar n-o spuse. Spre norocul ei, avea un instinct de conservare destul de dezvoltat şi n-ar fi primit niciodată să fie luată la drum de un bărbat singur, oricât de inofensiv ar fi arătat. Omul care o adusese cu căruţa până la Twin Hearts era însoţit de doi copii. Când dormea în hambare, pleca înainte de crăpatul zorilor. Una peste alta, călătoria ei de la San Francisco fusese o adevărată aventură, dar din fericire se sfârşise cu bine. – De unde eşti? – Din San Francisco, răspunse simplu Lily. Femeia îşi roase buza de jos, apoi o privi pe Lily cu ochi îngustaţi. – Cred că te-au pătruns frigul şi umezeala. – Ba bine că nu. Lily nu făcuse niciodată risipă de cuvinte. Tânăra din trăsură continua s-o privească. – I-am cerut vizitiului să oprească fiindcă aproape că m-a orbit strălucirea minunată a părului tău arămiu. Reflectă razele soarelui ca un gologan nou-nouţ. De astă dată, Lily râse. – Ce poetic! E un mod amabil de a spune că părul meu străluceşte atât de tare încât aş putea conduce minerii prin galerii fără lampă. Femeia nu făcu decât să zâmbească. Un surâs straniu, tainic. – Mă numesc Samantha Browne. Era o situaţie de-a dreptul ridicolă. Două femei conversând ca şi cum tocmai ar fi făcut cunoştinţă la o mică serată în San Francisco, ronţăind sandvişuri cât unghia şi bând ceai din ceşcuţe de porţelan. – Lily Sawyer. – Încântată de cunoştinţă, Lily Sawyer. Ia-ţi lucrurile şi vino cu mine. Invitaţia o luă pe Lily prin surprindere. Făcu un pas înapoi. – Mă scuzi? – Cu siguranţă, ai dori să te zvânţi puţin. Lily îşi stăpâni o replică tăioasă. Probabil că femeia era de la casa locală de toleranţă. Căzu pe gânduri. O chinuia dorinţa de a se usca. Poate chiar să facă şi o baie. Şi să mănânce o masă caldă. La gândul mâncării, limba începu să i se scalde în salivă. Casă deochiată sau nu, nu-i putea refuza invitaţia. – Samantha Browne, începu Lily, cred că eşti îngerul meu păzitor. Punându-şi mantaua pe braţ, îşi luă geamantanul ud şi porni prin noroiu, spre cupeu.   * * *   Casa era fermecătoare. Şi nu era deşucheată, ci era căminul Samanthei Browne şi al soţului ei, Derek, care conducea firma de cherestegerie din capătul opus al orăşelului Twin Hearts. Lilyţ stătea aşezată lângă foc, înfăşurată într-un halat cald şi moale de pluş, al Samanthei. Îşi răsfiră părul cu degetele, pentru a şi-l usca mai repede. Se simţea ca o prinţesă; niciodată în viaţa ei nu mai fusese tratată atât de bine. Samantha intră în cameră din bucătărie, aducând o tavă cu cafea şi cornuri calde, proaspăt scoase din cuptor. Puse tava pe o masă mare şi rotundă, în faţa canapelei, apoi îi aruncă o privire lui Lily, simţind că o urmărea din ochi. – Te întrebi de ce te-am adus aici. Lily chicoti. – Asta-i cam puţin spus. Samantha Browne aranjă un corn pe o farfurie şi o puse în faţa lui Lily. Acesteia începu să-i lase gura apă şi să-i ghiorăie stomacul, dar făcu un efort să nu uite de bunele maniere. – După cum spune... familia mea, am o inimă bună de pus la rană. Soţul meu susţine că nu suport să văd pe nimeni suferind. Din gura ei de o formă perfectă scăpă un mic hohot de râs. – Cred că ar fi mai potrivit să spun că-mi bag încontinuu nasul unde nu-mi fierbe oala. Puse o ceaşcă de cafea în faţa lui Lily, apoi făcu un gest spre micul bol delicat cu frişcă. – Dar, când văd o femeie tânără şi frumoasă stând singură într-un loc pustiu, udă până la oase, mă răpune imaginaţia. Nu pot concepe nici o poveste care să te fi adus acolo. Aşa că, vezi dumneata, domnişoară Sawyer, adăugă ea cu un zâmbet, trebuie să aflu. Iar dacă-ţi pot oferi ceva de mâncare şi o baie caldă cât timp te afli aici, cu atât mai bine. Lily îşi turnă puţină frişcă în cafea, apoi o amestecă. – Sunt doamnă, dar te rog să-mi spui Lily. Capul Samanthei se ridică brusc. – Eşti măritată? – Văduvă, de fapt, răspunse Lily, luând ceaşca şi cuprinzând porţelanul cald cu degetele. Ar fi putut să evide toată acea călătorie, dacă accepta cererea în căsătorie a lui Donald South. Dar, oricât ar fi fost de bun şi blând ca om, nu era bărbatul potrivit pentru ea. Şi, oricum, nu avea de gând să se recăsătorească. Samantha întoarse repede capul. – A, îmi... pare foarte rău... Nu... n-am vrut să mă amestec în problemele tale. Lily avu un sentiment de recunoştinţă. – Nu face nimic. Au trecut doi ani de-atunci. Pare să fi fost o viaţă de om. Rămaseră într-o tăcere plăcută, până când Lily se simţi datoare s-o risipească. – După fiecare furtună porneşti cu trăsura ca să salvezi şobolani înecaţi? În chip destul de ciudat, Samantha Browne roşi. – Fireşte că nu. De fapt, adăugă ea, aşezându-se lângă Lily pe canapea, tocmai veneam de la cabana mea. Acolo... Se întrerupse brusc, ducându-şi mâna la gură, apoi continuă: – Părinţii mei au avut o cabană mică în munţi şi, după ce au murit, nu m-a lăsat inima s-o vând. Mă duc până acolo din când în când, ca să mă asigur că totul e-n ordine. Lily zâmbi evaziv, apoi se întoarse cu privirea spre foc. – Caut de lucru. – Aşa? Cu ce te ocupi? – De la moartea soţului meu, am lucrat ca bucătăreasă. Nu era nevoie să dezgroape trecutul; nici pentru ea, nici pentru altcineva. – Am gătit într-o pensiune din San Francisco. Până când a ars. Un moment, îşi aminti durerea de pe chipul lui Donald South, când îşi văzuse clădirea mistuindu-se în flăcări. Samantha se lumină la faţă: – Eşti bucătăreasă? Lily ridică din umeri, cu o expresie obosită şi sardonică. – Ei, să nu-mi spui că tocmai căutai una. Aplecându-se înainte, Samantha răspunse: – Ei, nu eu, personal, dar cherestegiii caută mereu bucătari. Bine, dar e minunat! Deci, aveai nevoie de o slujbă? Dădu din cap cu un gest categoric. – Ai găsit-o. Lily simţi că începea să i se risipească oboseala. – Dacă-mi găseşti şi o cameră, batem palma! – A, dar pot face mai mult decât atât! se entuziasmă Samantha. Ce... ce-ai zice să ai propria ta căsuţă? Lily o privi în faţă, şi mai însufleţită. – Cabana ta? Eşti sigură? – Categoric. De-acolo până la tabăra tăietorilor de lemne nu e nici o milă. Bucătăria e echipată pentru a găti cantităţi mari de mâncare. Cineva de la tabără va veni zilnic să ia mâncarea. Alături mai este şi o cabană mai mică. Acolo locuieşte Maudie Tupper, fosta bucătăreasă a taberei. Nu stă bine cu sănătatea. Se bătu cu palma peste piept. – E bolnavă de plămâni. A trebuit să se lase de gătit, când a-nceput să scuipe sânge... O! exclamă ea, ridicându-şi mâna la gură. Sper că nu te deranjează. Lily simţi un val de compasiune pentru biata femeie bolnavă. – În nici un caz. Va fi plăcut să am companie. Dar... de ce nu stă în cabana ta? Samantha râse forţat. – A, nu vrea, şi pace. Dar nici o grijă, casa ei e caldă şi uscată, şi tare i-ar mai plăcea să aibă o vecină. Lui Lily nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste ea. Avea atâta minte încât să nu se întindă la discuţii. Era perfect. Puţin îi pasă dacă toată cabana stătea să se dărâme, era a ei şi putea s-o folosească. Avea s-o cureţe şi s-o facă lună. Urma să-şi încropească un cămin al ei, ceva ce nu avusese toată viaţa. Ea şi răposatul Black Jake Sawyer nu locuiseră decât în camere cu chirie, deasupra cârciumilor sau tavernelor. Norocul începea să i se schimbe şi n-avea de gând să caute calul de dar la dinţi.   * * *   Ross descălecă şi-şi întinse spinarea îndurerată. Nu putea suferi traversarea munţilor, până în vale. Valea era călduroasă şi uscată, chiar şi în luna octombrie; orăşelul Twin Hearts avea briza binecuvântată a oceanului ca să-l menţină răcoros pe tot parcursul anului. Trăgând în piept aerul înviorător de munte, Ross aruncă o privire spre cabană. Slavă Domnului, ajunsese acasă. Fumul alb se ridica blând din horn. Zâmbi. Era mâna Samanthei, nu încăpea nici o îndoială. Înainte de plecarea lui, cabana fusese năpădită de purici, aşa că-şi dusese haiele şi aşternuturile acasă la Sam, ca să-i afume. Căscând, se întrebă dacă Sam îi adusese lucrurile înapoi. Altfel, avea să se ducă el după ele, mai târziu. Acum nu voia decât să doarmă. Fie şi pe salteaua goală, dacă n-avea încotro. Traversă curtea spre grajd, descălecă, îşi ţesălă calul şi-i dădu de mâncare. Grădina de zarzavaturi îi atrase atenţia în timp ce mergea cu pas greoi spre cabană. Era plivită de buruieni. Poate că Maudie se simţise mai bine. O spera din toată inima. Când păşi pe verandă, ridică privirea spre cer. Ceaţa de dimineaţă învăluia vârfurile pinilor Douglas. Se trezuse cu noaptea-n cap ca să ajungă acasă, nerăbdător să se tolănească în patul lui şi să doarmă toată ziua. Deschizând uşa cabanei, abia dacă aruncă o privire prin living, înainte de a închide uşa în urma lui, pentru a se îndrepta spre dormitor. Căscă, frecându-şi faţa cu mâna, pătruns de oboseală până la oase. Uşa dormitorului era închisă. Ross o împinse cu vârful cizmei şi intră. Uşa se trânti în urma lui şi, înainte ca să se poată întoarce, Ross fu lovit de la spate destul de tare ca să se clatine pe picioare, izbindu-se de perete. Alunecă la podea, clătinând din cap, într-o încercare de a se dezmetici. Instinctiv, dădu să-şi scoată cuţitul vânătoresc, dar primi un şut în mână. Ridică ochii şi se pomeni privind gura familiară a propriei lui puşti de vânătoare. – Cine eşti? O femeie? Încercând să-şi limpezească vederea, Ross scutură iar din cap şi văzu o pereche de pulpe palide şi suple ieşind de sub poalele cu volane ale unei cămăşi roz. Ridică încet privirea, de-a lungul şoldurilor rotunjite, peste un piept ferm şi generos. Părul femeii, despletit şi învolburat în jurul feţei, era roşu ca o vâlvătaie, iar în ochii ei verzi nu se citea nici urmă de frică. – Eu? mugi Ross. Cine naiba eşti tu, şi ce cauţi în dormitorul meu? Femeia păru surprinsă un moment, apoi se răsti: – ~sta-i dormitorul meu. Ieşi afară până nu-ţi zbor creierii. Cu o mişcare neaşteptat de rapidă, Ross apucă ţeava puştii şi sări în picioare. – Şi-acum, mârâi el, neluând în seamă teama care se strecurase dintr-o dată în ochii femeii, te mai întreb o dată. Cine naiba eşti? Femeia îşi reveni repede. Îndepărându-se doar puţin, i-o întoarse: – Cine eşti dumneata? Nu ajungeau nicăieri. – Mă numesc Ross Benedict, iar asta e casa mea. Prin urmare, şi dormitorul e tot al meu. Ochii femeii se îngustară. – Minţi. Ştiu cui îi aparţine această casă, şi nu eşti dumneata acela. Şi-acum, spune-mi, ce vrei de fapt? Stupefiat şi furios, Ross continuă s-o privească. – Vreau să ştiu ce naiba faci în dormitorul meu. E chiar atât de greu să înţelegi? Necunoscuta îi susţinu privirea, la fel de furioasă. – ~sta-i dormitorul meu, şi cabana e tot a mea, cel puţin pentru un timp. Şi... nu te mai zgâi la trupul meu, holbatule! Cu sprâncenele îmbinate, Ross întoarse capul, încrucişându-şi ferm braţele pe piept. – Te-am mai întrebat o dată: cine, naiba, EŞTI? – Şi de ce ţi-aş spune? Tu eşti cel care ai dat buzna în casa mea. Ross se răsuci în loc, văzând-o tocmai în timp ce-şi lega cordonul halatului pe sub pieptul generos. Pe când îşi simţea pântecele înfierbântându-se, în mintea lui îşi croi drum un gând. Slobozi un şirag de înjurături atât de spurcate, de se învineţi aerul. – Sam. Samantha te-a pus să-mi faci figura asa, nu? Fir-ar al dracului să fie! Lovi cu pumnul în uşă – atât de tare, încât îi ieşi prin partea cealaltă. În spatele lui, femeia scoase un ţipăt. Ross se întoarse spre ea, fără să ia în seamă acşhiile de lemn care i se înfipseseră în carne. Femeia îşi acoperise gura cu o mână. Cu cealaltă îşi ţinea strâns sub gât reverele halatului. – Ea a făcut-o, nu-i aşa? Sam te-a pus. Femeia îşi luă mâna de la gură doar atâta cât să întrebe: – S... Samantha Browne? – Da, răspunse el, cu glasul onctuos, plin de subînţeles. Samantha Browne. Necunoscuta înghiţi în sec. – De... de unde o cunoşti pe Samantha Browne? Ross începea să se sature. – Ştii foarte bine de unde o cunosc. Atitudinea femeii se schimbă. În loc să mai stea speriată lângă pat, îşi propri pumnii în şolduri, studiindu-l. – Ba nu ştiu. Ce-ar fi să-mi spui? Dai buzna aici ca un taur furios sau un nebun de legat, speriindu-mă de moarte. Cred că mi se cuvine  o explicaţie. Vreau să zic, dacă eşti capabil să înşiri atât de multe cuvinte unul după altul. Ross rămase surprins un moment de tactica ei neobişnuită. La urma urmei, majoritatea femeilor se aruncau în braţele lui. Şi nici o femeie nemăritată, sau orice altă femeie în fond, nu-l mai făcuse vreodată holbat care se zgâia, taur furios sau nebun de legat. Ce-i drept, Trudy îl numise o dată armăsarul ei focos, dar asta se întâmplase după o noapte deosebit de satisfăcătoare în patul ei. Fusese un compliment, nu o vorbă de ocară. Vrăjitoarea asta roşcovană nu semăna cu nici una dintre celelalte, trebuia să recunoască atâta lucru. – E sora mea. De parcă n-ai şti. Se întoarse şi studie gaura pe care o făcuse în uşă. – Iar asta e cabana mea. Aici locuiesc. Femeia rămase cu gura căscată. – Sora... sora ta? Temperamentul lui Ross era volatil dar, după o explozie, se îmblânzea repede. – Acum înţelegi. Nu ştiu de ce jocuri îi arde lui Sam, dar asta-i casa mea. Dacă voi două v-aţi gândit că vicleşugul ăsta are sorţi de izbândă, ei bine, fir-ar să fie, puteţi s-aşteptaţi mult şi bine! – Nu cred să te fi înţeles, spuse ea cu băgare de seamă. Care vicleşug să izbutească? – Of, la dracu'! Lasă, nu contează. Îmbracă-te, numai, şi pleacă de-aici. Planul nu v-a reuşit, şi sunt frânt de oboseală. Căscă, scoţând intenţionat un sunet puternic şi dezgustător, înainte de a-şi scoate poalele cămăşii din pantaloni. Femeia nu se clinti. Se uitau unul la altul, ea cu o privire arogantă şi rece, el cu o expresie de o sexualitate declarată, în timp ce-şi descheia cămaşa. Şi-o desfăcu şi se scărpină, lăsând-o să-i vadă pieptul gol. De obicei, asta le alunga pe femeile încuiate. Deodată, necunoscuta îi dădu un brânci, luându-l pe nepregătite. Ross se lovi iar de perete. – Ieşi afară! îi ordonă ea. Am închiriat casa asta de la Samantha Browne şi, dacă ai vreo obiecţie, discută cu ea. Eu nu plec. Ross se desprise de perete, simţind un junghi de furie în piept. Avea să discute cu Sam, nici vorbă, ba chiar să-i ardă şi o mamă de bătaie. Pe urmă, urma să se întoarcă acasă şi s-o zboare afară pe vrăjitoarea asta cu păr ca focul cu şuturi în fund. Luându-şi puşca, ieşi val-vârtej din cameră. – Să ştii că nu s-a terminat, femeie! Când mă-ntorc, ar fi bine să te găsesc cu bageje făcute şi tunde-o, fir-ar al dracului să fie!   * * *   Lily închise ochii şi se aşeză pe pat, vlăguită, cu inima bubuindu-i atât de tare în piept încât se temea să nu-i rupă coastele. Aşteptă un moment ca să-şi revină, după care se îmbrăcă în grabă şi se duse în bucătărie ca să înceapă pregătirile pentru prânzul ţapinarilor. În timp ce lucra, se gândi la bărbatul care tocmai plecase. Bărbat? Râse forţat, sec. Un urs, mai degrabă. Lily nu era o femeie scundă, dar el avea cu aproape un cap mai mult ca ea. Umeri atât de laţi, încât trebuia să se întoarcă într-o parte ca să încapă pe uşa dormitorului. Era un urs în toată regula, şi ca proporţii, şi ca maniere. Se îmbrăca doar ca un om, ca să-şi acopere comportamentul grosolan şi brutal. Amintindu-şi de ultima lui ameninţare, deveni ţeapănă. N-avea de gând să plece. Nici moartă. Totuşi, ardea curiozitate să afle de ce închiriase Samantha Browne o cabană care era deja ocupată.    

Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman   Prolog   Tucker Morgan gemu cu profundă satisfacţie, în timp ce nişte degete puternice îi frământau spatele gol. – Cu mâinile astea, Steph, ai putea să realizezi pacea mondială. Trup cu trup. Singurul răspuns fu un mormăit scurt, dar în fond Steph nu prea ştia engleza. – Cred că m-am îndrăgostit. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mâinile se opriră. Geamătul lui Tucker exprima plăcere. – Da? întrebă el, în timp ce simţea tensiunea strecurându-i-se înapoi în ceafă. – Sauna vă aşteaptă, domnule. Privată, aşa cum aţi cerut. Zâmbind, Tucker îşi rezemă capul de masă. – Mulţumesc. Cere şi ţi se va da. Era cazul să se deprindă cu asta. Uluitor, cât de mult putea conta o diferenţă de câteva zerouri pe ultimul rând al contului său din bancă. Steph îşi reluă masajul apăsat al şalelor lui Tucker. Ultima oară când i se făcuse un masaj, acesta fusese administrat mai mult cu entuziasm decât cu talent, de către o tânără, pe când Tucker se afla într-o misiune în Singapore. Îşi lăsă ochii să se închidă, cu un zâmbet visător. Slujba sa de şef al unei agenţii internaţionale de securitate îl purtase în unele dintre cele mai exotice porturi ale lumii. Dar, fiind un şef care se implica personal, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului stând în holuri, lângă"apartamente şic, de unde coordona strategiile de intrare şi ieşire, în timp ce se ospăta cu resturi de mâncăruri gourmet sau delicatese din automatele de distribuire. Iar asta, numai când nu bătea coclaurile, de regulă la orele două ale nopţilor ploioase cu fulgere şi trăsnete, asigurându-se că nici un nebun nu plănuia să intervină şi să spargă balonul ireal de desfătare care-l înconjura pe cel mai recent client cu bani al său. O palmă aplicată scurt îl readuse la realitate. Tucker se ridică în capul oaselor şi se înfăşură cu un prosop alb peste şolduri, înainte de a se lăsa să alunece de pe masă. Îi zâmbi suedezului de o sută douăzeci de kilograme. – Nu eşti un Yuan Li, Stephan, dar tragi nişte frecţii nemaipomenite. Maseurul se mulţumi să dea din cap şi ieşi pe uşă. Cu cât i-ar fi fost mai simplă munca, îşi spuse cu amărăciune Tucker, dacă scumpii săi clienţi ar fi adoptat nivelul lui Stephan de a lega relaţii cu clienţii lui. Ieşi pe uşa din fund, care dădea direct în vestiarul bărbaţilor de la băile Hotelului Fairmont, şi ajunse la saune. Numele său era scris de mână, cu grijă, în dreptul numărului şase. Zâmbind, intră în propriul său balon de lux ireal şi închise uşa după el, pentru a se lăsa apoi pe bancheta din lemn de cedru. Se terminase cu statul afară, îşi spuse el. Luă o carafă mică de porţelan şi turnă puţină apă peste pietrele îngrămădite în centrul încăperii. Vaporii se răspândiră prin aer, fâsâind, în timp ce Tucker se întindea cu capul rezemat pe braţe. Mda. Asta era ceea ce-şi dorea, pentru asta îşi vânduse firma. Zâmbi în sinea lui, amintindu-şi telefonul din străinătate şi pauza îndelungată din momentul când îl şocase pe Gunter Lansdorf răspunzând afirmativ la a nu ştiu câta lui cerere de a cumpăra Morgan & Manson Securities. Alegerea momentului era totul. Timpul. Timp pentru el însuşi. Nimeni cu care să-şi bată capul, în faţa căruia să răspundă, pentru care să facă planuri, la care să se gândească, pe care să-l protejeze. Nu mai avea grijă de ei. Era unul dintre ei. Trase adânc aer în piept şi îl expiră încet. Da, bine era să facă parte dintre ei. Probabil aţipise căci, pe neştiute, se pomeni că îl atingea cineva pe spate. Visa. Peste el plutea un miros de parfum. Aha, un vis frumos. Nişte degetele desfăcură marginea prosopului. O-ho-ho, grozav vis avea să fie. Imediat, urmă o palmă îndesată, usturătoare, pe fund. – Ei! Înhăţându-şi prosopul, Tucker se rostogoli în poziţie şezând, inspirând şuierător când bancheta fierbinte intră în contact cu anatomia sa recent înfierbântată. – Ce naiba... Privind prin ceaţă, văzu o femeie scundă stând în faţa lui. Rămas cu gura căscată. Nu era sigur, dar trebuia să existe pe undeva o lege interzicând să-ţi vezi orice rudă trecută de şaptezeci de ani neavând pe ea mai mult de un prosop alb. – Mătuşă Lillian? – În carne şi oase. Tucker coborî privirea. Mai mult în carne. Bătrâna zâmbi, citindu-i gândurile. Una dintre numeroasele ei calităţi iritante. – Şi-i o carne a dracului de bună, îşi aranjă ea cochetă turbanul de satin dureros de purpuriu pe care şi-l înfăşurase strâns pe cap. Ar fi şi cazul, am plătit bani graşi pentru ea. Doctorul Haarhuis şi Sven Distrugătorul sunt foarte fericiţi datorită acestui trup. – Nici nu mă mir, mormăi el; când mătuşa Lillian îşi arcui o sprânceană impecabil desenată cu creionul, se grăbi să adauge: Sven Distrugătorul? – Antrenorul meu personal. A fost mândria Federaţiei Mondiale de Lupte. Mă rog, până la incidentul ăla nefericit cu Mongo Magnificul. Îşi întinse degetele încărcate de inele, studiindu-şi lacul de unghii la fel de purpuriu, după care îi aruncă un zâmbet scurt. – Mda, mă rog, ce-a pierdut Federaţia, am câştigat eu. – Ăsta-i vestiarul bărbaţilor, Lillian. Cum ai intrat aici? – Sunt bătrână, nu mai am vederea de altădată. – Bondarii au nişte ochi mai slabi decât tine. – Am pierdut toată dimineaţa ca să-ţi dau de urmă. Nu te bucuri că mă vezi? – Dacă te-aş vedea mai des, sunt aproape sigur că unul dintre noi ar fi arestat. Tucker nu era pe măsura repeziciunii lui Lillian Parker, care se situa undeva între viteza luminii şi viteza warp – sau vai de mama ei, după cum era cazul – şi nu se mişcă destul de rapid pentru a-i evita ciupitura dureroasă, deasupra prosopului. Scoase un ţipăt – ceea ce-l făcu să se simtă ca un pici de opt ani – şi apucă prosopul de margine. – Cam dolofan pe mijloc, îl măsură Lillian scurt cu privirea. Vezi că se-apropie schimbarea prefixului cu patru, Tucker. Nu-i momentul să te moleşeşti. Tucker nu-i spuse că şi el se gândise la acelaşi lucru. Motiv pentru care se înscrisese la o şedinţă de tortură matinală cu profesioniştii tenisului de la Fairmont, înaintea întâlnirii cu Stephan. – Totuşi, ai nişte buci drăguţe, adăugă ea, făcându-i cu ochiul. Îi fusese mai dor de ea decât îşi dăduse seama. Îşi flexă braţele într-o poziţie exagerată de culturist şi, cu accent austriac stricat, spuse: – Nu mi-oi strica eu banii pe Sven, dar oricum nu-s de lepădat. Zâmbindu-i, adăugă: – Şi n-am nici o urmă de scalpel pe mine. – Ia seama, băieţaş, îl avertiză Lillian, aţintindu-şi spre el o gheară purpurie pilită migălos. Chiar dacă sunt câţiva ani de când te-am bătut la funduleţul ăla pietros, încă nu eşti prea mare ca să încasezi câteva curele. – Ce vorbeşti, mătuşă Lil, nu crezi că şi-aşa suntem destul de perverşi? Bătrâna zâmbi. – Termină cu mătuşismele astea. Mă faci să mă simt ca o babă. – Niciodată! De fapt, Lillian nu era rudă cu el. Fusese cea mai bună prietenă a mamei lui şi, după moartea acesteia, când Tucker avea opt ani, devenise salvarea lui. – Faci parte din familie, Lillian, îi surâse el cu afecţiune sinceră. Şi, de bine – de rău, numai pe tine te am. Lillian se aşeză, îl cuprinse cu un braţ şi-l strânse. Tucker încercă să nu tresară. – Şi la urma urmei, ce te pune Sven să mănânci? Femeia râse. – Bine-ai venit înapoi, Tucker. Tot aştept încă unul din biletele alea de avion pe care-ţi place aşa de mult să le trimiţi. Am îmbătrânit prea mult ca să mă zbânţui prin lume pentru a te vedea. E timpul să te întorci acasă. De data asta, chiar mi-ai lipsit. – Cred că e cazul să-ţi mulţumesc. Iar prea bătrână nu poţi fi, fiindcă tu n-ai vârstă, ai uitat? Mi-ai spus-o de suficiente ori. Totuşi, trecuse prea mult timp. Ţinuseră legătura prin telefon, iar Tucker îi expediase bilete de avion ca să vină la el în vacanţe, de două ori pe an, dar nu-şi găsise timpul pentru a se întoarce în Florida de... – Opt ani, spuse el încet. Trase adânc aer în piept. O dată cu acesta, i se strecură în suflet şi vinovăţia. – Chiar a trecut atâta timp? – Mhm. Aproape de şapte ori cât perioada dinainte. Apoi, îl plesni pe coapsă destul de tare ca să-i lase o urmă şi spuse: – Dar ai ajuns aici tocmai la timp. Am nevoie de serviciile tale. – Am vândut Morgan & Manson Securities, Lillian. Bătrâna făcu un gest de nepăsare. – Da, da, ţi-am citit scrisoarea. Şi cât de mult aveai de gând să aştepţi până-mi făceai o vizită? O privi prudent. – După câte se pare, nu destul de mult. – Hmm. Nu-ţi prea faci griji în legătură cu moştenirea, aşa-i? – Ce moştenire? Întotdeauna ai spus că nu-mi laşi nici o para chioară când te-oi duce, şi sper să te ţii de cuvânt. O strânse scurt în braţe. – Voiam să te sun în dimineaţa asta, mai încolo. Abia aseară am ajuns aici. De data asta, în ce necaz ai mai intrat? Ţi se-adună amenzile pentru exces de viteză? Iarăşi încearcă bătrânul şerif Tumbleweed să te bage la răcoare, Madam Picior-de-plumb? – Roscoe Tumble nici n-ar visa să mă aresteze sub vreo acuzaţie trucată pentru conducere imprudentă. Şi-n plus, aranjamentul ăla floral din centrul pieţei era oricum o urâţenie. Tucker o ameninţă cu degetul. – Am mai discutat despre asta. Tot cu Miata aia mică şi roşie circuli? Mai ţii minte ce ţi-am spus despre discreţie? Lillian îi alungă îngrijorările: – Nu despre antecedentele mele de şoferiţă e vorba. Am nevoie să-mi faci nişte investigaţii. – Nu sunt detectiv, mătuşă Lil. Dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor, îţi pot da câteva nume... – Tu îmi eşti cel mai apropiat, Tucker. Cu povestea asta, nu pot avea încredere în necunoscuţi. Era cât se poate de serioasă. Tucker îi acoperi mâna cu a lui, dintr-o dată preocupat. – Care-i problema? Chiar ai dat de un necaz? – Nu, nu eu. Minerva. Şi două dintre cucoanele mele. Cred că s-ar putea să se fi implicat în ceva... Coborî vocea: – Dubios. "Cucoanele", după cum ştia Tucker, era felul în care îşi numea clientele de la "A Cut Above", micul salon de coafură şi cosmetică pe care-l avea şi-l administra de şapte ani, în satul vecin de pensionari Sunst Shores. Minerva Cooper era proprietara braseriei de alături şi cea mai bună prietenă a lui Lillian. Tucker se relaxă. Minerva avea cam aceeaşi vârstă cu Lillian – şaptezeci şi doi de ani. Iar vârsta medie a clientelei sale se situa în jurul cifrei de optzeci. În ce necazuri puteau să intre? – Am unele relaţii de mare încredere, foarte discrete, care cu cea mai mare plăcere ar... Lillian clătină din cap. – Nu. Tu trebuie s-o faci. S-ar putea să mă înşel şi am nevoie de dovezi înainte de a hotărî ce am de făcut. Nu amestec nici un străin. – Ce anume crezi că au făcut? Aplecându-se spre el, bătrâna îi şopti: – Acu' vreo lună, am ieşit pe uşa din dos să arunc nişte cutii şi am văzut-o pe Minerva, împreună cu Bernice Henshaw şi Betty Louise Strickmeyer, vorbind cu un... individ. – Suntem singuri, Lillian. Nu e nevoie să vorbeşti în şoaptă. Ce avea atât de suspect individul respectiv? – Era tânăr... – Cât de tânăr? Sub treizeci, peste? Mai matur decât un student, mai puţin vârstnic decât tine? Lillian nu-i luă în seamă expresia încruntată. – Avea păr lung, strâns la spate într-o coadă-de-cal. Şi era îmbrăcat destul de elegant: pantaloni plisaţi, cămaşă fină, cravată – dar toate erau negre. – Nu e o crimă să te îmbraci în negru, Lillian. Nici chiar în Florida. O prostie, poate, iar că transpiri, e sigur. Mătuşa sa îl privi încruntată. – Avea ceva anume... Nu pot defini clar ce. Nu era... normal. – Normal în comparaţie cu ce? Îi dădu o palmă pe umăr. – Şi vorbea destul de agitat. – Furios? întrebă Tucker, frecându-şi locul lovit. – Păi, nu. Mai mult surescitat, dar nu tocmai vesel. Feţele cucoanelor nu le puteam vedea. Însă îţi spun eu că era ceva ciudat la mijloc. Cunosc pe toată lumea din Sunset Shores, dar pe ăsta nu l-am mai văzut niciodată. Şi stăteau de vorbă în fundătura din spate, ca şi cum ar fi avut secrete. – N-ai discutat cu ele despre asta? – Sfinte Cerule, nu! Doar nu era să creadă că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. O privi lung. Lillian pufni. – Bine, mi l-am băgat, un pic. Nu voiam să se simtă prost, sau aşa ceva, şi am pus câteva întrebări cu tâlc, le-am oferit câteva pretexte, însă ele n-au adus niciodată vorba de el, nici de altceva neobişnuit. Nici chiar Minerva. Ceea ce, evident, o lezase pe Lillian în amorul propriu. Tucker o strânse de mână. – Poate se rătăcise şi le cerea îndrumări. – Asta nu explică de ce era toate trei acolo. Minerva ar fi avut motive să iasă în spatele braseriei. Dar ce căutau în fundătură Bernice şi Betty Louise? – Sunt convins că există o explicaţie simplă. O întâlnire întâmplătoare cu un personaj ciudat nu înseamnă că ar fi implicate în nici o... – Nu-s o babă senilă şi idioată, Tucker. Ştiu ce-am văzut. Şi n-a fost doar acea întâlnire. A mai avut loc încă un incident. Tucker îşi înghiţi un oftat. Bătrâna lua totul în serios. – Încă un "incident"? – M-am hotărât să vorbesc cu nepoata Minervei, Lainey. Ştii că ţi-am vorbit despre ea. S-a mutat aici cam acum doi ani, ca s-o ajute pe sărmana Minerva, când a fost bolnavă de pneumonie. Când mătuşa ei s-a înzdrăvenit, Lainey s-a hotărât să rămână la ea. Nu c-aş acuza-o de ceva. Tocmai trecuse printr-un divorţ foarte neplăcut. Of, ce porcărie a lăsat în urma ei, în Philly, fluieră Lillian, impresionată. Îţi spun eu, din câte ştiu de la Minerva, fostul ei soţ, Conrad, era o advărată lichea fără şira spinării. Nici măcar propriei lui mame nu i-a putut sta alături. Da' de maică-sa ţi-am povestit? îşi dădu ea ochii peste cap. Ei bine, să nu-ţi vină să crezi... – Ho, stai. Să ne întoarcem la "incident". Lillian se încruntă. Tucker ştia că nu suporta să fie întreruptă din cele mai interesante bârfe. – Dacă ai veni mai des în vizită, ai fi mai la curent cu toate istoriile astea. Am... – Lillian. Se uită urât la el. – Bine, bine. Oricum, spuneam că nu-mi puteam scoate gândul din minte, aşa că m-am hotărât să vorbesc cu Lainey, dar nu voiam să afle Minerva. Ştiam că Lainey se ducea sâmbăta dimineaţa, devreme, la Big Sam's, să ia ceva pentru specialitatea de peşte, aşa că m-am întâlnit cu ea acolo. Sau, am vrut să ne întâlnim. Tocmai coboram din maşină, când am văzut-o vizavi, îi arse ea o palmă pe picior, pentru a-şi sublinia cuvintele. Stătea de vorbă cu acelaşi individ. Trace îşi masă coapsa. – Eşti sigură? – Cum să nu fiu sigură! Am ochi de bondar bătrân, ai uitat? Nu se osteni să facă pe spăşitul. – Şi se certau, continuă Lillian. – Ai întrebat-o ceva? – N-am apucat. Se vedea clar că era supărată, dar ăluia nu părea să-i pese. I-a spus ceva şi a plecat. Înainte ca eu să pot ajunge la ea, Lainey a sărit în maşină şi dusă a fost. Asta s-a-ntâmplat săptămâna tecută. De-atunci, am fost prea ocupată ca s-o mai prind singură. Tucker încă nu era prea preocupat, dar Lillian se frământa vizibil. – Ai mai spus cuiva despre povestea asta? – Nu. Dacă gâştele de pe-aici ar pune mâna pe un satelit, C.N.N.-ul ar da faliment. Într-un fel sau altul, s-ar duce buhu', şi numai de-aşa ceva n-am chef. Nu vreau s-o pun pe nici una dintre ele în pericol. Cineva ar putea avea de suferit. – Nimeni nu va păţi nimic. Nu e nici un pericol... – De-asta nu putem fi siguri până nu obţin mai multe informaţii. Cumva, reuşi să se uite la el şi, în acelaşi timp, în lungul propriului ei nas. – Şi să nu-mi spui că n-ai timp să mă ajuţi, oftă ea, după care ţistui enervant din limbă. Patruzeci de ani trecuţi, şi n-ai de lucru. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Îţi fac o favoare. – Treizeci şi nouă. Şi să ştii că nu prea sufăr. Vânzarea cu M.M.S.I. s-a finalizat abia săptămâna trecută. Sunt în vacanţă. – Şi pe urmă? Se temuse că avea să-l întrebe asta. Dar nu era momentul să-i explice cât de profund îl afectase moartea prematură şi tragică a partenerului de afaceri şi prietenului său Peter Manson. Cum se privise în oglindă, a doua zi după înmormântarea lui Pete, şi văzuse un bărbat de aproape patruzeci de ani care se îndrepta în aceeaşi direcţie. Într-un fel sau altul, viaţa trecuse pe lângă el. Asemenea lui Pete, munca devenise viaţa lui. Nu avea soţie – nici fostă, nici trofeu sau de alt gen – nu avea copii, nu avea câine uriaş care să-i scormonească gropi în curte şi nici curte nu avea. Nu avea decât nevoie de o nouă viaţă. Avea nevoie de o viaţă, punct. În aceeaşi dimineaţă, mai târziu, îl sunase Lansdorf şi-i oferise o soluţie. Fără nici un plan, fără paraşută, primise oferta şi nu o regretase. Privi faţa hotărâtă a lui Lillian. Cel puţin, încă nu regreta. – Nu va dura mai mult de o săptămână, două, îl încredinţă ea. – Lillian... – O mică misiune sub acoperire. Ochii lui Tucker se îngustară. – Sub acoperire? Ai ei deveniră mai luminoşi. – Mi-a venit ideea când am dat de maseurul acela tânăr şi feroce, în timp ce te căutam. Stephan cred c-a spus că-l cheamă. Suedezii ăştia au nişte ochi albaştri incredibili... Cât despre ochii ei, începeau deja să se aburească. – Lillian? pocni Tucker din degete. Îl privi cu un zâmbet care-l neliniştea. – Zău că e o idee perfectă. Nimeni de la salon nu te cunoaşte. S-ar putea să se mire de numele tău, din moment ce se ştie că am vorbit despre tine, dar cu asta mă descurc eu. Desigur, ai putea oricând să te numeşti Lance, sau altcumva. Lance? Tucker închise ochii şi numără până la zece. Lillian îi dădu un pumn uşor în umăr. – Nu-ţi mai bate capul. Am pus totul la punct. Îşi frecă braţul, gândind cu repeziciune. Însă toate manevrele evazive de ultimă instanţă îi pieriră în faşă, când bătrâna adăugă: – Chiar tu ai spus că sunt singura ta rudă. Cu siguranţă, îmi poţi face acest mic serviciu. Iarăşi se simţea de opt ani. Îi fusese alături, atunci, când nu mai avea pe nimeni altcineva. Verile copilăriei lui, pe care le petrecuse cu ea, în Florida, după moartea mamei, îi aduseseră salvarea. N-or fi fost ei neamuri de sânge, însă Lillian era singura lui familie. Şi niciodată nu-i ceruse nici cel mai mic lucru. Totuşi... Să lucreze sub acoperire într-un salon de înfrumuseţare? Un salon de coafură şi cosmetică pentru cuconet cu părul vopsit? Oftă. N-avea să dureze decât o săptămână, două. – Bine, mătuşă Lillian.  

