Romane de dragoste pdf

Suflet salbatic  de Abra Taylor PREFAŢĂ Venind din America, într-un orăşel francez de coastă, dintr-o regiune pitorească încărcată de istorie şi tradiţii, în căutarea cumnatului ei despre care, afară de nume şi câteva indicii vagi, nu ştia nimic, Tory găseşte bărbatul pe care-l bănuieşte a fi cel care i-a distrus viaţa surorii ei, Laura, abandonând-o cu un copil. Dar ura pe care o nutrea de ani împotriva lui şi faptul, pe care ea-l considera cert, că-i cumnatul ei nu sunt suficiente pentru a împiedica o atracţie sexuală care ulterior se transformă într-o mare iubire. Bărbatul, Luc Devereux, moştenitorul unei mari averi, fusese atins de amnezie în urma unui accident şi nu ştia nimic despre presupusa lui căsătorie. Acceptă, totuşi, să facă împreună cu ea investigaţiile. Stăpânit de puternice sentimente faţă de Tory, nu-i fu uşor să şi le înfrâneze la gândul că nu e liber. De fiecare dată când pare că s-a dezlegat misterul, apar situaţii neprevăzute, care fac imposibilă unirea lor. Până la urmă, descoperirea unor secrete ale familiei lui Luc fac lumină în viaţa fiecărui personaj. Trecutul, care nu putea fi, uitat şi care-i despărţise, îi uneşte pentru totdeauna. Romanul de dragoste, în care sinceritatea unor personaje merge paralel cu duplicitatea altora, cu nenumărate situaţii tensionate, are şi un fir poliţist, evident cu „sus-pense”, care constituie, în plus, un motiv de atracţie pentru, cititor. Georgeta Mitran 6 iunie 1994   CAPITOLUL 1   — Domnul Devereux nu este aici, domnişoară. Cred că v-am mai spus asta şi la telefon, doar cu o oră în urmă. Secretara era formidabilă; vorbea două limbi la perfecţie, de parcă ar fi lucrat pentru o mare corporaţie din Paris şi nicidecum pentru un şantier naval situat într-un golf liniştit din Bretagne. Avea un zâmbet politicos şi impenetrabil, cu care parcă-i spunea că poate să recunoască extrem de bine o voce, chiar şi atunci când este prefăcută. Cu alte cuvinte, o scorpie de secretară. Din nefericire, Tory aflase deja toate acestea. — De trei zile îmi spuneţi asta, îi răspunse Tory exasperată la culme. Şi vă rog să nu vă mai sinchisiţi să repetaţi, pentru că nu vă cred! Ştiu că este înăuntru, căci i-am văzut maşina. După ce venise cu taxiul din Quimper şi înainte să intre în birou, Tory se plimbase prin spatele clădirii lungi, fără etaje, construită din felurite tipuri de piatră şi care adăpostea birourile şantierului. În parcarea modernă văzuse un Mercedes maro pe locul rezervat, în faţa plăcuţei pe care era scris numele lui. — Aceea, domnişoară, este maşina companiei. Domnul Devereux nu este aici. Tory aruncă o privire dezamăgită către uşa închisă a biroului din spate. Aceasta avea un gemuleţ mat prin care zări umbra unei siluete. Cu siguranţă că cineva era înăuntru şi nu-ţi trebuia prea multă inteligenţă ca să-ţi dai seama cine putea fi. Se uită la ceas. — Este ocupat la prânz? — Mi-e teamă, domnişoară, că nu va veni toată ziua. Chipul secretarei deveni amabil. Îl căutaţi pentru o chestiune personală? Întrebarea părea să-i confirme lui Tory presupunerea că ar putea să treacă de acea uşă dacă ar şti cum să abordeze situaţia. — E vorba de o afacere… foarte confidenţială. Ceva important. — Domnul Devereux vă cunoaşte? Tory ezită. — Au trecut câţiva ani, zise ea evaziv, sperând că aluzia la faptul că-l cunoscuse cândva ar putea s-o ajute să treacă de scorpie. Este o problemă personală şi legală, fără să fie neînsemnată. Am venit tocmai din Statele Unite ca să-l văd. Secretara măsură cu o privire rece îmbrăcămintea pe care Tory şi-o alesese cu atâta grijă şi cu speranţa că-i va conferi atuul de-a arăta degajată şi stăpână pe ea. Jacheta de culoarea făinei de ovăz se asorta cu părul ei de culoarea caramelei, în timp ce fusta plisată din tweed şi bluza de mătase crem alcătuiau, fără exagerare, o ţinută profesională. Tory nu voise să arate ca o femeie preocupată în mod absolut doar de carieră, dar nu dorise să pară nici prea feminină. Spera că arată şi vorbeşte ca o avocată. Însă cel puţin secretara nu se dovedi impresionată de înfăţişarea ei. — Vă asigur, domnişoară, că cele mai confidenţiale chestiuni sunt deseori lăsate în mâinile mele. Poate că reprezentaţi consorţiul american? Dacă da, domnişoară, răspunsul domnului Devereux este tot nu, chiar şi în cazul în care oferta a crescut. Deocamdată îi este cu neputinţă să mai construiască încă un iaht la fel de mare. Totuşi, dacă problema dumneavoastră se referă la altceva.. — N-are legătură cu niciun iaht, îi explică Tory repede, gândindu-se că s-ar putea să fi descoperit secretul cu care să câştige intrarea în sanctuar. Secretara îşi ţuguie buzele dând de înţeles că, dacă nu era vorba despre un iaht, atunci cu greu ar putea avea vreo legătură cu firma Saint–Cloud & Fils, extraordinari constructori de iahturi. — Eh bien, trebuia să vă rog încă o dată să-mi spuneţi despre ce este vorba, zise ea amabilă. Timp de trei zile Tory refuzase să facă asta. — N-am de gând să discut decât cu domnul Devereux în persoană. Pentru că, adăugă Tory în gândul ei, dacă aş vorbi cu altcineva, şeful dumneavoastră care se eschivează s-ar putea să nu mă mai primească niciodată. La urma urmelor, cu doi ani în urmă, ignorase scrisoarea, aceea urgentă. Sau, altfel spus, o ignorase în mare măsură. Răspunsul venit cu întârziere fusese trimis de o firmă de avocaţi din Brest şi nu de Luc Devereux. Şi nu intenţiona să fie amânată, căci venise în Bretagne cu un singur scop, acela de a-l găsi. — Cel puţin, dacă mi-aţi spune cum vă numiţi, sugeră secretara cu abilitate. Tory vru să-şi aleagă un nume pe care să nu-l uite şi consideră că lipsa ei de inventivitate n-o să aibă prea mare importanţă în Franţa. — Smith… Jane Smith. Dar ezitase puţin cam mult. Chipul secretarei rămase impenetrabil când îi notă numele pe o filă de agendă. — Am să-i transmit că l-aţi căutat., zise ea. — Sunteţi atât de bună să-mi spuneţi care este denumirea oficială a firmei domnului Devereux? întrebă Tory cu amabilitate. Fără să ezite, secretara îi dădu numele şi adresa din Brest. Spre satisfacţia lui Tory, acestea se potriveau cu ceea ce ea ştia deja. Trebuie să fie acel Luc Devereux pe care-l căuta. În clipa aceea, zbârnâi interfonul, iar secretara apăsă pe buton. — Oui, monsieur? Deci era într-adevăr cineva în biroul acela, iar faptul că secretara nu i se adresă pe nume persoanei cu care vorbea n-o păcăli nici măcar o secundă pe Tory. Omisiunea fusese, probabil, deliberată. Franceza fluidă şi vorbită repede, care erupse la interfon depăşea cu mult cunoştinţele lui Tory, dar ascultă conversaţia cu toate simţurile ascuţite, sperând că poate o va ajuta, cel puţin, să-i recunoască vocea lui Luc Devereux, dacă avea să i-o mai audă vreodată. Tory nu găsise nicio fotografie printre lucrurile Laurei şi nici, nu-şi putea aminti altceva în afara unei vagi descrieri elogioase: brunet, arătos, superb. Fusese foarte dificil să dea de urma lui după atâţia ani şi totuşi Tory ştia ceva mai multe despre el decât marca maşinii şi natura ocupaţiei sale – proprietar al unei companii care construia iahturi pentru întreceri. Cu doi ani în urmă, nici măcar atât nu ştiuse. Fusese nevoită să trimită o scrisoare la adresa unei apartament pe care el îl închiriase cândva pentru Laura, în Brest, în speranţa că avea să fie expediată unde trebuie. Aşa şi fusese, însă cu rezultate dezamăgitoare. Înainte ca scurta comunicare între birouri să ia sfârşit, Tory observă cu satisfacţie că secretara cel puţin transmisese pseudonimul Jane Smith. Era cazul să renunţe la minciună că Luc Devereux nu era acolo. Secretara întinse mâna după o agendă în care însemna întâlnirile, o deschise la data în care se aflau, de la sfârşitul primăverii, şi frunzări câteva pagini. Tory, care stătea de partea cealaltă a biroului de stejar al secretari observă că toate filele erau aproape albe, la fel şi cea de azi. Poate că în felul ăsta femeia vroia s-o oblige să spună dar ce o aducea acolo. — Domnul Devereux, nu este disponibil pentru vreo câteva zile. Dacă doriţi, vă pot fixa o întâlnire pentru săptămâna viitoare. — Am să-l aştept azi, zise Tory cu fermitate, singura reacţie provocată celeilalte femei fiind o simplă ridicare din sprâncene. — Cum doriţi, zise ea amabilă, dând paginile agendei înapoi, până la zi. Se întoarse la maşina de scris. Lângă fereastra secretariatului se aflau grupate câteva canapele şi scaune din piele. Se îndreptă către ele şi luă loc. Se aşeză cu hotărâre, într-o poziţie din care să nu-i scape o intrară sau ieşire prin uşa biroului lui Luc Devereux. Stătea cu spatele la privelişte, dar oricum o văzuse la venire. Un golfuleţ liniştit şi adăpostit. Golful Biscay, luminat de soare, sub un cer albastru fără nori. Un chei din piatră lung şi pitoresc. Un iaht mare, lustruit, nou-nouţ fusese ancorat la apă mai adâncă, nu foarte departe. Pe el lucrau cu viteza melcului câţiva muncitori slabi şi muşchiuloşi, făcând tot felul de treburi, mai mult verificând velele şi jucându-se cu strălucitoarele corpuri de iluminat. Păreau pregătiţi să-i dea drumul în larg. Alţi muncitori stăteau pe punte. Tory îi auzise mai devreme glumind între ei într-o limbă foarte nefranţuzească, despre care presupusese că era dialectul breton. Nu-i venea să creadă că omul care deţinea rodul acestei strădanii inutile şi indolente n-avea timp s-o vadă. Şi nici că nu era în birou nu putea să creadă. Deşi adresa lui oficială era în Quimper, şantierul naval era la câţiva kilometri mai sus de oraşul breton împrejmuit de ziduri vechi. Îşi împărţea golful bine adăpostit şi liniştit cu pescarii de prin partea locului pe care, de asemenea, Tory îi remarcase la venire. În capătul îndepărtat al golfului, văzuse numeroase ambarcaţiuni de pescuit multicolore, aşezate pe catalige în apă mică. Din faptul că bărcile aveau felinare şi din alte amănunte observate în cele câteva zile petrecute în Quimper, dedusese că s-ar putea să fie pescuitori de sardine, care deseori îşi desfăşurau activitatea în timpul nopţii. Tory aşteptă destul de mult. Se făcu ora prânzului, secretara rămase să-şi mănânce sandvişurile din pachet, dar din biroul acela nu ieşi nimeni. Tory îşi aruncă, înfometată, ochii spre pâinea franţuzească crocantă. Stomacul îi spunea să plece în căutare de mâncare, dar mintea respingea propunerea stomacului. Până la urmă tot trebuia să iasă din biroul acela! Dar dacă nu reuşea să-l prindă la strâmtoare? Dacă biroul lui avea o ieşire care dădea direct în parcarea cu care se învecina? Nu credea să aibă, căci îşi aminti că nu văzuse nicio uşă în spatele clădirii. Din câte ştia, singurele ieşiri erau prin faţă şi dădeau spre chei. Dacă vroia să iasă din birou va trebui, fără îndoială, să treacă pe acolo. Cu toate acestea, gândul o tulbură, dar nu-i trecu prin minte nicio idee despre cum ar putea să afle, exceptând-o pe acesta de a-şi părăsi postul. Ceea ce nu intenţiona să facă. Dar cel puţin nu plecase încă. Prin gemuleţul mat se mai zăreau unele mişcări din când în când. Începu să se gândească la modul cum ar putea să descopere unde locuieşte Luc Devereux, în cazul în care n-ar fi reuşit să ia legătura cu el acolo. Constată că numărul lui de telefon nu figura nici în cartea de telefoane din Quimper, nici în vreo alta din provincia Bretagne, cunoscută sub numele de Finistère: oare acest cuvânt chiar însemna capătul pământului, capătul lumii sau ceva de genul ăsta? Ce ironie! Căci cu siguranţă se simţea de parcă-l urmărise până la capătul lumii. Stătuse două săptămâni în Bretagne şi doar Dumnezeu ştia câte telefoane dăduse; şi fără nimic altceva care s-o îndrume în afară de adresa acelui vechi apartament din Brest, numele unei firme de avocaţi secretoşi, credinţa că omul era înstărit şi cunoscând faptul că ocupaţia lui avea o strânsă legătură cu marea. La început nici măcar toate acestea n-o ajutaseră cine ştie ce. Tory descoperise că o treime din populaţia provinciei Bretagne îşi câştiga existenţa lucrând pe mare. Secretara aruncă la coş hârtiile în care avusese împachetată gustarea şi-i aruncă lui Tory o privire rece. — N-are niciun rost să aşteptaţi, domnişoară. Sincer vă spun, domnul Devereux n-o să vă primească astăzi. Nu este în birou, iar dacă ar fi, n-aş putea să-l deranjez. Tory se uită la gemuleţul fumuriu al uşii şi observă o mişcare clară. Îi zâmbi şi ea la fel de imperturbabil secretarei şi rămase hotărâtă la locul ei. N-o crezu pe femeia aceea. Dar ce avea să se facă dacă chiar ieşea prin altă parte? Poate va fi posibil să intre în vorbă cu vreunul dintre muncitori, cu condiţia să găsească măcar unul care să vorbească englezeşte. În oraşele mai mari, mulţi francezi cunoşteau această limbă, dar în rurala Bretagne acest lucru era foarte puţin probabil. Totuşi, această companie părea să facă într-adevăr afaceri cu clienţi americani. Şi pentru că altceva nu reuşea să facă, măcar asta merita să încerce. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu putea fi mai respingător decât scorpia asta de secretară! Tory îşi urmărea de câteva minute şirul acelor gânduri, când intră cineva de afară. Era un bărbat. De fapt, nu-l văzu intrând, din cauză că avea ochii aţintiţi spre uşa lui Luc Devereux, iar când întoarse capul, acesta traversa, hotărât încăperea, scopul lui fiind foarte clar acelaşi ca şi al ei: biroul lui Luc Devereux. Se opri lângă biroul secretarei, îşi propti mâinile pe marginea lui, aplecându-se cu un aer de stăpân, în timp ce schimbă câteva cuvinte cu ea pe un ton scăzut Tory ascultă concentrată, dar auzi doar numele secretarei – Annette. Şi Annette păru că-l cunoaşte. Poate că era un coleg. Poate că vroia să-l vadă pe şef. Tory tot nu reuşi să vadă faţa bărbatului, dar nu arăta ca un client. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni albi din doc, pătaţi cu vopsea, un tricou albastru uzat, iar în picioare avea pantofi roşi. Părul negru ce-i trecea de guler era puţin cam lung ca să nu lase impresia de neîngrijire. Era înalt şi bine făcut. Musculatura puternică a umerilor şi picioarelor dovedea că era un bărbat capabil de muncă fizică; de fapt, linia de sudoare care pătase tricoul între omoplaţi era dovada că tocmai făcuse un efort extenuant. — Mais certainement, si vous voulez. Cu aceste cuvinte, primele pe care Tory reuşise să le audă şi să le înţeleagă, secretara se ridică de pe scaunul ei şi dispăru în biroul din spate, închizând uşa în urma ei. Care va să zică, Luc Devereux nu era chiar aşa de inabordabil atunci când se dorea abordat! Bărbatul se întoarse şi se uită la Tory fără curiozitate – o privire leneşă pe care şi-o întoarse imediat. Îşi scoase din buzunar un pachet de Gitanes şi-şi trase o ţigară din el. Apoi se încruntă şi începu să se scotocească după un chibrit. Găsi unul din lemn, şi-l aprinse pe unghia degetului mare, apoi îşi făcu mâinile căuş ca să aprindă ţigara şi în tot acest timp continuă s-o privească pe Tory. Flacăra chibritului pâlpâi peste o privire încruntată şi o cicatrice adâncă. Tory îl privi şi se întrebă… Cu expresia aceea cruntă şi cu cicatricea de pe faţă, numai uşor de abordat nu arăta. Vechea rană lăsase un semn palid şi zimţat care brăzda obrazul de la tâmpla lată, pe lângă ochi şi peste un pomete proeminent. Era cea mai izbitoare trăsătură pe o faţă dură şi frumoasă. Tory nu putu să nu observe că era un bărbat extrem de atrăgător, în floarea vârstei. Cicatricea nu-i diminua câtuşi de puţin trăsăturile întunecate şi frumoase; de fapt, dacă n-ar fi avut-o, ar fi fost chiar mult prea fermecător, îi conferea în acelaşi timp un aspect extrem de tulburător. Primejdios, şi misterios. Exact tipul de bărbat cu care evitase întotdeauna să se încurce. — Vorbeşti englezeşte? izbucni ea. Îşi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei. 0chii lui erau de culoarea gri a granitului şi aveau o căutătură grea şi indispusă care parcă spunea că văzuse multe la viaţa ei. Erau ochii unui bărbat versat. Din expresia lor, Tory îşi dădu seama că el o măsura din cap până-n picioare, aşa cum îl măsurase şi ea, făcând acele aprecieri pe care le făceau de obicei femeile şi bărbaţii ori de câte ori întâlneau o persoană de sex opus. Însă ea fusese aceea care făcuse primul pas aşa că, în timp ce el o examina pe-ndelete cu răceală, nu putu, pe bună dreptate să numească insolentă atitudinea lui. Tory nu era obişnuită cu acest fel de evaluări, de aceea se simţi profund tulburată. Se lămuri în privinţa culorii ochilor ei, erau căprui, ba chiar îi remarcă dintr-o privire şi-inelarul fără verighetă. Continuă s-o cântărească îndelung, de parcă i-ar fi apreciat înălţimea, greutatea şi, de asemenea, încă vreo câteva alte amănunte. Nu păru să fie excesiv de impresionat. Tory nici nu se aşteptase la aşa ceva, căci n-avea prea multă încredere în farmecele ei. Cu toate acestea, examinarea lui meditativă îi dădu câţiva fiori. Conştiinţa sexualităţii era o senzaţie pe care reuşise de câţiva ani să şi-o reprime şi fu tulburată să constate că mai putea încă s-o resimtă atât de puternic. — Da. Vorbesc, zise el după un moment. — Eşti american? îl întrebă ea uimită de accentul pe care-l avea. — Te miră? contracară el. Unii oameni lucrează cu adevărat şi în străinătate. Pentru încă un moment se uitară unul la celălalt, fiecare gândindu-se la câte ceva? Ei îi veni în minte că el s-ar putea să creadă că vrea să-l agaţe. Existau în aceste vremuri libere, multe femei care nu ezitau să-i abordeze pe bărbaţi mai cu seamă pe cei de genul lui. Şi chiar dacă trăia în demodata Bretagne, tot trebuie să se fi confruntat din când în când cu aşa ceva. Tory zâmbi într-un fel care ei i se păru doar prietenos. — E minunat să întâlneşti un confrate american, zise ea. — Presupun că eşti din Midwest, domnişoară… Vroia să-i afle numele. Tory ezită cu stângăcie înainte de a i-l spune. — Smith. Ah… Jane Smith. Trebuise să se gândească pentru a-şi reaminti numele pe care-l dăduse mai înainte. Nu se prea pricepea să mintă şi de aceea schimbă imediat subiectul, cu părerea de rău că din nou îşi bâlbâise numele. Nu vroia să-i spună că e din Colorado, ceea ce pentru ea nu însemna Midwest, aşa că se grăbi să continue. — Mi-e teamă că eu nu-ţi prea recunosc accentul. Era într-adevăr american, dar avea şi o tentă britanică. La auzul numelui de Jane Smith îşi ridicase sarcastic o sprânceană întunecată, dar fără să facă nicio remarcă. Totuşi, chiar şi atât însemna un comentariu de-ajuns. — Am cam colindat lumea, răspunse el calm. — Hoinar? Cred că ai stat o vreme şi în Anglia. — Da. Nu-i spuse cât stătuse acolo. Vorbea şi arăta ca un aventurier, unul dintre, aceia care au cutreierat pământul în căutare de slujbe, fapt care explica şi prezenţa lui în acest loc. Tot nu se putea hotărî încă din ce parte a Americii provenea. — Accentul dumitale este cumva din zona Coastei de Est? întrebă ea încet. Din New England? — Probabil. Acolo am locuit cea mai mare parte a timpului. — Unde? — Sunt prea multe locuri ca să stau să ţi le înşir. Unul dintre ele a fost Cambridge, Massachusetts, unde am petrecut câţiva ani. Am studiat fizica. Ea scoase un sunet uşor de surpriză. — Credeam că lucrezi aici! Mă aşteptam să fii un constructor de bărci sau poate un fel de marinar. Oare îşi irosise atâta efort cu o persoană care nu ştia absolut nimic despre Luc Devereux? — Sunt marinar şi constructor de bărci şi chiar lucrez aici. Ca să fiu mai explicit, sunt proiectant de iahturi. La facultate am învăţat printre altele şi hidraulica – legile care guvernează apa şi mişcările valurilor. Ca să faci artă, îţi mai trebuie şi oarecare ştiinţă. Tory se relaxă puţin. Deci chiar lucra pentru Saint-Cloud   & Fils. Merita să continue conversaţia. Se strădui să poarte în continuare o discuţie oarecare, pentru că nu se putea repezi pur şi simplu să pună întrebările pe care le dorea şi remarcă: — La început am crezut că eşti unul dintre muncitorii necalificaţi. — Nu există niciun muncitor necalificat. Nu sunt singurul cu studii superioare tehnice. — Nu, presupun că nu. Până acum conversaţia nu păru să se desfăşoare prea bine. Încă o mai privea cu ochii aceia reci, ascunşi enigmatic în spatele genelor negre, de parcă s-ar fi gândit dacă merita sau nu să aprofundeze această cunoştinţă. Şi totuşi, nu fusese prea darnic în ceea ce priveau informaţiile referitoare la el. Se hotărî că era timpul să schimbe subiectul discuţiei în caz că avea să reapară secretara. — … şi dumneata speri să-l vezi pe Luc? Reuşise. Folosindu-i numele mic spera c-o să dea lovitura. — Nu chiar. Am nevoie de nişte schiţe. Annette ştie unde sunt. — Activitatea în şantier nu e prea tumultoasă. Mă întreb de ce este atât de ocupat Luc? — Dimpotrivă. Toată luna asta a fost foarte agitată. Avem un client grec care trebuie să-şi ridice comanda în câteva zile. Observă că el nu pretindea că şeful lui nu era acolo. — Agitaţi toată luna doar pentru barca aia de afară? — Barca aceea de cinci milioane de dolari, o corectă el sec. Nu prea te pricepi la iahturi, nu-i aşa? — Absolut deloc, zise ea repede, dorind să revină la discuţia dinainte. Se uită fix către uşă. Prin geamul mat văzu umbra femeii, care se mişca de parcă schimba cu cineva ultimele cuvinte. Secretara putea ieşi de acolo în orice moment. Tory se lamentă cam patetic. — Îl aştept pe Luc de-o grămadă de timp. — Am observat. Făcu un gest către fereastra din spatele ei. Tot intrând şi ieşind din cabina iahtului, ţi-am zărit capul prin geam. Tory zâmbi din nou, de data asta şi mai încurajator. — Scorpia de secretară zice că nu-i înăuntru, dar n-o cred. Poate că ar fi trebuit să renunţ şi să-l sun acasă pe Luc… ah, la naiba. N-are numărul trecut în cartea de telefoane, nu-i aşa? — Dacă nu-l are trecut şi dacă îl cunoşti atât de bine, nu ţi l-ar fi dat chiar el? o încolţi bărbatul, ochii lui de granit întunecându-i-se dispreţuitori. Ştia că-i descoperise trucul. Ah, la naiba. Oare avea să fie şi el tot ca un zid? Tory îşi înclină capul într-o parte, încercând să imite cât îi stătea în putinţă un flirt. — Mi l-a dat, dar ştii cum se întâmplă. Mi-a scris numărul pe un pachet de ţigări. — Chiar aşa? Arăta atât de uimit, încât ea nu putu decât să tragă concluzia că Luc Devereux nu fuma. — … am făcut greşeala să arunc pachetul după ce l-am terminat. Se întâmplă cumva să-i ştii numărul? Bărbatul o studie cu o insolenţă rece, colţul gurii sale aspre mişcându-i-se batjocoritor. Tacticile ei nu-l înşelaseră, Tory ştia asta, dar spera în continuare. Îi oferi cel mai fermecător zâmbet, acela pe care-l ţinuse ascuns de la căsătoria ei scurtă şi dezastruoasă ce-o învăţase în cel mai dureros mod cu putinţă că în farmecul ei şi în intenţiile bărbaţilor nu trebuie să se încreadă. El îşi plecă ochii către gâtul ei chiar ceva mai jos. — Aş putea să te ajut, rosti el tărăgănat, dacă… Secretara alese acel moment crucial ca să iasă din birou cu un sul îngrijit de schiţe. I le înmână cu un zâmbet plăcut pe faţă şi se aşeză înapoi pe scaunul ei turnant. Tory era gata să plângă de umilinţă. — Merci mille fois, Annette. — Ça va? întrebă Annette. — Comme ci comme ça, zise bărbatul ridicând din umeri. Tory înţelesese toate acele cuvinte. Mulţumesc, mult de tot. Cum merge? Aşa şi aşa. O conversaţie nu foarte edificatoare. Apoi bărbatul vorbi în engleză. — Uite ce se întâmplă, Annette, această tânără doamnă este foarte nerăbdătoare să-l vadă fără întârziere pe Luc. Este sau nu înăuntru? — Domnişoara crede că am minţit-o? — Într-adevăr. De ce n-o laşi să intre în birou ca să se convingă singură? Annette ezită, apoi ridică din umeri. — Cum doreşti, zise ea. Bărbatul se îndreptă către ieşire, încă o dată la fel de hotărât. Tory, se ridicase deja în picioare, cu îngrozitoarea bănuială că aşteptase degeaba atâta timp, când el se opri lângă ea. — Vin să te iau la cină, zise el brusc Nu era o întrebare ci o afirmaţie a cărei aroganţă o uimi pe Tory. Deşi era destul de înaltă, fu nevoită să ridice ochii ca să-i întâlnească privirea insistentă. Acest fapt contribui la senzaţia de vulnerabilitate care o năpădi deodată, ca şi când mii de fluturi i se zbăteau în stomac. Începu să regrete tentativa ei de flirt de mai devreme. — Nu… Îşi muşcă buza şi se opri. N-ar fi întrebat-o, bănui ea, dacă nu şi-ar fi făcut deja anumite calcule în privinţa disponibilităţii ei. Fără îndoială că era încă unul dintre acei masculi aroganţi care credeau că se pot culca cu o femeie imediat după ce o cunoşteau. Tipul acela de bărbat puternic şi extrem de viril era întotdeauna foarte sigur pe succesul lui. Până în acel moment nu păruse orbit de persoana ei, dar poate că se plictisise de femeile de prin partea locului. — Nu pot să aştept toată ziua, îi reaminti el nerăbdător şi oarecum sarcastic. Trebuie să scoatem iahtul într-o altă cursă de probă. Aştepta răspunsul, iar ea vroia să-i spună nu. Fără să vrea, observă din nou picioarele puternice, abdomenul plat şi tot corpul lui muşchiulos. Pe antebraţe avea un puf negru de păr şi parcă i se păru că-l simte înţepându-i vârfurile degetelor. Îşi întoarse repede privirea, căci nu dorea să aibă astfel de senzaţii tulburătoare. Dar putea să se descurce cu el. Nu? Trecuseră-mai mult de şapte ani de când fusese înfrântă de un bărbat, iar asta se întâmplase din cauza tinereţii, a vulnerabilităţii şi de atunci rămăsese cu o dureroasă lipsă de apărare. Iar dacă Luc Devereux chiar nu era la firmă, trebuia să găsească o modalitate pentru a da de el. Deocamdată, acest bărbat părea singura posibilitate. — Bine, zise ea, încercând să-şi stăpânească ciudatele palpitaţii pe care nu şi le putea explica. Scopul ei era să obţină informaţii, nu o întâlnire cu un bărbat de o masculinitate atât de periculoasă. — Stai în Quimper? Dădu din cap afirmativ şi-i spuse numele hotelului. — Atunci ne vedem la nouă. Am să întreb de… Jane Smith, nu-i aşa? Acea scurtă pauză conţinea o vagă ironie. Probabil că era foarte conştient că nu se înregistrase la hotel sub acel nume. — Nu… ne întâlnim în hol. Nu-i păsa dacă acel bărbat ştia cine era, dar putea să-i transmită Annettei numele de Victoria Allworth. Tory preferă să nu-şi dezvăluie identitatea până când nu dădea cu ochii de Luc Devereux, care putea sau nu să-şi amintească prenumele, dar mai mult ca sigur avea să-şi amintească de Allworth. — Stai! Nu ştiu cum te numeşti. O salută flegmatic şi ieşi pe uşă. Se opri în prag şi-şi întoarse capul, suficient ca Tory să-i poată observa coborârea sfidătoare a pleoapelor, zâmbetul arogant şi leneş care-i luase în stăpânire buzele aspre şi frumoase. — Doe, zise el sec, John Doe.   