Romane de dragoste pdf

Prolog Tristan 2 aprilie 2014   Ai luat tot? a-ntrebat Jamie din foaierul casei părinţilor mei, rozându-şi unghiile, în timp ce frumoşii ei ochi albaştri de căpri­oară îmi zâmbeau, amintindu-mi cât de norocos eram s-o ştiu a mea. M-am dus acolo şi am cuprins-o, trăgându-i trupul ei mic mai aproape, lipindu-i-l de al meu. Îhâm. Acum e-acum, păpuşă. Cred că ne-a venit şi nouă rândul. Şi-a încolăcit mâinile în jurul gâtului meu şi m-a sărutat. Sunt atât de mândră de tine. De noi, am corectat-o eu. După câţiva ani, cam prea mulţi, de vise şi speranţe, visul meu de a fabrica şi vinde piese de mobilier lucrate manual devenea reali­tate. Tatăl meu era cel mai bun prieten şi totodată partenerul meu de afaceri, alături de care porneam spre New York ca să vorbim cu nişte oameni de afaceri care se arătaseră foarte interesaţi să ne devină parteneri. Fără tine, care m-ai sprijinit, n-aş fi făcut nimic. Asta e şansa noastră să ne-ndeplinim dorinţele. M-a sărutat încă o dată. N-am ştiut că o s-ajung să iubesc pe cineva atât de mult. Înainte să pleci, cred c-ar trebui să ştii, a sunat învăţătoarea lui Charlie. Iar a făcut prostii la şcoală, ceea ce nu e de mirare având în vedere cât de mult îi seamănă lui taică-său. Am rânjit. Ce-a făcut de data asta? Doamna Harper a zis că i-a spus unei fete care făcea mişto de ochelarii lui că speră să se-nece cu o broască râioasă pentru că aşa şi arată, ca o broască râioasă. Să se-nece cu o broască râioasă – îţi vine să crezi?! Charlie! am strigat înspre camera de zi. A ieşit cu o carte în mână. Îşi scosese ochelarii, şi eram convins că asta era cauza tuturor miştourilor de la şcoală. Da, tată? I-ai spus tu unei fete să se-nece cu o broască râioasă? Da, a zis el fără să clipească. Pentru un puşti de opt ani, părea surprinzător de relaxat în privinţa faptului că părinţii s-ar putea supăra pe el. Amice, nu poţi să zici aşa ceva. Dar chiar arată ca o nenorocită de broască râioasă, tată! a răspuns el. A trebuit să întorc capul ca să pot râde în voie. Vino şi îmbrăţişează-mă, omule. M-a strâns tare. Mă îngrozea gândul că vor veni vremuri în care nu va mai fi atât de dornic să-şi îmbrăţişeze bătrânul tată. Să le-asculţi pe mama şi pe bunica cât sunt plecat, bine? Da, da. Şi să-ţi pui înapoi ochelarii cât citeşti. De ce?! Sunt stupizi! M-am aplecat şi i-am dat un bobârnac peste nas. Bărbaţii adevăraţi poartă ochelari. Dar tu nu porţi ochelari! a scâncit el. Da, dar... Ei bine, sunt şi bărbaţi adevăraţi care nu poartă ochelari. Tu ascultă-mă, amice, şi puneţi-i, am zis eu, iar el s-a mai smiorcăit un pic, după care s-a dus să-şi vadă de romanul lui. În locul jocurilor video, prefera să citească, ceea ce mă bucura nespus. Eram conştient că moştenise dragostea pentru cărţi de la mama sa, care era bibliotecară, însă, în acelaşi timp, îmi plăcea să cred că şi faptul că eu îi citisem încă de pe vremea când era în burta ei a avut un cuvânt de spus. Voi ce planuri aveţi azi? am întrebat-o pe Jamie. După-amiază mergem la piaţă. Mama ta vrea să ia nişte flori. Şi probabil că o să-i cumpere şi lui Charlie ceva de care n-are nevoie. A, să ştii că Zeus ţi-a ros perechea ta preferată de Nike, aşa că am de gând să-ţi caut una nouă. Dumnezeule! A cui a fost ideea să ne luăm câine? A râs. Să ştii că tu eşti vinovatul în cazul ăsta. Eu nici măcar nu mi-am dorit un câine – doar că tu nu poţi să-l refuzi pe Charlie. Tu şi mama ta aveţi atâtea lucruri în comun, a conchis ea, după care m-a sărutat şi a ridicat mânerul valizei. Sa ai o călătorie grozavă! Du-te şi fă ca visele noastre să devină realitate! Mi-am lăsat buzele să le-atingă pe ale ei şi am zâmbit. Când mă-ntorc acasă, o să fac biblioteca pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna. Cu rafturi înalte şi tot tacâmul. După care o să fac dragoste cu tine undeva între Odiseea şi Să ucizi o pasăre căutătoare. Şi-a muşcat buza de jos. Promiţi? a-ntrebat. Promit. Să mă suni după ce aterizează avionul, bine? Ieşind, am dat din cap că da. Tata era deja în taxi, mă aştepta. Hei, Tristan! m-a strigat Jamie în timp ce puneam valiza în portbagajul maşinii. Charlie era lângă ea. Da? TE IUBIM! au strigat ei în cor cu mâinile pâlnie la gură. Am zâmbit şi le-am strigat şi eu înapoi acelaşi lucru. * * * În avion, tata n-a făcut decât să vorbească despre marea opor­tunitate care se deschidea în faţa noastră. Îndată ce-am aterizat în Detroit, unde făceam escală, ne-am pornit amândoi telefoanele ca să verificăm căsuţele poştale şi să le scriem lui Jamie şi mamei că am ajuns cu bine. După ce s-au aprins, când am văzut că amândoi avem tone de mesaje de la mama, am ştiut că ceva nu era în regulă. Mesajele m-au întors pe dos. În timp ce le citeam, telefonul aproape că mi s-a scurs printre degete. Mama: A avut loc un accident. Jamie şi Charlie sunt destul de rău. Mama: Veniţi acasă. Mama: Grăbiţi-vă!! Într-o clipită, într-o singură secundă, tot ce ştiam eu despre viaţă s-a schimbat.  

Capitolul 1   Mariette citi îngrijorată scrisoarea lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos, un fabricant de chitare foarte cunoscut din împrejurimile Madridului. Individul se exprima într-o engleză perfectă, dar conţinutul mesajului era destul de neplăcut, îşi spuse tânăra oftând. De fapt, scrisoarea îi era adresată lui Henrik Olsen, tatăl Mariettei, care murise în urmă cu câteva luni. Însemna deci că Francisco nu ştia că bătrânul se prăpădise... O umbră trecătoare întunecă faţa Mariettei rememorând evenimentele care încă o îndurerau... De câteva luni, imaginea tatălui ei o bântuia zi şi noapte, aproape ca o prezenţă vie... încă de pe vremea când învăţase să meargă, îl însoţise pe Henrik la magazin, plăcându-i să-l urmeze pas cu pas prin sălile uriaşe pline cu instrumente muzicale. N-o certase niciodată, ba dimpotrivă, o încurajase! Şi încet-încet, odată cu trecerea anilor, îi insuflase pasiunea pentru comerţ şi gustul pentru muzică. După naşterea fiului său, Martin, familia se temuse că Henrik îşi va neglija fetiţa, transferându-şi întreaga afecţiune asupra băieţaşului, dar din fericire nu s-a întâmplat aşa. Henrik îşi iubise cu aceeaşi tandreţe şi fiul şi fiica... Totuşi, Martin, după ce mai crescuse, nu manifestase decât un interes moderat pentru activitatea profesională a tatălui său şi curând deveni evident faptul că perspectiva de a prelua succesiunea afacerilor lui nu-l entuziasma deloc. După moartea lui Henrik, se străduise, fără prea mare tragere de inimă, să participe la administrarea firmei şi la vânzarea de instrumente muzicale. Cu toate astea, a lăsat în grija surorii lui controlul întreprinderii lor familiale... Mariette reveni la realitate şi formă un teanc din actele împrăştiate pe biroul din stejar masiv, apoi îşi mai aruncă o privire asupra notei pe care o scrisese pentru fratele ei. În ea erau menţionate în câteva rânduri problemele urgente de rezolvat a doua zi. Privirea i se opri din nou asupra scrisorii din faţa ei şi se uită câteva secunde la curbele elegante ale semnăturii lui señor Francisco Maria Lorca y Lobos. Mariette îşi dădu la o parte de pe frunte buclele negre, ca şi când prin acest gest ar fi reuşit să alunge grijile care o copleşiseră. Avea un păr superb, dar, în ciuda tuturor eforturilor ei, nu reuşea să-l strunească în vreun fel. Era singurul lucru din viaţa ei care nu se supunea controlului, recunoscu ea zâmbind. La cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, considera că venise vremea să renunţe la aspectul cam copilăresc pe care i-l dădea părul rebel, dar Mariette se înşela... Părul ei castaniu tuns nici prea lung, nici prea scurt îi scotea în evidenţă delicateţea naturală a trăsăturilor. Toţi spuneau că moştenise aspectul fizic de la ramura italiană a familiei, pe când ochii de un albastru bătând spre mov îi avea de la tatăl ei... Mariette se pomeni că îi fuge gândul la trecutul lui Henrik. Magazinul ocupase întotdeauna un loc central în viaţa lui. Bunicul lui, care se numea tot Henrik, fusese acela care, după o lungă călătorie din Scandinavia până în Statele Unite, se stabilise în cele din urmă la New York pentru a deschide un magazin. Datorită muncii înverşunate a celor trei generaţii care au urmat, firma, la început foarte modestă, se dezvoltase foarte mult. Atunci când Henrik, al treilea cu acelaşi nume, se lansase şi el în afaceri, soţia lui, Anna Rosetti, îi acordase un sprijin preţios. Din nefericire, tânăra lui soţie, îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, părăsise prea repede lumea aceasta. Depăşind cu greu această încercare dureroasă a vieţii lui, Henrik îşi consacrase restul zilelor educării celor doi copii ai lui, ocupându-se în acelaşi timp şi de activităţile sale comerciale. În spatele uşii de sticlă a biroului în care Mariette îşi făcea ordine în hârtii se găsea magazinul. Pe pereţii acoperiţi cu lambriuri vechi erau înşirate instrumente muzicale. La stânga erau agăţate saxofoane, tromboane şi trompete care străluceau în soarele asfinţitului. La dreapta se zăreau formele întunecate ale chitarelor, mandolinelor, banjourilor şi viorilor. La etaj, pianele, violoncelele şi contrabasurile ocupau întreaga suprafaţă a uriaşei săli de expunere. Mariette se apropie încet de vechea tejghea din lemn pe care se aliniau sute de partituri clasice şi contemporane, dar deodată încremeni. Îşi adusese brusc aminte de ceva. Señor Francisco Maria Lorca y Lobos nu venise oare în urmă cu câţiva ani la New York? Ba da... Îşi amintea acum de vizita pe care acesta o făcuse la magazin. Trecuse foarte mult timp de atunci. Pe vremea aceea era doar o