Un inger fermecator de Fayrene Preston Capitolul 1 Se rătăcise. Undeva de-a lungul drumului pe care apucase din greșeală. Se frecă la ochi și-și simți pleoapele pline cu nisip. Când dormise ultima dată? N-a putut să-și aducă aminte. Zilele și nopțile începuseră să se amestece unele cu altele până când el nu le-a mai putut separa și nici nu-i mai păsa dacă le-a separat sau nu. Probabil că ar trebui să tragă harta lângă el și să se uite pe ea, gândi plictisit, dar nu voia să se oprească. Viteza cu care conducea îi mai ameliora cât de cât durerea. Din nefericire, mașina nu putea atinge viteza de care avea nevoie pentru a înăbuși de tot durerea din sufletul lui, uscându-i până și măduva spinării. Iar în realitate, ca să meargă cu de două sau de trei ori viteza sunetului, probabil că n-ar fi dat nici un rezultat. Băgă în casetofon o casetă cu Rolling Stones, mișcă volumul și apăsă piciorul pe pedala de accelerație. Mergea spre sud pe o porțiune liniștită a șoselei Oregon, iar în dreapta lui se afla oceanul și se vedea apusul soarelui. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, poate că ar fi putut găsi drumul înapoi spre șoseaua principală. Dacă n-ar fi fost atât de obosit... Deodată, drumul coti brusc, încât i se păru că intră cu mașina în ocean și-n soarele care apunea. Soarele era imens, o minge de aur orbitoare, atârnând din cer chiar în fața lui, atingând ușor valurile oceanului cu o pojghiță de aur, vrăjindu-l cu farmecul lui. Un imbold puternic îl făcu să ignore următoarea cotitură a drumului și să meargă înainte, drept către ocean și către soare. Acolo nu va mai fi durere, oboseală, stress și nici responsabilitatea vreunui lucru. În fața lui apăru o vedenie. O femeie cu părul lung, blond, îmbrăcată în alb. Soarele îi bătea din spate aruncând asupra ei o lumină ce-ți tăia respirația. Iar în spatele ei, fluturând, erau… aripi. — Un înger, șopti el buimăcit. Era aproape s-o lovească. Smuci volanul, calcă puternic frânele, făcând ca mașina să se învârtă pe loc. Totul se învârtea în fața ochilor lui. Copacii, oceanul, îngerul, toate se încețoșau, în timp ce el se lupta să-și recapete controlul. Ar trebui să poată opri, gândi el zăpăcit. Ar trebui să fie atât de simplu. Dar reflexele și puterea lui firească pe care se bazase până acum îl părăsiseră. Era aproape gata să moară.   * *   *   Auzi un pocnet înfricoșător, un zgomot de metal, un geam care se sparge, un țipăt. Și apoi, întuneric. Simțea durerea ca pe un cuțit înfipt în capul său. Nu se putea mișca. Tot trupul său tremura și-l durea. Nu s-a mirat la gândul că se află în iad. Îl merita. Cineva șopti alături, ceva fâlfâia lângă el. Ce îngrozitor! Își simțea pleoapele ca și când ar fi fost plumbuite, iar el era mulțumit că nu vedea. Se auzi pe el însuși gemând și se gândi că efortul este zadarnic. Această agonie nu va înceta, el știa lucrul acesta. Va continua de-a pururi. Se auzea un murmur ușor, venea o rază slabă de lumină, un miros parfumat, o atingere tandră, moale. Curiozitatea fu mai mare decât durerea și, încet, încet, încercă să deschidă ochii. Un înger se uita în jos spre el, îngerul pe care îl văzuse înainte. Pentru un moment închise ochii, apoi îi deschise. Era ca într-un vis. Părul ei blond cădea în valuri de mătase trecând de umeri în jos, peste piept. Pielea ei era foarte albă, aproape transparentă, fără nici un rid. Ochii ei semănau cu albastrul clar al cerului pe care îl văzuse adesea când zbura deasupra norilor și pământului. Lumina încă o înconjura. Și-n spatele ei se vedeau mulți alți îngeri. Ceva nu era în regulă. În iad nu sunt îngeri. — Unde mă aflu? întrebă el cu o voce ceva mai tare decât o biată șoaptă. — Ești în rai. Aproape că a crezut-o. Vocea ei avea o muzicalitate dulce, iar buzele ei păreau că nu știu să mintă. — Poți să-mi spui cum te cheamă? zise ea. — Satan. Expresia fetei ei păli ușor. — Satan? Ești sigur? — Da. Era nesigur în privința multor lucruri, dar nu și a numelui său. — Au și îngerii nume? se întrebă el. — Pe mine mă cheamă Angel. Era incredibil de frumoasă... acest gând îi izvorî din durerea zdrobitoare. Ei îi trebuia un nume, nu doar o stare. Dar apoi, din nou, Angel i se părea foarte potrivit pentru ea. O ființă frumoasă, eterică, ce nu aparținea pământului. — Ai avut un accident. Conduceai foarte repede și ai pierdut controlul mașinii. — Viteza este tocmai unul din păcatele mele. Avea atât de multe păcate, că nu știa de unde și cum să înceapă să le spună. — Ești pe calea cea bună, spuse ea cu blândețe. Nu vreau să te supăr. Voi avea grijă de tine. El nu-și putea lua privirea de la ea. Ea era singura lumină în bezna aceasta absolută. Ar trebui să-i spună, gândi el. Ar trebui să știe că s-a produs cumva o greșeală și că el nu se află în locul unde trebuie. — Satan nu are ce căuta în paradis. El a căzut din paradis. Ea îl privi cu înțelegere, apoi se întoarse și privi în întuneric. — Nu înțeleg. Cred că este rănit mai rău decât credeam noi. O voce profundă, gravă, providențială îi dădu răspunsul. — Dezorientarea este firească. Nu-l scăpa din ochi. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine. Dacă trebuie, chemăm o ambulanță să-l ducem la spital. Dar ar fi mai bine pentru el să-l scutim de un astfel de drum. — Nu. Reacția lui fu puternică și promptă. Petrecuse în ultimul timp destulă vreme în spital, văzuse prea multă suferință. Ea își trecu-ușor mâna peste fața lui. — Ssss... E-n regulă. Nu te vei duce la spital. Te voi ține aici lângă mine. Am să am grijă de tine. Atingerea ei l-a calmat; privirea ei i-a dat siguranță. — Bine, mormăi el, închizând ochii. Bine. Era prea obosit, rănit, ca să mai întrebe cum i s-a întâmplat tocmai lui acel miracol cu ea. Dar, pentru moment, cel puțin, un înger neînchipuit de frumos va avea grijă de el.   Visele se amestecau cu durerea în capul lui și adormi imediat. Auzi din nou exploziile, văzu mingile de foc aprinzând aerul, auzi țipetele. Suferința îi săgetă trupul, lacrimile i se rostogoleau pe obraji și începu să plângă. — Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Îi simți mâna ei pe față, mângâindu-l alintându-l, vindecându-l. Se liniști. Angel continuă să-și treacă ușor palma peste fața lui, evitând cu grijă rana bandajată de deasupra tâmplei stângi, unde se lovise în timpul accidentului. Mângâierea ei păru că-l liniștește într-un fel, deoarece nu era obișnuit cu blândețea, dar tânjea după ea. Ea îl studia cu o sforțare inexplicabilă. Avea peste treizeci de ani, credea ea și, când s-a trezit și a privit-o lung, a văzut că ochii lui erau negri ca noaptea. Avea trăsături dure, bine conturate, iar gura era conturată în așa fel încât părea să fie cioplită în piatră. Părul era des, negru și tuns scurt. Nasul drept, buzele pline și ferme, senzuale, care o răscoleau adânc. Ce căuta un om ca el în paradis? Un bărbat care conducea o mașină nemaipomenit de scumpă și purta un costum elegant, făcut la comandă. Un om tulburat de ceva atât de puternic încât nu-și găsea liniștea. Un om care se prezenta ca fiind Satan. Barba crescută peste noapte o zgâria pe mâini, gâdilându-i palma și trezindu-i toate instinctele feminine care-i invadau conștiința, instincte feminine care aveau de-a face mai mult cu sexualitatea decât cu maternitatea. Se încruntă, derutată de reacția pe care o avea față de el. Văzând că respirația lui era adâncă și liniștită acum, ea se ridică cu părere de rău de pe pat. În timp ce intra în bucătărie, se gândi la dorința ei de a nu-l părăsi. N-avea nici un sens. Și nici trezirea simțurilor nu avea sens. Luă ibricul de cafea, își turnă în ceașcă și hotărî că nu este posibil ca ea să se simtă atrasă de un străin. Nu. Aceste sentimente neobișnuite erau cauzate exclusiv de faptul că fusese zbuciumată. La urma urmei, ea îi ieșise în față și fusese la câteva secunde de moarte. Reflexele lui rapide îi salvaseră ei viața și-l puseseră și pe el în pericol. Ea îi datora răbdare și grijă. Avusese o pasiune nebunească pentru profesorul ei de engleză când ea avea 15 ani, și pentru profesorul de matematică, la 16 ani. Și-a dat întâlnire cu căpitanul echipei de fotbal a liceului, când avea 17 ani. Putea înșirui o duzină sau mai mult de nume de staruri de film și de cunoscuți care considera ea că arată bine. Dar adevăratul freamăt al vieții n-a existat pentru ea. Până acum. Satan. Cu siguranță era o poreclă, gândi ea, filtrând cafeaua. Ea și Matthew îi verificaseră portofelul ca să afle câte ceva despre el. Au găsit un bilet American Express pe numele Nicholas Santini și 600 $ cash. Dar nu era nici o fotografie și nici un număr la care putea fi găsit în caz de urgentă. Și pe carnetul de conducere figura același nume și era notată o adresă din California. „Cum a putut cineva să-și ia o poreclă ca aceasta?” se întrebă ea. — Nu pot să fac asta! Nu mai pot zbura! Durerea din vocea lui o zdruncină. Puse repede ceașca jos și se repezi la el în dormitor. Se răsucea nervos de pe o parte pe cealaltă și trăsese cearșafurile la capătul patului. — Gata, gata, murmură ea venind lângă el, aplecându-se peste el și ținându-l strâns în brațe. El se răsucea în pat ca și când s-ar fi luptat cu vreun demon interior. Ea se lăsă peste el încercând să-l potolească. Pielea îi strălucea, iar mușchii i se contractau ca și când ar fi continuat să se zvârcolească. Masculinitatea lui era copleșitoare, dar ea se abținu de la asemenea gânduri. — Toate vor fi așa cum trebuie, îngână ea. Mă auzi? Totul va fi bine. — L-a pierdut, bâigui el. O, Doamne, o să facă accident! Vocea lui era plină de părere de rău și de mâhnire, dar nu vorbea despre el însuși. Ceva sau cineva l-a rănit adânc, iar ea dorea să știe cine, ca să-l poată ajuta. Îi părea atât de lipsit de apărare și o durea inima. — Te vei face bine, îi șopti ea la ureche. Am să văd ce am să fac ca să te însănătoșești. Zbuciumul din trupul său încetă și își întoarse ușor capul spre gura ei. O auzise. Zâmbind, ea se ridică și-l mângâie cu grijă pe cap. — Sunt aici cu tine și o să-ți port de grijă. Când a fost sigură că i-a trecut, proasta dispoziție, i-a dat drumul brațului, dar înainte de a pune cearșaful la loc, un impuls feminin adânc înrădăcinat o făcu să se uite la el. Matthew îl dezbrăcase până la lenjeria intimă, iar ardoarea îi înfiora pielea pe măsura dorinței ei. Era înalt și subțire, cu mușchi puternici, în spatele pielii bronzate și fine. Vânătăile începuseră să-i apară pe partea stângă a trupului. Părul negru, mătăsos, îi acoperea pieptul larg, dispărând încet, încet, dincolo de chiloți. Era un atlet cu o virilitate care o făcea să nu mai poată respira și nu se putea abține de la a reacționa în vreun fel. Privirea i se opri asupra lenjeriei lui intime și a chinuitoarei forme care o tenta. Acest bărbat o atrăgea într-un mod cu care nu era obișnuită. El dormea. „Cum se va descurca când se va trezi?” se întrebă ea îngrijorată. Îi ridică un braț și-și trecu degetele peste podul palmei lui. Un om energic și, judecând după haine și după mașină, un om obișnuit cu lucrurile fine ale vieții. Cu siguranță că nu era în elementul lui aici în Paradis, gândi ea făcând o grimasă și îndreptându-și din nou atenția asupra degetelor lui. Erau lungi, cu unghii îngrijite. Nu purta inele și nu era nici o urmă, pe al treilea deget al mâinii stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle verigheta. După ce a tras cearșaful peste el, s-a uitat la ceas. Matthew îi spusese să-l scoale ori de câte ori era nevoie și dacă poate, să-l cheme imediat. — Îmi pare rău, bâlbâi el, rotindu-și capul dintr-o parte în alta. E vina mea. Se învinuia pe el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, părea că se auto învinuieşte așa cum nici un alt bărbat n-ar trebui să facă, iar ei îi venea greu să asiste la aceasta. Ea vindeca. El a făcut-o să vrea să-l vindece și pe el. Îi apucă mâinile. — Nicholas, trezește-te! El îi auzi vocea limpede și melodioasă trăgându-l afară din groapa întunecoasă în care se aflase. Îl zgudui ușor. — Nicholas, deschide ochii și uită-te la mine, ca să știu că îți este bine. N-ar putea niciodată să refuze acel glas, gândi el. Această voce ajungea până la el în iad. Eliberat pe deplin de gândul că nu mai visa, el făcu ceea ce îi ceruse ea. Ca și înainte lumina o înconjura, strălucind în părul ei blond și dându-i un aer nepământean. Îngerii o înconjurară. El își trecu limba peste buzele uscate. — Mulțumesc. — Pentru ce? — Pentru că ești aici. Ea îi zâmbi. — Mă bucur că sunt de ajutor. El o privi lung, înfiorând-o cu ochii lui negri. — Ești foarte curajoasă ca vii după mine în iad! Aripile tale pot lua foc. Zâmbetul ei păli, iar ea se aplecă să-și treacă dosul palmei pe fața lui. Era rece. — Cum te simți? Părul ei atinse ușor pieptul lui, iar lumina ei, mirosul proaspăt, îl înconjurară. — Miroși extraordinar. În felul în care își apropie sprâncenele, se vedea o undă de îngrijorare. — Te doare tare? Ochii ei erau de un albastru fără sfârșit și, pentru un moment, el crezu că a văzut raiul. — Durerea de cap mă zdrobește și-mi simt trupul ca și cum ar fi trecut prin mașina de tocat. — Din păcate, te va durea un timp. Te-ai lovit destul de serios la cap. Își îndreptă corpul, pregătindu-se să se ridice de lângă el, dar el întinse mâna după ea și o prinse de braț, hotărât s-o țină lângă el. Ar fi fost azvârlit iarăși în întuneric dacă ea pleca. — Ce s-a întâmplat? Vrei să te ajut cu ceva? — Da, spuse el încet, dar sigur. Stai cu mine. Nu mă părăsi. — Bine, spuse ea, mișcată de rugămintea lui și de siguranța cu care a spus-o. Voi sta pe scaunul de acolo. Arătă cu degetul în dreptul umbrelor. — Nu. Durerea apăru pe fața lui în timp ce încerca să se uite la ea. — Nu știu ce faci aici, dar, când ești aproape, nu visez. Nevoia lui de ea trezea emoții pe care ea nu le putea înțelege. Își spunea Satan și-l măcina pe dinăuntru ceva nemaipomenit. Era o povară cu P mare, dar, dacă el a vrut ca ea să stea lângă ea, va sta. — Dacă tu crezi că asta ajută, voi sta aici un timp. — Ajută. Pleoapele i se închiseră treptat și-l luă somnul. Dar mâna lui o strângea în continuare pe a ei. Ea își privi ceasul. Era ora 13. Se simțea obosită, dar nu îndrăznea să doarmă. Slavă Domnului, respirația lui părea normală, iar pielea continua să fie rece. Tânjea după cafeaua ei și, după o jumătate de oră, dădu drumul mâinii lui și se ridică. În bucătărie, în timp ce își turna cafea în ceașcă, îl auzi plângând. Alergă înapoi la el. Trecându-și mâna ușor peste fața lui, îi șopti ceva la ureche până se liniști din nou. În somnul lui chinuitor, o apucase de mână. Ora următoare o petrecu urmărindu-i mișcările, întrebându-se ce îl adusese la acea cotitură de pe șosea, ce îl chinuia atât. Indiferent de răspuns, el făcuse accidentul ca s-o evite pe ea, iar ea îi era recunoscătoare. Chiar și așa, indiferent ce hotărâse ea înainte, nu credea că acest impuls în a-l face să se simtă bine și să se însănătoșească venea numai din sentimentul de recunoștință.   — Nicholas, scoală-te, scoală-te. El o auzi și din nou făcu ceea ce-l rugase. Când o văzu că e lângă el, supraveghindu-l, simți o eliberare puternică. Ea a adus lumină în întunericul care-l înconjura. — Bună. Ea zâmbi. — E aproape trei dimineața. Ce faci? — Bine. Nu visam. Își umezi buzele cu limba. Ea urmări mișcarea și întinse mâna după paharul cu apă pe care-l pusese pe noptieră. — Încearcă să bei. Stând în dreapta lui, ea își trecu o mână prin spate și-l ridică ușor, ducându-i paharul la gură. Părul ei îi atinse obrazul, iar pieptul și-l apăsă de brațul lui. Un val ușor de căldură îi traversă trupul, răscolindu-l. Întorcându-și încet capul, așa încât să o poată vedea, luă câteva înghițituri de apă. El își dorea un înger. Ce se întâmpla cu el? Ființele cerești și eterice nu aveau pasiuni și dorințe. Un bărbat nu putea strânge un înger în brațe și să-l sărute până când sângele amândurora s-ar înfierbânta. El nu o putea dezmierda până când ar fi izbucnit un foc înăuntrul lui, iar trupul lui s-ar încorda. Deci, totul fiind foarte clar, de ce o mai voia încă? Ea puse la loc paharul, iar pe el îl lăsă ușor pe pernă. — E mai bine? — Da. I se învârtea capul și simțea cum îi vibrează, corpul îl durea, dar continua s-o privească. Ea era importantă. — Tu ești îngerul pe care l-am văzut chiar înainte de accident. Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet. — Nu sunt înger. Mă cheamă însă Angel. — Aproape că era să te calc. — Știu, și-mi pare rău. Accidentul a fost din cauza mea. N-aș fi ieșit în șosea dacă aș fi știut ca vii tu. Dar tu conduceai atât de tare, că aproape trecuseși peste mine înainte să-mi dau eu seama. El se încruntă încercând să-și reamintească ceva ce, cu siguranță, trebuia să știe. — Unde ziceai că eram? — În Paradis. Își apăsă podul palmei pe obrazul lui ca să vadă dacă are febră. — Pe Oregon. Ce spunea ea nu avea nici un sens, gândi el. — Încotro te duceai? îl întrebă ea liniștită. El reflectă un moment la întrebarea ei. — Departe, departe. O apucă de mână și o lăsă în jos până când i-o așeză să se odihnească pe pieptul lui. Mâna ei era mică și delicată, dar faptul că o ținea într-a lui îi dădea un sentiment de confort, iar cât timp stăteau așa ea nu putea pleca de lângă el. — Eram sigur că mă voi trezi în iad. — Lovitura a fost cât se poate de dură, zise ea cu seriozitate. Înțeleg de ce credeai că vei muri. — Încă nu sunt sigur că n-am murit. Sub mâna ei, inima lui bătea puternic. — Sunt bucuroasă să-ți pot spune că trăiești. Crede-mă, te vei face bine. — Te cred, zise el, neîncetând să se gândească de ce o crede. Dar nu înțeleg. — Ce nu înțelegi? — Ce faci tu aici? — Aici locuiesc, spuse ea, întrebându-se dacă nu cumva se cam grăbise să-i anunțe însănătoșirea. Oare el continua să sufere din cauza dezorientării? El o privi fix un moment. — NU știam că sunt îngeri pe pământ. Ea se încruntă. — Ți-am spus. Nu sunt înger. Numele meu este Angel. — Dacă nu ești înger, atunci de ce semeni atât de mult cu unul? Și de ce ești înconjurată de lumină? Și de ce în spatele tău sunt îngeri? Ea tresări, privi peste umăr, apoi zâmbi. — Este un sfeșnic în spatele meu - asta trebuie să fie lumina pe care o vezi tu. Și am o colecție de îngeri de porțelan. Câțiva dintre ei sunt pe raftul din spatele meu. — Nu ești înger? Ea dădu din cap. — Nu sunt sigur că pot crede asta. Ea începu să râdă cu glas vioi. — Crede-mă. O credea și n-o credea. Nu văzuse până atunci un înger, nici chiar atunci când zbura cu avionul către paradis. Pe de altă parte, nu-și putea scoate din minte că ea nu aparține acestui Pământ. Ea își trase mâna dintr-a lui și-l bătu ușor pe piept. — Înapoi la culcare. — Nu încă, bâlbâi el. Nu înainte de a mă asigura că ești o ființă în carne și oase. O trase înspre el și-și lipi buzele de ale ei. Luată de-a dreptul prin surprindere, ea se împotrivi, iar inima îi bătea cu sălbăticie în coaste. — Ai gust de paradis, îngână el sărutând-o mai apăsat, până când gura ei se deschise, iar limba lui putu să pătrundă. Era ca o cufundare într-un vas plin cu miere, gândi el cu înfiorare și-și strânse brațele în jurul ei. Ea se îndepărtă șchiopătând de el. Sărutul lui o prinse din urmă, dând naștere unor situații pe care nu le putea controla. Limba lui căuta, mâinile lui o strângeau cu putere și cereau. În ea se treziră sentimente, dar erau total nepotrivite. Și asta nu era bine. El era un om care fusese rănit din cauza ei, ea trebuia să aibă grijă de el, nu să facă dragoste cu el. — Trebuie să ne oprim, porunci ea, ridicându-se de lângă el. — Nu. El nu știa încă dacă ea e înger sau femeie, dar n-o putea lăsa să plece. O trase din nou în jos spre el, proptindu-i pieptul de zidul solid al pieptului său. — Ai fost rănit, zise ea cu respirația tăiată. Ochii lui erau la fel de negri ca și cerul nopții, când el i-a luat capul în mâini și a privit-o fix în ochi. — Faptul că te sărut mă face să mă simt mai bine și durerea aproape că trece. — Ești dezorientat. Nu știi ce faci. — Cum vrei tu. Îi dezmierdă gâtul cu vârful degetelor, lăsând o urmă de căldură, apoi râvni din nou gura ei și începu să îi dea lecții de sărutat. Ea nu știuse până atunci că un biet sărut poate seduce, poate aprinde simțurile sau îi poate înmuia voința. Nu știuse că există atâtea terminații nervoase în buzele ei sau că asprimea limbii lui o poate face să tremure. Nu știuse că un sărut o poate readuce la viață și o poate face să-și dorească ceva ce nu și-a dorit până atunci. Nu știuse că... Treptat, brațele lui o eliberară din strânsoare, iar presiunea sărutului se micșoră. Puterea lui se făcea cunoscută, observă ea simțind o urmă de deznădejde care o sperie. Fiori plăcuți trecură prin trupul ei anihilându-i puterea de a se îndepărta repede de el. Când s-a ridicat să plece, el a întins o mână și i-a atins obrazul. — Te cred. Vocea îi era răgușită, dură. — În legătură cu ce? întrebă ea, năucită de căldura care zăbovea în trupul ei. — Sunt în paradis. Închise ochii și se întoarse încet să doarmă.   Înainte de a se lumina de ziuă, ea l-a mai trezit încă de două ori. De fiecare dată îl întreba cum îl cheamă. De fiecare dată răspundea „Satan”. Îi dădea apă, iar după ce bea, dormea la loc. Era un bărbat puternic, gândi ea în timp ce-l privea dormind, un om torturat. Un bărbat care i-a înflăcărat sângele cu un sărut. Fusese dezorientat. Era unicul răspuns. Nu-și va reaminti nimic de dimineață. Ea, pe de altă parte, nu va uita niciodată.