Surâsul scurt al lui Luc Devereux dispăru de îndată ce ieşi pe uşă, paşii repezi ducându-l spre cheiul unde oamenii săi îl aşteptau nerăbdători. Nu-i spusese prea multe minciuni femeii, însă nici foarte multe adevăruri. Pur şi simplu, nu avea timp. O oră mai târziu, când stropii îi loveau faţa, iar iahtul imens plutea cu viteză contra vântului puternic, trebuie să fi simţit o emoţie intensă, emoţia răsplăţii de la sfârşitul unei munci îndelungate depusă cu dragoste. Luc crezuse întotdeauna că ambarcaţiunile pentru care îşi dădea osteneala erau mult mai importante pentru el decât putea fi orice femeie vreodată. Stăpânirea unei femei nu putea niciodată să înlocuiască atotputernicia mării, pentru că aceasta – măreaţa, frumoasa, teribila mare – era singura amantă căreia bărbatul nu-i putea fi necredincios. Bineînţeles, avea în el sânge de Saint-Cloud. Care era misterul legăturii dintre familia Saint-Cloud şi mare? Ca de obicei în timpul unei curse de probă de acest gen, cea mai mare parte a minţii lui era ocupată cu elementele şi performantele iahtului şi cu reglările migăloase care urmau să fie făcute după întoarcerea la ţărm. Bărbatul care stătea lângă el, luându-si notiţe, îi dădea din când în când comenzi privind întinderea straielor[1], reglarea troliurilor[2] , echilibrarea greementului[3]. Însă comenzile lui erau aproape mecanice, iar observaţiile constituiau mai degrabă rezultatul unei experienţe îndelungate şi al temeiniciei decât al unei concentrări pasionate. Se întâmpla pentru prima dată ca o parte din el să rămână tot la ţărm, cu femeia aceea. Ştia ce trebuie să fi văzut când a trecut de uşa păzită întotdeauna cu atâta zel de Annette. Nu era nici pe departe un birou somptuos, ci doar o încăpere curată, bine luminată, cu câteva planşete şi câţiva proiectanţi care munceau cu sârguinţă. Biroul şi planşeta lui aveau să fie goale. Iar dacă Annette îi arăta şi restul, avea să fie la fel de dezamăgită. Spaţiul în care-şi desfăşura activitatea firma Saint-Cloud & Fils ocupa aproape toată clădirea, iar ieşirea dădea direct înspre chei. Un necunoscător nu avea cum să observe decât o clădire mare, curată, înaltă de 6 metri, o jumătate din ea fiind ocupată cu carcase noi pentru următoarele armături, iar cealaltă parte adăpostind rafturile depozitului şi planşetele de lucru. Nu foarte mulţi oameni, dar toţi foarte pricepuţi,. Lucrau cu meticulozitate şi conştiinciozitate, cu atenţie şi fără să se grăbească. Nu e bine să te grăbeşti atunci când de o schimbare de-un centimetru într-o curbă depinde dacă vei câştiga sau nu cursa ori când un strai, sau un sart[4], prost proiectat poate costa viaţa unui om. Prin interfonul secretarei lui se putea lua legătura nu numai cu biroul din spate, dar şi cu întreaga clădire. Fusese acolo când Annette îi comunicase că Jane Smith, misterioasa care-l căutase la telefon în ultimele câteva zile, îşi făcuse în cele din urmă apariţia. Pentru că iahtul fusese pregătit pentru testare, Luc fusese toată ziua într-un du-te vino continuu. Zărise la fereastra sălii de aşteptare părul acela până la umeri, neted şi strălucitor şi se întrebase din ce colţ al trecutului său ar putea să provină. La naiba, de ce trebuia să vină tocmai azi! Date fiind aceste circumstanţe, ar fi trebuit să fie încântat cu gândul la seara pe care avea s-o petreacă. Acum că trecuseră câţiva ani, resursele lui vitale nu mai erau afectate de tragedia care sfâşiase mecanismul vieţii lui şi a tuturor celor din familia Saint-Cloud. În mod normal îi plăceau femeile şi începuse să se bucure de viaţă în ultima vreme. Dar în momentul de faţă simţea doar nevoia aprigă de a se concentra şi o durere de cap surdă, neliniştitoare, asemănătoare cu aceea pe care ţi-o dau încercările de a-ţi reaminti ceva. Jane Smith. Minţise, bineînţeles. Şi minţise când îi spusese lui Annette că-l cunoştea, căci era clar că nu-l cunoştea. La început i se păruse posibil s-o fi întâlnit cândva, nu pentru mult timp şi că cicatricea o indusese în eroare. Dumnezeu ştie! Stătuse destul de mult timp în America în timpul studiilor. Menţionase majoritatea evenimentelor importante din viaţa lui, dar niciunul dintre ele n-o făcuse să tresară. Massachusetts şi iahtingul nu-i spuneau nimic. Şi nu ştia destule lucruri despre el ca să-şi dea seama de unde provine extraordinara uşurinţă cu care vorbea englezeşte, nu ştia nimic despre pregătirea lui de specialitate şi nu cunoştea adresa permanentă a moşiei Saint-Cloud. Deci unde era legătura? În afara de asta, ceva îi spuse că n-o mai văzuse pe femeia aceea până atunci. Înfăţişarea ei nu era destul de strălucitoare ca să atragă privirile bărbaţilor, dar exista ceva chinuitor şi dulce în ochii ei netulburaţi, mari şi în gura cuminte şi tremurătoare. Iar când zâmbea toată faţa i se lumina într-un fel extraordinar care o înfrumuseţa şi te făcea să n-o mai uiţi. Bineînţeles că, dacă ar mai fi văzut cândva ochii şi zâmbetul acela, i-ar fi revenit în memorie câteva frânturi – una din acele fărâme efemere care-l necăjeau şi apoi se împrăştiau precum ceaţa, doar ca să reapară într-o formă mai substanţială şi acaparatoare.. Mai rămăseseră pentru el acum doar foarte puţine lucruri pe care nu şi le amintea. Nu se vindecase de amnezie, într-un mod miraculos, dar, cu trecerea anilor, şi-a pus în ordine şi reclădit treptat, şi uneori cu durere, cea mai mare parte a trecutului său estompat şi uitat. Publicitatea care însoţise tragedia familiei Saint-Cloud adăugase multă confuzie situaţiei. Atunci când s-a aflat cât de mult urma să moştenească (construcţia de iahturi reprezentând doar a suta parte), apăruseră obişnuitele şicane ce decurgeau din moartea oamenilor importanţi – scrisori ciudate, false revendicări în privinţa averii procese civile, ba chiar şi cereri în căsătorie din partea unor persoane total necunoscute. Nu-i fusese uşor să selecteze ceea ce era adevărat din trecutul său ceţos, dar majoritatea acelor revendicări fuseseră înlăturate şi, cu timpul, amintirile îi reveniseră aproape în totalitate. Acum numai rareori îl mai hărţuiau unele năluci, durerile de cap erau mai puţine şi doar la intervale mari de timp. Însă unele fantome şterse încă mai continuau să-i tulbure gândurile. Oare americanca aceea suplă şi înaltă era una dintre ele? Presupuse că avea să descopere asta de îndată ce-i va dezvălui că el este acel Luc Devereux pe care dorea să-l vadă. Ar fi putut să procedeze imediat aşa, dar azi fusese mult prea ocupat ca să-şi piardă timpul cu o întrevedere ce-ar fi putut să fie dificilă. Din moment ce nu vrusese să-i spună lui Annette pentru ce-l căuta şi nici să-şi dezvăluie adevăratul nume, era normal că devenise suspicios şi mai era, de asemenea, faptul că încercase să agaţe un om cu totul şi cu totul străin, când se observa cu uşurinţă că era genul de femeie care stătea de obicei în banca ei. Ca orice bărbat, stătu un moment şi se întrebă cât de departe intenţiona să meargă ca să obţină informaţia dorită. Ciudat, dar savură acest gând. Ah, la naiba! Luc scrâşni din dinţi când un gând neaşteptat îi trecu prin minte. Să fie oare o reporteră trimisă de vreo revistă americană? Sau o autoare de editoriale care-şi vinde articolele mai multor ziare concomitent? Ori poate una dintre acele comentatoare de radio în căutare de povestioare lacrimogene? Cu picanterie internaţională, bineînţeles. N-ar avea nevoie să ştie prea multe despre iahturi ca să facă o serie de reportaje despre urmările cursei Fastnet. Privind totul dintr-un unghi de interes uman. Tragedia foarte multor proprietari de iahturi din întreaga lume care muriseră pe mare. Ar putea la fel de bine să fie ceva din toate acestea. Pentru un jurnalist american, Luc Devereux un putea fi altceva decât un nume pe lista de supravieţuitori. Fastnet… ah, Dumnezeule! Dorea ca amnezia să-i fi şters acea amintire chinuitoare. Palpitaţia cicatricei de la tâmpla lui Luc deveni pronunţat vizibilă când îşi aminti acele ape sălbatice ale mării biciuite de furtună, catargele care cădeau, punţile pline de sânge şi ţipetele înăbuşite de vijelie. Fastnet fusese o întrecere cu moartea, cursa unui iaht pe care el îl proiectase. Faptul că bărbaţii Saint-Cloud îşi pierduseră vieţile la bordul acelui iaht însemnase un afront adus familiei care-l crescuse pe el, un văr îndepărtat şi bastard, aproape ca pe unul dintre membrii ei. Dacă trebuise să uite ceva, de ce nu uitase de Fastnet? Şi totuşi, acea parte din trecutul său încă îl mai ţinea în ghearele sale. Poate că aşa avea să fie mereu, căci tot aşa le ţinea şi pe cele două femei din viaţa lui, singurele care mai rămăseseră din măreţul neam Saint-Cloud. Oare se va elibera vreodată de datoria pe care o avea faţă de mătuşa şi tânăra lui verişoară? Simţea faţă de mătuşa lui, Tante Marie, un sentiment slab de milă, în ciuda faptului că-i era extrem de îndatorat pentru că-l crescuse. Dacă trecutul o ţinea prizonieră, poate acea închisoare şi-o făcuse singură. Mătuşa lui era o femeie cu o voinţă extraordinar de puternică, tocmai de aceea avea să supravieţuiască. Însă Aimée, scumpa, inocenta şi tânăra Aimée, tremurând pe marginea prăpastiei viitorului şi susţinută de legătura ei cu trecutul… de ce trebuie să fie încătuşată de tragedia familiei? Era suficient că-şi pierduse tatăl şi fratele fără să-şi piardă şi libertatea. Aimée era adevărata victimă a cursei Fastnet, iar Luc simţea că faţă de ea are cea mai mare responsabilitate. În momentul de faţă existau foarte puţine lucruri pe care le putea face ca să schimbe anomalia vieţii tinerei lui verişoare, dar acest fapt îl tulbura nespus şi constituia încă o povară a conştiinţei sale încărcate. Luc înlătură cu hotărâre gândurile îndreptate către femeile faţă de care avea astfel de datorii şi mai dădu încă o comandă. Deocamdată, cu micile reglări pe care le făcuse toată ziua, testul era un triumf. Puţin mai târziu, când iahtul se mişca precum o pasăre mare şi graţioasă în zbor aproape că uitase de durerea de cap şi apoi îi reveni, împreună cu imaginea chinuitoare a misterioasei Jane Smith. Faptul că era ziaristă nu justifica opţiunea ei pentru o identitate falsă decât dacă avea un nume uşor de recunoscut. Dar se îndoia că asta ar fi cu putinţă la vârsta ei. Nu putea să aibă prea mult peste douăzeci şi cinci de ani. În plus, stătea într-unul dintre cele mai mici şi ca vai de lume hoteluri din Quimper, care cu greu ar fi fost ales de o femeie cu bani, şi succes. Să fie atunci încă o pretinsă moştenitoare a familiei Saint-Cloud? Sau o pretendentă? Tot ce se poate. Îi dăduse de înţeles Annettei că era vorba de unele complicaţii legale. O ameninţare voalată, altfel spus. Mai apăruseră şi alte persoane care prelinseseră că fac parte din trecutul lui sau menţionaseră promisiuni care nu li se făcuseră niciodată. Amnezia lui, de care aflase multă lume, încurajase tot felul de impostori. Unii dintre ei relatau poveşti suficient de plauzibile, dar care nu se potriveau cu faptele cunoscute din viaţa lui şi a celor doi Saint-Cloud morţi. Era, care va să zică, o altă impostoare. Pretenţia ei că-l cunoscuse înainte confirma pur şi simplu acest lucru. Bineînţeles că vroia bani şi spera că ameninţările ei o vor ajuta să-i obţină fără să ajungă la tribunal. Dacă venea cu o pretenţie adevărată, de exemplu, cu o istorie care reuşea să reziste la o verificare riguroasă, abordarea ei ar fi fost mult mai directă şi prezentată pe căi legale adecvate. Nu părea să fie genul de femeie care încercă să te jecmănească, dar Luc ştia deja, cu părere de rău, că un chip inocent nu însemna mare lucru. O experienţă amară îl învăţase că feţele nevinovate ascundeau adeseori intenţii murdare. Deodată, mânia puse stăpânire pe el. Indiferent pentru ce îl căuta, s-o ia naiba pe femeia aceea! Dacă scopul ei era să tragă foloase de pe urma nemiloaselor nenorociri ale altor oameni, atunci merita o lecţie dură. Zvâcnirea din cicatricea de la tâmpla lui Luc deveni acută şi-i înăspri gura transformându-i-o într-o linie subţire şi periculoasă. Poate că domnişoara Jane Smith îşi găsise naşul în persoana domnului John Doe!     [1] Strai – (mar.) parâmă cu care se leagă partea superioară a catargului de proră. (n.trad.)   [2] Troliu – aparat care serveşte la ridicarea sau la transportul unei greutăţi cu ajutorul unui cablu care se înfăşoară pe un cilindru rotitor, (n. trad.)   [3] Greement – ansamblul catargelor, vergilor manevrelor şi velelor unei nave(n. trad.)   [4] Sart – frânghie care serveşte la fixarea şi întărirea catargelor de bordul navei. (n. Trad.)  

Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason 1.                                         …şi mai am o noutate pe care trebuie să ţi-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îţi poţi imagina aşa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ţi fie teamă că va apare pe neaşteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ţi face necazuri. În cazul că voi afla şi alte noutăţi am să ţi le comunic neîntârziat. Aştept cu nerăbdare să aud cum îţi mai merge. Te sărut, Susan. I Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre şi observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, aşezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din faţa ei. John este liber! gândi ea şi îşi frecă braţele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuţului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simţea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această ştire. Cu oricine ar fi fost. Dar apoi oftă şi clătină din cap. Fireşte, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înşelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca şi pentru Caroline. Gândul la fiica ei îi declanşa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuşi să şi-l stăpânească destul de repede. Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai ştiut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic şi tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de puşcărie, ceea ce însemna că ştiuse de la bun început că nu îşi va petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor. Vera îşi muşcă buza de jos. Atâta doar, că nu se aşteptase să fie eliberat chiar aşa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziţie un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufleteşte pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la uşă. Amânase însă mereu această discuţie aşteptând ca fiica ei să mai crească puţin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai şapte ani, să cunoască crudul şi hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune. Din cercul de relaţii al Verei aproape nimeni nu ştia ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puţinii iniţiaţi, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai ştia despre existenţa lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf. Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobişnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viaţă foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică şi plinuţă în jurul a treizeci şi cinci de ani, mamă a trei copii, se înţelesese excelent încă din prima clipă. Vera zâmbi abia perceptibil când îşi aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soţilor Stüber, cu care era colegă de şcoală. Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieşea practic niciodată în oraş. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înţelegea foarte bine. Vera privi ecranul computerului, pe care era afişat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înţeleagă. Gândurile îi zăboveau la viaţa pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenţiei conducerii redacţiei. Doar câţiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuinţă în Hamburg. Oraşul hanseatic[1] nu diferea în această privinţă prin nimic de restul metropolelor europene. Vera îşi aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparţinea familiei Ballard şi în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa proprietăţii din Sussex ce aparţinea familiei, unde îşi petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reuşise să umbrească fericirea tinerei perechi. Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de faţă. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situaţie. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite. Ce mult se bucurase dimineaţa când găsise în corespondenţă scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacţie în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca şi Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simţea o înclinaţie mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Şi nu mult timp după aceea făcuse cunoştinţă cu John Ballard. Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii şi se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununaţi de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult şi se arătase foarte, foarte pătimaş. Şi nu avea de loc aspectul unui bărbat care-şi petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era şi cultivat, cel puţin aşa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinereţea sa, un om de afaceri de succes. Îşi dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuşi îi mărturisise Verei. La începutul relaţiei lor acest amănunt o impresionase puternic. Vera înţelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moştenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce şi efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebuneşte de John. La începutul relaţiei lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanţe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soţie în timpul unei cine romantice şi-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiaşi seară, până târziu, o discuţie cu alţi oameni de afaceri. Oare nu era şi John un adevărat om de afaceri? îşi spuse ea. Şi în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunţe la cariera ei de ziaristă, aşa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simţise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viaţa ei pe un ton amabil dar ferm. Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de nelinişte. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să şadă şi se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute. La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit şi începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanşat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale şi care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuţi, refuzând însă să intre în detalii. Vera ştiuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase şi de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi aşteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava şi încărcătura se ridica la sute de milioane, şi asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuşi stranie buna dispoziţie afişată de John. Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranţă să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii şi a pregătirilor pentru nuntă. Şi apoi… Vera se cutremură când îşi aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă şi acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coşmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineţii cu mai mulţi civili în fata uşii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, şi care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă şi supusă restricţiilor de embargo. Şi asta încă nu era tot. Se părea că însuşi naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenţia de a şterge urmele. Aceste acuzaţii deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmaţiilor solemne ale lui John, da, se încăpăţânase să creadă cu disperare în ele. El îşi susţinuse nevinovăţia, declarând că acuzaţiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenţii, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui. Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricţiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viaţa echipajului depăşea orice limită. Într-o seară îşi făcuse bagajele şi părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozităţii presei de scandal. Dăduse deja depoziţia de martor şi, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi ştiut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt şi de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuşi să reconstituie ruta pe care fugise. Pentru că Vera ştia prea bine că atât Pat cât şi John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard şi că nu vor întârzia să ridice pretenţii asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-şi şterge urmele. Vera oftă şi plecă de la fereastră, aşezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-şi găsească aici liniştea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar şi aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor şapte ani în care reuşise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, şi retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor. Şi apoi, nici ea nu mai ştia prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai ştie nimic despre John şi sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă, Linişteşte-te, îşi impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuşi să te găsească aici, în Hamburg. Şi Susan îi scrisese doar că avea interdicţie de a părăsi Anglia. Aşa că… Vera tresări când auzi voci în fata uşii biroului ei şi ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbaţi care erau tocmai pe cale să-şi ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul şefului redacţiei pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roşcat, atrăgător şi înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzaţia că fusese surprinsă făcând un lucru interzis şi întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzaţie neplăcută pe care o simţea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se uşor. — Poţi să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuţul ei birou după ce se despărţi de celălalt bărbat. Vera îi zâmbi şi confirmă printr-o mişcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenţia. — Desigur, Bernhard, intră. Şi aşa tocmai făceam o mică pauză. Îşi plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacţiei se încăpăţâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri. — Din păcate nu-ţi pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul. Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burduşit cu cărţi şi reviste, masa de scris a Verei şi scaunul pe care şedea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise şi reviste. Bine că biroul avea cel puţin fereastră. Lipsa cronică de spaţiu era resimţită de toţi redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuşi nu constituia o excepţie de la regulă, cu toate că era redactor-şef. Redactor-şef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine ştie, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Îşi privi colega cu curiozitate. Şi tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-şi propusese. Lucra aici de cinci ani şi era o ziaristă deosebit de capabilă. Şi nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care şedea în faţa lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăştiate pe masa ei de scris. Vera era suplă, avea bucle blonde şi cei mai strălucitori ochi albaştri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci şi opt de ani şi că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei. La început Bernhard a crezut, fireşte, că Vera era căsătorită şi aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul şef, Peter Holz, că era nemăritată şi-şi creştea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranţe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eşuaseră ca urmare a opoziţiei hotărâte, deşi totuşi amabile, a Verei. Acest lucru îi incitase şi mai mult curiozitatea şi îşi dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reuşise să afle, dar ceea ce ştia era cu atât mai interesant. Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înţeles că ştia despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înşelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline şi lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei. Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situaţia era alta. Cu totul alta. Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu redactorul-şef şi acest Bill Myers. Respectivul ziarist şi scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deţinea, anumite informaţii de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă. — Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill şi apoi izbucni pe neaşteptate în râs. Cu siguranţă că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba? Bernhard îşi veni repede în fire, zâmbind uşor forţat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei. — Ştii doar, de câte ori te privesc… Vera îl întrerupse, ridicând mâna. — Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni şi la atât vreau… — Bine, bine. Ce vrei, am încercat şi eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ţi face. Cu toate astea tot foarte frumoasă eşti. Zâmbi pe furiş când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard îşi aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor şef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aştepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiţia ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Şi în cazul afacerii Ballard era cu siguranţă nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deşi povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-şi pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reuşit să contribuie cât de puţin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificaţia acestor cuvinte. Toată lumea ştia că şeful redacţiei „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an şi Bernhard îşi dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-şi vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale. — Am noutăţi palpitante, Vera. Îţi aminteşti de afacerea Northern Star de acum zece ani? Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunţa aceste cuvinte. Fireşte că îşi aducea aminte de această poveste. Şi încă cum… Vera tresări involuntar, dar se stăpâni şi îşi păstră în aparenţă calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze. — Da, se mulţumi ea să-i răspundă privind ţintă la Bernhard. — Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim… — Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard. — Da, aşa este, Ballard. A fost pus în libertate. Îşi frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul şi Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea. Vera îl privea uluită. Lloyds of London şi Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut? Era într-adevăr surprinsă. Nu îşi putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Şi Lloyds ce voiau de la ei? Ştia că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperaţi. Iar cei şapte ani petrecuţi la Dartmoor constituiau cu siguranţă o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de graniţele Angliei. Şi cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roşcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John? Bernhard clătină din cap. — Nu, asta nu. Dar cu siguranţă nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu ştie suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere şi nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Şi cu siguranţă că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline. Vera înghiţi în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l ştia ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deşi îl iubea şi era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu ştiuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpăţânare să urmărească evoluţia cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar şi faţă de ea, Vera. Îşi înăbuşi un oftat când îşi aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John. — Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta? Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze şi chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur şi simplu adevărul. Însă i se păruse totuşi prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că ştiuse tot timpul despre ea şi John. Şi nu putea risca aşa ceva. Avea nevoie de ea. — Ei bine, doar cunoşti destul de bine Anglia, nu-i aşa? Vera spera din tot sufletul că nu pălise. — Am trăit acolo câtva timp. Şi ce-i cu asta? — Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detaşată, mă gândeam că poate ţi-ai făcut unele relaţii din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigaţii care ar necesita o mulţime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârşit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra, Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard şi se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John şi acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuşi să afişeze un zâmbet chinuit. — Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din faţa ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul şi în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme. Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulţumire în clipa în care îşi jucă atuul cel mai important. — Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzaţie, cu atât mai mult dacă i-ar reuşi revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privinţă cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Şi Holz s-a declarat de acord s-o iei şi pe Caroline cu tine. Călătoria include şi un week-end aşa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu şcoala. Sunt sigur că i-ar face şi ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Şi pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă şi continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?     [1] formă de organizare economică datând din evul mediu (n.t.)   [2] Celebră societate de asigurări londoneză.    