adolescentă şi nu avea decât o singură ambiţie: să meargă pe urmele tatălui ei şi să pună umărul la dezvoltarea magazinului. După ce terminase liceul, insistase aşadar pe lângă tatăl ei s-o lase să-l ajute la treabă. Dar îi fusese imposibil să-l facă să înţeleagă. Convins de calităţile excepţionale ale fiicei lui, refuzase cu îndârjire s-o lase să-şi abandoneze studiile. „Eu am învăţat meserie din mers, insista el cu un aer serios, dar tu ai posibilitatea de a te duce la facultate ca să-ţi perfecţionezi cunoştinţele referitoare la administraţie şi comerţ. Nu rata această ocazie, pentru că vei regreta mai târziu. În ziua de azi trebuie să capeţi noţiuni solide de administraţie şi contabilitate ca să reuşeşti în afaceri. Greşeala nu iartă niciodată...” În cele din urmă, Mariette a urmat cursurile Universităţii Columbia şi şi-a luat diploma cu un succes răsunător. În schimb, constată cu un fel de resemnare că nu era prea dotată din punct de vedere muzical. În ciuda eforturilor nenumărate depuse de profesorul ei de violoncel, rezultatele rămâneau destul de modeste... Lumea muzicală o pasiona, dar trebuia să recunoască faptul că nu va deveni în veci o muziciană de geniu. În campus, farmecul şi buna ei dispoziţie i-au atras multe simpatii, numeroşi studenţi devenindu-i prieteni. Tinerii îi făceau curte, fără însă ca relaţiile lor să ia o turnură mai serioasă. Obiectivul Mariettei era acela de a munci pentru a-şi lua examenele, şi nu să se ţină de aventuri sentimentale. Atunci când tatăl ei, mândru de succesele ei universitare, îi aduse la cunoştinţă că se hotărâse să-i ofere un sejur de un an în Italia, nu se putuse abţine să nu-şi arate mirarea. — De ce vrei să studiez violoncelul acolo? Ştii foarte bine că nu am talent. După patru ani de studiu, nivelul meu a rămas destul de mediocru. Henrik făcuse un gest cu mâna, sfătuind-o să aibă răbdare. — Ascultă-mă două secunde, draga mea, continuase el cu o voce emoţionată. Aş dori să intri în contact cu muzicieni, pentru a înţelege mai bine universul şi realitatea muncii lor. În plus, asta va reprezenta o experienţă suplimentară în domeniul comercial. De altfel, bunica ta ţine neapărat să faci cunoştinţă cu membrii familiei ei. Ştii foarte bine că o parte din rădăcinile tale se află în Italia! Atunci, Mariette acceptase şi petrecuse un an minunat la Florenţa. Aşa cum se aşteptase de altfel, nu-şi descoperise noi talente muzicale, în schimb, întâlnirea cu Paulo îi transformase radical cursul vieţii, care până atunci era unul destul de liniştit. La câteva săptămâni de la sosire, îl cunoscuse pe tânăr în timpul unei vizite la rudele ei. Fusese imediat cucerită de înfăţişarea lui tipic latină şi ascuţimea minţii acestuia. Curentul de simpatie reciprocă ce-i împinsese pe Paulo şi Mariette unul spre celălalt se transformă repede în pasiune sentimentală. Plin de vitalitate şi entuziasm, Paulo o iubea pe Mariette aşa cum iubesc oamenii când sunt tineri. Fata simţea pentru el afecţiune şi consideraţie, dar nu se lăsă niciodată copleşită de flacăra mistuitoare a iubirii. De altfel, Paulo care visa să o ia de soţie, o trata cu un respect deosebit. În nicio împrejurare nu a încercat să-i învingă rezistenţa şi să compromită inocenţa şi puritatea, lucruri pe care le aprecia atât de mult la ea. La capătul anului petrecut în străinătate, Mariette trebui să cedeze în faţa evidenţei: în ciuda sentimentelor tandre care o legau de Paulo, dorea din tot sufletul să se întoarcă în Statele Unite. Locul ei era acolo, lângă tatăl ei... Atunci când Paulo constată că hotărârea ei era irevocabilă, îi mărturisi că viaţa lui, distrusă pentru totdeauna, nu mai avea niciun sens... Acest episod avusese loc cu cinci ani în urmă. De atunci, Mariette primea în mod regulat veşti despre verii lui, de la care află că Paulo depăşise cu bine criza, se însurase cu o tânără superbă şi avea deja doi copii minunaţi. Mariette oftă adânc. Se simţi brusc doborâtă de oboseala de peste zi şi îşi simţea picioarele înţepenite. Nu numai că era epuizată, dar avea şi o foame de lup. Ar fi poate mai bine să lase pe mâine rezolvarea problemei delicate a chitarelor Lobos, dar nu renunţă la idee şi se îndreptă spre biblioraftul cu fişele clienţilor şi furnizorilor ei obişnuiţi. Martin avea dreptate, îşi spuse ea răsfoind maldărul de documente. În viitorul apropiat, cumpărarea unui calculator va deveni probabil absolut necesară. Astfel ar putea ţine la zi contabilitatea, evaluarea aproape instantanee a situaţiei stocurilor şi ar putea să facă mai uşor comenzile. Peste câteva minute, Mariette ţinea în mână corespondenţa cu familia Lobos. Se întrebase de mai multe ori, referitor la acest mister surprinzător, ce se întâmplase oare cu cele două chitare comandate cu opt luni în urmă furnizorilor lor spanioli? Enigma rămânea de nepătruns. Era evident că cele două instrumente, în valoare totală de şaisprezece mii de dolari şi confecţionate de un meşter lutier din Cuenca, nu ajunseseră la destinaţie. Rămânea de văzut dacă măcar părăsiseră teritoriul spaniol, îşi repetă ea pentru a mia oară. Oare prin ce nefericit joc al întâmplărilor avusese loc acel incident? Era vorba despre o greşeală administrativă, aşa cum se întâmplă uneori? În cazul de faţă, problema era una dintre cele mai grave, continuă raţionamentul Mariette, cu figura încruntată. Cei doi chitarişti americani deveniseră nerăbdători şi familia Lobos cerea plata instrumentelor pe care afirmau că le-au trimis spre Statele Unite la data cuvenită... Chiar mâine dimineaţă va lua legătura cu avocatul lor, Charles Wingfield Baker şi împreună cu Martin, va stabili drumul care trebuia urmat pentru a da de capătul acelei afaceri spinoase, se hotărî ea închizând cu zgomot uriaşul biblioraft. Şi poate va fi nevoită să se ducă în Spania ca să discute direct cu furnizorii lor, trase ea concluzia, uşor depăşită de situaţie... Magazinul ocupa patru etaje ale unei vechi clădiri confortabile situată în mijlocul Manhattan-ului. Martin îi propusese să închirieze două din etaje, care erau ale lor, ca să crească profitul, dar Mariette se opusese categoric acestei idei. Magazinul Olsen Music îşi va păstra cu orice preţ aspectul tradiţional pe care îl avusese întotdeauna! Nici nu intră în discuţie închirierea patrimoniului lor familial, deşi, într-adevăr, în anii aceia chiriile crescuseră în mod considerabil. Era ora nouă şi ceva când Mariette deschise uşa apartamentului ei de la etajul patru. Pe vremuri, Martin şi tatăl ei locuiau cu ea, dar după moartea lui Henrik, Martin se hotărâse să devină independent şi se instalase într-un alt cartier al New York-ului. Mariette îşi încropi o cină rapidă, apoi se trânti în balansoar, aflat lângă şemineul din salon. Nu se schimbase nimic aici încă de pe vremea când era copil. Cunoştea de când se ştia şirul acela de încăperi cu farmec desuet, cu plafonul înalt şi pline de mobile atinse de patina timpului! Singurele modificări fuseseră făcute de tatăl Mariettei în bucătăria uriaşă, având grijă ca aceasta să fie echipată în mod funcţional, şi mai construise şi o baie spaţioasă şi modernă. Aceste modernizări nu schimbaseră însă aspectul învechit al apartamentului. Cu capul sprijinit de spătarul fotoliului, Mariette începuse să citească romanul pe care îl începuse de curând, răsfoind rapid paginile, ca să ajungă la capitolul dorit. Bunica ei, pasionată de poveştile sentimentale, insistase pe lângă nepoata ei: — Citeşte cartea asta... Te va învăţa multe lucruri... îi spuse ea întinzându-i volumul. Ca să nu o supere pe bătrână, Mariette îl vârâse în poşetă. Acum îl deschisese, hotărâtă doar să-l răsfoiască, dar curând fu captivată de intriga acestuia şi, fără să vrea, terminase deja primele capitole. Totuşi, eroul nu era prea simpatic. Îi amintea de Garth, un bărbat pe care se străduise să-l dea uitării... Mariette tresări când îşi aminti îndelungata ei legătură cu Garth. După ce se întorsese din Italia, Henrik Olsen refuzase din nou s-o lase să lucreze la magazin. Îi sugerase ca mai întâi să-şi îmbogăţească în continuare cunoştinţele şi să câştige mai multă experienţă. Fiind recomandată în mod călduros de către Henrik, luase contact cu un impresar care căuta o colaboratoare. În cursul întrevederii în care îl întâlnise pe Garth pentru prima oară, individul nici măcar nu încercase să-şi ascundă atracţia pe care o simţise faţă de ea. Indignarea tinerei se transformă însă la un moment dat în amuzament şi la sfârşitul discuţiei conveniră că va începe să lucreze de săptămâna următoare. La puţin timp după angajare, Garth îi oferi ocazia de a-l însoţi la un cocteil. Cei doi tineri căpătară foarte repede obiceiul de a ieşi împreună. Cei trei ani care urmară i se părură lui Mariette ca un vârtej ameţitor. Garth avea în mod incontestabil o personalitate fascinantă. Energia, inteligenţa dublată de raţiune şi spiritul lui întreprinzător făceau din el un bărbat strălucit. Din amicale, relaţiile dintre ei deveniră treptat mai intime, dar acestea nu-i oferiră Mariettei idealul absolut la care visa ea. Lui Garth îi lipsea o calitate foarte preţioasă: căldura umană care presupunea înţelegere şi intuiţie... Într-o bună zi, Mariette ajunse la o concluzie tristă: cu Garth nu făcea altceva decât să piardă timpul. Era convinsă că el nu-i va oferi niciodată ceea ce avea nevoie, de aceea îi propuse tânărului să se despartă. După ce îi trecu primul moment de surpriză, acesta acceptă cu o pasivitate derutantă hotărârea iubitei lui. Îi mărturisi că nu era de principiul de a forţa o femeie să se vadă cu el. Dat fiind că ea dorea să stea departe de el, era liberă