CAPITOLUL I Suzan Carew se plimba prin Canterbury. Asculta fascinată clopotele vechii catedrale în atmosfera liniștită a amurgului. Vara fusese minunată, însă zilele începuseră deja să se scurteze, iar dealurile verzi erau acoperite de brumă. Venea toamna. În curând câmpia înconjurătoare avea să devină o simfonie arămie. Gândul o purtă deodată la un alt Canterbury, departe, în emisfera sudică; o așezare întemeiată în secolul al XIX‑lea de coloniștii englezi. Acolo, în Noua Zeelandă, luna septembrie era cu totul altfel. La Christchurch, la vremea asta, malurile râului Avon se împodobeau cu narcise; apoi era rândul cireșilor să înflorească. Pajiștea se acoperea cu flori albe, galbene, albastre… În zona de deal, vițeii de curând născuți trebuie că zburdau deja pe pășuni. Vacile fătau întotdeauna mai târziu la Christchurch. Zăpezile munților erau atât de aproape! Dar mai mult ca orice, Suzanei îi plăcea Larchwood Vale. Toți cei dragi ei erau stabiliți acolo, în afară de părinții ei, firește. Era un adevărat leagăn al familiei lor. Pentru moment părinții ei locuiau pe alte meleaguri. Dar curând, când vor ieși la pensie, se vor întoarce acasă. Copilă fiind, îi urmase peste tot în peregrinările lor. Mare om de afaceri, tatăl ei călătorea fără încetare. Faptul acesta îi întărise și mai mult fetei dragostea pentru Larchwood. Din fericire, o dată la doi sau la trei ani făceau un popas mai îndelungat acolo. De curând, Chris Carew fusese trimis în Canada. Cu siguranță că acesta va fi ultimul lui post. Până acum, Suzan îl însoțise mereu. Îi fusese secretară. Dar dintr‑odată fusese cuprinsă de dorința de a zbura cu propriile ei aripi. Și în plus, Stephanie și Brent Morley, niște prieteni din Noua Zeelandă, trebuiau să vină să‑și petreacă concediul în Anglia. Atunci, părinții îi sugeraseră Suzanei să rămână cu ei să le arate regiunea. Fata trăise două luni minunate. Se îndrăgostise de câmpia englezească. Se înțeleseseră foarte bine toți trei. Dar, când Stephanie aducea veselă vorba despre celălalt Canterbury și despre prietenii lor comuni, Suzan se simțea cuprinsă de o ciudată melancolie. Fără să vrea, prietena ei deschidea o rană veche, ascunsă cu grijă, însă atât de sensibilă încă… Pe nesimțite se întunecă. Stelele începură să strălucească pe cerul senin. Era timpul să se întoarcă la hotel. Fără să se grăbească, se opri o clipă în fața unei biserici care îi era deja familiară… Aici fusese botezat, în secolul al XVI‑lea, marele scriitor Christopher Marlowe. Altădată, Suzan îi citea poeziile înfiorată. Mai ales una o tulburase profund: Poetul vorbea despre iubirea dintre o fată și un păstor în munții Noii Zeelande… Dar asta era o poveste veche! De atunci Suzan încercase să uite emoționanta poezie. Străbătuse multe drumuri și cunoscuse mulți bărbați. Dar nici unul nu o tulburase ca acel păstor, de acolo, din emisfera sudică… Clătină din cap iritată. De ce să se lase cuprinsă de nostalgie? Nu mai era fetița fragilă de atunci. Acum avea douăzeci și patru de ani și mult mai multă experiență. Ridică din umeri și grăbi pasul Stephanie și Brent răsuflară ușurați când o văzură, în sfârșit, venind. — Ne‑ai dat ceva emoții, interveni Brent. Știindu‑te singură pe străduțele astea după lăsarea serii… Vino o clipă în camera noastră. Vrem să‑ți facem o propunere. Am comandat ceai și sandvișuri. Cred că ți‑e foame! Suzan, sau Shanna, cum o chemau prietenii ei, se gândea la o schimbare de program. Fără îndoială că însoțitorii ei se hotărâseră să viziteze un alt oraș… Dar nu despre asta era vorba. Stephanie intră direct în subiect. — Ascultă, draga mea. Peste câteva zile ar trebui să pleci în Canada. Însă tatăl tău pare foarte mulțumit de noua lui secretară. De ce nu ai veni împreună cu noi în Noua Zeelandă? Bunica ta, Clotilde, se pare că organizează o mare reuniune de familie. Vor fi acolo toate rudele, toți prietenii și i‑ar place mult să fii și tu acolo ca s‑o ajuți la organizare, ca de obicei. Suzan nu își crezu urechilor. — Dar ultima reuniune a fost abia acum cinci ani! Din câte știu, adunările astea au loc o dată la zece ani, nu‑i așa? — Din păcate, murmură Brent, Clotilde ar putea să ne părăsească până atunci… E foarte bătrână. Doar ea își mai aduce aminte de vechile legende, de povestea pionierilor. Știi cum se întâmplă: de fiecare dată se găsește cineva care nu a fost la adunările precedente și toți vor să asculte povestea trecutului. De data asta e vorba de o rudă îndepărtată care scrie o carte despre Alaska. Se află în Noua Zeelandă cu niște afaceri și vrea să profite de ocazie ca s‑o întâlnească. Atunci, Clotilde s‑a gândit… Vocea i se stinse. Urmă o lungă tăcere. Bându‑și ceaiul, Suzan își amintea de ultima adunare a „prietenilor pionierilor”, cum zicea bunica. Câtă muncă pentru a pregăti totul! Din fericire, Morgan, fratele Stephaniei, pusese umărul alături de ea. În timpul ăsta, John, simțindu‑se neglijat, se consolase cu verișoara ei din Tahiti. Au fost văzuți deseori împreună. Situația devenea din ce în ce mai jenantă. Morgan, cu gentilețea lui obișnuită, o ajutase să iasă din acest impas. Îi permisese să se despartă de John salvând în același timp aparențele iar mica comunitate își regăsise liniștea. În ciuda imensității proprietăților și a distanțelor enorme care despărțeau locuințele între ele, izolarea întărise legăturile dintre cei trei vecini: Larchwood, Forester și Hervington‑Blair. Trei familii întemeiate de trei bărbați întreprinzători care se împrieteniseră pe vapor în timpul îndelungatei călătorii. Wilfrid Hervington‑Blair era la al doilea voiaj către Noua Zeelandă. Se întorsese în Anglia să‑și caute iubita. Dar avusese o cruntă dezamăgire. În lipsa lui, aleasa inimii se măritase cu altul… Suferise enorm. În disperarea lui hotărâse să se stabilească departe de orice așezare omenească și pentru aceasta alesese ținutul inaccesibil de dincolo de munți. Se stabilise pe câmpia inospitalieră de la Canterbury, urmat de tovarășii de călătorie, Eldread Forester și Gerard Larchwood. Toți trei reușiseră să dea acestei câmpii aride o frumusețe pastorală. Au urmat alte generații urmărind același scop. Puțin câte puțin, bunăstarea înlocuise cumpătarea și chibzuință de altădată. Dar cele trei familii au rămas unite prin legături indestructibile. John era un Forester, Stephanie și fratele ei erau Hervington‑Blair. În curând Suzan avea să întâlnească din nou toate aceste chipuri familiare. Se hotărî să joace deschis. — Aș veni. Dar mi‑e frică. Toată lumea va crede că m‑am întors pentru că… Fran nu mai este. Stephanie păru surprinsă. — Nici nu m‑am gândit la asta. În definitiv, tu l‑ai părăsit pe John și nu invers. Nu el te‑a lăsat pentru Fran. Tu l‑ai abandonat pentru Morgan. Este cu totul altceva! Păcat însă că povestea voastră n‑a durat. Mi‑ar fi plăcut să‑mi fii cumnată. Evident, te înțeleg. Între tine și Morgan totul s‑a terminat, John este văduv… Oamenii s‑ar putea să interpreteze greșit întoarcerea ta. Nu‑ți face probleme. N‑o să‑ți fie greu să pui lucrurile la punct Și va fi cu atât mai rău pentru gurile rele. Suzan pufni în râs. Dar, imediat, chipul i se înnegură din nou. — Să nu‑i scrii chiar acum mamei tale. Aș vrea să mă mai gândesc. — Haide, o rugă Stephanie, doar n‑ai intenția să te răzgândești? Te rog, vino cu noi! Ar fi formidabil, nu‑i așa, dragul meu? Soțul ei aprobă călduros. Suzan nu răspunse nimic. — Dă‑ți seama, continuă Stephanie. Într‑o săptămână suntem acolo. Din păcate, Morgan nu va fi acolo ca să ne întâmpine… — …Și de ce, mă rog? întrebă Suzan într‑o doară. — Lucrează în insulele Noile‑Hebride. Însoțitoarei nu‑i veni să creadă. — Morgan! În mijlocul Pacificului? Ce naiba face acolo? Și de ce nu mi‑ai vorbit despre asta? — Pentru că nu m‑ai întrebat. Nu prea îți place să vorbești despre el! — Ai dreptate. În orice caz, vestea este uimitoare. Și bunica nu mi‑a spus nimic! — Draga noastră mătușă Clotilde nu prea stă bine cu memoria. De la o vreme cam uită. Shanna acceptase formal explicația, dar nu crezu un cuvânt. Bătrâna doamnă fusese întotdeauna o femeie cu capul pe umeri. — Cu ce se ocupă Morgan acolo? — Predă agronomia într‑un colegiu. Dan Cairns îi ține locul pe domeniu. Lucrează acolo de atâta vreme! Expresia încordată a lui Brent nu îi scăpă Suzanei. Părea foarte stingherit. De ce? Cei doi îi ascundeau oare ceva? Nu era posibil! Se hotărî să schimbe subiectul. — Ce mai face John Forester? Trebuie să‑i fie greu după moartea lui Fran. Din fericire nu aveau copii… O mai păstrează pe bătrâna bonă, nu‑i așa? — Da, ea are grijă de casă. E o comoară, să știi! Bărbatul ei se ocupă de grădină și ajută și la fermă. John pare să‑și fi revenit după nenorocire. În sfârșit, e greu să știi adevărul. Este atât de închis în el! Vrea să se lanseze în politică. Era clar că lucrurile se schimbaseră. Altădată John nu se gândea decât la ținutul lui… Își aducea aminte de zilele fericite din copilărie. De mai multe ori tatăl ei fusese trimis în țări îndepărtate în care nu existau școli englezești. Atunci micuța Shanna fusese încredințată bunicii, unde petrecuse sejururi îndelungate. De atunci însă se schimbase mult, așa cum se pare că se întâmplase și cu John. Își aminti de Fran. Într‑o străfulgerare îi revăzu părul auriu, ochii albaștri care păreau să reflecte imensitatea cerului… Erau doi ani de când murise… Într‑o zi Martine Griffiths îi spusese: — E formidabil cât de bine te înțelegi cu Fran. Evident, nu ai ce să‑i reproșezi: l‑ai părăsit pe John și era liber să facă ce vrea. Dar ai fi putut să te simți ofensată văzându‑l că se consolează atât de repede, și tocmai în brațele verișoarei tale. Shanna izbucnise în hohote de râs. Se simțea ușurată. Nimeni nu ghicise adevărul. Toți crezuseră în dragostea ei subită pentru Morgan… Morgan știa că John și Shanna erau totul unul pentru celălalt. Dar, văzând nefericirea fetei când iubitul ei se îndreptase către alta, nu șovăise. Doar din cavalerism îi propusese Shannei să simuleze o legătură între ei. În felul ăsta putea să se despartă de John și să‑și păstreze orgoliul. Ea acceptase recunoscătoare. John reacționase așa cum trebuia. A avut tactul să nu‑și manifeste bucuria când Shanna i‑a dat vestea. Nu prea a pus la inimă rolul îndrăgostitului părăsit și a așteptat plecarea „prietenilor pionierilor” ca să facă publică logodna cu Fran. În felul ăsta, onoarea era salvată pentru toți. Tatăl lui Fran venise din Tahiti pentru reuniune. Așa se face că tinerii au grăbit căsătoria pentru a profita de prezența lui. Shanna a rămas mai multe luni la Larchwood. Părinții erau plecați în Asia într‑o misiune complicată. Au preferat să o știe acasă în siguranță. Apoi buna Clotilde încurcase lucrurile fără să vrea: îi încredințase administrarea proprietății lui Morgan. Era convinsă că acesta o va lua în căsătorie pe Shanna. Era deci firesc ca el să preia conducerea treburilor. Suzan sperase ca el să refuze. La urma urmei, logodna lor nu era decât o fațadă. Dar spre marea ei surprindere, Morgan nu a procedat așa cum se așteptase, ci și‑a scos la vânzare cabinetul veterinar și a venit să se instaleze la Larchwood Vale. Când Suzan i‑a făcut cunoscută mirarea ei, el nu i‑a răspuns imediat. Apoi a privit cu o expresie cinică. — Și de ce aș fi refuzat, Suzan Carew? Postul ăsta îmi convine de minune. — Dar… Păreai atât de preocupat de meseria ta… — Am fost. Apoi am simțit chemarea pământului. E minunat să fiu pe domeniul meu… Suzan a tresărit contrariată. Spusese „domeniul meu”… — Ai devenit atât de calculat? l‑a întrebat încet. Nu te știam în felul ăsta. Morgan a schițat un zâmbet rece. — Nu mă cunoști prea bine. — Acum îmi dau seama. Totuși, ce se va întâmpla cu Blair Peaks? Tatăl tău s‑a gândit mereu că tu îi vei lua locul. Dar acum, dacă vrei să te întorci la pământ… — Brent se ocupă de Blair Peaks de multă vreme. Acolo se simte ca acasă. Și Stephanie la fel. Nu‑ți face griji! Nu renunț la partea mea din domeniu. Ce este al meu, rămâne al meu! Dar de vreme ce Brent și Stephanie s‑au instalat acolo, oferta bunicii tale a picat la țanc. La Larchwood Vale nu voi fi departe de pământul strămoșilor mei. Suzan era tulburată. Întotdeauna îl crezuse pe Morgan un om sincer. Când acesta îi propusese logodna „de ochii lumii” fusese convinsă că procedase așa doar din gentilețe. Se înșelase oare? Era vorba de un plan pus la punct cu minuțiozitate? Să se fi gândit că luând‑o în căsătorie va deveni stăpânul domeniului? Se hotărâse să se lămurească cât mai repede. După puțin timp a rupt logodna și a plecat să‑și întâlnească părinții la Bangkok. Totuși, Morgan nu și‑a reluat lucrul la cabinetul veterinar. S‑a instalat la Larchwood Vale… În sfârșit, până la urmă s‑a lăsat păgubaș. Însă de ce nu i‑a scris bunica nimic despre el? Dar asta nu mai avea nici o importanță acum. Dimpotrivă, chiar în felul ăsta îi va fi mai ușor când se va întoarce. Poate că Morgan avea de gând să rămână acolo mai departe. Suzan nu vorbise încă cu nimeni despre asta. Nu îndrăznise. Dar acum, totul se schimbase. — Iată o problemă mai puțin, spuse ea ușurată. N‑aș putea suferi să ne observe lumea pe toți trei, întrebându‑se pe cine voi alege: pe Morgan sau pe John. Voi putea în sfârșit să trăiesc așa cum vreau și să mă instalez liniștită acasă la mine, la Larchwood Vale. De multă vreme visez să mă ocup de domeniu așa cum a făcut‑o bunica atâta vreme. Mama va fi încântată! Dintotdeauna ea a vrut să mă vadă așezată acolo. O privi pe Stephanie, dar aceasta își întoarse ochii. Din nou, avea un simțământ ciudat: prietena ei îi ascundea ceva. Era tot în septembrie. Dar toamna lăsase locul primăverii. Călătoria lor de la capătul lumii era pe terminate. Prin geamul avionului, priveau câmpia Canterbury care semăna cu un eșichier de verdeață mărginit de apele albastre ale Pacificului. În depărtare, munții păreau minusculi. Avionul alunecă ușor către pista de aterizare. Un impact ușor și roțile atinseră pământul. Suzan era nespus de fericită: se întorsese în sfârșit acasă! Era dimineață devreme. Trebuiră să mai zăbovească în oraș câtva timp. Înainte de plecare Brent comandase o mașină nouă și trebuia să meargă la garaj să o ridice. Nu mult după ce intră în posesia ei se angajară pe autostrada Sudului. Trecură de râul Rakaia și o luară spre vest, către întinsele pășuni. Șoseaua asfaltată făcu loc drumului de țară care îi învălui într‑un nor de praf. Dar acest neajuns era din plin compensat de pitorescul peisajului. Departe în zare, vârfurile înzăpezite ale munților parcă îi chemau într‑un chip tainic și făceau ca dealurile înverzite care se înălțau la poalele lor să pară niște miniaturi. Pe pășuni, vițeii zburdau plini de viață. Acum nu mai era nici un risc de vreo ninsoare întârziată care, întinzându‑și peste tot nuanța albă, să le pună viețile în primejdie. Soarele primăvăratic făcea să scânteieze canalele de irigație care aveau să înlăture seceta din perioada de vară. Peste tot era o orgie de flori multicolore: zambile cu parfum îmbătător, narcise cu petale aurii. În livezi merii în floare semănau cu niște uriașe buchete de mireasă. Văzură trecând un majestuos cârd de gâște albe, mergând legănat către râu. Shanna privea Încântată munții pe care ti iubea, ca și când și‑ar fi regăsit niște prieteni vechi: muntele Hutt, muntele Somers, cele două piscuri Ponces… Drumul urca pe coline. Se apropiau de cele trei domenii. În curând aveau să vadă colinele albe ale reședinței de la Larchwood Vale. Casa lui Blair Hill era cea mai îndepărtată dintre cele trei. Dar deja copacii plantați de mâna omului se deosebeau de cei din pădure. Străbăteau acum Forester Gorge. O luară pe drumul care ducea la conac. Shanna văzu cum apare încet marea poartă de piatră. Rămase înmărmurită. Altădată nu putea să o privească fără emoție. Acum, viitorul ei era legat de Forester Gorge, de această locuință idilică, alături de bunica ei dragă. Dar toate astea erau acum de domeniul trecutului. Intrară pe poartă. Pe un cal negru îi aștepta un călăreț sobru: era John. Brent încetini, apoi opri mașina în timp ce John descăleca. El deschise portiera din spate, o ajută pe Shanna să coboare din mașină și o îmbrățișă sărutând‑o pe obraz, șoptindu‑i: — Bine ai venit acasă, frumoasă aventurieră! Îi sărută și pe Stephanie și pe Brent. — Am văzut mașina când eram pe culmea dealului, explică el vesel. Clotilde este foarte emoționată. M‑a rugat să vă întâmpin. De când a primit scrisoarea care anunța întoarcerea Shannei nu‑și mai găsește astâmpărul. Scrisoarea fusese o idee a Stephaniei. Se gândise că în felul ăsta ar putea să evite un șoc prea puternic pentru bunica. Sau voise în primul rând să‑l anunțe pe John despre întoarcerea fostei lui logodnice? Gândul acesta nu îi surâdea Suzanei. — Nu vreau s‑o facem să aștepte, spuse ea sec. La drum! Sper să te revăd în curând, John! — Voi veni la voi astă seară. E o reuniune a clanurilor. Părinții tăi sunt deja acolo, Stephanie. Abia așteaptă să le povestești cum a fost călătoria. Vestea asta îi făcu plăcere Shannei. Îi iubea pe Stephen și Maria Hervington‑Blair. Rămăseseră atât de tineri! Și totuși aveau cel puțin șaptezeci de ani. Maria avusese copii foarte târziu. Pentru cuplu, nașterea primului copil însemnase începutul unei noi tinereți. Trecură pe sub arcul de piatră sculptată care își întindea umbra ca o binecuvântare asupra domeniului. În stânga casei fagul cel bătrân începea să‑și etaleze frunzele proaspete. Un salcâm de un soi deosebit, din Australia, îi ținea companie. Încărcat cu flori mari, galbene, semăna cu un glob de aur. Shanna fu copleșită de amintiri. Într‑o zi, în timpul scurtei logodne, Morgan ii spusese: — Florile astea au culoarea ochilor tăi, Suzan. Nu sunt nici brune, nici verzi, ci sunt… John nu îi făcuse niciodată un asemenea compliment. Însă pentru ca să descrie ochii lui Fran, părul lui Fran, avea un repertoriu imprevizibil… Fran era atât de frumoasă! Ochii ei erau de albastrul safirelor, părul îi era de aur roșu… În rest, cele două fete se asemănau mult. Erau asemenea a două fotografii identice din care una, expusă prea mult la soare, își pierduse prospețimea. Dar ce rost avea să răscolească trecutul? Shanna era acum mult mai călită. Timp de cinci ani dusese o viață veselă și plină de evenimente, acumulând multă experiență. Fusese curtată de mulți bărbați. Singura pată întunecată în acest tablou, în timpul acestor ani, fusese îndepărtarea de pământul natal. Nu, nimic nu se schimbase! Parcul era la fel de frumos. Pârâul îngâna același refren zglobiu pe pietrele lui șlefuite. Salcia plângătoare semăna și acum cu o colibă mică. Găinile cotcodăceau grave la fel ca odinioară… Dincolo de plopi, se întindea un somptuos covor viu colorat: rondul cu violete al Clotildei era tot acolo, înmiresmând aerul primăvăratic. Cameliile erau și ele înflorite. Mașina înconjură casa și se opri lângă terasă. O siluetă fragilă și împovărată de ani îi aștepta în capul scărilor. Suzan coborî din mașină și se grăbi spre Clotilde care o cuprinse în brațe. — Ce frumoasă ești, draga mea! Ai învățat toate secretele eleganței europene. Dacă mă gândesc bine tu întotdeauna ai avut atâta șic! Chiar și în blue jeans tu pari a fi o regină Simt cum inima mea bătrână bate mai repede. Sunt atât de fericită să te văd din nou! Și taiorul ăsta îți vine minunat! Are aceeași culoare ca frunzele fagului. Culoarea misterioasă a ochilor tăi, copila mea. — Haide, bunico! Mă faci să roșesc, protestă timid fata. Am îmbrăcat taiorul ăsta ca să‑ți fac o plăcere, să știi! Dar să nu te amăgești așa ușor, adăugă zâmbind ștrengărește. Nu va dura prea mult până să trec la ținuta obișnuită: jeans. Ochii bătrânei se umpluseră de lacrimi. Și Shanna și‑i simțea pe ai ei umezi de emoție. — Mor de foame, spuse fata pe un ton vesel, ca să alunge stânjeneala. Ceaiul e gata? — Bineînțeles, draga mea. Să mergem în sufragerie! Fata o luă de braț pe bătrână și porniră împreună. Camera mare era la fel de primitoare. Ferestrele mari cu vitralii erau deschise. O briză ușoară umfla perdelele mov. În contrast cu exteriorul, camera era destul de întunecoasă. Astfel încât Shanna nu îi văzu la început decât pe Stephen și Maria. Apoi, când ochii i se obișnuiră cu penumbra îl descoperi pe Morgan. Triunghiul de odinioară era adunat din nou. El veni spre Suzan și îi mângâie obrazul proaspăt. — Doamne! exclamă fata surprinsă. Am avut impresia că am vedenii. Te credeam în Noile Hebride. — Am stat acolo două luni. Dar m‑am întors pentru perioada de fătare a mieilor. Știi bine că nu aș lipsi de la asta pentru nimic în lume. — Cum așa, Stephanie, reluă Suzan, n‑ai spus tu că Morgan a plecat de la Larchwood pentru totdeauna? — Nicidecum. M‑ai înțeles greșit. Știam că e tot aici, însă… Neștiind ce să mai creadă, Suzan se întoarse către Brent. El asistase la discuția lor din Anglia. Dar el întări spusele soției lui. — Doar îl cunoști pe Morgan. N‑a putut să rămână mult timp în insulele Pacificului. Acolo nu sunt oi! — Nu îl știam pe prietenul nostru atât de pasionat de creșterea oilor, replică tânăra cu nonșalanță. La urma urmei, timp de mai mulți ani a preferat meseria lui de veterinar; John în schimb, a trăit mereu pe pășunile alpine… — John a început să se schimbe, reluă cu răceală Morgan. Și‑a părăsit oile ca să intre în politică. Și să nu mai punem la socoteală alte preocupări… mai frivole… Maria servi ceaiul. Bătrânul Stephen își privea fiica cu atenție. — Călătoria asta cred că ți‑a priit, spuse bătrânul admirativ. Te găsesc foarte frumoasă. Și parcă te‑ai mai împlinit și îți stă bine. — Și încă o să mă mai împlinesc, tată, răspunse femeia roșind. Pentru că aștept un copil. Toți erau încântați de această veste. Stephanie deveni centrul atenției, spre marea ușurare a Suzanei. Tânăra se apropie și se așeză lângă bunica Clotilde. Bătrâna doamnă părea că nu mai îmbătrânise deloc în acești cinci ani de când nu se mai văzuseră. Morgan îi oferi Shannei o farfurie cu fursecuri. Ea îi refuză politicos. — Haide, nu face mofturi, spuse el cu asprime. Am tăiat vițelul cel gras pentru întoarcerea copilului risipitor. Nu ne dezamăgi. Apreciază meniul! De altfel, ai nevoie să te mai împlinești. Ești slabă ca un țâr! — Nu‑ți face griji, nu sunt la regim. Dar prefer prăjiturile mamei tale. Gând le gust, parcă mă simt din nou copil. Vrei să‑mi dai una, te rog? — Ca plăcere, dar te rog să rămâi așa cum ești. Copil, erai o adevărată pacoste. Toată ziua trebuia să alerg după tine; să te pescuiesc din scăldătoarea rațelor și să mă urc după tine până în vârful bătrânului fag. Tu și Louis erați niște diavoli. Și de fiecare dată când făceai vreo poznă, la mine veneai să ceri ajutor. — Aveam o slăbiciune pentru tine, răspunse Suzan roșind. Eram atât de fericită când veneai să mă salvezi. Erai cavalerul meu. Aș fi vrut să‑ți îndeplinesc dorințele cele mai tainice și să ți le ofer pe o tavă de argint… — Dorințele mele cele mai tainice? Care de exemplu? — De exemplu să o conving pe Martine Reddington că ești bărbatul cel mai seducător din lume. Să o conving să‑l părăsească pe Philip Griffiths… Morgan rămase cu gura căscată. — Martine Reddington, dorința mea cea mai tainică? De unde ai scos‑o și pe asta? M‑am întâlnit cu ea o dată sau de două ori dar mi s‑a părut toarte plictisitoare. Cât despre tine, când ai venit la ultima reuniune a trebuit să te îndrăgostești de John! Ai fi făcut mai bine să mă consideri pe mine cavalerul tău, adăugă răutăcios. Asta te‑ar fi făcut să eviți deziluziile. Maria îi oferi fetei încă o ceașcă de ceai și asta îi dădu un răgaz până să răspundă. — Iubirile din copilărie nu durează toată viața, replică Suzan cu o împunsătură cinică. Înțelege, eu și John avem aceeași vârstă. Copil fiind, îl consideram un puști, iar tu erai deja un tânăr. Însă la ultima reuniune… — …La ultima reuniune, te‑ai lăsat mânată de o pornire prostească! Se înfruntară din priviri. Glasurile li se înăspriră. — Cum poți să gândești în felul ăsta? John este un băiat foarte serios, foarte ponderat. — Nu e făcut pentru tine. Mă mir că nu ți‑ai dat încă seama de lucrul ăsta. — De ce? Pentru că s‑a îndrăgostit de Fran? În definitiv, logodna noastră nu era… oficială. Morgan o cercetă cu ochii lui negri, încercând parcă să‑i ghicească gândurile. — Te‑am făcut atentă înainte de întâmplarea asta. Adu‑ți aminte de seara când am citit scrisorile lui Gerard către Victorine… Suzan prefera să nu‑și mai amintească seara aceea. — M‑ai întrebat dacă eu și John avem gusturi comune. Dar nu ai spus nimic rău despre el. — Atunci nu aveam nici un motiv s‑o fac. Dar mi se părea că îi cazi în brațe prea ușor. Poate eram gelos! adăugă cu acreală Morgan. Suzan își plecă ochii. Prin urmare, John se îndrăgostise de Fran, și Morgan jucase rolul salvatorului mărinimos. O făcuse oare doar din generozitate? În definitiv, ea era unica moștenitoare a unei mari proprietăți… Încet, își ridică privirea și reuși să‑și ascundă tulburarea. Avea deja experiență! — Uneori, murmură ea cu o voce egală, mă întreb dacă propunerea ta era pornită pur și simplu din generozitate. Când mi‑ai propus să anunțăm logodna ca să salvăm aparențele, nu aveai și un gând ascuns în minte? Erai într‑adevăr complet… dezinteresat? — Ești mai răutăcioasă ca altădată. În sfârșit, ai înțeles că nu sunt Ivanhoe! Pur și simplu am știut să prind din zbor o ocazie interesantă. Dar tu nu ai jucat sincer! Te‑ai folosit de mine și pe urmă ai plecat. Shanna, care își sorbea ceaiul, simți cum furia o strânge de gât. — Îți admir marea sinceritate, replică ea sec Și… chiar credeai că planul îți va reuși? De ce? De data asta, Morgan păru încurcat. Șovăia… — Dacă ar fi mers, spuse el în sfârșit, ți‑ai fi realizat vechiul tău vis: să‑mi oferi pe o tavă de argint visul meu cel tainic… Shanna fierbea de furie. Dacă ar fi fost singuri ar fi sărit în sus. Își dorea chiar atât de mult să pună mâna pe Larchwood Vale? Evident, Brent îi luase locul la Blair Hill, dar nu cu gândul să‑l spolieze. Când acesta se însurase cu Stephanie, Morgan era de multă vreme hotărât să devină veterinar. Tatăl lui îl văzuse bucuros pe ginerele său luând locul fiului rătăcitor. Pentru Morgan nu mai rămânea decât o singură soluție: să se îndrepte către Larchwood Vale! Glasul bărbatului o făcu să revină la realitate. — Te‑ai întors, în sfârșit. Multă apă a curs pe râu, și, ironia soartei, John este din nou liber! Atenție, Shanna! Nu mai repeta greșeala de odinioară! Nu sunt pregătit să joc încă o dată rolul de salvator. Când vei înceta oare să‑l vezi în roz pe acest Don Juan? N‑ai ajunge nicăieri căsătorindu‑te cu John! Fii înțeleaptă, frumoasa mea! — Înțelepciunea nu are nici o legătură cu asta — Te înșeli. Aliindu‑te cu mine ai câștiga mult. Avem multe în comun. Avem aceleași gusturi, aceleași idei. Pe asemenea bază se construiește o căsnicie solidă, nu pe o admirație romantică și trecătoare. Shannei îi îngheță sângele în vine, dar nu lăsă să se vadă nimic. — Uită‑te la părinții mei, continuă Morgan… — Nu ai ales un exemplu potrivit, i‑o tăie scurt. Părinții tăi sunt legați unul de altul de un atașament solid. Dar au păstrat toată dragostea din tinerețe. Asta face minunată legătura lor. Când eram doar o fetiță îmi amintesc că am văzut‑o pe mama ta aruncându‑se în brațele tatălui tău ca o adolescentă. Asta m‑a uimit la vremea aceea. — La doisprezece ani erai foarte perspicace. Dar la nouăsprezece unde ți‑a fost mintea? Cum ai putut să te îndrăgostești de un palavragiu frumos ca John? — În orice caz, am avut destulă judecată să rup foarte repede așa‑zisa logodnă cu tine! Așeză ceașca și se ridică brusc. — Haide, bunico, spuse Suzan zâmbitoare, hai să‑mi arăți casa! Vreau să explorez flecare colțișor și să văd dacă s‑a schimbat ceva! Spera că îi închisese gura lui Morgan. Dar el nu părea deloc afectat de discuție. Părăsind încăperea tânăra îl auzi spunând cu tonul cel mai firesc din lume: — Hai, bătrâne Brent, povestește‑ne amintirile din călătorie. Ești un scriitor foarte nepriceput. În scrisorile tale nici măcar nu ne spuneai dacă era vreme frumoasă sau nu. Toată lumea izbucni în râs. Shanna își mușcă buzele. De ce nu rămăsese omul ăsta diabolic în Noile Hebride?