Capitolul 1   — Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett. Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale. Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenuşii, care rămaseră aţintiţi asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei. — Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo. Mulţumesc. Se întoarse spre îngrijitoare şi declară: — Vreţi să-i spuneţi lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie. — Da, doamnă Garrett. Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieşind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secţia de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă. Doamna Garrett nu făcea confidenţe nici unuia dintre colegi şi se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate şi o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoştea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituţie atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputaţie în domeniul chirurgiei uşoare, a urgenţelor şi a obstetricii, dar nu oferea posibilităţile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut. Lezlie intră în ascensor şi apăsă pe butonul etajului şapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva şuviţe de păr şaten-roşcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja faţa, punând în evidenţă fruntea bombată. Era întotdeauna foarte conştientă de aspectul său fizic. De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simţise observată, judecată. Ca şi când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecţiune. Aşa că acorda aproape tot atâta atenţie aspectului său ca şi pacienţilor, preocupată să păstreze o înfăţişare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguităţi. În primele luni, câţiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar şi pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-şi dorea câtuşi de puţin să cultive relaţii personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-şi obţine licenţa în psihologie, apoi gradul de conferenţiar universitar şi doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăzneţe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreţ glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci şi nouă de ani, trăia singură şi fără legături, simţindu-se foarte bine. Ascensorul se opri şi Lezlie porni pe culoar însoţită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulţi medici se întoarseră, admirând, în ciuda menţinerii lor sobre, uşoara balansare a şoldurilor sau eleganţa picioarelor. Cei pe care silueta perfectă şi inteligenţa sa nu-i mai mira, erau fascinaţi de privire. Într-adevăr, în ochii cenuşii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică şi cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuşi, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale. Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou. La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de uşurare îi destinse trăsăturile. — Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-şi o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiţă de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită. Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma. — Părinţii sunt aici? — Este o poveste destul de complicată, Lezlie. L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum. Dar nu-l pot aştepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârşitul după-amiezii la Miami, unde se desfăşoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o linişteşti. Aş amâna cu plăcere intervenţia, dar nu vreau să risc o peritonită. — Voi vedea ce pot face. Chipul lui Lezlie era blând şi relaxat, transfigurat. Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiaţi pe care şi-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă dispreţuitoare şi o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca şi el unei profesii pretenţioase. Lezlie împinse uşa unei camere şi descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani şi fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond şi ochii mari albaştri plini de lacrimi. — Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetiţa terorizată. Ţi-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ţi facă? — Mă va op... opera, sughiţă micuţa. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă! — Asta datorită injecţiei care ţi s-a făcut adineaori. Te vei simţi mai bine dacă îţi voi explica ce se va întâmpla? — Nu ştiu, murmură Merri. Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice şi de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenţiei chirurgicale şi încheie. — Vezi tu, Merri, dacă nu ţi se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Şi când vei ieşi din sala de operaţie, tatăl tău va fi sosit. Fetiţa, care o ascultase cu mare atenţie, păru cuprinsă brusc de tristeţe. — Nu va fi acolo, mormăi, cu dicţia deja încetinită de injecţia preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, ştiu bine că da. Am auzit ce discutau... Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri şi despre ce vină? După toate aparenţele, asta îl privea pe tatăl său, poate şi pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure şi mai mult fetiţa, Lezlie afirmă pe un ton liniştitor: — Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot? — Dumneavoastră? — Voi ţine locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aştepta să te trezeşti. — Adevărat? Speranţa neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie. — Mă vei găsi aici, o asigură. — Este o promisiune? insistă Merri, puţin sceptică. — Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi ceva. — Ce? făcu fetiţa, neliniştită. — Că n-ai să mai plângi, ai înţeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi uşor, ştiu, dar vrei să încerci? Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicaţiilor lui Lezlie şi cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă. O infirmieră împinse uşa şi făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul. — Veţi fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă. — Cu siguranţă, afirmă Lezlie. Se aplecă şi sărută fruntea fetiţei, care se întoarse ruşinată. În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă şi-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie îşi vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susţinerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente şi ceru fişa micuţei paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în faţa menţiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abţinuse să-i menţioneze absenţa! — Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră. — Doctorul Sanders. Cunoaşte familia de ani de zile. — Când a fost adusă Merri? — Spre prânz, cred. Erau aproape şase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească... — Oare domnul Bradinton a telefonat? — Din câte ştiu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reuşit şi a obţinut permisiunea verbală s-o opereze. — Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăşi. Indignată şi sceptică, îi venea greu să-şi imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase şi că, mai mult, nu-şi dădea osteneala de a afla veşti despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...” Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenţie majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Şi din moment ce el ţinea loc şi de mamă şi de tată pentru Merri... Lezlie oftă şi puse fişa la loc. — Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreţi să-i spuneţi că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de aşteptare de la etajul al treilea. Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa şi-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi îşi sună secretara, rugând-o să-i aducă nişte dosare să le studieze în timp ce aştepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii. Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la uşă la fereastră. În sfârşit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie. — Infirmiera m-a informat că aştepţi, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfăşurat foarte bine. Merri este la reanimare şi în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit? — Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinţii... — Îţi voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puţin noroc. Andrew va fi acolo. — Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri. Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată! Lezlie era postată în faţa ferestrei cu geamuri când auzi culisând uşile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări. Părul cenuşiu şi des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută şi gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepţie, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulţumi interlocutoarei cu un semn din cap şi traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi. Cu un gest energic, îşi scoase pardesiul şi-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunţă: — Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepţioneră, aveţi să-mi comunicaţi veşti despre Merri? Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală şi o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea şi trăsăturile trase. — Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie. — Cum se simte? o întrerupse. — Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operaţie. Bărbatul se încruntă neîncrezător. — De ce asta? — Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton. Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniştesc înainte de anestezie. Tonul tăios, uşor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton. Îşi aţinti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaştri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta. — Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuţie, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă daţi seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj şi alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinţi, dar dacă şi celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniştesc... — Cum asta? întrebă Bradinton. — I-am afirmat că veţi fi cu siguranţă aici când se va trezi. Mulţumesc că nu m-aţi făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său... — Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde aţi scos-o că-i sunt tată? Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm: — Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situaţiei, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample... — Dar ce funcţie aveţi, exact? Sunteţi internă, asistentă socială, sau ce? — Sunt doamna Garrett, psihologa ataşată acestei clinici, replică Lezlie cu semeţie. Specialistă în tulburări de adolescenţă. — Ei bine, ar fi de preferat să vă informaţi mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să ţineţi cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită. De exemplu, că cei doi părinţi şi-au găsit moartea într-un accident, acum mai puţin de un an. Eu îi sunt doar unchi şi tutore legal. Şi, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie şi cu un minut mai devreme, aş fi făcut-o. Mai aveţi şi alte sfaturi să-mi daţi? Lezlie rămase fără grai, greşeala sa era oribilă. Poate agravase o situaţie deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui: — Vă rog să mă iertaţi, domnule Bradinton. — Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă aţi fi avut cât de puţină conştiinţă profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-aţi fi produs Dumnezeu ştie ce traumatism lui Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă şi din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe. Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie îşi pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta: — Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenţia. Nu cred că nepoata dumneavoastră şi-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acţioneze deja. Poate nici nu-şi va aminti de asta. — Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, aş prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce. — Dar i-am promis să fiu aici... — Sunt eu aici, doamnă Garrett. Lezlie se pregătea să-i ţină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei. — Aţi rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie. — Oare nu ţi-am promis asta? Lezlie luă braţul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici şi reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie. — Bună ziua, draga mea. Cum te simţi? — Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetiţa, care părea intimidată. Mă simt puţin ciudat şi am burta strânsă. — Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ţi-am vorbit despre asta, îţi aminteşti? Merri dădu din cap. — Vei simţi acelaşi lucru timp de câteva zile, până când ţi se vor scoate firele. — Aş putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate. — Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine. Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă. — Veţi mai veni să mă vizitaţi? Lezlie zâmbi şi îndepărtă cu blândeţe o buclă lipită de fruntea micuţei paciente. — Bineînţeles. — Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură. — Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte şi să faci ceea ce-ţi vor spune infirmierele. De acord? Merri consimţi încet, cu pleoapele grele de somn. Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-şi reînnoiască scuzele, îl salută cu o mişcare a bărbiei şi se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuţii clinice, poate cu consecinţe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! îşi jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Îşi adresa încă reproşuri amare, când Charles Sanders ieşi din ascensorul pe care-l aştepta. În faţa expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru. — I s-a întâmplat ceva lui Merri? — Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situaţia sa familială! Domnul Bradinton este furios şi pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-şi amintească de asta. Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap. — Îmi pare rău, Lezlie. Ştiu că Andrew se înfurie uşor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o priveşte pe Merri. Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea? — Nu cred că l-am uimit prin competenţa mea, comentă cu tristeţe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuţa pare să aibă o problemă în legătură cu părinţii săi. — Vei înţelege imediat dacă îţi voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta. — Oare nu trebuia să te duci la un congres? — Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău? Lezlie dădu din cap şi-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului. Secretara plecase deja şi tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri. Oare ce putea fi mai tragic decât să-ţi pierzi amândoi părinţii? Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate! Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew şi o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului. Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe maşina de scris a Janei, apoi ieşi. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o linişte ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroşi vizitatori aşteptau, sau discutau cu voce joasă. Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton. După sprâncenele încruntate ale prietenului său şi gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbaţi se confruntau probabil cu o neînţelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversaţie. — Ascultă, Charles, ştiu că acţionezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă faţă unei situaţii dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică. — Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an. Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poţi trata singur. — Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-şi barba şi o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze. Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară. — După umila mea părere, folosiţi aici un stereotip oarecum depăşit, spuse aceasta zâmbind. Charles râse sonor şi psihologa luă loc între ei doi. — Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios. Ştiţi oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinţilor să-i? Andrew susţinu fără să clipească privirea directă: — Ce v-a spus, exact? — Nimic precis, dar când am comis greşeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu şi că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu ştiam totul. — A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew. — Nu... De ce? — Imediat după decesul fratelui şi al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproşează. Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Îşi trecu nervos degetele prin părul des, cenuşiu. — Presupun că veţi vrea să ştiţi totul despre ea. — Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie. Dar aş prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simţit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informaţii despre viaţa sa de familie înaintea dramei şi despre accidentul în sine. Andrew îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare; îşi aţinti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător. — În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveţi sugestii? Lezlie îşi dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant! — Nimic nu ne obligă să facem această discuţie chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veţi putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă. — Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu. Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situaţia dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver. Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranţă aici câtva timp. Îşi luă pardesiul şi o aşteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales. — Aţi putea merge la „Galleria”, propuse Charles. Doar cunoşti locul mai bine decât mine, Andrew. Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieşirea din bufet. Afară, blândeţea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu şi, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârşit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori şi frunzişul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câţiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilităţile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber. Totuşi, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă. Andrew îi întrerupse brutal şirul gândurilor. — Maşina mea este acolo. — Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcţia opusă. — Ne vom certa oare pentru a şti pe care s-o luăm? Lezlie nu-şi putu stăpâni un zâmbet. — Nu, o va lua fiecare pe a lui şi ne vom întâlni la „Galleria”. Nu este departe, la dreapta. — Ştiu, făcu Andrew cu o notă de enervare. Restaurantul era construit în terase deschise spre nişte grădiniţe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum. Pereţii de un verde închis, tăiaţi de arcade albe, ofereau locului o prospeţime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o faţă de masă imaculată, trona o vază cu verdeaţă, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul. Andrew îi atinse uşor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele. Se aşeză în faţa ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detaşau pe fondul marcat de flăcările jucăuşe ale buştenilor. Chelnerul apăru aproape imediat şi le aduse meniul. — Doriţi un aperitiv? propuse Andrew. Lezlie făcu un semn negativ şi tânărul bărbat îşi comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în faţă şi declară încet: — Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenţia de urgenţă, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-aţi luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire. — Vă accept scuzele dacă le primiţi în schimb pe ale mele. — De acord. Această înţelegere risipi imediat tensiunea care-i separa. — Ce voia oare să spună Charles menţionând că dumneavoastră cunoaşteţi extrem de bine „Galleria”? întrebă Lezlie cu scopul de a anima conversaţia care lâncezea. — În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect şi a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex şi l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit şase luni, Meredithei şi mie, pentru a-l convinge să-şi depună candidatura. La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet. — Dacă l-aţi fi văzut în ziua în care a primit răspunsul iniţiatorilor! Erau încântaţi de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos şi pe pereţii holului de la hotel. Bugetul era enorm. Aşa că Greg lucra cu arhitecţii investitorilor şi iată rezultatul final. Din nefericire, nu l-a văzut terminat... În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” şi arhitectura sa îndrăzneaţă. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de şantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante şi restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta. — Fratele dumneavoastră şi-a imaginat toate astea? Murmură privind în jurul său. — Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfăşurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în acelaşi timp pe ale mele. — Eraţi asociaţi? — Nu, deşi în tinereţe ne-am dorit întotdeauna asta. Eu conduc propria întreprindere de construcţii. Speram să realizez construcţiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Şi alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată. — Ce evenimente? îl încurajă Leslie. — Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa? — Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înţeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveaţi cu tatăl său. Andrew schiţă o mină ironică. — Relaţiile dintre Merri şi mine nu vă interesează oare deloc? — Ba da, fireşte. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinţilor. — Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeaşi fetiţă. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg şi cu Meredith. A închis o uşă între mine şi ea. — Ştiţi de ce? Andrew îşi ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâşietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă. — Da, ştiu, declară calm. Doriţi oare amănunte? Lezlie scutură din cap şi întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei şi a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viaţa. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetiţa dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Maşina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc şi să explodeze. Inconştientă la sosirea ajutoarelor, îşi recăpătase, din păcate, cunoştinţa la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinţii. Ca prin minune, ea nu suferise decât o uşoară comoţie şi o fractură la un picior. „Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-şi ziua fatală care îi răvăşise propria viaţă, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-şi întrerupe gândurile. — Ştiţi oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră şi soţia sa? Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită. — Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuţie. — După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident? — N-aş putea jura, dar cred că da. Chelnerul se apropie discret de masa lor. — Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie. — Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew. Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulţumi cu o salată de homar. Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării şi compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieşise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanţă că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinţii îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparenţele, rămas fără soţie, tatăl îşi pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci şi trei de ani, iar fratele său, douăzeci şi unu. De-abia îşi terminase studiile că primi înştiinţarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase şi fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învăţând să supravieţuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului naţional de eliberare şi zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere. Alesese chiar şi numele întreprinderii: „Bradinton Design and Construction”. Dar când se întoarse în sfârşit în Atlanta, totul se schimbase, fireşte. Greg se căsătorise şi îşi deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”. Erau asemenea circumstanţe, încât n-ar fi putut colabora cum îşi doriseră. Era de preferat să-şi ducă vieţile separat. Aşa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre fraţi reuşise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew. — În sfârşit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg şi cu mine nu mai eram la fel de apropiaţi ca înainte, rămăsesem fraţi. Nu i-am refuzat niciun serviciu şi nici el mie. Fără să intru în detalii, să ştiţi doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială. Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceaşca de cafea pe care o ţinea între degetele puternice, înainte de a relua: — Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât şi de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg şi Meredith. Îşi puse şerveţelul pe masă. — Mai aveţi nevoie şi de alte informaţii? Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversaţie care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă nelinişte. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi fraţi? Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui Merri cu unchiul său? — În acest caz, vorbiţi-mi despre doamna Garrett, reluă Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră şi la munca pe care o faceţi. După el, aţi fi putut obţine un post în cele mai mari spitale. De ce aţi ales Riverview? Lezlie ridică uşor din umeri, jenată. — Am avut discuţii în principalele instituţii şi le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituţiile importante. Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienţi. — Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră? — Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile. Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără ţintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri şi examinară restaurantele, mergând până în faţa holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului. — Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet Andrew. Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spaţiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roşu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în linişte de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor. — Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă... Impresionant, comentă Lezlie. — Aşa este... regret că Greg nu şi-a putut vedea opera terminată. Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferinţe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereţi, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanţi la vreun congres, ameţiţi mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel şi, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew îşi luă însoţitoarea de talie. Nişte senzaţii tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre faţa bronzată a tânărului bărbat şi când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulţime. Cu obrajii în flăcări, conştientă în mod aproape dureros de atingerea uşoară dar fermă a mâinii lui Andrew. Lezlie nu se putu stăpâni să-şi imagineze cât de posesive, de tandre şi de insistente în acelaşi timp, ar putea fi aceste degete. Îşi reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinaţiei, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgosteşte cu uşurinţă la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Şi acum, nu o mai interesa nicio relaţie intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă fiinţă, să rişte să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă. Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soţul său. Amintirile o copleşiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat. Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat. Meseria învăţată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie îşi întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viaţa profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuţi, îşi amintea încă greutăţile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obţine gradul de conferenţiar şi apoi doctoratul în psihologie. Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiţie de a deveni altceva decât soţia sa. Toate aceste mici probleme dispărură când îşi reaminti ziua morţii lui, amorţeala întregii fiinţe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbuşească total. Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopţilor, apoi în cabinetul unui psihanalist. Alături de el îşi revărsase vinovăţia şi teama de neînţeles, suferinţa sfâşietoare care fuseseră discutate şi analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-şi reia viaţa. Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu ştia nimic... Îi remarcă paloarea şi observă tremurul care-i agita mâinile. — Lezlie? Aceasta înălţă ochii încet, îi văzu faţa la câţiva centimetri de a sa şi-i simţi căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenţie. Lezlie îşi reveni şi se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească şi, cu greu, ea îl imită. — Ce-ai spune de o îngheţată? propuse brusc Andrew. Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de îngheţată situat lângă ieşire. Câteva minute mai târziu ţinea în mână un cornet acoperit în vârf cu îngheţată de ciocolată, vanilie şi cireşe. La rândul său, Andrew părea un băieţel, care îşi savura desertul cu evidentă plăcere. — Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata şi cu Greg la vânzătorul de îngheţată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulţime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfăţul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noştri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obişnuită. — Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată şi înseamnă să te supui la a o reface permanent. În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverşunată pentru a rupe obiceiul. — Dar dumneavoastră, nu aveaţi mici „obiceiuri”, cum le spuneţi? o tachină Andrew. — Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinţilor mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane... — Sunt încă în viaţă? — Tata a decedat acum aproximativ cinci ani. Mama locuieşte încă în Atlanta, dar călătoreşte foarte mult. Lezlie schiţă un zâmbet amuzat. — Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie şi că am grijă de sănătatea mea. — Să nu vă plângeţi de asta, remarcă Andrew. — Bineînţeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simţ. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales... — Mai ales? Lezlie ridică din umeri şi se întoarse. — Nu, nimic. Pur şi simplu, este foarte perspicace. Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise. Se plimbară fără grabă spre ieşire. Afară se înnoptase şi iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuştii şi tufişurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoţi pe Lezlie la maşina sa şi izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulţumi pentru o seară până la urmă încântătoare. Scoţând batista din buzunar, şterse îngheţata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei. — Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie. Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaştri, tânăra femeie îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut. Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era şi mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie ştia că o va săruta şi că nu-i va opune nicio rezistenţă.

