Romane de dragoste pdf

Suflet salbatic  de Abra Taylor PREFAŢĂ Venind din America, într-un orăşel francez de coastă, dintr-o regiune pitorească încărcată de istorie şi tradiţii, în căutarea cumnatului ei despre care, afară de nume şi câteva indicii vagi, nu ştia nimic, Tory găseşte bărbatul pe care-l bănuieşte a fi cel care i-a distrus viaţa surorii ei, Laura, abandonând-o cu un copil. Dar ura pe care o nutrea de ani împotriva lui şi faptul, pe care ea-l considera cert, că-i cumnatul ei nu sunt suficiente pentru a împiedica o atracţie sexuală care ulterior se transformă într-o mare iubire. Bărbatul, Luc Devereux, moştenitorul unei mari averi, fusese atins de amnezie în urma unui accident şi nu ştia nimic despre presupusa lui căsătorie. Acceptă, totuşi, să facă împreună cu ea investigaţiile. Stăpânit de puternice sentimente faţă de Tory, nu-i fu uşor să şi le înfrâneze la gândul că nu e liber. De fiecare dată când pare că s-a dezlegat misterul, apar situaţii neprevăzute, care fac imposibilă unirea lor. Până la urmă, descoperirea unor secrete ale familiei lui Luc fac lumină în viaţa fiecărui personaj. Trecutul, care nu putea fi, uitat şi care-i despărţise, îi uneşte pentru totdeauna. Romanul de dragoste, în care sinceritatea unor personaje merge paralel cu duplicitatea altora, cu nenumărate situaţii tensionate, are şi un fir poliţist, evident cu „sus-pense”, care constituie, în plus, un motiv de atracţie pentru, cititor. Georgeta Mitran 6 iunie 1994   CAPITOLUL 1   — Domnul Devereux nu este aici, domnişoară. Cred că v-am mai spus asta şi la telefon, doar cu o oră în urmă. Secretara era formidabilă; vorbea două limbi la perfecţie, de parcă ar fi lucrat pentru o mare corporaţie din Paris şi nicidecum pentru un şantier naval situat într-un golf liniştit din Bretagne. Avea un zâmbet politicos şi impenetrabil, cu care parcă-i spunea că poate să recunoască extrem de bine o voce, chiar şi atunci când este prefăcută. Cu alte cuvinte, o scorpie de secretară. Din nefericire, Tory aflase deja toate acestea. — De trei zile îmi spuneţi asta, îi răspunse Tory exasperată la culme. Şi vă rog să nu vă mai sinchisiţi să repetaţi, pentru că nu vă cred! Ştiu că este înăuntru, căci i-am văzut maşina. După ce venise cu taxiul din Quimper şi înainte să intre în birou, Tory se plimbase prin spatele clădirii lungi, fără etaje, construită din felurite tipuri de piatră şi care adăpostea birourile şantierului. În parcarea modernă văzuse un Mercedes maro pe locul rezervat, în faţa plăcuţei pe care era scris numele lui. — Aceea, domnişoară, este maşina companiei. Domnul Devereux nu este aici. Tory aruncă o privire dezamăgită către uşa închisă a biroului din spate. Aceasta avea un gemuleţ mat prin care zări umbra unei siluete. Cu siguranţă că cineva era înăuntru şi nu-ţi trebuia prea multă inteligenţă ca să-ţi dai seama cine putea fi. Se uită la ceas. — Este ocupat la prânz? — Mi-e teamă, domnişoară, că nu va veni toată ziua. Chipul secretarei deveni amabil. Îl căutaţi pentru o chestiune personală? Întrebarea părea să-i confirme lui Tory presupunerea că ar putea să treacă de acea uşă dacă ar şti cum să abordeze situaţia. — E vorba de o afacere… foarte confidenţială. Ceva important. — Domnul Devereux vă cunoaşte? Tory ezită. — Au trecut câţiva ani, zise ea evaziv, sperând că aluzia la faptul că-l cunoscuse cândva ar putea s-o ajute să treacă de scorpie. Este o problemă personală şi legală, fără să fie neînsemnată. Am venit tocmai din Statele Unite ca să-l văd. Secretara măsură cu o privire rece îmbrăcămintea pe care Tory şi-o alesese cu atâta grijă şi cu speranţa că-i va conferi atuul de-a arăta degajată şi stăpână pe ea. Jacheta de culoarea făinei de ovăz se asorta cu părul ei de culoarea caramelei, în timp ce fusta plisată din tweed şi bluza de mătase crem alcătuiau, fără exagerare, o ţinută profesională. Tory nu voise să arate ca o femeie preocupată în mod absolut doar de carieră, dar nu dorise să pară nici prea feminină. Spera că arată şi vorbeşte ca o avocată. Însă cel puţin secretara nu se dovedi impresionată de înfăţişarea ei. — Vă asigur, domnişoară, că cele mai confidenţiale chestiuni sunt deseori lăsate în mâinile mele. Poate că reprezentaţi consorţiul american? Dacă da, domnişoară, răspunsul domnului Devereux este tot nu, chiar şi în cazul în care oferta a crescut. Deocamdată îi este cu neputinţă să mai construiască încă un iaht la fel de mare. Totuşi, dacă problema dumneavoastră se referă la altceva.. — N-are legătură cu niciun iaht, îi explică Tory repede, gândindu-se că s-ar putea să fi descoperit secretul cu care să câştige intrarea în sanctuar. Secretara îşi ţuguie buzele dând de înţeles că, dacă nu era vorba despre un iaht, atunci cu greu ar putea avea vreo legătură cu firma Saint–Cloud & Fils, extraordinari constructori de iahturi. — Eh bien, trebuia să vă rog încă o dată să-mi spuneţi despre ce este vorba, zise ea amabilă. Timp de trei zile Tory refuzase să facă asta. — N-am de gând să discut decât cu domnul Devereux în persoană. Pentru că, adăugă Tory în gândul ei, dacă aş vorbi cu altcineva, şeful dumneavoastră care se eschivează s-ar putea să nu mă mai primească niciodată. La urma urmelor, cu doi ani în urmă, ignorase scrisoarea, aceea urgentă. Sau, altfel spus, o ignorase în mare măsură. Răspunsul venit cu întârziere fusese trimis de o firmă de avocaţi din Brest şi nu de Luc Devereux. Şi nu intenţiona să fie amânată, căci venise în Bretagne cu un singur scop, acela de a-l găsi. — Cel puţin, dacă mi-aţi spune cum vă numiţi, sugeră secretara cu abilitate. Tory vru să-şi aleagă un nume pe care să nu-l uite şi consideră că lipsa ei de inventivitate n-o să aibă prea mare importanţă în Franţa. — Smith… Jane Smith. Dar ezitase puţin cam mult. Chipul secretarei rămase impenetrabil când îi notă numele pe o filă de agendă. — Am să-i transmit că l-aţi căutat., zise ea. — Sunteţi atât de bună să-mi spuneţi care este denumirea oficială a firmei domnului Devereux? întrebă Tory cu amabilitate. Fără să ezite, secretara îi dădu numele şi adresa din Brest. Spre satisfacţia lui Tory, acestea se potriveau cu ceea ce ea ştia deja. Trebuie să fie acel Luc Devereux pe care-l căuta. În clipa aceea, zbârnâi interfonul, iar secretara apăsă pe buton. — Oui, monsieur? Deci era într-adevăr cineva în biroul acela, iar faptul că secretara nu i se adresă pe nume persoanei cu care vorbea n-o păcăli nici măcar o secundă pe Tory. Omisiunea fusese, probabil, deliberată. Franceza fluidă şi vorbită repede, care erupse la interfon depăşea cu mult cunoştinţele lui Tory, dar ascultă conversaţia cu toate simţurile ascuţite, sperând că poate o va ajuta, cel puţin, să-i recunoască vocea lui Luc Devereux, dacă avea să i-o mai audă vreodată. Tory nu găsise nicio fotografie printre lucrurile Laurei şi nici, nu-şi putea aminti altceva în afara unei vagi descrieri elogioase: brunet, arătos, superb. Fusese foarte dificil să dea de urma lui după atâţia ani şi totuşi Tory ştia ceva mai multe despre el decât marca maşinii şi natura ocupaţiei sale – proprietar al unei companii care construia iahturi pentru întreceri. Cu doi ani în urmă, nici măcar atât nu ştiuse. Fusese nevoită să trimită o scrisoare la adresa unei apartament pe care el îl închiriase cândva pentru Laura, în Brest, în speranţa că avea să fie expediată unde trebuie. Aşa şi fusese, însă cu rezultate dezamăgitoare. Înainte ca scurta comunicare între birouri să ia sfârşit, Tory observă cu satisfacţie că secretara cel puţin transmisese pseudonimul Jane Smith. Era cazul să renunţe la minciună că Luc Devereux nu era acolo. Secretara întinse mâna după o agendă în care însemna întâlnirile, o deschise la data în care se aflau, de la sfârşitul primăverii, şi frunzări câteva pagini. Tory, care stătea de partea cealaltă a biroului de stejar al secretari observă că toate filele erau aproape albe, la fel şi cea de azi. Poate că în felul ăsta femeia vroia s-o oblige să spună dar ce o aducea acolo. — Domnul Devereux, nu este disponibil pentru vreo câteva zile. Dacă doriţi, vă pot fixa o întâlnire pentru săptămâna viitoare. — Am să-l aştept azi, zise Tory cu fermitate, singura reacţie provocată celeilalte femei fiind o simplă ridicare din sprâncene. — Cum doriţi, zise ea amabilă, dând paginile agendei înapoi, până la zi. Se întoarse la maşina de scris. Lângă fereastra secretariatului se aflau grupate câteva canapele şi scaune din piele. Se îndreptă către ele şi luă loc. Se aşeză cu hotărâre, într-o poziţie din care să nu-i scape o intrară sau ieşire prin uşa biroului lui Luc Devereux. Stătea cu spatele la privelişte, dar oricum o văzuse la venire. Un golfuleţ liniştit şi adăpostit. Golful Biscay, luminat de soare, sub un cer albastru fără nori. Un chei din piatră lung şi pitoresc. Un iaht mare, lustruit, nou-nouţ fusese ancorat la apă mai adâncă, nu foarte departe. Pe el lucrau cu viteza melcului câţiva muncitori slabi şi muşchiuloşi, făcând tot felul de treburi, mai mult verificând velele şi jucându-se cu strălucitoarele corpuri de iluminat. Păreau pregătiţi să-i dea drumul în larg. Alţi muncitori stăteau pe punte. Tory îi auzise mai devreme glumind între ei într-o limbă foarte nefranţuzească, despre care presupusese că era dialectul breton. Nu-i venea să creadă că omul care deţinea rodul acestei strădanii inutile şi indolente n-avea timp s-o vadă. Şi nici că nu era în birou nu putea să creadă. Deşi adresa lui oficială era în Quimper, şantierul naval era la câţiva kilometri mai sus de oraşul breton împrejmuit de ziduri vechi. Îşi împărţea golful bine adăpostit şi liniştit cu pescarii de prin partea locului pe care, de asemenea, Tory îi remarcase la venire. În capătul îndepărtat al golfului, văzuse numeroase ambarcaţiuni de pescuit multicolore, aşezate pe catalige în apă mică. Din faptul că bărcile aveau felinare şi din alte amănunte observate în cele câteva zile petrecute în Quimper, dedusese că s-ar putea să fie pescuitori de sardine, care deseori îşi desfăşurau activitatea în timpul nopţii. Tory aşteptă destul de mult. Se făcu ora prânzului, secretara rămase să-şi mănânce sandvişurile din pachet, dar din biroul acela nu ieşi nimeni. Tory îşi aruncă, înfometată, ochii spre pâinea franţuzească crocantă. Stomacul îi spunea să plece în căutare de mâncare, dar mintea respingea propunerea stomacului. Până la urmă tot trebuia să iasă din biroul acela! Dar dacă nu reuşea să-l prindă la strâmtoare? Dacă biroul lui avea o ieşire care dădea direct în parcarea cu care se învecina? Nu credea să aibă, căci îşi aminti că nu văzuse nicio uşă în spatele clădirii. Din câte ştia, singurele ieşiri erau prin faţă şi dădeau spre chei. Dacă vroia să iasă din birou va trebui, fără îndoială, să treacă pe acolo. Cu toate acestea, gândul o tulbură, dar nu-i trecu prin minte nicio idee despre cum ar putea să afle, exceptând-o pe acesta de a-şi părăsi postul. Ceea ce nu intenţiona să facă. Dar cel puţin nu plecase încă. Prin gemuleţul mat se mai zăreau unele mişcări din când în când. Începu să se gândească la modul cum ar putea să descopere unde locuieşte Luc Devereux, în cazul în care n-ar fi reuşit să ia legătura cu el acolo. Constată că numărul lui de telefon nu figura nici în cartea de telefoane din Quimper, nici în vreo alta din provincia Bretagne, cunoscută sub numele de Finistère: oare acest cuvânt chiar însemna capătul pământului, capătul lumii sau ceva de genul ăsta? Ce ironie! Căci cu siguranţă se simţea de parcă-l urmărise până la capătul lumii. Stătuse două săptămâni în Bretagne şi doar Dumnezeu ştia câte telefoane dăduse; şi fără nimic altceva care s-o îndrume în afară de adresa acelui vechi apartament din Brest, numele unei firme de avocaţi secretoşi, credinţa că omul era înstărit şi cunoscând faptul că ocupaţia lui avea o strânsă legătură cu marea. La început nici măcar toate acestea n-o ajutaseră cine ştie ce. Tory descoperise că o treime din populaţia provinciei Bretagne îşi câştiga existenţa lucrând pe mare. Secretara aruncă la coş hârtiile în care avusese împachetată gustarea şi-i aruncă lui Tory o privire rece. — N-are niciun rost să aşteptaţi, domnişoară. Sincer vă spun, domnul Devereux n-o să vă primească astăzi. Nu este în birou, iar dacă ar fi, n-aş putea să-l deranjez. Tory se uită la gemuleţul fumuriu al uşii şi observă o mişcare clară. Îi zâmbi şi ea la fel de imperturbabil secretarei şi rămase hotărâtă la locul ei. N-o crezu pe femeia aceea. Dar ce avea să se facă dacă chiar ieşea prin altă parte? Poate va fi posibil să intre în vorbă cu vreunul dintre muncitori, cu condiţia să găsească măcar unul care să vorbească englezeşte. În oraşele mai mari, mulţi francezi cunoşteau această limbă, dar în rurala Bretagne acest lucru era foarte puţin probabil. Totuşi, această companie părea să facă într-adevăr afaceri cu clienţi americani. Şi pentru că altceva nu reuşea să facă, măcar asta merita să încerce. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu putea fi mai respingător decât scorpia asta de secretară! Tory îşi urmărea de câteva minute şirul acelor gânduri, când intră cineva de afară. Era un bărbat. De fapt, nu-l văzu intrând, din cauză că avea ochii aţintiţi spre uşa lui Luc Devereux, iar când întoarse capul, acesta traversa, hotărât încăperea, scopul lui fiind foarte clar acelaşi ca şi al ei: biroul lui Luc Devereux. Se opri lângă biroul secretarei, îşi propti mâinile pe marginea lui, aplecându-se cu un aer de stăpân, în timp ce schimbă câteva cuvinte cu ea pe un ton scăzut Tory ascultă concentrată, dar auzi doar numele secretarei – Annette. Şi Annette păru că-l cunoaşte. Poate că era un coleg. Poate că vroia să-l vadă pe şef. Tory tot nu reuşi să vadă faţa bărbatului, dar nu arăta ca un client. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni albi din doc, pătaţi cu vopsea, un tricou albastru uzat, iar în picioare avea pantofi roşi. Părul negru ce-i trecea de guler era puţin cam lung ca să nu lase impresia de neîngrijire. Era înalt şi bine făcut. Musculatura puternică a umerilor şi picioarelor dovedea că era un bărbat capabil de muncă fizică; de fapt, linia de sudoare care pătase tricoul între omoplaţi era dovada că tocmai făcuse un efort extenuant. — Mais certainement, si vous voulez. Cu aceste cuvinte, primele pe care Tory reuşise să le audă şi să le înţeleagă, secretara se ridică de pe scaunul ei şi dispăru în biroul din spate, închizând uşa în urma ei. Care va să zică, Luc Devereux nu era chiar aşa de inabordabil atunci când se dorea abordat! Bărbatul se întoarse şi se uită la Tory fără curiozitate – o privire leneşă pe care şi-o întoarse imediat. Îşi scoase din buzunar un pachet de Gitanes şi-şi trase o ţigară din el. Apoi se încruntă şi începu să se scotocească după un chibrit. Găsi unul din lemn, şi-l aprinse pe unghia degetului mare, apoi îşi făcu mâinile căuş ca să aprindă ţigara şi în tot acest timp continuă s-o privească pe Tory. Flacăra chibritului pâlpâi peste o privire încruntată şi o cicatrice adâncă. Tory îl privi şi se întrebă… Cu expresia aceea cruntă şi cu cicatricea de pe faţă, numai uşor de abordat nu arăta. Vechea rană lăsase un semn palid şi zimţat care brăzda obrazul de la tâmpla lată, pe lângă ochi şi peste un pomete proeminent. Era cea mai izbitoare trăsătură pe o faţă dură şi frumoasă. Tory nu putu să nu observe că era un bărbat extrem de atrăgător, în floarea vârstei. Cicatricea nu-i diminua câtuşi de puţin trăsăturile întunecate şi frumoase; de fapt, dacă n-ar fi avut-o, ar fi fost chiar mult prea fermecător, îi conferea în acelaşi timp un aspect extrem de tulburător. Primejdios, şi misterios. Exact tipul de bărbat cu care evitase întotdeauna să se încurce. — Vorbeşti englezeşte? izbucni ea. Îşi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei. 0chii lui erau de culoarea gri a granitului şi aveau o căutătură grea şi indispusă care parcă spunea că văzuse multe la viaţa ei. Erau ochii unui bărbat versat. Din expresia lor, Tory îşi dădu seama că el o măsura din cap până-n picioare, aşa cum îl măsurase şi ea, făcând acele aprecieri pe care le făceau de obicei femeile şi bărbaţii ori de câte ori întâlneau o persoană de sex opus. Însă ea fusese aceea care făcuse primul pas aşa că, în timp ce el o examina pe-ndelete cu răceală, nu putu, pe bună dreptate să numească insolentă atitudinea lui. Tory nu era obişnuită cu acest fel de evaluări, de aceea se simţi profund tulburată. Se lămuri în privinţa culorii ochilor ei, erau căprui, ba chiar îi remarcă dintr-o privire şi-inelarul fără verighetă. Continuă s-o cântărească îndelung, de parcă i-ar fi apreciat înălţimea, greutatea şi, de asemenea, încă vreo câteva alte amănunte. Nu păru să fie excesiv de impresionat. Tory nici nu se aşteptase la aşa ceva, căci n-avea prea multă încredere în farmecele ei. Cu toate acestea, examinarea lui meditativă îi dădu câţiva fiori. Conştiinţa sexualităţii era o senzaţie pe care reuşise de câţiva ani să şi-o reprime şi fu tulburată să constate că mai putea încă s-o resimtă atât de puternic. — Da. Vorbesc, zise el după un moment. — Eşti american? îl întrebă ea uimită de accentul pe care-l avea. — Te miră? contracară el. Unii oameni lucrează cu adevărat şi în străinătate. Pentru încă un moment se uitară unul la celălalt, fiecare gândindu-se la câte ceva? Ei îi veni în minte că el s-ar putea să creadă că vrea să-l agaţe. Existau în aceste vremuri libere, multe femei care nu ezitau să-i abordeze pe bărbaţi mai cu seamă pe cei de genul lui. Şi chiar dacă trăia în demodata Bretagne, tot trebuie să se fi confruntat din când în când cu aşa ceva. Tory zâmbi într-un fel care ei i se păru doar prietenos. — E minunat să întâlneşti un confrate american, zise ea. — Presupun că eşti din Midwest, domnişoară… Vroia să-i afle numele. Tory ezită cu stângăcie înainte de a i-l spune. — Smith. Ah… Jane Smith. Trebuise să se gândească pentru a-şi reaminti numele pe care-l dăduse mai înainte. Nu se prea pricepea să mintă şi de aceea schimbă imediat subiectul, cu părerea de rău că din nou îşi bâlbâise numele. Nu vroia să-i spună că e din Colorado, ceea ce pentru ea nu însemna Midwest, aşa că se grăbi să continue. — Mi-e teamă că eu nu-ţi prea recunosc accentul. Era într-adevăr american, dar avea şi o tentă britanică. La auzul numelui de Jane Smith îşi ridicase sarcastic o sprânceană întunecată, dar fără să facă nicio remarcă. Totuşi, chiar şi atât însemna un comentariu de-ajuns. — Am cam colindat lumea, răspunse el calm. — Hoinar? Cred că ai stat o vreme şi în Anglia. — Da. Nu-i spuse cât stătuse acolo. Vorbea şi arăta ca un aventurier, unul dintre, aceia care au cutreierat pământul în căutare de slujbe, fapt care explica şi prezenţa lui în acest loc. Tot nu se putea hotărî încă din ce parte a Americii provenea. — Accentul dumitale este cumva din zona Coastei de Est? întrebă ea încet. Din New England? — Probabil. Acolo am locuit cea mai mare parte a timpului. — Unde? — Sunt prea multe locuri ca să stau să ţi le înşir. Unul dintre ele a fost Cambridge, Massachusetts, unde am petrecut câţiva ani. Am studiat fizica. Ea scoase un sunet uşor de surpriză. — Credeam că lucrezi aici! Mă aşteptam să fii un constructor de bărci sau poate un fel de marinar. Oare îşi irosise atâta efort cu o persoană care nu ştia absolut nimic despre Luc Devereux? — Sunt marinar şi constructor de bărci şi chiar lucrez aici. Ca să fiu mai explicit, sunt proiectant de iahturi. La facultate am învăţat printre altele şi hidraulica – legile care guvernează apa şi mişcările valurilor. Ca să faci artă, îţi mai trebuie şi oarecare ştiinţă. Tory se relaxă puţin. Deci chiar lucra pentru Saint-Cloud   & Fils. Merita să continue conversaţia. Se strădui să poarte în continuare o discuţie oarecare, pentru că nu se putea repezi pur şi simplu să pună întrebările pe care le dorea şi remarcă: — La început am crezut că eşti unul dintre muncitorii necalificaţi. — Nu există niciun muncitor necalificat. Nu sunt singurul cu studii superioare tehnice. — Nu, presupun că nu. Până acum conversaţia nu păru să se desfăşoare prea bine. Încă o mai privea cu ochii aceia reci, ascunşi enigmatic în spatele genelor negre, de parcă s-ar fi gândit dacă merita sau nu să aprofundeze această cunoştinţă. Şi totuşi, nu fusese prea darnic în ceea ce priveau informaţiile referitoare la el. Se hotărî că era timpul să schimbe subiectul discuţiei în caz că avea să reapară secretara. — … şi dumneata speri să-l vezi pe Luc? Reuşise. Folosindu-i numele mic spera c-o să dea lovitura. — Nu chiar. Am nevoie de nişte schiţe. Annette ştie unde sunt. — Activitatea în şantier nu e prea tumultoasă. Mă întreb de ce este atât de ocupat Luc? — Dimpotrivă. Toată luna asta a fost foarte agitată. Avem un client grec care trebuie să-şi ridice comanda în câteva zile. Observă că el nu pretindea că şeful lui nu era acolo. — Agitaţi toată luna doar pentru barca aia de afară? — Barca aceea de cinci milioane de dolari, o corectă el sec. Nu prea te pricepi la iahturi, nu-i aşa? — Absolut deloc, zise ea repede, dorind să revină la discuţia dinainte. Se uită fix către uşă. Prin geamul mat văzu umbra femeii, care se mişca de parcă schimba cu cineva ultimele cuvinte. Secretara putea ieşi de acolo în orice moment. Tory se lamentă cam patetic. — Îl aştept pe Luc de-o grămadă de timp. — Am observat. Făcu un gest către fereastra din spatele ei. Tot intrând şi ieşind din cabina iahtului, ţi-am zărit capul prin geam. Tory zâmbi din nou, de data asta şi mai încurajator. — Scorpia de secretară zice că nu-i înăuntru, dar n-o cred. Poate că ar fi trebuit să renunţ şi să-l sun acasă pe Luc… ah, la naiba. N-are numărul trecut în cartea de telefoane, nu-i aşa? — Dacă nu-l are trecut şi dacă îl cunoşti atât de bine, nu ţi l-ar fi dat chiar el? o încolţi bărbatul, ochii lui de granit întunecându-i-se dispreţuitori. Ştia că-i descoperise trucul. Ah, la naiba. Oare avea să fie şi el tot ca un zid? Tory îşi înclină capul într-o parte, încercând să imite cât îi stătea în putinţă un flirt. — Mi l-a dat, dar ştii cum se întâmplă. Mi-a scris numărul pe un pachet de ţigări. — Chiar aşa? Arăta atât de uimit, încât ea nu putu decât să tragă concluzia că Luc Devereux nu fuma. — … am făcut greşeala să arunc pachetul după ce l-am terminat. Se întâmplă cumva să-i ştii numărul? Bărbatul o studie cu o insolenţă rece, colţul gurii sale aspre mişcându-i-se batjocoritor. Tacticile ei nu-l înşelaseră, Tory ştia asta, dar spera în continuare. Îi oferi cel mai fermecător zâmbet, acela pe care-l ţinuse ascuns de la căsătoria ei scurtă şi dezastruoasă ce-o învăţase în cel mai dureros mod cu putinţă că în farmecul ei şi în intenţiile bărbaţilor nu trebuie să se încreadă. El îşi plecă ochii către gâtul ei chiar ceva mai jos. — Aş putea să te ajut, rosti el tărăgănat, dacă… Secretara alese acel moment crucial ca să iasă din birou cu un sul îngrijit de schiţe. I le înmână cu un zâmbet plăcut pe faţă şi se aşeză înapoi pe scaunul ei turnant. Tory era gata să plângă de umilinţă. — Merci mille fois, Annette. — Ça va? întrebă Annette. — Comme ci comme ça, zise bărbatul ridicând din umeri. Tory înţelesese toate acele cuvinte. Mulţumesc, mult de tot. Cum merge? Aşa şi aşa. O conversaţie nu foarte edificatoare. Apoi bărbatul vorbi în engleză. — Uite ce se întâmplă, Annette, această tânără doamnă este foarte nerăbdătoare să-l vadă fără întârziere pe Luc. Este sau nu înăuntru? — Domnişoara crede că am minţit-o? — Într-adevăr. De ce n-o laşi să intre în birou ca să se convingă singură? Annette ezită, apoi ridică din umeri. — Cum doreşti, zise ea. Bărbatul se îndreptă către ieşire, încă o dată la fel de hotărât. Tory, se ridicase deja în picioare, cu îngrozitoarea bănuială că aşteptase degeaba atâta timp, când el se opri lângă ea. — Vin să te iau la cină, zise el brusc Nu era o întrebare ci o afirmaţie a cărei aroganţă o uimi pe Tory. Deşi era destul de înaltă, fu nevoită să ridice ochii ca să-i întâlnească privirea insistentă. Acest fapt contribui la senzaţia de vulnerabilitate care o năpădi deodată, ca şi când mii de fluturi i se zbăteau în stomac. Începu să regrete tentativa ei de flirt de mai devreme. — Nu… Îşi muşcă buza şi se opri. N-ar fi întrebat-o, bănui ea, dacă nu şi-ar fi făcut deja anumite calcule în privinţa disponibilităţii ei. Fără îndoială că era încă unul dintre acei masculi aroganţi care credeau că se pot culca cu o femeie imediat după ce o cunoşteau. Tipul acela de bărbat puternic şi extrem de viril era întotdeauna foarte sigur pe succesul lui. Până în acel moment nu păruse orbit de persoana ei, dar poate că se plictisise de femeile de prin partea locului. — Nu pot să aştept toată ziua, îi reaminti el nerăbdător şi oarecum sarcastic. Trebuie să scoatem iahtul într-o altă cursă de probă. Aştepta răspunsul, iar ea vroia să-i spună nu. Fără să vrea, observă din nou picioarele puternice, abdomenul plat şi tot corpul lui muşchiulos. Pe antebraţe avea un puf negru de păr şi parcă i se păru că-l simte înţepându-i vârfurile degetelor. Îşi întoarse repede privirea, căci nu dorea să aibă astfel de senzaţii tulburătoare. Dar putea să se descurce cu el. Nu? Trecuseră-mai mult de şapte ani de când fusese înfrântă de un bărbat, iar asta se întâmplase din cauza tinereţii, a vulnerabilităţii şi de atunci rămăsese cu o dureroasă lipsă de apărare. Iar dacă Luc Devereux chiar nu era la firmă, trebuia să găsească o modalitate pentru a da de el. Deocamdată, acest bărbat părea singura posibilitate. — Bine, zise ea, încercând să-şi stăpânească ciudatele palpitaţii pe care nu şi le putea explica. Scopul ei era să obţină informaţii, nu o întâlnire cu un bărbat de o masculinitate atât de periculoasă. — Stai în Quimper? Dădu din cap afirmativ şi-i spuse numele hotelului. — Atunci ne vedem la nouă. Am să întreb de… Jane Smith, nu-i aşa? Acea scurtă pauză conţinea o vagă ironie. Probabil că era foarte conştient că nu se înregistrase la hotel sub acel nume. — Nu… ne întâlnim în hol. Nu-i păsa dacă acel bărbat ştia cine era, dar putea să-i transmită Annettei numele de Victoria Allworth. Tory preferă să nu-şi dezvăluie identitatea până când nu dădea cu ochii de Luc Devereux, care putea sau nu să-şi amintească prenumele, dar mai mult ca sigur avea să-şi amintească de Allworth. — Stai! Nu ştiu cum te numeşti. O salută flegmatic şi ieşi pe uşă. Se opri în prag şi-şi întoarse capul, suficient ca Tory să-i poată observa coborârea sfidătoare a pleoapelor, zâmbetul arogant şi leneş care-i luase în stăpânire buzele aspre şi frumoase. — Doe, zise el sec, John Doe.   Surâsul scurt al lui Luc Devereux dispăru de îndată ce ieşi pe uşă, paşii repezi ducându-l spre cheiul unde oamenii săi îl aşteptau nerăbdători. Nu-i spusese prea multe minciuni femeii, însă nici foarte multe adevăruri. Pur şi simplu, nu avea timp. O oră mai târziu, când stropii îi loveau faţa, iar iahtul imens plutea cu viteză contra vântului puternic, trebuie să fi simţit o emoţie intensă, emoţia răsplăţii de la sfârşitul unei munci îndelungate depusă cu dragoste. Luc crezuse întotdeauna că ambarcaţiunile pentru care îşi dădea osteneala erau mult mai importante pentru el decât putea fi orice femeie vreodată. Stăpânirea unei femei nu putea niciodată să înlocuiască atotputernicia mării, pentru că aceasta – măreaţa, frumoasa, teribila mare – era singura amantă căreia bărbatul nu-i putea fi necredincios. Bineînţeles, avea în el sânge de Saint-Cloud. Care era misterul legăturii dintre familia Saint-Cloud şi mare? Ca de obicei în timpul unei curse de probă de acest gen, cea mai mare parte a minţii lui era ocupată cu elementele şi performantele iahtului şi cu reglările migăloase care urmau să fie făcute după întoarcerea la ţărm. Bărbatul care stătea lângă el, luându-si notiţe, îi dădea din când în când comenzi privind întinderea straielor[1], reglarea troliurilor[2] , echilibrarea greementului[3]. Însă comenzile lui erau aproape mecanice, iar observaţiile constituiau mai degrabă rezultatul unei experienţe îndelungate şi al temeiniciei decât al unei concentrări pasionate. Se întâmpla pentru prima dată ca o parte din el să rămână tot la ţărm, cu femeia aceea. Ştia ce trebuie să fi văzut când a trecut de uşa păzită întotdeauna cu atâta zel de Annette. Nu era nici pe departe un birou somptuos, ci doar o încăpere curată, bine luminată, cu câteva planşete şi câţiva proiectanţi care munceau cu sârguinţă. Biroul şi planşeta lui aveau să fie goale. Iar dacă Annette îi arăta şi restul, avea să fie la fel de dezamăgită. Spaţiul în care-şi desfăşura activitatea firma Saint-Cloud & Fils ocupa aproape toată clădirea, iar ieşirea dădea direct înspre chei. Un necunoscător nu avea cum să observe decât o clădire mare, curată, înaltă de 6 metri, o jumătate din ea fiind ocupată cu carcase noi pentru următoarele armături, iar cealaltă parte adăpostind rafturile depozitului şi planşetele de lucru. Nu foarte mulţi oameni, dar toţi foarte pricepuţi,. Lucrau cu meticulozitate şi conştiinciozitate, cu atenţie şi fără să se grăbească. Nu e bine să te grăbeşti atunci când de o schimbare de-un centimetru într-o curbă depinde dacă vei câştiga sau nu cursa ori când un strai, sau un sart[4], prost proiectat poate costa viaţa unui om. Prin interfonul secretarei lui se putea lua legătura nu numai cu biroul din spate, dar şi cu întreaga clădire. Fusese acolo când Annette îi comunicase că Jane Smith, misterioasa care-l căutase la telefon în ultimele câteva zile, îşi făcuse în cele din urmă apariţia. Pentru că iahtul fusese pregătit pentru testare, Luc fusese toată ziua într-un du-te vino continuu. Zărise la fereastra sălii de aşteptare părul acela până la umeri, neted şi strălucitor şi se întrebase din ce colţ al trecutului său ar putea să provină. La naiba, de ce trebuia să vină tocmai azi! Date fiind aceste circumstanţe, ar fi trebuit să fie încântat cu gândul la seara pe care avea s-o petreacă. Acum că trecuseră câţiva ani, resursele lui vitale nu mai erau afectate de tragedia care sfâşiase mecanismul vieţii lui şi a tuturor celor din familia Saint-Cloud. În mod normal îi plăceau femeile şi începuse să se bucure de viaţă în ultima vreme. Dar în momentul de faţă simţea doar nevoia aprigă de a se concentra şi o durere de cap surdă, neliniştitoare, asemănătoare cu aceea pe care ţi-o dau încercările de a-ţi reaminti ceva. Jane Smith. Minţise, bineînţeles. Şi minţise când îi spusese lui Annette că-l cunoştea, căci era clar că nu-l cunoştea. La început i se păruse posibil s-o fi întâlnit cândva, nu pentru mult timp şi că cicatricea o indusese în eroare. Dumnezeu ştie! Stătuse destul de mult timp în America în timpul studiilor. Menţionase majoritatea evenimentelor importante din viaţa lui, dar niciunul dintre ele n-o făcuse să tresară. Massachusetts şi iahtingul nu-i spuneau nimic. Şi nu ştia destule lucruri despre el ca să-şi dea seama de unde provine extraordinara uşurinţă cu care vorbea englezeşte, nu ştia nimic despre pregătirea lui de specialitate şi nu cunoştea adresa permanentă a moşiei Saint-Cloud. Deci unde era legătura? În afara de asta, ceva îi spuse că n-o mai văzuse pe femeia aceea până atunci. Înfăţişarea ei nu era destul de strălucitoare ca să atragă privirile bărbaţilor, dar exista ceva chinuitor şi dulce în ochii ei netulburaţi, mari şi în gura cuminte şi tremurătoare. Iar când zâmbea toată faţa i se lumina într-un fel extraordinar care o înfrumuseţa şi te făcea să n-o mai uiţi. Bineînţeles că, dacă ar mai fi văzut cândva ochii şi zâmbetul acela, i-ar fi revenit în memorie câteva frânturi – una din acele fărâme efemere care-l necăjeau şi apoi se împrăştiau precum ceaţa, doar ca să reapară într-o formă mai substanţială şi acaparatoare.. Mai rămăseseră pentru el acum doar foarte puţine lucruri pe care nu şi le amintea. Nu se vindecase de amnezie, într-un mod miraculos, dar, cu trecerea anilor, şi-a pus în ordine şi reclădit treptat, şi uneori cu durere, cea mai mare parte a trecutului său estompat şi uitat. Publicitatea care însoţise tragedia familiei Saint-Cloud adăugase multă confuzie situaţiei. Atunci când s-a aflat cât de mult urma să moştenească (construcţia de iahturi reprezentând doar a suta parte), apăruseră obişnuitele şicane ce decurgeau din moartea oamenilor importanţi – scrisori ciudate, false revendicări în privinţa averii procese civile, ba chiar şi cereri în căsătorie din partea unor persoane total necunoscute. Nu-i fusese uşor să selecteze ceea ce era adevărat din trecutul său ceţos, dar majoritatea acelor revendicări fuseseră înlăturate şi, cu timpul, amintirile îi reveniseră aproape în totalitate. Acum numai rareori îl mai hărţuiau unele năluci, durerile de cap erau mai puţine şi doar la intervale mari de timp. Însă unele fantome şterse încă mai continuau să-i tulbure gândurile. Oare americanca aceea suplă şi înaltă era una dintre ele? Presupuse că avea să descopere asta de îndată ce-i va dezvălui că el este acel Luc Devereux pe care dorea să-l vadă. Ar fi putut să procedeze imediat aşa, dar azi fusese mult prea ocupat ca să-şi piardă timpul cu o întrevedere ce-ar fi putut să fie dificilă. Din moment ce nu vrusese să-i spună lui Annette pentru ce-l căuta şi nici să-şi dezvăluie adevăratul nume, era normal că devenise suspicios şi mai era, de asemenea, faptul că încercase să agaţe un om cu totul şi cu totul străin, când se observa cu uşurinţă că era genul de femeie care stătea de obicei în banca ei. Ca orice bărbat, stătu un moment şi se întrebă cât de departe intenţiona să meargă ca să obţină informaţia dorită. Ciudat, dar savură acest gând. Ah, la naiba! Luc scrâşni din dinţi când un gând neaşteptat îi trecu prin minte. Să fie oare o reporteră trimisă de vreo revistă americană? Sau o autoare de editoriale care-şi vinde articolele mai multor ziare concomitent? Ori poate una dintre acele comentatoare de radio în căutare de povestioare lacrimogene? Cu picanterie internaţională, bineînţeles. N-ar avea nevoie să ştie prea multe despre iahturi ca să facă o serie de reportaje despre urmările cursei Fastnet. Privind totul dintr-un unghi de interes uman. Tragedia foarte multor proprietari de iahturi din întreaga lume care muriseră pe mare. Ar putea la fel de bine să fie ceva din toate acestea. Pentru un jurnalist american, Luc Devereux un putea fi altceva decât un nume pe lista de supravieţuitori. Fastnet… ah, Dumnezeule! Dorea ca amnezia să-i fi şters acea amintire chinuitoare. Palpitaţia cicatricei de la tâmpla lui Luc deveni pronunţat vizibilă când îşi aminti acele ape sălbatice ale mării biciuite de furtună, catargele care cădeau, punţile pline de sânge şi ţipetele înăbuşite de vijelie. Fastnet fusese o întrecere cu moartea, cursa unui iaht pe care el îl proiectase. Faptul că bărbaţii Saint-Cloud îşi pierduseră vieţile la bordul acelui iaht însemnase un afront adus familiei care-l crescuse pe el, un văr îndepărtat şi bastard, aproape ca pe unul dintre membrii ei. Dacă trebuise să uite ceva, de ce nu uitase de Fastnet? Şi totuşi, acea parte din trecutul său încă îl mai ţinea în ghearele sale. Poate că aşa avea să fie mereu, căci tot aşa le ţinea şi pe cele două femei din viaţa lui, singurele care mai rămăseseră din măreţul neam Saint-Cloud. Oare se va elibera vreodată de datoria pe care o avea faţă de mătuşa şi tânăra lui verişoară? Simţea faţă de mătuşa lui, Tante Marie, un sentiment slab de milă, în ciuda faptului că-i era extrem de îndatorat pentru că-l crescuse. Dacă trecutul o ţinea prizonieră, poate acea închisoare şi-o făcuse singură. Mătuşa lui era o femeie cu o voinţă extraordinar de puternică, tocmai de aceea avea să supravieţuiască. Însă Aimée, scumpa, inocenta şi tânăra Aimée, tremurând pe marginea prăpastiei viitorului şi susţinută de legătura ei cu trecutul… de ce trebuie să fie încătuşată de tragedia familiei? Era suficient că-şi pierduse tatăl şi fratele fără să-şi piardă şi libertatea. Aimée era adevărata victimă a cursei Fastnet, iar Luc simţea că faţă de ea are cea mai mare responsabilitate. În momentul de faţă existau foarte puţine lucruri pe care le putea face ca să schimbe anomalia vieţii tinerei lui verişoare, dar acest fapt îl tulbura nespus şi constituia încă o povară a conştiinţei sale încărcate. Luc înlătură cu hotărâre gândurile îndreptate către femeile faţă de care avea astfel de datorii şi mai dădu încă o comandă. Deocamdată, cu micile reglări pe care le făcuse toată ziua, testul era un triumf. Puţin mai târziu, când iahtul se mişca precum o pasăre mare şi graţioasă în zbor aproape că uitase de durerea de cap şi apoi îi reveni, împreună cu imaginea chinuitoare a misterioasei Jane Smith. Faptul că era ziaristă nu justifica opţiunea ei pentru o identitate falsă decât dacă avea un nume uşor de recunoscut. Dar se îndoia că asta ar fi cu putinţă la vârsta ei. Nu putea să aibă prea mult peste douăzeci şi cinci de ani. În plus, stătea într-unul dintre cele mai mici şi ca vai de lume hoteluri din Quimper, care cu greu ar fi fost ales de o femeie cu bani, şi succes. Să fie atunci încă o pretinsă moştenitoare a familiei Saint-Cloud? Sau o pretendentă? Tot ce se poate. Îi dăduse de înţeles Annettei că era vorba de unele complicaţii legale. O ameninţare voalată, altfel spus. Mai apăruseră şi alte persoane care prelinseseră că fac parte din trecutul lui sau menţionaseră promisiuni care nu li se făcuseră niciodată. Amnezia lui, de care aflase multă lume, încurajase tot felul de impostori. Unii dintre ei relatau poveşti suficient de plauzibile, dar care nu se potriveau cu faptele cunoscute din viaţa lui şi a celor doi Saint-Cloud morţi. Era, care va să zică, o altă impostoare. Pretenţia ei că-l cunoscuse înainte confirma pur şi simplu acest lucru. Bineînţeles că vroia bani şi spera că ameninţările ei o vor ajuta să-i obţină fără să ajungă la tribunal. Dacă venea cu o pretenţie adevărată, de exemplu, cu o istorie care reuşea să reziste la o verificare riguroasă, abordarea ei ar fi fost mult mai directă şi prezentată pe căi legale adecvate. Nu părea să fie genul de femeie care încercă să te jecmănească, dar Luc ştia deja, cu părere de rău, că un chip inocent nu însemna mare lucru. O experienţă amară îl învăţase că feţele nevinovate ascundeau adeseori intenţii murdare. Deodată, mânia puse stăpânire pe el. Indiferent pentru ce îl căuta, s-o ia naiba pe femeia aceea! Dacă scopul ei era să tragă foloase de pe urma nemiloaselor nenorociri ale altor oameni, atunci merita o lecţie dură. Zvâcnirea din cicatricea de la tâmpla lui Luc deveni acută şi-i înăspri gura transformându-i-o într-o linie subţire şi periculoasă. Poate că domnişoara Jane Smith îşi găsise naşul în persoana domnului John Doe!     [1] Strai – (mar.) parâmă cu care se leagă partea superioară a catargului de proră. (n.trad.)   [2] Troliu – aparat care serveşte la ridicarea sau la transportul unei greutăţi cu ajutorul unui cablu care se înfăşoară pe un cilindru rotitor, (n. trad.)   [3] Greement – ansamblul catargelor, vergilor manevrelor şi velelor unei nave(n. trad.)   [4] Sart – frânghie care serveşte la fixarea şi întărirea catargelor de bordul navei. (n. Trad.)  

Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason 1.                                         …şi mai am o noutate pe care trebuie să ţi-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îţi poţi imagina aşa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ţi fie teamă că va apare pe neaşteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ţi face necazuri. În cazul că voi afla şi alte noutăţi am să ţi le comunic neîntârziat. Aştept cu nerăbdare să aud cum îţi mai merge. Te sărut, Susan. I Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre şi observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, aşezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din faţa ei. John este liber! gândi ea şi îşi frecă braţele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuţului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simţea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această ştire. Cu oricine ar fi fost. Dar apoi oftă şi clătină din cap. Fireşte, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înşelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca şi pentru Caroline. Gândul la fiica ei îi declanşa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuşi să şi-l stăpânească destul de repede. Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai ştiut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic şi tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de puşcărie, ceea ce însemna că ştiuse de la bun început că nu îşi va petrece tot restul vieţii în spatele gratiilor. Vera îşi muşcă buza de jos. Atâta doar, că nu se aşteptase să fie eliberat chiar aşa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziţie un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufleteşte pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la uşă. Amânase însă mereu această discuţie aşteptând ca fiica ei să mai crească puţin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai şapte ani, să cunoască crudul şi hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune. Din cercul de relaţii al Verei aproape nimeni nu ştia ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puţinii iniţiaţi, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai ştia despre existenţa lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf. Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobişnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viaţă foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică şi plinuţă în jurul a treizeci şi cinci de ani, mamă a trei copii, se înţelesese excelent încă din prima clipă. Vera zâmbi abia perceptibil când îşi aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soţilor Stüber, cu care era colegă de şcoală. Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieşea practic niciodată în oraş. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înţelegea foarte bine. Vera privi ecranul computerului, pe care era afişat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înţeleagă. Gândurile îi zăboveau la viaţa pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenţiei conducerii redacţiei. Doar câţiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuinţă în Hamburg. Oraşul hanseatic[1] nu diferea în această privinţă prin nimic de restul metropolelor europene. Vera îşi aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparţinea familiei Ballard şi în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Acelaşi lucru era valabil şi în privinţa proprietăţii din Sussex ce aparţinea familiei, unde îşi petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reuşise să umbrească fericirea tinerei perechi. Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de faţă. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situaţie. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite. Ce mult se bucurase dimineaţa când găsise în corespondenţă scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacţie în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca şi Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simţea o înclinaţie mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Şi nu mult timp după aceea făcuse cunoştinţă cu John Ballard. Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii şi se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununaţi de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult şi se arătase foarte, foarte pătimaş. Şi nu avea de loc aspectul unui bărbat care-şi petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era şi cultivat, cel puţin aşa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinereţea sa, un om de afaceri de succes. Îşi dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuşi îi mărturisise Verei. La începutul relaţiei lor acest amănunt o impresionase puternic. Vera înţelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moştenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce şi efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebuneşte de John. La începutul relaţiei lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanţe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soţie în timpul unei cine romantice şi-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiaşi seară, până târziu, o discuţie cu alţi oameni de afaceri. Oare nu era şi John un adevărat om de afaceri? îşi spuse ea. Şi în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunţe la cariera ei de ziaristă, aşa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simţise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viaţa ei pe un ton amabil dar ferm. Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de nelinişte. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să şadă şi se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute. La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit şi începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanşat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale şi care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuţi, refuzând însă să intre în detalii. Vera ştiuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase şi de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi aşteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava şi încărcătura se ridica la sute de milioane, şi asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuşi stranie buna dispoziţie afişată de John. Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranţă să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii şi a pregătirilor pentru nuntă. Şi apoi… Vera se cutremură când îşi aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă şi acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coşmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineţii cu mai mulţi civili în fata uşii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, şi care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă şi supusă restricţiilor de embargo. Şi asta încă nu era tot. Se părea că însuşi naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenţia de a şterge urmele. Aceste acuzaţii deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmaţiilor solemne ale lui John, da, se încăpăţânase să creadă cu disperare în ele. El îşi susţinuse nevinovăţia, declarând că acuzaţiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenţii, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui. Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricţiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viaţa echipajului depăşea orice limită. Într-o seară îşi făcuse bagajele şi părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozităţii presei de scandal. Dăduse deja depoziţia de martor şi, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi ştiut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt şi de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuşi să reconstituie ruta pe care fugise. Pentru că Vera ştia prea bine că atât Pat cât şi John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard şi că nu vor întârzia să ridice pretenţii asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-şi şterge urmele. Vera oftă şi plecă de la fereastră, aşezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-şi găsească aici liniştea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar şi aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor şapte ani în care reuşise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, şi retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor. Şi apoi, nici ea nu mai ştia prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai ştie nimic despre John şi sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă, Linişteşte-te, îşi impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuşi să te găsească aici, în Hamburg. Şi Susan îi scrisese doar că avea interdicţie de a părăsi Anglia. Aşa că… Vera tresări când auzi voci în fata uşii biroului ei şi ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbaţi care erau tocmai pe cale să-şi ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul şefului redacţiei pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roşcat, atrăgător şi înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzaţia că fusese surprinsă făcând un lucru interzis şi întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzaţie neplăcută pe care o simţea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se uşor. — Poţi să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuţul ei birou după ce se despărţi de celălalt bărbat. Vera îi zâmbi şi confirmă printr-o mişcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenţia. — Desigur, Bernhard, intră. Şi aşa tocmai făceam o mică pauză. Îşi plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacţiei se încăpăţâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri. — Din păcate nu-ţi pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul. Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burduşit cu cărţi şi reviste, masa de scris a Verei şi scaunul pe care şedea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise şi reviste. Bine că biroul avea cel puţin fereastră. Lipsa cronică de spaţiu era resimţită de toţi redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuşi nu constituia o excepţie de la regulă, cu toate că era redactor-şef. Redactor-şef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine ştie, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Îşi privi colega cu curiozitate. Şi tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-şi propusese. Lucra aici de cinci ani şi era o ziaristă deosebit de capabilă. Şi nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care şedea în faţa lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăştiate pe masa ei de scris. Vera era suplă, avea bucle blonde şi cei mai strălucitori ochi albaştri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci şi opt de ani şi că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei. La început Bernhard a crezut, fireşte, că Vera era căsătorită şi aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul şef, Peter Holz, că era nemăritată şi-şi creştea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranţe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eşuaseră ca urmare a opoziţiei hotărâte, deşi totuşi amabile, a Verei. Acest lucru îi incitase şi mai mult curiozitatea şi îşi dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reuşise să afle, dar ceea ce ştia era cu atât mai interesant. Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înţeles că ştia despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înşelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline şi lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei. Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situaţia era alta. Cu totul alta. Îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu redactorul-şef şi acest Bill Myers. Respectivul ziarist şi scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deţinea, anumite informaţii de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă. — Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill şi apoi izbucni pe neaşteptate în râs. Cu siguranţă că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba? Bernhard îşi veni repede în fire, zâmbind uşor forţat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei. — Ştii doar, de câte ori te privesc… Vera îl întrerupse, ridicând mâna. — Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni şi la atât vreau… — Bine, bine. Ce vrei, am încercat şi eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ţi face. Cu toate astea tot foarte frumoasă eşti. Zâmbi pe furiş când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard îşi aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor şef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aştepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiţia ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Şi în cazul afacerii Ballard era cu siguranţă nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deşi povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-şi pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reuşit să contribuie cât de puţin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificaţia acestor cuvinte. Toată lumea ştia că şeful redacţiei „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an şi Bernhard îşi dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-şi vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale. — Am noutăţi palpitante, Vera. Îţi aminteşti de afacerea Northern Star de acum zece ani? Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunţa aceste cuvinte. Fireşte că îşi aducea aminte de această poveste. Şi încă cum… Vera tresări involuntar, dar se stăpâni şi îşi păstră în aparenţă calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze. — Da, se mulţumi ea să-i răspundă privind ţintă la Bernhard. — Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim… — Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard. — Da, aşa este, Ballard. A fost pus în libertate. Îşi frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul şi Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea. Vera îl privea uluită. Lloyds of London şi Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut? Era într-adevăr surprinsă. Nu îşi putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Şi Lloyds ce voiau de la ei? Ştia că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperaţi. Iar cei şapte ani petrecuţi la Dartmoor constituiau cu siguranţă o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de graniţele Angliei. Şi cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roşcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John? Bernhard clătină din cap. — Nu, asta nu. Dar cu siguranţă nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu ştie suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere şi nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Şi cu siguranţă că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline. Vera înghiţi în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l ştia ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deşi îl iubea şi era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu ştiuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpăţânare să urmărească evoluţia cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar şi faţă de ea, Vera. Îşi înăbuşi un oftat când îşi aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John. — Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta? Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze şi chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur şi simplu adevărul. Însă i se păruse totuşi prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că ştiuse tot timpul despre ea şi John. Şi nu putea risca aşa ceva. Avea nevoie de ea. — Ei bine, doar cunoşti destul de bine Anglia, nu-i aşa? Vera spera din tot sufletul că nu pălise. — Am trăit acolo câtva timp. Şi ce-i cu asta? — Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detaşată, mă gândeam că poate ţi-ai făcut unele relaţii din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigaţii care ar necesita o mulţime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârşit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra, Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard şi se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John şi acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuşi să afişeze un zâmbet chinuit. — Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din faţa ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul şi în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme. Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulţumire în clipa în care îşi jucă atuul cel mai important. — Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzaţie, cu atât mai mult dacă i-ar reuşi revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privinţă cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Şi Holz s-a declarat de acord s-o iei şi pe Caroline cu tine. Călătoria include şi un week-end aşa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu şcoala. Sunt sigur că i-ar face şi ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Şi pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă şi continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?     [1] formă de organizare economică datând din evul mediu (n.t.)   [2] Celebră societate de asigurări londoneză.    