Capitolul 1 — Vă declar soţ şi soţie, anunţă pastorul. Lisa închise o secundă ochii. Era prea târziu. Devenise soţia lui Bryn, la bine şi la rău. Lisa Venner. Încetul cu încetul, se va obişnui până la urmă cu acest nume. Îi venea greu să creadă că, în urmă cu cinci zile, nici măcar nu-l cunoştea pe Bryn. Cinci zile! Şi totuşi, din anumite puncte de vedere, i se părea că de atunci trecuse o viaţă. Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut un strop de voinţă să nu se ducă la nunta lui Mark. Dar nu, trebuise să se ducă, pentru a arăta tuturor că Mark nu mai însemna nimic pentru ea! Fusese uşor apoi, să se furişeze afară din biserică, în timpul ceremoniei. Soarele de aprilie o făcu să clipească des. În timp ce mergea tremurând pe trotuar, auzi deodată un claxon în spatele ei. O mână o trase cu putere înapoi şi o maşină trecu pe lângă ea. — Era cât pe ce, spuse bărbatul care o salvase. Nu priveşti niciodată pe unde traversezi? Lisa îşi adună forţele şi-i mulţumi, încercând să zâmbească. — Ai avut noroc că mergeam în spatele tău. Bărbatul îi dădu drumul la mână şi începu să o examineze. — Te-am văzut în biserică. Eşti vreo prietenă de-a miresei? — Eram o prietenă a mirelui, răspunse ea cu o voce care voia să pară nepăsătoare. — Ce coincidenţă, spuse bărbatul pe un ton ironic. Eu sunt fostul prieten al Junei. Ne-am putea îneca amarul împreună. Ce spui? Pentru prima oară, Lisa îl privi şi ea. Era un bărbat înalt, cu părul negru şi creţ, cu o fizionomie osoasă. „De vreo treizeci de ani”, se gândi ea. Probabil nu locuia în Anglia, judecând după pielea extrem de bronzată. Ochii lui cenuşii îi răspunseră cu o sclipire de sarcasm. — Bryn Venner. — Lisa Jordan. E prea devreme pentru a bea alcool. — Atunci, un ceai? întrebă el şi mai ironic. Un ceai şi simpatie. Pare potrivit cu împrejurarea. — Nu cred că... — Ai de gând să rămâi aici şi să-i vezi plecând? Ochii verzi ai Lisei scânteiară de mândrie. — Ce e făcut, e făcut, spuse el. Să ne trăim viaţa în continuare! Deci, ce-ai hotărât? Lisa ezită doar o secundă. Dacă rămăsese singură, atunci cu atât mai bine. — Bine, să mergem să bem un ceai. Bryn o luă de braţ, atent la circulaţie. Lisa îi simţea prin stofa costumului muşchii fini şi presiunea degetelor pe cot. Nu era genul de bărbat pe care şi l-ar fi imaginat pentru micuţa blondă neruşinată cu care se căsătorise Mark. Căci, la urma urmei, trebuia să recunoască: cei doi păreau potriviţi. Bryn Venner avea trăsături tipic masculine. Gura şi maxilarul arătau o voinţă puternică. Nu, nu era genul Junei. Şi nici al ei, de altfel. Era prea în vârstă, prea monden. „Ah, Mark!” se gândi ea cu inima strânsă. Bryn opri un taxi şi ceru şoferului să-i ducă la Savoy. — Să facem lucrurile cu eleganţă. Vom avea timp mai târziu să ne dedicăm unor consolări mai subsanţiale. Bunul-simţ o împiedica pe Lisa să-i răspundă pe un ton muşcător. Acceptase să bea un ceai împreună, nimic mai mult. După ce vor fi terminat, ea va pleca. Dar unde? îi şopti o voce interioară. — Nu locuieşti în Anglia, nu-i aşa? Bryn negă printr-o mişcare a capului. — Nu, locuiesc în Libia, pentru moment. În afacerile cu petrol, adăugă el, anticipându-i întrabarea. Dar tu? Locuieşti la Londra? — Da. Apoi adăugă, cu reticenţă: — Lucram pentru familia Wrexham. — Înţeleg. Acolo l-ai cunoscut pe Williams? — Cunoscut şi pierdut, răspunse ea, schiţând un zâmbet. Se pare că fiica preşedintelui e o partidă mai bună decât o simplă secretară. — E un băiat ambiţios, nu? Întrebarea suna mai mult a afirmaţie. — Nu mai mult decât majoritatea oamenilor. Lisa îşi regreta deja remarca. — N-am vrut să insinuez că nu o iubeşte. El şi June se potrivesc. — Nu şi dacă fiecare ar vrea să-şi impună voinţa. Oricum, cred că îi va fi mai bine cu el, decât cu mine. Tripoli nu e exact genul de decor cu care este obişnuită. — E o viaţă grea, acolo? — Nu foarte grea, în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. Formăm o comunitate de europeni destul de mare şi suntem toţi angajaţi de Unilibia. Majoritatea sunt căsătoriţi. Compania preferă să angajeze persoane căsătorite. — Acesta e motivul pentru care ai cerut-o pe June în căsătorie? — Nu am venit în Anglia să o cer în căsătorie. Acum trei săptămâni, când am ajuns aici pentru o vacanţă, căsătoria ei cu Mark era deja stabilită. June tocmai voia să-mi scrie despre asta. — Poate că şi-ar fi schimbat părerea dacă ar fi ştiut pentru ce te-ai întors... Bryn începu să râdă. — Nu cred. June ar fi fost, fără îndoială, o soţie bună, dar nu eram destul de disperat încât să mă bat pentru ea. — Mi se pare că nu doreai atât o soţie, cât să te conformezi regulilor companiei pentru care lucrezi, remarcă Lisa pe un ton caustic. — Preferinţelor, nu regulilor. Dar, fie că mă crezi sau nu, un bărbat are nevoie de o femeie lângă el, când se află acolo. Nopţile pot fi uneori foarte reci... Lisa îi evită privirea şi se întrebă dacă era, într-adevăr, atât de dur pe cât voia să pară. — S-ar zice că June a scăpat ca prin urechile acului! — Poate. Mă întreb doar dacă a câştigat ceva mai bun, căsătorindu-se cu un arivist ca Williams. Observând schimbarea care apăruse pe chipul ei, se grăbi să adauge: — Tu singură ai spus-o. Ocazia s-a prezentat, iar el nu a ezitat s-o prindă. Bine că nu erai prea implicată. — De unde ştii că nu eram? întrebă ea, cu un nod în gât. — Din atitudinea ta. Aş spune mai degrabă că orgoliul tău a avut cel mai mult de suferit. Am dreptate? — Dacă spui tu... Pentru nimic în lume Lisa nu voia să lase să se vadă cât de bulverstă era. Continuă, cu răceală: — Cât timp vei lucra în Libia? — Dacă vreau, permanent. Trebuie să aleg la fiecare trei ani. Am petrecut deja aproape un an acolo. — Şi ce se întâmplă dacă nu alegi? — Depinde. Unital a început să exploateze noi câmpuri petroliere, în alte părţi ale lumii. — Iar familia trebuie să-şi urmeze capul oriunde ar fi trimis? — Doar dacă o permit condiţiile. Câteodată e nevoie de timp pentru a pune în funcţiune o întreagă instalaţie care să convină soţiei şi copiilor. În aceste cazuri, familia rămâne în Anglia, o vreme. — Nu mi se pare drept. — Există compesaţii. Cred că voiai să spui, de fapt, că-ţi vine greu să ţi-o imaginezi pe June acomodându-se cu genul ăsta de viaţă. — Nu am cunoscut-o personal. Pare o persoană căreia îi place să se distreze. Dar aparenţele pot fi uneori înşelătoare. — Într-adevăr? Ţie îţi place să te distrezi? Bryn o privi insistent. Părul ei cu reflexe arămii încadra nişte trăsături fine; fusta de mătase îi punea în evidenţă picioarele subţiri. — E ceva rău în asta? întrebă ea, râzând. — O, nu, deloc! Tocmai mă gândeam că am putea face şi noi asta. Lisa nu avu timp să-i răspundă. Ajunseseră în faţa hotelului. Era, de altfel, mai mult o remarcă, decât o invitaţie. O pierdere comună îi apropiase. Era prima oară când intra la Savoy şi Lisa rămase uimită. Din toate părţile se degaja o atmosferă de sobră grandoare. Timpul părea că stătuse în loc. De obicei nu se servea ceaiul în hol, dar Bryn ceru acest lucru pe tonul celui obişnuit să i se îndeplinească toate dorinţele. Ceaiul le fu adus într-un serviciu delicat de porţelan alături de două şervete mari, împăturite. Lisa avea impresia că fusese transformată în ducesă. Bryn o întrebă zâmbind amuzat dacă se vedea trăind în acel fel. — Îmi vine să strig: „Ardeee!” sau ceva de genul ăsta, doar pentru a vedea dacă se accelerează ritmul! răspunse ea, clătinând din cap şi izbucnind în râs. — Pot fi foarte rapizi, când e nevoie. — Te-ai cazat aici? îl întrebă ea, aruncându-i o privire. — Nu, de data asta. Londra e invadată de turişti. — Mă surprinde că ai rămas atât de mult timp la Londra. — Nu mi-am petrecut aici toate cele trei săptămâni. Am făcut câteva plimbări, pe ici, pe colo. Am fost în Vest, unde mi-am vizitat câţiva prieteni. — Cât timp mai ai de stat aici? — Cinci zile. Am rezervat bilet de avion pentru lunea viitoare. Plec din Heathrow dimineaţa, devreme. — Pari fericit că pleci. — Sunt. — Chiar şi fără o soţie pe care să o iei cu tine? — Ar trebui să împrumut una! — Nu m-ar surprinde din partea ta. — Nu? Părea că acum râdea deschis de ea. — Continuă, te rog... — La ce bun? Oricum nu ai crede decât ceea ce vrei să crezi. — Bravo, Lisa Jordan! exclamă el, zâmbind sincer de această dată. Eşti remediul de care aveam nevoie. Ce faci diseară? — Mă întorc acasă. — Ca să-ţi lingi rănile toată noaptea? Nu e genul tău. Trebuie să ieşi din tine; şi eu la fel. Mi-ar plăcea să petrec seara cu tine, Lisa. Cred că asta ne-ar face bine amândurora. — De acord. Lisa răpunsese fără să se gândească. — Cum ai spus şi tu, probabil că de asta avem nevoie amândoi. Bryn începu să vorbească despre una, despre alta, şi, spre marea ei surpriză, Lisa începu să se destindă. Se aflau amândoi în aceeaşi situaţie, aveau amândoi nevoie de o stimulare care să-i ajute să treacă de acea seară dificilă. Să petreacă seara cu el era de o mie de ori mai bine decât să rămână singură. Când Bryn îi propuse să meargă să bea ceva, era aproape ora şase. Lisa se duse în vestiar şi se privi în oglindă, cu sentimentul că priveşte o străină. Era uimitor cât de mult o schimbau puţin fond de ten şi o coafură mai sofisticată. Părea şi se simţea mai matură, mai stăpână pe situaţie. Dar aceea fusese şi intenţia ei. Nu trebuia ca cei care o văzuseră la nuntă să creadă că era o fetiţă pierdută şi vulnerabilă. Îşi schimba locul de muncă pentru că cel vechi nu o mai interesa. Chiar şi cei care-i cunoscuseră relaţia cu Mark o puteau crede cu uşurinţă. Oricum, acum totul era de domeniul trecutului. Cu o vineri în urmă, plecase oficial din serviciul familiei Wrexham. Avea în faţă două săptămâni de vacanţă, o nouă slujbă şi o viaţă nouă. Trebuia să-l uite pe Mark. Acesta se căsătorise cu June şi devenea astfel inaccesibil. Iar în acea seară, uitarea însemna bărbatul care o aştepta în hol. Un bărbat pe care nu-l va mai vedea, probabil, niciodată. „Trebuie să profit de ocazie”, îşi spuse ea, schiţând o grimasă. „Mâine voi fi singură”. Deschise încet ochii, cu mintea înceţoşată. O durea capul. Nu recunoştea patul, mai tare şi mai lat ca de obicei. Făcu un efort intens şi se întoarse, cu mâna la ochi, din cauza luminii. Câteva detalii îi reveniră fragmentar în minte. O adunare de oameni, mult zgomot... O faţă se desprinse din ceaţă. După câteva clipe, Lisa înţelese că era a bărbatului care stătea aşezat pe un scaun, cu picioarele întinse, în faţa ei. Bryn fuma. — Te simţi mai bine? o întrebă el. Lisa îl recunoscu şi, când îi întâlni privirea cenuşie, simţi că înnebuneşte. Începea acum să-şi amintească, iar imaginile care i se desfăşurau în minte nu erau deloc liniştitoare: dansa, încercuită de nişte braţe solide; zâmbea în faţa unui chip slab şi bronzat; şampania i se urca la cap. „Sampanie, mult prea multă şampanie”, se gândi ea. Îşi amintea că se urcase într-o maşină, că nişte braţe încercau să o menţină dreaptă în lift, îşi amintea de un bărbat înalt care o lua în braţele lui, zâmbind. În acea cameră, acel bărbat. „Dumnezeule, dacă n-ar fi adevărat!” exclamă în sinea ei, îngrozită. Cearşaful era moale. Lisa îşi ascunse faţa în pernă. Bryn nu schiţă niciun gest, ci doar o întrebă pe un ton impasibil: — Câţi ani ai, Lisa? — Douăzeci. Acesta scoase o exclamaţie uşoară. — Ieri păreai mai matură şi te-ai purtat ca atare. — Încercam... spuse ea neputând să-l privească şi nici măcar să se întoarcă spre el. — Nu vreau să mă scuz, spuse el, oftând. Aveam nevoie de o femeie noaptea trecută. Dar dacă aş fi ştiut că pentru tine e prima oară, te-aş fi dus imediat acasă şi te-aş fi pus în patul tău. Apropo, unde locuieşti? îşi face cineva griji pentru tine? — Am închiriat o cameră în Putney, răspunse ea cu efort. Locuiesc singură. — E deja mai bine. Asta ne dă timp să respirăm. Mi s-a părut că te-aud spunând că părinţii tăi au divorţat. — Da, mama s-a recăsătorit cu un american şi trăieşte în Statele Unite. Tata s-a recăsătorit şi el şi locuieşte în Surrey. — Nu-i vezi aşadar prea mult? — Nu. Lisa se forţa să-şi reţină lacrimile. De ce îi punea atâtea întrebări? Acum era prea târziu pentru a mai schimba ceva. — Cred că te vei simţi mai bine dacă te-ai ridica şi te-ai îmbrăca. Coboară în hol când vei fi gata. Vom găsi un loc liniştit să vorbim. Nu încerca să fugi, pentru că voi supraveghea liftul. Trebuie să facem faţă situaţiei. La ce trebuia el să facă faţă? se întrebă ea, când uşa se închise. Lisa ar fi suferit mai puţin dacă aceasta s-ar fi întâmplat cu Mark. Dar acest bărbat cu care îşi petrecuse noaptea era un străin, un om pe care îl întâlnise pentru prima oară în ajun. Nu avea nicio scuză. Se ridică, încercând să învingă din nou greaţa care punea stăpânire pe ea. Era prima oară când se îmbăta şi va fi şi ultima, îşi jură ea. Prea târziu, îi şopti o voce ironică. Când se privi în oglinda din baie, se îngrozi. Rimelul, pe care cu o zi în urmă îl aplicase din abundenţă, îi cursese acum în jurul ochilor. Părul era răvăşit. Nu-l putea condamna pe Bryn că o judecase la prima vedere. Ducându-şi degetele la tâmple, încercă să alunge durerea de cap şi să-şi aducă aminte ce se întâmplase mai exact. Dar dorea, într-adevăr, să-şi amintească detaliile? Faptele erau clare: îi permisese acelui bărbat care o aştepta în hol să facă dragoste cu ea. Dragoste? Lisa simţi un nod în gât. Cum putea să folosească acel cuvânt? Niciun sentiment n-avusese vreun amestec. Făcu un duş cald, care o ajută să se relaxeze puţin şi apoi se pieptănă. Nu se machie deloc şi-şi lăsă părul liber pe umeri. Ce mai conta cum arăta? Impresia pe care i-o făcuse acelui bărbat era suficientă. Despre ce trebuia oare să vorbească? După câte se părea, Bryn se simţea vinovat, dar Lisa era gata să-şi asume toate greşelile. Puţini bărbaţi ar fi rezistat încurajărilor pe care probabil că le dăduse cu o noapte în urmă – cu atât mai mult dacă aveau nevoie de o consolare. Se gândise atât de mult la Mark, în ajun! Băuse doar pentru a-l uita pe el. Ieşi din cameră şi luă liftul, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Dacă nu-l va vedea, va pleca. Nu voia să-l vadă. Se simţea mizerabil şi înjosită. Bryn stătea într-un fotoliu, cu faţa spre lift. Când o văzu mergând spre ieşire, se ridică şi veni spre ea. — Vom vorbi în timp ce mănânci. Trebuie să mănânci ceva. — Nu pot să mănânc, spuse ea, sfârşită. — Atunci vei bea o cafea, continuă el, fără să-i dea drumul la braţ. Bryn comandă două mic dejunuri à la française şi aşteptă ca chelneriţa să plece, pentru a-i umple Lisei ceaşca. — Bea asta şi ronţăie două tartine. {tiu cum te simţi. Mâncarea te va ajuta. După ce luă câteva înghiţituri de cafea, Lisa se simţi puţin mai bine. Bryn o fixa cu privirea, iar ea trebui să-l privească. — Dacă te-ai îmbrăcat aşa special, să ştii că ai reuşit. Ce lipsă de prudenţă din partea mea! Acum pari de şaptesprezece ani! — E tot după pubertate, replică ea. Nu trebuie deci să-ţi faci griji pentru nimic. Îmi pare rău, continuă ea, înroşindu-se. Nu e vina ta pentru ce s-a întâmplat! Trebuie că ţi-am făcut impresia că... Dar nu avu curajul să termine. — Ar fi trebuit să-mi dau seama... Mi-ai spus că vei avea un nou loc de muncă. Când începi? — Luni, pe opt. Îmi iau concediu acum, în loc să-mi fac preavizul. — Deci nu ai nicio responsabilitate în acest moment, spuse el, insistând în mod ciudat pe cuvinte. Ai paşaport? o întrebă el. Lisa îl privi surprinsă. — De ce? — Ai sau nu? — Da, dar... — Asta simplifică lucrurile. — Nu înţeleg. Lisa îl privea uimită. — Ce legătură are paşaportul meu? — Cred că ţi-am spus că marţea viitoare trebuie să fiu înapoi la Tripoli. Vom câştiga astfel timp. — Pentru ce? reuşi ea să întrebe. — Ca să ne căsătorim. Lisa simţi că leşină. — Să ne căsătorim? — E singurul mod de a face faţă situaţiei. Luni trebuie să iau avionul spre Tripoli şi nu pot să plec pur şi simplu şi să uit tot. Nu în cazul ăsta. Analizând lucrurile într-o lumină realistă, nu pare deloc o idee rea. Nu ai prea multe motive să rămâi aici. Fata îşi recăpătă glasul. — Suntem doi străini. Cum pot două persoane care nici măcar nu se cunosc, să... — N-aş spune asta. Văzând-o că roşeşte, Bryn adăugă: — Multe căsnicii încep şi mai rău şi merg apoi bine. Nu poţi spune că te dezgust fizic... — Nu-mi amintesc nimic din noaptea trecută... Totul e atât de confuz... — Extrem de confuz? — Foarte. — Atunci, cel puţin nu va mai exista şi complicaţia asta, spuse el zâmbind. Va trebui să mă crezi pe cuvânt! — Nu pot să mă căsătoresc cu tine, răspunse ea, disperată. E... imposibil. — Iar eu nu te pot lăsa baltă, pur şi simplu. Bryn îi căută privirea. — Şi dacă eşti însărcinată? — Nu m-am gândit la asta, recunoscu ea, pălind. — Nu a fost o noapte potrivită pentru gândire. În vremurile noastre, un bărbat are aproape certitudinea că toate femeile îşi iau măsuri de precauţie. — Dar nu e obilgatoriu să fi rămas însărcinată. — Obligatoriu, nu, dar există câteva şanse. Oricum, e un risc pe care nu vreau să mi-l asum. — Pe care nu vrei să ţi-l asumi?! repetă ea încet, dar cu înflăcărare. Nu am şi eu un cuvânt de spus despre asta? Tot ce spui sunt presupoziţii. — Dar sunt fondate. Voi petrece restul vieţii în îndoială. Nu am obiceiul să-mi împrăştii urmaşii în cele patru vânturi! — Dar dacă nu sunt însărcinată? răspunse ea, cu o notă de disperare în voce. — Nu s-ar schimba nimic, dacă am fi căsătoriţi. Bryn făcu o pauză şi adăugă repede: — Vreau să mă căsătoresc cu tine, Lisa. — Doar pentru că eşti primul bărbat căruia m-am oferit? — În parte. Dar mai sunt şi alte motive. — Ah, da! Compania pentru care lucrezi. Se aşteaptă să te vadă întorcându-te cu o soţie, nu? — N-am spus nimănui de ce plec. Poate că unul sau doi prieteni ştiu de corespondenţa mea cu o fată din Anglia. În ceea ce-i priveşte, acea fată vei fi tu. — Dar nu sunt şi nici nu vreau să fiu. Lisa îşi strângea mâinile tremurânde între genunchi. — Bryn, trebuie să-ţi dai seama că nu va merge. Nicio căsătorie nu poate merge în condiţiile astea! — Vrei să spui: fără dragoste? Bryn clătină din cap, cu un zâmbet cinic pe buze. — În Orient, dragostea e una dintre condiţiile cele mai puţin necesare pentru o căsătorie fericită. Căsătoriile aranjate au demonstrat că au fost şi cele mai reuşite. Poate că aşa va fi şi cu noi. — Se pare că ai calculat bine totul... spuse ea cu o voce răguşită. — M-am gândit la asta în timp ce dormeai. De altfel, pare logic. Ce aveai de gând să faci cu viaţa ta? Eşti între două locuri de muncă şi tânjeşti după un bărbat pe care nu-l poţi avea. Ieri seară, probabil, ai vrut să te amăgeşti singură şi să crezi că sunt Mark. Sau ai vrut să-ţi demonstrezi că nu mai simţi nimic pentru el. — Vreau să mă întorc acasă, spuse Lisa cu o voce tremurătoare. — Într-o cameră din Putney? Nu e un loc în care să te simţi ca acasă. Am cu unsprezece ani mai mult decât tine, Lisa. Am avut timpul şi ocazia să-mi creez o situaţie bună şi-ţi pot oferi o viaţă pe măsură. — În Libia? — Pentru început. Mai am douăzeci şi patru de luni de rămas acolo, până îmi va expira contractul. Ne vom gândi după aceea la altceva. Lisa îl privea neputincioasă. Nu se putea împiedica să creadă că trăia un coşmar. I se părea de neconceput să se căsătorescă cu un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse. Şi totuşi, în sufletul ei, începea să se teamă de perspectiva unei alte posibilităţi. Ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Niciun alt bărbat nu ar fi oferit atât de mult pentru o noapte de plăcere, şi aceea îndoielnică. Fără să vrea, privirile i se opriră pe mâinile lui. Avea palme lungi, cu degete subţiri, înnegrite de soarele arzător din acea parte a lumii. La gândul acelor mâini experte pe corpul ei, Lisa fu străbătută de un fior. Le simţea pe pielea ei, în timp ce mintea le refuza amintirea. — Ai încredere în mine, Lisa, îi spuse el, încet. Totul va fi bine. Căsătoria i se păru şi mai ciudată când, după recepţia în cinstea nunţii, urcă în maşina care o aştepta în faţa hotelului. Când îşi luase rămas-bun de la ea, tatăl ei păruse mai degrabă uşurat. Nu fuseseră niciodată foarte apropiaţi şi, de când acesta se recăsătorise, în urmă cu doi ani, Lisa îl revăzuse de puţine ori. Acum avea un băieţel de la două să soţie, Maria, pe care îl adora. Lisa insistase să-şi celebreze căsătoria la biserică, dar evitase să se îmbrace în alb. Bryn se reîntâlnise cu una dintre vechile lui cunoştinţe şi îl rugase să-i fie cavaler de onoare. În timpul mesei, acesta condusese excelent conversaţia, şi îi şoptise Mariei că Lisa avea noroc să se căsătorescă cu un băiat ca Bryn. La rândul ei, Maria îi atrase atenţia Lisei în timp ce aceasta se schimba în vestiar: — Tatăl tău e cu adevărat uşurat să ştie că se va ocupa cineva de tine atât de bine. Mama ta ştie că te căsătoreşti azi? — I-am trimis o telegramă. Probabil îmi va scrie la Tripoli, după ce îi voi fi trimis adresa. — Să ne scrii şi nouă şi să ne spui cum îţi merge. Dar cuvintele sunau fals. — Ai un costum frumos, draga mea. E mai bine decât o rochie, pentru călătorie, şi ai evitat astfel cheltuiala. Dar cu un soţ ca al tău, angajat al unei companii petroliere, nu cred că banii vor fi o problemă. În timp ce mergeau spre aeroport, Bryn o întrebă de ce era atât de tăcută, de o oră încoace. — Sunt obosită, răspunse ea, încercând să zâmbească. Au fost cinci zile agitate. — Iar zborul nu te va ajuta să te odihneşti, spuse el, cu părere de rău. — Nu-i nimic. Voi încerca să dorm, oricum. Când ajungem la Tripoli? — La primele ore ale dimineţii. Odată ajunşi acasă, vei putea recupera somnul pierdut. Lisa se întreba dacă ironia lui era voită. Trecuseră cinci zile, iar ea nu se simţea mai apropiată de acel bărbat. Până atunci nu o sărutase nici măcar odată cu puţin mai multă pasiune. Doar câte un sărut uşor, pe buze sau pe tâmplă, urându-i noapte bună. Situaţia era ridicolă, dar ar fi suportat oare ca lucrurile să se petreacă altfel? Raporturile dintre ei erau atât de precare! Cu toate acestea, Lisa îi descoperise câteva trăsături care nu-i displăceau la prima vedere. Bryn o făcea să râdă, discuta într-un fel intreresant despre subiectele cele mai de necrezut, reuşea să-i stimuleze inteligenţa, cum nimeni altcineva nu o mai făcuse până atunci. Lucrurile nu vor merge, poate, atât de rău. Totul va fi mai uşor când vor ajunge în Libia. Căci cine putea prezice cu siguranţă viitorul? Capitolul 2 Era încă întuneric când avionul ateriză. Obosită din cauza călătoriei, Lisa nu acordă atenţie peisajului, în timp ce maşina îi ducea spre oraş, aflat la douăzeci şi şapte de kilometri distanţă de aeroport. Reşedinţa lor se afla în cartierul de Vest, şi, pentru a ajunge la ea, nu trebuia să traverseze centrul oraşului. Lisa adormi şi, când se trezi, se afla într-o curte pavată, în faţa unei clădiri cu două etaje, decolorată de soare, care avea să-i servească drept casă în următorii doi ani. Ferestrele de la parter erau protejate de balustrade din piatră, iar deasupra, un balcon acoperit înconjura complet casa. Deasupra porţii de la intrare şi de-a lungul zidurilor se agăţau plante căţărătoare. O siluetă apăru şi le deschise repede cele două porţi de fier. Bărbatul purta un veşmânt larg şi vaporos, de o culoare imprecisă. Pe faţa lui slabă şi arsă de soare era întipărit un zâmbet larg. Bărbatul începu să vorbească cu Bryn într-o limbă pe care Lisa şi-o închipui ca fiind arabă. — Vorbeşte în engleză, îi spuse Bryn omului, zâmbind. Apoi adăugă, întorcându-se spre Lisa: — El e Mukhtal. El şi soţia lui, Hawa, se ocupă de casă. — Vreţi să luaţi micul dejun acum? o întrebă libianul zâmbind pe noua lui stăpână. Bryn dădu în cap în semn că nu. — Nu, du-ne, te rog, bagajele în cameră. Vom mânca mai târziu. Acum trebuie să ne odihnim. Bărbatul îi conduse înăuntru, într-un vestibul pătrat şi spaţios, de unde urca dintr-un colţ o scară cu o balustradă de lemn. Pe pereţii zugrăviţi în alb erau agăţate tapiserii şi o mulţime de obiecte din aramă. La primul etaj un coridor înconjura casa. Bryn deschise prima uşă de pe partea dreaptă şi o împinse pe Lisa înăuntru. Acolo, două paturi de aceeaşi mărime erau acoperite de dantele. Mobila era sculptată şi incrustată abundent. Pe podea se aflau covoare. — Baia e alături, spuse Bryn, aruncându-şi geanta pe unul dintre paturi. Ai tot ce-ţi trebuie în geantă sau e nevoie să-ţi desfaci bagajele? — Mă decurc, mulţumesc, îi răspunse Lisa cu o voce gâtuită. Aceea era noaptea nunţii ei, iar ea se simţea mai deprimată şi mai nefericită ca oricând. Totul i se părea atât de ciudat – mai ales faptul să se ştie căsătorită cu acel bărbat care se dezbrăca acum cu atâta dezinvoltură în faţa ei. Îşi dorea cu disperare să se întoarcă în Anglia, printre lucrurile familiare ei. Cum se va putea obişnui să trăiască alături de Bryn, să împartă cu el o intimitate pe care nu o mai împărţise cu nimeni, din moment ce era singură la părinţi? Majoritatea oamenilor care se căsătoreau aveau cel puţin un lucru în comun, o anumită cunoaştere a obiceiurilor celuilalt. Ea şi Bryn împărţiseră acelaşi pat, dar aceasta nu era suficient. Dimpotivă, făcea ca lucrurile să fie şi mai complicate. Când Lisa se întoarse din baie, Bryn stătea pe balcon, cu faţa spre mare. Era pe jumătate gol, în pantaloni de pijama, iar umerii largi şi puternici i se decupau în întunericul nopţii. Se întoarse spre ea şi, aruncând o privire spre cămaşa de noapte pudică pe care Lisa o îmbrăcase, exclamă cu nerăbdare: — Pentru Dumnezeu, nu te mai purta ca o martiră gata să fie dusă la sacrificiu! Nu mă aştept să-ţi onorezi rolul în seara asta... A fost o zi lungă şi suntem amândoi obosiţi, aşa că poţi să uiţi de asta. Lisa nu schiţă niciun gest. „Ar fi putut să înţeleagă”, se gândi ea, cu inima strânsă. Dar Bryn era bărbat, iar bărbaţii vedeau lucrurile altfel. În ceea ce-l privea, gheaţa dintre ei fusese spartă în timpul nopţii petrecute la hotel. Bryn se culcă în patul de alături şi stinse lumina. În cameră se instala o tăcere apăsătoare. Deodată, i se auzi glasul: — Ştii, prima oară nu e prea plăcut pentru o fată. Dacă ar fi fost posibil, te-aş fi dus undeva, într-un loc unde să ne cunoaştem mai bine. Vom încerca să facem ca lucrurile să meargă bine. Acum, încearcă să dormi. A doua zi, când Lisa se trezi, soarele era deja sus pe cer. Patul de lângă ea era gol. Aruncă o privire rapidă la ceas, şi văzu speriată că era zece şi jumătate. De ce nu o trezise Bryn? Se ridică şi ieşi pe balcon. Căldura o izbi în faţă. Casă, semănând cu oricare alta, era ridicată în mijlocul unei curţi înconjurată de ziduri, care cobora încet spre mare şi spre o fâşie de nisip auriu. Aerul cald şi îmbălsămat îi ridică moralul. După trei zile de ploaie în Anglia, soarele i se părea o binecuvântare. Trebuia să aibă grijă şi să nu se expună prea mult, cel puţin la început. Deschise valiza şi scoase nişte pantaloni de bumbac, o cămăşuţă galbenă asortată şi o pereche de sandale. Îşi făcu un duş şi se îmbrăcă dar, în ciuda aerului condiţonat, simţi că transpiră. Întoarse butonul aparatului, mărind presiunea, şi respiră imediat mai uşurată. Bryn nu minţise în legătură cu condiţiile de viaţă: angajaţii companiei se bucurau de tot confortul. În momentul în care cobora în hol, apăru şi Mukhtal, întâmpinând-o cu un zâmbet larg pe buze: — Saida, vreţi să luaţi micul dejn? — Doar cafea şi pâine prăjită. Lisa ezită, apoi întrebă: — Domnul Venner a plecat? — Da, Sidi Venner a plecat la birou. A spus să-l aşteptaţi până se întoarce. Lisa îi mulţumi şi se îndreptă spre un salon mobilat cu divane şi mese joase, pardosit cu dale albe şi negre şi acoperit de covoare purpurii şi de culoarea ruginei. Pe pereţi, în câteva locuri, erau tapiserii în culori vii, reprezentând forme geometrice. Majoritatea obiectelor de mobilier erau marchetate. Printr-o arcadă se ajungea în sufragerie, care la rândul ei dădea spre o grădină în care se afla o piscină şi creşteau dafini şi chiparoşi. Lisa ieşi şi se apropie de piscină, ispitită de răcoarea apei. Îşi luase cu ea din Anglia un costum de baie. I-ar fi trebuit câteva minute să alerge să-l ia. Dar zgomotul unei maşini în curte o făcu să se răzgândească. Ieşi în întâmpinarea ei şi văzu că Bryn era însoţit de un bărbat. — Mă gândeam că poate nu ai coborât, îi spuse Bryn. Fă cunoştinţă cu Dan Anders. Acesta îi întinse mâna, cu o privire puţin surprinsă. Era cu câţiva ani mai tânăr decât Bryn, de aceeaşi statură ca el, dar cu o siluetă mai fină. Avea o privire deschisă şi prietenoasă. — Bine-ai venit la Tripoli, Lisa. Am fi dat în cinstea ta o petrecere, dacă Bryn ne-ar fi spus că te aduce cu el. — Nu şi la două dimineaţa, interveni sec Bryn. Mă tem că s-a întâmplat ceva, draga mea. Eu şi Dan trebuie să plecăm la Serdeles. Există probleme acolo. E pur ghinion, dar nu avem ce face. — Cât timp vei lipsi? îl întrebă Lisa muşcându-şi buzele şi încercând să înăbuşe protestul care punea stăpânire pe ea. — Nu mai mult de două zile, cred. Lisa se înarmă cu toate forţele pentru a nu-i striga în faţă că abuza de răbdarea ei. Totul era pentru ea atât de nou şi de străin... Dan o privea cu admiraţie. — Cât aş vrea ca şi soţia mea să aibă curajul tău! Sigur va face caz, când îi voi da vestea. Dar nu trebuie să te superi – nu vei rămâne singură în aceste două zile. Toate fetele vor năvăli aici, imediat ce vor afla. — Vrei să spui celelalte soţii? îl întrebă Lisa, încercând să zâmbească. — Da. Vin des aici, să facă baie în piscină. Casa lui Bryn e singura care are un bazin. Plaja e prea fierbinte pentru micuţi, în perioada asta a anului. — Aveţi toţi copii? — Eu şi Pam ne-am căsătorit de-abia acum câteva luni. Încercăm, acum. Familiile Mallinson, Beaver şi O’Rourke au fiecare câte doi copii. Bryn se uită nerăbdător la ceas. — E timpul să plecăm, Dan. Vrei să intri până îmi iau lucrurile? — Nu, te aştept în maşină. — Bine. Apoi privirea lui cenuşie se întoarse spre Lisa: — Vino să mă ajuţi să-mi fac bagajele. Lisa îl urmă, neputincioasă, şi-l privi golindu-şi geanta din ajun pentru a o umple cu lucruri pentru două zile. — Trebuie să plecaţi amândoi? îl întrebă ea, deodată. Nu se poate ocupa Dan singur de asta? — Nu, e treaba mea. Îl iau cu mine pe Dan doar pentru cazul în care va fi nevoie să las pe cineva acolo câteva zile. — Îi vei spune soţiei lui? — Ceea ce Dan îi spune lui Pam, îl priveşte. Uite, Lisa: ştiu că plecarea mea pică prost în momentul ăsta, dar face parte din munca pe care o fac. Mă întorc joi şi ne vom putea petrece astfel weekendul împreună. — Ce noroc! Tot weekendul! exclamă ea cu sarcasm. Eşti sigur că nu vor avea nevoie de tine şi atunci? — Încetează cu ironiile, spuse el, însăprindu-se. Nu am dispoziţia să le suport. Crezi că am avut de ales? Nu eşti singura care s-a căsătorit! Văzând sclipirea cinică din privirea lui, Lisa roşi puternic şi-şi muşcă buzele. — Nu asta voiam să spun. — Ştiu foarte bine ce-ai vrut să spui. Mi-ai arătat aseară că te temi de momentul în care mă voi gândi din nou la asta. Va trebui să ne punem de acord, când mă voi întoarce. Dacă există ceva pentru care nu sunt făcut, atunci aceea e căsătoria neconsumată. — Nu erai obligat să te căsătoreşti cu mine! strigă ea, furioasă. Nu te-a ameninţat nimeni cu pistolul! — Poate că nu. — Vrei să spui că era o obligaţie morală? Conştiinţa te-a constrâns să mă duci la altar! Bravo! Bryn dădu drumul obiectului pe care îl ţinea în mână şi, prinzând-o pe Lisa de mână, o strânse ca într-un cleşte. O trase spre el, apoi o trânti pe pat. Gura îi forţă buzele să se întredeschidă, în timp ce corpul lui îl apăsa pe al ei, până ce Lisa simţi că se sufocă. Subit, Bryn îi dădu drumul. — Preferi, probabil, în felul ăsta? o întrebă el cu asprime. Căci dacă persişti în atitudinea asta, cu asta te vei alege! Bineînţeles că mă simt obligat moral. Am vorbit deja despre asta. Bryn o privi. Stătea întinsă pe pat, nemişcată, cu chipul extrem de palid. Mânia lui se risipi şi gura i se strâmbă într-o grimasă. Se aşeză lângă ea şi îi întoarse încet faţa spre el. — Lisa, încetează să mi-o mai reproşezi. Am făcut deja o greşeală; nu vreau să o fac şi pe a doua. Aceste două zile sunt, poate, binevenite. Îţi vor da timp să te adaptezi. Lisa îl privi cu tristeţe. Ar fi vrut să spună ceva care să aranjeze lucrurile între ei, dar cuvintele nu veneau. După câteva clipe, Bryn ridică din umeri şi se întoarse la valiză. Când termină, Lisa era încă întinsă; nu găsea forţa să se ridice şi să se ducă spre el. — Continuă, aşadar, să stai îmbufnată. Dar încetează până la întoarcerea mea, pentru că asemenea lucruri nu mă impresionează. Sunt destui puşti pe-aici pentru a te mai purta şi tu ca unul. — Nu sunt îmbufnată. Lisa făcu un efort şi, ridicându-se, se apropie de el. — Bryn, să nu ne despărţim aşa! îmi pare rău că nu sunt genul de soţie pe care ai fi vrut s-o ai. — Preferinţele mele nu au nimic de-a face. Trebuie să plec, până nu vine Dan să vadă ce se întâmplă. Vom mai vorbi când mă întorc. Apropo, i-am spus lui Dan că ne-am căsătorit imediat ce am ajuns în Anglia. Ne putem, deci, considera luna de miere încheiată. Lisa îi auzi paşii pe scară şi apoi, după câteva momente, maşina traversând curtea. Nu plânse şi se gândi că nu va mai plânge niciodată. Peste nicio oră, la volanul Renaultului său, sosi Pam Anders. În vârstă de douăzeci de ani, era foarte slabă şi avea ochi mari şi o privire ştrengară. Sosirea femeii o smulse pe Lisa din tulburarea în care se afla. — Nu mi-a venit să cred, când Bryn mi-a dat vestea! exclamă ea. Pentru un celibatar înrăit ca el... Asta dovedeşte că niciunul dintre ei nu e capabil să ne reziste, când ne-am pus în cap să-i cucerim. Dan crede că el a fost cel care m-a cucerit. Habar n-are câte eforturi a trebuit să depun pentru a-mi atinge scopul! Lisa zâmbi fără să vrea. Era imposibil să rezişti unei persoane ca Pam. — De-abia l-am cunoscut pe soţul tău, dar mi-a fost imediat simpatic, declară ea. La baza nasului mic şi cârn al lui Pam apăru o cută. — Cred că nu e prea vesel pentru tine, în plină lună de miere! — Bănuiesc că toţi trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ, la un moment dat, îi răspunse Lisa, încercând să pară nepăsătoare. Dan mi-a spus că nu voi rămâne mult timp singură. — Va fi greu, într-adevăr. După ce le voi anunţa pe celelalte, vor veni aici toate! Şi arătă spre telefon. — Pot să o fac de