Suspiciune de Annabel Murray I. — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva. * * * În taxi, Vicky era preocupată de cu totul altceva. Nu de petrecere care, după cum bine ghicise cumnatul ei. nu reprezenta mai mult decât o simplă distracție, ci de viitoarea ei misiune. Multe lucruri depindeau de succesul ei, eventual un parteneriat cu acest nou grup hotelier. Pentru ea asta însemna cincisprezece zile în Caraibe, deplasări în majoritatea insulelor pentru a vizita hotelurile și a hotărî dacă ele corespundeau criteriilor de exigență ale clientelei britanice, apoi elaborarea și semnarea contractului. Asemenea tratative pretindeau nu numai competență ci și talentul de a stabili raporturi bune cu directorii, pentru a obține tarife preferențiale. Își alungă din minte temporar aceste preocupări profesionale când taxiul o lăsă în fața unei case în stil georgian, situată pe malul Tamisei. În ciuda temperaturii scăzute a lunii ianuarie, invitații, elegant îmbrăcați, roiau pe trotuar. Puțini oameni își petreceau noaptea în același loc, dacă aveau posibilitatea să se ducă încă la vreo două sau trei petreceri. — Bună seara, scumpa mea. Gazda lor, Laura și nu mai știa cum, rezerva la toată lumea aceeași primire anonimă, plină de prudență. — Intră, ia un pahar și fă cunoștință cu toată lumea. Ceea ce Vicky și făcu, cu calm și siguranță. Trecu plină de grație de la un grup la altul, amestecându‑se în conversație, aruncând câte o poantă. Era peste tot binevenită, farmecul și frumusețea ei servindu‑i ca introducere, mai ales în compania bărbaților. — Mereu între două călătorii? o întrebă un bărbat tânăr, a cărui figură îi reamintea în mod vag de ceva. Dar el nu aștepta un răspuns detaliat și nici nu‑l primi. Vicky înțelesese de mult timp că o discuție serioasă nu era posibilă cu aceste păsări de noapte. Nu‑i disprețuia pentru asta, dar câteodată i se întâmpla să‑i plângă căci, dacă pentru ea aceste reuniuni mondene nu erau decât un mod ocazional de a‑și petrece timpul, pentru ei constituiau fundamentul întregii lor existențe. Recepția cunoscu de‑a lungul orelor mai multe valuri de invitați, ca în sfârșit să rămână doar un mic nucleu, format mai ales din femei. — Dorește cineva cafea? se interesă Laura. Sau o ținem pe șampanie? Aproape toată lumea optă pentru cafea. Era momentul când, rămași într‑un cadru restrâns, conversația devenea mai serioasă. Se vorbea de cei care plecaseră, de cei care nu veniseră, câteodată cu puțină malițiozitate, câteodată cu aviditate, cum era cazul acum. — Ce s‑a întâmplat cu „Turnul de fildeș” în această seară, Laura? se interesă o fermecătoare roșcată cu ochii verzi. Gazda ridică din umeri cu un aer dezinvolt… — Cine știe? Ăsta nu face decât cum îl taie capul. — Un adevărat sălbatic, interveni o altă invitată. — Independența personificată! Dacă descrierile erau atât de diferite, păreau și destul de misterioase. — De ce „Turnul de fildeș”? Vicky era intrigată. — De necucerit, scumpa mea, declară o preafrumoasă brunetă, cu o voce pe care Vicky o consideră încărcată de animozitate, ca și cum ar fi avut motive să‑i poarte pică acestui domn. Nici una dintre noi n‑a reușit să‑i sucească mintea. — Sau încă n‑am aflat noi, interveni o alta. — Are un nume totuși? se interesă Vicky. În fond, nu era un subiect de conversație mai rău ca altele. — Cine naiba îl știe! replică micuța roșcată. Cred că am auzit odată pe cineva strigându‑l Rocky, dar cred că era doar o glumă. Unde l‑ai descoperit Laura? Nu prea ne seamănă, nu‑i așa? — Pur și simplu a venit aici într‑o seară cu o prietenă. Laura își aprinse o țigară. — Iar faptul că nu prea ne seamănă, mi se pare mai mult o chestiune de gust… Ceea ce explică de altfel și de ce sunteți toate nebune după el. Vicky era din ce în ce mai curioasă. Acest „Rocky”, sau care i‑o fi fost numele, trebuia să fie un bărbat deosebit, dacă reușise să înflăcăreze aceste minți blazate. — Ei bine, când vorbești de lup… Din nou să făcuse auzită vocea înțepătoare a brunetei. — Iată cine a venit și pe cine ne‑a adus astăzi. N‑a fost nevoie să spună mai mult. Un murmur ușor și toate privirile se întoarseră spre perechea care tocmai intra pe ușă. Și imediat, în timp ce Laura își îndeplinea misiunea de stăpână a casei, comentariile țâșniră, cu un ton mai scăzut decât înainte. — Rochia asta trebuie să fi costat o avere. — Pentru ce acoperă… sau descoperă, merită! — E mai accesibilă așa! remarcă cineva cu răutate. — Ați observat că are o adevărată predilecție pentru blonde? — Cine o mai fi și asta? — Habar n‑am. Își schimbă prietenele ca alții șosetele. — E un adevărat Don Juan. Le iubește și le părăsește! — Exact ceea ce îmi convine! Amuzată, Vicky își aduse contribuția: — Mi‑e groază de bărbații posesivi. — În locul tău, Vicky, m‑aș feri, o sfătui micuța roșcată. Multe femei și‑au schimbat părerea după ce l‑au întâlnit pe „Turnul de fildeș”. — În ceea ce mă privește, ar trebui să aibă într‑adevăr ceva extraordinar ca să mă răzgândesc, replică ea cinică. Totuși, îi trezise interesul. Mulți bărbați erau atrași de amestecul de răceală și senzualitate pe care îl ghiceau în ea. Unii încercaseră s‑o atragă într‑o aventură, alții să se căsătorească cu ea, dar ea le rezistase. Ar fi ceva nou și deosebit de excitant să‑și încrucișeze sabia cu acest domn care respinsese asalturile repetate ale acestor femei atrăgătoare. În timp ce el discuta cu gazda și îi prezenta splendida creatură care îl însoțea, Vicky îl studie cu atenție. Înțelese de unde îi venise porecla de Rocky. Înalt, cu o înfățișare atletică, degaja o impresie de forță ascunsă, iar figura cu trăsăturile aspre părea dăltuită în granit. Nu părea totuși lipsit de sensibilitate căci se întoarse brusc, ca și cum ar fi fost conștient că ea îl observa, și, timp de câteva derutante secunde, Vicky se găsi sub focul intens al unor ochi a căror culoare nu se putea distinge de la această distanță. În mod ciudat simți că se înroșește și se întoarse către vecina ei pentru a‑i adresa o remarcă oarecare – pe care mai pe urmă nici nu mai reuși să și‑o amintească. — Atenție, o avertiză aceasta, omul nostru te‑a reperat. Dacă este fidel principiilor sale, Laura ți‑l va aduce dintr‑un moment în altul. Niciodată până acum, în viața particulară sau în cea profesională, Vicky nu se mai simțise atât de speriată. Cu înfrigurare, cercetă din ochi încăperea căutând o eventuală portiță de ieșire, dar el se găsea între ea și singura ușă care exista și, abandonându‑și complet blondina, se apropie de ea. — Cunoașteți pe toată lumea cu excepția lui Vicky, cred, declară Laura. Vicky ți‑l prezint pe Craig. Ca de obicei, nici un nume de familie nu fu pronunțat. El schiță un salut din cap la adresa celorlalte femei dar ochii lui – constată acum că erau cenușii – rămaseră fixați pe Vicky. Îi întinse mâna și ea i‑o dădu pe a ei, nu fără o oarecare reticență. Simți ca o descărcare electrică. Căldura degetelor lungi păru că se propagă în tot corpul ei și doar absența comentariilor pe această temă o convinse că nu, salonul nu începuse să se învârtească. Cele auzite mai înainte o ajutară totuși să‑și revină. Acest domn avea o reputație periculoasă de seducător și chiar dacă ea nu se lăsa ușor impresionată, era mai bine să fie prudentă. Recomandare pe care trebui să și‑o repete când, cu o ușurință dezarmantă, el reuși s‑o monopolizeze, excluzându‑le cu amabilitate pe celelalte din conversație. Aflată atât de aproape de el, Vicky își dădu prea bine seama cât era de diferit de bărbații care frecventau în mod obișnuit aceste serate. Nu făcea parte din tagma celor îmbrăcați cu sobrietate în costum, dar nu făcea totuși nici o concesie modei. Reprezenta însăși virilitatea, de la părul des și negru, până la picioarele lungi și puternice. La această elegantă petrecere, blugii și cămașa descheiată la gât ar fi fost suficiente ca să atragă privirile asupra lui, dar atenția lui Vicky nu fusese reținută doar de îmbrăcăminte. Figura lui aspră și bărbia voluntară nu aparțineau tipului de petrecăreț, obișnuit al saloanelor mondene. Ochii lui cenușii, umbriți de sprâncenele stufoase, erau ușor strânși, sub efectul unei maxime concentrări. Vicky știa că, înainte să traverseze încăperea, el înregistrase deja toate detaliile înfățișării ei… ceea ce făcuse și ea, de ce să nu recunoască, în privința lui. Nu credea despre el că face parte din categoria celor care‑și petrec mult timp în aer liber, deși avea palmele puțin bătătorite. Pentru o astfel de viață, ar fi trebuit să fie mai bronzat. — Cine ești și cu ce te ocupi, Vicky? Vocea lui, cu inflexiuni profunde, avea un accent american sau canadian. Aparținea unei persoane cultivate. O altă surpriză, pe care ținuta lui vestimentară nu te‑ar fi lăsat s‑o bănuiești. — În general oamenii nu‑mi cer detalii despre activitatea mea. Dorise ca răspunsul ei să fie spiritual, își spuse enervată. Se simțea aproape timidă în fața lui, ea care nu era lipsită de replică, de obicei. Și felul cum o învăluia parcă din priviri nu aranja deloc lucrurile. — Dar tot ce te privește mă interesează, Vicky, obiectă el. Pulsul tinerei femei se acceleră. Tonul, puțin răgușit, părea atât de sincer încât se simți tentată, pentru o clipă, să‑i dea crezare. Își reveni însă repede. Ținând seama de reputația lui, era desigur interesat doar de un singur lucru. — Îți neglijezi prietena, observă ea. Nu fără o oarecare ironie, se gândi că era fără îndoială pentru prima oară când încerca să deturneze atenția unui bărbat asupra altei femei. Dar eșua în mod lamentabil. — Sophie știe prea bine că nu sunt proprietatea ei exclusivă. Și apoi, prefer să stau de vorbă cu tine. Colțurile gurii mari și senzuale șe ridicară ușor, ca și cum i‑ar fi ghicit stratagema prin care vroia să scape de el și s‑ar fi amuzat. Surâsul îi îmblânzi trăsăturile și atrase privirea lui Vicky spre buzele lui pe care le găsi nespus de ispititoare. — Sunt dezolată, dar eram pe picior de plecare, declară ea brusc. Pe altă dată, poate. Era o simplă formulă de politețe. N‑avea chef să‑l mai reîntâlnească pe Graig. Unde dispăruse oare frumoasa ei stăpânire de sine, dacă zece minute în compania lui o puneau pe fugă? Și nu era numai din cauza celor ce le auzise pe seama lui… Niciodată nu și‑ar fi închipuit că un bărbat ar fi putut‑o tulbura într‑atât. — Te însoțesc. Răspunsul lui îi tăie răsuflarea. Părea că nu‑și pierdea timpul: abia îi fusese prezentat. — Este inutil, voi lua un taxi, spuse ea pe un ton fără replică. Și se întoarse, căutând‑o pe Laura din priviri ca să‑și ia rămas bun. — Ei bine, o să‑l folosim împreună. Timp de câteva secunde, se măsurară din priviri. Ea înghiți cu nervozitate. — Dar… n‑ai nici cea mai mică idee unde locuiesc. Poate nu… — N‑are importanță, principalul e să fiu cu tine. — Eu… Se clătină ușor când, în trecere, el o prinse de cot și o trase spre ușa de intrare. — Dar, domnule…! — Craig, ajunge. O salutară în grabă pe gazdă și, în ochii tuturor femeilor prezente, Vicky reuși să descifreze o luminiță de curiozitate și invidie. — Presupun că scorpiile astea te puseseră deja în gardă împotriva mea, spuse el pe un ton ușor amuzat când ajunseră pe trotuar. — Mi‑au spus că‑ți schimbi prietenele ca șosetele, replică ea. — Oh, mult mai des! exclamă el. În exercițiul funcțiunilor mele, șosetele figurează pe ultimul loc. — Și în ce constau aceste funcții când nu