s-o facă, încheiase el cu o indiferenţă ciudată în voce. Jignită cumplit, Mariette îşi părăsise postul de ataşat de presă şi insistase să lucreze cu tatăl ei. Avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani... Începând din acea clipă, activitatea profesională deveni principalul motor al vieţii ei. Merse deci înainte, străduindu-se să uite cele două eşecuri sentimentale ale sale. Pendula din salon bătu de unsprezece ori. Mariette se ridică somnoroasă din balansoar şi se duse în dormitor. În timp ce se vâra în aşternuturile fine, problema care o frământa de câteva ore bune îi reveni în minte în mod obsedant. De ce chitarele expediate de către furnizorul spaniol nu sosiseră la destinaţie? Unde era cheia acelui mister? Henrik îl stimase întotdeauna foarte mult pe Ernesto Lobos şi între cei doi negustori se stabiliseră legături de prietenie, dar având în vedere tonul scrisorii lui Francisco, fiul lui, raporturile dintre cele două familii riscau să se strice. Mariette îşi amintea ca prin ceaţă vizita pe care le-o făcuseră Ernesto şi Francisco. Tânărul avea douăzeci şi patru de ani, pe când ea nu era pe vremea aceea decât o adolescentă stângace şi timidă. Cât de jenantă fusese întrevederea! îşi spuse ea oftând. Când îşi amintea de ea, se îmbujora toată la faţă. Pe vremea când era la colegiu, Henrik îi încredinţase sarcina să ţină evidenţa stocului de partituri muzicale. În timpul liber, se achita foarte scrupulos de îndatorirea ei. În ziua aceea, tatăl ei îi ceruse să-i pregătească vreo sută de exemplare dintr-o melodie de Brahms pentru unul din clienţii lui. Pe când cobora din magazie, cu braţele încărcate cu stiva de hârtii, atenţia îi fu atrasă de intrarea bruscă în magazin a doi oameni. Tatăl ei, care se grăbise să le iasă în întâmpinare, începuse să vorbească în spaniolă cu ei, după care îi conduse în biroul lui. Ce urmaşe, se derulase ca secvenţele unui film. Mariette îl văzuse uluită pe tânărul Francisco întorcându-se automat spre ea. Privirile li se întâlniseră şi, datorită intensităţii ochilor lui întunecaţi, simţise că o emoţie ciudată pune stăpânire pe ea. Era o tulburare pe care n-o mai simţise niciodată în viaţa ei. Francisco îi păruse o fiinţă excepţională, înzestrată cu graţie şi o ciudată seducţie virilă în acelaşi timp. Îmbrăcat cu un costum foarte elegant, de culoare deschisă, care îi scotea în evidenţă pielea măslinie, mergea cu o supleţe aproape felină. Faţa lui exprima o oarecare duritate, care era însă îndulcită de forma blândă şi senzuală a buzelor. Uluită, rămăsese ţintuită locului o bună bucată de vreme, sperând ca tatăl ei să-i ceară să vină să-i cunoască pe musafiri, dar din cauza entuziasmului cu care arăta străinilor instrumentele expuse în magazin, Henrik părea să fi uitat de prezenţa fiicei lui. Mariette traversă supărată încăperea şi puse partiturile într-o cutie. Tocmai se pregătea să închidă capacul acesteia, când auzise vocea lui Henrik în spatele ei: — Mariette, aş vrea să-ţi prezint... Prea emoţionată să se mai poată mişca din loc, nu schiţase nicio mişcare spre micul grup. — Mariette! insistase Henrik. Ieşind din toropeală, tânăra lovise cutia cu braţul şi, spre disperarea ei, văzuse risipindu-se pe podea zecile de partituri... Urmaşe o lungă tăcere, apoi cei trei bărbaţi se aplecaseră şi adunaseră hârtiile de pe jos. Aplecându-se şi ea, Mariette atinsese din greşeală mâna lui Francisco. Atunci, el se uitase la ea fără să spună niciun cuvânt, stârnind în trupul ei aceeaşi tulburare pe care o simţise şi cu câteva minute în urmă... După ce adunaseră teancul de hârtii şi-l puseseră pe tejghea, Ernesto şoptise pe un ton afectuos: — Iartă-ne, copila mea, că te-am deranjat în timp ce lucrai. Dă-mi voie să te salut. Sunt încântat să te cunosc. Făcându-se roşie ca racul la faţă, Mariette îngăimase câteva cuvinte politicoase, observând că Francisco o priveşte în continuare insistent. Avea o privire pătrunzătoare, posomorâtă, traversată din când în când de o tristeţe de nedescris... Acel incident fusese foarte umilitor pentru ea. Evident că unele detalii se estompaseră în mintea ei, dar acum atmosfera apăsătoare a acelei împrejurări îi revenise brusc în faţa ochilor... Se miră că ţinuse minte cu atâta precizie faţa lui Francisco, silueta lui trufaşă şi aristocratică. Acea întâlnire neaşteptată o marcase atât de mult, încât uneori, îl visa noaptea. Dar trecuseră doisprezece ani de atunci. Dintr-o adolescentă naivă se transformase în femeie şi îmbătrânise şi Francisco. Din câte auzise, preluase afacerea tatălui său şi probabil că de câteva luni conducea firma Lobos. Enervată că nu reuşea să adoarmă, Mariette se ridică din pat, îşi puse pe ea un capoţel din mătase şi se duse la bucătărie să bea un pahar cu apă. Se întoarse apoi în dormitor şi se strădui să pună frâu gândurilor care o frământau. Adormi curând şi trăsăturile feţei începură să i se destindă treptat.  

CAPITOLUL 1 — Mi-am schimbat părerea. Nu mai vreau să mă mărit! declară tânăra logodnică, proptindu-se de perne. Chloé puse tava pe noptieră. Figura ei nu exprima nici o surpriză. Era obișnuită. — De acord. Dar mai întâi ia-ți micul dejun. Apoi îl vei putea chema pe Tony și să-l anunți că este din nou liber. — Micul dejun!? exclamă Jilly, aruncând spre mătușa ei o privire acuzatoare. Vrei să mă îmbolnăvești! — Hai! Maică-ta s-a căznit să-ți pregătească acest mic dejun. Dacă ai fi văzut-o plângând! Ultimul tău mic dejun ca fată! Costița este exact așa cum îți place. Jilly moștenise de la mama ei, Dorry, caracterul cyclothimic, total imprevizibil. Erau luni de când aștepta această căsătorie, și această panică de ultim moment n-avea nimic uimitor. — Nu-ți bate joc de mine! mormăi Jilly, în timp ce Chloé îi instala pe genunchi tava. Vorbesc serios. Dacă fac o greșeală? Dacă nu va merge? Te asigur, nu pot s-o fac… — Dar îl iubești pe Tony? o întrebă mătușa ei reținându-și un surâs. — Nici nu mai știu cum arată! răspunse Jilly, luându-și mașinal tacâmul. Am o lacună… de memorie. Aplecându-și capul, șuvițele bogate și blonde îi căzură în cascadă în jurul feței. — Toată noaptea m-am gândit ce culoare au ochii lui, reluă ea, pe un ton tragic, înghițind o bucată de costiță. Atâta m-am gândit, încât m-a apucat durerea de cap. — Așa se întâmplă când gândești prea mult, fu de acord Chloé. Uită-te puțin la televizor, asta o să-ți facă bine. Și bea-ți cafeaua cât este caldă. Chloé deschise televizorul așezat în fața patului. O voce energică se auzi imediat, urmată de o față decisă să ofere imaginea bunei dispoziții. — Nu pleca! o rugă Jilly pe Chloé care se îndrepta spre ușă. Nu mă lăsa singură! — Nu pot să rămân multă vreme. Nu-ți imaginezi în ce hal este casa. Mama ta se învârtește pe loc și tatăl tău refuză absolut să poarte melonul. Totuși, tânăra femeie reveni să se așeze pe marginea patului, cu gândul la tot ce-i mai rămânea să facă înainte de plecarea la biserică. Ea însăși era încă în capot: un kimono bleu brodat cu un dragon verde și auriu cumpărat la Hong Kong, și pe care nu-l purta decât la mari ocazii. Televizorul mergea întruna și Jilly se hrănea, aruncând din când în când câte un ochi la ecran. — Dacă toată lumea și-ar menține calmul! izbucni ea. Nu pot suporta această agitație. Mâine se va sfârși, o asigură Chloé. Dar nepoata ei o fulgeră din priviri. Prea târziu! Încerc să mă decid dacă am într-adevăr chef să mă mărit, sau nu. Dar cum vrei să mă concentrez când toată casa este cu susul în jos? Nu știam că o căsătorie este așa de complicată! Chloé își trecu mâna prin păr, suspinând. — Acum o săptămână erai sigură de tine. La drept vorbind, chiar din prima zi a logodnei, acum trei luni, Jilly a insistat frenetic să se mărite cu Tony, spre marea disperare a părinților ei. Chloé n-a emis nici un comentariu, mulțumindu-se să asculte, distrându-se de spectacolul ultimei melodrame, puse în scenă de nepoata ei. Jilly era pentru ea, de nouăsprezece ani, o sursă constantă de veselie. Viața tinerei fete consta în succesiunea unor lovituri de teatru. De îndată ce se instala calmul, ea găsea modalitatea să ridice o nouă furtună, elementul natural în care ea evolua cu plăcere, încă de la naștere. — Nu mi-aduc aminte, gemu Jilly dându-și la o parte tava. Chloé o luă, înainte ca conținutul să se răspândească pe mocheta albă. Jilly avea o cameră minunată; părinții ei, foarte bogați, îi dăduseră întotdeauna tot ce-și dorea. Poate că aici era greșeala: copil unic al unor părinți care o adorau, nimic nu o pregătise pentru realitățile căsătoriei. Tony nu era bogat, dar avea un apartament frumos și o situație excelentă. Totuși, Jilly nu va regăsi stilul de viață cu care fusese obișnuită. — Ei bine, decide-te, și repede. Îți rămân doar două ore pană la sosirea mașinii, declară Chloé, îndreptându-se spre ușă. — Două ore! — Doar cât să faci o baie și să te îmbraci, adăugă Chloé, trecându-i prin privire o lucire amuzată. — Dar… nu pot! Jilly începu să tropăie în pat, exact ca atunci când mama ei încerca s-o convingă să meargă la școală. Nu se schimbase de atunci. — Mama ta va veni să te ajute să-ți îmbraci rochia. Se decise să n-o mai asculte. Încărcată cu tava, deschise ușa, grațioasă în capotul ei de saten. Mersul ondulat și senzual compensa expresia distantă, aproape pierdută a feței și ochii ei castanii trădau simțul umorului. — Vei fi o mireasă minunată, o asigură ea. În același moment Jill scoase un strigăt. Chloé suspină resemnată. — Ce s-a mai întâmplat? Tânăra fată arătă ecranul, aruncă mătușii ei o privire îngrozită, apoi își strânse convulsiv cearșaful în jurul ei. — Ce se întâmplă? Chloé se dădu