aici? Nu am răbdare să aştept până acasă. Lisa aprobă printr-un semn al capului. Pam formă un număr şi, după câteva momente, exclamă cu bucurie: — Marjie, salut! Am o surpriză pentru tine! Făcu o pauză şi începu să râdă. — Nu, nu-i asta! Uiţi mereu că eu şi Dan ne-am hotărât să aşteptăm până la sfârşitul celor trei ani. Nu, bineînţeles că nu e uşor să prevezi. Dar vrei să asculţi ce am de spus sau nu? Pam îşi întoarse capul cu zulufi spre Lisa şi făcu o grimasă comică. — Atunci, ascultă: sunt la Bryn. Ghiceşte ce-a mai adus cu el de data asta! Nu, proasto, nu un nou casetofon cu sistem stereo... O soţie! Pam îndepărtă receptorul de ureche, din el auzindu-se strigăte de protest. Lisa începu să râdă. — Ba da. O am acum în faţa ochilor. Ochii strălucind de şiretenie se întoarseră spre Lisa. — O, da, foarte! Şi are o talie super! Uite ce, dacă nu mă crezi pe cuvânt, vino s-o vezi chiar tu. Bryn şi Dan a trebuit să dea o fugă până în Serdeles, iar eu încerc să anunţ pe toată lumea ca să o prezint. Se numeşte Lisa. Şi, măcar o dată în viaţă, lasă ţâncii acasă... Bine, dacă vrei. Nu ştiu ce eşti: sadică sau masochistă? Pam închise şi-i zâmbi Lisei. — Una. Au mai rămas două. Le vei cunoaşte oricum pe toate sâmbătă, la Marjie. Fiecare dintre noi le primeşte pe celelalte în weekend. Celelelte două conversaţii se desfăşurară în acelaşi fel. — Bun! făcu Pam, punând receptorul în furcă pentru a treia oară. Ne-a mai rămas o jumătate de oră până la invazie. Ce-ai spune de o baie în piscină? Lisa acceptă. Pe sub rochia de bumbac, Pam purta un costum de baie. Era deja în apă, când apăru şi Lisa, tot în costum pentru plajă. Pam scoase capul din apă şi se sprijini de marginea piscinei cu o privire plină de admiraţie. — N-am minţit. Ai un corp superb. Numai bun pentru costumul de baie. Iartă-mi interesul – e pură invidie! Pam scoase din apă un picior lung şi bine făcut. — Nu e rău, nu? — E super! exclamă Lisa, simţindu-se deodată mai uşurată. Compania lui Pam îi va face bine. Îi va reda echilibrul şi o va readuce cu picioarele pământ. Lisa îşi scoase sandalele şi strecură şi ea în apă. Fericită să simtă apa rece pe piele, înotă până la marginea piscinei. Lucrurile nu erau atât de catastrofice precum îşi imaginase că vor fi. Ea şi Bryn se vor înţelege, până la urmă, şi vor încerca să aibă o căsnicie fericită. Celelalte soţii ajunseră împreună, într-o singură maşină. Merseră direct la piscină, unde Pam făcu prezentările. Marjorie O’Rourke avea treizeci de ani şi era cea mai mare dintre toate. Era o blondă micuţă şi durdulie, cu o faţă rotundă şi cu ochi care priveau cam pieziş. Jenny Beaver avea aceeaşi înălţime ca Lisa, dar părea cu trei sau patru ani mai în vârstă. Avea părul negru şi lung şi o faţă drăguţă şi plăcută. În fine, Stella era o blondă care se apropia de treizeci de ani, cu un farmec de netăgăduit, dar pe faţa căreia se puteau citi cu uşurinţă semne de nemulţumire. Marjorie exclamă cu sinceritate: — Dumnezeule, ce tânără eşti! Aproape o puştioaică. Ai încredere în Bryn! A ştiut să-şi găsească o fată tânără pentru ca apoi să o formeze singur. — Nu o lua în seamă, Lisa. Marjorie cultivă cinismul ca ocupaţie secundară, spuse sec Pam. — Glumeam, protestă Marjorie. Dacă Bryn ar fi fost aici, sigur ar fi râs! — Pot să-l rog pe Mukhtal să ne aducă ceva de ronţăit? o întrebă Pam pe Lisa. E aproape ora unu. — Sigur! exclamă aceasta, ruşinată că nu se gândise ea însăşi la acel lucru. — Va trebui să mă ajutaţi să mă obişnuiesc cu faptul de a bate din palme şi de a fi servită. Nu intră în obiceiurile mele. — Cu ce te ocupai înainte de a te căsători cu Bryn? o întrebă curioasă Stella. — Eram secretară. Aproape o începătoare. Lisa se înarmă cu tot curajul pentru a înfrunta întrebarea care urma. Timp de zece minute, trebui să-şi povestească viaţa. Se temea de momentul în care avea să fie întrebată cum îl cunoscuse pe Bryn. În cele din urmă, îi fu relativ uşor să răspundă: — Ne-am cunoscut la o nuntă. Acum, totul pare atât de îndepărtat... spuse ea fără să mintă. — Ştiam că Bryn corespundează cu cineva, dar nimeni nu s-ar fi gândit că se va întoarce căsătorit din această călătorie, spuse Marjorie. E un adevărat mister, soţul tău. Al meu nici după un an de muncă nu a reuşit să-l cunoască. — Soţul tău nu se cunoaşte nici pe sine, murmură Pam fără răutate, ca pentru sine. I-am spus deja Lisei cum ne-am organizat, adăugă ea apoi cu voce tare. În weekendul ăsta la Marjie, în următorul la mine. Vei vedea, nu e mare lucru: un bufet, câteva băuturi şi o cafea pentru trezire, înainte de întoarcerea acasă. — Credeam că alcoolul e interzis! observă Lisa. — Oficial, da. Dar aici se bea peste tot. Europenii nu au probleme, cu condiţia să fie discreţi şi ca alcoolul să nu intre pe mâinile servitorilor. Oricum, ei nu sunt aici în weekend. În timpul zilei facem un picnic sau organizăm grătare. În regiunea asta, Slavă Domnului, nu ne putem plânge că vremea nu e frumoasă. E unul dintre avantajele situaţiei noastre. — Unul dintre puţinele, făcu Stella, ungându-se cu ulei de plajă pe mâini şi pe picioare. Nu i-ai spus despre ţânţarii şi muştele care invadează regiunea în timpul verii. Nici despre duhoarea care se lasă deasupra oraşului când nu sunt ridicate gunoaiele. — Ah, Stella, taci, o certă Jean Beaver cu blândeţe. Nu e chiar atât de rău. Problema e că tu te-ai hotărât să vezi numai partea proastă a lucrurilor. — N-am ce face, mi-e dor de Anglia! Gândul că trebuie să petrec aici încă doi ani îmi dă fiori pe şira spinării. Pentru voi, totul e bine. Puteţi să staţi în căldură şi să vă expuneţi la soare. Dar eu folosesc o sticlă de ulei de plajă pe săptămână şi mă ard de parcă n-aş folosi nimic. Dacă ştiam ce mă aştepta, nu l-aş fi lăsat niciodată pe Keith să accepte postul ăsta! — Poţi să te întorci în Anglia cu copiii, spuse Pam. — Şi să-l las singur pe Keith? Nici nu mă gândesc! — Nu le poţi avea pe toate! Ar trebui să fii bucuroasă că nu te-ai născut aici. Ştii că Libia e una dintre ţările cele mai puţin emancipate în ceea ce priveşte condiţia femeii? Pam se întoarse spre Lisa. — Aproape toate femeile poartă încă barakan, un văl mare şi alb cu care se înfăşoară şi care lasă doar ochii la vedere. Chiar şi cele care se îmbracă în stil occidental îşi acoperă adesea faţa cu văl negru când sunt în public. Niciun bărbat, dacă nu face parte din familie, nu are voie să le privească. E mai rău decât dacă le-ar vedea dezbrăcate... — Haide Pam, dacă te-ar auzi Dan, te-ar jumuli de vie! o întrerupse Jean râzând. — Dar Dan nu mă aude, draga mea! Iubitul meu soţ traversează acum deşertul alături de şeful lui. În cursul acelei zile şi a celei care urmă, Lisa încercă să cunoască mai bine ţara. Asculta de cinci ori pe zi cântecul care se auzea din minaretele moscheilor şi încerca să distingă între ele parfumurile pe care le aducea cu ea briza mării. În timpul acelor zile, Pam rămase la ea. — Mă întreb cum a făcut Bryn să aibă un cuplu care să se ocupe de casă, spunea Pam. Noi toate ne descurcăm cu servitorii cum putem. Menajera mea găteşte şi face curăţenie, dar nu vrea să rămână peste program când avem musafiri. Voi aveţi noroc că Hawa e aici tot timpul. Când veţi avea un copil, va avea cine să aibă grijă de el. Lisa îi aruncă o privire scrutătoare. Pam nu avea de unde să ştie, bineînţeles. Nimeni nu avea de unde să ştie. Ea însăşi uitase de acea posibilitate. Fu tentată să-şi atingă pântecul cu mâna, dar se abţinu. Făcu un calcul rapid. Încă zece zile şi va fi sigură. Dacă Bryn nu s-ar fi grăbit să se întoarcă în Libia, poate că nici nu ar fi existat o căsătorie. Dar Lisei îi fu ruşine de acel gând. Bryn avea nevoie de o soţie, iar ea va încerca să-şi facă datoria. Respectul reciproc era o bază solidă, pentru început. Sentimentele vor veni după aceea. Lisa nu era îndrăgostită de el, dar Bryn trezise în ea senzaţii pe care Lisa nu le mai trăise până atunci: îşi dorea să-l aibă în preajmă aşa cum era: înalt, puternic şi plin de viaţă. Simţea acea nevoie atât de acut, încât o durea. Miercuri, Pam o duse să vadă oraşul, avertizând-o că toţi bărbaţii vor fi cu ochii pe ele. — Dat fiind faptul că soţiile lor sunt îmbrobodite până la urechi, nu e de mirare că bărbaţii nu-şi pot desprinde privirile de la străine, îi explica aceasta, în timp ce mergeau cu maşina spre oraş. Am fost sfătuite să nu purtăm pantaloni scurţi pe stradă. Din fericire, moda mini a trecut, căci altfel jumătate dintre noi nu ar fi fost lăsată să intre în ţară! Lisa fu încântată. Cu golful său larg, cu clădirile albe strălucind în soare, Tripoli trebuie că era unul dintre oraşele cele mai frumoase de pe malul Mediteranei. Cele două femei merseră mai întâi în zona veche a oraşului, unde cerură o autorizaţie să viziteze moscheile. Intrând la Caramanli, se decălţară, aşa cum o cerea obiceiul, şi admirară decorul somptuos stil Renaştere, cu o mulţime de coloane, de arcade şi cu vase de ceramică aşezate de-a lungul pereţilor. Apoi urcară în vârful moscheii, unde văzură oraşul şi castelul şi de unde un ghid le arătă mândru toate locurile pe care nu trebuia să le rateze. Afară, se amestecară în mulţimea pestriţă din piaţa Souk-el-Mushir, unde negustorii îşi târguiau mărfurile. Turiştii afluau din toate părţile, iar zgomotul era asurzitor. O luară pe jos pe strada ceaunarilor, care înconjura piaţa şi unde se vindeau obiecte din cupru şi din alamă. Lisa îşi cumpără o geantă lucrată de mână de trei lire, pentru care ar fi plătit şi dublu, dacă nu ar fi oprit-o Pam. — Pentru Dumnezeu, nu plăti niciodată cât ţi se cere! îi spuse ea, când ieşiră din magazin. Arabii adoră să se târguiască. Te vor lua drept o necunoscătoare, dacă nu încerci să scazi preţul. Să mergem la Souk-al-Turk. Acolo, preţurile sunt fixe. Sigurul incident care le marcă ziua fu întâlnirea, în dreptul Arcului lui Marc Aureliu, cu un tânăr occidental, îmbrăcat cu o pereche de blugi şi o cămaşă destul de mudară, care începu să o tachineze pe Lisa. Până la urmă scăpară de el, amestecându-se în mulţime. — Părul tău e de vină! o avertiză Pam. În lumina asta, pare că aruncă flăcări. — Nemaipunând la socoteală faptul că suntem singurele femei neînsoţite. Cred că ar trebui să ne întoarcem la maşină. — Dacă găsim drumul înapoi! Habar n-am unde suntem. Dar nu-ţi face griji, pot oricând să întreb în engleză, dacă nu mă fac înţeleasă în puţina arabă pe care o cunosc. Când ajunseră la maşină, erau amândouă destul de obosite. La volan, Pam o sfătui, în treacăt: — Eu nu i-aş spune lui Bryn ce s-a întâmplat, dacă aş fi în locul tău. Va spune că am căutat-o cu lumânarea. Vorbesc în interesul meu, căci eu voi fi trasă la răspundere. — Cine îţi va face reproşuri: Bryn sau Dan? — Amândoi. Dan mi-a spus să am gijă de tine. Şi mi-a mai spus să nu vizitez niciodată pieţele fără el. Dar să aştept ca el să aibă timp e ca şi când aş aştepta Crăciunul! Aşa că dacă cu nu-i spun, nici el nu ştie! — Eşti incorigibilă! făcu Lisa, râzând. — Aşa e. Dar nu las să se vadă. Lisa nici măcar nu îndrăzni să-şi închipuie cum ar fi trecut cele două zile fără Pam. Pam era o adevărată locomotivă şi cele două erau deja bune prietene. Viaţa era plăcută, pentru moment. A doua zi dimineaţă, Pam se întoarse acasă să se pregătească pentru sosirea domnului şi stăpânului ei, cum spunea ea. Rămasă singură până după-amiază, când trebuia să se întoarcă Bryn, Lisa îşi petrecu dimineaţa înotând şi stând la soare. După o masă uşoară de prânz, îşi luă o carte şi se aşeză la umbră în grădină. Probabil că aţipise. Îşi dădu seama că cineva stătea lângă ea când o mână luă de pe jos cartea şi o puse la loc, pe braţul scaunului. Doi ochi albaştri o măsurau cu o privire calmă. Părul blond natural era tuns scurt. Vizitatoarea părea că vine din Nord, dar avea un accent tipic englezesc. — Îmi pare rău că nu ne-am putut cunoaşte mai devreme. Mă numesc Andreea Farron. Soţul meu, Mark e responsabil de rafinărie. Mark! La auzul acelui nume, o teamă subită puse stăpânire pe Lisa. Se ridică, simţindu-se net în inferioritate în faţa acelei femei atât de elegante. — E amabil din partea ta că ai venit, bâigui ea, întrebându-se de ce Pam nu-i vorbise despre această a cincea persoană din anturajul lor. Bryn nu e aici, adăugă ea, fără să ştie de ce. A plecat la Serdeles cu Dan Anders şi trebuie să se întoarcă în după-amiaza asta. Vrei să bei ceva? îl rog imediat pe Mukhtal să ne aducă o băutură rece. — Un ceai cu gheaţă, îi răspunse musafira, privind amuzată cum Lisa îşi căuta sandalele şi se pregătea să plece în căutarea lui Mukhtal. — Nu trebuie să alergăm după servitori. Datoria lor e să alerge ei după noi. Cheamă-l! Dacă şi-ar face bine treaba, ar fi deja aici. Lisa îl strigă şi arabul apăru ca prin minune. — Mukhtal, un ceai cu gheaţă, te rog. — S-a stricat frigiderul, Saida. Toate băuturile sunt calde. — Ai anunţat asta dinainte? îl întrebă Andreea, înainte ca Lisa să poată spune ceva. Ai face bine să-l repari înainte să vină domnul Venner; altfel, vei vedea ce păţeşti! Adu-mi în loc un ceai cald. Apoi, întorcându-se spre Lisa: — Scuză-mă că intervin astfel, dar pe oamenii ăştia trebuie să-i ţinem din scurt. Bryn va face o criză diseară, dacă va vedea că nu are gheaţă pentru whisky. Dar cred că îi cunoşti deja foarte bine obiceiurile... — Nu pe toate, răspunse Lisa, încercând să-şi învingă antipatia pe care i-o inspira acea femeie. Nu suntem căsătoriţi de mult. — Oh, dar am înţeles de la Marjorie că vă cunoşteaţi înainte să vină în Libia... — Da... minţi Lisa cu bună ştiinţă. Dar nu putem afla totul despre o persoană din scrisorile pe care ni le trimite. — Nu, bineînţeles. Gura senzuală a Andreei se frânse într-o grimasă uşoară. — Eşti mult mai tânără decât credeam. — Dar cum credeai că sunt? o întrebă Lisa, privind-o fix în ochi. — De fapt, vestea că Bryn s-a căsătorit m-a surprins complet. A părut dintotdeauna că nu e genul de bărbat. — L-ai cunoscut dinainte să vină aici? — Nu, răpunse ea, zâmbind cu maliţiozitate. Ne facem vizite din cauza condiţiilor de viaţă de aici. Suntem toţi străini, într-o ţară străină şi încercăm să ne agăţăm unii de alţii. Lisa încercă să respingă bănuiala meschină care începuse să încolţească în mintea ei. Dar fiecare cuvânt al Andreei părea să o confirme. Îşi aminti ce-i răspunsese Bryn când îl întrebase ce va face dacă nu va reuşi să se întoarcă în Libia cu o soţie: „Ar trebui s-o împrumut pe a altui bărbat”. Era posibil ca acea soţie să fie cea a lui Mark Farron? Asta ar fi explicat cu siguranţă atitudinea Andreei. — Eşti de mult căsătorită? — De prea mult. Acum, eu şi Mark încercăm să salvăm aparenţele. Dar pentru cât timp – iată pariul pe care îl face toată lumea. Mark n-o să fie prea încântat când o să afle că Bryn s-a lăsat şi el prins! Dar sunt sigură că îşi va schimba părerea, când te va vedea. Mukhtal le servi ceaiul, tăcut şi morocănos. Nu părea să o agreeze prea mult pe musafiră, iar lucrul nu era deloc surprinzător. Omul avea dreptul să-şi păstreze demnitatea. Andreea avea în jur de douăzeci şi şase de ani, poate chiar mai mult. Era blondă, ca June: lui Bryn se părea că îi plăceau blondele. Toată încrederea în sine a Lisei dispăruse. Dar dacă într-adevăr Bryn avea o legătură cu acea femeie, de ce o ceruse pe ea în căsătorie? Poate că Lisa acorda o importanţă prea mare unor simple remarce. Trebuia să-i ofere lui Bryn beneficiul îndoielii. Îi datora măcar asta.

Capitolul 1 Era asfințitul, acel straniu, aproape mistic interludiu când lumina și întunericul stau într-un echilibru perfect. Peste câteva momente, albastrul blând avea să fie transformat de culorile învăpăiate ale amurgului. Umbrele se alungeau; păsările se linișteau. Kasey stătea la baza scării care urca spre reședința Taylor. Ridică privirea către coloanele albe, masive, și vechile cărămizi trandafirii cu enorme suprafețe de plexiglas. Trei nivele. Ici și colo, printre draperiile trase se zăreau vag lumini. Casa inspira o anume demnitate bănoasă. Bani vechi, mândrie inerentă. Impresionant, își spuse ea, lăsându-și din nou ochii să cutreiere în sus și-n jos edificiul. Avea, totuși, un anumit stil. Sub camuflajul crepusculului, casa părea aproape senină. Ridicând un inel mare de alamă, Kasey bătu cu el în ușa groasă de stejar. Zgomotul reverberă bubuitor prin semiîntuneric. Zâmbi auzindu-l, apoi se întoarse să vadă tonurile sângerii ce inundau treptat cerul. Deja, era mai mult noapte decât zi. În spatele ei, ușa se deschise. Răsucindu-se, Kasey văzu o negresă scundă, cu uniformă neagră și șorț alb. „La fel ca în filme”, conchise ea și surâse iarăși. La urma urmei, putea totuși să fie o aventură. — Bună. — Bună seara, doamnă, o salută servitoarea, politicoasă, stând în mijlocul ușii ca garda unui palat. — Bună seara, răspunse și Kasey, amuzată. Cred că domnul Taylor mă așteaptă. — Domnișoara Wyatt? Nehotărâtă, servitoarea o studie. Nu schiță nici un gest de a o pofti în casă. — Cred că domnul Taylor vă aștepta mâine. — Da, mă rog, am venit astă seară. Continuând să surâdă, Kasey trecu pe lângă servitoare, intrând în holul principal. — Poate ar trebui să-l anunți că am sosit, propuse ea, întorcându-se să privească lung un policandru cu trei rânduri de brațe care-și revărsa lumina pe mochetă. Privind-o prudentă, servitoarea închise ușa. — Dacă sunteți amabilă să așteptați aici, îi indică ea un fotoliu Louis XVI. Îl voi informa pe domnul Taylor despre sosirea dumneavoastră. — Mulțumesc. Atenția îi fusese atrasă deja de un autoportret al lui Rembrandt. Servitoarea se îndepărtă fără zgomot. Kasey studie Rembrandt-ul, apoi trecu la următorul tablou. Renoir. „Locul ăsta e ca un muzeu”, comentă ea în gând, continuând să străbată agale holul și să privească picturile ca și cum s-ar fi aflat într-o galerie de artă. Pentru Kasey, astfel de opere de artă erau asemenea proprietății publice - de respectat, de admirat și, mai cu seamă, de văzut. „Mă întreb dacă locuiește într-adevăr cineva aici”, reflectă ea, plimbându-și degetul peste o ramă groasă, aurită. Murmurul de voci îi captă atenția. Instinctiv, înaintă în direcția sunetului. — E una dintre principalele autorități asupra culturii amerindiene, Jordan. Ultimul ei articol a fost extrem de lăudat. La numai douăzeci și cinci de ani, este de-a dreptul un fenomen în cercurile antropologice. — Sunt perfect la curent, Harry, altfel n-aș fi acceptat sugestia ta de a colabora cu mine la cartea asta. Jordan Taylor învârtea în cupă un Martini înainte de cină. Bău încet, contemplativ. Băutura era seacă, perfectă, doar cu un iz de vermut. — Mă întreb uneori cum vom trece peste următoarele câteva luni. Domnișoarele bătrâne de profesie mă intimidează și nu sunt tovarășele mele de viață favorite. — Nu o tovarășă de viață îți cauți, Jordan, îi aminti celălalt bărbat, culegând măslina din propriul lui pahar. Cauți o expertă în cultura amerindiană. Asta ai căpătat. Înghiți măslina. — Tovarășele de viață îți pot distrage atenția. Cu o strâmbătură, Jordan Taylor puse jos paharul. Era neliniștit, fără a ști de ce… — Nu prea cred că domnișoara Wyatt o să-mi distragă atenția. Își înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor croiți impecabil, privindu-și prietenul cum dădea paharul pe gât. — Mi-am format un portret compozit: păr de culoarea mâlului, strâns în jurul unei fețe osoase, ochelari cu rame groase și lentile de trei degete, cocoțați pe un nas proeminent. Costume de bun-simț, pentru a-i accentua lipsa de siluetă și pantofi ortopedici măsura zece. — Măsura șase. Amândoi bărbații se întoarseră spre ușă, mirați. — Bună seara, domnule Taylor, salută Kasey, intrând; traversând încăperea, îi întinse mâna lui Jordan. Iar dumneavoastră trebuie să fiți doctorul Rhodes. Am corespondat destul de mult în ultimele câteva săptămâni, nu-i așa? Mă bucur să vă întâlnesc. — Da, bine. Eu… Sprâncenele stufoase ale lui Harry coborâră. — Sunt Kathleen Wyatt, îi adresă ea un surâs orbitor, înainte de a reveni spre Jordan. După cum vedeți, nu-mi strâng părul în jurul feței. Probabil că n-ar sta strâns nici dacă aș încerca. Și trase de una dintre șuvițele libere care-i înconjurau chipul. — Și nici de culoarea mâlului nu prea e, continuă ea, mai încet, nuanța asta e numită în general blond-ca-fraga. Fața mea nu e deosebit de osoasă, deși am într-adevăr niște pomeți destul de drăguți. Aveți un foc? Căută o țigară în poșetă, după care îl privi pe Harry Rhodes, în așteptare. Acesta cotrobăi prin buzunare și-și găsi bricheta. — Mulțumesc. Unde rămăsesem? A, da, continuă ea, înainte ca vreunul dintre cei doi să fi putut vorbi. Port într-adevăr ochelari la citit - când mi-i găsesc - dar mă îndoiesc că la asta v-ați referit, nu-i așa? Ia să vedem, ce v-aș mai putea spune? Pot să iau loc? Mă omoară picioarele. Fără a aștepta răspunsul, alese un scaun tapițat cu brocart auriu. Se opri un moment, scuturându-și țigara într-o scrumieră de cristal. — Știți deja ce număr port la pantofi. Rezemându-se de spătar, îl privi pe Jordan Taylor drept în față, cu ochii ei verzi. — Ei, domnișoară Wyatt, spuse el după un timp. Nu știu dacă să-mi cer scuze sau să aplaud. — Aș prefera să beau ceva. Aveți tequila? Dând din cap, Taylor se îndreptă spre bar: — Cred că tequila, nu; merge un vermut? — Ar fi perfect, mulțumesc. Kasey cercetă încăperea. Era spațioasă și perfect pătrată, cu lambriuri de esență bogată și furnituri masive de brocart. Un șemineu de marmură cu încrustații complicate domina un perete. În oglinda cu ramă de mahon agățată deasupra se reflectau porțelanuri de Dresda. Covorul era gros, draperiile grele. „Prea formal,” își spuse ea, observând eleganța structurată. Ar fi preferat ca draperiile să fie trase larg sau, mai bine, scoase complet și înlocuite cu ceva mai puțin sumbru. Probabil că sub mochetă se afla o splendidă podea de esență tare. — Domnișoară Wyatt, îi atrase din nou privirea Jordan asupra lui, oferindu-i paharul. Ochii li se întâlniră, cu curiozitate reciprocă, după care o mișcare în ușă le distrase atenția. — Jordan, Millicent mi-a spus că a sosit domnișoara Wyatt, dar probabil că s-a rătăcit prin… oh. Femeia care intrase cu pas lunecos în cameră se opri la vederea lui Kasey. — Dumneavoastră sunteți Kathleen Wyatt? Cu aceeași nehotărâre pe care o manifestase și servitoarea, o măsură pe tânăra îmbrăcată în pantaloni gri și bluză de culoare albastru-păun strălucitoare. Kasey sorbi din pahar, zâmbind. — Da, eu sunt. O cercetă la rândul ei pe eleganta doamnă din înalta societate. Mama lui Jordan Taylor, Beatrice Taylor, era machiată cu multă grijă, impecabil de manierată și îmbrăcată cu mult stil. Beatrice Taylor știa cine și ce era, își spuse Kasey. — Vă rog să mă iertați pentru confuzie, domnișoară Wyatt. Nu vă așteptam decât pe mâine. — Mi-am organizat treburile mai repede decât mă așteptasem, răspunse Kasey, luând încă o înghițitură. Am prins un avion care decola mai devreme. Surâse din nou. — Nu văd ce rost ar avea să pierdem timpul. — Desigur, se încreți un moment fața lui Beatrice. Camera dumneavoastră e pregătită. Se întoarse spre fiul ei: — Am instalat-o pe domnișoara Wyatt în camera Regency. — Lângă Alison? se întrerupse Jordan din gestul de a-și aprinde țigara, cu o privire spre mama lui. — Da. M-am gândit că poate domnișoarei Wyatt i-ar face plăcere compania ei. Alison e nepoata mea, îi explică ea lui Kasey. Locuiește la noi de când au murit fiul și nora mea, acum trei ani. Pe-atunci, avea abia opt, sărăcuța de ea. Reveni cu atenția la Jordan. — Dacă mă scuzați, mă duc să mă ocup de bagaje. — Bine, zise Jordan, așezându-se pe canapea, după ce mama lui ieși din încăpere. Poate ar fi cazul să discutăm puțin despre afaceri. — Desigur. Kasey își termină vermutul și puse paharul pe masă, lângă ea. — Preferați un program strict - înțelegeți, ore ferm stabilite? De la nouă la două, de la opt la zece? Sau doriți să ne lăsăm duși de val? — De val? repetă Jordan, ridicându-și privirea spre Harry. — Înțelegeți. Val, schiță Kasey un gest descriptiv cu mâinile. — A, val, dădu din cap Jordan, amuzat; categoric, nu era savanta încorsetată și bățoasă din imaginația lui. Ce-ar fi să încercăm câte puțin din amândouă? — Perfect! Aș dori ca mâine să parcurgem rezumatul și să observ ceva mai bine ce intenții aveți. Mă puteți anunța asupra căror lucruri doriți să ne concentrăm la început. Kasey îl studie un moment pe Jordan, în timp ce Harry își mai turna un Martini. „Foarte atrăgător”, decise ea, „într-un stil oarecum fin, la Wall Street. Păr frumos; frunte luminoasă, cu o umbră de bronz. Probabil că mai iese când și când din muzeul ăsta, ca să-l prindă soarele,” își mai spuse ea, deși se îndoia că ar fi fost un mare amator de plajă. Întotdeauna îi plăcuseră ochii albaștri la bărbați, iar ai lui Jordan aveau o nuanță foarte închisă. Și, își mai spuse ea, erau foarte șireți. Chip slab. Oase solide. Se întrebă dacă avea cumva puțin sânge de Cheyenne în vene. Structura craniului era extrem de asemănătoare. Hainele și manierele sofisticate erau descumpănite de o anume senzualitate în jurul gurii. Îi plăcea contrastul. Era clădit ca un jucător de tenis, medită ea. Umeri lați, talie suplă, mâini puternice. Se vedea clar că apela la un croitor exclusiv și conservator. Mare păcat, își spuse Kasey din nou. „Dar ia seama,” se temperă ea, „aici e mai mult decât se vede cu ochiul liber.” Avea senzația că sub sofisticarea rece se ascundea un temperament inflamabil. Știa, din lectura cărților lui, că era inteligent. Singurul defect pe care i-l găsise operei sale consta într-o anume răceală. — Sunt sigură că vom colabora foarte bine, domnule Taylor, îi spuse ea. Abia aștept să începem. Sunteți un scriitor foarte bun. — Vă mulțumesc. — Nu-mi mulțumiți, n-am avut nici o contribuție, zâmbi Kasey. Buzele lui Jordan se arcuiră într-un răspuns instinctiv, în timp ce se întreba în ce s-o fi băgat. — Mă bucur foarte mult să am ocazia de a vă ajuta în munca de documentare, continuă ea. Cred că de fapt dumneavoastră ar trebui să vă mulțumesc, domnule doctor Rhodes, pentru că i-ați propus numele meu. Privirea ei se abătu spre Harry, întâlnindu-i ochii. — Păi, știți, acreditările dumneavoastră… au fost impecabile, se bâlbâi Harry, încercând să stabilească legătura între Kathleen Wyatt cea ale cărei articole le citise și sfârleaza zveltă, cu păr buclat, care-i zâmbea. Ați absolvit magna cum laudae la Universitatea Maryland? — Întocmai. Am terminat antropologia la Maryland, apoi mi-am luat masterul la Columbia. Am lucrat cu domnul doctor Spalding în expediția dumnealui din Colorado. Cred că articolul scris pe acel subiect a atras atenția dumneavoastră. — Scuzați-mă, domnule, interveni servitoarea negresă, din ușă. Bagajele domnișoarei Wyatt au fost duse în camera dumneaei. Doamna Taylor a sugerat că poate ar dori să se odihnească puțin înainte de cină. — Voi sări peste cină, mulțumesc, i se adresă Kasey direct servitoarei, revenind apoi spre doctorul Rhodes. Am să urc, totuși. Voiajele mă obosesc. Bună seara, domnule doctor Rhodes. Cred că ne vom vedea destul de des, în următoarele câteva luni. Ne revedem mâine dimineață, domnule Taylor. Și ieși la fel cum intrase, lăsându-i pe amândoi cu privirile după ea. — Ei, Harry… Lui Jordan i se părea că aproape putea simți camera liniștindu-se la loc. — Ce spuneai adineauri despre distragerea atenției? După ce o urmă pe servitoare la etaj, Kasey se opri în ușa camerei. Rozuri și auriuri pale dominau concepția coloristică. Perdele trandafirii pe pereți albi ca stridia; perne aurii și roz decorau fotoliile Regency cu încrustații ornamentale. Văzu o măsuță de toaletă cu tăblie aurie și un alcov tapițat cu pluș de un trandafiriu mai închis. Patul era enorm, cu baldachin, perdele și cuvertură de satin. — Doamne sfinte! murmură ea, trecând pragul. — Poftim, domnișoară? Se întoarse spre servitoare, cu un zâmbet: — Nimic. Grozavă cameră. — Baia e pe-acolo, domnișoară Wyatt. Doriți să v-o pregătesc? — Să-mi pregă… nu, râse ea stingherită, neputându-se stăpâni. Nu, mulțumesc… Millicent, așa e? — Da, domnișoară. Prea bine, domnișoară. Dacă aveți nevoie de ceva, formați 9 la telefonul interior. Millicent se strecură tăcută pe ușă, închizând-o cu grijă în urma ei. Lăsându-și poșeta pe pat, Kasey începu să exploreze odaia. După părerea ei, era întru totul prea roz și prea imaculată. Se hotărî să ignore acest lucru, petrecând cât mai puțin timp posibil între pereții ei. În plus, era prea obosită, după atâtea avioane și taxiuri, ca să-i mai pese unde dormea acum. Începu să-și caute cămașa de noapte pe care se părea că Millicent o vârâse într-un birou. — Intră, răspunse ea, când se auzi o bătaie în ușă. Continuă să scotocească prin lenjeria împăturită cu grijă. Ridică ochii spre oglindă. — Bună. Probabil că tu ești Alison. Văzu o fetiță înaltă și subțire, într-o rochie scumpă, croită simplu. Părul lung și blond îi era pieptănat cu grijă și legat la spate într-o bentiță. Avea ochii mari și negri, dar expresia lor nu era nici fericită, nici tristă. Kasey simți un freamăt de milă. — Bună seara, domnișoară Wyatt, sparse Alison tăcerea, fără însă a se îndepărta de prag. Mă gândeam să mă prezint, de vreme ce în următoarele câteva luni vom folosi aceeași baie. — Bună idee, se răsuci Kasey din dreptul oglinzii, privind-o pe Alison direct în față. Deși presupun că oricum am fi dat nas în nas la duș, nu peste mult timp. — Dacă aveți anumite preferințe pentru orele de baie, domnișoară Wyatt, aș fi încântată să vi le respect. Kasey se apropie de pat, pentru a-și lăsa acolo cămașa de noapte. — Nu fac nazuri. Am mai împărțit și altă dată băile. Se așeză ușurel pe marginea patului, privind cu îndoială baldachinul. — Voi încerca să nu-ți stau în drum, dimineața. Te duci la școală, bănuiesc. — Da, anul ăsta urmez cursurile. Anul trecut am avut un preparator. Sunt foarte stresată. — Așa? înălță Kasey sprâncenele, chinuindu-se să zâmbească. Eu, una, sunt moleșită rău. Alison se încruntă. Neputându-se hotărî dacă să înainteze sau să se retragă, ezita în ușă. Kasey îi observă nesiguranța, manierele antrenate cu strictețe, mâinile împreunate cuminte pe talia rochiei scumpe. Își aminti că fetița avea doar unsprezece ani. — Ia spune-mi Alison, pe-aici cum te distrezi? — Să mă distrez? făcu Alison un pas, fascinată. — Da, cum te distrezi? Doar nu poți sta tot timpul la școală. Își dădu la o parte din ochi o șuviță de păr rebelă. — Și nici, eu, categoric, nu voi lucra douăzeci și patru de ore pe zi. — Avem un teren de tenis, se apropie Alison și mai mult. Și piscina, desigur. Kasey dădu din cap. — Îmi place să înot, spuse ea, înainte ca Alison să fi putut comenta. Dar la tenis nu mă pricep. Joci? — Da, eu… — Excelent. Poate îmi dai și mie câteva lecții. Ochii ei cutreierară din nou odaia. — Spune-mi, camera ta e roz? Alison o privi un moment, încercând să înțeleagă schimbarea de subiect. — Nu, e decorată în albastru și verde. — Bună formulă, făcu Kasey o mutră spre draperii. Odată, când aveam cincisprezece ani, mi-am zugrăvit camera în purpuriu. Două luni am avut coșmaruri. Surprinse ochii care nu clipeau ai lui Alison. — S-a-ntâmplat ceva? — Nu arătați ca o antropoloagă, izbucni fata, după care i se tăie respirația, speriată de propria-i nepolitețe… — Nu? își înălță Kasey sprâncenele, cu gândul la Jordan. De ce? — Sunteți drăguță, murmură Alison, roșind. — Așa crezi tu? Kasey se ridică să se privească în oglindă. Își îngustă ochii. — Uneori, și mie mi se pare, dar de cele mai multe ori găsesc că am nasul prea mic. Alison îi privea lung imaginea reflectată. Când ochii li se întâlniră în oglindă, ai lui Kasey se luminară într-un zâmbet. Era un surâs lent, cald și atotcuprinzător. Buzele lui Alison, atât de asemănătoare cu ale unchiului ei, se arcuiră într-un răspuns involuntar. — Acum trebuie să cobor la cină, se retrase ea spre ușă, parcă neîndurându-se să se despartă de zâmbetul acela. Noapte bună, domnișoară Wyatt. — Noapte bună, Alison. Întorcându-se, când ușa se închise, Kasey oftă. „Interesant grup,” medită ea. Gândurile îi reveniră la Jordan. „Foarte interesant.” Se duse și-și luă iarăși cămașa de noapte, după care și-o trecu alene printre mâini. „Și unde,” se întrebă, „e locul lui Kasey Wyatt printre toți ăștia?” Cu un oftat, se așeză în fotoliu. Conversația dintre Jordan și doctorul Rhodes, pe care o surprinsese, fusese mai mult amuzantă decât supărătoare. Dar totuși… Kasey reluă în minte descrierea pe care i-o făcuse Jordan. „Tipic,” hotărî ea. „Concepția tipică a unui necunoscător despre un om de știință care întâmplător este femeie.” Kasey era pe deplin conștientă că îl neliniștise pe Harry Rhodes. Un zâmbet îi arcui gura. Bănuia că avea să-l placă. Era un om cumpătat și pretențios, și, reflectă ea, probabil foarte dulce. Cu Beatrice Taylor, însă, altfel stăteau lucrurile. Kasey se întinse în fotoliu, impunându-și să se relaxeze. Între ea și femeia cea vârstnică nu exista nici o punte de legătură, dar, își spuse, cu un dram de noroc, nici animozități n-aveau să apară. Cât despre fetiță… Kasey închise ochii, începând să-și descheie bluza. Alison. Matură pentru vârsta ei - poate chiar prea matură. Kasey știa ce însemna să-ți pierzi părinții în copilărie. Se creau sentimente de derută, trădare, vinovăție. Greu de înfruntat, pentru un om atât de tânăr. „Cine i-o fi ținând acum loc de mamă? Beatrice?” Clătină din cap. Cumva, nu și-o putea închipui pe eleganta matroană făcând pe mama unei fete de unsprezece ani. Avea grijă ca Alison să fie bine îmbrăcată, sănătos hrănită și excelent de manierată. Kasey simți un al doilea fior de milă. Și apoi, Jordan. Cu un nou oftat, se săltă atâta cât să-și scoată bluza și pantofii. Nu era un om de care să te poți apropia prea ușor. Kasey nici nu era sigură că o dorea. Ridicându-se în picioare, își descheie pantalonii și porni spre baie. Ceea ce dorea era să-și folosească studiile sau experiența pentru cartea lui. Voia să vadă informațiile pe care i le dădea întrebuințate în cel mai bun mod posibil. Ceea ce voia ea, își spuse, dând drumul apei calde cu toată presiunea, era o baie. Orele de zbor cu avionul, precedate de o săptămână de conferințe la New York, o extenuaseră la maximum. Gândul la Jordan Taylor mai avea pur și simplu de așteptat. „Ziua de mâine,” își spuse ea, cufundându-se în cadă, „va sosi destul de curând.”