Capitolul 1   — Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett. Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale. Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenuşii, care rămaseră aţintiţi asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei. — Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo. Mulţumesc. Se întoarse spre îngrijitoare şi declară: — Vreţi să-i spuneţi lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie. — Da, doamnă Garrett. Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieşind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secţia de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă. Doamna Garrett nu făcea confidenţe nici unuia dintre colegi şi se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate şi o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoştea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituţie atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputaţie în domeniul chirurgiei uşoare, a urgenţelor şi a obstetricii, dar nu oferea posibilităţile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut. Lezlie intră în ascensor şi apăsă pe butonul etajului şapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva şuviţe de păr şaten-roşcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja faţa, punând în evidenţă fruntea bombată. Era întotdeauna foarte conştientă de aspectul său fizic. De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simţise observată, judecată. Ca şi când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecţiune. Aşa că acorda aproape tot atâta atenţie aspectului său ca şi pacienţilor, preocupată să păstreze o înfăţişare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguităţi. În primele luni, câţiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar şi pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-şi dorea câtuşi de puţin să cultive relaţii personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-şi obţine licenţa în psihologie, apoi gradul de conferenţiar universitar şi doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăzneţe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreţ glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci şi nouă de ani, trăia singură şi fără legături, simţindu-se foarte bine. Ascensorul se opri şi Lezlie porni pe culoar însoţită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulţi medici se întoarseră, admirând, în ciuda menţinerii lor sobre, uşoara balansare a şoldurilor sau eleganţa picioarelor. Cei pe care silueta perfectă şi inteligenţa sa nu-i mai mira, erau fascinaţi de privire. Într-adevăr, în ochii cenuşii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică şi cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuşi, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale. Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou. La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de uşurare îi destinse trăsăturile. — Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-şi o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiţă de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită. Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma. — Părinţii sunt aici? — Este o poveste destul de complicată, Lezlie. L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum. Dar nu-l pot aştepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârşitul după-amiezii la Miami, unde se desfăşoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o linişteşti. Aş amâna cu plăcere intervenţia, dar nu vreau să risc o peritonită. — Voi vedea ce pot face. Chipul lui Lezlie era blând şi relaxat, transfigurat. Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiaţi pe care şi-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă dispreţuitoare şi o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca şi el unei profesii pretenţioase. Lezlie împinse uşa unei camere şi descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani şi fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond şi ochii mari albaştri plini de lacrimi. — Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetiţa terorizată. Ţi-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ţi facă? — Mă va op... opera, sughiţă micuţa. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă! — Asta datorită injecţiei care ţi s-a făcut adineaori. Te vei simţi mai bine dacă îţi voi explica ce se va întâmpla? — Nu ştiu, murmură Merri. Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice şi de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenţiei chirurgicale şi încheie. — Vezi tu, Merri, dacă nu ţi se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Şi când vei ieşi din sala de operaţie, tatăl tău va fi sosit. Fetiţa, care o ascultase cu mare atenţie, păru cuprinsă brusc de tristeţe. — Nu va fi acolo, mormăi, cu dicţia deja încetinită de injecţia preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, ştiu bine că da. Am auzit ce discutau... Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri şi despre ce vină? După toate aparenţele, asta îl privea pe tatăl său, poate şi pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure şi mai mult fetiţa, Lezlie afirmă pe un ton liniştitor: — Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot? — Dumneavoastră? — Voi ţine locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aştepta să te trezeşti. — Adevărat? Speranţa neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie. — Mă vei găsi aici, o asigură. — Este o promisiune? insistă Merri, puţin sceptică. — Promit. Dar şi tu trebuie să-mi promiţi ceva. — Ce? făcu fetiţa, neliniştită. — Că n-ai să mai plângi, ai înţeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi uşor, ştiu, dar vrei să încerci? Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicaţiilor lui Lezlie şi cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă. O infirmieră împinse uşa şi făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul. — Veţi fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă. — Cu siguranţă, afirmă Lezlie. Se aplecă şi sărută fruntea fetiţei, care se întoarse ruşinată. În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă şi-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie îşi vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susţinerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente şi ceru fişa micuţei paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în faţa menţiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abţinuse să-i menţioneze absenţa! — Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră. — Doctorul Sanders. Cunoaşte familia de ani de zile. — Când a fost adusă Merri? — Spre prânz, cred. Erau aproape şase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească... — Oare domnul Bradinton a telefonat? — Din câte ştiu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reuşit şi a obţinut permisiunea verbală s-o opereze. — Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăşi. Indignată şi sceptică, îi venea greu să-şi imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase şi că, mai mult, nu-şi dădea osteneala de a afla veşti despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...” Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenţie majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Şi din moment ce el ţinea loc şi de mamă şi de tată pentru Merri... Lezlie oftă şi puse fişa la loc. — Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreţi să-i spuneţi că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de aşteptare de la etajul al treilea. Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa şi-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi îşi sună secretara, rugând-o să-i aducă nişte dosare să le studieze în timp ce aştepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii. Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la uşă la fereastră. În sfârşit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie. — Infirmiera m-a informat că aştepţi, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfăşurat foarte bine. Merri este la reanimare şi în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit? — Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinţii... — Îţi voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puţin noroc. Andrew va fi acolo. — Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri. Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată! Lezlie era postată în faţa ferestrei cu geamuri când auzi culisând uşile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări. Părul cenuşiu şi des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută şi gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepţie, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulţumi interlocutoarei cu un semn din cap şi traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi. Cu un gest energic, îşi scoase pardesiul şi-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunţă: — Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepţioneră, aveţi să-mi comunicaţi veşti despre Merri? Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală şi o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea şi trăsăturile trase. — Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie. — Cum se simte? o întrerupse. — Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operaţie. Bărbatul se încruntă neîncrezător. — De ce asta? — Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton. Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniştesc înainte de anestezie. Tonul tăios, uşor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton. Îşi aţinti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaştri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta. — Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuţie, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă daţi seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj şi alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinţi, dar dacă şi celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniştesc... — Cum asta? întrebă Bradinton. — I-am afirmat că veţi fi cu siguranţă aici când se va trezi. Mulţumesc că nu m-aţi făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său... — Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde aţi scos-o că-i sunt tată? Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm: — Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situaţiei, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample... — Dar ce funcţie aveţi, exact? Sunteţi internă, asistentă socială, sau ce? — Sunt doamna Garrett, psihologa ataşată acestei clinici, replică Lezlie cu semeţie. Specialistă în tulburări de adolescenţă. — Ei bine, ar fi de preferat să vă informaţi mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să ţineţi cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită. De exemplu, că cei doi părinţi şi-au găsit moartea într-un accident, acum mai puţin de un an. Eu îi sunt doar unchi şi tutore legal. Şi, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie şi cu un minut mai devreme, aş fi făcut-o. Mai aveţi şi alte sfaturi să-mi daţi? Lezlie rămase fără grai, greşeala sa era oribilă. Poate agravase o situaţie deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui: — Vă rog să mă iertaţi, domnule Bradinton. — Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă aţi fi avut cât de puţină conştiinţă profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-aţi fi produs Dumnezeu ştie ce traumatism lui Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă şi din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe. Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie îşi pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta: — Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenţia. Nu cred că nepoata dumneavoastră şi-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acţioneze deja. Poate nici nu-şi va aminti de asta. — Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, aş prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce. — Dar i-am promis să fiu aici... — Sunt eu aici, doamnă Garrett. Lezlie se pregătea să-i ţină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei. — Aţi rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie. — Oare nu ţi-am promis asta? Lezlie luă braţul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici şi reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie. — Bună ziua, draga mea. Cum te simţi? — Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetiţa, care părea intimidată. Mă simt puţin ciudat şi am burta strânsă. — Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ţi-am vorbit despre asta, îţi aminteşti? Merri dădu din cap. — Vei simţi acelaşi lucru timp de câteva zile, până când ţi se vor scoate firele. — Aş putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate. — Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine. Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă. — Veţi mai veni să mă vizitaţi? Lezlie zâmbi şi îndepărtă cu blândeţe o buclă lipită de fruntea micuţei paciente. — Bineînţeles. — Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură. — Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte şi să faci ceea ce-ţi vor spune infirmierele. De acord? Merri consimţi încet, cu pleoapele grele de somn. Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-şi reînnoiască scuzele, îl salută cu o mişcare a bărbiei şi se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuţii clinice, poate cu consecinţe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! îşi jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Îşi adresa încă reproşuri amare, când Charles Sanders ieşi din ascensorul pe care-l aştepta. În faţa expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru. — I s-a întâmplat ceva lui Merri? — Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situaţia sa familială! Domnul Bradinton este furios şi pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-şi amintească de asta. Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap. — Îmi pare rău, Lezlie. Ştiu că Andrew se înfurie uşor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o priveşte pe Merri. Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea? — Nu cred că l-am uimit prin competenţa mea, comentă cu tristeţe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuţa pare să aibă o problemă în legătură cu părinţii săi. — Vei înţelege imediat dacă îţi voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta. — Oare nu trebuia să te duci la un congres? — Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău? Lezlie dădu din cap şi-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului. Secretara plecase deja şi tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri. Oare ce putea fi mai tragic decât să-ţi pierzi amândoi părinţii? Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate! Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew şi o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului. Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe maşina de scris a Janei, apoi ieşi. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o linişte ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroşi vizitatori aşteptau, sau discutau cu voce joasă. Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton. După sprâncenele încruntate ale prietenului său şi gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbaţi se confruntau probabil cu o neînţelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversaţie. — Ascultă, Charles, ştiu că acţionezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă faţă unei situaţii dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică. — Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an. Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poţi trata singur. — Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-şi barba şi o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze. Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară. — După umila mea părere, folosiţi aici un stereotip oarecum depăşit, spuse aceasta zâmbind. Charles râse sonor şi psihologa luă loc între ei doi. — Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios. Ştiţi oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinţilor să-i? Andrew susţinu fără să clipească privirea directă: — Ce v-a spus, exact? — Nimic precis, dar când am comis greşeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu şi că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu ştiam totul. — A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew. — Nu... De ce? — Imediat după decesul fratelui şi al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproşează. Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Îşi trecu nervos degetele prin părul des, cenuşiu. — Presupun că veţi vrea să ştiţi totul despre ea. — Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie. Dar aş prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simţit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informaţii despre viaţa sa de familie înaintea dramei şi despre accidentul în sine. Andrew îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare; îşi aţinti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător. — În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveţi sugestii? Lezlie îşi dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant! — Nimic nu ne obligă să facem această discuţie chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veţi putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă. — Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu. Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situaţia dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver. Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranţă aici câtva timp. Îşi luă pardesiul şi o aşteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales. — Aţi putea merge la „Galleria”, propuse Charles. Doar cunoşti locul mai bine decât mine, Andrew. Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieşirea din bufet. Afară, blândeţea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu şi, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârşit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori şi frunzişul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câţiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilităţile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber. Totuşi, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă. Andrew îi întrerupse brutal şirul gândurilor. — Maşina mea este acolo. — Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcţia opusă. — Ne vom certa oare pentru a şti pe care s-o luăm? Lezlie nu-şi putu stăpâni un zâmbet. — Nu, o va lua fiecare pe a lui şi ne vom întâlni la „Galleria”. Nu este departe, la dreapta. — Ştiu, făcu Andrew cu o notă de enervare. Restaurantul era construit în terase deschise spre nişte grădiniţe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum. Pereţii de un verde închis, tăiaţi de arcade albe, ofereau locului o prospeţime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o faţă de masă imaculată, trona o vază cu verdeaţă, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul. Andrew îi atinse uşor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele. Se aşeză în faţa ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detaşau pe fondul marcat de flăcările jucăuşe ale buştenilor. Chelnerul apăru aproape imediat şi le aduse meniul. — Doriţi un aperitiv? propuse Andrew. Lezlie făcu un semn negativ şi tânărul bărbat îşi comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în faţă şi declară încet: — Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenţia de urgenţă, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-aţi luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire. — Vă accept scuzele dacă le primiţi în schimb pe ale mele. — De acord. Această înţelegere risipi imediat tensiunea care-i separa. — Ce voia oare să spună Charles menţionând că dumneavoastră cunoaşteţi extrem de bine „Galleria”? întrebă Lezlie cu scopul de a anima conversaţia care lâncezea. — În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect şi a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex şi l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit şase luni, Meredithei şi mie, pentru a-l convinge să-şi depună candidatura. La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet. — Dacă l-aţi fi văzut în ziua în care a primit răspunsul iniţiatorilor! Erau încântaţi de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos şi pe pereţii holului de la hotel. Bugetul era enorm. Aşa că Greg lucra cu arhitecţii investitorilor şi iată rezultatul final. Din nefericire, nu l-a văzut terminat... În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” şi arhitectura sa îndrăzneaţă. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de şantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante şi restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta. — Fratele dumneavoastră şi-a imaginat toate astea? Murmură privind în jurul său. — Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfăşurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în acelaşi timp pe ale mele. — Eraţi asociaţi? — Nu, deşi în tinereţe ne-am dorit întotdeauna asta. Eu conduc propria întreprindere de construcţii. Speram să realizez construcţiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Şi alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată. — Ce evenimente? îl încurajă Leslie. — Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa? — Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înţeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveaţi cu tatăl său. Andrew schiţă o mină ironică. — Relaţiile dintre Merri şi mine nu vă interesează oare deloc? — Ba da, fireşte. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinţilor. — Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeaşi fetiţă. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg şi cu Meredith. A închis o uşă între mine şi ea. — Ştiţi de ce? Andrew îşi ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâşietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă. — Da, ştiu, declară calm. Doriţi oare amănunte? Lezlie scutură din cap şi întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei şi a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viaţa. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetiţa dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Maşina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc şi să explodeze. Inconştientă la sosirea ajutoarelor, îşi recăpătase, din păcate, cunoştinţa la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinţii. Ca prin minune, ea nu suferise decât o uşoară comoţie şi o fractură la un picior. „Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-şi ziua fatală care îi răvăşise propria viaţă, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-şi întrerupe gândurile. — Ştiţi oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră şi soţia sa? Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită. — Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuţie. — După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident? — N-aş putea jura, dar cred că da. Chelnerul se apropie discret de masa lor. — Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie. — Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew. Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulţumi cu o salată de homar. Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării şi compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieşise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanţă că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinţii îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparenţele, rămas fără soţie, tatăl îşi pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci şi trei de ani, iar fratele său, douăzeci şi unu. De-abia îşi terminase studiile că primi înştiinţarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase şi fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învăţând să supravieţuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului naţional de eliberare şi zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere. Alesese chiar şi numele întreprinderii: „Bradinton Design and Construction”. Dar când se întoarse în sfârşit în Atlanta, totul se schimbase, fireşte. Greg se căsătorise şi îşi deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”. Erau asemenea circumstanţe, încât n-ar fi putut colabora cum îşi doriseră. Era de preferat să-şi ducă vieţile separat. Aşa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre fraţi reuşise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew. — În sfârşit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg şi cu mine nu mai eram la fel de apropiaţi ca înainte, rămăsesem fraţi. Nu i-am refuzat niciun serviciu şi nici el mie. Fără să intru în detalii, să ştiţi doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială. Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceaşca de cafea pe care o ţinea între degetele puternice, înainte de a relua: — Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât şi de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg şi Meredith. Îşi puse şerveţelul pe masă. — Mai aveţi nevoie şi de alte informaţii? Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversaţie care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă nelinişte. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi fraţi? Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui Merri cu unchiul său? — În acest caz, vorbiţi-mi despre doamna Garrett, reluă Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră şi la munca pe care o faceţi. După el, aţi fi putut obţine un post în cele mai mari spitale. De ce aţi ales Riverview? Lezlie ridică uşor din umeri, jenată. — Am avut discuţii în principalele instituţii şi le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituţiile importante. Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienţi. — Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră? — Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile. Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără ţintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri şi examinară restaurantele, mergând până în faţa holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului. — Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet Andrew. Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spaţiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roşu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în linişte de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor. — Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă... Impresionant, comentă Lezlie. — Aşa este... regret că Greg nu şi-a putut vedea opera terminată. Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferinţe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereţi, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanţi la vreun congres, ameţiţi mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel şi, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew îşi luă însoţitoarea de talie. Nişte senzaţii tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre faţa bronzată a tânărului bărbat şi când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulţime. Cu obrajii în flăcări, conştientă în mod aproape dureros de atingerea uşoară dar fermă a mâinii lui Andrew. Lezlie nu se putu stăpâni să-şi imagineze cât de posesive, de tandre şi de insistente în acelaşi timp, ar putea fi aceste degete. Îşi reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinaţiei, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgosteşte cu uşurinţă la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Şi acum, nu o mai interesa nicio relaţie intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă fiinţă, să rişte să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă. Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soţul său. Amintirile o copleşiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat. Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat. Meseria învăţată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie îşi întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viaţa profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuţi, îşi amintea încă greutăţile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obţine gradul de conferenţiar şi apoi doctoratul în psihologie. Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiţie de a deveni altceva decât soţia sa. Toate aceste mici probleme dispărură când îşi reaminti ziua morţii lui, amorţeala întregii fiinţe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbuşească total. Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopţilor, apoi în cabinetul unui psihanalist. Alături de el îşi revărsase vinovăţia şi teama de neînţeles, suferinţa sfâşietoare care fuseseră discutate şi analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-şi reia viaţa. Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu ştia nimic... Îi remarcă paloarea şi observă tremurul care-i agita mâinile. — Lezlie? Aceasta înălţă ochii încet, îi văzu faţa la câţiva centimetri de a sa şi-i simţi căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenţie. Lezlie îşi reveni şi se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească şi, cu greu, ea îl imită. — Ce-ai spune de o îngheţată? propuse brusc Andrew. Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de îngheţată situat lângă ieşire. Câteva minute mai târziu ţinea în mână un cornet acoperit în vârf cu îngheţată de ciocolată, vanilie şi cireşe. La rândul său, Andrew părea un băieţel, care îşi savura desertul cu evidentă plăcere. — Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata şi cu Greg la vânzătorul de îngheţată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulţime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfăţul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noştri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obişnuită. — Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată şi înseamnă să te supui la a o reface permanent. În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverşunată pentru a rupe obiceiul. — Dar dumneavoastră, nu aveaţi mici „obiceiuri”, cum le spuneţi? o tachină Andrew. — Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinţilor mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane... — Sunt încă în viaţă? — Tata a decedat acum aproximativ cinci ani. Mama locuieşte încă în Atlanta, dar călătoreşte foarte mult. Lezlie schiţă un zâmbet amuzat. — Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie şi că am grijă de sănătatea mea. — Să nu vă plângeţi de asta, remarcă Andrew. — Bineînţeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simţ. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales... — Mai ales? Lezlie ridică din umeri şi se întoarse. — Nu, nimic. Pur şi simplu, este foarte perspicace. Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise. Se plimbară fără grabă spre ieşire. Afară se înnoptase şi iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuştii şi tufişurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoţi pe Lezlie la maşina sa şi izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulţumi pentru o seară până la urmă încântătoare. Scoţând batista din buzunar, şterse îngheţata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei. — Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie. Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaştri, tânăra femeie îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut. Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era şi mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie ştia că o va săruta şi că nu-i va opune nicio rezistenţă.

Suspiciune de Annabel Murray I. — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva. * * * În taxi, Vicky era preocupată de cu totul altceva. Nu de petrecere care, după cum bine ghicise cumnatul ei. nu reprezenta mai mult decât o simplă distracție, ci de viitoarea ei misiune. Multe lucruri depindeau de succesul ei, eventual un parteneriat cu acest nou grup hotelier. Pentru ea asta însemna cincisprezece zile în Caraibe, deplasări în majoritatea insulelor pentru a vizita hotelurile și a hotărî dacă ele corespundeau criteriilor de exigență ale clientelei britanice, apoi elaborarea și semnarea contractului. Asemenea tratative pretindeau nu numai competență ci și talentul de a stabili raporturi bune cu directorii, pentru a obține tarife preferențiale. Își alungă din minte temporar aceste preocupări profesionale când taxiul o lăsă în fața unei case în stil georgian, situată pe malul Tamisei. În ciuda temperaturii scăzute a lunii ianuarie, invitații, elegant îmbrăcați, roiau pe trotuar. Puțini oameni își petreceau noaptea în același loc, dacă aveau posibilitatea să se ducă încă la vreo două sau trei petreceri. — Bună seara, scumpa mea. Gazda lor, Laura și nu mai știa cum, rezerva la toată lumea aceeași primire anonimă, plină de prudență. — Intră, ia un pahar și fă cunoștință cu toată lumea. Ceea ce Vicky și făcu, cu calm și siguranță. Trecu plină de grație de la un grup la altul, amestecându‑se în conversație, aruncând câte o poantă. Era peste tot binevenită, farmecul și frumusețea ei servindu‑i ca introducere, mai ales în compania bărbaților. — Mereu între două călătorii? o întrebă un bărbat tânăr, a cărui figură îi reamintea în mod vag de ceva. Dar el nu aștepta un răspuns detaliat și nici nu‑l primi. Vicky înțelesese de mult timp că o discuție serioasă nu era posibilă cu aceste păsări de noapte. Nu‑i disprețuia pentru asta, dar câteodată i se întâmpla să‑i plângă căci, dacă pentru ea aceste reuniuni mondene nu erau decât un mod ocazional de a‑și petrece timpul, pentru ei constituiau fundamentul întregii lor existențe. Recepția cunoscu de‑a lungul orelor mai multe valuri de invitați, ca în sfârșit să rămână doar un mic nucleu, format mai ales din femei. — Dorește cineva cafea? se interesă Laura. Sau o ținem pe șampanie? Aproape toată lumea optă pentru cafea. Era momentul când, rămași într‑un cadru restrâns, conversația devenea mai serioasă. Se vorbea de cei care plecaseră, de cei care nu veniseră, câteodată cu puțină malițiozitate, câteodată cu aviditate, cum era cazul acum. — Ce s‑a întâmplat cu „Turnul de fildeș” în această seară, Laura? se interesă o fermecătoare roșcată cu ochii verzi. Gazda ridică din umeri cu un aer dezinvolt… — Cine știe? Ăsta nu face decât cum îl taie capul. — Un adevărat sălbatic, interveni o altă invitată. — Independența personificată! Dacă descrierile erau atât de diferite, păreau și destul de misterioase. — De ce „Turnul de fildeș”? Vicky era intrigată. — De necucerit, scumpa mea, declară o preafrumoasă brunetă, cu o voce pe care Vicky o consideră încărcată de animozitate, ca și cum ar fi avut motive să‑i poarte pică acestui domn. Nici una dintre noi n‑a reușit să‑i sucească mintea. — Sau încă n‑am aflat noi, interveni o alta. — Are un nume totuși? se interesă Vicky. În fond, nu era un subiect de conversație mai rău ca altele. — Cine naiba îl știe! replică micuța roșcată. Cred că am auzit odată pe cineva strigându‑l Rocky, dar cred că era doar o glumă. Unde l‑ai descoperit Laura? Nu prea ne seamănă, nu‑i așa? — Pur și simplu a venit aici într‑o seară cu o prietenă. Laura își aprinse o țigară. — Iar faptul că nu prea ne seamănă, mi se pare mai mult o chestiune de gust… Ceea ce explică de altfel și de ce sunteți toate nebune după el. Vicky era din ce în ce mai curioasă. Acest „Rocky”, sau care i‑o fi fost numele, trebuia să fie un bărbat deosebit, dacă reușise să înflăcăreze aceste minți blazate. — Ei bine, când vorbești de lup… Din nou să făcuse auzită vocea înțepătoare a brunetei. — Iată cine a venit și pe cine ne‑a adus astăzi. N‑a fost nevoie să spună mai mult. Un murmur ușor și toate privirile se întoarseră spre perechea care tocmai intra pe ușă. Și imediat, în timp ce Laura își îndeplinea misiunea de stăpână a casei, comentariile țâșniră, cu un ton mai scăzut decât înainte. — Rochia asta trebuie să fi costat o avere. — Pentru ce acoperă… sau descoperă, merită! — E mai accesibilă așa! remarcă cineva cu răutate. — Ați observat că are o adevărată predilecție pentru blonde? — Cine o mai fi și asta? — Habar n‑am. Își schimbă prietenele ca alții șosetele. — E un adevărat Don Juan. Le iubește și le părăsește! — Exact ceea ce îmi convine! Amuzată, Vicky își aduse contribuția: — Mi‑e groază de bărbații posesivi. — În locul tău, Vicky, m‑aș feri, o sfătui micuța roșcată. Multe femei și‑au schimbat părerea după ce l‑au întâlnit pe „Turnul de fildeș”. — În ceea ce mă privește, ar trebui să aibă într‑adevăr ceva extraordinar ca să mă răzgândesc, replică ea cinică. Totuși, îi trezise interesul. Mulți bărbați erau atrași de amestecul de răceală și senzualitate pe care îl ghiceau în ea. Unii încercaseră s‑o atragă într‑o aventură, alții să se căsătorească cu ea, dar ea le rezistase. Ar fi ceva nou și deosebit de excitant să‑și încrucișeze sabia cu acest domn care respinsese asalturile repetate ale acestor femei atrăgătoare. În timp ce el discuta cu gazda și îi prezenta splendida creatură care îl însoțea, Vicky îl studie cu atenție. Înțelese de unde îi venise porecla de Rocky. Înalt, cu o înfățișare atletică, degaja o impresie de forță ascunsă, iar figura cu trăsăturile aspre părea dăltuită în granit. Nu părea totuși lipsit de sensibilitate căci se întoarse brusc, ca și cum ar fi fost conștient că ea îl observa, și, timp de câteva derutante secunde, Vicky se găsi sub focul intens al unor ochi a căror culoare nu se putea distinge de la această distanță. În mod ciudat simți că se înroșește și se întoarse către vecina ei pentru a‑i adresa o remarcă oarecare – pe care mai pe urmă nici nu mai reuși să și‑o amintească. — Atenție, o avertiză aceasta, omul nostru te‑a reperat. Dacă este fidel principiilor sale, Laura ți‑l va aduce dintr‑un moment în altul. Niciodată până acum, în viața particulară sau în cea profesională, Vicky nu se mai simțise atât de speriată. Cu înfrigurare, cercetă din ochi încăperea căutând o eventuală portiță de ieșire, dar el se găsea între ea și singura ușă care exista și, abandonându‑și complet blondina, se apropie de ea. — Cunoașteți pe toată lumea cu excepția lui Vicky, cred, declară Laura. Vicky ți‑l prezint pe Craig. Ca de obicei, nici un nume de familie nu fu pronunțat. El schiță un salut din cap la adresa celorlalte femei dar ochii lui – constată acum că erau cenușii – rămaseră fixați pe Vicky. Îi întinse mâna și ea i‑o dădu pe a ei, nu fără o oarecare reticență. Simți ca o descărcare electrică. Căldura degetelor lungi păru că se propagă în tot corpul ei și doar absența comentariilor pe această temă o convinse că nu, salonul nu începuse să se învârtească. Cele auzite mai înainte o ajutară totuși să‑și revină. Acest domn avea o reputație periculoasă de seducător și chiar dacă ea nu se lăsa ușor impresionată, era mai bine să fie prudentă. Recomandare pe care trebui să și‑o repete când, cu o ușurință dezarmantă, el reuși s‑o monopolizeze, excluzându‑le cu amabilitate pe celelalte din conversație. Aflată atât de aproape de el, Vicky își dădu prea bine seama cât era de diferit de bărbații care frecventau în mod obișnuit aceste serate. Nu făcea parte din tagma celor îmbrăcați cu sobrietate în costum, dar nu făcea totuși nici o concesie modei. Reprezenta însăși virilitatea, de la părul des și negru, până la picioarele lungi și puternice. La această elegantă petrecere, blugii și cămașa descheiată la gât ar fi fost suficiente ca să atragă privirile asupra lui, dar atenția lui Vicky nu fusese reținută doar de îmbrăcăminte. Figura lui aspră și bărbia voluntară nu aparțineau tipului de petrecăreț, obișnuit al saloanelor mondene. Ochii lui cenușii, umbriți de sprâncenele stufoase, erau ușor strânși, sub efectul unei maxime concentrări. Vicky știa că, înainte să traverseze încăperea, el înregistrase deja toate detaliile înfățișării ei… ceea ce făcuse și ea, de ce să nu recunoască, în privința lui. Nu credea despre el că face parte din categoria celor care‑și petrec mult timp în aer liber, deși avea palmele puțin bătătorite. Pentru o astfel de viață, ar fi trebuit să fie mai bronzat. — Cine ești și cu ce te ocupi, Vicky? Vocea lui, cu inflexiuni profunde, avea un accent american sau canadian. Aparținea unei persoane cultivate. O altă surpriză, pe care ținuta lui vestimentară nu te‑ar fi lăsat s‑o bănuiești. — În general oamenii nu‑mi cer detalii despre activitatea mea. Dorise ca răspunsul ei să fie spiritual, își spuse enervată. Se simțea aproape timidă în fața lui, ea care nu era lipsită de replică, de obicei. Și felul cum o învăluia parcă din priviri nu aranja deloc lucrurile. — Dar tot ce te privește mă interesează, Vicky, obiectă el. Pulsul tinerei femei se acceleră. Tonul, puțin răgușit, părea atât de sincer încât se simți tentată, pentru o clipă, să‑i dea crezare. Își reveni însă repede. Ținând seama de reputația lui, era desigur interesat doar de un singur lucru. — Îți neglijezi prietena, observă ea. Nu fără o oarecare ironie, se gândi că era fără îndoială pentru prima oară când încerca să deturneze atenția unui bărbat asupra altei femei. Dar eșua în mod lamentabil. — Sophie știe prea bine că nu sunt proprietatea ei exclusivă. Și apoi, prefer să stau de vorbă cu tine. Colțurile gurii mari și senzuale șe ridicară ușor, ca și cum i‑ar fi ghicit stratagema prin care vroia să scape de el și s‑ar fi amuzat. Surâsul îi îmblânzi trăsăturile și atrase privirea lui Vicky spre buzele lui pe care le găsi nespus de ispititoare. — Sunt dezolată, dar eram pe picior de plecare, declară ea brusc. Pe altă dată, poate. Era o simplă formulă de politețe. N‑avea chef să‑l mai reîntâlnească pe Graig. Unde dispăruse oare frumoasa ei stăpânire de sine, dacă zece minute în compania lui o puneau pe fugă? Și nu era numai din cauza celor ce le auzise pe seama lui… Niciodată nu și‑ar fi închipuit că un bărbat ar fi putut‑o tulbura într‑atât. — Te însoțesc. Răspunsul lui îi tăie răsuflarea. Părea că nu‑și pierdea timpul: abia îi fusese prezentat. — Este inutil, voi lua un taxi, spuse ea pe un ton fără replică. Și se întoarse, căutând‑o pe Laura din priviri ca să‑și ia rămas bun. — Ei bine, o să‑l folosim împreună. Timp de câteva secunde, se măsurară din priviri. Ea înghiți cu nervozitate. — Dar… n‑ai nici cea mai mică idee unde locuiesc. Poate nu… — N‑are importanță, principalul e să fiu cu tine. — Eu… Se clătină ușor când, în trecere, el o prinse de cot și o trase spre ușa de intrare. — Dar, domnule…! — Craig, ajunge. O salutară în grabă pe gazdă și, în ochii tuturor femeilor prezente, Vicky reuși să descifreze o luminiță de curiozitate și invidie. — Presupun că scorpiile astea te puseseră deja în gardă împotriva mea, spuse el pe un ton ușor amuzat când ajunseră pe trotuar. — Mi‑au spus că‑ți schimbi prietenele ca șosetele, replică ea. — Oh, mult mai des! exclamă el. În exercițiul funcțiunilor mele, șosetele figurează pe ultimul loc. — Și în ce constau aceste funcții când nu e vorba să lași galeria cu gura căscată? — Ah, nu, tu n‑ai vrut să‑mi explici cu ce te ocupi. El oprise un taxi și o împingea acum pe bancheta din spate unde o urmă, cu un braț trecut nonșalant în jurul umerilor ei. — Unde mergem? Vicky, de obicei imaginea personificată a hotărârii, ezită. După ce stătuse un timp de trei zile la sora și cumnatul ei, plănuise ca seara asta să se ducă la ea acasă. Ar fi fost fără îndoială mai prudent să dea adresa lor, reflectă ea. Mai prudent dar mai puțin incitant, îi suflă un drăcușor. De ce să nu‑l prindă în plasa propriului joc? După câte auzise, el ar fi lăsat‑o mai ușor dacă ar fi crezut că‑i mușcase din momeală. Se aplecă și‑i indică șoferului adresa ei. — Un cartier șic, comentă tovarășul ei. Oricare ar fi natura activității tale, pare să fie rentabilă. Ea îi ignoră aluzia. — E momentul să afli, îi declară ea, că nu sunt genul de femeie care își pierde ușor capul. Deci să nu‑ți faci iluzii numai fiindcă te‑am lăsat să mă conduci acasă. „L‑a lăsat s‑o conducă acasă”! Termenul păru să aibă o nuanță ironică. Doar nu avusese de ales. În mod evident, Craig era maestru în arta de a‑și atinge scopul și, într‑un anumit fel, nu avea deloc impresia că‑și vor spune la revedere, jos în fața ușii. Dar era într‑adevăr grăbită să scape de el? Nu prea era sigură de asta! Încercă deci un sentiment de ușurare amestecată cu neliniște când ajunseră la destinație. Ușurare că a scăpat de intimitatea din mașină – intimitate de care, spre marea ei surpriză, nu încercase să profite – și neliniște de a se găsi în fața unei noi încercări. — Accept cu plăcere cafeaua, spuse el înainte ca ea să poată rosti vreun cuvânt. — Ce te face să crezi că aveam intenția să‑ți propun una? se zbârli ea. — Nimic, ba chiar din contra, de aceea ți‑am luat‑o înainte. Râsul lui era la fel de seducător ca și accentul și tot restul persoanei, iar Vicky nu se putu împiedica să‑i admire îndrăzneala. — De acord, urci dar numai atât cât să bei o cafea, îl preveni ea pe un ton ferm. El nu riposta în nici un fel dar nici nu aproba, iar maniera în care o privi în spațiul strâmt al cabinei ascensorului o tulbură nespus. Se așteptase ca el să se instaleze și să se lase servit, la fel ca cei mai mulți bărbați. Dar nu era cazul! Manifestând un viu interes pentru tot ce‑l înconjura, o urmă din salon în bucătărie, unde o ajută să pregătească cafeaua, și n‑ar fi fost deloc jenat să intre și în dormitor, dacă ea n‑ar fi evitat cu grijă orice ocazie. — Am impresia că ai călătorit mult, comentă el. Dacă nu cumva e vorba de logodnicul tău? O trecu un fior de teama, văzându‑l cum umblă cu câteva din cele mai prețioase suveniruri, dar nici un accident nu se produse. — Eu sunt cea care călătorește, răspunse ea așezându‑se cu grație într‑un fotoliu. Evitase să se așeze în enormul fotoliu Chesterfield ca să nu fie tentat să vină lângă ea, dar stratagema ei se dovedi ineficace. Craig se cocoță imediat pe unul din brațele fotoliului, poziție care era poate și mai intimă. — Ai bani, nu‑i așa? Ochii lui se plimbau cercetători prin încăpere. — Îmi câștig singură existența. Replica fu rostită pe un ton sec. Era decepționată. Nu cumva era un aventurier, un vânător de zestre, care alerga după o nevastă bogată? — Ei bine, și eu fac la fel. La aceste cuvinte, ea încercă o inexplicabilă ușurare. În fond, ce‑o interesa ce fel de om este? — Presupun că munca ta are legătură cu aceste călătorii, reluă el. — Într‑adevăr. Petrec unsprezece luni pe an în străinătate, exageră ea în mod voit. Aici e doar un refugiu între două călătorii. — Ceva mai mult totuși. Și din nou privirea lui parcurse încăperea, înregistrând toate detaliile, care purtau amprenta personalității ei. — Ai mult gust, observă el. Și cred că ești, ceea ce se numește în mod obișnuit o femeie de interior. — Așa după cum ți‑am explicat deja, mă aflu destul de rar aici, datorită carierei mele. Dar când sunt acasă, îmi place să mă simt bine. Știu să gătesc și să întrețin o casă. Totuși n‑am întâlnit încă bărbatul care să facă din mine o femeie casnică. După cincisprezece zile de stat acasă, simt nevoia să‑mi iau zborul. Crezu că observă o oarecare ușurare pe fața lui și‑și văzu imediat confirmată această impresie. — Ah, bine, înseamnă că nici tu nu cauți legături pe termen lung, remarcă el. E foarte bine, suntem făcuți pentru a ne înțelege. De altfel, eram sigur de asta. — Ce vrei să spui? Era intrigată și chiar puțin neliniștită, după această aluzie la o eventuală „legătură„. El se ridică și se postă în fața ei, părând să ocupe dintr‑o dată întreg spațiul cu prezența lui virilă. Inima lui Vicky își opri pentru o clipă bătăile. — Nu mă dau drept ce nu sunt, Vicky. Îmi place nespus compania femeilor frumoase. Dacă se ivește ocazia, nu‑mi displace o aventură cu una dintre ele și, în acest moment, doresc să am una cu tine. Dar nimic serios, nu‑i așa? Vicky înghiți cu greu. În ciuda tuturor eforturilor ei, nu găsea replica potrivită ca să‑i scoată această idee din cap, să‑l facă să înțeleagă că nu‑i împărtășea deloc punctul de vedere. Ochii cenușii se fixară acum pe gura ei și simți că o trec fiorii. N‑ar fi trebuit să‑i permită niciodată să se apropie atât de mult de ea. Se arătase prea sigură pe ea, prea sigură că este invulnerabilă. Dar ar fi putut face altfel? Fusese târâtă de un curent căruia nu‑i putea rezista și avea slăbiciunile ei, ca fiecare dintre noi de altfel. Simți cum se crispează când el, încetișor, întinse mâna și o cuprinse în brațe.

Capitolul 1 Buchetul de mireasă nu era tot ce aştepta Gina de la Bruce. Îl muta dintr-o mână într-alta, aşteptând în spatele bărbatului înalt, care va deveni soţul ei imediat ce cuplul dinnaintea lor va termina cu jurămintele. Îşi vârî nasul în buchet şi inspiră mirosul greu. Fusese surprinsă că el nu-şi amintise că ura trandafirii. Iar buchetul ei era făcut din aceste flori, albe şi roz. Dar, bineînţeles, acest buchet făcea probabil parte din pachetul de nuntă de la micuţa capelă din Las Vegas în care reverendul Findiay îi va lega viaţa de cea a bărbatului de lângă ea. Bineînţeles că nu se aştepta la nimic special când plecase de acasă, din suburbia Chicagoului, ca să se mărite cu cel pe care-l iubea. Ceremonia nu era atât de importantă, dar nici nu putea aştepta până ar fi făcut planuri pentru o nuntă cu toată familia, care nu era prea încântată de relaţia ei. Nu-i plăcea că în acest moment Bruce era prea tăcut. Îi cercetă profilul şi descoperi o cută pe frunte, ceea ce o făcu să creadă că şi el era nervos. Mută din nou buchetul în cealaltă mână şi se agăţă de braţul lui, dorind să-l simtă lângă ea, dorind să simtă că luase o decizie bună. O săptămână era un timp prea scurt ca să decizi ce e bine pentru viaţa ta. Peste câteva minute, cei douăzeci şi patru de ani de singurătate vor lua sfârşit şi se simţea speriată. — Aş fi vrut să-ţi schimbi uniforma, spuse ea mângâind textura hainei maro-închis. El îi luă mâna în palma lui puternică. — Nu ştiam că nu-ţi place uniforma mea, spuse el uimit. — Arăţi teribil de solemn, sopţi ea privind perechea care intrase în camera de aşteptare. Ochii lui întunecaţi o priviră cercetător şi aruncă o privire sardonică. În cele din urmă zâmbi, dar numai buzele lui îşi schimbară forma, chipul îi rămase la fel de întunecat. — Cred că eşti singura fată care n-ai fost orbită de uniforma mea de ofiţer de marină. Amintindu-şi cât de impunător i se păruse când îl zărise pentru prima dată, la petrecerea dată de prietena ei Claire, se retrase un pas şi prinse din nou buchetul cu ambele mâini. Oare de aceea se îndrăgostise prima lui soţie de el? Pentru că arăta minunat în uniforma de ofiţer de marină? Pe Gina o duru să se compare, chiar înaintea nunţii, cu prima lui soţie. — Credeam că ştii cum sunt, spuse ea cu voce nefericită. — Aha, asta ar trebui să fie prima noastră ceartă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea Gina în acel moment era o ceartă. — Ar fi a doua, îi reaminti ea. Prima avusese loc în momentul în care îi explicase că nu va fi a lui înainte de căsătorie. — Nu ţin scorul, spuse el iritat. Îţi place buchetul? Fu salvată de intrarea asistentei reverendului, o tânără îmbrăcată într-o robă albastră din satin, care-i aduse aminte Ginei de soţia unui Moş Crăciun. — Jonathan Kenyon şi Gina Livingstone, citi femeia de pe o foaie de hârtie. Revedendul Findiay este gata. Urmaţi-mă, vă rog. Auzind numele de Jonathan, Gina fu la fel de şocată ca atunci când el completase fişa pentru licenţă. I explicase că Jonathan B. Înseamnă Jonathan Bruce, primul nume fiind cel al bunicului său, pe care nu-l folosea nimeni. Fusese totuşi straniu să-i afle numele întreg în ziua căsătoriei. Oricum, l-ar fi iubit chiar dacă l-ar fi chemat Rumpelstilskin. Păşind în capela minusculă, Gina avu un sentiment de tristeţe. Reverendul aproape moţăia, în strana înconjurată de flori artificiale prăfuite. Bruce tuşi şi reverendul se trezi. Cu un un gest teatral, îi invită să se aşeze în faţa lui. — Fericitul cuplu va sta aici. Mabel va fi domnişoara de onoare şi va sta lângă mireasă, iar nepotul meu, Tad, va sta lângă mire. Se părea că reverendul depunea mult efort pentru fiecare ceremonie, de aceea îl găsiseră aţipit. Acesta păstră un moment de tăcere înainte de a deschide cartea din faţa sa. Cu toate acestea nu-şi aruncă deloc privirea pe ea, fiindcă ştia slujba pe dinafară de multă vreme. Respirând adânc, Gina cercetă cu grijă faţa lui Bruce, căutând vreun semn de regret. Îi iubea linia clasică a obrazului, oasele bine conturate, inteligenţa din privire, nasul acvilin. Peste câteva momente, acest bărbat superb va deveni soţul ei. Simţindu-se privit, se întoarse spre ea şi-i zâmbi uşor. — Eşti o mireasă superbă. — Mulţumesc. Însă complimentul lui o întristă. Vocea îi sunase ca şi când ar fi făcut-o din obligaţie. — Dacă toată lumea e prezentă, putem începe, spuse reverendul pompos. Ceva lipseşte, se gândi Gina, încercând să nu plângă. Era oare depresia oricărei mirese dinainte de nuntă? Până în acest moment fusese veselă şi entuziastă. Când îl întâlnise prima oară pe Bruce ştiuse că el este cel ales. Până atunci, niciun bărbat nu-i făcuse inima să tresară. Vorbele preotului îi erau familiare. Gina fusese domnisoară de onoare la multe nunţi şi-şi amintea ceremonia cuvânt cu cuvânt. Când reverendul Findiay o întrebă dacă vrea să-l ia de soţ pe Bruce, răspunsul ei veni clar şi răspicat. — Acum poţi săruta mireasa, spuse reverendul cu atâta satisfacţie în glas, ca şi când i-ar fi cunoscut de foarte multă vreme. Este un bun actor, se gândi Gina. Acesta a fost primul ei gând de femeie măritată. Sărutul lui Bruce fu scurt şi fără pasiune. Probabil se va revanşa mai târziu, se gândi Gina, în timp ce domnul Findiay aproape îi dădea afară. Afacerile pe primul loc. În anticameră mai aşteptau încă două perechi. — Ei bine, spuse Bruce, nu este exact ceea ce îţi doreai, dar suntem legal soţ şi soţie. Gina chicoti, eliberându-se de tensiunea în care stătuse cele câteva ore de când ajunsese în Las Vegas. Avea nevoie de această descărcare. Bruce o luă de mână, ieşiră din capelă şi opri un taxi. Oare o va duce la motelul în care stătuse el cu o noapte înainte? Cu toate că era jumătatea lui septembrie aerul era foarte încins. Îşi scoase jacheta, rămase într-o bluză foarte sexy şi se aşeză confortabil lângă el. Dar această ţinută nu avu niciun efect asupra proaspătului ei soţ. — Ţi-e foame? întrebă el. — Sunt moartă de foame. Şi acesta era adevărul. Cu excepţia unei felii de pâine prăjită şi o ceaşcă de ceai nu mâncase nimic. Soţul ei îi spuse şoferului de taxi unde să-i ducă şi se retrase cât mai departe de ea. Cuplurile proaspăt căsătorite stau unul lângă altul, se gândi ea, dar comportamentul lui o făcu să-i fie teamă să-l atingă. Bruce nu fusese niciodată reticent în a-şi arăta sentimentele faţă de ea. Se sărutaseră tot timpul în turul oraşului Chicago, chiar şi în submarinul de la Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce era atât de distant acum când erau căsătoriţi? Era prima ei vizită în Las Vegas şi luminile orbitoare în mii de culori o făceau să se simtă confuză. Hotelul la care se opriră era un colos din sticlă şi metal, în linii futuriste. Înăuntru, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în cele mai diverse haine, de la rochii de seară de firmă, la blugi şi tricouri rupte. Toţi se miscau într-un ritm ameţitor, dar drumurile tuturor se terminau în cazinoul imens, îmbrăcat în roşu şi argintiu. — Ce joc îţi place să joci? întrebă Bruce. Blackjack, ruletă, bacara, keno? Ea începu să râdă. — Ştii prea bine că nu joc. Te voi privi pe tine. — Vrei să spui că nu ţi-ai încercat niciodată norocul? Poftim, spuse el scoţând un pumn de bani din buzunar. Încearcă-ţi şansa undeva. — Cincizeci de dolari! Nu vreau să-ţi irosesc banii, Bruce. — Trebuie să fie ceva care ai vrea să încerci. — Bine, o să-ţi fac pe plac. Voi încerca la un automat, dar o singură dată, să văd ce se întâmplă. — Sunt o mulţime aici, spuse el, arătându-i şirul lung de jocuri. O gălăgie asurzitoare de ţipete şi zornăit de bani îi întâmpină când intrară în imensa încăpere. — E foarte aglomerat aici, spuse el zâmbind. La care vrei să te instalezi? — Vreau la una cu cireşe şi portocale, una nichelată, dacă se poate. — Nichelată să fie, spuse el râzând. El o luă înainte şi Gina îl urmă. După câţiva paşi, îşi dădu seama că soţul ei şchiopăta uşor. Înainte de a se despărţi, acum trei zile, nu avea nimic. — Ce s-a întâmplat cu piciorul tău? îl întrebă ea ajungându-l din urmă. — Oh, mai nimic. Am alunecat pe marginea piscinei, la fermă. — Nu înţeleg de ce n-am observat mai devreme. De ce n-ai spus nimic. Te doare? — Gina, nu-ţi face griji. Nu este nimic grav. Bruce îi strecură ceva în palmă. — Dar astea nu sunt jetoane. — Nu-ţi fie frică, monedele de un dolar merg la orice maşină de aici. — Bruce! Dar nu vreau să joc cu bani. — De ce nu? Eşti în luna de miere. — Dar nu vreau să pierd. — Nu-ţi fie frică să-ţi încerci norocul. Hai, uite! Un bărbat tocmai a părăsit o maşină, dacă suntem rapizi o prindem. După câteva secunde, se afla în faţa maşinii nichelate, într-o cuşcă de sticlă. Vârî o fisă şi imediat portocale, cireşe şi lămâi se perindară prin faţa ochilor ei. — O singură lămâie. Nu este prea bine, nu-i aşa? întrebă ea studiind combinaţia care-i ieşise. — Nu trebuie să te opreşti după prima încerare, o îmbărbătă el. — Dar, Bruce... — Încearcă din nou, insistă el. Se părea că pe el îl hipnotiza mersul circular al semnelor pe ecranul maşinii, dar Gina se simţea mai mult vinovată decât optimistă când vârî încă un dolar. Bruce era foarte cheltuitor, pentru că familia lui era bogată, însă Gina, care muncise din greu ca asistent decorator, ştia valoarea fiecărui bănuţ. Aproape că se certase cu Bruce când acesta o anunţase că nu va mai trebui să muncească după căsătorie. Spera ca peste câteva luni să-şi schimbe părerea. După ce îi mâncase aproape jumătate din monedele pe care le avea în mână, aparatul arătă şi prima combinaţie câştigătoare. Nu câştigă prea mult, dar recuperă ceva din bani. — Poftim, spuse ea întinzând monedele soţului ei. Nu vreau să mai pierd niciun ban. Mă las păgubaşă. — Nu vrei să vezi dacă poţi câştiga jackpotul? — În niciun caz. Îţi sunt datoare şapte dolari. — Ai uitat că acum suntem căsătoriţi. Jumătate din ce am îţi aparţine. Restaurantul era parcă din altă lume. O muzică în surdină şi o atmosferă de lux orbitor. Gina se simţi stânjenită în costumul ei ieftin. Un chelner în costum roşu veni să le ia comanda pentru băuturi, iar un altul le oferi meniurile îmbrăcate în piele fină, roşie. Gina sorbea încet din paharul cu daiquiri în timp ce-şi privea soţul. De obicei, înainte de masă lua două pahare de votcă şi gheaţă, dar în această seară muta paharul dintr-o parte în alta. — Este ceva în neregulă cu băutura ta? — Nu, nu este nimic. O privi lung şi-i zâmbi. Putem comanda? Melcii arată bine, sau poate crevete? — Bruce! Ştii foarte bine că sunt alergică. Doar nu vrei să-mi petrec noaptea nunţii la spital? — Bineînţeles că nu, spuse el repede. Mă gândem să comand pentru mine. Întâi trandafiri şi acum crevete, gândi Gina, supărată. Cum de uita Bruce atât de repede orice lucru legat de ea? Nu stătuseră despărţiţi decât câteva zile în care Bruce fusese plecat la ferma familiei lui din California, ca să încheie o afacere împreună cu fratele său. Înainte de a se despărţi, se cunoşteau foarte bine. Oare credea că a făcut o greşeală căsătorindu-se cu ea? — Cred că n-ar trebui să mănânc prea mult, spuse ea încercând să pară veselă. După o săptămână petrecută în Las Vegas, nu voi mai putea să intru în haine. — Aş vrea să vorbim despre asta, spuse Bruce uitându-se în meniu. Am făcut alte planuri. — Ce planuri? — O să fii supărată dacă nu vom sta în Las Vegas? — Bruce, ştii că n-am fost prea entuziasmată să ne petrecem luna de miere în Las Vegas. — Ei bine, am aranjat să mergem într-un loc unde să avem parte de puţină linişte. Cu toate că ideea îi surâdea Ginei, felul în care vorbea Bruce o puse pe gânduri. — Unde vom merge? — Este o surpriză. — Bruce, ştii că nu-mi plac surprizele. — Vei şti când vom ajunge. — Bruce! — Nu-ţi voi spune. Înainte să-i poată răspunde, chelnerul se întoarse ca să le ia comanda. Bruce se oferi să comande pentru amândoi, şi ea dădu din cap, nepăsându-i ce va mânca. Când sosi primul fel, Gina nu mai avea poftă de mâncare, în schimb Bruce se aruncă pur şi simplu asupra delicioaselor scoici. Purtară o conversaţie impersonală, ca şi când ar fi fost două foste cunoştinţe. Ea nu-şi explica această atitudine din partea lui. Părea foarte nervos. Oare regreta acest mariaj? Era foarte serios, ceea ce nu-i stătea în fire. Până când se despărţiseră acum trei zile, părea foarte îndrăgostit. Conversaţiile lor erau spirituale şi pline de haz. Chiar şi Claire îl evaluase drept puţin superficial. Gina nu mai suportă. — Te preocupă ceva, Bruce? — Bineînţeles că nu, dragă. Îţi promit că luna noastră de miere va fi memorabilă, răspunse el. Dar niciun zâmbet, nicio privire caldă, nimic. Acest fapt o făcu să-şi dea seama că ceva nu era totuşi în ordine. — Bruce... Dacă ai o problemă, ştii foarte bine că poţi să-mi spui. — Îmi voi aduce aminte... dacă voi avea o problemă, spuse el solemn. Când terminară masa, ieşiră în stradă şi luară alt taxi. Gina folosise camera lui de motel ca să se schimbe în toaleta de nuntă, dar atunci fusese atât de preocupată încât nu băgase de seamă nimic. Acum, întoarsă împreună cu soţul ei, studie toate detaliile. O reproducere după Renoir trona deasupra patului imens îmbrăcat într-o cuvertură roşie strălucitoare. Aşteptă câteva momente, în speranţa că Bruce o va lua în braţe şi-i va spune cât de mult o iubeşte, dar acesta începu să-şi facă bagajele, aşa că intră în baie şi se schimbă în cămasa de noapte ivorie, cadou de nuntă de la buna ei prietenă, Claire. Întoarsă în cameră rămase în cadrul uşii, sperând ca el s-o privească. — Eşti gata de plecare? întrebă însă el cu valiza în mână. — Poftim? Credeam că vom rămâne aici în această noapte. — Doar ţi-am spus, avem alte planuri. — Dar... se opri, neştiind ce să mai spună. Cum ar fi putut să-i spună că se simţea părăsită în noapte nunţii, când ar fi vrut să facă dragoste cu soţul ei pe care-l iubea mai mult decât orice? — Nu te speria. Am să mă revanşez când vom ajunge. Se schimbă repede şi ieşi în faţa camerei, unde Bruce punea bagajele într-o maşină veche şi prăfuită. Pentru Gina, era o nouă surpriză. Se aştepta ca Bruce că conducă o maşină model sport, ceva cu un motor puternic, nu o asemenea rablă. — Bruce, trebuie să le spun părinţilor mei unde mergem. — Iubito, spuse el fără s-o privească, acum eşti femeie măritată. Nu trebuie să le spui lor unde-ţi petreci luna de miere. — Măcar să le telefonez, să le spun că nu vom rămâne în Vegas. — Lasă că le vei spune când vom ajunge la destinaţie. O luă de mână şi aproape o împinse în maşină. După aceea se sui şi el şi demară. Conduse în linişte, cu viteză moderată, şi Gina se retrase lângă fereastră şi privi cerul înstelat. Se concentră asupra constelaţiilor, încercând să le recunoască. Ochii i se închiseră şi aţipi. — Scuză-mă că te-am trezit, spuse Bruce încet, dar vreau să iau nişte cafea. Aveam nevoie, ca să mă ţină treaz. Vrei şi tu? Trezindu-se încet, Gina simţi mâna lui mângâindu-i obrazul. — O să rămân trează, ca să te ţin de vorbă, murmură ea ameţită, mişcându-şi mâna de-a lungul piciorului lui. — Dacă ai de gând să mă ţii treaz în acest fel, spuse el privindu-i mâna, mariajul nostru va fi consumat într-o parcare. Privindu-l cu dragoste, Gina îi mângâie uşor obrazul, apoi îşi trecu mâna prin părul lui. El se apropie şi o sărută cu pasiune. O prinse în braţe şi o trase aproape de el, strângând-o la piept. Mâna lui urcă până la pieptul ei, ce se ridica în ritm alert. O mai sărută câteva secunde, apoi se retrase repede şi ieşi din maşină. Îl privi cum se depărtează, dezamăgită de bruscheţea cu care se desprinsese de ea. De ce oare nu pot avea o noapte a nunţii la fel ca toată lumea? De ce se aflau aici, în mijlocul pustietăţii, în loc să se iubească într-o cameră confortabilă de hotel? De ce Bruce a păstrat distanţa toată ziua, şi de ce o părăsise acum când fiecare părticică a corpului ei îl dorea? Oare când se va purta ca un adevărat soţ? Sărutul lui îi demonstrase că totuşi nu-i era indiferentă; când o strânsese la piept, îi simţise şi ea bătăile inimii accelerate. Atunci, ce se întâmpla cu el? Când se întoarse cu două pahare de cafea, se decise să pretindă că totul era în regulă. — Cum doreşti cafeaua, simplă sau cu lapte? întrebă el. — În niciun fel. Mie îmi place ceaiul. — Oh, îmi pare rău, am uitat. Mă duc să-i iau un ceai, spuse el cu voce stranie. — Nu, nu este nevoie. Trează, rămase pe gânduri. Totul pornise de la călătoria lui la ferma părinţilor. Oare aceştia fuseseră împotriva căsătoriei cu ea? Sau poate fratele lui? — Bruce, spuse ea ezitant, fratele tău a fost împotriva acestei căsătorii? — N-a spus nimic despre asta, răspunse el calm, ceea ce-o făcu să-l creadă pe cuvânt. — Atunci, părinţii tăi? — Nu. Următoarea întrebare i se strecură în minte ca un şarpe de foc. — Îţi pare rău că te-ai însurat cu mine? — Nu, Gina, nu-mi pare rău. Vorbele sunară aproape sincer, dar răspunsul n-o satisfăcu. Nu-i spusese că o iubeşte, că o doreşte, că are nevoie de ea. Nimic din ceea ce ar fi dorit ea. Rămase mult timp gândindu-se dacă nu cumva făcuse o greşeală. — Când îmi vei spune unde mergem? — Când vom ajunge. — Mergem spre Nevada? — Suntem deja în Arizona. Monotonia drumului o făcu din nou pe Gina să-şi simtă ochii grei. Îşi sprijini capul, dar nu de umărul soţului ei, şi adormi.