înapoi pentru a privi ecranul. Nu dăduse atenție vorbăriei continui. Sperase doar c-o va aduce pe Jilly într-o dispoziție mai bună. — Nimic… spuse ea. Dar auzind-o, aveai impresia că-i căzuse cerul în cap. Pe ecran defilau imaginile Veneției: un palat roz, un capăt de canal scânteietor, o gondolă neagră legănată de apă. Nimic din ce putea să producă o asemenea panică! — Stinge! strigă Jilly. Intrigată Chloé se apropie. Veneția dispăruse. Speakerul își reluă discursul: — În această dimineață avem plăcerea să-l primim pe directorul general al grupului de Hoteluri Luxor, domnul Ben Haskell… Devenită deodată palidă, Chloé reuși să prindă la timp tava care era să-i scape din mâini. O figură umpluse ecranul: trăsături energice, pleoape grele deasupra unei priviri reci care părea s-o pătrundă, un nas arogant și buze disprețuitoare. Fără a aștepta ca acesta să deschidă gura, ea apăsă pe buton și figura dispăru, nelăsând decât un punct alb în centrul ecranului gri. Cred… cred că voi face o baie, se bâlbâi Jill. Și tânăra fată alergă imediat în baie. — A dracului treabă! exclamă mătușa cu violență. Îi venea să arunce tava în televizor! De ce trebuia ca el să apară, chiar în în această dimineață? Biata Jilly! Ce șoc resimțise probabil! Cu urechile care-i zumzăiau, Chloé își înghiți saliva și părăsi la rândul ei camera. În josul scării se încrucișă cu sora ei, complet dezorientată, care o privea ca și cum n-o recunoștea. — Jilly este în sala de baie. Ar trebui să te îmbraci, este trecut de nouă. — Știu, spuse Dorry, în pragul isteriei. Dar Clive mă înnebunește. Îmi spune că o să ducă blestemata asta de pălărie în mână, dar n-o s-o pună pe cap… Vorbește tu cu el, Chloé. Pe tine te ascultă și… încearcă s-o împiedici pe mama să tot chinuie domnișoarele de onoare. Una dintre ele chiar plânge… a trebuit să-și schimbe coafura căci nu se potrivea cu rochia… Dorry își trecu o mână prin părul coafat. Cu formele ei rotunde și materne, ea era făcută să aibă o familie numeroasă. Avea același păr blond ca fiica ei și aceiași ochi albaștri, prea strălucitori, prea ușor gata să dea apă la șoareci. — Ai putea tu să-i chemi pe responsabilul restaurantului ca să verifici dacă… — Da, imediat. — Și asigură-te că mașinile vor veni la timp. Clive ar fi trebuit să se ocupe, dar el este în grădină. Dacă-l vezi în seră împiedică-l să se murdărească înaintea plecării. Și… poți să verifici de asemenea, dacă florile au fost livrate? — De acord. Du-te și fă-ți baia. Dorry dădu din cap, apoi își încruntă sprâncenele. — Dar tu nu ești gata! — Fii fără grijă, voi fi! Vrei s-o ajut eu pe Jilly, sau…? — Nu, spuse scurt Dorry. O ajut eu! Dorry nu putuse să aibă alt copil și-și revărsase toată dragostea maternă asupra singurei ei fete. Iată de ce Jilly era atât de răsfățată. Chloé pătrunse în bucătărie pentru a depune tava. Mama ei veni după ea, abandonând domnișoarele de onoare, ale căror râsete vesele se auzeau la parter. Jilly vrusese trei dintre cele mai bune prietene ale ei, se propuseseră douăsprezece. La școală, tânăra fată fusese întotdeauna cea mai anturată. Era iubită din instinct, deoarece simțul ei dramatic făcea viața mai excitantă în jurul ei. Dar Jilly avea alte calități: era generoasă, afectuoasă, se lansa în toate acțiunile cu un entuziasm debordant; atrăgea oamenii ca flacăra fluturii. — Unde este Dorry? întrebă Hetty Tyrell, lăsându-se să cadă pe un scaun. Ea ajunsese la vârsta când se așeza oriunde vedea un scaun; dar doar pentru a se scula imediat și a intra din nou în acțiune. — Se îmbracă. Vrei cafea? Tocmai făceam. Chloé puse apa să fiarbă și ridică receptorul ca să cheme decoratoarea. Mama ei sări, ieși în grădină și se puse să-l apostrofeze pe Clive. — O să te murdărești! Nu fi stupid! Intră imediat! urlă ea reintrând în bucătărie a cărei ușă o trânti. Acest om este nebun! Mă întreb într-adevăr de ce l-a luat Dorry? Chloé se mulțumi să surâdă cu un aer absent, apoi telefonă restaurantului. Hetty se reașeză pe scaun cu un suspin plictisit. — Voi fi încântată când totul se va termina! Ca și cum nimeni nu s-a mai căsătorit înaintea lui Jilly! În momentul următor era din nou în picioare. — Am să fac cafeaua. — Nu, mamă, protestă Chloé, închizând telefonul. Așează-te! Hetty ascultă contra voinței ei. Era mai mică de statură decât fetele ei. Părul ei, odinioară blond, prinsese o nuanță argintie, și ridurile care-i cruțaseră fața marcau în profunzime gâtul, deasupra rochiei bleu pastel. Seducea încă, cu toți cei șaizeci și șapte de ani și nu-i lipseau admiratorii, bar nu părea dornică să se căsătorească: văduvă de zece ani, se bucura acum de o libertate totală în mișcări ca și în alegerea cavalerilor ei servanți. Adevărata ei pasiune era bridge-ul. Juca de câteva ori pe săptămână cu frenezie și-și selecționa cu severitate partenerii. Chloé așeză cafeaua în fața mamei ei în momentul când aceasta își scoase pudriera. — Bleu-ul este o culoare prea rece! Ar fi trebuit să aleg rozul. Și acest gât! Ai zice că este trompa unui elefant! Când îmi voi sfârși cafeaua, mă voi urca s-o văd pe Jilly în rochia ei frumoasă. Dacă trebuie să plâng, cel puțin s-o fac în particular! Închizându-și pudriera, o băgă în geantă și-și luă ceașca. — Tu ar trebui să te măriți! spuse ea fără nici un preambul, ignorând strâmbătura fiicei ei. Douăzeci și cinci de ani! Întârzii prea mult, Chloé! O carieră este minunată, dar nu vrei să ai și tu copii? — Mă duc să-mi beau cafeaua sus… Chloé se îndepărtă către ușă. Cunoștea această lecție pe dinafară! — Vei putea continua să cânți, strigă mama sa pe tonul ascuțit care anunță începutul unei surdități. Nu este bine pentru ten! Chloé se opri, intrigată. Despre ce vorbea mama ei? — Ce nu este bun pentru ten? Copiii sau cântecul? — Barurile de noapte! urlă Hetty cu o voce tocmai bună să facă țăndări geamurile. Amuzată, Chloé se depărtă înainte de-a auzi continuarea. Meseria ei nu fusese pe placul familiei, căreia îi era frică de oamenii pe care ea îi întâlnea și cu o viață atât de diferită de a lor. Ei se culcau devreme și se sculau când Chloé dormea încă profund. În ochii lor un bar de noapte era un loc pe care-l frecventau ceilalți… cei pe care ei nu-i frecventau. Chloé le explicase până la epuizare, că ea exercita o meserie respectabilă și că lucra mult. Dar ei continuau să păstreze imaginea sordidă a cluburilor de noapte pe care și-o făuriseră. Și apoi ei îi detestau muzica. Jazzul? O cacofonie discordantă! Nu prea cunoșteau nimic din muzică. Hetty avea o predilecție pentru ariile romantice și dulci, Dorry nu avea nici un fel de ureche și când o auzeai cântând era un adevărat supliciu. Chloé reușise cu greu s-o convingă pe sora ei să-l invite pe Gil la recepție. — Un pianist dintr-un club de noapte? răspunsese ea îngrozită. Ce vor gândi părinții lui Tony? — Nu fi stupidă, Dorry. Nimeni nu va leșina la vederea lui! Nu fumează hașiș și nici nu poartă paiete. — Hașiș? Paiete? Oh, Chloé! De asta mă temeam! Familia lui Tony ne va judeca rău. Ei nu te cunosc și n-aș vrea ca ei să creadă… — Ce anume? o întrerupse ea cu un ton amenințător. Dorry bătuse atunci în retragere. Problemele ridicate cu ocazia căsătoriei îi erau suficiente, și nu avea poftă să se certe cu Chloé. — Oh! Ei bine. Adu-l, spuse ea după un moment de gândire. Sper că nu va fi ca ultimul individ pe care ni l-ai pre-zentat! La aceste cuvinte fața lui Chloé se asprise și-i fugise tot sângele din obraji. Dorry schimbase atunci imediat subiectul! Știa că cei cincisprezece ani care o despărțeau de sora ei mai mică nu-i dădeau toată puterea, dar avea o tendință supărătoare să spună orice și Chloé învățase repede să-și apere teritoriul personal contra incursiunilor ei. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu știu, nu mi-am pus niciodată întrebarea. Îl voi întreba. Chloé își aduse aminte de conversația lor, când o văzu pe Dorry învârtindu-se prin sala de bal unde se derula recepția. Își ridică ochii către Gil care ronțăia un crenvurșt-cocktail. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu mă mai întreba! — Lasă-mă să ghicesc… Gilbert? — Dacă ar fi fost adevărat! El se uită în jurul lui. — Aveți o familie mare! Cea a ginerelui pare mai mică! — Căsătorindu-se cu Jilly, Tony se căsătorește cu un clan întreg, râse Chloé, care în realitate, cunoștea majoritatea figurilor. — Mireasa este superbă! spuse el admirând-o pe Jilly în tradiționala ei rochie de mătase și dantelă albă. Vălul era aruncat pe spate, peste buclele blonde, degajându-i fețișoara roșie de excitație și de triumf. — Superbă! repetă Gil. Chloé cunoștea bine această expresie: toți bărbații o priveau pe Jilly astfel. Dacă părinții ei n-ar fi răsfățat-o, ar fi făcut-o viața. Deja la școală, fetița reușea să transforme șorțul și ciorapii albi care-i țineau loc de uniformă în accesorii de seducție, destinate să atragă atenția bărbaților. Cu sprâncenele încruntate, Chloé o observa pe nepoata ei evoluând pe pista de dans la brațul proaspătului ei soț, ridicând ochii spre el cu o privire provocatoare. — Hei! de ce această strâmbătură? Deoarece Gil îi întrerupsese cursul gândurilor, tânăra femeie îl privi cu un aer absent. — Ce… pardon, eram la o mie de leghe de aici! Ce spuneai? — Să dansăm! spuse el, punându-și paharul jos. Gil era cu un cap mai înalt decât Chloé. Când atinseră pista își puse bărbia pe părul ei și o înlănțui suplu de talie. — O să-ți ceară să cânți? Și eu va trebui să cânt la pian ca să-mi plătesc masa? — Nu cred că ei apreciază muzica noastră. Surâzând, Chloé îi arătă muzicanții cocoțați pe o estradă la celălalt capăt al camerei. — Dar ei