CAPITOLUL I Richard Bligh se uita cu o privire afectuoasă la blonda de lângă el. Era încântat de părul ei de culoarea mierii, de ochii negri și de tenul ei alb, aproape… — Când te gândești că în curând, în loc să ne prefacem, vom trăi cu adevărat… Nikki Westbrook îi surâse cu căldură logodnicului. — Richard, nu este vorba de a ne preface! Este o repetiție a ceremoniei care va avea loc în ziua căsătoriei noastre. — Oh, nu mă neliniștesc în privința noastră! Cred că vom putea… Ea se lăsă prinsă în jocul lui Richard. care îi făcu malițios cu ochiul și luă o mutră speriată. — Te referi la ceremonia nupțială? — Bineînțeles, doamnă Bligh, la ce dracului credeai că mă gândesc? Doamna Bligh… Ce straniu sunau aceste cuvinte. Trebuia să se obișnuiască cu acest nume, deoarece îndată ce va fi pronunțat divorțul, ea se va mărita cu Richard. Scoase un suspin ușor… Doamna Richard Bligh… Ciudat, într-adevăr, dar mult mai derutant era să audă numele pe care-l purta: doamna Matt Holborn, pe care nu-l va mai purta multă vreme. Trebuia să facă un efort vizibil pentru a-și concentra gândurile asupra evenimentelor din prezent. Pastorul începuse să le explice ce cuvinte vor trebui să pronunțe în timpul ceremoniei care se va desfășura în curând. — Atunci voi întreba dacă cineva din martorii care vor asista la cununie cunoaște vreun motiv care să împiedice unirea voastră și voi face o pauză. Deși nu mă aștept, bineînțeles, să fie cineva care să răspundă la această întrebare… — Desigur, spuse Nikki, fără convingere. Ea avea cu siguranță un motiv, dar pastorul nu-l cunoștea. Foarte puțini oameni cunoșteau căsătoria ei anterioară și împrejurările ciudate care duseseră la eșecul ei. Într-o bună zi, va trebui să-i mărturisească totul lui Richard, dar pentru moment nu considera că este cazul să-i dezvăluie acest amănunt trist din viața ei. Trecuseră mai mult de șase ani de când Matt o părăsise, dispărând fără urmă. Ar fi trebuit să anunțe la poliție dispariția fostului soț, dar renunțase la aceasta deoarece ar fi trebuit să-i vadă portretul robot publicat în toate ziarele din țară. Acest lucru i-ar fi cauzat o frământare inutilă, așa că se hotărâse pentru un divorț, ceea ce i se părea mai puțin dureros… — Draga mea, unde te gândești? Vocea lui Richard o făcu să tresară, revenindu-și din visare. Își adună gândurile și zise scuzându-se: — Într-o asemenea împrejurare nu mă pot opri să nu visez… — Ai rămas aceeași romantică de când te știu! — Aceasta din cauză că tu ești prea realist și trebuia să fie cineva mai visător! replică ea. Căsătoria trebuia să aibă loc în grădina casei pe care Nikki o moștenise și invitații se adunaseră pe terasa care se afla în spatele clădirii din Brookfield. Era o dimineață minunată de primăvară și florile parfumate atrăgeau păsărelele care ciripeau vesele, oferind invitaților un spectacol de neuitat. Cu toate acestea, vacarmul care se auzea din depărtare tulbura armonia cântecului lor. Zgomotul se auzea de la aleea care înconjura casa. Nikki se uită îngrijorată la Richard. — Ce se întâmplă? — Ușa este închisă, răspunse el, dând din umeri. Nu pot fi turiști; ei ar fi văzut panoul indicator. Mă duc să văd despre ce este vorba. — Fii prudent, Richard, interveni mătușa lui Nikki, mulți derbedei dau târcoale pe aici în această perioadă a anului. — Nu te îngrijora, mătușă Benny, o liniști nepoata sa. Sunt poate niște turiști care întreabă pe unde să o ia pentru a ajunge la șosea. — Pot fi niște răufăcători evadați din închisoare, care ne vor lua ostateci, spuse un glas înspăimântat. — Din partea ta, Joy, nu mă surprinde o asemenea idee macabră, exclamă Nikki, surâzându-i verișoarei sale. Fetița, în vârstă de doisprezece ani, încântată de a fi domnișoară de onoare, dădea curs entuziasmului său debordant și plin de imaginație. Era unica fată a mătușii Benny și a soțului acesteia, Andrew Blair. Nikki nu avea alte rude și unchiul Andrew va avea plăcută obligație de a o conduce la altar. Ea era profund recunoscătoare rudelor sale că vor participa la ceremonia nupțială, mai ales că mătușa nu-l vedea cu ochi buni pe Richard. — Este un arivist, declarase ea după prima lor întâlnire. De atunci părerea ei nu se schimbase. — Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Richard, văzând că se întoarce cu un aer întunecat. Fără să-i dea nici o atenție, tânărul se adresă logodnicei sale: — Nikki, e cineva care te caută. Te așteaptă în salon. A provocat tot scandalul din pauză că a încercat să intre pe ușa laterală, care era din fericire închisă. — Dar… cine e? Richard nu-i răspunse și se îndreptă cu pași mari și nervoși spre faleză. Nikki rămase înmărmurită, uitându-se la el fără să poată înțelege care era cauza gestului lui nepoliticos. — Să mergem să vedem cine este acest musafir, îi sugeră Benny cu înțelepciune, luând-o de braț pe nepoata sa. Clădirea impunătoare, construită în secolul XIX, era prea vastă pentru a adăposti două persoane. Era un adevărat palat construit din pietre mari, având un turn enorm care domina plaja din golful Brisbane. În interior nu a fost neglijat nici un amănunt pentru a arăta opulența și prestigiul îmbogățiților din perioada colonială: un hol imens din care se ridica o maiestuoasă scară dublă, tavanul cu lambriuri, o sală de biliard, o bibliotecă și un salon de primire. Grădinile care înconjurau casa se întindeau pe o suprafață mare: aleile cu flori colorate se întindeau pe terase și erau mărginite de boschete cu arbuști din cele mai rare specii. Puțin mai departe, se afla o galerie unde Nikki adăpostise obiecte de artă adunate de-a lungul generațiilor, de stăpânii domeniilor. Multe expoziții de artă fuseseră organizate în această clădire înconjurată de verdeață. Nikki trecu pe lângă clădire fără să se uite la statuetele de bronz și la tablourile care înfățișau scene de vânătoare sau portrete rafinate. Ea se grăbea să vadă cine este necunoscutul misterios care îl nedumerise pe Richard și își simțea inima înghețată. Oglinzile aurite îi reflectau chipul îngrijorat în timp ce ea deschise cu putere ușa salonului. Ea avu un șoc care o împietri. Nikki află deîndată care este motivul spaimei sale când recunoscu silueta înaltă a musafirului care se plimba nervos prin fața căminului uriaș. — Matt? Oh, Doamne, este imposibil! Tu aici? Picioarele i se înmuiară și se lăsă să cadă într-un fotoliu fără să-și desprindă privirea de la bărbatul pe care-l văzuse ultima dată în urmă cu șase ani, în seara nunții lor… Nu se schimbase prea mult, dar trăsăturile feței lui erau mai reliefate. Slăbise, ceea ce îi punea în evidență și mai puternic decât odinioară, mușchii impresionanți, umerii lați și gâtul vânjos. Își păstrase însă aceeași privire pătrunzătoare și pielea bronzată contrasta plăcut cu părul său blond, decolorat de soare. — Da, Nikki, sunt eu, în carne și oase. Rămasă în spatele ei, Benny era mută de uimire ca și nepoata sa, și se sprijinea de speteaza fotoliului ca să nu cadă. — Știu că nu te așteptai să mai apar vreodată, continuă Matt pe un ton calm, și sunt mâhnit că mi-am permis să vin fără să fiu anunțat. Dar când am auzit că ești pe punctul să te căsătorești din nou… — Să mă căsătoresc din nou? nu crezi că este un cuvânt cam nepotrivit? îi tăie vorba Nikki. — Nu sunt vinovat de lucrul acesta și nu cred că este acum momentul potrivit să abordăm acest subiect. — Ai perfectă dreptate! trebuia să discutăm acum șase ani, când ai fugit ca un laș, lăsându-mă singură în noaptea nunții mele. Din cauza șocului produs de apariția pe neașteptate a lui Matt, ea nu putu să-și stăpânească furia și indignarea și numai intervenția mătușii sale o opri pentru moment de a-i mai face reproșuri cu violență. — Despre ce este vorba? șopti Benny, complet dezorientată. Aș vrea să știu și eu… — Scuză-mă, mătușă Benny, este adevărat că nu l-ai cunoscut pe Matt, deoarece nu erai în Australia atunci când a avut loc… căsătoria noastră completă musafirul. Benny făcu ochii mari de uimire. — Este… soțul tău? Nikki murmură un „da” sugrumat. — Înțeleg… totuși lucrurile nu mi se par prea clare. Ești pe punctul să te căsătorești cu Richard și văd că ești deja căsătorită. — E o istorie lungă, mătușă. — Ei bine, te ascult. Cu cât începi mai repede, cu atât va fi mai bine, spuse Benny cu un aer hotărât, așezându-se la rândul ei într-un fotoliu confortabil. — Doamnă, vă rog să nu o acuzați pe Nikki. După toate aparențele, ea era convinsă că am murit și de aceea a crezut că are libertatea să se căsătorească cu un alt bărbat. „Vorbește de parcă prezența lui aici ar putea să mă oprească”, își spuse Nikki. — Nepoata dumneavoastră și cu mine am avut o… ceartă chiar în seara nunții, continuă Matt. Am preferat să-i las timp de gândire; din păcate, împrejurările m-au făcut să lipsesc mai mult timp decât ar fi fost necesar… — Da, șase ani! țipă Nikki. Fără o scrisoare, fără un telefon! — Nu am putut să te contactez și nici nu am putut să mă întorc la tine, altfel aș fi făcut-o. Îți jur acest lucru! protestă Matt, strâmbându-se cu mâhnire aducându-șj aminte de cele ce îndurase în acești ani. Iartă-mi lipsa de delicatețe, dar nu am putut să-mi recapăt obișnuințele rafinate ale societății civilizate… Am alergat aici pentru a te împiedica să devii bigamă! Mătușa Benny tresări, dar Nikki îl înfruntă cu aceeași siguranță de sine. — Liniștește-te, nu am comis încă acest delict. Am introdus procedura de divorț care se va pronunța în curând. — Fără consimțământul meu? și fără să mă fi anunțat? — Există o dispensă în cazurile acestea. Tribunalul acordă acest act după un anumit termen, atunci când au fost epuizate toate căile pentru a regăsi pe unul din soți. Acest lucru s-a întâmplat cu noi. Te-am căutat pretutindeni, luni de zile, fără nici un rezultat. — Chiar așa? Totuși, după cele ce mi-ai spus în seara aceea, am crezut că preferi să mă trimiți la dracu'! Chiar acolo am și fost: în infern… Vom avea timp să discutăm despre asta mai târziu, acum trebuie să rezolvăm o problemă urgentă: proiectul tău de-a te căsători cu acest individ… Richard? aproape că uitase de el. — Ce i-ai spus? — Adevărul, că tu ești soția mea. Nikki tremura de indignare. — Acum îmi dau seama de ce a vorbit atât de puțin. Cum de-ai îndrăznit să faci un asemenea lucru? — Să nu-mi spui că el nu știa nimic despre trecutul tău! — Nimeni nu a știut acest lucru în afară de părinți! Închipuiește-ți că am fost destul de umilită de modul în care m-ai părăsit pentru a nu îndrăzni să spun tuturor ce mi s-a întâmplat! Matt se uita întrebător prin cameră. — Unde sunt părinții tăi? Nikki își plecă privirile spre pantofii ei pe care începuse să-i miște în picioare. — Tata a murit la doi ani după plecarea ta! Pe chipul lui se zugrăvi o tristețe sinceră. — I-a cedat cumva inima? Ea dădu din cap aprobator. — Îmi pare rău, Nikki, știu cât de mult țineai la el. Cum a suportat mama ta această pierdere? — Ea nu a rezistat, a murit la câteva luni. Matt o mângâie ușor pe obraz. — Înseamnă că ai rămas singură… — Nicidecum, spuse răspicat Benny. Noi suntem aici: Andrew și cu mine și verișoara ei Joy. Însă acum îl are și pe Richard… Nikki surâse cu tristețe. Era mișcată de spiritul de familie al mătușii sale care îî lua apărarea lui Richard, ca viitor nepot, deși nu ținea la el. Ea nu luase în considerare faptul că Matt făcea parte în mod oficial din familia ei. — Bineînțeles, doamnă, o aprobă Matt înclinându-se cu multă curtoazie. Departe de mine gândul să nu apreciez rolul pe care l-ați jucat în viața soției mele. De altfel, vă sunt foarte recunoscător pentru faptul că ați avut grijă de ea în timpul cât am fost atât de departe. — Acest lucru nu explică de ce ați fost atât de „departe”. Tonul puțin politicos al mătușii Benny arăta clar că nu avea de gând să se lase înduioșată de acest intrus. — Cred că este inutil să vă explic în detaliu ce mi s-a întâmplat. Când veți ști prin ce am trecut, veți avea mai multă înțelegere față de soarta mea. Deși cuvintele îi fuseseră adresate mătușii, privirile lui au fost îndreptate asupra lui Nikki, căutând un sprijin. Aceasta simți un fior pe șira spinării, amintindu-și de senzațiile pe care i le trezise Matt în urmă cu șase ani… Ea își dădu seama pe neașteptate că Richard nu-i provocase niciodată o asemenea emoție. Se ridică și o luă pe mătușa sa de braț. — Matt are dreptate, avem multe lucruri să ne spunem între noi. Te rog să mă scuzi față de invitați! Vom continua repetiția ceremoniei altă dată… — Dacă ții cu tot dinadinsul să scapi de mine, cel puțin aș vrea să faci acest lucru fără prefăcătorie, protestă Benny. — Te rog, mătușică, știi că nu este vorba de așa ceva. — Din contră, sunt convinsă de acest lucru, dar nu te frământa din cauza mea. Mă duc să veghez ca nimeni să nu vă deranjeze până în momentul când veți clarifica situația. Totuși, nu prea știu cum să procedez cu Richard… — Ei bine, spune-i… nu, mai bine mă duc eu. Matt, scuză-mă un moment. Ea alergă spre grădină gândindu-se că, după șase ani de absență, Matt nu putea să se supere pentru câteva minute! Richard era așezat pe o bancă din fier forjat, la marginea falezei, privind marea. Rămase nemișcat când ea se apropie, murmurând câteva cuvinte printre dinți. — Sper că l-ai expediat pe musafirul inoportun! îmi datorezi niște scuze. — Nu, în sfârșit, da, adică… te rog să mă scuzi dar nu l-am alungat pe Matt. Trebuie mai întâi să vorbesc cu el despre… Oh, Richard, nu am vrut să se afle acest lucru atât de brutal… Eu… — Și cum voiai să-l aflu? Crezi că îmi este plăcut, oricare ar fi precauțiile pe care le-ai lua, să aflu că logodnica mea este încă soția altcuiva? — Dar nu ți-am ascuns faptul că am mai fost căsătorită. El clătină din cap cu amărăciune. — Asta da, în trecut ai fost căsătorită, dar mai ești și acum? — Richard, pentru mine el era ca și mort. Ideea că el ar putea să reapară într-o zi mi s-ar fi părut absurdă. Richard își ridică privirile spre ea cu o slabă speranță. — Vrei să spui că nu-ți reiei traiul cu el? Nikki puse o mână caldă pe umărul lui Richard. — Dragă Richard, pentru nimic în lume nu vreau să te fac să suferi. Din acest motiv am preferat să cer divorțul decât să aștept ca moartea lui Matt să fie anunțată în mod oficial. — Înseamnă că nu-l mai iubești? insistă el cuprins de o bănuială. Ea ezită un moment înainte de a răspunde și el a fost cuprins de gelozie. — Am fost sigur, acum că s-a întors eu sunt pe planul doi! Nikki se aplecă și luând o piatră șlefuită o aruncă în apa mării, făcând să apară mici cercuri concentrice care se îndepărtau. „Parcă ar fi imaginea actelor noastre și a urmărilor lor”, își spuse ea. — Richard, nu fi atât de absurd. Îmi dau seama cât ești de surprins și de șocat. Ar fi trebuit să-ți mărturisesc totul de la început. — Bineînțeles, mai ales că m-ai lăsat să cred că prima ta căsnicie nu a fost decât un accident nefericit din tinerețe, pe care l-ai uitat în mod definitiv. — Și eu credeam acest lucru… — Și acum? Nu mai gândești la fel? Nikki se simți încurcată și începu să privească din nou în largul mării. — Eu… nu știu… trebuie neapărat să am o discuție cu Matt. — Atunci, anunță-mă când vei fi sigură pe sentimentele tale! După ce a făcut această remarcă sarcastică, Richard se ridică în picioare și își închise nasturii de la haină. Nikki simți că o cuprinde amețeala. — Am să te țin la curent. Mi-e teamă că va trebui să amânăm puțin data căsătoriei, până ce voi rezolva această problemă, dar pot să te asigur că nimic nu s-a schimbat între noi. Pentru o clipă privirea întunecată a lui Richard se lumină. — Doresc din tot sufletul, Nikki, ca vorbele tale să fie adevărate. Nu aș suporta să te pierd. Ea luă mâna lui Richard și o duse la buze sărutându-i fiecare deget. — Nu fi atât de pesimist. Acordă-mi puțin răgaz… — Bineînțeles, a fost el de acord, dar să nu dureze prea mult. Aștept telefonul tău. Nikki rămase un moment pe bancă, uitându-se la silueta logodnicului său care dispărea în depărtare… „Nu vrea să dea din nou de Matt”, își spuse ea văzându-l că înconjoară casa. Se îndreptă spre casă, hotărâtă să-l încrunte pe soțul ei. Dar când ajunse în salon, acesta dispăruse. Avu o senzație neplăcută, aceea pe care o simțise imediat după plecarea lui, când credea că el va veni din clipă în clipă. Totul nu fusese decât fructul imaginației sale deoarece el nu mai apăruse vreodată. De data asta însă, nu visase. Mătușa Benny putea să depună mărturie. O găsi pe aceasta în bucătărie, pregătind o cină ușoară. — Domnul Holborn este în sala de baie de la parter și face un duș pentru a se răcori înaintea prânzului. V-am pregătit câteva feluri de mâncare ușoară, care vă vor impulsiona conversația. — Nu trebuia să te deranjezi atât de mult, mătușă Benny, ești atât de amabilă, și așa ai o mulțime de probleme la casa ta și nu e nevoie să te mai îngrijorezi și de mine. — Scumpa mea, eu nu-i am decât pe Andy și pe Joy și știi foarte bine că dacă ai vrea, am fi încântați să te primim sub acoperișul nostru. — Știi foarte bine pentru ce nu am dat curs acestei invitații; este același motiv care te-a împiedicat pe tine să vii aici să locuiești la Brookfield, deși sunt destule camere pentru toți… Benny dădu din cap aprobator. — Vrei să spui că fiecare pentru sine, nu-i așa? Oricum, în curând te vei căsători, dacă totul va decurge conform previziunilor… De ce nu mi-ai spus nimic de Matt? Nikki scoase un suspin de descurajare. — Deoarece am fost convinsă că toată povestea noastră de dragoste s-a sfârșit și că este preferabil să-l uit. M-am căsătorit cu el împotriva voinței părinților mei, fiind majoră; din păcate, ei nu s-au putut opune hotărârii mele! Vezi că acum am ajuns să regret căsătoria pripită. — Căsătoria voastră a fost un eșec? — Da, și asta numai din vina mea. Eram nerăbdătoare să mă mărit cu el. Îți dai seama că de fapt nu am rămas căsătoriți decât o singură zi? Ne-am certat în noaptea nunții și Matt a șters-o ca din pușcă… — Asta s-a petrecut atunci când eram în călătorie cu unchiul tău? — Eu îți țineam locul la magazin și Matt a intrat pentru a întreba unde se află o stradă prin apropiere și a fost o dragoste la prima vedere. Nikki tăcu lăsându-și ochii în jos pentru a nu i se vedea mâhnirea după fericirea pierdută. Mătușa ei se uită compătimitor la ea și puse pe masă două farfurii de salată asortată, câteva chifle și o carafă cu ceai rece. — Te rog să duci tava în sufragerie. — Dar tu nu mănânci nimic? — Mi se pare că nu aveți nevoie de mine. În plus, Andrew mă așteaptă în mașină cu Joy. Trebuie să mă grăbesc! Nikki o sărută afectuos pe obraz. — Îți mulțumesc că ești așa de drăguță cu mine, îi spuse puțin stânjenită. — Orice lingușitor trăiește pe spinarea celui pe care-l laudă, replică mătușa roșindu-se puțin în obraji. Te rog să-mi telefonezi! Nikki o însoți până la ușă și așteptă până ce mașina dispăru la colțul străzii, apoi se întoarse în holul casei, îngrijorată la gândul care începuse să nu-i dea pace, că rămăsese singură cu Matt Holborn… Singură cu bărbatul cu care se căsătorise în grabă și care ieșise din viața ei în prima seară a lunii lor de miere. Ea nu știa nimic despre el sau nu putuse afla, din cauză că nu avusese timpul necesar. Știa doar că se născuse în Peru, din părinți englezi, că frecventase școala în Anglia și că la vârsta de douăzeci de ani emigrase în Australia. În privința restului, ei apăruse ca un aventurier ieșit din paginile romanelor de aventuri pe care le citise în adolescență. Când a anunțat hotărârea de a se căsători cu Matt, tatăl ei o prevenise să fie atentă deoarece nu-l cunoștea bine pe viitorul soț, dar ea refuzase să-l asculte, respingând cu încăpățânare argumentele acestuia… — Nikki, ești aici? Ea tresări speriată, fiind smulsă cu brutalitate din gândurile sale. — Vin îndată, spuse ea iuțind pasul. Matt găsise tava la bucătărie și acum pregătea masa. — Este foarte amabil din partea mătușii tale că are atâta grijă de noi, recunoscu el politicos. — Da, mai ales că sosirea ta a tulburat-o profund. — Nu același lucru se poate spune despre tine! Și eu care mă temeam să nu leșini când mă vei revedea! — Ai o impresie prea bună despre tine, răspunse Nikki cu răceală. În ochii lui apăru o luminiță ironică. — Ia uită-te! Nu m-am așteptat ca sub acest calm aparent pe care l-ai afișat să nu existe nici o fărâmă de emoție pentru mine! Mă mir chiar că n-ai început să mă acuzi pe față că ți-am distrus viața! — Oh, îmi amintesc foarte bine că ți-am spus că nu mai calci pe aici. — Nu cred că ai sperat să te iau în serios! — Într-adevăr, cine poate să respecte cuvintele aruncate la mânie? Spuneai că poți să-mi dai o explicație valabilă pentru a justifica dispariția ta atât de îndelungată. Matt a făcut un gest discret cu mâna, arătându-i masa. — Să ne așezăm. Vom putea discuta după ce vom gusta din această salată apetisantă. Deși evenimentele dimineții îi răpiseră pofta de mâncare, ea se supuse și se așeză pe scaunul pe care el i-l oferise cu galanterie, doritoare să afle explicațiile lui. — Bei ceai, îl întrebă ea, luând în mână carafa, sau preferi vin? — Este foarte bine. Am luat obiceiul să beau ceai în Indochina. — În Indochina? acolo ai fost? — Da… Înainte de a continua, Matt sorbi o înghițitură din băutura răcoritoare. Când lăsă cana jos, Nikki a fost surprinsă să descopere în privirea lui expresia unei dureri imense, accentuată de fața lui crispată. Pentru prima dată ea remarcă o cicatrice lungă și subțire care-i brăzda fața. Cu vârful degetului, ea îi urmări cicatricea. — Unde ai căpătat-o? El întoarse capul, nedorind mângâierea ei. — Tot în Indochina. Cred că este mai bine să începem cu începutul, Totul începe din preziua căsătoriei noastre. Dacă ții minte, am primit vizita unui cuplu de americani care au dorit să vorbească cu mine. Nikki își încruntă sprâncenele încercând să rememoreze scena. — Parcă îmi aduc aminte. Veniseră să-ți propună un contract de muncă, nu-i așa? — Cam așa ceva. Fiul lor, care era soldat în Vietnam, fusese dat dispărut. Căzuse probabil mort undeva nu departe de granița cu Cambodgia. Părinții aflaseră însă că existau mulți prizonieri de război trimiși în lagărele de muncă din nordul țării. Ei recăpătaseră speranța că este încă în viață și m-au rugat cu insistență să mă duc până în Vietnam să aflu dacă fiul lor mai trăiește. Mi-au spus că nu se uită la bani. — De ce nu mi-ai spus nimic atunci? îl întrebă Nikki care rămăsese cu gura, căscată. — Deoarece am refuzat oferta lor. În alte împrejurări, aș fi cedat rugăminții lor, dar cum trebuia să mă căsătoresc a doua zi, am considerat că este mai important acest lucru… Într-o străfulgerare de o clipă ea ghici ce a urmat. — Când te-am dat pe ușă afară, n-ai mai stat la îndoială și ai acceptat să te duci în Indochina. — Așa e, recunoscu el. Credeam însă că voi lipsi doar șase săptămâni, ca să-ți dau posibilitatea să reflectezi și să iei o hotărâre în privința căsătoriei noastre… Sensul cuvintelor lui Matt nu-i scăpă lui Nikki. Ea fusese o adolescentă plină de ardoare, fără să aibă o noțiune prea clară despre responsabilitățile pe care le cerea o căsnicie. În noaptea nunții, când el a vrut să o iubească, ea se închisese în sala de baie, hotărâtă să nu-i deschidă ușă. Toate încercările soțului ei de a o determina să fie mai rezonabilă rămăseseră fără rezultat. A doua zi dimineața, proaspătă, neprihănită, ea deschise în sfârșit ușa, convinsă că viața va continua la fel ca înainte, cu sărutări nevinovate și priviri languroase… De aceea, când Matt îi spusese că are intenția fermă de a face din ea soția lui, în toate sensurile cuvântului, ea deveni extrem de furioasă, provocând o ceartă îngrozitoare care nu se termină decât o dată cu plecarea soțului alungat. Îi trebuise mai mult de o săptămână ca să-și dea seama că el se supusese hotărârii ei și că nu mai avea de gând să se întoarcă… În acel moment avusese un sentiment dureros de disperare. Rămasă singură la hotel, ea nu îndrăznise să spună adevărul părinților săi și preferase să mai stea opt zile singură pentru a da impresia că se află în luna de miere. Când, în sfârșit, ea se întoarse la Brookfield și le anunță trista veste, aceștia o priviră cu înțelegere și compătimire. Având în vedere că ei prevăzuseră cu mult înainte eșecul acestei căsătorii, nu au fost prea impresionați decât de rapiditatea cu care se întâmplase acest lucru. Cu toate acestea, ei nu i-au mai amintit niciodată că a avut o căsnicie eșuată, în anii ce au urmat până la moartea lor. Nikki își amintea numai privirile mamei sale, care uneori erau umbrite de tristețe și milă. Scoțând un suspin, își alungă din minte aceste gânduri sumbre. — Mi-ai spus că lipsești doar șase săptămâni și cred că au fost mai mult de șase ani. Matt desena un unghi pe fața de masă, trădându-și nervozitatea. — În timp ce făceam o anchetă cu americanul dispărut, am fost arestat ca spion în solda C.I.A. În ciuda faptului că am negat cu vehemență acest lucru, autoritățile vietnameze n-au vrut să dea crezare vorbelor mele, Au considerat că am intrat ilegal în țară, și au avut mărturii că am fotografiat și am întrebat pe diferiți oameni despre un american. Acest lucru a fost suficient pentru a mă acuza. O emoție puternică a pus stăpânire pe Nikki, care se înduioșă de soarta lui Matt. — Ai rămas în închisoare în acest timp, nu-i așa? — Da. Nu într-o celulă, dar îmi era interzis să ies din locuința care îmi fusese repartizată și să am contact cu lumea exterioară. Nu am avut nici măcar satisfacția de a-mi îndeplini misiunea. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu acel băiat. Nikki rămase descumpănită. Astfel de peripeții nu au. loc decât în filme sau romane, nu în viață! — De ce nu ai căutat să iei legătura cu Ambasada pentru a scăpa din acel infern?! — Care ambasadă? Eu nu sunt cetățean australian. În principiu, sunt cetățean britanic dar sunt născut în Peru. Părinții au murit și nu am alte rude. Nimeni n-ar fi putut depune garanție pentru mine. — Ba da, eu. De ce n-ai încercat să-mi scrii? Matt își puse mâna pe brațul ei și o mângâie în semn de recunoștință. — Sunt sigur că nu ai fi ezitat un moment să sari în ajutorul meu și că ai fi făcut totul pentru a mă salva. Nu am vrut totuși să te expun unui risc, nici pe tine, nici pe părinții tăi. — Așadar, ai preferat să îmi fac o mie de gânduri în legătură cu soarta ta și să fiu disperată în așteptarea ta! Intențiile tale au fost desigur lăudabile, dar consider că părerea ta despre onoare este foarte ciudată! Vocea ei se frânse și începu să plângă. — Nu plânge, șopti Matt, caută să mă înțelegi. Era preferabil ca tu să mă uiți. De fapt, nu intenționam să mai calc vreodată pe aici, dar, cum vezi, nu am putut să mă împiedic să revin… Dacă aș fi știut că îmi duci dorul… — Matt, te iubeam, mărturisi Nikki cu greutate, încât vorbele ei abia se auziră. — Am avut impresia penibilă că în seara căsătoriei noastre mă considerai un satir care încerca să seducă o copilă. — De fapt eram o copilă pe atunci… între timp am mai crescut. Matt se uită țintă la ea, mângâindu-i brațul și ea simți că obrajii încep să-i ardă… — Acum îmi dau seama că ai crescut. Erai încântătoare la nouăsprezece ani, dar acum ai devenit de-a dreptul o răpitoare. — Te rog nu mai vorbi pe acest ton protector, replică ea agasată. Povestește-mi mai bine cum ai scăpat din acel infern. Matt nu prea lăsa să se vadă că avea intenția să reia povestea aventurilor sale. — Foarte simplu, ei mă țineau prizonier în vederea procesului care era mereu amânat, deoarece nu aveau oficial nici o acuzație împotriva mea. Se pare că am devenit stânjenitor pentru ei, deoarece cu ocazia unei aniversări a unei personalități politice am fost eliberat fără nici o altă formalitate. Dă-ți seama că nici eu nu am cerut alte explicații, pentru că nu aveam decât un singur gând: să plec cât mai repede de acolo. — Și să revii cât mai repede aici! El a făcut o pauză, după care a continuat: — Așa e. Am luat ziarele de la Saigon și am aflat de logodna ta. Nu era nimic de mirare. Ea era unica descendentă a unei familii renumite și Richard se bucura de o anume celebritate, ca un tânăr sculptor talentat. — Bine. Acum că știi, ce proiecte ai? Drept răspuns el o trase cu putere spre sine, încât erau foarte aproape, despărțiți doar de colțul mesei. — În acești șase ani, am visat tot timpul clipa când te voi ține în brațe… acest lucru m-a ținut în viață, continuă el, cu voce sugrumată de emoție. Mi-a fost imposibil să rămân departe de tine… Înainte ca Nikki să-și dea seama ce are el de gând, Matt își strecură mâna pe după umerii ei și o sărută cu pasiune pe buze. Surprinsă, ea nu se împotrivi sărutărilor lui Matt, care îi trezeau fiori de dorință în tot corpul. El o sărută pe pielea fină a gâtului și cu mâinile tremurânde îi mângâie trupul subțire și o strânse cu putere, ca și cum s-ar fi temut ca ea să nu dispară. În momentul când el a început să-i descheie bluza, ea a încercat să se desprindă din îmbrățișare și îl rugă să înceteze. — De data aceasta nu te mai las, protestă el, mângâindu-i sânii. Involuntar, ea reacționa la mângâierea lui, lipindu-se și mai strâns de el. Colțul mesei care îi strivea coapsa o aduse la realitate. Cu un efort suprem se smulse din brațele soțului ei și puse mâna pe un scaun pe care-l puse între ei ca un scut și de care se sprijinea să nu cadă. — Acum nu mai avem dreptul să facem dragoste, murmură ea. — De ce? suntem căsătoriți… De șase ani nu fac decât să mă gândesc la tine. Ea se abținu cu greu să nu-i spună că același lucru îl făcuse și ea după plecarea lui. Ar fi însemnat să-i dea apă la moară… Dacă s-ar fi întors după un an sau doi, ea l-ar fi întâmpinat cu bucurie, dar acum era prea târziu. Pentru a scăpa de chinul datorat absenței lui Matt ea lăsase ca flacăra dragostei sale să se stingă. — Ce-mi pasă mie că ai fost lipsit de căldura dragostei! exclamă ea cu brutalitate. Nikki regretă deîndată cuvintele spuse la mânie; ochii albaștri ai lui Matt aruncau fulgere mânioase. — Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva te culci cu Bligh? Ea nu îndrăzni să mărturisească faptul că nu era nimic între ei. De altfel, ea nu ar fi putut spune care este cauza pentru care relațiile ei cu Richard rămăseseră platonice, în orice caz, Matt ar fi tras o concluzie pripită: că ea nu-și iubea logodnicul. Cunoscuse o singură dragoste după plecarea lui Matt, dar legătura nu durase mult timp. Nikki își dăduse repede seama că el nu căutase decât să-l înlocuiască pe soțul ei. De aceea nu-i mărturisise nimic lui Matt. — Îți repet că am crescut, replică ea pe un ton echivoc. — Bineînțeles, dar asta nu înseamnă că nu ești încă soția mea. — Până va fi pronunțat divorțul, care va avea loc peste o lună. Matt îi adresă un surâs crispat. — Înseamnă că pot să profit la maximum de această lună, nu-i așa? — Ce vrei să spui? Ea așteptă neliniștită răspunsul. — Vreau să spun că altădată nu am avut curajul, dar astăzi este altă situație.