Tentatie arzatoare de Barbara Boswell CAPITOLUL 1 După ce a suportat cu greu viaţa la orfelinat, ea a devenit mai tîrziu profesoara unei fetiţe care lo­cuia cu un bărbat, pe nume Rochester, şi cu soţia lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars pînă la temelii, iar nebuna a murit. Deşi Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane. Cheyenne lăsă hîrtia deoparte şi îşi frecă tîm- plele cu vîrfurile degetelor. Reglă lampa de birou şi aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutînd parcă o cale de scăpare. Nu găsi nici una, desigur. Asta era viaţa ei: se mar terminase încă un se­mestru cu elevii din anul doi. Se uită, dezamăgită, la vraful de l.ucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Hea­ther Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei. Chiar şi mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite pînă acum; propoziţiile erau complete şi punctuaţia era corect pusă. Cheyenne se gîndi la eseul pe care îl citise îna­inte, scris în zeflemea. . Un altul avea atîtea greşeli, încît cuvintele pă­reau disparate. Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciţii la dictare şi aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit. Cheyenne? O tînără cu ochii negri şi cu un mănunchi de bucle roşcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul uşii, uitîndu-se înăuntru cu coada ochiului. Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zîmbindu-i fetei. - Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn şi intră în cameră, ţinînd o foaie în mînă. Mă întrebam dacă te poţi uita peste... Se opri, înghiţi în sec, apoi ter­mină fraza ...eseul meu. Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea şi începu să citească. Buzele i se curbară într-un zîmbet plin de mîndrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecţiunea cerută de un profe­sor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale şi fluent exprimate, îşi alesese cu­vintele, superb, şi avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citeşti eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zîmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvîntată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gîndi. Destul de mult într-o viaţă, dacă avea noroc. Cum în septem­brie se împlineau patru ani, de cînd preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privi­legiată de a o fi întîlnit pe Joni Lynn atît de devreme în cariera ei. Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca nişte bijuterii printre vrafurile pline cu greşeli gramaticale. Cheyenne roşi de jenă, amintindu-şi cum verifi­case numele lui Joni Lynn, de cel puţin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong. Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese şo­cată la această revelaţie. Nu te puteai aştepta la asemenea talent din partea Strong-ilor.              . De fapt, toată lumea din Whitneyville se aştepta numai la necazuri din partea familiei Strong. Crescînd în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoştea foarte bine familia Strong. îi auzise numin- du-se „bieţi nenorociţi albi", chiar şi „odraslele lui Satan“. Se zvonea că primii din familia Strong, din oraş, fuseseră yankei, sosirealor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimişi în mod deliberat, aşa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraş deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puţin combativ, spunea că fuseseră mînaţi de o ră­fuială sîngeroasă, de undeva dintr-un bîrlog din mun­ţii Apalaşi.    . Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia, după legile lui, într-un şir de case dărăpănate care se zguduiau cînd treceau trenurile. Nici Cheyenne şi nici altă fată drăguţă, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite. Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii şi luaseră ameninţarea în serios. Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Che­yenne îşi considerase întotdeauna povestitorii drept nişte artişti în arta ficţiunii şi nu se mai gîndfse la clanul Strong. Alţi buni cetăţeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se în­mulţea mereu. Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de babysit­ter, comisionară şi tot ce putea fi cineva. O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniţă. Modul în care pronunţase numele nu lăsa" nici o îndoială asupra faptului că i se părea pericu­loasă manevra. Să laşi o Strong să-ţi intre în casă, o averti­zase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, şi te trezeşti cu tot clanul după tine. Nu o să scapi nicio­dată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gîndaci. O Strong? să locuiască aici, în bloc? uriaşe familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne. Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire în­căpăţînată. Văzînd potenţialul lui Joni Lynn, cunos- cînd-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din ţelul său.  Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil şi să o vadă într-o universitate de vîrf, unde talentul ei să fie şlefuit şi utilizat cu folos. Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea şi din viaţa ei, şi Cheyenne era hotărîtă să o ajute. Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, cînd o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road', cea mai veche şi mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăţilor ve­cine rămaseră stabile şi nici un alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă. ; Viaţa continua să fie caimă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obişnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbîndu-l pe Peppy, cîinele familiei, şi du- cîndu-i pe Brittany şi pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete.              . Tu eşti singura din oraş care puteai să reuşeşti aşa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admira­tiv. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face nişte lucruri în care alţii ar eşua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostraci­zată şi catalogată drept una de-a lor. Poziţia ta so- ciaiă este invulnerabilă. Cheyenne protesta mai mereu, dar ştia că prie­tena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată im­punea un anume respect în oraş. Deşi acum folosea numele fostului ei soţ, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase oraşul în 1830. Crezi că e destul de bine, Cheyenne? Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse re verja lui Cheyenne. Se ridică şi o îmbrăţişă pe fată. E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău şcolar şi cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din ţară. Joni Lynn roşi de plăcere. Familia mea este aşa de emoţionată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o sur­prinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-şi menţionase niciodată familia, deşi profesoara ştia că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mîndri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate şi cu ochii scli- pindu-i de fericire. în sinea ei, Cheyenne se gîndi că nu era aşa de greu să-i facă fericiţi pe Strong-i. Ei erau fericiţi dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-şi împărtăşi gîndurile lui Joni Lynn - înţelegea loialitatea faţă de familie. în acel moment, Peppy, un collie corcit cu co­cker spaniol, ţîşni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranţă. Ele rîseră, văzîndu-i nerăbdarea. ÎL duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puţin aer că să-mi limpezesc creierul de la efec­tul nociv al ălora, adăugă ea, arătînd cu capul spre vraful de lucrări şi strîmbîndu-se exagerat. Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viaţa ei nu ar fi fost destul de grea! Cheyenne puse zgarda cîinelui la gît şi ieşi din casă. Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn. Era o seară caldă şi senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cît putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar. Ştia el unde se ducea - către un părculeţ ne­amenajat, la două blocuri depărtare, care era frec­ventat des de cîinii din cartier. Cum mergea, grăbită, după cîine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motoci­cletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, per­plexă. imposibil! îşi spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieţii Wilson îşi cumpă­rase o mică Honda. Silver Creek Road era aşa de liniştită, încît rareori răzbătea vreun sunet, în spe­cial noaptea. Zgomotul motorului se auzi mai tare şi ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road. Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îţi spăr­gea urechile, îi va scula pe Brittany şi pe Jeffrey ai ei, va discuta mîine la şcoală cu Tom Wilson şi îi va da să facă un eseu despre decibeli şi poluarea so­noră. Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod pa­radoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă cîteva clipe să-şi dea seama de ce. Cînd se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, mo­torul doar torcînd. Era aproape în spatele ei, mer- gînd încet, în josul străzii. O urmărea? Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai de­parte de lesă, dînd din coadă, încîntat că este afară. Motocicleta trase lîngă ei acum, ţinîndu-le rit­mul. Cheyenne continuă să meargă, uitîndu-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stînga, părînd la fel de indiferentă ca şi Peppy. Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răguşită şi joasă, părea batjocoritoare. Domnişoara Cheyenne Whitney, prinţesa oraşului, a ieşit la plimbare. Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticea­scă şi ea se opri imediat. Rămase nemişcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestînd că se opriseră. -îţi place aerul nopţii, domnişoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocraţiei din oraş. Contrar voinţei ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-I putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure şi înghiţi în sec. îşi abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru, pe care omul ăla îl călărea, un enorm Har- ley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărîmă din ea. Văzu coapsele musculoase în blugii negri, care o încălecau, şi ciocatele care se odihneau pe pe­dale. încet, îşi ridică privirea de la abdomenul plat şi cureaua lată, pînă la pieptul larg şi musculos şi umerii lati. Purta un tricou negru şi braţele goale îi erau la fel de musculoase ca şi restul trupului. Ea clipi rapid din ochi cînd zări un tatuaj repre- zentînd o cobră, pe partea superioară a braţului lui. Deşi era parţial ascuns de marginea mînecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde. - Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i ve­dea faţa. Era singura persoană tatuată pe care o cunoş­tea şi avea un tatuaj pe cinste. Cobra de pe braţul lui era tatuată la rîndul ei, înfăţişînd imaginea mai mică a şarpelui. Ambele co­bre afişau un zîmbet de reptilă. îţi aminteşti de mine? întrebă Caleb, zîmbind la feî de ameninţător ca şi cobrele de pe braţul lui. Mă simt onorat, domnişoară Whitney. Eâ îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decît ultima dată cînd îl văzuse. Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, cînd ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tînăr de optsprezece ani. Doar cîţiva Strong-i îşi continuaseră studiile pînă la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse. Renunţase la această realizare, părăsind şcoala şi oraşul doar cu cîteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că... Ea îşi luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră nici­odată negate sau verificate, şi apărea cîte un altul nou, în locul celui de dinainte. Ea îşi drese glasul. Acum sînt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat. O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hîm? El păru amuzat de alegerea ei - un băiat din oraş - şi adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsă­torească cu un Merrit. Se păstrează aristocraţia pură. E| a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestîndu-se pentru a fi iz­bucnit aşa. Ce se întîmplase cu diplomaţia ei? Adînca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză alu­zia ironică şi subtilă din tonul lui. De parcă ştia... Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu ştia, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai ei. Cu atît mai puţin, Caleb Strong, care părăsise oraşul cu ani în urmă. . N-am ştiut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al că­sătoriei lor şi al morţii lui timpurii. îşi concentra aten­ţia asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu o expresie suferindă. Caleb ridică din umeri. Ei, iată-mă. Da, te văd. Ea bîjbîi după o conversaţie politi­coasă şi-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră şi începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, .se gîndi ea. Atunci de ce roşise? Şi de ce nu putea opri această foială ridicolă? în viaţa ei nu se mai fîstîcise astfel. Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afişă un zîmbet provocator. Taina sfîntă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de în­chisoare, poate mai rău. Cel puţin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare. Da, zise ea şi se forţă să zîmbească, între- bîndu-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuşi închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă. se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversaţie pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cît fuseseră la Liceul Whitneyville, se întîlniseră de foarte puţine ori. Dar întîlnirile fuseseră memorabile. înghiţi în sec, amintindu-şi. Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zîmbi şmechereşte şi adăugă: Desigur, venirile şi plecările mele nu sînt "anunţate în Gazeta de Whit­neyville. Ea se gîndi la rubrica privind plecările şi sosirile, din Gazeta de Whitneyville, unde se înre­gistrau vacanţele rezidenţilor, vizitele rudelor lor. Nici un Strong nu fusese menţionat în acea co­loană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în  Whitneyville, într-o vacanţă scurtă. Cu puţin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine. Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, şi era cu un an mai mare decît Căleb. Părăsise şcoala la şaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre ade­văratul ei tată, deşi făcea deseori comentarii ne­plăcute la adresa tatălui vitreg. Anul trecut am întîlnit-o de multe ori pe sora ta la şcoală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prile­juri, vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn şi de­spre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne. Cu ochii minţii, Cheyenne şi-o imagină pe Crys­tal Strong. în ciuda faptului că aceasta părea obo­sită şi deprimată, încă semăna cu drăguţa ei fiică. Femeia îi menţionase ceva despre un divorţ şi de­spre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autorităţile şcolii, pentru chful repetat. Crystal fu­sese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de do­rinţa lui Cheyenne-de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord. Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Chey­enne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită şi o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit? Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să păşesc pe acel pămînt sfînt? Vocea lui era plăcută - o tachina - dar ea îi simţi sarcasmul.    ' Desigur, zise ea. Adică, bineînţeles că nu! Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, şi încă o dată roşi, jenată. Elevii ei nu ar recu­noaşte-o niciodată în această postură pe hotărîta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraş nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea. Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tă­răgănat, Caleb.    ' Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei nelinişte, el o privea lung şi gura i se strîmba batjocoritor. Şi aro­gant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Şi sexy. Foarte sexy. — Gura lui Cheyenne se-uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestraţi din plin cu frumuseţe şi sex appeal, ceea ce accen­tua ranchiuna celor din oraş. Dacă ei ar fi fost urîţi, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era con­siderat o ameninţare, o mare ameninţare. Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina tră­săturile ascuţite ale feţei sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de şcoală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaştri şi mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrîngea, o intriga... Cheyenne simţi o ameninţare dureroasă. îşi aminti cum se uitase în acei ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, cînd venise acasă de la liceu. încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strîns în codiţe şi legat cu funde albe şi bleu. O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motoci­cletă neagră - oare aceeaşi pe care era azi? - apăruse ca din senin şi se oprise lîngă ea. Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor şi urechilor, zisese el, caustic. Este micuţa domnişoară Whit­ney, călătorind prin partea săracă a oraşului.  Cheyenne îşi aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală şi supărată şi la ţigara care îi tremura între buze. Purta blugi şi un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mînecă, atunci cînd îşi mutase mîna pe ghidon. Ea murmurase o scuză despre faptul că pier­duse maşina şi că se grăbea să ajungă acasă, îna­inte să se lase întunericul. Chiar cînd vorbise, îşi imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiţă cu­minte, una pe care nu ar fi lipit-o strîns de el, într-o îmbrăţişare pasională, ca cea în care fusese prins şi pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din şcoală. Cheyenne observase această scenă toridă, în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Şi-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agăţase de Caleb, cu braţele în jurul gîtului lui şi cu o coapsă ridicată peste şol­dul lui, în timp ce el o mîngîia cu mîinile peste tot şi o săruta cu foc. Fusese şocată şi trezise cele mai ciudate şi mai ridicole stări în Cheyenne. Ştia că erau enervante, dar şi plăcute, totodată. Vrei să te sui? o întrebase tînărul Caleb, ui­mind-o cu invitaţia lui. Timp de cîteva secunde fu­sese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră şi diavolească. N-o făcuse, bineînţeles. Îndepărtînd atracţia, dă­duse din cap şi refuzase cu un politicos „Nu, mulţu­mesc". La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whit­ney, şi nu-şi putea păta reputaţia mergînd pe moto­cicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu braţele înfăşurate în jurul taliei lui. Speriată? o încercase el. Ea îşi ridicase capul sus şi negase, şi-i spusese că prefera să meargă pe jos. El rîsese şi continuase să o escorteze pînă în şoseaua principală, Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă şi fereşte-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, rîsul lui amestecîndu-se cu vuietul motocicletei. Şi iată-i din nou, paisprezece ani mai tîrziu. Un rîs şăgalnic o năpădi pe Cheyenne cînd îi întîlni privirea intensă. Simţea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerînd-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură. O să mă inviţi înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Ctystal? La urma urmei, trebuie să te gîndeşti şi la vecinii tăi. Ştiu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulţi dintre noi pe acolo, or să înnebunească. Cuvintele lui şoptite conţineau atîta adevăr, încît Cheyenne roşi. Eşti foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat. Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne. Ea era aşa de moale, încît scăpă lesa cîinelui. Toţi se gîndesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercînd să aducă discuţia pe un făgaş normal şi neutru.     El rîse. Atunci, probabil se gîndesc că a fost schim­bată la naştere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă şi fără pată, din Whitney­ville, unii sînt terorizaţi de copilul Strong, care a fost o povară încă de cînd l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn. Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămîni, Martha Mayfield îi expusese o teo­rie, similară. Familia Mayfield înghiţea mai uşor aceasta decît faptul că o Strong putea fi atît de talentată, de morală şi de sociabilă. Peppy îşi alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mişca din nou. Nu întîlni nici o rezistenţă, din moment ce Che­yenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, tri­umfător, şi o şterse, profitînd de libertatea lui ne­aşteptată. Peppy, întoarce-te! ţipă Cheyenne. Privi cum vîrful cozii cîinelui dispăru după btoc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia cîin- ele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi. Peppy a şters-o, remarcă Caleb. Nu a mai ieşit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, şi nu l-am găsit ore întregi. în cele din urmă, ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Şase, să­rind în susul şi în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori! Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Acelaşi lucru i s-a întîmplat vărului meu Bo, chiar după ce a- ieşit prima dată din puşcărie. A fost atît de sălbatic, încît a fost închis la loc, după o zi. Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe ni­meni care să fi păţit aşa ceva. Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de al­baştri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întîmplare, ci o calculase intenţionart, ca să o şo­cheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea. Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simţea. Poate mă duc să-l vînez pe Peppy, continuă el, zîmbind. îl prind şi îl duc acasă. Friptura de cîine este o minunăţie. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii. Ea ştia că el.o batjocorea, pe ea şi întregul oraş, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei. O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănîncă cîini! ' - A, doamna este un cetăţean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ţi-ai lăsa fiul sau fiica Să se întîlnească cu un Strong? De vreme ce fiica mea are şase ani şi fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită. O scăpare foarte frumoasă, domnişoară Che­yenne. Eşti o femeie manierată, cînd şi cînd. Şi, cu siguranţă, prea bine crescută ca să rişti să te sui pe şaua motocicletei mele, ca să căutăm cîinele. Zîmbetul lui încrezător şi răutăcios o aţîţă, de parcă el ştia că nu-i va accepta provocarea. O năpădi un acces de sălbăticie total neaşteptat. Era uimită că recunoştea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă. Aşa cum ştia Caleb Strong. Respiră adînc. Inima îi bubuia în piept şi simţi cum mintea i şe luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură. Ei, ce ştia el? întrebă o voce din subconştientul ei. Îţi accept invitaţia amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, şi făcu un pas mare spre motoci­cleta monstruoasă.

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig Unu Sub razele soarelui strălucitor al dimineţii acelei duminici de mai, maşinile circulau cu viteză pe autostrada largă, cu patru benzi, prin faţa unei pepiniere de copaci lungă cît un cvartal întreg. Dincolo de parcarea cu pietriş se afla un teren plin de puieţi, blocînd parţial perspectiva spre o clădire metalică masivă, ce găzduia birourile şi casieria staţiunii de puieţi şi a Grădinii London. în cabinetul său, Gabe London stătea la un birou încărcat cu hîrtii. îşi masa ceafa şi înjura, adunînd o coloană cu numere. îşi trecu degetele groase prin şuviţele scurte ale părului şaten-închis. — Gabe, i s-au ofilit ginkgo-ii1 ăleia. Ridică privirea, pentru a-l vedea pe fratele său mai tînăr, Pete, rînjindu-i din cealaltă parte a biroului. Gabe avu nevoie de cîteva secunde pentru a-şi smulge gîndurile de la cifrele pe care le-avea în cap, şi a înregistra declaraţia veselă a fratelui său. — Cui i s-au veştejit? — Căminului de Pensionari Casa Grande, spuse Pete, ştergîndu-şi, de pămînt, blugii şi dîndu-şi din ochi părul decolorat de soare. Tricoul său alb era plin de praf, cu mînecile smulse, dezvăluindu-i umerii laţi şi braţele bronzate, cu muşchi volu-minoşi. — Iau acum camionul, să-i înlocuiesc, şi pe urmă, la-ntoarcere, mă opresc să scot pyracantha-ii lui Wilkens. Ne vedem la prînz.. — Mhm. Gabe reveni asupra coloanei cu numere, adu-nînd cu repeziciune. în timp ce privea coloana de cifre, imaginea chipului vesel al fratelui său începu să i se aşeze în minte. Ginkgo-ii ăleia. în cap i se aprinse un beculeţ, iar Gabe scăpă pixul din mî-nă. Ochii lui albaştri se îngustară, amintindu-şi de   1. Ginkgo biloba, arbore chinezesc umbros, cu frunzele în formă de evantai şi fructe galbene, plantat pe scară largă (n.t.) i im ii, mda pentru copacii ginkgo. tşl împinse scaunul de lîngă masă atît de re-i'< <!, «, încît aproape îl răsturnă. Se ridică, des- lii'.«' un raft-bibliotecă şi începu să frunzărească prin hîrtii. — Pete! Ieşi în fugă din birou, trecînd grăbit prin dreptul cîtorva clienţi. Picioarele sale lungi, îmbrăcate in jeanşi, păşeau întins, furia crescîndu-i cu fiecare pas. Fugi pe lîngă şirurile prelungi de flori, prin dreptul serelor, pînă în fundul parkingului prunduit, exact în clipa cînd imensul camion tocmai demara. — Pete! Stai o clipă! 1 Pete frînă şi se aplecă pe fereastră, cu un zîmbet. Gabe alergă pînă la camion: — Ăsta-i al treilea set de ginkgo pe care i-am plantat la Casa Grande. — Ştiu. Zîmbetul lui Pete se lăţi, iar în glas i se ivi o tonalitate visătoare. — La dracu'! Niciodată n-am mai pierdut asemenea copaci. E o comandă grasă. Doamna Smith a dat telefon luni, furioasă ca o găină udă din cauza celor dintîi. — Zău? Nu eram aici cînd a sunat. Ochii lui Gabe se îngustară şi privi comanda, amintindu-şi cînd o primise. — Căminul de Pensionari pentru Limită de Vîrstă Casa Grande, citi el cu glas tare. Discutase cu Derek Jackson, cînd planificaseră aranjamentul exterior al noului, centru. Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată pe doamna Smith. — Cum arată doamna Smith? Pete redeveni serios şi dădu din mînă. — Cum arată? Ăă... mai în vîrstă. Căruntă, cu pantofi ortopedici, aparat auditiv. Nu ştiu. Lentile bifocale... Gabe îşi frecă bărbia, privind ochii mari şi albaştri ai fratelui său. în vîrstă de douăzeci şi unu de ani şi luă o hotărîre. — Mda, m-am prins, la stai tu aici. — Hai! se şterse cît ai clipi rînjetul lui Pete, care clipi din ochi. Pot face şi eu treaba asta! — Jos cu tine. Am să plantez eu copacii bă-trîioarei doamne Smith. Ginkgo-ii ăia afurisiţi n-au să se mai veştejească, ofilească sau să le cadă frunzele. — Hei, Gabe... — Tu şi cu Tim nu vă mişcaţi de-aici. — N-o poţi face singur, protestă Pete, în timp ce colegul său cobora din camion. Să stea Tim şi vin eu să te-ajut. — Pete, am parcurs cheltuielile lunare. Avem nevoie de fiecare bănuţ. Ştii cît ne costă pomii ăia Oare se ofilesc? Dă-tejos din maşină. Ocupă-te tu de casierie, iar Tim n-are decît să descarce transportul de pungi cu seminţe de bumbac. Fără tragere de inimă, Pete coborî.' — O să ai nevoie de ajutorul meu. Mă descurc eu, răspunse posomorit Gabe. Urcă la volan, ambreie motorul şi aruncă o privire comenzii pentru a verifica adresa. Schimbă vitezele, iar camionul ieşi greoi în stradă, cu frunzele de ginkgo fremătînd. în biroul Căminului de Pensionari Casa Gran-de, Sandy Smith puse în furcă receptorul telefonului şi ieşi pe culoar, îndreptîndu-se spre apartamentul unde locuia. Se opri în faţa oglinzii, privindu-se şi-i veni să izbucnească în rîs. în rîsul ei se simţea şi o undă de satisfacţie. Trupul îi încăpea şi acum cu uşurinţă în uniforma de su-porteriţă-şefă pe care o purtase cu unsprezece ani în urmă, la liceu. Telefonul sună, smulgînd-o din gînduri şi răspunse iar, pentru a o auzi pe prietena ei, Becky Conners, spunînd „Alo" şi imediat: — Voiam doar să m-asigur, Sandy. Vrei să te duc eu cu maşina la reuniune? — M-aş bucura. Sandy se întoarse, privindu-şi peste umăr fusta verde şi scurtă, bluza albă tricotată, tenişii şi şosetele albe pînă la glezne. — Mă simt ridicolă. — Pariez-că n-arăţi ridicolă. — Nu paria o sumă prea mare. Se, trase de una dintre codiţele blonde, care-i atîrna pe umărul stîng. — Ne vedem la zece jumate. Fotografiile se fac la unşpe punct, după care urmează adunarea şi masa. — Vin cu maşina. Trebuie să-i duc nişte lapte lui Buni. Uite că sună la uşă. Tre' să fug. închise telefonul şi se grăbi să deschidă uşa. O pereche de umeri laţi blocau lumina, iar o cămaşă tricotată albastră mulată pe un piept masiv şi musculos îi ocupă tot cîmpul vizual. Izul de brad, mireasma pădurii, o asaltară ca un vag parfum ispititor care-o incita. Sandy ridică privirea spre doi ochi limpezi, de un albastru profund, mărginiţi cu gene negre şi dese, ochi ce-o făcură să i se taie respiraţia – ochi albaştri măsurînd-o rapid, în echipamentul ei de conducătoare a galeriei. Roşi, conştientă de înfăţişarea ei prostească, dar înainte de-a apuca să spună ceva, străinul se răsti: — Maică-ta-i acasă? Sandy înclină capul, simţind un fior de mulţumire şi amuzament. Se apropia cea de-a douăzeci şi noua aniversare a zilei ei de naştere şi o aştepta trepidînd de nerăbdare. Pe moment, fapiul că un bărbat atrăgător o luase drept suporter liceana era absolut satisfăcător. Nu putu risca să vorbească, de teamă că va llbucni în rîs, aşa că doar clătină din cap. — Sînt de la Pepiniera London. I s-au ofilit copacii ginkgo şi am venit să-i înlocuiesc. — A, copacii ginkgo! E pentru a doua oară că e-au ofilit. — Şi ultima. în timp ce bărbatul privea în jur, Sandy. observă că era atît de înalt, încît aproape atingea cu creştetul capului pragul de sus al uşii. Deasupra unei frunţi late, părul său castaniu ondulat lucea în tonuri arămii. Trase din nou adînc aer în piept, delectîndu-se cu mirosul proaspăt. — Unde-s cei care trebuie înlocuiţi? Poţi să-mi arăţi? — Sigur. Pe-aici domnule... — London. Gabe London, se prezentă el cu un glas ca un murmur profund, care lui Sandy i se fixă imediat în minte. — Bună. Eu sînt Sandy Smith. închise uşa şi porni pe lîngă el, conştientă de înălţimea şi picioarele lui lungi, pe cînd străbăteau gazonul larg, în pantă, ce cobora spre stradă. în spatele lor se înşirau apartamentele de cărămidă roşie care reprezentau nucleul căminului de pensionari. CTT) — Sandy, maică-ta poartă lentile bifocale? — Nu, nu poartă aşa ceva. Sandy îi aruncă o privire scurtă, întrebîndu-se ce-avea în minte. Cu ce l-ar fi interesat pe Gabe London ochelarii pe care-i purta Claire Jackson? Tînărul înclină capul, privind-o. — Bifocale, pantofi ortopedici, mormăi el. Nu-mi dădusem seama că e atît de tînără ca să aibă o fiică de vîrstă ta. — Ei bine, este. O măsură de sus şi pînă jos, studiind-o într-un mod care-o făcu să roşească. — Sandy Smith. Erai aici cînd au venit oamenii de la răsadniţă să planteze copacii ginkgo? — Da.. Dădu din cap. — Nu cred că o să mai aveţi necazuri cu ginkgo-ii. Poţi să-i spui lui maică-ta. — Ştiţi cumva din ce cauză s-au veştejit? — Am o bănuială. — Ce anume? — l-aş zice „Boala lui Pete". — O boală a muşchiului de turbă? — Pe-aproape, replică el sec. Sandy arătă cu mîna. — Uite ginkgo-ii. Aceştia doi sînt ofiliţi, ca şi cel de lîngă centrul de recreere... – se opri, arătînd o clădire mare din cărămidă roşie -...şi cel aflat la <jF> i.c.uii <l ! apartamentul meu. Chiar în faţa fereşti «il dn la dormitor. — Of, grozav! Se apropie de unul din copaci, atingînd o frun-rft veştedă. Arborele atîrna moleşit; frumoasele frunze în formă de evantai, devenite maronii, zăceau pe pămînt în jurul trunchiului zvelt. — Lua-l-ar dracu'! Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit de prezenţa ei, întoarse brusc capul şi spuse: — Scuză-mă, Sandy. încercă să rămînă solemnă, în timp ce dădea din cap. — Nu face nimic. — E ceva de rîs? se îngustară ochii lui Gabe. — Nu, domnule. O petrecu cu o privire impersonală şi apoi surîse. — Eşti şefă de galerie la Wilson High? — Cum aţi ghicit? — Şcoala s-a terminat, rîse Gabe. Aveţi practică pe timpul verii cu galeria? — Cam aşa ceva. — Şi eu am urmat la Wilson High. Cu mult timp înaintea ta. Cînd vine maică-ta acasă? Aş vrea să vorbesc cu ea despre copacii ginkgo. — Va lipsi o vreme. — Taică-tău e-aici? — Nu, şi taică-meu vitreg e plecat. — Tatăl tău vitreg? — Derek Jackson. — Proprietarul. Ei, aş vrea să discut cu maică-ta sau tăticu-tău vitreg despre îngrijirea ginkgo-ilor. — Puteţi să-mi spuneţi mie. > Gabe zîmbi. — Aştept să-i spun lui maică-ta. îi zici să-mi dea un telefon cjnd vine acasă? Mîna i se strecură în buzunarul strîmt al blugilor albiţi. Scoase o carte de vizită şi i-o întinse. — Ai aici numărul meu. — Domnule London, mai bine spuneţi-mi mie. Părinţii mei lipsesc din oraş. Eu mă ocup de Casa Grande. — Te-au lăsat pe tine să te ocupi? ' — Ei, sînt destul de mare! De astă dată nu-şi putu reţine rîsul, făcîndu-l pe Gabe să se încrunte. — Eşti destul de mare, nici vorbă. Sandy, dacă nu-i ieşi în cale fratelui meu, cred că ginkgo-ii au s-o ducă de minune. Sandy clipi din ochi. — Adică... Lăsă fraza neterminată. Culegînd de pe un ram o frunză cafenie, Gabe dădu din cap, solemn. — Nu vreau să te simţi jenată, dar cred că — - TuT)-^- iiini<i|n ii mor fiindcă Pete vrea să mai treacă pe \m lltirţ Dar e absurd! Puştiul ăla... se întrerupse brusc, cînd Gabe London se răsuci pe călcîie, holbîndu-se la ea. Are douăzeci şi unu de ani. Cu trei-patru ani mai mult decît tine. — Ei, părea mai tînăr, declară ea serioasă. — Să i-o spui data viitoare cînd îl mai vezi. - — Am înţeles, să trăiţi. — Sandy, e ceva comic în toată povestea asta? — Nu, să trăiţi, replicarea, muşcîndu-şi buza ca să nu pufnească-n rîs. în ochii aceia albaştri începeau să se aprindă scîntei şi nu voia să devină ţinta lor. — N-aţi plănuit-o tu şi Pete, sper? — A, nu, domnule! Eu sînt cea care-am hotărît să plantăm copaci ginkgo. îmi place arborele ginkgo. Are ceva magic în el. — Magic o să fie dacă supravieţuiesc. — Vreau ca ginkgo-ii să trăiască. E descurajant că se ofilesc aşa. Prezintă interes pentru oamenii de-aici şi-i necăjeşte să vadă frunzele îngălbenin-du-se şi căzînd. — Necăjeşte e un cuvînt blînd, murmură el. Sandy privi peste întinderea unduitoare a gazonului, cu straturile sale de brebenei albi şi violeţi, tufe de liliac şi de trandafiri, bujori roz, pîlcuri de petunii purpurii, alături de mlădiţe de ginkgo, stejari şi sălcii. — E un aranjament drăguţ. Tuturor ne-a plăcut. — Mulţumesc. îţi plac oamenii de aici? — A, foarte mult. Gabe zîmbi, cu un surîs larg care-i rida obrajii, răspîndind în evantai încreţituri la colţurile ochilor şi azvîrlind în văzduh scîntei invizibile. — Nu c-aş vrea să-mi bag nasul, da' n-ai un prieten stabil? Sandy îşi privi vîrfurile tenişilor, străbătută de un amestec de sentimente. Vîrfurile cafenii ale cizmelor lui ieşeau de sub tivul ros al blugilor. Continuă, destins; cu glasul de contrabas, care-i atrăgea lui Sandy întreaga atenţie. — Dacă nu ai un prieten stabil, i-aş putea sugera lui Pete să-ţi dea telefon şi să se termine odată toată beleaua asta cu copacii ginkgo. E mai mare decît tine. Mama ta ar avea ceva de obiectat să ieşi în lume cu un băiat mai mare? — Nu cred c-ar merge. — Probabil ai dreptate. Eşti destul de matură, ştiai? — Mulţumesc. Chiar credeţi? — Mhm. Trebuie să-mi aduc hîrleţul din camion. Ar fi timpul să bag copacii în pămînt. — O s-o faceţi singur? Data trecută au venit aici trei oameni. Mă descurc. Sandy îi privi umerii laţi, muşchii volilminoşi ai hmţnlor şi încuviinţă în tăcere că avea toate şan-m-I<- sa se descurce. — Copacii vor trebui stropiţi zilnic? — Mda, o vreme. Se-apropie căldurile. Ajunge na ţii furtunul lîngă rădăcini şi să laşi apa să se Infiltreze încet. Te ocupi de copaci? — Da. Mă mai ajută cîteodată şi unii dintre locatari. Domnului Payton îi place să moşmondească prin curte. Gabe îi zîmbi cu căldură. — Eşti o puştoaică drăguţă, Sandy. Pariez că celor de pe-aici le place să te aibă prin preajmă. O studie un moment, apoi adăugă: — Ce păcat că nu eşti mai mare cu un an, doi... — Să nu-mi doriţi asta! începea să regrete că nu-i spusese adevărul de la bun început. Gabe London avea cei mai sexy ochi albaştri pe care-i văzuse în viaţa ei şi un glas care-i umplea venele cu scîntei la fiecare cu-vînt rostit. Dar acum era prea tîrziu. Gabe rîse. — Ascultă, roag-o pe mama ta să-mi dea un telefon cînd revine în oraş. Cred că acum copacii o vor duce bine, dar aş vrea să discut cu — Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Sandy. Ceva "se înfierbîntă în jurul ei. Glasul lui Gabe era prietenos, impersonal, dar avea o profunzime diafană, era masculin şi imposibil de uitat. Absolut de neuitat. Deschise gura să-i spună adevărul despre vîrstă ei, apoi o închise la loc. Ridicol. Avea să planteze copacii ginkgo şi să plece, iar drumurile lor n-aveau să se mai intersecteze niciodată. Clătinînd din cap ca pentru a alunga ideile prosteşti, Sandy întinse mîna. — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule London. Mîna lui mare o cuprinse pe-a ei şi, cît ai clipi, între ei scapără un curent electric ca flacăra unui chibrit aprins. îşi simţi obrajii încingîndu-se. El se încruntă, privind-o atent, după care scutură capul, parcă revenindu-şi dintr-un acces de ameţeală. — Categoric, ştiu din ce cauză se ofilesc -ginkgo-ii, îi spuse încetişor, glasul său aspru făcînd-o pe Sandy să i se taie respiraţia; reveni la nivelul normal. Distracţie plăcută la practică. Se întoarse şi porni spre camion. Sandy îi mai privi un moment mersul vioi, înainte de-a se întoarce în apartament. Pentru prima oară – de cîtă vreme? – remarcase un bărbat. îl remarcase de-a binelea. Poate reuşea în sfîrşit să treacă peste Seth, lucru pe care ajunsese să-l creadă imposibil. ii i timp ce spăla vasele, îl privi pe Gabe Lon-ili ui cum scotea din ţarină un ginkgo veştejit, lf*gtndu-l de tulpină. Muşchii braţelor sale bron- i« ne încordau, iar blugii i se mulau pe picioa-miri vînjoase, bine proptite în pămînt, depărtate, In timp ce zgîlţîia copacul. îşi şterse fruntea cu Iuntul, îngenunchind să taie o pungă cu muşchi dt turbă, executînd toate mişcările cu o coordonare perfectă, atletică, flexîndu-şi muşchii. Sandy oftă, se rezemă cu şoldul de tejgheaua bucătăriei şl continuă să-l privească lucrînd. După un timp, umplu un pahar cu apă de la frigider şi ieşi. — Domnule London, doriţi să vă răcoriţi puţin? Gabe s*e îndreptă, proptindu-şi cazmaua de şold şi ştergîndu-şi pe pantaloni, mîinile pline de pămînt, după care îşi trecu din nou un braţ peste fruntea transpirată. — Sigur că da. Mulţumesc, Sandy. Luă paharul, dînd capul pe "spate în timp ce-l bea. Sandy îl privi cum stătea sub copacul ginkgo. Ramurile suple şi tinere ale arborelui aveau pe ele mănunchiuri prelungi de frunze în formă de evantai, legănîndu-se pe deasupra părului des, castaniu al lui Gabe. Frunzele din capătul unei crengi i se sprijineau pe umărul masiv. Sandy avu senzaţia că, ori de cîte ori avea să privească acel gingko, şi-l va aminti pe Gabe cum stătea sub el. Avea obrajii şi pantalonii mînjiţi cu noroi, în locul unde-şi ştersese mîinile. Arăta pă-1 mîntesc, senzual şi atrăgător. Clipi din ochi, sil lindu-şi atenţia să se îndrepte spre un rond de petunii din apropiere. — Ai planuri de facultate? Sandy se mulţumi să ridice din umeri. — Ai prefera vreo profesie anume? — Aş vrea să fiu fizioterapeut. — A, asta-i remarcabil. — îmi plac oamenii. — Şi pariez că şi tu le placi lor. îi întinse paharul, iar degetele li se atinseră uşor. — Mulţumesc, Sandy. — N-aveţi pentru ce. Gabe zîmbi, întorcîndu-se din nou să sape, iar ea reveni în apartament. îşi apăsă o mînă pe mijloc, dîndu-şi seama ce făcea şi privindu-şi degetele. Ce avea acest Gabe London de-o făcea să fie dintr-o dată complet şi conştientă de făptura lui? Sentimentul nu era reciproc. Tonul său impersonal indicase clar acest lucru. Dar, chiar şi impersonal fiind, ce glas sexy avea! Mai privi odată afară, pe furiş. în timp ce se îndepărta la volanul maşinii, Sandy îi făcu cu mîna, privindu-l cum îi răspundea la rîndul lui. Dădu colţul, iar gîndurile i se abătură spre problemele ce-o aşteptau. Buni. Imaginea nrjide, neînduplecate, i se ivi în minte. ii i i Crane, care o crescuse în egală măsură cu iniiin ii oi. Sandy oftă, făcîndu-şi griji cu privire la ii abordare pentru a o convinge pe Buni să mute la Casa Grande. Şi toate argumentele pe >i I le prezenta în sinea ei erau vechi, respinse iln|, i do Buni. Gabe privi maşina dispărînd după colţ. Dră-u ilaşă puştoaică. Foarte drăgălaşă. Şi se purta Gi şi cum ar fi avut o vîrstă mai coaptă. Avea eenzaţia cum nu se mai poate mai ciudată că-şi rlsese de el, dar fără nici un temei concret. Şi, preţ de-un moment, cînd o privise-n ochii aceia mari şi verzi... Clătină furios din cap şi azvîrli o cazma de pămînt roşu. l-ar fi putut suci cu uşurinţă gîtul lui Pete. Opt copaci ginkgo iniţial, patru veştejiţi înlocuiţi acum, trei data trecută – în total, cincisprezece ginkgo. înjurînd în surdină, se gîndi la rînjetul suculent al lui Pete şi la visătoarele sale cuvinte: „I s-au ofilit ginkgo-ii ăleia". Tare i-ar mai fi plăcut să-l ofilească el pe Pete. Şi se mai gîndea şi la fusta scurtă ce se freca de picioarele acelea lungi, frumos formate, în timp ce se îndepărta de el. — Nu-i decît o puştoaică! mîrîi el printre dinţi. Totuşi, îi aducea aminte de lucruri uitate – un sentiment de veselie, cu inima uşoară, care în — -<ym- ultima vreme îl cam ocolise. Furios, Gabe aruncă încă o lopată de ţărînă i azvîrli hîrleţul pentru a scoate copacul din pămînf Două ore mai tîrziu, stătea în biroul său, prj vindu-şi fratele. — Am înlocuit toţi ginkgo-ii. Iar ăştia au să îri florească. Ai priceput? — De ce te-aprinzi aşa? Ce vină am eu că s-ai ofilit pomii? — N-ai nici o vină? — Pe toţi dracii, nu! ; Deodată, ochii lui Pete se rotunjiră. — Crezi că le-am făcut eu ceva? Gabe îşi trînti scaunul la loc, cu o bufnitură. — Că tot veni vorba, am cunoscut-o pe Sandy Smith. De ce nu-i ceri pur şi simplu o-ntîlnire şi să se termine cu toată povestea? Lasă ginkgo-ii-n pace! — Mamă! Propui s-o chem la o-ntî!nire? — Mhm, tot ce poate face mai rău e să spună nu. — Păi exact asta a făcut! Nu crezusem c-ai fi de acord. — Ai şi invitat-o? Chipul lui Pete se făcu stacojiu. -Mda. — Pete, lumea-i plină de fete drăguţe. — Ea e mai mult decît o fată drăguţă! i'iiil i se schimbă şi rămase cu privirea pier- <hl 11 |Ol. i Cînd zîmbeşte, e frumoasă. Are nişte dinţi rfictl. Albi ca zăpada. Moşi era de acord în privinţa zîmbetului ei, Hpbe se răsti impacientat: Ai de gînd să uiţi zîmbetul ăla al lui Sandy 'îi mi ii? încerc să ţin afacerea asta pe roate şi ii i mi pot permite să înlocuiesc copaci. — N-ai prevăzut bani la buget pentru înlocuiri? — Normal c-am prevăzut. Dar dacă se mai în-iimplă, depăşesc bugetul. — N-ai să depăşeşti nici un buget. în viaţa ta n-ai depăşit nici un buget, Gabe. Nu vrea să iasă cu mine. — Rahat cu mac. Priveşte-n jur. — Are cel mai drăgălaş zîmbet din SUA. Gabe înjură încet. — Cînd ţi-or ieşi odată gărgăunii din cap! — Ochii ei – sînt verzi ca... — Frunzele unui ginkgo viu! N-o să iasă cu tine, aşa că uit-o. — Preferă bărbaţi mai bătrîni. — Ha! Dooşdoi? — Cred că de vîrsta ta. Doar n-ai invitat-o undeva, nu?' Gabe împinse o hîrtie în lături, dezgustat. — Pete, trebuie să termin contabilitatea asta. Nu, n-am invitat-o pe domnişoara Sandy Smith nicăieri! Asta ar fi culmea. Nici n-am s-o invit. E un copil. — Halal copil! Munceşti.prea mult, Gabe. Ţi s-o fi-ntîmplat ceva cu organismul. — Of, pentru numele lui Dumnezeu! Nu te duci odată sa uzi taulele? — Cînd ai avut ultima oară o şustă? — Nu mai ţin minte. Grăbit, adăugă: — Am avut săptămîna trecută o întîlnire cu Joan. — Vezi, nici măcar nu mai ţii minte cînd a fost. Nici o afacere nu-i aşa de importantă. — Asta este. — Nu vrei decît să dovedeşti că ai dreptate. — Aşa o fi. Tot ce ştiu e că nu mai vreau să mă-ntorc la London şi Holmes, să-i fac contabilitatea lui tata. — Mda. Iar eu vreau să joc fotbal profesionist şi ştii ce părere are tata despre asta. — Pete, trebuie să-mi văd de treabă, iar taulele au nevoie de apă. — Mă duc. Da', serios, ai mai văzut un zîmbet ca ăla? Şi genele, trebuie că-s lungi de-un deget. Gabe gemu şi luă un pacheţel de muşchi de turbă să dea cu 'el în frate-său. Pete se feri, sări afară pe uşă şi dispăru după colţ. Gabe rămase cu privirea la foaia de hîrtie din faţa lui şi cu gîndul la zîmbetul lui Sandy Smith. Era un surîs fermecător. Gemu din nou, sonor. — Gabe, bătrîne, o iei pe-alături dac-ai ajuns să visezi cu ochii deschişi la o puştoaică! Luă un pix şi se concentra asupra numerelor, încercînd s-o uiţe pe domnişoara Sandy Smith. Sandy se vîrî în pat, emoţionată de evenimentele zilei şi obosită după orele de dans la reuniune. Fusese nostimă revederea.cu vechile cunoştinţe. Se întinse, frecîndu-şi obrazul de cearşaf, cu gîndul la chipurile pe care nu le mai văzuse de ani de zile. Amintindu-şi o pereche de ochi albaştri şi un zîmbet care o buimăcea pînă-n vîrful degetelor de la picioare. Clipi din ochi, ră-mînînd cu privirea în plafon. Gabe London. De ce-i răsărise oare în minte? Se foi în aşternut, întorcîndu-se pe partea cealaltă şi un alt chip îi umplu gîndurile. Seth Tarleton – o amintire dureroasă, un vid chinuitor care nu părea să se schimbe odată cu trecerea timpului. Seth, ai cărui ochi căprui catifelaţi scînteiau cînd rîdea, al cărui rîs plin, din piept, îi dădea întotdeauna furnicături pe şira spinării. Seth, care-i spusese la revedere fără o tresărire şi plecase la Washington, să-şi urmeze cariera politică. Se întoarse pe spate şi închise ochii strîns, impunîn-du-şi să adoarmă. Auzi un rîcîit. Deschise ochii. încă un rîcîit. Un scrîşnet constant, repetat. Se ridică în capul oaselor, căutînd să străpungă întunericul cu privirea, încercînd să localizeze zgomotul.  Doi Azvîrli la o parte cuvertura şi coborî din pat, pornind cu prudenţă prin cameră. Oprindu-se la fereastră, Sandy dădu perdeaua la o parte şi privi afară. Cineva stătea^ îngenuncheat pe pămînt, sub copacul ginkgo. în lumina lunii luci ceva argintiu, cînd omul bătători ţărîna. Amintindu-şi de conversaţia cu Gabe London, pe Sandy o cuprinse furia. Deschise fereastra. — Hei, tu de-acolo! Omul se ridică şi, rămînînd în poziţie ghemuită, o luă la fugă, repezindu-se în josul peluzei din faţă. Sandy aprinse lumina de afară şi se repezii să deschidă uşa de la intrare, pentru a auzi mo-j torul unei maşini îndepărtîndu-se. Privi îngîndurată copacul ginkgo, înainte de a închide uşa la loc. M A doua zi după-amiază, intră în clădirea de metal a pepinierei şi Grădinii London. Se opri, ] privind în jur, spre rafturile cu sticle de sprayuri pentru insecte, rastelurile cu seminţe de flori, şi-1 rurile de ghivece de lut depuse pe pardoseala dej pămînt, o tejghea lungă şi, în spatele ei, o des- I partitură cu o mică inscripţie: BIROU. După tej-j ghea văzu un cap şaten, aplecat asupra unor ] hîrtii. Cînd se opri în dreptul lui, o asalta un miros proaspăt, de păduri de brazi vara. Deconcertată pe moment, se opri, respirînd adînc. Gabe London lucra la registrul de încasări. Văzuse cu coada ochiului că intrase cineva în birou, j dar termină de pus în saci bulbii de dalie, stînd cu spatele la tejghea. — Cu ce vă pot fi de folos? întrebă el, cîntărind săculeţul şi închizîndu-l. — Domnule London, a umblat cineva la gin-kgo-ul meu! Surprins, Gabe se întoarse, pentru a suferi un real şoc. Privirea sa parcurse rapid părul lung şi blond, legat într-o claie largă în creştetul capului, cămaşa tricotată, galbenă, largă, pînă la blugii strimţi şi, din nou în sus, spre faţă. Ajunse la el un parfum slab de gardenia. Deşi părea mai.vîrstnică decît Sandy, femeia aceasta era prea tînără ca să fie mama lui Sandy. — Domnişoara Smith? — Exact. — Sînteţi sora lui Sandy? — Nu nu-s sora lui Sandy! Azi-noapte m-am trezit şi-am auzit ceva rîcîind, rîcîind... — Doamna Smith. Bifocale, pantofi ortopedici, aparat auditiv. Trebuia să-mi fi dat seama... — Ce tot vorbiţi acolo, domnule London? — Spunea că purtaţi toate astea. — Nu ştiu despre ce vorbiţi şi nici nu-mi pasă! — Copacii ginkgo sînt bine? — Erau, pe la nouă în dimineaţa asta. Cum spuneam... — Sînteţi mama cea mai tînără la înfăţişare, cu o fiică la vîrsta liceului, pe care-am văzut-o. O privea uimit, cu gura căscată. Femeia clipi din ochi, concentrîndu-se apoi asupra lui. — Dumneata şi fratele dumitale sînteţi sonaţi! Nebuni de legat! Ai de gînd să m-âsculţi? Nu vreau ca ginkgo-ii ăia să mi se ofilească iar! > — A, nici eu. Probabil v-aţi măritat la vîrsta de doişpe ani. Sandy clătină din cap. — Pentru informarea dumitale personală, n-am fost măritată niciodată. — N-aţi fost! Credeam că Sandy a spus că tată ei'vitreg... Se opri brusc, cînd femeia arcui sprîncenele* pentru a izbucni apoi în rîs, cu dinţii albi stră lucindu-i. — Eu sînt Sandy Smith. — Dumneavoastră sînteţi Sandy Smith? clip Gabe din ochi. Cea cu codiţe şi uniformă de su-porteriţa? — Era o reuniune a liceului. — Aha. Fir-aş al dracu'. Privirea îi coborî peste sînii ei mici şi drepţi, peste talia îngustă. Tejgheaua îi întrerupse cercetarea, aşa că reveni la ochii verzi care începeau să arunce văpăi. , – Hoţomanco! De ce nu mi-ai spus?! Ce idiot am fost! — N-am zis asta! — îţi rîzi de mine! Sandy îşi ascunse faţa, iar Gabe se simţi atît de indignat, cît şi amuzat. — Nu, nici gînd. — Şi ţi-ai rîs şi ieri! M-am gîndit eu, dar... La dracu', ce idiot trebuie c-am părut! — De fapt, a fost destul de nostim. Zîmbiră amîndoi. Gusturile lui Pete erau rafinate, nici vorbă. Avea un zîmbet ameţitor, care-l făcea să rînjească la rîndul lui. Iar genele-i erau lungi de cel puţin un deget. Şi ce ochi mari şi verzi!... îi venea să-ntindă mîna peste tejghea şi -o atingă. — Ginkgo-ul meu, spuse ea încet, cu o undă de rîs stăruindu-i încă în voce. Mintea lui Gabe începu să revadă conversaţia cu Pete. — Ce-i cu ginkgo-ul tău? — Astă noapte am alungat pe cineva care săpa sub un ginkgo. — O, nu! exclamă Gabe. Mi-a promis! — Tot ce se poate. Nu vreau să mi se ofilească şi copacii ăştia. — Nici eu. — Stăpîneşte-ţi fratele. Nu ies cu el la nici o plimbare. Sînt prea bătrînă pentru el. — Cu cît mai bătrînă? întrebă Gabe, cu respiraţia tăiată. — Domnule London! — Haide, Sandy. Mă cheamă Gabe. Cu cît mai bătrînă? — Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Spune-i să-mi lase pomii în pace! — O să-i spun. Douăzeci... şi cinci? — Douăzeci şi opt pentru încă vreo cîteva săp-tămîni. — Drăguţ! .-nrv—-'—- — Acuma nu-$i face planuri! Gabe rîse. — Nici o grijă. Sînt încurcat cu o roşcovană drăguţică. Vreau ca ginkgo-ii să trăiască, şi sînt un om ocupat. Dar pot înţelege obsesia lui Pete. Sandy zîmbi, buzele ei pline şi roşii despăr-ţindu-se peste dinţii albi, egali, iar Gabe îşi spuse că pînă şi doar acel zîmbet ar fi fost de-ajuns ca să reînvie copacii. — N-ai nici un prieten constant? Unul pe care să i-l poţi arunca lui Pete în faţă? — Din păcate, nu, răspunse ea, fîlfîind o mînă cu degete fine, lipsite de inele. Şi eu sînt ocupată. — Eşti administratorul de la Casa Grande? — Da. E o chestiune de familie. Tatăl meu vitreg e proprietarul, iar eu o conduc, în vreme ce el mai deschide două complexe pentru pensionari la limită de vîrstă, în Texas. Ţin treburile în ordine, conduc microbuzul de trei ori pe săptămî-nă, fac contabilitatea, supraveghez decoraţiunile, rezolv fel de fel de mărunţişuri pentru locatari. — Gabe unde-s crepurile de mirt pitic? strigă Pete, împingînd o roabă pe culoar. Am nevoie de... Maică Precistă! Sandy? — Hei! Pete! strigă Gabe. Prea tîrziu. Pete coborî privirea în timp ce Sandy ţipa şi se strîngea lîngă tejghea. Roaba se clătină, nimerind într-o stivă de ghivece, sfărîmînd argila şi făcîndu-le să cadă de-a rostogolul. Sandy se dădu la o parte din drum. — Mamă Doamne! îmi pare rău. Te-ai lovit? Stai să-ţi iau lutul ăsta de pe picioare... — Să nu te-atingi de picioarele mele! sări Sandy, aterizînd drept peste Gabe, care ocolise tejgheaua. Oh! exclamă ea, călcîndu-l pe picior. O cuprinse cu braţele într-un gest reflex, şi-i simţi moliciunea, talia subţire, parfumul slab de gardenia, acum ceva mai puternic. — îa-ascultaţi, voi doi!... Se desprinse din braţele lui Gabe, privindu-i furioasă pe amîndoi. — Eu n-am făcut nimica, se' dezvinovăţi Gabe. Ai dat cu spatele peste mine. — N-ar strica ca ginkgo-ii mei să trăiască. Acum petuniile arată de parcă ar avea mălură. — Pete, dacă nu... — Vreau să se rezolve cît mai repede. — Trec eu să mă uit la petunii, promise Gabe. — Şi cînd ai să vii, te rog, nu te-apropia de mine! Sandy se răsuci brusc şi plecă. Demară curînd la volanul unei maşini roşii, lăsînd în urmă un nor de praf. Gabe îşi privi fratele, care aduna cu repeziciune cioburile de lut. — Ai fost azi-noapte acolo, să le faci ceva 33 ginkgo-ilor? — Ce, mă crezi nebun? De ce-aş face aşi ceva? — La asta n-am să-ţi răspund. Gabe văzu o clientă în apropiere şi se dusei s-o servească. | 0 oră mai tîrziu se afla pe peluza de la Casa Grande, cu o furie crescîndă, privind straturile de petunii moleşite. Bătu la uşă, iar cînd Sandy îi. deschise, privi în ochii aceia mari şi verzi care-i provocau schimbări în ritmul inimii. Părul i se revărsa pe spate ca o cascadă, cu capetele arcuin-du-se uşor. încercînd să-şi ascundă reacţia, * spuse cu glas indiferent: — Bună. Am venit să văd de copaci şi de flori, îmi mai spui o dată ce s-a întîmplat azi-noapte? Sandy se rezemă cu un şold de uşă, îşi scutură din faţă părul blond şi răspunse: — Eram în pat şi am auzit un rîcîit. Preţ de o clipă, Gabe avu viziunea lui Sandy întinsă în pat, cu părul ei mătăsos răspîndit în evantai pe pernă şi nu auzi nici o vorbă din cele rostite de ea. încercă să fie atent. — Am ţipat la el şi a fugit. Cînd am ajuns la uşă, am auzit o maşină' plecînd. — Eu nu-mi pot permite să înlocuiesc la ne-sfîrşit copaci ginkgo, spuse Gabe, înfruntîndu-şi impulsul de a-i lua în mînă şuviţele lungi de păr ce-i învăluiau umerii. - Am impresia că anunţul ăsta trebuie să i-l «Muci la cunoştinţă lui Pete. l-am zis şi n-a însemnat nimic. Pentru el, mii sînt ceva relativ. E la facultate, pe-o'sumă Mrizorie. Eu am propria mea firmă, apartamentul meu, maşina mea. Crede că-s proprietarul întregii lumi. Lui Gabe îi venea greu să rămînă atent la discuţie. Buzele ei erau pline, trandafirii, apetisante. — Bancnotele înseamnă prea puţin pentru el. Poate-ar trebui să-ncerci la o altă pepinieră. — Glumeşti! exclamă Sandy, proptindu-ş/i mîi-nile în şolduri. Mi-ai garantat copacii ăştia. N-am de unde să mai găsesc acum altă răsadniţă. Trebuia să mă fi prevenit că ai un frate sucit, cînd i-am comandat. Nu ştiam că-l livrezi şi pe el împreuna cu copacii. — Nu e sucit. Mă rog, nu sucit propriu-zis. N-a mai făcut aşa ceva, spuse Gabe, pentru o clipă simţindu-se, însă, de partea lui Pete. De fapt, e un tip popular, iar fetele se ţin scai de el. — Atunci de ce nu iese cu ele-n lume? — Are o prietenă stabilă – sau mai degrabă, a avut. Era înaltă, blondă, cu ochi căprui-închis. Există o oarecare asemănare. Dar a plecat din oraş, pe timpul verii. — N-am putea trimite după ea să vină înapoi? Gabe" rîse. — Din păcate, nu. Kim face un tur al catedre ielor europene, iar înainte de plecare s-au certai Va lipsi timp de două luni, după care se va întîlr cu părinţii ei în New York şi vor mai sta acolo încî două săptămîni. — De ce eu? murmură Sandy — Lasă-mă să stau aici la noapte şi să-pîndesc. — Oh! Sandy făcu un pas înapoi, închizînd pe jumătate uşa. Ce-i asta? Doi suciţi? - — Nu, vreau doar să-l prind pe Pete cu mîna pe ginkgo. — Atunci ascunde-te-n tufele de liliac şi aş-teaptă-l. Păşind afară, arătă cu mîna. — Uită-te la petunii! S-au făcut gri. Ăsta distruge totul. Gabe se întoarse să privească rondurile de flori ofilite. îşi trecu degetele prin păr. — Le vom înlocui şi n-am să-l mai las pe Pete să se-apropie de locul ăsta. — Asta-i o veste bună. — în regulă. La noapte voi veni şi mă voi ascunde în tufele de liliac, numai să nu mă dai pe mîna poliţiei, drept spărgător. Şi unde-mi pot lăsa maşina? — Am să-ţi arăt. în timp ce se îndreptau spre apartamentul ei, Gabe îşi dădu seama că Sandy ajungea cu capul Is nivelul umărului său. Dincolo de curte se afla o alee ce cotea printre două şiruri de apartamente din cărămidă. în capătul şirului era o clădire mare. Gabe se opri să observe locurile. — Copacii de-aici din spate se prezintă bine. — într-adevăr. îl atinse uşor pe braţ şi totuşi Gabe simţi contactul ca şi cum i-ar fi ars pielea cu un tăciune. Ea îşi retrase mîna, iar el o auzi inspirînd repede, drept pentru care se întrebă dacă avusese aceeaşi reacţie. Sandy spuse, cu vocea puţin mai coborîtă: — Poţi să-ţi laşi maşina acolo, lîngă apartamentul cincisprezece. E ultimul dinaintea infirmeriei şi a locuinţei noastre. Domnul Payton nu are maşină, îi voi spune că ţi-o parchezi acolo. înclină capul. — Chiar ai să te-ascunzi în liliac? — Ce mai mod de-a-mi petrece seara! Gabe rînji, iar inima începu să-i bată mai repede cînd Sandy surîse la rîndul ei.