nu sunt răi! Tovarășul ei dădu din umeri. — Dacă-ți place această dulcegărie! Gil era omul unei singure muzici, muzica lui și conta printre cei mai buni pianiști de jazz din Londra. Când nu era așezat la instrumentul lui, personalitatea lui rămânea vagă, fără contururi precise. Chiar și părul lui părea palid, deasupra unei figuri șterse. Gil nu năștea la viață decât atunci când cânta. Atunci emoția îi făcea să-i strălucească ochii ca diamantele, întregul lui corp era traversat de muzică și oamenii îl contemplau fascinați. Dar îndată ce degetele lui părăseau pianul, recădea într-un fel de anonimat insipid. — Căsătoriile mă fac trist. — Ai plâns la biserică? glumi Chloé. — Nu, dar a trebuit să mă abțin. Aproape toate femeile strângeau în pumn o batistă. Din fericire, tu n-ai plâns. Dar nu e genul tău, nu-i așa? Gil se uită la ea întrebător. Lucrau deseori împreună, totuși relațiile lor nu depășiseră niciodată limitele unei prietenii călduroase. Energia de care dispunea tânărul bărbat părea să se epuizeze în melodie și Chloé nu avea nici o atracție fizică pentru el. — Nu, recunoscu ea. Chloé urmări din ochi perechea formată de sora ei și bietul Clive, îmbrăcat cu costumul pe care-l ura atât. Acesta iubea calmul, liniștea, simpla plăcere a grădinăritului. De ce dracu se căsătorise cu Dorry, a cărei viață era un veșnic vârtej? Se spune că contrastele se atrag. Tinerii căsătoriți deveniră ținta ei. Cât era de încântătoare Jilly! Nu era de mirare că ea își alesese un tânăr al cărui temperament echilibrat semăna cu acela al tatălui ei. Combinația părea să funcționeze minunat. Un lucru era sigur: Tony își adora tânăra soție, nu-și dezlipea ochii de figura ei luminoasă și Jilly era radioasă. — De ce acest suspin? Chloé se căzni să surâdă. — De invidie, poate. Jilly are aerul că câștigat luna de pe cer! Tânăra femeie își aduse aminte de primele ore ale dimineții, de temerile iraționale ale tinerei sale nepoate cu privire la căsătorie, teribila coincidență care făcuse să apară figura lui Ben Haskell pe ecranul televizorului. Închise ochii, furioasă să constate că rana nu se închisese încă… — Să se ducă la dracu! Nu vroia să se gândească la el și mânia o cuprinse că nu reușise să-și controleze emoțiile. Nu, muzica de la orgă n-o făcuse să plângă, nici chiar când nepoata ei urcase spre altar, cu fața voalată, la brațul tatălui ei. Dar stomacul i se înnodase și a trebuit să-și aplece ochii o secundă. Dorry se smiorcăise, mama lor își ștersese nasul, o emoție intensă cuprinsese toată asistența. Apoi bărbații și-au dres glasul și orga a izbucnit în accentele ei de triumf. — Sunt ceremonii barbare, spuse Gil. Chloé izbucni în râs. — Căsătoriile? Da, într-adevăr, cu totul primitive. Tribul se reunește, iar ritualul nu trebuie să suporte nici o alterare. Nu suntem prea departe de preistorie! Gil dădu solemn din cap. În aceeași clipă, într-un nor de dantelă și frou-frou de mătase, apăru Jill și o strânse pe mătușa ei la piept. — Vino să m-ajuți să mă schimb! Chloé nu-și ascunse surpriza. — Dar… mama ta? Dorry va fi teribil de dezamăgită. De săptămâni pregătea căsătoria fiicei ei. Ora ei sosise în sfârșit. Jill nu putea să ceară altcuiva să vină s-o ajute la îmbrăcat! — Vreau să-ți vorbesc, spuse Jill pe un ton presant. Îi aruncă un surâs impersonal și încântător lui Gil. — Bună, încântată să vă văd. Sper că vă distrați bine. Gil nu era genul ei de bărbat. Fără îndoială prea rezervat, cum o confirma surâsul lui liniștit. — Multă fericire! spuse el simplu. Dar Chloé îi surprinse expresia călduroasă și fu mișcată. — Mulțumesc, spuse Jill pe același ton înainte de a o lua pe mătușa ei cu ea. Vino, Chloé nu am prea mult timp și trebuie să-ți spun ceva. Tânăra femeie o urmă pe nepoata ei la primul etaj unde se rezervaseră două camere, pentru ca mirii să se poată schimba înainte de a pleca spre insulele Barbados. Jill își scoase mai întâi voalul si-l aruncă pe pat, apoi Chloé o ajută să-și descheie rochia. — Nu este fantastică? exclamă tânăra mireasă, în timp ce Chloé o agăța de un umeraș. O s-o transform în rochie de seară; fără mâneci, un decolteu mai adânc și va fi perfectă. În picioare, în fața toaletei, într-un combinezon lung de mătase albă, Jill își trecu o mână prin păr, fixându-și mătușa. — Chloé… Aceasta împacheta cu grijă voalul în hârtie de mătase pentru a-l pune într-o valiză goală, pe care Dorry va veni s-o ia mai târziu. — Da? — Sunt atât de fericită! spuse brusc Jill, ridicându-și mâinile spre cer. Într-adevăr, ce mă apucase astăzi dimineață? Îl iubesc pe Tony, totul va fi bine. Dar eram atât de îngrijorată… — Am înțeles bine. Este tot ce aveai să-mi spui? Jill se întoarse înroșindu-se. Ea își scoase combinezonul și i-l dădu lui Chloé, care îl aranjă împreună cu voalul. — Trebuie să-ți spun, izbucni ea. Azi dimineață văzându-l la televizor, eu… — Uită-l, o întrerupse imediat Chloé. El nu trebuie să-ți strice ziua căsătoriei, nu merită asta! Din nou devenise palidă și tremura, cu spatele întors spre nepoata ei. — Tu nu înțelegi… — Ba da, Jilly. Regret c-am deschis acest blestemat post! — Asta mi-a adus aminte… Chloé își privi nepoata cu indulgență. Era atât de tânără! Nu știa să se domine… Dispoziția ei fluctua ca mareea supusă lunii neconstante. Era într-ade-văr pregătită pentru căsătorie? Chloé se lăsă cuprinsă de o neliniște bruscă. — Sunt dezolată, Jill dacă asta ți-a întunecat ziua. Îl uitaseși. Îmi pare rău c-am dat drumul la televizor… — N-am uitat. Această poveste a rămas închisă în mine tot timpul. Am încercat să-ți vorbesc, dar sunt atât de lașă… Nu găseam cuvintele. Chloé o fixa intens. — Jill, te simți vinovată? N-ar fi fost nimic de mirare. Fără îndoială Jill flirtase cu el, încercase să placă, cu instinctul unei femei într-un corp de șaisprezece ani. Poate că un tribunal ar fi găsit în atitudinea ei provocatoare o explicație a tot ce se întâmplase după aceea. Totuși Chloé alungase repede această idee: pe atunci Jill nu era decât un copil jucându-se de-a jocul adulților, fără să-l înțeleagă. Ea o iertase, dar nu-l iertase pe bărbatul care profitase de nevinovăția ei. — Da, spuse Jilly, cu un lung suspin de ușurare. Nu vroiam să te rănesc; am fost îngrozită când scandalul a izbucnit și când am văzut ceea ce am făcut. Chloé tresări. — Uită toate astea! repetă ea. Ea își dăduse toată silința pentru a-și ascunde durerea, dar Jill o înțelesese. — Au trecut trei ani. S-a terminat. Vino, trebuie să te îmbraci. Doar nu vrei ca Tony să te aștepte? — Nu-mi vorbi ca unei fetite! explodă Jilly. Cu pumnii strânși, ea se așeză în fața mătușii ei. — Nu pot pleca cu Tony atâta timp cât nu ți-am vorbit. Mă urăsc! Violența nepoatei ei o surprinse pe Chloé. Se imobiliză, cu brațul întins, în care ținea taiorul de mătase corail, pe care tânăra fată trebuia să-i poarte pentru a pleca în voiajul de nuntă. Apoi, ca și când ar fi ghicit, ea se dădu înapoi și se așeză pe pat. — Înțelegi, nu știam ce să fac, începu Jilly pe tonul unei condamnate la moarte în fața plutonului de execuție. Nu mă gândisem că Cherry va vorbi. Era un secret între noi, și noi îl păstram întotdeauna. În vara aceea Cherry avea un prieten cu motocicletă. Plecau împreună și… pe cuvânt, am fost geloasă, eu nu ieșeam cu nici un băiat, mă simțeam exclusă. Jilly nu se schimbase de atunci: rămăsese aceeași adolescentă cu sânii mici și tari, cu talia fragilă, ale cărei bucle blonde aureolau o figură voluntară. Chloé o asculta cu atâta intensitate, încât tâmplele îi palpitau. Îi era greu să respire. — Am vrut să șterg acel surâs de pe buzele lui Cherry! Era atât de mândră… Jill inspiră profund… — Atunci… atunci i-am spus că Ben mi-a făcut avansuri. Era atât de seducător! Cherry și cu mine eram un pic îndrăgostite de el, eram sigură că am s-o impresionez. Și am reușit. La început n-a vrut să mă creadă, atunci am inventat tot felul de detalii pentru ca să mă creadă. La sfârșit era furioasă. Exact cum prevăzusem. Dar nici un moment n-am crezut că se va duce să-i spună mamei ei sau că doamna Hunt o va chema pe mama imediat pentru a o preveni. Cinstit, Chloé, n-am vrut să provoc o asemenea furtună, dar când s-a declanșat mi-a fost atât de teamă încât am continuat să mint. Mama a chemat-o pe Cherry, eu n-am avut curajul să dau înapoi în fața ei. Și-ar fi bătut joc de mine și eu nu puteam suporta asta… — Vrei să-mi spui că… toată această poveste nu era decât o minciună? Șocul o amuți parcă pe Chloé. — Da… Jilly se dăduse înapoi ca și cum s-ar fi temut că mătușa ei o va lovi. — Ben nu te-a atins? Înțelegând toată importanța acestei mărturisiri, Chloé avu o amețeală. Era de necrezut! Jilly mințise! Această idee nu-i venise niciodată… Jilly dădu din cap, cu ochii fixați pe figura palidă a mătușii ei. — Regret… Prima minciună a antrenat altele… speram că nu se va da importanță, dar toată lumea a făcut scandal. Îți jur, când am înțeles, era deja prea târziu. — Prea târziu? repetă Chloé cu o voce tremurătoare. Cum asta, prea târziu? Tu l-ai acuzat pe Ben că te-a violat, l-ai tratat de mincinos când a negat, tatăl tău era gata să cheme poliția și acum spui că era prea târziu ca să revii asupra declarațiilor? — Eram cu totul depășită, explică Jilly pe un ton care implora. Dacă n-ar fi avut loc o asemenea dramă aș fi vorbit, dar… înțelegi, n-am îndrăznit. Mama plângea, tata striga, s-ar fi spus că cerul căzuse pe capul nostru… și n-am putut. — Ben a spus că tu mințeai, că povestea asta era un simplu produs al imaginației tale. Închizând ochii, Chloé revăzu figura lui încordată, furia care făcea să-i strălucească ochii. Ea îi arătase disprețul ei