e vorba să lași galeria cu gura căscată? — Ah, nu, tu n‑ai vrut să‑mi explici cu ce te ocupi. El oprise un taxi și o împingea acum pe bancheta din spate unde o urmă, cu un braț trecut nonșalant în jurul umerilor ei. — Unde mergem? Vicky, de obicei imaginea personificată a hotărârii, ezită. După ce stătuse un timp de trei zile la sora și cumnatul ei, plănuise ca seara asta să se ducă la ea acasă. Ar fi fost fără îndoială mai prudent să dea adresa lor, reflectă ea. Mai prudent dar mai puțin incitant, îi suflă un drăcușor. De ce să nu‑l prindă în plasa propriului joc? După câte auzise, el ar fi lăsat‑o mai ușor dacă ar fi crezut că‑i mușcase din momeală. Se aplecă și‑i indică șoferului adresa ei. — Un cartier șic, comentă tovarășul ei. Oricare ar fi natura activității tale, pare să fie rentabilă. Ea îi ignoră aluzia. — E momentul să afli, îi declară ea, că nu sunt genul de femeie care își pierde ușor capul. Deci să nu‑ți faci iluzii numai fiindcă te‑am lăsat să mă conduci acasă. „L‑a lăsat s‑o conducă acasă”! Termenul păru să aibă o nuanță ironică. Doar nu avusese de ales. În mod evident, Craig era maestru în arta de a‑și atinge scopul și, într‑un anumit fel, nu avea deloc impresia că‑și vor spune la revedere, jos în fața ușii. Dar era într‑adevăr grăbită să scape de el? Nu prea era sigură de asta! Încercă deci un sentiment de ușurare amestecată cu neliniște când ajunseră la destinație. Ușurare că a scăpat de intimitatea din mașină – intimitate de care, spre marea ei surpriză, nu încercase să profite – și neliniște de a se găsi în fața unei noi încercări. — Accept cu plăcere cafeaua, spuse el înainte ca ea să poată rosti vreun cuvânt. — Ce te face să crezi că aveam intenția să‑ți propun una? se zbârli ea. — Nimic, ba chiar din contra, de aceea ți‑am luat‑o înainte. Râsul lui era la fel de seducător ca și accentul și tot restul persoanei, iar Vicky nu se putu împiedica să‑i admire îndrăzneala. — De acord, urci dar numai atât cât să bei o cafea, îl preveni ea pe un ton ferm. El nu riposta în nici un fel dar nici nu aproba, iar maniera în care o privi în spațiul strâmt al cabinei ascensorului o tulbură nespus. Se așteptase ca el să se instaleze și să se lase servit, la fel ca cei mai mulți bărbați. Dar nu era cazul! Manifestând un viu interes pentru tot ce‑l înconjura, o urmă din salon în bucătărie, unde o ajută să pregătească cafeaua, și n‑ar fi fost deloc jenat să intre și în dormitor, dacă ea n‑ar fi evitat cu grijă orice ocazie. — Am impresia că ai călătorit mult, comentă el. Dacă nu cumva e vorba de logodnicul tău? O trecu un fior de teama, văzându‑l cum umblă cu câteva din cele mai prețioase suveniruri, dar nici un accident nu se produse. — Eu sunt cea care călătorește, răspunse ea așezându‑se cu grație într‑un fotoliu. Evitase să se așeze în enormul fotoliu Chesterfield ca să nu fie tentat să vină lângă ea, dar stratagema ei se dovedi ineficace. Craig se cocoță imediat pe unul din brațele fotoliului, poziție care era poate și mai intimă. — Ai bani, nu‑i așa? Ochii lui se plimbau cercetători prin încăpere. — Îmi câștig singură existența. Replica fu rostită pe un ton sec. Era decepționată. Nu cumva era un aventurier, un vânător de zestre, care alerga după o nevastă bogată? — Ei bine, și eu fac la fel. La aceste cuvinte, ea încercă o inexplicabilă ușurare. În fond, ce‑o interesa ce fel de om este? — Presupun că munca ta are legătură cu aceste călătorii, reluă el. — Într‑adevăr. Petrec unsprezece luni pe an în străinătate, exageră ea în mod voit. Aici e doar un refugiu între două călătorii. — Ceva mai mult totuși. Și din nou privirea lui parcurse încăperea, înregistrând toate detaliile, care purtau amprenta personalității ei. — Ai mult gust, observă el. Și cred că ești, ceea ce se numește în mod obișnuit o femeie de interior. — Așa după cum ți‑am explicat deja, mă aflu destul de rar aici, datorită carierei mele. Dar când sunt acasă, îmi place să mă simt bine. Știu să gătesc și să întrețin o casă. Totuși n‑am întâlnit încă bărbatul care să facă din mine o femeie casnică. După cincisprezece zile de stat acasă, simt nevoia să‑mi iau zborul. Crezu că observă o oarecare ușurare pe fața lui și‑și văzu imediat confirmată această impresie. — Ah, bine, înseamnă că nici tu nu cauți legături pe termen lung, remarcă el. E foarte bine, suntem făcuți pentru a ne înțelege. De altfel, eram sigur de asta. — Ce vrei să spui? Era intrigată și chiar puțin neliniștită, după această aluzie la o eventuală „legătură„. El se ridică și se postă în fața ei, părând să ocupe dintr‑o dată întreg spațiul cu prezența lui virilă. Inima lui Vicky își opri pentru o clipă bătăile. — Nu mă dau drept ce nu sunt, Vicky. Îmi place nespus compania femeilor frumoase. Dacă se ivește ocazia, nu‑mi displace o aventură cu una dintre ele și, în acest moment, doresc să am una cu tine. Dar nimic serios, nu‑i așa? Vicky înghiți cu greu. În ciuda tuturor eforturilor ei, nu găsea replica potrivită ca să‑i scoată această idee din cap, să‑l facă să înțeleagă că nu‑i împărtășea deloc punctul de vedere. Ochii cenușii se fixară acum pe gura ei și simți că o trec fiorii. N‑ar fi trebuit să‑i permită niciodată să se apropie atât de mult de ea. Se arătase prea sigură pe ea, prea sigură că este invulnerabilă. Dar ar fi putut face altfel? Fusese târâtă de un curent căruia nu‑i putea rezista și avea slăbiciunile ei, ca fiecare dintre noi de altfel. Simți cum se crispează când el, încetișor, întinse mâna și o cuprinse în brațe.

Capitolul 1 Buchetul de mireasă nu era tot ce aştepta Gina de la Bruce. Îl muta dintr-o mână într-alta, aşteptând în spatele bărbatului înalt, care va deveni soţul ei imediat ce cuplul dinnaintea lor va termina cu jurămintele. Îşi vârî nasul în buchet şi inspiră mirosul greu. Fusese surprinsă că el nu-şi amintise că ura trandafirii. Iar buchetul ei era făcut din aceste flori, albe şi roz. Dar, bineînţeles, acest buchet făcea probabil parte din pachetul de nuntă de la micuţa capelă din Las Vegas în care reverendul Findiay îi va lega viaţa de cea a bărbatului de lângă ea. Bineînţeles că nu se aştepta la nimic special când plecase de acasă, din suburbia Chicagoului, ca să se mărite cu cel pe care-l iubea. Ceremonia nu era atât de importantă, dar nici nu putea aştepta până ar fi făcut planuri pentru o nuntă cu toată familia, care nu era prea încântată de relaţia ei. Nu-i plăcea că în acest moment Bruce era prea tăcut. Îi cercetă profilul şi descoperi o cută pe frunte, ceea ce o făcu să creadă că şi el era nervos. Mută din nou buchetul în cealaltă mână şi se agăţă de braţul lui, dorind să-l simtă lângă ea, dorind să simtă că luase o decizie bună. O săptămână era un timp prea scurt ca să decizi ce e bine pentru viaţa ta. Peste câteva minute, cei douăzeci şi patru de ani de singurătate vor lua sfârşit şi se simţea speriată. — Aş fi vrut să-ţi schimbi uniforma, spuse ea mângâind textura hainei maro-închis. El îi luă mâna în palma lui puternică. — Nu ştiam că nu-ţi place uniforma mea, spuse el uimit. — Arăţi teribil de solemn, sopţi ea privind perechea care intrase în camera de aşteptare. Ochii lui întunecaţi o priviră cercetător şi aruncă o privire sardonică. În cele din urmă zâmbi, dar numai buzele lui îşi schimbară forma, chipul îi rămase la fel de întunecat. — Cred că eşti singura fată care n-ai fost orbită de uniforma mea de ofiţer de marină. Amintindu-şi cât de impunător i se păruse când îl zărise pentru prima dată, la petrecerea dată de prietena ei Claire, se retrase un pas şi prinse din nou buchetul cu ambele mâini. Oare de aceea se îndrăgostise prima lui soţie de el? Pentru că arăta minunat în uniforma de ofiţer de marină? Pe Gina o duru să se compare, chiar înaintea nunţii, cu prima lui soţie. — Credeam că ştii cum sunt, spuse ea cu voce nefericită. — Aha, asta ar trebui să fie prima noastră ceartă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Gina în acel moment era o ceartă. — Ar fi a doua, îi reaminti ea. Prima avusese loc în momentul în care îi explicase că nu va fi a lui înainte de căsătorie. — Nu ţin scorul, spuse el iritat. Îţi place buchetul? Fu salvată de intrarea asistentei reverendului, o tânără îmbrăcată într-o robă albastră din satin, care-i aduse aminte Ginei de soţia unui Moş Crăciun. — Jonathan Kenyon şi Gina Livingstone, citi femeia de pe o foaie de hârtie. Revedendul Findiay este gata. Urmaţi-mă, vă rog. Auzind numele de Jonathan, Gina fu la fel de şocată ca atunci când el completase fişa pentru licenţă. I explicase că Jonathan B. Înseamnă Jonathan Bruce, primul nume fiind cel al bunicului său, pe care nu-l folosea nimeni. Fusese totuşi straniu să-i afle numele întreg în ziua căsătoriei. Oricum, l-ar fi iubit chiar dacă l-ar fi chemat Rumpelstilskin. Păşind în capela minusculă, Gina avu un sentiment de tristeţe. Reverendul aproape moţăia, în strana înconjurată de flori artificiale prăfuite. Bruce tuşi şi reverendul se trezi. Cu un un gest teatral, îi invită să se aşeze în faţa lui. — Fericitul cuplu va sta aici. Mabel va fi domnişoara de onoare şi va sta lângă mireasă, iar nepotul meu, Tad, va sta lângă mire. Se părea că reverendul depunea mult efort pentru fiecare ceremonie, de aceea îl găsiseră aţipit. Acesta păstră un moment de tăcere înainte de a deschide cartea din faţa sa. Cu toate acestea nu-şi aruncă deloc privirea pe ea, fiindcă ştia slujba pe dinafară de multă vreme. Respirând adânc, Gina cercetă cu grijă faţa lui Bruce, căutând vreun semn de regret. Îi iubea linia clasică a obrazului, oasele bine conturate, inteligenţa din privire, nasul acvilin. Peste câteva momente, acest bărbat superb va deveni soţul ei. Simţindu-se privit, se întoarse spre ea şi-i zâmbi uşor. — Eşti o mireasă superbă. — Mulţumesc. Însă complimentul lui o întristă. Vocea îi sunase ca şi când ar fi făcut-o din obligaţie. — Dacă toată lumea e prezentă, putem începe, spuse reverendul pompos. Ceva lipseşte, se gândi Gina, încercând să nu plângă. Era oare depresia oricărei mirese dinainte de nuntă? Până în acest moment fusese veselă şi entuziastă. Când îl întâlnise prima oară pe Bruce ştiuse că el este cel ales. Până atunci, niciun bărbat nu-i făcuse inima să tresară. Vorbele preotului îi erau familiare. Gina fusese domnisoară de onoare la multe nunţi şi-şi amintea ceremonia cuvânt cu cuvânt. Când reverendul Findiay o întrebă dacă vrea să-l ia de soţ pe Bruce, răspunsul ei veni clar şi răspicat. — Acum poţi săruta mireasa, spuse reverendul cu atâta satisfacţie în glas, ca şi când i-ar fi cunoscut de foarte multă vreme. Este un bun actor, se gândi Gina. Acesta a fost primul ei gând de femeie măritată. Sărutul lui Bruce fu scurt şi fără pasiune. Probabil se va revanşa mai târziu, se gândi Gina, în timp ce domnul Findiay aproape îi dădea afară. Afacerile pe primul loc. În anticameră mai aşteptau încă două perechi. — Ei bine, spuse Bruce, nu este exact ceea ce îţi doreai, dar suntem legal soţ şi soţie. Gina chicoti, eliberându-se de tensiunea în care stătuse cele câteva ore de când ajunsese în Las Vegas. Avea nevoie de această descărcare. Bruce o luă de mână, ieşiră din capelă şi opri un taxi. Oare o va duce la motelul în care stătuse el cu o noapte înainte? Cu toate că era jumătatea lui septembrie aerul era foarte încins. Îşi scoase jacheta, rămase într-o bluză foarte sexy şi se aşeză confortabil lângă el. Dar această ţinută