Sotie pentru o noapte Day Leclaire CAPITOLUL I — Anna, trezește-te! Vru să răspundă, dar nu reuși să scoată nici un sunet. — Deschide ochii, dragostea mea! Privește-mă… Vocea era gravă, autoritară. În același timp, din ea răzbătea o notă de rugăminte care semăna cu teama. De ce n-o lăsau în pace? De ce voiau s-o smulgă din tenebrele liniștite care-o înconjurau? Se simțea atât de obosită… — Anna! Încercă să-și miște capul. O durere fulgerătoare o făcu să încremenească și-i tăie răsuflarea. — Chris… Cuvântul îi scăpase într-un geamăt, fără să știe nici ea de ce. Dar era deja o victorie că reușise să vorbească, așa că repetă slab: — Chris… Își ridică pleoapele. Un bărbat stătea aplecat spre ea: avea fața atât de aproape de a ei, încât nu reușea să vadă nimic altceva. Totuși trăsăturile lui se pierdeau parcă în ceață și nu reușea să le distingă prea clar. — Cine e Chris? întrebă el cu o voce aspră. Nu fu în stare să-i răspundă. Durerea îi zvâcnea în tâmple cu dușmănie. Vru să-și ducă mâna la cap, dar el i-o prinse și i-o strânse ușor. — Te-ai rănit la cap și ai fruntea bandajată. Ești în afară de orice pericol. În afară de pericol? Despre ce pericol putea fi vorba? Atâtea întrebări se îngrămădeau în capul ei, încât nu putu să formuleze nici una. Memoria ei era cufundată într-o ceață deasă care-o împiedica să gândească. Una din ele reuși totuși să răzbată prin negura care-i învăluise creierul. — Cine ești? se interesă ea. Aceste două scurte cuvinte fură de ajuns ca s-o epuizeze și pleoapele i se închiseră imediat. — Sunt Sebastian, răspunse el cu o voce răgușită din care răzbătea suferința. Sunt soțul tău. Ea încercă să protesteze, dar nu avu puterea necesară. Își mișcă buzele, dar. nici un sunet nu ieși de pe ele. „Eu nu sunt măritată!”, ar fi vrut ea să strige. * * * Când își reveni din nou, constată că era întinsă pe un pat de spital, De data asta nimeni n-o opri când își duse mâna la cap, atingându-i cu vârful degetelor pansamentul care-i acoperea fruntea. Fusese rănită… Dar în ce împrejurări? Nu reușea să-și reamintească. Și de altfel prefera să nu-și reamintească. Lăsă să-i cadă mâna în timp ce ecoul unei voci grave, insistente, răsuna în urechile ei: „Anna!“ Apoi, din nou, acele cuvinte năucitoare: „Sunt Sebastian. Sunt soțul tău“. O trecu un fior. Nu, ea nu era măritată. Și oricum nu purta verighetă. N-avea nici măcar o dungă de culoare mai deschisă pe piele care să indice că purtase vreodată un inel. Dacă nu cumva… Timp de o fracțiune de secundă o imagine dansă în fața ochilor ei. I se păru că aude tunetul, apoi un fulger orbitor făcu să scânteieze un inel împodobit cu diamante. Diamante care descriseră un arc de cerc luminos înainte să dispară înghițite de tenebre. Se agită sub cearșafuri. Trebuia să plece. Trebuia neapărat să plece înainte de… înainte de ce? Memoria ei păru să facă un salt brusc, încercând să se apropie în semn de provocare: dacă-și reamintea, se va declanșa inevitabilul. Și nu va mai putea fi stăpână pe desfășurarea evenimentelor. Nu mai avea decât o singură soluție: să alunge amintirile în fundul memoriei. Să le îngroape ca să nu mai poată reveni niciodată și să-i facă rău. * * * Când deschise din nou ochii, durerea se potolise. Simțindu-se mai puternică, plimbă în jurul ei o privire intrigată. Jaluzelele erau lăsate, permițând să se strecoare raze de lumină care proiectau umbre mișcătoare pe pereți. Un coș superb de flori era așezat pe o masă. Un fâșâit de hârtie îi atrase atenția. Întoarse capul și, dintr-o dată, îl zări. El citea The Wall Street Journal, așezat la căpătâiul ei. Își amintea un mod vag că-l văzuse de când fusese internată în spital. Îi vorbise. Pronunțase un nume… își mușcă buzele și încercă să se concentreze. Dar în ciuda eforturilor ei, nu fu în stare să-și amintească ce-i zisese. Privirea i se întoarse plină de curiozitate spre el. Părul negru îi cădea pe frunte. Avea un chip aspru și bronzat – fața unui bărbat obișnuit să trăiască în aer liber. O cicatrice fină îi brăzda obrazul drept, stricând armonia trăsăturilor aproape perfecte. Ea se încruntă. Nu. Nu putea fi măritată cu bărbatul acesta. Cicatricea dădea fizionomiei lui un aspect neliniștitor și fascinant totodată. Ce i se întâmplase oare? Un accident? O încăierare? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. O singură certitudine: îl vedea pentru prima oară pe acest bărbat. Și-ar fi amintit dacă l-ar mai fi întâlnit. Nu făcea parte din cei pe care-i dădeai cu ușurință uitării. Din nou un fâșâit. Mai întorsese o pagină. Ea își umezi buzele și-și făcu puțin curaj. — Te rog… Propria ei voce îi sună ciudat în urechi. Răgușită, speriată și mai înfundată, ca și cum nu se folosise de mult timp de ea. El tresări, apoi își lăsă încet jurnalul deoparte. Îi întâlni ochii cenușii care-o priveau cu o intensitate aproape dureroasă. O privea cu respirația tăiată. Dar, fără îndoială pentru a-și ascunde emoția, luă imediat cu un aer impasibil. — Bună, Anna, șopti el cu o voce neutră. Cum te simți? Ea își mușcă buzele. îi spusese Anna. Deci o cunoștea. Anna? Prenumele ăsta nu-i evoca pe nimeni. Și în mod sigur nu era al ei. N-o confunda cu altcineva? Un sentiment de spaimă o cuprinse. Dacă el se înșela… Dacă nu era ea Anna… Atunci cine era? Ritmul cardiac i se acceleră în timp ce căuta cu febrilitate un răspuns la întrebare. — Anna? Vocea bărbătească răsună în tăcerea camerei, risipindu-i gândurile. — Te simți rău? — Nu, nu. Mă simt mai bine. Cuvintele pe care voia să le pronunțe i se stinseră pe buze: „Cine ești? De când mă cunoști? Cum se face că nu-mi amintesc nimic? Cine sunt?“ Degetele bărbatului se crispară pe ziar. — Ce se întâmplă? Suferi? — Unde sunt? întrebă ea cu o voce răgușită. — Într-un spital din Florida. — Ce mi s-a întâmplat? — Ai fost rănită într-un accident de mașină, răspunse el cu un aer îngrijorat. — Când? — Acum două zile. — Și e… e ceva grav? — Ai scăpat ușor, date fiind împrejurările. Și schiță un gest în direcția ei. — Ai o cusătură. Ai vânătăi, contuzii. E o minune că n‑ai murit. Făcu o pauză, ca și cum aștepta de la ea o explicație – și ea știu că nu va mai putea să-i ascundă adevărul mult timp. — Presupun că… ar trebui să-mi aduc aminte, nu-i așa? El se crispă. Culoarea ochilor cenușii se închise lent, bătând spre negru, ca și cum înțelegea încetul cu încetul ce însemnau aceste cuvinte. — Vrei să zici că… nu-ți amintești? articulă el în cele din urmă. Ea dădu încet din cap. — Mi-e teamă că da. El mototoli ziarul în mână, apoi îl lăsă să cadă pe parchet. Avea maxilarele încleștate. — Dacă e o glumă, să știi că nu e bună. — Nu e o glumă. — Vrei să mă faci să cred că nu mă recunoști? — Îmi pare rău. Făcu apel la toată puterea de convingere de care era în stare și declară cu tristețe: — Eu… nici măcar nu știu cine sunt. El își împinse scaunul și se îndreptă spre fereastră. Timp de câteva minute rămase nemișcat, uitându-se afară, apoi se întoarse din nou spre ea. Lumina care pătrundea prin jaluzele îi împărțea chipul în zone de lumină și umbre. Îi punea în evidență ridurile de oboseală care marcau colțurile buzelor. Ochii lui, acum de un gri aproape metalic, străluceau de mânie și ciudă. — Eu sunt Sebastian Kane, soțul tău, spuse el pe un ton rece. Și tu ești Anna Kane… soția mea. Acest răspuns avu un răsunet puternic în mintea ei obosită. Într-un colțișor al memoriei, o voce îi repetă aceleași cuvinte: ,,E Sebastian, soțul tău“. — Nu, e imposibil. Nu sunt măritată! Și-i arătă cu nervozitate mâna ei stângă. — Privește! Nu port verighetă. N-am nici măcar o urmă din cauza ei. — Ajunge. Anna. Nu știu ce joc faci, dar îți bați capul degeaba! — Nu-i nici un joc! protestă ea. El își trecu nervos mâna prin păr. — Dacă crezi că în felul ăsta scapi, te înșeli amarnic. Ar fi prea ușor. De ce ai plecat… Și, în primul rând, cine-i Chris ăla? Chris! Un junghi dureros îi trecu prin cap, închise ochii si păli. — Nu cunosc nici un Chris. — I-ai pronunțat numele. Când te-am adus aici, l-ai strigat. Nu-i asta dovada că-l cunoști? Simțea privirea lui fixată asupra ei, inflexibilă, intransigentă. Durerea de cap i se accentuase. — Te rog. Nu pot să răspund la niște întrebări al căror răspuns nu-l cunosc. Văzându-l că vine spre ea, se ghemui sub cearșafuri. Umerii lui largi se reliefau sub cămașă. Se așeză pe marginea patului ei fără să-i ceară permisiunea și-i cuprinse mâinile într-ale lui. — Anna, privește-mă, o imploră el cu o voce blândă. Nu-ți cer decât să te ajut, dar pentru asta am nevoie să aflu adevărul. Ea bătu din gene, speriată de o situație care-i scăpase de sub control. — Ți-am spus adevărul. Nu te cunosc. De ce nu mă crezi? O durere fulgerătoare îi traversă fruntea. Închise ochii, prea obosită ca să mai continue discuția. — Suferi din nou, îi șopti el. Îi lăsă mâinile și se ridică. Pașii lui se îndepărtară și ea începu să spere că o va lăsa singură. Totuși, el nu întârzie să revină, însoțit de o infirmieră și de un bărbat mic de statură care era probabil medicul. — Sunt doctorul Tellbeek, doamnă Kane, spuse acesta din urmă pe un ton plin de solicitudine. Soțul dumneavoastră mi-a spus că aveți câteva goluri de memorie. Goluri de memorie? Toată memoria ei era un adevărat vid! Cu un aer pierdut, îl privi pe Sebastian. Soțul ei? Nu se putea obișnui cu această idee. Se putea oare să fie cu adevărat soția lui? Să fi uitat un lucru atât de important? Examină figura bărbatului în căutarea unei amintiri sau a celui mai mic semn de recunoaștere, dar nu găsi nimic. Și nici nu simțea nimic, în afara senzației apăsătoare că trăiește un coșmar. — Am uitat totul, spuse ea cu o voce tremurătoare, plecând ochii. — Suferiți? Dădu ușor din cap și se strâmbă imediat de durere. Doctorul îi șopti ceva infirmierei, care dispăru ca să revină imediat cu o tavă. — Iată ceva care vă va ajuta să dormiți, doamnă Kane, declară doctorul Tellbeek pe un ton liniștitor, luând seringa așezată pe tăviță. După câteva zile de repaos complet la pat, sunt convins că vă veți recăpăta memoria. Un ac i se înfipse în braț. Mintea i se încețoșă aproape instantaneu, în timp ce o dulce moleșeală îi îngreună capul. Vocea lui Sebastian îi parveni de foarte departe, ca înăbușită de o ceață groasă. — Aș vrea să faceți apel la un specialist. Indiferent cât m-ar costa. Vreau cel mai bun neurolog. — Foarte bine, domnule Kane. — Poate să primească vizite? întrebă infirmiera. Un tânăr a cerut s-o vadă adineaori și… — Cine era? întrebă încruntat Sebastian. Cum se numea? — Nu mi-a spus. Interzic ca soția mea să primească vizite fără să fiu consultat în prealabil. Ați înțeles? De mâine voi face demersurile pentru a fi transferată într-o clinică particulară. Camera începu să se miște ca puntea unei nave prinse de furtună. Privirea Annei se agăță instinctiv de singurul element stabil – Sebastian. Era conștientă de neliniștea și de puterea lui și nu îndrăznea să-l scape din ochi, de teamă ca totul să nu se scufunde, fără speranță de întoarcere, în întunericul înghețat și amenințător care se căsca în spatele ei. Apoi, brusc, camera dispăru, ca înghițită de un vârtej. Sebastian apăru în fața ei atât de aproape încât l-ar fi putut atinge. Întinse mâna spre el dar gestul rămase neterminat, și scoase un strigăt. El se schimbase. Părul lui negru îi ajungea până la umeri, strâns de o bandă roșie fixată pe frunte. Cămașa descheiată dezvăluia pieptul puternic acoperit de un păr negru și creț. Ochii lui… Ochii lui nu mai erau cenușii ci la fel de întunecați ca o noapte fără lună, iar în mâna lui… În mâna lui strălucea lama unui cuțit de pirat. — Nu, șopti ea. Nu e posibil. Ca răspuns la geamătul ei, Sebastian înaintă spre ea cu un aer necruțător. Ea închise ochii cu un strigăt înăbușit și se lăsă înghițită de tenebre. * * * Următoarele trei zile trecură foarte repede. Sebastian o instalase într-o clinică particulară, sub pretextul că aici e mai bine îngrijită. Dar ea avea sentimentul că această decizie ascundea poate ceva în legătură cu acel bărbat care încercase s-o viziteze la spital. Luxul care-o înconjura nu înceta s-o surprindă. Camera beneficia de tot confortul modern – televizor cu telecomandă, video și aer condiționat, încăperea, spațioasă și luminoasă, mobilată cu un gust desăvârșit, dispunea într-un colț de un salonaș și în alt colț de o sufragerie micuță. Baia era la rândul ei o minunăție. Uscător pentru păr, săpunuri parfumate, fier electric de ondulat părul, prosoape pufoase, halate de baie și cămăși de noapte. Parcă ar fi fost într-un hotel de cinci stele. Tot felul de doctori veneau s-o vadă. Când, în a patra zi, i se dădu voie să facă duș fără asistentă, savură această libertate cu o nespusă plăcere. Apoi puse o cămașă de noapte de un galben pal și un neglijeu asortat. Se părea că dispune de o garderobă impresionantă, deși nu-și amintea să fi purtat nici una din aceste frumuseți. O bătaie discretă în ușa de la baie. Deschise și se trezi fată-n față cu Sebastian. — Încă un doctor? întrebă ea cu o voce resemnată. Mai acordă-mi un minut să-mi usuc părul. El se sprijini de tocul ușii, umerii lui largi blocând intrarea. — Nu te grăbesc. Examenele medicale s-au terminat. — În sfârșit o veste bună! Ea șterse oglinda aburită cu un prosop și priva cu ezitare imaginea reflectată în ea. Sebastian se încruntă. — Ce nu merge? — Mă simt dezorientată, declară ea ridicând din umeri. Am impresia că văd o străină. El ridică din sprâncene cu un aer neîncrezător și se apropie de ea. Încăperea păru că se micșorează instantaneu și că nu are nici un loc să se ascundă, presupunând că ar fi dorit-o. — Vrei să zici că nu te recunoști? Ea se studie cu o atenție sporită. Niște ochi verzi umbriți de gene lungi luminau o figură de un oval perfect. — Deloc, răspunse ea încercând să-și păstreze calmul. Nici măcar nu-mi amintesc cum îmi aranjam părul. O cută brăzdă pentru o clipă fruntea lui Sebastian, apoi mâinile lui cuprinseră umerii tinerei femei cu un gest liniștitor. — Eu îmi amintesc, spuse el calm luând peria. Și se puse pe treabă cu o îndemânare care-o uimi. Părul ei de un castaniu cu reflexe de aur aluneca între degetele lui Sebastian ca mătasea. Șuvițele ude se transformau în bucle care i se răsfirau pe umeri, în timp ce altele îi ascundeau cu dibăcie cicatricea de pe tâmpla dreaptă. Îl privi fix în timp ce o coafa. Nu reușea încă să se învețe cu ideea că acest bărbat e soțul ei. Nu dorința de a crede îi lipsea, fiindcă simțea nevoia să se sprijine pe cineva. Dar era ceva care-o împingea să se țină la distanță, să nege cu strășnicie că ar fi putut trăi împreună momente intime. Nu numai că-i uitase numele și chipul, nu-și aducea aminte nici să-l fi iubit sau să-l fi sărutat. — Tu… tu m-ai coafat și altă dată, spuse ea cu o voce ezitantă. — Da. Mi s-a întâmplat de câteva ori. Lăsă peria jos și-i cuprinse umerii cu mâinile. — Și acum, ce vezi? Ea își întoarse din nou ochii spre oglindă și se privi cu satisfacție. Părul îi încadra cu bucle mătăsoase chipul fin. — Văd o femeie de vreo douăzeci și doi de ani, impecabil coafată. — Vezi o femeie de vreo douăzeci și patru de ani, impecabil coafată, spuse el râzând. Ea își încreți nasul. — Oh! Așa bătrână sunt? — Nu m-am simțit niciodată atras de puștoaicele abia ieșite din liceu. Prefer femeile mai mature, cu mai multă minte. Presiunea mâinilor bărbătești de pe umerii ei se accentua. — Continuă. Ce altceva mai vezi? — Îmi place chipul meu, spuse ea după câteva clipe. Cu excepția aluniței. El își ridică mâna cu o mișcare mângâietoare și atinse cu vârful degetului minusculul punct care-i împodobea obrazul drept. — Iar mie mi se pare adorabilă. Ea se înroși, surprinsă de gestul și glasul mângâietor. — Îți mulțumesc, dar asta nu schimbă deloc faptul că… — Anume ce? — Că nu e de așteptat să fii căsătorit cu o femeie ca mine, reluă ea. — Daaa? Sebastian o privi printre gene. — Și ce gen de femeie crezi că mi s-ar potrivi? — O femeie senzuală și sofisticată. Și cred că nu corespund acestor criterii, spuse ea ridicând din umeri. — Poate că eu caut alte calități. — Care de exemplu? — Privește în oglindă: o să le vezi pe toate. Anna inspiră profund și se privi îndelung, încercând să ghicească ce ascundeau aparențele. — Ce trebuie să văd? — O bărbie încăpățânată și mândră. O privire care nu se ferește. O gură zâmbitoare care trădează un ascuțit simț al umorului. — Tu asta vezi? întrebă ea perplexă. — Vedeam. — Și acum nu mai vezi? întrebă ea cu un aer neliniștit. Tăcerea lui fu cel mai clar răspuns. — A sosit momentul să vorbim serios, spuse ei în cele din urmă. Deci sunase ora. Ea aștepta această clipa de când își recăpătase cunoștința la spital. Sebastian rămăsese ciudat de discret până în prezent, limitând discuțiile lor la vorbe banale, așteptând… Așteptând ce de fapt? Să-și recapete singură memoria? Ca medicii să descopere cauza amneziei? Evitase în mod deliberat să abordeze trecutul și viitorul, pentru un motiv doar de el cunoscut. Indiferent însă ce fusese, acum o să primească niște explicații. — În acest caz, putem coborî în parc? întrebă ea. — Bineînțeles. N-aveam intenția să discutăm în baie. Așteaptă-mă aici, să mă duc după un scaun cu rotile. Ea se întoarse spre el. — De ce? Sunt în stare să merg. — Administrația nu vrea să-și asume nici un risc inutil. Aranjează-te, mă întorc într-o clipă. Ea îl urmări din ochi, apoi se mai uită o dată în oglindă, simțind un nod în gât. Și deodată nu mai fu sigură ca are chef să audă ce avea el de spus. Și din nou senzația neliniștitoare că va fi confruntată cu o situație care-i scăpa de sub control o cuprinse, mai intensă ca niciodată. Auzind un zgomot în cameră, întredeschise ușa de la baie crezând că s-a întors Sebastian. Două infirmiere schimbau patul flecărind. Anna încremeni când prinse sensul vorbelor: — Ești sigură? A angajat un detectiv particular? Dar de ce să facă asta? — Probabil fiindcă nu crede mai mult ca medicii în amnezia ei. N-o să-mi scoată nimeni din cap ideea că e ceva în neregulă cu povestea asta cu accidentul. Anna se dădu înapoi, simțind că inima îi bate cu putere. De ce apelase Sebastian la un detectiv particular? Ca să ancheteze accidentul… sau pe ea? Cele două femei terminaseră de făcut patul și făceau acum ordine în colțul unde era salonul. — Ceea ce e sigur e că n-are încredere în ea. Dacă nu, de ce-ar fi dat ordin ca ea să nu părăsească niciodată camera fără să fie însoțită? După părerea mea, vrea s-o împiedice s-o întindă! — Posibil. Și pe urmă, asta ar explica de ce îi interzice vizitele. Poate îi e teamă că o să vină misteriosul ei amant… Colega ei pufni în râs. — De ce misterios? Din contră, cu cred că soțul și amantul se cunosc… Se îndepărtară continuând să râdă. Anna își duse mâna la gură, simțind că tot sângele i s-a urcat la cap. Instinctul ei n-o înșelase. Se petrecea ceva anormal. Un lucru mult mai grav decât își imaginase. Primul ei reflex fu să se repeadă pe culoar, să-l prindă din urmă pe Sebastian și să-l someze să se explice. Dar impulsul dispăru la fel de repede cum apăruse. Trebuia să reflecteze. Ca să facă față situației. Se îndreptă spre masă și bău un pahar cu suc de portocale. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât vărsă o parte din conținut pe jos. „Liniștește-te!“ își porunci ea, închizând ochii. Un mister plana asupra împrejurărilor în care avusese loc accidentul, ca și asupra necunoscutului care încercase s-o contacteze la spital. Și nu exista decât un singur mod de a înțelege ce se petrecuse: să-l interogheze pe Sebastian, în privința accidentului… și a pretinsei lor căsătorii. — Anna? Sebastian intră în cameră împingând un scaun pe rotile în fața lui. — Ești gata? Inspiră profund si se întoarse spre el. — Da. — Perfect. Atunci, hai. Fără să-i mai lase timp să protesteze, o ridică în brațe și o așeză pe scaun, apoi îl împinse pe culoar. Holul clinicii era înveselit de plante verzi și ferestrele numeroase erau deschise spre cerul albastru. Sebastian o conduse pe Anna până în parc, opri scaunul lângă un gard viu și puse frânele. — Vrei să ne plimbăm puțin? o întrebă el. Ea ezită puțin, apoi acceptă mâna care i se întindea. Merseră umăr lângă umăr pe aleile mărginite cu tufișuri frumos tunse, cu arbuști înfloriți și straturi de flori întreținute cu grijă. Anna mergea încet, bucurându-se de mângâierea soarelui. Era atât de fericită să fie în aer liber după ce stătuse zile întregi închisă, încât aproape îi dăduseră lacrimile. — Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Pari abătută. Ea îi evită, privirea, fixând cu încăpățânare straturile de flori. — Totul e în regulă… în afară de faptul că sunt amnezică și că bărbatul care pretinde că e soțul meu e un străin pentru mine. — Bărbatul care pretinde că e soțul tău? repetă el cu o voce blândă. Își dădea el seama că ea devenea din ce în ce mai nervoasă? îi aruncă o privire pe furiș. — Fără tine nu mi-aș ști nici numele, reluă ea. N-aș ști nici măcar că sunt măritată. — Noroc că sunt eu aici, spuse el liniștit. Și se opri să culeagă o floare de hibiscus de un roșu strălucitor, pe care i-o puse după urechea stângă. Degetul lui întârzie ca să mângâie alunița de pe obraz. Făcuse acest gest spontan, natural, ca și cum îl mai făcuse de sute de ori în trecut. — Există poate un mijloc de a-ți reîmprospăta memoria, șopti el. O soluție la care medicii nu s-au gândit. Ea se dădu înapoi, presimțind ce avea el în gând. — Credeam că am venit aici ca să vorbim? O luă de mână și o trase spre el, — Dar fiecare lucru la timpul lui, Înainte ca ea să fi putut reacționa în vreun fel, el își aplecă puțin capul și-și lipi buzele de ale ei. Nu făcu decât să le atingă ușor, dar Anna se simți totuși nespus de tulburată. Se degajă și o luă pe alee, fără să-i pese dacă el o urma sau nu. Avea nevoie de un răgaz să-și recapete, sângele rece. Și mai ales trebuia să-și adune tot curajul ca să-i pună întrebarea care-o obseda. Pașii o duseră spre o bancă de piatră, ascunsă în mijlocul unor tufișuri înflorite. Se așeză și-și cuprinse capul în mâini. Floarea de hibiscus căzu la picioarele ei. Sebastian venea spre ea cu un pas liniștit. Se aplecă și ridică floarea pe care o învârti câteva clipe printre degete înainte de a-și ridica ochii spre tânăra femeie. — Ce se întâmplă. Anna? o întrebă el. Ce nu merge? Acum ori niciodată, gândi Anna. Inspiră profund. — Răspunde-mi cinstit, Sebastian. Ești cu adevărat soțul meu?

Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman   Prolog   Tucker Morgan gemu cu profundă satisfacţie, în timp ce nişte degete puternice îi frământau spatele gol. – Cu mâinile astea, Steph, ai putea să realizezi pacea mondială. Trup cu trup. Singurul răspuns fu un mormăit scurt, dar în fond Steph nu prea ştia engleza. – Cred că m-am îndrăgostit. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mâinile se opriră. Geamătul lui Tucker exprima plăcere. – Da? întrebă el, în timp ce simţea tensiunea strecurându-i-se înapoi în ceafă. – Sauna vă aşteaptă, domnule. Privată, aşa cum aţi cerut. Zâmbind, Tucker îşi rezemă capul de masă. – Mulţumesc. Cere şi ţi se va da. Era cazul să se deprindă cu asta. Uluitor, cât de mult putea conta o diferenţă de câteva zerouri pe ultimul rând al contului său din bancă. Steph îşi reluă masajul apăsat al şalelor lui Tucker. Ultima oară când i se făcuse un masaj, acesta fusese administrat mai mult cu entuziasm decât cu talent, de către o tânără, pe când Tucker se afla într-o misiune în Singapore. Îşi lăsă ochii să se închidă, cu un zâmbet visător. Slujba sa de şef al unei agenţii internaţionale de securitate îl purtase în unele dintre cele mai exotice porturi ale lumii. Dar, fiind un şef care se implica personal, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului stând în holuri, lângă"apartamente şic, de unde coordona strategiile de intrare şi ieşire, în timp ce se ospăta cu resturi de mâncăruri gourmet sau delicatese din automatele de distribuire. Iar asta, numai când nu bătea coclaurile, de regulă la orele două ale nopţilor ploioase cu fulgere şi trăsnete, asigurându-se că nici un nebun nu plănuia să intervină şi să spargă balonul ireal de desfătare care-l înconjura pe cel mai recent client cu bani al său. O palmă aplicată scurt îl readuse la realitate. Tucker se ridică în capul oaselor şi se înfăşură cu un prosop alb peste şolduri, înainte de a se lăsa să alunece de pe masă. Îi zâmbi suedezului de o sută douăzeci de kilograme. – Nu eşti un Yuan Li, Stephan, dar tragi nişte frecţii nemaipomenite. Maseurul se mulţumi să dea din cap şi ieşi pe uşă. Cu cât i-ar fi fost mai simplă munca, îşi spuse cu amărăciune Tucker, dacă scumpii săi clienţi ar fi adoptat nivelul lui Stephan de a lega relaţii cu clienţii lui. Ieşi pe uşa din fund, care dădea direct în vestiarul bărbaţilor de la băile Hotelului Fairmont, şi ajunse la saune. Numele său era scris de mână, cu grijă, în dreptul numărului şase. Zâmbind, intră în propriul său balon de lux ireal şi închise uşa după el, pentru a se lăsa apoi pe bancheta din lemn de cedru. Se terminase cu statul afară, îşi spuse el. Luă o carafă mică de porţelan şi turnă puţină apă peste pietrele îngrămădite în centrul încăperii. Vaporii se răspândiră prin aer, fâsâind, în timp ce Tucker se întindea cu capul rezemat pe braţe. Mda. Asta era ceea ce-şi dorea, pentru asta îşi vânduse firma. Zâmbi în sinea lui, amintindu-şi telefonul din străinătate şi pauza îndelungată din momentul când îl şocase pe Gunter Lansdorf răspunzând afirmativ la a nu ştiu câta lui cerere de a cumpăra Morgan & Manson Securities. Alegerea momentului era totul. Timpul. Timp pentru el însuşi. Nimeni cu care să-şi bată capul, în faţa căruia să răspundă, pentru care să facă planuri, la care să se gândească, pe care să-l protejeze. Nu mai avea grijă de ei. Era unul dintre ei. Trase adânc aer în piept şi îl expiră încet. Da, bine era să facă parte dintre ei. Probabil aţipise căci, pe neştiute, se pomeni că îl atingea cineva pe spate. Visa. Peste el plutea un miros de parfum. Aha, un vis frumos. Nişte degetele desfăcură marginea prosopului. O-ho-ho, grozav vis avea să fie. Imediat, urmă o palmă îndesată, usturătoare, pe fund. – Ei! Înhăţându-şi prosopul, Tucker se rostogoli în poziţie şezând, inspirând şuierător când bancheta fierbinte intră în contact cu anatomia sa recent înfierbântată. – Ce naiba... Privind prin ceaţă, văzu o femeie scundă stând în faţa lui. Rămas cu gura căscată. Nu era sigur, dar trebuia să existe pe undeva o lege interzicând să-ţi vezi orice rudă trecută de şaptezeci de ani neavând pe ea mai mult de un prosop alb. – Mătuşă Lillian? – În carne şi oase. Tucker coborî privirea. Mai mult în carne. Bătrâna zâmbi, citindu-i gândurile. Una dintre numeroasele ei calităţi iritante. – Şi-i o carne a dracului de bună, îşi aranjă ea cochetă turbanul de satin dureros de purpuriu pe care şi-l înfăşurase strâns pe cap. Ar fi şi cazul, am plătit bani graşi pentru ea. Doctorul Haarhuis şi Sven Distrugătorul sunt foarte fericiţi datorită acestui trup. – Nici nu mă mir, mormăi el; când mătuşa Lillian îşi arcui o sprânceană impecabil desenată cu creionul, se grăbi să adauge: Sven Distrugătorul? – Antrenorul meu personal. A fost mândria Federaţiei Mondiale de Lupte. Mă rog, până la incidentul ăla nefericit cu Mongo Magnificul. Îşi întinse degetele încărcate de inele, studiindu-şi lacul de unghii la fel de purpuriu, după care îi aruncă un zâmbet scurt. – Mda, mă rog, ce-a pierdut Federaţia, am câştigat eu. – Ăsta-i vestiarul bărbaţilor, Lillian. Cum ai intrat aici? – Sunt bătrână, nu mai am vederea de altădată. – Bondarii au nişte ochi mai slabi decât tine. – Am pierdut toată dimineaţa ca să-ţi dau de urmă. Nu te bucuri că mă vezi? – Dacă te-aş vedea mai des, sunt aproape sigur că unul dintre noi ar fi arestat. Tucker nu era pe măsura repeziciunii lui Lillian Parker, care se situa undeva între viteza luminii şi viteza warp – sau vai de mama ei, după cum era cazul – şi nu se mişcă destul de rapid pentru a-i evita ciupitura dureroasă, deasupra prosopului. Scoase un ţipăt – ceea ce-l făcu să se simtă ca un pici de opt ani – şi apucă prosopul de margine. – Cam dolofan pe mijloc, îl măsură Lillian scurt cu privirea. Vezi că se-apropie schimbarea prefixului cu patru, Tucker. Nu-i momentul să te moleşeşti. Tucker nu-i spuse că şi el se gândise la acelaşi lucru. Motiv pentru care se înscrisese la o şedinţă de tortură matinală cu profesioniştii tenisului de la Fairmont, înaintea întâlnirii cu Stephan. – Totuşi, ai nişte buci drăguţe, adăugă ea, făcându-i cu ochiul. Îi fusese mai dor de ea decât îşi dăduse seama. Îşi flexă braţele într-o poziţie exagerată de culturist şi, cu accent austriac stricat, spuse: – Nu mi-oi strica eu banii pe Sven, dar oricum nu-s de lepădat. Zâmbindu-i, adăugă: – Şi n-am nici o urmă de scalpel pe mine. – Ia seama, băieţaş, îl avertiză Lillian, aţintindu-şi spre el o gheară purpurie pilită migălos. Chiar dacă sunt câţiva ani de când te-am bătut la funduleţul ăla pietros, încă nu eşti prea mare ca să încasezi câteva curele. – Ce vorbeşti, mătuşă Lil, nu crezi că şi-aşa suntem destul de perverşi? Bătrâna zâmbi. – Termină cu mătuşismele astea. Mă faci să mă simt ca o babă. – Niciodată! De fapt, Lillian nu era rudă cu el. Fusese cea mai bună prietenă a mamei lui şi, după moartea acesteia, când Tucker avea opt ani, devenise salvarea lui. – Faci parte din familie, Lillian, îi surâse el cu afecţiune sinceră. Şi, de bine – de rău, numai pe tine te am. Lillian se aşeză, îl cuprinse cu un braţ şi-l strânse. Tucker încercă să nu tresară. – Şi la urma urmei, ce te pune Sven să mănânci? Femeia râse. – Bine-ai venit înapoi, Tucker. Tot aştept încă unul din biletele alea de avion pe care-ţi place aşa de mult să le trimiţi. Am îmbătrânit prea mult ca să mă zbânţui prin lume pentru a te vedea. E timpul să te întorci acasă. De data asta, chiar mi-ai lipsit. – Cred că e cazul să-ţi mulţumesc. Iar prea bătrână nu poţi fi, fiindcă tu n-ai vârstă, ai uitat? Mi-ai spus-o de suficiente ori. Totuşi, trecuse prea mult timp. Ţinuseră legătura prin telefon, iar Tucker îi expediase bilete de avion ca să vină la el în vacanţe, de două ori pe an, dar nu-şi găsise timpul pentru a se întoarce în Florida de... – Opt ani, spuse el încet. Trase adânc aer în piept. O dată cu acesta, i se strecură în suflet şi vinovăţia. – Chiar a trecut atâta timp? – Mhm. Aproape de şapte ori cât perioada dinainte. Apoi, îl plesni pe coapsă destul de tare ca să-i lase o urmă şi spuse: – Dar ai ajuns aici tocmai la timp. Am nevoie de serviciile tale. – Am vândut Morgan & Manson Securities, Lillian. Bătrâna făcu un gest de nepăsare. – Da, da, ţi-am citit scrisoarea. Şi cât de mult aveai de gând să aştepţi până-mi făceai o vizită? O privi prudent. – După câte se pare, nu destul de mult. – Hmm. Nu-ţi prea faci griji în legătură cu moştenirea, aşa-i? – Ce moştenire? Întotdeauna ai spus că nu-mi laşi nici o para chioară când te-oi duce, şi sper să te ţii de cuvânt. O strânse scurt în braţe. – Voiam să te sun în dimineaţa asta, mai încolo. Abia aseară am ajuns aici. De data asta, în ce necaz ai mai intrat? Ţi se-adună amenzile pentru exces de viteză? Iarăşi încearcă bătrânul şerif Tumbleweed să te bage la răcoare, Madam Picior-de-plumb? – Roscoe Tumble nici n-ar visa să mă aresteze sub vreo acuzaţie trucată pentru conducere imprudentă. Şi-n plus, aranjamentul ăla floral din centrul pieţei era oricum o urâţenie. Tucker o ameninţă cu degetul. – Am mai discutat despre asta. Tot cu Miata aia mică şi roşie circuli? Mai ţii minte ce ţi-am spus despre discreţie? Lillian îi alungă îngrijorările: – Nu despre antecedentele mele de şoferiţă e vorba. Am nevoie să-mi faci nişte investigaţii. – Nu sunt detectiv, mătuşă Lil. Dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor, îţi pot da câteva nume... – Tu îmi eşti cel mai apropiat, Tucker. Cu povestea asta, nu pot avea încredere în necunoscuţi. Era cât se poate de serioasă. Tucker îi acoperi mâna cu a lui, dintr-o dată preocupat. – Care-i problema? Chiar ai dat de un necaz? – Nu, nu eu. Minerva. Şi două dintre cucoanele mele. Cred că s-ar putea să se fi implicat în ceva... Coborî vocea: – Dubios. "Cucoanele", după cum ştia Tucker, era felul în care îşi numea clientele de la "A Cut Above", micul salon de coafură şi cosmetică pe care-l avea şi-l administra de şapte ani, în satul vecin de pensionari Sunst Shores. Minerva Cooper era proprietara braseriei de alături şi cea mai bună prietenă a lui Lillian. Tucker se relaxă. Minerva avea cam aceeaşi vârstă cu Lillian – şaptezeci şi doi de ani. Iar vârsta medie a clientelei sale se situa în jurul cifrei de optzeci. În ce necazuri puteau să intre? – Am unele relaţii de mare încredere, foarte discrete, care cu cea mai mare plăcere ar... Lillian clătină din cap. – Nu. Tu trebuie s-o faci. S-ar putea să mă înşel şi am nevoie de dovezi înainte de a hotărî ce am de făcut. Nu amestec nici un străin. – Ce anume crezi că au făcut? Aplecându-se spre el, bătrâna îi şopti: – Acu' vreo lună, am ieşit pe uşa din dos să arunc nişte cutii şi am văzut-o pe Minerva, împreună cu Bernice Henshaw şi Betty Louise Strickmeyer, vorbind cu un... individ. – Suntem singuri, Lillian. Nu e nevoie să vorbeşti în şoaptă. Ce avea atât de suspect individul respectiv? – Era tânăr... – Cât de tânăr? Sub treizeci, peste? Mai matur decât un student, mai puţin vârstnic decât tine? Lillian nu-i luă în seamă expresia încruntată. – Avea păr lung, strâns la spate într-o coadă-de-cal. Şi era îmbrăcat destul de elegant: pantaloni plisaţi, cămaşă fină, cravată – dar toate erau negre. – Nu e o crimă să te îmbraci în negru, Lillian. Nici chiar în Florida. O prostie, poate, iar că transpiri, e sigur. Mătuşa sa îl privi încruntată. – Avea ceva anume... Nu pot defini clar ce. Nu era... normal. – Normal în comparaţie cu ce? Îi dădu o palmă pe umăr. – Şi vorbea destul de agitat. – Furios? întrebă Tucker, frecându-şi locul lovit. – Păi, nu. Mai mult surescitat, dar nu tocmai vesel. Feţele cucoanelor nu le puteam vedea. Însă îţi spun eu că era ceva ciudat la mijloc. Cunosc pe toată lumea din Sunset Shores, dar pe ăsta nu l-am mai văzut niciodată. Şi stăteau de vorbă în fundătura din spate, ca şi cum ar fi avut secrete. – N-ai discutat cu ele despre asta? – Sfinte Cerule, nu! Doar nu era să creadă că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. O privi lung. Lillian pufni. – Bine, mi l-am băgat, un pic. Nu voiam să se simtă prost, sau aşa ceva, şi am pus câteva întrebări cu tâlc, le-am oferit câteva pretexte, însă ele n-au adus niciodată vorba de el, nici de altceva neobişnuit. Nici chiar Minerva. Ceea ce, evident, o lezase pe Lillian în amorul propriu. Tucker o strânse de mână. – Poate se rătăcise şi le cerea îndrumări. – Asta nu explică de ce era toate trei acolo. Minerva ar fi avut motive să iasă în spatele braseriei. Dar ce căutau în fundătură Bernice şi Betty Louise? – Sunt convins că există o explicaţie simplă. O întâlnire întâmplătoare cu un personaj ciudat nu înseamnă că ar fi implicate în nici o... – Nu-s o babă senilă şi idioată, Tucker. Ştiu ce-am văzut. Şi n-a fost doar acea întâlnire. A mai avut loc încă un incident. Tucker îşi înghiţi un oftat. Bătrâna lua totul în serios. – Încă un "incident"? – M-am hotărât să vorbesc cu nepoata Minervei, Lainey. Ştii că ţi-am vorbit despre ea. S-a mutat aici cam acum doi ani, ca s-o ajute pe sărmana Minerva, când a fost bolnavă de pneumonie. Când mătuşa ei s-a înzdrăvenit, Lainey s-a hotărât să rămână la ea. Nu c-aş acuza-o de ceva. Tocmai trecuse printr-un divorţ foarte neplăcut. Of, ce porcărie a lăsat în urma ei, în Philly, fluieră Lillian, impresionată. Îţi spun eu, din câte ştiu de la Minerva, fostul ei soţ, Conrad, era o advărată lichea fără şira spinării. Nici măcar propriei lui mame nu i-a putut sta alături. Da' de maică-sa ţi-am povestit? îşi dădu ea ochii peste cap. Ei bine, să nu-ţi vină să crezi... – Ho, stai. Să ne întoarcem la "incident". Lillian se încruntă. Tucker ştia că nu suporta să fie întreruptă din cele mai interesante bârfe. – Dacă ai veni mai des în vizită, ai fi mai la curent cu toate istoriile astea. Am... – Lillian. Se uită urât la el. – Bine, bine. Oricum, spuneam că nu-mi puteam scoate gândul din minte, aşa că m-am hotărât să vorbesc cu Lainey, dar nu voiam să afle Minerva. Ştiam că Lainey se ducea sâmbăta dimineaţa, devreme, la Big Sam's, să ia ceva pentru specialitatea de peşte, aşa că m-am întâlnit cu ea acolo. Sau, am vrut să ne întâlnim. Tocmai coboram din maşină, când am văzut-o vizavi, îi arse ea o palmă pe picior, pentru a-şi sublinia cuvintele. Stătea de vorbă cu acelaşi individ. Trace îşi masă coapsa. – Eşti sigură? – Cum să nu fiu sigură! Am ochi de bondar bătrân, ai uitat? Nu se osteni să facă pe spăşitul. – Şi se certau, continuă Lillian. – Ai întrebat-o ceva? – N-am apucat. Se vedea clar că era supărată, dar ăluia nu părea să-i pese. I-a spus ceva şi a plecat. Înainte ca eu să pot ajunge la ea, Lainey a sărit în maşină şi dusă a fost. Asta s-a-ntâmplat săptămâna tecută. De-atunci, am fost prea ocupată ca s-o mai prind singură. Tucker încă nu era prea preocupat, dar Lillian se frământa vizibil. – Ai mai spus cuiva despre povestea asta? – Nu. Dacă gâştele de pe-aici ar pune mâna pe un satelit, C.N.N.-ul ar da faliment. Într-un fel sau altul, s-ar duce buhu', şi numai de-aşa ceva n-am chef. Nu vreau s-o pun pe nici una dintre ele în pericol. Cineva ar putea avea de suferit. – Nimeni nu va păţi nimic. Nu e nici un pericol... – De-asta nu putem fi siguri până nu obţin mai multe informaţii. Cumva, reuşi să se uite la el şi, în acelaşi timp, în lungul propriului ei nas. – Şi să nu-mi spui că n-ai timp să mă ajuţi, oftă ea, după care ţistui enervant din limbă. Patruzeci de ani trecuţi, şi n-ai de lucru. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Îţi fac o favoare. – Treizeci şi nouă. Şi să ştii că nu prea sufăr. Vânzarea cu M.M.S.I. s-a finalizat abia săptămâna trecută. Sunt în vacanţă. – Şi pe urmă? Se temuse că avea să-l întrebe asta. Dar nu era momentul să-i explice cât de profund îl afectase moartea prematură şi tragică a partenerului de afaceri şi prietenului său Peter Manson. Cum se privise în oglindă, a doua zi după înmormântarea lui Pete, şi văzuse un bărbat de aproape patruzeci de ani care se îndrepta în aceeaşi direcţie. Într-un fel sau altul, viaţa trecuse pe lângă el. Asemenea lui Pete, munca devenise viaţa lui. Nu avea soţie – nici fostă, nici trofeu sau de alt gen – nu avea copii, nu avea câine uriaş care să-i scormonească gropi în curte şi nici curte nu avea. Nu avea decât nevoie de o nouă viaţă. Avea nevoie de o viaţă, punct. În aceeaşi dimineaţă, mai târziu, îl sunase Lansdorf şi-i oferise o soluţie. Fără nici un plan, fără paraşută, primise oferta şi nu o regretase. Privi faţa hotărâtă a lui Lillian. Cel puţin, încă nu regreta. – Nu va dura mai mult de o săptămână, două, îl încredinţă ea. – Lillian... – O mică misiune sub acoperire. Ochii lui Tucker se îngustară. – Sub acoperire? Ai ei deveniră mai luminoşi. – Mi-a venit ideea când am dat de maseurul acela tânăr şi feroce, în timp ce te căutam. Stephan cred c-a spus că-l cheamă. Suedezii ăştia au nişte ochi albaştri incredibili... Cât despre ochii ei, începeau deja să se aburească. – Lillian? pocni Tucker din degete. Îl privi cu un zâmbet care-l neliniştea. – Zău că e o idee perfectă. Nimeni de la salon nu te cunoaşte. S-ar putea să se mire de numele tău, din moment ce se ştie că am vorbit despre tine, dar cu asta mă descurc eu. Desigur, ai putea oricând să te numeşti Lance, sau altcumva. Lance? Tucker închise ochii şi numără până la zece. Lillian îi dădu un pumn uşor în umăr. – Nu-ţi mai bate capul. Am pus totul la punct. Îşi frecă braţul, gândind cu repeziciune. Însă toate manevrele evazive de ultimă instanţă îi pieriră în faşă, când bătrâna adăugă: – Chiar tu ai spus că sunt singura ta rudă. Cu siguranţă, îmi poţi face acest mic serviciu. Iarăşi se simţea de opt ani. Îi fusese alături, atunci, când nu mai avea pe nimeni altcineva. Verile copilăriei lui, pe care le petrecuse cu ea, în Florida, după moartea mamei, îi aduseseră salvarea. N-or fi fost ei neamuri de sânge, însă Lillian era singura lui familie. Şi niciodată nu-i ceruse nici cel mai mic lucru. Totuşi... Să lucreze sub acoperire într-un salon de înfrumuseţare? Un salon de coafură şi cosmetică pentru cuconet cu părul vopsit? Oftă. N-avea să dureze decât o săptămână, două. – Bine, mătuşă Lillian.  

Capitolul 1 Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam. — Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraş. — Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-şi pună mănuşile de cauciuc. Coborî prima din maşină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mişc mai încet: — Hai odată! Pune-ţi mănuşile alea şi dă-i drumul! Adăugă, ca un amănunt important: — Le-am dat cu tâlc. Îmi trag mănuşile şi încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din maşină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi şi încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în faţă, întunericul din jur e profund. — Vom traversa de-a dreptul, spun eu. Georgette mă prinde de braţ şi pornim. Paşii noştri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce şiroieşte de ploaie. — Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniştesc. Îi dau mâna, ea mă prinde de braţ şi o trag sus. Reuşeşte să încalece zidul şi-mi şopteşte: — Ia geanta! Apoi sare de partea cealaltă şi o prind tocmai la timp. Un fulger luminează faţada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe uşa principală. Tunetul loveşte şi el, dar cu mai puţină putere. Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb. Ajung la scările de intrare şi Georgette mă urmează îndeaproape. Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca uşii. Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită şi încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârţâit încurajator. — Merge? şopteşte Georgette. — De minune! Un pocnet uşor îmi dă de ştire că operaţiunea a reuşit. Apăs pe clanţă şi deschid. Mă strecor înăuntru şi o chem: — Haide, poţi intra! Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna şi luminează în jur: — E mult mai bine aici! Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă uşă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină. La dreapta – o scară. Îi atrag atenţia să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi ţin respiraţia. Se aude din nou zgomotul. Îmi par paşi care coboară. Unul... al doilea... al treilea... Cineva coboară? Probabil că bătrâna aia şi-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”. Trebuie să fugim. La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului şi cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braţ. Georgette începe să urle ca scoas a din minţi. Vreau să mă retrag, dar mă împiedic şi cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aştept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului şi lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade. Georgette începe din nou să ţipe. Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta şi pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puţin să răsuflăm. — Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis! — Doar m-a rănit. La braţul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare... — Cu ce? — Cu o sculă. — L-ai lovit în cap? — De unde să ştiu? Braţul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonţ îmi provoacă o aşa puternică ameţeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit! Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la maşină. — Te doare? Nu răspund, dar ea înţelege. — Am să conduc eu, adaugă. Mă ajută să intru şi să aşază uşor pe scaun. Simt că voi leşina. Sunt un asasin! mai întâi hoţ, şi acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Şi când te gândeşti că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproşez! Mă aflam în atelierul de lăcătuşerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine şi mă privi o vreme lucrând. Apoi tuşi, vrând să-mi dea de înţeles că avea să-mi vorbească. — Ce vrei? îl întrebai. — Vreau să discut ceva cu tine, Eric. — Da? — Păi. Îl privii şi-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună şi lucrând, nu? Îşi drese glasul. — Ei bine, iată. Se opri, se frecă la falcă. Nu înţelegeam nimic. În primă fază îmi înşiră nişte cuvinte dezlânate din care se putea înţelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze. Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă. Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid şi sperios, fără îndoială şi din pricina severităţii tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat şi temut de angajaţi şi de familie. Şi mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu şi destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neştiutor şi mă trezisem singur pe lume. Tata murise în urmă cu câţiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă. Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franţa. Trebuia să termin liceul şi aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că aşa aveam mai rapid şansa să-mi câştig singur existenţa. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuş plin. Când am terminat serviciul militar, a murit şi mama. Cancer. Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuş. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, aşa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deşi salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacşişuri bune pentru treburi mai urgente şi nu refuzam niciodată să lucrez peste program. — Cred că ştii că tata nu se simte prea bine. Ştiam prea bine: avea ulcer şi în ultima vreme şi crizele de astm erau din ce în ce mai dese. — Şi că fratele meu va termina colegiul în curând. — Da. Şi? Încă nu pricepeam. — Va trebui să schimbăm puţin profilul afacerilor noastre. Înţelegi? Lăcătuşeria este o treabă ieftină şi nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe şantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparaţiile, cheile, toate astea sunt mai mult aşa, ca să fie, să zicem şi noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiţia. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie. Tăcui, pentru că nu înţelegeam unde bate. — Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta. Tresării. — Şi asta ce înseamnă? — Că nu te mai putem păstra aici. — Mă daţi afară? — Restrângere de personal. Ţi se va plăti tot ce-ţi datorăm. Încercai să lupt. — Poţi să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat. — El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul preşedinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare. — Când trebuie să plec? — La sfârşitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregăteşti. Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea: — Trebuie să înţelegi că şi noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuşi, trebuie să plătim preţul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci. Eram mut de uimire. — Tatăl meu îţi va da referinţe excelente. El crede că nu-ţi va fi prea greu să te angajezi în altă parte, eşti un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurenţă, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu. Îl oprii cu un gest obosit. — Nu te mai deranja, am înţeles! Jean-Louis mă lăsă singur şi se îndreptă către uşă. Din uşă se întoarse din nou către mine şi adăugă: — Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaşte pentru tot oraşul şi când lucrau în atelier şase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraş! Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraş, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuşi. Dar cererea nu mai era aşa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe. Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneş şi mai dezinteresat, a fost pus pe liber. O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine. Ce ironie! Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiţii prea mari, aşa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, aşa că banii pe care-i câştigam erau suficienţi pentru a trăi bine. Chiar reuşisem să fac ceva economii. Nu m-aş fi imaginat vreodată şomer. Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referinţe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulţumeau să supravieţuiască. Profitul era tot mai mic. Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă. Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunţişuri. Şi foarte puţin rentabile, de altfel. Materia primă şi manopera costau destul de mult. Dar clienţii erau oameni săraci şi patronul nu putea să ridice prea mult preţul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite maşinile ce făceau copii de chei în timp record şi cu un preţ mai mult decât rezonabil. Ieşeam de la muncă pe la şase, dar azi mai întârziai în aşteptarea patronului, care fusese chemat de urgenţă la un client şi era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredinţase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuţie sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziţie o zi ca să pot digera pe îndelete vestea. Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap şi-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puţin la barul din colţ, să schimb câteva cuvinte cu clienţii şi cu ospărătiţa, o fată brunetă şi veselă. Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparaţie cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin faţa vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette. Grăbii pasul. Ajunsei în parcare şi intrai în maşină. Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoştea pe administrator, care-i spusese că locuinţa cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie şi baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut. În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – şi apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte. Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreţ cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenţie. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna şi s-a prezentat: — Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette. Înaltă, bine proporţionată, cu părul vopsit blond, faţa rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică şi roşie, gropiţe în obraji. Portretul unei femei frumoase şi proaspete, chiar dacă nu era vreo prinţesă din poveşti. Îmi surâdea foarte amabil, aşa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoştinţă: — Eric Janicaut. — Sunteţi lăcătuş, nu-i aşa? — Da, doamnă, dar de unde ştiţi? — Îl cunoaştem pe patronul dumneavoastră, adică cu şi soţul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecţii, în schimbul de noapte, de la nouă seara la şase dimineaţa. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Şi mă culc când el trebuie să plece. Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită. — Nu vreţi să intraţi să ciocnim un pahar? Nu refuzai, dar nici nu ştiui ce să zic. Femeia adăugă: — Doar o gură de Martini. — Cu plăcere. Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Şi, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea şi fotolii, măsuţă de cafea, televizor. — Dar luaţi loc. Rămăsei în picioare. — Nu vreau să vă deranjez. Fu uimită şi încântată de atitudinea mea. Chicoti: — Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Şi nici măcar nu va şti că aţi venit aici. Râse ironic: — Vecinii de palier? Nici în privinţa lor nu trebuie să vă faceţi griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar. Oare ce trebuia să înţeleg din toate amănuntele astea? Mă înroşii. — Câţi ani aveţi? Optsprezece? — Douăzeci şi ceva. — Nu s-ar zice! Eu am douăzeci şi opt. — V-aş fi dat mai puţin! — Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la şaptesprezece ani. La ţară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteţi logodit său. — Nu. — Vreo prietenă? — Nu. — Mai bine. Îmi povesti apoi că soţul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise şi făcuse burtă. Era din ce în ce mai puţin pus pe „treabă”. Simţeam că obrajii îmi ard. Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce aşeza paharele pe tăviţă şi turna băutura. Veni lângă mine şi se aşeză destul de aproape. Eu nu ştiam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioşată de atitudinea mea. Când fu timpul să plec, mă însoţi până la uşă şi mă mângâie uşor pe obraz cu vârful degetelor. Ajuns acasă, mâncai puţin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulţumeam cu câteva sandvişuri. Odată terminată masa mea frugală şi solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproşam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politeţe şi tot ar fi trebuit să fac puţină conversaţie. Mă hotărâi să trec pe la ea puţin mai târziu, aşa că pândii cu atenţie întoarcerea soţului şi plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simţii absolut incapabil să mă duc să bat la uşa ei. Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la uşă. Deschisei uşa şi o zării în prag. — Am văzut lumină, şopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise uşa dulapului, e puţin stricată. Poate îi daţi de cap. — Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu. Ea împinse uşa şi intră în casă. Purta doar un capot. — De ce să vă mai schimbaţi? Arătaţi destul de bine. Haideţi, insistă ea în şoaptă. Inima-mi bătea nebuneşte, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă. Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o uşoară rezistenţă, da uşa s-a deschis destul de repede. — Aţi reuşit? — Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta. — Ah! Mulţumesc! Ieşind din cameră, agăţă cu piciorul firul lampei şi-l scoase din priză. Lumina se stinse şi rămăserăm pe întuneric. — Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteţi? Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în braţele sale. Gura ei îmi căuta buzele. — Dragul meu... Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foşnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăşi în braţe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama şi mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat. — Ai pielea fină, şopti ea, şi miroşi frumos. Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă. — Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată? — Da. — Dar nu prea des, nu? — Nu prea. — Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plăteşti. Ruşinat, i-am răspuns că avea dreptate. — Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai şi bani şi. Cine ştie ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteţ din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo. — Vă jur. Ea râse amuzată. — Cred că acuma ai putea să-mi vorbeşti cu „tu”. În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecţionize educaţia sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relaţii foarte cordiale, şi trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeaşi mască de băiat bun şi liniştit, împăcat cu soarta sa şi cu statutul de celibatar. *** În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtăşesc problemele. Georgette curăţa legume pentru masa de seară. — Ce-i cu faţa asta? se miră ea. Ce ţi s-a întâmplat? — Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, aşezându-mă lângă ea. — De ce? Îi povestit tot. Georgette se încruntă: — Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbeşti cu un avocat sau să te duci la sindicat. Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu. — N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu? — Dar e bolnav. Cred că are şi el destule necazuri. — Dragul meu pisoiaş. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate. Puse cuţitul pe masă şi veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se aşeză pe genunchii mei şi începu să-şi desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei. Georgette observă lipsa mea de entuziasm. — Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Eşti prea deprimat? Ai să-ţi revii. Sări de pe genunchii mei şi se încheie la bluză. — Dar trebuie să-ţi revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziţie pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ţi găseşti de lucru. — Mă duc mâine. — Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ţi vei găsi din prima, ceea ce e puţin probabil. Cei din branşă trebuie să ştie că eşti un muncitor bun şi vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greşit cu ceva, ci pentru că nu-şi mai permit să te ţină. Mă împunse uşor în şold pentru a mă convinge să mă ridic. — Ştiu şi ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câţi ani nu ţi-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta. Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare. — Haide! Rade-te, pune-ţi o cămaşă curată şi costumul gri. Schimbă-ţi pantofii. Ai să arăţi perfect. O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu. Plecai de acasă foarte sigur pe mine. Dar efectul ăsta nu avea să dureze. Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori îşi făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial. — Salut, Janicaut. Merge? — Se poate şi mai bine. — S-a întâmplat ceva? — Sunt în şomaj. Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioşarea lui nu era decât o mască. — Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Ştiu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată şi odată şi să-şi îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui? Îi explicai totul. Bruyet mă ascultă cu atenţie, clătind din cap şi încercând să-şi ascundă satisfacţia. În fond, era vorba despre dispariţia unui concurent de pe piaţă. — Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Şi pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aş vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt şi taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunţiş. Sunt sigur că m-aş descurca mai bine de unul singur. Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleşiţi de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl uşurează. Cu toate astea, Bruyet îşi construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard. — Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Eşti un tip bun şi de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei. În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli. A doua mea încercare fu la fel de puţin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea. Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la uşa Georgettei şi auzii vocea lui Charles şi zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparenţă, era un menaj bun şi fericit, fără necazuri. Un soţ fericit şi liniştit. Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandreţe. Şi aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Aşa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineaţă până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viaţa lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut. Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare. În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptăţit să mă răfăţ puţin, aşa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător şi lui Charles, pentru ca soţul să nu simtă o aromă străină în propriul pat. Aveam de gând să mă odihnesc puţin, în aşteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă. Când îl auzii plecând, ieşii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la uşă. — Ia zi, dragule! Cum a fost? Georgette ieşi din baie. Era goală. — Nimic interesant. Ea continua foarte liniştită să se şteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoţionat ca în primele clipe ale relaţiei noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, şoldurile rotunde, pulpele albe şi fine. — Te-ai dus la mai mulţi? — Doi. — Dar mai sunt şi alţii. — Da. — Ce ţi-au zis ăştia? — Palavre. — Dar mâine vei reuşi! Haide, vino-ncoace! Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor şi mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura şi se întinse. — Haide, pisoiaş! Mă dezbrăcai de pijama şi venii lângă ea. Braţele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, şoptind: — Nu mai vreau să te văd aşa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ţi găseşti altceva. Atunci a fost momentul în care a pronunţat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înţeles imediat sensul. — Şi apoi există şi alte posibilităţi. Oftai şi-i răspunsei: — Da, dar aş prefera lăcătuşeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru. Ea reluă, cu un ton indulgent: — Sigur că da, pisoiaş! Mă strânse puternic în braţe: — Nu eşti decât un copil. — Dar am trecut de treizeci deja. — Nu vorbesc de vârstă. Mă sărută pe gât, adăugând: — Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine. Tăcu şi mă sărută şi mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei. Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire. *** A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo. Veni către mine, cu o expresie de suferinţă pe chip. Îmi întinse mâna, ca şi cum mi-ar fi prezentat condoleanţe: — Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel. Coborî vocea: — Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalţi. Era neputincios. — Nu vă necăjiţi, spusei eu jenat; am să mă descurc. — Ginerele meu a avut ideea asta. Ştii că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat şi pe Jean-Louis să facă acelaşi lucru, cică s-ar câştiga mult mai bine. Mă privi în ochi: — Ştii, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei şi să-şi pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriţi, şi un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înţelegi? Tu să ai mai mulţi bani decât angajatorul. Nu mergea! — Înţeleg, înţeleg. Ei, asta e. — Ai fost pe la alte ateliere? — Da. — La Bruyet te-ai dus? — Da. Absolut nimic. Nu poate să-şi permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puţin. — Deci n-a vrut? E un nemernic! — M-am dus şi la Parelli. — Şi? — Nici el nu face angajări. — A, da, ştiu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învaţă meserie. Pe naiba! La Lister ai fost? — Nu încă! — Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ţi pregătesc nişte referinţe care nu se pot refuza, pur şi simplu. Am să spun acolo că eşti un celebru specialist. Şi dacă nu găseşti de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te reţină la Bourges, nu? Ce să-i faci? Aveam reputaţia de burlac convins. Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei şi căldura dragostei sale. — Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu? — Aşa e, răspunsei eu prudent.

Femeia. Avea nevoie de ea... cu disperare. Avea nevoie de ea ca să-l înalţe, să-l ducă departe şi să-l elibereze. Dylan conducea cu precizie, fără nervi, înghiţind distanţele pe autostradă, şi făcînd să fumege şoseaua şi cauciucurile Mustang-ului negru. Vîntul îi flutura părul prin geamul deschis şi îi înţepa faţa cu forţa de furnal a unei veri înnebunite de căldură. De la Chicago, la Lincoln, Nebraska, la Colorado, asfaltul strălucea spre orizont ca umbra unui miraj într-un peisaj. Fără să-şi dezlipească ochii de pe şosea, el ridică la gură o ceaşcă de plastic şi o goli de cafea. Ratase de două ori pînă acum, cînd îşi distrusese acoperirea de funcţionar al FBI, pentru a preveni dezastrul. Ajunsese prea tîrziu, prea încet, sau plonjase mult prea adînc ca să poată ieşi la timp la suprafaţă şi să salveze o viaţă. Dar acum nu va ajunge prea tîrziu ca s-o salveze pe Johanna Lane. Nu se putea întîmpla aşa ceva. Pornise la timp şi trei era numărul lui norocos. O expresie tristă îi apăru pe faţă, expresie pe care nimeni nu o luase vreodată drept zîmbet. Ce ştia el oare despre noroc? El nu avea noroc. în întunericul din faţă, un camion.intră în şosea. Dylan şopti o ocară, mototolind cu pumnul ceaşca goală, înainte de a o arunca pe podea. Tipul trebuia să fi fost orb ca să nu vadă Mus-tang-ul ce venea spre el. Dar şoferul nici măcar nu băgă în viteză cum trebuie, aşa că Dylan îl înjură din nou invocînd o mulţime de sfinţi în zadar şi terminînd cu o jumătate de duzină de sinonime porcoase. Circulaţia în sens invers era aglomerată pe şoseaua cu două benzi din afara oraşului Boulder, dar Dylan nu avea timp şi nu-i rămăsese nimic altceva de pierdut decît pulsul. Apăsînd pînă la fund pedala de acceleraţie, se îndreptă ca un bolid spre camion şi, în ultimul moment, roti volanul trimiţînd Mustang-ul pe sensul opus, luîndu-şi un risc foarte calculat şi un culoar cît se poate de îngust pentru depăşire. Maşinile celelalte se traseră spre marginea drumului. Camionul alunecă în afara şoselei. Nu norocul ci această îndemînare obţinută cu greu îl ajutase pe Dylan să străbată drumurile cu o sută pe oră, drumuri făcute cu camionul, cu un autobuz şi cu două maşini mici. Dar Dylan Jones nu avea noroc. Faptul acesta se adeveri un kilometru mai departe, după mai puţin de un minut de mers. Farurile săgetătoare ale unei maşini de poliţie îi luminau geamul din spate şi oglinda retrovizoare, ca la parada de 4 iulie. Dylan înjură din nou şi apăsă mai tare pe acceleraţie, forţînd maşina să ia o viteză mai mare. Luminile oraşului Boulder erau la distanţă de cîteva secunde. Venise prea de departe, prea repede, drumul fusese prea greu, ca să piardă. Trecu peste primele stopuri din partea de nord a oraşului, ignorînd culoarea roşie. Mustang-ul abia rezistă la virajul de nouăzeci de grade pe care îl făcu. Cauciucurile scîrţîiră şi scoaseră fum pe caldarîmul fierbinte. Şasiul se cutremură. Mişcînd volanul într-o direcţie şi apoi în cealaltă, evită să lovească o maşină de pe banda ce mergea spre est şi trecu printre două vehicule ce se îndreptau spre vest. Maşina de poliţie din spatele lui nu luă virajul şi se opri în mijlocul intersecţiei, cu sirena şi luminile acţionînd din plin, încurcînd şi mai mult  circulaţia. Dylan făcu la stînga, pe prima stradă pe care o văzu, apoi se învîrti pe străzi nebuneşte, parcă la întîmplare, mai mult de doi kilometri. în cele din urmă, încetini şi opri maşina pe o stradă lăturalnică, trăgînd-o între alte două vehicule, o maşină gri, indescriptibilă, şi un camion mijlociu. Seara de vară era liniştită, spre deosebire de bătăile propriei lui inimi. Case de lux se îngră­mădeau în această parte a oraşului. La porţi, erau nişte replici mai mici şi mai plăcute, ale lămpilor de pe stradă, dar interioarele caselor erau întu­necate. Oamenii se duseseră la culcare, în sigu­ranţă, liniştiţi şi fără să bănuiască nimic. El aşteptă un moment, controlînd strada înainte de a trage sacul de molton peste scaunul din faţă şi apoi în poală şi îşi scoase braţul stîng din haină. Sacul era mai greu decît dacă ar fi fost plin cu îmbrăcăminte, greutatea fiind constituită din arme de foc şi muniţie. Era unica protecţie pe care o avea şi i se părea al naibii de neînsemnată în comparaţie cu cea a adversarilor lui. Transpiraţia îi curgea pe o parte a feţei. Spre coada ochiului, umezeala găsi tăietura veche de o zi, care se întindea de la tîmplă pînă la ureche. Picăturile sărate pătrunseră în crestătură, provocîndu-i usturimi la rană. Se şterse cu dosul mîinii, apoi desfăcu sacul de molton. Scoase afară o puşcă cu ţeava scurtă, cu aer comprimat, cu douăsprezece gloanţe, şi îşi trecu peste umăr cureaua acesteia. După ce îşi aşeză puşca, verificîndu-i piedica, îşi băgă din nou braţul pe mîneca hainei. Sacul fu aruncat peste umărul celălalt şi ieşi afară din maşină. Poliţistul stătuse destul timp în spatele lui ca să-i noteze numărul de înmatriculare. Trebuia să-şP abando­neze Mustang-ul. Dar nu conta. Dacă o pierdea pe Johanna Lane, nu-i mai păsa dacă mai apuca sau nu dimineaţa. Cu siguranţă că nu-i păsa dacă îşi pierdea maşina. Se duse la camioneta din faţa lui şi-i încercă uşile, privirea mişcîndu-i-se mereu, urmărind umbrele. Uşa era încuiată. Proprietarul maşinii cenuşii parcate în spatele lui nu fusese la fel de precaut. El pătrunse înăuntru şi rupse sistemul de aprindere cu vîrful puştii. Apoi se puse pe lucru ca să pornească motorul făcînd un contact cu firele. Johanna Lane locuia în Briarwood Court nr. 300 şi Dylan ştia exact unde era Briarwood Court nr. 300 faţă de poziţia lui actuală: două blocuri spre vest şi jumătate de bloc spre nord. Johanna Lane stătea în balconul ei de la etajul trei, care dădea spre stradă. Uşile cu geam erau deschise în spatele ei, permiţîndu-i vîntului de seară să ridice şi să fluture perdelele fine, lungi pînă la podea. La stereo se auzeau Anotimpurile de Vivaldi, notele clasice, clare, cristaline, plutind în aer cu toată puritatea pe care o putea produce cel mai fri aparat. Sistemul stereo era una dintre numeroasele disonanţe din acest apartament cu podea de stejar şi mobile stil art- deco. Se răsuci puţin ca să privească în interior. în sufragerie, o cină neterminată la lumina lumînării, cu paste alfredo şi salată, era aşezată la un capăt al unei mese negre, lăcuită, cu sculpturi complicate. Un şervet de damasc era .mototolit lîngă paharul de cristal încă plin. Ar trebui într-adevăr să mănînce, se gîndi ea, urmărind cum scade flacăra lumînării sau cum se înclină din cauza brizei. Dacă n-avea de gînd să fugă acasă la Chicago, la tatăl ei, ar fi trebuit să mănînce. Iar ea se hotărîse să nu fugă. Fuga însemna fie recunoaşterea vinovăţiei, a unei crime pe care fusese foarte grijulie să nu o comită, fie a unui act de trădare la care nu se gîndise vreodată. Austin Gridgeman venea cu avionul de la Chicago. Cînd a sunat-o, i-a spus că vrea să lucreze ceva în legătură cu o afacere care nu mergea bine la Boulder. Sugerase să iasă un­deva să bea, un pahar sau la o cină tîrzie, ca să poată discuta despre „vremurile trecute", vremuri trecute cînd lucrase pentru el ca cea mai par­ticulară consilieră juridică. Chiar şi numai gîndul la fostul ei serviciu îi provoca ^dureri de cap şi făcea să-i transpire palmele. îşi părăsise slujba şi oraşul Chicago din cauza a ceea ce devenise Austin Bridgeman şi se îndoia că cele patru luni care trecuseră îi schimbaseră caracterul. încet, pentru a se calma, închise ochii şi in­spiră adînc. în cei patru ani cît lucrase pentru Austin, îl văzuse ocolind legea de multe, multe ori, interpretînd-o după voia lui, cu puterea şi banii lui. îl văzuse tîrîndu-se pe burtă ca un şarpe ca să trezească milă, astfel încît să pară un tip candid. îl văzuse dînd glas unor cereri şi pretenţii neruşi­nate faţă de politicieni şi judecători, deopotrivă. Dar nu-l văzuse să încalce o lege pînă în urmă cu două zile, vineri dimineaţă, cînd citise articolul din pagina întîi a ziarului, despre un senator acuzat de trafic de influenţă. Ca şi în cazul celorlalte scandaluri din Congres, ea aruncase la început doar o privire asupra relatării. Apoi, un nume îi atrase privirea, numele unei mici companii par­ticulare din Illinois - Morrow Warner. Traficul de influenţă la care recursese dragul senator mergea mult dincolo de ciolanul la care te puteai aştepta. Se amestecase în politica externă şi în războaiele străine, în problemele privind corporaţiile, moneda străină şi, în special, importurile străine. Presa îl denumise „Filiera mondială", iar toată activitatea lui fusese îndeptată spre umplerea caselor de bani ale lui Morrow Warner. Johanna ştia cine era proprietarul companiei Morrow Warner. Ea mai ştia că nimeni altcineva nu cunoştea asta, pentru că ea ascunsese identitatea proprietarului în kilometri de * documente, ocolind şi ea legea. E o precauţie, spusese Austin, ceva pentru bătrîneţea lui, ceva ce comitetul de directori de la Bridgeman Inc. nu i-ar putea lua. Ziarul de sîmbătă confirmase mai mult decît traficul de influenţă din partea senatorului şi vorbise despre stoarcere de informaţie. Apoi, în acea dimineaţă, ediţia de duminică a ziarului Post citase „surse demne de încredere" ce confirmau stoarcerea de informaţii şi legături cu lumea interlopă, precum şi un posibil amestec într-un asasinat. La două ore după ce citise articolul, Austin o sunase, dorind să o viziteze, personal, chiar în noaptea aceea. Johanna se gîndise să anunţe poliţia, apoi îşi dădu seama că lipsa de raţiune nu era cea mai bună opţiune. Austin nu fusese acuzat de nimic şi a invita pe cineva la cină nu putea fi considerat drept crimă. Oamenii puternici erau ţinte uşoare pentru scandal şi declaraţii. Atît senatorul din Il­linois cît şi Austin Bridgeman erau oameni puter­nici. Ea ştia că nu trebuie să se grăbească să tragă concluzii, sau să creadă tot ce citea în ziare. Totuşi, ar fi dorit ca partenerul ei în avocatură să fi decis să rămînă în Boulder la sfîrşit de săptămînă, măcar de data asta. l-ar fi plăcut să fie cineva cu ea cînd venea Austin, întrucît ea decisese să nu meargă la cină şi la un pahar şi, mai ales, să nu aibă conversaţii despre trecut. Cea mai bună atitudine pe care o putea avea era una de formalism rece şi de discreţie. Cel puţin, aşa se gîndise mai devreme. Acum se lăsase întunericul şi nu mai era sigură. Cu un gest distrat, ea îşi trecu degetele prin păr. La naiba cu Henry, care dispare în fiecare vineri. Ştia că el făcea asta ca să scape de mama lui, dar asta era ridicol pentru un bărbat matur. Nu ştia nici măcar unde se afla. Tot ce ştia era că va fi înapoi luni dimineaţa la ora nouă fix. Te puteai baza pe Henry. Dylan o urmări cu ochii întredeschişi, remar-cîndu-i fiecare linie sinuoasă, fiecare curbă ele- Şi pe Austin te puteai baza, dar nu într-un mod confortabil. Ea lucrase pentru un om puternic. Ştia că puterea corupe; văzuse cu ochii ei cum lucrează corupţia. Asasinat. Era improbabil... dar era oare posibil? îl văzuse pe Austin distrugînd oameni, gîndindu-se mai puţin la asta decît se gîndesc unii la masa de prînz. De cîteva ori, ea îl ajutase. Făcea parte din jocul afacerilor cu miză mare. Cîştigătorul ia totul. învinşii fug ca de dracu'. Ea-nu fugea. Ea ştia cum să se poarte cu Austin. Se întoarse din nou spre stradă. Singura mişcare era o maşină cenuşie care trecea încet prin faţa blocului, căutînd, fără îndoială, un loc de parcare greu de găsit. Ridicîndu-şi bărbia, îşi clătină capul într-o parte, uşurîndu-şi durerea din muşchii încordaţi de oboseală. Ea continuă mişcarea, ridicîndu-şi părul de pe ceafă ca să lase vîntul serii să sufle pe pielea ei. Era al naibii de cald. Geamantanele ei erau încă împachetate în dormitor. Probabil că ar fi trebuit să fugă. Probabil că ar fi trebuit să fugă ca de iad. gantă. Ea făcea ca simplii jeansi să arate ca nişte pantaloni de comandă şi o cămaşă simplă de mătase, ca o bluză lucrată de mînă, de o mie de dolari. Era chiar Johanna Lane. Clasă înaltă, pură şi dulce, de la coama de păr, blondă de culoarea mierii, pînă la scobitura tălpii piciorului, pe care o văzuse doar în pantofi italieneşti cu toc, moi ca untul. îşi amintea totul despre ea, tot ce văzuse de la distanţă. Băieţii duri ai lui Austin nu aveau permisiunea să fraternizeze cu eşaloanele supe­rioare ale ierarhiei. Se îndoia că Johanna Lane îşi amintea de existenţa lui.. Spera că nu. Asta ar face lucrurile mai dificile pentru el. Deschise sacul de molton şi scoase o rolă lată de leucoplast. Rupse o bucată şi o lipi pe mînerul uşii pasagerului. Restul rolei îl puse în pardesiul lui. Nu avea timp să o convingă cu vorba bună ca să meargă cu jel. Şi nid nu era înclinat să-i dea prea multe explicaţii. îl durea prea tare. Nu dormise de două zile, nu mîncase aproape de tot atîta timp şi sîngera din nou. Simţea umezeala proaspătă alunecîndu-i în partea dreaptă a pieptului. Omorîse un om cu o seară înainte, la Lincoln, dar abia după ce afurisitul îl tăiase. Pleacă. Pleacă atît timp cît mai poţi, îi şoptea conştiinţa. Apoi îşi aminti că nu avea conştiinţă. Omorîse un bărbat la Lincoln ca să salveze o viaţă fără valoare - a sa proprie - şi poate una care valora cu mult mai mult, a lui Johanna Lane. Se întoarse şi, cu o lovitură rapidă cu puşca, sparse becul de pe tavanul maşinii. Ultimul lucru de care avea nevoie era un semnal de bun venit cînd avea să o aducă afară. Johanna închise şi încuie uşile de sticlă, apoi trase draperiile. îşi împachetase valizele din instinct şi, cu cît se făcea mai tîrziu, cu atît i se părea mai raţional acest instinct. Dacă se grăbea, încă mai putea prinde un zbor spre Chicago. De îndată ce avea să fie în siguranţă în casa cea mare a părinţilor ei, Austin Bridgeman va părea mai uşor de manevrat. Şi îi venise în gînd nu o dată că, pînă la urmă, va avea nevoie de un avocat bun. întîmplător, tatăl ei eră cel mai bun. în baie, îşi aruncă periuţa de dinţi, pieptenele şi trusa de machiaj într-o mică geantă. înainte de a băga în ea şi tubul de aspirine, luă două pastile în mînă, apoi o a treia. Se va dovedi cu siguranţă a fi o noapte de trei aspirine. înghiţi pastilele cu un pahar de apă. Căldura fusese apăsătoare. Toată ziua, şi nici măcar noaptea, temperatura record nu scăzuse. Un zgomot în camera de zi o făcu să mişte capul. închise apa şi ascultă din nou, concen-trîndu-se, încercînd să audă, în ciuda bătăilor bruşte ale inimii şi a valului de adrenalină care îi alerga prin corp. Nemaiauzind nici un sunet, se forţă să se relaxeze suficient ca să poată gîndi. Primul gînd a fost să găsească ceva cu ce să se apere,' şi apucă cea mai lungă pilă de unghii, cel mai periculos obiect pe care îl putu găsi în toată afurisita aia de baie. îşi spuse că reacţiona prea agresiv, dar degetele ei cuprinseră şi se strînseră în jurul pilei, de parcă aceasta ar fi fost un cuţit. Ieşi încet în hol, ascultînd. Dacă ceva i-ar fi părut suspect în apartament, s-ar fi strecurat pe uşa din faţă şi ar fi plecat. Nu voia să rişte. Dacă Austin trimisese pe cineva în locul lui, cineva care nu suna la uşă şi nu folosea intrarea din faţă, atunci avea nevoie de protecţie. Ajunse la arcada care lega holul şi camera de zi şi se uită după colţ. - Ahh! Pila căzu pe podea, scăpată din dege­tele amorţite de o lovitură rapidă, bine plasată. Următorul ţipăt fu înăbuşit de o mînă mare, puter­nică. Un braţ şi mai puternic îi înconjură mijlocul, strivind-o de trupul atacatorului. - Mă numesc Dylan, Dylan Jones, îi şopti la ureche o voce aspră. Am fost de toate la viaţa mea, dar violator nu. Aşa că stai liniştită, că nu vreau să-ţi fac nici un rău. Ea se zbătu violent în braţele lui, dar puterea lui era de neînvins. - Te numeşti Johanna Lane, continuă vocea, iar în urmă cu patru luni ai lucrat pentru Austin Bridgeman. Trebuie să te hotărăşti dacă vrei să cooperezi sau dacă plecăm de aici cu forţa. Johanna rămase nemişcată. Austin trimisese totuşi pe altcineva. Ea închise ochii strîns un moment, teama şi furia faţă de propria ei prostie trecuseră peste ea ca un val. Ar fi trebuit să fugă. - Simţi asta? întrebă cel care o capturase, fără suflu şi cu gravitate. Ceva se împingea în şoldul ei şi ea dădu afirmativ din cap. - E o armă cu douăsprezece focuri şi te ameninţ direct. O să mergem în hol şi la lift şi ieşim pe uşa din faţă. Asta în cazul cînd cooperăm. Dacă nu, folosesc forţa şi ies cu tine în stare de inconştienţă, sau legată, sau ambele. El ridică puşca şi o sprijini de tîmpla ei. Vrei s-o facem cu forţa? Ea clătină din cap încet, o singură dată. A zis că nu voia să-i facă nici un rău; arătase însă clar că ar face-o, dacă ar fi necesar. Era prea speriată ca să creadă prima afirmaţie şi prea speriată ca să nu o creadă pe cea de a doua. - Bun. El se dădu înapoi spre uşă, ţinînd-o strîns lîngă el, în timp ce controla holul. Hai. Se îndreptară spre grupul de ascensoare, trupul lui împingînd-o înainte, din spate, sprijinin-du-i mersul nesigur. Puşca nu era la tîmpla ei. Nu ştia unde era, dar nu se îndoia de prezenţa ei sau de dorinţa lui de a o folosi. Totuşi, ea tot mai voia să ţipe şi să se lupte cu el. O teamă şi mai mare o împiedica însă. Dylan rămase în spatele ei tot drumul acela lung prin coridor, cu "trupul ei lipit de al lui. Rămase în spatele ei în ascensor, strîngînd-o suficient de tare, ca să o facă să ştie că nu va tolera o împotrivire, nici măcar pentru o clipă. El nu teroriza femei, dar era pregătit pentru orice, dacă i-ar fi făcut greutăţi. El îl cunoştea pe Austin Bridgeman şi ştia că nu avea timp să fie drăguţ. Uşile ascensorului se deschiseră în holul mare. Pentru un moment, libertatea era la cinci­sprezece paşi. în clipa următoare însă, dispăru. Un grup de bărbaţi apărură în pata de lumină din faţa intrării în clădire, iar Austin Bridgeman con­ducea grupul. Dylan se repezi la butonul închide uşa, de pe panou, împingînd femeia mai departe de el, într-un colţ al ascensorului. El băga cu o mînă un glonte, în camera încărcătorului puştii, ţinînd-o în dreptul ei şi uitîndu-se trist la ea. Johanna se împinse mai adînc în colţul ascensorului, mărind instinctiv distanţa dintre ea şi bărbatul care se numea Dylan Jones. Nevoia de a ţipa se transformase într-o durere surdă, ce-i palpita în gît. El avea ochi căprui-închis şi stră­lucitori de la adrenalină. Barba nerasă îi înnegrea maxilarul. Părul lui de culoare deschisă era mai lung în spate decît în faţă, iar în faţă îi stătea ridicat, zburlit, sălbatic, la fel ca şi strălucirea din ochii lui. Mercurul urcase pînă ia aproape patruzeci de grade în ziua aceea, dar el avea un pardesiu, un pardesiu căptuşit, pătat cu noroi... sau era sînge? O bluză de bumbac i se mula pe tors, pantalonii negri i se lipeau pe şolduri şi pe picioare. Avea o vînătaie pe o parte a feţei şi o tăietură pe cealaltă. Era musculos şi subţire, dur, dezgolit pînă la bazele puterii. Era mortal. Dylan aştepta, ascultînd şi urmărind-o cum îl analizează şi se sperie şi mai tare. Afară, nu era nimic decît linişte. Iar în interior, nimic decît zgomotul respiraţiei lor. Apoi se auzi zgomotul mecanic al celuilalt ascensor în mişcare. Dylan inspiră ca să se liniştească şi luă degetul de pe butonul închide uşa. Uşile se deschiseră. El ieşi afară, pregătit. Johanna auzi o mişcare, o luptă şi o cădere înăbuşită. Acum era momentul să ţipe, îşi spuse în sinea ei. Dylan Jones nu fusese trimis de Austin. Austin venise personal să discute cu ea. Abia îşi formulase aceste gînduri, cînd fu scoasă din ascensor. Violenţa mişcării îi elimină aerul din plămîni. Viteza cu care o trăgea să traverseze holul, mînia lui care îi strîngea o bucată din bluză, puşca pe care o simţea în coastele ei, o făceau să nu mai poată respira. Ea se împiedică şi el o sprijini împingînd-o tot mereu înainte, făcînd-o să se lupte ca să-şi menţină echilibrul. Cu coada ochiului, văzu trupul prăbuşit al unui bărbat care zăcea lîngă ascensoare. Mai încercă o dată să ţipe, dar, ca şi cum el ar fi ştiut care va fi reacţia ei, îşi luă mîna de pe bluză şi o duse la gîtul ei, apăsîndu-l în semn de avertizare. Ea începu să plîngă şi mîna lui slăbi imediat apăsarea, dar numai o idee. El împinse uşile clădirii cu umărul. O căldură, stătută şi intensă, îi cuprinse. Ea se împiedică din nou pe trepte şi din nou el o ţinu dreaptă aproape luînd-o pe sus. Johanna ştia că acum era momentul să se lupte şi să lovească, să ţipe şi să plîngă, dar Dylan Jones nu-i dădu ocazia. Era maestru în a o ţine aproape, fără să atingă pămîntul şi mişcîndu-se prea repede ca să poată gîndi. Ea reuşi să scoată un geamăt răguşit, dar o nouă apăsare pe coaste cu ţeava puştii îi înăbuşi restul revoltei verbale. Traversară strada, menţinîndu-se în umbra copacilor şi a maşinilor parcate pe ambele părţi ale străzii Briarwood Court. Johanna alesese cartierul acesta pentru eleganţa liniştită a caselor mai vechi şi pentru farmecul arhitectonic al clădirilor cu apartamente. Cu cîte trei blocuri în ambele direcţii, Briarwood Court era un rai al bogăţiei păturii superioare a clasei mijlocii. Ea se simţise întotdeauna în siguranţă şi apărată acolo, pînă în seara aceea.