și el o fixase ca și cum o vedea pentru prima oară. Devenise palid și gura lui căpătase o cută amară și aspră. — …și eu nu l-am crezut… I se făcuse pielea ca de găină. Își strângea atât de tare maxilarele, încât o durere îi traversă capul ca un pumnal. Când își deschise ochii, Jilly tresări. — Nu mă privi așa! Regret, Chloé, aș fi vrut ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. Văzând figura ta azi dimineață când a apărut pe ecran, mi s-a făcu rău. Trebuia să-ți spun adevărul. Oh! am încercat deseori, am încercat să-mi fac curaj, dar… nu era niciodată momentul potrivit. Chloé se sculă. Nepoata ei i se părea acum ca o străină. Jilly avea lacrimi în ochi, dar nu plânsese ea și acum trei ani, ascunzându-și fața în mâinile care tremurau? Nimeni nu-i pusese în dubiu declarațiile. Violentele proteste ale lui Ben nu făcuseră decât să mărească furia generală: Jilly nu mințea niciodată, i se spusese. I s-ar fi dat sfânta comuniune fără spovedanie. Era sinceră, dreaptă, plină de entuziasm. Nu era nici secretă, nici ascunsă. De ce ar fi inventat ea o asemenea oroare? Ea nici nu îndrăznise să vorbească mai întâi părinților ei; prea șocată, prea neliniștită, ea se îndreptase către prietena ei. Nici un moment nu se bănuise că pasiunea lui Jilly pentru drame o condusese să inventeze incidentul în scopul de a o impresiona pe Cherry. Și, în adevăr, chiar dacă lui Jilly îi plăcea să inventeze și să exagereze, ea nu mințea niciodată. Simplul fapt că se arătase discretă și ezitantă fusese în favoarea ei. Înainte de a pleca, Ben le aruncase o privire de gheață. Chloé o luase drept cea mai mare ndrăzneală. — Dacă aș fi în locul vostru, aș supraveghea-o; o să vă dea mult de furcă. Mai adăugase și insulta la crimă. Chloé înțelegea acum însă sensul cuvintelor lui. Clive îl urmase până la ușă, amenințându-l cu poliția dacă va îndrăzni să mai revină. — Fiți fără grijă, nu mă veți mai revedea, răspunsese sec tânărul bărbat. Ușa se trântise. Clive se reîntorsese, făcând gestul lui Pilat din Pont. — S-a terminat! Jilly plângând, el o luase în brațe. — Biata mea fetiță… Plângea și acum. — Spune-mi că mă ierți, Chloé! Trebuia să-ți vorbesc, altfel căsătoria mea n-ar fi fost decât o minciună. Își ridică figura plină de lacrimi. — Înțelegi, nu-i așa, Chloé? implora ea cu gura tremurând. Chloé o fixa cu o privire goală. — Chloé, spune ceva! Deoarece vocea i se frânse, avansă cu un pas. — Dacă înțeleg? Nu, Jilly, nu înțeleg deloc, declară încet mătușa ei. Dar pentru moment trebuie să te întorci. Tony te așteaptă. Șterge-ți ochii și caută să ai un aer normal. Dumnezeu știe ce înseamnă asta pentru tine. Jilly răspunse cu un hohot de plâns. — O să-i spun mamei tale să urce. Părăsind camera, Chloé avea impresia că avea rău de mare, ca și cum, rămasă multă vreme pe un vapor, ar fi fost incapabilă se se orienteze pe pământ. Genunchii o lăsau, se clătină. Din fericire, balustrada îi oferi un sprijin solid. În acel moment Dorry apăru pe scară. — Jilly nu este gata? Chloé reuși să spună, cu o voce clară: — Ai face bine să te duci să-i vorbești. — Ce se întâmplă? strigă Dorry. I s-a întâmplat ceva fetiței mele! Fără să aștepte răspunsul, ea trecu pe lângă Chloé și se repezi în cameră. Chloé continuă să coboare. Jilly îi va povesti mamei ceea ce îi spusese ei? Jos, gălăgia recepției o lovi ca o tornadă. Nu, nu putea să-i înfrunte, în special pe mama ei. Hetty ar fi ghicit imediat, ea ghicea întotdeauna ceea ce se încerca să i se ascundă. Fără să se gândească, Chloé părăsi hotelul. Afară, răceala o surprinse. Nu avea mantou și rochia ei roz era prea subțire… Cum a putut Jilly să se comporte astfel? Auzind-o pe Cherry, aveai impresia că Ben aproape că o violase pe fată. Dar când părinții ei căutaseră să afle ce se petrecuse exact, ea își acoperise fața plângând. Biata Jilly! iată ce gândiseră. Și ei îl copleșiseră pe Ben cu disprețul lor! L-au crezut vinovat, înainte chiar ca el să deschidă gura. Ben era străinul… familia Tyrell formase întotdeauna o familie unită și ei își strânseseră rândurile împotriva lui. Cât suferise probabil! Ben se întorsese către Chloé, singurul lui refugiu. Dar și ea l-a condamnat, scunzându-și durerea sub o mască de gheață. În mintea ei se buluciseră o grămadă de emoții: gelozie feminină, nesiguranță în propria ei forță de seducție… Jilly era atât de drăguță, chiar la șaisprezece ani, cu ochii ei albaștri atrăgători prin nevinovăție, cu gura ei senzuală… Natural, în acel timp Chloé nu și-ar fi recunoscut gelozia. Nu, o astfel de idee ar fi fost umilitoare. Dar știa că nu poseda atracția lui Jilly, că aparența ei rezervată nu suscita dorința, ca alura provocatoare a nepoatei ei. Dacă Jilly era un copil, era totodată și femeie… Da, Chloé nu simțise decât ura împărtășită și de restul familiei… Se opri în fața mașinii ei, surprinsă de a se afla aici. Puțin îi păsa de Gil și de ceilalți! Nu-și reamintea că se îndreptase spre parking, dar nu știa ce va face acum. Degetele ei căutară cheia tremurând. După ce deschise portiera intră în mașină. Îi era atât de frig încât luă haina veche de piele lăsată pe scaunul din spate. După ce se îmbrăcă demară brusc, făcând să scrâșnească pneurile pe pietriș. Mărturisirea lui Jilly îi produsese o stare de șoc. Ce efect va avea asupra restului familiei? I se vor găsi desigur scuze, dar ei, îi venea greu s-o ierte. Jilly nu ezitase să murdărească onoarea unui bărbat, să distrugă fericirea lui Chloé, să-i aducă pe părinții ei la disperare. Și de ce? Pentru a nu se face de râs în fața unei camarade de clasă! Cu cât se gândea mai mult, cu atât această poveste îi făcea greață. Îi era teamă. Credea că o cunoaște pe Jilly în profunzime, și acum, se îndoia de ea însăși, de propria ei judecată. Jilly lansase o bombă… și dezastrul nu făcea decât să înceapă. Chloé se opri la un stop pe care-l fixă fără să-l vadă. Când lumina se făcu verde ea redemară ca un automat. Nu-l mai văzuse niciodată pe Ben, decât în această dimineață, pe ecranul televizorului. De câte ori se gândea la el, o făcea cu o strângere de inimă: el o rănise profund. Chloé încetini: Ben era nevinovat! Jilly era vinovata! Trebuia acum să revină cu trei ani în urmă: nepoata ei dezvăluise un aspect de necrezut despre Ben, pentru ca acum să-i răstoarne imaginea. Ea trebuia să șteargă acești ani de suferință și să-l regăsească pe bărbatul pe care-l iubea, așa cum era înainte de această odioasă minciună. Dar la ce bun? Ben ieșise din viața ei, nu-l va mai vedea. Chiar dacă întâmplarea îi va aduce pe același drum, el va refuza să-i vorbească. Era prea târziu ca să se scuze, ca să-i explice, să-și recunoască greșeala… Degetele ei se crispară pe volan: prea târziu? Nu era oare expresia pe care Jilly o întrebuințase mai adineauri? După ce o refuzase cu violență, iată că acum o întrebuința pe ea! Dar era un pretext fals: susținându-și nepoata contra lui Ben, ea era la fel de vinovată. Nu avusese el oare dreptul ca Chloé să-l asculte pe el, să-l creadă și să-l susțină? Or, ea îl trădase. Ea îl iubea pe Ben cu pasiune și totuși… ea înghițise povestea lui Jilly, ca și cum s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lui. Pasiunea ei pentru Ben fusese prea violentă, amestecată cu teama irațională de a-l pierde în orice moment. Dragostea lor i se părea prea frumoasă pentru a fi adevărată. Și apoi, se cunoșteau atât de puțin! El venise la clubul de noapte unde ea lucra, întovărășit de o jumătate de duzină de persoane și se instalase la o masă aproape de scenă, Chloé îl remarcase imediat: putea să nu fie remarcat un bărbat ca Ben? El o fixase tot timpul ca și când ar fi cunoscut-o dintotdeauna, cu capul aureolat de fumul albăstrui al țigării. De câte ori privirea lor se întâlnea, pământul părea că-i fuge de sub picioare. A fost deci o surpriză când îl regăsi a doua seară, așezat la aceeași masă. De data asta era singur și-i trimise un mesaj invi-tând-o să cineze cu el după spectacol. Chloé era deja îndrăgostită de el. Când reușea să gândească clar, ideea acestui străin care-i părea totuși atât de familiar o îngrozea… Deodată, ieșind din noianul ei de amintiri, Chloé privi în jurul ei clipind din ochi: condusese la întâmplare, ca și cum mașina era fixată pe un pilot automat. Spre surpriza ei, observă că se afla în strada Mayfair unde locuia Ben. În timp ce fixa casa lui fără să miște, un claxon nerăbdător se făcu auzit. Chloé se grăbi atunci să se gareze într-un loc liber în fața casei albe pe care o cunoștea atât de bine. Știuse chiar de la început care-i va fi destinația? De ce să se mintă? După mărturisirea lui Jilly, simțise nevoia disperată să-l revadă pe Ben, să-i vorbească, să-i ceară iertare. Ce va răspunde el? Trei ani este mult, trecuse multă apă pe sub poduri. Și dacă se însurase? Această idee o îngrozea. Nu putea să creadă. Se mutase poate, sau, mai simplu, o uitase. Dacă îi va explica, el va avea chef s-o asculte? Inima-i bătea să se rupă: avea chef să-l revadă… o slăbiciune ciudată o apucase, la fel de puternică ca și dragostea sfâșietoare pe care i-o purta lui Ben… Chloé visase întotdeauna la o dragoste calmă… nu avea picioarele solid înfipte în pământ? Dar să-l iubească pe Ben era ca și când ai conduce o mașină puternică pe care n-o poți stăpâni, ale cărei frâne nu mai răspund… Avusese sentimentul că alerga spre dezastru. Și, pentru că se îndrăgostise nebunește de un misterios străin, ea nu putuse să spună cu siguranță dacă era sau nu vinovat de ceea ce-l acuza Jilly. Rămase un timp îndelungat cu ochii fixați pe casă, incapabilă să ia o decizie. Tocmai vroia să plece, când ușa se deschise.