CAPITOLUL I — Având în vedere experiența dumitale, sau mai bine zis, lipsa ei – spuse domnișoara Price, încruntându-se către Liddie care se juca nervoasă cu o șuviță de păr negru strălucitor, ce-i cădea pe față –, cea mai bună slujbă pe care pot să ți-o ofer este aceea de guvernantă, în provincie. Presupun că nu te interesează… Ochii Liddiei se măriră de uimire și, pentru o clipă, acesteia îi veni să râdă. Guvernantă la țară! De ce oare nu-i venise în cap ei însăși o astfel de idee? Era exact ceea ce i-ar fi trebuit. După patru ani la oraș, ar fi ca și cum s-ar întoarce acasă. Se aplecă puțin în față cu inima bătându-i mai tare ca de obicei: — Mă interesează foarte mult, domnișoară Price. Ați putea să-mi spuneți cu exactitate unde anume la țară ar trebui să merg? Domnișoara Price se uită mirată la acea fată cu tenul alb și ochi atât de albaștri, umbriți de mov, care părea atât de fragilă încât te așteptai să se topească după o oră de stat în soare la țară. — Foarte departe de vestul ținutului New South Wales, domnișoară Beech. Mai încolo de marginea deșertului. Ochii Liddiei sclipiră ușor și-și reținu respirația. Al șaselea simț îi spuse că acest moment și-l va reaminti toată viața și aproape ghici ceea ce domnișoara Price adăugă: — La o fermă de oi numită Painters Hill. Liddie expiră încetișor. Painters Hill! Acolo-și petrecuse cei douăzeci de ani ai vieții sale, cu excepția perioadei când fusese plecată la școala-internat. Gândurile o asaltără cu repeziciune. Cine conducea acum ferma? se întrebă ea cu febrilitate. Un lucru era sigur, nu putea să fie Mace Ridley, pentru că el, probabil, nu mai locuia acolo. Ghinionul nu putea s-o tragă înapoi la Painters Hill, dacă acel om nesuferit, printr-o întâmplare nedorită, ar mai locui acolo. Era o persoană pe care nu mai dorea s-o vadă niciodată. Niciodată. Îl cunoscuse când avea șaptesprezece ani, ceea ce o lecuise de el și de modul lui de viață. Probabil mai era încă un erou pentru fetele care-l adorau de la televizor, dar pentru Alida Beach era un individ insensibil, egocentric și mult prea chipeș pentru gustul său. Pentru câteva clipe nu zise nimic. Trebuia să se gândească bine. Nu trebuia să se lase influențată. Fusese o vreme când nu dorea nici măcar să citească despre el în ziare și chiar dacă nu mai apăruse de multă vreme în fața camerelor de luat vederi, de curând, urmărind o piesă la televizor, îi remarcase numele ca scenarist, pe generic. Bineînțeles că scria în continuare, doar îi spusese că este singurul lucru pe care dorește să-l facă. Astfel că, acum era posibil să locuiască la Adelaide, cât mai departe de Painters Hill… așa cum făcuse odinioară și tatăl său. Ar fi fost un alt mare proprietar de pământuri, care lipsește, dar Alida nu credea ca el să se mai obosească să-și viziteze proprietatea măcar o dată pe an, așa cum făcea atunci când stăpânul era tatăl său. Nu, nu credea ca să existe riscul să dea peste el, acolo. — Ei, bine? întrebă domnișoara Price și după sunetul vocii sale, Liddie își dădu seama că ea repeta întrebarea. Ce ai de zis? Te mai interesează? Liddie înghiți în sec. — Cum se numesc cei de acolo? întrebă ea cu o voce răgușită. Miss Price o privea de la înălțimea biroului. Nu era posibil să fie copiii lui Mace cei care aveau nevoie de o guvernantă, își reaminti Liddie. Trecuseră doar patru ani de când nu-l mai văzuse și în această perioadă, ori cu cine s-ar fi însurat, n-ar fi putut avea copii de vârsta la care să necesite o educatoare. — Numele lor este Damery, spuse domnișoara Price. Și am impresia că s-ar putea să fie o slujbă pe termen scurt. Se pare că au ceva probleme de familie. Uitându-se la Liddie cu îndoială, adăugă: — Oricum, la urma urmei, cred că ești prea tânără. N-ai încă douăzeci și unu de ani, nu-i așa? — Vă rog, spuse repede Liddie, nu sunt prea tânără, domnișoară Price. Am mare nevoie de această slujbă. Pot să mă descurc, o știu. Este adevărat că am doar un an de experiență ca meditator și nu sunt calificată, dar am căpătat experiență la lecțiile prin corespondență și la școala prin radio. Am fost crescută la țară. Mi-am făcut lecțiile în acest mod până la vârsta de 12 ani. Pot să duc la capăt o astfel de treabă destul de bine. Nu mă interesează că este doar temporară. Trebuie să găsesc neapărat o slujbă, termină ea cu disperare, gândindu-se la conversația pe care o avusese cu tatăl său vitreg noaptea trecută: — M-am hotărât să-mi iau o menajeră, Alida. Doamna Meade va veni să locuiască aici săptămâna viitoare și-ți sugerez să-ți cauți de lucru și să închiriezi o locuință, împreună cu una dintre prietenele tale. Ar fi mai bine din toate punctele de vedere. În această casă nu mai este nimic în afară de haos, de când a murit mama ta. Ochii lui căprui, pe care mama sa îi găsise atât de atractivi, o priveau cu răceală și Liddie clipi. Să numești, asta „haos” era prea mult, dar, într-adevăr, lucrurile nu mergeau așa cum trebuie. Când trăia mama ei, Philippa și Stephne erau suportabile, dar de șase săptămâni Liddie nu mai putea să le stăpânească și erau momente când simțea că nu mai poate. Erau prea răsfățate, ăsta era necazul. Întâi, le răsfățase bunica lor, apoi, când mama Liddiei se măritase cu Charles Hardy, ea continuase să le lase în voia lor. Poate că așa îi era mai ușor – și pentru că se temea să nu-și favorizeze propriul copil, neglijându-și fiicele vitrege. Liddie privi către femeia de la agenția de angajări: — Mă lăsați să încerc, nu-i așa? Dacă aș putea să obțin o întrevedere… — Nu este necesar, spuse domnișoara Price ridicând din umeri. Cred că doamna Damery este încă în Sidney, acum, dar mi-a dat mână liberă ca să-i găsesc pe cineva. Adevărat vorbind, nu este un lucru atât de simplu. Puține fete, în ziua de azi, vor să meargă să se izoleze în provincie. Totuși, dacă așa cum spui, ai crescut la țară, este o oarecare diferență. Deci dacă ești sigură… — Oh, dar sunt, sunt, continuă Liddie cu ardoare. Domnișoara Price zâmbi cu îngăduință: — Foarte, bine, am s-o anunț pe doamna Damery că i-am găsit pe cineva. Trebuie să fii la Broken Hill peste două săptămâni și o s-o întâlnești acolo. O să-ți scriu imediat detaliile. Cinci minute mai târziu, Liddie mergea pe stradă gândindu-se că a reușit. Și-a găsit o slujbă și mai ales la Painters Hill! Simți totuși o ușoară urmă de îndoială. Poate că nu trebuia să accepte cu atâta repeziciune să meargă acolo. Rana din suflet, pe care i-o provocase Mace, nu se vindecase ușor. În orice caz, el nu va fi acolo. Singura ei problemă acuma era cum să-și folosească cele două săptămâni până la plecare. Această problemă se rezolvă imediat ce ajunse acasă la moderna clădire din St. Ines, unde locuia de trei ani, chiar de când mama sa se căsătorise cu Charles Hardy, un agent imobiliar. În cutia poștală era o mult așteptată scrisoare de la tânărul său frate Tony și Liddiei îi sări inima din piept. Nu reușise să-l anunțe pe Tony când, cu șase săptămâni în urmă, mama murise subit din cauza unei hemoragii cerebrale. El plecase de acasă înainte de a împlini șaptesprezece ani, spunându-i maică-sii că pleacă înapoi în preerie. Neputincioasă, aceasta îl lăsase să plece, știind că nu se înțelege cu tatăl său vitreg. Liddie îi scrisese la ultima adresă pe care o avusese de la el, dar neprimind nici un răspuns, nu avea idee dacă fratele său lucrează la o crescătorie de oi cum își propusese, sau era încă pe motocicletă, în drum spre vest, luîndu-și câte o slujbă ici și colo. Se grăbi să intre în casă, nerăbdătoare să deschidă plicul și în același timp uitându-se la ceas. În jumătate de oră, Philippa și Stephne, acum în vârstă de paisprezece și doisprezece ani, vor fi acasă, plângându-se de școală, azvârlindu-și hainele pe podea, uitându-se la televizor și refuzând să-și facă lecțiile. Dacă încerca să le disciplineze, Charles nu intervenea niciodată, văitându-se că nu se poate ocupa de toate aceste „certuri” tocmai acum – aceasta însemnând „la atât de scurt timp de când îi murise nevasta”. Niciodată nu realiza că nici Liddie nu se consolase încă după pierderea mamei sale. Singură, în camera sa, deschise scrisoarea lui Tony. Era din Coober Pedy, o localitate în sudul Australiei și ochii Liddiei se umplură de lacrimi în timp ce citea cuvintele fratelui său, expresie a durerii pricinuite de moartea mamei lor, regretul că nu fusese acolo, regretul că nu scrisese mai des. Săracul Tony. Urâse să meargă, la Sidney după ce murise tatăl lor și trebuiseră să plece de la Painters Hill, și cel mai mult urâse momentul când, mai târziu, mama lor se măritase cu un om pe care nu-l înghițea. „Acum lucrurile s-au schimbat, te sfătuiesc să pleci, citi Liddie. Nu deveni sclava acestui tată vitreg încrezut și egoist și a celor doi copii ai săi. Mămica s-a măritat cu el, bănuiesc, pentru că avea nevoie de un bărbat în viața ei, dar acum când ea nu mai este, tu nu-i datorezi nimic. Știu că ai vrut s-o ajuți pe ea când era bolnavă, dar C. Hardy nu te-a apreciat atunci și pariez că acum, cu atît mai puțin. Urmează-mi sfatul și pleacă. Ar fi trebuit să continui colegiul și dacă el ar fi fost cât de cât decent, ți-ar fi dat bani pentru asta. Câteodată cred, după cum te cunosc, că te gândești să te măriți. Este adevărat că nu mai sunt la curent cu nimic. Îmi pare rău că nu-ți pot oferi nici un suport material, dar după cum cred că ai ghicit după adresă, lucrez în domeniul pietrelor de opal. Nu te voi uita dacă voi avea norocul pe care îl sper. Scrie-mi și spune-mi ce ai decis. N-o să plec chiar atât de repede de aici”. Liddie își ridică ochii de pe scrisoare. Gânditoare, încercă să-și facă în minte o nouă imagine despre fratele său, creată de această scrisoare. Nu semăna deloc cu cea a băiatului slăbuț, blond, care-și împachetase lucrurile într-un mesak și plecase d.e-acasă cu optsprezece luni în urmă. Nu-i plăcea faptul că lucrează în domeniul opalului și mulțumea cerului că maică-sa nu aflase înainte de a muri, ceea ce ar fi făcut-o să se îmbolnăvească și mai tare. Aceasta crezuse că fiul ei plecase la o crescătorie de oi să învețe meserie. Acesta fusese singurul motiv pentru care îl lăsase să plece. Liddie stătu pe loc, cu o cută de îngrijorare pe frunte. La optsprezece ani, fratele său îi părea teribil de tânăr, și cu toate că era doar cu doi ani mai mare decât el, nu putea să-și reprime simțul responsabilității pe care-l simțea față de el. Deoarece mai avea două săptămâni înainte de a începe să lucreze la Painters Hill, va merge la Coober Pedy și va cerceta ea însăși ceea ce se întâmplă în realitate. Nu vedea nici un viitor pentru Tony în zăcămintele de opal; nu știa nimic despre minerit, în timp ce despre creșterea oilor mai știa câte ceva. Era un drum lung până acolo și costa mai mult decât își putea permite, dar simțea ca trebuie să facă asta. Cât despre ajunsul la Broken Hill, oamenii de la țară fiind prietenoși, era sigură că va reuși să găsească pe cineva care s-o ducă cu mașina. În momentul în care auzi ușa trântindu-se, amintind venirea celor două fete, ea-și făcuse deja planul. Va pleca spre Coober Pedy imediat ce va fi gata. Îi spuse lui Charles despre intențiile sale, în acea seară, după masă, când fetele dispăruseră pentru că erau vase de spălat. Îi vorbi despre Tony. Aceasta n-a făcut decât să-i dea apă la moară în ținerea unui discurs despre prostia tinerilor care cred în noroc mai mult decât în muncă și ar fi continuat lăudându-se cu cariera sa plină de succes în vânzări de imobile, uitând foarte ușor banii pe care mama Liddiei îi avusese de la primul ei soț și pe care el îi cheltuise numai în propriul său avantaj. — Mă bucur că ai ținut cont de ceea ce te-am sfătuit, Alida, zise el, privind-o din fotoliul în care stătea. Ai fost inutilă destul. Apropo, unde este serviciul pe care ți l-ai găsit? Îi răspunse scurt: — Mi s-a oferit ceva spre Broken Hill. Tatăl său vitreg își ridică sprâncenele, iar gura i se încreți neplăcut: — Când pleci? — Poimâine, spuse ea hotărât, simțind cum o cuprinde mânia. Se uită la el împietrită. Ce chipeș era, dar ce lipsit de inimă! Nu se gândea la nimeni, ci doar la el însuși și mama sa nu observase niciodată. Era înduioșătoare cum îl aștepta, cum sărea să-i îndeplinească orice dorință și-i accepta mitocănia fără să se plângă. Pe Liddie o durea să se gândească la asta. Propriul său tată fusese cu totul altfel. Departe de a fi frumos, era atât de blând și înțelegător… Liddie îl iubise din tot sufletul. Liddie își făcu rezervarea pentru zborul către Adelaide de a doua zi. În acea noapte își împachetă lucrurile, gata pentru plecarea din dimineața următoare. Philippa și Stephne se supârară și o acuzară când aflară că pleacă: — Ne părăsești pe noi și pe tata… — Nu vă faceți probleme, le-o tăie ea scurt. Noua menajeră va veni mâine și sunt sigură că o să vă placă de ea. O priviră cu îndoială. Era destul de greu să curmi o relație de prietenie, pentru că, în pofida a orice, Liddie simțea afecțiune pentru surorile sale vitrege și chiar și pentru Charles. Era conștientă că, cu toată slujba sa ca guvernantă, viitorul său era foarte nesigur și începu să se gândească la întrebările puse de Tony în scrisoare: Vroia să-și continue colegiul sau își propusese să se căsătorească? „Nu”, era răspunsul la ambele cazuri și în special la acela al căsătoriei. De la Mace Ridley învățase să nu-i creadă pe bărbați, iar mai târziu, comportamentul lui Charles Hardy față de mama sa îi întărise această convingere. Bărbații chipeși erau cel mai puțin demni de încredere dintre toți oamenii. De fapt, Liddie Beech nu avea nici cea mai vagă idee despre modul în care va evolua viața sa. Dacă ar fi putut întâlni un bărbat puternic, cinstit, demn de încredere ca tatăl său, și-ar recâștiga poate încrederea în căsătorie. În acest moment însă, bărbații nu făceau parte din categoria animalelor sale favorite. Spera doar ca fratele său să îmbunătățească puțin credința ei pierdută. Odată ajunsă în Adelaide, Liddie își cumpără un bilet de autobuz care pleca ziua următoare la Alice Springs. Era un autobuz turistic care făcea o oprire de o noapte la Port Augusta, înainte de a se îndrepta dis-de-dimineață spre drumul către Centre. Era mult mai distractiv să călătorești așa decât să zbori, iar pentru Liddie, care iubea provincia, era foarte plăcut. Era ținutul marilor crescătcrii de oi, pietros și atât de plat, încât - uneori aveai irnpresia că autobuzul se îndreaptă către cer. Ici și colo era câte un pâlc de copăci și, întâmplător, câte un smoc țepos de iarbă galbenă sau gri-verzui apărând din pământul roșu. Acestea, marea întindere de pământ lutos și tufișurile ciufulite erau stranii, dar atât de dureros de familiare Liddiei, care privea prin fereastra autobuzului la imaginile ce-i zburau prin față. Căută să distingă acele floricele galbene care străluceau uneori din tufișuri, sau pui de animale încercând să pască -smocurile sărăcăcioase și simți în suflet un dor nespus pentru locurile unde-și petrecuse copilăria. Și cât de minunat i se păru să vadă din nou canguri săltând de-a lungul câmpiei! La prânz, după depășirea marilor lacuri sărate, autobuzul se opri puțin la Kingoonya, un orășel, stație la calea ferată care străbătea câmpia Nullarbor și care se compunea dintr-un garaj, magazin, hotel, poliție și o școală micuță. În continuare drumul ducea printr-un ținut dezolant, unde stâncile străluceau puternic și metalic în lumina orbitoare. Târziu, după-amiază, ajunseră la Co-ober Pedy, o localitate micuță, care exista numai din cauza exploatării de opal și care zăcea ca o epavă abandonată, în câmpia netedă și prăfuită. Pentru Liddie, ziua se apropiase de sfârșit. Nu-i făcuse cunoscut fratelui său că sosește și, luându-și bagajul cu ajutorul unui șofer foarte amabil, intră într-un magazin care purta un anunț „Vindem orice", pentru a întreba unde îl poate găsi pe Tony Beech. — Tânărul cu păr blond și barbă? întrebă proprietarul cu o voce aspră, dar prietenoasă. Barbă? În mod sigur Tony era prea tânăr ca să aibă barbă. Tocmai când să nege această posibilitate, Liddie se opri. Poate că acum are barbă. Zâmbi nesigur și aprobă. Este fratele meu. — Nu seamănă cu dumneata… Dacă ăsta este tânărul la care te referi, locuiește puțin în afara localității, în bojdeuca tânărului Harry West. Liddie se strâmbă gândindu-se la valiza grea și strada prăfuită, îndoindu-se că ar găsi ceea ce se cheamă „un taxi”, într-o localitate ca asta. — Dacă îmi spui direcția, o s-o apuc într-acolo. — Direcția? omul o măsură neîncrezător. Stai un pic, așteaptă, l-am văzut pe tovarășul său cu puțin timp în urmă. Venise pentru ceva cumpărături. Probabil acum este la cârciumă. Ieși pe ușă și, reliefându-se puternic în lumina orbitoare, țâșni în strada pe care erau parcate câteva mașini hodorogite și pline de praf și câteva utilaje. — Uite la vechitura aia. albastră, îi spuse el Liddi-ei, du-te și așteaptă lângă ea și Roy va veni, mai devreme sau mai târziu. Mașina era descuiată și, după o ușoară ezitare, Liddie își puse valiza cea mare în portbagaj având grijă să nu strivească grămada de cumpărături ce se afla aici. Se decise să exploreze locul, având grijă ca din când în când să se uite spre mașină, pentru a nu-l scăpa pe numitul Roy. Începu sa se plimbe pe stradă, un pic nervoasă din cauza privirilor curioase ale celor ce treceau pe lângă ea. Mulți dintre ei erau oameni butucănoși, în pantaloni sau șorturi prăfuite, câțiva dintre ei fără cămăși, iar unii purtând doar îmbrăcăminte de corp divers colorată. Toți aveau un strat de praf pe față și haine, ceea ce nu era de mirare deoarece nu vedeai nicăieri un copac sau fir de iarbă. După ce i se făcu cu ochiul și fu fluierată de vreo câteva ori, pe Liddie o părăsi curajul. Nu putea să se obișnuiască Cu acest gen de bărbați. Era sigură că mulți dintre ei erau oameni decenți și de îndată ce va fi cu Tony sau prietenul acestuia, Roy, nu va mai fi nici o problemă, dar în acest moment o enervau cu toții. În timp ce se întorcea grăbită înapoi, observă un bărbat care deschidea portiera mașinii albastre. Trebuia să fie Roy și începu să se grăbească, privindu-l cu neîncredere în timp ce acesta se opri un moment. înainte de a intra în mașină. Nu prea înalt, cu umerii lați și mai curând solid, părea mai în vârstă ca Tony, cu toate că cea mai mare parte a feței îi era acoperită de o barbă neagră. Se simți considerabil liniștită de ochii căprui ce o priveau acum, după ce se apropiase de mașină. Liddie îi zîmbi puțin cam nervoasă. Nu era sigură că lui îi va plăcea când va constata că sora lui Tony Beech se băgase în lumea - bărbaților de la Coober Pedy. — Sunt Liddie Beech, spuse ea repede, în timp ce tânărul o privea fix. Sunt sora lui Tony. Nu-i așa că ești Roy? El aprobă din cap: — Roy Hanson. Totuși Tony nu mi-a spus că te așteaptă. Unde stai? La hotel? Simțea cum se roșește. — N-am tras nicăieri și Tony habar n-are de sosirea mea. Mi-am pus bagajele în mașină, mărturisi ea, dar o să le scot dacă… — Dacă nimic, o întrerupse el cu un zâmbet prietenos. Se aplecă pentru a deschide ușa în dreptul locului de pasager al mașinii: — Hopa sus, Liddie. Nu-i nevoie să mergi la hotel. Putem să te găzduim, deși nu arăți ca o fată care s-ar acomoda aici, adăugă el privindu-i admirativ rochia crem, fără mâneci, cu care era îmbrăcată. — Apropo, cât ai de gând să stai în această șandrama prăfuită? — Nu prea mult. Trebuie să fiu la Broken Hill peste zece zile. Mașina o porni la drum lăsând în urma ei un nor gros de praf și Liddie observă o măcelărie, o brutărie, o băcănie, un magazin și un restaurant, ca și o bancă și câteva centre pentru opal, după care părăsiră ceea ce s-ar fi putut numi zona construită a orășelului. În curând se strecurau pe un făgaș care urca și cobora printre puțuri de mine, mormane de murdărie și locuințe subterane așezate în praful roșcat al unui peisaj lunar. Liddie putu să vadă canistre de petrol ce serveau drept coșuri, generatoare fragile care alimentau cu electricitate și găsi totul aproape fascinant. — Tony este un băiat grozav, remarcă Roy. Am devenit parteneri, ți-a spus? Ai nevoie de un tovarăș când lucrezi ca noi. Știi ceva despre extragerea opalului, Liddie? — Absolut nimic, recunoscu ea. Se poate trăi din asta? El dădu din umeri și zâmbi. — Bineînțeles că poți trăi, deși pentru moment, eu și cu Tony de-abia ne acoperim cheltuielile. Dar sunt sigur că nu va dura mult până când o să dăm de ceva de valoare. O cantitate de opal considerabilă s-a extras din vecinătate. Într-una din zile o să ne întâlnim cu norocul și o să găsim o piatră mare. Continua să conducă prin praf în timp ce vorbea. — Gata. Am ajuns. Intră. Îți aduc eu valiza. După cum se pare, Tony încă nu s-a întors, dar n-o să întârzie mult. Îl urmă coborând niște trepte, într-un fel de magherniță subterană. Citise despre luxul neașteptat în care trăiau câțiva dintre prospectorii de opal din Coober Pedy, cu mobilă modernă, covoare pe dușumele, tablouri pe pereți și așa mai departe, dar această locuință era departe de a fi luxoasă. De fapt, era ceva spartan cu pereți grosolani unde ici și colo se vedeau urme de tencuială și cu niște găuri ce serveau pentru aerisire. În pereți fuseseră săpate paturi și scaune și se mai aflau acolo un frigider vechi și o plită, dar era destul de curat având în vedere că aici locuiau doi burlaci. — Nu este locuința mea, explică Roy, în timp ce Liddie se uita în jur. Băiatul care stă aici este plecat la Sidney ca să vândă o parcelă cu opal. Ar putea să ia un preț bun dacă nu se grăbește. Maică-sa a avut grijă de el până acum o săptămână. Se cocoșase trăind în tranșeea asta, adăugă el cu o strâmbătură. Poate fi făcută locuibilă. Dacă ar fi fost a mea, nu mi-ar fi displăcut. Până la urmă n-o să ți se pară chiar atât de rea. Presupun că mâine o să vrei să arunci o privire la puțurile de mină. — Da, mi-ar place să fac asta, aprobă ea, un pic amețită de această conversație despre parcelele cu opal. Îl privi cum pune niște apă la fiert ca să poată face ceai și se minună cât de mult îl putea el influența pe fratele său. Părea a fi un om plăcut, cu care te poți înțelege ușor. Nu era prea frumos, dar în concepția Liddiei, acesta era un punct mai curând în favoarea lui. Tocmai se gândea la tatăl său vitreg, Charles, când dintr-o dată, îi apăru în imagine fața lui Mace Ridley, fapt care o tulbură profund. Cum putea să-și aducă aminte atât de bine figura unui bărbat pe care-l cunoscuse doar vreme de trei săptămâni și pe care nu-l mai văzuse de patru ani? Își spuse că toate astea se datorau faptului că-i văzuse destul de des fotografia în reviste. În adâncul sufletului său, știa însă că nu acesta-i adevărul. Totul era din cauză că fusese atât de disperat de îndrăgostită de el… până când acesta îi destrămase visurile cu o lipsă de sensibilitate brutală, lăsând-o să înțeleagă fără dubii că se distrase pe socoteala ei. Dar acestea erau de domeniul trecutului. Acum depășise starea ei de nebunie pentru Mace Ridley. După ce bău ceaiul făcut de Roy, insistă să-l ajute în pregătirea unor legume pentru masă și nu peste multă vreme se auzi zgomotul unei motociclete. Vederea fratelui său, după atâta vreme, fu un șoc pentru Liddie. Era atât de murdar, atât de slab iar barba care-i înconjura fața era albă de praf. Mîinile pe care le întinse către ea erau aspre. Se uitară un timp unul la altul ca și când ar fi fost doi straini și apoi fata începu să plângă – pentru moartea mamei sale și pentru băiatul drăguț care fusese fratele său și care acum dispăruse lăsând în locul său pe acest tânăr aspru cu ochi strălucitori de safir. Știa că dacă maică-sa l-ar fi văzut astfel, ar fi fost distrusă. — Am primit scrisoarea ta, îi spuse ea, când reuși să-și oprească lacrimile. Și… Tony… a trebuit să vin să văd cu ochii mei dacă totul este în regulă. — Pentru Dumnezeu, sigur că totul este în regulă, Lid. De ce n-ar fi? Oricum, îmi pare bine că te văd. Stai jos și povestește-mi. Se așeză pe unul din locurile săpate în pământ. Era foarte inconfortabil pentru că nu erau acoperite cu nimic. Tony se așeză pe podea și deschise o cutie de bere. Bău o lungă înghițitură, pe urmă, ștergându-și buzele cu dosul palmei, remarcă: — Ai plecat definitiv de acasă, nu-i așa? — Da. N-am mai vrut să stau după ce a murit mama. Ochii lui Tony o fixară. — Nu te învinuiesc. Ce-ai de gînd să faci? Ți-am spus când ți-am scris că nu am prea mulți bani. Arătă spre pereții sărăcăcioși și grosolani ai locuinței: — Mi-e teamă că nu este exact ceea ce-ți dorești! — Nu, aprobă, ea. Dar nici tu nu ești obișnuit cu așa ceva. Tu… tu o să mai stai mult aici, Tony? — Totul depinde de noroc, spuse el. Nu mă aștept să te întovărășești cu mine, oricum. Roy, care preparase între timp ceva de mâncare, intră și se așeză pe o altă bancă din pământ, bând bere și uitându-se la Liddie de parcă n-ar mai fi văzut o fată ca ea de multă vreme. Încercând să ignore această privire enervantă care se concentra asupra ei, îi spuse fratelui său: — N-am venit ca să mă ajuți, Tony. Am vrut doar să fiu sigură că totul este în regulă în ceea ce te privește. Eu am găsit o slujbă ca guvernantă, continuă ea zâmbind. N-ai să ghicești niciodată unde. — Atunci ai face bine să-mi spui, spuse el zâmbind, iar dinții îi străluciră albi, în contrast cu fața murdară. — La Painters Hill! spuse Liddie și-i așteptă reacția. — A fost prin dorința ta, sau din întâmplare? — Din întâmplare. — Cine e stăpân acum, acolo? Am auzit c-ar fi Mace Ridley… își continuă cariera și are grijă și de pământ. Ar trebui să fii atentă, o să-ți cam tragă clopotele! Nu cumva chiar asta este ideea? Nu cumva ai fost cam amorezată de el în anul în care venise să-l controleze pe tata cum conduce ferma? Liddie se înroși toată. Tony nu fusese în vacanța de primăvară, în acel an și chiar dacă niciodată ea nu-i spusese nici un cuvânt despre ceea ce se întâmplase, presupunea că maică-sa îi mai suflase câte ceva. Răspunse repede: — Nu știu de unde ți-a venit o astfel de idee. Dacă vrei să știi, mi-e neplăcut să-l văd. Face parte din categoria bărbaților frumoși care nu se pot gândi decât la ei înșiși. La fel ca și Charles. Și nici măcar nu este la Painters Hill. Dacă ar fi fost, n-aș fi pus piciorul acolo. Nu mai joacă, dar scrie pentru televiziune sau așa ceva. De altfel nu știe nimic despre creșterea oilor. Cei care sunt acuma acolo se numesc Damey și pentru că nu mă vroiau chiar imediat, m-am gândit să trec și să te văd pe tine întâi, cu toate că drumul a fost mai scump decât mă așteptam, zise ea în concluzie. — Bine, sper că ai ceva bani. Tot ce am găsit noi până acum căutând opal, de-abia ne ajunge să ne ținem zilele. — Nici. așa Tony, nu-i chiar atât de rău, se amestecă Roy, care până atunci ascultase fără a lua parte la conversație. Trebuie să ne ținem firea și-ți jur că în curând o să nimerim peste un zăcământ bogat. — O să nimerim, spuse Tony și se încruntă la Liddie. — Cât ai de gând să stai aici, acum când te-ai asigurat că sunt viu și încă mă mișc? — Nu prea mult, spuse ea puțin stânjenită de reproșul din ochii lui. Doamna Damery trece vineri, săptămâna viitoare, prin Broken Hill, ca să mă ia. — Vinerea, viitoare! exclamă el. Ce ai de gând să faci? Nu-mi place ideea să stai aici, este prea rudimentar pentru tine. Ar fi mai bine să te muți la hotel, unde poți găsi un pat curat și o baie. Liddie își mușcă buzele. Din ceea ce văzuse în orășel, nu credea că ar vrea să stea la hotel pe cont propriu. Ar fi fost probabil la fel de incomod și zgomotos noaptea. Realiză că procedase cam impulsiv plecând din Sidney așa cum făcuse. Dacă s-ar fi gândit mai bine ar fi realizat că o să dea de probleme de acest gen. Totuși, nu se aștepta ca Tony să locuiască în condiții atât de primitive, sau „aproape primitive”, se corectă ea. Inspiră puternic și-i spuse fratelui său cu hotărâre: — Mai curând aș sta aici, dacă tu și Roy nu aveți nimic împotrivă. Nu cred că mi-ar place să stau la hotel noaptea. — Cred că ai dreptate, spuse Tony neajutorat. Presupun că o să vrei să ieși. Crezi că ai să poți să umbli printre mormanele de steril? Ai putea, dacă ți-ai fi adus cu tine niște haine mai vechi… — Am niște blugi și bluze, spuse ea, nu prea încântată. Avea o vagă idee că mineritul înseamnă scurmatul printre mormane de murdărie, în căutarea bucăților de opal. Pentru o vreme s-ar putea să fie nostim… — Formidabil! exclamă Roy, ochii săi căprui zâmbitori întâlnindu-i pe ai ei. Poți fi mascota noastră. S-ar putea să ne porți noroc. Liddie îi zâmbi la rândul său. — De cât timp ești în Coober Pedy, Roy? Întrebă ea. — Eu? De aproape șase luni. M-am ocupat de prospectarea opalului aici și la Lighting Ridge, de când aveam nouăsprezece ani. Îți intră în sânge… este ca o boală… nu-i așa prietene? întrebă, întorcându-se spre Tony. — O, dar Tony vrea să meargă la șes, spuse Liddie cu repeziciune. Merge să caute de lucru la o fermă de oi, nu-i așa, Tony? Fratele său o privi cu ochi uimiți și încă o dată, ea se gândi că el arată mult mai în vârstă decât cei optsprezece ani ai lui. — Vroiam să fac asta odată, aprobă el, dar ar fi numai muncă de păstor, Liddie. Ce șanse aș avea ca să-mi conduc vreodată propria fermă? Pariez că mama nu ne-a lăsat un cent. Frumosul ei bărbat a păpat tot. Nu-i așa? — Cred că da, admise Liddie cu voce joasă. — În timp ce, când este vorba despre opal, este o altă chestie, spuse Tony, boțindu-și cutia de bere în mână. Ai o șansă să devii cu adevărat bogat. — Nu prea mare șansă, spuse Liddie cu înțelepciune. Ochii fratelui său se întunecară. — Nu fi bleagă, Liddie. Vreau să trăiesc în acest mod și asta este totul. Nu încerca să faci pe sora cea mare și să-mi spui cum să-mi aranjez viața. Făcu o pauză și apoi întrebă cu suspiciune: — Nu cumva scumpul nostru tată vitreg te-a trimis ca să vezi ce fac și să-mi ții o predică în propriul său beneficiu? — Bineînțeles că nu este vorba de asta, exclamă ea mai mult decât jignită. Îi displăcea să-l vadă pe Tony astfel, privind-o ca și cum i-ar fi fost dușmancă. — Am vrut să te văd… ești fratele meu… credeam… Se opri și se întoarse cu ochii înlăcrimați, când Roy o cuprinse cu brațul: — Ascultă, copilă, ești obosită. Ai făcut un drum lung și ai avut destule surprize pentru o singură zi și bănuiesc că o grămadă de lucruri te-au și supărat. Uneori reuniunile de familie pot fi traumatizante. Hai să nu mai continuăm conversația în seara asta. Acum, mă duc să pregătesc o cină bună, după care o să-ți fac o cafea cu puțin brandy înăuntru și apoi o să mergi să faci nani. Avem un sac de dormit și o saltea și să nu-mi spui că n-avem grijă de tine. Liddie își înghiți lacrimile și încercă să-i zâmbească, mișcată de grija lui și rușinată de propriile ei reacții. De fapt, Tony trebuia să-și trăiască propria sa viață. „Dar nu o astfel de viață” se pomeni ea gândind. Era prea aspră, prea nesigură pentru cineva care fusese crescut ca Tony. Roy era cu totul diferit de fratele său. — Cred că n-ar fi trebuit să vin, zise ea poticnindu-se. Roy puse un braț încurajator în jurul umerilor ei: — Să nu spui asta. Este cel mai minunat lucru pe care l-a văzut această cocioabă.