Capitolul 1 Calico se trezi fără să ştie cât timp aţipise. Furtuna care o obliga să rămână închisă în casă făcea întotdeauna ravagii pe Muntele Stâncii Vorbitoare. Pentru a-i spori starea de neliniş te şi proastă dispoziţie, fulgerul căzu pe undeva prin apropiere şi lumină o clipă interiorul cabanei. Tunetul care urmă fu îndelung repercutat de pereţii stâncoşi şi de zecile de trecători ale muntelui. Pentru un motiv pe care nu reuşea să-l înţeleagă, furtunile o afectau, o umpleau de nelinişte, şi o dorinţă vagă îi cuprindea întreaga fiinţă. Detesta această senzaţie şi furtuna o obliga să se adăpostească atunci când ea ar fi dorit să scape de acest surplus de energie. Se ridică de pe canapea, mai aruncă o buturugă pe focul care abia mai pâlpâia şi făcu înconjurul încăperii pentru a aprinde toate lămpile, ca să alunge întunericul apăsător. Când o să moară bunicul ei, o să instaleze electricitate şi o să construiască o sală de baie. Bineînţeles că nu-i dorea moartea, departe de ea gândul, dar nu mai putea suporta condiţiile astea rudimentare de viaţă. Bunicul ei, spre deosebire de bătrânii din comitatul Lumpkin, nu se plângea niciodată de nimic, pentru simplul motiv că el trăia în trecut. Cabana era exact aşa cum o ştia el de când fusese construită, cu mult timp înainte de naşterea ei. Calico îi înţelegea motivele şi le respecta. Nimic nu se schimbase în această cabană care mai vibra încă de prezenţa bunicii ei, Lukcy, şi a mamei ei, Ellen. Calico dormea pe o saltea de puf făcută de bunica ei, acoperită cu nişte cuverturi ţesute de mâna mamei sale, şi când pompa apă lângă spălătorul mare de piatră, făcea aceleaş i gesturi ca şi cele două femei care o precedaseră în această locuinţă. Calico nu se simţea niciodată singură în cabana ei. Un strămoş prevăzător o construise din trunchiuri lungi de pin, tăiaţi de pe versantul muntelui. Acoperişul era înalt, plafoanele susţinute de grinzi groase înnegrite de vreme şi, de fiecare parte a încăperii principale, se aflau dormitoarele. O construcţie solidă, făcută să dăinuie în timp. Căminul ei. Aici voia Calico să-şi crească odraslele, bineînţeles cu condiţia să le aibă vreodată. Se duse să se aşeze pe scaunul din faţa biroului şi se jucă o clipă cu rocile aurifere extrem de promiţătoare, dar fără să le dea prea mare atenţie, fiindcă se simţea atât de nervoasă încât nu se putea concentra. Aşa că oftă şi începu să se uite pe fereastră, fără să vadă nimic în afară de ploaia care răpăia în geamuri. Îşi sprijini bărbia în palmă şi aplecă puţin capul ca să poată asculta mai bine vaietul vântului. Chipul ei îşi mai pierdu din expresia impasibilă şi lăsă să se întrevadă o anumită vulnerabilitate. Apoi urmă un zgomot neaşteptat, ciudat şi neobişnuit în mijlocul celor care însoţeau furtuna. Primul ei gând se îndreptă spre bunicul său. La optzeci şi doi de ani... pierdut în munţi... prăbuşit în vreo prăpastie... Dar alungă această idee. Calico ştia exact unde se afla bunicul ei. Căzuse lat în hambarul din spatele cabanei, ignorând furtuna, preocupat doar să dea gata o sticlă de băutură. Găina prietenoasă care-şi făcuse cuibul în sofaua veche ce se găsea pe cerdac începu să cotcodăcească pe un ton alarmat. Calico scutură din cap. Se părea că în această noapte totul merge de-a-ndoaselea în munţi. Până şi proasta asta de găină confunda un zgomot obişnuit cu cine ştie ce primejdie. Dar zgomotul reveni şi Calico deveni brusc atentă la el. Slab la început, crescu brusc în intensitate şi Calico recunoscu lătratul unui câine, deşi era înăbuşit de rafalele de ploaie. Oftând uşurată, încercă să vadă ce se petrecea afară dar nu zări în geamuri decât propria ei imagine, luminată din spate de lămpile cu petrol. Chipul ei avea o expresie de nedescifrat, care sugera nişte gânduri secrete. Fără îndoială că impresia se datora prestanţei ei înnăscute şi obiceiului de a privi oamenii drept în ochi. Indiferent care ar fi fost motivul, acest lucru îi obliga pe ceilalţi s-o fixeze. Dar acum nu se uita nimeni la ea, aşa că se ridică şi-şi puse impermeabilul vechi de culoare galbenă. Era atât de uzat încât căpătase aspectul mătăsii. Afară, Calico fu întâmpinată de vântul sălbatic, specific munţilor din nordul Georgiei, unde se născuse şi trăise întotdeauna. Cu mâinile înfundate în buzunarele impermeabilului, îmbrăcată în nişte blugi mulaţi pe picioarele lungi, cu părul roşcat şi bogat prins într-o coadă de cal, încercă să facă faţă vijeliei. Imaginea ei ar fi putut corespunde cu cea a unei fete oarecare de la munte, dacă n-ar fi fost ochii. Expresia lor lăsa să se ghicească o profunzime cel puţin la fel de misterioasă ca tainele munţilor. Erau cenuşii, cu sclipiri de argint, şi împodobeau un chip cu trăsături ferme, care sugera siguranţă şi voinţă. Contururile gurii indicau un caracter hotătât şi senzual. După ochi, imediat îţi atrăgeau atenţia buzele ei. Dar era frumoasă? Calico nu ştia şi nimeni nu-i spusese vreodată asta. Deci ajunsese la concluzia că nu era, lucru normal când nu primeşti niciun compliment în treizeci de ani de existenţă. De fapt era diferită, aproape o străină şi printre ei. Nu semăna nici cu bunicul ei. Christian, nici cu verii ei Jebediah şi Winnie, care erau aproape de vârsta bunicului. Lătrăturile deveniră mai puternice şi o smulseră din apatia ei. Un căţel apăru brusc prin rafalele de ploaie şi se repezi la ea făcând salturi dezordonate. Purta o plăcuţă la zgardă, ceea ce o linişti pe Calico. Se temuse la început că e vreunul din acei câini sălbatici care aleargă în haite prin munţi. Dar acesta sărise probabil din maşina unor turişti. Zărind-o, câinele fugi până în prag, mai surescitat ca înainte, îmbrâncind-o în trecere pe găina excentrică, lucru care atrase proteste violente din partea acesteia. După ce scoase nişte gemete aproape omeneşti, fugi până la râul care ieşise din albie, apoi reveni lătrând şi mai tare. Calico clătină din cap, întrebându-se cum o să reuşească să prindă câinele. Dacă va reuşi, mâine va porni în căutarea stăpânului lui. Dar căţelul fugi din nou spre râu şi Calico îl urmări din ochi. Abia atunci zări arborele ale cărui rădăcini uriaşe mişcate de valuri te făceau să te gândeşti la o balenă eşuată pe nisip. În acel loc, deşi foarte agitată, apa nu era deloc adâncă. Căţelul se aruncă în râu şi dispăru printre crengile copacului dezrădăcinat. O găină nebună şi acum un câine nebun. Ce noapte! Chiar castorii care trăiau în amonte părăsiseră barajul când apele începuseră să se umfle. Şi uite, patrupedul ăsta mititel voia să se joace de-a peştele! Câinele reapăru brusc şi începu să se învârtă de colo-colo pe malul alunecos. Scotea nişte gemete care-ţi rupeau inima. Calico nu mai rezistă. Comportamentul animalului era prea ciudat ca să-l mai ignore mult timp. Punându-şi mâna streaşină la ochi ca să-i ferească de ploaie, o luă pe cărarea care cobora spre râu. Calico îl auzi din nou gemând pe căţeluş şi fu gata să scoată un strigăt. Printre rădăcini zărise un picior gol. Un picior, două, un tors... Fără să se mai gândească, intră în apa vijelioasă şi începu să degajeze corpul bărbatului cu păr negru, care era prizonierul crengilor de jos ale uriaşului doborât. Îi trebui un oarecare timp ca să reuşească. În timp ce se lupta cu natura, trunchiul arborelui începu să se mişte periculos. Dacă ea nu se grăbea, îşi va continua drumul împreună cu prada lui. Adunându-şi toate forţele, îl înhăţă pe bărbat de poalele cămăşii şi-l trase pe mal. În apă nu cântărea nimic, dar ajunşi pe pământ, lucrurile se schimbară. Îl târî cât putu de departe şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea. Bărbatul părea mort. Simţi că o trece un fior de spaimă şi-şi lipi palma de pieptul lui. Inima bătea încă, slab, dar bătea. Necunoscutul avea o tăietură adâncă la ceafă. — Mă auzi? strigă ea scuturându-l. Erai singur? Poate că mai fuseseră cu el şi o femeie, nişte copii. Oftă. La ora asta erau în mod sigur înecaţi. Se aşeză pe vine şi-i scotoci prin buzunare. Nimic! Nici acte, nici chei, nici bani. Calico era epuizată şi udă leoarcă, dar în mod sigur necunoscutul nu se va ridica să meargă pe picioarele lui până la cabană. Aşa că îl lăsă în grija căţeluşului şi se repezi spre hambar, rugându-se la toţi sfinţii ca bunicul ei să nu fie prea beat şi să-i poată da o mână de ajutor. În hambar, o lampă de petrol agăţată de o grindă lumina slab uneltele şi tot felul de lucruri răspândite peste tot. Bătrânul se prăbuşise lângă butucul pe care spărgea lemne. — Bunicule, trebuie să mă ajuţi! Am găsit un necunoscut în râu. E rănit şi nu-l pot duce singură până în casă. Christian gemu. Era beat. Chiar mai beat decât crezuse ea. Se apropie de el. — Bunicule? — Te-am strigat, bolborosi el. Sunetul acestei voci slabe o alarmă. — Bunicule, eşti bolnav? Unul din picioarele lui făcea un unghi ciudat în raport cu corpul. — Ai căzut? Părea să sufere îngrozitor şi-i venea greu să vorbească. — Tăiam lemne... toporul... a alunecat. Mi-am tăiat degetele de la picior. Calico înghiţi în sec şi se aplecă spre el. Reuşise să-şi scoată singur cizma şi să-şi facă un garou cu cureaua. Văzând ce-i mai rămăsese din picior, crezu că-i vine rău. — Mă duc după ajutor, spuse ea. — O să se scurgă tot sângele din mine până te întorci. Trebuie să-mi cauterizezi rănile. De data asta, Calico fu gata să vomite. — Dar nu ştiu! — Ori mă ajuţi ori mă laşi să mor în linişte, şopti bătrânul clătinându-şi capul albit de vreme. Ora care urmă fu un adevărat coşmar. Când ieşi din camera lui Christian, lui Calico îi tremurau şi mâinile şi picioarele. Niciodată n-o să poată uita mirosul ăsta de carne arsă! Străinul! Îl lăsase pe mal şi acum poate că murise deja. Îngrijorată, ieşi în fugă. Copacul uriaş dispăruse, luat de curent. Apa care urca în continuare ajunsese deja la umerii înecatului. Nu-l lăsaţi să moară, se rugă ea adresându-se spiritelor muntelui. De mult timp renunţase să se adreseze lui Dumnezu în care nu mai avea încredere. Încă o oră de luptă în perspectivă! La sfârşitul ei, Calico privi bărbatul care zăcea pe podea. Căţeluşul se strecurase şi el în cameră şi dormea lângă foc. Calico oftă din adâncul pieptului şi-l studie pe necunoscut. Cine era? Îl scosese din râu, îi salvase viaţa, deci acum îi aparţinea. Un sentiment de posesie puse stăpânire pe ea. Mai mult decât orice, Calico îşi dorea un soţ şi copii. Voia să iubească. Şi aceste lucruri îi fuseseră interzise de o pată care-i murdărea trecutul, un secret pe care nu-l ştia nimeni. În munţii Apalaşi exista un lucru pe care orice bărbat îl pretindea de la viitoarea lui soţie. Ajunsă în intimitatea patului conjugal, secretul ei ar fi fost descoperit. Aşa că pretinsese tot timpul că dispreţuieşte căsătoria. Pentru început, trebuia să-l menţină în viaţă pe străin. Era un bărbat puternic, care reuşise să supravieţuiască. Deşi epuizată, Calico mai găsi în ea destulă energie pentru a se ocupa şi de el. Şi trebuia să se grăbească fiindcă bunicul avea mare nevoie de un doctor şi ea trebuia să-i lase pe amândoi singuri ca să se ducă după el. După ce bandajă capul necunoscutului, Calico aţâţă focul, apoi, înarmată cu o foarfecă mare începu să-i taie hainele, singurul mijloc de a-l dezbrăca fără să-l mai deplaseze. Nici n-ar mai fi avut puterea necesară şi mai exista şi riscul de a-i agrava rănile, dacă mai avea şi altele. Încercă să nu-l privească prea de aproape, dar nu rezistă tentaţiei. I se făcu pielea ca de găină şi se înroşi ca focul la faţă. Ce ruşine! Pierduse timpul cu asta, în loc să fie deja pe drum! Îl acoperi repede pe frumosul străin cu o cuvertură, îi băgă o pernuţă sub cap şi se duse să se schimbe. Când ieşi din cameră, se apropie de el. Nu se mişcase şi nu-şi recăpătase cunoştinţa. Mâna ei, ca atrasă de un magnet, se lipi de pieptul lui. Ce piele catifelată avea! Această atingere o şocă, o făcu să simtă nevoia unui lucru pe care nu-l înţelegea. — E cineva aici? Calico îşi retrase brusc mâna şi sări în picioare. În uşă, dădu nas în nas cu Gabe Tarrant, fiul cel mare al prietenei ei Jobeth. La paisprezece ani era înalt şi voinic, la fel ca tatăl lui, Judalon, dar avea părul şi chipul angelic al mamei lui. Calico ţinea foarte mult la el, deşi era fiul bărbatului pe care-l ura. — Gabe! Nu te-ai dus la şcoală? Ce cauţi afară pe o asemenea vreme? Ochii albaştri ai puştiului se măriră de uimire când îl zări pe bărbatul care zăcea pe podea. — Tu l-ai omorât? Voia să-ţi fure aurul? Doamne, când se va afla asta în sat! — Gabe! Calmează-te! L-am scos din râu. N-am auzit sosind camionul. Cine e cu tine? Cu regret, Gabe renunţă să-l mai privească pe necunoscut. — Mama. Ne-am blocat la podul vechi. Râul l-a depăşit şi mamei i-a fost frică să treacă. Vrea să afle dacă nu cumva l-ai văzut pe tata. Îşi plecă ochii, încurcat. — N-a venit aseară acasă şi mama cu mine îl căutăm. Exista un resentiment în vocea lui, dar făcea eforturi să-l ascundă. — Nu l-am văzut, îi răspunse Calico. Tarrant nu s-ar fi aventurat niciodată până la Stânca Vorbitoare, era prea prudent pentru asta. — Ascultă-mă bine, Gabe. Bunicul a avut un accident. Are nevoie de un doctor, ca şi bărbatul ăsta. Vreau să te duci după ajutoare. Spune-i mamei tale să se îndrepte imediat spre doctorul Willis şi să mi-l trimită urgent. Îl împinse pe băiat spre uşă, fără a-i mai da timp să-i pună şi alte întrebări. — Fuga! îi porunci ea. Băiatul fugi prin ploaie, împroşcând cu noroi în jurul lui la fiecare pas, cu gulerul ridicat, încercând să se apere de urgia furtunii de toamnă. După plecarea lui, Calico intră în cabană şi se duse în camera ei ca să pregătească un pat pentru necunoscut

Capitolul 1 — Vă declar soţ şi soţie, anunţă pastorul. Lisa închise o secundă ochii. Era prea târziu. Devenise soţia lui Bryn, la bine şi la rău. Lisa Venner. Încetul cu încetul, se va obişnui până la urmă cu acest nume. Îi venea greu să creadă că, în urmă cu cinci zile, nici măcar nu-l cunoştea pe Bryn. Cinci zile! Şi totuşi, din anumite puncte de vedere, i se părea că de atunci trecuse o viaţă. Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut un strop de voinţă să nu se ducă la nunta lui Mark. Dar nu, trebuise să se ducă, pentru a arăta tuturor că Mark nu mai însemna nimic pentru ea! Fusese uşor apoi, să se furişeze afară din biserică, în timpul ceremoniei. Soarele de aprilie o făcu să clipească des. În timp ce mergea tremurând pe trotuar, auzi deodată un claxon în spatele ei. O mână o trase cu putere înapoi şi o maşină trecu pe lângă ea. — Era cât pe ce, spuse bărbatul care o salvase. Nu priveşti niciodată pe unde traversezi? Lisa îşi adună forţele şi-i mulţumi, încercând să zâmbească. — Ai avut noroc că mergeam în spatele tău. Bărbatul îi dădu drumul la mână şi începu să o examineze. — Te-am văzut în biserică. Eşti vreo prietenă de-a miresei? — Eram o prietenă a mirelui, răspunse ea cu o voce care voia să pară nepăsătoare. — Ce coincidenţă, spuse bărbatul pe un ton ironic. Eu sunt fostul prieten al Junei. Ne-am putea îneca amarul împreună. Ce spui? Pentru prima oară, Lisa îl privi şi ea. Era un bărbat înalt, cu părul negru şi creţ, cu o fizionomie osoasă. „De vreo treizeci de ani”, se gândi ea. Probabil nu locuia în Anglia, judecând după pielea extrem de bronzată. Ochii lui cenuşii îi răspunseră cu o sclipire de sarcasm. — Bryn Venner. — Lisa Jordan. E prea devreme pentru a bea alcool. — Atunci, un ceai? întrebă el şi mai ironic. Un ceai şi simpatie. Pare potrivit cu împrejurarea. — Nu cred că... — Ai de gând să rămâi aici şi să-i vezi plecând? Ochii verzi ai Lisei scânteiară de mândrie. — Ce e făcut, e făcut, spuse el. Să ne trăim viaţa în continuare! Deci, ce-ai hotărât? Lisa ezită doar o secundă. Dacă rămăsese singură, atunci cu atât mai bine. — Bine, să mergem să bem un ceai. Bryn o luă de braţ, atent la circulaţie. Lisa îi simţea prin stofa costumului muşchii fini şi presiunea degetelor pe cot. Nu era genul de bărbat pe care şi l-ar fi imaginat pentru micuţa blondă neruşinată cu care se căsătorise Mark. Căci, la urma urmei, trebuia să recunoască: cei doi păreau potriviţi. Bryn Venner avea trăsături tipic masculine. Gura şi maxilarul arătau o voinţă puternică. Nu, nu era genul Junei. Şi nici al ei, de altfel. Era prea în vârstă, prea monden. „Ah, Mark!” se gândi ea cu inima strânsă. Bryn opri un taxi şi ceru şoferului să-i ducă la Savoy. — Să facem lucrurile cu eleganţă. Vom avea timp mai târziu să ne dedicăm unor consolări mai subsanţiale. Bunul-simţ o împiedica pe Lisa să-i răspundă pe un ton muşcător. Acceptase să bea un ceai împreună, nimic mai mult. După ce vor fi terminat, ea va pleca. Dar unde? îi şopti o voce interioară. — Nu locuieşti în Anglia, nu-i aşa? Bryn negă printr-o mişcare a capului. — Nu, locuiesc în Libia, pentru moment. În afacerile cu petrol, adăugă el, anticipându-i întrabarea. Dar tu? Locuieşti la Londra? — Da. Apoi adăugă, cu reticenţă: — Lucram pentru familia Wrexham. — Înţeleg. Acolo l-ai cunoscut pe Williams? — Cunoscut şi pierdut, răspunse ea, schiţând un zâmbet. Se pare că fiica preşedintelui e o partidă mai bună decât o simplă secretară. — E un băiat ambiţios, nu? Întrebarea suna mai mult a afirmaţie. — Nu mai mult decât majoritatea oamenilor. Lisa îşi regreta deja remarca. — N-am vrut să insinuez că nu o iubeşte. El şi June se potrivesc. — Nu şi dacă fiecare ar vrea să-şi impună voinţa. Oricum, cred că îi va fi mai bine cu el, decât cu mine. Tripoli nu e exact genul de decor cu care este obişnuită. — E o viaţă grea, acolo? — Nu foarte grea, în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. Formăm o comunitate de europeni destul de mare şi suntem toţi angajaţi de Unilibia. Majoritatea sunt căsătoriţi. Compania preferă să angajeze persoane căsătorite. — Acesta e motivul pentru care ai cerut-o pe June în căsătorie? — Nu am venit în Anglia să o cer în căsătorie. Acum trei săptămâni, când am ajuns aici pentru o vacanţă, căsătoria ei cu Mark era deja stabilită. June tocmai voia să-mi scrie despre asta. — Poate că şi-ar fi schimbat părerea dacă ar fi ştiut pentru ce te-ai întors... Bryn începu să râdă. — Nu cred. June ar fi fost, fără îndoială, o soţie bună, dar nu eram destul de disperat încât să mă bat pentru ea. — Mi se pare că nu doreai atât o soţie, cât să te conformezi regulilor companiei pentru care lucrezi, remarcă Lisa pe un ton caustic. — Preferinţelor, nu regulilor. Dar, fie că mă crezi sau nu, un bărbat are nevoie de o femeie lângă el, când se află acolo. Nopţile pot fi uneori foarte reci... Lisa îi evită privirea şi se întrebă dacă era, într-adevăr, atât de dur pe cât voia să pară. — S-ar zice că June a scăpat ca prin urechile acului! — Poate. Mă întreb doar dacă a câştigat ceva mai bun, căsătorindu-se cu un arivist ca Williams. Observând schimbarea care apăruse pe chipul ei, se grăbi să adauge: — Tu singură ai spus-o. Ocazia s-a prezentat, iar el nu a ezitat s-o prindă. Bine că nu erai prea implicată. — De unde ştii că nu eram? întrebă ea, cu un nod în gât. — Din atitudinea ta. Aş spune mai degrabă că orgoliul tău a avut cel mai mult de suferit. Am dreptate? — Dacă spui tu... Pentru nimic în lume Lisa nu voia să lase să se vadă cât de bulverstă era. Continuă, cu răceală: — Cât timp vei lucra în Libia? — Dacă vreau, permanent. Trebuie să aleg la fiecare trei ani. Am petrecut deja aproape un an acolo. — Şi ce se întâmplă dacă nu alegi? — Depinde. Unital a început să exploateze noi câmpuri petroliere, în alte părţi ale lumii. — Iar familia trebuie să-şi urmeze capul oriunde ar fi trimis? — Doar dacă o permit condiţiile. Câteodată e nevoie de timp pentru a pune în funcţiune o întreagă instalaţie care să convină soţiei şi copiilor. În aceste cazuri, familia rămâne în Anglia, o vreme. — Nu mi se pare drept. — Există compesaţii. Cred că voiai să spui, de fapt, că-ţi vine greu să ţi-o imaginezi pe June acomodându-se cu genul ăsta de viaţă. — Nu am cunoscut-o personal. Pare o persoană căreia îi place să se distreze. Dar aparenţele pot fi uneori înşelătoare. — Într-adevăr? Ţie îţi place să te distrezi? Bryn o privi insistent. Părul ei cu reflexe arămii încadra nişte trăsături fine; fusta de mătase îi punea în evidenţă picioarele subţiri. — E ceva rău în asta? întrebă ea, râzând. — O, nu, deloc! Tocmai mă gândeam că am putea face şi noi asta. Lisa nu avu timp să-i răspundă. Ajunseseră în faţa hotelului. Era, de altfel, mai mult o remarcă, decât o invitaţie. O pierdere comună îi apropiase. Era prima oară când intra la Savoy şi Lisa rămase uimită. Din toate părţile se degaja o atmosferă de sobră grandoare. Timpul părea că stătuse în loc. De obicei nu se servea ceaiul în hol, dar Bryn ceru acest lucru pe tonul celui obişnuit să i se îndeplinească toate dorinţele. Ceaiul le fu adus într-un serviciu delicat de porţelan alături de două şervete mari, împăturite. Lisa avea impresia că fusese transformată în ducesă. Bryn o întrebă zâmbind amuzat dacă se vedea trăind în acel fel. — Îmi vine să strig: „Ardeee!” sau ceva de genul ăsta, doar pentru a vedea dacă se accelerează ritmul! răspunse ea, clătinând din cap şi izbucnind în râs. — Pot fi foarte rapizi, când e nevoie. — Te-ai cazat aici? îl întrebă ea, aruncându-i o privire. — Nu, de data asta. Londra e invadată de turişti. — Mă surprinde că ai rămas atât de mult timp la Londra. — Nu mi-am petrecut aici toate cele trei săptămâni. Am făcut câteva plimbări, pe ici, pe colo. Am fost în Vest, unde mi-am vizitat câţiva prieteni. — Cât timp mai ai de stat aici? — Cinci zile. Am rezervat bilet de avion pentru lunea viitoare. Plec din Heathrow dimineaţa, devreme. — Pari fericit că pleci. — Sunt. — Chiar şi fără o soţie pe care să o iei cu tine? — Ar trebui să împrumut una! — Nu m-ar surprinde din partea ta. — Nu? Părea că acum râdea deschis de ea. — Continuă, te rog... — La ce bun? Oricum nu ai crede decât ceea ce vrei să crezi. — Bravo, Lisa Jordan! exclamă el, zâmbind sincer de această dată. Eşti remediul de care aveam nevoie. Ce faci diseară? — Mă întorc acasă. — Ca să-ţi lingi rănile toată noaptea? Nu e genul tău. Trebuie să ieşi din tine; şi eu la fel. Mi-ar plăcea să petrec seara cu tine, Lisa. Cred că asta ne-ar face bine amândurora. — De acord. Lisa răpunsese fără să se gândească. — Cum ai spus şi tu, probabil că de asta avem nevoie amândoi. Bryn începu să vorbească despre una, despre alta, şi, spre marea ei surpriză, Lisa începu să se destindă. Se aflau amândoi în aceeaşi situaţie, aveau amândoi nevoie de o stimulare care să-i ajute să treacă de acea seară dificilă. Să petreacă seara cu el era de o mie de ori mai bine decât să rămână singură. Când Bryn îi propuse să meargă să bea ceva, era aproape ora şase. Lisa se duse în vestiar şi se privi în oglindă, cu sentimentul că priveşte o străină. Era uimitor cât de mult o schimbau puţin fond de ten şi o coafură mai sofisticată. Părea şi se simţea mai matură, mai stăpână pe situaţie. Dar aceea fusese şi intenţia ei. Nu trebuia ca cei care o văzuseră la nuntă să creadă că era o fetiţă pierdută şi vulnerabilă. Îşi schimba locul de muncă pentru că cel vechi nu o mai interesa. Chiar şi cei care-i cunoscuseră relaţia cu Mark o puteau crede cu uşurinţă. Oricum, acum totul era de domeniul trecutului. Cu o vineri în urmă, plecase oficial din serviciul familiei Wrexham. Avea în faţă două săptămâni de vacanţă, o nouă slujbă şi o viaţă nouă. Trebuia să-l uite pe Mark. Acesta se căsătorise cu June şi devenea astfel inaccesibil. Iar în acea seară, uitarea însemna bărbatul care o aştepta în hol. Un bărbat pe care nu-l va mai vedea, probabil, niciodată. „Trebuie să profit de ocazie”, îşi spuse ea, schiţând o grimasă. „Mâine voi fi singură”. Deschise încet ochii, cu mintea înceţoşată. O durea capul. Nu recunoştea patul, mai tare şi mai lat ca de obicei. Făcu un efort intens şi se întoarse, cu mâna la ochi, din cauza luminii. Câteva detalii îi reveniră fragmentar în minte. O adunare de oameni, mult zgomot... O faţă se desprinse din ceaţă. După câteva clipe, Lisa înţelese că era a bărbatului care stătea aşezat pe un scaun, cu picioarele întinse, în faţa ei. Bryn fuma. — Te simţi mai bine? o întrebă el. Lisa îl recunoscu şi, când îi întâlni privirea cenuşie, simţi că înnebuneşte. Începea acum să-şi amintească, iar imaginile care i se desfăşurau în minte nu erau deloc liniştitoare: dansa, încercuită de nişte braţe solide; zâmbea în faţa unui chip slab şi bronzat; şampania i se urca la cap. „Sampanie, mult prea multă şampanie”, se gândi ea. Îşi amintea că se urcase într-o maşină, că nişte braţe încercau să o menţină dreaptă în lift, îşi amintea de un bărbat înalt care o lua în braţele lui, zâmbind. În acea cameră, acel bărbat. „Dumnezeule, dacă n-ar fi adevărat!” exclamă în sinea ei, îngrozită. Cearşaful era moale. Lisa îşi ascunse faţa în pernă. Bryn nu schiţă niciun gest, ci doar o întrebă pe un ton impasibil: — Câţi ani ai, Lisa? — Douăzeci. Acesta scoase o exclamaţie uşoară. — Ieri păreai mai matură şi te-ai purtat ca atare. — Încercam... spuse ea neputând să-l privească şi nici măcar să se întoarcă spre el. — Nu vreau să mă scuz, spuse el, oftând. Aveam nevoie de o femeie noaptea trecută. Dar dacă aş fi ştiut că pentru tine e prima oară, te-aş fi dus imediat acasă şi te-aş fi pus în patul tău. Apropo, unde locuieşti? îşi face cineva griji pentru tine? — Am închiriat o cameră în Putney, răspunse ea cu efort. Locuiesc singură. — E deja mai bine. Asta ne dă timp să respirăm. Mi s-a părut că te-aud spunând că părinţii tăi au divorţat. — Da, mama s-a recăsătorit cu un american şi trăieşte în Statele Unite. Tata s-a recăsătorit şi el şi locuieşte în Surrey. — Nu-i vezi aşadar prea mult? — Nu. Lisa se forţa să-şi reţină lacrimile. De ce îi punea atâtea întrebări? Acum era prea târziu pentru a mai schimba ceva. — Cred că te vei simţi mai bine dacă te-ai ridica şi te-ai îmbrăca. Coboară în hol când vei fi gata. Vom găsi un loc liniştit să vorbim. Nu încerca să fugi, pentru că voi supraveghea liftul. Trebuie să facem faţă situaţiei. La ce trebuia el să facă faţă? se întrebă ea, când uşa se închise. Lisa ar fi suferit mai puţin dacă aceasta s-ar fi întâmplat cu Mark. Dar acest bărbat cu care îşi petrecuse noaptea era un străin, un om pe care îl întâlnise pentru prima oară în ajun. Nu avea nicio scuză. Se ridică, încercând să învingă din nou greaţa care punea stăpânire pe ea. Era prima oară când se îmbăta şi va fi şi ultima, îşi jură ea. Prea târziu, îi şopti o voce ironică. Când se privi în oglinda din baie, se îngrozi. Rimelul, pe care cu o zi în urmă îl aplicase din abundenţă, îi cursese acum în jurul ochilor. Părul era răvăşit. Nu-l putea condamna pe Bryn că o judecase la prima vedere. Ducându-şi degetele la tâmple, încercă să alunge durerea de cap şi să-şi aducă aminte ce se întâmplase mai exact. Dar dorea, într-adevăr, să-şi amintească detaliile? Faptele erau clare: îi permisese acelui bărbat care o aştepta în hol să facă dragoste cu ea. Dragoste? Lisa simţi un nod în gât. Cum putea să folosească acel cuvânt? Niciun sentiment n-avusese vreun amestec. Făcu un duş cald, care o ajută să se relaxeze puţin şi apoi se pieptănă. Nu se machie deloc şi-şi lăsă părul liber pe umeri. Ce mai conta cum arăta? Impresia pe care i-o făcuse acelui bărbat era suficientă. Despre ce trebuia oare să vorbească? După câte se părea, Bryn se simţea vinovat, dar Lisa era gata să-şi asume toate greşelile. Puţini bărbaţi ar fi rezistat încurajărilor pe care probabil că le dăduse cu o noapte în urmă – cu atât mai mult dacă aveau nevoie de o consolare. Se gândise atât de mult la Mark, în ajun! Băuse doar pentru a-l uita pe el. Ieşi din cameră şi luă liftul, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Dacă nu-l va vedea, va pleca. Nu voia să-l vadă. Se simţea mizerabil şi înjosită. Bryn stătea într-un fotoliu, cu faţa spre lift. Când o văzu mergând spre ieşire, se ridică şi veni spre ea. — Vom vorbi în timp ce mănânci. Trebuie să mănânci ceva. — Nu pot să mănânc, spuse ea, sfârşită. — Atunci vei bea o cafea, continuă el, fără să-i dea drumul la braţ. Bryn comandă două mic dejunuri à la française şi aşteptă ca chelneriţa să plece, pentru a-i umple Lisei ceaşca. — Bea asta şi ronţăie două tartine. {tiu cum te simţi. Mâncarea te va ajuta. După ce luă câteva înghiţituri de cafea, Lisa se simţi puţin mai bine. Bryn o fixa cu privirea, iar ea trebui să-l privească. — Dacă te-ai îmbrăcat aşa special, să ştii că ai reuşit. Ce lipsă de prudenţă din partea mea! Acum pari de şaptesprezece ani! — E tot după pubertate, replică ea. Nu trebuie deci să-ţi faci griji pentru nimic. Îmi pare rău, continuă ea, înroşindu-se. Nu e vina ta pentru ce s-a întâmplat! Trebuie că ţi-am făcut impresia că... Dar nu avu curajul să termine. — Ar fi trebuit să-mi dau seama... Mi-ai spus că vei avea un nou loc de muncă. Când începi? — Luni, pe opt. Îmi iau concediu acum, în loc să-mi fac preavizul. — Deci nu ai nicio responsabilitate în acest moment, spuse el, insistând în mod ciudat pe cuvinte. Ai paşaport? o întrebă el. Lisa îl privi surprinsă. — De ce? — Ai sau nu? — Da, dar... — Asta simplifică lucrurile. — Nu înţeleg. Lisa îl privea uimită. — Ce legătură are paşaportul meu? — Cred că ţi-am spus că marţea viitoare trebuie să fiu înapoi la Tripoli. Vom câştiga astfel timp. — Pentru ce? reuşi ea să întrebe. — Ca să ne căsătorim. Lisa simţi că leşină. — Să ne căsătorim? — E singurul mod de a face faţă situaţiei. Luni trebuie să iau avionul spre Tripoli şi nu pot să plec pur şi simplu şi să uit tot. Nu în cazul ăsta. Analizând lucrurile într-o lumină realistă, nu pare deloc o idee rea. Nu ai prea multe motive să rămâi aici. Fata îşi recăpătă glasul. — Suntem doi străini. Cum pot două persoane care nici măcar nu se cunosc, să... — N-aş spune asta. Văzând-o că roşeşte, Bryn adăugă: — Multe căsnicii încep şi mai rău şi merg apoi bine. Nu poţi spune că te dezgust fizic... — Nu-mi amintesc nimic din noaptea trecută... Totul e atât de confuz... — Extrem de confuz? — Foarte. — Atunci, cel puţin nu va mai exista şi complicaţia asta, spuse el zâmbind. Va trebui să mă crezi pe cuvânt! — Nu pot să mă căsătoresc cu tine, răspunse ea, disperată. E... imposibil. — Iar eu nu te pot lăsa baltă, pur şi simplu. Bryn îi căută privirea. — Şi dacă eşti însărcinată? — Nu m-am gândit la asta, recunoscu ea, pălind. — Nu a fost o noapte potrivită pentru gândire. În vremurile noastre, un bărbat are aproape certitudinea că toate femeile îşi iau măsuri de precauţie. — Dar nu e obilgatoriu să fi rămas însărcinată. — Obligatoriu, nu, dar există câteva şanse. Oricum, e un risc pe care nu vreau să mi-l asum. — Pe care nu vrei să ţi-l asumi?! repetă ea încet, dar cu înflăcărare. Nu am şi eu un cuvânt de spus despre asta? Tot ce spui sunt presupoziţii. — Dar sunt fondate. Voi petrece restul vieţii în îndoială. Nu am obiceiul să-mi împrăştii urmaşii în cele patru vânturi! — Dar dacă nu sunt însărcinată? răspunse ea, cu o notă de disperare în voce. — Nu s-ar schimba nimic, dacă am fi căsătoriţi. Bryn făcu o pauză şi adăugă repede: — Vreau să mă căsătoresc cu tine, Lisa. — Doar pentru că eşti primul bărbat căruia m-am oferit? — În parte. Dar mai sunt şi alte motive. — Ah, da! Compania pentru care lucrezi. Se aşteaptă să te vadă întorcându-te cu o soţie, nu? — N-am spus nimănui de ce plec. Poate că unul sau doi prieteni ştiu de corespondenţa mea cu o fată din Anglia. În ceea ce-i priveşte, acea fată vei fi tu. — Dar nu sunt şi nici nu vreau să fiu. Lisa îşi strângea mâinile tremurânde între genunchi. — Bryn, trebuie să-ţi dai seama că nu va merge. Nicio căsătorie nu poate merge în condiţiile astea! — Vrei să spui: fără dragoste? Bryn clătină din cap, cu un zâmbet cinic pe buze. — În Orient, dragostea e una dintre condiţiile cele mai puţin necesare pentru o căsătorie fericită. Căsătoriile aranjate au demonstrat că au fost şi cele mai reuşite. Poate că aşa va fi şi cu noi. — Se pare că ai calculat bine totul... spuse ea cu o voce răguşită. — M-am gândit la asta în timp ce dormeai. De altfel, pare logic. Ce aveai de gând să faci cu viaţa ta? Eşti între două locuri de muncă şi tânjeşti după un bărbat pe care nu-l poţi avea. Ieri seară, probabil, ai vrut să te amăgeşti singură şi să crezi că sunt Mark. Sau ai vrut să-ţi demonstrezi că nu mai simţi nimic pentru el. — Vreau să mă întorc acasă, spuse Lisa cu o voce tremurătoare. — Într-o cameră din Putney? Nu e un loc în care să te simţi ca acasă. Am cu unsprezece ani mai mult decât tine, Lisa. Am avut timpul şi ocazia să-mi creez o situaţie bună şi-ţi pot oferi o viaţă pe măsură. — În Libia? — Pentru început. Mai am douăzeci şi patru de luni de rămas acolo, până îmi va expira contractul. Ne vom gândi după aceea la altceva. Lisa îl privea neputincioasă. Nu se putea împiedica să creadă că trăia un coşmar. I se părea de neconceput să se căsătorescă cu un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse. Şi totuşi, în sufletul ei, începea să se teamă de perspectiva unei alte posibilităţi. Ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Niciun alt bărbat nu ar fi oferit atât de mult pentru o noapte de plăcere, şi aceea îndoielnică. Fără să vrea, privirile i se opriră pe mâinile lui. Avea palme lungi, cu degete subţiri, înnegrite de soarele arzător din acea parte a lumii. La gândul acelor mâini experte pe corpul ei, Lisa fu străbătută de un fior. Le simţea pe pielea ei, în timp ce mintea le refuza amintirea. — Ai încredere în mine, Lisa, îi spuse el, încet. Totul va fi bine. Căsătoria i se păru şi mai ciudată când, după recepţia în cinstea nunţii, urcă în maşina care o aştepta în faţa hotelului. Când îşi luase rămas-bun de la ea, tatăl ei păruse mai degrabă uşurat. Nu fuseseră niciodată foarte apropiaţi şi, de când acesta se recăsătorise, în urmă cu doi ani, Lisa îl revăzuse de puţine ori. Acum avea un băieţel de la două să soţie, Maria, pe care îl adora. Lisa insistase să-şi celebreze căsătoria la biserică, dar evitase să se îmbrace în alb. Bryn se reîntâlnise cu una dintre vechile lui cunoştinţe şi îl rugase să-i fie cavaler de onoare. În timpul mesei, acesta condusese excelent conversaţia, şi îi şoptise Mariei că Lisa avea noroc să se căsătorescă cu un băiat ca Bryn. La rândul ei, Maria îi atrase atenţia Lisei în timp ce aceasta se schimba în vestiar: — Tatăl tău e cu adevărat uşurat să ştie că se va ocupa cineva de tine atât de bine. Mama ta ştie că te căsătoreşti azi? — I-am trimis o telegramă. Probabil îmi va scrie la Tripoli, după ce îi voi fi trimis adresa. — Să ne scrii şi nouă şi să ne spui cum îţi merge. Dar cuvintele sunau fals. — Ai un costum frumos, draga mea. E mai bine decât o rochie, pentru călătorie, şi ai evitat astfel cheltuiala. Dar cu un soţ ca al tău, angajat al unei companii petroliere, nu cred că banii vor fi o problemă. În timp ce mergeau spre aeroport, Bryn o întrebă de ce era atât de tăcută, de o oră încoace. — Sunt obosită, răspunse ea, încercând să zâmbească. Au fost cinci zile agitate. — Iar zborul nu te va ajuta să te odihneşti, spuse el, cu părere de rău. — Nu-i nimic. Voi încerca să dorm, oricum. Când ajungem la Tripoli? — La primele ore ale dimineţii. Odată ajunşi acasă, vei putea recupera somnul pierdut. Lisa se întreba dacă ironia lui era voită. Trecuseră cinci zile, iar ea nu se simţea mai apropiată de acel bărbat. Până atunci nu o sărutase nici măcar odată cu puţin mai multă pasiune. Doar câte un sărut uşor, pe buze sau pe tâmplă, urându-i noapte bună. Situaţia era ridicolă, dar ar fi suportat oare ca lucrurile să se petreacă altfel? Raporturile dintre ei erau atât de precare! Cu toate acestea, Lisa îi descoperise câteva trăsături care nu-i displăceau la prima vedere. Bryn o făcea să râdă, discuta într-un fel intreresant despre subiectele cele mai de necrezut, reuşea să-i stimuleze inteligenţa, cum nimeni altcineva nu o mai făcuse până atunci. Lucrurile nu vor merge, poate, atât de rău. Totul va fi mai uşor când vor ajunge în Libia. Căci cine putea prezice cu siguranţă viitorul? Capitolul 2 Era încă întuneric când avionul ateriză. Obosită din cauza călătoriei, Lisa nu acordă atenţie peisajului, în timp ce maşina îi ducea spre oraş, aflat la douăzeci şi şapte de kilometri distanţă de aeroport. Reşedinţa lor se afla în cartierul de Vest, şi, pentru a ajunge la ea, nu trebuia să traverseze centrul oraşului. Lisa adormi şi, când se trezi, se afla într-o curte pavată, în faţa unei clădiri cu două etaje, decolorată de soare, care avea să-i servească drept casă în următorii doi ani. Ferestrele de la parter erau protejate de balustrade din piatră, iar deasupra, un balcon acoperit înconjura complet casa. Deasupra porţii de la intrare şi de-a lungul zidurilor se agăţau plante căţărătoare. O siluetă apăru şi le deschise repede cele două porţi de fier. Bărbatul purta un veşmânt larg şi vaporos, de o culoare imprecisă. Pe faţa lui slabă şi arsă de soare era întipărit un zâmbet larg. Bărbatul începu să vorbească cu Bryn într-o limbă pe care Lisa şi-o închipui ca fiind arabă. — Vorbeşte în engleză, îi spuse Bryn omului, zâmbind. Apoi adăugă, întorcându-se spre Lisa: — El e Mukhtal. El şi soţia lui, Hawa, se ocupă de casă. — Vreţi să luaţi micul dejun acum? o întrebă libianul zâmbind pe noua lui stăpână. Bryn dădu în cap în semn că nu. — Nu, du-ne, te rog, bagajele în cameră. Vom mânca mai târziu. Acum trebuie să ne odihnim. Bărbatul îi conduse înăuntru, într-un vestibul pătrat şi spaţios, de unde urca dintr-un colţ o scară cu o balustradă de lemn. Pe pereţii zugrăviţi în alb erau agăţate tapiserii şi o mulţime de obiecte din aramă. La primul etaj un coridor înconjura casa. Bryn deschise prima uşă de pe partea dreaptă şi o împinse pe Lisa înăuntru. Acolo, două paturi de aceeaşi mărime erau acoperite de dantele. Mobila era sculptată şi incrustată abundent. Pe podea se aflau covoare. — Baia e alături, spuse Bryn, aruncându-şi geanta pe unul dintre paturi. Ai tot ce-ţi trebuie în geantă sau e nevoie să-ţi desfaci bagajele? — Mă decurc, mulţumesc, îi răspunse Lisa cu o voce gâtuită. Aceea era noaptea nunţii ei, iar ea se simţea mai deprimată şi mai nefericită ca oricând. Totul i se părea atât de ciudat – mai ales faptul să se ştie căsătorită cu acel bărbat care se dezbrăca acum cu atâta dezinvoltură în faţa ei. Îşi dorea cu disperare să se întoarcă în Anglia, printre lucrurile familiare ei. Cum se va putea obişnui să trăiască alături de Bryn, să împartă cu el o intimitate pe care nu o mai împărţise cu nimeni, din moment ce era singură la părinţi? Majoritatea oamenilor care se căsătoreau aveau cel puţin un lucru în comun, o anumită cunoaştere a obiceiurilor celuilalt. Ea şi Bryn împărţiseră acelaşi pat, dar aceasta nu era suficient. Dimpotivă, făcea ca lucrurile să fie şi mai complicate. Când Lisa se întoarse din baie, Bryn stătea pe balcon, cu faţa spre mare. Era pe jumătate gol, în pantaloni de pijama, iar umerii largi şi puternici i se decupau în întunericul nopţii. Se întoarse spre ea şi, aruncând o privire spre cămaşa de noapte pudică pe care Lisa o îmbrăcase, exclamă cu nerăbdare: — Pentru Dumnezeu, nu te mai purta ca o martiră gata să fie dusă la sacrificiu! Nu mă aştept să-ţi onorezi rolul în seara asta... A fost o zi lungă şi suntem amândoi obosiţi, aşa că poţi să uiţi de asta. Lisa nu schiţă niciun gest. „Ar fi putut să înţeleagă”, se gândi ea, cu inima strânsă. Dar Bryn era bărbat, iar bărbaţii vedeau lucrurile altfel. În ceea ce-l privea, gheaţa dintre ei fusese spartă în timpul nopţii petrecute la hotel. Bryn se culcă în patul de alături şi stinse lumina. În cameră se instala o tăcere apăsătoare. Deodată, i se auzi glasul: — Ştii, prima oară nu e prea plăcut pentru o fată. Dacă ar fi fost posibil, te-aş fi dus undeva, într-un loc unde să ne cunoaştem mai bine. Vom încerca să facem ca lucrurile să meargă bine. Acum, încearcă să dormi. A doua zi, când Lisa se trezi, soarele era deja sus pe cer. Patul de lângă ea era gol. Aruncă o privire rapidă la ceas, şi văzu speriată că era zece şi jumătate. De ce nu o trezise Bryn? Se ridică şi ieşi pe balcon. Căldura o izbi în faţă. Casă, semănând cu oricare alta, era ridicată în mijlocul unei curţi înconjurată de ziduri, care cobora încet spre mare şi spre o fâşie de nisip auriu. Aerul cald şi îmbălsămat îi ridică moralul. După trei zile de ploaie în Anglia, soarele i se părea o binecuvântare. Trebuia să aibă grijă şi să nu se expună prea mult, cel puţin la început. Deschise valiza şi scoase nişte pantaloni de bumbac, o cămăşuţă galbenă asortată şi o pereche de sandale. Îşi făcu un duş şi se îmbrăcă dar, în ciuda aerului condiţonat, simţi că transpiră. Întoarse butonul aparatului, mărind presiunea, şi respiră imediat mai uşurată. Bryn nu minţise în legătură cu condiţiile de viaţă: angajaţii companiei se bucurau de tot confortul. În momentul în care cobora în hol, apăru şi Mukhtal, întâmpinând-o cu un zâmbet larg pe buze: — Saida, vreţi să luaţi micul dejn? — Doar cafea şi pâine prăjită. Lisa ezită, apoi întrebă: — Domnul Venner a plecat? — Da, Sidi Venner a plecat la birou. A spus să-l aşteptaţi până se întoarce. Lisa îi mulţumi şi se îndreptă spre un salon mobilat cu divane şi mese joase, pardosit cu dale albe şi negre şi acoperit de covoare purpurii şi de culoarea ruginei. Pe pereţi, în câteva locuri, erau tapiserii în culori vii, reprezentând forme geometrice. Majoritatea obiectelor de mobilier erau marchetate. Printr-o arcadă se ajungea în sufragerie, care la rândul ei dădea spre o grădină în care se afla o piscină şi creşteau dafini şi chiparoşi. Lisa ieşi şi se apropie de piscină, ispitită de răcoarea apei. Îşi luase cu ea din Anglia un costum de baie. I-ar fi trebuit câteva minute să alerge să-l ia. Dar zgomotul unei maşini în curte o făcu să se răzgândească. Ieşi în întâmpinarea ei şi văzu că Bryn era însoţit de un bărbat. — Mă gândeam că poate nu ai coborât, îi spuse Bryn. Fă cunoştinţă cu Dan Anders. Acesta îi întinse mâna, cu o privire puţin surprinsă. Era cu câţiva ani mai tânăr decât Bryn, de aceeaşi statură ca el, dar cu o siluetă mai fină. Avea o privire deschisă şi prietenoasă. — Bine-ai venit la Tripoli, Lisa. Am fi dat în cinstea ta o petrecere, dacă Bryn ne-ar fi spus că te aduce cu el. — Nu şi la două dimineaţa, interveni sec Bryn. Mă tem că s-a întâmplat ceva, draga mea. Eu şi Dan trebuie să plecăm la Serdeles. Există probleme acolo. E pur ghinion, dar nu avem ce face. — Cât timp vei lipsi? îl întrebă Lisa muşcându-şi buzele şi încercând să înăbuşe protestul care punea stăpânire pe ea. — Nu mai mult de două zile, cred. Lisa se înarmă cu toate forţele pentru a nu-i striga în faţă că abuza de răbdarea ei. Totul era pentru ea atât de nou şi de străin... Dan o privea cu admiraţie. — Cât aş vrea ca şi soţia mea să aibă curajul tău! Sigur va face caz, când îi voi da vestea. Dar nu trebuie să te superi – nu vei rămâne singură în aceste două zile. Toate fetele vor năvăli aici, imediat ce vor afla. — Vrei să spui celelalte soţii? îl întrebă Lisa, încercând să zâmbească. — Da. Vin des aici, să facă baie în piscină. Casa lui Bryn e singura care are un bazin. Plaja e prea fierbinte pentru micuţi, în perioada asta a anului. — Aveţi toţi copii? — Eu şi Pam ne-am căsătorit de-abia acum câteva luni. Încercăm, acum. Familiile Mallinson, Beaver şi O’Rourke au fiecare câte doi copii. Bryn se uită nerăbdător la ceas. — E timpul să plecăm, Dan. Vrei să intri până îmi iau lucrurile? — Nu, te aştept în maşină. — Bine. Apoi privirea lui cenuşie se întoarse spre Lisa: — Vino să mă ajuţi să-mi fac bagajele. Lisa îl urmă, neputincioasă, şi-l privi golindu-şi geanta din ajun pentru a o umple cu lucruri pentru două zile. — Trebuie să plecaţi amândoi? îl întrebă ea, deodată. Nu se poate ocupa Dan singur de asta? — Nu, e treaba mea. Îl iau cu mine pe Dan doar pentru cazul în care va fi nevoie să las pe cineva acolo câteva zile. — Îi vei spune soţiei lui? — Ceea ce Dan îi spune lui Pam, îl priveşte. Uite, Lisa: ştiu că plecarea mea pică prost în momentul ăsta, dar face parte din munca pe care o fac. Mă întorc joi şi ne vom putea petrece astfel weekendul împreună. — Ce noroc! Tot weekendul! exclamă ea cu sarcasm. Eşti sigur că nu vor avea nevoie de tine şi atunci? — Încetează cu ironiile, spuse el, însăprindu-se. Nu am dispoziţia să le suport. Crezi că am avut de ales? Nu eşti singura care s-a căsătorit! Văzând sclipirea cinică din privirea lui, Lisa roşi puternic şi-şi muşcă buzele. — Nu asta voiam să spun. — Ştiu foarte bine ce-ai vrut să spui. Mi-ai arătat aseară că te temi de momentul în care mă voi gândi din nou la asta. Va trebui să ne punem de acord, când mă voi întoarce. Dacă există ceva pentru care nu sunt făcut, atunci aceea e căsătoria neconsumată. — Nu erai obligat să te căsătoreşti cu mine! strigă ea, furioasă. Nu te-a ameninţat nimeni cu pistolul! — Poate că nu. — Vrei să spui că era o obligaţie morală? Conştiinţa te-a constrâns să mă duci la altar! Bravo! Bryn dădu drumul obiectului pe care îl ţinea în mână şi, prinzând-o pe Lisa de mână, o strânse ca într-un cleşte. O trase spre el, apoi o trânti pe pat. Gura îi forţă buzele să se întredeschidă, în timp ce corpul lui îl apăsa pe al ei, până ce Lisa simţi că se sufocă. Subit, Bryn îi dădu drumul. — Preferi, probabil, în felul ăsta? o întrebă el cu asprime. Căci dacă persişti în atitudinea asta, cu asta te vei alege! Bineînţeles că mă simt obligat moral. Am vorbit deja despre asta. Bryn o privi. Stătea întinsă pe pat, nemişcată, cu chipul extrem de palid. Mânia lui se risipi şi gura i se strâmbă într-o grimasă. Se aşeză lângă ea şi îi întoarse încet faţa spre el. — Lisa, încetează să mi-o mai reproşezi. Am făcut deja o greşeală; nu vreau să o fac şi pe a doua. Aceste două zile sunt, poate, binevenite. Îţi vor da timp să te adaptezi. Lisa îl privi cu tristeţe. Ar fi vrut să spună ceva care să aranjeze lucrurile între ei, dar cuvintele nu veneau. După câteva clipe, Bryn ridică din umeri şi se întoarse la valiză. Când termină, Lisa era încă întinsă; nu găsea forţa să se ridice şi să se ducă spre el. — Continuă, aşadar, să stai îmbufnată. Dar încetează până la întoarcerea mea, pentru că asemenea lucruri nu mă impresionează. Sunt destui puşti pe-aici pentru a te mai purta şi tu ca unul. — Nu sunt îmbufnată. Lisa făcu un efort şi, ridicându-se, se apropie de el. — Bryn, să nu ne despărţim aşa! îmi pare rău că nu sunt genul de soţie pe care ai fi vrut s-o ai. — Preferinţele mele nu au nimic de-a face. Trebuie să plec, până nu vine Dan să vadă ce se întâmplă. Vom mai vorbi când mă întorc. Apropo, i-am spus lui Dan că ne-am căsătorit imediat ce am ajuns în Anglia. Ne putem, deci, considera luna de miere încheiată. Lisa îi auzi paşii pe scară şi apoi, după câteva momente, maşina traversând curtea. Nu plânse şi se gândi că nu va mai plânge niciodată. Peste nicio oră, la volanul Renaultului său, sosi Pam Anders. În vârstă de douăzeci de ani, era foarte slabă şi avea ochi mari şi o privire ştrengară. Sosirea femeii o smulse pe Lisa din tulburarea în care se afla. — Nu mi-a venit să cred, când Bryn mi-a dat vestea! exclamă ea. Pentru un celibatar înrăit ca el... Asta dovedeşte că niciunul dintre ei nu e capabil să ne reziste, când ne-am pus în cap să-i cucerim. Dan crede că el a fost cel care m-a cucerit. Habar n-are câte eforturi a trebuit să depun pentru a-mi atinge scopul! Lisa zâmbi fără să vrea. Era imposibil să rezişti unei persoane ca Pam. — De-abia l-am cunoscut pe soţul tău, dar mi-a fost imediat simpatic, declară ea. La baza nasului mic şi cârn al lui Pam apăru o cută. — Cred că nu e prea vesel pentru tine, în plină lună de miere! — Bănuiesc că toţi trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ, la un moment dat, îi răspunse Lisa, încercând să pară nepăsătoare. Dan mi-a spus că nu voi rămâne mult timp singură. — Va fi greu, într-adevăr. După ce le voi anunţa pe celelalte, vor veni aici toate! Şi arătă spre telefon. — Pot să o fac de aici? Nu am răbdare să aştept până acasă. Lisa aprobă printr-un semn al capului. Pam formă un număr şi, după câteva momente, exclamă cu bucurie: — Marjie, salut! Am o surpriză pentru tine! Făcu o pauză şi începu să râdă. — Nu, nu-i asta! Uiţi mereu că eu şi Dan ne-am hotărât să aşteptăm până la sfârşitul celor trei ani. Nu, bineînţeles că nu e uşor să prevezi. Dar vrei să asculţi ce am de spus sau nu? Pam îşi întoarse capul cu zulufi spre Lisa şi făcu o grimasă comică. — Atunci, ascultă: sunt la Bryn. Ghiceşte ce-a mai adus cu el de data asta! Nu, proasto, nu un nou casetofon cu sistem stereo... O soţie! Pam îndepărtă receptorul de ureche, din el auzindu-se strigăte de protest. Lisa începu să râdă. — Ba da. O am acum în faţa ochilor. Ochii strălucind de şiretenie se întoarseră spre Lisa. — O, da, foarte! Şi are o talie super! Uite ce, dacă nu mă crezi pe cuvânt, vino s-o vezi chiar tu. Bryn şi Dan a trebuit să dea o fugă până în Serdeles, iar eu încerc să anunţ pe toată lumea ca să o prezint. Se numeşte Lisa. Şi, măcar o dată în viaţă, lasă ţâncii acasă... Bine, dacă vrei. Nu ştiu ce eşti: sadică sau masochistă? Pam închise şi-i zâmbi Lisei. — Una. Au mai rămas două. Le vei cunoaşte oricum pe toate sâmbătă, la Marjie. Fiecare dintre noi le primeşte pe celelalte în weekend. Celelelte două conversaţii se desfăşurară în acelaşi fel. — Bun! făcu Pam, punând receptorul în furcă pentru a treia oară. Ne-a mai rămas o jumătate de oră până la invazie. Ce-ai spune de o baie în piscină? Lisa acceptă. Pe sub rochia de bumbac, Pam purta un costum de baie. Era deja în apă, când apăru şi Lisa, tot în costum pentru plajă. Pam scoase capul din apă şi se sprijini de marginea piscinei cu o privire plină de admiraţie. — N-am minţit. Ai un corp superb. Numai bun pentru costumul de baie. Iartă-mi interesul – e pură invidie! Pam scoase din apă un picior lung şi bine făcut. — Nu e rău, nu? — E super! exclamă Lisa, simţindu-se deodată mai uşurată. Compania lui Pam îi va face bine. Îi va reda echilibrul şi o va readuce cu picioarele pământ. Lisa îşi scoase sandalele şi strecură şi ea în apă. Fericită să simtă apa rece pe piele, înotă până la marginea piscinei. Lucrurile nu erau atât de catastrofice precum îşi imaginase că vor fi. Ea şi Bryn se vor înţelege, până la urmă, şi vor încerca să aibă o căsnicie fericită. Celelalte soţii ajunseră împreună, într-o singură maşină. Merseră direct la piscină, unde Pam făcu prezentările. Marjorie O’Rourke avea treizeci de ani şi era cea mai mare dintre toate. Era o blondă micuţă şi durdulie, cu o faţă rotundă şi cu ochi care priveau cam pieziş. Jenny Beaver avea aceeaşi înălţime ca Lisa, dar părea cu trei sau patru ani mai în vârstă. Avea părul negru şi lung şi o faţă drăguţă şi plăcută. În fine, Stella era o blondă care se apropia de treizeci de ani, cu un farmec de netăgăduit, dar pe faţa căreia se puteau citi cu uşurinţă semne de nemulţumire. Marjorie exclamă cu sinceritate: — Dumnezeule, ce tânără eşti! Aproape o puştioaică. Ai încredere în Bryn! A ştiut să-şi găsească o fată tânără pentru ca apoi să o formeze singur. — Nu o lua în seamă, Lisa. Marjorie cultivă cinismul ca ocupaţie secundară, spuse sec Pam. — Glumeam, protestă Marjorie. Dacă Bryn ar fi fost aici, sigur ar fi râs! — Pot să-l rog pe Mukhtal să ne aducă ceva de ronţăit? o întrebă Pam pe Lisa. E aproape ora unu. — Sigur! exclamă aceasta, ruşinată că nu se gândise ea însăşi la acel lucru. — Va trebui să mă ajutaţi să mă obişnuiesc cu faptul de a bate din palme şi de a fi servită. Nu intră în obiceiurile mele. — Cu ce te ocupai înainte de a te căsători cu Bryn? o întrebă curioasă Stella. — Eram secretară. Aproape o începătoare. Lisa se înarmă cu tot curajul pentru a înfrunta întrebarea care urma. Timp de zece minute, trebui să-şi povestească viaţa. Se temea de momentul în care avea să fie întrebată cum îl cunoscuse pe Bryn. În cele din urmă, îi fu relativ uşor să răspundă: — Ne-am cunoscut la o nuntă. Acum, totul pare atât de îndepărtat... spuse ea fără să mintă. — Ştiam că Bryn corespundează cu cineva, dar nimeni nu s-ar fi gândit că se va întoarce căsătorit din această călătorie, spuse Marjorie. E un adevărat mister, soţul tău. Al meu nici după un an de muncă nu a reuşit să-l cunoască. — Soţul tău nu se cunoaşte nici pe sine, murmură Pam fără răutate, ca pentru sine. I-am spus deja Lisei cum ne-am organizat, adăugă ea apoi cu voce tare. În weekendul ăsta la Marjie, în următorul la mine. Vei vedea, nu e mare lucru: un bufet, câteva băuturi şi o cafea pentru trezire, înainte de întoarcerea acasă. — Credeam că alcoolul e interzis! observă Lisa. — Oficial, da. Dar aici se bea peste tot. Europenii nu au probleme, cu condiţia să fie discreţi şi ca alcoolul să nu intre pe mâinile servitorilor. Oricum, ei nu sunt aici în weekend. În timpul zilei facem un picnic sau organizăm grătare. În regiunea asta, Slavă Domnului, nu ne putem plânge că vremea nu e frumoasă. E unul dintre avantajele situaţiei noastre. — Unul dintre puţinele, făcu Stella, ungându-se cu ulei de plajă pe mâini şi pe picioare. Nu i-ai spus despre ţânţarii şi muştele care invadează regiunea în timpul verii. Nici despre duhoarea care se lasă deasupra oraşului când nu sunt ridicate gunoaiele. — Ah, Stella, taci, o certă Jean Beaver cu blândeţe. Nu e chiar atât de rău. Problema e că tu te-ai hotărât să vezi numai partea proastă a lucrurilor. — N-am ce face, mi-e dor de Anglia! Gândul că trebuie să petrec aici încă doi ani îmi dă fiori pe şira spinării. Pentru voi, totul e bine. Puteţi să staţi în căldură şi să vă expuneţi la soare. Dar eu folosesc o sticlă de ulei de plajă pe săptămână şi mă ard de parcă n-aş folosi nimic. Dacă ştiam ce mă aştepta, nu l-aş fi lăsat niciodată pe Keith să accepte postul ăsta! — Poţi să te întorci în Anglia cu copiii, spuse Pam. — Şi să-l las singur pe Keith? Nici nu mă gândesc! — Nu le poţi avea pe toate! Ar trebui să fii bucuroasă că nu te-ai născut aici. Ştii că Libia e una dintre ţările cele mai puţin emancipate în ceea ce priveşte condiţia femeii? Pam se întoarse spre Lisa. — Aproape toate femeile poartă încă barakan, un văl mare şi alb cu care se înfăşoară şi care lasă doar ochii la vedere. Chiar şi cele care se îmbracă în stil occidental îşi acoperă adesea faţa cu văl negru când sunt în public. Niciun bărbat, dacă nu face parte din familie, nu are voie să le privească. E mai rău decât dacă le-ar vedea dezbrăcate... — Haide Pam, dacă te-ar auzi Dan, te-ar jumuli de vie! o întrerupse Jean râzând. — Dar Dan nu mă aude, draga mea! Iubitul meu soţ traversează acum deşertul alături de şeful lui. În cursul acelei zile şi a celei care urmă, Lisa încercă să cunoască mai bine ţara. Asculta de cinci ori pe zi cântecul care se auzea din minaretele moscheilor şi încerca să distingă între ele parfumurile pe care le aducea cu ea briza mării. În timpul acelor zile, Pam rămase la ea. — Mă întreb cum a făcut Bryn să aibă un cuplu care să se ocupe de casă, spunea Pam. Noi toate ne descurcăm cu servitorii cum putem. Menajera mea găteşte şi face curăţenie, dar nu vrea să rămână peste program când avem musafiri. Voi aveţi noroc că Hawa e aici tot timpul. Când veţi avea un copil, va avea cine să aibă grijă de el. Lisa îi aruncă o privire scrutătoare. Pam nu avea de unde să ştie, bineînţeles. Nimeni nu avea de unde să ştie. Ea însăşi uitase de acea posibilitate. Fu tentată să-şi atingă pântecul cu mâna, dar se abţinu. Făcu un calcul rapid. Încă zece zile şi va fi sigură. Dacă Bryn nu s-ar fi grăbit să se întoarcă în Libia, poate că nici nu ar fi existat o căsătorie. Dar Lisei îi fu ruşine de acel gând. Bryn avea nevoie de o soţie, iar ea va încerca să-şi facă datoria. Respectul reciproc era o bază solidă, pentru început. Sentimentele vor veni după aceea. Lisa nu era îndrăgostită de el, dar Bryn trezise în ea senzaţii pe care Lisa nu le mai trăise până atunci: îşi dorea să-l aibă în preajmă aşa cum era: înalt, puternic şi plin de viaţă. Simţea acea nevoie atât de acut, încât o durea. Miercuri, Pam o duse să vadă oraşul, avertizând-o că toţi bărbaţii vor fi cu ochii pe ele. — Dat fiind faptul că soţiile lor sunt îmbrobodite până la urechi, nu e de mirare că bărbaţii nu-şi pot desprinde privirile de la străine, îi explica aceasta, în timp ce mergeau cu maşina spre oraş. Am fost sfătuite să nu purtăm pantaloni scurţi pe stradă. Din fericire, moda mini a trecut, căci altfel jumătate dintre noi nu ar fi fost lăsată să intre în ţară! Lisa fu încântată. Cu golful său larg, cu clădirile albe strălucind în soare, Tripoli trebuie că era unul dintre oraşele cele mai frumoase de pe malul Mediteranei. Cele două femei merseră mai întâi în zona veche a oraşului, unde cerură o autorizaţie să viziteze moscheile. Intrând la Caramanli, se decălţară, aşa cum o cerea obiceiul, şi admirară decorul somptuos stil Renaştere, cu o mulţime de coloane, de arcade şi cu vase de ceramică aşezate de-a lungul pereţilor. Apoi urcară în vârful moscheii, unde văzură oraşul şi castelul şi de unde un ghid le arătă mândru toate locurile pe care nu trebuia să le rateze. Afară, se amestecară în mulţimea pestriţă din piaţa Souk-el-Mushir, unde negustorii îşi târguiau mărfurile. Turiştii afluau din toate părţile, iar zgomotul era asurzitor. O luară pe jos pe strada ceaunarilor, care înconjura piaţa şi unde se vindeau obiecte din cupru şi din alamă. Lisa îşi cumpără o geantă lucrată de mână de trei lire, pentru care ar fi plătit şi dublu, dacă nu ar fi oprit-o Pam. — Pentru Dumnezeu, nu plăti niciodată cât ţi se cere! îi spuse ea, când ieşiră din magazin. Arabii adoră să se târguiască. Te vor lua drept o necunoscătoare, dacă nu încerci să scazi preţul. Să mergem la Souk-al-Turk. Acolo, preţurile sunt fixe. Sigurul incident care le marcă ziua fu întâlnirea, în dreptul Arcului lui Marc Aureliu, cu un tânăr occidental, îmbrăcat cu o pereche de blugi şi o cămaşă destul de mudară, care începu să o tachineze pe Lisa. Până la urmă scăpară de el, amestecându-se în mulţime. — Părul tău e de vină! o avertiză Pam. În lumina asta, pare că aruncă flăcări. — Nemaipunând la socoteală faptul că suntem singurele femei neînsoţite. Cred că ar trebui să ne întoarcem la maşină. — Dacă găsim drumul înapoi! Habar n-am unde suntem. Dar nu-ţi face griji, pot oricând să întreb în engleză, dacă nu mă fac înţeleasă în puţina arabă pe care o cunosc. Când ajunseră la maşină, erau amândouă destul de obosite. La volan, Pam o sfătui, în treacăt: — Eu nu i-aş spune lui Bryn ce s-a întâmplat, dacă aş fi în locul tău. Va spune că am căutat-o cu lumânarea. Vorbesc în interesul meu, căci eu voi fi trasă la răspundere. — Cine îţi va face reproşuri: Bryn sau Dan? — Amândoi. Dan mi-a spus să am gijă de tine. Şi mi-a mai spus să nu vizitez niciodată pieţele fără el. Dar să aştept ca el să aibă timp e ca şi când aş aştepta Crăciunul! Aşa că dacă cu nu-i spun, nici el nu ştie! — Eşti incorigibilă! făcu Lisa, râzând. — Aşa e. Dar nu las să se vadă. Lisa nici măcar nu îndrăzni să-şi închipuie cum ar fi trecut cele două zile fără Pam. Pam era o adevărată locomotivă şi cele două erau deja bune prietene. Viaţa era plăcută, pentru moment. A doua zi dimineaţă, Pam se întoarse acasă să se pregătească pentru sosirea domnului şi stăpânului ei, cum spunea ea. Rămasă singură până după-amiază, când trebuia să se întoarcă Bryn, Lisa îşi petrecu dimineaţa înotând şi stând la soare. După o masă uşoară de prânz, îşi luă o carte şi se aşeză la umbră în grădină. Probabil că aţipise. Îşi dădu seama că cineva stătea lângă ea când o mână luă de pe jos cartea şi o puse la loc, pe braţul scaunului. Doi ochi albaştri o măsurau cu o privire calmă. Părul blond natural era tuns scurt. Vizitatoarea părea că vine din Nord, dar avea un accent tipic englezesc. — Îmi pare rău că nu ne-am putut cunoaşte mai devreme. Mă numesc Andreea Farron. Soţul meu, Mark e responsabil de rafinărie. Mark! La auzul acelui nume, o teamă subită puse stăpânire pe Lisa. Se ridică, simţindu-se net în inferioritate în faţa acelei femei atât de elegante. — E amabil din partea ta că ai venit, bâigui ea, întrebându-se de ce Pam nu-i vorbise despre această a cincea persoană din anturajul lor. Bryn nu e aici, adăugă ea, fără să ştie de ce. A plecat la Serdeles cu Dan Anders şi trebuie să se întoarcă în după-amiaza asta. Vrei să bei ceva? îl rog imediat pe Mukhtal să ne aducă o băutură rece. — Un ceai cu gheaţă, îi răspunse musafira, privind amuzată cum Lisa îşi căuta sandalele şi se pregătea să plece în căutarea lui Mukhtal. — Nu trebuie să alergăm după servitori. Datoria lor e să alerge ei după noi. Cheamă-l! Dacă şi-ar face bine treaba, ar fi deja aici. Lisa îl strigă şi arabul apăru ca prin minune. — Mukhtal, un ceai cu gheaţă, te rog. — S-a stricat frigiderul, Saida. Toate băuturile sunt calde. — Ai anunţat asta dinainte? îl întrebă Andreea, înainte ca Lisa să poată spune ceva. Ai face bine să-l repari înainte să vină domnul Venner; altfel, vei vedea ce păţeşti! Adu-mi în loc un ceai cald. Apoi, întorcându-se spre Lisa: — Scuză-mă că intervin astfel, dar pe oamenii ăştia trebuie să-i ţinem din scurt. Bryn va face o criză diseară, dacă va vedea că nu are gheaţă pentru whisky. Dar cred că îi cunoşti deja foarte bine obiceiurile... — Nu pe toate, răspunse Lisa, încercând să-şi învingă antipatia pe care i-o inspira acea femeie. Nu suntem căsătoriţi de mult. — Oh, dar am înţeles de la Marjorie că vă cunoşteaţi înainte să vină în Libia... — Da... minţi Lisa cu bună ştiinţă. Dar nu putem afla totul despre o persoană din scrisorile pe care ni le trimite. — Nu, bineînţeles. Gura senzuală a Andreei se frânse într-o grimasă uşoară. — Eşti mult mai tânără decât credeam. — Dar cum credeai că sunt? o întrebă Lisa, privind-o fix în ochi. — De fapt, vestea că Bryn s-a căsătorit m-a surprins complet. A părut dintotdeauna că nu e genul de bărbat. — L-ai cunoscut dinainte să vină aici? — Nu, răpunse ea, zâmbind cu maliţiozitate. Ne facem vizite din cauza condiţiilor de viaţă de aici. Suntem toţi străini, într-o ţară străină şi încercăm să ne agăţăm unii de alţii. Lisa încercă să respingă bănuiala meschină care începuse să încolţească în mintea ei. Dar fiecare cuvânt al Andreei părea să o confirme. Îşi aminti ce-i răspunsese Bryn când îl întrebase ce va face dacă nu va reuşi să se întoarcă în Libia cu o soţie: „Ar trebui s-o împrumut pe a altui bărbat”. Era posibil ca acea soţie să fie cea a lui Mark Farron? Asta ar fi explicat cu siguranţă atitudinea Andreei. — Eşti de mult căsătorită? — De prea mult. Acum, eu şi Mark încercăm să salvăm aparenţele. Dar pentru cât timp – iată pariul pe care îl face toată lumea. Mark n-o să fie prea încântat când o să afle că Bryn s-a lăsat şi el prins! Dar sunt sigură că îşi va schimba părerea, când te va vedea. Mukhtal le servi ceaiul, tăcut şi morocănos. Nu părea să o agreeze prea mult pe musafiră, iar lucrul nu era deloc surprinzător. Omul avea dreptul să-şi păstreze demnitatea. Andreea avea în jur de douăzeci şi şase de ani, poate chiar mai mult. Era blondă, ca June: lui Bryn se părea că îi plăceau blondele. Toată încrederea în sine a Lisei dispăruse. Dar dacă într-adevăr Bryn avea o legătură cu acea femeie, de ce o ceruse pe ea în căsătorie? Poate că Lisa acorda o importanţă prea mare unor simple remarce. Trebuia să-i ofere lui Bryn beneficiul îndoielii. Îi datora măcar asta.