1. 11 februarie Lăsata secului Am venit purtate de vântul carnavalului. Un vânt cald pentru februarie, încărcat cu aromele fierbinţi şi unsuroase ale plăcintelor, şi cârnaţilor, şi napolitanelor pudrate cu zahăr, prăjite pe un reşou chiar acolo, pe marginea drumului, pline de confetti care ne alunecau pe gulere şi mâneci şi care se rostogoleau în rigole ca un antidot tembel al iernii. Mulţimile adunate pe îngusta stradă principală se agită febril, cu gâturile întinse să prindă imaginea char-ului acoperit cu satin, cu panglici atârnând şi rozete din hârtie. Anouk priveşte, cu ochii măriţi, un balon galben într-o mână şi o trompetă de jucărie în cealaltă, între un coş de cumpărături şi un câine cafeniu, trist. Am mai văzut carnavaluri şi înainte, ea şi cu mine; o procesiune de două sute cincizeci de chars decorate în Paris în ultima Mardi Gras[1], o sută şi optzeci în New York, două duzini de orchestre în marş în Viena, clovni pe picioroange, Grosses Têtes cu mulaje din papier-mâché clătinându-li-se pe capete, majorete cu bastoanele răsucindu-se şi strălucind. Dar, la şase ani, lumea pare încă minunată. Un car din lemn, decorat în grabă cu poleială şi satin şi scene din cărţile de poveşti. Capul unui dragon pe un scut, Raspunzel cu o perucă de lână, o sirenă cu o coadă din celofan, o casă de turtă dulce, din carton aurit şi pictat, o vrăjitoare în prag, întinzându-şi degetele cu unghiile vopsite în verde către un grup de copii tăcuţi… La şase ani este posibil să percepi subtilităţi pe care un an mai târziu nu le mai poţi înţelege. În spatele cartonului, al decoraţiilor, al plasticului, ea poate zări vrăjitoarea adevărată, magia adevărată. Mă priveşte cu ochii ei, care sunt de culoarea verde-albastră a Pământului văzut de la mare înălţime, strălucind. — Rămânem? Rămânem aici? Trebuie să-i amintesc să vorbească franţuzeşte. Dar rămânem? Nu-i aşa? Se agaţă de mâneca mea. Părul ei este un vârtej de vată de zahăr în vânt. Mă gândesc. Este un loc la fel de bun ca oricare altul. Lansquenet-sous-Tannes, cel mult două sute de suflete, nu mai mult de o haltă pe drumul dintre Toulouse şi Bordeaux. Clipeşti o dată şi s-a dus. O stradă principală, un şir dublu de case din lemn de culoarea cenuşii, strânse tainic, câteva străduţe paralele ca dinţii unei furculiţe îndoite. O biserică, spoită agresiv, într-un scuar cu magazine micuţe. Ferme împrăştiate pe pământul gras. Livezi, vii, fâşii de pământ închise şi înregimentate în conformitate cu apartheidul rural strict: aici meri, aici kiwi, pepeni, andive sub cochiliile lor negre de plastic, viţe albite şi ofilite sub soarele slab de februarie, aşteptând triumfala reînviere din martie… În spate, râul Tannes, mic afluent al lui Garonne, îşi croieşte drum spre păşunea mlăştinoasă. Şi oamenii? Seamănă cu toţi cei pe care i-am văzut; poate puţin cam palizi în lumina soarelui, puţin murdari. Eşarfele şi beretele au culoarea părului de dedesubt, cafenii, negre sau gri. Feţele sunt zbârcite ca ultimele mere ale verii, ochii adânciţi în carnea ridată ca stafidele într-o gogoaşă veche. Câţiva copii, îmbrăcaţi în roşu şi verde strălucitor şi galben, par să aparţină altei rase. Pe când char-ul înaintează greoi în lungul străzii, tras de vechiul tractor, o femeie solidă cu o figură aspră, nefericită, strânge o haină ecosez pe umeri şi strigă ceva în dialectul local abia inteligibil; pe car, un Moş Crăciun turtit, nelalocul lui printre zâne, şi sirene, şi goblini, aruncă dulciuri în mulţime cu o agresivitate abia mascată. Un om mai în vârstă, cu trăsături delicate, cu o pălărie de fetru în locul beretei rotunde mai obişnuită în această zonă, îşi culege trist câinele de la picioarele mele cu o privire care cere scuze. Îi văd degetele graţioase şi subţiri mişcându-se în blana câinelui; câinele schiaună; expresia stăpânului devine complexă, un amestec de dragoste, îngrijorare, vinovăţie. Nimeni nu se uită la noi. Am putea la fel de bine să fim invizibile; hainele noastre ne înseamnă ca străine, trecătoare. Sunt politicoşi, atât de politicoşi; nimeni nu se holbează la noi. Femeia, cu părul lung strâns în gulerul paltonului oranj, o eşarfă lungă în jurul gâtului; copilul, în pantaloni galbeni şi canadiană albastră. Culorile le desemnează. Hainele lor sunt exotice, figurile lor – prea palide, sau prea întunecate? – părul îi înseamnă ca fiind din altă parte, străini, puţin ciudaţi. Oamenii din Lansquenet au învăţat arta de a observa fără a privi direct. Le simt privirile ca un abur pe ceafă, ciudate, fără să fie ostile, dar reci. Suntem pentru ei o curiozitate, o parte a carnavalului, un semn al alienării. Le simt ochii pe noi pe când mă întorc să cumpăr o galette de la un vânzător. Hârtia este fierbinte şi unsuroasă, blatul de pâine neagră tare pe margini, dar gros şi bun la mijloc. Rup o bucată şi i-o dau lui Anouk, ştergându-i bărbia de untul topit. Vânzătorul este un bărbat durduliu, aproape chel, cu ochelarii groşi, cu faţa transpirată de căldura reşoului. Clipeşte cu un ochi înspre fetiţă. Cu celălalt ochi studiază fiecare detaliu, ştiind că, mai târziu, i se vor pune întrebări. — În concediu, madame? Eticheta rurală îi permite să ne întrebe; în spatele indiferenţei comerciantului observ adevărata înfometare. Cunoaşterea este aici monedă curentă; cu Agen şi Montauban atât de aproape, turiştii sunt o raritate. — Pentru o vreme. — De la Paris, deci? Probabil că de vină sunt hainele noastre. În zona aceasta oamenii sunt săraci. Culoarea este un lux; nu durează mult. Bobocii strălucitori de pe marginea drumului sunt buruieni cotropitoare, inutile. — Nu, nu Paris. Char-ul este aproape de capătul străzii. O mică orchestră – două cimpoaie, două trompete, un trombon şi o tobă – îl urmează, cântând un marş neidentificabil. O duzină de copii se împrăştie în urma ei, culegând dulciuri. Unii sunt în costume; o văd pe micuţa Scufiţă Roşie şi o persoană miţoasă care ar putea să fie lupul, disputându-şi amiabil posesiunea unui ghem de panglici. În ariergardă, o figură în negru. La început am impresia că face parte din paradă – Doctorul Ciumă, poate – dar, pe când se apropie, recunosc sutana de modă veche a unui preot de ţară. Are cam treizeci de ani, deşi, de la distanţă, mersul său rigid îl face să pară mai bătrân. Se întoarce înspre mine şi văd că şi el este străin, cu pomeţii înalţi şi ochii palizi ai nordicilor şi degete lungi de pianist care se odihnesc pe argintul crucii care-i atârnă la gât. Poate asta-i dă dreptul să se holbeze la mine, această alienare; dar nu văd nici urmă de bun-venit în ochii lui reci, deschişi la culoare. Doar privirea măsurată, de felină, a cuiva care nu este sigur de teritoriul său. Îi zâmbesc; el se uită într-o parte, speriat, îi cheamă pe cei doi copii la el. Cu un gest arată mizeria care a umplut deja drumul; vrând-nevrând, cei doi încep să cureţe, adunând serpentinele şi ambalajele de dulciuri şi ducându-le la un coş de gunoi. Îl observ pe preot uitându-se la mine pe când mă întorc cu o privire care, la un alt bărbat, ar fi fost admirativă. Nu există post de poliţie în Lansquenet-sous-Tannes, deci nu există crime. Încerc să fiu ca Anouk, să văd adevărul dincolo de deghizare, dar acum totul este în ceaţă. — Rămânem? Rămânem, maman? Mă trage cu insistenţă de mână. Îmi place, îmi place aici. Rămânem? O iau în braţe şi o sărut pe creştetul capului. Miroase a fum şi a clătite şi a aşternuturile calde ale unei dimineţi de iarnă. — De ce să nu rămânem? Este un loc la fel de bun ca altele. — Da, sigur, îi spun, cu gura în părul ei. Sigur că da. Nu este chiar o minciună. De data aceasta s-ar putea să fie chiar adevărat.   