Straina de Maria Kuncewiczowa Motto: …ich sah dich ja im Traum Und sah die Nacht în deines Herzens Raumt Und sah die Schlang’, die dir am Herzen frisst, Ich sah, mein Lieb, wie sehr du elend bist. HEINE   I   RÓŻA APASĂ PE SONERIE categoric şi totuşi cu înfrigurare: sa facă bine şi sa-i deschidă numaidecît, ar trebui sa ştie ca sta la usa avînd a le spune lucruri deosebit de importante. De asta data Sabina îşi purta iute trupul mare şi gras din bucătărie spre vestibul; — Buna ziua, coana mare, spuse servil. Îi ajuta Różei să-şi scoată blana, îi lua manşonul, pălăria, îi aştepta poruncile mormăind şi înălţînd cînd dintr-un umăr, cînd din celalalt – era limpede ca respectul şi un soi de spaima nervoasa nu-i puteau domoli vechile ranchiune şi nici nevoia cronica de a protesta împotriva caracterului aceleia care tocmai venise. Róża se dezbrăcă agale, tratînd-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfîrşit, îşi potrivi parul, îşi privi iute chipul răsfrînt în oglinda şi se îndrepta în direcţia camerei. Ajungînd aproape în prag, întreba de fiică-sa: — Unde-i doamna? în baie? Sabina răspunse: — Coniţa se vede ca a uitat ca vii dumneata, coana mare. A plecat şi n-a lăsat vorba. Primind lovitura, Róża nici măcar nu tresari, ci făcu în aşa fel încît obrajii şi ochii sa-i devina dintr-o data mai limpezi, mai senini – părea voioasa. Fredona un crîmpei de melodie şi începu sa înşire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aţinea tot acolo, lîngă cuierele din vestiar. — Vremea e frumoasa, aşa ca doamna noastră a pornit-o de dimineaţă cu doamna Mira, s-or fi dus şi dînsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în alta parte. Cum fac cucoanele tinere. 5 Róża nu catadicsi sa se arate în cîmpul vizual al Sabinei; în schimb, din odaia galbena răzbătu acelaşi glas de mai înainte, limpede şi raspicat: — Te poţi duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Cînd te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grija de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat ca astăzi se duce la scoală, la Zbyszek, sa stea de vorba cu dirigintele. Podeaua din sufragerie dudui, uşa spre coridor se închise trîntita, un vuiet străbătu toată casa. şi undeva, între baie şi cămară, din tumultul furiei se isca un cîntec ţipător, ascuţit, subţirel: „Aliluia. O ducea ca muia…” în spatele uşii care da spre bucătărie cîntecul pieri.   Acum Róża se aşeza şi îngădui chipului sa se posomorască. Gura triumfătoare i se înfunda, supta de obraji, rămînînd abia cît o dunga, o cicatrice la suprafaţa pielii, ochii mari i se îngustară ca la un cîine bătut, nasul îi deveni ascuţit, iar fruntea veştedă, boţită, înghiţi anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi tremurau colţurile buzelor. Întinse braţele pe marginea fotoliului şi încremeni în aceasta atitudine. Dar nemişcarea nu ţinu mult. Brusc, în fiinţa Różei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lăsa să rămîi liniştită. Cu obrazul întunecat, se scula şi se înapoie la usa de la intrare. Acum – cînd n-a mai vedea nimeni – intra, pentru a doua oara. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfăţişarea nepăsătoare pe care o avusese în fata servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferinţă, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrînă şi netrebuincioasa. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon: — Uite unde şi-a găsit Marta sa azvîrle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobila pe care am păstrat-o cu grija, ani şi ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia. Se apleca şi pipai cu băgare de seama picioruşul rotund, empire. O vreme măsuţa stătuse în camera copilului, nepoţelul ei, Zbigniew, şi-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar pînă l-a rupt. Fiică-sa, Marta, rîdea spunînd: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie sa se joace”, 6 Róża, întunecata, înainta în apartament. Se opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curînd – bombăni cu sarcasm lîngă bufetul scund şi lîngă tapiseriile din Vilno. În sufragerie, între oglinda şi ceasul de perete, era atîrnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epoca. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-şi pusese lucrurile: manşonul, gulerul de blana… şi-l ascunse sub ele. Telefonul nu suna, în casa era linişte, doar din strada urca zgomotul şi de la etajul cinci răzbătea o melodie cîntata la radio: Close your eyes1 în engleza, limba pe care n-o înţelegem, cîntecul îi suna fara sens, tînguios şi obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleşitoare şi spaima în fata nopţii erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întîmplări stînjenitoare, ceva ce trebuia neapărat sa se întîmple sau după care verşi lacrimi, iată ce stîrnea cîntecul. Róża lăsa capul în jos, mîinile îi atîrnau moi, melodia plutea deasupra ei şi peste lume, iar în suflet i se zvîrcolea tinereţea blestemata. Vie încă, înfigîndu-şi colţii ca un căţelandru rău şi fara minte. Róża se apropie de oglinda, îşi trase jacheta cu arabescuri de un roşu aprins cu argintiu. O cumpărase de curînd, cam odată cu umbrela micuţă cu mînerul ca un cioc de pasare, cam odată cu un corset franţuzesc şi cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarna. Se dusese să-şi cumpere o jacheta de lina, împreuna cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanţă discreta o alesese pe cea mai închisa. Pe asta o împinsese în direcţia mamei sale, spunîndu-i: — Ia încearc-o, mămico. Róża o încerca. Jacheta era splendida, neagra şi parca stropita cu bruma, cu un guler alb nespus de frumos şi manşete tot albe. Se încheia sever la un singur rînd de nasturi. Marta stătea ca uluita în fata Różei. — Minunat, îţi sta minunat în jacheta asta, spuse, arăţi ca un vis de iarna, sau ca Petronela în plina forma, după prînz, cînd e cu totul spiritualizata. Petronela era bătrîna lor pisica de angora. Atunci Róża simţi ceva mai rău decît moartea. Îşi simţi bătrîneţea, săvîrşită definitiv, de neînlăturat, vizibila pentru oricine. Uneori simţea în preajma moartea, dar simţămîntul —— 1 Închide ochii (emil.) (n.tr.).   asta nu era lipsit de farmec. Cînd în cursul unei crize nervoase sau într-una din stările ei ca de sinucigaş, îi amorţeau buzele şi o senzaţie apăsătoare, paralizanta, de frig o cuprindea urcînd ca un val de la talpa picioarelor, peste coapse spre inima – pe lîngă chinul fizic, pe lîngă scîrba pentru propria-i neputinţă, încerca şi o anume indecenta desfătare. Ca se cufunda atît de adînc într-o desăvîrşită lipsă de răspundere, ca se razbună şi biruie nepedepsită atîtea servituti ale vieţii; că se apropie, mai mult, tot mai mult, ca aproape a atins misterul. Neputinţa o înlănţuia ca o noua dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărţea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar şi amărui, ca presentimentul unei lumi neştiute, plină de dulceaţă. În schimb, bătrîneţea o resimţea ca pe o prezenţă furişată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-l înfiera cu o pecete hîdă, pentru a se însoţi silnic cu el şi a-l tîrî, nălucă ridicolă şi desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanităţii. Un vis de iarna. Petronela în cea mai buna forma a ei, aşa spusese fiică-sa. Ce jignitor sunaseră aceste complimente!  Róża întoarse spatele cu dispreţ melancoliei lor poetice, receptînd cu ura versiunea privind frumuseţea ei spiritualizata desprinsa de cea trupeasca. — Are mînecile prea largi, se stropşi duşmănoasă, Vînzătoarea şi Marta începură sa se agite. — E un fleac, o sa le facem cîte o pensa micuţă sub manşetă, va sta ca turnata. Róża scoase jacheta smucindu-i ţesătura elastica… Martei aproape că-i dădură lacrimile. — Dar, de ce, mama? Te rog, îţi sta minunat, poate te gîndeşti ca e prea scumpa, te rog din suflet (cu forţa încerca s-o facă pe maică-sa s-o păstreze pe umeri), ţi-o dăruiesc, uite primeşte-o ca un cadou din partea mea. Róża o privi pe fiică-sa cu ochi răi; Marta tăcu brusc, bătu din gene şi pînă la sfîrşit, cît mai rămaseră în magazin, statu astfel – uluita. Apoi Róża mai încerca şi alte lucruri, dar tot timpul trăgea cu ochiul la jacheţica prea strîmta cu arabescuri purpurii. În cele din urma zvîrli cît colo tot ce-i oferea vînzătoarea şi-o apuca pe aceasta. Vînzătoarea o ajuta, cu oarecare neplăcere, s-o încerce, fiică-sa privea în alta parte… Tonul monologului vînzătoarei scăzu, se stinse. Lauda cît putu jacheta cu arabescuri roşii. 8 — Şi asta va prinde foarte bine. Roşul contrastează foarte frumos cu parul dumneavoastră cărunt şi apoi aveţi şi un ten minunat. Marta tăcea înainte. Róża nu se simţea cuprinsă de răceala morţii, o nu, ci de o sila pentru gustul searbăd al închipuirilor irealizabile, fără speranţă şi greu de atins. Stătea posomorîtă în faţa oglinzii fără să-şi rostească hotărîrea. Vînzătoarea tăcu şi ea o clipa, dar îşi reveni numaidecît şi adăugă cu vioiciune: —  Garantez pentru calitatea ţesăturii, o veţi purta cel putin zece ani. Abia acum Róża rîse tare. Apoi spuse: — Zece ani e prea mult pentru mine, duduie draga; cred că am să mă mulţumesc doar cu unul. În sfîrşit, puteţi s-o împachetaţi. Ieşise din magazin odată cu Marta şi se despărţiră cu răceală; asta se întîmplase cu o luna în urma. Chiar a doua zi, Róża îşi cumpără un corset din elastic de foarte buna calitate, care o subţia, iar de la soldurile de toamna, paltonul de culoare deschisa, cu un strat subţire de vatelina şi umbrela cu mînerul în forma de cioc. De-a lungul vieţii sale Róża petrecuse putina vreme în faţa oglinzii. În copilărie nu se simţise întru nimic diferita de lumea înconjurătoare, tremura de bucurie sau de spaima, se schimba la fata după împrejurări, habar neavînd nici cum arata la chip, nici ce statura are. Cînd soarele ardea, cînd în parcul din Taganrog bubuia fanfara, iar sora mamei sale, vesela Julia, le făcea ochi dulci militarilor, sau cînd nechezau caii ofiţerilor din garda, cînd în stepa înfloreau mărunt lalelele roşietice, sau cînd bunicul ei Zwardecki se scula brusc, în amurg, de la masa de joc, îşi scutura scrumul din pipa, se apropia de fereastra, în fata căreia, hăt departe cupolele verzi ale mitropoliei mijeau pe fundalul Marii de Azov ce părea o dîra sinilie – îşi scutura gîtul, tăcea, îşi zburlea mustaţa şi în cele din urma începea sa cînte cu un glas răguşit: Polonia încă n-a pierit1 , iar domnul Heist, faimos ceasornicar din Varşovia, tovarăş de-al sau în exil, îl acompania bătînd darabana cu degetele pe geam şi oftînd, atunci cînd Maniuta Psarulaki, fata negustorului grec, îşi —— 1 Cîntecul soldaţilor din legiunile generalului Henryk Dabrowski (1755-1818), comandant al diviziei polone în armata lui Napoleon; cîntec devenit imnul naţional polonez (n.tr.).   foşnea pe terasa pantalonaşii brodaţi. Róża se simţea frumoasa şi privea cu mîndrie la cei din jur. În schimb, cînd se cernea o ploaie deasă, nesfîrşită, fara istov, cînd milogul adăpostit în odaia slugilor, la bunica. Anastazia îşi strivea păduchii din caftanul miţos, cînd duhnea a unt rînced, iar tatăl ei îi spunea mamei: „mierzawka1 las’că v-am văzut eu la club, cum va pipăiaţi pe sub masa, tu şi căpitanul de stat major Borejkin. Deasupra mesei guriţa, mînuşiţele şi cărţile de joc, iar pe sub masa, ptiu! – n-ai pic de ruşine, căţea!” – atunci Róża se simţea ca o netrebnica, se vîra prin cotloane, arunca priviri vinovate tuturor, şi nu s-ar fi uitat în oglinda pentru nimic în lume. Abia pe la vîrsta de şaisprezece ani a fost o anume seara, asta la Varşovia, pe cînd se afla la familia Badski. Era în epoca lui tante Louise, cea „care nu-şi încovoiase spinarea şi rezistase”… Róża stătea vîrîta în coltul sobei, în apartamentul domnului director, binecunoscutul violonist -, divinul January, cel care „ducea pînă departe, în lume, faima numelui de polonez”. Divinul January lipsea. Chipul lui, împodobit cu nişte mustăţi ascuţite ca andrelele, fara îndoiala ca se legăna deasupra arcuşului, fermecînd doamnele, poate la o reuniune de pe strada Wiejska sau poate ca se înalta cu mîndrie la Clubul Cetăţenilor, deasupra meselor de joc. Sau poate ca acest cap de artist, înfundat în perne moi şi dantelate, se afla într-un tandru tête-à-tête cu căpşorul numai cîrlionţi ai divei corpului de balet. Pe scurt domnul director lipsea, iar Róża stătea lîngă soba, aşteptînd ca, după ce domnişoara Aniela Badska ar fi isprăvit cu gamele, sa binevoiască a o acompania pe unica eleva a lui papa, interpretînd Moment muzical de Schubert. Pe unica eleva – prima „adepta” a viorii la Conservatorul din Varşovia de pe strada Tamka. Pe fata slăbuţă, cu obrazul smead peste care rumeneala zburda ca o flăcăruie, cu o cosita lunga şi lucioasa, cu un accent rusesc şi un medalion demodat la gît. Lampa pîlpîia sub abajurul lăptos, fotoliile de pluş roşii ardeau prin colturi, domnişoara Aniela bătea măsura cu piciorul: „unu, doi şi unu, doi…”, trasurile uruiau peste pietrele pavajului de pe strada Ordynacka, undeva în adîncul clădirii, dereticînd, portarii trînteau băncile, iar corul „Lăuta” răcnea cîntecul Ca ulanul nu e altul; miresme neştiute, întîmplări ——- 1 Ticăloaso (rusă) (n.tr.).   de neînţeles, stări nicicînd visate se furişau odată cu inserarea dinspre oraşul străin, dinspre apartamentele şi gîndurile necunoscute. Dinspre Varşovia „nefericita şi eroica”. Róża se închidea în sine, dorea cu ardoare, visa, se ruga în gînd ca de departe, de foarte departe s-o învăluie aroma ireala, aproape uitata, a oraşului Taganrog. Chiar atunci usa scîrţîi şi lîngă soba se ivi Michal Badski, fiul mezin al maestrului. Róża se înveseli, era gata sa rîdă tare, sa se mişte, să-şi scuture cositele şi sa sporovăiască la nesfîrşit, cu accentul ei tărăgănat, dar Michal îşi apăsă buzele cu degetul. Se apropie tiptil, şi chipurile pipăind cu mîna cahlele în căutarea celor mai calde, o cuprinse pe Róża, o mîngîie, o înfierbînta. Apoi îmbrăţişînd-o umăr lîngă umăr, obraz lîngă obraz, îi şopti: — Taci! Las-o sa cînte, noi sa stam aşa. O strîngea încetişor, o privea. Pe Róża o cuprinse o somnolenta. Privirea ochilor albaştri deschişi ai lui Michal în chenarul genelor aurii luneca peste ea ca o apa – înceata, inevitabila, ameninţătoare. Róża simţi ca toate gesturile şi vorbele, pînă atunci ştiute pe de rost, acum, aici, în prezenta acelei priviri nu mai aveau nici o noima… Se simţea descumpănită, umilita, dar se temea sa facă cel mai mic gest, nu cumva sa sperie privirea şi s-o alunge. În curînd Aniela conteni din cîntat. Arunca o privire glumeaţă perechii de lîngă soba. — Doamne, cît e de caraghioasa asta mica – rosti. Pe Róża exclamaţia nici n-o atinse, n-avea putere sa simtă altceva decît căldura îmbrăţişării lui Michal. În schimb Michal tresari, făcu un gest cu braţul în direcţia pianului, apoi, fara să-şi desprindă privirea de pe obrajii negricioşi ai Różei, o răsuci cu gingăşie pînă sub cercul de lumina al lămpii şi şopti ca la rugăciune: — Şi eh mal, şi eh mal – diese, diese Nase…1 Membrii familiei Badski, în momentele lor de mare intimitate, vorbeau între ei în germana. Pentru ca atît limba polona cît şi cea franceza erau prea tocite, ajunseseră prea grosolane după atîta folosinţă pentru a putea exprima nişte sentimente excepţionale, neclarificate pe deplin. Aniela răspunse: — Ja, ja, das hat sie schon – cine wunderschöne Nase…2 ——— 1 Uită-te, uită-te,. nasul asta… (n.tr.). 2 Da, da, într-adevăr, nasul îl are minunat (n.tr.).   — Ce zici, Róża draga, adăugă pe un ton oficial, îl cîntam pe Schubert al nostru? În seara aceea, înapoindu-se acasă de la familia Badski, Róża închise, cu multa precauţie, uşa cu cheia, ca sa nu poată da buzna mătuşa Ludwika, se aşeza în fata oglinzii şi nu se scula pînă nu se sfîrşi lumînarea din sfeşnic. Îşi descoperise obrazul. De atunci încolo, pentru multa vreme, obrazul ajunse obiectul unei deosebite atenţii şi griji a Różei. Îşi cerceta cu nelinişte tenul, îşi strîngea şi întindea buzele într-un zîmbet, mijea ochii, apoi îi deschidea larg, punîndu-şi în faţa oglinzii pălăria. Diese, diese Nase, era dinainte hotărît, aici nu mai încăpeau nici un fel de griji, din moment ce-l lăudase Michal şi încă în germana. Cu atît mai chinuitoare erau îndoielile eu privire la restul, fizionomiei ei. De ce trecuse tot restul sub tăcere? Sa nu fi fost decît diese Nase? Temătoare, Róża se compara cu farmecul colegelor, cu imaginea, cu trăsăturile caracteristice ale eroinelor din cărţi. Totul era atît de inconsistent, de complicat: chipuri străine, poezii, obrazul propriu… Róża se chinuia, oscilînd între orgoliu şi autoadoraţie şi o deznădejde cumplita. Iată: Roza Weneda a lui Andriolli1 – cu ochii negri, semănînd foarte mult cu Róża, dar ceva mai în vîrsta (nasul îl aveau acelaşi), trecea la Varşovia drept o frumuseţe. Dar cine o plăcuse: Slowacki, Andriolli, mătuşa Ludwika, domnul Czarnocki din Kujawy şi pustii din clasa întîi de gimnaziu. Dar lui Michal? Nu avea de unde sa ştie daca Roza Weneda îi plăcuse lui Michal. Într-un rînd, Kostek Relejewski, roşcovanul acela orgolios, desi cam jerpelit, îi trimisese un bileţel: „M-elle Rose, belle comme une rose”2. O clipa inima îi batu mai tare şi numaidecît se domoli cuprinsa de fericire,” în sfîrşit are să-şi afle liniştea, poate afla sprijin în vorbele lui Kostek, care călătorise cu prilejul concertelor pînă în Wolynia, aşadar văzuse multe femei, ştia multe. Ba nu-i aşa, nu se putea bizui pe el, pentru ca acest Kostek nu e Michal şi lui Michal n-are cum sa ştie daca-i plac trandafirii, şi apoi pe Kostek domnul director l-a închis la arest în pivniţă, trei zile, numai cu pîine şi apa. Parca unul ca el —— 1 Andriolli, Michal Elwiro (1836-1895), desenator, faimos ilustrator al unor cărţi de Mickiewicz, Stowacki, Kraszewski etc. Opera sa a fost puternic influenţată de romantism atît în temele sale predilecte cît şi în bogata fantezie a tratării acestora. Roza Weneda era una din eroinele dramei lui Slowacki: Lilla Weneda (n.tr.). 2 Domnişoara Rose, frumoasă ca o roză (fr.) (n.tr.).   vorbeşte serios, mai ales cu o domnişoară venita din Taganrog? În curînd necazurilor pricinuite de obraz li se adăuga un chin nou, un nou mister: trupul. Michal îi ducea Różei vioara acasă. Michal era întotdeauna în vestiar, ori de cîte ori Róża îşi îmbrăcă haina vătuită, ieşind de la lecţiile pe care le lua cu domnul director. Michal sublimase şi adăugase doua semne de exclamare la titlul cîntecului lui Grieg: Je t’aime, hélas1, şi aşezase notele cu mîna lui pe pupitru în fata Różei. În nopţile senine, cineva trecea prin fata ferestrei, pe trotuarul străzii Mazowiecka. Trecea cineva – înalt, zvelt, grozav de emoţionat, cu capul înălţat spre fereastra. Cînta, făcea semne cu mîna… Róża se temea să-şi mărturisească cine era, nu stătea chiar în geam, ci putin mai încolo, în dosul perdelei, iar pe pervazul ferestrei punea o luminare. Uneori stătea aşa multa vreme, perdelele tremurau, flacăra lumînării se apleca la adierea suspinelor, o umbra rătăcea pe perete, ochii fugeau către întunecimea străzii şi-l urmăreau, îl pîndeau pe trecătorul cel înalt. Tante striga din odaia alăturată: — Ce faci acolo, fetiţa mea? De ce nu exersezi? Róża răspundea prompt: — Azi nu pot, mătuşa, maestro m-a oprit, zicea ca mi-am forţat încheietura mîinii. Pînă cînd, în sfîrşit – era primăvară şi liliacul persan, acelaşi ca şi la Taganrog, înflorise în Gradina Botanica – într-o seara Michal îi aţinu calea. Îi spuse: — Róża, comoara inimii mele, înger fara seamăn, copilaşule… Priveşte ce frumoasa e noaptea. Iubito, am închiriat o trăsură. Nu-ţi fie frica de mine, nu tremura. Nu e nimic rău în asta. Ţi-o jur pe mama. Unde o sa ne ducem? Spune-i mătuşii ca tata te-a oprit şi seara ca sa cînţi cu Aniela. În curînd va avea loc concursul. Se învoise. S-au dus. Merseră drept înainte, grădinile îmbălsămau văzduhul, aşadar ajunseseră la marginea oraşului. Între Michal şi ea, Róża pusese vioara. Se ţineau de mîna, nu-şi spuneau nimic. Michal îi mîngîia braţul. Mai tîrziu prinse sa-i şoptească şi încerca s-o traga la pieptul lui. Dar Róża stătea ţeapănă. Deodata Michal rosti limpede: —— 1 Te iubesc, din păcate (fr.) (n.tr.).   — Ce medalion frumos ai, îi apuca medalionul avînd în el o bucla din parul frăţiorului ei mort, şi mîna lui îi păru din cale-afară de grea, fierbinte, cînd îi apăsă pieptul. Róża îi ceru sa se întoarcă imediat acasă, începu sa plîngă cu jale, dar nu-i respinse mîna încăpăţînată, fierbinte. Iar Michal îi săruta pieptul, umerii ca s-o aline. Se înapoiară repede şi în seara aceea ceva mai cumplit decît mîngîierile acelei mîini nu se întîmpla. Dar Róża făcu cea de-a doua descoperire cutremurătoare: trupul ei, sînii, şoldurile, genunchii, tot ce ajunseseră, prin ţesătura rochiei, mîinile lui Michal. Mai tîrziu, cîţiva ani buni după marea suferinţă a despărţirii, atunci cînd Michal se stabilise la Vierchnieudinsk ca inginer judeţean şi soţ al unei cursante de la Moscova, sedusa de el, spre ruşinea lui şi veşnicul chin al Różei, cînd se instalase acolo, mîhnit, blestemat – Róża dădu crezare lui Kostek Relejewski, lui Stowacki, domnului Stanislaw, lui Albin şi atîtor altora. Se încrezu în obrazul şi în trupul ei şi se oferi de bunăvoie morocănosului Adam, fiul primarului din Nowe Miasto. Ajunse înfumurata, inaccesibila. „O frumuseţe rece”, ziceau. Maică-sa, biata, uşuratica Sophie (peste doi ani veniră amîndoi părinţii pe urmele fiicei lor, tante Louise le făgăduise marea cu sarea, tatăl obţinuse un transfer, vînduse casa, caii – totul se sfîrşi cu o existenta mizera în capitala, unde viaţa era scumpa) – Sophie o implora: — Scumpa mea copila, nu ne nenoroci, uite, tata a încărunţit de pe urma „patriotismului” cu care ne scoate sufletul nebuna aia de mătuşă a ta. Cînd şi cu ce ai sa te alegi din cîntatul la vioara? Mai bine te laşi păgubaşă şi te măriţi, mîndreţea mea… Róża hotărî sa se răzbune. Pe Polonia unde o lovise nenorocul şi pe bărbaţi. Pe atunci, frumuseţea o învesmînta ca un strai regesc, toţi întorceau capul după ea pe strada. Nu-i voia nici pe domnişorii ferchezuiţi şi nici pe bărbaţii în puterea vîrstei – îl voia doar pe unul ca Adam, tăcut, insignifiant, să-l strivească prin frumuseţea ei, ca o stîncă. Să nu-i poată da nimic în schimbul dorului ei atroce – nici desfătări, nici bogaţii – să nu trebuiască sa-i fie recunoscătoare pentru nimic. Numai pe unul ca el şi-l dorea; fost student de la Petersburg, cu Darwin sub brat, cu icoana Maicii Domnului din Czestochowa în buzunar, cu o barbuta de taran rus şi cu inima romantica a celor de pe malul 14 Vistulei. Proaspătul absolvent al Facultăţii de Matematica, după ce-şi luase diploma, venise în tara, surorile se rugau făcînd novene, plăteau acatiste ca băiatul să nu ajungă prea important, să se mulţumească fie şi cu o slujbuliţă la posta – dar sa nu se mai întoarce în pravoslavnica Rusie. Surorile puseră ochii pe Róża. Trebuiau sa-i ofere ceva frăţiorului, în schimbul ambiţiilor sale de a se afirma. Să aibă parte cel putin de o sotie neobişnuită, însoară-se cu frumuseţea aceea de violonistă. Pe lîngă ea, cum vor arata nevestele boccii ale verilor, toate cu zestre şi toate urîte? Róża arunca ocheade cu multă iscusinţă, cobora genele ei lungi, îşi strîngea soldurile în fuste strîmte de caşmir şi-i acorda lui Adam mîna ei răzbunătoare. Se căsătoriră la Biserica Sfînta Maria din Leszno. Róża, toată în valuri albe, îngădui tîrgoveţilor, înlăcrimatelor neveste de şleahtici mărunţi şi unchilor duhnind a tabac, sa-i sărute obrajii chihlimbarii. Apleca fruntea şi zîmbea cu duioşie, cînd, cu gura plina de saliva din cauza emoţiei, îi spuneau: — Fii binevenita în mijlocul familiei noastre modeste, dar – Dumnezeu ne e martor – plină de cuviinţă, stimată domnişoară, aleasa fiica a mucenicilor polonezi pentru cauza sfîntă a Poloniei. Soarta lui Adam e în mîinile tale. Leagă-ţi soţul de acest nefericit pămînt al nostru. Aici sa munciţi, aici sa va creşteţi copiii. Surorile plecară fericite dimpreună cu tăicuţul lor. Primarul, la Nowe Miasto, iar peste o luna Róża îl ducea cu ea pe Adam la Saratov unde, la gimnaziul „real”, se ivise un post pentru tînărul matematician. Ce sus îşi înălţase la Saratov, diese, diese, o ja – wunderschöne Nase! Se îmbrăca în negru. Era singurul lucru pe care-l mai putea face pentru Michal: să poarte doliu după el. Umbla dichisita într-un pardesiu lung şi larg la poale, cu guler à la Marie Stuart, şi cu o pălărioară trasă pe frunte, împodobită cu o pană încreţită. Rochiile le purta strînse pe corp, cu jabouri din dantelă, se pieptăna cu părul lins, despărţit de o cărare la mijloc şi doar cîţiva zulufi risipiţi pe ceafa. Avea mîini grele şi nervoase, degetele lipsite de inele. Cînd dădea mîna, i-o simţeai ca pe un obiect mort şi totuşi fierbinte. Veniră pe lume doi copii, zămisliţi în cea mai adînca întunecime. În timpul zilei, Adam n-avea acces la soţia lui, ea umbla prin casă de colo, colo – îmbrăcată după anotimp – străină, refuzînd orice familiaritate. Îi stîrnea gelozia 15 pînă la demenţă, pentru că la fel de graţios şi de provocator se purta cu toţi bărbaţii. Noaptea sta întinsă, nemişcată. Nu cumva era să-l ajute pe Adam s-o dobîndească? Oare trupul ei neted şi roz nu era de ajuns, simpla lui vedere nu era un dar nepreţuit? Într-un rînd Adam – cam la doua ore după ce plecase la gimnaziu – se înapoie pe neaşteptate acasă. În salon, la pian, şedea un meloman binecunoscut în tot oraşul, preşedintele tribunalului districtual, domnul Krîlenko, malorus, cu ochi de peruzea. Róża se aţinea lîngă el. Mîna cu arcuşul atîrna neputincioasa printre faldurile rochiei negre – necuviincios de aproape de fata apoplectica a lui Krîlenko. Róża îşi iradia frumuseţea răutăcioasă. Atunci Adam săvîrşi nebunia, ridica bastonul şi, cu un glas răguşit, răcni: – Afara, ieşi afara, paşol – iar cu umărul săltînd convulsiv îi arata preşedintelui uşa. Tot atunci, pentru prima oara de cînd era măritată, Róża îşi arata din plin, la lumina zilei, fata contractata de patima. — Prostule, eşti un prost! – tipa – prost de o mie de ori. De ce te temi, de ce ţi-e frica? N-am sa iubesc niciodată pe nimeni – totul, lumea întreaga e pentru mine pierduta pe vecii Nefericita de mine, vai mie, nascuta fără noroc!   Urmară ani lungi de sănătate deplina. Róża arata înfloritor, purta jupoane foşnitoare din mătase şi înfrîngea, prin biruinţe dese şi uşoare, poftele bărbaţilor. Îndrăgise acest joc, suferinţa bărbaţilor o incita ca un alcool. Îşi folosea cu iscusinţa frumuseţea. Întrucît împrejurările erotice o lăsau nepăsătoare, nu-i lipsise prilejul sa observe în oglinda care zîmbet anume, care expresie, care atitudine o prind mai bine. Bagase de seama ca atunci cînd abia surîdea, obrajii i se rotunjeau nearmonios, iar luciul dinţilor dezveliţi nu compensa îngustarea ochilor. Aşadar cînd voia sa dea rîsului ei un caracter vag şi molatic, lăsa capul în jos şi-şi acoperea faţa cu braţul ridicat în aşa fel, încît ochii nu-şi pierdeau forţa de iradiere, iar zîmbetul avea o nuanţă de gingaşă melancolie. Atît era de isteaţă. Se îngrijea cu cea mai mare atenţie. Pentru noapte îşi ungea obrazul cu o crema de castraveţi, mîinile şi le dădea cu cold-cream, dormea cu mănuşi, nu purta corsete cu balene care împung carnea, era curata pînă la pedanterie. O alina faptul că prin mijloace atît de simple se putea răzbuna asupra întregii seminţii 16 bărbăteşti, asupra Poloniei, asupra Rusiei, asupra propriei ei vieţi. De fapt nu gîndea astfel – îşi dădea bine seama de dimensiunile reale ale problemelor omeneşti. Ştia ca un om nu poate tine locul întregii lumi, ca nu poate sa reprezinte omenirea sau un popor; ştia ca răzbunarea nu constituie un leac, că e chiar ridicolă, întrucît vinovatul rămîne întotdeauna necunoscut, pe cînd cel ce se răzbuna întoarce adesea ascuţişul pedepsei împotriva lui însuşi. Róża ştia tot, cancanurile răuvoitoare, răutăţile amoroase o avertizau ca soarta ei nu se va îndrepta. Róża o ştia prea bine, dar simţea altfel. Desi era cu totul lipsit de sens, totuşi în ce-o privea un singur om modificase faţa lumii, un singur om reprezenta un popor, şi dorinţa iraţională de răzbunare era singurul sentiment care-i umplea inima. Atît era de proasta. Ori de cîte ori Adam se sfîrşea de patimă şi-i urmarea, cu privirea fixa, soldurile, se bucura: „Bine-mi pare, ţap blestemat, cu cîte fete nu s-o fi purtat tot aşa cum s-a purtat Michal cu mine!” Ori de cîte ori Adam, primind o scrisoare de la familia lui din Nowe Miasto, venea la cină ursuz, zvîrlea de pe masă ziarele ruseşti şi striga la fiul său: – Cum vorbeşti? De ce spui mamoska? Spune în polona, mămico! se bucura: „Bine-mi pare, leahule; ca voi leşii, prea vă bateţi joc de oameni, îl băgaţi de viu în groapă pe oricare, trădătorilor; acu n-ai decît să suferi, iar Polonia ta poate să piară!” Ori de cîte ori Róża izbutea să surprindă deznădejdea sau umilinţa unui curtezan, fie că era „gospodin polcovnic” sau „slatski sovietnic”1  sau un „praporcic” amărît şi prostit din dragoste pentru dînsa – cînd vedea pe vreunul cum se bîlbîie, cum păleşte, cum tînjeşte după o vorbă bună – îl respingea cu năduf: paşol, cară-te! Suferă, drept pedeapsa pentru scumpa ta surioara, neruşinata de cursanta, fetişcana aceea de la Moscova, care cu fandoselile ei l-a dat gata pe Michal. De cîte ori întorcîndu-se acasă din oraş, nu se închisese la ea în odaie, căzuse în genunchi, îşi lipise capul de marginea patului şi izbind cu pumnul în podea se înecase de suspine, pe cînd fiul ei, Kazio, lovea cu minuta-i în usa, iar ea musca salul cu dinţii ca sa nu tipe; cînd se ridica apoi în picioare, dreapta, rigida, cu o privire buimaca, exulta cu sarcasm: „Bine îmi pare «Róża draga», aşa îţi trebuie. Cin’te-a pus ——- 1 Consilier de Stat (rusă) (n.tr.).   sa te dai, cu trup şi suflet, gălbejitului ăstuia? Acum rabdă, suferă şi strînge din dinţi…” Cînd copiii se făcură mai mărişori. Róża se mai domoli şi nu-i mai chinui cu frumuseţea ei pe cei din jur; însa continua să se îngrijească la fel de stăruitor. Pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai atentă la felul în care o privesc oamenii, cu ce ton, cu ce fel de vorbe îi adresează complimentele. Cînd descoperea în înfăţişarea ei un amănunt oricît de neînsemnat din care reieşea ca a început să se ofilească sau că s-a urîţit, îi îngheţa sufletul. O pată gălbuie pe gît sau un coş uscat în barbie i se păreau semnale de rău augur şi se privea în oglinda cu ochii larg deschişi de spaima. Dar nu de moarte se temea – ci de metamorfoza. Ca atunci cînd acel ceva în sfîrşit se va ivi, mai bine zis se va întoarce, nu va mai avea dreptul să-l primească. Va sta atunci în faţa ei fara s-o recunoască, fiindcă ea, Róża, se va fi schimbat. Aşteptarea necurmată – contrar oricărei logici – ca acel ceva să se întoarcă, era tot atît de fireasca şi de imperceptibila cum e circuitul sanghin. Róża nici nu înţelegea măcar ce urmăreşte atunci cînd îşi privea cu groaza ridurile sau vreun alt semn c-a început să îmbătrînească. Nu înţelegea nici de ce, în teama şi deznădejdea ei, o împăcare cu viaţa şi un îndemn sa reziste constituie acea wunderschöne Nase, într-adevăr frumosul ei nas clasic, care nu se resimţea după trecerea vremii. N-ar fi putut spune nici ea de ce, atunci cînd cătrănită şi deprimată renunţa la netezimea tîmplelor, la prospeţimea tenului şi înceta sa se mai preocupe de strălucirea ochilor – linia ireproşabilă a nasului, diese Nase, rămînea obiectul atenţiei, mîndriei şi speranţelor ei. Asta pînă cu doua luni în urma la Królewiec…1 Acum o luna, fiica ei Marta îi spusese: „Arăţi ca un vis de iarna, ca Petronela cînd e în cea mai buna forma.” şi Róża se înfiorase pînă în măduva oaselor. Aşa sa fie? Oare la Królewiec fusese înşelată? Luata peste picior? Imaginea vieţii care i se înfăţişase acum, cînd aproape că ajunsese în pragul morţii, să fi fost o nălucire? Fiica ei o privise cu admiraţie în magazin, dar nu-i spusese nimic din ce se spune unei femei adevărate, unei persoane vii. „Trădare, am fost din nou trădată…” tresărise Róża ca într-un vîrtej, ca într-un vuiet de presentimente, năluciri, pîlpîiri dureroase. Să nu fi înţeles… la Królewiec? Poate ca acolo acel lucru însemna altceva! Poate că ea singura, înnebunită ——- 1 Numele polonez al oraşului Königsberg din fosta Prusie (n.tr.)   de aşteptare şi de nedreptăţile îndurate, infuzase sînge proaspăt unor cuvinte nepăsătoare, aprinsese în făptura ei acele focuri minunatei Era oare cu putinţă sa se însele pînă într-atît? Daca ochii lui Gerhardt, daca braţele lui Gerhardt ar fi fost ochii şi braţele unui strigoi, care ar mai fi fost mobilul, ce sens ar mai fi avut cumplita trezire a Różei? Nu luase în seama sfaturile fiicei. Îşi cumpărase jacheta roşie şi paltonul acela prea deschis la culoare. Înfăptuise ceva: lepădase vesmintele cernite. Negrul în îmbrăcămintea Różei însemna aşteptare, nu gravitate, cum presupunea Marta.