PROLOG Sunteţi sănătoasă, doamnă Chandler. Şi cardiograma şi tensiunea arterială sunt normale. Nu e decât un caz nefericit de indigestie. Un antiacid, puţină odihnă, şi ar trebui să vă simţiţi bine. Doctoriţa îşi agăţă stetoscopul de gât, notând încă ceva în tabel. Sentimentul de uşurare alunecă prin trupul Rainei Chandler la fel de puternic ca durerea care o cuprinsese mai devreme. Senzaţia aceea înfiorătoare din piept şi din braţ o luase pe nepregătite. Cu toate că îşi pierduse soţul în urma unui atac de cord la vârsta de treizeci şi şapte de ani, Raina nu privise niciodată cu detaşare durerile apărute pe neaşteptate. Devenise o persoană conştiincioasă în privinţa sănătăţii sale, atentă la greutatea ei, şi începuse un program de exerciţii care consta în plimbări pe jos în pas vioi, rutină pe care o respectase până în ziua de astăzi. La primul puseu de durere, ea se repezise la telefon, apelându-l pe fiul ei cel mare. Nici măcar amintirile neplăcute, ale mirosurilor sterile şi antiseptice din spital, sau griul depresiv al pereţilor nu o împiedicară să se îngrijească de sănătatea sa. Avea o misiune de îndeplinit înainte de a părăsi această lume. Aruncă o privire către tânăra şi atractiva doctoriţă care o întâmpinase la Camera de urgenţe. Orice femeie cu o înfăţişare plăcută în ţinuta verde monotonă de spital avea potenţial. — Eşti nouă în oraş, nu-i aşa? Dar Raina ştia răspunsul înainte ca cealaltă să încuviinţeze. Cunoştea pe toată lumea din Yorkshire Falls, cu o populaţie de 1723 de persoane ce aveau să devină curând 1724, când soţia editorului ediţiei locale a Yorkshire Falls Gazette va naşte viitorul lor copil. Medicul său generalist fusese dr. Eric Fallon, un prieten apropiat de mulţi ani. Văduv ca şi ea, Eric sucombase recent în faţa dorinţei de a se bucura mai mult de viaţă şi a munci mai puţin. Fiind noul asociat al lui Eric, domnişoara dr. Leslie Gaines avea propriul răspuns în privinţa unui stres mai redus. Ea era nou-venită în oraş şi, din punctul de vedere al Rainei, acest lucru o făcea nu doar interesantă, dar şi o nouă potenţială soţie pentru podoabele ei de băieţi. — Eşti căsătorită? întrebă Raina. Sper că nu te va supăra întrebarea, dar am trei fii burlaci şi… Doctoriţa chicoti. — Sunt în oraş de numai câteva săptămâni, însă reputaţia fiilor dumneavoastră le-a luat-o mult înainte, doamnă Chandler. Pieptul Rainei se umflă de mândrie. Erau băieţi de treabă, fiii ei. Ei reprezentau marea sa bucurie, iar de curând sursa unei frustrări permanente. Chase, băiatul cel mare, Rick, poliţistul favorit al oraşului, şi Roman, corespondentul său extern şi fratele mai mic, cel care se afla acum la Londra, participând la un summit economic. — Prin urmare, doamnă Chandler… — Raina, o corectă ea, studiind-o pe amabila doctoriţă. Un râs plăcut, simţul umorului. Îndepărtă imediat posibilitatea ca tânăra să fie sufletul pereche pentru Roman ori pentru Rick. Conduita ei aşezată l-ar plictisi pe Roman, iar programul de medic ar intra în conflict cu cel al ofiţerului Rick. Dar ea putea fi femeia perfectă pentru băiatul cel mare, Chase. Din momentul în care preluase de la tatăl său, cu aproape douăzeci de ani în urmă, funcţia de editor al Yorkshire Falls Gazette, el devenise mult prea sobru, mult prea şef şi peste măsură de protector. Slavă Cerului că moştenise frumuseţea tatălui său, un chip cizelat care producea o primă impresie înainte ca el să deschidă gura, preluând controlul. Femeile cumsecade adoră bărbaţii protectori, iar marea parte a celor nemăritate din oraş s-ar căsători cu Chase cât ai clipi. Era chipeş, ca şi Rick şi Roman. Scopul ei era de a-şi căsători cei trei fii, şi aşa va face. Dar mai întâi, vor trebui să-şi dorească din partea unei femei ceva mai mult decât sex. Nu că ar fi ceva rău în privinţa sexului; în realitate, putea fi mai mult decât plăcut, reflectă ea, aducându-şi aminte. Dar problema ei era de fapt mintea închistată a fiilor ei. Ei erau bărbaţi. Şi fiindcă ea fusese cea care îi crescuse, ştia exact cum gândeau. Rareori îşi doreau o femeie pentru mai mult de o noapte. Norocoasa avusese parte de o lună, nici mai mult, nici mai puţin. Găsirea unei femei hotărâte, asta era soluţia. Cu înfăţişarea lor atrăgătoare, specifică neamului Chandler, femeile le cădeau la picioare. Însă bărbaţii, inclusiv fiii săi, îşi doresc ce nu pot avea, iar băieţii ei aveau prea mult, cu prea mare uşurinţă. Ispita lucrului interzis şi plăcerea de a vâna dispăruseră. De ce s-ar gândi un bărbat la până când moartea ne va despărţi, când femeia e dispusă să cedeze fără niciun angajament? Nu că Raina nu ar fi înţeles generaţia actuală. O înţelegea. Dar adora în acelaşi timp legăturile vieţii de familie – şi era suficient de deşteaptă încât să-şi dorească pachetul complet. Însă în lumea de azi, femeia trebuie să-i ofere bărbatului o provocare. Emoţie. Şi chiar şi atunci, Raina simţea că fiii ei ar da înapoi. Bărbaţii Chandler aveau nevoie de o femeie specială ca să le trezească interesul şi să-l menţină. Raina oftă. Ce ironie ca ea, o femeie care avusese drept ideal propria căsnicie şi copiii săi, să crească trei fii care considerau sacru cuvântul burlac. Cu atitudinea lor, ea nu va avea parte de nepoţii pe care şi-i dorea. Iar ei nu vor avea niciodată parte de fericirea pe care o meritau. — Câteva recomandări, Raina. Doctoriţa închise repede graficul şi ridică privirea. Îţi sugerez să ai mereu în casă o sticluţă cu comprimate antiacide, în caz de urgenţă. O ceaşcă cu ceai se dovedeşte adesea cel mai bun remediu. — Fără livrări de pizza la ore târzii din noapte, în concluzie? Întâlni căutătura amuzată a tinerei doamne. — Mă tem că nu. Va trebui să-ţi găseşti altă distracţie. Raina strânse din buze. Lucrurile pe care avea să le îndure în viitor. Pentru fiii săi. Vorbind de ei, Chase şi Rick aveau să revină dintr-o clipă în alta, iar doctoriţa nu îi răspunsese încă ia cea mai presantă întrebare. Raina îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul trupului zvelt al doctoriţei. — Nu vreau să insist, însă… Dr. Graines rânji, evident încă amuzată. — Sunt căsătorită. Şi chiar dacă nu aş fi fost, sunt convinsă că fiii dumneavoastră ar aprecia foarte mult dacă şi-ar găsi singuri partenerele potrivite. Raina îşi temperă dezamăgirea, fluturând mâna în semn de răspuns. — Ca şi cum fiii mei îşi vor găsi vreodată femeile care li se potrivesc. Sau ar fi bine să spun soţiile. Nicio urgenţă de viaţă şi de moarte nu i-ar putea sili să-şi aleagă o femeie şi să se aşeze la casa lor… Vocea Rainei deveni tărăgănată în timp ce sensul propriilor vorbe păru să prindă contur. Urgenţă de viaţă şi de moarte. Singurul lucru care i-ar convinge pe fiii săi să se însoare. Propria ei urgenţă de viaţă şi de moarte. În vreme ce planul ei începea să prindă formă, conştiinţa Rainei o imploră să renunţe la idee. Era o cruzime să-i facă pe fiii ei să creadă că e bolnavă. Pe de altă parte, era spre binele lor. Ei nu erau în stare să-i refuze nimic, nu în momentul în care ea avea cu adevărat nevoie de ei, iar ea, mizând pe firea lor bună, îi va conduce în cele din urmă spre acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu că ei ar şti sau ar aprecia asta. Îşi muşcă buza. Era un risc. Dar fără nepoţi, singurătatea se întrevedea dezolantă în viitorul său, aşa cum, fără o soţie sau o familie, se întrevedea şi pentru copiii ei. Voia ca ei să aibă ceva mai mult decât case şi vieţi goale – genul acela de viaţă pe care îl avusese ea după moartea soţului său. — Doamnă doctor, diagnosticul meu… e confidenţial? Tânăra femeie îi aruncă o privire piezişă. Fără îndoială că era obişnuită cu această întrebare în cazurile cele mai grele. Raina îşi verifică ceasul. Băieţii ei trebuiau să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. Noul ei plan, ca şi viitorul familiei sale depindeau de răspunsul femeii, aşa că Raina aşteptă, bătând nerăbdătoare din picior. — Da, este confidenţial. Dr. Gaines dădu răspunsul râzând cât se poate de natural. Raina se mai relaxa puţin. Îşi strânse mai bine pe corp halatul de spital din bumbac. — Bine. Sunt convinsă că nu vei dori să fii obligată să eviţi întrebările fiilor mei, aşa că îţi mulţumesc pentru tot. Întinse mâna şi i-o strânse politicos, în timp ce în realitate îşi dorea să o împingă pe femeie dincolo de draperie înainte de sosirea cavaleriei, împreună cu întrebările sale punctuale. — A fost o plăcere şi o experienţă să vă cunosc. Dr. Fallon va reveni mâine la cabinet. Dacă până atunci vă mai deranjează ceva, nu ezitaţi să sunaţi. — Oh, nu voi ezita, spuse Raina. — Deci care-i povestea? Rick, fiul mijlociu, cel pe care nu era nimeni în stare să-l ignore, se strecură dincolo de draperie, iar Chase îl urmă îndeaproape. Firea nesăbuită a lui Rick era replica personalităţii mamei lui. Părul lui castaniu-închis şi ochii de culoarea alunei semănau cu ale Rainei înainte ca ea să-şi schimbe culoarea cu un blond în nuanţa mierii pentru a ascunde cărunţeala. Roman şi Chase, pe de altă parte, se înscriau într-un alt registru, cu părul de un negru intens şi ochi de un albastru strălucitor. Atât fiul cel mare, cât şi cel mic erau întruchiparea perfectă a tatălui lor. Staturile lor impozante şi nuanţa închisă a părului lor îi aduceau întotdeauna aminte de John. Numai personalitatea le aparţinea în exclusivitate. Chase se postă în faţa agitatului său frate, înfruntând-o pe doctoriţă: — Ce se întâmplă? — Cred că starea de sănătate a mamei dumneavoastră e un subiect pe care ar dori să vi-l explice ea însăşi, spuse doctoriţa, strecurându-se apoi dincolo de îngrozitoarea draperie multicoloră. Ignorând zvâcnetul de vinovăţie în favoarea a ceva mult mai bun, asigurându-se că ei îi vor mulţumi în cele din urmă, Raina clipi pentru a-şi stăpâni lacrimile, ducând o palmă tremurătoare deasupra inimii. Apoi le explică fiilor ei starea delicată a sănătăţii sale şi dorinţa pe care o avea de atâta amar de vreme.         1 Roman se uită fix la fratele lui mai mare sau, mai exact, se uită lung la moneda de douăzeci şi cinci de cenţi din mâna dreaptă a lui Chase. După ce primise telefonul în legătură cu problemele cardiace ale mamei sale, Roman luase primul zbor cu plecare din Londra. Năvălise pe aeroportul JFK, luase imediat o cursă care făcea legătura cu Albany şi închiriase apoi o maşină care să ajungă într-o oră la reşedinţa sa din Yorkshire Falls, situată la ieşirea din Saratoga Springs, New York. Era atât de obosit încât îl dureau oasele. Iar acum putea adăuga şi stresul la problemele lui. Datorită tulburărilor cardiace ale mamei sale, unul dintre fraţii Chandler trebuia să-şi sacrifice libertatea pentru a-i dărui Rainei un nepot. Aruncarea monedei avea să decidă care dintre fraţi va purta povara, dar numai Rick şi Roman puteau fi implicaţi. Cum el îşi făcuse deja datoria faţă de familie renunţând la colegiu pentru a prelua conducerea ziarului şi a o ajuta pe mama lor să-i crească pe cei doi mai mici, Chase nu lua parte la aruncarea monedei – deşi el îşi dorea contrariul. El voia ca lucrurile să fie echitabile. Rick şi Roman insistaseră însă ca el să-şi păstreze autonomia. Va juca în schimb rolul executorului. — Alegeţi. Cap sau pajură, zise Chase. Roman aruncă privirea spre tavanul nevopsit, uitându-se spre etajul copilăriei sale, acolo unde mama lor se odihnea după cum îi recomandase doctorul. Între timp, el şi fraţii săi stăteau şi aşteptau pe podeaua prăfuită şi pătată din loc în loc a garajului ataşat de casa propriu-zisă. Acelaşi garaj în care ei îşi adăposteau bicicletele şi mingile pe vremea când erau copii, locul unde Roman îşi ascundea berile când îşi închipuia că fraţii lui mai mari nu se aflau prin preajmă. Şi aceeaşi casă în care crescuseră ei şi pe care mama lor o avea şi acum mulţumită muncii susţinute a lui Chase şi succesului pe care îl obţinuse el cu gazeta. — Haideţi, băieţi, să spună careva, zise Chase, risipind tăcerea care se aşternea în jur. — Nu e nevoie să vorbeşti ca şi cum povestea asta ţi-ar face plăcere, mormăi Rick. — Tu îţi închipui că chestia asta îmi face plăcere? Chase răsuci moneda între degete, frustrarea întinzându-i buzele. Chestia asta e o porcărie. Sunt al naibii de sigur că nu vreau să vă văd pe niciunul dintre voi renunţând la viaţa pe care şi-a ales-o numai din pricina unui capriciu. Roman era sigur că fratele lui cel mare se simţea atât de puternic fiindcă nu-şi alesese singur drumul în viaţă. În schimb, i se încredinţase peste noapte atât rolul de editor, cât şi cel de părinte. La şaptesprezece ani, fiind cel mai mare dintre fraţi când tatăl lor decedase, Chase considerase că e de datoria lui să ia locul tatălui, să devină capul familiei. Asta era şi motivaţia participării lui Roman la aruncarea monedei. El fusese cel care plecase din Yorkshire Falls pentru a-şi realiza visurile, în timp ce Chase rămăsese în urma lui, renunţând la ale sale. Amândoi, atât Roman, cât şi Rick, îl priveau pe Chase ca pe un model. Dacă Chase considera că înfricoşătoarea stare de sănătate a mamei şi dorinţa ei profundă de a avea un nepot meritau un sacrificiu, atunci Roman trebuia să fie de acord. Nu numai că i-o datora fratelui său, însă împărtăşea acelaşi sentiment al devotamentului faţă de familie. — Suferinţa mamei nu e un capriciu, zise Roman către fraţii săi. Ea a spus că inima ei e slăbită şi nu suportă stresul. — Sau dezamăgirea, adăugă Rick. Mama nu foloseşte această expresie, dar ştiţi al naibii de bine că asta a vrut să spună. Noi am dezamăgit-o. Roman dădu din cap în semn de aprobare. — Dacă nepoţii o vor face fericită, atunci de noi depinde să-i oferim un puşti ca să-l cocoloşească atâta vreme cât se mai află printre noi şi se poate bucura că e bunică. — Ştiind că unul dintre noi are o căsnicie fericită o va scuti de o mare parte a stresului pe care trebuie să-l evite, zise Chase. Iar un nepot îi va oferi un nou sens în viaţă. — Nu putem să-i oferim doar un căţeluş? întrebă Rick. Roman înţelegea sentimentul. La douăzeci şi unu de ani, stilul lui de viaţă făcea imposibil un trai aşezat. Căsătoria şi familia nu fuseseră prevăzute pentru viitor. Până în clipa de faţă. Nu că nu i-ar fi plăcut femeile, parfumul lor sau felul în care pielea lor catifelată aluneca pe trupul lui trezit la viaţă. Dar nu se putea imagina renunţând la propria carieră pentru a privi chipul unei singure femei la micul dejun, la capătul opus al mesei, tot restul vieţii sale. Se cutremură, uimit că alegerile existenţei lui ajunseseră într-un moment unic ca acesta. Se întoarse către fratele lui mijlociu. — Rick, tu ai mai tăiat o dată nodul gordian. Nu e nevoie să o faci din nou. Cu toate că Roman nu-şi dorea să se proclame omul potrivit pentru o treabă ca asta, nu putea să-l lase pe fratele său să repete trecutul – să se căsătorească pentru a veni în ajutorul cuiva sacrificându-se pe sine. Rick clătină din cap. — Te înşeli, frate. Voi lua parte la acţiunea de aruncare a monedei. Data trecută nu a avut nimic de-a face cu asta. Asta are legătură cu familia. Roman pricepu. Toţi membrii familiei Chandler erau dedicaţi familiei. Aşa că el se întorcea acolo de unde plecase. Se va întoarce la slujba sa de corespondent străin al Associated Press, continuând să se aventureze în punctele fierbinţi ale politicii, răspândind în lumea întreagă poveşti tăinuite, sau se va stabili în Yorkshire Falls, aşa cum nu avusese de gând niciodată? Cu toate că Roman nu ştiuse niciodată al cui era visul pe care îl visa el – al lui ori al lui Chase, sau o combinaţie a celor două – Roman trăise cu teama de a nu repeta stilul de viaţă al fratelui său, ori de a fi în imposibilitatea de a alege. Dar, în ciuda golului din stomac, era pregătit, aşa că dădu din cap în direcţia lui Chase. — Dă-i drumul. — Cum doreşti. Chase aruncă moneda cât putu de sus. Roman înclină capul către Rick, acordându-i şansa de a alege, iar Rick strigă: — Cap. Ca într-o mişcare cu încetinitorul, moneda se roti şi pluti în aer. Viaţa lipsită de griji îi trecu lui Roman pe dinaintea ochilor într-o manieră asemănătoare: femeile pe care le cunoscuse şi cu care flirtase, cele deosebite, care îi rămăseseră alături suficient timp pentru a forma o relaţie, însă nu pentru a fi partenera de o viaţă, întâlnirile ocazionale şi fierbinţi, din ce în ce mai rare, din moment ce acum era mai matur şi avea mai mult discernământ. Sunetul scos de palma lui Chase care se lipea de dosul mâinii îl surprinse pe Roman, readucându-l la realitate. Întâlni privirea solemnă a fratelui său mai mare. O viaţă în schimbare. Moartea unui vis. Severitatea situaţiei îi strânse stomacul lui Roman. Îşi îndreptă umerii, aşteptând, în timp ce Rick inspiră zgomotos. Chase ridică mâna, privind în jos înainte de a întâlni privirea atentă a lui Rick, apoi pe a lui Roman. Apoi îşi îndeplini datoria aşa cum o făcea întotdeauna, fără a da înapoi. — Cred că acum o să ai nevoie să bei ceva, prâslea. Tu eşti mielul de sacrificiu în situaţia asta. Rick ridică spre cer o privire grea, o nimica toată în comparaţie cu bila de plumb din stomacul lui Roman. Chase se apropie, postându-se în dreptul lui Roman. — Dacă vrei să renunţi, acum e momentul. Nimeni nu-ţi va sta în cale dacă nu poţi să faci asta. Roman se sili să zâmbească larg, mai ceva ca Chase la optsprezece ani. — Crezi că a pune femeile la orizontala şi a face copii e o sarcină grea? Când îmi va veni timpul, o să-ţi doreşti să fi fost tu în locul meu. — Asigură-te că e o puştoaică, zise Rick, încercând să fie de ajutor, dar din vorbele sau din tonul lui nu răzbătea un umor adevărat. Evident că resimţea durerea lui Roman, cu toate că uşurarea că el nu fusese cel ales era tangibilă. Roman aprecie încercarea de a-i ridica moralul, deşi aceasta nu funcţiona. — Mai important este ca ea să nu se aştepte la prea mult, replică el. Orice femeie cu care se va însura el trebuia să ştie de la început cine era el şi să accepte ce nu era. Chase îi dădu o palmă pe spinare. — Sunt mândru de tine, puştiule. Asta e o decizie pe care o iei o-singură-dată-în-viaţă. Asigură-te că poţi trăi alături de ea, în regulă? — Nu am de gând să trăiesc cu nimeni, mormăi Roman. — Atunci ce ai de gând? întrebă Rick. — O căsnicie lungă şi plăcută care să nu-mi schimbe deloc viaţa. Vreau să găsesc pe cineva care să-şi dorească să stea acasă şi să crească copilul, care va fi fericită când mă voi întoarce acasă. — Vei avea oricum o povară, nu? întrebă Rick. Roman îl privi ameninţător. Încercarea lui de a-i îmbunătăţi starea de spirit mersese prea departe. — De fapt, noi am avut o viaţă a naibii de bună până ne-am făcut mari, iar eu vreau să mă asigur că indiferent cu cine m-aş căsători, persoana aceea îi va oferi aceleaşi condiţii copilului meu. — Prin urmare tu o să-ţi vezi de drum, iar soţia ta o să stea acasă. Chase clătină din cap. Mai bine vezi cum te porţi. Doar nu vrei să sperii prea repede potenţialele candidate în timpul căutării. — Asta nu se poate întâmpla, chicoti Rick. În liceu, nu exista nicio fată care să nu tânjească după puşti, înainte ca el să înceapă o viaţă plină de aventură. În ciuda situaţiei, Roman pufni îţi râs. — Doar după ce ai absolvit tu. Ale tale erau prea mari. — Nu mai e nevoie s-o spui. Rick încrucişă braţele la piept, rânjind. Dar ce-i drept, e drept. A trebuit să o iau pe urmele lui Chase, iar ale lui erau uriaşe. Fetele se dădeau în vânt după bucăţica lui tare şi tăcută. Dar imediat ce a absolvit el, au pus ochii pe mine. Se bătu cu pumnul în piept. Şi de cum am plecat eu, drumul a rămas liber pentru tine. Şi toate se arătau interesate. Nu toate. Fără preaviz, amintirea infatuării sale din liceu reveni la suprafaţă, aşa cum făcea adesea. O fată frumoasă cu părul de un negru intens şi ochi verzi, Charlotte Bronson, făcuse ca hormonii lui adolescentini s-o ia razna. Refuzul ei usturător îl urmărise toată viaţa, la fel de acut şi acum ca şi atunci. El o apreciase ca fiind singura cu care ar porni la drum şi nu o uitase niciodată. Cu toate că Roman şi-ar fi dorit să considere povestea ca pe un eşec din adolescenţă şi s-o lase aşa, adevărul îi dicta să admită că sentimentele sale fuseseră profunde. Nu se punea problema s-o fi recunoscut în faţa fraţilor lui pe-atunci ori acum. Un bărbat trebuie să păstreze unele chestiuni pentru sine. Potrivit ultimului zvon pe care-l auzise Roman, Charlotte se mutase în New York City, capitala mondială a modei. Cu toate că el ocupa un apartament în comun cu cineva, cu o chirie moderată, în acelaşi oraş, nu o întâlnise niciodată, dar nici nu o căutase. Zăbovise arareori în oraş suficient timp pentru a face şi altceva decât să doarmă o noapte, să-şi schimbe hainele, ca să pornească din nou spre o nouă destinaţie. În ultima vreme nu mai aflase nimic de la mama lui, aşa că acum deveni curios. — Charlotte Bronson s-a întors în oraş? întrebă el. Rick şi Chase schimbară priviri uimite. — Cu siguranţă, zise Rick. Are o mică afacere în First. — Şi e necăsătorită, spuse Chase, surâzând în final. Adrenalina lui Roman năvăli puternic şi rapid. — Ce fel de afacere? — De ce nu treci pe acolo ca să vezi cu ochii tăi? întrebă Rick. Ideea îl tentă. Roman se întrebă cum o fi arătând Charlotte acum. Dacă era la fel de sinceră şi de tăcută ca pe vremuri. Dacă părul de un negru intens era tot lăsat liber pe spate, tentând orice bărbat să-l atingă. Era curios dacă ochii ei verzi erau la fel de expresivi, o fereastră spre sufletul ei pentru oricine se arăta suficient de interesat pentru a-l privi. El manifestase interes şi fusese alungat. — S-a schimbat mult? — Du-te şi aruncă o privire. Chase adăugă propriul său punct de vedere. Poţi numi asta prima ocazie să pui la orizontală potenţialele candidate. De parcă pe Charlotte ar interesa-o. Ea plecase liniştită chiar după prima lor întâlnire, lăsându-l şi pe el să o ia din loc, aparent fară nicio remuşcare. Roman nu crezuse niciodată în dezinteresul ei, şi nici că vorbise propriul său ego. Scânteile fuseseră suficient de puternice pentru a aprinde tot oraşul, iar chimia aceea atât de fierbinte fusese o explozie ameninţătoare. Dar atracţia sexuală nu fusese singurul lucru pe care îl împărtăşiseră. Ei erau conectaţi la un nivel mult mai profund, conectaţi suficient pentru ca el să-i împărtăşească visurile şi speranţele sale de viitor, un lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. Dezvăluirea unei părţi atât de intime ş inimii sale îl lăsase descoperit în faţa suferinţei, ceea ce făcea ca refuzul ei să fie şi mai dureros, realiză el acum, graţie înţelepciunii de om matur care îi lipsise la tinereţe. — Poate că o voi căuta. Deliberat, Roman răspunsese vag. Nu voia să le ofere fraţilor săi mai multe indicii în legătură cu renăscuta sa curiozitate vizavi de Charlotte Bronson. Mai ales că el avea nevoie de o altfel de femeie, una care să fie de acord cu planul său. Lăsă să-i scape un mormăit, amintindu-şi de ce începuse toată această conversaţie. Mama lui îşi dorea nepoţi. Iar Roman va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a-i oferi. Asta nu însemna însă că el va lua o soţie cu tot alaiul de emoţii sufocante şi aşteptări ale unui mariaj tipic. El era un bărbat care avea nevoie de libertatea lui. El nu era un soţ pentru toate anotimpurile. Potenţiala sa soţie va trebui să-şi dorească mai mult copii decât un soţ, bucurându-se de propria independenţă. O femeie independentă care să adore copiii va fi alegerea perfectă. Fiindcă Roman intenţiona să se însoare, să-şi lase însărcinată soţia şi să plece naibii unde va vedea cu ochii, făcând tot posibilul să nu privească înapoi.   Soarele strălucea dincolo de vitraliul ferestrei din partea din faţă a magazinului, scăldând-o pe Charlotte într-o căldură minunată. Se potrivea perfect cu imaginea tropicală pe care ea o pregătea. Legă partea posterioară a unei perechi de bikini cu şiret în jurul manechinului care urma să fie expus la loc vizibil în vitrină, întorcându-se apoi către asistenta sa. Beth Hansen, de altfel cea mai bună prietenă a lui Charlotte încă din copilărie, chicoti. — Mi-aş dori să arăt şi eu atât de perfect. — Acum arăţi. Charlotte aruncă o privire micuţei Beth şi sânilor ei generoşi. Yorkshire Falls era un oraş mic, la patru ore distanţă de New York City – suficient de departe pentru a rămâne un oraş de mici dimensiuni, dar destul de aproape pentru a merita să faci o călătorie dacă motivul era suficient de bun. După toate aparenţele, schimbarea bustului fusese pentru Beth un motiv destul de bun. — Şi tu poţi fi. Nici măcar nu e nevoie să-ţi foloseşti prea mult imaginaţia. Beth arătă spre manechin. Priveşte-o şi imaginează-te exact aşa. Schiţă cu ambele mâini forma curbă. Un lifting ar fi un început, dar o măsură în plus a cupei ar face şi mai mult pentru a atrage atenţia unui mascul. Charlotte scoase un oftat exagerat. — Luând în considerare interesul pe care l-a trezit magazinul, nu am nevoie de niciun alt ajutor de niciun fel, pentru a atrage şi mai mult atenţia. Cât despre bărbaţi, nu mai avusese o întâlnire de acum şase luni, de pe vremea zilelor petrecute în New York. Şi, cu toate că uneori era cam singură, nu era pregătită să reia rutina întâlnirilor – cine lungi, învăluite în tăcere sau obligatoriul sărut de „noapte bună“, moment în care ea trebuia să ia mâna nesigură a partenerului înainte de a putea începe orice fel de tatonare. Deşi, dacă vreodată ar urma să-şi întregească viaţa prin prezenţa unui soţ şi a unor copii, pe lângă cariera sa, ar trebui să reia cât de curând jocul întâlnirilor. — Orice femeie are nevoie de ceva mai multă atenţie din partea bărbaţilor. E un impuls pe care ţi-l dă orgoliul, şi cine se poate împotrivi unui asemenea lucru? Charlotte se încruntă. — Un bărbat ar fi mai degrabă… — Interesat de mintea ta, nu de chilul sau de trupul tău, o imită Beth, punându-şi mâinile în şolduri. Charlotte aprobă. — Exact. Iar eu i-aş oferi în schimb, oricărui bărbat, acelaşi respect. Rânji. Încep să aduc cu un record doborât? — Poate puţin. — Spune-mi ceva. De ce pe bărbaţii de care mă simt atrasă îi interesează doar ambalajul şi nu să-mi rămână alături pentru lungul drum? întrebă Charlotte. — Fiindcă ţi-ai dat întâlnire cu omul nepotrivit? Sau poate fiindcă tu nu le acorzi nicio şansă. În plus, e un fapt dovedit că pe un bărbat îl atrage mai întâi aspectul exterior. Un tip deştept, bărbatul potrivit, va şti să te descopere, şi atunci îl vei putea face praf cu strălucita ta minte. — Bărbaţii pe care îi interesează în primul rând cum arăţi sunt prea puţin profunzi. — Iar începi. Te repezi spre concluzii de ordin general. Iar eu te implor să faci altfel. Beth îi aruncă o privire mânioasă. Aspectul exterior este cel care creează prima impresie, insistă ea. Charlotte se întrebă cum de prietena ei afirma un lucru când ea trăise ca dovadă un altul. Dacă Beth credea într-adevăr că pe bărbaţi îi interesa mai întâi ambalajul, ca abia după aceea să cunoască şi să aprecieze o femeie pentru cine şi ce era ea, atunci de ce recursese ea la chirurgia plastică abia după ce îl cunoscuse pe logodnicul ei? Charlotte ţinea însă prea mult la prietena sa pentru a o răni adresându-i o asemenea întrebare. — Priveşte la magazinul ăsta, de exemplu. Beth roti o mână prin aer. Tu eşti cea care vinde partea care se vede, dar pe lângă asta eşti răspunzătoare pentru revigorarea multor relaţii şi a multor căsnicii care păreau să se destrame. — Aici te pot contrazice. Charlotte le spusese acelaşi lucru multora dintre clientele sale. Beth rânji. — Jumătate dintre femeile acestui oraş şi-au găsit norocul datorită ţie. — Eu nu aş merge atât de departe. Prietena ei ridică din umeri. — Cum vrei. Ideea e – nu tu transmiţi mesajul cum că ambalajul e important? — Mai degrabă cred că transmit mesajul că e bine să fii tu însăţi. — Cred că amândouă spunem acelaşi lucru, dar deocamdată renunţ. Ţi-am spus că David oferă ambalaje? Ochi şi bărbie, liftinguri şi implanturi. Charlotte dădu ochii peste cap. Din punctul ei de vedere, Beth era perfectă înainte de a intra sub bisturiu, iar Charlotte tot nu pricepea ce o făcuse să-şi închipuie că are nevoie de o schimbare. Iar Beth, evident, nu discuta. Ea doar făcea reclamă serviciilor oferite de cel care urma să-i devină curând soţ. — Ţi-a spus cineva că ai început să semeni cu o reclamă a plasticianului tău? Beth surâse. — Bineînţeles. Intenţionez să mă căsătoresc cu bărbatul în cauză. De ce să nu impulsionez afacerea lui şi contul nostru bancar în acelaşi timp? Mercantilismul lui Beth se potrivea destul de aiurea cu femeia dulce şi cu picioarele pe pământ pe care o cunoştea Charlotte. O altă schimbare subtilă pe care Charlotte o observase după întoarcerea lui Beth. Ca şi Charlotte, Beth se născuse şi crescuse în Yorkshire Falls. Şi aşa cum procedase şi Charlotte odată, Beth avea să se mute cât de curând în New York City. Charlotte spera că prietenei sale îi vor plăcea luminile strălucitoare şi marele oraş. Îşi aminti de propria experienţă cu sentimente amestecate. La început, adorase străzile aglomerate, pacea înfricoşătoare, strălucirea luminilor şi viaţa care exista chiar la ore târzii din noapte. Dar odată ce noutatea păli, un gol începuse să crească. După convieţuirea într-o comunitate unită ca cea din Yorkshire Falls, singurătatea fusese de-a dreptul copleşitoare. Un lucru pe care Beth nu avea să-l experimenteze din moment ce se muta la New York pentru a fi alături de soţul ei. — Ştii că nu voi fi niciodată în stare să te înlocuiesc, zise Charlotte cu părere de rău. Tu eşti asistenta perfectă. În momentul în care Charlotte hotărâse să renunţe la slujba de director de vânzări într-un butic elegant şi scump din New York City pentru a deschide „Charlotte Attic“ în oraşul său natal, fusese suficientă o singură conversaţie telefonică pentru a o convinge pe Beth să renunţe la postul de recepţioneră într-o agenţie imobiliară pentru a veni să lucreze cu ea. — Şi eu îţi voi duce dorul. Slujba asta m-a răsplătit mai mult decât oricare altă activitate anterioară. — Asta fiindcă îţi pui în sfârşit talentul la treabă. — Mulţumită viziunii tale. Locul acesta e minunat. Charlotte aproape că roşi. Îşi făcuse griji în legătură cu deschiderea unui butic şic în orăşelul natal. Beth fusese cea care o impulsionase şi o susţinuse în etapele care precedaseră deschiderea. Îngrijorările lui Charlotte fuseseră nefondate. Datorită televiziunii, internetului şi periodicelor, femeile din Yorkshire Falls erau pregătite pentru modă. Magazinul ei reprezenta un succes – şi, într-un fel, o ciudăţenie printre magazinele vechi care mai rămăseseră. — Vorbind de talent, sunt mulţumită că am ales această nuanţă marină în locul negrului. Beth îşi strecură degetele printre şireturile strâns legate în spatele manechinului. — E exact culoarea apei care înconjoară insula Fiji. A Mării Koro şi a Oceanului Pacific de Sud. Charlotte închise ochii, imaginându-şi locurile prezentate în broşurile pe care le avea în biroul din spate. Nu că ea şi-ar fi dorit să călătorească, dar locurile acelea îndepărtate îi făcuseră cu ochiul de când se ştia. Ca adolescentă, fotografiile care înfăţişau asemenea locuri idilice îi hrăniseră speranţa că tatăl ei dispărut se va întoarce, împărtăşindu-i ceea ce percepea ea ca fiind o viaţă magnifică. Astăzi nu-şi putea reprima, când şi când, impulsul de a vizita astfel de locaţii exotice, dar se temea că dorinţa aceea o va face să semene prea mult cu tatăl ei – egoist, superficial şi incapabil de a dărui aşa că se mărginea la fotografii. La fel ca cele din biroul său, înfăţişând ape scânteietoare, valuri albe şi înspumate şi un soare arzător care încingea pielea dezgolită. — Ca să nu mai spunem că nuanţa asta acvatică va completa prezentarea de vară din vitrină? Vocea lui Beth îi întrerupse gândurile lui Charlotte şi ea deschise un ochi. — Şi asta. Acum taci şi lasă-mă să mă întorc la ziua mea de vis. Însă vraja se spulberase. — E greu să te obişnuieşti să priveşti costume de baie când noi abia am ieşit din iarnă. — Ştiu. Pe lângă desuurile de lux şi cele de bază, Charlotte vindea piese diferite – pulovere pe timp de iarnă, costume de baie şi accesorii asortate pe timpul verii. Însă lumea modei acţionează potrivit propriului program. Exact aşa proceda şi Charlotte. Aerul rece de iarnă abia începuse să cedeze unei uşoare încălziri specifice lunii martie, însă Charlotte se îmbrăcase oricum în haine de vară, în nuanţe şocant de luminoase, confecţionate din materiale vaporoase. Ceea ce începuse prin a fi o invitaţie care să atragă publicul avusese efect. În prezent, vorba dusă din gură în gură aducea oamenii la magazin, iar ei începuseră să-i placă grozav hainele pe care le purta. — M-am gândit că putem aşeza costumele de baie în colţul din dreapta al vitrinei, îi spuse Charlotte lui Beth. — Pare bine. Charlotte trase manechinul către fereastră, cea care dădea spre First Avenue, bulevardul principal din Yorkshire Falls. Avusese noroc reuşind să obţină locaţia perfectă, o locaţie care aparţinuse anterior lui Guy’s Clothing Store[1]. Charlotte nu îşi făcuse griji deschizând un alt magazin cu amănuntul în spaţiul acela fiindcă marfa ei ţinea pasul cu vremurile. Avusese şase luni cu chiria veche înainte ca aceasta să facă un salt, timp suficient ca ea să-şi pună afacerea pe picioare, iar succesul pe care îl obţinuse îi dovedise că se află pe drumul cel bun. — Ascultă, mi-e o foame de lup. Mă duc alături să iau ceva de mâncare pentru cină, vii şi tu? Beth îşi luă jacheta de pe stativul din spate şi o îmbrăcă. — Nu, mulţumesc. Mă gândesc să mai stau puţin pe aici ca să fac câteva retuşuri în vitrină. Charlotte şi Beth făcuseră astăzi un inventar complet. Era mai uşor să-ţi faci treaba când magazinul era închis, decât în orele de lucru. Clienţilor nu le plăcea doar să cumpere, ci şi să stea la taclale. Beth oftă. — Cum doreşti. Însă viaţa ta socială e patetică. Chiar şi eu sunt o companie mai bună comparativ cu manechinele astea. Charlotte pufni în râs, apoi se uită o clipă spre Beth şi zări în ochii prietenei sale ceva mai mult decât o glumă bună. — Ţi-e dor de el, nu? Beth aprobă. Logodnicul ei venise aproape în fiecare weekend şi rămânea aici de vineri până duminică noaptea înainte de a reveni în oraş pentru săptămâna de lucru. Cum el lipsise în ultimul weekend, Charlotte îşi dădu seama că, probabil, Beth nu era nerăbdătoare să cineze iar singură. Nici Charlotte. — Ştii ce? Du-te şi rezervă o masă şi ne vedem acolo în cinci… Vocea ei se frânse în secunda în care dădu cu ochii de un bărbat oprit în faţa vitrinei. Părul negru-abanos lucea în lumina soarelui, iar o pereche de ochelari de soare sprijiniţi pe coama nasului îi ascundeau faţa. O jachetă uzată din denim îi acoperea umerii, în timp ce o pereche de jeanşi îi învelea strâns picioarele lungi. Stomacul lui Charlotte tresări scurt, aducându-i în pântec o senzaţie de căldură, în timp ce recunoaşterea licări ca o posibilitate. Clipi, convinsă că se înşelase, însă el se îndepărtase destul ca să iasă din raza ei vizuală. Clătină din cap. Imposibil, gândi ea. Toată lumea din oraş ştia că Roman Chandler călătorea şi transmitea ştiri. Charlotte îi respectase întotdeauna idealurile, dorinţa arzătoare de a da în vileag nedreptăţi neştiute, chiar dacă ea nu înţelegea nevoile care îl ţineau departe de casă. Aspiraţiile lui îi amintiseră întotdeauna de tatăl ei, actorul. Era la fel de chipeş şi de şarmant. O ocheadă, un surâs, şi femeile leşinau la picioarele lui. La naiba, ea însăşi leşinase şi, după o perioadă lungă de flirt şi de priviri insistente, îşi dăduseră prima întâlnire. O noapte – o noapte în care se unise cu Roman la un nivel plin de semnificaţie. Se îndrăgostise tare şi repede, aşa cum numai o adolescentă o putea face. În plus, fusese o noapte în timpul căreia descoperise intenţia lui Roman de a pleca din Yorkshire Falls de cum s-ar fi ivit prima ocazie. Tatăl lui Charlotte îşi abandonase soţia şi copilul cu ani în urmă în favoarea Hollywoodului. În declaraţia lui Roman, ea recunoscuse imediat deznădejdea pe care ar lăsa-o în urma lui. Pentru ea fusese suficient să privească la viaţa singuratică a mamei sale pentru a avea curajul de a acţiona potrivit propriei convingeri. Îl părăsise pe Roman chiar în noaptea aceea, minţind că el „nu era făcut pentru ea“. Şi nu-şi permisese să privească înapoi, oricât de mult suferea – şi chiar suferise. Priveşte şi nu atinge. Reguli inteligente pentru o fată care dorea să-şi păstreze inima şi sufletul intacte. Poate că acum nu simţea nevoia unor noi întâlniri, însă când se va ivi omul potrivit, o va face. Până atunci va fi fidelă propriilor reguli. Nu intenţiona să calce pe urmele mamei sale, aşteptând revenirea sporadică a hoinarului, aşa că nu va avea de-a face cu un suflet neliniştit precum Roman Chandler. Nu că ar fi trebuit să-şi facă griji pentru aşa ceva. Era imposibil ca el să fie în oraş, iar dacă ar fi, ar sta cu siguranţă departe de ea. Mâna lui Beth sprijinită de umărul ei o luă prin surprindere şi ea tresări. — Hei, te simţi bine? — Perfect. Pur şi simplu nu eram atentă. Beth îşi scoase părul blond de sub guler, apoi deschise uşa care dădea în stradă. — În regulă, atunci. Rezerv o masă şi ne vedem peste cinci minute. Închise uşa în urma ei, iar Charlotte reveni la manechin, hotărâtă să-şi termine treaba – şi să se liniştească — Înainte de a se duce la cină. Imposibil ca Roman să se fi întors în oraş. Nici vorbă.   [1] Magazin de haine pentru bărbaţi (n.t.).    