Carnavalul a plecat. O dată pe an satul străluceşte în lumina sa trecătoare, dar acum lumina lui s-a stins, mulţimea s-a împrăştiat. Vânzătorii îşi strâng reşourile şi umbrarele, copiii îşi scot costumele şi podoabele. Domină un uşor aer de stânjeneală, de mâhnire faţă de acest exces de zgomot şi culoare. Ca ploaia care se evaporă imediat în miezul verii, se ascunde în pământul crăpat şi în pietrele arse de soare, nelăsând nicio urmă. Două ore mai târziu, Lansquenet-sous-Tannes este încă o dată invizibil, ca un orăşel fermecat care apare doar o dată pe an. Dacă n-ar fi fost carnavalul, nici nu l-am fi observat. Avem gaze, dar nu avem încă electricitate. În prima noapte, am făcut clătite pentru Anouk la lumina lumânării şi le-am mâncat lângă foc, folosind o revistă veche ca farfurie, pentru că niciunul dintre lucrurile noastre nu urma să ajungă până mâine. Magazinul fusese iniţial o brutărie şi încă are franzela gravată deasupra uşii înguste de la intrare, iar podeaua este plină de praf de făină şi, când am venit, ne-am croit drum pe o potecă de reclame vechi. Chiria este ridicol de mică pentru noi care suntem obişnuite cu preţurile marilor oraşe; chiar şi aşa am surprins privirea suspicioasă a femeii de la agenţie pe când număram bancnotele. Pe documentul de închiriere mă numesc Vianne Rocher, semnătura este o hieroglifă care ar putea să însemne orice. Am explorat la lumina lumânării noul nostru teritoriu; vechile cuptoare în stare surprinzător de bună sub grăsime şi funingine, pereţii furniruiţi cu pin, faianţa înnegrită. Anouk a găsit vechea firmă strânsă într-o cameră din spate şi am tras-o afară; păianjenii s-au răspândit de sub canavaua decolorată. Camerele noastre sunt deasupra magazinului; un dormitor şi o cameră de baie, un balcon ridicol de mic, ghivece din teracotă cu muşcate ofilite… Anouk s-a strâmbat văzându-le. — E aşa de întuneric, maman. Părea îngrozită, nesigură în faţa acestui prăpăd. Şi miroase aşa de trist. Are dreptate. Mirosul este ca lumina zilei ţinută închisă ani de zile până ce a devenit acră şi râncedă; mirosul şoarecilor şi al fantomelor tuturor lucrurilor de mult uitate şi neplânse. Are ecou ca o pivniţă, iar puţina căldură emanată de noi accentuează fiecare umbră. Vopseaua şi lumina soarelui şi săpunul ne vor scăpa de mizerie, dar cu tristeţea este altă problemă, rezonanţa îndepărtată a unei case unde nimeni n-a mai râs de ani. Faţa lui Anouk este palidă şi ochii i s-au mărit în lumina lumânării, cu mâna strânsă de a mea. — Trebuie să dormim aici? întreabă ea. Lui Pantoufle nu-i place. Este speriat. Am zâmbit şi i-am sărutat obrazul auriu, solemn. Pantoufle ne va ajuta. Am aprins o candelă pentru fiecare încăpere, aurie, şi roşie, şi albă, şi oranj. Eu prefer să-mi fac singură esenţele aromate dar, în caz de criză, beţele cumpărate sunt destul de bune şi ele, levănţică, şi cedru, şi lămâiţă. Ţinem fiecare câte o lumânare, Anouk suflă în trompeta ei de jucărie, iar eu bat cu o lingură de metal într-o tigaie veche şi, timp de zece minute tropăim prin fiecare cameră, ţipând şi cântând în gura mare – Afară! Afară! Afară! – până ce se zguduie pereţii şi fantomele ultragiate fug, lăsând în urmă un miros slab de arsură şi multă tencuială căzută. Ne uităm în spatele tencuielii crăpate şi înnegrite, în spatele tristeţii lucrurilor părăsite şi începem să vedem trasee slabe, ca imaginea lăsată de o scânteie aprinsă în mână – aici un perete sclipitor cu tencuială aurie, aici un fotoliu, puţin rupt, dar colorat într-un portocaliu sclipitor, vechea firmă strălucind brusc pe când culorile pe jumătate ascunse alunecă afară de sub straturile de mizerie. Afară! Afară! Afară! Anouk şi Pantoufle tropăie şi cântă şi vechile imagini par să strălucească mai tare – un taburet roşu lângă tejgheaua acoperită cu vinilin, un şir de clopoţei la uşa de la intrare. Desigur, ştiu că este doar un joc. O strălucire care linişteşte un copil speriat. Va fi necesară multă muncă până ce toate acestea vor deveni adevărate. Dar, pentru moment, este suficient să ştim că această casă ne acceptă aşa cum o acceptăm şi noi. Pâine şi sare în prag pentru zeii casei. Santal sub pernă ca să ne îndulcească visele. Mai târziu, Anouk mi-a spus că Pantoufle nu mai este aşa de speriat, deci totul era bine. Am dormit împreună, îmbrăcate, pe salteaua plină de făină din dormitor, cu toate lumânările aprinse şi, când ne-am trezit, era dimineaţă.   [1] Lăsata secului.

Prolog. Katrina Sheffield îşi dădu la o parte din ochi o şuviţă blondă şi se uită, fără a-i veni a crede, la hîrtia pe care o ţinea în mînă. Chris, murmură ea, ţi-ai pierdut minţile. Ştiu că ţi-am cerut ajutorul, dar...Fagen? îşi aruncă privirea asupra grămezilor de hîrtii de pe birou, aşezate în cutii pe care s-ar fi putut scrie uşor Probleme, probleme şi iar probleme. Ca director al lui Sheffield Industries Miami Project Development Complex părea că în ultimele zile se specializase în probleme. Cu o lună în urmă, îl rugase pe vărul ei, Chris Sheffield, care conducea departamentul de dezvoltare al companiei familiei lor, să îi găsească un consultant, foarte bun pentru a o ajuta să restructureze sistemul de siguranţă. Cu trei săptămîni înainte, soţia lui Chris, Melanie, născuse primul lor copil. Se părea că acest lucru îl tulburase extrem de mult pe Chris, care, în mod normal, nu i-ar fi sugerat să angajeze pe cineva atît de inacceptabil ca Fagen. „Rectificare", îşi spuse ea abătută. Potrivit notei, Fagen era deja angajat, iar ea trebuia să-l întîlnească în seara aceea pentru a discuta despre noua lui sarcină. Mai degrabă s-ar fi întîlnit cu diavolul. Se ridică şi începu să măsoare biroul în lung şi în lat. Fagen, murmură ea furioasă. Individul ăsta e numai pentru el. E un exploatator, un oportunist... De fapt, este un Leu, se auzi o voce din computerul aflat în colţul biroului. Einstein? Întrebă Kat surprinsă să îi audă glasul. Credeam că lucrezi la prognoza meteorologică pentru îmbunătăţirea recoltelor din sudest. Am făcut-o. Am terminat. O nimica toată, spuse Einstein, folosind expresia lui preferată. Einstein era primul computer cu inteligenţă artificială al companiei Sheffield Industries. Era capabil să facă mii de calcule complicate pe minut, dar nuanţele vorbirii omeneşti îi scăpau din cînd în cînd. Ceea ce nu era de mirare, din moment ce îşi culegea majoritatea cuvintelor din vocabular de la MTV şi Shopping Channel. Şi, pe urmă, adăugă el, şi mai interesant. Îl angajăm pe Terminator? Deci, pînă şi Einstein auzise de porecla lui Jack Fagen. Nu, dacă-mi stă în putere, spuse ea clătinînd supărată din cap. Omul ăsta nu se bucură de o reputaţie bună. O fi el unul din cei mai buni consultanţi în securitate din lumea occidentală, dar are mai puţină milă chiar şi decît maşinile cu care lucrează. Ochii ei violeţi sclipiră trădînd o îngrijorare reală. Ar putea să-mi facă praf întreaga „reţea neurală" dacă aceasta nu corespunde standardelor lui. Şi numai Dumnezeu ştie ce i-ar putea face lui Pink. Pink, Prototipul pentru Reţeaua de Computere Inteligente, era creaţia lui Einstein în colaborare cu tehnicienii de la Sheffield. Era cea mai avansată formă de inteligenţă generată artificial, dar avea o natură nestatornică asemeni unui licurici. Călătoriile frecvente şi foarte periculoase ale lui Pink în reţelele de computere neasigurate constituiau principala sursă a numeroaselor bătăi de cap ale Katrinei. Cu toate acestea, Einstein nu împărtăşea îngrijorarea ei cu privire la faptul că Fagen i-ar fi putut influenţa protejata. Camera sa video se roti cu trei sute şaizeci de grade şi vocea sa mecanică se auzi modulată de rîs. Pink o să-l înnebunească. O să fie distractiv de urmărit. E vorba de ceva serios. Angajarea lui Fagen ar fi un risc extraordinar, mai rău decît...decît Preston Gates, spuse ea, regretînd că încă mai şovăia cînd trebuia să-i pronunţe numele, chiar şi după atîtea luni. Sînt păsări din aceeaşi specie. Informaţiile mele arată că amîndoi sînt masculi caucazieni aflaţi în cea de a patra decadă a existenţei lor, care lucrează în industria computerelor, o corectă Einstein. Nu se pomeneşte de nici o înrudire cu vreo specie de păsări. Îmi cer scuze, e greşeala mea, zise Kat, înmuindu-se puţin în faţa dragostei computerului pentru logică. Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă ar fi putut trăi ghidîndu-se după cifre şi informaţii, decît după sentimentele încîlcite şi incerte care, prea adesea, îi influenţau deciziile. Cifre şi informaţii...Se opri deodată. Einstein, îi poţi da secretarei mele pînă lasfîrşitul zilei o listă completă cu activităţile lui Jack Fagen? Sigur. Încep chiar acum, zise Einstein, închizîndu-se. Katrina se duse la birou cu un zîmbet gînditor pe buze. Studie informaţiile lui Chris, care cuprindeau şi adresa proprietăţii Coral Gables unde stătea Fagen. Nu era locuinţa sa personală, însă, observă ea, căci pe hîrtie scria că Fagen instala acolo un sistem de alarmă pentru proprietarul absent. Adresa lui nu figura nicăieri. Katrina se lăsă pe spate în fotoliu, gînditoare. Din cîte îşi amintea, Jack Fagen nu avea nici o adresă permanentă. Era un hoinar confirmat. Pentru ea, acest lucru părea suspect. Faptul că Einstein se baza pe cifre şi informaţii îi dăduse o idee. Undeva, în dosarul lui Fagen, trebuia să existe un incident de care ea s-ar fi putut folosi pentru a-l discredita, ceva care să-l arate lui Chris că Jack Fagen nu era persoana potrivită pentru a lucra la Sheffield Industries. Chris nu credea prea mult în zvonuri, dar Kat aflase demult că, atunci cînd era vorba de sistemul ei de siguranţă, trebuia neapărat să fie prudentă. Şi, în plus, nu căpătai porecla de Terminator făcîndu-ţi prieteni şi influenţînd oameni. Terminator. Pentru cîteva clipe se întrebă de ce să fi vrut un om cu o reputaţie mondială ca a lui să primească o misiune atît de lipsită de importanţă cum era restructurarea reţelei ei de siguranţă. Dar, atunci de ce să facă un asemenea om tot ce făcea? Auzise că era complet amoral, nedisciplinat şi cît se poate de needucat. Mai auzise, de asemenea, că era şi teribil de frumos.