nu avu niciun efect asupra proaspătului ei soţ. — Ţi-e foame? întrebă el. — Sunt moartă de foame. Şi acesta era adevărul. Cu excepţia unei felii de pâine prăjită şi o ceaşcă de ceai nu mâncase nimic. Soţul ei îi spuse şoferului de taxi unde să-i ducă şi se retrase cât mai departe de ea. Cuplurile proaspăt căsătorite stau unul lângă altul, se gândi ea, dar comportamentul lui o făcu să-i fie teamă să-l atingă. Bruce nu fusese niciodată reticent în a-şi arăta sentimentele faţă de ea. Se sărutaseră tot timpul în turul oraşului Chicago, chiar şi în submarinul de la Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce era atât de distant acum când erau căsătoriţi? Era prima ei vizită în Las Vegas şi luminile orbitoare în mii de culori o făceau să se simtă confuză. Hotelul la care se opriră era un colos din sticlă şi metal, în linii futuriste. Înăuntru, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în cele mai diverse haine, de la rochii de seară de firmă, la blugi şi tricouri rupte. Toţi se miscau într-un ritm ameţitor, dar drumurile tuturor se terminau în cazinoul imens, îmbrăcat în roşu şi argintiu. — Ce joc îţi place să joci? întrebă Bruce. Blackjack, ruletă, bacara, keno? Ea începu să râdă. — Ştii prea bine că nu joc. Te voi privi pe tine. — Vrei să spui că nu ţi-ai încercat niciodată norocul? Poftim, spuse el scoţând un pumn de bani din buzunar. Încearcă-ţi şansa undeva. — Cincizeci de dolari! Nu vreau să-ţi irosesc banii, Bruce. — Trebuie să fie ceva care ai vrea să încerci. — Bine, o să-ţi fac pe plac. Voi încerca la un automat, dar o singură dată, să văd ce se întâmplă. — Sunt o mulţime aici, spuse el, arătându-i şirul lung de jocuri. O gălăgie asurzitoare de ţipete şi zornăit de bani îi întâmpină când intrară în imensa încăpere. — E foarte aglomerat aici, spuse el zâmbind. La care vrei să te instalezi? — Vreau la una cu cireşe şi portocale, una nichelată, dacă se poate. — Nichelată să fie, spuse el râzând. El o luă înainte şi Gina îl urmă. După câţiva paşi, îşi dădu seama că soţul ei şchiopăta uşor. Înainte de a se despărţi, acum trei zile, nu avea nimic. — Ce s-a întâmplat cu piciorul tău? îl întrebă ea ajungându-l din urmă. — Oh, mai nimic. Am alunecat pe marginea piscinei, la fermă. — Nu înţeleg de ce n-am observat mai devreme. De ce n-ai spus nimic. Te doare? — Gina, nu-ţi face griji. Nu este nimic grav. Bruce îi strecură ceva în palmă. — Dar astea nu sunt jetoane. — Nu-ţi fie frică, monedele de un dolar merg la orice maşină de aici. — Bruce! Dar nu vreau să joc cu bani. — De ce nu? Eşti în luna de miere. — Dar nu vreau să pierd. — Nu-ţi fie frică să-ţi încerci norocul. Hai, uite! Un bărbat tocmai a părăsit o maşină, dacă suntem rapizi o prindem. După câteva secunde, se afla în faţa maşinii nichelate, într-o cuşcă de sticlă. Vârî o fisă şi imediat portocale, cireşe şi lămâi se perindară prin faţa ochilor ei. — O singură lămâie. Nu este prea bine, nu-i aşa? întrebă ea studiind combinaţia care-i ieşise. — Nu trebuie să te opreşti după prima încerare, o îmbărbătă el. — Dar, Bruce... — Încearcă din nou, insistă el. Se părea că pe el îl hipnotiza mersul circular al semnelor pe ecranul maşinii, dar Gina se simţea mai mult vinovată decât optimistă când vârî încă un dolar. Bruce era foarte cheltuitor, pentru că familia lui era bogată, însă Gina, care muncise din greu ca asistent decorator, ştia valoarea fiecărui bănuţ. Aproape că se certase cu Bruce când acesta o anunţase că nu va mai trebui să muncească după căsătorie. Spera ca peste câteva luni să-şi schimbe părerea. După ce îi mâncase aproape jumătate din monedele pe care le avea în mână, aparatul arătă şi prima combinaţie câştigătoare. Nu câştigă prea mult, dar recuperă ceva din bani. — Poftim, spuse ea întinzând monedele soţului ei. Nu vreau să mai pierd niciun ban. Mă las păgubaşă. — Nu vrei să vezi dacă poţi câştiga jackpotul? — În niciun caz. Îţi sunt datoare şapte dolari. — Ai uitat că acum suntem căsătoriţi. Jumătate din ce am îţi aparţine. Restaurantul era parcă din altă lume. O muzică în surdină şi o atmosferă de lux orbitor. Gina se simţi stânjenită în costumul ei ieftin. Un chelner în costum roşu veni să le ia comanda pentru băuturi, iar un altul le oferi meniurile îmbrăcate în piele fină, roşie. Gina sorbea încet din paharul cu daiquiri în timp ce-şi privea soţul. De obicei, înainte de masă lua două pahare de votcă şi gheaţă, dar în această seară muta paharul dintr-o parte în alta. — Este ceva în neregulă cu băutura ta? — Nu, nu este nimic. O privi lung şi-i zâmbi. Putem comanda? Melcii arată bine, sau poate crevete? — Bruce! Ştii foarte bine că sunt alergică. Doar nu vrei să-mi petrec noaptea nunţii la spital? — Bineînţeles că nu, spuse el repede. Mă gândem să comand pentru mine. Întâi trandafiri şi acum crevete, gândi Gina, supărată. Cum de uita Bruce atât de repede orice lucru legat de ea? Nu stătuseră despărţiţi decât câteva zile în care Bruce fusese plecat la ferma familiei lui din California, ca să încheie o afacere împreună cu fratele său. Înainte de a se despărţi, se cunoşteau foarte bine. Oare credea că a făcut o greşeală căsătorindu-se cu ea? — Cred că n-ar trebui să mănânc prea mult, spuse ea încercând să pară veselă. După o săptămână petrecută în Las Vegas, nu voi mai putea să intru în haine. — Aş vrea să vorbim despre asta, spuse Bruce uitându-se în meniu. Am făcut alte planuri. — Ce planuri? — O să fii supărată dacă nu vom sta în Las Vegas? — Bruce, ştii că n-am fost prea entuziasmată să ne petrecem luna de miere în Las Vegas. — Ei bine, am aranjat să mergem într-un loc unde să avem parte de puţină linişte. Cu toate că ideea îi surâdea Ginei, felul în care vorbea Bruce o puse pe gânduri. — Unde vom merge? — Este o surpriză. — Bruce, ştii că nu-mi plac surprizele. — Vei şti când vom ajunge. — Bruce! — Nu-ţi voi spune. Înainte să-i poată răspunde, chelnerul se întoarse ca să le ia comanda. Bruce se oferi să comande pentru amândoi, şi ea dădu din cap, nepăsându-i ce va mânca. Când sosi primul fel, Gina nu mai avea poftă de mâncare, în schimb Bruce se aruncă pur şi simplu asupra delicioaselor scoici. Purtară o conversaţie impersonală, ca şi când ar fi fost două foste cunoştinţe. Ea nu-şi explica această atitudine din partea lui. Părea foarte nervos. Oare regreta acest mariaj? Era foarte serios, ceea ce nu-i stătea în fire. Până când se despărţiseră acum trei zile, părea foarte îndrăgostit. Conversaţiile lor erau spirituale şi pline de haz. Chiar şi Claire îl evaluase drept puţin superficial. Gina nu mai suportă. — Te preocupă ceva, Bruce? — Bineînţeles că nu, dragă. Îţi promit că luna noastră de miere va fi memorabilă, răspunse el. Dar niciun zâmbet, nicio privire caldă, nimic. Acest fapt o făcu să-şi dea seama că ceva nu era totuşi în ordine. — Bruce... Dacă ai o problemă, ştii foarte bine că poţi să-mi spui. — Îmi voi aduce aminte... dacă voi avea o problemă, spuse el solemn. Când terminară masa, ieşiră în stradă şi luară alt taxi. Gina folosise camera lui de motel ca să se schimbe în toaleta de nuntă, dar atunci fusese atât de preocupată încât nu băgase de seamă nimic. Acum, întoarsă împreună cu soţul ei, studie toate detaliile. O reproducere după Renoir trona deasupra patului imens îmbrăcat într-o cuvertură roşie strălucitoare. Aşteptă câteva momente, în speranţa că Bruce o va lua în braţe şi-i va spune cât de mult o iubeşte, dar acesta începu să-şi facă bagajele, aşa că intră în baie şi se schimbă în cămasa de noapte ivorie, cadou de nuntă de la buna ei prietenă, Claire. Întoarsă în cameră rămase în cadrul uşii, sperând ca el s-o privească. — Eşti gata de plecare? întrebă însă el cu valiza în mână. — Poftim? Credeam că vom rămâne aici în această noapte. — Doar ţi-am spus, avem alte planuri. — Dar... se opri, neştiind ce să mai spună. Cum ar fi putut să-i spună că se simţea părăsită în noapte nunţii, când ar fi vrut să facă dragoste cu soţul ei pe care-l iubea mai mult decât orice? — Nu te speria. Am să mă revanşez când vom ajunge. Se schimbă repede şi ieşi în faţa camerei, unde Bruce punea bagajele într-o maşină veche şi prăfuită. Pentru Gina, era o nouă surpriză. Se aştepta ca Bruce că conducă o maşină model sport, ceva cu un motor puternic, nu o asemenea rablă. — Bruce, trebuie să le spun părinţilor mei unde mergem. — Iubito, spuse el fără s-o privească, acum eşti femeie măritată. Nu trebuie să le spui lor unde-ţi petreci luna de miere. — Măcar să le telefonez, să le spun că nu vom rămâne în Vegas. — Lasă că le vei spune când vom ajunge la destinaţie. O luă de mână şi aproape o împinse în maşină. După aceea se sui şi el şi demară. Conduse în linişte, cu viteză moderată, şi Gina se retrase lângă fereastră şi privi cerul înstelat. Se concentră asupra constelaţiilor, încercând să le recunoască. Ochii i se închiseră şi aţipi. — Scuză-mă că te-am trezit, spuse Bruce încet, dar vreau să iau nişte cafea. Aveam nevoie, ca să mă ţină treaz. Vrei şi tu? Trezindu-se încet, Gina simţi mâna lui mângâindu-i obrazul. — O să rămân trează, ca să te ţin de vorbă, murmură ea ameţită, mişcându-şi mâna de-a lungul piciorului lui. — Dacă ai de gând să mă ţii treaz în acest fel, spuse el privindu-i mâna, mariajul nostru va fi consumat într-o parcare. Privindu-l cu dragoste, Gina îi mângâie uşor obrazul, apoi îşi trecu mâna prin părul lui. El se apropie şi o sărută cu pasiune. O prinse în braţe şi o trase aproape de el, strângând-o la piept. Mâna lui urcă până la pieptul ei, ce se ridica în ritm alert. O mai sărută câteva secunde, apoi se retrase repede şi ieşi din maşină. Îl privi cum se depărtează, dezamăgită de bruscheţea cu care se desprinsese de ea. De ce oare nu pot avea o noapte a nunţii la fel ca toată lumea? De ce se aflau aici, în mijlocul pustietăţii, în loc să se iubească într-o cameră confortabilă de hotel? De ce Bruce a păstrat distanţa toată ziua, şi de ce o părăsise acum când fiecare părticică a corpului ei îl dorea? Oare când se va purta ca un adevărat soţ? Sărutul lui îi demonstrase că totuşi nu-i era indiferentă; când o strânsese la piept, îi simţise şi ea bătăile inimii accelerate. Atunci, ce se întâmpla cu el? Când se întoarse cu două pahare de cafea, se decise să pretindă că totul era în regulă. — Cum doreşti cafeaua, simplă sau cu lapte? întrebă el. — În niciun fel. Mie îmi place ceaiul. — Oh, îmi pare rău, am uitat. Mă duc să-i iau un ceai, spuse el cu voce stranie. — Nu, nu este nevoie. Trează, rămase pe gânduri. Totul pornise de la călătoria lui la ferma părinţilor. Oare aceştia fuseseră împotriva căsătoriei cu ea? Sau poate fratele lui? — Bruce, spuse ea ezitant, fratele tău a fost împotriva acestei căsătorii? — N-a spus nimic despre asta, răspunse el calm, ceea ce-o făcu să-l creadă pe cuvânt. — Atunci, părinţii tăi? — Nu. Următoarea întrebare i se strecură în minte ca un şarpe de foc. — Îţi pare rău că te-ai însurat cu mine? — Nu, Gina, nu-mi pare rău. Vorbele sunară aproape sincer, dar răspunsul n-o satisfăcu. Nu-i spusese că o iubeşte, că o doreşte, că are nevoie de ea. Nimic din ceea ce ar fi dorit ea. Rămase mult timp gândindu-se dacă nu cumva făcuse o greşeală. — Când îmi vei spune unde mergem? — Când vom ajunge. — Mergem spre Nevada? — Suntem deja în Arizona. Monotonia drumului o făcu din nou pe Gina să-şi simtă ochii grei. Îşi sprijini capul, dar nu de umărul soţului ei, şi adormi.