CAPITOLUL 1 — Mi-am schimbat părerea. Nu mai vreau să mă mărit! declară tânăra logodnică, proptindu-se de perne. Chloé puse tava pe noptieră. Figura ei nu exprima nici o surpriză. Era obișnuită. — De acord. Dar mai întâi ia-ți micul dejun. Apoi îl vei putea chema pe Tony și să-l anunți că este din nou liber. — Micul dejun!? exclamă Jilly, aruncând spre mătușa ei o privire acuzatoare. Vrei să mă îmbolnăvești! — Hai! Maică-ta s-a căznit să-ți pregătească acest mic dejun. Dacă ai fi văzut-o plângând! Ultimul tău mic dejun ca fată! Costița este exact așa cum îți place. Jilly moștenise de la mama ei, Dorry, caracterul cyclothimic, total imprevizibil. Erau luni de când aștepta această căsătorie, și această panică de ultim moment n-avea nimic uimitor. — Nu-ți bate joc de mine! mormăi Jilly, în timp ce Chloé îi instala pe genunchi tava. Vorbesc serios. Dacă fac o greșeală? Dacă nu va merge? Te asigur, nu pot s-o fac… — Dar îl iubești pe Tony? o întrebă mătușa ei reținându-și un surâs. — Nici nu mai știu cum arată! răspunse Jilly, luându-și mașinal tacâmul. Am o lacună… de memorie. Aplecându-și capul, șuvițele bogate și blonde îi căzură în cascadă în jurul feței. — Toată noaptea m-am gândit ce culoare au ochii lui, reluă ea, pe un ton tragic, înghițind o bucată de costiță. Atâta m-am gândit, încât m-a apucat durerea de cap. — Așa se întâmplă când gândești prea mult, fu de acord Chloé. Uită-te puțin la televizor, asta o să-ți facă bine. Și bea-ți cafeaua cât este caldă. Chloé deschise televizorul așezat în fața patului. O voce energică se auzi imediat, urmată de o față decisă să ofere imaginea bunei dispoziții. — Nu pleca! o rugă Jilly pe Chloé care se îndrepta spre ușă. Nu mă lăsa singură! — Nu pot să rămân multă vreme. Nu-ți imaginezi în ce hal este casa. Mama ta se învârtește pe loc și tatăl tău refuză absolut să poarte melonul. Totuși, tânăra femeie reveni să se așeze pe marginea patului, cu gândul la tot ce-i mai rămânea să facă înainte de plecarea la biserică. Ea însăși era încă în capot: un kimono bleu brodat cu un dragon verde și auriu cumpărat la Hong Kong, și pe care nu-l purta decât la mari ocazii. Televizorul mergea întruna și Jilly se hrănea, aruncând din când în când câte un ochi la ecran. — Dacă toată lumea și-ar menține calmul! izbucni ea. Nu pot suporta această agitație. Mâine se va sfârși, o asigură Chloé. Dar nepoata ei o fulgeră din priviri. Prea târziu! Încerc să mă decid dacă am într-adevăr chef să mă mărit, sau nu. Dar cum vrei să mă concentrez când toată casa este cu susul în jos? Nu știam că o căsătorie este așa de complicată! Chloé își trecu mâna prin păr, suspinând. — Acum o săptămână erai sigură de tine. La drept vorbind, chiar din prima zi a logodnei, acum trei luni, Jilly a insistat frenetic să se mărite cu Tony, spre marea disperare a părinților ei. Chloé n-a emis nici un comentariu, mulțumindu-se să asculte, distrându-se de spectacolul ultimei melodrame, puse în scenă de nepoata ei. Jilly era pentru ea, de nouăsprezece ani, o sursă constantă de veselie. Viața tinerei fete consta în succesiunea unor lovituri de teatru. De îndată ce se instala calmul, ea găsea modalitatea să ridice o nouă furtună, elementul natural în care ea evolua cu plăcere, încă de la naștere. — Nu mi-aduc aminte, gemu Jilly dându-și la o parte tava. Chloé o luă, înainte ca conținutul să se răspândească pe mocheta albă. Jilly avea o cameră minunată; părinții ei, foarte bogați, îi dăduseră întotdeauna tot ce-și dorea. Poate că aici era greșeala: copil unic al unor părinți care o adorau, nimic nu o pregătise pentru realitățile căsătoriei. Tony nu era bogat, dar avea un apartament frumos și o situație excelentă. Totuși, Jilly nu va regăsi stilul de viață cu care fusese obișnuită. — Ei bine, decide-te, și repede. Îți rămân doar două ore pană la sosirea mașinii, declară Chloé, îndreptându-se spre ușă. — Două ore! — Doar cât să faci o baie și să te îmbraci, adăugă Chloé, trecându-i prin privire o lucire amuzată. — Dar… nu pot! Jilly începu să tropăie în pat, exact ca atunci când mama ei încerca s-o convingă să meargă la școală. Nu se schimbase de atunci. — Mama ta va veni să te ajute să-ți îmbraci rochia. Se decise să n-o mai asculte. Încărcată cu tava, deschise ușa, grațioasă în capotul ei de saten. Mersul ondulat și senzual compensa expresia distantă, aproape pierdută a feței și ochii ei castanii trădau simțul umorului. — Vei fi o mireasă minunată, o asigură ea. În același moment Jill scoase un strigăt. Chloé suspină resemnată. — Ce s-a mai întâmplat? Tânăra fată arătă ecranul, aruncă mătușii ei o privire îngrozită, apoi își strânse convulsiv cearșaful în jurul ei. — Ce se întâmplă? Chloé se dădu înapoi pentru a privi ecranul. Nu dăduse atenție vorbăriei continui. Sperase doar c-o va aduce pe Jilly într-o dispoziție mai bună. — Nimic… spuse ea. Dar auzind-o, aveai impresia că-i căzuse cerul în cap. Pe ecran defilau imaginile Veneției: un palat roz, un capăt de canal scânteietor, o gondolă neagră legănată de apă. Nimic din ce putea să producă o asemenea panică! — Stinge! strigă Jilly. Intrigată Chloé se apropie. Veneția dispăruse. Speakerul își reluă discursul: — În această dimineață avem plăcerea să-l primim pe directorul general al grupului de Hoteluri Luxor, domnul Ben Haskell… Devenită deodată palidă, Chloé reuși să prindă la timp tava care era să-i scape din mâini. O figură umpluse ecranul: trăsături energice, pleoape grele deasupra unei priviri reci care părea s-o pătrundă, un nas arogant și buze disprețuitoare. Fără a aștepta ca acesta să deschidă gura, ea apăsă pe buton și figura dispăru, nelăsând decât un punct alb în centrul ecranului gri. Cred… cred că voi face o baie, se bâlbâi Jill. Și tânăra fată alergă imediat în baie. — A dracului treabă! exclamă mătușa cu violență. Îi venea să arunce tava în televizor! De ce trebuia ca el să apară, chiar în în această dimineață? Biata Jilly! Ce șoc resimțise probabil! Cu urechile care-i zumzăiau, Chloé își înghiți saliva și părăsi la rândul ei camera. În josul scării se încrucișă cu sora ei, complet dezorientată, care o privea ca și cum n-o recunoștea. — Jilly este în sala de baie. Ar trebui să te îmbraci, este trecut de nouă. — Știu, spuse Dorry, în pragul isteriei. Dar Clive mă înnebunește. Îmi spune că o să ducă blestemata asta de pălărie în mână, dar n-o s-o pună pe cap… Vorbește tu cu el, Chloé. Pe tine te ascultă și… încearcă s-o împiedici pe mama să tot chinuie domnișoarele de onoare. Una dintre ele chiar plânge… a trebuit să-și schimbe coafura căci nu se potrivea cu rochia… Dorry își trecu o mână prin părul coafat. Cu formele ei rotunde și materne, ea era făcută să aibă o familie numeroasă. Avea același păr blond ca fiica ei și aceiași ochi albaștri, prea strălucitori, prea ușor gata să dea apă la șoareci. — Ai putea tu să-i chemi pe responsabilul restaurantului ca să verifici dacă… — Da, imediat. — Și asigură-te că mașinile vor veni la timp. Clive ar fi trebuit să se ocupe, dar el este în grădină. Dacă-l vezi în seră împiedică-l să se murdărească înaintea plecării. Și… poți să verifici de asemenea, dacă florile au fost livrate? — De acord. Du-te și fă-ți baia. Dorry dădu din cap, apoi își încruntă sprâncenele. — Dar tu nu ești gata! — Fii fără grijă, voi fi! Vrei s-o ajut eu pe Jilly, sau…? — Nu, spuse scurt Dorry. O ajut eu! Dorry nu putuse să aibă alt copil și-și revărsase toată dragostea maternă asupra singurei ei fete. Iată de ce Jilly era atât de răsfățată. Chloé pătrunse în bucătărie pentru a depune tava. Mama ei veni după ea, abandonând domnișoarele de onoare, ale căror râsete vesele se auzeau la parter. Jilly vrusese trei dintre cele mai bune prietene ale ei, se propuseseră douăsprezece. La școală, tânăra fată fusese întotdeauna cea mai anturată. Era iubită din instinct, deoarece simțul ei dramatic făcea viața mai excitantă în jurul ei. Dar Jilly avea alte calități: era generoasă, afectuoasă, se lansa în toate acțiunile cu un entuziasm debordant; atrăgea oamenii ca flacăra fluturii. — Unde este Dorry? întrebă Hetty Tyrell, lăsându-se să cadă pe un scaun. Ea ajunsese la vârsta când se așeza oriunde vedea un scaun; dar doar pentru a se scula imediat și a intra din nou în acțiune. — Se îmbracă. Vrei cafea? Tocmai făceam. Chloé puse apa să fiarbă și ridică receptorul ca să cheme decoratoarea. Mama ei sări, ieși în grădină și se puse să-l apostrofeze pe Clive. — O să te murdărești! Nu fi stupid! Intră imediat! urlă ea reintrând în bucătărie a cărei ușă o trânti. Acest om este nebun! Mă întreb într-adevăr de ce l-a luat Dorry? Chloé se mulțumi să surâdă cu un aer absent, apoi telefonă restaurantului. Hetty se reașeză pe scaun cu un suspin plictisit. — Voi fi încântată când totul se va termina! Ca și cum nimeni nu s-a mai căsătorit înaintea lui Jilly! În momentul următor era din nou în picioare. — Am să fac cafeaua. — Nu, mamă, protestă Chloé, închizând telefonul. Așează-te! Hetty ascultă contra voinței ei. Era mai mică de statură decât fetele ei. Părul ei, odinioară blond, prinsese o nuanță argintie, și ridurile care-i cruțaseră fața marcau în profunzime gâtul, deasupra rochiei bleu pastel. Seducea încă, cu toți cei șaizeci și șapte de ani și nu-i lipseau admiratorii, bar nu părea dornică să se căsătorească: văduvă de zece ani, se bucura acum de o libertate totală în mișcări ca și în alegerea cavalerilor ei servanți. Adevărata ei pasiune era bridge-ul. Juca de câteva ori pe săptămână cu frenezie și-și selecționa cu severitate partenerii. Chloé așeză cafeaua în fața mamei ei în momentul când aceasta își scoase pudriera. — Bleu-ul este o culoare prea rece! Ar fi trebuit să aleg rozul. Și acest gât! Ai zice că este trompa unui elefant! Când îmi voi sfârși cafeaua, mă voi urca s-o văd pe Jilly în rochia ei frumoasă. Dacă trebuie să plâng, cel puțin s-o fac în particular! Închizându-și pudriera, o băgă în geantă și-și luă ceașca. — Tu ar trebui să te măriți! spuse ea fără nici un preambul, ignorând strâmbătura fiicei ei. Douăzeci și cinci de ani! Întârzii prea mult, Chloé! O carieră este minunată, dar nu vrei să ai și tu copii? — Mă duc să-mi beau cafeaua sus… Chloé se îndepărtă către ușă. Cunoștea această lecție pe dinafară! — Vei putea continua să cânți, strigă mama sa pe tonul ascuțit care anunță începutul unei surdități. Nu este bine pentru ten! Chloé se opri, intrigată. Despre ce vorbea mama ei? — Ce nu este bun pentru ten? Copiii sau cântecul? — Barurile de noapte! urlă Hetty cu o voce tocmai bună să facă țăndări geamurile. Amuzată, Chloé se depărtă înainte de-a auzi continuarea. Meseria ei nu fusese pe placul familiei, căreia îi era frică de oamenii pe care ea îi întâlnea și cu o viață atât de diferită de a lor. Ei se culcau devreme și se sculau când Chloé dormea încă profund. În ochii lor un bar de noapte era un loc pe care-l frecventau ceilalți… cei pe care ei nu-i frecventau. Chloé le explicase până la epuizare, că ea exercita o meserie respectabilă și că lucra mult. Dar ei continuau să păstreze imaginea sordidă a cluburilor de noapte pe care și-o făuriseră. Și apoi ei îi detestau muzica. Jazzul? O cacofonie discordantă! Nu prea cunoșteau nimic din muzică. Hetty avea o predilecție pentru ariile romantice și dulci, Dorry nu avea nici un fel de ureche și când o auzeai cântând era un adevărat supliciu. Chloé reușise cu greu s-o convingă pe sora ei să-l invite pe Gil la recepție. — Un pianist dintr-un club de noapte? răspunsese ea îngrozită. Ce vor gândi părinții lui Tony? — Nu fi stupidă, Dorry. Nimeni nu va leșina la vederea lui! Nu fumează hașiș și nici nu poartă paiete. — Hașiș? Paiete? Oh, Chloé! De asta mă temeam! Familia lui Tony ne va judeca rău. Ei nu te cunosc și n-aș vrea ca ei să creadă… — Ce anume? o întrerupse ea cu un ton amenințător. Dorry bătuse atunci în retragere. Problemele ridicate cu ocazia căsătoriei îi erau suficiente, și nu avea poftă să se certe cu Chloé. — Oh! Ei bine. Adu-l, spuse ea după un moment de gândire. Sper că nu va fi ca ultimul individ pe care ni l-ai pre-zentat! La aceste cuvinte fața lui Chloé se asprise și-i fugise tot sângele din obraji. Dorry schimbase atunci imediat subiectul! Știa că cei cincisprezece ani care o despărțeau de sora ei mai mică nu-i dădeau toată puterea, dar avea o tendință supărătoare să spună orice și Chloé învățase repede să-și apere teritoriul personal contra incursiunilor ei. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu știu, nu mi-am pus niciodată întrebarea. Îl voi întreba. Chloé își aduse aminte de conversația lor, când o văzu pe Dorry învârtindu-se prin sala de bal unde se derula recepția. Își ridică ochii către Gil care ronțăia un crenvurșt-cocktail. — De la ce nume provine diminutivul Gil? — Nu mă mai întreba! — Lasă-mă să ghicesc… Gilbert? — Dacă ar fi fost adevărat! El se uită în jurul lui. — Aveți o familie mare! Cea a ginerelui pare mai mică! — Căsătorindu-se cu Jilly, Tony se căsătorește cu un clan întreg, râse Chloé, care în realitate, cunoștea majoritatea figurilor. — Mireasa este superbă! spuse el admirând-o pe Jilly în tradiționala ei rochie de mătase și dantelă albă. Vălul era aruncat pe spate, peste buclele blonde, degajându-i fețișoara roșie de excitație și de triumf. — Superbă! repetă Gil. Chloé cunoștea bine această expresie: toți bărbații o priveau pe Jilly astfel. Dacă părinții ei n-ar fi răsfățat-o, ar fi făcut-o viața. Deja la școală, fetița reușea să transforme șorțul și ciorapii albi care-i țineau loc de uniformă în accesorii de seducție, destinate să atragă atenția bărbaților. Cu sprâncenele încruntate, Chloé o observa pe nepoata ei evoluând pe pista de dans la brațul proaspătului ei soț, ridicând ochii spre el cu o privire provocatoare. — Hei! de ce această strâmbătură? Deoarece Gil îi întrerupsese cursul gândurilor, tânăra femeie îl privi cu un aer absent. — Ce… pardon, eram la o mie de leghe de aici! Ce spuneai? — Să dansăm! spuse el, punându-și paharul jos. Gil era cu un cap mai înalt decât Chloé. Când atinseră pista își puse bărbia pe părul ei și o înlănțui suplu de talie. — O să-ți ceară să cânți? Și eu va trebui să cânt la pian ca să-mi plătesc masa? — Nu cred că ei apreciază muzica noastră. Surâzând, Chloé îi arătă muzicanții cocoțați pe o estradă la celălalt capăt al camerei. — Dar ei nu sunt răi! Tovarășul ei dădu din umeri. — Dacă-ți place această dulcegărie! Gil era omul unei singure muzici, muzica lui și conta printre cei mai buni pianiști de jazz din Londra. Când nu era așezat la instrumentul lui, personalitatea lui rămânea vagă, fără contururi precise. Chiar și părul lui părea palid, deasupra unei figuri șterse. Gil nu năștea la viață decât atunci când cânta. Atunci emoția îi făcea să-i strălucească ochii ca diamantele, întregul lui corp era traversat de muzică și oamenii îl contemplau fascinați. Dar îndată ce degetele lui părăseau pianul, recădea într-un fel de anonimat insipid. — Căsătoriile mă fac trist. — Ai plâns la biserică? glumi Chloé. — Nu, dar a trebuit să mă abțin. Aproape toate femeile strângeau în pumn o batistă. Din fericire, tu n-ai plâns. Dar nu e genul tău, nu-i așa? Gil se uită la ea întrebător. Lucrau deseori împreună, totuși relațiile lor nu depășiseră niciodată limitele unei prietenii călduroase. Energia de care dispunea tânărul bărbat părea să se epuizeze în melodie și Chloé nu avea nici o atracție fizică pentru el. — Nu, recunoscu ea. Chloé urmări din ochi perechea formată de sora ei și bietul Clive, îmbrăcat cu costumul pe care-l ura atât. Acesta iubea calmul, liniștea, simpla plăcere a grădinăritului. De ce dracu se căsătorise cu Dorry, a cărei viață era un veșnic vârtej? Se spune că contrastele se atrag. Tinerii căsătoriți deveniră ținta ei. Cât era de încântătoare Jilly! Nu era de mirare că ea își alesese un tânăr al cărui temperament echilibrat semăna cu acela al tatălui ei. Combinația părea să funcționeze minunat. Un lucru era sigur: Tony își adora tânăra soție, nu-și dezlipea ochii de figura ei luminoasă și Jilly era radioasă. — De ce acest suspin? Chloé se căzni să surâdă. — De invidie, poate. Jilly are aerul că câștigat luna de pe cer! Tânăra femeie își aduse aminte de primele ore ale dimineții, de temerile iraționale ale tinerei sale nepoate cu privire la căsătorie, teribila coincidență care făcuse să apară figura lui Ben Haskell pe ecranul televizorului. Închise ochii, furioasă să constate că rana nu se închisese încă… — Să se ducă la dracu! Nu vroia să se gândească la el și mânia o cuprinse că nu reușise să-și controleze emoțiile. Nu, muzica de la orgă n-o făcuse să plângă, nici chiar când nepoata ei urcase spre altar, cu fața voalată, la brațul tatălui ei. Dar stomacul i se înnodase și a trebuit să-și aplece ochii o secundă. Dorry se smiorcăise, mama lor își ștersese nasul, o emoție intensă cuprinsese toată asistența. Apoi bărbații și-au dres glasul și orga a izbucnit în accentele ei de triumf. — Sunt ceremonii barbare, spuse Gil. Chloé izbucni în râs. — Căsătoriile? Da, într-adevăr, cu totul primitive. Tribul se reunește, iar ritualul nu trebuie să suporte nici o alterare. Nu suntem prea departe de preistorie! Gil dădu solemn din cap. În aceeași clipă, într-un nor de dantelă și frou-frou de mătase, apăru Jill și o strânse pe mătușa ei la piept. — Vino să m-ajuți să mă schimb! Chloé nu-și ascunse surpriza. — Dar… mama ta? Dorry va fi teribil de dezamăgită. De săptămâni pregătea căsătoria fiicei ei. Ora ei sosise în sfârșit. Jill nu putea să ceară altcuiva să vină s-o ajute la îmbrăcat! — Vreau să-ți vorbesc, spuse Jill pe un ton presant. Îi aruncă un surâs impersonal și încântător lui Gil. — Bună, încântată să vă văd. Sper că vă distrați bine. Gil nu era genul ei de bărbat. Fără îndoială prea rezervat, cum o confirma surâsul lui liniștit. — Multă fericire! spuse el simplu. Dar Chloé îi surprinse expresia călduroasă și fu mișcată. — Mulțumesc, spuse Jill pe același ton înainte de a o lua pe mătușa ei cu ea. Vino, Chloé nu am prea mult timp și trebuie să-ți spun ceva. Tânăra femeie o urmă pe nepoata ei la primul etaj unde se rezervaseră două camere, pentru ca mirii să se poată schimba înainte de a pleca spre insulele Barbados. Jill își scoase mai întâi voalul si-l aruncă pe pat, apoi Chloé o ajută să-și descheie rochia. — Nu este fantastică? exclamă tânăra mireasă, în timp ce Chloé o agăța de un umeraș. O s-o transform în rochie de seară; fără mâneci, un decolteu mai adânc și va fi perfectă. În picioare, în fața toaletei, într-un combinezon lung de mătase albă, Jill își trecu o mână prin păr, fixându-și mătușa. — Chloé… Aceasta împacheta cu grijă voalul în hârtie de mătase pentru a-l pune într-o valiză goală, pe care Dorry va veni s-o ia mai târziu. — Da? — Sunt atât de fericită! spuse brusc Jill, ridicându-și mâinile spre cer. Într-adevăr, ce mă apucase astăzi dimineață? Îl iubesc pe Tony, totul va fi bine. Dar eram atât de îngrijorată… — Am înțeles bine. Este tot ce aveai să-mi spui? Jill se întoarse înroșindu-se. Ea își scoase combinezonul și i-l dădu lui Chloé, care îl aranjă împreună cu voalul. — Trebuie să-ți spun, izbucni ea. Azi dimineață văzându-l la televizor, eu… — Uită-l, o întrerupse imediat Chloé. El nu trebuie să-ți strice ziua căsătoriei, nu merită asta! Din nou devenise palidă și tremura, cu spatele întors spre nepoata ei. — Tu nu înțelegi… — Ba da, Jilly. Regret c-am deschis acest blestemat post! — Asta mi-a adus aminte… Chloé își privi nepoata cu indulgență. Era atât de tânără! Nu știa să se domine… Dispoziția ei fluctua ca mareea supusă lunii neconstante. Era într-ade-văr pregătită pentru căsătorie? Chloé se lăsă cuprinsă de o neliniște bruscă. — Sunt dezolată, Jill dacă asta ți-a întunecat ziua. Îl uitaseși. Îmi pare rău c-am dat drumul la televizor… — N-am uitat. Această poveste a rămas închisă în mine tot timpul. Am încercat să-ți vorbesc, dar sunt atât de lașă… Nu găseam cuvintele. Chloé o fixa intens. — Jill, te simți vinovată? N-ar fi fost nimic de mirare. Fără îndoială Jill flirtase cu el, încercase să placă, cu instinctul unei femei într-un corp de șaisprezece ani. Poate că un tribunal ar fi găsit în atitudinea ei provocatoare o explicație a tot ce se întâmplase după aceea. Totuși Chloé alungase repede această idee: pe atunci Jill nu era decât un copil jucându-se de-a jocul adulților, fără să-l înțeleagă. Ea o iertase, dar nu-l iertase pe bărbatul care profitase de nevinovăția ei. — Da, spuse Jilly, cu un lung suspin de ușurare. Nu vroiam să te rănesc; am fost îngrozită când scandalul a izbucnit și când am văzut ceea ce am făcut. Chloé tresări. — Uită toate astea! repetă ea. Ea își dăduse toată silința pentru a-și ascunde durerea, dar Jill o înțelesese. — Au trecut trei ani. S-a terminat. Vino, trebuie să te îmbraci. Doar nu vrei ca Tony să te aștepte? — Nu-mi vorbi ca unei fetite! explodă Jilly. Cu pumnii strânși, ea se așeză în fața mătușii ei. — Nu pot pleca cu Tony atâta timp cât nu ți-am vorbit. Mă urăsc! Violența nepoatei ei o surprinse pe Chloé. Se imobiliză, cu brațul întins, în care ținea taiorul de mătase corail, pe care tânăra fată trebuia să-i poarte pentru a pleca în voiajul de nuntă. Apoi, ca și când ar fi ghicit, ea se dădu înapoi și se așeză pe pat. — Înțelegi, nu știam ce să fac, începu Jilly pe tonul unei condamnate la moarte în fața plutonului de execuție. Nu mă gândisem că Cherry va vorbi. Era un secret între noi, și noi îl păstram întotdeauna. În vara aceea Cherry avea un prieten cu motocicletă. Plecau împreună și… pe cuvânt, am fost geloasă, eu nu ieșeam cu nici un băiat, mă simțeam exclusă. Jilly nu se schimbase de atunci: rămăsese aceeași adolescentă cu sânii mici și tari, cu talia fragilă, ale cărei bucle blonde aureolau o figură voluntară. Chloé o asculta cu atâta intensitate, încât tâmplele îi palpitau. Îi era greu să respire. — Am vrut să șterg acel surâs de pe buzele lui Cherry! Era atât de mândră… Jill inspiră profund… — Atunci… atunci i-am spus că Ben mi-a făcut avansuri. Era atât de seducător! Cherry și cu mine eram un pic îndrăgostite de el, eram sigură că am s-o impresionez. Și am reușit. La început n-a vrut să mă creadă, atunci am inventat tot felul de detalii pentru ca să mă creadă. La sfârșit era furioasă. Exact cum prevăzusem. Dar nici un moment n-am crezut că se va duce să-i spună mamei ei sau că doamna Hunt o va chema pe mama imediat pentru a o preveni. Cinstit, Chloé, n-am vrut să provoc o asemenea furtună, dar când s-a declanșat mi-a fost atât de teamă încât am continuat să mint. Mama a chemat-o pe Cherry, eu n-am avut curajul să dau înapoi în fața ei. Și-ar fi bătut joc de mine și eu nu puteam suporta asta… — Vrei să-mi spui că… toată această poveste nu era decât o minciună? Șocul o amuți parcă pe Chloé. — Da… Jilly se dăduse înapoi ca și cum s-ar fi temut că mătușa ei o va lovi. — Ben nu te-a atins? Înțelegând toată importanța acestei mărturisiri, Chloé avu o amețeală. Era de necrezut! Jilly mințise! Această idee nu-i venise niciodată… Jilly dădu din cap, cu ochii fixați pe figura palidă a mătușii ei. — Regret… Prima minciună a antrenat altele… speram că nu se va da importanță, dar toată lumea a făcut scandal. Îți jur, când am înțeles, era deja prea târziu. — Prea târziu? repetă Chloé cu o voce tremurătoare. Cum asta, prea târziu? Tu l-ai acuzat pe Ben că te-a violat, l-ai tratat de mincinos când a negat, tatăl tău era gata să cheme poliția și acum spui că era prea târziu ca să revii asupra declarațiilor? — Eram cu totul depășită, explică Jilly pe un ton care implora. Dacă n-ar fi avut loc o asemenea dramă aș fi vorbit, dar… înțelegi, n-am îndrăznit. Mama plângea, tata striga, s-ar fi spus că cerul căzuse pe capul nostru… și n-am putut. — Ben a spus că tu mințeai, că povestea asta era un simplu produs al imaginației tale. Închizând ochii, Chloé revăzu figura lui încordată, furia care făcea să-i strălucească ochii. Ea îi arătase disprețul ei și el o fixase ca și cum o vedea pentru prima oară. Devenise palid și gura lui căpătase o cută amară și aspră. — …și eu nu l-am crezut… I se făcuse pielea ca de găină. Își strângea atât de tare maxilarele, încât o durere îi traversă capul ca un pumnal. Când își deschise ochii, Jilly tresări. — Nu mă privi așa! Regret, Chloé, aș fi vrut ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. Văzând figura ta azi dimineață când a apărut pe ecran, mi s-a făcu rău. Trebuia să-ți spun adevărul. Oh! am încercat deseori, am încercat să-mi fac curaj, dar… nu era niciodată momentul potrivit. Chloé se sculă. Nepoata ei i se părea acum ca o străină. Jilly avea lacrimi în ochi, dar nu plânsese ea și acum trei ani, ascunzându-și fața în mâinile care tremurau? Nimeni nu-i pusese în dubiu declarațiile. Violentele proteste ale lui Ben nu făcuseră decât să mărească furia generală: Jilly nu mințea niciodată, i se spusese. I s-ar fi dat sfânta comuniune fără spovedanie. Era sinceră, dreaptă, plină de entuziasm. Nu era nici secretă, nici ascunsă. De ce ar fi inventat ea o asemenea oroare? Ea nici nu îndrăznise să vorbească mai întâi părinților ei; prea șocată, prea neliniștită, ea se îndreptase către prietena ei. Nici un moment nu se bănuise că pasiunea lui Jilly pentru drame o condusese să inventeze incidentul în scopul de a o impresiona pe Cherry. Și, în adevăr, chiar dacă lui Jilly îi plăcea să inventeze și să exagereze, ea nu mințea niciodată. Simplul fapt că se arătase discretă și ezitantă fusese în favoarea ei. Înainte de a pleca, Ben le aruncase o privire de gheață. Chloé o luase drept cea mai mare ndrăzneală. — Dacă aș fi în locul vostru, aș supraveghea-o; o să vă dea mult de furcă. Mai adăugase și insulta la crimă. Chloé înțelegea acum însă sensul cuvintelor lui. Clive îl urmase până la ușă, amenințându-l cu poliția dacă va îndrăzni să mai revină. — Fiți fără grijă, nu mă veți mai revedea, răspunsese sec tânărul bărbat. Ușa se trântise. Clive se reîntorsese, făcând gestul lui Pilat din Pont. — S-a terminat! Jilly plângând, el o luase în brațe. — Biata mea fetiță… Plângea și acum. — Spune-mi că mă ierți, Chloé! Trebuia să-ți vorbesc, altfel căsătoria mea n-ar fi fost decât o minciună. Își ridică figura plină de lacrimi. — Înțelegi, nu-i așa, Chloé? implora ea cu gura tremurând. Chloé o fixa cu o privire goală. — Chloé, spune ceva! Deoarece vocea i se frânse, avansă cu un pas. — Dacă înțeleg? Nu, Jilly, nu înțeleg deloc, declară încet mătușa ei. Dar pentru moment trebuie să te întorci. Tony te așteaptă. Șterge-ți ochii și caută să ai un aer normal. Dumnezeu știe ce înseamnă asta pentru tine. Jilly răspunse cu un hohot de plâns. — O să-i spun mamei tale să urce. Părăsind camera, Chloé avea impresia că avea rău de mare, ca și cum, rămasă multă vreme pe un vapor, ar fi fost incapabilă se se orienteze pe pământ. Genunchii o lăsau, se clătină. Din fericire, balustrada îi oferi un sprijin solid. În acel moment Dorry apăru pe scară. — Jilly nu este gata? Chloé reuși să spună, cu o voce clară: — Ai face bine să te duci să-i vorbești. — Ce se întâmplă? strigă Dorry. I s-a întâmplat ceva fetiței mele! Fără să aștepte răspunsul, ea trecu pe lângă Chloé și se repezi în cameră. Chloé continuă să coboare. Jilly îi va povesti mamei ceea ce îi spusese ei? Jos, gălăgia recepției o lovi ca o tornadă. Nu, nu putea să-i înfrunte, în special pe mama ei. Hetty ar fi ghicit imediat, ea ghicea întotdeauna ceea ce se încerca să i se ascundă. Fără să se gândească, Chloé părăsi hotelul. Afară, răceala o surprinse. Nu avea mantou și rochia ei roz era prea subțire… Cum a putut Jilly să se comporte astfel? Auzind-o pe Cherry, aveai impresia că Ben aproape că o violase pe fată. Dar când părinții ei căutaseră să afle ce se petrecuse exact, ea își acoperise fața plângând. Biata Jilly! iată ce gândiseră. Și ei îl copleșiseră pe Ben cu disprețul lor! L-au crezut vinovat, înainte chiar ca el să deschidă gura. Ben era străinul… familia Tyrell formase întotdeauna o familie unită și ei își strânseseră rândurile împotriva lui. Cât suferise probabil! Ben se întorsese către Chloé, singurul lui refugiu. Dar și ea l-a condamnat, scunzându-și durerea sub o mască de gheață. În mintea ei se buluciseră o grămadă de emoții: gelozie feminină, nesiguranță în propria ei forță de seducție… Jilly era atât de drăguță, chiar la șaisprezece ani, cu ochii ei albaștri atrăgători prin nevinovăție, cu gura ei senzuală… Natural, în acel timp Chloé nu și-ar fi recunoscut gelozia. Nu, o astfel de idee ar fi fost umilitoare. Dar știa că nu poseda atracția lui Jilly, că aparența ei rezervată nu suscita dorința, ca alura provocatoare a nepoatei ei. Dacă Jilly era un copil, era totodată și femeie… Da, Chloé nu simțise decât ura împărtășită și de restul familiei… Se opri în fața mașinii ei, surprinsă de a se afla aici. Puțin îi păsa de Gil și de ceilalți! Nu-și reamintea că se îndreptase spre parking, dar nu știa ce va face acum. Degetele ei căutară cheia tremurând. După ce deschise portiera intră în mașină. Îi era atât de frig încât luă haina veche de piele lăsată pe scaunul din spate. După ce se îmbrăcă demară brusc, făcând să scrâșnească pneurile pe pietriș. Mărturisirea lui Jilly îi produsese o stare de șoc. Ce efect va avea asupra restului familiei? I se vor găsi desigur scuze, dar ei, îi venea greu s-o ierte. Jilly nu ezitase să murdărească onoarea unui bărbat, să distrugă fericirea lui Chloé, să-i aducă pe părinții ei la disperare. Și de ce? Pentru a nu se face de râs în fața unei camarade de clasă! Cu cât se gândea mai mult, cu atât această poveste îi făcea greață. Îi era teamă. Credea că o cunoaște pe Jilly în profunzime, și acum, se îndoia de ea însăși, de propria ei judecată. Jilly lansase o bombă… și dezastrul nu făcea decât să înceapă. Chloé se opri la un stop pe care-l fixă fără să-l vadă. Când lumina se făcu verde ea redemară ca un automat. Nu-l mai văzuse niciodată pe Ben, decât în această dimineață, pe ecranul televizorului. De câte ori se gândea la el, o făcea cu o strângere de inimă: el o rănise profund. Chloé încetini: Ben era nevinovat! Jilly era vinovata! Trebuia acum să revină cu trei ani în urmă: nepoata ei dezvăluise un aspect de necrezut despre Ben, pentru ca acum să-i răstoarne imaginea. Ea trebuia să șteargă acești ani de suferință și să-l regăsească pe bărbatul pe care-l iubea, așa cum era înainte de această odioasă minciună. Dar la ce bun? Ben ieșise din viața ei, nu-l va mai vedea. Chiar dacă întâmplarea îi va aduce pe același drum, el va refuza să-i vorbească. Era prea târziu ca să se scuze, ca să-i explice, să-și recunoască greșeala… Degetele ei se crispară pe volan: prea târziu? Nu era oare expresia pe care Jilly o întrebuințase mai adineauri? După ce o refuzase cu violență, iată că acum o întrebuința pe ea! Dar era un pretext fals: susținându-și nepoata contra lui Ben, ea era la fel de vinovată. Nu avusese el oare dreptul ca Chloé să-l asculte pe el, să-l creadă și să-l susțină? Or, ea îl trădase. Ea îl iubea pe Ben cu pasiune și totuși… ea înghițise povestea lui Jilly, ca și cum s-ar fi așteptat la așa ceva din partea lui. Pasiunea ei pentru Ben fusese prea violentă, amestecată cu teama irațională de a-l pierde în orice moment. Dragostea lor i se părea prea frumoasă pentru a fi adevărată. Și apoi, se cunoșteau atât de puțin! El venise la clubul de noapte unde ea lucra, întovărășit de o jumătate de duzină de persoane și se instalase la o masă aproape de scenă, Chloé îl remarcase imediat: putea să nu fie remarcat un bărbat ca Ben? El o fixase tot timpul ca și când ar fi cunoscut-o dintotdeauna, cu capul aureolat de fumul albăstrui al țigării. De câte ori privirea lor se întâlnea, pământul părea că-i fuge de sub picioare. A fost deci o surpriză când îl regăsi a doua seară, așezat la aceeași masă. De data asta era singur și-i trimise un mesaj invi-tând-o să cineze cu el după spectacol. Chloé era deja îndrăgostită de el. Când reușea să gândească clar, ideea acestui străin care-i părea totuși atât de familiar o îngrozea… Deodată, ieșind din noianul ei de amintiri, Chloé privi în jurul ei clipind din ochi: condusese la întâmplare, ca și cum mașina era fixată pe un pilot automat. Spre surpriza ei, observă că se afla în strada Mayfair unde locuia Ben. În timp ce fixa casa lui fără să miște, un claxon nerăbdător se făcu auzit. Chloé se grăbi atunci să se gareze într-un loc liber în fața casei albe pe care o cunoștea atât de bine. Știuse chiar de la început care-i va fi destinația? De ce să se mintă? După mărturisirea lui Jilly, simțise nevoia disperată să-l revadă pe Ben, să-i vorbească, să-i ceară iertare. Ce va răspunde el? Trei ani este mult, trecuse multă apă pe sub poduri. Și dacă se însurase? Această idee o îngrozea. Nu putea să creadă. Se mutase poate, sau, mai simplu, o uitase. Dacă îi va explica, el va avea chef s-o asculte? Inima-i bătea să se rupă: avea chef să-l revadă… o slăbiciune ciudată o apucase, la fel de puternică ca și dragostea sfâșietoare pe care i-o purta lui Ben… Chloé visase întotdeauna la o dragoste calmă… nu avea picioarele solid înfipte în pământ? Dar să-l iubească pe Ben era ca și când ai conduce o mașină puternică pe care n-o poți stăpâni, ale cărei frâne nu mai răspund… Avusese sentimentul că alerga spre dezastru. Și, pentru că se îndrăgostise nebunește de un misterios străin, ea nu putuse să spună cu siguranță dacă era sau nu vinovat de ceea ce-l acuza Jilly. Rămase un timp îndelungat cu ochii fixați pe casă, incapabilă să ia o decizie. Tocmai vroia să plece, când ușa se deschise.